Upload
constantin-chiper
View
532
Download
14
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Revista de cultura istorica, educatie patriotica si de cinstire a eroilor neamului, editata de Asociatia Judeteana "Cultul Eroilor" Prahova
Citation preview
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 2
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 3
Adresa redacţiei: Str. Poştei nr. 1,
Cod poştal 100162, Ploieşti,
Jud. Prahova Tel. / Fax: 0244 545418
e-mail:
Pagină web: http://eroica.freewb.ro
Tiparul: DAISPRINT SERV
e-mail: [email protected]
Următorul număr va apărea în
SEPTEMBRIE 2012
Revistă editată de Asociaţia Județeană „CULTUL EROILOR”-Prahova,
în colaborare cu : * Societatea Culturală „Ploieşti – Mileniul III”,
* Inspectoratul Şcolar al Judeţului Prahova, * Societatea de Ştiinţe Istorice
din România - Filiala Prahova, * Asociaţia Județeană Prahova a Veteranilor
de Război, * Organizația Județeană a Cadrelor Militare în Rezervă şi
Retragere „Aurel Vlaicu” Prahova, * Asociația AERO-SHOW M.C.D.
Copyright: este autorizată orice
reproducere fără a se percepe taxe
suplimentare, indicând sursa (Revista
„Prahova eroică”), cu excepţia textelor şi
fotografiilor a căror provenienţă este
specificată expres.
Colegiul de redacţie: Director:
- Col. (rtr) Constantin CHIPER Redactor şef :
- Col. (r) Puiu CUJBĂ
Editor coordonator:
- Prof. Polin ZORILĂ
Colectivul de redacție: - Conf. univ. dr. Gh. CALCAN
- Prof.dr. Mariana M. GHEORGHE
- Prof. Emilia LUCHIAN - Prof. Marian CHIRULESCU
- Prof. Ioan C. PETRESCU
Corector:
- Prof. Marian Chirulescu Tehnoredactor:
- Col. (r) Petrea CUJBĂ
Coperți: - Prof. Nicolae LUPU
Procesare imagini:
- Lt.col. (r) Cristian ILIESCU
S U M A R
Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova şi revista „PRAHOVA EROICĂ” desfăşoară activităţi non-profit. Scopul nostru
este doar acela de cinstire a eroilor neamului, a marilor lor fapte de eroism şi de vitejie şi de menţinere trează a iubirii de patrie.
Dorim ca prin modul în care vom aborda şi trata în revista noastră aspectele, momentele şi personalităţile istoriei patriei
să transcendem politicul şi să depăşim divergenţele de orice natură.
I.S.S.N. 2247 – 711X
2- Monumentul Recunoștinței Prahovene …….. col. (r) Petrea CUJBĂ
3- Divizia a 13-A Infanterie …………... col. (r) Gheorghe STĂNCUȚU
4- Regimentul 32 Infanterie ……………. col. (rtr) Constantin CHIPER
EROI PRAHOVENI:
7- Gl. bg. Vasile DAVIDESCU ….….. col. (rtr) Constantin CHIPER
8- Eroii de la Drajna, Prahova …..………………………….….
….…. Maria ŢAPOREA, Dumitru POPA, Alexandru PĂTRULESCU
9- Nicolae Prușanu …………..………. Ing. Sergiu UȚĂ BĂICOIANU
10- Eroismul văzut mai de aproape ….. prof. emerit Paul D. POPESCU
11- Monumente prahovene ………………………... prof. Polin ZORILĂ
14- Lecția de istorie: Formarea Statului Naţional Unitar Român …….
………………………………………..…………. prof. Polin ZORILĂ
16- Pierderi ale armatei române în războaiele din sec. XIX şi XX
……………………………………………….... col. (r) dr. Petre OTU
17- Consecinţe ale Pactului Ribbentrop-Molotov în domeniul vieții
religioase în Basarabia ………………….…. prof. Eugen PRUNĂ
19- Numismatică: Ordinul „Mihai Viteazul” ……..col. (r) Puiu CUJBĂ
21- O zi magică …..… Bianca Maria ALECU, Școala „H. M. Berthelot”,
prof. coordonatori Popescu LILIANA şi Adriana NAE
21- Un alt mod de a ne cunoaşte istoria: …….....… elevii cl. a VII-a și
a VIII-a, Șc. „Andrei Mureșanu”, prof. îndrumător Elena BENDIC
23- Ziua Națională a României sărbătorită la C.N. ,,Mihai Viteazul”
Ploiești ………………………………..…… prof. Emilia LUCHIAN
25- Cercurile „CULTUL EROILOR” și Unirea Principatelor: Mizilul
…………………………………….…… plt. mj. (r) Eugen GRIGORE
26- EMINESCU despre Basarabia: „În sfîrșit vedem limpede…”
27- Valuri nimicitoare se năpusteau asupra Ploieștiului ……………….
.………………………………………………… col.(r) Petrea CUJBĂ
30- Prima răpire a Basarabiei …………… col (rtr) Constantin CHIPER
31- POȘTA REDACȚIEI: Eroii comunei Păuleşti …... Constantin ILIE
33- O reparaţie: străzile cu nume de Eroi …….... prof. Octavian ONEA
36- Reflecție la O reparaţie ……………………… col.(r) Petrea CUJBĂ
COPERTA 1: Centrul Ploieștiului bombardat
COPERTA 2: Ordinul „Mihai Viteazul” și cavaler al ordinului
COPERTA 3: Cercurile „CULTUL EROILOR” – Copiii și Unirea
COPERTA 4: Zile magice la Cercurile „CULTUL EROILOR”
POSTER: Elena Doamna, un model de modestie, cumpătare, generozitate
și candoare, mereu alături de Domnul Unirii, Al. I. Cuza
Răspunderea pentru conţinutul
articolelor aparţine în exclusivitate
autorilor, conform legilor în vigoare.
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 4
EDITORIAL
MONUMENTUL RECUNOȘTINȚEI PRAHOVENE e la înfiinţarea statului modern, România a
trecut prin trei războaie majore. Indiferent
care au fost motivele declanşării lor de către puterile europene, românii și-au urmat propriile
idealuri naţionale: independenţa, apoi întregirea
naţională şi apărarea ţării în faţa pericolelor, de la est
și de la vest, și, în sfârșit, reîntregirea naţională şi menţinerea ţării între naţiunile europene libere şi
civilizate.
În urma Războiului de Independență și a Primului Război Mondial, românii au reuşit să-şi realizeze
ţelurile care îi animaseră şi le dăduseră tăria de a
spera şi lupta până la capăt, în pofida greutăţilor
imense cu care s-au confruntat. Poate că bucuria și satisfacţia datoriei împlinite au stat la baza
înflăcărării patriotice cu care românii au acţionat și
după război. Efervescenţa care a cuprins întreaga ţară s-a materializat şi în Prahova, unde oamenii au
înălţat monumente prin care să-şi probeze
patriotismul, respectul şi recunoştinţa faţă de cei care şi-au dat viaţa pentru acele măreţe idealuri.
În schimb, după cea de a doua confruntare
mondială, uitarea s-a aşternut în bună măsură peste
oasele şi memoria celor căzuţi în luptă, iar reproşul și chiar răzbunarea s-au abătut asupra celor care
supraviețuiseră campaniei din Răsărit.
Nepăsarea, neputinţa dar şi obedienţa unora, au făcut ca morţii pentru ţară, în campania din Est, să nu
primească nici măcar minima recunoştinţă sau
înțelegere datorată celor care și-au făcut datoria față
de țară. Nu numai că nu au fost ridicate monumentele pe care le meritau ostașii căzuţi pe
front, nu numai că oasele lor nu au primit locul de
odihnă cuvenit iar numele lor veşnica recunoştinţă, dar chiar şi cei care s-au încăpăţânat să rămână în
viață au suferit prigoana din partea celor care se
cocoţaseră la putere. Puţinele monumente ridicate aminteau, uneori, doar o parte din ceea ce a însemnat
războiul, prin durata şi victimile sale: perioada
23 august 1944 - mai 1945 şi morţii din campania
din Vest. Mari pete albe de uitare se aşternuseră în cartea istoriei neamului.
Am crezut şi am sperat că anul 1989 va aduce cu
sine nu doar libertatea mult visată şi meritată, ci şi responsabilitatea care să redeştepte respectul și
recunoştinţa faţă de cei care au murit pentru ţară.
Din păcate, nu numai că ei au fost îngropaţi şi mai mult în uitare, dar până şi idealurile naţionale şi
valorile cele mai de preţ ale poporului român, pentru
care au luptat secole de-a rândul strămoşii noștri, au
fost uitate şi uneori chiar batjocorite. A continuat „tradiția” schimbărilor cu orice preț:
de la nume de străzi la locuri de amplasare a
statuilor, de la clădiri de patrimoniu până la tradiții ancestrale, toate au fost „modelate” sau „demolate”
de agitația distrugătoare a unora.
A venit, totuși, momentul ca prahovenii să-şi
aducă aminte că bunicii lor, mai mult, poate, decât în
alte zone ale ţării, au dat un tribut îndoit în cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce ostaşii luptau în
condiţii îngrozitoare în Crimeea, în stepa kalmucă
sau la Cotul Donului, cei de acasă aveau parte de o
atenţie sporită, materializată de aviaţia anglo-americană prin tone de bombe aruncate nu doar
asupra unor obiective economice și militare, ci și
asupra centrelor civile. Și totuși, Ploieştiul, inima unei zone atât de
afectate de război, nu are practic nimic din ceea ce ar
trebui să ne vorbească de suferințele, curajul şi
jeretfele prahovenilor în acea conflagrație. Să ne amintim că ploieștenii au fost primii români
care au prețuit lupta cetățenilor pentru cucerirea și
exercitarea libertăților publice, gândind la așezarea pe soclu a simbolulului Libertății și tot ei au fost cei
dintâi care au ridicat pe un piedestal dedicat eroilor
din Războiul de Independență coloana Zeiței Victoria. Ar fi timpul ca acum, la aproape un sfert de
secol de la recâştigarea libertății și demnităţii, la
șapte decenii de la marea conflagrație mondială și la
peste un secol de la ridicarea triumfalelor monumente de care am amintit, să ne unim inimile,
cugetele, voinţa şi puterile noastre, pentru a ne aduce
şi noi prinosul de recunoştinţă celor care s-au jertfit pentru ţară, sau pur şi simplu au îndurat cu stoicism
ororile acelui război.
Iată de ce încercăm şi îndrăznim, prin asociaţia
noastră şi prin intermediul revistei „Prahova eroică”, să redeşteptăm cultul pentru eroii neamului şi
respectul faţă de istoria glorioasă a românilor şi a
prahovenilor, pentru ca, împreună, să ridicăm monumentul recunoştinţei prahovene, ca simbol al
redeşteptării conştiinţei de neam şi a măreţelor
idealuri naţionale. Dascăli, istorici, arhitecţi, intelectuali care
mânuiesc pana, penelul, dalta sau compasul, preoți și
militari, instituţii şi organizaţii de stat sau private,
reprezentanţi ai societăţii civile, avem cu toţii datoria patriotică de a pune umărul la reconstrucţia
identității și demnității naţionale.
Să lăsăm deoparte, măcar pentru o vreme, orgoliile exagerate, personale sau de „castă”,
egocentrismele sau pur şi simplu intersele şi
„egoismele” de orice fel, pentru a dărui Prahovei ceea ce merită: redescoperirea valorilor perene ale
acestui pământ, recunoştinţa pentru sacrificiile
înaintaşilor, pentru ca, demonstrând respectul nostru
pentru ceea ce au realizat şi ne-au lăsat strămoşii noştri, să putem să construim pentru urmaşi viitorul
pe care îl dorim şi pe care îl merită.
Iar flăcările amintirii să ardă în inimile prahovenilor ca niște eterne coloane fără sfârșit,
înălțate în jurul Monumentului Recunoștinței!
Col. (r) PETREA CUJBĂ
D
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 5
Infaterist in uniforma de
campanie din 1941
Unități militare prahovene în al Doilea Război Mondial
DIVIZIA A 13-A INFANTERIE
onform Ordinului Grupului de Armată
nr. 13.135, din 12 martie 1940, Divizia a 13-a Infanterie, comandată de generalul Gheorghe Rozin,
a trecut din subordinea Armatei a 4-a la
dispoziţia Armatei a 3-a. Evenimentele de ordin politico-
militar, din primăvara şi vara anului
1940, au impus o nouă perfecţionare a
structurii organizatorice (iunie 1940): cartierul diviziei (Regimentul 7
Dorobanţi, Regimentul 82 Infanterie,
Regimentul 89 Infanterie, Regimentul 19 Artilerie, Regimentul 41 Artilerie,
Batalionul 13 Pionieri, Grupul 13
Cercetare, Bateria de Reperaj şi Meteorologie, Bateria a 13-a Artilerie
Antiaeriană, Bateria a 13-a Artilerie
Antitanc, Compania a 13-a Transmisiuni,
Compania a 13-a Poliţie), formaţiunile de servicii şi unităţile de întărire.
În perioada 1 iulie-8 august 1941,
Divizia a 13-a Infanterie (aflată sub comanda Corpului 30 Armată german) a
participat la numeroase lupte de eliberare
a Basarabiei: podul Sculeni, Soltoaia,
Sovata Nouă, Ciolacul, Mărăndeni, Strâmba, Copăceanca, Dubna, Stoicani, Bieloci, Voditurcul şi
Goraba.
După încheierea luptelor de la Odessa, în conformitate cu Ordinul Marelui Cartier General,
nr. 758, din 19 octombrie 1941, Divizia a 13-a
Infanterie s-a deplasat în zona de îmbarcare Tighina - Mereni - Bulboaca, întorcându-se în ţară în perioada
1-9 noiembrie 1941. După înapoierea la Ploieşti,
divizia şi-a completat efectivele şi materialele
pierdute în cele două campanii din Basarabia şi Odessa.
Marea Unitate, reorganizată structural şi instruită
corespunzător, a participat la luptele de la Cotul Donului, cu Eşalonul nr. 1 aflat în subordinea
Corpului 5 Armată, în conformitate cu Ordinul de
Operaţii nr. 8, de la data de 1 septembrie 1942. Punctul de comandă era stabilit la Moruzowskaia.
Ostaşii Marii Unităţi, comandați de generalul de
divizie Gheorghe Ionescu-Sinaia, s-au remarcat în
luptele de pe Don, din zilele de 16-19 septembrie 1942, şi din zona Kletzskaja - Starkletskij din
octombrie 1942.
Divizia a 13-a Infanterie (având în subordine Regimentul 7 Dorobanţi Ploieşti, Regimentul 22
Infanterie Târgovişte, Regimentul 89 Infanterie
Braşov, Regimentul 41 Artilerie Braşov şi subunităţi
de artilerie din Regimentul 19 Artilerie Ploieşti) a desfăşurat lupte crâncene în încercuirea de la Cotul
Donului, din perioada 19-25 noiembrie 1942. Divizia
a suferit pierderi foarte mari, rămânând cu numai 784
de oameni: Regimentul 7 Dorobanţi cu un pluton (29
de oameni), Regimentul 22 Infanterie cu un pluton puşcaşi (39 de oameni), Regimentul 89 Infanterie cu
două plutoane (63 de oameni), Regimentul
19 Artilerie cu un divizion redus la două baterii (fără material), Regimentul 41
Artilerie cu un divizion redus la două
baterii (una cu material), Grupul 13
Cercetare cu un pluton (26 de oameni) şi Batalionul 13 Pionieri cu un pluton (34 de
oameni). Cooperând cu diviziile de
infanterie a 6-a Focşani şi a 15-a Chişinău, toate au reuşit să salveze un număr mic de
oameni.
Condiţiile foarte grele de climă, lipsa mijloacelor de luptă şi moralul deosebit de
scăzut al oamenilor au fost veridic
sintetizate de către comandantul Diviziei a
13-a Infanterie, generalul de divizie Gheorghe Ionescu-Sinaia (originar din
Breaza de Sus): „Divizia a 13-a Infanterie
a ţinut trei luni un front care totdeauna a întrecut cu mult capacitatea de rezistenţă
normală a unităţilor; a dus lupte foarte
grele, suferind în toate acţiunile de luptă şi
hărţuire ale inamicului, nefiind capabilă a reacţiona în forţă niciodată, din cauza efectivelor mici,
raportate la frontul mare pe care l-a avut de apărat;
toate acţiunile inamicului au fost duse cu forţe mult superioare, cărora Divizia le-a făcut faţă, de cele mai
multe ori prin contraatacuri, reuşind întotdeauna să
rămână stăpână pe situaţia frontului ei; a fost atacată în 19 noiembrie 1942 cu forţe mult
superioare (raportul de forţe 10/1) şi cu mijloace pe
care nu a avut cu ce să le combată; a reuşit să lupte o
zi întreagă (19 noiembrie), fără pauze, iar frontul ei nu a cedat decât numai acolo unde a fost zdrobit de
superioritatea covârşitoare a carelor de luptă.
Luptătorii ei, deşi au avut condiţii anterioare grele, neschimbate pe poziţii de trei luni, cu multe
lipsuri alimentare, întreţinere şi echipament, au dat
dovadă de un înalt patriotism şi spirit de jertfă. Actele de eroism au fost numeroase dar puţin
cunoscute, din cauza dispariţiei eroilor şi luptătorilor
care le-au produs şi le-au văzut.”
După şase luni de încercări dure, puţinii ostaşi din Divizia a 13-a Infanterie rămaşi în viaţă, invalizi sau
răniţi, s-au înapoiat în ţară. Ei au ajuns la Ploieşti în
luna aprilie 1943. Nevoile de apărare a zonei Prahova au determinat
Marele Stat Major să emită Ordinul nr. 60.000, din
1943, preluat şi completat de Corpul 5 Armată prin
Ordinul nr. 2.166, din 24 august 1943, care dispunea înfiinţarea Detaşamentului de Pază zonă petroliferă.
Ordinul a fost executat de către Divizia a 13-a
Infanterie.
C
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 6
Aprofundând măsurile de apărare a ţării, Marele
Stat Major, prin Ordinul nr. 583.228, din 22
noiembrie 1943, l-a împuternicit pe generalul de
divizie Mircea Dumitru (comandantul Diviziei a 13-a Infanterie) să înfiinţeze Detaşamentul Operativ al
Diviziei a 13-a Infanterie, compus din: Regimentul
18 Infanterie Braşov, Regimentul 41 Artilerie Braşov,
Batalionul 35 Vânători de Munte Schiori Satul Lung şi Batalionul 26 Vânători de Munte Schiori Cernatu.
Acest detaşament avea misiunea de apărare a
Braşovului împotriva unei eventuale agresiuni maghiare, prin închiderea defileului Predeal şi
împiedicarea pătrunderii inamicului prin pasurile
Bratocea şi Bran.
Pentru a putea conduce operativ apărarea zonei Braşov, Marele Stat Major, prin Ordinul nr. 584.016,
din 13 decembrie 1943, a dislocat Comandamentul
Diviziei a 13-a Infanterie în garnizoana Braşov. Comandamentul a fost instalat în cazarma Corpului
de Munte Secund şi a Regimentului 89 Infanterie, la
data de 3 ianuarie 1944. Prin Ordinul Marelui Stat Major, nr. 76.384, din
18 martie 1944, Secţia I-a, unităţile şi formaţiunile
diviziei au fost concentrate, pentru a fi trimise pe
front. Odată cu concentrarea Diviziei a 13-a Infanterie în
vederea plecării în zona de operaţii, Permanenţa
acesteia s-a reînfiinţat la Ploieşti. Ca urmare a bombardamentului aerian realizat
asupra Ploieştiului în ziua de 5 aprilie 1944, clădirea
Permanenţei Diviziei a 13-a Infanterie a fost distrusă şi Permanenţa a fost mutată, în întregime, la Valea
Călugărească.
Situaţia militară critică din anul 1944 a determinat
Marele Cartier General să ordone, la data de 10 aprilie, Părţii Operative a Diviziei a 13-a Infanterie,
comandată de generalul Mircea Dimitriu, să se
deplaseze pe frontul din Moldova, la dispoziţia Corpului 1 Armată.
La data de 15 august 1944, Permanenţa Diviziei a
13-a Infanterie şi-a schimbat denumirea în Partea
Sedentară. În ziua de 23 august, Divizia a 13-a Infanterie se
afla pe frontul din Moldova, la Târgu Neamţ.
Efectivele Marii Unităţi, împreună cu cele ale Diviziilor 1-a, a 4-a, a 6-a, a 20-a Infanterie, 1-a
Gardă, 1-a Blindată, a 103-a şi a 104-a Munte, şi cele ale Corpurilor 1, 5 şi 7 Armată, care se aflau în
apărare pe înălţimile situate la vest de râul Moldova,
între Mănăstirea Neamţ şi Târgu Neamţ, au fost împiedicate – în ziua de 25 august – de către trupele
sovietice să se replieze spre interiorul ţării, fiind
încercuite şi dezarmate. După intervenţia hotărâtă a
comandantului Corpului 1 Armată, generalul Gheorghe Radu pe lângă comandantul Armatei a 7-a
Gardă sovietice, efectivele armatei române au
reprimit armamentul şi s-au repliat în zona Buhuşi (sud) - Bacău (nord) - Roman (sud).
Ostaşii diviziei prahovene au trăit o nouă situaţie
critică în ziua de 2 septembrie 1944, atunci când
marile unităţi erau adunate pentru trecerea în revistă şi – la ordinul comandantului sovietic – au fost
dezarmaţi din nou şi închişi în lagăr (ofiţerii şi trupa
în lagărul din Roman, comandanţii şi statele majore în lagărul din Bacău). Ulterior aceştia au fost trimişi
ca prizonieri în U.R.S.S.
Conform Ordinului Marelui Stat Major, nr. 65.039 din 3 septembrie 1944, resturile Comandamentului
Diviziei a 13-a Infanterie (circa un sfert din efectivele
diviziei) s-au deplasat de pe frontul din Moldova în
garnizoana Braşov. Sub comanda generalului Gheorghe Corbuleanu, marea unitate a fuzionat cu
Detaşamentul 18 Pază Zona Petroliferă.
Personalul Părţii Sedentare şi al Părţii Active a Diviziei a 13-a a fost folosit pentru reorganizarea
unităţilor militare, care s-au deplasat în zona Braşov.
Aceste unităţi au asigurat acoperirea graniţei de nord din Transilvania, între Întorsura Buzăului şi
Homorod, împiedecând inamicul să pătrundă spre
Braşov.
În conformitate cu Acordul de Armistiţiu, prin Instrucţiunile Speciale nr. 70.200, din 1 noiembrie
1944, Marele Stat Major a ordonat modalităţile
desfiinţării Diviziei a 13-a Infanterie la data de 15 decembrie şi contopirea ei cu Partea Sedentară a
Diviziei a 3-a Infanterie Piteşti. În paralel,
regimentelor componente ale Diviziei a 13-a
Infanterie li s-a comunicat, prin Ordinul nr. 10.730, din 6 noiembrie 1944, să participe la acţiunea de
curăţire a munţilor Buzăului de trupele germane şi
maghiare. Col. (r) GHEORGHE STĂNCUȚU
REGIMENTUL 32 INFANTERIE „MIRCEA” upă declanșarea celui de-al Doilea Război
Mondial, unitățile militare au fost deplasate în zonele importante de apărare. În acest context,
Regimentul 32 Dorobanți „Mircea” a fost dislocat, la
data de 18 septembrie 1939, în dispozitivul tactic Viișoara-Manoleasa – Ripiceni - Ștefănești - Dornești
(județul Botoșani).
În luna iunie 1940, când teritoriul României a fost amputat prin ultimatumul dat de Uniunea Sovietică,
regimentul se afla pe poziția de apărare, pe
aliniamentul Miorcani - Slobozia - Horodiștea
(județul Botoșani), având ordin să interzică trecerea
la vest de Prut a trupelor sovietice. Conform Ordinului Marelui Stat Major, Secția I-a,
nr. 16.300A, din 24 octombrie 1940, regimentul a
fost dislocat la Albești Prahova, continuând instruirea rezerviștilor și a recruților.
Marele Stat Major a intensificat instrucția armatei
în anul 1941, în scopul eliberării teritoriului românesc răpit de U.R.S.S.
Prin Decretul de mobilizare a armatei din 21 iunie
1941, primit cu Ordinul nr. 6.500, din 23 iunie 1941
D
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 7
Trecerea Nistrului de către subunităţi Române, 1941
(imagine din Arh. Muzeului Militar Național, primită
prin amabilitatea doamnei Valeria Bălescu)
al Corpului 5 Armată, Regimentul 32 Dorobanți „Mircea” și-a mobilizat forțele începând cu noaptea
de 21/22 iunie.
La data de 5 iulie 1941, regimentul a trecut Prutul înaintând spre Unghieni-Bălți. Desfășurând lupte
dârze pentru eliberarea localităților basarabene
(Pârliți, Romanca, Vladimirovca, Rădeni, Cornești,
Orhei, Chiperceni, Corbeni, Bulăești, Văscăuți, Mârzești) și cucerirea altora în Operațiunea Odessa
(Vladimirovka, Karpova, Bogdanovka, Egorovka,
Ostrovka, Grigorovka, Odessa) regimentul a pierdut trei sferturi din efectiv.
După îndeplinirea misiunilor din cadrul
Operațiunii Odessa, unitatea a primit ordin să se
deplaseze pentru refacere spre garnizoana de reședință, ajungând la Ploiești la 8 noiembrie 1941.
Concentrarea efectivelor unității a avut loc, din
nou, la data de 1 iulie 1942, deplasarea spre front făcându-se pe traseul Ploiești Sud - Brăila -
Românești - Tighina - Tiraspol - Razdelnaia - Birzula
- Pervomaisc (unde a trecut Bugul), Zaporoje (unde a trecut Niprul) - Mariopol - Tangarog - Novicercasc -
Alexandrovka - Kamenskaia - Serafimovici (la 18 km
de apa Donului). Divizia a 5-a Infanterie Buzău avea
în flancul stâng Divizia a 14-a Infanterie Iași și în flancul drept Divizia a 6-a Infanterie Focșani.
