Upload
others
View
4
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
REZUMATUL tezei de doctorat
„Influenţele sistemului juridic militar asupra
capacităţii de luptă a armatei”
Abordarea analitică a problematicii relative la „influenţele
sistemului juridic militar asupra capacităţii de luptă a armatei”,
constituie nu numai o întreprindere epistemologică asupra unui complex
de realităţi militare, inevitabile procesual şi imperative operaţional,
realităţi aflate într-o interdependenţă activă, ci, mai mult decât atât, un
act de temeritate teoretică, cel puţin din următoarele considerente,
dovedite pe parcursul elaborării tezei de doctorat, evidenţiate prin:
abordarea multidisciplinară a temei, nu ca un act de complezenţă şi
oportunitate academică, ci din necesitatea impusă de conţinutul,
obiectivele şi aşteptările dezirabile ale cercetării; multitudinea şi
exactitatea impusă a conexiunilor conceptuale, determinante în
formularea tezelor şi ideilor prin care au fost susţinute formulările
constituite ca „linii de start” ale capitolelor şi subcapitolelor care
arhitecturează edificiul teoretic al lucrării; legitimitatea epistemologică a
enunţului tezei de doctorat, expusă sistematic în definirea conceptelor
care întemeiază lucrarea; relevanţa istorică a relaţiei dintre instituţia
militară şi dimensiunile care îi vectorizează vitalitatea, condiţia şi
afirmarea şi, nu în ultimul rând, saltul, semnificat prin rigoare şi cultură,
de la cunoaşterea comună a problematicii doctorale la abordarea
ştiinţifică a acesteia.
Pilonii care referenţiază arhitectura tezei de doctorat sunt
constituiţi tematic din chiar capitolele lucrării, acestea definind
problematici relative la: capacitatea de luptă, ca esenţă complexă a
existenţei armatelor; natura sistemul juridic militar în armatele moderne
şi postmoderne, abordare complementarizată de denotarea diacronică şi
conceptuală a evoluţiei sistemului juridic militar la români; necesitatea
instituţională, socială şi morală a întăririi ordinii şi disciplinei militare
– obiectiv primordial al managementului sistemului juridic militar
românesc.
Problematicile enunţate s-au constituit în vectori ai cercetării
ştiinţifice, aşteptările reclamând răspunsuri la întrebări care esenţializau
nodal parcursul şi conduita epistemologică a demersului doctoral,
semnificative fiind: Care sunt elementele operaţionale determinante ale
capacităţii de luptă?; Care este relaţia dintre disciplină şi capacitatea
de luptă şi cum se manifestă determinările fluente ale discipinei în
procesul pregătirii pentru luptă şi al luptei?; În ce constau
determinările juridice ale disciplinei militare şi care este parcursul
istoric al evoluţiei juridice a disciplinei militare?; Prin ce modalităţi se
intervine formal pentru asigurarea şi dezvoltarea disciplinei militare
în Armata Română? Pentru a răspunde acestor întrebări, am apelat,
deopotrivă, la spectrul teoretic şi la cel empiric al cunoaşterii în
domeniile militar, istoric şi juridic, orientându-ne cursiv de principiile
metodologice generate de unitatea dintre comprehensiv şi explicativ,
dintre cantitativ şi calitativ, dintre raţionamentele constatative şi cele
evaluative; dintre analiză şi sinteză, dintre deductiv şi inductiv şi, nu în
ultimul rând, dintre abstract şi concret. Nu înainte, însă, de a contura şi
afirma obiectivele cercetării, formulate, în fapt, pe structura întrebărilor
invocate, deplasate din fondul retoric în cel imperativ; din perspectiva
aşteptărilor dezirabile, obiectivul fundamental al întregului nostru demers
a vizat: Identificarea exhaustivă a determinărilor juridice asupra
capacităţii de luptă a armatei, în principal asupra disciplinei militare,
tratată ca factor esenţial al capacităţii de luptă a structurilor militare.
CAPITOLUL 1
Capacitatea de luptă – esenţa existenţei armatelor
Pe fondul realităţii proceselor transformatoare ale organizaţiilor
militare ale statelor şi coaliţiilor, problematica asumată prin tematica acestui
capitol vizează relevarea conceptuală a: factorilor determinanţi ai
capacităţii de luptă în viziunea armatelor moderne, dar şi viziunea
românească privind capacitatea de luptă a structurilor militare;
semnificaţiei coeziunii structurilor militare, ca rezultantă firească a
disciplinei militare; evoluţiei conţinutului conceptual şi operaţional al
disciplinei militare în principalele armate ale lumii, precum şi în
Armata României; interacţiunii dintre disciplină şi capacitatea de luptă. În
conturarea spaţiului conceptual al definirii „capacităţii de luptă, ca esenţă
a existenţei armatelor”, am instrumentat teoretic teze relative la: coeziunea
structurilor militare; factorii determinanţi ai capacităţii de luptă în viziunea
armatelor ca moderne; conceptul românesc privind capacitatea de luptă a
structurilor militare; evoluţia conţinutului conceptual al disciplinei militare
în contextul evoluţiei şi a determinărilor juridice asupra disciplinei
militare; cadrul normativ al disciplinei militare şi determinările juridice
internaţionale asupra acestuia; relaţia educaţie–disciplina militară; rolul
educativ al comandantului în edificarea disciplinei militare; semnificaţia
juridică a ordinului ţi efectele sale asupra disciplinei; datoria militară,
valoare intrinsecă disciplinei, motivaţiei şi obligaţiei; rolul sistemului
sancţionator penal în menţinerea disciplinei militare. O importanţă
deosebită, prin impactul şi determinările nemijlocite asupra capacităţii de
luptă, o are, axiologic, disciplina militară, context în care am analizat
cadrul normativ intern actual în care se manifestă instituţional disciplina
militară; reflectarea instrumentelor legislaţiei internaţionale în cadrul
normativ al disciplinei Armatei României; coordonatele răspunderii
administrative şi penale a militarilor români care acţionează în structuri
multinaţionale, în afara teritoriului României; rolul pragmatic al
educaţiei în creşterea nivelului disciplinei militare; statutul socio-
profesional al militarilor, ca element determinant în afirmarea productivă
a disciplinei; modul în care sistemul de recompense şi sancţiuni este
utilizat pentru întărirea disciplinei militare şi rolul sistemului sancţionator
penal în menţinerea disciplinei militare.
În coagularea cadrului normativ actual în domeniul disciplinei
militare, se apreciază că Regulamentul disciplinei militare este documentul
normativ operaţional care defineşte clar elementele directoare ale disciplinei
militare, direcţiile principale de realizare a disciplinei militare, precum şi
modalitatea de acordare a recompenselor, de aplicare a sancţiunilor
disciplinare şi de executare a acestora. Ca document cu caracter normativ-
juridic relativ la starea instituţională a disciplinei militare, Regulamentul,
prin filozofia care îi întreţine juridic valoarea normativă, statuează şi
specifică: principalele direcţii de acţiune pentru implementarea disciplinei
militare; factorii1 care pot afecta eficienţa organizaţională a disciplinei
militare; mecanismele cu rol generator determinant în dezvoltarea şi
menţinerea coeziunii organizaţiei militare.
