57433896 Ghid Teorii Si Metode Stiinte Sociale DOCT

DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013

1

Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară:1„Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie: 1.5. „Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării” Titlul proiectului:“Restructurarea programului de formare si cercetare doctorală în domeniile ştiinţe politice, ştiinţe administrative, sociologie şi ştiinţe ale comunicării- DOCT” Beneficiar:Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Numărul de identificare al contractului: POSDRU/21/1.5/G/16838

Teorii contemporane şi metode de cercetare în ştiinţe politice, sociologie, ştiinţele comunicării, ştiinţe administrative

Autori: Emanuel Nicolae DOBREI Florin Marius POPA Nicoleta CORBU Marian VASILE



2

Cuprins Introducere ...........................................................................................................................4 I. Ştiinţa politică – tipuri de abordări.....................................................................................7 1. Abordări generale în Ştiinţa politică .................................................................................7 2. Paradigme concurente – câteva exemple......................................................................10 2.1.Teoria instituţională......................................................................................................11

A.Instituţionalismul de tip alegere raţională ............................................................................11 B.Instituţionalismul constructivist ..............................................................................................12

2.2. Relaţiile internaţionale ................................................................................................13 A.Neorealismul ............................................................................................................................13 B.Constructivismul ......................................................................................................................14

2.3. Teoria politică normativă.............................................................................................15 A.Liberalismul ..............................................................................................................................15 B.Abordarea bazată pe capabilităţi ..........................................................................................16

II. Abordări teoretice contemporane în ştiinţele administrative...........................................18 1. Tipologii ale abordărilor din administraţia publică ..........................................................19 2. Principalele paradigme din administraţia publică ...........................................................22

2.1. Paradigma juridică în ştiinţele administrative..................................................................22 A. Teoria separaţiei puterilor in stat..........................................................................................22 B. Teoria organizaţională şi instituţia publică. O privire juridică ..........................................25 2.2. Paradigma manageriala a ştiintelor administrative ........................................................28 A. Max Weber şi birocraţia.........................................................................................................28 B. Noul Management Public ......................................................................................................31 C. Teorii ale organizaţiei ............................................................................................................35 2.3. Paradigma economică a ştiinţelor administrative ...........................................................39 A. Optimul economiei publice....................................................................................................39 B. Statul – actor al economiei publice......................................................................................41

III. Abordări teoretice contemporane în sociologie.............................................................45 1. Micro-mezo-macro......................................................................................................45 2. Abordări teoretico-metodologice majore ........................................................................47

2.1. Scurt istoric al ideilor sociologice. Clasici ........................................................................48 2.2 Interacţionism simbolic ........................................................................................................50 2.3. Fenomenologia ....................................................................................................................52 2.4. Analiza structural-funcţională ............................................................................................53 2.5. Agency and structure (Agent şi structură) .......................................................................54 2.6. Postmodernism ....................................................................................................................55



3

3. Câteva teme majore în sociologie..................................................................................56 3.1. Sociologia consumului ........................................................................................................57 3.2. Clasă, strat, poziţie socială sau stil de viaţă? .................................................................58 3.3. Paradigma mobilităţii...........................................................................................................60 3.4. Studiul valorilor ....................................................................................................................60

IV. Abordări teoretice în Ştiinţele comunicării ....................................................................63 1. Şcoli de gândire în câmpul comunicării .........................................................................64

1.1. Studiul opiniei publice. Întemeietori ..................................................................................64 1.2. Şcoala de la Chicago ..........................................................................................................65 1.3. Şcoala de la Columbia (Şcoala empirică)........................................................................66 1.4. Şcoala de la Frankfurt (Şcoala critică) .............................................................................67 1.5. Studiile culturale britanice ..................................................................................................67 1.6. Şcoala de la Toronto ...........................................................................................................68 1.7. Şcoala de la Palo Alto.........................................................................................................69 1.8. Şcoala semiotică..................................................................................................................70

2. Paradigme concurente în studiul comunicării ................................................................72 2.1. Pozitivismul şi post-pozitivismul ........................................................................................72 2.2. Interpretivismul.....................................................................................................................74 2.3. Pragmatismul .......................................................................................................................75

V. Metode de cercetare în ştiinţele sociale ........................................................................81 1. Măsurare........................................................................................................................82 2 Metode cantitative...........................................................................................................85

2.1 Ancheta şi sondajul de opinie .............................................................................................85 2.2 Analiza de conţinut ...............................................................................................................88 2.3 Experimentul..........................................................................................................................89

3 Statistică .........................................................................................................................90 3.1 Eşantionare............................................................................................................................90 3.2 Exemple de analize statistice uzuale ................................................................................91

4 Metode calitative.............................................................................................................93 4.1 Interviul şi focus grupul ........................................................................................................93 4.2 Observaţia..............................................................................................................................95

5 Mixed methods şi mixed-mode surveys..........................................................................96



4

Introducere

Cele patru domenii de studiu din cadrul Şcolii doctorale a SNSPA pot fi prezentate în

acelaşi timp ca faţete ale unei realităţi comune, cât şi ca domenii de studiu distincte. Pe de

o parte, toate fac parte din sfera mai largă a ştiinţelor sociale, ceea ce înseamnă că pot fi

grupate împreună datorită faptului că toate tratează individul în dimensiunea lui socială, fie

că aceasta este reprezentată de un sistem politic-administrativ, de o societate cu istorie,

cultură şi cu valori specifice, sau de sfere publice cu mijloace şi tipare particulare de

comunicare şi interacţiune. Pe de altă parte, această diversitate a contextelor sociale în

care este implicat un individ a dus la conturarea unor domenii de studiu care deşi rămân

parţial conectate trebuie tratate şi privite separat. Ştiinţele politice, ştiinţele administrative,

sociologia şi comunicarea reprezintă fiecare un domeniu care s-a dezvoltat în timp şi s-a

construit ca arie separată de studiu, cu perspective teoretice, abordări şi un instrumentar

conceptual specific.

Din acest motive, orice încercare de a realiza o clasificare sau trecere în revistă a

abordărilor şi metodelor folosite în cele patru domenii rămâne dificilă. Statutul acestor

domenii de ştiinţe sociale le face să aibă ca instrumente analitice teorii, modele şi abordări

care cel mai adesea depind de o perspectivă şi un set de asumpţii teoretice mai largi, care

trebuie de obicei clar stabilite şi asumate înainte de realizarea oricărei cercetări în

domeniul respectiv. Totodată, unele dintre aceste perspective teoretice largi, în special

cele mai vechi, se află la baza mai multor orientări din domenii diferite. În plus, unele

dintre abordările şi curentele recente, cum ar fi constructivismul sau postmodernismul, îşi

afirmă caracterul interdisciplinar, deschis şi au găsit aplicabilitate atât în sociologie cât şi

în ştiinţe politice.



5

În ciuda acestor dificultăţi, însă, o trecere în revistă a abordărilor celor mai influente şi/sau

mai recente din ştiinţe politice, ştiinţe ale comunicării, sociologie şi ştiinţe administrative se

poate dovedi utilă în ghidarea cercetătorului din aceste domenii. De asemenea, metodele

folosite pentru cercetarea din ştiinţe sociale au un domeniu larg de aplicare, trebuind

cunoscute de toţi cercetătorii şi selectate în funcţie de specificul subiectului de cercetat.

Astfel, în continuare este realizată o astfel de trecere în revistă a principalelor abordări

teoretice şi a celor mai importante metode de cercetare din ştiinţele sociale, care sperăm

să fie utilă în realizarea cercetării de nivel doctoral. Prima parte se concentrează asupra

principalelor abordări şi şcoli de gândire din ştiinţe politice, sociologie, comunicare şi

respectiv ştiinţe administrative, în timp ce în partea a doua sunt prezentate pe scurt

principalele metode de cercetare socială, cu avantajele, dezavantajele şi particularităţile

lor privind aplicabilitatea.



6



7

I. Ştiinţa politică – tipuri de abordări

1. Abordări generale în Ştiinţa politică

Ştiinţa politică contemporană înregistrează, ca şi alte domenii de cercetare, evoluţii

simultane divergente: pe de o parte subdisciplinele se „maturizează” în sensul că îşi

stabilesc nuclee canonice de teorii dominante şi de metode predilecte de investigaţie, iar

pe de altă parte aceleaşi subdiscipline tind să se hibridizeze, să îşi împrumute între ele

metode, seturi de asumpţii sau perspective conceptuale de înţelegere a fenomenelor.

Ambele evoluţii fac dificilă o cartare standard a ştiinţei politice, atât pentru că teoriile

concurente tind să definească diferit nucleul canonic al subdisciplinei în care se situează,

cât şi pentru că hibridizarea, abordările trans- sau interdisciplinare relativizează graniţele

dintre subdiscipline.

Leicht şi Jenkins (2010) propun o sistematizare a domeniului ştiinţei politice în funcţie de

obiectul de studiu: teorie instituţională, teorii ale statului, teorii ale democraţiei, studiul

elitelor politice, teorii ale conflictului, analiza de clasă etc. O altă împărţire similară

convenţională larg răspândită este cea din Goodin şi Klingemann (2005), care identifică

principalele subdiscipline astfel: instituţii politice, comportament politic, politică comparată,

teorie politică, relaţii internaţionale, politici publice şi economie politică, cu un subdomeniu

specific pentru metodologia politică.

Marsh şi Stoker (2002) propun o clasificare propriu-zisă a abordărilor din ştiinţa politică

care poate servi drept hartă teoretică într-o manieră mult mai independentă de obiectul

cercetării (relaţii internaţionale, partide politice, politici publice etc.), chiar dacă fiecare

abordare îşi păstrează spaţii predilecte de analiză. Iată pe scurt clasificarea lor, împreună



8

cu câteva consideraţii despre orientarea metodologică, specificul teoriei sau evoluţia în

timp în interiorul ştiinţei politice.

ABORDĂRI ÎN ŞTIINŢA POLITICĂ Abordarea Obiectul

abordării Orientarea metodologică

Natura teoriei

Perspectivele asupra statului şi politicii

Statutul în cadrul disciplinei

Teorie normativă (filosofie politică)

Descoperirea şi

aplicarea

noţiunilor

morale în sfera

relaţiilor şi

practicii politice

Deductivă;

analitică

Normativă;

evaluativă;

prescriptivă

Astăzi,

paradigmă

dominant

liberală

Tradiţie

puternică.

Studii instituţionale

Regulile,

procedurile şi

organizarea

formală a

sistemului

politic şi

impactul

acestora

asupra practicii

politice

Inductivă.

Relativistă.

Calitativă

(chiar dacă

nu

întotdeauna)

Normativă.

Prescriptivă

Evaluativă.

Empirică

În faza

tradiţională a

promovat

modelul liberal

democrat de

guvernare şi

atitudini

conservatoare

faţă de

reforme. În

variantele

moderne este

explicit

multiteoretică.

Îşi menţine

rolul. Acesta

e datorat

rolului

central al

statului în

viaţa

politică.



9

Analiză comportamentală (behavioristă)

Explicarea

comportamen-

tului politic la

nivel individual

şi social

Tinde să

utilizeze

date

agregate şi

analiza

cantitativă.

Insistă pe

cercetare

care vizează

să explice în

primul rând

ceea ce se

observă.

Empirică.

Cauzală.

Capabilă să

genereze

predicţii

falsificabile.

În fazele

iniţiale

pretindea

independenţa

de valori.

Astăzi

multiteoretică.

Analiză

modestă şi

sofisticată.

Rol central

al

cauzalităţii

şi

caracterului

empiric,

falsificabil al

cercetărilor.

Teoria alegerii publice

Alegerile

sociale şi

politice sunt

făcute de

indivizi raţionali,

care îşi

urmăresc

interesele

Raţionamen

t deductiv,

care

conduce la

la predicţii şi

la o teorie

empirică

Empirică.

Prescriptivă

Predictivă.

Paradigma

dominantă

(deşi nu

inerentă) e cea

a Noii Drepte.

Astăzi explicit

multiteoretică

Abordare

care

investigheaz

ă condiţiile

alegerii

colective.

Feminismul

Impactul şi

problemele

ridicate de

organizarea

patriarhală a

societăţii

Relativistă;

sunt

favorizate

metode

calitative.

Normativă.

Prescriptivă.

Evaluativă.

Empirică.

Încearcă să

feminizeze

dezbaterile şi

să lărgească

definiţia

politicului.

Perspectivă

recunoscută

, deşi cu

impact

limitat.

Potenţialul

este

substanţial.

Analiză discursivă

Cum

discursurile

fac posibile

Relativistă.

Dizolvă

distincţia

Empirică. Acordă

prioritate

politicului;

La graniţele

ştiinţei

politice.



10

acţiunile. Cum

sunt produse,

cum

funcţionează şi

se schimbă

aceste

discursuri

dintre

domeniul

ideilor şi cel

al

obiectelor:

ceva (obiect

sau practică

socială) are

sens numai

dacă e parte

a unui

discurs.

toate practicile

sociale sunt

privite ca

produse ale

forţelor politice

care încearcă

să-şi impună

propriile idei.

Nivel înalt

de

abstractizar

e şi

generalitate.

Miroiu, Adrian. Introducere în filosofia politică, după Marsh D., Stoker, G. (2002)

Bibliografie recomandată (generală):

Goodin, Robert, Klingemann, Hans Dieter (eds.). 2005. Manual de ştiinţă politică.

Bucureşti : Polirom.

Leicht, Kevin T., Jenkins, J Craig (eds.) 2010. Handbook of Politics. State and Society in

Global Perspective : Springer.

Marsh David, Stoker, Gerry (eds.). 2002. Theory and Methods in Political Science. 2nd

Edition : Palgrave Macmillan.

2. Paradigme concurente – câteva exemple

Este extreme de dificil de realizat un inventar al paradigmelor majore din ştiinţa politică

care să ilustreze în mod general toate subdomeniile disciplinei. Spre exemplu, ceea ce se

înţelege prin constructivism în relaţiile internaţionale are cu totul alt sens în teoria politică

normativă. De aceea, pentru a ilustra semnificaţia situării precise într-o paradigmă



11

particulară de cercetare, aveţi discutate mai jos exemple de abordări diferite în trei

subdomenii diferite, şi anume teoria instituţională, relaţiile internaţionale şi teoria politică

normativă.

2.1.Teoria instituţională

A.Instituţionalismul de tip alegere raţională

Instituţionalismul de tip alegere raţională interpretează instituţiile ca fiind constrângeri (sau

scenarii) externe sau interne din care, dacă adăugăm descrieri ale preferinţelor actorilor,

putem obţine descrieri ale rezultatelor, predicţii etc. Simplu spus, instituţiile sunt soluţiile

generatoare de echilibru pentru situaţii de interacţiune. Prin urmare, instituţionalismul de

tip alegere raţională

• Utilizează abstracţii şi simplificări pentru a obţine rigoare analitică şi predicţii

• Modelează matematic calculele unor actori instrumental raţionali

• Funcţionează optim în analiza instituţiilor structurate

• Foloseşte instrumente conceptuale (stimulente selective, jocuri repetate etc.)

pentru a reduce situaţii fluide (de exemplu acţiunea colectivă) la structuri

Bibliografie recomandată:

Calvert, R. 1995. “Rational actors, equilibrium, and social institutions”. in Explaining Social

Institutions, ed. J. Knight and I. Sened. Ann Arbor: University of Michigan Press :

57–95

Diermeier, D. and Krehbiel, K. 2003. “Institutionalism as a methodology”. Journal of

Theoretical Politics, 15: 123–45.

Hall, P. and Taylor, R. 1996. “Political science and the three new institutionalisms.”

Political Studies, 44: 936–57.



12

Shepsle, Kenneth A. 2006. „Rational choice institutionalism” în Rhodes, R.A.W., Binder,

Sarah, Rockman, Bert A. 2006. The Oxford Handbook of Political Institutions.

Oxford : Oxford University Press.

Weingast, B. 2002. “Rational-choice institutionalism.” in Political Science: The State of the

Discipline, ed. I. Katznelson and H. Milner. New York: W.W. Norton : 660–92.

B.Instituţionalismul constructivist

Instituţionalismul constructivist, identificând limitele abordărilor instituţionaliste consacrate

(de tip istoric, al alegerii raţionale, sociologic), caută să ofere metode de înţelegere a

momentelor de dezechilibru, de schimbare instituţională (situaţii mai greu de teoretizat în

abordările tradiţionale). Caracteristici:

• Asumă natura construită social a structurilor şi încearcă să identifice sursele

schimbării, nu doar logica iniţială căreia îi răspunde apariţia unei instituţii

• Actorii acţionează raţional (strategic) dar şi potrivit unor idei/motivaţii

construite social

• Instituţiile nu sunt doar factorii care constrâng comportamentul individual, ci

sunt ele însele produsul unor alegeri şi/sau modificări deliberate; instituţiile

sunt obiectul conflictului politic

• Instituţiile nu au doar fundamente funcţionale, ci şi ideatice/normative


Berman 1998. The Social Democratic Moment: Ideas and Politics in the Making of

Interwar Europe. Cambridge, Mass.: Harvard University Press.

Blyth, M. 2002. The Great Transformations. Cambridge : Cambridge University Press.

Campbell, J.L. 2001. „Institutional analysis and the role of ideas in political economy.” In

The Second Movement in Institutional Analysis, ed. J. L. Campbell and O. K.

Pedersen. Princeton: Princeton University Press.



13

Hay, Colin. 2006. „Constructivism institutionalism” în Rhodes, R.A.W., Binder, Sarah,

Rockman, Bert A. 2006. The Oxford Handbook of Political Institutions. Oxford :

Oxford University Press.

2.2. Relaţiile internaţionale

A.Neorealismul

Neorealismul îşi propune să construiască o teorie a relaţiilor internaţionale capabilă să dea

seama de legile care acţionează în structura sistemului internaţional; conceptualizarea

specifică pe care o propune doreşte să elimine din explicaţii acele elemente care ţin de

caracteristicile sau acţiunile actorilor – de unde ambiţia de a realiza explicaţii exclusiv

structurale. Caraceristici:

• Puterea e atribut dominant, dar nu este definită ca atribut al actorilor ci drept

o caracteristică de sistem; puterea înţeleasă nu ca scop în sine (spre

deosebire de realism) ci drept mijloc pentru obţinerea unor efecte structurale

(echilibru de putere – securitate)

• Importanţa tipologiilor sistemului internaţional (bipolarism, multipolarism – cu

subcategorii)

• Explicaţii supuse testului falsificabilităţii (analiza istorică infirmă/confirmă

explicaţiile punctuale – perioadele de stabilitate, incidenţa războiului etc.)


Burchill, Scott, Linklater, Andrew et alli. 2001. Theories of International Relations. Palgrave

Macmillan.

Donnely, J. 2000. Realism and International Relations. Cambridge : Cambridge University

Press.

Goldstein, Joshua S. 2008. Relaţiile internaţionale. Bucureşti : Polirom.



14

Griffiths, M. 1995. Realism, Idealism and International Politics. London : Routledge.

Waltz, Kenneth N. 1979. Theory of International Politics. Boston : McGraw Hill.

Mearsheimer, John. 2003. Tragedia politicii de forţă. Bucureşti : Antet.

B.Constructivismul

Avansează o paradigmă alternativă realismului şi continuatorilor acestuia pornind de la

ideea că atât structura cât şi elementele (actorii) sistemului internaţional sunt produse

sociale şi că toate elementele „obiective” sunt de fapt produse în permanentă schimbare a

identificărilor, reprezentărilor şi contestărilor actorilor. Mizează pe o abordare mai degrabă

interpretativă, evitând explicaţiile cauzale unidirecţionale. Caracteristici:

• Importanţa discursului în constituirea şi modificarea permanentă a

identităţilor actorilor

• Interpretarea acţiunilor actorilor pe baza semnificaţiilor percepute de aceştia,

şi nu pe baza unor factori uniform „obiectivi” (situare strategică, nevoia de

securitate etc.)

• Interesele actorilor nu sunt preconstituite, ci apar şi se modifică în cursul

interacţiunilor

• Diversitate metodologică


Adler, E. 1997. „Seizing the middle ground: constructivism in world politics” European

Journal of International Relations 3.

Biersteker, Thomas, Weber, Cynthia. 1996. State Sovereignity as Social Construct.

Cambridge : Cambridge University Press.

Burchill, Scott, Linklater, Andrew et alli. 2001. Theories of International Relations. Palgrave

Macmillan.

Griffiths, Martin (ed.). 2007. International Relations for the 21st Century. An Introduction.

London : Routledge.



15

Kubalkova, Vendulka, Onuf, Nicholas, Kowert, Paul. 1998. International Relations in a

Constructed World. New York : M.E.Sharpe.

Wendt, Alexander. 1999. Social Theory of International Politics. Cambridge : Cambridge

University Press.

2.3. Teoria politică normativă

A.Liberalismul

Deşi se poate spune că majoritatea paradigmelor din teoria politică sunt azi liberale în

sens larg prin asumarea drepturilor individuale şi a mecanismelor democratice, prin modul

de ierarhizare a valorilor de bază liberalismul s-a restrâns la câteva elemente care-l

separă de paradigmele alternative (libertarianism, democraţie deliberativă,

comunitarianism):

• Prioritatea drepturilor individuale în faţa identităţilor comunitare, exprimată

prin libertăţi garantate prin prevederi constituţionale.

• Arhitectură conceptuală complexă care urmăreşte fundamentarea

(întemeierea) unor scheme instituţionale drepte, după principii universale (de

cele mai multe ori prin instrumente contrafactuale - contractualiste).

• Schemele instituţionale ilustrează asumpţii de bază precum individualismul

metodologic, respectul egal pentru persoane etc.

• Angajare fermă în favoarea unor scheme redistributive care să compenseze

inegalităţile nejustificabile.

• Instrumente conceptuale de măsurare obiectivă şi universal comparabilă a

inegalităţilor (resurse, bunuri primare).