Unitatea, aflată de la data de 15 august 1942 până
la 25 ianuarie 1943 sub comanda Diviziei a 5-a Infanterie, a participat la marile bătălii de la Cotul
Donului și Stalingrad.
Regimentul 32 Dorobanți „Mircea”, ca și celelalte componente ale Diviziei a 5-a Infanterie Buzău,
Diviziei a 6-a Infanterie Focșani, Diviziei a 13-a
Infanterie Ploiești, Diviziei a 14-a Infanterie Iași și
Diviziei a 15-a Infanterie Chișinău, au fost încercuite în noaptea de 22/23 noiembrie 1942, la Cotul
Donului. Regimentul a pierdut 70% din efective și
mijloace de luptă. În ziua de 27 noiembrie 1942, unitatea – care
rămăsese doar cu un sfert din efective – a reușit să
iasă din încercuire și să se atașeze Diviziei a 7-a
Cavalerie română lângă satul Golovokamenskaia. Aici, regimentul și-a refăcut forțele de luptă până la
nivelul unui pluton și, la data de 22 decembrie 1942,
a fost dispus în apărarea podului de peste Doneț, sub comanda căpitanului Constantin Nistor.
După data de 25 ianuarie 1943, rămășițele
regimentului au început retragerea sub comanda aceluiași capitan, Constantin Nistor. În condițiile unei
ierni foarte grele, a lipsurilor materiale și a unor
umilințe deosebite suferite din partea comandanților
armatei germane precum și a populației rusești, unitatea a ajuns la 1 aprilie 1943 la Tighina, cu
următorul efectiv: un ofițer (comandantul), un
subofițer (ajutorul comandantului) și 32 de ostași.
Până la data de 1 august 1943, regimentul și-a
refăcut efectivele și mijloacele de luptă și apoi a fost
dislocat la Tiraspol, sub comanda colonelului Constantin Irimescu și a ajutorului său, locotenentul-
colonel Gheorghe Oniceanu. La Tiraspol, unitatea a continuat instrucția efectivelor și a contribuit la
menținerea ordinii interioare.
Ca urmare a înaintării armatei sovietice dar și a pătrunderii curentului bolșevic în rândul ostașilor
originari din Basarabia (care făceau parte din
regiment, după completarea efectivelor), ostașii
basarabeni de origine ucrainiană și rusă au dezertat în masă, cu echipamentul din dotare, pe itinerariul de
retragere Ialoveni - Lăpușna - Hâncești - Onești -
Leușeni. Retrăgându-se treptat, regimentul a ajuns în aprilie
la Huși, iar apoi în gara Crețești (7 aprilie 1944), de
unde a plecat (9 aprilie 1944) spre a fi cartiruit în
următoarele localitați din județul Prahova: Dumbrava (Batalionul 1), Berceni (Batalionul 2) și Vadul
Părului (Batalionul 3).
Conform Odinului comandantului Diviziei a 5-a Infanterie Buzău, nr. 8.069, din 1944, Regimentul 32
Dorobanți „Mircea” s-a îmbarcat în tren la Valea
Călugărească cu destinația Putna Seacă - Țifești, zonă unde a fost cantonat și și-a continuat instrucția.
La data de 5 mai 1944, regimentul a fost dislocat
mai aproape de front, în localitățile băcăuane:
Răcăciuni, Gârleni, Lespezi, Berești-Bistrița și apoi mai spre nord, în zona Dumbrava - Bogdana - Itești -
Galbeni. La Galbeni, s-a continuat instrucția prin
executarea exercițiilor tactice și a tragerii cu armamentul din dotare.
Comandantul regimentului, colonelul Constantin
Irimescu, a fost mutat la comanda Cercului Teritorial Brașov, la comanda unității succedându-se
locotenentul-colonel Dumitru Voinescu și colonelul
Vasile Constantinescu.
În ziua de 1 iunie 1944, regimentul a fost dislocat pe front, la sud de Podul Iloaiei, parcurgând
itinerariul Galbeni - Roman - Negrești - Buhăiești -
Bârnova - Ciurea - Mogoșești - Horlești, sub comanda locotenentului-colonel Dumitru Voinescu.
Ostașii regimentului au desfășurat lupte foarte
grele în lunile iunie, iulie și august pe dealurile din
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 8
sudul orașului Podul Iloaiei, în satele Hoisești, Dumești, Horlești și Voinești.
La data de 20 august 1944, regimentul a început
retragerea pe itinerariul Voinești - Țibana - Țibănești - Negrești - Vaslui (ajuns la 21 august) - Bârlad
(poposit la 22 august) - Tecuci (cartiruit la 23 august)
- Focșani - Râmnicul Sărat - Buzău (sosit la 26
august). Conform Ordinului Marelui Stat Major, la data de
27 august 1944, Regimentul 32 Dorobanți „Mircea”
s-a reorganizat în comuna Plop din județul Buzău. Reorganizarea a continuat apoi în comuna Stâlpu
(Buzău). În urma acestei acțiuni, unitatea a mai primit
un batalion format din trei companii a câte trei
plutoane de pușcași fiecare și o companie de armament de artilerie 120 mm (în total 26 ofițeri,
18 subofițeri și 256 ostași). Pierderile suferite pe
frontul din Moldova au fost de 70% din efectivul regimentului.
Regrupându-se în ziua de 28 august 1944,
regimentul și-a continuat deplasarea pe itinerariul Fulga - Drăgănești - CocoGăști Colț și a luptat la
Dărmănești sub comanda căpitanului Emil Vulpescu.
Partea Sedentară a Regimentul 32 Dorobanți
„Mircea”, comandată de maiorul Constantin Nuță, a primit de la comandantul garnizoanei Ploiești,
colonelul Spiridon Oprescu, în noaptea de 24 august
1944 la ora 220
, ordinul de pregătire a efectivelor pentru a trece la demobilizarea trupelor germane.
Ca urmare, Regimetul 32 „Mircea” Partea
Sedentară – format din Batalionul de pușcași, organizat pe patru companii – în colaborare cu o
companie din Regimentul 7 Dorobanți Prahova, s-a
angajat în luptele de dezarmare a trupelor germane –
cu începere de la 25 august – la Boldești, Lipănești, Scăieni, Balaca, Zamfira.
A doua zi, infanteriștii din Regimentul 32
Dorobanți „Mircea” Partea Sedentară, în cooperare cu cavaleriștii din Regimentul 3 Călărași, a repurtat
strălucite victorii la Măgurele și Vălenii de Munte.
În ziua de 27 august, Partea Sedentară a
regimentului a continuat luptele de dezarmare a unor subunități germane la Lipănești, Scăeni, Boldești și
Balaca, subunități ce se îndreptau spre munți. Luptele
au continuat în ziua de 28 august, când Partea Sedentară a regimentului a intrat sub ordinele
colonelului Simion Batcu, care devenise comandantul
tuturor formațiunilor Părții Sedentare din zona Lipănești. În acea zi, controlând șoseaua Blejoi -
Măgurele, Partea Sedentară a Regimentului 32
Dorobanți „Mircea” a capturat o coloană germană ce
avea 45 mașini, dintre care 3 au fost luate intacte, 7 au fost distruse și restul incendiate. Tot atunci au fost
capturați și 50 de prizonieri de război germani. În
ziua următoare (29 august), ostașii Părții Sedentare a regimentului au mai capturat, la ieșirea din Lipănești,
15 ostași și 7 mașini.
La data de 30 august, ostașii din Partea Sedentară a Regimentului 32 Dorobanți „Mircea” au
supravegheat și controlat circulația pe șoseaua Blejoi - Vălenii de Munte.
În dimineața zilei de 31 august, ora 700
, două
plutoane din acest regiment s-au opus intrării în localitatea Vălenii de Munte a unei coloane germane
formată din circa 130 camioane, 4 tancuri și 10
tunuri, coloană care pornise din zona Păulești -
Plopeni pe șoseaua Mălăiești - Poiana Vărbilău - Gura Vitioarei. Compania a 2-a, sub comanda
maiorului Constantin Nuță, a capturat, la ora 1300
, o
coloană germană de 15 mașini care se deplasa din pădurea Păulești spre Lipănești. În seara aceleiași zile
de 31 august 1944, Partea Sedentară a Regimentului
32 Dorobanți s-a retras în cazarma situată în Ploiești,
pe strada Mărășești, nr. 279. Conform Instrucțiunilor Comisiei Interaliate și a
Ordinului Marelui Stat Major, nr. 340.000, din
2 noiembrie 1944, Partea Sedentară a Regimentului 32 Dorobanți „Mircea” s-a desființat, la data de
25 noiembrie 1944. Cadrele active, materialele și
arhiva s-au transmis Regimentului 34 Infanterie Constanța.
Partea Activă a Regimentului 32 Dorobanți
„Mircea” a fuzionat, în ziua de 31 august 1944, cu
Regimentul 92 Infanterie Orăștie, unitatea numin- du-se de acum înainte Regimentul 92 Infanterie
Orăștie. Acesta a fost deplasat în zona Ciupercenii
Vechi - Calafat - Basarabi, cu misiuni de supraveghere a navigației pe Dunăre și de interzicere
a pătrunderii trupelor germane la nord de Dunăre.
Regimentul s-a reorganizat, la data de 12 octombrie 1944, pe două batalioane și trei
companii neîmbatalionate, în conformitate cu Ordinul
Marelui Stat Major, nr. 67.000, din 1944, transmis de
Divizia a 5-a Infanterie Buzău cu Ordinul nr. 1.457A, din 1944. Ulterior, s-a deplasat în Banat, pe itinerariul
Vânju Mare - Orșova - Mehadia - Ohaba, unde a
împiedicat pătrunderea trupelor germane de pe teritoriul Iugoslaviei.
După 22 octombrie 1944, regimentul s-a deplasat
pe itinerariul Simersig - Buziaș - Silagin - Isgăr -
Vermeș - Berzovia - Surducul Mare - Gomorâște - Cacova.
Aflat sub comanda Diviziei a 18-a Infanterie
„Sibiu”, regimentul a participat la eliberarea Ungariei (de la sfârșitul lunii octombrie până la sfârșitul lunii
decembrie 1944) și a Cehoslovaciei (1 ianuarie-
12 mai 1945). Înapoiat de pe front, regimentul a fost dislocat la
Marghita (2 august 1945) și apoi la Zalău (24 august
1945). Conform Ordinului Marelui Stat Major, nr.
45.052, din 10 ianuarie 1949, Regimentul 92 Infanterie Orăștie s-a transformat în Regimentul 32
Infanterie și a fost mutat la Timișoara (1959).
La data de 23 octombrie 1969, conform Decretului nr. 717, în titulatura regimentului s-a adăugat
denumirea „Mircea”, unitatea redevenind Regimentul
32 Infanterie „Mircea”. Col. (rtr) CONSTANTIN CHIPER
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 9
Eroi prahoveni în al Doilea Război Mondial
General de brigadă VASILE DAVIDESCU
asile Davidescu a fost veteran al
Războiului pentru Întregirea
Neamului Românesc (1916-1919) şi al celui de-al Doilea Război Mondial.
Părinţii săi, Vasile şi Maria, i-au dat
naştere la data de 13 mai 1894, în
localitatea Măgureni, plasa Filipeşti, judeţul Prahova. A copilărit şi a absolvit
şcoala primară în localitatea natală. Liceul
„Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploiești l-a urmat şi absolvit, cu bacalaureat. Fire studioasă,
Vasile Davidescu a urmat şi absolvit cu mult succes
Şcoala Militară de Artilerie Geniu şi Marină (al cincilea din cei 50 elevi înscrişi la Secţia artilerie),
Şcoala Specială de Artilerie (al şaselea din 63
ofiţeri), Şcoala Superioară de Război şi cursul
complementar de stat major. Cariera militară a început-o cu gradul de
sublocotenent (1 iulie 1916), a continuat-o cu gradul
de locotenent (1917), căpitan (1919), maior (1930), locotenent-colonel (1937), colonel (1942), general de
brigadă post-mortem (3 septembrie 1942). Evoluţia
în funcţiile militare a fost frumoasă şi demnă de reţinut. Astfel, în toamna anului 1916, a comandant o
Secţie de artilerie a Bateriei 1 din Regimentul 19
Artilerie Ploieşti, în luptele din Dobrogea. A fost
comandantul Bateriei Trageri din Regimentul 19 Artilerie în luptele de pe Valea Buzăului, Râmnicu
Sărat şi Putna.
Avansat la gradul de locotenent, ofiţerul a comandat o baterie din Regimentul 19 Artilerie
Ploieşti, în luptele de la Mărăşeşti, din vara anului
1917. După transformarea Regimentului 19 Artilerie
în Regimentul 19 Obuziere, căpitanul Vasile Davidescu a comandat, în anii 1919-1920, Bateria a
2-a, fiind apreciat atât de către colonelul Miclescu,
comandantul regimentului, cât şi de către colonelul Gavriliu, comandantul Brigăzii 5 Artilerie, iar în anii
1921-1922 a comandat Bateria a 7-a din Regimentul
39 Artilerie Târgu Mureş. Revenit în perioada anilor 1922-1925 la
Regimentul 19 Obuziere, ofiţerul s-a simţit acasă, la
propriu, comandând Bateria 1-a şi a fost notat cu
calificativul „foarte bine” de către comandantul regimentului, colonelul Boboc, şi de către generalul
Mironescu, comandantul Diviziei 13 Infanterie
Ploieşti în anii 1924 şi 1925. În perioada lunilor iunie-septembrie 1925,
ofiţerul a urmat cursurile Şcolii Speciale de Artilerie
de la Râşnov, iar apoi, între 1 octombrie 1925 şi 1 iulie 1927, cursurile Şcolii Superioare de Război.
În perioada 1 august 1927 - 1 aprilie 1928 a făcut
stagiu la Regimentul Artilerie Antiaeriană Bucureşti,
comandând Bateria a 5-a. În perioada 2 aprilie 1928 - 1 noiembrie 1930 a făcut stagiul la Secţia Operaţii,
din Marele Stat Major, fiind atestat ofiţer de stat
major, şi notat „foarte bine” de către
colonelul Petre Dumitrescu şi generalul
Economu. În perioada 2 noiembrie 1930 - 10 mai
1934 a lucrat la Biroul 3, Secţia Operaţii
din Marele Stat Major, sub comanda
colonelului Petre Dumitrescu şi a generalului Ionescu.
Maiorul Vasile Davidescu a comandat,
în perioada 1934-1936, Divizionul 3 din Regimentul 1 Artilerie Timişoara, menţinându-se la
nivelul calificativului foarte bine. Comandantul
Brigăzii 1 Artilerie, generalul Apostolescu, îl numea „stâlpul moral al Regimentului 1 Artilerie „Carol I”
(afirmându-se la comanda Divizionului al 3-lea şi ca
şef al Biroului Instrucţie)”, iar generalul de divizie
Economu, comandantul Corpului 7 Armată, îl evidenţia pentru calităţile de profesor la Şcoala de
Aplicaţie Artilerie Timişoara. Din iunie 1936 şi până
în iulie 1937 a comandat Divizionul 3, a fost profesor la Şcoala de Ofiţeri Superiori din
Garnizoana Timişoara şi a îndeplinit funcţia de şef al
Biroului Mobilizare din divizie, cu prilejul manevrelor militare. „Eminent ofiţer de stat major”,
apreciau generalul Bunescu, comandantul Diviziei 1
Infanterie şi generalul Economu, comandantul
Corpului 7 Armată. În anii 1938-1939, locotenentul-colonel Vasile Davidescu a fost profesor de tactică
generală la Secţia Militară din Şcoala Politehnică
Timişoara şi la Şcoala Ofiţeri Superiori pe Garnizoana Timişoara, fiind apreciat ca „un ofiţer de
excepţie” al artileriei, atât de către generalul
Corneliu I. Dragalina, comandantul Diviziei 1
Infanterie, cât şi de către generalul de divizie Gheorghe Oprescu, comandantul Corpului 7 Armată.
Locotenentul-colonel Vasile Davidescu a
îndeplinit, în perioada 10 august 1939 - 29 iunie 1940, funcţia de şef de Stat Major la Divizia 1
Infanterie, profesor la Şcoala Politehnică şi la Şcoala
de Ofiţeri Superiori din Garnizoana Timişoara, sub comanda generalului Dragalina, din Divizia 1
Infanterie, şi a generalul de divizie Leventi,
comandantul Corpului 7 Armată.
Numit şef de Stat Major la Divizia 19 Infanterie Timişoara, la data de 29 iunie 1940, ofiţerul şi-a pus
la bătaie toată capacitatea intelectuală în vederea
elaborării unor planuri realiste de acţiune ale marii unităţi (în perspectivă). Avansat la gradul de colonel,
a îndeplinit funcţia de şef al Statului Major al
Diviziei 19 Infanterie în operaţiunea militară Odessa, remarcându-se prin clarviziunea hotărârilor adoptate.
În urma rănilor grave suferite în luptele din Caucaz,
în vara anului 1942, a decedat, la data de
3 septembrie 1942, la Spitalul Militar German Konstantinovskaia, cernind sufletele familiei şi ale
camarazilor săi.
V
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 10
Cercul ,,Cultul Eroilor”
la Monumentul de la
Drajna de Jos
În decursul carierei militare, generalul de brigadă, post-mortem, Vasile Davidescu a fost decorat cu
numeroase ordine şi medalii militare: Ordinul
„Coroana României”, clasa a V-a, cu spade şi panglică de virtute militară, Ordinul „Steaua
României”, cu spade şi panglică de virtute militară,
Ordinul german „Crucea de Fier”, Medalia „Crucea Comemorativă”, cu baretele Dobrogea, Carpaţi,
Mărăşeşti 1916-1919, Medalia „Victoria” (1920),
medalia „Semnul Onorific de aur” pentru 25 de ani de activitate în armată.
Col. (rtr) CONSTANTIN CHIPER
EROII DE LA DRAJNA-PRAHOVA Încă din anul 1991 a fost înființată, în comuna Drajna, Asociația Veteranilor de Război și a Cadrelor
Militare în Rezervă și Retragere, care, în 1992, condusă de primul său președinte, Cpt. (rtr) Dumitru
CURSARU (decedat în 2004) și susținută de primarul Dumitru POPA, reușea să ridice un monument în Drajna
de Sus. În anul 2009 a fost constituit Cercul ,,Cultul Eroilor” la Școala ,,Platon Mocanu” și au fost executate lucrări de refacere și ambientare la toate monumentele comunei. Prin eforturile deosebite ale membrilor acestei
organizații, au fost culese informații despre toți eroii și veteranii de război ai comunei. Acești oameni deosebiți
se mândresc nu doar cu trecutul comunei (urmele castrului roman, spre exemplu) sau cu prezentul (modul exemplar în care oamenii țin pasul cu dezvoltarea), ci și cu grija deosebită cu care sunt păstrate bogățiile
culturale si spirituale ale comunității. Prezentăm, în continuare, articolul primit de la inimoșii membri ai
Asociației ,,Cultul Eroilor” din această frumoasă comună prahoveană, pe meleagurile căreia au poposit cândva
Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, stolnicul Stroe Buzescu, principele Gheorghe Racozi I, Constantin Brâncoveanu, logofătul Alexandru Filipescu – zis Drăjneanu – stăpân al moșiei și al Castelului de la Drajna,
dar și istoricul Nicolae Iorga, scriitorul și omul politic A.I. Bassarabescu sau poetul Nichita Stanescu.
n prima conflagraţie mondială (1914-1919), la
care România a participat din 1916, comuna
Drajna a trimis în război 1600 de bărbaţi: 750 din Drajna de Jos, 370 din Drajna de Sus, 450 din
Ogretin, Cătun şi Mierla. Din aceştia, au murit pe
câmpul de luptă 360 de bărbaţi: 160
din Drajna de Jos, 91 din Drajna de Sus, şi 119 din Ogretin, Cătun şi
Mierla.
Cea de a doua conflagraţie mondială (1939-1945), la care
România a participat din 1941 până
în 1945, a fost şi mai pustiitoare, din
punct de vedere uman şi material. Din comuna Drajna au fost mobilizaţi
600 de bărbaţi: 270 din Drajna de
Jos, 175 din Drajna de Sus şi 160 din Ogretin, Cătun şi Poiana Mierlei. Au
murit în campaniile militare din Est şi
din Vest 155 de bărbaţi: 63 din Drajna de Jos, 27 din Drajna de Sus
şi 65 din Ogretin, Cătun şi Poiana
Mierlei.
În monografia comunei Drajna am nominalizat pe toţi ostaşii căzuţi în
aceste războaie nimicitoare. Pentru numărul 3 al
revistei „Prahova eroică” vă propunem următorii eroi:
1. Locotenent Pompiliu MĂNDIŢĂ născut la
data de 18 ianuarie 1895, fiul lui Costache
Iamandescu (fost primar 15 ani în Drajna de Sus) şi al Stanei Iamandescu, a absolvit cinci clase primare
la şcoala din localitatea natală şi cursurile Şcolii
Normale din Ploieşti în anul 1912. După absolvire, a fost numit învăţător la Şcoala Primară din localitatea
Podurile. După trei ani de dăscălie, a fost încorporat
la Şcoala Militară de Ofiţeri Infanterie Rezervă, de
pe lângă Regimentul 32 Infanterie „Mircea” din
Ploieşti, care era dislocat în zona Măneciu Ungureni-
Cheia pentru instruire în vederea participării la războiul pentru întregire statală şi naţională (1916-
1919). Absolvind şcoala militară cu gradul de
sublocotenent, a fost numit
comandant de pluton în Regimentul 32 Infanterie. A participat cu ostaşii
acestui eroic regiment la acţiunile de
luptă din zona Braşovului, Bran, Dragoslavele, Câmpulung Muscel,
Târgovişte, Ploieşti, Mizil, Buzău,
Focşani, retrăgându-se în decembrie
1916 la Dorneşti, judeţul Botoşani. În iarna anului 1916-1917, asemenea
celorlalte unităţi militare din armata
română, regimentul a fost reorganizat, completându-i-se
efectivele de luptători, dotarea cu
mijloace de luptă şi instruirea cu ajutorul misiunii militare franceze,
conduse de generalul Berthelot.
Regimentul 32 Infanterie „Mircea”,
împreună cu celelalte unităţi militare prahovene, a participat la marea
bătălie de la Mărăşeşti. Unităţile militare prahovene
s-au remarcat în atacul desfăşurat în cămăşi în zilele de 25, 27, 29, 31 iulie 1917 (a fost foarte cald şi
ostaşii, îmbăindu-se în râul Siret, au pornit la luptă în
cămăşi). Pompiliu Măndiţă, avansat locotenent şi
numit comandant al Companiei a 6-a din Regimentul 32 Infanterie, a căzut în luptele la baionetă, în ziua
de 25 iulie 1917 la Doaga-Mărăşeşti. Înaltul spirit de
sacrificiu i-a îmbărbătat şi îndârjit în luptă pe foştii subordonaţi.
2.Locotenent aviator Petre NICULESCU s-a
născut la 5 februarie 1914 în Drajna de Jos. A
о
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 11
Nicolae Prușanu și statuia de la
Monumentul Vânătorilor
Nicolae Prușanu cu familia
absolvit 5 clase primare în localitatea natală. Întrucât părinţii s-au mutat la Bucureşti l-au înscris pe fiul lor
la Liceul Militar din Cernăuţi. Absolvind liceul în
anul 1930, în calitate de şef de promoţie, Petre Niculescu a frecventat timp de patru ani cursurile
Academiei de Marină, Secţia hidroaviaţie. În anul
1935 a fost numit în funcţia de pilot de aviaţie şi
observator la Flotila de Hidroaviaţie Palazu Mare-Constanţa. Probând înclinaţii şi măiestrie în
conducerea avionului, a fost încadrat pilot de
încercare a avioanelor. A fost primul aviator român care, în prezenţa regelui Carol al II-lea, a zburat în
timpul unei aplicaţii pe sub podul Anghel Saligny de
la Cernavodă. A fost decorat de către rege cu Ordinul
„Virtutea Aeronautică”. În anul 1940, în timp ce făcea probele de încercare la un nou tip de avion,
prevăzut cu dispozitive de aterizare şi decolare de pe
apă, a căzut în Lacul Razelm. A fost înmormântat cu onoruri militare la care au participat cadre superioare
din Ministerul de Război şi de la Guvernul
României. A fost declarat erou de război. Conducerea Primăriei Drajna i-a ridicat o troiţă lângă
Monumentul Eroilor din Drajna de Jos.
3. Sublocotenent Dumitru Gh. COTUNĂ s-a
născut la data de 14 aprilie 1919 în Drajna de Jos, în
familia lui Gheorghe şi Voica Cotună, fiind al doilea între cei cinci copii (Alexandru, Dumitru, Ilie,
Silvestru şi Xenia-Virginia). A fost cunoscut de către
cadrele didactice şi cei apropiaţi ca un copil vioi, vesel, plin de viaţă, inteligent şi talentat. A urmat
Şcoala Primară la Drajna de Jos, Şcoala de Arte şi
Meserii la Vălenii de Munte şi Liceul Industrial din
Ploieşti. După absolvirea liceului a frecventat cursurile Facultăţii de Drumuri şi Poduri din
Bucureşti. Fiind recrutat la Şcoala de Ofiţeri Rezervă
Infanterie din Ploieşti, după absolvire a fost încadrat la Regimentul 11 Infanterie “Siret” din Galaţi. În
această unitate, a fost numit comandant de pluton,
participând la luptele de eliberare a Transilvaniei de
Nord, a Ungariei şi Cehoslovaciei. A murit în luptele din Munţii Tatra, fiind imortalizat de scriitorul Aurel
Mihale, în lucrarea „Moartea unui sublocotenent”. A
fost înmormântat în Cimitirul Militar de Onoare de la Zvolen-Slatina, Sectorul K, locul 8748. Consătenii
i-au ridicat lângă Monumentul Eroilor din localitate
un modest monument funerar.