Teza acordă o atenţie specială relevării modalităţilor de asigurare
şi dezvoltare a disciplinei militare în Armata Română, perspectivă din care
sunt tratate rolul cursiv al educaţiei în ridicarea nivelului organizaţional al
disciplinei militare, relaţia dintre statutul socio-profesional al militarului şi
disciplina militară, expresia informală a datoriei militare, cum aceasta ne
apare raportată la stările de disciplină, motivaţie şi obligaţie în cariera
militară, în final punctând necesitatea utilizării sistemului de recompense şi
pedepse în edificarea educativă a disciplinei militare.
1 Regulamentul disciplinei militare, Cap. I, Secţiunea 1, Art.4
Problematica proiectivă a datoriei militare în raport cu condiţia
ontologică a militarului, „jucată” între motivaţie şi obligaţie, cu consecinţe
nemijlocite asupra stării de disciplină, a constituit, în fapt, consacrarea
relaţiei operaţionale dintre cele patru concepte.
În acest sens, denotăm cele mai semnificative aspecte ale relaţiei,
după cum acestea au rezultat din angajamentul teoretic întreprins, astfel:
- deşi excede conceptual structurii actelor normative ori a celor cu caracter
legislativ, datoria militară aparţine întru totul conştiinţei morale, fiind
superioară, apreciem noi, atât motivaţiei, cât şi obligaţiei, practic, în
manifestarea sa deplină, excluzându-le dintr-o posibilă complementaritate
acţională;
- în relaţie cu datoria militară, motivaţia are rolul de organizator al orientării
spre îndeplinirea unor scopuri bine definite, contribuind semnificativ la
optimizarea îndeplinirii unor responsabilităţi majore ale organizaţiei;
- acţiunea obligaţiei, în oricare dintre componentele sale instituţionale,
denotă vulnerabilităţi implicite în câmpul datoriei, anumite neîmpliniri în
fondul conştiinţei morale a militarului;
- în plan acţional, datoria militară este expresia legăturii inevitabile dintre
conştiinţă şi comportare, dintre intenţia subiectivă şi conduita exterioară, în
vreme ce motivaţia şi, evident, obligaţia au semnificative determinări
sociale, de naturi, precum am văzut, diferite;
- datoria militară semnifică reflectarea specific morală a obligaţiilor
militarilor, obligaţii care se manifestă în strânsă legătură cu sistemul
motivaţional la care răspund aşteptările, explicite sau implicite, ale
militarului;
- din perspectiva aşteptărilor, definite sau nedefinite, ale militarului,
instituţia motivaţiei se raporteză, direct sau indirect, la obligaţiile care
revin acestuia, obligaţii pe care le identificăm în ansamblul de îndatoriri,
constrângeri, servituţi, limitări şi restrângeri a unor drepturi şi libertăţi,
altminteri consfinţite de Constituţie;
- între motivaţie şi obligaţie se stabileşte o relaţie de inversă
proporţionalitate, de determinare, în sensul că un sistem motivaţional
puternic diminuează semnificativ rolul componentelor de reprimare ale
obligaţiei;
- datoria militară este, putem face această apreciere, disciplina morală a
militarului, o disciplină a conştiinţei sale profesionale, dar şi a conştiinţei
sale sociale şi patriotice, este forţa care, dincolo de orice angajament formal,
generează disciplină prin ea însăşi, este onoarea interioară a disciplinei
militare;
- datoria militară este suportul asumării prin jurământ a disponibilităţii
recurgerii la sacrificiul suprem – preţul vieţii, motivaţia şi obligaţia,
eventual, disciplinarizând parcursul spre un asemenea deznodământ.
În finalul pledoariei este admisă axiomatic teza potrivit căreia,
datoria militară, alături de motivaţie şi obligaţie, în sensurile conceptuale
propuse în excurs, ca stimuli externi ai disciplinei militare, constituie un
adevărat patrulater al salvgardării şi afirmării productive a condiţiei
militare, singura în care, prin jurământ, viaţa militarului nu este mai presus
de viaţa Ţării.
CAPITOLUL 2
Sistemul juridic militar în armatele moderne şi postmoderne.
Evoluţia sistemului juridic militar la români
În spaţiul consacrat celui de-al doilea capitol, am purces la denotarea
dimensiunii internaţionale a justiţiei militare, punctând istoric evoluţia
instanţelor internaţionale în domeniul atitudinilor fundamentale relative la
încălcarea flagrantă a regulilor de ducere a războiului, implicit a oricărei
acţiuni militare, dezvoltând o adevărată pledoarie pentru respectarea
regulilor umanitare de angajare şi ducere a războiului. O atenţie specifică
am acordat principalelor sisteme juridice din statele Organizaţiei
Tratatului Atlanticului de Nord, dar şi conceptelor fundamentale ale
justiţiei militare în unele ţări care au făcut parte din Tratatul de la
Varşovia. Am procedat astfel, esenţial, din următoarele considerente:
prezentarea comparativă a unor sisteme juridice, pe dimensiunea lor
aplicabilă în spaţiul militar, este de natură să releve nu atât diferenţele de
abordare juridică, ci, mai cu seamă, asemănările dintre acestea, implicit
compatibilizarea lor operaţională; cunoaşterea nivelului de evoluţie a
sistemelor juridice din fostele state comuniste, desprinse din apartenenţa
politico-militară la Tratatului de la Varşovia, este de natură să ne dea
măsura emancipării lor post-totalitare, pe de o parte, şi, pe de altă parte, să
ne arate reminiscenţele juridice ale epocii totalitare, care continuă să
amprenteze realitatea juridică actuală; o privire analitică asupra diferenţelor
juridice dintre sistemele expuse, denotă, în fond, diferenţele axiologice pe
care sunt întemeiate, în principal ca expresie a construcţiei sociale în
afirmarea existenţei sau nonexistenţei statului de drept. În mod firesc, o
preocupare aparte am acordat evoluţiei, din perspectivă istorică, dar şi
conceptuală, a sistemului juridic militar la români, delimitând, din această
perspectivă, principalele etape ale procesului.