Dworkin, R. 2000. Sovereign Virtue. The Theory and Practice of Equality, Cambridge MA,

Harvard University Press



16

Rawls, J., 1996, Political Liberalism, New York, Columbia University Press

Kymlicka, Will. Contemporary Political Philosophy. An Introduction. Oxford: Clarendon

Press.

Dryzek, John S., Honnig, Bonnie, Phillips, Anne (eds.). 2006. Oxford Handbook of Political

Theory. Oxford: Oxford University Press.

B.Abordarea bazată pe capabilităţi

Abordarea bazată pe capabilităţi promovează acelaşi limbaj universal al drepturilor

individuale şi al respectului egal pentru persoana umană, însă propune un set de

instrumente conceptuale noi ca alternativă la paradigma liberală:

• Sarcina teoriei normative nu e de a căuta principii universale cu întemeiere

transcendentală pentru societăţi perfect drepte (ideal-tipuri), ci de a oferi

concepte eficiente pentru instituţii şi politici care să definească şi să

restrângă nedreptăţile sociale.

• Compensarea inegalităţilor nejustificate nu se face prin definirea unui set

universal de resurse sau bunuri primare necesare unei vieţi împlinite, ci prin

identificarea capabilităţilor de care indivizii au nevoie, în contexte sociale

diverse.

• Refuză ierarhizarea între libertăţile negative şi pozitive bazată pe principii

abstracte (precum autonomia individuală de tip kantian)

• Propune în schimbul unei arhitecturi conceptuale abstracte şi raţionaliste o

abordare pragmatică bazată pe identificarea capabilităţilor percepute ca

importante în diferite societăţi.


Crocker, D., 2006, “Sen and Deliberative Democracy”, in Kaufman, A., ed., Capabilities

Equality. Basic Issues and Problems, London and New York, Routledge, 155-197

Nussbaum, M., 2000, Women and Human Development: The Capability Approach,



17

Cambridge, UK: Cambridge University Press

Pierik, R., Robeyns, I., 2007, “Resources versus Capabilities: Social Endowments in

Egalitarian Theory”, Political Studies, vol. 55, 133-152

Pogge, T., 2002, “Can the Capability Approach be Justified?”, Philosophical Topics, vol.

30, 2, 167-228

Sen, A., 1992, Inequality re-examined, Cambridge MA, Harvard University Press

Sen, A. 2009. The Idea of Justice. Londra : Penguin- Allen Lane.



18

II. Abordări teoretice contemporane în ştiinţele administrative Domeniul ştiinţelor administrative sau al administraţiei publice este un domeniu vast,

definit, în primul rând, de interdisciplinaritate. De unde provine acest caracter? În primul

rând de la obiectul de studiu al ştiinţelor administrative – sistemele administrative – care,

ca părţi ale sistemului social, înglobează şi diferenţiază complexitatea unor procese şi

fenomene sociale specifice. În al doilea rând, din aria de aplicabilitate. Deşi ar există

tentaţia restrîngerii acesteia la un singur sector al activităţii sociale – administraţia publică,

în expresie materială sau funcţională – în fapt aria de aplicabilitate se extinde asupra

întregului sector public şi,din ce în ce mai mult, şi în sectorulu privat. Complexitatea o

induce însăşi denumirea de ştiinţe administrative. Peters şi Pierre (2007:7) afirmă că

administraţia publică se află la intersecţia unui număr de discipline academice, avînd totuşi

o literatură distinctă. Printre disciplinele respective, autorii menţionează ştiinţele politice şi

economice, sociologia, psihologia, managementul, filosofia precum şi altele mai noi dintre

care vom nominaliza statistica şi informatica.

Ştiinţa politică are, în opinia mai multor autori, (Frederickson şi Smith, 2003; Bryner, 1987;

Rouban, 2007) cele mai indelungate conexiuni cu administraţia publică având în vedere

importanţa birocraţiei pentru guvernare precum şi rolul mediului politic în procesele

electorale. Mai recent, ştiinţele economice şi managementul încep să joace un rol

dominant în administraţia publică în special pentru fundamentarea reformelor în sectorul

public, a deciziei publice, a sistemelor de taxe şi impozite (Niskanen, 1971; Breton,1996).

Dacă filosofia defineşte nevoile pentru un cadru etic, pentru administraţia publică,

sociologia contribuie prin intermediul teoriei organizaţionale la înţelegerea interfeţei dintre

stat şi societate (Rothstein, 1996).



19

1. Tipologii ale abordărilor din administraţia publică

Potrivit lui Lan şi Anders (2000), administraţia publică cuprinde cel puţin şase abordări:

managerială, politică, juridică, etică, istorică şi integrată. Fiecare dintre acestea din urmă

deţin la rându-le diverse sub-abordări sau arii de concentrare precum managementul

resurselor umane, finanţe şi buget sau analiză şi evaluare a politicilor publice.

Rosenbloom, Kravchuk şi Clerkin (2009) restrâng abordările la cele manageriale, politice

şi juridice.

Fireşte, fiecare dintre cele şase abordări prezentate pot fi interpretate prin mijlocirea unor

instanţe metateoretice diferite. Abordarea managerială, de pildă, poate fi analizată fie din

perspectivă funcţionalistă, fie postmodernistă (Yang, Zhang şi Holzer, 2008:27).

Frederickson (1980), în schimb, a recunoscut existenţa a cinci abordări posibile pentru

administraţia publică:

1. birocraţia clasică (reprezentată de Gullick şi Urwick, 1937);

2. neo-birocraţia ( Simon, 1945);

3. instituţionalismul ( Lindblom, 1959);

4. relaţiile umane (McGregor, 1960);

5. alegerea publică ( Ostrom, 1989).

Ulterior a argumentat în favoarea unei a şasea abordări, pe care a numit-o “noua

administraţie publică”, concentrată nu pe eficienţă şi eficacitate ca predecesoarele sale, ci

pe valorile umane, ale echităţii şi democraţiei. Frederickson şi Smith au revizuit originile,

asumpţiile, argumentele şi implicaţiile teoriilor administraţiei publice, identificând opt familii

de teorii contemporane a căror contribuţie ar fi fost semnificativă dezvoltării cunoaşterii în

administraţie:

1. teorii ale controlului politic al birocraţiei;

2. teorii ale politicii birocratice;

3. teorii ale instituţiilor publice;



20

4. teorii ale managementului public;

5. teoria postmoderne;

6. teoria deciziei;

7. teoria alegerii raţionale;

8. teorii ale guvernanţei.

Există şi alte tipologii ale şcolilor de gândire din administraţia publică (Yang, Zhang şi

Holzer (2008:27). De pildă, Stillman (1995) citat de Holzer et al. (2007:54) identifică şase

şcoli ale mişcării “administraţiei publice refundamentate” dezvoltată începând cu anii 1970:

1. reinventatorii – o abordare eclectică, sistematizată de Osborne şi Gaebler (1992);

2. comunitarienii – unde se pune accentul pe cetăţenie, valori familiale şi participare

civică;

3. refondatorii Manifestului Blacksburg – care încearcă să extindă înţelesurile

administraţiei publice de la simplul management al organizaţiilor publice la o parte a

guvernanţei (Wamsley et al., 1990);

4. teoreticienii interpretativi şi postmoderniştii – concentraţi asupra condiţiei umane

într-o societate dominată de organizaţii;

5. “abordarea tip instrument” – care promovează alternativele în furnizarea

guvernamentală de servicii publice (Salamon şi Lund, 1989);

6. perspectiva noii birocraţii – atentă la răspunderea şi responsabilitatea birocraţilor

într-o democraţie constituţională.

Tabelul 2: Şase posibile abordări în studiul administraţiei publice

Managerială Politică Judecătorească Etică Istorică Integrată EfValori /

puncte de interes

icienţă Reprezentare Drepturi legale

Moralitate Lecţii din trecut

Guvernare

Eficacitate Responsabilitate Privilegii legale

Etică Valori democratice

Economie Răspundere Proceduri legale

Integritate

Echitate



21

Unitate de analiză

Indivizi Indivizi Reglementări Proceduri etice

Literatură istorică

Orice aspect relevant guvernării

Grupuri Grupuri Legi Standarde etice

Evenimente individuale

Structuri organizaţionale

Comunităţi Procese legale

Procese organizaţionale

Instituţii politice (structuri şi procese)

Probleme fundamentale

Cum poate creşte eficienţa, eficacitatea şi economia?

Cum se alocă puterea şi resursele?

Cum se soluţionează conflictele şi se obţine respectarea regulilor?

Cum se îmbunătăţeşte etica administraţiei şi a societăţii?

Cum să nu se repete greşelile trecutului?

Cum să fie înţeleasă şi întărită administraţia publică în mod holistic?

Sursă: Adaptare după Lan şi Anders (2000) şi Rosenbloom şi Kravchuk (2005), citaţi de Yang, Zhang şi Holzer (2008:28).

Bibliografie recomandată

Breton, A. 1996. Competitive Government: An Economic Theory of Politics and Public

Finance. Cambridge: Cambridge University Press.

Bryner, G., C. 1987. Bureaucracy Discution : Law and policy in Federal Regulatory

Agencies. New York: Pergamon.

Buchanan, J., M., Tullock, G. 1962. The Calculus of Consent. Ann Astor: University of

Michigan Press.

Cooper, Fh.1988. Public Law and Public Administration. Englewood Cliffs, New Jersey:

Prentice Hall.

Frederickson, G., H. 1976. „Public Administration in the 1970’s : Developments and

directions”, Public Administration Review, 36(5); 564-76.

Frederickson, G., H., Smith, K., B. 2003. The Public Administration Theory Primer.

Westview Press.

Niskanen, W. 1971. Bureaucracy and Representative Government. Chicago:

Aldine/Atherton.

Peters, G.,B., Pierre, J. 2007. The Handbook of Public Administration. Los Angeles,



22

London: Sage Publications.

Pollet, Ch., Bouckaert, G. 2004. Reforma managementului public. Analiză comparată.

Chişinău: Epigraf.

Rouban, L., 2007, “Politicisation of the civil service”, în G. B. Peters şi J. Pierre, The

Handbook of Public Administration. Los Angeles, London: Sage Publications. Pp.

199-210.

Rosenbloom, D., H., Kravchuk, R., S., Clerkin, R., M. 2009. Public Administration.

Understanding Management, Politics and Law in the Public Sector. Mc Graw-Hill

International

Rothstein, B.,1996. The Social Democratic State: The Swedish Model and The

Bureaucracy Problems of Social Reform. Pittsburgh: University of Pittsburgh Press.

2. Principalele paradigme din administraţia publică

Paradigmele ce sunt prezentate în cele ce urmează reprezintă suportul studiilor doctorale

în ştiinţe administrative dezvoltate de Facultatea de Administraţie Publică a SNSPA.

2.1. Paradigma juridică în ştiinţele administrative

Stiinţele juridice reprezinta unul dintre cei trei piloni a domeniului de doctorat intitulat ştiinţe

administrative. Prin intermediul acestei paradigme, exista posibilitatea identificării

aspectelor care ţin de legalitate – termen puţin restrictiv – legalitate văzuta ca formă

supremă de organizare a activităţii sociale.

A. Teoria separaţiei puterilor in stat

Orice proces de conducere social-politic presupune specializarea activităţilor statale şi

stabilirea unor organisme învestite cu autoritate, care să desfăşoare permanent acelaşi

gen de activităţi, potrivit anumitor metode şi practici.



23

Atribuirea autorităţii de conducere (la nivel central şi local) anumitor organisme nu

afectează caracterul unitar al conducerii. La rândul său, caracterul unitar al conducerii

rezultă din caracterul unic al puterii. Prin esenţa sa, puterea de stat este unică, în sensul

că în interiorul statului nu se mai exercită o altă putere având aceleaşi însuşiri ca cele ale

puterii de stat. Cel care i-a dat prima formă doctrinară subliniind importanţa unei separări a

puterilor statului pentru garantarea libertăţilor individuale, este filozoful englez John Locke.

Locke distinge în stat trei puteri:

• legislativă;

• executivă;

• federativă.

Alţi autori clasici care vin să completeze această teorie sunt Montesquieu, cel care face o

sinteză a tuturor teoriilor despre separaţia puterilor şi expune teoria cea mai completă

asupra acesteia, şi Rousseau, care consideră că fiecare individ deţine o cotă parte egală

de suveranitate.

Rousseau distinge:

• puterea legislativă (are caracter suprem şi se exercită de o adunare);

• puterea executivă (se subordonează puterii legislative);

• puterea judecătorească (este o ramură distinctă a puterii executive).

În momentul în care a fost instituţionalizat în constituţie, principiului separaţiei puterilor i s-

a adus multe corective, constând în colaborarea puterilor, colaborare care poate fi rigidă

sau suplă. Din acest punct de vedere distingem:

• separaţia rigidă a puterilor – regimul prezidenţial;

• separaţia suplă a puterilor – regimul parlamentar.

În doctrina constituţională recentă se susţine şi opinia potrivit căreia, principiul separaţiei a

“îmbătrânit” şi nu mai corespunde actualelor raporturi între puteri, întrucât partidele politice

influenţează modul de exercitare a puterii şi controlează prin deputaţi şi miniştri



24

echilibrul puterilor (Chagnalloud, 1998, 30; Muraru şi Tănăsescu, 2007, 280 ). În realitate,

teoria separaţiei îşi menţine actualitatea.

Pentru a putea spune că o constituţie are la bază separaţia puterilor statului, nu este

necesar ca ea să o consacre expressi verbis, ci este suficient ca din ansamblul

dispoziţiilor ei, să rezulte că ea urmăreşte ca principalele organe pe care le creează să se

bucure de o independenţă bine definită unul faţă de altul în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin.

Statul de drept este indisolubil legat de acest principiu, chiar dacă de a lungul timpului s-

au constatat modificări ale raportului între puteri, în beneficiul uneia sau alteia dintre ele.

Prevederile constituţionale care reglementează distribuirea atributelor de putere au rămas

neschimbate.

Unii autori afirmă că în prezent accentul nu se pune pe separaţia puterilor, ci pe

colaborarea lor. Astfel. orice sistem politico-instituţional statal are create mecanisme clare

care determină modul de colaborare între aceste puteri. Mai mult decât atât, în toate

statele lumii există instituţii care reglementează modul de colaborare a acestor trei puteri.

Nu trebuie omis din acest proces “influenţarea puterilor”, făcută nu numai de partidele

politice ci şi de sindicate şi organizaţiile neguvernamentale, care îşi impun uneori voinţa

asupra puterilor, determinându-le să întreprindă sau nu, anumite acţiuni guvernamentale

(Dănişor, 2007; Deleanu, 2006; Niculeasa, 2008).

Din evoluţia modernă a principiului separaţiei puterilor nu trebuie să excludem şi alţi factori

noi (Tompea, D, 2000;Von Maravic, 2007; Rata, 2010):

• participarea maselor la conducere prin referendum şi iniţiativa legislativă populară,

restrângându-se astfel principiul reprezentării;

• instituţionalizarea în constituţii a unor autorităţi noi, care să poată exercita un

control asupra autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale;

• recurgerea la justiţia constituţională;



25

• instituţionalizarea unor cvasiforme de “control cetăţenesc” asupra unor

departamente ale executivului prin sesizarea instanţelor de contencios administrativ

în legătură cu acte administrative, ilegale şi abuzuri ale administraţiei;

• controlul societăţii civile, îndeosebi prin mijloace de presă, asupra mecanismelor de

decizie guvernamentală şi transparenţa procesului de guvernare, ceea ce ar

conduce la sporirea responsabilităţii autorităţilor legislative, executive şi

judecătoreşti faţă de cetăţeni.


Carp, R. Stanomir, I. 2009. Inventarea constitutiei. Bucureşti: C.H. Beck.

Chagnalloud, D. 1998. Dicţionar al veţii politice şi sociale. Bucureşti: All

Dănişor D., C. 2007. Drept constituţional şi instituţii politice vol. I. Teoria generală.

Bucureşti: C.H. Beck.

Deleanu, I. 2006. Instituţii şi proceduri constituţionale. Bucureşti: All.

Muraru, I., Tanasescu, E., S. 2007. Drept constitutional si institutii politice, editia a XII-a,

vol. II. Bucureşti: C.H. Beck.

Popa, N., Dogaru, I., Dănişor, Gh., Dănişor, D., C. 2007. Filosofia dreptului. Marile

curente. Ediţia a II-a. Bucureşti: C.H. Beck.

Tompea, D. 2000. Etica, Morala si Putere. Iaşi: Polirom.

B. Teoria organizaţională şi instituţia publică. O privire juridică

Instituţia defineşte regulile de influenţare şi control social al comportamentelor individuale,

modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi şi

grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese cu

importanţă esenţială, strategică, pentru menţinerea colectivităţilor sociale.

Scopurile unei instituţii sunt definite în raport cu anumite valori. Ansamblul valorilor şi

scopurilor, precum şi al normelor existente, caracterizează finalitatea instituţiei – câmpul



26

său axiologic.

Autonomia unei instituţii este cu atât mai amplă cu cât competenţa de care ea dispune, în

stabilirea propriului câmp axiologic, este mai mare. Competenţa axiologică atinge nivelul

cel mai mare în societăţile globale, unde este exprimată prin independenţă şi suveranitate.

În estimările unor sociologi profilarea unei societăţi planetare, sau cel puţin europene,

tinde să reducă suveranitatea la nivelul unei simple autonomii.

Activităţile unei instituţii sunt de ordin material sau informaţional şi ele intervin în mediul

înconjurător în vederea modificării acestuia în conformitate cu scopurile sale. Se pot

distinge trei categorii de activităţi la nivel societal:

• activităţi realizatoare - prin care sunt atinse scopurile sistemului; transformă mediul şi

realizează obiectivul instituţiei;

• activităţi de conducere - asigură convergenţa activităţilor realizatoare în vederea

atingerii scopului. Au un caracter auxiliar în raport cu cele anterioare (se numesc şi

activităţi indirect productive), chiar dacă agenţii sau organele care le exercită sunt ierarhic

superioare acelora ce exercită activităţi realizatoare. Activităţile de conducere sunt

nemateriale. Ele constau în tratarea informaţiei;

• activităţi axiologice - sunt legate de cunoaşterea valorilor şi de determinarea

scopului, de finalitatea instituţiei. Sunt, de asemenea, de natură informaţională, fiind

activităţi semantice iniţiale (caracterul iniţial este legat de sistemul considerat). Au caracter

esenţial; chiar dacă activităţile conduse traduc ideea în act, ele nu-şi au sensul decât în

raport cu finalitatea instituţiei.

Structura unei instituţii reprezintă o reţea relativ stabilă în spaţiu şi timp şi se poate defini

printr-un număr de elemente şi relaţii: funcţiunile diferitelor organe şi legăturile existente

între acestea, condiţiile diviziunii muncii şi repartizarea autorităţii. Diferitelor tipuri de

activităţi le corespund principalele grupe de organe: de realizare (direct productive), de

conducere (indirect productive) şi de reglementare (organe axiologice).



27

Există mai multe modalităţi convenţionale de a descrie o instituţie. Ea poate fi definită ca:

structură, grup, politică, agent, cultură, sistem.

Instituţia ca structură. Structuralismul, ca teorie sociologică, este centrat pe două noţiuni

cheie: structură şi funcţie. Identificarea funcţiilor latente şi manifeste ale instituţiilor, analiza

determinanţilor structurii şi interacţiunea dinamică a structurii şi funcţiei sunt teme

abordate în studii de referinţă. Dubla centrare pe structură şi funcţie a condus la sesizarea

problemei rigidităţii şi flexibilităţii structurale în legătură cu dezvoltarea organizaţională, la

analiza şi alcătuirea tipologiilor structural-funcţionale.

Instituţia ca sistem. A privi instituţiile ca sisteme înseamnă, în primul rând, a le considera

entităţi cu autoreglare, entităţi care îşi menţin constante anumite caracteristici de bază,

prin intermediul unor cicluri de acţiune în care erorile sunt detectate şi corectate natural.

Deşi erorile pot apărea natural, ca urmare a constrângerilor reciproce dintre componentele

sistemului instituţional, detectarea şi corectarea lor, de către membrii instituţiei, nu se

dezvoltă la fel de natural. Ele ţin de anumite competenţe ale membrilor (în special, în

domeniul managementului), de a crea o lume comportamentală, un subsistem, care să

favorizeze detectarea şi corectarea erorilor.

Instituţia ca grup. Din perspectiva psihologiei sociale instituţiile sunt grupuri de persoane

care interacţionează în baza unor reguli sau norme şi care au o identitate colectivă. Cu

toate că, în ultimii ani, referirile la această abordare sunt mai frecvente, integrarea

problematicii grupului social în context organizaţional este, în general, mai evidentă în

domeniul comportamentului grupului în relaţie cu alte grupuri.

Instituţia ca politică. Atunci când relaţiile dintre grupuri iau forma unor jocuri de interese

contradictorii, cu puteri asociate acestor interese, instituţia se relevă ca politică. Grupurile se

confruntă pentru a obţine controlul resurselor, teritoriilor, informaţiei, canalelor de

comunicare, temelor din “ordinea de zi” sau din agenda discuţiilor de grup. Confruntările



28

de tip politic, de luptă pentru dobândirea controlului, sunt favorizate de incertitudinea unui

mediu în schimbare, de ambiguitatea scopurilor sau de deciziile intempestive. Instituţiile sunt

alcătuite din părţi contradictorii şi pentru a le înţelege comportamentul trebuie să înţelegem

natura conflictelor interne şi externe, distribuţia puterii între grupuri şi procesele prin care

conflictele de putere au ca rezultat dominarea, supunerea, compromisul etc.

Instituţia ca agent. Prin termenul de agent instituţia este percepută ca instrument de

realizare a scopurilor sociale. Deşi nu există instituţie fără o colectivitate de indivizi, ea nu

poate fi redusă la suma membrilor săi şi nici chiar la interacţiunile dintre ei. Instituţia este,

ea însăşi, un subiect receptiv, activ, inteligent şi orientat spre un scop. Aceasta este o

perspectivă instrumentală şi raţională totodată.