Datele au fost transmise de MARIA A. ŢAPOREA,
DUMITRU POPA şi ALEXANDRU
PĂTRULESCU
NICOLAE PRUȘANU
eseriaș și mic negustor, Nicolae Prușanu s-a născut în
1855 la Ploiești. A participat la
Războiul de Independență ca
subofițer în Regimentul 7 Prahova. Se comportă vitejește și se întoarce
din război cu “Virtutea Militara" și
"Steaua României". Războiul i-a lăsat amintiri de
neuitat, fiind deosebit de
impresionat de eroismul prahovenilor din Batalionul II
Vânători, motiv pentru care a făcut
tot ce i-a stat în puteri pentru
eternizarea memoriei luptelor și a eroilor de atunci. A fost
președintele Asociației Veteranilor
de Război din Județul Prahova și inițiatorul Comitetului de inițiativă
pentru strângerea banilor necesari
realizării și apoi ridicării Monumentului Vânătorilor, fiind cu
adevărat sufletul acestuia.
A lansat liste de subscripție în toată
țara, a făcut parte din comisia care a ales sculptorul și proiectul monumentului, a
supravegheat ridicarea lui.
Ziua de 13 oct. 1897, ziua inaugurării, a fost cea mai fericită zi din viața lui.
Și încă un fapt deosebit: Nicolae Prușanu a servit ca model
sculptorului Giorgio Vasilescu,
alături de Grigore Ion din
Dumbrăveşti, preşedintele Comitetului de iniţiativă, Ioan Gr.
Sorescu și Neagu Anton din
Tinosu, el fiind reprezentat ţinând arma în mâini, gata de atac.
În timpul ocupației germane
(1916-1918), monumentul a fost
vandalizat, iar tunurile turcești,
capturate la Plevna, au fost date
armatei turcești care le-a distrus. La începutul perioadei
interbelice, Nicolae Prușanu, unul
dintre ultimii veterani ai Războiului de Independență a
început o campanie pentru
renovarea Monumentului Vânătorilor. A făcut eforturi
supraomenești pentru restaurare.
Pe 10 mai 1927, Prușanu trăia o
altă clipă fericită când defila pe Bulevard, trecând pe lânga recent
renovatul monument. A murit la 2 iulie 1930, fiind
înhumat în Cimitirul Bolovani.
Ing. SERGIU UȚĂ BĂICOIANU
M
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 12
Ecaterina Teodoroiu
EROISMUL VĂZUT MAI DE APROAPE oi continua rezumatul amintirilor tatălui meu (puse la persoana a treia) din timpul Primului
Război Mondial.
Cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă
de la Botoşani au început la 15 decembrie 1916 şi au urmat cu mare intensitate, mai bine de şase luni.
Elevii n-au avut liber decât în prima zi de Crăciun şi
de Bobotează, de Paşte şi de Înălţare. Învăţau tot felul de regulamente, instrucţia
grupei, a plutonului şi a companiei,
elemente de tactică militară şi câte altele, dar mai ales făceau instrucţie; cu armele
noi, cu grenadele, simulări de atacuri,
săpat tranşee, replieri şi retrageri.
Erau 92, dintre care mai mult de două treimi primiseră botezul focului. Mai erau
şi câţiva proaspeţi recruţi de 19 ani şi chiar
voluntari de 17-18 ani. Dar mai erau şi ei, cei care stătuseră până atunci prin birouri,
la care ceilalţi se uitau cam cu dispreţ. Tata, modest
cum era, simţea din plin inferioritatea lui, îi saluta de
departe pe aceşti camarazi şi-i socotea pe toţi nişte eroi.
Lucrurile au început să se schimbe după vreo
două trei săptămâni; tata ştia să ia notiţe, după ce se preda, tocea regulamentele şi manualele, răspundea
cu siguranţă la întrebări. Apoi au venit aplicaţiile
practice; n-a lipsit de la nici una, a dovedit, deşi era cel mai scund, o mare rezistenţă la marşuri. Când a
început instrucţia cu noile arme, a urmărit cu atenţie
demonstraţia ofiţerului francez şi a fost primul care a
reuşit să demonteze şi să remonteze puşca, spunând fiecărei piese pe nume.
După 15 iunie au început examenele şi teoretice
şi practice. Elevii s-au dovedit pregătiţi şi toţi 92 au absolvit cu succes şcoala. La clasificaţie, tata a ieşit
pe locul al XVI-lea, lucru care l-a făcut fericit.
În ziua de 29 iunie, Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, urma să fie avansaţi la gradul de
sublocotenent (rezervă). Li s-au adus uniforme, tot
de trupă, dar noi nouţe, în schimb centura era
ofiţerească, cu diagonală şi port pistol. Colonelul – comandant, i-a strâns în ajun, i-a inspectat şi i-a
plăcut cum arătau, apoi le-a desluşit cu de-amănuntul
ce aveau de făcut a doua zi. Pe 29 iunie, la 9 dimineaţa, s-au adunat pe platou
şi s-au aliniat. Cum tata era cel mai scund dintre toţi,
fusese aşezat primul în flancul drept.
Erau în ,,pe loc repaus”, când un ofiţer comandă: ,,Drepţi!” şi apăru colonelul cu o tânără îmbrăcată la
fel ca ei.
-Băieţi, – cuvântă comandantul - vă prezint pe domnişoara Ecaterina Teodoroiu, pe care toată lumea
o cunoaşte ca ,,eroina de la Jiu”. Ea a venit astăzi aici
pentru ca, alături de voi, să fie avansată la gradul de sublocotenent al armatei române.
Tot frontul a salutat-o strigând cu entuziasm de
trei ori ,,urraa!”
Apoi colonelul i s-a adresat: -Domişoară, pofteşte în flancul drept! şi a comandat ,,pe loc repaus!”.
Tata s-a trezit lângă ,,eroina de de la Jiu”; a şovăit
o clipă, apoi şi-a învins timidiatea şi a intrat în vorbă
cu ea: -Domnişoară, nu vă supăraţi, sunt şi eu învăţător,
la Vâlcăneşti, în Prahova...
-Ooo..... –zise ea, zâmbind cu bunăvoinţă –Deci colegi...
-Vreau să vă întreb ceva ... aţi visat de
mică să fiţi eroină? Aţi regretat că nu sunteţi băiat, să purtaţi arme? Cum v-aţi
pregătit?...
-Nu, nici nu te gândi, colega! Eu am
visat să ajung învăţătoare şi să-i învăţ pe copii să-şi iubească ţara, aşa cum o iubeam
şi eu. Pentru asta m-am înscris la Normală
şi m-am silit să învăţ bine. Mai visam să mă mărit cu un om cumsecade şi să avem
copii. Voiam să-i învăţ să-şi iubească ţara, aşa cum
mă învăţase pe mine mama şi cum îi învăţam eu pe
şcolarii mei. Doream din tot sufletul să se facă România Mare. Înţelegeam şi eu că Ardelul nu ne va
fi cedat de bună voie, că va trebui să-l luăm cu
armele, dar îmi închipuiam că va fi un război drept, purtat undeva pe front. Gândeam raţional. Când, mai
târziu, duşmanii au intrat pe pământul ţării, am
început să simt o ură groaznică împotriva lor, mai ales când au început să se apropie de Târgu Jiu. Ceea
ce m-a înfuriat cel mai tare a fost că, atunci când a
trecut un avion pe deasupra noastră, copiii
zburdalnici şi curioşi, au dat fuga să-l vadă strigând: ,,Vlaicu! Vlaicu!”, deşi Vlaicu murise de trei ani.
Am încercat să-i adun şi să-i pun la adăpost dar n-a
fost cu putinţă. Din aeroplan au aruncat sute, poate mii de hârtiuţe tipărite în româneşte. Copiii, plini de
bucurie, s-au repezit şi s-au luat la întrecere care
adună mai multe, câţiva mi-au adus şi mie. Scria acolo că armata imperială germană, neînfrântă pe
toate fronturile, înaintează permanent pe teritoriul
României şi în câteva săptămâni va ocupa întreaga
Românie. Spuneau că vin să pedepsească pe rege şi pe regină – doamne, ce lucruri oribile scriau despre
ei! – că-i vor aresta şi duce în Germania, în lagăr, ca
şi pe guvernanţii corupţi care au vândut ţara ruşilor. Ne cereau să nu opunem rezistenţă, ci să ajutăm
trupele lor şi dădeau numele unor ofiţeri români care
trecuseră de partea lor. Şi câte şi mai câte murdării!
Atunci am crezut că înnebunesc, că viaţa mea nu mai valora nimic. Ura aceasta care mi-a cuprins inima şi
mintea m-a îndemnat să fac lucruri la care nu m-aş fi
gândit niciodată. Am strâns lumea pe lângă mine şi le-am vorbit cu atâta patimă încât i-am înnebunit pe
toţi. Apoi...
Atunci s-a auzit un semnal de trompetă şi colonelul şi-a strigat ordinul:
-Atenţiune! Drepţi! –Tot frontul a luat poziţia
ordonată şi a încremenit. O fanfară adusă nu ştiu de
V
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 13
Cimitirul Eroilor din Ploieşti
unde a început să intoneze marşul de întâmpinare. La capătul platoului, la vreo 150 de metri de frontul
elevilor, se opriseră două maşini şi coborâră regele
Ferdinand, cu nişte generali, aghiotanţi, un ofiţer francez, întâmpinaţi de colonelul comandant şi
maiorul ajutor care veniseră în pas alergător.
Când înalţii oaspeţi se apropiară, fanfara trecu la
,,Trăiască regele!”-imnul naţional şi toţi încremeniră în poziţia ,,pentru onor”.
Fanfara tăcu şi începu să cuvânteze regele. Nu a
vorbit mult, până în 10 minute. Nici nu vorbea prea bine româneşte, dar era atât de emoţionat, spusele lui
cuprindeau atâta dragoste, încât toţi fură cuceriţi şi
după ce încheie, asigurându-i că va fi mereu alături
de ei, uralele nu mai conteniră multă vreme. Într-un minut sau două, colonelul mulţumi, plin
de respect, regelui pentru cuvinele rostite şi-l asigură
că noii promovaţi nu-şi vor precupeţi sângele pentru ţară şi rege.
Din nou strigară ,,urraaa!” Şi veni momentul cel
mai important al zilei, pe care îl aşteptau de nu ştiu câtă vreme. Toţi elevii urmau să treacă prin faţa
regelui şi să primească epoleţii cu tresa de
sublocotenent, brevetul de ofiţer şi ordinul de numire
la o unitate. Prima fu strigată Ecaterina Teodoroiu. Înaintă
șase paşi şi, în poziţie de drepţi, luă din mâna regelui
cele care i se cuveneau, regele primindu-le de la doi aghiotanţi. Pe lângă acestea, regele îi mai dădu încă
un brevet şi nişte barete într-o cutioară, anunţând că i
s-a conferit sublocotenentului Teodoroiu Ecaterina, una dintre cele mai înalte distincţii româneşti, de
curând creată, Ordinul de război ,,Regina Maria”. Decoraţia nu era gata la monetărie şi urma s-o
primească mai târziu. Regele a felicitat-o şi i-a dorit
succes în luptă şi în viaţă. Ecaterina Teodoroiu, în poziția de drepți, a primit
toate acestea, ca și strângerea de mână a regelui, a
strigat ,,Să trăiți, Majestatea Voastră!”, apoi a făcut
reglementar stânga`mprejur și a dat să se întoarcă în front, dar n-a mai ajuns acolo, căci niște ziariști și un
fotograf au luat-o cu ei.
Apoi, în ordine alfabetică, au fost chemați toți absolvenții, primind din mâna regelui documentele și
epoleții. Dintre ei, 18 au primit și decorații. Tata a
rămas surprins și încântat când a primit ,,Bărbăție și
Credință”; comandantul de la 6 ,,Mihai Viteazul” nu-l uitase.
Când și ultimul și-a primit epoleții, regele li s-a
adresat a doua oară, spunându-le câteva cuvinte. Le dorea suces în luptă și-i asigura că va fi alături de ei.
Apoi regele a salutat, s-a întors și a plecat, urmat de
aghiotanți, în timp ce fanfara intona imnul ,,Trei culori”.
Colonelul, care îi condusese pe oaspeți, s-a întors
și le-a vorbit cu un glas blând și dulce, pe care nu i-l
cunoscuseră până atunci: - Domnilor ofițeri, mai am puține ordine să vă
dau! Este ora 11, aveți două ore libere. Vă puneți
epoleții, vă ferchezuiți, luați masa și la ora 1 să fiți toți la Teatrul ,,Eminescu”. O să cânte pentru voi cel
mai mare muzician român, George Enescu… Rupeți
rândurile! Prof. emerit PAUL D. POPESCU
Monumente prahovene
MONUMENTE ALE EROILOR PLOIEŞTENI
DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL espectul ploieştenilor faţă de eroii neamului, căzuţi în anii Primului Război Mondial, s-a
manifestat prin: amenajarea Cimitirului
Eroilor, ridicarea unor monumente şi construirea Clopotniţei Catedralei „Sf. Ioan Botezătorul”, cea
mai impozantă operă comemorativă prahoveană.
Cimitirul Eroilor din Ploieşti, organizat în 1916, este situat în partea de vest a Cimitirului
Bolovani. Ocupă un spaţiu de 1,48 ha. A fost utilizat
pentru înhumarea ostaşilor căzuţi în Primul şi în cel
de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1993, acesta a trecut în administraţia U. M. 01907 iar
din anul 2009 al Bazei 2 Logistice „Valahia”.
Accesul în incinta cimitirului se face printr-un portal, cu aspectul unui arc de triumf, înalt
de 5 m. Părţile componente ale acestuia sunt: două
coloane masive, arcada semicirculară şi cornişa.
Ornamentarea este asigurată prin utilizarea unor simboluri militare: spada, ghirlandele şi coroanele cu
frunze de stejar. Deasupra arcadei sunt plasate
inscripţiile: „Cimitirul Eroilor” (faţă) şi „Onoare Eroilor” (spate). În mijlocul incintei se află
Monumentul eroilor din Primul şi din al Doilea Război Mondial.
De o parte şi de alta a aleei principale se află
morminte individuale sau comune, marcate prin cruci din beton. În acest cimitir au fost înhumaţi 886
de eroi români din Primul şi al Doilea Război
Mondial, din care 686 identificaţi, dar şi 423 de ostaşi străini: 362 germani, 45 ruşi, 4 unguri şi 12
turci. Începând din perioada interbelică, de ziua
R
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 14
Monumentul eroilor din Primul şi al Doilea
Război Mondial din Ploieşti
Înălţării Domnului (Ziua Eroilor) s-au organizat, în acest cadru, ceremonii militare şi religioase.
Monumentul eroilor din Primul şi din al
Doilea Război Mondial din Ploieşti este amplasat în incinta Cimitirului Eroilor din Ploieşti. Acesta a
fost ridicat, în anii 1923-1924, la iniţiativa
Comitetului pentru amenajarea cimitirelor şi a
monumentelor din Ploieşti, cu sprijinul Primăriei Ploieşti, de arhitectul Toma Socolescu. În 1924
monumentul era terminat, având în vârf un vultur din
bronz.
Grav avariat de bombardamentele americane
din 6 aprilie 1944, monumentul a fost reconstruit, în
1957, sub forma unui obelisc schiţat de arhitectul
M. Rădulescu. Alte lucrări de restaurare a monumentului s-au făcut în anii 1997 şi 2004.
Acesta a fost construit din beton şi bronz şi are o
înălţime de 5 m. Aşa cum se prezintă la ora actuală,
monumentul este alcătuit din: postamentul de plan
pătrat în două trepte, surmontat de un obelisc în formă de trunchi de piramidă, profilat la bază. În
registrul inferior al obeliscului este montat un
basorelief realizat de sculptorul Paul Zipser.
Acesta reprezintă un soldat român, în genunchi, cu capul descoperit, care se roagă pentru
veşnica odihnă a camarazilor săi seceraţi de gloanţe
pe câmpurile de luptă. Deasupra basoreliefului a fost încrustată o inscripţie sugestivă: „Cinste eroilor
căzuţi pentru patrie”.
În zilele noastre, Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova depune eforturi meritorii, cu
concursul autorităţilor locale și al comenzii Garnizoanei Ploiești, pentru reinstalarea unui vultur
din bronz în partea terminală a monumentului
comemorativ.
Monumentul eroilor medici şi farmacişti
din Ploieşti a fost ridicat de Cercul Medico-
Farmaceutic local, mobilizat de un comitet de
iniţiativă, care avea ca preşedinte pe dr. C. Vasiliu. Sumele colectate au fost utilizate, după cum scria
ziarul „Virtutea”, din 24 octombrie 1920, pentru
realizarea unei plăci comemorative „prin care să se proslăvească memoria celor 19 medici, farmacişti şi
medici veterinari, morţi eroic în Războiul pentru
întregirea neamului românesc”. Cu prilejul
dezvelirii monumentului, amplasat în Grădina publică, la data de 31 octombrie 1920, au ţinut
discursuri: protoiereul Ene Dumitrescu,
dr. G. Cosma, generalul I. Popescu, dr. C. Vasiliu. În cuvântul său, doctorul C. Vasiliu arăta,
printre altele, că: „placheta de astăzi făcută exclusiv
din iniţiativa medicilor din acest judeţ e un omagiu pios ce aducem scumpilor şi bravilor noştri colegi
prahoveni, ale căror nume vor trăi veşnic în nimbul
biruinţei şi al României Mari”. Pe monument erau
înscrise inscripţia dedicativă „Cercul medico-farmaceutic din Ploieşti Prahova. În memoria
colegilor eroi morţi pentru patrie, 1916-1919” şi
numele a 19 medici, farmacişti şi medici veterinari, căzuţi la datorie în anii Primului Război Mondial.
În prezent, monumentul se află în curtea
Spitalului „Schuller” din Ploieşti. Obeliscul, din beton şi marmură, are o înălţime de 1,50 m. Este
decorat cu însemne militare: frunze de lauri, două
săbii încrucişate, eşarfe şi două rozete. Pe obelisc
este montată placa de marmură, menţionată anterior, care cuprinde inscripţia dedicativă şi numele celor 19
eroi medici şi farmacişti prahoveni căzuţi în Primul
Război Mondial.
Bustul locotenentului erou Alexandru
Zagoritz din Ploieşti este situat în incinta
Cimitirului „Viişoara”. Acesta a fost ridicat în
memoria arhitectului Alexandru Zagoritz, locotenent de rezervă în Regimentul 52 Infanterie „Bârlad”.
Rănit în luptele de la Amzacea, din Dobrogea (20
septembie 1916) şi decedat la Sanatoriul Gerota, din Bucureşti (31 octombrie 1916), acesta a fost
înmormântat la Cimitirul Viişoara din Ploieşti. La
moartea acestuia, Nicolae Iorga scria: „blândul artist, îndrăgit de frumuseţea vechilor noastre
clădiri ... a murit de moartea severă a ostaşului”.
Monumentul, realizat de sculptorul Frederic
Storck, a fost dezvelit în anul 1925. Acesta are o înălţime de 1,80 m şi este construit din piatră
(soclul), bronz (bustul) şi marmură (placa).
Elementele componente ale acestuia sunt: soclul prismatic, piedestalul şi bustul din bronz. Acesta îl
reprezintă pe tânărul locotenent în ţinută militară,
având pe piept decoraţiile „Avântul Ţării” şi „Virtutea Militară”. Pe monument întâlnim şi câteva
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 15
Catedrala „Sf. Ioan Botezătorul” din Ploieşti,
Monument al Eroilor Prahoveni din Primul Război Mondial
însemne: compasul, pana de scris şi sabia. Pe placa din marmură este săpată inscripţia: „Alexandru M.
Zagoritz, arhitect şi locot. Rez. 31 mai 1881-31 oct.
1916. În Războiul cel Mare a luptat cu Reg. 52 Infanterie Bârlad în Dobrogea şi a căzut doborât de
glonţ la atacul poziţiei bulgare de la Amzacea, lângă
Constanţa”. Sunt menţionate, de asemenea, autorul
şi anul ridicării monumentului: „1925. Fr. Storck”.
Catedrala „Sf. Ioan Botezătorul”,
Monument al Eroilor Prahoveni din Primul
Război Mondial este unul din cele mai impozante monumente istorice şi de arhitectură prahovene. La
numai câţiva ani de la încheierea ostilităţilor, un
comitet format din foştii combatanţi, rude ale eroilor
şi alţi cetăţeni, a luat iniţiativa ridicării unui monument dedicat atât eroilor prahoveni, cât şi
civililor care au avut de suferit în timpul ocupaţiei
germane. Fondurile s-au adunat rapid, municipalitatea având o contribuţie substanţială.
Cinstirea vitejiei prahovenilor şi
ploieştenilor – afirma, la 26 aprilie 1922, generalul Ioan Popescu – trebuia făcută „printr-un monument
bisericesc, care să vorbească mai mult sufletului
românesc decât orice altă coloană de marmură sau
statuie din bronz”. Acest panteon al vitejiei româneşti urma să aibă forma unei clopotniţe
monumentale, ataşată Bisericii „Sf. Ioan”, care avea
să poarte numele de „Catedrala Eroilor”. Piatra fundamentală a fost pusă, la
18 noiembrie 1923, în prezenţa principelui Carol, a
autorităţilor locale, a reprezentanţilor armatei (colonelul Malamuceanu, generalii Ioan Popescu,
D. Mironeanu, Al. Mladin) şi ai bisericii (P. S.
Platon Ploieşteanul, protoiereul Ene Dumitrescu,
preoţii Gh. Chirică şi Nicolae Vasilescu, diaconul Al. Popescu), a arhitectului Toma T. Socolescu, dar şi a
numeroşi cetăţeni.
Lucrările de construcţie, desfăşurate în perioada 1923-1939, au fost coordonate de generalul
Ioan Popescu – preşedinte de onoare al Comitetului,
preot Gh. Chirică – preşedinte activ şi supravegheate
de arhitectul Toma T. Socolescu, autorul proiectului. La executarea fundaţiilor din beton armat, şi-au adus
contribuţia ostaşii Regimentului 32 „Mircea”,
comandat de colonelul Malamuceanu. Pentru construcţie, au fost aduse materiale din zonele în
care au luptat regimentele prahovene: piatră și
cărămidă de la Mărăşeşti, pietriş de la Doaga şi Valea Şuşiţei etc.
Lucrările s-au încheiat în 1939, Catedrala
Eroilor fiind inaugurată în ziua de 10 mai. Clopotniţa
Catedralei „Sf. Ioan Botezătorul” din Ploieşti are o înălţime de 55 m, fiind cea mai impunătoare
construcţie de acest gen din judeţul Prahova. Aceasta
este alcătuită dintr-un nartex puternic peste care se înalţă turnul paralelipipedic central, flancat de două
turle laterale mai mici. Plastica monumentului este
asigurată prin: alternarea pietrei cu cărămida aparentă, portalul şi ancadramentele din piatră ale
uşilor şi ferestrelor, coloanele şi capitelurile bogat decorate, ferestrele înguste şi înalte, pridvorul graţios
de sub acoperişul turlei principale, elemente de
feronerie, linia elegantă a acoperişului şi crucea măiestrit executată. De-a lungul vremii, în incinta
monumentului au fost montate plăci din marmură cu
diverse inscripţii. O astfel de inscripţie a fost fixată,
în 1925, în interiorul monumentului, pentru a nominaliza pe cei 35 de ostatici prahoveni internaţi
de germani, în 1917, în lagărele de la Săveni
(Ialomiţa) şi Troian (Bulgaria). În schimb, numele tuturor eroilor prahoveni n-au fost săpate în marmură
aşa cum se hotărâse iniţial.
O inscripţie, fixată în 1971 în interiorul
edificiului, preciza că: „s-a hotărât atunci ... să se
ridice o nouă biserică şi să fie socotită de-a pururea Catedrala Monument al Eroilor Prahoveni din
Războiul de Întregire a Neamului 1916-1919.
Gândul acestui prinos de recunoştinţă s-a înfăptuit parţial şi formează o permanentă preocupare până
la totala înfăptuire”.
Pe faţada monumentului au fost montate, în 1978, două plăci din marmură, cu următorul
conţinut: „Catedrala Sf. Ioan Botezătorul, Ploieşti”
(stânga) şi „Monumentul eroilor prahoveni din
Războiul de întregire a neamului 1916-1919” (dreapta).
Dar anii au trecut şi, de-abia în zilele
noastre, acest deziderat devine realitate prin reconstrucţia Catedralei, astfel încât proiectul iniţial
al profesorului arhitect Toma T. Socolescu să fie
realizat în totalitate. Prof. POLIN ZORILĂ
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 16
LECŢIA DE ISTORIE
FORMAREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN
Hartă: Formarea statului naţional unitar român ( Atlas istoric, 1983)
I. PREMISE
- victoriile Antantei asupra Puterilor Centrale; - noiembrie 1917 – dispariţia Imperiului Ţarist în
urma revoluţiei bolşevice;
- ianuarie 1918 – lansarea celor 14 puncte ale lui
Wilson; - eşuarea proiectului de federalizare a Austriei,
propus de împăratul Carol I prin manifestul intitulat
Către popoarele mele credincioase; - declanşarea revoluţiei la Viena şi la Budapesta a
generat:
- destrămarea Imperiului Austro-Ungar; - separarea Austriei de Ungaria;
- exercitarea dreptului popoarelor la autodetermi-
nare;
- crearea unui curent larg de opinie favorabil unirii.
II. UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA
(27 martie/9 aprilie 1918)
1. Prima etapă - aprilie1917– crearea Partidului Naţional Moldove-
nesc;
- octombrie 1917– Congresul Ostaşilor Moldoveni hotăra autonomia Basarabiei şi convocarea Sfatului
Ţării;
- noiembrie 1917 – constituirea Sfatului Ţării, organ
suprem de conducere a Basarabiei, în frunte cu Ion Inculeţ;
- 2/15 decembrie 1917 – proclamarea, în cadrul
Rusiei, a Republicii Democratice Moldoveneşti, în
frunte cu Ion Inculeţ (preşedinte) şi un consiliu de
directori; - ianuarie 1918 – solicitarea sprijinului militar
românesc de către Sfatul Ţării din Chişinău;
- 13/26 ianuarie 1918 – intrarea diviziei româneşti,
comandate de generalul Ernest Broşteanu, pentru eliberarea Basarabiei de bandele bolşevice.
2. A doua etapă
- 24 ianuarie/6 febr. 1918 – proclamarea inde-pendenţei Republicii Moldoveneşti Basarabia;
- 27 martie/9 apr. 1918, Chişinău – proclamarea
unirii Basarabiei cu România, de către Sfatul Ţării, organ politic reprezentativ şi legal constituit;
- 10/23 august 1918 – emiterea decretului regal
privind unirea Basarabiei cu România.
3. Consecinţe - începerea procesului de întregire naţională;
- confiscarea, de către Rusia Sovietică, a tezaurului
României depus spre păstrare la Moscova în 1916-1917;
- ruperea, de către sovietici, a relaţiilor diplomatice
cu România.
III. UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA
(15/28 noiembrie 1918)
1. Acţiuni premergătoare
- pregătirea ideii unirii în ziarul „Glasul Bucovinei”; - octombrie 1918 – convocarea Adunării Consti-
tuante;
- pericole: habsburgic, ucrainean;
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 17
- 14 octombrie 1918 – alegerea Consiliului Naţional Român, condus de Iancu Flondor;
- 11 noiembrie 1918 – intrarea diviziei româneşti,
comandate de generalul Iacob Zadic, la cererea Consiliului Naţional;
- 12 noiembrie 1918, Cernăuţi – preluarea conducerii
de către guvernul condus de Iancu Flondor;
2. Unirea cu România - 15/28 noiembrie 1918, Cernăuţi, Sala Sinodală –
Congresul General al Bucovinei adoptă declaraţia,
citită de Iancu Flondor, şi hotărăşte unirea Bucovinei cu România;
- 18/31 decembrie 1918 – emiterea decretului regal
privind unirea Bucovinei cu România.
IV. UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA
(18 nov./1 dec. 1918)
1. Prima etapă
- accentuarea luptei pentru unire în timpul războiului;
- septembrie 1918 – înfrângerea Austro-Ungariei era
evidentă; - 29 septembrie/12 oct. 1918, Oradea – elaborarea
Declaraţiei de dezlipire a Transilvaniei de Ungaria
de către Partidul Naţional Român;
- 3/16 octombrie 1918 – proiectul federalist al împăratului Carol I includeaTransilvania în Ungaria;
- 5/18 octombrie 1918, Budapesta – citirea, de către
Alexandru Vaida-Voevod, a Declaraţiei de dezlipire a Transilvaniei de Ungaria în Parlament.
2. A doua etapă
Constituirea Consiliului Naţional Român
Central
- 18/31 octombrie 1918, Budapesta – formarea
Consiliului Naţional Român Central (C.N.R.C.);
- sediul C.N.R.C. – Arad; - componenţa: 6 membri P.N.R., 6 membri P.S.D.;
- rolul – organul reprezentativ al românilor din
Transilvania; - formarea consiliilor locale şi a gărzilor naţionale
româneşti, care preluau controlul Transilvaniei, în
condiţiile dezintegrării aparatului administrativ
maghiar; - 5/18 noiembrie 1918 – afirmarea dorinţei de unire
cu România în apelul Către popoarele lumii;
- 7/20 noiembrie 1918 – convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie
1918;
- 9/22 noiembrie 1918 – C.N.R.C. solicita guvernului maghiar recunoaşterea puterii sale depline asupra
Transilvaniei.
Tatativele româno- maghiare de la Arad
(13-15/26-28 noiembrie 1918)
a)Poziția delegaţiilor
- delegaţia maghiară – promitea autonomia
Transilvaniei în cadrul Ungariei; - delegaţia română – cerea dreptul la independenţă
deplină.
b)Consecinţe - eşuarea tratativelor;
- atacarea românilor de către gărzile naţionale maghiare;
- trecerea trupelor române în Transilvania la cererea
delegaţilor transilvăneni; - desemnarea reprezentanţilor pentru Marea Adunare
Naţională convocată pentru 1 decembrie1918.
3. A treia etapă
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia
(18 noiembrie/1 decembrie 1918)
a)Participanţi
- la Casina Militară: 1.228 de reprezentanţi aleşi;
- pe Câmpul lui Horea: peste 100.000 oameni.
b)Activitatea
- întrunirea reprezentanţilor aleşi la Casina Militară,
sub preşedinţia lui Gheorghe Pop de Băseşti;
- prezentarea Rezoluţiei de către Vasile Goldiş; - adoptarea Rezoluţiei, care decreta unirea
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului
cu România; - adeziunea participanţilor la Marea Adunare
Naţională faţă de hotărârea de unire.
Rezoluţia de la Alba Iulia - art. 1 – decreta unirea Transilvaniei cu România;
- art. 2 – stabilea autonomia provizorie a Transilva-
niei;
- art. 3 – proclama libertatea naţională, confesională, a presei, conştiinţei, dreptul de asociere, reformă
agrară radicală, legislaţie muncitorească, regim
democratic; - art. 4-8 – precizau concepţia adunării despre noua
ordine a lumii postbelice;
- art. 9 – declara constituirea Marelui Sfat Naţional, parlament provizoriu al Transilvaniei.
Organe de conducere provizorii
(2 decembrie 1918) - 2 decembrie 1918 – formarea Marelui Sfat Naţional, organ legislativ, prezidat de Gh. Pop de
Băseşti;
- 2 decembrie 1918 – constituirea Consiliului Dirigent (Guvernul provizoriu), prezidat de Iuliu
Maniu; a funcţionat până în 1920.
Confirmarea actului de unire
- 12-13 dec. 1918 – prezentarea, în faţa regelui Ferdinand I, a actului unirii Transilvaniei cu
România, de către delegaţia transilvăneană (Miron
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 18
Vigoda, octombrie 1941. Se aduc la cimitir cei căzuţi în linia I-a. (imagine din Arh. Muzeului Militar Național,
primită prin amabilitatea doamnei Valeria Bălescu)
Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod);
- 24 decembrie 1918 - emiterea Decretului regal
privind unirea Transilvaniei cu România.
V. SEMNIFICAŢIA MARII UNIRI DIN 1918
- desăvârşirea statului naţional unitar român;
- recunoaşterea unirii de către minorităţi: saşi, şvabi,
evrei, o parte a maghiarilor; - crearea cadrului favorabil progresului societăţii
româneşti în perioada interbelică.
Personalităţi - în Basarabia: Ion Inculeţ, Pantelimon Erhan (liderul primului guvern al Basarabiei), Daniel
Ciugureanu, Pantelimon Halippa; - în Bucovina: Iancu Flondor, Ion Nistor;
-în Transilvania: Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ştefan
Ciceo-Pop, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandru
Vaida-Voevod. Prof. POLIN ZORILĂ
PIERDERI ALE ARMATEI ROMÂNE ÎN RĂZBOAIELE
DIN SECOLELE AL XIX-LEA ŞI AL XX-LEA
omânia a participat, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea la patru mari războaie: 1877-1878
[este cunoscut sub numele de Războiul pentru
Independenţă]; 1913 [al doilea război balcanic, primul consumându-se în anul 1912, fără participare
românească], 1916-1919 [Războiul Întregirii]; 1941-
1945 [cu două secvenţe, unul sfânt (22 iunie 1941-
23 august 1944) şi altul drept (23 august 1944- 12 mai 1945).
Efectivele angajate în aceste conflicte au fost
numeroase, iar pierde-rile umane însemnate,
datorită mai multor
factori: slaba înzestrare asigurată pe timp de
pace forţelor militare;
raportul de forţe,
îndeobşte nefavorabil; erori grave în plani-
ficarea strategică şi în
conducerea trupelor; condiţiile de timp şi
anotimp ( la Stalingrad
şi Caucaz, în toamna
anului 1942, cei aproa-pe 400.000 de soldaţi
români au fost prinşi de
“iarna rusească” în ţinută de vară iar cea de iarnă nu a mai sosit până la terminarea luptelor) etc.
Întrucât circulă diverse cifre, unele fanteziste, aş
vrea să vă ofer datele la care istoriografia militară românească a ajuns, după cercetări minuţioase în
arhivele româneşti şi străine. Oricum, cercetările sunt
departe de a fi finalizate, dar informaţiile sunt
credibile. 1. În Războiul de Independenţă, armata română a
pierdut:
- 4.302 morţi şi dispăruţi, din care 40 de ofiţeri şi 15 medici;
- 3.316 răniţi din care 70 de ofiţeri.
De asemenea, în acest conflict armata a avut 19.084 de bolnavi din care 210 ofiţeri şi 74 de
medici.
2. În al doilea război balcanic (1913) nu au avut loc ciocniri sau lupte, dar armata a avut 1.150 de militari
morţi, datorită epidemiei de holeră, declanşată în
zona muntoasă a Balcanilor. 3. În Războiul de Întregire (1916-1919)
Cercetările serioase din arhive arătă următoarea
situaţie:
- 1913 ofiţeri şi 95.454 de soldaţi morţi pe front, în infirmerii sau spitale din ţară ca urmare a bolilor sau
rănilor; aceştia au fost identificaţi nominal;
- 248 de ofiţeri şi 51.177 de soldaţi morţi
pe front, în ţară sau
străinătate în împreju-rări necunoscute; în
mare parte, ei sunt ne-
identificaţi;
- 169 de ofiţeri şi 70.335 de soldaţi morţi
în lagărele de prizo-
nieri. Numărul total al
morţilor armatei româ-
ne se ridică, prin urma-
re, la 2.331 de ofiţeri şi 216.966 soldaţi.
Numărul civililor
morţi ca urmare a bătăliilor, rănilor ori tifosului exantematic este apreciat la circa 250.000. Nu intră
aici decesele considerate normale.
Cifrele de mai sus sunt pentru Vechiul Regat. Dar, în anii Primului Război Mondial, sute de mii de
români au luptat în armatele austro-ungare şi ruse.
Numărul militarilor români, morţi sub steag străin
este greu de apreciat. Cercetări estimative vorbesc de circa 50.000 de morţi pentru românii transilvăneni în
anii 1914-1918.
4. În al Doilea Război Mondial situaţia se prezintă astfel:
-campania din est: 71.585 de morţi, din care 3.113
ofiţeri, 1.823 de subofiţeri şi 66.649 de soldaţi; - campania din vest: 21.053 de morţi din care 859 de
ofiţeri, 776 de subofiţeri ţi 19.400 de soldaţi.
R
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 19
Total, în cele două campanii: 92.620 de morţi, din
care 3.372 de ofiţeri, 2599 de subofiţeri şi 86.049 de
soldaţi.
La aceştia se adaugă 333.966 de răniţi(243.622 în Est şi 90.344 în Vest.) şi 367.976 de dispăruţi, cei
mai mulţi prizonieri, din care 309.533 în Est şi
58.443 în Vest).
Cifrele totale se ridică la 794.562 militari(624.740 în Est şi 169.822 în Vest.)
Concluziile le puteţi trage singuri! Doar un singur
gând. De Ziua Eroilor să punem o floare la monumente, acolo unde suntem fiecare şi să
aprindem o lumânare pentru toţi cei care, în
uniformă, s-au săvârşit din viaţă!
Col. (r) dr. PETRE OTU
CONSECINŢE ALE PACTULUI RIBBENTROP- MOLOTOV
ÎN DOMENIUL VIEȚII RELIGIOASE DIN BASARABIA
a 23 august 1939 era semnat la Moscova, sub
privirile lui Stalin, unul dintre cele mai infame tratate din istoria diplomaţiei moderne: Tratatul de
neagresiune sovieto-german, cunoscut şi sub numele
de „Pactul Ribbentrop-Molotov”. În notele ultimative pe care le remite României,
în 26 şi 27-28 iunie 1940, URSS nu se mulţumeşte să
ceară doar „înapoierea cu orice preţ a Basarabiei” ci solicită şi cedarea Bucovinei de Nord ca despăgubire
pentru „dominaţiunea de 22 de ani a României în
Basarabia”.
Dacă am trece în revistă modificările teritoriale provocate de celebrul „Pact”, am constata că aproape
toate au fost anulate după implozia URSS-ului. Toate
cu excepţia celor suportate de România, deoarece disoluţia URSS-ului nu readuce Bsarabia la România,
ci oferă Republicii Moldova oportunitatea de a-şi
proclama suzeranitatea în 23 iunie 1990.
Anexionismul ruso-bolşevic nu s-a limitat însă doar la dimensiunea statal-teritorială ci şi-a conceput
replici ideologice, istoriografice şi spirituale.
Aberantele teze ale moldovenismului, ale statului multietnic, ale limbii interetnice, absurdele alegaţii ale
„agresiunii româneşti asupra Moldovei”, precum şi
anexiunea bisericească întreprinsă de Biserica Ortodoxă Rusă asupra bisericii româneşti din
Basarabia constituie pandante şi adjuvante redutabile
ale anexionismului teritorial.
Mitropolia Moldovei, sufragană patriarhiei ecu-menice, este atestată încă din 1386, iar în anul 1401
Iosif I Muşat devine mitropolit canonic al întregii
Moldove. În timpul războiului din 1806-1812, ţarul Alexandru I fixează, pentru prima dată, rolul
fundamental al bisericii ruse în strategia expansionistă
a imperiului. Pentru ca planul anexării / integrării principatelor să funcţioneze eficient era nevoie şi de
dominarea \ păstorirea vieţii spirituale a locuitorilor
lor. A fost înfiinţat un exarhat subordonat sinodului
Bisericii Ortodoxe Ruse, cuprinzând Mitropolia Moldovei şi a Ţării Româneşti, scoase în mod
samavolnic şi în dispreţul canoanelor bisericeşti, de
sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice, iar mitropoliţii Ţării Româneşti (Doritei Filiti) şi Moldovei
(Veniamin Costachi) sunt înlocuiţi cu oameni fideli
Rusiei. Prin Pacea de la Bucureşti, (din 6 mai 1812)
care a încheiat războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru denumită
atunci, pentru prima dată, în mod oficial, Basarabia a
fost anexată Rusiei. Urmând planul aservirii „spirituale” a
Basarabiei, la 21 august 1813 administraţia rusă a
creat Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Ruse, a cărei
jurisdicţie cuprindea teritoriul dintre Prut şi Nistru
dar şi regiunea de dincolo de Nistru (Tiraspol, Dubăsari, Oviodopol, Odessa). Fosta Episcopie a
Hotinului, subordonată Patriarhiei Ecumenice a fost
desfiinţată, iar parohiile ei înglobate în noua eparhie
cu sediul la Chişinău. De atunci şi până azi imixtiunea samavolnică a
Bisericii Ruse în viaţa românilor ortodocşi din
Basarabia, a avut cele mai nefaste consecinţe. Din anul 1821, Biserica Rusă şi administraţia rusă n-au
mai acceptat în fruntea Episcopiei Chişinăului şi
Hotinului, decât episcopi ruşi. Aceştia au sprijinit din
răsputeri politica de rusificare, cel mai consecvent dintre ei, Episcopul Pavel Lebed (1871-1882) arzând
cărţile româneşti din biserici, prigonind sistematic
preoţii români, ba chiar închizând un număr impresionant de biserici (340) unde se slujea în
limba română.
Unirea Basarabiei cu România, la 1918, a condus, în mod firesc, şi la reunificarea bisericească,
hotărâtă de sinodul Bisericii Ortodoxe Române la 30
decembrie 1919. La 22 iunie 1922, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române înfiinţează în Basarabia două eparhii noi: Episcopia Hotinului şi Episcopia
Cetăţii Albe. Luând act de dorinţa Congresului
Eparhial din Basarabia, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, la 15 noiembrie 1923, înfiinţarea
Mitropoliei Basarabiei, prin ridicarea Arhiepiscopiei
Chişinăului la rangul de Mitropolie. În 1940, după consumarea raptului sovietic
al Basarabiei se reia politica anexiunii bisericeşti.
Este desfiinţată Mitropolia Basarabiei şi este creată,
pornind de la structura fostei Eparhii a Chişinăului şi Hotinului, Mitropolia Chişinăului, dependentă de
Patriarhia Moscovei. Apogeul prigoanei
antiromâneşti este atins în această nefastă perioadă (1940-1941; 1944-1990) în care politica de
deznaţionalizare, împletită cu cea de sovietizare se
traduc în dislocări masive de populaţie, românii
deportaţi în Urali fiind înlocuiţi de populaţii rusofone.
L
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 20
Biserica „Sf. Ilie", una dintre cele mai
vechi locaşuri de cult din Chişinău,
înainte de a fi demolată (1960).
Parte esenţială a acestei politici, prigoana religioasă este la rândul ei orchestrată de dublul
imperativ al bolşevizării şi al deznaţionalizării.
Cifrele sunt elocvente: în 1940, în Basarabia erau 1090 de biserici, 28 de mănăstiri în care slujeau 1500
de preoţi şi călugări, în 1989 mai funcţionau doar
150 de biserici, o singură mănăstire iar preoţii şi
călugării erau mai puţini de 700. Sute de biserici au fost demolate şi alte sute au
fost dezafectate şi folosite pe post de restaurante,
depozite, cinematografe, grajduri. Şcolile şi revistele teologice au fost desfiinţate,
Muzeul de Istorie şi Arheologie
Bisericească de la Chişinău a fost
închis, iar cunoscuta bibliotecă a Mănăstirii Noul Neamţ din
Chiţcani a fost aruncată în foc,
chiar în piaţa oraşului. Zeci de preoţi au fost uciși, schingiuiţi,
deportaţi.
Astăzi, pe teritoriul Republicii Moldova există două
mitropolii ortodoxe, Mitropolia
Chişinăului şi a Întregii Moldove
- subordonată patriarhiei Mos-covei şi Mitropolia Basarabiei,
subordonată Patriarhiei Române.
În anul 1992, la iniţiativa unui număr impresionant de credin-
cioşi şi preoţi români şi cu largul
concurs al Bisericii Ortodoxe Române, a fost reactivată
Mitropolia Basarabiei, autonomă
şi de stil vechi, în fruntea căreia a
fost numit IPS Petru Păduraru. Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove s-a organizat pe
baza statutului B.O. Ruse, suprapunând structura
fostei eparhii a Chişinăului şi Hotinului. Ea reprezintă cea de-a 117-a eparhie din cele 124 de
filiale canonice locale ale Bisericii Ruse şi este
condusă de Mitropolitul Vladimir. În timp ce
Mitropolia Chişinăului şi Întregii Moldove s-a bucurat de sprijinul necondiţionat al puterii de la
Chişinău, fiind de fapt creaţia guvernului moldovean,
reactivarea Mitropoliei Basarabiei a stârnit ostilitatea autorităţilor, care au considerat-o, de la bun început,
o imixtiune a României în problemele interne ale
Republicii Moldova şi, în subsidiar, o contestare făţişă a ideologiei sale oficiale: moldovenismul.
Mitropolia Basarabiei a fost supusă unei prigoane
sistematice, în care refuzul autorităţilor de a o
recunoaşte oficial s-a conjugat cu acţiuni de intimidare şi şantaj ale „caraulelor” comuniste, cu
epurări pe criterii religioase în rândul funcţionarilor.
Reacţia Bisericii Ruse a fost la fel de vehementă. Într-un schimb de scrisori cu PF Teoctist,
Patriarhul României, SS Alexei al II-lea Ridigher,
Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, a acuzat Patriarhia României de „ingerinţă anticanonică, în
problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova” îndemnând deopotrivă la „corectarea cât
mai curând posibil a nedreptăţilor existente" pentru
„binele unităţii ortodoxe şi mântuirea sufletelor fiilor Bisericii din Moldova".
Se reînoda astfel tradiţia persecuţiei religioase a
românilor basarabeni, tradiţie începută de autorităţile
ţariste şi desăvârşită de bolşevici. La un moment dat, Mitropolia Basarabiei era singura structură
religioasă, căreia statul moldovean refuza să îi
recunoască existenţa. Abuzul autorităţilor comuniste, care au încălcat chiar Constituţia
Moldovei şi legea moldoveană a
cultelor, a putut fi contracarată cu
succes doar prin deschiderea unei acţiuni la CEDO. Constatând
violarea unor articole de bază din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 9, art.14
combinat cu art. 9, art. 13, art. 6 şi
art. 11), CEDO a formulat, la 13 decembrie 2001, un verdict
favorabil recunoaşterii Mitropoliei
Basarabiei şi a obligat Republica
Moldova să plătească Mitropoliei Basarabiei 20000 de euro pentru
daune morale şi 7 025 euro pentru
cheltuieli de judecată. Recunoaşterea Mitropoliei
Basarabiei de către guvernul de la
Chişinău, în anul 2003, nu a schimbat foarte mult datele din
teren. Persecuţiile, intimidările,
agresiunile, şantajul, epurarea pe
criterii religioase au continuat. Au fost închise biserici în Postul Paştelui, preoţii Mitropoliei
Basarabiei au fost acuzaţi că sunt „papistaşi”, că vor
să-i „catolicizeze” pe ortodocşi. Mitropoliei Basarabiei i s-a restricţionat
sistematic accesul la mass-media, i s-a interzis să-şi
constituie, după modelul Mitropoliei Chişinăului şi
Întregii Moldove, departamente pentru relaţia cu alte instituţii, adică, într-un cuvânt, a fost supusă
permanent unui tratament discriminatoriu. Pentru a
demonstra inutilitatea unei Mitropolii Româneşti în Republica Moldova, s-a mers până la măsluirea
recensământului prin eludarea precizării etniei
cetăţenilor moldoveni, fapt ce a dus, bineînţeles, la “decimarea” etnicilor români din Republica Moldova
până la un insignifiant 2% din populaţie.
CONCLUZII
Imperialismul ruso-bolşevic e însă departe de a se conforma declaraţiilor oficiale, dându-şi
obştescul sfârşit. El supravieţuieşte, perfect
necamuflat, în existenţa Mitropoliei Moldovei, componentă a “trupului bisericesc rus” care numără
printre enoriaşii ei mai mulţi români decât ruşi şi
care deţine în mod ilegal patrimoniul Mitropoliei Basarabiei. Practic, singurele “mădulare” ale fostului
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 21
imperiu care persistă nealterate, în forma lor instituţională, sunt Biserica Ortodoxă Rusă şi
Gazprom-ul. Imperialismul Bisericii Ruse a devenit
astfel tradiţie, traversând trei secole şi trei regimuri politice complet diferite. A fost instrument de
rusificare în vremea regimului ţarist, de rusificare şi
de sovietizare în epoca bolşevismului, pentru ca azi,
după colapsul URSS, să reprezinte ariergarda insaţiabilului anexionism al Kremlinului şi un pion
important într-un imens şi interminabil scenariu al
mistificării. Printr-o nefericită similitudine, aşa cum
imperiul ruso-sovietic s-a vrut o biserică, biserica
rusă a ajuns şi ea să se vrea un imperiu, fiind
absorbită cu totul în iluziile hegemoniei seculare. Supravieţuirea acestui anexionism într-o
epocă a libertăţii (inclusiv religioase) nu înseamnă
nicicum reîntoarcerea Bisericii Ortodoxe Ruse la statutul privilegiat din timpul regimului ţarist (pentru
că secularizarea şi-a produs efectele chiar şi în
Rusia) ci încremenirea într-un proiect care legitimează lungul şir al abuzurilor trecute, dovedind
că vocaţia ei imperialistă este de-a dreptul
irefutabilă.
Pe de altă parte, acest tărâm al spiritualităţii, ultragiat atât de flagrant de rezidurile
imperialismului rusesc, este, paradoxal, locul unde
reparaţia pare cea mai posibilă. Câştigarea de către Mitropolia Basarabiei a procesului de la CEDO, noul
proces pe care l-a deschis revendicând patrimoniul
trecut samavolnic în folosinţa Bisericii Ruse, bursa
de 100 de euro/lună acordată de statul român, preoţilor români sunt semne de bun augur.
Lupta pentru adevăr, pare a se da mai mult
aici pentru că politicul şi diplomaticul sunt mai mult decât împotmolite în ochiurile scenariului
interminabil al mistificării sovieto-ruseşti. Leit-
motivele acestei mistificări („statul multietnic”,
„limba interetnică”, „moldovenismul”) au sfârşit prin a-şi găsi cutii de rezonanţă în Occident şi „avocaţi”
în România.
Printr-un întreg eşafodaj sofistic, Pactul Ribbentrop-Molotov este ocultat, este ascuns ca o
păpuşă rusească în burta Tratatului de Pace de la
Paris din 1947 care nu poate fi atacat pentru că, nu-i
aşa, el este fundamentul pe care „s-a construit pacea şi stabilitatea Europei postbelice” (ca de altfel şi
secesiunea Europei plus sovietizarea unei părţi din
Europa). În această perspectivă răsturnată, rolurile se inversează cu totul, România devine pasibilă de
„revizionism” pentru că „se cramponează” de
condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în timp ce Rusia şi Ucraina, refuzând condamnarea sau
aruncând-o în derizoriu, sunt într-un acord desăvârşit
cu direcţiile politicii europene, cu Raportul Balfi etc.
Pentru că, ce altceva este toată această eludare a urmărilor Pactului Ribbentrop-Molotov,
dacă nu un elogiu adus unei remarcabile mistificări,
ajunse adevăr prin consecinţele produse de credinţa ori „impresia” că ar fi un adevăr!