O notă aparte în contextul acestui capitol, este deţinută de conturarea
semnificaţiei istorice a sistemului de procese gestionat de Tribunalul de la
Nürnberg, definitorii fiind aspectele care afirmă: contribuţia la dezvoltarea
legislaţiei penale internaţionale; consacrarea unei noi gândiri cu privire la
legislaţia internaţională destinată respectării normelor şi principiilor de
desfăşurare a acţiunilor militare cu caracter beligerant, a războaielor în
general; generarea unui ansamblu coerent de concluzii şi învăţăminte, utile
în agregarea juridică şi etică a unui veritabil angajament internaţional cu
privire la regulile de desfăşurare a războiului, în limitele general acceptate
ale onoarei militare, prefigurând posibilele consecinţe, ca efect al încălcării
acesteia; constituirea, prin valoare practică şi metodologică a demersurilor
sale judiciare, a unui aspru rechizitoriu împotriva războiului, a violenţei şi
a forţei ridicate la rangul de normă etică şi politică în stat.
Consemnăm, de asemenea, concluzia, inevitabilă din perspectiva
evoluţiei istorice a sistemului juridic militar, că, în ceea ce ne priveşte,
Codul Justiţiei Militare, din anul 1873, cu numeroasele sale modificări şi
completări ulterioare, a dirijat organizarea şi funcţionarea justiţiei militare
române timp de 64 de ani, până la 20 mai 1937 când s-a adoptat noul Cod al
Justiţiei Militare. În acelaşi timp, evoluţia sistemului juridic militar ne arată
că aplicarea vechii legislaţii militare timp de aproape şapte decenii a creat
posibilitatea observării necesităţii de creare a noi instrumente de descurajare
a comportamentului antisocial, fiind incriminate fapte noi, care fuseseră
omise cu prilejul primelor legiferări ori care apăruseră ca urmare a
dezvoltării moderne a societăţii, în ansamblul său.
CAPITOLUL 3
Întărirea ordinii şi disciplinei militare – obiectiv primordial al
managementului sistemului juridic militar românesc
Ultimul capitol, este consacrat dezvoltării conceptuale a tezelor, ideilor
şi sintagmelor relative la întărirea ordinii şi disciplinei militare, asumată
ca obiectiv instituţional primordial al managementului sistemului juridic
militar românesc. Din perspectiva enunţată am identificat şi definit
particularităţile managementului juridic în sistemul militar, principalele
fenomene şi procese ale organizaţiilor militare determinate direct sau
indirect de sistemul juridic, influenţa sistemului juridic asupra
administraţiei militare, rolul motivaţiei şi al coerciţiei în performarea
ordinii şi disciplinei militare. O atenţie specială am acordat utilizării
sistemului de recompense şi sancţiuni, pentru întărirea ordinii şi
disciplinei militare.
Tratarea laborioasă, dar esenţială, a managementului general al
sistemelor organizaţionale, a permis înţelegerea adecvată mediului militar,
în expresia juridică a legitimităţii sale constituţionale. În succesiune
epistemologică am pus relevat evoluţia cunoaşterii organice a
managementului, în dezvoltărea abordărilor sale ştiinţifice, consacrate, în
special, în remodelări conceptuale ale definirii, sens în care menţionăm:
L.Kazmier preciza ca funcţii ale managementului: planificarea-organizarea,
dirijarea şi controlul2; o abordare mai deosebită, prin extinderea ei
conceptuală, aparţine profesorului Constantin Pintilie care atribuia
managementului următoarele funcţii: previziunea, organizarea,
motivarea sau comanda, coordonarea, controlul, evaluarea, menţinerea
şi dezvoltarea unui climat de competiţie, cooperare şi creativitate3; Peter
Drucker defineşte cele cinci sarcini fundamentale ale managerului4,
respectiv: 1.Un manager trebuie să definească obiectivele şi natura lor;
2.Un manager organizează, adică analizează activităţile, deciziile necesare,
grupează munca, o divide în activităţi şi sarcini posibile de condus; 3.Un
manager motivează şi comunică; 4.Un manager exercită el însuşi funcţia de
control-evaluare a managementului; 5.Un manager formează oameni şi se
formează pe el însuşi. Concluzionând, în seama asumării complementare a
definiţiilor invocate, admitem că, mai cu seamă în domeniul militar,
managementul aplică, după unii autori5, următoarele funcţii: : previziunea,
organizarea, comanda (decizia, antrenarea), coordonarea şi controlul-
evaluarea6.
În ceea ce priveşte particularităţile managementului juridic în
sistemul militar, preocuparea teoretică este semnificativă. Fiind, în
discursul tezei, un punct obligatoriu de trecere, am apreciat că
managementul juridic reprezintă conducerea curentă a activităţii
administrativ-judiciare, în scopul folosirii eficiente a resurselor umane şi
asigurarea unei dimensionări echilibrate a volumului de activitate raportat
la fiecare lucrător. Pornind de la această accepţiune, suntem, oarecum, într-
2 L. Kazmier, Principles of Management, Oxford University Press, 1969, p. 185
3Constantin Pintilie, apud, Lucica Matei, Curs de management public, ,
http://www.slideshare.net/strumfigirl/management-public 4 Peter Druckaer, Management: Tasks, Responsibilities, Practices' (New York: Harper & Row), 1973,
pp.87-103 5 Costică Voicu, Florin Sandu, “Management organizaţional în domeniul ordinii publice”, vol.I, Editura
M.A.I. , București, 2001; *** Teoria Organizaţiilor. Note de curs, Buletinul Învăţământului Militar, Anul
III, Nr. 1-2, Bucureşti, 1996. 6 Ibidem, pp.243-269
un anumit consens cu literatura de specialitate care denotă funcţiile
managementului juridic, şi anume: funcţia de prevedere(planificare,
previziune), funcţia de organizare, de coordonare, de antrenare şi funcţia de
evaluare (control-reglare). Aceste funcţii se intercondiţionează reciproc, ca
de altfel în toate domeniile de activitate umană, iar de modul în care sunt
folosite depinde realizarea în cele mai bune condiţii a activităţii judiciare.
Pentru înţelegerea sistemului sancţionator penal în menţinerea
disciplinei militare, căruia i-am acordat un spaţiu amplu, consemnăm
câteva precizări referitoare la institutiile fundamentale ale sistemului de
drept penal, precum şi la principiile fundamentale ale procesului penal.
Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului
penal care, alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor penale,
formează pilonii oricărui sistem de drept penal7, aplicabil deopotrivă şi
militarilor români. Între cele trei instituţii fundamentale există o strânsă
interdependenţă, întrucât infracţiunea, ca faptă periculoasă, interzisă prin
norma de incriminare, atrage, prin săvârşirea ei, răspunderea penală,
infracţiunea fiind unicul temei al răspunderii penale, iar răspunderea penală
fără sancţiune (pedeapsă) ar fi lipsită de obiect. Corelaţia poate fi şi inversă,
întrucât aplicarea pedepsei nu poate fi justificată decât de existenţa
răspunderii penale a făptuitorului, iar răspunderea penală nu se poate
întemeia decât pe săvârşirea unei infracţiuni8. Principiile răspunderii
penale, aplicabile tuturor destinatarilor legii, inclusiv militarilor români,
sunt: principiul legalităţii răspunderii penale; infracţiunea este unicul temei
al răspunderii penale; principiul umanismului; principiul răspunderii penale
personale; principiul unicităţii răspunderii penale; principiul inevitabilităţii
răspunderii penale; principiul individualizării răspunderii penale; principiul
prescriptibilităţii răspunderii penale.