Alexandru, I. 2008. Tratat de administraţie publică. Bucureşti: Universul juridic.

Alexandru, I. et all. 2005. Drept administrativ european. Bucuresti: Lumina Lex.

Alexandru I. 2001. Ştiinta administraţiei. Bucureşti: Economică.

Balan, E. 2008. Instituţii administrative. Bucureşti: C.H. Beck.

2.2. Paradigma manageriala a ştiintelor administrative

Apărută ulterior paradigmei juridice, paradigma managerială aduce elemente de noutate în

existanţa ştiinţelor adminsitrative. Acum are loc trecerea la procesul inovativ, la

organizarea ştiinţifică a muncii, la structurarea organizaţiei pe baze noi având la bază

concepte precum eficienţă, eficacitate şi economicitate.

A. Max Weber şi birocraţia

Sociologia weberiană a fost supranumită o „sociologie a dominaţiei“ (Freund 1966, 190)

deoarece conceptul de dominaţie se află în miezul modelului de administraţie de stat creat

de Max Weber. Weber distinge dominaţia de putere. Puterea - Macht - este, în opinia lui



29

Weber, „orice şansă de a face să triumfe în sânul unei relaţii sociale propria sa voinţă,

chiar împotriva rezistenţelor existente“ (Max Weber 1971, 56). Dominaţia - Herrschaft -

desemnează în schimb „şansa de a găsi persoanele gata să asculte de un ordin cu un

conţinut determinat“ (Max Weber 1971, 56). Se observă că puterea şi determinarea, dacă

ele fac referire una la cealaltă, la o relaţie de comandă/ascultare, se disting net una de

cealaltă prin aceea că, în timp ce - în primul caz – „comanda nu este necesarmente

legitimă şi nici supunerea în mod obligatoriu o datorie“ (Raymond Aron 1967, 553),

dominaţia, din contră, implică existenţa persoanelor gata să asculte, adică recunoaşterea

şi acceptarea de către ele - oricare ar fi raţiunile lor - a ordinelor pe care ele le primesc.

Există deci o legitimitate a relaţiei de dominaţie pe care nu o are întotdeauna relaţia de

putere. Membrii unei grupări supuse unei asemenea relaţii de dominaţie formează o

grupare politică (politischer Verband) cu îndeplinirea a trei condiţii: - de teritorialitate: trebuie

să existe un teritoriu pe care să se exercite această dominaţie; - de continuitate: trebuie ca

această relaţie să se exercite în mod continuu; - de posibilitate de constrângere fizică:

relaţia de dominaţie trebuie să fie garantată „într-un mod continuu în interiorul unui teritoriu

geografic determinabil prin aplicarea ca şi ameninţarea unei constrângeri fizice“ (Max Weber

1971, 57). O grupare politică accede la rang de stat când (…) direcţia sa administrativă

revendică cu succes (…) monopolul constrângerii fizice legitime“. Definiţia este celebră. Ea

face, de altfel, de acum înainte, parte dintre locurile comune ale ştiinţei administraţiei. Pe

această definiţie s-a construit analiza weberiană a statului şi a administraţiei sale, a originilor

şi structurilor sale.

Există trei fundamente posibile ale legitimităţii. Trei tipuri de dominaţie legitimă. Mai întâi,

dominaţia tradiţională: aceea care îşi găseşte fundamentul în autoritatea eternului ieri (…),

aceea a cutumelor sanctificate prin validitatea lor imemorială şi prin obiceiul înrădăcinat al

omului de a le respecta: dominaţia exercitată altădată de patriarh sau de seniorul

domeniului. Mai apoi, dominaţia charismatică, bazată pe voinţa personală şi extraordinară

a unui individ şi care se traduce prin „supunerea extraordinară faţă de caracterul sacru,



30

faţă de virtutea eroică sau valoarea exemplară a unei persoane“(Max Weber, p.114),

dotată cu această charismă: conducător de război ales, suveran desemnat prin plebiscit,

mare demagog, şef al unui partid politic. În fine, dominaţia raţională, care s-a impus „în

virtutea legalităţii, în virtutea credinţei în validitatea unui statut legal şi a unei competenţe

pozitive bazate pe regulile stabilite în mod raţional, în alţi termeni, autoritatea fondată pe

ascultare şi care se achită de obligaţii conform statutului stabilit“. Este acel tip de

dominaţie care caracterizează statul modern.

Statul-major administrativ şi administraţia în întregul ei sunt atunci formate din oameni

proveniţi „din straturi sociale modeste şi fără onoruri sociale proprii“ (p.119) care depind

deci, pentru mijloacele de gestiune pe care le utilizează, de cei care le pun aceste mijloace

la dispoziţie. Deţinătorul puterii nu va fi concurat deci de o administraţie în stare de totală

independenţă faţă de el. Este vorba despre naşterea şi apariţia acestei forme de relaţie între

administraţie şi deţinătorul puterii care - după Weber - caracterizează cel mai bine originile şi

dezvoltarea statelor moderne cu structuri birocratice.

Relaţia administraţiei cu economia ar fi o soluţie de concomitenţă, nu o relaţie de supunere.

Capitalismul şi birocraţia au, într-adevăr, rădăcini istorice diferite. Totuşi, există o dublă

legătură între aceste două fenomene: pe de o parte, birocraţia presupune capitalismul.

Dezvoltarea unei economii monetare este, într-adevăr, condiţia necesară, dacă nu stabilirii,

cel puţin continuităţii unei birocraţii, în măsura în care o birocraţie „ruptă“ de mijloacele de

gestiune implică existenţa resurselor financiare permanente la dispoziţia funcţionarilor săi,

resurse care nu-i pot fi furnizate decât prin fiscalitate. Or, „din raţiuni generale

binecunoscute, numai o economie monetară pe deplin dezvoltată oferă o bază sigură unui

asemenea sistem de fiscalitate…“(Weber, 1974, p.208). În plus, precizia şi rapiditatea

funcţionării administraţiei birocratice a unui stat modern cer recurgerea la tehnici de

comunicare - calea ferată, telegrama, telefonul, spune Weber - care sunt în mod esenţial

legate de apariţia ordinii capitaliste. În sens invers, capitalismul cere birocraţia, iar aceste



31

mijloace de dominaţie modernă trebuie să fie în mod necesar administrate în mod colectiv şi

public. În plus, o economie capitalistă de piaţă cere ca sarcinile oficiale ale administraţiei să

fie ele însele executate cu rapiditate, continuitate şi fără ambiguităţi. Procesul de dezvoltare

administrativă este, deci, în mod necesar, un proces de birocratizare, adică de raţionalizare

a structurilor administrative: „Piaţa birocraţiei a distrus structurile de dominaţie care nu

aveau caracter raţional“ (Max Weber 1971, 230).


Alexandru I. 2001. Ştiinta administraţiei. Bucureşti: Economică

Aron, R. 1967. Les étapes de la pensée sociologique. Paris: Gallimard.

Freud, J. 1966. Sociologie de Max Weber. Paris: P.U.F.

Matei, Lucica. 2006. Management public, ed. a 2-a. Bucureşti: Economică.

Weber, Max. 1971. Economie et société, vol.I. Plon

Weber, M. 1963. Le savant et la politique. Paris: Union Générale d’Éditions.

B. Noul Management Public

Reformele manageriale au însemnat o transformare, nu numai a managementului public,

dar şi a relaţiilor piaţă – guvern, guvern – birocraţie, guvern – cetăţeni, birocraţie –

cetăţeni. Ele s-au bazat pe teoria noului management public, cunoscând dimensiuni

diferite, cum sunt: reformarea sistemului contabil în ţările anglo-saxone, dezvoltarea unui

nou management al personalului în Franţa, în timp ce, în Germania, reformele structurale

au fost relativ limitate. Particularităţi sunt întâlnite în Australia şi în Noua Zeelandă (Matei,

2006, 139).

Noul management public a apărut în Marea Britanie la începutul anilor ’80, perioada

guvernării Thatcher, având arie de cuprindere globală.

Forma rigidă, ierarhică, birocratică a administraţiei publice, care a dominat cel mai mult în

secolul XX, se schimbă cu o nouă formă flexibilă de management public (Owen, 1994).



32

Această schimbare nu este o schimbare simplă a stilului managerial, ci o schimbare în

rolul guvernării în societate şi a relaţiei guvern – cetăţeni.

În loc de a reduce guvernul, cu speranţa îmbunătăţirii economice, strategia a constat în

îmbunătăţirea managementului guvernului. Dacă sectorul public doreşte să rămână

important, atunci trebuie să-şi îmbunătăţească performanţele, utilizând orice fel de

mijloace. Aceasta a inclus importarea unor teorii şi practici din sectorul privat şi exportarea

unor bunuri şi servicii.

Modelul tradiţional al administraţiei publice era un model al birocraţiei, procesului,

neutralităţii şi furnizării directe de servicii (Osborne şi Gaebler, 1992, p. 221):

„Modelul birocratic a adus preocuparea privind furnizarea serviciului – cu

vâslire. Organizaţiile îşi canalizează energiile pe vâslire şi mai puţin pe conducere.

Ele dezvoltă o viziune de tunel. Ele aşteaptă până ce o problemă determină o criză şi

apoi oferă noi servicii celor afectaţi“.

Acesta este un sistem în care performanţa era pe planul secund şi era considerată a fi

prea dificil de evaluat. Nu se cunoşteau produsele, cât de bine se producea sau dacă

scopurile erau realizate, în condiţiile în care ele există.

Noul management public este o teorie generală privind guvernarea, activităţile şi

modalităţile de organizare şi furnizare a serviciilor publice, cunoscând obiectivele

guvernului. Această teorie pune în evidenţă limitele administraţiei publice, considerată

„instrumentul fundamental pentru organizarea guvernului“ ( Lane J.E, 2000, 304- 306) în

secolul XX, susţinând înlocuirea modelului birocratic cu noul model de management, un

model flexibil.

La sfârşitul acestui secol, este interesant că se propună o nouă teorie care depăşeşte

teoria pură a birocraţiei şi a lui Weber. Aceasta înseamnă transferul de la o organizare

structurală formală şi orientată pe legislaţie (guvernarea susţinută de teoria dreptului



33

administrativ) la o organizare eficientă, un management eficient şi o alocare eficientă a

resurselor publice, bazată pe noul rol al statului definit din punct de vedere economic

(Matei , 1999.).

Potrivit premiselor teoretice ale noului management public, modelul birocratic nu este

eficient pentru sectorul public la sfârşitul secolului XX. Trebuie găsite instrumente noi,

altele decât dreptul public şi procesul bugetar convenţional ( Lane, 2000), de asemenea,

vor fi schimbate calificarea şi motivarea personalului. Administraţia înlocuieşte structura sa

clasică birocratică cu centre de responsabilitate, descentralizate. În acest context,

interdependenţele dintre structuri, proceduri şi personal sunt critice. Necesitatea şi gradul

de aplicare în practică a specificaţiilor procedurale şi structurale sunt determinate

predominant de cultura organizaţională, de istorie, de situaţia economică.

Noul management public presupune o nouă paradigmă în sectorul public, un răspuns la

nepotrivirile modelului tradiţional de administraţie. În acest context, sunt supuse atenţiei

unele caracteristici tradiţionale ale administraţiei publice, astfel:

• Guvernele ar trebui să se organizeze în concordanţă cu principiile ierarhiei,

birocraţiei enunţate în analizele clasice ale lui Max Weber şi adoptate de către

întreprinderi şi instituţii ce nu aparţin sectorului public. Pentru acea perioadă era potrivit

acest model, ca fiind singura cale de organizare a sectorului public;

• Guvernul devine singurul producător de bunuri şi servicii;

• Problemele administrative şi politice trebuie separate, administraţia având

instrumente de realizare a instrucţiunilor şi politica rezervându-şi atribuţiile conducerii

politice;

• Administraţia publică a fost considerată ca o formă specială de administraţie,

cerând o birocraţie profesională, angajată „pentru viaţă“ cu „îndemânarea“ de a fi utilă

oricărei probleme politice.



34

Aceste caracteristici nu au mai răspuns evoluţiei societăţii, modelul de administraţie a lui

Weber nu a mai rămas singurul furnizor de servicii şi bunuri. În sectorul privat, erau

utilizate sisteme de management flexibil, care, în timp, au fost preluate şi adoptate de

către guverne, ceea ce a condus la întrepătrunderea problemelor politice şi administrative.

Astfel, noul model al managementului sectorului public, conturat la începutul anilor ’90, îl

regăsim la unii autori ca „managerialismul“ (Pollitt, 1990), „noul management public“

(Hood, 1991), „guvernare antreprenorială“ (Osborne şi Gaebler, 1992).

Rhodes (1996), citându-l pe Hood (1991), dezvoltă conceptul managerialismului în Marea

Britanie, acceptând teza existenţei unui efort determinant de aplicarea a celor 3 E:

economie, eficienţă şi eficacitate (1991, p.1) la nivelurile guvernării britanice,

argumentând:

Noul management public are la bază următoarele doctrine centrale:

– concentrarea asupra managementului, nu asupra politicii, şi obţinerea eficienţei şi

a performanţei;

– dezagregarea birocraţiei publice în agenţii care stabilesc relaţii pe bazele utilizator

– plată;

– utilizarea pieţelor multiple şi contractarea, rezultat al competiţiei;

– reducerea costurilor;

– un stil de management care evidenţiază serviciul „ţintă“, contractele cu termen

limitat, stimulente monetare, libertate de conducere.

Indiferent de terminologia utilizată pentru noul management public, fenomenul este

acelaşi, şi anume reaşezarea birocraţiei tradiţionale pe un nou model. Îmbunătăţirea

managementului public, reducerea bugetelor, privatizarea întreprinderilor publice sunt

acţiuni întâlnite pe plan mondial, care conduc la emiterea unor aprecieri pertinente privind

competenţa administrativă prin competitivitate(Matei 2006, 141).



35


Hood Ch. „A Public Management for all Seasons”, Public Administration, 69 (1), 1991.

Lane, J.E. 2000. The Public Sector. Concepts, Models and Approaches. 3rd edition,

London: Sage.

Matei L., „Effects of new public management on the statute of civil servant”. International

Conference „The Statute of Civil Servant in Romania”, Bucureşti, 1999;

March J., G., Simon H. 1958. Les organisations, trad., ed. a 2-a. Paris: Dunod Osborne D., Gaebler T. 1992. Reinventing Gouvenment: How the Entrepreneurial Spirit is

Transforming in the Public Sector.

Pollitt, Ch., Bouckaert, G. 2004. Reforma managementului public. Analiză comparată. ,

Chişinău: Epigraf.

Pollitt, Ch. 1990. Managerialism and the Public Services: The Anglo-American Experience.

Oxford: Basic Blackwell.

C. Teorii ale organizaţiei

Secolul XX se caracterizează prin dezvoltarea unei „societăţi organizaţionale“ (Amitai

Etzioni, 1964, p.1), a unei societăţi în care o mare parte a vieţii noastre active este

petrecută în şcoli, universităţi, birouri, alte spaţii de lucru, de recreere şi de îngrijire

medicală. Deşi organizaţiile există de multe secole, cele contemporane marchează o

modificare calitativă în viaţa noastră.

Abia după cel de-al doilea război mondial, o dată cu scrierile lui Herbert Simon, ştiinţele

organizării şi-au luat cu adevărat avânt. Încă din anul 1945 (Simon,1945) s-a început

construirea instrumentelor indispensabile cunoaşterii şi înţelegerii funcţionării

administraţiei publice, Herbert Simon venind, în 1958, alături de J.G. March cu o veritabilă

teorie generală a fenomenului organizaţional.

Conceptul-cheie din analiza lui Herbert Simon este acela de raţionalitate limitată. Toată

organizaţia se înscrie într-o perspectivă de acţiune raţională; ea tinde spre realizarea



36

anumitor scopuri, traversând deciziile luate de indivizii care o compun, instaurând

coeziunea ansamblului uman şi cooperarea între membrii săi. Dar rezultatele obţinute nu

coincid întotdeauna cu obiectivele vizate; aceste decalaje se explică prin faptul că indivizii

dintr-o organizaţie nu dispun de toate elementele de informare pentru ca decizia să

devină un act în întregime raţional.

Contribuţia lui Herbert Simon marchează adevărata naştere a teoriei organizaţiilor; se

asistă astfel la o apropiere a studiilor realizate până atunci în perspective foarte diferite şi

vizând câmpuri disciplinare diferite (Administraţie Publică, Management, Psihologia

relaţiilor industriale, Sociologia birocraţiei...), dar toate având drept centru de referinţă

tema organizării; o nouă disciplină se va constitui progresiv, tinzând să cuprindă, în SUA,

tot câmpul studiilor administrative, concurând şi chiar înlocuind ştiinţa tradiţională a

administraţiei publice. Teoria organizaţională se vrea în cele din urmă pluridisciplinară –

ea integrează munca psihologilor, sociologilor, politicienilor, economiştilor, practicienilor de

management – şi, sintetic, ea acordă o atenţie egală aspectelor formale şi informale,

raţionale şi afective, tehnice şi de comportament privind funcţionarea organizaţiilor;

câmpul său de investigare este virtual nelimitat, pentru că nu doar întreprinderile, ci şi

administraţiile, bisericile sau partidele politice pot fi cuprinse în această optică; se referă la

definirea conceptelor şi a cadrelor de analiză care să permită compararea şi înţelegerea

întreprinderilor colective, indiferent de natură – publice sau private.

În opinia lui Etzioni (1964), organizaţiile se caracterizează prin:

• diviziunea muncii, a puterii şi a responsabilităţilor comunicării; aceste diviziuni nu

sunt întâmplătoare sau tradiţionale, ci sunt deliberat construite pentru a urmări

realizarea unor obiective specifice;

• prezenţa unuia sau a mai multor centre de putere care controlează eforturile

organizaţiei şi le direcţionează spre realizarea obiectivelor propuse; aceste centre

de putere trebuie să evalueze în permanenţă performanţele organizaţiei, să-i

remodeleze structura atunci când este necesar, pentru a-i spori eficienţa;



37

• fluctuaţia personalului; unele persoane pot fi înlăturate, iar atribuţiile lor să fie

repartizate altora. De asemenea, organizaţia poate modifica structura personalului

prin transfer sau promovare“.

În gândirea modernă se consideră că, pentru a-şi putea realiza efectiv şi eficient

obiectivele propuse, organizaţiile ar trebui concepute raţional. Este probabil ideea care

separă societatea organizaţională contemporană de cea de la începuturile istoriei.

În opinia unui conducător al unei organizaţii, „problema organizaţiilor moderne este aceea

de a construi grupuri umane raţionale care să genereze în acelaşi timp minimum de efecte

nedorite şi maximum de satisfacţie“ (Etzioni, 1964, 2). Alţii pot concepe însă doar nişte

structuri organizaţionale funcţionale care să-şi îndeplinească scopurile propuse.

Este foarte clar, aşadar, că eforturile de a rezolva această problemă au condus la

dezvoltarea unei „teorii organizaţionale“. Din cauza caracterului său fragmentar, ar fi mai

potrivit să discutăm despre teorii de organizare, dar există câteva premise care par să

acopere cea mai mare parte a gândirii în acest domeniu. Printre acestea, se numără:

• structura unei organizaţii îi influenţează comportamentul;

• structura unei organizaţii influenţează comportamentul propriului personal şi al

participanţilor;

• procesele organizaţionale influenţează comportamentul individual şi organizaţional;

• structurile şi procedurile organizaţionale pot fi concepute raţional (sau ştiinţific)

pentru ca obiectivele propuse să fie realizate efectiv şi eficient;

• organizaţiile pot fi conceptualizate ca sisteme care răspund, dar şi influenţează

mediul, căutând să evalueze eficienţa acestor răspunsuri.

În general, teoria organizaţională este „generică“, în sensul că nu face distincţie între

organizaţiile publice sau private. Cu toate acestea, unii teoreticieni au început să se

concentreze pe această distincţie în încercarea de a dezvolta o teorie şi o practică în



38

managementul organizaţiilor publice. Teoria organizaţională a înregistrat progrese

importante.

Totuşi, aşa cum Charles Perrow observa, „în decursul a câtorva decenii de cercetări şi

teorii, am învăţat mai mult despre felul în care nu funcţionează lucrurile (chiar dacă unele

ar fi trebuit să funcţioneze) decât despre felul în care funcţionează“ (Shafritz şi Whitbeck,

1978, p. 322). Care sunt lecţiile pe care le-am învăţat?

Conceptele organizaţionale s-au adaptat mai greu în Europa datorită puternicei conştiinţe

a specificului administraţiei publice. Accentul nou pus pe eficacitatea managementului

public a contribuit la menţinerea anumitor rezistenţe; din moment ce se căuta ameliorarea

funcţionării administraţiei, tendinţa era de a se inspira din precepte de organizare foarte

generale; „reformismul administrativ a antrenat deci inflexibilitatea percepţiei fenomenului

administrativ şi favorizarea avântului ştiinţelor organizării“.

Cu toate că, în ţările europene, evoluţia teoriei organizaţionale a fost mai lentă,

intervenţionalismul crescând al statului a condus la acordarea unei atenţii sporite

problemelor de organizare şi de management şi a nu considera ca eretice ideile de a

împrumuta metodele sectorului privat; în paralel, difuzia muncii sociologilor americani a

realizat apropierea termenilor de organizare între sectorul public şi cel privat.

