Upload
kjbniubiby
View
94
Download
10
Embed Size (px)
Citation preview
1
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI
ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE
CONFLICTELE SECOLULUI XX
CONFLICTELE SECOLULUI XXI
TEZĂ DE DOCTORAT
REZUMAT
Coordonator Ştiinţific:
Prof. Univ. Dr. Ioan Mircea PAŞCU
Doctorand:
Veronica PÎRVU
BUCUREŞTI
2011
2
CUPRINS
I. CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT...............................................................................3
II. CUVINTE CHEIE.................................................................................................................5
III. SINTEZE ALE PRINCIPALELOR PĂRŢI ALE TEZEI DE DOCTORAT..................6
IV. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ....................................................................................23
3
I. CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT
INTRODUCERE.................................................... .............................................................4
Capitolul 1
CONFLICTELE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
ÎNTRE TEORIE ŞI REALITATE ISTORICĂ ………………………………….………....13
1.1. Teorii şi perspective de analiză a conflictelor internaţionale . ……..…….....13
1.2. Definirea şi tipologia conflictelor. .................................................................25
1.3. Conflictele asimetrice în relaţiile internaţionale contemporane. .................34
Capitolul 2
CONFLICTELE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RECE……………………………............... ..........................47
2.1.Conflictele şi crizele Războiului Rece de la Politica
De Containment la Criza Rachetelor Cubaneze.............. .....................................47
2.1.1. Războiul din Vietnam (1954-1975) …………………………………...…......79
2.1.2. Criza Rachetelor Cubaneze ……………………………………………….....81
2.2. Conflictele internaţionale între descurajare şi confruntare
Conflicte prin procură( 1962-1989).......................................................................90
2.2.1 Războiul „de şase zile” din Orientul Mijlociu (iunie 1967). ............90
2.2.2 Războiul din Afganistan (1979-1988)...............................................94
2.2.3 Războiul dintre Iran şi Irak (1980-1988)..........................................97
2.2.4 Războiul din Malvine.............................................. ........................100
4
Capitolul 3
CONFLICTE ŞI CRIZE ÎN EPOCA UNIPOLARISMULUI
ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE.............................................. ................................105
3.1. Războiul din Golf (1991).............................................. ..................................105
3.2. Războaiele din Iugoslavia............................................. .................................111
3.3. Războiul din Bosnia-Herţegovina............................................................... ...112
3.4. Războiul din Kosovo.......................................................................................114
3.5. Africa de Sud – abolirea politicii de apartheid..... ....................................... 117
Capitolul 4
PREVENIREA ŞI GESTIONAREA CONFLICTELOR
DIN SISTEMUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE.....................................................121
4.1. Consideraţii pe marginea conceptelor de prevenire
şi gestionare a conflictelor...................................... ................................................121
4.2. Instituţii şi mecanisme politice şi diplomatice
de prevenire a conflictelor..................................................... .................................142
4.2.1 Rolul ONU în prevenirea conflictelor internaţionale ............142
4.2.2 Rolul NATO în prevenirea şi managenetul conflictelor........ ...........153
4.2.3 OSCE - prevenirea şi gestionarea conflictelor
în politica internaţională…………………………………………… ...…..…180
4.2.4 Rolul UE în prevenirea conflictelor...................................................197
Capitolul 5
MANAGEMENTUL CONFLICTELOR POST RĂZBOI RECE................... .....................203
5.1. Transformări şi mutaţii în natura ameninţărilor............................................203
5.2. Gestionarea conflictelor în perioada Post Război Rece
în Balcani şi zona extinsă a Mării Negre. Studii de caz .......................................216
5.3. Conflictele din Balcani şi Zona Extinsă a Mării Negre.................. ..................238
5.3.1 Context şi particularităţi...................................................... ..............238
5.3.2 Managementul conflictului Transnistrean. Studiu de caz............ .....245
5.3.3 Managementul Conflictelor din Caucaz. Studiu de caz......... ............259
CONCLUZII……………………………………………………………………………………...294
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................... .....322
5
II. CUVINTE CHEIE
Relaţii internaţionale, relaţiile dintre state, conflicte internaţionale, managementul
conflictelor, conflictualitate, război drept, crize internaţionale, pace, menţinerea păcii,
diplomaţie, securitate internaţională, strategia de securitate, structuri globale/regionale de
securitate, drept internaţional, organizaţie internaţională, intervenţie umanitară.
6
III. SINTEZE ALE PRINCIPALELOR PĂRŢI ALE TEZEI DE DOCTORAT
Secolul al XX-lea a fost, în evoluţia istoriei, perioada celor mai mari descoperiri
ştiinţifice şi a celor mai remarcabile progrese în civilizaţie şi cultură. A fost, însă, şi secolul în
care sute de milioane de oameni au fost victimele războaielor, revoluţiilor, epurărilor etnice şi
religioase, epurărilor şi intoleranţelor ideologice, a unor mari dezastre şi calamităţi naturale.
În prima jumătate a veacului trecut marile puteri s-au implicat în două războaie
devastatoare care au cuprins cvasitotalitatea naţiunilor civilizate şi au avut ca rezultat nu
pacea visată ci moartea a aproape 50 de milioane de oameni. Cea de-a doua jumătate a
secolului a fost răvăşită de un Război Rece în care marile puteri au evitat confruntarea
directă dar au purtat războaie prin procură şi s-au terorizat reciproc cu arma nucleară.
Sfârşitul Războiului Rece a însemnat dispariţia unui regim de dictatură de sorginte
comunistă dar şi multiplicarea conflictelor interetnice şi interreligioase la scară globală.
De ce au avut loc aceste conflicte? Poate omenirea să evite crizele şi conflictele în
secolul XXI? Cum vor influenţa viaţa internaţională, globalizarea şi revoluţia informaţională?
Iată doar câteva întrebări care conduc nu numai la nevoia de a cunoaşte istoria
conflictualităţii secolului XX, ci mai ales la înţelegerea cauzelor care au generat
conflictul/războiul în acest veac. Ultima decadă a secolului XX s-a impus prin schimbări ce
afectează toţi parametrii importanţi ai sistemului internaţional: de la configuraţia centrelor
de putere la structura resurselor de putere şi, în particular, a armatelor naţionale, de la
structura organizaţiilor internaţionale la relaţiile interstatale; de la matricele teoretice
utilizate în proiectarea relaţiilor şi acţiunilor internaţionale la circuitele informaţionale.
Epoca stabilităţii relative în relaţiile internaţionale a rămas o simplă amintire, iar
procesele de învăţare, indispensabile pentru adaptarea la schimbare, nu pot ţine pasul cu
ritmul transformărilor.
Starea de tranziţie care afectează, chiar dacă în modalităţi diferite, cvasitotalitatea
laturilor activităţii intrastatale, precum şi ansamblul relaţiilor şi proceselor definitorii pentru
structurarea sistemului internaţional, îi imprimă acestuia o serie de caracteristici şi tendinţe
majore a căror prezentare crează o anumită imagine a situaţiei lui actuale.