Infracţiunea, ca instituţie fundamentală a dreptului penal, este definită
de către legiuitor ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.”9 punând
în evidenţă trăsăturile esenţiale, obligatorii şi cumulative pe care trebuie să
le îndeplinească şi care o deosebesc de alte fapte (contravenţia, abateri
disciplinare). Legiuitorul penal român defineşte noţiunea generală de
infracţiune, punând în evidenţă aspecte umane, materiale, sociale, moral-
7 I.Oancea „Explicaţii teoretice ale codului penal român”, p.gen.vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969,
p.99 8 C.Bulai „Drept penal”, p.gen., vol.III, „Răspunderea penală, Sancţiunile în dreptul penal”, TUB, 1982, p.6
9 Ibidem, p.318
politice şi juridice ale acesteia10
, conferind conceptului general de
infracţiune un caracter realist, ştiinţific.11
Sancţiunile de drept penal , instituţie de bază a dreptului penal alături
de infracţiune şi răspundere penală, reprezintă consecinţa nerespectării
dispoziţiei prevăzută în cuprinsul unei norme juridice12
. Reglementarea
sancţiunilor de drept penal prezintă o importanţă deosebită pentru întreaga
reglementare penală, înscriindu-se ca aspect esenţial al principiului
fundamental al legalităţii, contribuind la realizarea ordinii de drept atât prin
conformare, cât şi prin constrângerea exercitată faţă de cei care au nesocotit
dispoziţiile normelor penale13
, aplicabil inclusiv militarilor români. Specific
militarilor români este faptul că sunt aplicabile pedepsele, ca sancţiuni
penale şi, într-o mai mică pondere, şi măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de
drept penal.
Principiile sancţiunilor penale, tratate în literatura juridică14
,
aplicabile militarilor sunt: principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal;
principiul stabilirii unor sancţiuni compatibile cu conştiinţa juridică şi
morală a societăţii; principiul stabilirii unor sancţiuni revocabile; principiul
individualizării sancţiunilor de drept penal; principiul personalităţii
sancţiunilor de drept penal.
Faptele de natură penală capabile să pună în pericol relaţiile sociale
referitoare la capacitatea de apărare a ţării, cum îndeobşte este cunoscut
acest deziderat al statului român, sunt considerate fapte de mare gravitate şi
au fost incluse de către legiuitor într-o categorie distinctă de infracţiuni, sub
denumirea „Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate” –
reglementat în Titlul XI al Codului penal român. Capitolul conţine o analiză
exhaustivă cu privire la conţinutul normelor de incriminare a faptelor
contra capacităţii de lupta a fortelor armate, fiind puse în evidenţă, cu
minuţiozitate, modificările promovate în noul Cod Penal, interpretate
adecvat ştiinţelor juridice.
Principiile sancţiunilor penale, tratate în literatura juridică,
aplicabile militarilor sunt: principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal;
principiul stabilirii unor sancţiuni compatibile cu conştiinţa juridică şi
10 V.Dongoroz, „Sinteze asupra noului cod penal”, în S.C.J., nr. 1 din 1969, p.15
11 C.Mitrache „Drept penal român”-partea gen., p.69, Casa de editură şi presă ŞANSA S.R.L., Bucureşti,
1994 12
Sancţiunea juridică reprezintă măsura pe care o normă de drept o statorniceşte drept consecinţă pentru
cazul în care dispoziţia normei va fi nesocotită. Sancţiunea juridică reprezintă factorul care imprimă
caracter de obligativitate dispoziţiei normei, mijlocul prin care se reintegrează norma juridică – L.Biro
„Drept penal”, p.gen., Centrul de multiplicare al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj, 1971, p.205 13
C.Bulai „Drept penal”, p.gen., vol.II, 1992, p.138, Casa de editură și presă ȘANSA S.R.L., București 14
C.Bulai „Drept penal”, p.gen., vol.III, „Răspunderea penală, Sancţiunile în dreptul penal”, TUB, 1982;
morală a societăţii; principiul stabilirii unor sancţiuni revocabile; principiul
individualizării sancţiunilor de drept penal; principiul personalităţii
sancţiunilor de drept penal. Faptele de natură penală capabile să pună în
pericol relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării sunt
considerate fapte de mare gravitate şi au fost incluse de către legiuitor într-o
categorie distinctă de infracţiuni, sub denumirea „Infracţiuni contra
capacităţii de apărare a României” – reglementat în Titlul X al Codului penal
român, în trei capitole distincte:
- infracţiuni săvârşite de militari, grupând infracţiuni contra
ordinii şi disciplinei militare (art.331-336 C.p.), infracţiuni pe câmpul de
luptă (art.338-339 C.p.), infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare
(art.340-345 C.p.);
- infracţiuni săvârşite de militari sau de civili (art.348-352 C.p.);
- infracţiuni săvârşite de civili (art. 353-354 C.p.).