Administraţia însăşi va fi contaminată de noile valori axate pe eficacitate, competitivitate,

rentabilitate, care cuprinseseră întreaga societate. Se constată, în anii ’60, o veritabilă

răsturnare a mentalităţii tradusă prin conversia înalţilor funcţionari la perceptele teoriei

organizaţionale; vechiul postulat, după care managementul public nu ar putea fi măsurat

în termeni de eficacitate, va ceda progresiv locul ideii că administraţia este susţinută, ca şi

întreprinderile private, de căutarea unei productivităţi ridicate şi de raţionalizarea

metodelor de muncă, făcând apel la tehnicile moderne de organizare şi decizie, iar

reformele tinzând să introducă regulile unui management public vor interveni efectiv



39

(punerea în aplicare a serviciilor „organizare şi metode“, procesul de raţionalizare a

aspectelor bugetare etc.).

Corelativ, sociologia organizaţiilor se va implanta în anii ’60 sub impulsul lui Crozier

(1963) care a făcut cunoscute realizările sociologilor americani şi s-a inspirat din acestea

pentru propriile sale studii.


Crozier, M. 1963. Le phénomène bureaucratique. Paris. Etzioni, A. 1964. Modern Organizations. Englewood Cliffs, N.J.: Pretice-Hall.

March J., Simon, H. [1958]1993. Organizations. 2nd ed. [New York: Wiley] Oxford:

Blackwell Publishers.

Rhodes R.A.W., „Introduction”, Public Administration, 69 (1), 1991. Simon H. [1945] 1983. Administration et processus de décision, trad. Paris: Economica. Shafritz, J., M., Whitbeck, P., H. 1978. Classics of Organization Theory. Oak Park, IL:

Moore Publishing Co.

2.3. Paradigma economică a ştiinţelor administrative

Paradigma economică a ştiinţelor administrative vorbeşte – în principal dar nu în mod

exclusiv – despre modalitatea de adoptare a deciziilor publice prin prisma teoriilor

economice. Paradigma economică abordează problematici abórdate şi de celelalte

paradigme dar oferind o nouă perspectivă. Putem oferi ca exemplu serviciile publice –

subiect care poate fi abordat atât juridic cât şi managerial.

A. Optimul economiei publice

Dezbateri recente (Hess, Adams, 1999, 1-12.) relevă faptul că interesul public constituie

nucleul dur al economiei publice, o noţiune fundamentală a administraţiei publice

democratice reprezentative, apărută ca reacţie la curentul raţionalismului economic.



40

Operaţionalizat, interesul public devine binele societăţii ca întreg, ceea ce conduce la o

abordare sistemică, în care interesul public apare ca rezultat al emergenţei sistemice a

intereselor private şi/sau sectoriale. Trebuie menţionat şi faptul că există o relaţie cauzală

între interesul public şi procesul politic, motiv pentru care interdependenţa subsistemelor

social-economice şi politice se manifestă. Mai mult chiar, interesul public poate fi

considerat drept rezultatul conflictului forţelor diverselor grupuri de interese prezente, la un

moment dat, la nivel decizional. În acest context, admiţând că interesul public exprimă

nevoile cetăţenilor în ansamblul lor, putem defini ca sistem economic optim (Galbraith, J.,

K., 1982, 11) pe „acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii“. Poate fi,

prin urmare, introdus optimul social ca o combinaţie între o alocare a resurselor societăţii,

o structură a producţie şi o distribuţie a venitului care, pe baza unui set declarat de

obiective, este considerată cea mai bună. Conceptul de optim social este utilizat, cel mai

adesea, în economia bunăstării, unde ne putem confrunta cu o alegere între mai multe

situaţii alternative, care corespund, cu toate, optimului Pareto. Aceste ultimele constatări

au determinat unii autori să vorbească chiar de „imposibila definire a unui optim social“

(Genereux, J., 2000, 167). Acceptând o anumită relativizare a termenului, trebuie să

remarcăm faptul că, cel puţin teoretic, apariţia unei funcţii a bunăstării sociale, rezolvă,

pentru moment, problema existenţei optimului social care va coincide cu un punct de

tangenţă a curbelor utilităţii corespunzătoare punctelor Pareto-optimale şi a curbei

bunăstării sociale şi care asigură cea mai înaltă bunăstare.

Totodată, optimul economiei publice va reprezenta o sinteză între optimul economic la

nivelurile microeconomic şi macroeconomic putând prevala abordările strict economice (de

piaţă) sau cele strict administrative, raportate la puterea politică. Economia publică fiind o

ştiinţă a interacţiunii sociale, va opta pentru o abordare mixtă a problematicii optimului

economic public.


Dicţionar MacMillan de Economie Modernă. 1999. Bucureşti: Codecs, pag. 284.

Galbraith, J., K. 1982. Ştiinţa economică şi interesul public. Bucureşti: Politică



41

Genereux, J., 2000. Economie politică. Microeconomie. Bucureşti: All Beck.

Hess M., Adams D., „National Competition Policy and (the) public interest”, National

Centre for Development Studies, (NCDS), Briefing Paper, No. 3, aprilie, 1999.

Matei A. 2003. Economie publică. Analiza economică a deciziilor publice. Bucureşti:

Economică

B. Statul – actor al economiei publice

Temele de bază, menite să conducă la înţelegerea conţinutului economiei publice,

presupun înţelegerea noilor dimensiuni economice ale acţiunilor publice şi a modului de

acţiune a omului ca actor al economiei publice.

Aceste probleme pot fi soluţionate de către fiecare individ prin intermediul organizaţiilor

sau comunităţilor, mai mult sau mai puţin vaste, şi care realizează constrângeri. Statul nu

este decât unul dintre actorii economiei publice. Totuşi, experienţa demonstrează că

puterea publică, reprezentată de stat, joacă un rol important în economie. În ţările OECD cota

cheltuielilor publice din PIB (produs intern brut) a crescut de la 8% la începutul secolului XIX la

40% în prezent. De altfel, trebuie să subliniem faptul că indicatorii de cheltuieli publice nu

reflectă decât parţial ponderea intervenţiilor publice: un stat poate interveni mai mult decât un

alt stat cu cheltuieli publice mai mici dacă se alege reglementarea în loc de producţie, scutirea

de datorii în loc de subvenţie, impozitul în loc de împrumut (Foirry,1997, 7). Rămân în

discuţie câteva probleme.

Mai întâi, anumite capitole ale economiei publice aplicate (de ex. metodele de stabilire a

preferinţelor sau de evaluare a acţiunilor publice) sunt puţin cunoscute şi puţin utilizate de

către decidenţi şi manageri de proiecte publice. Pe de altă parte, diseminarea soluţiilor şi a

recomandărilor poate juca un rol, deloc neglijabil, pentru stabilizarea climatului sociopolitic

în ţările în care decidenţii politici şi-au pierdut o parte din credibilitate. În sfârşit, aceste

întrebări au apărut la sfârşitul ultimului deceniu al secolului XX, care a fost marcat de o



42

critică generalizată privind intervenţionismul public.

Există trei mari caracteristici în funcţie de care devine posibilă, dacă nu chiar oportună,

clasificarea actorului considerat, până nu demult, unicul important în sfera relaţiilor

economice şi internaţionale (Connolly si Munro, 1999):

- Putere de coerciţie: statul este unica instituţie ce deţine monopolul activităţilor de

legiferare, apărare naţională, gestionare a rezervelor militare în caz de război. Puterea de

coerciţie este esenţială pentru înţelegerea rolului jucat de stat în procesul de furnizare a

bunurilor şi serviciilor publice;

- Responsabilitate: deşi deţine monopolul puterii, statul este limitat în acţiunile sale

de constituţii (scrise ori nescrise), acte normative ce reprezintă, în fapt, voinţa naţională. În

plus, principalul mecanism de responsabilizare a guvernanţilor este votul, în acest sens,

alegerile ajutând nu numai la reprezentarea intereselor beneficiarilor de servicii publice,

dar şi la sancţionarea practică a comportamentelor publice inoportune;

- Motivare: reprezintă, în fapt, motivul pentru care actorii puşi în slujba statului

acţionează. În general, răspunsul la această întrebare este „interesul public“, rolul

profitului, fiind luat, în această perspectivă, de dorinţa de a servi ţării şi cetăţenilor

acesteia. Există, fireşte, numeroşi critici ai acestei interpretări: Buchanan, de pildă,

consideră că motivaţia în sectorul public şi cea din sectorul privat sunt similare,

contraargumentele la această poziţie fiind date de faptul că sistemul de sancţiuni şi

recompense, specific sectorului public, poate conduce la crearea unei culturi

organizaţionale distincte de cea existentă în sectorul privat, culturi ce valorizează: a)

spiritul public şi b) cariera dedicată serviciului public. Fireşte, caracteristici asemănătoare

pot fi întâlnite în numeroase organizaţii şi instituţii, precum cele caritabile. Totuşi,

presiunea reprezentată de alegeri şi vot este mult mai semnificativă în sectorul public, la

nivel guvernamental.

Încă de la începutul anilor 1980, o mişcare de dezangajare a puterii centrale

(dereglementare, privatizare şi descentralizare) a afectat şi/sau afectează ţări

industrializate (neoliberalism), ţări în curs de dezvoltare (ajustare structurală) şi foste ţări



43

socialiste (tranziţia către o economie de piaţă). Deşi aceasta nu a avut întotdeauna

efectele scontate, a avut totuşi meritul de a-i forţa pe analişti să se gândească la un nivel

de stat satisfăcător, nivel ce se află între statul minimal al unora (care asigură cadrul legal

şi reglementar al pieţelor, şi statul maximal al altora (producător, inclusiv, de bunuri

private).

Specialiştii în economie publică nu mai cred în existenţa unui stat planificator, binevoitor şi

omnipotent. Mai mult, abandonarea celor două ipoteze privind bunăvoinţa agenţilor publici

şi perfecţiunea informaţiei stă la baza reînnoirii analizei deciziilor publice din ultimii ani.

Specialiştii în economie publică pot astfel studia condiţiile reuşitei descentralizării

deciziilor. Totodată, aceştia investighează domenii cum ar fi cel al economiei corupţiei. Ei

nu mai pot fi satisfăcuţi de abordări univoce şi încearcă abordări ale dimensiunii spaţiale şi

ale dimensiunii temporale ale problemelor. Astfel, înţeleg de ce actorii vieţii economice

ajung la soluţii nonoptimale. De asemenea, ei admit şi integrează oportunităţile ştiinţelor

sociale şi politice.

În istoria gândirii economice se observă o veritabilă mişcare privind importanţa pe care

autorii vor să o dea statului într-o economie de piaţă (Foirry, 1997, 11-17).

a) Mercantiliştii. Autorii care evocă evoluţia statului în gândirea economică pleacă, în

general, de la opera lui Adam Smith. Acest fapt nu este o consecinţă a hazardului, căci

aceştia pornesc de la perspectiva mâini invizibile, ceea ce înseamnă o ordine garantată a

pieţei şi cercetarea interesului privat.

b) Fiziocraţii. Reprezentanţi ai unei şcoli de teorie economică, asociată, în principal, cu

numele lui F. Quesnay şi dezvoltată în Franţa în secolul al XVIII-lea, fiziocraţii au vorbit

puţin despre stat sau în termeni care rămân departe de preocupările contemporane.

Fiziocraţii au criticat opinia mercantilistă conform căreia bogăţia este creată de schimb şi

că producţia deţine rolul cel mai de seamă în crearea bogăţiei. Ei au identificat, ca sursă a

acumulării, surplusul de producţie realizat peste resursele folosite în producţie.



44


Blaug, M. 1981. La pensée économique: Origine et developpment. Paris: Economica.

Connolly., S., Munro, A. 1999. Economics of the Public Sector. London: Prentice Hall

Europe.

Foirry, J. P. 1997. Économie publique. Paris: Hachette.

Matei, A. 2003. Economie publica. Analiza economica a deciziilor publice. Bucureşti:

Economică



45

III. Abordări teoretice contemporane în sociologie

Obiectul de studiu al sociologiei este vast iar aceasta este o ştiinţă care se bazează pe

cercetare empirică. În aceste condiţii, nu trebuie să ne mire numărul mare de abordări

teoretico-metodologice din literatura de specialitate.

Un sociolog trebuie să se ferească de „etnocentrismul” teoretic prin „citirea” fenomenului

studiat din prisma unor teorii diferite. Având în vedere că trăim într-o societate dinamică,

caracterizată din ce în ce mai mult de interdependenţe globale, trebuie să ne aşteptăm ca

şi aparatul teoretic şi metodologic să se transforme.

Acest material trasează, în prima parte, cele trei niveluri de analiză sociologică: micro,

mezo şi macro. A doua parte prezintă puncte de vedere distincte, dar la fel de importante,

despre ce este societatea şi cum poate fi analizată împreună cu componentele sale.

Prezentarea porneşte de la clasici, ajungând până în zilele noastre. În ultima parte sunt

prezentate câteva preocupări majore din ultimii ani în domeniul sociologiei. Bibliografia

recomandată este, evident, selectivă.

1. Micro-mezo-macro

În general, când analizăm un fenomen social suntem interesaţi să identificăm formele pe

care acesta le ia şi intensitatea cu care se manifestă, dar şi factorii care îl determină. De-a

lungul istoriei sociologiei, s-au conturat trei variante principale complementare asupra

cărora cercetătorii se pot opri: nivelul micro, nivelul mezo şi nivelul macrosociologic

(Johnson 2008).



46

Un individ obişnuit este preocupat mai degrabă cu ceea ce face de la o zi la alta, cu

planurile sale de viitor etc. Acesta este interesat să identifice mijloacele prin care să îşi

atingă scopurile. Pentru el, rezultatele acţiunilor proprii sunt mai degrabă ale modului în

care comunică cu diverse persoane în funcţie de rolurile asumate, iniţiativele instituţiilor

statului, de exemplu, putând părea prea îndepărtate de ţelurile zilnice. Cum

interacţionează indivizii? Cum se formează şi menţin relaţiile personale? Cum este

construită identitatea prin interacţiunile de zi cu zi? Ce efect are modul în care cineva se

înţelege cu colegii asupra satisfacţiei cu locul de muncă? Ce strategii adoptăm pentru a ne

face „plăcuţi” la un nou loc de muncă? Concetrarea sociologului asupra interacţiunilor

directe şi relaţiilor interpersonale este o abordare de nivel microsociologic.

Viaţa de zi cu este, chiar dacă nu ne gândim constant la acest lucru, dependentă de un

set de instituţii sociale, de modul în care acestea interacţionează, de evoluţiile din sistemul

socioeconomic global din care face parte ţara în care cineva trăieşte. La acestea se

adaugă cultura unei societăţi, sistemul de valori dominant, norme sociale etc.

Concentrarea sociologului pe înţelegerea sistemelor sociale, a instituţiilor sociale şi a

interacţiunilor dintre acestea, a structurii sociale este o abordare de nivel

macrosociologic.

Interacţiunile zilnice şi structurile care ne influenţează viaţa sunt corelate cu ajutorul unor

formaţiuni sociale de nivel mediu cum ar fi comunităţile, organizaţiile, clasele sociale etc.

Acesta este nivelul mezosociologic.


Johnson, Doyle Paul. 2008. Contemporary sociological theory. An integrated multi-level

approach. NY: Springer

Macionis, John J. [1987]. 2008. Sociology, 12th edition. Londra: Pearson Education

Mouzelis, Nicos. 1995. Sociological theory: what went wrong? Diagnosis and remedies.

Londra: Routledge



47

Sztompka, Piotr. 1993. The sociology of social change. Oxford: Blackwell

Turner, Jonathan H. (ed). 2001. Handbook of sociological theory. NY: Springer

2. Abordări teoretico-metodologice majore

Macionis (2008) identifică trei abordări teoretice majore în sociologie. În Tabelul 1 sunt

prezentate principalele trăsături ale acestora.

Tabelul 1 Trei abordări majore în sociologie (adaptare după Macionis 2008)

Abordarea structural-funcţională

Abordarea conflictualistă

Abordarea interacţionistă

Nivel de analiză Macro Macro Micro



48

Perspectiva asupra

societăţii

Societatea este un

sistem relativ stabil

format din

componente

interdependente.

Fiecare componentă

are o funcţie. Există

un acord general cu

privire la ce este

corect/incorect din

punct de vedere

moral.

Societatea este un

sistem dominat de

inegalităţi bazate pe

clasă, gen, rasă.

Mecanismele sociale

îi avantajează pe

unii în detrimentul

altora. Inegalitatea

socială generează

conflict, care

produce schimbări

sociale.

Societatea este un

proces. Indivizii

interacţionează în

diferite contexte

folosind simboluri.

Realitatea socială

este variabilă şi

tranzitorie.

Întrebările

fundamentale la care

vrea să răspundă

abordarea

Cum pot fi integrate

mai bine

componentele

societăţii? Care sunt

cele mai importante

componente?

Cum interacţionează

aceste componente?

Ce rol pozitiv pentru

întreg are fiecare

componentă?

Cum este divizată

populaţia prin

mecanismele

sociale?

Cum îşi protejează

privilegiile cei

avantajaţi?

Cum acţionează cei

dezavantajaţi pentru

a provoca

schimbare?

Cum

experimentează

indivizii societatea?

Cum modelează

indivizii realitatea

socială?

Cum se schimbă

semnificaţiile şi

comportamentele de

la o persoană la alta

şi de la o situaţie la

alta?

2.1. Scurt istoric al ideilor sociologice. Clasici

Istoria sociologiei ne arată că ideile teoretice clasice au principalele surse în spaţiul



49

francez, german, britanic şi american. Acestea au variat în funcţie de climatul socioistoric

al momentului din regiunile respective. Punctul de vedere francez, cunoscut drept

pozitivist, era că sociologia este o ştiinţă similară celor ale naturii: comportamentul uman

este guvernat de legi obiective universale care pot fi descoperite prin studierea empirică a

faptelor sociale care transcend individul. Punctul de vedere german, cunoscut drept

istoricist, scoate în evidenţă importanţa tradiţiilor culturale specifice fiecărei societăţi.

Punctul de vedere britanic susţine că deciziile şi acţiunile persoanelor reflectă, în primul

rând, interesele individuale; totuşi acestea generează rezultate cu impact social care

transcend intenţiile individuale. Sociologia americană a fost puternic influenţată de toate

aceste trei puncte de vedere.

Emile Durkheim (1858-1917) a fost, în general, preocupat de integrarea socială optimă a

individului în societăţile moderne, integrare care este dependentă de nivelul de control

exercitat de instituţiile sociale asupra acestuia. Sociologul a insistat asupra necesităţii

studierii faptelor sociale, cărora le-a atribuit următoarele trăsături: sunt exterioare

individului, îl constrâng, şi sunt întâlnite în întreaga societate. Durkheim a susţinut că,

odată cu modernizarea societăţilor, se trece de la o solidaritate mecanică la o solidaritate

organică, adică de la relaţii bazate pe credinţe comune dobândite prin traiul în comunităţi

mici şi bazate în general pe rudenie, la relaţii bazate pe interdependenţa generată de o

diviziune a muncii mai accentuată. Solidaritatea mecanică este întărită prin legi represive,

pe când solidaritatea organică este întărită prin legi restitutive.

Pentru Max Weber (1864-1920), stratificarea socială se produce prin intersectarea a trei

axe: resurse economice, putere (politică) şi prestigiu. Weber a identificat două tipuri ideale

ale acţiunii sociale: raţională şi nonraţională. Acţiunea raţională, pe de o parte, poate fi

definită ca fiind rezultatul unei deliberări conştiente şi explicite între scopuri alternative, iar

pe de altă parte, ca angajament subiectiv faţă de un scop considerat ca fundamental.

Acţiunea nonraţională, pe de o parte urmează modelele împământenite de a face lucrurile

(tradiţională), iar pe de altă parte, exprimă sentimente şi emoţii fără o deliberare



50

conştientă (afectivă). Sistemelor birocratice le sunt specifice sistemele de autoritate de tip

raţional-legal, acestea fiind diferite de cele tradiţionale şi de cele carismatice.

Georg Simmel (1858-1918) este interesat de modul în care interacţiunile construiesc

societatea. Spre deosebire de Durkheim, analiza acestuia este de tip micro. Pentru

Simmel, sunt importante atât forma cât şi conţinutul interacţiunii (nevoile indivizilor).

Acesta a teoretizat, printre altele, asocierea dintre intensitatea relaţiilor şi potenţialul de

conflict în grupuri. Într-o interacţiune dintre cel puţin 3 persoane pot fi identificate patru

roluri: mediatorul, arbitrul, cel care doar asistă şi beneficiază de interacţiune şi cel care

„divide şi cucereşte”.


Durkheim, Emile. 1974. Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică

Durkheim, Emile. 2005. Despre sinucidere. Bucureşti: Editura Antet

Durkheim, Emile. 2008. Diviziunea muncii sociale. Bucureşti: Editura Antet

Giddens, Anthony. 2006. Sociology, 5th edition. Cambridge: Polity Press

Ritzer, George, Barry Smart (eds). [2001]. 2003. Handbook of social theory. Londra:

SAGE

Simmel, Georg. 2004. The philosophy of money. Londra: Routledge

Weber, Max. 2007. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Bucureşti: Humanitas

2.2 Interacţionism simbolic

Este o abordare prin care societatea este văzută ca produs al interacţiunilor de zi cu zi

dintre indivizi. Dacă privim indivizii doar prin prisma clasificării lor în categorii bazate pe

criterii obiective de tipul naţionalităţii, genului, rasei, clasei sociale etc., eşuăm în a

surprinde natura foarte diversă a fiinţei umane şi eforturile individuale de construire a vieţii.

Concepte specifice acestui curent sunt acţiune, interacţiune, limbaj, semnificaţii, simboluri,

conştiinţă subiectivă.



51

George H. Mead (1863-1931) considera că modelul behaviorist de explicare a

comportamentului este limitat. Răspunsurile intenţionate la stimuli nu sunt automate şi

nonreflexive. Indivizii încearcă să înţeleagă lumea în care trăiesc: prin comunicare şi

interacţiune aceştia generează interpretări comune exprimate prin simboluri. Limbajul este

cel mai simbolic mod de a interacţiona. Prin limbaj indivizii pot crea o lume simbolică, plină

de semnificaţii culturale, care nu este limitată la experienţele de tipul „aici şi acum”. O altă

idee interesantă este divizarea self-ului în „I” şi „me”, adică în structura interioară

nereflexivă şi „eu” - aşa cum este perceput de ceilalţi. Sociologia ar trebui să studieze (şi)

această lume subiectivă.