7
Dintre acestea, în studiile de sociologia relaţiilor internaţionale sunt reţinute şi
următoarele: caracterul realmente global, pentru prima dată în istorie, al sistemului
internaţional; apariţia unor noi state şi altor entităţi; niveluri fără precedent ale comerţului,
investiţiilor, dezvoltării şi transferului de tehnologii; fluxuri instantanee de informaţii şi idei;
progrese rapide în ştiinţă şi tehnologie; interdependenţă economică puternică şi în creştere;
presiuni pentru extinderea economiei de piaţă; căutări pentru introducerea guvernelor
reprezentative şi a democraţiei în statele cu regimuri autoritare; creşterea permeabilităţii
frontierelor naţionale sub impactul revoluţiei tehnologice; difuzia puterii (militare şi
economice) către un număr mai mare de actori ai politicii mondiale; fragmentare politică,
soldată cu dezagregarea imperiilor şi a unor state; larga disponibilitate a tehnologiilor
distructive (nucleare, chimice, biologice ş.a.); profilarea violenţei; apariţia unor noi actori în
relaţiile internaţionale, în afara celor de nivel statal (grupuri interne sau transfrontaliere, care
încearcă să obţină un rol în structurile de guvernare sau declanşează acţiuni secesioniste sau
revoluţionare; actori nestatali; interdependenţele şi vulnerabilităţile economice sporite
limitează capacitatea statelor puternice de a decide dacă şi cum să se implice în evenimentele
internaţionale ca actori globali.
Ca urmare a acumulărilor ştiinţifice şi tehnologice şi distribuţiei lor diferenţiate în
statele lumii, are loc reaşezarea mai accentuată a acestora pe o scară a civilizaţiilor care nu
mai are două niveluri, ci trei. Pe primul nivel încep să se detaşeze societăţile tehnologiilor
înalte, care se vor specializa tot mai mult în munca ştiinţifică. Urmează, în ordine, societăţile
industrializate, în sensul tradiţional al termenului. Pe ultimul palier, în timp, ţările tot mai
puţin adaptate evoluţiilor de pe primul nivel şi, implicit, conexării la sistemul internaţional.
Este o lume în emergenţă, în care marile puteri pot intra în declin, state minuscule pot
deveni stele fulgerătoare, structuri nestatale stăpânesc multe decizii şi tehnologii avansate, iar
armamentele pot apărea în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei.
Pe fondul acestor transformări are loc inclusiv modificarea structurii sistemului
internaţional. În stadiul său actual, marcat de înlăturarea regimurilor comuniste din estul
Europei, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi dezintegrarea Uniunii Sovietice, sistemul
internaţional realizează trecerea de la bipolarismul consacrat în perioada Razboiului Rece,
stare relativ simplu de controlat, la o structură multipolară de distribuţie a puterii. Datorită
multiplicării variabilelor care intervin în sistem, această nouă stare ce se va instaura treptat
se caracterizează printr-un grad sporit de complexitate şi prin restructurarea, în consecinţă, a
mecanismelor şi proceselor de autoreglare ce au loc în sistem.
Pe termen scurt sau poate chiar mediu, sistemul internaţional menţine un aspect inedit
monopolar. SUA rămân în prezent singura mare putere care dispune de capacităţi naţionale
8
ce-i permit să organizeze singură sau în cooperare cu alte state acţiuni politice, economice şi
de securitate de mare amploare. Victoria coaliţiei multinaţionale în războiul din Golf
împotriva Irakului a probat posibilităţile de care dispune Washingtonul de a motiva, organiza
şi conduce spre victorie o coaliţie de genul celei din 1990-1991. Foarte rar, în istorie, un
politician a putut afirma despre ţara sa ceea ce a declarat în 1992 Secretarul Apărării din
acea perioadă, Dick Cheney, în legatură cu situaţia politico-strategică a SUA: "Astăzi noi nu
mai avem un competitor global, cu excepţia domeniului forţelor nucleare strategice. Nici o
ţară nu este egalul nostru în ceea ce priveşte tehnologia militară convenţională sau capacitatea
de a o utiliza. Nu există alianţe semnificative ostile intereselor noastre… În fapt, noi am
câştigat o mare profunzime a poziţiei noastre strategice. Ameninţările la adresa
securităţii noastre au devenit mai îndepărtate, nu numai în sens fizic, dar şi în timp." Chiar
dacă SUA ocupa încă o poziţie confortabilă, imprimând inclusiv coloratura monopolară a
sistemului internaţional, presiunile spre multipolarism sunt, încă de acum, puternice.
Deşi, Rusia a pierdut, cu excepţia armamentului nuclear strategic, statutul de
superputere, după o relativă echilibrare politică internă în perioada 1993-1994, ea a reluat
deja ofensiva pentru a-şi consacra un rol important în relaţiile internaţionale. Extinderea
preocupărilor sale politice şi de securitate la spaţiul din afara graniţelor proprii, denumit la
un moment dat "vecinătatea apropiată", intenţia declarată de a menţine sau instala
30(treizeci) de baze militare în aceste teritorii, insistenţa manifestată pentru a fi primită în
grupul celor şapte state industrializate, devenite între timp G-8, semnarea Cartei pentru
Parteneriat şi Prietenie Americano-Rusă de către preşedinţii George Herbert Walker Bush şi
Boris Elţîn, la 17 iunie 1992, precum şi încercarea de a dobândi o poziţie privilegiată în
relaţiile cu NATO, inclusiv tendinţa de a avea un cuvânt important de spus în extinderea
alianţei spre est, sunt indici relevanţi ai acestei ofensive politice.
Redresarea economică într-un anumit interval de timp, precum şi succesul tranziţiei la
o societate pluralistă, democratică pot da o consistenţă suplimentară acestor eforturi în viitor.
Îndeplinirea programului de integrare politică şi de securitate conţinut în Tratatul de
la Maastricht va transforma Uniunea Europeana şi, în cadrul ei sau poate chiar autonom,
Germania sau cuplul franco-german într-un pol esenţial al securităţii internaţionale probabil,
şi cel mai important partener al SUA în gestionarea afacerilor mondiale.
Afirmarea Germaniei va fi tot mai mult potenţată de schimbările antrenate de
unificarea landuri1or din est, realizată în contextul evoluţiilor din estul Europei, cu sprijinul
aliaţi1or occidentali şi exploatând interesele economice şi politice ale URSS, fenomen ce a
surprins, prin ritmul alert de înfăptuire, cele mai optimiste previziuni. Unitatea germană nu
s-a aflat, aşa cum se presupunea, la capatul evoluţiei spre o Europă unită ci, dimpotrivă, ea
9
este cea care deschide perspective mai concrete pentru o comunitate europeană care să
depăşească graniţele fostei RDG, integrând şi Europa de Est. Deşi evaluarea consecinţelor
acestui important eveniment istoric nu poate fi considerată încheiată, iar în gama
aprecierilor formulate au fost prezente puternice accente optimiste, dar şi destule
avertismente cu vădite tonuri pesimiste. Se poate aprecia că unificarea Germaniei a marcat
nu numai destinul naţiunii germane, ci şi însuşi viitorul continentului şi al relaţiilor
internaţionale în ansamblu.
În Extremul Orient, Japonia, împreună cu partenerii privilegiaţi din zona sa
economică, competitori comerciali principali ai SUA şi Uniunii Europene, îşi vor asuma, în
timp, un rol pe măsură în arena internaţională.
La rândul său, China, membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU,
angajată într-un proces de reformă economică bine controlată, fapt ce-i permite să
înregistreze în mod constant o creştere economică remarcabilă, devine din ce în ce mai mult
un partener cu greutate în relaţiile internaţionale.
Autonomia polilor asiatici în sfera internaţională va fi afectată, cel puţin pe termen
mediu, de starea relaţiilor politice şi de securitate în această zonă a lumii. Din multe puncte de
vedere, aici se manifestă reminiscenţele politicii internaţionale tradiţionale, asemănătoare cu
aceea practicată în Europa în perioada interbelică sau chiar înainte de primul război
mondial.
În această zonă nu s-au declanşat procese de dezvoltare a cooperării în domeniul
securităţii de genul OSCE, nu s-au încheiat şi aplicat acorduri importante de dezarmare sau
programe multilaterale de măsuri de întărire a încrederii şi securităţii.