Prof. EUGEN PRUNĂ
DECORAŢII DE RĂZBOI ROMÂNEŞTI-ORDINUL ,,MIHAI VITEAZUL”
nclinat spre fast şi încântat de frumuseţea
uniformelor militare, precum şi a însemnelor
ornamentale ale acestora, regele Carol al II-lea,
fără a fi câtuşi de puţin atras de sentimente de datorie, de curaj, sau de onoare faţă de uniforma
militară a ţării pe care o conducea şi o reprezentase
în calitate de comandant de regiment în Primul Război Mondial, când a fost declarat dezertor, s-a
preocupat în mod deosebit de iniţierea şi legiferarea,
în timpul domniei sale (1930- 1940), a decoraţiilor de război, promulgând o serie de legi şi regulamente
în acest spirit. Deşi nu au fost abrogate formal,
aceste reglementări nu s-au aplicat deoarece, după
intrarea României în război (22 iunie 1941), generalul Antonescu, în calitatea pe care şi-o
asumase de conducător al statului, a modificat
esenţial prevederile anterioare printr-un nou Regulament al decoraţiilor conferite pe timp de
război (D.R.1932/30.06.1941). Conform acestui
decret, militarii puteau fi decoraţi pentru trei categorii de fapte:
1. – fapte de arme cu totul excepţionale,
2. – fapte de arme deosebite,
– efectuarea de servicii excepţionale pe
câmpul de luptă,
3. – fapte de arme obişnuite,
– efectuarea de servicii deosebite. Aceste decoraţii, în ordinea ierarhică, erau
următoarele:
- Ordinul ,,Mihai Viteazul” – cu trei clase, rezervat exclusiv ofiţerilor,
- Ordinul ,,Steaua României” – cu şase grade,
rezervat ofiţerilor, - Ordinul ,,Coroana României” – cu cinci
grade, rezervat ofiţerilor,
- Ordinul ,,Virtutea Aeronautică” – cu patru
clase, rezervat ofiţerilor, - Ordinul ,,Crucea regina Maria” – cu trei
clase, pentru gradele inferioare,
- Medalia ,,Virtutea Militară” – cu două clase, - Crucea ,,Meritul Sanitar” – cu trei clase,
pentru gradele inferioare,
- Medalia ,,Bărbăţie şi Credinţă”– cu trei clase, pentru gradele inferioare
- Medalia ,,Virtutea Maritimă” – cu trei clase,
- Medalia ,,Virtutea Aeronautică”–cu trei clase,
о
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 22
- Crucea ,,Serviciu Credincios” – cu trei clase, - Medalia ,,Serviciu Credincios” – cu trei clase.
Pentru invalizii de război a fost emis un decret
special care răsplătea meritele acestora pe câmpul de luptă prin decorarea lor, corespunzător gradului pe
care îl aveau în armată, iar în situaţia în care erau
deja decoraţi, urmau să fie distinşi cu decoraţia
imediat următoare în ordinea superioară în ierarhia ordinelor.
Însemnul Ordinului militar de război ,,Mihai
Viteazul”, înfiinţat în anul 1916 de regele Ferdinand, se prezintă astfel: Cruce treflată,
smălţuită în albastru şi cu marginile de aur. În centrul
ei se află cifra de aur a regelui Ferdinand I, iar
deasupra coroana regală de aur. Pe revers, crucea este smălţuită tot în albastru şi poartă anul 1916.
Panglica este de culoare roşie vişinie cu dungi de aur
pe margini. În anii 1936, 1941 şi 1944, va fi modificat, succesiv, de regele Carol al II-lea,
Mareşalul Antonescu şi regele Mihai I. Însemnele
modificate faţă de cel iniţial sunt prezentate pe Coperta II a revistei. Acest ordin se acorda doar
penru fapte încadrate în categoria 1. Pentru aceleaşi
fapte, subofiţerii şi trupa primeau Medalia ,,Virtutea
Militară” de război, însemnul fiind identic cu cel stabilit în 1880, doar că noua emisiune avea designul
mai simplificat.
Începând cu anul 1936 purtătorii ordinului au primit un fel de uniformă constând dintr-o mantie şi
o căciulă asemănătoare celei purtate de marele
voievod Mihai Viteazul la intrarea în Alba Iulia. Ea se purta de cavalerii ordinului în toate ocaziile
oficiale, când se purta ţinuta de ceremonie. Pelerina
era confecţionată din postav alb sau aba, cu guler din
acelaşi material. Căciula era confecţionată din blană de miel de culoare albă şi se purta numai de către
ofiţerii de rezervă sau retragere, cei activi purtând
coifura corespunzătoare armei din care făceau parte. Consfinţită regulamentar în anul 1940, pelerina avea
pe partea stângă a pieptului o cruce a ordinului din
postav albastru, brodat cu fir de aur.
Numărul ofiţerilor decoraţi era nelimiat. În timpul celui de al Doilea Război Mondial au fost acordate
trei modele, 1916, 1941 şi 1944. Modelul 1941 a fost
înlocuit cu modelul 1944, întrucît fusese acordat aliaţilor germani cât timp Romînia a făcut parte din
Axă şi trebuia făcută o diferenţă între noii şi vechii
aliaţi. În total au fost acordate 2184 de decoraţii din care
364 în Primul Război Mondial (43 acordate unor
unităţi militare) şi 1719 (din care 131 unor unităţi
militare) în cel de al Doilea Război Mondial. Diferenţa a fost acordată unor militari străini.
Menţionăm că peste 30% dintre acestea au fost
acordate post-mortem. Puteau fi decorate cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” şi
diviziile şi brigăzile mixte care erau citate de trei ori
prin ordin de zi pe armată pentru faptele de arme excepţionale săvârşite pe cîmpul de luptă.
În aprilie 1942 a fost instituită medalia - ,,Cruciada împotriva Comunismului”, conferită
tuturor militarilor, indiferent de grad, care au
participat la luptele de pe frontul de est, sau care au contribuit într-un fel la reuşita operaţiilor militare.
Medalia se putea acorda şi cu barete, pe acestea fiind
inscripţionate zonele principale în care s-au purtat
operaţiuni militare. Inițial au fost menţionate zece barete: Bucovina, Basarabia, Dobrogea, Nistru,
Odesa, Bug, Nipru, Azov, Crimeea, Doneţ. Prin
reglementări ulterioare au mai fost instituite baretele: Marea Neagră, Calmucia, etc.
În anul 1943 a fost creată Medalia - ,,Pro
Basarabia şi Bucovina”, conferită voluntarilor din
Basarabia şi Bucovina care luptau în armata română. Ultimele două medalii vor fi eliminate dintre
distincţiile de război şi portul lor interzis după 23
august 1944, dată la care România a rupt alianţa cu Germania şi a început lupta alături de forţele aliate.
În februarie 1942, a fost instituită, prin Decret
Regal, Insigna Invalizilor din Războiul pentru Reîntregirea Neamului. Confecţionată din tombac,
reprezenta un medalion pe faţa căruia se găseşte,
reliefat spre dreapta, capul unui ostaş cu cască, văzut
din semiprofil, iar în stânga anul 1941. Dreptul de a purta se acorda prin Decret regal, fiecare persoană
primind un brevet cu un număr de ordine.
În acelaşi an, a fost instituită Insigna Amintirea Eroilor Căzuţi în Războiul pentru reîntregirea
Neamului. Este confecţionată tot din tombac, având
pe faţă o cruce, care are la bază un postament pe care se află scris în relief anul 1941. Această insignă
putea fi purtată de familiile celor morţi în război
(mamă, tată, soţie şi copii).
La 18 iulie 1949 a fost instituită de către comuniști prima decorație după preluarea puterii,
Medalia ,,Eliberarea de sub jugul fascist”. A fost
acordată militarilor care au luptat pe frontul de vest în al Doilea Război Mondial. În anii `60, Nicolae
Ceaușescu a început să acorde din nou un număr
limitat de medalii unor veterani ai campaniei din vest
dar și din est. Medalia a fost acordată și unor militari sovietici care au luptat alături de trupele române pe
frontul de vest, dar și unor militari din celelalte state
din blocul comunist. În momentul retragerii trupelor sovietice de ocupație în 1958, medalia a fost
acordată întregului personal al acestor unități (35 027
de militari ruși). Având în vederea varietatea de modele ale
Ordinului de război ,,Mihai Viteazul”, frumuseţea
simplă şi importanţa sa istorică, în acest număr vom
publica numai imaginile acestei distincții, în ordinea apariţiei lor.
Asupra celorlalte decoraţii şi însemne de război,
precum şi despre decoraţiile străine (franceze, poloneze, cehoslovace, germane şi sovietice)
acordate militarilor romîni, vom reveni în numerele
următoare ale revistei.
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 23
Cititorii care au în posesie decoraţii, însemne şi
insigne militare de război, brevete sau informaţii
(imagini) inedite despre acestea, precum şi despre cei
care le-au purtat, sunt rugaţi să se adreseze redacţiei sau asociaţiei noastre, la adresele consemnate pe
prima pagină. Asociaţia garantează dreptul de proprietate asupra bunurilor menţionate şi va asigura
înapoierea nealterată a acestora.
Col. (r) PUIU CUJBĂ
Cercurile „CULTUL EROILOR”
O ZI MAGICĂ imineaţa clipea obosită din genele sale lungi de
nori. Sâmbăta se arăta luminoasă, intuind parcă bucuria călătoriei ce va sosi. Împreună cu doamnele
profesoare Popescu Liliana şi Nae Adriana, am
pornit la drum prin Bucureştiul abstract şi arămiu.
Prima oprire: Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”. Impunător şi mândru, se înalţă plin de
gloria trecutului românilor. Pornind de la
descoperirea focului, românul parcurge un traseu presărat cu greutăţi şi victorii. Personalul bine
documentat, dioramele şi materialul istoric ce se
regăseşte doar la câteva muzee de prestigiu din Europa (Luvru, British Museum) ne-a fascinat. Deşi
drama războiului este clară şi vie în
amintirea/memoria comună a tuturor, generaţiile
postbelice nu vor înţelege niciodată cât de multe vieţi s-au jertfit pentru ţară. Asistând la diorama cu
Războiul de Indepenţă al românilor, am simţit o
umbră a nesiguranţei, curajului tremurat din vocile soldaţilor dar şi a speranţei, o umbră ce ne-a
adăpostit pentru câteva momente sub aripa ei de
amintiri.
Ziua trecea încet prin spectrul de gânduri şi zâmbete. În autocar, veselia copiilor de a cincea,
ghiocei ce abia au scos capul la lumină, ne eclipsa
încă o dată seriozitatea. Ei, nici chiar aşa..! După ce am vizitat Mitropolia, cu porumbeii ei sidefaţi şi
aerul ce aproprie cerul de pământ, ne-am oprit în
Parcul Carol. Acolo, până şi frunzele arămii au
intrat în jocul nostru! Deşi am stat puţin, oprirea în parcul primitor şi auriu ne-a oferit încă un prilej de
bucurie. Aerul rece şi bun ca dulceaţa de gutui a
bunicii radia din parc şi se oglindea pe chipurile
noastre de copii ai cerului şi pământului. Am jucat badminton chiar lângă Muzeul Industrial, pe care
n-am apucat să-l vedem. Dar acesta este încă un
motiv să mai revenim în braţele deschise ale Bucureştiului.
În timp ce autocarul tremura încet, oftând la
fiecare oprire, impresii şi gânduri de toamnă erau schimbate. Poşta gândurilor era foarte ocupată în
ziua aceea se pare. Soarele, foarte zâmbitor, privea
cu regret la jocul nostru.
Ziua aceea a fost magică. Parcă cerul ne-a zâmbit şi, luminos, a vegheat asupra noastră. Înapoi
în autocar, aşteptând să ajungem acasă, perdelele
roşiatice au fost trase şi somnul a poposit pe genele noastre visătoare. Soarele dispăruse demult, lăsând
locul întunericului nestatornic. Autocarul purta o
ceată de copii înstelaţi, liniştiţi, visând şi retraind
acea zi. BIANCA MARIA ALECU, elevă,
clasa a VIII-a B, Şcoala „H.M. BERTHELOT”
Profesori coordonatori:
LILIANA POPESCU și ADRIANA NAE
UN ALT MOD DE A NE CUNOAŞTE ISTORIA Activităţi extraşcolare la Şcoala „ANDREI MUREŞANU”
natole France spunea „Nu vă mândriţi cu predarea unui număr mare de cunoştinţe, stârniţi numai curiozitatea. Mulţumiţi-vă să deschideţi minţile, nu să le supraîncărcaţi. Puneţi în ele scânteia”. Prin
activităţile extraşcolare pe care le-am organizat în acest an şcolar, am vrut într-adevăr să aprind flacăra în
sufletul elevilor mei, cu ajutorul scânteiei patriotismului şi a mândriei că sunt români şi că s-au născut pe aceste meleaguri încărcate de istorie. Prin modelele de personalităţi istorice pe care le-am propus spre a le da
viaţă cred că i-am determinat să adopte o atitudine şi anume aceea de a şti să fie personalitatea respectivă. Au
învăţat să conlucreze unii cu ceilalţi într-un anumit context istoric. Aceste activităţi extraşcolare, dedicate aniversărilor româneşti, au fost o experienţă de reamintire, de reclădire, clipă de clipă, pas cu pas, a vremurilor
pierdute în ninsori româneşti a slavei şi măreţiei de demult.
Prof. ELENA BENDIC, îndrumătoarea Cercului ,,Cultul Eroilor”
Pe data de 1 Decembrie am avut o activitate la istorie în care am jucat rolul lui Alexandru Ioan
Cuza. Iată că vine şi ziua cea mare a scenetei, este
rândul meu şi al Mihaelei să interpretăm rolul familiei Cuza. Intrând pe uşă o zăresc pe doamna
directoare, iar eu sunt copleşit de emoţii. Termin
rolul cu bine şi emoţiile dispar. Mi-a plăcut foarte
mult să joc acest rol şi sper să mai particip şi la alte activităţi! Robert ENACHE, Clasa a VIII-a A
Interes şi grijă pentru plai
Experienţa de a intra în rolul marilor personalităţi româneşti mi-a creat o bună impresie despre ceea ce
au fost şi au reprezentat cei din trecutul nostru. Am
rămas cu sufletul marcat şi zugrăvit cu bune impresii
D
A
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 24
datorită înaintaşilor noştri care au reuşit să mă captiveze prin muncă, interes şi devotament. Şansa
de a interacţiona cu trăirile, sentimentele,
înfrângerile şi realizările acestor monştri sacri ai trecutului românesc îmi creează un orizont îndreptat
către dreptate şi tenacitate, speranţă şi vie amintire.
Modul de viaţă al celor ce nu mai sunt printre noi
nu era unul tocmai ușor, aceştia reuşind să înfrunte chiar şi cele mai aspre nedreptăţi ale timpului.
Această luptă de care v-am vorbit nu ţine doar de
lupta cu cei din jur ci şi de confruntarea cu ei însuşi, ieşind la iveală tot ce este mai bun din spatele măştii
ce poartă denumirea de trup .
Mi-am dovedit până şi mie că nu strică şi că este
o experienţă unică şi foarte frumoasă să te simţi un om important al timpului tău purtând straiele
asemănătoare lor şi adoptând pentru moment
atitudinea marilor personalităţi.
Mihaela NEAGU, Clasa a VIII-a A
Pentru mine, această experienţă de a putea
interpreta una din marile personalităţi ale ţării noastre româneşti a însemnat ceva foarte frumos,
faptul că puteam reprezenta pe cineva care a făcut
mult bine poporului nostru.
Fiecare activitate ne-a ieşit foarte frumos, fiindcă cu toţii ne-am arătat interesul şi ne-am pregătit
conştiincios. Desigur, nu ne-a ieşit perfect mereu,
datorită emoţiilor ce s-au arătat uneori. Cel mai frumos rol a fost atunci când am interpretat-o pe
însăşi regina Maria care a fost un mare talent, un
mare destin, dorindu-şi enorm să poată face un bine. Starea de spirit pe care mi-a creat-o a fost una
uimitoare, plăcut surprinsă de ceea ce poate spune şi
gândi cineva, de coerenţa şi curajul de care a dat
dovadă. În viitor, sper să mai am parte de asemenea
momente, fiindcă mi-au făcut şi îmi fac în continuare
o deosebită plăcere .
Diana STAICU, Clasa a VIII-a A
Consider că interpretarea rolului Sevastiţei Bălcescu a fost o activitate educativă. Am încercat să
aduc un aer istoric personajului meu folosind şi o
vestimentaţie adecvată. Am fost fascinată să aflu
atâtea informaţii interesante despre una din familiile puternice ce au marcat istoria acestei ţări, dar şi a
unui destin gigant al vieţii politice şi culturale
româneşti numit Nicolae Bălcescu. Am călătorit în trecut şi am învăţat despre acest personaj feminin
apoi, cu multă încredere, m-am întors în vremurile
noastre prezentând o poveste de demult cadrelor
didactice şi unor mici învăţăcei.
Diana STANA, Clasa aVIII-a A
Când am jucat rolul Chiriţei la o activitate dedicată zilei de 24 Ianuarie, am trăit o experienţă
plăcută în care mi-am descoperit talentul actoricesc
pe care sper să-l mai folosesc de acum încolo . Am învăţat lucruri noi, având ocazia să joc rolul unui
personaj satiric care reprezintă tipul femeii burgheze din sfârșitul secolului XIX, comicul acestui personaj
accentuându-se şi prin vestimentaţia purtată, dar şi
prin replicile amuzante adresate lui Guliţă, fiul mult iubit şi răsfăţat al Chiriţei.
Consider că această activitate mi-a antrenat
abilităţile creative şi mi-a făcut plăcere să fac parte
din ea.
Ioana MACSIM, Clasa aVIII-a A
Prilejul de a cunoaşte
În anul 2011, am luat parte la o serie de activităţi cu rol istoric pe care noi, elevii, le-am apreciat una
câte una.
Parcă îmi şi aduc aminte cu câtă ambiţie ne
învăţam rolurile pentru a fi siguri că totul va ieşi perfect sau cum ne frecam mâinile şi păşeam încet cu
o oarecare teamă în sala unde avea loc activitatea,
dar căpătând experienţă am învăţat împreună cu ceilalţi colegi şi doamna profesoară de istorie să ne
stăpânim emoţiile şi să dăm tot ce avem mai bun în
noi la fiecare activitate. Noi, elevii, şi doamna de istorie ne uneam forţele
şi împreună le aduceam zâmbetul pe buze şi bucuria
în suflet tuturor celor ce ne priveau la acele activităţi.
Doamna de istorie era persoana de bază în acele activităţi având grijă de fiecare în parte şi încercând
şi imposibilul pentru ca toţi să ieşim într-o postură
bună. Pentru mine, aceste activităţi au fost un prilej de
cunoaştere de care toţi cei prezenţi în public s-au
bucurat şi ne-au felicitat rând pe rând pentru munca depusă. Oana NEAGU, Clasa a VII-a
Exprimarea opiniei
Cu ocazia Zilei Armatei, doamna de istorie mi-a
propus să particip la o activitate extraşcolară. Aveam de interpretat rolul mamei unui soldat. Am fost
foarte încântată deoarece mie îmi place foarte mult
să particip la astfel de activităţi. Din prima zi de când doamna ne-a anunţat, am
început să învăţ rolul şi să-mi imaginez gesturile pe
care trebuia să le fac. Nu am avut mult de spus, dar
cuvintele au fost spuse din suflet şi am încercat să exprim toate sentimentele prin gesturi. Nu a fost
perfect, dar cuvintele doamnei profesoare la
terminarea scenetei, “Bravo!”, m-au făcut să mă simt o mică actriţă.
Am participat la aproape toate activităţile
realizate de doamna de istorie şi la fiecare m-am dus din propria iniţiativă şi m-am pregătit. Mi-a făcut o
deosebită plăcere să particip şi sper că voi mai merge
şi la alte activităţi.
Oana MANOLESCU, Clasa a VII-a
Un rol de pomină
Mi-a fost oferit să joc rolul unui soldat cu ocazia
Zilei Armatei. Mi-a fost dat rolul, un text liric pe care l-am învăţat şi l-am recitat. În rol era scrisă
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 25
Plini de entuziasm și spontani, au creat
acea atmosferă de demult …
povestea unui bărbat care îşi părăseşte locul şi familia pentru a lupta alături de alţi soldaţi sub
steagul României. Mi-a făcut mare plăcere să recit
acest rol deoarece mereu mi-a plăcut să joc rolul soldaţilor, căci ei prezintă, probabil cea mai
importantă calitate a unui om: patriotismul.
Am jucat rolul fericit şi mi-am impresionat
ascultătorii, costumat corespunzător şi de-abia aştept să mai joc astfel de roluri în viitor.
Adrian MATEIU, Clasa aVII-a
Sentimentele pe care le-am avut atunci când am interpretat rolul Elenei Alistar au fost diferite.
În primul rând, a trebuit să interpretez o femeie
puternică, dar sensibilă.
Firea pe care a trebuit să o adopt a fost una realistă,
deoarece a trebuit să înfrunt
unele adevăruri în rol. În al doilea rând, rolul a
fost greu de interpretat,
deoarece trebuia să fiu tristă, ba chiar să şi plâng. Însă am
făcut faţă şi am primit multe
aplauze.
În concluzie, rolul mi-a plăcut foarte mult, iar dacă
se vor mai ivi astfel de
oportunităţi voi participa cu mare drag.
Daniela CRISTEA, Clasa a VIII-a B
Sentimentele pe care le-am avut când am interpretat sceneta împreună cu colegii mei au fost de
emoţie, deoarece a fost primul rol interpretat în faţa
mai multor colegi şi mai ales în faţa profesorilor şi
doamnei directoare. Vestimentaţia a fost foarte frumoasă, rolul interpretat a fost de director de
şcoală şi m-am simţit foarte emoţionată şi oarecum
tulburată pentru că mă gândeam mereu dacă greşesc, dacă mă încurc. Toţi ochii parcă erau aţintiţi pe
mine, îmi era teamă. Simţeam cum mă înmoi şi nu
mai puteam să vorbesc bine.
Activităţile extraşcolare au fost foarte bine organizate şi cu mare grijă. A fost foarte frumos
deoarece profesorii veneau şi ne priveau şi păreau
mândri de noi. Cu ajutorul acestor activităţi, noi, ca elevi, mai învăţăm ceva în plus.
Catalina DAVID, Clasa a VIII-a B
Sentimentele pe care le-am avut atunci când am interpretat sceneta de pe 24 Ianuarie, au fost de
emoţie deoarece a fost primul rol pe care l-am interpretat în faţa mai multor colegi, profesori şi mai
ales a doamnei directoare.
Rolul meu a fost de povestitor, a trebuit să prezint pe toată durata întâmplările dintre un director şi un
profesor care le preda elevilor.
Vestimentaţia a fost uniforma şcolii mele.
A fost un sentiment plăcut, mai ales că cei care au participat la realizarea activității au fost apreciaţi
cum se cuvine. Pe lângă această activitate, am mai
participat şi la altele, recitând poezii sau citind diverse materiale referitoare la tema propusă, precum
şi în concurs.
Voi mai participa cu mare plăcere şi la alte
activităţi organizate de doamna noastră profesoară
de acum încolo.
Andreea COVACI,
Clasa a VIII-a B
Am participat la mai toate activităţile extrașcolare de la
istorie şi de fiecare dată cu
plăcere. Sunt plăcut
impresionată de implicarea elevilor … destul de
numeroşi.
Eu am trăit sentimente intense, puternice, emoții,
dar totodată interpretările au
fost apreciate şi aplaudate. Munca depusă s-a văzut. Deşi sfioşi şi chiar timizi … am fost acolo,
dedicându-ne trup şi suflet.
Ultima activitate a fost pe 24 Ianuarie, ziua Micii
Uniri. După părerea mea, a fost cea mai reuşită. Am participat la un concurs în care am avut întrebări
legate de această Unire.
Plini de entuziasm şi spontani, am creat acea atmosferă de demult … parcă ne-am întors în trecut ,
pe vremea când s-a petrecut acest eveniment. Am
avut ocazia să învăţăm lucruri legate de istoria ţării în care trăim şi de care suntem mândri, România.
Gabriela Vica, Clasa a VIII-a B
Pe data de 1 Decembrie, la activitatea de istorie,
am avut onoarea de a interpreta un mare personaj istoric, regele Ferdinand. A fost o experienţă unică,
desigur, plină de emoţie. Am fost plăcut surprins de
istorisirea domnului colonel Chiper despre Primul Război Mondial.
Mi-aş dori ca această experienţă să se repete !
Mircea Nicolae, Clasa a VIII-a A
ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI SĂRBĂTORITĂ LA COLEGIUL NAŢIONAL
„MIHAI VITEAZUL”, PLOIEŞTI – decembrie 2011 ulţi conaţionali nu îşi amintesc că 1 Decembrie este ziua românilor aflaţi în ţară sau în
străinătate, ZIUA ROMÂNIEI. Pentru ei este doar o
zi de relaxare, fără obligaţii. În alte cazuri se ştie
semnificaţia, dar nu şi rădăcina evenimentelor care au făcut din această zi simbolul naţional. Bătrânii, cu
fruntea brăzdată de timp, îşi amintesc că au fost
vremuri când plăteai scump intonarea cântecelor
M
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 26
A devenit o adevărată tradiţie a Colegiului
Național „Mihai Viteazul” să sărbătorească momentele cu mare încărcătură sufletească şi
patriotică, sub privirile pline de dragoste ale
doamnei profesoare Emilia Luchian.
„Deşteaptă-te române!”, „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!” sau închinau un gând anului 1918 (un an
cât un veac), când visul secular al lui Mihai Viteazul
s-a împlinit, provinciile înstrăinate pe nedrept s-au adăugat, prin propria voinţă, Regatului României.