Excursul teoretic relativ la „întărirea ordinii şi disciplinei militare
– obiectiv primordial al managementului sistemului juridic militar
românesc”, a generat, în didactica subscrisă temei, învăţăminte specifice
demersului nostru, sens în care reţinem:
- realizarea ordinii de drept penal, în cazul structurilor militare,
presupune din partea tuturor destinatarilor legii o conduită conformă cu
dispoziţiile legii, pentru normala desfăşurare a relaţiilor create în interiorul
instituţiilor militare;
- capacitatea de luptă a forţelor armate – valoare socială
fundamentală15
are ca obiect juridic comun relaţiile sociale create în jurul
acestei valori, periclitate ori vătămate prin fapte infracţionale, dar şi mai
multe componente care, la rândul lor au caracter de valori sociale, cum sunt:
forţele armate ale ţării privite în existenţa lor fizică şi în puterea lor de luptă,
ordinea şi disciplina militară, comportarea curajoasă a militarilor pe câmpul
de luptă, unitatea morală a populaţiei şi spiritul ei de rezistenţă, atitudinea
loială şi devotată a cetăţenilor faţă de obligaţiile privind apărarea ţării;
- infracţiunile contra capacităţii de luptă a forţelor armate au ca obiect
juridic generic (de grup) ansamblul relaţiilor sociale a căror existenţă şi
dezvoltare nu ar fi posibile fără menţinerea capacităţii de luptă şi de apărare
a ţării. Prin urmare, este vorba de toate relaţiile condiţionate de apărarea
eficientă a acestei valori sociale – capacitatea de luptă a forţelor armate –
ce are un caracter complex, extrem de dinamic social şi foarte expus în
mediul internaţional;
15 T.Toader – „Drept penal român. Partea Specială” - Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag.486
- calitatea procesului de management şi nivelul rezultatelor obţinute de
către o organizaţie, inclusiv de una militară, depind de nivelul de pregătire,
de calităţile şi deprinderile managerilor (leadership) - persoane care
desfăşoară procese de management şi, implicit, exercită funcţii specifice
managementului;
- misiunile noi ale armatei reclamă imperativ folosirea unor metode
moderne de conducere a efectivelor, prin care subordonaţii să fie implicaţi
activ, responsabil şi voluntar în adoptarea şi aducerea la îndeplinire a
deciziilor ce îi privesc în mod direct; de aceea se impune ca, în mediul
militar, comandanţii care îndeplinesc rolul de lider formal să fie formaţi
pentru conducerea adecvată a oamenilor şi a instituţiei, prin pregătirea lor
profesională încă de pe băncile instituţiei de învăţămant, potrivit criteriilor
diferenţierii ierarhice, ceea ce presupune luarea în seamă a niveluluiu
ierarhic la care se exercită, naturii influenţei nemijlocite, eficacităţii în
atingerea obiectivelor propuse; astfel, se formează şi se manifestă formal
leadershipul tactic sau operativ, ori leadershipul eficace;
- sub influenţa nemijlocită a inovaţiilor tehnologice, leadershipul
militar îşi remodelează continuu arhitectura operaţională a
responsabilităţilor şi procedurile de luare a deciziilor, ceea ce, conjugate cu
evoluţia conceptului de război, a transformat radical înţelegerea şi
exercitarea comenzii militare;
- natura şi conţinutul misiunilor încredinţate, precum şi calitatea
militarilor implicaţi în asemenea activităţi întăresc nevoia de leadership
militar, fără un leadership puternic, fiind puţin probabil ca o armată să poată
furniza, la momentul oportun şi cu maximă eficacitate operaţională,
eforturile concertate ce ar trebui să o caracterizeze, iar membrii săi să
atingă nivelul de coeziune organizaţională necesar realizării unui scop
comun – succesul operaţiunilor militare; un leadership puternic este asociat
cu niveluri înalte ale coeziunii şi ale elaborării unui obiectiv comun, ce are o
importanţă primordială pentru reuşita tuturor operaţiunilor militare;
- sistemele judiciare, inclusv cele militare, trebuie să se adapteze unei
lumi dinamice, a cărei tehnologie progresează rapid, în care piaţa de capital
este tot mai mult una virtuală, tipologia cauzelor deferite instanţelor este tot
mai complexă, numărul cauzelor este în continuă creştere, iar serviciul
judiciar este perceput tot mai mult ca un serviciu public supus permanent
unei presiuni pentru a performa rapid şi eficient;
- democratizarea fără precedent a unei părţi considerabile a lumii, a
relaţiilor internaţionale, în general, deschiderea multor societăţi statale
către principiile democraţiei şi pieţei libere, impun în mod necesar
specializarea tot mai adâncă a dreptului substanţial, în scopul reglementării
situaţiilor şi relaţiilor juridice în funcţie de dinamismul forţelor politice şi
economice transnaţionale şi, mai ales, de caracteristicile fundamentale ale
globalizării;
- pe fondul unor deficienţe evidente şi manifeste în sfera justiţiei – un
anumit recul al cercetăriiteoretice în domeniul dreptului, lipsa endemică a
personalului calificat, slaba administrare şi evidenţa deficitară a dosarelor şi
a actelor procedurale, insuficienţa cronică a resurselor financiare şi umane –
, sistemele judiciare, inclusiv cele militare, au rămas în urma dezvoltării
tehnologice specifice, iar instrumentele puse la dispoziţie sunt în mare
măsură demodate, anacronice şi ineficiente procedural.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI Cercetarea teoretică centratată epistemologic pe identificarea şi
definirea „influenţelor sistemului juridic militar asupra capacităţii de
luptă a Armatei” – ca problematică a tezei de doctorat, a impus, ca
element ultim din perspectiva interferenţelor pilonilor conceptuali care
o arhitecturează – capacitatea de luptă, ca esenţă a existenţei
armatelor; natura sistemul juridic militar în armatele moderne şi
postmoderne; evoluţia sistemului juridic militar la români; întărirea
ordinii şi disciplinei militare, ca obiectiv primordial al
managementului sistemului juridic militar românesc, un ansamblul
coerent de concluzii pe care le vom denota, păstrând identitatea
conceptuală care le-a deteminat.
Aşadar, relativ la abordarea problematicii cu privire la
„capacitatea de luptă, argumentată ca esenţă a existenţei
armatelor”, dezvoltată prin congruenţa tematică a tezelor privind
coeziunea structurilor militare – factor al capacităţii de luptă a
armatei, disciplina militară – factor esenţial al capacităţii de luptă a
structurilor militare, cadrul normativ actual în domeniul disciplinei
militare şi modalităţile de asigurare şi dezvoltare a disciplinei
militare în Armata Română, semnificative sunt următoarele concluzii:
indiferent de educaţie, tradiţie şi de specificul istoric al evoluţiei
geografice, cu unele nuanţe care au un caracter complementar în definirea
lor şi nu unul care să le diferenţieze excluzându-se reciproc, factorii
determinanţi ai capacităţii de luptă au o valoare militară universal
valabilă, în care coeziunea exercită un rol determinant decisiv;
la nivelul preocupărilor cursive ale gândirii şi practicii militare,
conceptul românesc privind capacitatea de luptă a structurilor militare
acordă o importanţă de prim ordin condiţiei morale a luptătorului, stării
morale fiindu-i atribuită calitatea de factor decisiv în împlinirea, prin
victorie, a luptei, a războiului;
niciuna din stările operaţionale ale condiţiei militare, îndeplinirea
misiunii şi, în ultimă instanţă, obţinerea victoriei nu sunt posibile fără
existenţa manifestă a coeziunii militare, similară operaţional disciplinei
armate, în sensul specificului său eminamente militar;
determinările juridice internaţionale asupra fondului normativ al
disciplinei militare consolidează această instituţie, îi supune
operaţionalizarea unui sistem de valori compatibil devenirii umane, îi
creează un cadru strict de „obligaţii”, dar şi de securitate juridică în faţa
legislaţiei incriminatoare şi, nu în ultimul rând, este un obstacol care nu
îngăduie luptătorului, militarului, să rătăcească în tenebrele dezumanizării;
prin caracterul său plenitudinar, disciplina militară constituie un factor
de extremă importanţă al capacităţii operaţionale a structurilor militare, un
atribut fundamental al disciplinei militare fiind semnificat de posibilitatea
militarului de a refuza executarea unui ordin ilegal;
disciplina militară consolidează demnitatea profesiei militare,
sporeşte credibilitatea condiţiei de militar şi constituie o sursă de potenţare a
climatului etic în aţiunile beligerante;
aflată la incidenţa complementară dintre normativitatea internă şi
determinările manifeste ale legislaţiei internaţionale, disciplina militară are
atributul unei valori universale care, în fond, defineşte specific raporturile
instituţiei militare cu societatea;
datoria militară, alături de motivaţie şi obligaţie, în sensurile
conceptuale propuse în excurs, ca stimuli externi ai disciplinei militare,
constituie un adevărat patrulater al salvgardării şi afirmării productive a
condiţiei militare, singura în care, prin jurământ, viaţa militarului nu este
mai presus de viaţa Ţării;
starea socială a fiecărei epoci istorice exercită o influenţă
precumpănitoare nu numai asupra organismului militar al unei naţiuni, ci şi
asupra caracterului, facultăţilor şi tendinţelor conducătorilor armatei;
caracteristica socială a unei armate este dată de faptul că are în
compunerea oameni care interacţionează în vederea realizării scopurilor
sale, interacţiunea lor, la rându-i, creând o structură cu o viaţă proprie, cu
reguli, norme şi aşteptări proprii;
existenţa unei specializări militare în organica societăţii este
consubstanţială naturii organizaţiei militare, orice societate umană creându-
şi o instituţie adecvată pentru apărarea şi salvgardarea condiţie sale
plenitudinare de orice agresiune de tip militar, cu scopul evident de a
conserva structurile şi substructurile sale, prin care ea îşi asigură evoluţia ca
entitate socială.