Tranziţia către o lume multipolară implică, inevitabil, şi scăderea relativă a ponderii
SUA şi, implicit, a capacităţii lor de influenţare în relaţiile internaţionale. Paralel cu mutarea
centrului de interes economico-financiar şi geopolitic al SUA către Extremul Orient, se
înregistrează un anumit gen de "retragere strategică" a Statelor Unite, prin reducerea
angajamentului lor pe continentul european. Succesul în Războiul Rece, dispariţia
adversarului de altădată, precum şi presiunile interne pentru restructurarea şi creşterea
capacităţii propriei economii, pot tenta SUA să considere că protejarea noii ordini mondiale
ar putea fi realizată mai ieftin sau colectiv, opţiune apreciată de unii politologi ca un potenţial
eşec.
Trecerea, în perspectivă, la un sistem internaţional multipolar poate avea consecinţe
importante asupra evoluţiilor în materie de securitate.
Deşi constituirea mecanismelor de reglare şi autoreglare în sistem este mai complicată
decât în configuraţia bipolară specifică perioadei Războiului Rece, acestea pot deveni mai
10
permisive faţă de promovarea intereselor de securitate ale statelor. Dictatul la nivel planetar
sau în interiorul "sferelor de influenţă" are mai puţine şanse de instalare, în orice caz este mai
greu de exercitat şi menţinut, datorită numărului mai mare de combinaţii posibile între
principalii actori ai sistemului internaţional şi dinamicii intereselor acestora, în condiţiile
interdependenţelor globale în curs de diversificare şi extindere. De aici, o mai mare libertate
de mişcare pentru actorii mici şi mijlocii. Din punct de vedere teoretic, se deschid mai multe
şanse pentru realizarea, într-un anumit orizont de timp, a unor relaţii mai stabile în sistemul
internaţional, datorită posibilităţilor sporite pentru fiecare actor de a-şi găsi echilibrul cu
ceilalţi prin compromis şi cooperare.
Totodată, poziţia privilegiată a marilor puteri în relaţiile internaţionale,
interdependenţele lor şi interesele fiecareia dintre ele pot conduce, în unele situaţii, la evoluţii
care afectează securitatea statelor cu un potenţial mai redus: impunerea de către una dintre
puteri a soluţiei dorite de ea în detrimentul unei ţări mici; tolerarea neaplicării dreptului
internaţional în aceste cazuri, acceptarea motivaţiilor fabricate pentru a acoperi acţiuni
agresive, încălcări flagrante ale unor norme general acceptate în sistem. Pentru perioada de
început, în care noua arhitectură a sistemului internaţional este insuficient conturată, este
inevitabilă creşterea entropiei sistemului, datorită accentuării mişcării de tip brownian a
actorilor în căutarea unui nou statut în sistem. Gradul mai mare de libertate de care
beneficiază aceştia, corelat cu necesitatea de reechilibrare a sistemului internaţional poate
conduce la un asemenea rezultat.
Aceste deducţii teoretice sunt confirmate de transformările ce au loc în sistemul
internaţional după încheierea Războiului Rece, însoţite de o amplificare a “dezordinii” la
nivel regional. Se pare că instabilitatea va fi regula de bază a unei perioade destul de
îndelungate, în care presiunile pentru extinderea conflictelor regionale sunt create de
persistenţa vechilor conflicte, îngheţate în anii confruntării bipolare, ca şi de emergenţa unor
noi surse politice şi economice de conflict, pe fondul unui acces relativ facil la mijloace de
luptă, inclusiv din gama celor sofisticate.
Corelarea ultimelor două procese descrise mai sus conduce la apariţia unui alt
fenomen specific stării actuale a sistemului internaţional: nevoia sporită de capacităţi şi
acţiuni de reglare în sfera relaţiilor internaţionale conflictuale este însoţită, pe fondul
insuficienţelor mecanismelor de autoreglare în sistem, de o disponibilitate redusă de angajare
a organismelor mondiale sau regionale abilitate să soluţioneze stările de confruntare: lăsând
la o parte dinamica intereselor care motivează implicarea sau neimplicarea unei puteri în
eforturile internaţionale pentru soluţionarea unui anumit conflict, subliniez că, şi în situaţia în
care asemenea interese există şi ele nu afectează neutralitatea faţă de părţile în conflict,
11
participarea propriu-zisă este ponderată de controlul opiniei publice asupra politicii de
securitate a statelor democratice.
În condiţiile actuale, posibilităţile globale de penetraţie ale mass-media au transformat
publicul nu numai în spectator al evoluţiilor conflictuale, ci şi în factor implicat indirect în
gestionarea lor. Fără a minimaliza importanţa controlului opiniei publice pentru garantarea
obiectivităţii şi, implicit, a eficienţei acţiunilor de reglare, există, însă, şi efecte
complementare, care limitează posibilitatea actorilor statali de participare la asemenea
acţiuni. Angajarea cu forţe armate în soluţionarea unei anumite crize implică depăşirea
multor dificultăţi suplimentare generate de necesitatea motivării temeinice, sociale şi politice,
a măsurilor preconizate şi de obţinerea sprijinului public faţă de acestea.
În consecinţă, vor creşte complexitatea şi costurile pregătirilor, existând, în plus,
incertitudinea menţinerii implicării pe toată perioada necesară obţinerii rezultatului scontat.
Rezultă de aici încă o condiţie favorizantă a "autonomiei" relativ mari a conflictelor locale.
Există, de regulă, posibilităţi destul de mari pentru a le provoca, dar, de cele mai multe ori,
este foarte dificilă sau chiar imposibilă soluţionarea lor înainte ca potenţialul sau
disponibilitatea pentru confruntare să se fi epuizat.
Lucrarea nu-şi propune să trateze toate conflictele şi crizele care au avut loc în secolul
XX şi în primii ani ai veacului XXI. Oferă paradigmele teoretice şi conceptele necesare ale
celor mai relevante tipuri de crize şi conflicte care au fost caracteristice pentru o perioadă sau
alta a evoluţiei mediului internaţional contemporan. Majoritatea analizelor care au avut ca
obiect de cercetare războaiele şi crizele din sistemul relaţiilor internaţionale de după 1900
s-au centrat pe rolul factorului politico - militar sau economic. Samuel Huntington a sesizat
această “suprasaturare” şi a introdus o nouă “grilă” de lectură a conflictualităţii – “ciocnirea
civilizaţiilor”. Noutatea abordării a trezit reacţii de entuziasm dar şi critici severe.
Indiferent dacă suntem de acord sau nu cu modul său de a înţelege confruntarea din
viaţa politică internaţională un lucru nu poate fi negat – războaiele şi crizele pot fi “lecturate”
din varii perspective.
a) Stadiul actual al cercetării în domeniu, cu privire la tema propusă
Având în vedere « popularitatea » problematicii conexe domeniului conflictului respectiv
managementul conflictelor, ne confruntăm cu o proliferare deosebită a literaturii de
specialitate.
12
Practic, considerăm că nu este posibilă o parcurgere a tuturor acestor surse şi nici măcar
o inventariere a tuturor lucrărilor publicate până în prezent.
Dacă restrângem sfera de documentare doar la monografiile publicate referitoare la
fenomenele recente, rezultă câteva mii de titluri, la fel de imposibil de cuprins. În toate aceste
lucrări conflictul a fost abordat atât în manieră academică, din punct de vedere istoric,
teoretic (sociologic, psihologic, comunicaţional), punctual - pentru o anumită perioadă sau
zonă, cât şi jurnalistică. Practic nu se poate face o inventariere completă a definiţiilor,
punctelor de vedere, accepţiunilor referitoare la conflict interstatal si intrastatal care s-a
manifestat cu atâta putere în secolul trecut şi în zilele noastre.