Mai recent, Wiley (1994) propune modelul „I-me-you”, prin care persoana este văzută prin

prisma acţiunilor sale prezente (I), a experienţei acumulate (me) şi a proiectelor sale de

viitor (you).

O contribuţie importantă este cea a managementului impresiei a lui Erving Goffman (1922-

1982). Folosind limbajul din teatru, acesta a încercat să arate cum indivizii îşi construiesc

identitatea prin strategiile de gestionare a imaginii proprii.


Blumer, Herbert. 1969. Symbolic Interactionism. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.

Cooley, Charles Horton. [1902]. 1964. Human Nature and the Social Order. New York:

Scribner's.

Goffman, Erving. 2007. Viaţa cotidiană ca spectacol. Bucureşti: Editura comunicare.ro

Hall, Peter M. 1972. „A Symbolic Interactionist Analysis of Politics”, Sociological Inquiry,

42: 35±75.

Mead, George Herbert. 1934. Mind, Self, and Society. Chicago: University of Chicago

Press

Stryker, Sheldon. 2001. „Traditional symbolic interactionism, role theory, and structural



52

symbolic interactionism. The road to identity theory” în Turner, Jonathan H. (ed).

Handbook of sociological theory. NY: Springer

Wiley, Norbert. 1994. The Semiotic Self. Chicago. The University of Chicago Press.

2.3. Fenomenologia

Interpretăm lumea, în mare parte, în funcţie de mediul în care ne-am format ca fiinţe

sociale. Mai exact, ne naştem într-o lume culturală care ne oferă categoriile perceptuale

pe care le vom utiliza şi modela, la rândul nostru, în viaţa de zi cu zi. Influenţele vin din

întreaga cultură a societăţii dar şi din subculturile asociate rolurilor pe care le deţinem.

Viaţa socială este o continuă acumulare de experienţe şi reinterpretări ale trecutului care

se transmit generaţiilor viitoare.

Unul dintre reprezentanţii de seamă ai acestei abordări este Alfred Schutz (1899-1959)

(1967). Acesta distinge două elemente explicative ale unei acţiuni: care este proiectul

căruia îi serveşte („in order to” motive) şi care sunt experienţele anterioare care au făcut

ca individul să ajungă la performarea acesteia („because” motive). Pentru acest autor,

cunoaşterea sociologică nu este interesată să descrie o situaţie particulară sau trăirile

subiective ale indivizilor: scopul cercetării ar trebui să fie identificarea modelelor de acţiune

şi a relaţiilor care pot fi asociate unor tipuri sociale generale.


Schutz, Alfred. 1967. The Phenomenology of the Social World. Evanston, IL: Northwestern

University Press.

Berger, Peter and Luckmann, Thomas. 1967. The Social Construction of Reality. New

York: Doubleday.

Garfinkel, Harold. 1967. Studies in Ethnomethodology. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-

Hall.

Schutz, Alfred and Luckmann, Thomas. 1973. The Structure of the Life-World. Evanston,



53

IL: Northwestern University Press.

2.4. Analiza structural-funcţională

Societatea este un sistem complex format din elemente cu funcţii care menţin stabilitatea

întregului. Structura socială modelează viaţa individului care este parte din elementele

acesteia precum familia, locul de muncă, comunitatea etc. Istoric, acest tip de analiză

derivă din ideile lui Auguste Comte (1798-1857), Emile Durkheim şi Herbert Spencer

(1820-1903).

Un rol important în cadrul acestei abordări l-a avut Robert Merton (1910-2003) cunoscut şi

pentru teoriile cu rang mediu de generalitate. O descriere limpede a analizei funcţionale

(particulariste) este oferită de Cătălin Zamfir (1993): „Drept cadru de referinţă nu mai este

luată societatea, ci un sistem social oarecare caracterizat printr-o orientare finalistă. Prin

aceasta, logica sistemului nu mai este absolută. Elementele sale nu mai sînt modelate

exclusiv de sistemul cărora aparţin sau pe care le afectează, ci şi de alte sisteme cu care

sistemul în cauză se învecinează. Postulatul funcţionalismului universal nu mai este

obligatoriu: un element poate să nu aibă o funcţie pozitivă pentru sistemul în cauză, el fiind

generat de alte sisteme. Elementul este, din acest motiv, relativ independent de sistem. La

rîndul său, sistemul nu poate modifica, decît între anumite limite, un element oarecare,

consecinţa fiind acceptarea ca inevitabilă a unui grad incomplet de integrare. Această

perspectivă deschide posibilitatea analizei relaţiei dintre diferitele sisteme care se

învecinează, interferînd şi modificîndu-se reciproc, în afara relaţiilor de strictă supra- şi

subordonare pe care analiza funcţională globalistă le acceptă. În fine, dacă celălalt model

ducea inevitabil la o orientare conservatoare, integralistă, care avea dificultăţi în a explica

dinamica sistemelor, analiza funcţională particularistă poate să scoată în evidenţă

tensiunile, contradicţiile, schimbarea. Paradigma analizei funcţionale include cîteva

concepte fundamentale: sistem, element, cerinţă funcţională, alternativă funcţională,

funcţie, context structural, posibil acţional, alternative funcţionale”.



54


Merton, Robert K. 1968. Social Theory and Social Structure, enlarged edition. New York:

Free Press.

Parsons, Talcott. 1971. The System of Modern Societies. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-

Hall.

Parsons, Talcott. 1978. Action Theory and the Human Condition. New York: Free Press

Vlăsceanu, Lazăr. 1982. Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme.

Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică

Zamfir, Cătălin. 1993. „Funcţie (analiza funcţională)” în C. Zamfir, L. Vlăsceanu. Dicţionar

de sociologie. Bucureşti: Editura Babel

Zamfir, Cătălin. 2005. Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Iaşi: Editura Polirom

2.5. Agency and structure (Agent şi structură)

Este puntea de legătură între nivelurile micro şi macrosociologice. Atât conceptul de

„agency” cât şi cel de structură au un caracter dual (Ryan 2005). „Agency” se referă atât la

indivizi cât şi la formaţiuni sociale mai largi care acţionează.

Unul dintre reprezentanţii de seamă ai acestui mod de gândire este Anthony Giddens (n.

1938) cu a sa teorie a structurării. Pentru acesta agency şi structura coexistă în toate

formele de activitate umană: primul termen desemnează activităţile derulate în mod

intenţionat pentru satisfacerea nevoilor şi atingerea obiectivelor, iar structura este un set

de reguli deja constituite pe care individul le transformă la rândul său. Individul este

reflexiv, raţionalizând propriile acţiuni.

Bourdieu (1930-2002) arată de asemenea că ceea ce face un individ nu este explicat doar

prin propria voinţă sau doar prin constrângerile obiective exterioare. Un concept foarte

cunoscut propus de acesta este habitus (1984).



55


Archer, Margaret. 1982. „Morphogenesis versus Structuration: On Combining Structure

and Action” în British Journal of Sociology 33:455–83.

Bourdieu, Pierre. 1977. Outline of a Theory of Practice. London: Cambridge University

Press.

Bourdieu, Pierre. 1984. Distinctions: A Social Critique of the Judgment of Taste.

Cambridge, MA: Harvard University Press.

Bourdieu, Pierre. 1990. In Other Words: Essays toward a Reflexive Sociology. Cambridge,

UK: Polity.

Giddens, Anthony. 1984. The Constitution of Society: Outline of the Theory of

Structuration. Berkeley, CA: University of California Press.

Habermas, Jürgen. 1987. The Theory of Communicative Action. Vol. 2, Lifeworld and

System: A Critique of Functionalist Reason. Boston, MA: Beacon.

Ryan, Michael. 2005. „Agency and structure” în George Ritzer (ed). Encyclopedia of social

theory, vol 1. Londra: SAGE

2.6. Postmodernism

Desemnează modul de a gândi „altfel” decât ne-au obişnuit teoriile sociologice de până la

el. A gândi în acest mod înseamnă a respinge (sau critica) existenţa unor trenduri,

explicaţiile probabiliste, controlul variabilelor. Ritzer şi Goodman (2001: 152) identifică

principalele trăsături ale acestui curent: „scepticism către marile naraţiuni (grand

narratives), abandonarea oricărei ipoteze deterministe, respingerea standardelor

universale, retorică „jucăuşă” (playful rhetoric), abordarea subversivă şi concentrarea pe

iraţional”. Teoria nu explică de ce fenomenele sociale se întâmplă în diferite moduri ci

oferă moduri alternative de a le privi.

Concepte specifice teoriei postmoderne sunt de-centralizarea (decentering) (Derrida),



56

deconstrucţie, pluralism teoretic, genealogie (Foucalt), hiperrealitate (Baudrillard),

enchantment (Ritzer) etc.


Baudrillard, J. 1994. Simulacra and simulation. Ann Arbor, MI: University of Michigan

Press

Baudrillard, J. 2008. Societatea de consum. Mituri şi structuri. Bucureşti: Editura

comunicare.ro

Bauman, Z. 2000. Liquid modernity. Cambridge, England: Polity Press

Derrida, J. 1977. Structure, sign and play in the discourse of the human sciences. In R.

Macksey & E. Donato (Eds.), The structuralist controversy: The languages of

criticism and the sciences of man (pp. 247-272). Baltimore: Johns Hopkins

University Press

Foucault, M. 1970. The order of things. New York: Vintage Books

Gellner, E. 1992. Postmodernism, reason, and religion. London: Routledge

Hebdige, D. 1986. „Postmodernism and "the other side."” Journal of Communication

Inquiry, 10(2), 78-98

Lyotard, J.-F. 1993. Tlie postmodern explained. Minneapolis: University of Minnesota

Press

Ritzer, G. 1997. Postmodern social theory. New York: McGraw-Hill.

Ritzer, G. 1999. Enchanting a disenchanted world: Revolutionizing the means of

consumption. London: Sage

Ritzer, G., Goodman, Douglas. 2001. „Postmodern social theory” în Turner, Jonathan H.

(ed). Handbook of sociological theory. NY: Springer

Sim, Stuart (ed). 2001. The Routledge companion to postmodernism. Londra: Routledge

3. Câteva teme majore în sociologie



57

3.1. Sociologia consumului

Societăţile contemporane sunt deseori catalogate ca fiind societăţi de consum. Nu este de

mirare că un subiect major deseori analizat în sociologie este consumul şi impactul său

asupra vieţii individuale, sociale, mediului înconjurător.

În anumite teorii, cu precădere spre începutul secolului XX şi cu o revitalizare în anii 2000,

consumul este analizat dintr-un punct de vedere mai degrabă normativ. Se porneşte de la

teoriile nevoilor umane, cel mai frecvent sintetizate sub forma unei piramide (teoria lui

Maslow), lucrurile care pot fi consumate fiind împărţite în necesare şi inutile. Perspectiva

critică asupra consumului (de tip modern) este atribuită deseori perioadei fordiste. Una

dintre trăsăturile fordismului este reglementarea de tip top-down a activităţilor, principiile

tayloriste fiind baza organizării din orice domeniu al vieţii sociale. În ceea ce priveşte viaţa

personală, rolurile indivizilor sunt clar definite fiecare având responsabilităţi moştenite,

adică determinate doar de simplul fapt că este femeie sau bărbat, tânăr sau bătrân, dintr-o

clasă socială inferioară sau dintr-o clasă socială superioară. Producţia fordistă satisface

nevoile de la baza piramidei.

Orientările teoretice mai recente, adesea clasificate drept postmoderniste, atribuie o

importanţă ridicată satisfacerii nevoilor superioare din clasificarea piramidală. Acest tip de

consum coincide cu perioada postfordistă: societăţile au atins un grad de dezvoltare socio-

economică ridicată, ceea ce este echivalent cu înmulţirea oportunităţilor de satisfacere a

nevoilor primare. Individul are nevoie de afirmare personală şi recunoaştere socială.

Acesta vrea să fie cunoscut mai degrabă prin lucrurile care îl fac unic sau cel puţin distinct,

decât prin apartenenţa la un anumit grup social de tipul claselor sociale. Pentru a-şi

satisface aceste nevoi, individul trebuie să consume lucruri care îi etalează poziţia

distinctă în societatea sau în comunitatea în care trăieşte. Din acest motiv s-a dezvoltat

producţia diferenţiată: poate alege produse care constituie o gamă largă. În postfordism,



58

individul consumă inclusiv „extraopţiunile” din epoca teoretică anterioară.


Adorno, Theodor W. 1974. Minima moralia: reflections from a dramaged life, trans. E.F.N.

Jephcott. London: Verso

Bryman, Alan. 2004. The disneyzation of society. London: SAGE

Corrigan, Peter. 1997. The sociology of consumption: an introduction. Londra: SAGE

Featherstone, Mike. [1991]. 2007. Consumer culture and postmodernism, 2nd edition.

London: SAGE

Lash, S., John Urry. 1994. Economies of signs and space. Londra: SAGE

Marcuse, Herbert. 1968. One dimensional man. London: SAGE

Paterson, Mark. 2006. Consumption and everyday life. Londra: Routledge

Ransome, Paul. 2005. Work, consumption and culture. Affluence and social change in the

twenty-first century. Londra: SAGE

Ritzer, George. 1998. The McDonaldization Thesis. London: SAGE

Urry, John. 1995. Consuming places. NY: Routledge

3.2. Clasă, strat, poziţie socială sau stil de viaţă?

În contextul dezbaterii prezentate anterior este evidentă o alta cu privire la modul în care

sunt stratificate societăţile în zilele noastre. Astfel, pot fi identificate trei puncte de vedere:

- clasele sociale au existat iar în prezent au forme noi: „conştiinţa de clasă” este o

utopie, puterea de mobilizare socială (sindicalizarea) s-a diminuat, dar grupurile definite

economic pot susţine sau împiedica schimbarea socială;

- societatea are o structură instabilă datorită procesului de individualizare, deci

diviziunile sociale din societăţile contemporane nu mai sunt adecvat reflectate de clasele

sociale: avem identităţi multiple. Stilul de viaţă înlocuieşte clasa socială;

- o variantă universal valabilă şi lipsită de încărcătură ideologică: într-o societate

există straturi sociale deoarece persoanele deţin cantităţi diferite de resurse.



59


Atkinson, Will. 2007. „Beck, individualization and the death of class: a critique” în The

British Journal of Sociology, vol. 58, nr. 3

Beck, Ulrich. 2007. „Beyond class and nation: reframing social inequalities in a globalizing

world” în The British Journal of Sociology, vol. 58, nr. 4

Chan, Tak Wing, Goldthorpe, John H. 2007. „Class and status: the conceptual distinction

and its empirical relevance” în American Sociological Review, vol. 72, august, pp.

512-532

Domanski, Henryk. 2000. On the verge of convergence. Social stratification in Eastern

Europe. Budapest: Central European University Press

Eyal, Gil, Szelenyi, Ivan, Townsley Eleanor. 2001. „The utopia of postsocialist theory and

the ironic view of history in neoclassical sociology” în The American Journal of

Sociology, vol. 106, nr. 4, ianuarie, pp. 1121-1128

Featherstone, Mike. [1991]. 2007. Consumer culture and postmodernism, 2nd edition.

London: SAGE

Goldthorpe, John H. 1980. Social Mobility and Class Structure in Modern Britain. Oxford:

Clarendon.

Grusky, David B. (ed.). 2008. Social Stratification. Class, Race, and Gender in

Sociological Perspective, 2nd edition. Boulder, Colorado: Cornell University

Grusky, David B., Sorenses, Jesper B. 1998. „Can class analysis be salvaged?” în

American Journal of Sociology, vol. 103, nr. 5, martie, pp. 1187-1234

Grusky, David B., Weeden, Kim A. 2002. „Class analysis and the heavy weight of

convention” în Acta Sociologica, vol. 45, nr. 3, pp. 229-236

Kirby, Mark. 1999. Stratification and differentiation. Houndmills: Macmillan

Pakulski, Jan, Waters, Malcolm. 1996. „Misreading status as class: A Reply to Our critics”

în Theory and Society, vol. 25, pp. 731-736

Vlăsceanu, Lazăr. 2007. Societate şi modernitate. Iaşi: Editura Polirom



60

Waters, Malcolm. 1991. „Collapse and convergence in class theory: the return of the social

in the analysis of stratification arrangements” în Theory and Society, vol. 20, nr. 2,

aprilie, pp. 141-172

3.3. Paradigma mobilităţii

Prin proliferarea inovaţiilor tehnologice care facilitează comunicarea în timp real la distanţe

foarte mari şi a mijloacelor de transport trans-europene şi trans-continentale se consideră

că indivizii au un spaţiu social cu graniţe ceva mai vagi definite: nu mai este spaţiul

restrâns al comunităţii de locuire sau chiar naţionale, ci este spaţiul larg al tuturor locurilor

pe care le cunoaşte prin intermediul circulaţiei informaţiei şi fizice în spaţiul geografic.

John Urry (n. 1946) (2007) dezvoltă paradigma mobilităţii pentru a înţelege adecvat viaţa

indivizilor în societatea contemporană. Urry propune în cadrul paradigmei sale două

concepte foarte interesante: motilitatea şi capitalul de reţea. Motilitatea se referă la

potenţialul de a fi mobil al unui individ. Capitalul de reţea vine în completarea celor

propuse de Bourdieu şi este „capacitatea de a genera (engender) şi susţine relaţii sociale

cu acei indivizi care nu se află în mod necesar în proximitatea spaţială a acestora, relaţii

care produc beneficii emoţionale, financiare şi practice” (Urry, 2007: 197).


Urry, John. 2007. Mobilities. Cambridge: Polity

Urry, John. 2010. „Mobile sociology” în The British Journal of Sociology, vol. 61, pp. 347-

366

3.4. Studiul valorilor

În dezbaterile academice ale ultimilor ani este utilizat frecvent conceptul „individualizare”.

Individualizarea este, printre altele, procesul prin care populaţiile îşi schimbă orientările



61

valorice „spre non-material şi emancipare; îndepărtarea de tradiţii, scăderea respectului

faţă de autoritatea clasică, re-definirea bunăstării în termeni de auto-împlinire,

independenţă şi emancipare. Totuşi, mai adecvate ar fi etichete precum creşterea

importanţei normelor „post-convenţionale”, de-tradiţionalizarea societăţii ori sporirea

relevanţei postmaterialismului” (van Deth, 1995: 2). Valorile sunt, aşadar, fundamentale în

înţelegerea schimbărilor sociale fiind influenţate de sistemul social dar la fel de valabilă

fiind şi relaţia inversă.

De câteva decenii se derulează în Europa şi nu numai o serie de studii dedicate măsurării

valorilor societăţilor implicate în proiecte: European Values Survey şi World Values

Survey. Acestora li se adaugă, parţial, European Social Survey sau International Social

Survey Programme. Ronald Inglehart (n. 1934) este unul dintre cei mai influenţi sociologi

al ultimelor decenii având un rol fundamental în elaborarea unor programe de cercetare

precum Eurobarometrul sau World Values Survey. Teoria revizuită a modernizării, pe care

o propune împreună cu Christian Welzel (2005) poate fi utilizată pentru a prezice calea pe

care se vor încadra societăţile lumii. Coordonatele principale ale teoriei sale sunt

dezvoltarea socioeconomică, moştenirea culturală a unui popor şi schimbarea orientărilor

de valoare a societăţilor lumii. Orientările de valoare dominante reflectă condiţiile de trai

din momentul respectiv. Dacă se schimbă condiţiile de trai este probabil ca şi orientările

de valoare să se schimbe în concordanţă - dar acest lucru se va întâmpla doar după o

perioadă importantă de timp în care populaţia a experimentat noile strategii de viaţă şi a

ajuns la concluzia că soluţia nouă este mai adecvată” (Inglehart şi Welzel, 2005: 23). În

concluzie, teoria revizuită a modernităţii susţine că, toate celelalte condiţii fiind egale,

dezvoltarea socieconomică favorizează valorile seculare şi de expresie. Pe lângă aceasta,

moştenirea culturală a unei populaţii are un rol fundamental: la nivel global nu se produce

o convergenţă culturală. Modernizarea culturală nu este ireversibilă şi, pe lângă aceasta,

schimbarea culturală nu este liniară: în funcţie de condiţiile sociale-economice-culturale-

politice vor predomina anumite orientări valorice. Răspândirea valorilor de expresie

transformă societăţile în entităţi mai tolerante, unde diversitatea este acceptată ca dat.



62

Schwartz critică abordarea lui Inglehart folosind ca argument principal în favoarea sa

universalitatea valorilor măsurate prin setul de indicatori propuşi. Pentru acest autor

oamenii au nevoi fundamentale derivate din calitatea de organisme biologice, de fiinţe

care au nevoie de interacţiuni sociale coordonate şi membri ai unor grupuri care trebuie să

supravieţuiască şi să atingă anumite niveluri de bunăstare. Pornind de la acest punct de

vedere sunt identificate zece valori de bază grupate într-o structură bidimensională: pe de

o parte sunt orientările opuse „self-enhancement/self-transcendence”, iar pe de alta, sunt

orientările opuse „openness to change/conservatism”.