În ceea ce priveşte problematica impusă de abordarea tezei cu privire
la sistemul juridic militar în armatele moderne şi postmoderne şi la
evoluţia sistemului juridic militar la români, dezvoltată vectorial în
direcţia relevării teoretice a dimensiunii internaţionale a justiţiei
militare, perspectivelor plauzibile în evoluţia instanţelor internaţionale
destinate domeniului militar, a pledoariei pentru respectarea regulilor
umanitare de angajare şi ducere a războiului ........şi a definirii sistemelor
juridice specifice Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, s-au impus
atenţiei analitice următoarele concluzii:
sistemele juridice militare sunt indispensabile organizării şi eficienţei
ultime a instituţiilor militare, cu atât mai mult celor moderne, când
luptătorul îşi îndeplineşte misiunea aflându-se la confluenţa determinantă a
unui ansamblu de factori inevitabili condiţiei sale: umanitari, juridici,
judiciari, ai legislaţiei din propria-i ţară, dar şi ai celei internaţionale,
informaţionali, de înaltă tehnologie etc.;
fără excepţie, toate aceste coduri militare naţionale, prin care este
exprimată filozofia juridică relativ la afirmarea integrală a condiţiei militare,
au în comun faptul că ele conţin atât norme de drept material – prin
incriminarea comportamentului deviant, cât şi pe cele de natură
procedurală, militarilor aplicându-li-se alte reguli decât civililor;
legislaţiile care reglementează sisteme sancţionatorii, aparţinând
unora din statele care au aparţinut fostului Tratat de la Varşovia, au ca
principală caracteristică renunţarea la sistemul codurilor justiţiei militare şi
adoptarea unui cod penal aplicabil tuturor cetăţenilor statului respectiv,
incriminările specifice militarilor constituind doar capitole ale respectivelor
coduri comune;
sistemele juridice din fostele state socialiste au evoluat în consens cu
exigenţele vremurilor, dar au păstrat sau continuă să păstreze, pe alocuri,
amprenta construcţiei juridice a societăţii totalitare;
din perspectiva evoluţiei istorice a sistemului juridic militar, în
paradigma românească, este mai mult decât relevant faptul că, eficient şi
productiv instituţional, Codul Justiţiei Militare, din anul 1873, cu
numeroasele sale modificări şi completări ulterioare, a dirijat organizarea şi
funcţionarea justiţiei militare române timp de 64 de ani, până la 20 mai 1937
când s-a adoptat noul Cod al Justiţiei Militare;
evoluţia sistemului juridic militar ne arată că aplicarea vechii legislaţii
militare timp de aproape şapte decenii a creat posibilitatea observării
necesităţii de creare a noi instrumente de descurajare a comportamentului
antisocial, fiind incriminate fapte noi, care fuseseră omise cu prilejul
primelor legiferări ori care apăruseră ca urmare a dezvoltării moderne a
societăţii, în ansamblul său;
modificările aduse, în anul 1948, asupra Codului militar, se poate
observa că aceste intervenţii au fost operate în special în părţile ce priveau
organizarea justiţiei militare, în ceea ce priveşte procedurile aplicabile
asupra normelor de drept penal material efectuându-se relativ puţine
asemenea operaţiuni, iar cele făcute rezumându-se în special la modificări
ale limitelor pedepselor aplicabile, fără a fi incriminate noi comportamente
vătămătoare bunului mers al organismului militar;
instituţiile juridice militare sau cele cu caracter premilitar (în sensul
inevitabil al etapei dezvoltării lor incipiente), au evoluat o dată cu evoluţia
societăţii, pe măsură ce statul a avut nevoie de o forţă militară organizată,
care să îi apere independenţa, suveranitatea, teritorialitatea, bunăoară
valorile care îi definesc istoric existenţa;
internaţionalizarea înfruntărilor militare, în care au fost angrenate tot
mai multe state, culminând cu cele două conflagraţii mondiale, a impus
instituirea unei anume ordini juridice relative la ducerea războaielor,
consacrate în afirmarea unei legislaţii internaţionale în domeniu, precum şi a
dreptului umanitar internaţional;
raportarea asumată la legislaţia internaţională a consacrat în mod
distinct dimensiunea internaţională a justiţiei militare;
evoluţia sistemului juridic militar românesc cunoaşte o afirmare
modernă, mai cu seamă după constituirea, în 1859, a statului român modern–
România, aliniindu-se permanent, necondiţioant şi cu bună credinţă
spiritului şi literei legislaţiei internaţionale.