Toate acestea ne fac să fim perfect conştienţi de riscurile implicite ale abordării unui
subiect atât de vast, în care simpla intenţie de a aduce ceva nou reprezintă o uriaşă aventură
cu final impredictibil. Există însă un număr relativ restrâns de lucrări clasice de referinţă,
unanim recunoscute ca atare, cu deosebire în spaţiul anglo-american şi francofon, la care vom
face trimitere şi pe baza cărora vom încerca să ne sprijinim demersul ştiinţific.
Crizele şi conflictele armate Post Război Rece la care se va face referire sunt – la scară
istorică – extrem de recente. Mai mult decât atât, nici în cazul Balcanilor şi nici al zonei
extinse a Mării Negre la care am făcut referire, conflictele nu sunt pe deplin încheiate, ci doar
în diferite faze ulterioare conflictului armat deschis. Această imediată proximitate temporală
faţă de evenimentele analizate implică o serie de riscuri asumate: caracterul limitat al datelor
şi informaţiilor disponibile, subiectivitatea acestora, lipsa detaşării istorice, absenţa
deznodământului şi a semnificaţiilor acestuia etc. Compensaţia la toate aceste limite inerente
acestei întreprinderi ştiinţifice este deopotrivă interesul uriaş şi aplicabilitatea imediată a
concluziilor.
Asistăm totodată la o creştere a interesului noii generaţii faţă de dezbaterea problematicii
conflictelor contemporane dar cu precădere din perspectiva analizei conflictelor ca atare şi
mai puţin cu trimitere la managementul lor. Intervenţia umanitară, războiul drept (just) sau
neo colonial sunt teme pentru lucrări de licenţă sau doctorat recente, dar fără a fi urmate de
demersuri similare comprehensive la nivelul unor personalităţi recunocute din domeniu.
Lucrarea de faţă este unul dintre puţinele demersuri din România care abordează
într-un mod comprehensiv conflictul, începând cu fundamentele teoretice şi mergând până la
analiza practicii rezolvării situaţiilor conflictuale din vecinătatea României.
13
b) Metode, obiective, ipoteze
Am considerat că abordarea calitativă este cea mai potrivită pentru cercetarea noastră
legată de tema aleasă. Acest tip de cercetare permite o analiză inductivă a datelor, cu un
interes mai pronunţat pentru aspectele particulare, dar semnificative în ansamblul
fenomenului. Totodată cercetarea calitativă ne va permite folosirea şi colectarea unei varietăţi
consistente de materiale documentare precum monografii punctuale, observaţii şi texte
istorice. Perspectiva istorică ne-a asigurat un bagaj consistent de argumente evolutive în
demonstraţiile noastre, precum şi în critica unor exegeze legate de diverse concepte mai larg
utilizate precum cel de conflict, securitate sau managementul crizelor.
Astfel, am încercat să filtrez, să sintetizez, să grupez informaţiile acumulate în urma
consultării surselor bibliografice într-o manieră cât mai relevantă pentru obiectul cercetării
mele, nelipsind însă argumentele proprii, singurele în măsură să ofere, din punctul meu de
vedere, „personalitate” lucrării.
Ca metodă de cercetare, am optat pentru o formă, desigur tot calitativă, a analizei de
conţinut. Interdisciplinaritatea constituie totodată o altă trăsătură a lucrării de faţă, în special
în abordarea analitică în studiile de caz. Astfel, am folosit alături de abordări specifice
relaţiilor internaţionale, ştiinţelor politice şi pe cele specifice studiilor de geostrategie sau
geopolitică.
Dintre metodele de analiză existente, am ales analiza comparativă – aplicată în
prezentarea diverselor teorii din domeniu – şi studiul de caz – utilizat pentru a oferi o
reflectare în practică a suportului teoretic al acestei lucrări, dar şi pentru a sublinia anumite
erori sau omisiuni prezente în literatura de specialitate.
Materialul stabilit pentru cercetare care este cuprins în lista bibliografică a provenit din
trei mari categorii de surse:
a) discursuri, rapoarte sau alte documente oficiale, de sorginte predominant militară
sau politică, care au furnizat baza de colectare a definiţiilor, caracteristicilor şi principiilor
directoare pentru conceptele studiate, cu referire la dimensiunea oficioasă a etapelor
procesului de reconstrucţie;
b) studiile teoretice şi monografiile unor autori consacraţi (cu precădere anglo-
americani, francezi) care au analizat conceptele menţionate din punct de vedere istoric,
sociologic, psihologic sau al ştiinţelor politice şi relaţiilor internaţionale;
c) articole şi materiale din mass media română şi internaţională cu relevanţă în
argumentarea unor puncte de vedere sau studiile de caz.
14
Obiectivele pe care ni le-am propus în acest studiu sunt următoarele:
formularea unei noi abordări procesuale a conflictului, actualizată în acord cu
realităţile din politica internaţională contemporană, precum şi cu retorica
general acceptată în spaţiul euro-atlantic. Vor fi creionate caracteristicile
managementului conflictelor de tip „european” „soft” utilizat de UE şi OSCE
comparativ cu cele ale reconstrucţiei de tip american, „hard”, neorealist utilizat
în practica diferitor cancelarii diplomatice sau de NATO;
stabilirea asemănărilor şi deosebirilor, precum şi a relaţiilor existente între
diferitele concepte vehiculate în domeniu; în mod deosebit va fi explicată
emergenţa folosirii conceptelor în practica soluţionării conflictelor;
identificarea şi explicarea limitelor şi vulnerabilităţilor conceptuale, doctrinare
şi operaţionale ale acţiunilor de gestionare a unor situaţii de criză şi conflict, în
special din punctul de vedere al eficacităţii acestora.
Toate aceste contribuţii considerăm că sunt utile şi, mai ales, imperios necesare atât
mediului universitar dar şi societăţii civile româneşti, pentru a avea o bună cunoaştere a
evoluţiilor conflictuale din politica internaţională.
c) Structura lucrării
Ţinând cont de toate aceste considerente, am structurat lucrarea după cum urmează:
introducere, cinci capitole de conţinut (la care se adaugă subcapitolele aferente), concluzii,
bibliografie.
Primul capitol de conţinut, intitulat: „Conflictele în Relaţiile Internaţionale între teorie şi
realitate istorică” este dedicat exclusiv aspectelor teoretice, conceptuale privind conflictul şi
modul cum este abordat în viziunea diferitor Şcoli de gândire din teoria relaţiilor
internaţionale.
Capitolele doi şi trei se referă la „Conflictele în Relaţiile Internaţionale în timpul Războiului
Rece” şi „Conflicte şi crize în Epoca Unipolarismului în Relaţiile Internaţionale”, este abordată
dimensiunea istorică, respectiv o succintă analiză a conflictelor care au avut loc în perioada şi
după încheierea Războiului Rece.
Capitol patru se axează pe: „Prevenirea şi gestionarea conflictelor din sistemul Relaţiilor
Internaţionale”, un studiu critic al modului cum diferite instituţii şi organizaţii îşi propun să
acţioneze pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor internaţionale.
15
Ultimul capitol, intitulat: „Managementul conflictelor Post Război Rece”, cuprinde o
analiză pe bază de studii de caz pe marginea unor conflicte din vecinătatea României.
Scopul tezei nu este creionarea unui tablou complet al conceptului de conflict sau o analiză
exhaustivă a fenomenului conflictual din practica relaţiilor internaţionale ci formularea şi
argumentarea unei noi abordări a evoluţiilor de criză încercând să vedem dacă teoriile sunt
cadre adecvate de soluţionare a conflictelor.