Esmer, Yilmaz, Pettersson, Thorleif. 2007. Measuring and mapping cultures: 25 years of

comparative value survey. Koninklijke Brill NV, Leiden

Ester, P., Halman, Loek, de Moor, R. A. 1994. The individualizing society: value change in

Europe and North America. Tilburg University Press

Inglehart, Ronald, Welzel, Christian. 2005. Modernization, cultural change, and

democracy. The human development sequence. Cambridge University Press

Inglehart, Ronald. 1990. Culture shift in advanced industrial society. New Jersey:

Princeton University Press

Schwartz, Schalom H. (fd). „A proposal for measuring value orientations across nations”

disponibil online la adresa

http://europeansocialsurvey.org/index.php?option=com_docman&task=doc_view&gid=12

&Itemid=80

van Deth, Jan W. 1995. „Introduction: The Impact of Values” în Jan W. Van Deth şi Elinor

Scarbrough (eds) Beliefs in Government vol. IV: The Impact of Values. New York:

Oxford University Press, pp. 1-19

Voicu, Bogdan, Voicu, Mălina (coord.). 2007. Valori ale românilor 1993-2006. Iaşi:

Institutul European



63

IV. Abordări teoretice în Ştiinţele comunicării

Ştiinţele comunicării oferă un cadru teoretic larg, fiind un domeniu care reuneşte direcţii

distincte de investigaţie, cum ar fi teoriile limbajului, comunicarea instituţională,

comunicarea organizaţională, comunicarea politică, jurnalismul etc. În acest context, o

trecere în revistă a principalelor teorii este cvasi-imposibilă. Ceea ce propunem este o

imagine de ansamblu a principalelor şcoli de gândire din domeniul comunicării ca zonă de

cercetare generală (şi nu din direcţiile de nişă care s-au dezvoltat), centrată cu precădere

spre comunicarea de masă, care au condus la preocupările actuale cele mai relevante.

Ele pot fi luate ca puncte de reper generale, paradigme conceptuale, în cadrul cărora au

apărut marile teorii care jalonează domeniul. În continuare propunem, schematic, un

tablou al acestor paradigme, structurate în şcoli de gândire, cu câteva sugestii

bibliografice ce cuprind autorii canonici pentru fiecare dintre ele. De asemenea propunem

o bibliografie orientativă generală, în care pot fi găsite prezentări ale principalelor teorii şi

şcoli de gândire.

Bibliografie generală:

Coman, Mihai. 2004. Introducere în sistemul mass media. Iaşi: Polirom.

Drăgan, Ioan. 2007. Comunicarea: Paradigme şi teorii. Bucureşti: Rao.

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Corbu, Nicoleta. 2007. Istoria comunicării. Bucureşti:

Comunicare.ro.

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina. 2003. Mass media şi societatea. Bucureşti:

comunicare.ro.

Rogers, Everett M. 1994. A History of Communication Study. A Biographical Approach.

New York: Free Press.

Mattelard, Armand, Neveu, Erik. 2003. Introduction aux Cultural Studies. Paris: La



64

Découverte.

Severin, Werner, Tankard, James. 2004. Perspective asupra teoriilor comunicării de masă,

trad. Mădălina Paxaman şi Maria Paxaman. Bucureşti: Polirom

De Fleur, Melvin, Ball-Rockeach, Sandra. 1999. Teorii ale comunicării de masă, trad. Ducu

Harabagiu si Catalina Harabagiu. Iaşi: Polirom.

Fiske, John. 2003. Introducere în ştiinţele comunicării, trad. Monica Mitarcă. Iaşi: Polirom.

1. Şcoli de gândire în câmpul comunicării

1.1. Studiul opiniei publice. Întemeietori

Studierea, la nivel academic, a opiniei publice a cunoscut o dezvoltare impresionantă la

sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al douăzecilea. Preocupările legate de

opinia publică apar atât pe continentul european, cât şi în cel american. Întemeietorii

direcţiei de cercetare în zona opiniei publice sunt Gabriel Tarde şi Ferdinand Tönnies, în

Europa şi respectiv Walter Lippmann şi John Dewey în Statele Unite. Ei deschid direcţii de

cercetare legate de opinia publică ce vor influenţa ulterior multe dintre teoriile cele mai

cunoscute din ştiinţele comunicării.


Dewey, John. 1954. The Public and It’s Problems. Swallow Press.

Lippmann, Walter. [1922]. 1990. Public Opinion. New Brunswick: Transaction Publishers.

Tarde, Gabriel. 1895. Les Lois de l’imitation. Paris: Felix Alcan.

Tarde, Gabriel. [1901]. 2007. Opinia şi mulţimea, trad. Nicoleta Corbu. Bucureşti:

Comunicare.ro.

Tönnies, Ferdinand. 2000. On Public Opinion, Selections and Analyses, traducerea,

adnotarea şi introducerea de Hanno Hardt and Slavko Splichal. Lanham, Boulder,

New York, Oxford: Rowman& Littlefield Publishers.



65

Tönnies, Ferdinand. 1955. Community and Association. Traducerea, adnotarea şi

introducerea de Charles Loomis. London: Routledge & Kegan Paul.

1.2. Şcoala de la Chicago

Şcoala de la Chicago este în primul rând o şcoală de sociologie; reprezentanţii ei pun

bazele primelor direcţii de cercetare în zona comunicării de masă. Părinţii fondatori sunt

consideraţi John Dewey, Albion Small, William Thomas, George Herbert Mead. Prima

generalţie de sociologi propriu-zişi adună laolaltă nume importante, printre care Robert

Ezra Park, Ernest Burgess, Everett C. Hughes. A doua şcoală de la Chicago, cum mai

este numită cea de a doua etapă de cercetare de la Chicago, aduce în prim plan

cercetători precum Herbert Blumer, David Riesman, Anselm Strauss, Ervin Goffman.

Contribuţia cea mai importantă a Şcolii de la Chicago este legată de paradigma

interacţionismului simbolic, care accentuează ideea că oamenii acţionează asupra

lucrurilor pe baza înţelesurilor pe care aceste lucruri le au pentru ei, înţelesuri care se

nasc în urma interacţiunilor sociale pe care o persoană le are cu celelalte, în urma unui

proces de interpretare.


Blumer, Herbert. [1969] 1998. Symbolic Interactionism. Perspective and Method. Berkeley:

University of California Press.

Cooley, Charles Horton. [1902] 1964. Human Nature and the Social Order. New York:

Shocken Books.

Goffman, Ervin. [1959] 2003. Viaţa cotidiană ca spectacol. trad. Simona Dragan si Laura

Albulescu Bucureşti: Comunicare.ro.

Mead, George Herbert. [1934] 1967. Mind, Self and Society from the Standpoint of a

Social Behaviorist. Chicago: Chicago University Press.

Park, Robert Ezra. 1922. The Immigrant Press and Its Control. New York: Harper and

Brothers Publishers.



66

Park, Robert Ezra. 1922. The Crowd and the Public and Other Essays. Chicago: The

University of Chicago Press.

1.3. Şcoala de la Columbia (Şcoala empirică)

Dimensiunea empirică în ştiinţele sociale a asigurat studiului comunicării un fundament

sigur. Pe această fundaţie, patru tipuri de preocupări au condus la articularea cercetării

comunicării ca domeniu separat: analiza propagandei, studiul opiniei publice, psihologia

socială şi cercetarea de piaţă. Este şcoala în cadrul căreia se remarcă cei ce vor fi

consideraţi întemeietorii disciplinei comunicării, Paul Lazarsfeld, Carl Hovland, Kurt Lewin

şi Harold Laswell. Lazarsfeld descoperă rolul grupului şi al liderilor de opinie în medierea

mesajului transmis prin mass media; Lasswell defineşte elementele fundamentale ale

procesului de comunicare, discută funcţiile mass media, studiază propaganda ca fenomen

social; Hovland este cel care va impune cercetarea empirică a persuasiunii, transformând

această temă într-o preocupare permanentă a teoriei comunicării; Lewin plasează grupul

în inima proceselor de comunicare, studiază modul în care se propagă influenţa în cadrul

grupurilor şi le acordă acestora rolul primordial în schimbarea socială.


Hovland, Karl, Irving L., Ianis, Kelly, Harold H. 1953. Communication and Persuasion.

Pshychological Studies of Opinion Change. New Haven: Yale University Press.

Lazarsfeld, Paul F. Berelson, Bernard Gaudet, Hazel. 2004. Mecanismul votului. Cum se

decid alegătorii într-o campanie prezidenţială, trad. Simona Drăgan. Bucureşti:

Comunicare.ro.

Rogers, Everett M. 1994. A history of communication study. A biographical approach. New

York: The Free Press.

Schramm, Wilbur. 1957. „Twenty years of journalism research”. Public Opinion Quarterly,

21, pp. 91-107.

Schramm, Wilbur. 1997. The beginnings of communication study in America. A personal



67

memoir. Edited by Chaffee, S. H. & Rogers, E.M.

1.4. Şcoala de la Frankfurt (Şcoala critică)

Şcoala de la Frankfurt apare ca o reacţie la studiile empirice. Cunoscută şi sub numele de

Şcoala Critică, gruparea de cercetători din domenii diverse, filozofie, sociologie,

politologie, critică literară, comunicare etc. va impune o poziţie teoretică care va aduce

serioase critici cercetării empirice de tip pozitivist. Cercetătorii de la Frankfurt sunt

preocupaţi de dimensiunea calitativă, mai degrabă decât de cea cantitativă a cercetării.

Reprezentanţii acestei şcoli impun concepte importante în ştiinţele comunicării, cum ar fi

„sfera publică” (Jurgen Habermas) sau „industriile culturale” (Theodor Adorno, Max

Horkheimer).


Adorno, Theodor. 2001. Culture Industry. 2nd edition. London & New York: Routledge.

Habermas, Jurgen. 2000. Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă. Bucureşti: All.

Habermas, Jurgen. 2005. Sfera publică şi transformarea ei structurală, trad. Janina Ianoşi.

Bucureşti: Comunicare.ro.

Horkheimer, Max, Adorno. 1976. Theodor W. Dialectic of Enlightenment, trad. John

Cumming. Continuum International Publishing Group.

Marcuse, Herbert. 1991. One-Dimensional Man: Studies in the Ideology of Advanced

Industrial Society, 2nd edition. Beacon Press.

1.5. Studiile culturale britanice

Studiile culturale britanice reprezintă în fapt un grup de autori din spaţiul britanic, dar care

nu s-a materializat într-o Şcoală. Autorii sunt nume cunoscute şi recunoscute în literatura

de profil: Richard Hoggart, Raymond Williams, Edward Thompson şi Stuart Hall, având

preocupări relativ diverse, de la teorie literară la antropologie, filozofie, sociologie etc.

Cercetătorii, reuniţi în jurul Centrului de Studii Culturale Contemporane de la Birmigham,



68

au fost interesaţi mai ales de modul în care un anumit mesaj poate fi interpretat sau pus în

legătură cu ideologia, clasa socială, naţionalitatea, sexualitatea sau genul.


Hall, Stuart. 1996. “Cultural Studies: two paradigms”, in What is Cultural Studies, edited by

John Storey.

Hall, Stuart. 2002. „Encoding/Decoding”, in Media and Cultural Studies, Key Words, Edited

by Meenakshi Gigi Durham and Douglas M. Kellner. Oxford: Blackwell Publishers.

Hoggart, Richard. 1957. The Uses of Literacy, Aspects of Working Class life, with special

reference to publication and entertainment. London: Chatto and Windus.

Turner Graeme. [1990] 2003. British Cultural Studies, An Introduction. London and New

York: Routledge.

Williams, Raymond. 1958. Culture and Society 1780-1950. London: Chatto& Windus.

1.6. Şcoala de la Toronto

Şcoala de la Toronto este de fapt o direcţie de analiză ale cărei baze au fost puse de doi

autori: Harold Innis şi Marshall McLuhan, dintre care ultimul şi-a petrecut cea mai mare

parte a perioadei sale de creaţie în Statele Unite, unde a devenit una dintre figurile cele

mai cunoscute în studiul comunicării. Harold Innis este de formaţie economist; el

descoperă importanţa pe care au avut-o mijloacele de comunicare în istoria civilizaţiilor şi

a imperiilor şi ne propune o lectură a succesiunii acestora prin prisma mijloacelor de

comunicare. McLuhan este preocupat de rolul pe care mediul (mijlocul de comunicare)

prin care un mesaj este transmis îl joacă în receptarea mesajului. El propune o formulă,

rămasă celebră: „the medium is the message”. Şcoala de la Toronto impune în disciplina

comunicării paradigma determinismului tehnologic, focalizată pe modul în care mijloacele

de comunicare au modificat modul în care oamenii receptează mesajele.




69

Innis, Harold. 1950. Empire and Communications. London: Oxford University Press.

Innis, Harold. 1951. The Bias of Communication. Toronto: University of Toronto Press.

McLuhan, Marshall. 1994. Galaxia Gutenberg, trad. Bucureşti: Editura politică.

McLuhan, Marshall. 2006. Texte esenţiale, trad. Mihai Moroiu. Bucureşti: Nemira.

McLuhan, Marshall. 1994. Understanding Media, the Extentions of Man. Cambridge,

Massachusetss, London: The MIT Press.

1.7. Şcoala de la Palo Alto

Grupul de cercetare format în orăşelul Palo Alto (aproape de San Francisco) este legat de

o preocupare constantă în Statele Unite, născută la începutul anilor ’50, pentru

comunicarea interpersonală, într-o viziune care se îndepărta vădit de perspectiva de până

atunci asupra comunicării ce stătea sub semnul ideii de transmitere. Grupul iniţial, rămas

în istorie sub numele de „Colegiul invizibil”, era format din câţiva antropologi (dintre care

cei mai cunoscuţi sunt Gregory Bateson, Ray Birdwhistell şi Edward Hall), sociologi (figura

marcantă fiind Ervin Goffman), cărora li se adaugă într-o a doua etapă, în cursul anilor ’60,

Paul Watzlawick şi Don Jackson. Membrii „colegiului invizibil” nu s-au întâlnit niciodată

decât în mod accidental în anumite conferinţe comune la care au participat, însă fiecare

cunoştea foarte bine lucrările celorlalţi înainte chiar ca acestea să fi fost publicate. Şcoala

de la Palo Alto este o denumire generică ce desemnează un grup de cercetători, membri

ai colegiului invizibil, reuniţi prin interese comune la Palo Alto. Nu a existat niciodată o

şcoală propriu-zisă, cu alte cuvinte, grupul nu a fost niciodată organizat ca un departament

universitar centrat pe o singură disciplină academică, ci mai degrabă este vorba despre un

număr de cercetători interesaţi de probleme de sănătate mintală legate de comunicare,

terapie familială şi schizofrenie. În teoriile comunicării, Şcoala de la Palo Alto a impus un

grup de axiome ale comunicării şi o direcţie de cercetare legată de comunicarea

paradoxală care propune un concept interesant, „dubla constrângere”.




70

Bateson, Gregory. 2000. Steps to an Ecology of Mind: Collected Essays in Anthropology,

Psychiatry, Evolution, and Epistemology. Chicafo: University Of Chicago Press.

Marc, Edmond, Picard, Dominique. 2000. L'école de Palo Alto : un nouveau regard sur les

relations humaines. Paris: Retz.

Watzlawick, Paul, Beavin Bavelas, Janet, Jackson, Don D. 1967. Pragmatics of Human

Communication. A study of interactional patterns, pathologies and paradoxes, W.W.

New York – London: Norton & Company.

Watzlawick, Paul. 1988. L’invention de la réalité. Contribution au constructivisme, trad.

Anne-Lise Hacker. Paris: Seuil.

Watzlawick, Paul. 1978. La réalité de la réalité. Confusion, désinformation,

communication, trad. Edgar Roskis. Paris: Seuil.

1.8. Şcoala semiotică

Semiotica este cvasiunanim acceptată drept „ştiinţa generală a semnelor”. Ea s-a

dezvoltat ca ştiinţă în două direcţii fundamentale, două tradiţii deopotrivă recunoscute şi

criticate: semiotica modernă europeană şi semiotica americană. Ferdinand de Saussure şi

Charles Sanders Peirce sunt întemeietorii celor două tradiţii, iar perspectivele pe care le

deschid diferă fundamental prin modul în care este interpretat semnul. Întreaga direcţie

semiotică europeană (cu excepţia lui Eco) se întemeiază pe concepţia duală a semnului

lingvistic (aşa cum este propusă încă de la începutul secolului trecut de Ferdinand de

Saussure), în timp ce semiotica americană se revendică de la semnul triadic propus de

Peirce.

• Direcţia europeană:

o Fondator: Ferdinand de Saussure

o Şcoli de gândire: Şcoala de la Tartu Moscova: Iuri Lotman (semiotica

culturii)

o Cercul Lingvistin Bahtin

o Cercul Lingvistic de la Copenhaga: Louis Hjelmslev



71

o Cercul Lingvistic de la Praga – Roman Jakobson

o Şcoala franceză – o direcţie nestructurată: Roland Barthes

o Şcoala de la Paris: Algirdas Julien Greimas

• Direcţia americană

o Fondator: Charles Sanders Peirce

o Reprezentanţi: Charles Morris, Thomas Sebeok

• poziţie singulară: semiotica lui Umberto Eco


Barthes, Roland. [1957] 1997. Mitologii, trad. Maria Carpov. Iaşi: Institutul European.

Eco, Umberto. [1976] 1982. Tratat de semiotică generală trad. Anca Giurescu şi Cezar

Radu. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică.

Greimas, Algirdas Julien, Courtés, Joseph. 1993. Dictionnaire raisonné de la théorie du

langage. Paris Hachette.

Hjelmslev, Louis. [1953] 1967. Preliminarii la o teorie a limbii, trad. D. Copceag. Bucureşti:

Centrul de cercetări fonetice şi dialectale.

Jakobson, Roman. 1963. Essais de linguistique générale: les fondations du langage, vol 1.

Paris: Editions de Minuit.

Lotman, Iuri. [1970] 1974. Studii de tipologie a culturii, trad. Radu Nicolau. Bucureşti:

Editura Univers.

Saussure, Ferdinand de. [1916] 1998. Curs de lingvistică generală, publicat de Charles

Bally, Albert Sechehaye, în colaborare cu Albert Riedlinger, Ediţie critică de Tullio

De Mauro, trad. de Irina Izverna Tarabac. Iaşi: Polirom.

Sebeok, Thomas A. [1994] 2002. Semnele. O introducere în semiotică, trad. Sorin

Mărculescu. Bucureşti: Editura Humanitas.



72

2. Paradigme concurente în studiul comunicării

Diferitele şcoli de gândire care au fondat şi consolidat domeniul ştiinţelor comunicării au

dat naştere unei „polemici” celebre în lumea academică, un fel de concurenţă în ceea ce

priveşte modul în care anumite fenomene din ştiinţele socio-umane pot fi studiate şi/sau

înţelese. Din acest punct de vedere, şcolile de gândire care de fapt pun temelia acestei

permanente discuţii şi dispute în zona comunicării sunt Şcoala empirică (sau Şcoala de la

Columbia) şi Şcoala critică (sau Şcoala de la Frankfurt).

Controversa porneşte, istoric vorbind, de la concepţiile puriste despre posibilitatea

cercetării, bazate pe paradigme specifice, pozitivismul şi postpozitivismul (în cazul

cercetării de tip cantitativ), respectiv interpretivismul, incluzând naturalismul,

constructivismul etc. (în cazul cercetării de tip calitativ). Aşadar, de-a lungul a mai mult de

jumătate de secol, cele două paradigme au apărut ca total divergente şi ireconciliabile. De

aceea cele două tipuri de cercetare au fost privite ca fiind nu complementare, ci mai

degrabă divergente. Punctul de vedere modern, însă, se îndepărtează de teza purismului

ontologic, astfel încât cercetările recente vorbesc tot mai mult de metodele mixte.

Paradigma care pare să împace cel mai bine această nouă perspectivă de cercetare este

pragmatismul.

Istoric vorbind, ceea ce în ştiinţele sociale s-a numit „războiul” paradigmelor, porneşte de

la concepţiile puriste legate de natura realităţii, posibilitatea cunoaşterii şi alte probleme

filozofice. Majoritatea autorilor opun, în discuţia despre războiul paradigmelor, două

concepţii ireconciliabile, pozitivismul (de multe ori se discută şi despre postpozitivism) şi

interpretivismul (sau constructivismul, ca formă extremă a acestuia) (Smith T., 1983;

Howe, 1988, 1992; House, 1994; Reichardt, Rallis, 1994b; Wimmer, Dominick, 2000;

Lindlof, Taylor, 2002; Johnson, Onwuegbuzie, 2004; Green, 2007; Deacon, 2008).

2.1. Pozitivismul şi post-pozitivismul



73

Pozitivismul este, cronologic vorbind, paradigma care precede interpretivismul, iar

rădăcinile sale sunt de găsit în teoriile lui Auguste Comte, John Stuart Mill şi Émile

Durkheim. Linia pe care pozitivismul a luat naştere este aceea a empirismului promovat de

Newton, Locke şi alţii (Smith J., 1983). Această concepţie discută posibilitatea cunoaşterii

ca fiind exclusiv bazată pe fapte observabile (Tashkkori, Teddlie, 1998, 7), acceptarea

existenţei unei realităţi obiective, în care pot fi observate categorii generale ce pot da

seama de modul în care se comportă indivizii (pornind de la asumpţia că toţi indivizii sunt

în general foarte asemănători în comportamente şi opinii) (Wimmer, Dominick, 2000, 104)

şi eliberarea cunoaşterii de orice metafizică (Howe, 1988, 13).

O primă reacţie la excesele pozitivismului este una moderată, ea apărând sub forma post-

pozitivismului, care, deşi respinge unele asumpţii radicale ale pozitivismului, păstrează în

esenţă liniamentele mari, ontologice şi epistemologice, ale celui dintâi. Post-pozitivismul

apare la sfârşitul anilor 1950, şi se impune ca variantă îmbunătăţită a pozitivismului timp

de două decenii (1960-1980). Diferenţele notabile faţă de pozitivism sunt legate de faptul

că post-pozitiviştii consideră că cercetarea este influenţată de valorile investigatorului, de

teoriile sau ipotezele sau cadrul de cercetare folosite de investigator, iar înţelegerea

realităţii este construită. (Tashkkori, Teddlie, 1998, 8)

Pozitivismul şi postpozitivismul sunt paradigmele dominante care au impus studiile

empirice catitative folosite mai ales de Şcoala de la Columbia şi care inaugurează o

direcţie de cercetare în ştiinţele sociale ce se menţine până astăzi: studiul efectelor

comunicării.