Un pachet de concluzii, util aşteptărilor noastre preliminarii, definesc
rezultatul cercetării ştiinţifice referitoare la problematica întăririi ordinii
şi disciplinei militare, asumată ca obiectiv primordial al managementului
sistemului juridic militar românesc; a cunoaşterii specifice a
managementului general al sistemelor organizaţionale; a denotării
particularităţilor nodale ale managementului juridic în sistemul militar;
a relaţiilor pe care le determină fenomenele şi procesele organizaţiilor
militare influenţate direct sau indirect de sistemul juridic şi a rolului
determinant al motivaţiei şi al coerciţiei în performarea instituţională, dar
şi socială a ordinii şi disciplinei militare. Din această perspectivă,
menţionăm:
în domeniul militar, funcţiile managementului se regăsesc în mod
diferit, în raport de nivelul ierarhic la care operază, astfel că la eşaloanele
strategice predomină funcţiile de prevedere şi organizare, în timp ce în
unităţile şi subunităţile de instrucţie (operative) au pondere mai mare
comanda, coordonarea şi controlul;
disciplina militară – rezultat al desfăşurării unui întreg şi extrem de
complex proces instructiv-educativ şi de utilizare a unui sistem de
recompense şi sancţiuni, nu poate fi menţinută şi întărită fără existenţa unui
management de calitate practicat de comandant şi echipa sa, în promovarea
unui ansamblu de principii, funcţii, metode şi tehnici utilizate, toate în
scopul îndeplinirii misiunilor de luptă cu pierderi minime de resurse umane
şi materiale;
capacitatea de luptă a forţelor armate – valoare socială fundamentală
a statului, are ca obiect juridic comun relaţiile sociale create în jurul acestei
valori, periclitate ori vătămate prin fapte infracţionale, dar şi componente
care, la rândul lor, îndeplinesc condiţia axiologică impusă de natura valorii
sociale, precum: forţele armate ale ţării privite în existenţa lor fizică şi în
puterea lor de luptă, ordinea şi disciplina militară, comportarea curajoasă a
militarilor pe câmpul de luptă, unitatea morală a populaţiei şi spiritul ei de
rezistenţă, atitudinea loială şi devotată a cetăţenilor faţă de obligaţiile privind
apărarea ţării;
infracţiunile contra capacităţii de luptă a forţelor armate au ca obiect
juridic generic (de grup) ansamblul relaţiilor sociale a căror existenţă şi
dezvoltare nu ar fi posibile fără menţinerea capacităţii de luptă şi de apărare
a ţării, impunându-se conceptual drept relaţii condiţionate de apărarea
eficientă a acestei valori sociale – capacitatea de luptă a forţelor armate;
disciplina militară este o problemă specifică organizării ierarhice a
forţelor armate, în contextul global al organizării sistemului social,
răspunderea disciplinară reprezentând nu numai o parte a eticii profesionale
particulare, ci şi o instituţie importantă a legislaţiei şi dreptului militar, ca
forme specifice ale dreptului penal şi administrativ;
în orice ierarhie de tip administrativ, cu atât mai mult într-una
specifică ierarhiei militare, avem de-a face, pe fiecare treaptă de organizare,
atât cu drepturi de comandă, cât şi cu îndatoriri de subordonare, ceea ce
însemnă că răspunderea disciplinară se aplică tuturor celor implicaţi în
adoptarea şi aplicarea deciziilor militare;
revoluţia în afacerile militare nu a schimbat esenţa răspunderii
disciplinare a forţelor armate, cu toate implicaţiile sale tehnice, manageriale,
informaţionale şi operaţionale, după cum nici dezvoltarea sistemului
operaţiilor multinaţionale nu a afectat condiţiile disciplinare de îndeplinire a
misiunilor de apărare colectivă, alianţele şi coaliţiile militare conferind
organizaţiilor internaţionale prerogative speciale în gestionarea controlului
asupra forţelor armate combinate;
disciplina militară este, deopotrivă, „stare” şi „proces” – „stare
disciplinară”, în sensul că poate fi diagnosticată în orice moment al
existenţei unei armate şi pe întreg parcursul acţiunilor militare,
regulamentele obligându-i pe comandanţii de pe toate nivelurile ierarhiei să
analizeze periodic „starea şi practica disciplinară”; „proces”, deoarece este
rezultatul unei succesiuni dinamice de stări, de naturi diferite, toate
subsumate condiţionărilor sale sociale, instituţionale şi, nu în ultimul rând,
juridice, „starea disciplinară” fiind menţinută la un nivel general de
eficienţă aplicată şi dovedită organizaţional, numai dacă se situaează în
concordanţă cu valorile militare acceptate ori va putea fi optimizată atunci
când este necesar;
în perspectiva sa procesuală, întărirea ordinii şi a disciplinei militare,
este într-o anume dependenţă de dezvoltarea continuă a managementului
structurilor militare, în sensul că, în raport cu funcţiile managementului –
previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea şi controlul, orice
comandant, indiferent de nivelul ierarhic de la care îşi exercită
responsabilităţile, trebuie să eficientizeze cursiv componenta managerială a
rolului său organizaţional;
organizaţia militară, reprezentând, structural şi funcţional, o ierarhie
de sisteme, fiecare dintre acestea având un obiect de sine stătător al
managementului, subsumează procedural concordanţa dintre subiectul şi
obiectul activităţii manageriale, generând eficienţa abordării sistemice,
determinată de ideea că întregul reprezintă mai mult decât suma părţilor
componente.
Dintr-o altă perspectivă, cea a raportării analitice a normei juridice
la realitate, plecând de la constatările enunţate în continuare, recurgem la
propunerile pe care ni le însuşim cu scopul modelării pozitive a sistemului
juridic militar, astfel:
Intrate în vigoare după o perioadă relativ lungă, diminuând astfel
efectele dispoziţiilor ce le compuneau, activitatea celor două Consilii – de
Onoare şi de Judecată, astfel cum erau reglementate în Regulamentele
proprii, chiar dacă respectau, în linii mari, drepturile fundamentale şi
procesuale ale cadrelor militare prin crearea unui cadru nou pentru întărirea
disciplinei militare, dispoziţiile acestora conţineau anumite inadvertenţe faţă
de Legile cadru ale militarilor (Legea nr.80/1995 şi Legea nr.384/2006),
menţinute in parte comparativ cu Regulamentul disciplinei militare actual,
situaţie ce impune degrabă modificări pentru corelarea normelor acestor acte
juridice, astfel:
- observăm in primul rând, că Legea 80/1995 privind statutul cadrelor
militare, nu reglementează în mod expres sancţiunea disciplinară ,,trecerea
în rezervă”, ci numai situaţiile aplicabile acestei sancţiuni, deşi
Regulamentul disciplinei militare în vigoare enumeră această sancţiune, iar
Consiliile de judecată adoptă, printre alte hotărâri şi propunerea de trecere
în rezervă. Prin urmare, constatăm faptul că această sancţiune, cu
repercusiuni grave asupra statutului cadrelor militare, este golită de
conţinut legal, prin simplul fapt al omiterii inserării acesteia în legea
organică, deşi art.21 alin 1 lit f din Regulamentul disciplinei militare
statuiază că activitatea Consiliilor de judecată are la bază, printre altele şi
principiul legalităţii, conform căruia întreaga procedură în faţa Consiliului
se desfăşoara potrivit normelor legale, respectiv şi cele prevăzute de legea
organică.