Prin urmare, pe baza cercetării curente, în teza de doctorat, am ajuns la o serie de
rezultate semnificative nu numai în plan teoretic, dar şi al practicii politice privind apariţia
escaladării conflictelor politice şi a metodelor de soluţionare a lor. În primul rând,
considerăm că, deşi factorul hard/militar a fost aproape întotdeauna prezent atunci când s-a
intervenit în conflictele din vecinătatea României, noi considerăm că tratativele sau factorul
soft utilizat cu precădere de UE şi OSCE pentru soluţionare paşnică trebuie să fie prioritar.
Voinţa de a soluţiona conflictul pe calea paşnică ar trebui să guverneze modul de gândire
şi acţiune al factorilor decidenţi. Politica ultimatelor şi a intervenţiei militare nu este calea cea
mai favorabilă spre pace şi acord, chiar dacă pe moment sunt obţinute unele rezultate. Aşa s-a
ajuns la ceea ce noi numim astăzi oarecum metaforic conflicte îngheţate. Analiza noastră a
dovedit că eforturile bine gândite, îndreptate spre prevenirea şi soluţionarea conflictelor, pot
aduce rezultatele necesare pe termen lung. Cu ajutorul acestora pot fi îndepărtate adevărate
cauze ale conflictului, pot fi canalizate eforturile materiale, logistice şi umane în direcţia
nepericuloasă a efectului energiei lui distructive.
Am ajuns la concluzia, că pentru soluţionarea conflictelor politice internaţionale
indiferent de natura lor, normele de drept internaţional public trebuie să joace rol regulator
important pentru toate părţile aflate în conflict. Dreptul este capabil şi trebuie să fie unica
sursă de soluţionare a situaţiilor politice apărute, care ameninţă să evolueze în conflict,
deoarece doar în statul cu adevărat democratic şi de drept societatea funcţionează pe principii
democratice. Acordându-i dreptului prerogativa de soluţionare a conflictelor politice,
societăţile aflate în stare de criză şi conflict pot face paşi fermi spre pace şi stabilitate.
Aplicarea dreptului în soluţionarea conflictelor politice poate deveni garantul existenţei
durabile şi prospere a statelor independente care au apărut în urma prăbuşirii fostului
imperiu sovietic sau a federaţiei iugoslave.
Analiza conflictelor interetnice şi interreligioase din spaţiul post-sovietic şi fost iugoslav a
atins o anumită dezvoltare în conflictologia actuală şi poate fi suport pentru gestionarea unor
viitoare asemenea stări din alte părţi ale lumii. Ne gândim la continentul african în special
regiunea de nord-vest şi Orientul Mijlociu. O concluzie care trebuie remarcată în acest sens
este că în viitor va trebui să crească rolul comunităţii internaţionale mai ales pe latura sa soft.
16
Intervenţia umanitară nu trebuie să fie unicul efort el trebuie urmat de ajutor în
reconstrucţia statală şi prosperitate economică.
În condiţiile istorice actuale, în care lumea occidentală vorbeşte şi acţionează într-o lume
tot mai globală îşi aşteaptă “deblocarea” în spaţiile analizate de noi, cele mai acute probleme
politice şi etnice, care necesită abordări complexe şi poate chiar în afara standardelor
consacrate de practica managementului aplicat de NATO, UE, OSCE sau ONU.
Aducem în atenţie doar câteva dintre aceste probleme:
gestionarea conflictelor care au ieşit din faza acută şi au trecut la un nivel
inferior de intensitate, de îngheţ, de exemplu cele din zona extinsă a Mării
Negre dar şi din Kosovo, trebuie treptat să fie transferată de la organismele şi
instituţiile internaţionale la cele locale dacă sunt indeplinite unele condiţii
minime. Una dintre acestea vizează existenţa unui cadru juridic şi instituţional
pentru apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor, indiferent de apartenenţa
lor etnică sau religioasă;
starea şi perspectivele de a se crea pentru toate comunităţile condiţii politice şi
socio-economice în măsură să conducă la manifestarea lor plenară în domeniul
cultural-identitar;
crearea unui spaţiu juridic unic şi a unui spaţiu social unic (protecţia muncii, a
sănătăţii; învăţămîntul, cultura);
renaşterea spaţiului economic unic, restabilirea sistemului financiar unic;
confirmarea bugetului public;
crearea unui spaţiu defensiv unic.
Modelul lumii unipolare care a jucat un rol major timp de aproape două decenii după
încheierea Războiului Rece pare să îşi fi consumat resursa în practica relaţiilor internaţionale
datorită ascensiunii, cel puţin a încă doi poli de putere(UE şi China- fără să excludem şi alţii
dacă ne gindim la BRIC). De aceea, noi considerăm drept condiţie de asigurare a securităţii
constituirea unei lumi multipolare care poate fi creată doar prin unire potenţialului tuturor
statelor şi regiunilor, intermediată de instituţiile internaţionale, combinând interesele
naţionale ale tuturor actorilor clasici şi internaţionali ale actorilor non clasici cum ar fi
NATO.
O direcţie importantă în acest context este analiza ştiinţifică a conflictelor politice,
elaborarea unor recomandări/expertize, întemeiate în mod conceptual şi empiric, privind
soluţionarea contradicţiilor, care abia apar sau a celor existente, de către instituţiilor de
învăţămînt şi cercetare, pentru a se realiza şi o educaţiei în ceea ce priveşte cultura de
securitate.
17
Polemologia sau conflictologia ar trebui pentru anumite specializări şi linii de studii
universitare să fie domenii aparte al ştiinţelor sociale care se predau.
Prezenta teză de doctorat este o încercare de analiză complexă, a conflictualităţii din
politica internaţională pornind de la realizările teoretice contemporane ale autorilor străini şi
autohtoni ce ţin de conflictologie dar şi de relevare a unor posibile căi de urmat pentru
practica gestionării conflictelor chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna explicite.
Analiza situaţiilor conflictual-politice şi genezei tensiunilor interetnice prin metoda
studiilor de caz, ne-a arătat că în evoluţiile politice din relaţiile internaţionale domină două
tendinţe: globalizarea şi regionalizarea. Studierea pe larg a proceselor legate de aceste
tendinţe cu toate dificultăţile existente, este importantă pentru interpretarea adecvată a
transformărilor semnificative ce au loc atât pe plan mondial, cât şi în plan regional.
Cercetarea întreprinsă ne-a demonstrat că în lumea contemporană nu pot fi aplicate reţete
unanim valabile pentru gestionarea conflictelor.
Educaţia populaţiei în spiritul unei culturi de securitate este necesară pentru ca
aceasta să poată conştientiza riscurile şi cauzele conflictului şi, astfel să fie parte a procesului
de soluţionare. Acolo unde nu s-a ţinut seama de aşa ceva s-a obţinut doar un conflict
îngheţat.
Dacă totuşi pentru soluţionarea conflictelor metoda soft nu dă rezultate şi trebuie să
fie utilizat factorul militar atunci trebuie regândite şi reformulate modelele strategice şi
tactice. Aceasta trebuie să fie completată cu o strategie de reabilitare post conflict în zona în
care s-a acţionat militar.
O asemenea strategie trebuie să conducă pentru o regiune care a fost afectată de
conflicte la:
reînnoirea elitei conducătoare şi a birocraţiei;
formarea unei baze sociale dezvoltate: orientarea spre conştiinţa individuală,
dezvoltarea unui proprietar responsabil şi competent, capabil de a activa
într-un mediu concurent;
adâncirea procesului de diferenţiere socială, lărgirea participării politice;
divizarea puterii şi proprietăţii;
formarea instituţiilor politice dezvoltate;
formarea unui nou mecanism de administrare a puterii.