Redăm câteva cuvinte rostite de eleva Bogdana
Banciu din clasa a X-a M5 la începutul comemorării
Zilei Naţionale a României: „În conştiinţa naţională, 1 Decembrie 1918 simbolizează momentul în care
întreaga românime devenea stăpână absolută,
recunoscută de celelalte state ale lumii, peste moştenirea lăsată de bunicii şi străbunicii acestor
pământuri. Românii erau în sfârşit la ei acasă, erau
singurii care-şi hotărau destinele şi locul în istorie”.
A devenit o adevărată tradiţie a C.N. „Mihai Viteazul” să sărbătorească momentele cu mare
încărcătură sufletească şi patriotică din istoria atât de
zbuciumată a poporului nostru. Sala de festivităţi a liceului se umple până la refuz cu membrii Cercului
de istorie „Cultul Eroilor”, lângă ei fiind elevi,
profesori şi personalităţi marcante ale oraşului (membri ai Fundaţiei Oamenilor de Ştiinţă din
Prahova, ai „Cultului Eroilor”, Cercului Militar,
cadre didactice de la universităţile locale, inspectori
şcolari, membri ai unor fundaţii şi societăţi culturale, istorici şi muzeografi de la Muzeul de Istorie şi
Arheologie, arhivişti, preoţi etc.). Efervescenţa
participanţilor este, de fiecare dată, extraordinară: nimic declamativ, convenţional sau căutat. Copiii îşi
exprimă propriile sentimente şi cântă împreună cu
minicorul liceului Imnul de stat, „Noi suntem români”, „Hora Unirii” şi alte melodii patriotice
adecvate momentului istoric comemorat. Sunt de
remarcat profesorii şi ofiţerii vârstnici care intonează
Imnul cu mâna dreaptă aşezată pe inimă, dar şi „cei mici” – elevi din clasele a V-a sau a VI-a, care
privesc totul cu o sfielnică îndrăzneală, fremătând în
aşteptarea momentului când îşi vor rosti cuvântul privind înainte, parcă spre un viitor dorit.
Este dificil să comentez eu, ca profesor
moderator, desfăşurarea întregii activităţi pentru că
de fiecare dată trebuie găsită o altă formulă, o altă tematică, ieşind din obişnuita relatare cronologică. În
acest sfârşit de noiembrie, ne-am îndreptat atenţia
spre românii care, celebri sau mai puţin ştiuţi, aflaţi acasă, dar şi în străinătate, au devenit un exemplu şi
un reper de românism făcând servicii deosebite ţării.
Aceasta pentru că puterea de a dăinui a unui popor prin istorii nu o constituie banii, ci constă în
cultivarea „sfintei grădini” a limbii sale, a valorilor
poeziei sale şi ale tuturor artelor sale, în
capodoperele şi monumentele sale culturale, pe care le lasă moştenire urmaşilor şi, astfel, întregii
umanităţi.
Pentru a rememora nume şi fapte, am pornit de la cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae:
„Naţionalism este conştiinţa că aparţii cutărui grup
etnic, iubirea acelui grup şi activizarea acestei iubiri în slujba binelui lui. (…) Modul românesc de
comuniune cu ordinea spirituală (…) este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care priveşte românul spre
cer şi plin de lumina de acolo şi-l întoarce spre lume,
conducându-se după el în atitudine şi paşii săi”. Cu adevărat, ortodoxia ne-a ţinut ca neam unitar şi
deosebit, cu un rol important între popoarele din
Orient şi Occident, un adevărat centru având rol
apărător pentru Estul şi Vestul european. Pe peretele mare şi alb al sălii, de parcă eroii
ţării au înviat, este rulat un film de 20 de minute,
realizat de două eleve din cls. a X-a M5 (Cristina Pătraşcu şi Bogdana Banciu) în care marile
personalităţi istorice ale românilor ( Mircea cel
Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul,
C-tin Brâncoveanu, Al.I. Cuza, Carol I, Ferdinand Întregitorul etc.) se perindă ca nişte icoane (după
cum se exprimă una dintre autoare). În multe
secvenţe simţi atmosfera timpului, spiritul de român îţi umple sufletul, asculţi versuri care-ţi trezesc
amintiri ştiute: „Nu săbii făcură Unirea, ci inimi…”.
Este rândul Claudiei Vâjiac din cls. a XI-a F2 să deruleze un alt film cuprinzând un număr
impresionant de imagini reprezentând oameni de
ştiinţă şi de cultură care de-a lungul vremii, şi-au
definitivat cunoştinţele, au realizat invenţii şi au făcut descoperiri de care se bucură întreaga
umanitate, au făcut cunoscută România peste hotare.
În acelaşi timp se aud, ca din depărtare, acordurile „Rapsodiei române” şi ale naiului lui Gheorghe
Zamfir, care vor însoţi întreaga acţiune.
Îi văd pe copii strângând în mână un petic de
hârtie. Toţi vor să prezinte pe câte un român ilustru
care i-a inspirat şi servit drept reper. „Vreau să
vorbesc despre un ploieştean: Nichita Stănescu” – se aude o voce emoţionată. Urmează, într-o ordine
relativ cronologică sau zonală, redarea pe scurt a
activităţii lui Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, Şcoala Ardeleană, călători români în Africa, Marta
Bibescu, Emil Racoviţă, Mircea Eliade, Emil Cioran,
Eugen Ionescu, Panait Istrati, Grigore Moisil, Petrache Poenaru, N.C.Paulescu, Henri Coandă,
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 27
Drapelele cercurilor „CULTUL EROILOR” flutără tot mai des, în tot mai multe locuri.
Marile idealuri renasc în micile orașe.
Ştefan Odobreja, Panait Istrati, Ana Aslan, Nicolae Simache, Ioan Grigorescu, Liviu Rebreanu, C-tin
Brâncuşi şi mulţi alţii. Am fost impresionată de
cunoştinţele elevilor şi de dorinţa lor de a face cunoscut celorlalţi personajul ales cu care încercau
să se identifice. Sunt de menţionat: Emma
Stăiculescu, Simona Neagu, Roxana Antimiu, Luiza
Şulţ, Francisca Doru, Diana Badea, George Vintilă, Larisa Iacob, Francesca Coţovanu, Diana Slate,
Andreea Badea, Alina Mihalache, Cristina Vasile,
Raluca Iliescu, Andreea Ionescu, Ştefania Ionescu, Laura Damaschin (este şi fotografa simpozioanelor
de istorie).
Cel mai celebru este însă „românul”. De ce
nu Păcală? De pe un rând se ridică un elev purtând căciulă pe o ureche şi cămaşă albă: „Mă numesc
Păcală…Păcală Vlad”. Este un moment neaşteptat.
Se zâmbeşte, apoi toată lumea ascultă cu multă
atenţie. „Unii l-ar descrie pe Păcală ca fiind neadaptat, naiv, dar eu sunt de părere că acesta, ca şi
poporul nostru, a dat şi continuă să dea dovadă de o
inteligenţă fină, ascunsă sub o aparenţă modestă şi are o imaginaţie surprinzătoare. (…) Păcală este
multiplicat în noi toţi. El simbolizează dorinţa
noastră de a lua atitudine. Reprezintă chintesenţa
inteligenţei şi a spiritului justiţiar al românului. Este românul neaoş, iubitor de viaţă, de dragoste, de
tradiţii şi de familie. Este un om al pământului şi nu
rătăcit în lumea românească”. Aplauze pentru corul liceului, pentru filme,
pentru domnitorii noştri, pentru personalităţile care
ne fac cinste…aplauze pentru noi toţi! O elevă îmi
şopteşte mândră: „La mulţi ani, române!”
Prof. EMILIA LUCHIAN
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE
ANIVERSATĂ ÎN ȘCOLILE DIN MIZIL
radiția aniversării Unirii Principatelor Române,
Moldova și Țara Românească, la 24 Ianuarie, în școlile din orașul Mizil a fost continuată și anul
acesta. Astfel, elevii și cadrele didactice ale Școlii
Nr. 1–director prof. Nițu Luminița–au primit vizita unei delegații de foști combatanți din armata română,
compusă din prof.col. [rtr] Chiper Constantin-
vicepreședintele Asociației Naționale „Cultul
Eroilor” din România și președintele Asociației Județene „Cultul Eroilor” Prahova, lt. col. (r) Cristea
Ion, președintele filialei
Mizil, col. (r) Mărculescu Victor, președintele
Organizației cadrelor
militare în rezervă și
retragere „Aurel Vlaicu” filiala Mizil, plt .maj. (r)
Grigore Eugen, vicepreșe-
dinte al Organizației C.M.R.R. și secretar al
filialei „Cultul Eroilor” și
reprezentanta presei locale-„POȘTALIONUL”-dna.
Negoiță Gabriela. Activitatea a început prin
intonarea Imnului de Stat al României și Imnului
„Cultului Eroilor” de către cei prezenți, continuând cu un discurs susținut de dl. Chiper Constantin.
Vorbitorul a evocat pe larg evenimentele petrecute în
ianuarie 1859, când col. Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor în ambele țări, astfel efectuându-se
Unirea Principtelor Unite. Subliniind importanța
evenimetului, vorbitorul a reamintit asistenței că
Bucureștiul a devenit capitala noului stat ROMÂNIA, iar steagul tricolor, drapelul țării.
Elevii:Trandafir Ioana, Mareș Teodora, Mihalache
Ruxandra, Vlad Alexandra, Gherghe Emilia, Vasile Alexandru și Divoiu Aniela, membri ai Cercului
„Cultul Eroilor” din școală, îndrumătorul cercului
prof. Oprea Daniela, au evocat secvențe din anii
1848-1859, marcând principalele evenimente care au avut loc în acea perioadă de timp. Am remarcat
prezența la această instructivă activitate a membrilor
Cercului „Cultul Eroilor” de la Școala Nr. 3 „Sf. Maria”. „Hora Unirii”, în care s-au prins toți
participanții, a fost finalul acestui important
eveniment. Sala de festivități a Liceului Teoretic
„Grigore Tocilescu”, director prof. Minea Victor, a fost gazda primitoare a unei frumoase și educative
manifestări culturale, la care
a participat o asistență formată din elevi și cadre
didactice ale prodigioasei
instituții, delegația militară a
foștilor combatanți, doamnele Tudorache
Nicoleta și Camelia Toma-
Biblioteca Orașenească-și domnișoara Stoica Mirela,
coordonator la Centrul
„Europe Direct”. Imnul de Stat al României a fost
momentul deschiderii activității omagiale, dedicate
acestui important eveniment, Unirea Principatelor
Române. În continuarea programului, versuri ale marilor poeți români Vasile Alecsandri, George
Coșbuc și Nichita Stănescu au fost declamate de
elevii Cergău Christina, Sălcianu Andreea, Paraschiv Andreea, Coman Laura, Petrescu Ariadna și Cătălin
Mădălina, membri ai Cercului „Cultul Eroilor” din
liceu, președinte, prof. de istorie Șerban Laura, în
care se regăseau principalele momente ale evenimentelor petrecute la mijlocul secolului XIX.
„Hora Unirii” a încheiat manifestarea cultural-
istorică, iar aplauzele au răsplătit pe merit pe protagoniști! Și în cadrul Centrului Cultural
„Adrian Păunescu”, Ziua Unirii a fost omagiată de
t
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 28
elevii școlilor generale și ai LiceuluiTeoretic „Grigore Tocilescu”, printr-un program cultural
artistic. În deschidere, profesorul de istorie Șoldea
Viorel, vicepreședinte al filialei Mizil „Cultul Eroilor” a rostit o alocuțiune în care a evocat actul
istoric din anul 1859-Unirea Principatelor Române-
asfel făurindu-se noul stat ROMÂNIA. Programul
cultural artistic susținut de elevi și ansamblul de dansuri populare al centrului, au reușit să smulgă
ropote de aplauze binemeritate din partea spectatorilor aflați în sala de festivități arhiplină!
Omagierea Unirii la instituțiile de învățământ din
oraș a prilejuit și evidențierea lui Al.I. Cuza care rămâne înscris cu litere de aur în cartea istoriei
poporului român, alături de numele marilor voievozi
și conducători ai lui.
Plt. Maj. (r) EUGEN GRIGORE
MIHAI EMINESCU despre Basarabia
„ÎN SFÎRȘIT VEDEM LIMPEDE... ” „Fiece popor și fiece epocă stă pe umerii vremurilor trecute.” Mihai Eminescu, „Fragmentarium”.
n sfîrșit vedem limpede.
Generalul Ignatieff a propus
guvernului nostru retrocedarea Basarabiei în schimbul a nu știu căror
petice de pămînt de preste Dunăre.
România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de
chiar aliatul ei, după ce au încheiat cu
el o convenție prin care i se
garantează integritatea teritoriului. România vede zburînd ca pleava în
vînt asigurările unei convenții a cărei
iscălituri sînt încă umede și pe care a încheiat-o c-o împărăție mare, pe a
cărei cuvînt se credea în drept să se întemeieze.
Și ce zice Austria la aceasta, Austria, pentru care gurile Dunării sînt o condiție de existență mai mult
decît poate pentru noi? După cît auzim, ea nu are
nimic de zis daca i se asigurează neutralitatea
întregei Dunări de Jos. Dar cum să se asigure această neutralitate?
Printr-un tratat? Ridicol! Tratările se scriu astăzi
pentru ca să fie călcate de-a doua zi. Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de
Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din
dreptul nostru și pămînt din pămîntul nostru? Pe cuvîntul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o
bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere
ca să se ia pe nedrept o bucată din România și
aceeași onoare nu cere respectarea convenției iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr !
Și pe ce se-ntemeiază acest point d'hon[n]eur?
Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin Tratatul de București de la 1812 s-a făcut această
cesiune, nu ca preț al păcii, căci Turcia n-avea
nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
Napoleon era asupra intrării în Rusia și trupele rusești se-ntorceau în marș forțat, în ruptul capului,
luînd fața pămîntului românesc pe tălpile lor.
Cine i-a văzut întorcîndu-se, căzînd pe drumurile țării de osteneală, nu putea zice că aceasta era o
armie învingătoare, nici nu putea crede că peste
curînd succesele acelei armii aveau a-i cîștiga o provincie. Se știe că diplomația engleză, împreună cu
vînzarea beiului grec Moruzi, a fost
cauza cesiunii Basarabiei.
Beiul grec și-au pierdut capul. Anglia e pedepsită abia astăzi. Și
cînd Moldova au căpătat îndărăt o
parte din pămîntul ce pe nedrept i se luase, atunci s-a atins onoarea Rusiei
și acea onoare cere ca să se ia îndărăt
de la noi ceea ce pe nedrept ni se
luase? Căci prin ce păcătuise Țările
românești Rusiei? Nu le-am hrănit
într-atîtea rînduri oștirile, nu erau țările noastre adăpostul lor, doveditu-
ne-am vreodată dușmani ai ei? Într-adevăr nu găsim
cuvinte pentru a califica această pretențiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da
dreptul de a-și bate joc de lume, de noi, de ea însăși?
Pe cîtă vreme presa rusească comitea necuviința
— căci altfel n-o putem numi — de a vorbi despre reluarea Basarabiei, pe atîta vreme am ignorat glasul
unei prese care știam prea bine că n-are nici o
însemnătate și este liberă a se ocupa în mod platonic de toate cestiunile pe cari le permite poliția de a fi
discutate, fără de a-i crește cuiva prin aceasta peri
albi. Dar astăzi nu mai este presa rusească care
vorbește, ci guvernul, care acolo este tot.
Astfel dar am pierdut 15000 de oameni și cîteva
zeci de milioane cheltuieli de război, am ajutat pe ,,mandatarul Europei" în îndeplinirea sacrei sale
misiuni, pentru ca la urmă tot noi să fim cu pagubă,
tot noi să plătim războiul Rusiei cu pierderea unei provinții?
Pînă acuma noi am refuzat orice schimb, ne
astupăm urechile la orice propunere de schimb în
această privință. Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sînt prea vechi și prea bine întemeiate
pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvînt de
onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de la Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe cînd Rusia nici
nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se
cuvine, căci e pămînt drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului
о
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 29
al patrusprezecelea încă și pînă în veacul al nouăsprezecelea.
Mandatarul Europei vine să mîntuie popoarele
creștine de sub jugul turcesc și începe prin a-și anexa o parte a unui pămînt stăpînit de creștini, în
care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mîntuire
într-adevăr.
Cuvîntul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila și mai puțin.
Într-unul din numerii trecuți am înregistrat
zgomotul că în Basarabia s-ar fi luat deja măsuri administrative din partea Rusiei, care trec dincolo de
marginile convenției încheiate. Cerem lămurire
guvernului. Convenția nu trebuie să rămîie literă
moartă și orice trecere peste ea trebuie respinsă în orice moment. Nu e permis nimănui a fi stăpîn în
casa noastră decît în marginele în care noi îi dăm
ospeție. Daca nația românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să
n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice
măsură i-a trecut prin minte să ne impună. Dar toate acestea sînt considerațiuni făcute față
cu o eventualitate asupra căreia stăruim a fi în îndoială.
Oricît de mulți oameni răi s-ar găsi în această
țară, nu se găsește nici unul care ar cuteza să puie numele său sub o învoială prin care am fi lipsiți de o
parte din vatra strămoșilor noștri. Guvernul rusesc a
putut să facă o încercare, a trebuit însă să se
încredințeze că în zadar a făcut-o. Mai departe nu va merge !
Noi nu pretindem, chiar nu cerem nimic de la
puternicul nostru aliat; atît însă și numai atît. Voim să păstrăm bune relațiuni cu vecinii.
Ei bine! Rusia nu se va face vinovată de o faptă
care ar fi pentru dînsa o vecinică pată în ochii lumei;
ea nu va lua ce noi nu voim să dăm. MIHAI EMINESCU,
articol publicat în ziarul ,,T I M P U L", 25 ianuarie 1878;
(Am păstrat grafia originală)
VALURI NIMICITOARE SE NĂPUSTEAU ASUPRA PLOIEȘTIULUI „Doar dacă ne amintim, putem înțelege.” Edward Morgan Forster
n timp ce duceau lupte grele în stepa calmucă, în
Caucaz și Kuban, sau în zona Crimeei, ostașii
români primeau de acasă, de la părinți, soții sau copii, vești îngrijorătoare: asupra Ploieștiului și a
Prahovei se abăteau adevărate Valuri Nimicitoare.
Ploieștiul, prin rafinăriile sale, a devenit, cu mult
înainte de 1941, un obiectiv extrem de important pentru puterile europene, datorită resurselor
strategice în materie de combustibili.
Nu numai pentru Germania și statele Axei, dar şi pentru Puterile Aliate, la început pentru URSS,
Marea Britanie şi Franţa, apoi şi pentru SUA,
problema petrolului românesc a căpătat o
semnificaţie aparte. Se disting în acest sens preparativele franco-britanice din anii 1939-1940
pentru distrugerea zonei petrolifere în caz de atac
german, deconspirate și anihilate. Încă de la început, strategii militari britanici au
desemnat complexul prahovean ca fiind un obiectiv
care merita întreaga atenție. Acțiunile defensive ale britanicilor din Grecia și de pe insula Creta au fost
întreprinse și în ideea păstrării lor ca baze de unde să
lanseze atacuri ale bobmbardierelor împotriva
Ploieștiului. La 28 aprilie 1941, ministrul britanic Sir Reginald Hoare propunea efectuarea unor raiduri
aeriene asupra Ploieștiului, pornind din Grecia ori
Turcia. La 19 august 1939, Stalin începea mobilizarea
secretă a Armatei Roșii. O direcție importantă vizată
de planurile strategilor sovietici era cea sudică. Hotărârea de înființare a Frontului Sudic a fost
afirmată de Stalin la 21 iunie 1941, dar întreaga
pregătire necesară se desfășurase cu mult mai
înainte, acesta fiind înființat pentru atacarea
României în scopul cuceririi zăcămintelor de petrol
de la Ploiești. O componentă importantă era aviația de bombardament, mai exact Divizia 81 bombardiere
de mare înălțime Spetnaz. Această divizie era
subordonată direct Cartierului General al
Comandamentului General, personal lui Stalin. Planurile politicienilor și strategilor militari au
fost puse în curând în practică, astfel încât deasupra
Ploieștiului au apărut primele bombardiere. Divizia 81 de sub comanda lui Golovanov a bombardat în
1941 doar patru ținte strategice: Berlinul,
Konigsbergul, Danzigul și Ploieștiul (zece raiduri în
perioada iunie-septembrie). Și, conform declarațiilor oficiale difuzate de sovietici, împotriva instalațiilor
petroliere au fost folosiți și parașutiștii, pentru a
sabota infrastructura petrolieră (27 iunie 1941).
Apoi au urmat americanii, prima oară la 12 iunie
1942, prin detașamentul HALPRO (aceasta fiind
totodată și prima misiune de bombardament strategic executată de americani în al Doilea Război Mondial,
Ploieștiul beneficiind de prioritate în fața Japoniei),
urmați apoi și de britanici.
La Conferința de la Casablanca (ianuarie 1943), președintele american F.D. Roosevelt, primul-
ministru britanic W. Churchill și Comitetul Unificat
al Șefilor de State Majore au convenit asupra viitoarelor operații ale forțelor americane și brita-
nice, Ploieștiul fiind inclus printre ,,cele șase misiuni
principale ale ofensivei aeriene anglo-americane”. Cu acest prilej a fost aprobată și operația aeriană
americană ,,Tidal Wave” (în traducere liberă val de
pasiune/entuziasm sau indignare) de bombardare și
î
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 30
Gara de Sud din Ploiești în urma bombardamentelor.
Fotografie din Arhivele Nationale, oferită cu amabilitate de către domnul Lucian Florin Vasile, www.RepublicaPloiesti.net
distrugere a zonei petrolifere Ploiești-Prahova, care avea să fie cea mai lungă misiune aeriană a
războiului executată într-un singur raid (ca durată-11
ore și 16 minute și ca distanță de zbor-3500 km). Operațiunea ,,Tidal Wave” a avut loc la 1 august
1943 și prin ea se încerca distrugerea celor 9 rafinării
din jurul Ploieștiului. Bombardamentul a fost
executat la o altitudine extrem de redusă, 100-150 m, uriașele bombardiere părând că se târăsc pe
acoperișurile caselor ori șerpuiesc printre coșurile și
furnalele zonelor industriale. Americanii au pierdut 53 de aparate (din 178) și 660 aviatori (din 1751),
fiind cea mai mare pierdere din istoria aviației
americane într-o singură misiune (a fost denumită
,,Duminica Neagră”), aceasta dovedind nu doar devotamentul celor care apărau antiaerian zona ci și
hotărârea atacatorilor de a distruge cu orice preț
instalațiile petroliere (,,Principalul este acum ca bombele să fie largate
deasupra ţintelor. Problema
întoarcerii noastre este, astăzi, secundară”, afirma un
participant la raid.)
După misiune s-au acordat
5 decorații ,,Congressional Medal of Honor” (cea mai
înaltă decorație militară
americană acordată pentru fapte de arme excepționale),
cele mai multe din istoria
aviației americane acordate pentru o singură misiune.
Bombardierele americane
au lansat în 1943 asupra zonei
Ploiești un adevărat ,,covor de bombe”: 1275 bombe explo-
zive și 525 bombe incendiare,
producând moartea a 121 de persoane, rănirea a 190 și distrugerea sau avarierea a
356 de imobile particulare.
Aproape toate localitățile de pe traiectul de zbor
au fost mitraliate, cu precădere Moreni și Sinaia. În anul următor, însă, avioanele inamice s-au
abătut asupra Prahovei cu adevărat în valuri: ziua
americanii, noaptea englezii. Și, pentru eficientizarea loviturilor, s-a folosit și sistemul Shuttle bombing, în
cadrul operațiunii Frantic (Aceasta se numise inițial
Frantic Joe, însă, ulterior, numele a rămas doar Frantic, pentru a nu se interpreta că acel ,,Nebun
Joe” vine de la Iosif Vissarionovici Stalin.) Pentru
România această operațiune a cuprins o serie de
șapte misiuni. Avioanele decolau din Marea Britanie și Italia, bombardau țintele și își continuau zborul
spre aerodromuri din Ucraina. Apoi făceau cale-
ntorasă, evident cu bombadamentele de rigoare. Conform datelor pe care le-am găsit în diferite
lucrări aparținând unor autori precum Marian
Chirulescu, cel care a coordonat Istoria Ploieștiului în date, Aurel Pentelescu (Bombardamentele aeriene
anglo-americane asupra teritoriului României în perioada aprilie-august 1944) dar și din diferite surse
americane și britanice, numai în perioada aprilie-
august 1944, asupra României au avut loc 50 de raiduri ale aviaţiei americane şi britanice, cu 83 de atacuri
asupra obiectivelor de pe teritoriul României (cea mai
vizată zonă fiind, evident, Ploieşti-Prahova), din care
67 atacuri de zi şi 16 atacuri de noapte. Pe luni calendaristice şi tipuri de acţiuni aeriene, în 1944
situaţia se prezintă în felul următor:
1. Raiduri: aprilie–7; mai–9; iunie–11; iulie–12; august–11; Total: 50.
2. Atacuri: aprilie–11; mai–15; iunie–22; iulie–18;
august–17; Total: 83, din care:
a). Atacuri de zi: aprilie–10; mai–11; iunie–18; iulie–14; august–14; Total: 67.
b) Atacuri de noapte: aprilie–1; mai–4; iunie–4;
iulie–4; august–3; Total: 16.
Aceste cifre scot în evidenţă faptul că cea mai mare
intensitate a bombardamentelor a fost atinsă în cursul
lunii iunie 1944 - poate nu este întâmplător, ţinând cont de începutul operaţiunii ,,Overlord” – dar şi
menţinerea, relativ constantă, a numărului de atacuri de
zi şi de noapte, cu o medie de aproximativ un atac la două zile calendaristice.