- în contextul în care sancţiunile ce pot fi aplicate militarilor de către
Consiliul de onoare si Consiliul de judecată sunt: avertisment, mustrare
scrisă, retrogradare din funcţie, amânarea înaintării în grad pe timp de 1-2
ani, trecerea în rezervă, respectiv desfacerea disciplinară a contractului,
considerăm că legiferarea a două sancţiuni disciplinare care diferă doar prin
denumirea lor („avertisment” şi „mustrare scrisă”) fără puterea de a reflecta
diferit sancţiunea funcţie de pericoluzitatea abaterii disciplinare comise, nu-
şi găsesc finalitatea practică şi se impune unificarea acestora într-o singură
sancţiune.
Referitor la normele procedurale, în materia aplicării şi executării
sancţiunilor disciplinare, apreciem că se impun o serie de modificări pentru
armonizarea acestora şi respectarea principiilor generale ce guvernează
răspunderea juridică (legalitatea, oficialitatea, prezumţia de nevinovăţie,
celeritatea, dreptul la aparare, atc.), cum ar fi:
- rolul şi puterea sancţionatorie a normelor de incriminare prevăzute de
Codul penal român este marcata si de forţa principiului oficialităţii – ca
principiu fundamental al procesului penal, astfel ca investirea organelor
judiciare competente să tragă la răspundere penală persoanele ce comit
infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare nu mai trebuie lăsată la
dispoziţia exclusivă a comandantului, întrucât infracţiunile contra capacităţii
de luptă a forţelor armate au ca obiect juridic comun relaţiile sociale create
în jurul acestei valori fundamentale, prevăzută şi reglementată atât în
Constituţia României, cât şi în legi organice, motiv pentru care principiile
legalităţii şi oficialităţii trebuie să funcţioneze din plin, fără restricţii care,
uneori, pot fi de ordin subiectiv. Considerăm astfel că, în domeniul ordinii şi
disciplinei militare, dispoziţiile criticate si mentinute in noul Cod Penal,
respectiv art.431, nu-şi găsesc locul şi se impune abrogarea lor.
- reglementarea sancţiunilor disciplinare ale militarilor să fie stabilită în
legile organice privind statutul acestora, iar preluarea acestora în
Regulamentul disciplinei militare pentru expunerea normelor de aplicare, să
fie exactă;
- constituirea unui singur Consiliu de onoare, atât pentru ofiţeri, cât şi
pentru maiştrii militari ori subofiţeri,
- normele procedurale în materia aplicării şi executării sancţiunilor
disciplinare să fie cuprinse în acelasi Regulament al disciplinei militare,
separat pentru cadre militare şi corpul militarilor profesionişti;
- să fie prevăzute reglementări exprese referitoare la termenele de
prescripţie a răspunderii disciplinare (prelungit la 1 an) şi a executării
sancţiunilor disciplinare (prelungit la 6 luni);
- reglementarea suspendării din funcţie a militarilor, să se producă după
punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva acestora, în scopul unor
anchete penale.
Prin necorelarea normelor de incriminare cu cele care reglementează
abaterile judiciare şi sancţiunile disciplinare corelative, s-a creat un vid
legislativ care, în situaţii practice, nu poate sancţiona faptele militarilor ce
pun în pericol ordinea şi disciplina militară, dar mai mult, normele de
incriminare prevăzute de noul Cod Penal (art.413 si art.414) nu acoperă toate
lacunele vechilor infracţiuni, menţinând acest vid legislativ, cu aceleaşi
consecinţe, după cum urmează:
- analizând în profunzime conţinutul constitutiv al celor două texte de
incriminare, observăm că legiuitorul penal român a intenţionat să
sancţioneze penal în timp de război, militarul care absentează nejustificat de
la unitate ori de la serviciu, între 4 ore si cel mult 24 de ore (art.413 C.p) şi
cel care dezertează peste 24 de ore (art.414 alin. 3 C.p), precum şi militarul
care dezertează peste 3 zile prin absenţă nejustificată, însa pe timp de pace,
în forma simpla ori agravată (art.414 alin.2 si 3 C.p); în această ultimă
situaţie, faptele militarului trec din sfera răspunderii disciplinare (abaterea
disciplinară „absenţa nemotivată de la serviciu, până la 24 de ore, conform
art.49 al. 1 lit.c din Regulamentul disciplinei militare) în sfera răspunderii
penale; coroborând aceste texte legale, observăm acel vid legislativ de care
am amintit anterior, respectiv fapta militarului român care, pe timp de pace,
absentează nemotivat de la unitate ori serviciu mai mult de 24 de ore, dar nu
depăşeşte 3 zile, situaţie ce nu este acoperită de bază legală pentru a fi
sancţionată penal ori disciplinar.
În temeiul acestor considerente, apreciem că se impune o corelare a
dispoziţiilor penale substanţiale menţionate, cu cele prevăzute de legile
organice şi Regulamentul disciplinei militare, pentru a nu da posibilitatea
destinatarilor acestor texte de incriminare să profite în detrimentul ordinii şi
disciplinei militare.
Din perspectiva enunţată şi asumată, a concluziilor tematice exprimate
şi a propunerilor determinate de cercetarea teoretică a „influenţelor
sistemului juridic militar asupra capacităţii de luptă a Armatei”, este
relevantă, poate ca o concluzie a tuturor concluziilor, teza potrivit căreia
sistemul juridic militar exercită o determinare complexă, benefică,
inevitabilă şi necesară asupra instituţiei militare, implicit asupra capacităţii
sale de luptă.
*
În susţinerea, dezvoltarea şi argumentarea unor teze, concepte şi idei,
semnificative în arhitectura tezei de doctorat, am recurs la utilizarea a 10
anexe, în ordinea menţionării lor acestea conţinând: Convenţiile de la
Geneva din 12 august 1949; Competenţa materială a Curţii Penale
Internaţionale; Convenţiile prin care se reglementează războiul, adoptate
la cea de-a doua Conferinţă de la Haga (1907); Competenţa de judecată a
Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg; Competenţa materială a
Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie; Competenţa materială a
Tribunalului Internaţional pentru Rwanda; Cazul „Engel şi alţii contra
Olandei” şi cazurile „Streletz, Keesler şi Krenz vs Germania” şi „K.-H.W.
vs Germania”; Codul de conduită etică a personalului din
Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul, Aarmonizare Legislativă şi
Relaţii Publice din Ministerul Apărării Naţionale; Codul de conduită etică
a personalului militar şi civil contractual din Ministerul Apărării
Naţionale; Codul de conduită etică a militarului român.
Efortul documentar necesar elaborării tezei de doctorat este
consemnat în aparatul bibliografic consultat, reţinând 37 de acte normative,
56 de lucrări de autor şi aproximativ 30 de alte surse.