Un moment de răscruce în ştiinţele comunicării, care a deschis calea cercetării de tip

calitativ este a fost dezbaterea prilejuită de apariţia numărului special al revistei Journal of

Communication, Ferment in the Field (1983). Studiul empiric al comunicării a început să fie

privit prin opoziţie cu investigaţia de tip cultural. Opiniile formulate în respectivul număr de

revistă, precum şi toate criticile circumscrise ideilor de „crize ale ştiinţelor empirice” au pus



74

diagnosticuri privind slăbiciunile studiului empiric al comunicării, privind edificiul teoretic

fragil pe care l-a ridicat.

2.2. Interpretivismul

Reacţia radicală, atât la pozitivism cât şi la post-pozitivism este paradigma constructivistă

sau, într-o accepţiune mai largă, paradigma interpretivistă (care include în primul rând

constructivismul, dar şi alte paradigme înrudite, cum ar fi naturalismul sau empirismul

hermeneutic) care, din punct de vedere istoric, se legitimează ca descendenţă din filozofia

idealistă germană, fenomenologie, filozofia hermeneutică (Lindlof, Taylor, 2002, 11).

Constructivismul se opune total elementelor pozitivismului logic, declanşând, ceea ce va

rămâne în istoria ştiinţelor sociale drept „războiul paradigmelor”. Asumpţiile

constructivismului sunt următoarele: există o multitudine de realităţi construite şi nu o

singură realitate obiectivă, realităţi care se pot schimba pe măsură ce creatorii lor se

schimbă (Tashkkori, Teddlie, 1998, 27), principiul construirii realităţii constând în diferitele

înţelesuri asociate diferitelor aspecte ale realităţii, interpretarea fiind forma de cunoaştere

posibilă (Reichardt, Rallis, 1994b, 88; Schwandt, 1994, 118), fiecare cercetător creează

realitatea ca parte a procesului de cercetare, fiinţele umane sunt total diferite şi nu pot fi

prinse în categorii care să dea seama de pattern-uri de comportament (Wimmer,

Dominick, 2000, 104).

Axiomele total opuse ale pozitivismului şi constructivismului au dat naştere unei concepţii

legate de incompatibilitatea celor două puncte de vedere ireconciliabile, sau purismul

paradigmatic. Punctelor de vedere filozofice le sunt asociate cele două perspective de

cercetare din ştiinţele sociale, respectiv cercetarea cantitativă şi cercetarea calitativă.

Purismul presupune că este imposibilă o combinaţie a metodelor, căci ar fi încălcate înseşi

principiile care stau la baza paradigmelor teoretice promovate de cele două orientări.

Puriştii cantitativi consideră că „observaţiile sociale ar trebui tratate ca entităţi în acelaşi

mod în care cercetătorii din fizică tratează fenomenele fizice”, iar „cercetarea socială ar



75

trebui să fie obiectivă”, în timp ce puriştii calitativi pledează pentru realităţile multiple

construite, cercetarea bazată pe valori, imposibila separaţie a cunoscătorului de obiectul

cunoscut (Johnson, Onwuegbuzie, 2004). Aşadar, diferenţa majoră între cercetarea

cantitativă şi cea calitativă nu constă în cuantificarea sau calificarea datelor, ci mai

degrabă în orientări ontologice şi epistemologice distincte care ghidează efortul

cercetătorului. (Ting-Toomey, 1984, 171) În cercetarea calitativă, accentul cade pe

procesele şi înţelesurile care nu sunt însă riguros măsurate, ci se urmăreşte natura

construită social a realităţii, relaţiile intime dintre cercetător şi obiectul studiat. În opoziţie,

cercetarea cantitativă pune accentul pe măsurare şi pe analiza cauzală a relaţiilor dintre

variabilele observate din exterior. (Denzin, Lincoln, 1994, 4)

Cercetarea cantitativă este considerată în continuare paradigma de cercetare dominantă

în ştiinţele comunicării (şi nu numai), cercetarea calitativă „nu se prezintă deplin

cristalizată, cu un sistem de concepte coerent şi cu un număr însemnat de cercetări

exemplare” (Chelcea, 2004, 37). Totuşi, în ultimele decenii, cercetarea calitativă s-a impus

ca formă concurentă redutabilă de investigaţie în ştiinţele sociale (deşi considerată încă un

copil nelegitim al cercetării), atrăgând tot mai mulţi cercetători, o dată cu afirmarea din ce

în ce mai accentuată a studiilor culturale, cu precădere în Statele Unite ale Americii, în

perspectiva deschisă de britanici o dată cu Şcoala de la Birmingham.

2.3. Pragmatismul

Punctul de vedere ireconciliant promovat de războiul paradigmelor s-a dovedit de două ori

nesatisfăcător pentru majoritatea cercetătorilor, mai ales în domeniile inter- şi cros-cultural.

Pe de o parte, cercetătorii semnalează limitele ambelor metode de cercetare, subliniind

fisurile (flaws) ambelor paradigme, respectiv cercetătorii de factură calitativă critică studiile

cantitative pentru lipsa lor de relevanţă, iar cercetătorii din zona cantitativă apreciază

cercetarea calitativă ca fiind lipsită de fidelitate (reliability) (Reichardt, Rallis, 1994a, 7-8),

cu alte cuvinte, imposibilitatea repetării cu rezultate similare a unei cercetări duce la

imposibilitatea generalizării rezultatelor. Pe de altă parte, unele modele teoretice s-au



76

dovedit a fi mai relevante pentru o investigaţie de tip calitativ, deşi se sprijineau pe o

paradigmă pozitivistă, după cum modele teoretice de tip calitativ se pretau, în anumite

cazuri, mai degrabă la o investigaţie de tip cantitativ, deşi asumpţiile ontologice şi

epistemologice pe care se sprijineau erau de natură interpretivistă.

În acest context, ultimele două decenii în cercetarea în ştiinţele social-umane sunt

marcate din ce în ce mai mult de încercările de conciliere între cele două paradigme, cu

scopul folosirii metodelor mixte. Problema cea mai delicată, din acest punct de vedere, a

fost găsirea unei noi paradigme filozofice care să sprijine ideea cercetărilor mixte (cu alte

cuvinte posibilitatea combinării cercetărilor cantitative şi a cercetărilor calitative),

paradigmă care să se situeze într-un anume sens pe o poziţie tampon între cele două mari

paradigme dominante.

Soluţia care aproape s-a impus de la sine a fost paradigma pragmatistă, ca „partener

filozofic pentru cercetarea bazată pe metode mixte” (Johnson, Onwuegbuzie, 2004, 16).

Cuvântul pragmatism este derivat din grecescul pragma şi se referă la „rezultatul acţiunii”

(Cherryholmes, 1994, 207). Folosit iniţial ca metodă pentru a clarifica sensul, el a fost

ulterior dezvoltat de William James şi John Dewey într-o paradigmă de sine stătătoare,

bazată pe câteva principii clar afirmate, despre care vom vorbi în continuare. Majoritatea

cercetătorilor sunt de acord că rădăcinile pragmatismului sunt de regăsit în lucrările celor

trei americani consideraţi părinţi întemeietori, Peirce, James, Dewey (Cherryholmes, 1994;

Tashakkori, Teddlie, 1998; Johnson, Onwuegbuzie, 2004; Green, 2007), iar continuatorii

cel mai des invocaţi sunt Richard Rorty, Willard V.O. Quine şi Donald Davidson.

Principiile filozofice care stau la baza paradigmei pragmatiste au fost sintetizate de

Johnson şi Onwuegbuzie (2004, 18), într-un tabel cuprinzător, din care reţinem aici

următoarele:

• Respinge dualismele tradiţionale (ex. raţionalism vs. empirism, realism vs.

antirealism, liber arbitru vs. determinism, aparenţa platoniciană vs. realitate,

fapte vs. valori, subiectivism vs. obiectivism);



77

• Recunoaşte existenţa şi importanţa naturii sau a lumii fizice, dar şi a lumii

sociale şi psihologice care include limbajul, cultura, instituţiile umane,

gândurile subiective;

• Priveşte cunoaşterea ca fiind deopotrivă construită şi bazată pe realitatea

lumii pe care o experimentăm şi în care trăim;

• Concepe teoriile dintr-o perspectivă instrumentală (devin adevărate şi sunt

adevărat în diferite grade, în funcţie de cât de bine se potrivesc în momentul

respectiv;

• Consideră adevărul, sensul, cunoaşterea drept provizorii şi crede că se

schimbă în timp;

• Preferă acţiunea filozofării (într-un anume sens, pragmatismul este o anti-

filosofie).

Unul dintre cele mai semnificative puncte ale cercetării bazate pe paradigma pragmatistă

se referă la „dictatura întrebării de cercetare (şi nu a paradigmei sau a metodei)”

(Tashakkori, Teddlie, 1998, 20). Cu alte cuvinte întrebarea care ghidează cercetarea este

mai importantă în alegerea metodei decât viziunea asupra lumii. Se acceptă ambele

puncte de vedere asupra cunoaşterii, realist şi constructivist, cu focalizarea pe

consecinţele lor practice (Green, 2007, 84). La acestea se adaugă oferirea unei

metodologii orientate spre scopul final şi bazată pe acţiune (Johnson, Onwuegbuzie, 2004,

17). „Adevărul” este considerat ca „ceea ce se dovedeşte adecvat” (what works)

(Tashakkori, Teddlie, 1998, 20; Howe, 1988, 15), în sensul inexistenţei unui Adevăr

absolut, iar efortul de cercetare se focalizează pe delimitarea unor adevăruri contextuale,

care trebuie investigate cu metodele cele mai potrivite. Metodele de cercetare adecvate

sunt, în consecinţă, metodele mixte sau metodele cele mai potrivite unei cercetări anume.


Chelcea, Septimiu. 2004. Iniţiere în cercetarea sociologică. Bucureşti: Comunicare.ro.

Cherryholmes, Cleo H. 1994. „Pragmatism, Poststructuralism, and Socially Useful

Theorizing”. Curriculum Inquiry. 24(2), pp. 193-213.



78

Deacon, David. 2008. „Why Counting Counts” în Pickering, Michael (ed.). Research

Methods for Cultural Studies. Edingburgh: Edingburgh University Press, pp. 89-104.

Denzin, Norman K., Lincoln, Yvonna S. 1994. „Introduction. Entering the Field of

Qualitative Research” în Denzin, Norman K., Lincoln, Yvonna S.(ed.). Handbook of

Qualitative Research. Thousand Oaks: Sage, pp. 1-17.

Green, Jennifer. 2007. Mixed Methods in Social Inquiry. San Francisco: Wiley.

House, Ernest R. 1994. „Integrating the Quantitative and Qualitative” în Reichardt, Charles

S., Rallis, Sharon F. (eds.). The Qualitative-Quantitative Debate: New Perspectives,

San Francisco: Jossey-Bass Publishers, pp. 13-22.

Howe, Kenneth R. 1992. „Getting over the Quantitative-Qualitative Debate”. American

Journal of Education. 100(2), pp. 36-256.

Howe, Kenneth R. 1988. „Against the Quantitative-Qualitative Incompatibility Thesis or

Dogmas Die Hard”. Educational Researcher. 17(8), pp. 10-16.

Johnson, R. Burke, Onwuegbuzie, Anthony. 2004. „Mixed Methods Research: A Research

Paradigm Whose Time Has Come”. Educational Researcher. 33(7), pp. 14-26.

Lindlof, Thomas, R., Taylor, Bryan C. 2001. Qualitative Communication Research

Methods. Thousand Oaks: Sage.

Reichardt, Charles S., Rallis, Sharon F. 1994a. „Qualitative and Quantitative Inquiries Are

Not Compatible: A Call for a New Partnership” în Reichardt, Charles S., Rallis,

Sharon F. (eds.). The Qualitative-Quantitative Debate: New Perspectives. San

Francisco: Jossey-Bass Publishers, pp. 85-91.

Reichardt, Charles S., Rallis, Sharon F. 1994b. „The Relationship Between the Qualitative

and Quantitative Research Traditions”. în Reichardt, Charles S., Rallis, Sharon F.

(eds.). The Qualitative-Quantitative Debate: New Perspectives. San Francisco:

Jossey-Bass Publishers, pp. 5-11.

Schwandt, Thomas A. 1994. „Constructivism, Interpretivist Approaches to Human Inquiry”.

în Denzin, Norman K., Lincoln, Yvonna S. Handbook of Qualitative Research.

Thousand Oaks: Sage, pp. 118-137.



79

Smith, John K. 1983. „Quantitative versus Qualitative Research: An Attempt to Clarify the

Issue”. Educational Researcher. 12(3), pp. 6-13.

Smith, Tom W. 2003. „Developing Comparable Questions In Cross-National Surveys”. în

Harkness, Janet A., Vijver, Fons J. R. Van de, Mohler, Peter Ph. (eds.). Cross-

Cultural Survey Methods. New Jersey: Wiley-Interscience, pp. 69-91.

Tashakkori, Abbas, Teddlie, Charles. 1998. Mixed Methodology. Combining Qualitative

and Quantitative Approaches. Thousand Oaks: Sage.

Ting-Toomey, Stella. 1984. „Qualitative Research. An Overview”. în Gudykunst, William

B., Kim, Young Yun (eds.). Methods for Intercultural Communication Research.

Beverly Hilles: Sage, pp. 169-184.

Wimmer, Roger D., Dominick, Joseph R. 2000. Mass Media Research. An Introduction.

Belmont: Wadsworth Publishing Company.



80



81

V. Metode de cercetare în ştiinţele sociale Ştiinţele sociale utilizează un set comun, în mare parte, de metode, tehnici şi instrumente

de cercetare. Indiferent de domeniu, cercetătorul trebuie să aleagă adecvat metoda de

lucru şi să caute minimizarea erorilor.

Este cunoscută dezbaterea pe marginea opţiunii pentru unul din cele două tipuri majore de

abordare a unui fenomen social prin cercetare: cantitativ sau calitativ. Este irelevant să

căutăm argumente în favoarea uneia dintre acestea la modul general. Fiecare îşi are

punctele tari şi punctele slabe în funcţie de tema de interes a fiecărui proiect de cercetare.

Recomandarea generală este de a ne informa cu atenţie şi în profunzime despre obiectul

proiectului de cercetare, cu scopul de a pune în balanţă punctele de vedere din teoriile şi

studiile existente. Astfel, cercetătorul decide care va fi modelul teoretic care ghidează

cercetarea şi alege metodele de cercetare adecvate. Cel mai bine ar fi să utilizăm simultan

ambele tipuri de metode pentru ca informaţiile să se completeze reciproc.

Orice studiu, indiferent de abordarea metodologică – calitativă, cantitativă sau cu metode

mixte (mixed methods), conţine aspecte de măsurare socială. Din acest motiv i-am

acordat o secţiune distinctă. Este cunoscută dezbaterea cu privire la relevanţa datelor

culese utilizând metode cantitative sau calitative. Le-am dedicat secţiuni separate fără a

presupune că se află în competiţie sau să o fi apreciat pe una în defavoarea alteia.

Crearea unui chestionar ca instrument într-o anchetă presupune elaborarea apriori a unui

plan de analiză statistică. În acest mod se evită strategii de tip garbage in, garbage out,

adică elaborarea unui număr ridicat de întrebări care îngreunează munca operatorului de

teren, cu variante de răspuns nepotrivite care culeg informaţii parţiale sau chiar greşite

etc. Pornind de la acest raţionament am prevăzut în material o secţiune pentru tipurile de

analiză statistică cele mai utilizate în ştiinţele sociale. Revenind la cuplul cantitativ-calitativ,



82

în peisajul cercetării internaţionale s-a reanimat interesul combinării celor două forme sub

titlul mixed methods research.

1. Măsurare

Măsurarea socială este nucleul secţiunii de metodologie din orice studiu. În literatura

metodologică acest concept este frecvent asociat cu anchetele care utilizează

chestionarul ca instrument de cercetare. Totuşi, trebuie să fim mai deschişi decât atât

când vine vorba de utilitatea conceptului.

În primul rând, ce este măsurarea? Este procesul prin care conceptele abstracte din

teoriile domeniului investigat sunt transpuse în întrebări care vor fi adresate în cercetarea

de teren subiecţilor selectaţi.

Sunt unele concepte care sunt măsurabile direct fără mari probleme. De exemplu, sexul

unei persoane poate fi doar bărbat sau femeie, vârsta este exprimată în ani întregi sau

poate fi calculată de cercetător în funcţie de anul naşterii respondentului etc. Pe măsură

ce conceptul devine mai abstract şi măsurarea acestuia devine mai dificilă. De exemplu,

dacă vrem să estimăm nivelul de educaţie al populaţiei României cum procedăm? Am

putea să întrebăm câţi ani de educaţie formală a absolvit respondentul sau care este

ultima şcoală absolvită. Totuşi, cineva şi-ar putea pune problema dacă este suficient să ne

oprim asupra educaţiei formale şi nu ar trebui să includem şi gradul de cultură generală.

Lucrurile se complică foarte tare atunci când ne interesează, de exemplu, identificarea

claselor sociale din România, ierarhizarea ocupaţiilor după prestigiu, evaluarea imaginii pe

care o are electoratul despre un politician, estimarea performanţei în muncă a angajaţilor

dintr-o instituţie publică, măsurarea audienţei presei scrise etc.

Măsurarea, ca etapă din proiectul de cercetare, este situată imediat după documentarea

teoretică când cercetătorul caută să transpună conceptele în întrebări, şi se prelungeşte



83

până înainte de efectuarea analizelor efective pe datele culese. Etapele măsurării sunt:

operaţionalizarea conceptelor, aplicarea instrumentelor, verificarea validităţii şi fidelităţii.

Operaţionalizarea conceptelor are următoarele etape:

Fiecare concept din modelul teoretic este definit nominal astfel încât acesta să aibă

trăsături clare care îl diferenţiază de alte concepte apropiate.

Pentru fiecare element din definiţia nominală sunt căutaţi indicatori observabili în viaţa

de zi cu zi.

Indicatorii sunt transformaţi în întrebări şi variabile la care subiectul răspunde efectiv. În

cazul chestionarului trebuie avute în vedere cele patru niveluri de măsurare clasice

prezentate în Tabelul 1. Unde este posibil, datele trebuie culese la un nivel de

măsurare mai complex (complexitatea creşte de sus în jos) pentru că acestea pot fi

ulterior recodificate în funcţie de interesul cercetătorului.

Tabelul 1 Niveluri de măsurare

Variantele de

răspuns sunt

categorii care

permit doar o

clasificare a

subiecţilor

Variantele de

răspuns sunt

ordonate

Variantele de

răspuns se află

la intervale

egale unele faţă

de altele

Variabila

are un

zero

absolut

Nominal Da Nu Nu Nu

Ordinal

Variabile

categoriale Da Da Nu Nu

Interval Da Da Da Nu

Raport

Variabile

metrice Da Da Da Da

O atenţie deosebită trebuie acordată pregătirii terenului datorită erorilor posibile în cadrul

acestuia. De exemplu, operatorii de chestionar/interviu, moderatorii de focus grup, trebuie

selectaţi cu mare grijă pentru a nu influenţa răspunsurile subiecţilor. De asemenea,



84

trebuie abordate metode de minimizare a refuzului respondenţilor selectaţi de a răspunde

la instrumentele noastre.

În fine, o etapă fundamentală a procesului de măsurare constă în testarea validităţii şi

fidelităţii/stabilităţii. Validitatea ne arată dacă am reuşit să suprindem prin întrebările

adresate ceea ce am intenţionat. Stabilitatea sau fidelitatea ne arată dacă rezultatele sunt

replicabile în condiţii similare de teren. Atât validitatea cât şi fidelitatea au mai multe tipuri

care se testează prin modalităţi distincte. Discuţia despre validitate şi fidelitate este

valabilă atât în cadrul abordărilor cantitative cât şi calitative ale problemei studiate.

Interpretarea propriu-zisă a datelor în raport cu sinteza teoretică elaborată în prima fază a

studiului este realizată doar ulterior procesului de testare a validităţii şi fidelităţii. Altfel,

cercetătorul riscă să utilizeze în interpretare date incorecte generate de indicatori care se

dovedesc în final irelevanţi pentru tema cercetată, formulaţi incomplet sau chiar greşit,

care au generat multe nonrăspunsuri, afectaţi de erori de culegere a datelor etc.


Babbie, Earl. 2009. The practice of social research. Belmont: Wadsworth, Cengage

Learning

Bruhn, John G., Rebach, Howard M. 2007. Sociological practice. Intervention and social

change, 2nd edition. NY: Springer

De Marrais, Kathleen, Lapan, Stephen D. (eds). 2004. Foundations for research. Methods

of inquiry in education and social sciences. New Jersey: Lawrence Erlbaum

Associates, Publishers

Firebaugh, Glenn. 2008. Seven rules for social research. Princeton University Press

Iluţ, Petru. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte şi metode. Iaşi:

Polirom

Kempf-Leonard, Kimberly (ed). 2004. Encyclopedia of Social Measurement. Elsevier



85

Rotariu, Traian, Iluţ, Petru. 2006. Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi

practică. Iaşi: Polirom

2 Metode cantitative

Principalele metode cantitative de cercetare sunt ancheta cu chestionar, analiza

cantitativă a documentelor şi experimentul.

2.1 Ancheta şi sondajul de opinie

Datele sunt culese prin aplicarea unor chestionare, direct de la respondenţi,care sunt

selectaţi respectând anumite criterii de eşantionare detaliate în secţiunea 3 Statistică.

Ulterior, răspunsurile sunt introduse într-o bază de date şi vor fi analizate statistic folosind

softuri dedicate acestui obiectiv. Printre cele mai cunoscute în România se numără

programele PASW (fost SPSS), Stata şi R.