Dar nu doar bobmbardamentele au exasperat
populația și militarii din Zona Ploieștiului. Teama
permanentă de un nou raid era exacerbată de mulțimea alarmelor false ori de antrenamentele
desfășurate la cele mai neașteptate ore din zi și din
noapte, la lumina soarelui sau a reflectoarelor, astfel că, uneori, când se declanșa alarma reală, populația
credea că este vorba de un nou antrenament. La toate
acestea se adăuga pe lângă stresul produs de agasanta obligație de a respecta permanent măsurile de
camuflaj și lipsa adăposturilor. Guvernul român
lansase o campanie propagandistică intensă, în vederea
popularizării mijloacelor de protecţie şi apărare în faţa atacurilor aeriene, însă această campanie s-a dovedit
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 31
Biserica ,,Sf. Ilie-Tabaci” a fost
lovită de o bombă, latura sudică a
clopotniței prăbușindu-se parțial.
total insuficientă şi nu a fost urmată de măsuri practice, ca de exemplu construirea unui număr suficient de
mare de adăposturi antiaeriene, care să permită
refugierea unei cât mai mari părţi a populaţiei în faţa atacurilor aviaţiei inamice. Starea de nepregătire a fost
amplificată şi mai mult de convingerea populaţiei (și
chiar a unor oficialități precum generalul Constantin
Sănătescu sau Mihai Antonescu) că anglo-americanii vor cruţa, pe cât posibil, România, convingere care
izvora din sentimentele de prietenie şi solidaritate
nutrite faţă de Anglia şi S.U.A. şi ostilitatea făţişă şi nedisimulată față de cel de-al III-lea Reich. Astfel se
explică, în mare măsură, starea de şoc şi consternarea
generală a opiniei publice provocate de către
declanşarea ofensivei aeriene aliate, reflectate îndeosebi în luările de poziţie ale intelectualităţii şi presei.
Presiunea, teama continuă că avioanele aveau să
apară în orice moment, îi făceau pe oameni să exclame: ,,nu mai
vin ăia odată, ca să scăpăm de
ei?” Și au venit, dar nu doar o dată. În vara anului 1944 aproape
o treime din oraș a fost dărâmată,
cu toate implicațiile: morți,
răniți, pierderi materiale, sinistrați. Nu doar rafinăriile erau
lovite, au fost numeroase cazuri în
care au fost bombardate obiective fără importanţă militară sau
economică, mai ales cartiere de
locuinţe, iar aviaţia de vânătoare americană a mitraliat trenurile de
călători ori vehiculele aflate pe
drumuri. Bisericile au intrat și ele
pe listă și nu doar cele aflate în
apropierea ,,țintelor”, așa cum
era Biserica „Sf. Sava” din strada Bărcănești, ci și unele aflate departe de obiectivele
vizate, precum Biserica „Buna Vestire” din satul
Valea Popii. Astfel, au fost distruse până la temelie
bisericile ploieștene „Sf. Nicolae –Vechi”, „Sf. Gheorghe-Nou”, „Sf. Ecaterina”, „Sf. Ştefan”, „Sf.
Ilie” sau parţial „Sf. Gheorghe –Vechi”, „Sf. Vineri”,
„Sf. Voievozi”, „Sf. Pantelimon”, „Buna Vestire”, „Sf. Dumitru”, „Sf. Filofteia”, Mânăstirea Ghighiu
ş.a.
Se cuvine, de aceea, să menţionăm faptul că, în
afara scopurilor economice, politice şi militare, loviturile aeriene executate de aviaţia aliată au urmărit
intimidarea şi demoralizarea populaţiei civile dar și a
soldaților de pe front. Bombardamentele au avut ca urmare 8.989 de imobile și 100 de edificii publice
distruse, 800 de persoane ucise, 750 de răniţi şi
23.000 de sinistraţi și evacuarea a peste 80 la sută din populaţia oraşului Ploieşti. Astfel, au fost
avariate grav, printre altele, Primăria, Palatul
Justiției, Halele Centrale, Gara de Nord, Gara de
Sud, Cercul Teritorial de Recrutare, Spitalele ,,Schuller”, ,,Movila” și ,,Boldescu”, Şcoala Normală
de Fete, localul Liceului „Despina Doamna”, Liceul
„Sfinţii Petru şi Pavel”, Liceul Industrial de Băieţi, Chestura Poliţiei, Camera Agricolă, Administraţia
Financiară, Hotel ,,Europa”, Restaurantul ,,Berbec”.
Pe întregul teritoriu al României s-au înregistrat
7693 morţi, 7809 răniţi şi cca 30.000 imobile distruse sau avariate, pagube de 991.000 lei la
instalaţiile gospodăriei comunale şi altele de peste
92.000.000 lei la reţelele comunale de servicii. Oficial, bombardarea zonelor civile a fost pusă pe
seama vântului, care ar fi împrăștiat bombele. Nu
trebuie să uităm însă că Churchill acceptase, iar
Mareșalul Aerului, Sir Arthur Harris, comandantul Royal Air Force, dezvoltase și executase cu o
deosebită cruzime doctrina ,,covoarelor de bombe”,
prin care se urmărea lovirea țintelor și populației civile. Sir
Arthur, cel care a planificat și
operaţiunea denumită sugestiv ,,Gomorra” sau ,,distrugeţi
Hamburgul”, din iulie-august
1943 a devenit ulterior, din
gloriosul ,,Bomber” Harris, disprețuitul ,,Butcher” Harris
(,,Măcelarul” Harris). De altfel,
Comandamentul Britanic de Bombardament, care fusese adulat
de britanici, a devenit mai târziu
ținta criticilor și a disprețului public. Spre deosebire de piloții
americani care au fost decorați,
totuși, pentru merite de război,
Comandamentului de Bombardament britanic nu i-a fost
acordată la sfârșit nicio decorație.
În discursul dedicat victoriei în război, Sir Winston Churchill a omis să le aducă piloților de pe
bombardierele britanice vreun omagiu iar în ianuarie
1946 Sir Arthur ,,Butcher” Harris nu a mai fost
nominalizat pe lista cu onoruri de război. Tidal Wave, Valurile de Entuziasm ale anglo-americanilor
s-au transformat într-un Val de Indignare, nu doar al
celor care au suferit ororile acelor bombardamente, ci al multor europeni, care au înțeles că bombardarea
fără discernământ a obiectivelor civile este un act de
barbarie. Acasă, prahovenii suportau cu stoicism valurile
necruțătoare, cu gândul la copiii, soții sau părinții
lor care luptau pe front. Dar veștile sosite de acolo
nu erau de loc mai bune, adâncind și mai mult suferințele mamelor, soțiilor și copiilor de acasă:
armata pierdea tot mai mult teren și, mai ales,
oameni. De România se apropia un alt val nimicitor!
Col. (r) PETREA CUJBĂ
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 32
„Am ştiut noi toţi, cel de sus ca şi cel de jos – afară de câteva uscături trândave,
care se laudă cu stearpa lor mărire, –
cel bogat ca şi cel sărac, cel cu învăţătură din carte şi cel cu
înţelepciune din viaţă, am ştiut să ni
arătăm, cuviincios şi liniştit, dar hotărât
şi puternic, jalea pentru că, acuma o sută de ani, rusul, biruitor asupra
turcului, a rupt şi a tras la dânsul
jumătate din vechea noastră Moldovă.” Nicolae Iorga despre răpirea Basarabiei.
(În Cuvântarea ţinută în Bucureşti,
la 16 mai 1912 cu „prilejul” centenarului pierderii Basarabiei)
PRIMA RĂPIRE A BASARABIEI
eritoriul dintre Prut şi Nistru a făcut parte din
Principatul Moldova, înfiinţat în anul 1359,
sub conducerea voievodului Bogdan I din Maramureş, care a unit şi condus grupul său de ostaşi
cu oştile boierilor moldoveni, alungând de la Baia, pe
urmaşii lui Dragoş (fiul Sas şi nepotul Balc). Mircea cel Bătrân, voievodul Tării Româneşti-
Muntenia, şi-a extins stăpânirea asupra Dobrogei
şisudului teritoriului dintre Prut şi Nistru (1403),
căruia i-a dat numele de Basarabia (denumirea vine de la dinastia Basarabilor).
Prima dezmembrare a Moldovei au făcut-o
austriecii în 1775, când au ocupat partea de nord, numită şi Ţara de Sus. Austriecii i-au dat denumirea
de Bucovina.
A urmat la data de 16/28 mai 1812, furtul săvârşit
de către Imperiul ţarist, sprijinit de Imperiul Otoman a teritoriului dintre Prut şi Nistru, căruia i-a extins
denumirea de Basarabia, pentru a induce în eroare
românii din aceste pământuri străvechi româneşti. Neamul românesc trăieşte pe aceleaşi locuri, unde
încă înainte de Iisus Hristos au fost strămoşii noştri
geţii şi dacii, care au fost cuceriţi de romani după războaiele din anii 101-102 şi 105-106. Istoriografia
românească şi universală ne dezvăluie faptul că daco-
romanii au rezistat valurilor
popoarelor migratoare: goţii, ostrogoţii, gepizii, hunii, slavii,
avarii, bulgarii, ungurii
(maghiarii) şi cumanii. Poporul român a asimilat părţi din
acestea şi le-a împrumutat din
obiceiurile şi preocupările lor.
Au urmat apoi tătarii şi turcii, care s-au constituit în mare
imperiu. După ce Ivan cel
Groaznic a pus bazele statului centralizat rusesc, au năvălit şi
ruşii, care s-au organizat într-un
imperiu de temut. Principatele româneşti au suferit mari
necazuri din partea imperiilor
habsburgic, otoman şi țarist. Moldova a fost invadată
de ruşi în anii 1769-1774. În 1787, Rusia a ocupat teritoriul dintre Nistru şi Bug, Moldova devenind
pentru prima oară vecină cu Imperiul Ţarist. În 1792
prin Pacea de la Iaşi, frontiera a fost mutată pe râul Nistru.
Ţarul Rusiei, Alexandru I, a reuşit să-l convingă
pe Napoleon I, la Tilsit (1807) şi Erfurt (1809), în privinţa acaparării Basarabiei de către Imperiul Rus.
Ca urmare, ruşii au ocupat Ţările Române în 1806-
1812 şi au smuls Basarabia, instalând frontiera dintre
cele două imperii pe râul Prut, deşi iniţial ruşii preferau frontiera pe râul Siret. Nu trecuseră nici 20
de ani şi frontiera „stabilită pe veci în anul 1792 pe
râul Nistru”, nu mai satisfăcea promisiunea de altă
dată a ruşilor. Au urmat ocupaţiile restului Moldovei
din anii 1828-1829, 1849-1851 şi 1853-1856. După
Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească în anul 1859 (decembrie 1861 a fost recunoscută ca
ţară), România a avut de suferit de mai multe ori, de
politica hrăpăreaţă a Rusiei imperiale şi sovietice. Străbunicii noştri care au trăit umilinţele anilor de
ocupaţie rusească şi-au amintit cuvintele lui Ştefan
cel Mare, adresate pe patul de moarte, fiului său
Bogdan Vodă: să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor este mai înţelept. Deşi
lua biruri grele, Imperiul Otoman nu se amesteca în
treburile ţării. Dimitrie Cantemir şi câteva mii de boieri, care l-au însoţit în Rusia, pe ţarul Petru I, în
1711, au fost înşelaţi. Le-a promis că va păstra
graniţa pe Nistru, dar urmaşii săi s-au condus după
prevederile testamentului lui Petru I din 1724. Ştefan cel Mare a ridicat biserici şi mănăstiri, iar ruşii le-au
distrus, ridicând pe pământul Basarabiei monumente
din tancuri, tunuri şi comunişti cu armele în mâini, îndreptate spre România.
Imperiul ţarist a transferat în teritoriul ocupat prin
înşelăciune unităţi şi mari unităţi militare ruseşti pentru a împiedica orice împotrivire din partea
populaţiei româneşti. Cu ajutorul armatei şi a
administraţiei ruseşti impusă în
localităţile urbane şi rurale s-a desfăşurat un amplu proces de
rusificare a populaţiei din
Basarabia. În Basarabia trăiau atunci între 80 şi 90 la sută
români. Când A. Suvorov şi-a
instalat trupele în garnizoana
Tiraspol, moldovenii români reprezentau 95 la sută. Astăzi,
în Transnistria mai trăiesc 15 la
sută români, ceilalţi fiind ruşi, ucrainieni şi alte etnii.
O altă pârghie de rusificare
şi deznaţionalizare a populaţiei româneşti, folosită de ocupanţii
ruşi a constituit-o subordonarea
parohiilor bisericilor din Basarabia, Patriarhiei
Ortodoxe Ruse. În şcoli s-au impus limba rusă, alfabetul chirilic şi
elemente ale culturii ruseşti. Intelectualii de frunte,
preoţi, profesori, învăţători şi funcţionari, care s-au opus măsurilor adoptate de ocupanţi, au fost duşi în
gulagurile ruseşti din Siberia.
Administraţia impusă de ocupanţi a desfăşurat un amplu program de transfer al populaţiei româneşti în
regiuni îndepărtate ale Rusiei. Absolvenţii
învăţământului superior români au fost numiţi în
posturi în alte regiuni din Rusia, iar în Basarabia au fost numiţi absolvenţi de etnie rusă , ucraineană şi
alte etnii, micşorând numărul populaţiei băştinașe şi
crescând numărul noilor veniţi din alte zone.
t
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 33
Tânăra generaţie, dornică de revenire la tradiţiile româneşti nu este sprijinită de cei vârstnici, care a
fost îndoctrinată de regimul comunist, chiar dacă
înaintaşi de ai lor au suferit umilinţele guvernanţilor ruşi din timpul ţarismului şi din timpul administraţiei
comuniste.
Intelectualii şi patrioţii din toate categoriile sociale
trebuie să intervină cu hotărâre pentru a asigura lucrări de istorie, geografie şi beletristică, necesare
cunoaşterii istoriei poporului român şi acţiunilor
unite pentru un trai material şi spiritual mai bun pentru toată populaţia Republicii Moldova. După
ocupaţia rusească, intelectuali români născuţi în
Basarabia au scris lucrări de istorie, geografie,
literatură şi gramatică pentru a fi folosite în procesul de instruire şi educaţie a populaţiei din teritoriile
ocupate de ruşi şi austrieci.
Avocatul rus de origine română din Basarabia, Ştefan Margellă, a publicat la Petersburg în 1827,
„Gramatica rusască-românească”, constatând că în
Basarabia nu era realizat un manual de acest fel. El spera ca acest manual să aducă foloase câtorva
milioane de români, care locuiesc între Prut şi
Dunăre, precum şi ruşilor care doresc să înveţe limba
românească. Un alt intelectual român, originar din Transnistria,
Iacob Hâncu-Ghinculov (nume ce a fost răspândit şi
printre intelectualii din Basarabia şi Vechiul Regat) a publicat în 1840, în Tipografia Academiei Imperiale
din Petersburg, „Descrierea (schiţa) regulilor
gramaticale valaho-moldave” , în care scrie că numele de român nu este problematic. Acest nume
este cunoscut încă înainte de formarea principatelor
române.
În anul 1865, Ioan Doncev (1821-1885) a publicat la Chişinău, un manual în grafie latină, intitulat
„Cursul primitiv de limba română”, compus pentru
şcolile elementare cu patru clase gimnaziale. Limba română, menţionează autorul, s-a predat în toate cele
şapte clase ale Liceului Regional din Chişinău, de la
deschiderea lui în anul 1833, în mod obligatoriu
pentru elevi. Tot la Chişinău, în anul 1908, în toiul cenzurii
ruseşti, un om de afaceri ale acelor vremuri, Petre
Rejep, a tipărit cartea „Pilde şi poveţe”, compusă de Pan Halippa, în care autorul se adresează direct
copiilor: „Dragi copii basarabeni, pui din neamul
românesc! Luaţi cărticica în mână şi citiţi! Destul aţi
fost orbi din pricina neştiinţei de carte…Ţi-a venit dar vremea şi ţie moldovene să te gândeşti cum stai?
Cum trăieşti? Şi pe care drumuri şi pe care cărări
trebuie să apuci în viaţă”. Vorbind despre personalităţi, care au contribuit la
făurirea limbii literare româneşti şi la răspândirea şi
protejarea acesteia, evidenţiem contribuţia majoră a lui Mihai Eminescu, care deşi şi-a făcut studiile în
Europa, în limba germană, s-a întors la moşia
strămoşească şi a contribuit extrem de mult la
plămădirea definitivă a limbii literare române şi a neamului românesc. După cum spunea Alecu Russo,
limba română este naţiunea română.
Materialul a fost realizat cu date culese din „Istoria
României. Compendiu” şi lucrarea academicianului Sergiu
Ion Chirică: „BASARABIE! Libertatea şi Progresul vin de
peste Prut”.
Col. (rtr.) CONSTANTIN CHIPER (Urmarea în numărul viitor)
POȘTA REDACȚIEI
Am primit de la domnul inginer Constantin Ilie următoarea scrisoare:
„Cu prilejul cercetărilor făcute în vederea scrierii unei lucrări monografice despre comuna Păuleşti-
Prahova, vă informez că sunt în posesia unor date referitoare la eroii şi monumentele acestei comunităţi. În acest sens vă trimit:
a) Una copie de pe „Tablou pentru ajutorul de înlesnire de traiu al văduvilor de război şi al urmaşilor celor
morţi şi dispăruţi din această comună în Campania anului 1916- 19l8”.(Anexa 1)
b) Tabel cu eroii comunei Păuleşti morţi şi dispăruţi în Primul Război Mondial, înscrişi comparativ în trei liste, parţial contradictorii (Anexa2):
-Lista nr.1 se referă la cei înscrişi pe actualul monument.
-Lista nr. 2 cuprinde numele unor eroi, înscrise în manuscrisul din anii 1970-1975, privind „Monografia
comunei Păuleşti”, de Al. Ispas.
c) -Lista nr. 3 este cea descoperită recent în arhive.
Un articol documentar rezumativ al capitolului cu acelaşi nume din viitoarea monografie. După o discuţie prealabilă şi o eventuală corecţie, articolul poate fi tipărit în publicaţiile pe care le difuzaţi.
Prin această informare, ca fiu al comunei şi nepot al eroului Ilie Radu, fac apel către toţi factorii
responsabili, doritori să se implice, cât mai urgent, în restabilirea adevărului istoric, pentru eroii comunei Păuleşti şi monumentele lor reprezentative.
Vă mulțumesc! CONSTANTINTIN ILIE, Membru al Societăţii Culturale „Ploieşti- Milenium III”
Prezentăm în continuare articolul domniei sale. Nu am avut suficient spațiu în acest număr al revistei
pentru a prezenta și Listele anexate, dar le-am postat pe pagina web a asociației, împreună cu întregul articol.
Sperăm ca în viitor să le publicăm și în revistă.
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 34
Monumentul de la Păulești
S.O.S. Monumentele eroilor EROII COMUNEI PĂULEŞTI-JUDEȚUL PRAHOVA ŞI MONUMENTELE LOR
storia milenară a poporului român s-a scris cu
sângele fiilor săi, care au apărat cu viaţa limba,
tradiţiile, obiceiurile, cultura şi pământul pe care s-au născut.
La acest proces îndelungat au contribuit şi
locuitorii comunei Păuleşti. Participarea este atestată
de listele scrise pe monumentele din comună, în
arhive şi în unele publicaţii.
Eroii comunei, din Războiul de Independenţă
(1877-1878), au rămas necunoscuţi, deşi un
document de arhivă din anul 1889 menţionează
existenţa în comună, în acea vreme, a unui număr de
12 rezervişi, 20 dorobanţi şi 2 miliţieni.
Pentru eroii morţi şi dispăruţi în Primul Război
Mondial (1916-1919), colonelul Prassa prefectul
judeţului, posibil sfătuit de arhitectul şef Toma
Socolescu, în anul 1920, au încercat să ridice un
monument care urma să fie amplasat în pădurea de
lângă satul Păuleşti. Din motive necunoscute, după
amplasarea pietrei fundamentale, lucrările au încetat.
În anul 1928, sătenii din Păuleşti şi Găgeni, prin
contribuţie proprie, au inaugurat un monument al
eroilor, în comuna Păuleşti, pe islazul
comunal. Acesta avea un soclu din
beton pe care erau aşezate două plăci
de marmură cu numele, prenumele şi
gradul eroilor şi statuia unui soldat cu
arma în mână, simbolizând lozinca:
„Pe aici nu se trece!”. Monumentul a
fost executat de un deţinut de la
închisoarea Mislea şi nu avea valoare
artistică. El a fost demontat în anul
1938 şi transportat la Găgeni, în
vederea remontării în acest sat.
Vremurile tulburi din anul 1940 au
făcut ca el să fie readus în satul Păuleşti şi în stare
degradă, să fie aruncat în cimitir. Târziu, un
credincios milostiv l-a ridicat în poziţie verticală
astfel că, trunchiul soldatului, fără mâini şi picioare,
poate fi fotografiat, aşa cum în prezent păzeşete
„veşnicia” cimitirului din Păuleşti, în
spatele aestuia. Plăcile din marmură, cu înscrisurile
lor, au dispărut fără urmă.
În locul monumentului demontat, în anul 1939, de
„Ziua Eroilor” profesorul arhitect Toma T.
Socolescu, primarul comunei sfinţeşte o „Troiţă
Monument”. Acesta era proiectul lui.
Avea un soclu din beton pe care era fixat un
basorelief din bronz, operă a sculptorului Alexandru
Călinescu, reprezentând un „Soldat în ţinută de
campanie”. Troiţa era sculptată în lemn de stejar,
operă a sculptorului ploieştean Pandele Marinescu,
pentru eroii din Primul Război mondial. În
apropierea ei s-au plantat opt arbori de Tisa (taxus
baccata) şi la distanţă, în semicerc şi pe alee, castani
tineri, care astăzi, la maturitate, pot fi admiraţi în
actualul parc cu castani al comunei.
În anul 1958, soclul a fost demolat, basorelieful a
dispărut, iar troiţa a fost aruncată în acelaşi cimitir
comunal.
Un veteran al ultimului război i-a ridicat
„rămăşiţele" la verticală, montând-o în interiorul
cimitirului, apoi scoasă în exteriorul lui şi
recondiţionată în anul 2010 de un nepot şi fiu al unui
erou din cele două războaie mondiale. În această
stare, „rămăşiţele troiţei” pot fi fotografiate cum
păzesc aceeaşi „veşnicie" la intrarea cimitirului.
Pe amplasamentul fostei troiţe, autorităţile din
acelaşi an au ridicat un obelisc, existent şi astăzi,
numit „Monument al Eroilor”, în jurul căruia se
desfăşoară toate ceremoniile de Ziua Eroilor. Acesta,
înconjurat de un gard, împodobit cu obuze, are un
soclu din beton cu următorul înscris: „În amintirea
eroilor români şi sovietici, care în august 1944 şi-au
dat viaţa în luptele purtate în zona Păuleşti,
împotriva armatei hitleriste pentru
independenţa naţională a ţării
noastre şi libertatea poporului
român”.
Acest mesaj este un neadevăr al
istoriei din acei ani. În realitate,
comuna Păuleşti a fost eliberată la
23 August 1944, în totalitate de către
bravii ostaşi ai armatei române,
trupelor sovietice revenindu-le rolul
de a ocupa teritoriul eliberat. În
prezent, istoria recunoaşte acest fapt,
pe care şi eu îl pot confirma, ca
martor prezent la acele evenimente.
Pe faţada din spate a monumentului, s-a încastrat
o placă din marmură pe care sunt înscrise numele,
prenumele şi gradul pentru un număr de 58 eroi din
Primul Război Mondial.
Lista aceasta (numită lista nr. 1) este incompletă,
degradată şi parţial ilizibilă. Am preluat-o şi eu, cu
unele rezerve, în lucrarea „Comuna Păuleşti-
Prahova- Scurtă monografie”, tipărită în anul 2005.
Există o a doua listă în care figurează numai 47
din aceiaşi eroi, care este publicată în lucrarea
"Monografia Comunei Păuleşti”, scrisă de
Alexandru Ispas în anul 1975, rămasă în manuscris.
Nu-mi pot explica faptul că, deşi acesta locuia la
circa 100 m de monument, nu a preluat în lucrarea sa
pe toţi eroii înscrişi pe el.
În luna martie 2011, cu prilejul cercetărilor din
arhive pentru scrierea lucrării „Comuna Păuleşti-
I
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 35
Prahova, studii, comentarii şi amintiri”, am
descoperit o a treia listă, care cuprinde numele,
prenumele, gradul, contingentul şi regimentul, pentru
un număr de 37 eroi, listă semnată şi ştampilată de
autorităţile comunei în anul 1920.
Am rămas neplăcut impresionat de faptul că zece
eroi din aceasta, între care şi bunicul meu Radu Ilie,
lipsesc din cele două liste menţionate mai sus.
Pe de altă parte, actualul monument nu conţine
nici un nume al eroilor din al Doilea Război
Mondial, atât pe cei care au murit în est, cât şi pe cei
din vest, deoarece la vremea edificării lui eram în
plină campanie de ascundere a unor adevăruri. Toate
încercările mele de a găsi o listă cu aceşti eroi la
primărie, la biserică, la unele instituţii de profil nu au
dat încă rezultate. În lucrarea monografică din 2005
m-am bazat pe mărturiile verbale ale unor veterani
de război şi ale unor bătrâni ai satului şi am alcătuit o
listă informativă pentru aceşti eroi, listă
care s-a dovedit nesatisfăcătoare, cel puţin pentru
satul Cocoşeşti, unde s-a ridicat ulterior o troiţă
pentru ei şi pe care sunt scrise mai multe nume.
În lucrarea „Jertfelor prahovenilor, monumentele
recunoştinţei”, lucrare colectivă, ed. MECTIS 2001
se dau două liste cu eroii din Păuleşti şi Găgeni, dar
numele eroilor din ultimul război sunt mai puţine
decât în lista publicată de mine.