Soluţionarea acestor probleme, după părerea noastră, va permite evitarea multor
paradoxuri şi contradicţii, care apar în procesul de gestionare a unui conflict interetnic şi care
nu face altceva decât să conducă la prelungirea stării de insecuritate. Cercetând strategiile de
soluţionare a conflictelor din studiile de caz prezente în teză, putem deduce următoarea
18
concluzie: în societăţile multietnice şi plurireligioase sunt necesare activităţi eficiente pentru
implementarea unei stări de pace şi conlucrare în toate sferele societăţii. Strategiile
schimbărilor interne ale dialogului intercultural şi ale transformărilor structurale nu sunt
nişte instrumente de excludere reciprocă, ci din contră, sunt instrumente de susţinere
reciprocă pentru implementarea unei bune strategii de gestionare a conflictelor. Suntem
convinşi că am reuşit să epuizăm toate chestiunile ce ţin de înţelegerea cauzalităţii şi, mai ales,
a gestionării conflictelor inter şi intrastatale.
Propunem următoarele idei spre reflexie, privind reducerea comportamentului
conflictual în regiunile de criză apărute după încheierea Războiului Rece:
este necesar de localizat conflictul apărut, de determinat în mod clar cauzele lui şi de a
nu permite introducerea în derularea sa a noi factori cum ar fi religioşi şi etnici care
pot deveni catalizator în escaladarea lui;
trebuie evitată simplificarea problemelor, interpretarea lor dihotomice, adică
opunerea dură a intereselor şi scopurilor părţilor conflictuale: să fie ascultată fiecare
dintre părţi şi luată în considerare propria argumentare, în egală măsură;
de a nu se întîrzia în luarea de măsuri. Timpul în soluţionarea conflictului este unul
dintre factorii decisivi, fiindcă pierderea momentului în acest caz are însemnătatea de
a nu face faţă în continuare nu numai conflictului, ci şi consecinţelor sale, care pot fi
mult mai periculoase decât însuşi conflictul. În acelaşi timp nu este exclusă aplicarea
forţei statale împotriva acelora care încalcă legile, lezează drepturile şi libertăţile altor
membri ai societăţii.
managementul internaţional şi respectarea dreptului umanitar este o condiţie esenţială
pentru situaţiile în care avem de-a face cu „state prăbuşite”;
strategie postconflict realistă, oportună şi acceptată de părţile aflate în conflict;
cooperarea dintre UE si NATO privind menţinerea păcii şi gestionarea conflictelor.
Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi a Noului Concept Strategic,
atât Uniunea Europeană cât şi NATO, au dezvoltat o serie de mecanisme şi instrumente în
domeniul politicii de securitate şi apărare care să le permită să răspundă rapid şi coerent la
ameninţările, pericolele şi riscurile care ameninţă securitatea euro-atlantică, atât intern cât şi
extern.
Se apreciază că NATO intră în al doilea deceniu al secolului al XXI-lea ca o sursă
esenţială de stabilitate într-o lume nesigură şi imprevizibilă. Statutul său pe glob, ca cea mai
de succes alianţă politico-militară, este de necontestat. Deşi, în pofida realizărilor obţinute
până azi, NATO nu poate oferi nici o garanţie pentru viitor. În acest sens, reţine atenţia
aprecierea că, de acum şi până în 2020, NATO va fi testat de apariţia unor noi pericole, de
19
numeroase operaţii complexe şi va fi provocat să se organizeze eficient, într-o eră în care
răspunsurile rapide vor fi vitale, criticile versatile şi resursele restrânse.
Prima concluzie care se desprinde încă de la început, în opinia mea, esenţială pentru
continuarea abordării, este afirmaţia potrivit căreia NATO are nevoie de un nou Concept
Strategic, deoarece lumea s-a schimbat în mod semnificativ din 1999, când a fost adoptat
Conceptul actual. Atacurile dramatice din 9 septembrie 2001 şi cele ulterioare au demonstrat
legătura dintre tehnologie şi teroarea morţii, declanşând un răspuns, care a scos trupele
NATO în afara spaţiului euroatlantic, pentru mai mult timp. Raportul pune în evidenţă o
serie de pericole a căror pondere a crescut pe scara evaluării stării de securitate a lumii.
Astfel, se menţionează că au reînviat tensiunile istorice generatoare de incidente de
instabilitate în unele zone periferice ale Europei. Apoi, regimul de neproliferare nucleară
globală se află într-o presiune crescândă, iar implicaţiile de securitate ale pirateriei, riscurile
aprovizionării cu energie şi lipsa de protecţie a mediului au devenit mai evidente ca oricând.
Este amintită şi criza economică ce a pus în mare dificultate bugetele multor state. Iar dacă se
ia în calcul şi faptul că Alianţa a crescut la douăzeci şi opt de membri, atunci, devine evident
că este chiar timpul de a da o imagine proaspătă misiunilor, structurilor, planurilor şi
procedurilor de operare.
De asemenea, Noul Concept Strategic trebuie să vină ca o invocare a voinţei politice, ca
o reînnoire a angajamentelor fiecărui membru. Se mai precizează că ameninţările la adresa
intereselor Alianţei provin din afară, dar organizarea şi vigoarea lui ar putea fi foarte uşor
măcinate din interior. Complexitatea tot mai crescută a mediului politic global are potenţialul
de a eroda coeziunea Alianţei; problemele economice pot distrage atenţia de la nevoile de
securitate; rivalităţile vechi ar putea reapărea; există şi posibilitatea reală a unui dezechilibru
între contribuţiile militare ale unor membri în raport cu ale altora.
Statele membre NATO nu pot permite ca pericolele secolului al XXI-lea să facă ceea ce
pericolele trecute nu au reuşit: să dividă liderii lor şi să slăbească hotărârile colective ale
acestora, se concluzionează în raport.
Astfel, Noul Concept Strategic trebuie să clarifice, atât ceea ce ar trebui să facă NATO
pentru fiecare aliat, cât şi ce ar trebui să facă fiecare aliat pentru NATO.
Prin urmare, Noul Concept Strategic, prevede atât pentru forţele combinate, cât şi
pentru cele convenţionale şi nucleare, principiile de acţiune, rolul, misiunile şi directivele ce
trebuiesc urmărite. Misiunile forţelor combinate ale Alianţei sunt de a descuraja orice
agresiune potenţială la adresa sa, de a opri avansarea agresorului cât mai departe posibil, de a
asigura independenţa politică şi integritatea teritorială a statelor membre, menţinerea
riscurilor la distanţă prin contracararea celor potenţiale încă din faza incipientă, participarea
20
la menţinerea păcii prin operaţii executate în sprijinul altor organisme internaţionale.
Angajamentele la îndeplinirea misiunilor sunt reflectate prin mărimea, pregătirea,
disponibilităţile şi desfăşurarea forţelor armate, prin interoperabilitate şi prin menţinerea
permanentă în stare de operativitate, care să asigure succesul operaţiilor desfăşurate într-un
perimetru extins, incluzând la nevoie ţările din cadrul PfP sau/şi din afara Alianţei.
Prin dimensiunile şi conexiunile sale, NATO rămâne cea mai importantă relaţie
diplomatică din lume. SUA şi Europa controlează 70% din comerţul mondial. Cooperarea lor
în domeniile democraţiei şi drepturilor omului, economiei şi cercetării, telecomunicaţiilor şi
luptei antiteroriste este vitală pentru omenire. Schimbările înregistrate, mai ales creşterea
forţei militare a SUA şi a integrării UE, sunt de natură să stimuleze egocentrismele, dar ele
vor fi depăşite.