Informaţia culeasă prin chestionar poate fi clasificată, de exemplu, în factuală şi

subiectivă. Informaţia factuală se referă la interogarea subiecţilor despre aspecte concrete

ale vieţii care nu necesită un nivel înalt de abstractizare: sexul, vârsta, mediul de

rezidenţă, venitul, bunurile de folosinţă îndelungată din gospodărie, practicarea unor

activităţi etc. Informaţia subiectivă se referă la interogarea subiecţilor despre percepţii cu

privire la diferite fenomene/obiecte sociale, valori, atitudini, opinii. Ca la oricare alt tip de

metodă, este absolut necesar ca designerului de chestionar să îi fie clar ce vrea să afle.

Nimeni nu poate elabora un chestionar ştiinţific dacă nu înţelege cum se constituie

valorile, opiniile, atitudinile; deci pe lângă aspectele tehnice care vor fi prezentate pe scurt

în continuare, trebuie studiat şi acest gen de literatură.

Un chestionar conţine două tipuri generale de întrebări: închise şi deschise. Este de

preferat ca numărul întrebărilor deschise să fie redus la maxim, chiar eliminat. Acest gen

de informaţie poate fi mult mai adecvat culeasă folosind metode calitative precum interviul



86

sau focus grupul.

De regulă, întrebările închise sunt denumite scale. Scalele pot fi clasificate în simple şi

compuse.

Scalele simple sunt, de fapt, o întrebare cu mai multe variante de răspuns. Variantele de

răspuns pot fi de mai multe tipuri, ca de exemplu:

Dihotomice: respondentul alege dintre două posibilităţi;

Cu răspuns multiplu: respondentul alege câte răspunsuri doreşte dintre opţiunile pe

care le are la dispoziţie;

De evaluare: respondentului i se prezintă minim trei variante de răspuns de tipul Acord

total, Acord, Nici acord nici dezacord, Dezacord, Dezacord total şi trebuie să aleagă

una singură în funcţie de situaţia proprie;

De ierarhizare: respondentului i se prezintă mai multe variante de răspuns şi este rugat

să le pună în ordinea importanţei prin comparare.

Scalele compuse sunt alcătuite din mai mulţi itemi care au, de regulă, aceleaşi variante de

răspuns. Există mai multe tipuri de scale compuse, printre cele mai cunoscute fiind:

Scala intervalelor aparent egale (Thurstone);

Scala sumativă (Likert);

Scala cumulativă (Guttman), cu o aplicaţie interesantă cunoscută drept scala distanţei

sociale (Bogardus);

Scala comparaţiei în perechi (Thurstone);

Diferenţiatorul semantic (Osgood).

Pornind de la aceste modele metodologice au fost elaborate de-a lungul timpului foarte

multe scale compuse care măsoară diferite concepte sociale: atitudinea faţă de familie,

orientarea valorică a unui popor, scala locul controlului etc.

Indiferent ce tip de scală considerăm că este adecvat să utilizăm, trebuie să respectăm

câteva reguli fundamentale care sporesc acurateţea datelor culese, ca de exemplu:

Itemii să conţină cuvinte puţine;



87

Cuvintele folosite să facă parte din limbajul uzual al populaţiei investigate (fără

arhaisme, neologisme, jargon etc.);

Să nu conţină dublă negaţie;

Variantele de răspuns să fie mutual exclusive şi să acopere tot conţinutul vizat a fi

măsurat;

Să nu sugereze răspunsul;

Să evite răspunsurile dezirabile social;

Formularea întrebării să se potrivească cu formularea variantelor de răspuns;

Etc.

De asemenea, este obligatoriu ca instrumentul în sine să aibă o logică de aplicare:

pe prima pagina a chestionarului există o introducere prin care respondentul este

asigurat că datele culese sunt confidenţiale;

primele întrebări sunt mai puţin intruzive în viaţa privată a subiectului;

întrebările mai dificile se aplică printre primele;

variabilele sociodemografice să nu lipsească;

dacă avem mai multe întrebări cu aceleaşi variante de răspuns, se amestecă printre

celelalte pentru a evita efectul de listă;

Etc.

O metodă eficientă de verificare a efectelor de răspuns este utilizarea split ballots, care ar

putea fi traduse simplu prin utilizarea unor întrebări de control, poziţionate în secţiuni

diferite ale chestionarului, care măsoară acelaşi lucru dar prin formulări uşor diferite.

Mai multe întrebări (fie că sunt scale simple sau scale compuse) pot fi integrate într-o

singură măsură denumită indice (index). Nu există o metodă standard de elaborare a unui

indice dar, prin consultarea unor metodologii cercetătorul poate identifica cea mai bună

cale pentru situaţia sa. Astfel de indici sunt Human Development Index sau Transparency

International Corruption Index.



88

Informaţia culeasă prin chestionar poate fi suplimentată cu statistici culese pentru diferiţi

indicatori sociali.


Bradburn, Normam, Sudman, Seymour, Wansink, Brian. 2004. Asking questions. The

definitive guide to questionnaire design – for market research, political polls, and

social and health questionnaires, revised edition. San Francisco: John Wiley &

Sons, Inc

Chelcea, Septimiu. 2001. Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi

calitative. Bucureşti: Editura Economică

Frones, Ivar. 2006. „Theorizing indicators. On indicators, signs, and trends” în Social

Indicators Research, 83: 5-23

Jacoby, William G. 1991. Data theory and dimensional analysis. Londra: SAGE

Saris, Willem E., Gallhofer, Irmtraud N. 2007. Design, evaluation, and analysis of

questionnaires for survey research. New Jersey: John Wiley & Sons, Inc

2.2 Analiza de conţinut

Este o metodă prin care sunt căutate modele de comunicare semnificative pentru obiectul

studiului în documente sociale. Aceste documente sociale pot fi transcripturi de interviuri,

focus grupuri, ziare, emisiuni de radio sau televiziune, scrisori etc.

Cercetătorul decide ce documente sociale conţin informaţia relevantă selectând astfel

sursa informaţiilor. Stabileşte criterii de selecţie a unui eşantion de surse de informaţii (de

exemplu, ziarele apărute lunea în primele şase luni ale anului). Şi aici, ca la anchetă este

obligatorie, operaţionalizarea conceptelor analizate. Această operaţionalizare se va regăsi

într-o schemă de categorii pe baza căreia va fi codificat textul/imaginile.



89

Analiza de conţinut poate urmări identificarea frecvenţei cu care apare un anumit concept.

Acest concept este dedus din modul în care comunică cel care a elaborat sursa de

informaţie. Un alt scop al analizei de conţinut poate fi să identifice relaţiile dintre diferite

concepte.

Este importantă verificarea fidelităţii intercodificatori: este de presupus că vor fi utilizaţi cel

puţin doi cercetători, cu acelaşi nivel de experienţă, pentru codificarea aceleiaşi surse

informaţionale conform schemei de categorii. În mod evident vor exista abateri de

codificare dar acestea trebuie să fie cât mai reduse.

În prezent analiza de conţinut este mult mai uşor de realizat datorită dezvoltării

programelor specializate care uşurează semnificativ munca cercetătorului. Printre acestea

se numără Atlas.ti, Hamlet, Ethnograph, Nvivo.


Krippendorff, Klaus. 2004. Content analysis. An introduction to its methodology. Londra:

SAGE

Neuendorf, Kimberly. 2002. The content analysis guidebook. Londra: SAGE

Salkie, Raphael. 1995. Text and discourse analysis. Londra: Routledge

Weber, Robert Philip. 1990. Basic content analysis, 2nd edition. Londra: SAGE

2.3 Experimentul

Spre deosebire de anchetă, experimentul implică intervenţia cercetătorului prin aplicarea

unui stimul care este aşteptat a genera anumite reacţii din partea subiecţilor. În general,

experimentul testează relaţii cauzale simple.

Concepte foarte importante în acest context sunt variabile independente/dependente, grup

experimental, grup de control, măsurare pretest şi măsurare posttest.



90

Aşa cum s-a înţeles de la anchetă, variabilele independente sunt cele care explică

variabila dependentă.

Grupul experimental este cel căruia i se aplică stimulul. Grupul de control este cel căruia

nu i se aplică stimulul cu scopul de a compara rezultatele intervenţiei cu cele ale

nonintervenţiei.

Înainte de a aplica stimulul cercetătorul măsoară caracteristicile de interes. După aplicarea

stimulului acestea sunt măsurate iarăşi, iar rezultatele celor două măsurători sunt

comparate.

O condiţie esenţială pentru un experiment corect este controlarea tuturor variabilelor care

pot influenţa măsurătoarea posttest. Astfel cercetătorul se asigură că modificarea

măsurătorii iniţiale se datorează exclusiv stimulului.


Campbell, Donald, Stanley, Julian. 1963. Experimental and quasi-experimental design for

research. Chicago: Rand McNally

Cook, Thomas D., Campbell, Donald T. 1979. Quasi-experimentation: design and analysis

issues for field settings. Chicago: Rand McNally

Ray, William J. 2000. Methods toward a science of behavior and experience, 6th edition.

Belmont, CA: Wadsworth

3 Statistică

3.1 Eşantionare

Aproape toate cercetările se realizează pe o parte din populaţia de interes. Această parte



91

este denumită eşantion. Cunoaşterea regulilor eşantionării este obligatorie atât pentru

abordările cantitative cât şi pentru cele calitative.

Există două tipuri principale de designuri de eşantionare: neprobabiliste şi probabiliste.

Cele probabiliste sunt recomandabile pentru că asigură fiecărei persoane din populaţie o

şansă calculabilă de a fi intervievat. În acest mod ne asigurăm că variaţia răspunsurilor din

eşantion respectă variaţia din populaţie. Eşantioanele neprobabiliste încalcă acest

principiu bazându-se pe selecţia de convenienţă care poate favoriza intrarea în eşantion a

celor care stau mai mult acasă, sunt mai bătrâni etc.

Eşantioanele neprobabiliste sunt cele pe cote, tip bulgăre de zăpadă, hap hazard.

Eşantioanele probabiliste sunt cele simple aleatoare, stratificate, cluster, multistadiale.

De cele mai multe ori, datorită cadrelor de eşantionare neactualizate, a erorilor de

operatori etc. eşantioanele nu respectă distribuţia din populaţie pe variabile cheie cum ar

sexul, educaţia, ocupaţia, numărul membrilor din gospodărie, vârstă etc. Din acest motiv,

înainte de efectuarea oricărei analize statistice este necesară ponderarea (weighting)

acestora folosind date oficiale furnizate de instituţiile abilitate.

3.2 Exemple de analize statistice uzuale

Pentru scopuri descriptive pot fi suficiente tabelele de contingenţă însoţite de testul χ2 (chi

pătrat), testele de semnificaţie de comparare a mediilor (t, ANOVA), testele de semnificaţie

nonparametrice, corelaţiile bivariate (Pearson, Spearman) etc.

De regulă, însă, suntem interesaţi să explicăm variaţia anumitor variabile dependente

luând în considerare simultan mai multe variabile independente.

Una dintre cele mai utilizate tehnici statistice în acest sens este analiza de regresie.

Analiza de regresie este de mai multe tipuri în funcţie de nivelul de măsurare al variabilei

dependente. Dacă aceasta este metrică putem utiliza, când sunt respectate şi celelalte

asumpţii, regresia liniară multiplă. Dacă aceasta este ordinală putem utiliza regresia



92

ordinală. Dacă este dihotomică, după transformarea prealabilă a acesteia în variabilă

dummy (codul 1 = ce vreau să prezic şi codul 0 = celelalte valori) putem utiliza regresia

logistică binară. Dacă este nominală, putem utiliza regresia logistică multinomială.

Uneori dorim să utilizăm în aceeaşi analiză date culese la nivel de individ (în mod normal

prin anchete sau sondaje), date la nivel de comunitate (din statistici oficiale) sau chiar ţară

(din statistici oficiale) atunci trebuie să utilizăm analiza de regresie multinivel. Această

practică explicativă tinde să devină un standard în cercetarea academică (cel puţin). Unul

dintre programele statistice care face foarte bine acest tip de analiză este HLM.

De asemenea, deoarece operăm cu concepte abstracte care sunt măsurate indirect prin

mai mulţi itemi, iar determinările cauzale sunt complexe, este necesar să utilizăm

modelele cu ecuaţii structurale. Printre cele mai utilizate programe statistice din domeniu

se numără AMOS şi Mplus.

În unele studii putem fi interesaţi să grupăm indivizii/gospodăriile/comunităţile/judeţele/etc.

în funcţie de anumite trăsături. Pentru aceasta utilizăm analiza cluster sau, şi mai bine,

analiza de clase latente (latent class analysis). Pentru aceasta din urmă există softuri

specializate cum ar fi Latent Gold.


Agresti, Alan. 2002. Statistical methods for the social sciences. New Jersey: Prentice Hall

Agresti, Alan. 2007. An introduction to categorical data analysis, 2nd edition. New Jersey:

John Wiley and Sons, Inc

Bickel, Robert. 2007. Multilevel analysis for applied research. It’s just a regression!. NY:

The Guilford Press

Cochran, William G. 1977. Sampling techniques, 3rd edition. NY: John Wiley and Sons,

Inc

Collins, Linda M., Lanza, Stephanie T. 2010. Latent class and latent transition analysis.



93

With applications in the social, behavioral, and health sciences. NY: John Wiley and

Sons, Inc

Ho, Robert. 2006. Handbook of univariate and multivariate data analysis and interpretation

with SPSS. London: Chapman & Hall/CRC

Kish, Leslie. 1965. Survey sampling. NY: John Wiley and Sons, Inc

Raykov, Tenko, Marcoulides, George A. 2006. A first course in structural equation

modeling, 2nd edition. New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates

4 Metode calitative

Principalele metode calitative sunt ancheta cu interviu sau focus grup, observaţia, analiza

calitativă a documentelor.

Dincolo de problemele tehnice, cercetătorul care abordează calitativ o problemă trebuie să

aibă cunoştinţe despre teoriile interacţionismului simbolic, fenomenologiei şi

etnometodologiei etc.

4.1 Interviul şi focus grupul

Ca şi la ancheta prin chestionar este necesar un instrument care să menţină discuţia în

sfera obiectului de interes. Acesta poate fi ghidul de interviu sau ghidul de focus grup.

Acestea se diferenţiază de chestionar prin tipul întrebărilor aplicate, fiind deschise.

Întrebările pot fi formulate clar încă de la început, intervievatorul/moderatorul trebuind să le

adreseze întocmai, sau pot fi teme (clar formulate) pe marginea cărora se poartă discuţia,

fiind permisă o oarecare variaţie de la intervievator la intervievator.

Prima variantă are printre avantaje posilitatea replicării discuţiei, o imagine clară a

codificatorilor despre cum a fost pusă întrebarea, este eliminată o sursă de eroare indusă

de intervievator.

Fără a fi în mod necesar specifice interviului/focus grupului un ghid poate conţine:



94

Întrebări cu privire la experienţe personale şi comportamente;

Întrebări cu privire la opinii şi valori;

Întrebări despre stări, emoţii;

Întrebări factuale;

Întrebări prin care sunt culese informaţii despre senzaţiile trăite în diferite contexte;

Întrebări demografice.

Ceea ce distinge chestionarul de ghidul de interviu/focus este modul în care sunt

formulate aceste întrebări: cel din urmă trebuie să permită răspunsuri „largi” în care

respondentul, deşi rămâne la subiect, nu este limitat la una, două variante de răspuns.

Atât în cazul interviului cât şi al focus grupului trebuie îndeplinite anumite condiţii:

Trebuie selectaţi respondenţi cheie, care au experienţe aprofundate în domeniul

investigat;

Cu acordul respondentului, este recomandată înregistrarea discuţiei pentru a nu pierde

informaţie. În cazul focus grupurilor este recomandată chiar înregistrarea video pentru

a putea studia reacţiile vocale şi fizice în diferitele momente ale discuţiei;

Discuţia nu trebuie lăsată să se îndepărteze prea mult de la subiect pentru că situaţia

poate deveni greu controlabilă.

Spre deosebire de eşantioanele cantitative, aici nu este atât de important numărul

respondenţilor. Interviurile/focusurile se opresc atunci când informaţia s-a saturat, adică

sunt culese aceleaşi informaţii.

Un focus grup trebuie să fie derulat cu cel puţin 6 indivizi şi maxim 12. Regulile discuţiei

trebuie afirmate încă de la început. Ca şi la interviu, moderatorul nu trebuie să îşi exprime

opiniile personale sau să favorizeze un punct de vedere. În finalul discuţiei, este

recomandată o recapitulare prin care intervievatorul să se asigure că nu a înţeles ceva

greşit.



95


Iluţ, Petru. 1997. Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte şi metode. Iaşi: Polirom

Krueger, Richard A., Casey, Mary Anne. 2009. Focus groups: a practical guide for applied

research. Londra: SAGE

Patton, Michael Quinn. 2002. Qualitative research and evaluation methods. Londra: SAGE

Denzin, Norman K., Lincoln, Yvonna S. 2005. The Sage handbook of qualitative research,

3rd edition. Londra: SAGE

4.2 Observaţia

Iluţ (1997: 77-78) identifică caracteristicile relevante ale observaţiei:

Este înregistrat comportamentul efectiv al oamenilor;

Comportamentul este studiat în context natural;

Surprinde comportamentele fireşti, de zi cu zi;

Poate fi combinată cu alte tehnici de investigare a realităţii sociale (interviu, anchetă

etc.).

Există mai multe clasificări ale observaţiei. Dintre acestea poate fi menţionată polaritatea

observaţie nedistorsionată/observaţie participativă. Prima, mai ales în zilele noastre, se

poate face utilizând aparate de supraveghere video şi audio, evident cu acordul celor

implicaţi. A doua, presupune implicarea observatorului în activităţile sociale ale celor

observaţi. Implicarea poate fi chiar maximă, până la identificarea cu actorii.

Observaţia poate fi însoţită de o grilă de observaţie.


Stahl, Henri H. 1974. Teoria şi practica investigaţiilor sociale, vol. 1. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică

Iluţ, Petru. 1997. Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte şi metode. Iaşi: Polirom

Patton, Michael Quinn. (2002). Qualitative research and evaluation methods. Londra:



96

SAGE

Denzin, Norman K., Lincoln, Yvonna S. 2005. The Sage handbook of qualitative research,

3rd edition. Londra: SAGE

Mucchielli, Alex. 2002. Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale. Iaşi:

Polirom

5 Mixed methods şi mixed-mode surveys

Mixed methods desemnează utilizarea unui design de cercetare prin care sunt îmbinate

abordarea cantitativă cu cea calitativă a obiectului cercetării.

Avantajele unui design dual pot fi (după Green et al. 1989):

creşte consistenţa interpretărilor utilizând informaţii culese diferit;

clarifică datele culese prin altă metodă;

deschide drumul către noi întrebări de cercetare;

asigură un grad mai mare de detaliu informaţional.

De obicei, designurile duale îmbracă patru forme (Plano Clark et al. 2010):

Cantitativ + Calitativ. Abordările sunt utilizate simultan şi au aceeaşi importanţă.

Cantitativ → Calitativ. I se acordă o mai mare importanţă abordării cantitative care este

utilizată prima. Calitativul este utilizat ulterior pentru a explica rezultatele cantitative.

Calitativ → Cantitativ. I se acordă o mai mare importanţă abordării calitative care este

utilizată prima. Cantitativul este utilizat ulterior pentru a vedea dacă rezultatele

calitative pot fi generalizate la nivelul populaţiei.

Cantitativ (+ Calitativ). În cadrul unui experiment este utilizat calitativul.

A nu se confunda mixed method research cu mixed mode survey. Al doilea termen

desemnează utilizarea unor metode diferite de contact şi aplicare a chestionarului în

cadrul unei anchete/sondaj. Aceste metode pot fi utilizate în faza de contact a

respondenţilor, faza de aplicare propriu-zisă a chestionarului şi faza de follow-up.

Variantele existente pentru fiecare dintre aceste faze (după de Leeuw 2005) sunt:



97

Faza de contact:

o Respondentul primeşte o notificare într-o formă diferită de cea în care va fi

aplicat chestionarul (de exemplu, notificarea este prin scrisoare poştală, iar

chestionarul e aplicat telefonic);

o Respondentul este recrutat în alt mod decât cel în care va fi aplicat chestionarul;

Faza de aplicare a chestionarului:

o Este utilizat un singur eşantion, dar în cadrul său respondenţii sunt împărţiţi

astfel încât să li se aplice în moduri diferite chestionarul (telefon, internet, face-

to-face etc.);

o Este utilizat un singur eşantion, dar chestionarul este împărţit pe module care

sunt aplicate în moduri diferite (face-to-face, autoaplicare etc.);

o Aceleiaşi persoane i se aplică acelaşi chestionar dar în moduri diferite în

momente diferite de timp;

o Sunt utilizate mai multe eşantioane, fiecare cu modul specific de aplicare a

chestionarului;

Follow-up:

o Sunt trimise notificări în alt mod decât cel prin care respondenţii care nu au

răspuns încă sunt rugaţi să completeze chestionarul.


De Leeuqw, E. D., Dillman, Don A., Hox, Joop J. 2008. „Mixed mode surveys: when and

why” în De Leeuqw, E. D., Dillman, Don A., Hox, Joop J. International handbook of

survey methodology. NY: Laurence Erlbaum Associates

De Leeuw, E. D. 2005. „To mix or not to mix data collection in surveys” în Journal of

Official Statistics, 21, 233-255

Greene, Jennifer C., Caracelli, Valerie J. and Graham, Wendy F. 1989. „Toward a

conceptual framework for mixed-method evaluation design” în Educational

Evaluation and Policy Analysis, 11(3), pp. 255-74.



98

Plano, Vicki L., Creswell, John W. 2010. Designing and conducting mixed methods

research. Londra: SAGE

Documents

57433896 Ghid Teorii Si Metode Stiinte Sociale DOCT