În concluzie:
-actualul „Monument al Eroilor” din Păuleşti-
Prahova conţine înscrisuri contradictorii şi eronate
pe faţada principală, referitor la evenimentele din
anul 1944, petrecute în comuna Păuleşti- Prahova;
-acest monument conţine pe faţada posterioară o listă
incompletă a eroilor comunei, din Primul Război
Mondial;
-feţele laterale ale monumentului au rămas albe şi au
aşteptat zadarnic, timp de peste 50 de ani, să fie
completate cu eroi din al Doilea Război Mondial.
Sper ca până la apariţia lucrării monografice
privind comuna Păuleşti, cu ajutorul factorilor
responsabili, să rezolvăm problemele tulburi ale
eroilor din cele două războaie ai comunei, să-i
înscriem pe toţi pe liste şi să-i cinstim în faţa unui
monument care să exprime realităţile istoriei.
Ing. CONSTANTIN ILIE, fiu al satului Păuleşti
O REPARAŢIE
– străzile cu nume de Eroi şi Basarabene
elebrarea Eroilor Neamului, inclusiv prin
atribuirea numelor lor unor pieţe, străzi,
cartiere şi localităţi, a făcut parte din construcţia statului naţional român modern. Cât de
importantă a fost această componentă, o probează
dinamitarea ei după intrarea României în sfera de influenţă a „fratelui” nostru mai mare de la Răsărit.
Imediat după ce acesta a instalat la conducerea ţării
un partid gata să-l servească mai presus de patria sa
proprie şi a fost abolită şi monarhia, au dispărut deodată toate plăcuţele cu nume de eroi, de oameni
mari ai României, de bătălii, de localităţi ce aminteau
de România Mare etc. etc., sperându-se ca ele să fie şterse pentru totdeauna din conştiinţa românească. În
locul lor au apărut cu duiumul nume ruseşti, de parcă
ne-am fi aflat dincolo de Nistru (hidronim radiat şi el
cu totul, inclusiv din piesa lui B.P.Hasdeu, Răsvan şi Vidra: „Nistru – apă românească”).
După mimarea independenţei faţă de U.R.S.S.,
s-a renunţat în bună parte la nomenclatura estică. Dar nu în totalitate.
Ne-am fi aşteptat ca situaţia aceasta să fie
îndreptată după Revoluţia din 1989. Dar şi atunci lucrul s-a făcut parţial, iar acum nu mai suntem
preocupaţi de probleme „minore”. Chiar dacă
legislaţie există.
Pentru a ne face cât de cât o idee asupra a ceea ce a fost şi a ceea ce este, consultăm „Ghidul străzilor
vechi şi noi şi al cartierelor de locuit din Ploieşti”, de
Ing. Jean Paltane, Editura ALT Vision, 2002.
Constatăm că au fost odată străzile Alexandru Papiu
Ilarian (1902; azi Dunării, de la 18.X.1948), Balcic
(Vasile Roaită; Tribunei, de la 16.VII.1958), Banu Manta (1902 [!; era şi în 1882; toate mirările din
parantesele drepte ne aparţin, O.O.]; Lupeni, din
18.X.1948), Basarabia (acum Vaslui), Dimitrie C. Brătianu (Anul 1848, din 1948), I.C.Brătianu (Anul
1907, din 1948), Bucovinei (Ion Fonaghi; azi
Sitarului, 27.III.1941 [?!]), Cahul (Scînteii, 1948;
Triumfului, 16.II.1990), Caliacra (1941; Agricultori, 1948), Căpitan Crăciunescu (Arcului, 1902 [!]),
Căpitan Dumitrescu Iorgu (Zefirului, 1902 [?]),
Căpitan Ghe. Gădineanu (Vulturului, 27.III.1941 [?]; Arh. Ion Mincu, 11.VIII.1993), Căpitan Ioniţă Vasile
(1938; Bereşti, 27.III.1941 [?]), Căpitan C.Niculescu
(Bratocea, 27.III.1941 [?]), Căpitan I.Niculescu
(Tismana, 27.III.1941 [?]), Căpitan P.Orleanu (Sculptori, 18.X.1948), Căpitan D.Rolla (Zmeului,
1902 [!]), Căpitan Petre Sonescu (Tatra, 18.X.1948),
Căpitan Prof. Ernest Tărţescu (Lăutari, 27.III.1941 [?]), I.Câmpineanu (Donca Simo; azi Timiş,
27.III.1941 [?!]), Cernăuţi (Al.Petöfi, 1947;
Poieniţei, 4.II.1964), Chişinău (6 Martie, 1948; Nicolae Simache, 16.II.1990), Cobadin (Cornului,
18.XI.1948), Colonel T.Robescu (Stindardului,
27.III.1941 [?]), Colonel V.Tomoroveanu (1930; Lev
Tolstoi, 1948; Flamurei, 4.II.1964; G-ral Traian Moşoiu, 27.XII.1997), Domnească (ancestrală, ducea
la Palatul Domnesc; Vladimir Maiakovski, 1948;
Carpenului, 4.II.1964), Dragoslavele (desfiinţată),
C
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 36
Dumbrava Roşie (Malu Roşu, 18.X.1948), Dimitrie Onciul (Lirei, 4.II.1964 [!]), Durostorului (Moţilor,
1948), Ecaterina Teodoroiu (Lânăriei, 18.XI.1948),
General Cernat (Buciumului, 18.X.1948; Nichita Stănescu, 16.II.1990), General Constantinescu
(Clujului, 27.III.1941 [?]), General Cristescu (Emile
Zola, 1947), General Dragalina (Gheorghe Doja,
1947), General Florescu (1902-1947; Ghiocei, 18.X.1948), General Moşoiu (S.M.Kirov; Văleni,
27.III.1941 [?]), General Orero (1925; Ivan Miciurin,
18.X.1948), General Praporgescu (Fuiorului, 18.XI.1948), General Tăutu (Krupskaia, 18.X.1948;
Slt. Erou Călin Cătălin, 16.II.1990), General
Georgescu (Murelor, 18.X.1948), C.T.Grigorescu
(Kutuzov, 18.X.1948), Hotin (Donca Simo; Timpului, 27.III.1941 [?]), Constantin Hurmuzachi
(Mălinului, 14.IV.1965 [!]), Lipnic (Toporaşi,
18.X.1948), Ioan Massim (Zăganul, 25.II.1960 [!]; înainte de a închide parantezele, trebue să spun că
numele autorului Dicţionarului [academic al] limbii
române, redactat împreună cu August Treboniu Laurian, este Massim, şi nu Ion Maxim, cum apare în
Ghidul Paltane; dealtfel, Ghidul Paltane are felurite
erori, unele imputabile autorităţilor, cum ar fi fosta
stradă „Mitropolit Radu Paisie”, de la 18.X.1948 Tomis, Petru Paisie fiind, înainte de a ajunge domn,
doar egumen la Mănăstirea Argeşului, iar după
domnie, fiind surghiunit de turci în Egipt, a murit destul de repede; cu alte cuvinte, strada ar fi fost să
fie, fie Radu Paisie Vodă, ca Aron Vodă, Bibescu
Vodă, Bogdan Vodă, Dragoş Vodă etc., fie numai Radu Paisie, ca Barbu Ştirbei, Dimitrie Cantemir,
Neagoe Basarab, Petru Cercel ş.a.), Ioan Vodă
(Taninului, 18.X.1948), Ismail (1941; Charles
Darwin, 1948), Lăpuşna (desfiinţată), Lt. Ionel Agraru (Ivan Pavlov, 1948; Covurlui, 4.II.1964), Lt.
I.Apostolescu (Verii, 18.X.1948), Lt. Col. V.
Constantinescu (Colinii, 27.III.1941 [?]), Lt. Al. Florescu (Puţul cu apă rece, 18.X.1948), Lt. Al.
Ghiţulescu (Luptătorilor, 27.III.1941 [?]), Lt. Ghe.
Hogaş (Ardealului, 18.X.1948), Lt. I. Hristodorescu
(Dreptăţii, 18.X.1948), Lt.Col. At. Ionescu (Torcători, 18.X.1948), Lt.Col. Ionescu Şt. (Aurora,
1902 [?]), Lt. A.Mateescu (Curcubeului, 27.III.1941
[?]), Lt. M.Metaxa (1938; Constantin Mille, 18.X.1948), Lt. I.M.Popescu (1938; Clemenţei,
27.III.1941 [?]), Lt. Popescu Râncezi (1938;
Clopotari, 27.III.1941 [?]), Lt. C.Spirescu (Artei, 18.X.1948), Lt. V.Stamate (Mareşal Rodion
Malinovski, 1948; Poştei, 19.IV.1962), Lt. Ghe.
Tanovici (1938; Caraiman, 27.III.1941 [?]), Lt.
Traian Popescu (Brădetului, 18.X.1948), Lt. Al. Tutunaru (Zimbrului, 18.X.1948), Lt. Ghe. Vasilescu
(Viişoarei, 18.X.1948), Lt. Al. Zagoritz (1938;
N. Lobacevski, 18.X.1948), Lt. C.Zaharia (Florilor, 18.X.1948), Lt. Col. Zăgănescu (Patriei, 18.X.1948),
Maior Andrei Naum (Crivăţului, 18.X.1948), Maior
C.Ionescu (Fundeni, 1902 [?]), Maior Th. Ştefănescu (Ada Marinescu, 1958; Băneşti, 4.VI.1964),
Nistrului (1941; Concordiei, 1948), Piaţa I.G.Duca (I.V.Stalin; 16 Februarie, 15.IV.1962; Victoriei,
16.II.1990), Regele Carol I (13 Decembrie, 1948),
Regele Ferdinand I (Republicii, 1948), Regimentul 3 Vânători (Peneş Curcanul, 27.III.1941), Regina
Maria (Democraţiei, 1948), C.A.Rosetti
(A.A.Jdanov, 1947; Bobâlna, 4.II.1964), Sergent
Diaconescu (Caisului, 18.X.1948), Sergent Iliescu Grigore (Mică, 18.X.1948), Soldat I.Dumitrescu
(Zînelor, 1902 [?]), Soldat Ghe. Ion (Stăruinţei,
27.III.1941 [?]), Soroca (11 Iunie, 1948; Paul Constantinescu, 16.II.1990), Slt. Apostol Cazana
(I.Zalomit, 1902; Zidari, 18.X.1948), Slt. Bene
Vasiliu (1938; Diligenţei, 27.III.1941 [?]), Slt.
I.Dima (Principatele Unite, 18.X.1948), Slt. Dobreanu (Murelor, 18.X.1948), Slt. Ghe.
Dumitrescu (Palanca, 18.X.1948), Slt. Cristache
Enciulescu (Dâmbului, 18.X.1948), Slt. Ghe. Lazarovici (Privighetori, 27.III.1941 [?]), Slt. Medic
S.Niculescu (Comerţului, 18.X.1948), Slt. P.Panţu
(Stegarului, 18.X.1948), Slt. Perieşanu (P.Nicolescu; Ulierului, 27.III.1941 [?]), Slt. Rădulescu (13
Septembrie, 1948), Slt. St. Stoicescu (Adunaţi,
18.X.1948; Cosmonauţilor, 22.X.1981), Slt.
C.Teodorescu (Muntelui, 18.X.1948), Take Ionescu (Cavarna, 1941; Doftanei, 1948; Take Ionescu,
19.II.1990), T. Tighina (Max Vexler; Zănoaga,
4.II.1964), Vâlcov (1938; Cooperaţiei, 1948), Virtutea Militară (Cazacilor, 18.X.1948; Andrei
Ioachimescu, 11.VIII.1993).
Am mai spus şi altă dată (Octavian Onea, „Au fost Ploeştii urbea Scrisorii pierdute?”, Editura
Premier, Ploeşti, 2008, p.136-137) că „Ghidul
Paltane” este destul de firav, relativ la istoricul
străzilor. Fapt ce se poate constata şi din ceea ce am citat. În primul rând, pentru că însăşi bibliografia pe
care autorul spune că a întrebuinţat-o este firavă, ea
începând cu Ghe. St. Alexandrescu, „Călăuza Municipiului Ploieşti”, 1942. Deşi denumiri de străzi
apar în Ploieşti încă din Evul Mediu, iar la 1882
Toma N.Socolescu, arhitectul urbei, alcătuia „Planul
urbei Ploesci”, nomenclatura, în care, pe tabloul nomenclaturii erau indicate 236 de străzi, „Ghidul
Paltane” oferă informaţii abia din anul 1902, dar şi
acelea incomplete. Cu toate neajunsurile sale l-am putut utiliza, totuşi, pentru discuţia de faţă. Am fi
vrut să ştim, între altele, şi când au fost atribuite
numele Eroilor. Situaţia prezentă este cea arătată (în paranteze).
Cu mici amendamente, pe care le desprindem din
acelaşi ghid. Adică, s-a făcut dreptate în privinţa
unor nume. Cred că ea nu diferă (esenţial) faţă de 2002, anul ghidului. Şi o spun ca unul care ştie
personal cât s-a opus primarul din anii imediat
următori, înlocuirii numelui odiosului Kutuzov cu acela al demnului de respect Carol Nicolae Debie –
întemeietorul petrochimiei româneşti şi al
Filarmonicii ploieştene „Paul Constantinescu” – motivând că ar trebui făcut un referendum!!
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 37
„Cu cât te uiți mai mult în urmă, cu atât mai departe poți vedea în viitor”. Winston Churchill
Avem, aşadar, străzi evocând: Bătălii: Călugăreni (1902; în paranteze sunt
datele la care, scrie în „Ghidul Paltane”, le-au fost
atribuite numele), Chilia (27.III.1941), Cireşoaia (27.III.1941), Cosmeşti (27.III.1941), Coşna
(27.III.1941), Doaga (1947), Gorăslău (27.III.1941),
Griviţei (1902; anterior, Griviţa), Mărăşeşti
(16.II.1990; Mărăşeşti şi între 1941-1948; apoi Ştefan Gheorghiu, 1948- 16.II.1990),), Nămoloasa
(27.III.1941), Neajlov (27.III.1941), Nicopole
(1902), Oituz (1947), Plevnei (27.III.1941), Podul Înalt (27.III.1941), Posada (27.III.1941), Rahovei
(27.III.1941), Războeni (27.III.1941), Răzoare
(27.III.1941), Rovine (27.III.1941), Smârdan
(18.X.1948), Soveja (27.III.1941), Tabla Buţii (27.III.1941), Tatra (18.X.1948), Valea Albă
(27.III.1941), Vidinului (27.III.1941);
Comandanţi: Candiano Popescu (27.III.1941), G-ral Eremia Grigorescu (16.II.1990), G-ral
Magheru (18.X.1948), G-ral Traian Moşoiu
(27.XII.1997), Mareşal Averescu (11.VIII.1993; Poetul Puşkin, 1948; Mareşal Averescu), Mircea cel
Bătrân (1902), Popa Farcaş (1902), Ştefan cel Mare
(27.III.1941; este, însă, cel puţin din 1882),
Vornicul Boldur (27.III.1944); Eroi: Barbu Catargiu (11.VIII.1993; Secerii,
18.X.1948; Barbu Catargiu), Brâncoveanu Vodă
(27.III.1941); Caporal Traian Dumitrescu (27.III.1941), Slt. Erou Călin Cătălin (16.II.1990),
Slt. Erou Constantinoiu Vasile (16.II.1990); Decebal
(1902), Slt. Erou Dumitru Boşcovici (11.VIII.1993), Ecaterina Teodoroiu (27.III.1941), Piaţa Eroilor
(16.II.1990), Eroilor (27.III.1941), Eroul Necunoscut
(27.III.1941); G-ral Vasile Milea (16.II.1990), Maior
Şonţu (27.III.1941), Mihai Bravu (1902 [era şi în 1882]), Piaţa Mihai Viteazul (16.II.1990), Slt. Erou
Moldoveanu Marian (29.XI.1990), [Baba] Novac
(27.III.1941), Peneş Curcanul (27.III.1941), Cpt. Aviator Popescu Ciocănel (11.VIII.1993; Câmpiei,
18.XI.1948; Prel[at] Andrei Şaguna), Sergent major
Erou Constantinescu Victor (14.IV.1971), Sergent
Erou Mateescu Gheorghe (6.II.1975), Sergent Erou Nicolae Arhip (17.IV.1971), Tudor Vladimirescu
(27.III.1941), Valter Mărăcineanu (1902), Vlad
Ţepeş (27.III.1941 [?]); Basarabia şi Bucovina de Nord: Codrul
Cosminului (27.III.1941; Fd. Dumbrava Roşie,
1925-1938), Constantin Stere (11.VIII.1993), Lăpuşna (4.VI.1986);
Ocupaţia sovietică: Alexandru Glinka
(18.X.1948), Ivan Miciurin (18.X.1948), Kutuzov
(18.X.1948; C.T.Grigorescu), Lobacevski N.
(18.X.1948; Lt. Al. Zagoritz, 1938), Sevastopol (18.X.1948; Fd. Traian). Adică, avem Glinka, dar nu
Papiu Ilarian, Hurmuzachi, Onciul sau George
Enescu – atât de legat de Prahova, încât are şi un Muzeu memorial la Sinaia; avem Miciurin, dar nu
Henri Coandă (autorul experimentelor de la Cheia-
Măneciu); avem Kutuzov – macabru pentru noi,
românii, căci a declarat că le va lăsa locuitorilor Moldovei şi Munteniei numai ochii, pentru a avea cu
ce plânge – dar nu Ion Câmpineanu sau G-ral Gh.
Mosiu (din Proviţa), care au făcut închisoare pentru că au militat pentru o ţară fără ruşi; îl preferăm pe
Lobacevski ploeşteanului Lt. Erou Alexandru
Zagoritz, arhitectul care a făcut releveele Casei Hagi
Prodan, în care a fost organizat primul Muzeu al Judeţului; avem Sevastopol, dar nu Cernăuţi,
Chişinău, Bălţi, Cahul, Hotin, Ismail, Nistru, Soroca,
Tighina, Vâlcov – nume care au fost odată, şi nici Cetatea Albă, Herţa, Orhei, Răut, Aron Pumnul, Pan
Halippa, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Grigore
Vieru. Afară de cel al lui Kutuzov, nu mă deranjază nici
pe mine numele ruseşti. Numai că, în această
chestiune trebue să fie o reciprocitate perfectă, şi nu
o prosternare perpetuă. M-am plimbat de câteva ori prin Cernăuţi. Prima
oară în decembrie 1987 şi ultima dată prin octombrie
2000. În afară de o străduţă cu numele lui Eminescu, de un capac de fontă cu inscripţia SOCIETATEA
ROMÂNĂ DE TELEFOANE, din mijlocul unei
străzi, şi de mormintele corifeilor culturii noastre, din cimitirul oraşului, ce începeau să fie înlocuite cu
cadavre şi monumente funerare ruseşti şi ucrainene,
nimic nu amintea că oraşul a fost, până în urmă cu
40-50 de ani, românesc (niciodată ucrainean). În rest, străzi cu nume ruseşti şi ucrainene, monumente şi
plăci memoriale – unele de-a dreptul rizibile: „În
această casă a fost citită pentru prima dată cutare poezie a lui Taras Şevcenko”, de am crezut, înainte
de a o citi, văzând la intersecţia din apropiere statuia
poetului şi zărind doar în treacăt numele său, că
acolo se născuse sau trăise Şevcenko – care, pentru locuitorul interesat sau vizitatorul neavizat, lasă o
copleşitoare impresie de veche şi străveche şi,
desigur, de prezentă viaţă ruso-ucraineană. Supunând atenţiei publice acest aspect, sper ca
Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova să-şi
intre în drepturi şi pe acest segment şi să solicite cel puţin reatribuirea numelor Eroilor ploeşteni şi a
localităţilor şi râurilor basarabene. Şi, de ce nu?, şi a
personalităţilor basarabene.
Prof. OCTAVIAN ONEA
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 38
REFLECȚIE LA „O REPARAŢIE”
Domnul profesor Onea face o sesizare îndreptățită și bine argumentată în articolul de mai sus. Îi aducem
pe această cale calde mulțumiri pentru materialul
foarte documentat, care arată că este nu doar un cunoscător profund al problemelor sesizate, ci și unul
dintre acei scormonitori dotaţi de la natură cu ochi
ageri şi cu pasiunea descoperirii, care văd lucruri ce
par ascunse, le scot la iveală şi-i ajută şi pe ceilalți să le distingă, dând, nu de puține ori, imboldul necesar
pentru repunerea lor pe făgașul normal. Cred totuși
că, în acest caz, este nevoie de o aplecare foarte atentă, făcută cu multă răbdare și înțelepciune.
Greșeala, abuzul sau răutatea sunt uneori foarte greu
de înlăturat. Pripeala poate duce la comiterea acelorași greșeli: modificarea frecventă a unor nume
de străzi, mutarea repetată de statui sau renovarea
neprofesionistă a unor monumente și edificii, cu
implicții nedorite în păstrarea sensului originar, în menținerea trează a memoriei colective a cetății dar și
a desfășurării vieții de zi cu zi. O rezolvare pertinentă
și de durată necesită o analiză atentă, profesionistă și multidisciplinară, făcută cu consultarea unei cât mai
mari părți a societății. Și în articolul domniei sale se
arată că astfel de greșeli sunt rezultatul acțiunii bazate
pe ideologie, interese politice de moment, obediență sau opinii strict personale dar și al superficialității și
nepriceperii. Evident, nu ar fi nevoie de
referendumuri pentru modificarea numelui unei străzi, schimbării locației unei statui sau executării
unor lucrări de renovare. Asociația noastră
conștientizează că trebuie să se implice mai mult în rezolvarea acestor probleme, dar apreciem că sunt
necesare câteva precizări:
- cu doar o mână de oameni care activează efectiv
în tot ceea ce înseamnă cultul eroilor și care sunt înconjurați, uneori, și de multă indiferență, nu pot fi
rezolvate într-o perioadă de timp rezonabilă și într-un
mod acceptabil toate problemele și aspectele subsumate acestui domeniu;
- fără implicarea directă, fără ajutorul sau
colaborarea unor oameni cu o pregătire cât mai diversă, proveniți din cât mai multe medii și domenii
de activitate și fără sprijinul a cât mai multor
instituții, nu vom putea aborda într-un mod cu
adevărat pertinent probleme și aspectele acestui domeniu;
- fără a obține părerea, acceptul, consensul și
sprijinul unei părți cât mai mari a comunității locale, nu vom realiza lucruri durabile ci doar o rezolvare de
moment, care cu prima ocazie va fi și ea revizuită.
Soluționarea problemelor semnalate intră
într-adevăr (și) în competența Asociației „Cultul Eroilor”, dar este de fapt o chestiune de factură civică
și de conștiință publică. Rezolvarea lor cu o
contribuție cât mai largă ar fi, cu adevărat, primul semn de normalitate a rațiunii, de obținere a
stabilității mult dorite și necesare și chiar de redeșteptare națională și menținere a sentimentului
apartenenței la comunitatea locală. Pentru că rațional
însemnă și a face lucrurile cu măsură, chibzuință, judecată, sistematic și metodic, iar național însemnă,
totuși, ceva comun, propriu unei cât mai mari părți a
comunității.
Ploieștenii au fost primii în România care s-au gândit la prețuirea luptei cetățenilor pentru cucerirea
și exercitarea libertăților publice și au așezat pe soclu
simbolulul Libertății (chiar dacă doar după câteva decenii de la înfiriparea ideii) și tot primii care au
înălțat o statuie în cinstea eroilor Războiului de
Independență. Editarea revistei și crearea unei pagini web
destinate cultului eroilor au, printre altele, și acest
scop: să întărim în conştiinţa cetăţenilor ploieșteni
sentimentele de recunoştinţă și de cinstire față de eroii şi martirii neamului, să sprijinim menţinerea
trează a sentimentelor patriotice, să aducem și să
păstrăm în prim plan valorile arhitecturale, umane și istorice ale comunității ploieștene și să reparăm,
acolo unde este necesar și posibil, greșelile săvârșite
de înaintașii sau de contemporanii noștri, fără a afecta
însă viața de zi cu zi a ploieștenilor. Unul dintre obiectivele fundamentale ale
istoricului dar și ale cetățeanului implicat în
problemele obștei, este înțelegerea trecutului, în sensul identificării acelui nucleu rațional care se află
în spatele fiecărei realități istorice, indiferent cât de
plăcută, acceptabilă sau utilă pare sau este aceasta pentru fiecare dintre noi. Trebuie să învățăm să fim
cu toții interesați în a cunoaște, înțelege, respecta,
păstra dar și iubi trecutul și nu doar în a judeca sau
combate permanent evenimente, epoci istorice, eroi sau personalități care au participat la ele, cu rezultatul
sesizat de domnul Onea: necesitatea de a interveni
repetabil și profund pentru a îndrepta lucrurile. Astfel de articole sunt, de aceea, nu doar bine-
venite ci și foarte necesare, dar credem că ar trebui
însoțite și de propuneri și soluții concrete care să ateste preocuparea și angajrea profundă și
responsabilă în toate problemele cetății. Doar astfel
vom putea remedia greșelile sau abuzurile trecutului
și vom fi siguri că pe viitor ne vom putea concentra pe a construi și nu doar pe a repara la nesfârșit.
Și vom avea cu toții sentimentul că România, în
general, și obștea în care trăim în mod special, vor fi cu adevărat ale noastre.
Apreciem în mod deosebit acribia cu care autorul
s-a aplecat asupra uneia dintre probleme importante și
sensibile ale istoriei Ploieștiului și sperăm ca și pe viitor să beneficiem de sprijinul acestui autor harnic
și erudit, preocupat permanent de urbea sa și de
respectul ce trebuie acordat cultului eroilor. Col. (r) PETREA CUJBĂ
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 39
PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 40