În privinţa relaţiei NATO – UE privind securitatea şi apărarea, o evoluţie importantă
a reprezentat-o adoptarea la Copenhaga, în anul 2002, a acordurilor NATO – UE, cunoscute
drept Acordurile „Berlin +”, ce prevedeau garantarea accesului UE la mijloacele şi
capabilităţile NATO în vederea desfăşurării de operaţiuni sub comanda UE.
Strategia de Securitate a Uniunii Europene vizează stabilirea obiectivelor strategice ale
UE din perspectiva asumării unui rol mult mai pronunţat în demersul global de gestionare a
noilor tipuri de riscuri, ameninţări şi pericole – denumite „asimetrice” sau „neconvenţionale”.
Pornind de la analiza globală a impactului acestora asupra securităţii europene, a
noului mediu internaţional de securitate post 11 septembrie 2001, se stabileau trei obiective
strategice fundamentale pe care Uniunea trebuie să le promoveze pentru a-şi apăra
securitatea şi a-şi susţine valorile:
1. promovarea unei politici eficiente de prevenire a conflictelor, prin utilizarea
întregului set de capabilităţi (militare şi civile) pe care UE le posedă;
2. orientarea demersurilor Uniunii în vederea creării unui climat de securitate în
imediata vecinătate a Europei (Orientul Mijlociu, Balcani şi Caucaz);
3. menţinerea ordinii internaţionale prin promovarea multilateralismului efectiv, prin
respectarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, în deplin acord cu principiile Cartei
Naţiunilor Unite.
Adoptarea acestei strategii europene şi încercarea de a ajunge la o poziţie comună
europeană în privinţa chestiunilor de securitate şi apărare este o consecinţă şi a acestui
eveniment, dar mai cu seamă a provocărilor pe care mediul internaţional de securitate de la
începutul secolului XXI le cuprinde, fapt ce necesită o viziune de tipul securităţii cooperative.
Astfel, la data de 13 decembrie 2007 liderii europeni, şefi de stat şi de guverne, au
semnat Tratatul de la Lisabona - TL, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, cunoscut iniţial şi
21
sub numele de Tratatul de Reformă, act care amendează tratatele anterioare de instituire a
Comunităţilor Europene şi a UE.
Obiectivele cheie ale tratatului sunt acelea de a face Uniunea extinsă mai eficientă şi de
a-i spori transparenţa şi legitimitatea democratică. Documentul conţine reforme instituţionale
şi inovaţii de anvergură.
Tratatul de la Lisabona, în cea mai mare parte a sa, codifică procedurile şi practicile
existente, bazate pe tratatele anterioare (Maastricht, Amsterdam, Nisa) şi cuprinde o serie de
inovaţii menite să crească coerenţa şi capabilităţile UE în calitatea sa de actor de securitate.
Principala modificare instituţională este extinderea rolului Înaltului Reprezentant pentru
Politică Externă şi Securitate Comună, susţinut acum de un nou Serviciu European pentru
Acţiune Externă.
Referindu-ne la Clauza de apărare reciprocă şi clauza de solidaritate, putem spune că,
acestea sunt inovaţii importante aduse de TL, ce promovează principiile pe care se bazează
UE şi anume solidaritatea cu, şi asistenţa pentru, alte state membre.
Clauza de apărare reciprocă în Tratatul de la Lisabona obligă toate statele membre să
ofere ajutor şi asistenţă „prin toate mijloacele, în puterea lor” în cazul în care un alt stat
membru ar deveni victima unei agresiuni armate, fără a aduce atingere neutralităţii sau
relaţiei acestuia cu NATO.
Observăm din nou trimiterea care se face la Alianţa Nord-Atlantică, considerată în
continuare drept organizaţia principală de securitate pentru statele europene.
Clauza de solidaritate reprezintă un nou mecanism de asistenţă juridică între statele
membre atunci când unul dintre acestea este victima unui atac terorist, a dezastrelor naturale
sau a celor provocate de om. UE va mobiliza toate instrumentele de care dispune, inclusiv
mijloacele militare puse la dispoziţie de către statele membre, pentru a veni în ajutorul
partenerului afectat în următoarele situaţii:
− prevenirea unei ameninţări teroriste pe teritoriul unui stat comunitar;
− protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de orice fel de atac
terorist;
− ajutorarea unui stat membru, pe teritoriul acestuia şi la solicitarea autorităţilor
sale politice, în cazul producerii unor asemenea evenimente precum cele
descrise mai sus.
Aceste două clauze prezente în TL întăresc şi mai mult coeziunea statelor comunitare
în materie de securitate şi oferă Uniunii mijloace de intervenţie ce o pot cataloga drept
furnizor de securitate.
22
Concluzionând, putem afirma că Tratatul de la Lisabona reprezintă o încercare a
statelor membre de a depăşi impasul cauzat de eşecul Tratatului Constituţional şi îşi propune
să creeze o arhitectură instituţională îmbunătăţită, oferind oportunităţi mai bune pentru o
acţiune colectivă consolidată – totodată, abordând, ca şi NATO, politica uşilor deschise.
De asemenea, putem spune că, Tratatul de la Lisabona conţine o serie de schimbări
instituţionale importante, astfel încât, UE a devenit astăzi, prin intrarea în vigoare a
Tratatului, un actor de securitate mai coerent şi eficient, care poate fi considerat şi furnizor
de securitate – atât intern, cât şi extern, nu doar un consumator.
La final, ne exprimăm speranţa ca această lucrare să aducă o contribuţie în ceea ce
priveşte:
o formularea unei noi abordări procesuale a conflictului, actualizată în acord cu
realităţile din politica internaţională contemporană, precum şi cu retorica
general acceptată în spaţiul euro-atlantic;
o stabilirea asemănărilor şi deosebirilor, precum şi a relaţiilor existente între
diferitele concepte vehiculate în domeniu, în mod deosebit, este explicată
emergenţa folosirii conceptelor în practica soluţionării conflictelor;
o identificarea şi explicarea limitelor şi vulnerabilităţilor conceptuale, doctrinare
şi operaţionale ale acţiunilor de gestionare a unor situaţii de criză şi conflict, în
special din punctul de vedere al eficacităţii acestora.
Toate aceste contribuţii considerăm că sunt utile şi, mai ales, imperios necesare atât
mediului universitar cât şi societăţii civile româneşti, pentru a avea o bună cunoaştere a
evoluţiilor conflictuale din politica internaţională.
Adresăm în acest context, mulţumiri instituţiilor şi persoanelor care, cu amabilitate şi
generozitate ne-au pus la dispoziţie o serie de materiale bibliografice fără de care, teza de
doctorat nu ar fi putut fi elaborată.
De asemenea, adresez sincere mulţumiri familiei, colegilor şi prietenilor care m-au
susţinut şi sprijinit necondiţionat.
Si, nu în ultimul rând, îmi exprim gratitudinea faţă de dl. Prof. Univ. Dr. Ioan Mircea
PAŞCU, pentru sfaturi, îndrumări, sprijin si, în egală măsură, critici adresate cu multă
delicateţe şi generozitate.
Pentru toate acestea, Sincere Mulţumiri!
23
IV. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Abass, A., Regional Organizations and the Development of Collective Security: Beyond
Chapter VIII of the UN Charter, Oxford, Hart Publishing, 2004
Ackermann, Alice, The Idea and Practice of Conflict Prevention, în Journal of Peace
Research, vol. 40, no. 3, 2003
Aliboni, Roberto, “Security Factors and Responses in the Emerging Mediterranean Strategic
Setting”, prelegere susţinută la “Associazione svizzera degli ufficiali informatori”, Zurich, 9
July 2002
Aron, Raymond, Paix et guerre entre les nations , Calman Levy, Paris, 1992
Atanasiu, Traian, NATO şi războiul global împotriva terorismului, în vol. Provocări la
adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI., Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2005
Buchsbaum, Thomas, OSCE’s Comprehensive Security: Integrating the Three Dimensions
Burton, John, Global Conflict: The Domestic Sources of International Crisis,Brighton,
Sussex, UK: Wheatsheaf Books, 1984
Buzan, Barry, Ole Wæver, Regions and Powers. The Structure of International Security,
Cambridge University Press, 2003
Cline, Austine, Vietnam, Iraq, and the Public Perception of War, in http://atheism.about.com
Clausewitz, Carl, On war, disponibil on line la http://www.gutenberg.org/etext/1946
Andreas Peter, “The Clandestine Political Economy of War and Peace inBosnia” în
International Studies Quarterly, 48: 29–51, 2004, disponibil online la
www.brown.edu
Collsaet, Rik, Le mythe Al-Qaida. Le terrorisme symptôme d’une société malade. Editions
Mols, 2004
Corten, Olivier, Guerres préventives et droit international : le retour du bâton ? Labor, 2003
Vasile, Paul, Noul terorism – ameninţarea asimetrică, în Gândirea Militară Românească,
Nr.1/2002
Fastabend, David, The Categorization of Conflict, in Parameters Summer 1997
24
Fisher, Simon, et al., Working with Conflict: Skills & Strategies for Action, London: Zed
Books, 2000
Francart , Loup, French Military Reform: Lessons for America's Army? Editura Masson
2000
Francart, L., Les actions dans les champs psychologiques (În „Défence Nationale”, Franţa, an
56, nr.2/2000)
Freund, Julien , "Guerre et politique de Karl von Clausewitz à Raymond Aron", Revue
française de sociologie, vol. 17, 1976
Frichova, Magdalena, Grono, Georgia’s Conflicts: What role for the EU as a mediator, martie
2010, IFP Meditation Cluster, International Alert cf. www.initiativeforpeacebuilding.eu
Gachechiladze, Revaz Givievich, The New Georgia: Space, Society, Politics, Texas A&M
University Press, Texas, 1995
Galtung, Johan, Transarmament and Cold War: Peace Research and the Peace Movement,
Christian Eljers, Copenhaga, 1988, apud, Martin Griffith, Relaţii internaţionale. Şcoli,
curente, gânditori., Editura Ziua, Bucureşti, 2003
Galady, Lilach, Bruce Russett, Peacemaking and Conflict Resolution în www.yale.edu
Gusti, Dimitrie, Sociologia războiului, Editura L. Sfetea, Bucureşti, 1913
Harbulot, Christian, Didier Lucas, La guerre economique est elle un paradigme des rivalites
internationales?, în vol. La France a-t-elle un strategie de puissance economique?, Lavauzelle,
2004
Murphy, David, Kondrashev, Sergei, Baily, George, Bătălia pentru Berlin – C.I.A. şi K.G.B.
în Războiul Rece, Bucureşti, Editura ELIT, 1997
Hendrickson, R. C., Diplomacy and war at NATO: the Secretary General and military action
after the Cold War, Columbia and London: University of Missouri Press, 2006
Hirst, Paul , Război şi putere în secolul XXI. Statul conflictul militar şi sistemul internaţional,
Editura Antet, 2001
Hlihor, Constantin, The Post Cold War Era: România and The Stability in The Balkans, în
vol. Building Stability in Weak States: The Western Balkans, Vienna, 2002
Hobson, John, The Crisis of Liberalism:New Issues of Democracy, Harvester Press Brighton,
1974
Kenneth N. Waltz, Rowan and Littlefield Publishers Inc., New York, editia a V-a, 1999
Kaplan, Lawrence, Report of the Committee of Three on Non-Military Cooperation in
NATO" on the 50th anniversary of its publication NATO Review,Spring 2006, on line
http://www.nato.int
25
Kellerhals, Merle David Jr., “Clinton Urges Patience from Georgia over Breakaway
Regions,”22septembrie 2009
Laurent, Cohen-Tanugi, Les sentinelles de la liberté : l’Europe et l’Amérique face au monde
du XXIème siècle. Odile Jacob, 2003
Levy, Jean, Jours de colère. La guerre américaine contre l’Irak. 19 mars, 1er mai 2003.
L’Harmattan, 2003
Liégeois, Michel, Le rôle des organisations européennes dans le maintien de la paix et de la
sécurité internationale, on line, http://www.cerium.ca
Maliţa, Mircea, Între război şi pace, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
Manon, Tessier, Le maintien de la paix: de la théorie et des acquis pratiques în Études
internationales, Volume XXX, No. 1 Mars 1999
Manualul NATO, Oficiul de informaţii şi presă al NATO, Bruxelles 1997 Căderea
Bagdadului, Editura Ziua, 2003
Nichol, Jim, Russia-Georgia Conflict in August 2008: Context and implications,
Congressional Research Service, 2010 cf. www.crs.gov
Paşcu, Ioan Mircea, Teorie şi practică în politica externă contemporană, în vol. „Concepte şi
metodologii în studiul relaţiilor internaţionale”, coordonator Mihai Timofte, Editura
Ankarom, Iaşi, 1997
Paul, Vasile, Fizionomia conflictelor militare în secolul XXI, Bucureşti,1999, Teza de doctorat
Popescu, Mihail, – Contribuţia Armatei la implementarea conceptului strategic al NATO.
Pregătirea forţelor pentru ducerea operaţiilor întrunite şi multinaţionale, Editura A.I.S.M.,
2003
Sava, Nicu-Ionel ş.a. (coord.), Armata şi societatea, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998
Solana, Javier, N.A.T.O.: Ce este. Ce va fi. Noua Europă şi securitatea statelor mici, R.A.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1996
Străinu, Emil, Războiul geofizic. Tehnici de modificare a mediului înconjurător în scopuri
militare, Editura AISM, Bucureşti, 2003
Suceavă Ion, Cloşcă Ionel, Dreptul Internaţional Umanitar al Conflictelor Armate, Casa de
Editură şi Presă “ŞANSA”, Bucureşti, 1993
Toffler, Alvin şi Heidi, Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti, 1995
Waltz, Kenneth, Omul, statul şi războiul. O analiză teoretică, traducere de Mihaela
Sadovschi, Institutul European, Iaşi, 2001
Waltz, Kenneth, Kaplan, Robert, Politici de război, Polirom, Iaşi, 2002
Wieviorka, Michel, Le nouveau paradigme de la violence (Partie 2), în Cultures & Conflicts,
Sociologie politique de l'international, http://www.conflits.org
26
Wilder Peacekeeping, Preinted in the United Kingdom for HMSO, chapter 4, section 2
Robert L.Mclure, Is the UN Peacekeeping Role in Eclipse? în Parameters, Autumn 1999,
vol XXIX, no 3Yagcioglu, Dimostenis, Psychological Explanations of Conflicts between
Minorities and Majorities. An Overview.,
în http://www.geocities.com
Zainea, Eugen, Sursele de conflict ale secolului XXI, în GeoPolitica, Anul II, nr. 7-8, 2004
Zverev, Alexei, Ethnic Conflicts in the Caucasus 1988-94, în Bruno Coppetiers (ed.),
Contested Borders in the Caucasus, VUB Press, Bruxelles, 1996.