Stelian Muller 

 

S. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1

Ieri mama dumneavoastră zărindu-mă a zis “Numele dv. (ceva cu i, cred), ai un oaspete” şi eu din pricina vântului sau a intermitenţei lui sau a paşilor greşiti pe care îi făceam, am înţeles “Un pretendent” şi în prima clipă am crezut că visez așa că m-am pişcat repede şi adânc dar nu visasem, prin urmare, m-am speriat atât de tare că am început să-mi caut prin geantă oglinda (am aşa ceva pentru situaţii de genul acesta) să văd dacă chiar aduc a pretendent sau altă orătanie din aceeaşi familie. Cum oglinda n-a putut să-mi arate nimic peste ce ştiam (de mult timp bănuiesc că nu e bună şi trebuie să-mi iau alta), m-am aşezat semidoborât pe un scaun (probabil asta era) cum se aşează epava pe fundul mării în aşteptarea unor momente mai bune. Apoi aţi venit dv. şi eu am întrebat ceva (sau cineva din curte că nu-mi amintesc precis) şi dv. aţi spus “Un musafir” şi eu m-am gandit oare ce întrebare are răspunsul pe care tocmai mi l-aţi dat şi din pricina degriongoladei interioare, am concluzionat că singura întrebare posibilă într-o atare situaţie nu poate fi decât cea din Biblie “Şi Cine ziceţi voi că Eu Sunt?” şi aici panica şi sperietura mea au mai urcat câteva etaje pentru că folosirea neîntemeiată a spuselor lui Iisus în te mir ce moment e o erezie aproape cumplită pentru că nu anunţă decât sărăcie sufletească şi alte lucruri axate tot pe sărăcie. Apoi dv. aţi plecat şi a venit altcineva cu care am intrat din pricina frigului şi a ploii şi înăuntru am zarit “Fraţii

2

Karamazov” sus pe etajeră şi am zis “Fraţii Karamazov” şi celălat a zis “Mda. Anna Karenina” şi eu m-am descumpănit şi ca să zic ceva, am arătat cu degetul spre masa brună (neagră din pricina umbrei) ca spre intrarea în labirint şi am zis “Orice Ana e un fel de Karenina” şi el a zis “E un roman prost” şi eu m-am enervat şi am vrut să-l bat dar din pricina situaţiei, m-am răzgândit şi a doua zi când mi-am amintit mi-a părut rău că mă răzgândisem cu o zi înainte.

Şi am ieşit să plătesc şi tu ai venit din a doua cameră şi te-ai mişcat în prima şi din pricina conversaţiei ce-o făceam cu mama ta nu puteam să te zăresc (bărbaţii nu au vedere periferică şi trebuie să se uite fix şi timp îndelungat la un lucru să-l observe) şi mişcările tale împingeau pe vârfuri aerul şi el ajungea la mine pe obrazul drept şi tâmpla dreaptă producând un fel de rană sau adâncind deja o rană existentă care-mi otrăvea sângele ritmic şi fără grabă. Apoi m-am dus la servici şi am stat la casă dar camera cu tine, cu aerul şi mișcările lui plus sângele otrăvit m-au urmat şi mi s-au aşezat în loc de cap şi eu am zis ”Bine îmi şade”. Şi a venit un client şi a cumpărat de 103 lei şi mi-a dat 105 lei ca plată şi eu i-am dat rest de la 150 aşa că m-a întrebat dacă am fost la şcoală vreodată şi eu am zis “Nu” şi el a zis “Se vede”. Şi a mai zis “Mi-aţi dat 47 de lei în plus” şi eu am zis “V-am dat” şi el a zis “Probabil suneţi îndrăgostit” şi eu am ridicat braţele spre tavan “De cine naiba?”, şi el a zis “Cum vă numiţi?” şi eu am zis “Sorina” şi el a zis “Fiţi atent că drumul spre iad e pavat cu numele celorlalţi” şi eu m-am bucurat că nu a zis cu numele celorlalte. Şi el a zis “Sunt din Reghin” şi eu am zis “Sunt tot din Reghin” şi el a zis “Imposibil, cei din Reghin nu fac erori” şi eu am zis “Fac când nu-i nimeni in jur”. Şi toată ziua s-a derulat aşa, eu încercând să ridic la luptă sistemul imunitar (cu care mă apăr de fete) şi el refuzând sau neputând să lupte din pricina extenuării. Și la sfârşit am fost nevoit să aplic soluţia pe care o aplică bărbăţii când nu au nici o soluţie adică să nu facă nimic şi să aştepte.

Peste câteva zile când am stat amândoi la masă şi am vorbit (nu am vorbit), tu te-ai ridicat brusc să te duci să faci ceva şi eu m-am uitat după

3

tine şi i-am zis propriului cap “Fii atent, are picioare aşa lungi că nu poate umbla din pricina lor” şi m-am gândit că în clipele alea aduci izbitor cu un pui de caprioară ce se chinuie pe picioarele lui ca nişte trestii. Pui eram şi eu în clasa a patra când tovarăşa învăţătoare a venit la mine “Ştii ţine un secret?”. Eram copil pe vremea aceea aşa că am spus “Ştiu” şi ea a ascultat îndelung cuvântul ăsta şi l-a întors pe toate feţele să verifice parcă dacă are trăinicia dantelei sau sub ce-şi ţineau ascunse odinioară femeile secretele şi a zis  “Bine, hai să ţi-l zic” şi eu m-am dus şi ea mi l-a zis şi la sfârşit a mai zis “Să-ţi ţii fleanca, poate într-o zi o să ajungi bărbat” şi eu am răsuflat aproape după un minut “O ţin” şi “Într-o zi”.

P.S. Mă plictisesc şi nu ştiu din care parte anume bate plictiseala asta să pot pune ceva între ea şi mine. Pâna la urmă te-am pus pe tine aşa cum un copil pune un castel de nisip între el şi mare, castel în care pe jumătate se ascunde şi pe care pe jumatate îl abandonează în clipele în care se ascunde.

2.

 

  Şi i-am zis mamei tale “Ar trebui să vopsiţi bicicleta de la intrare” şi ea a zis “E vopsită deja, nu mai trebuie vopsită” şi eu am zis “Sunteţi sigură că aşa arată un lucru vopsit?” şi ea a zis “Sunt sigură”. Şi eu am început să iau la rând toate lucrurile vopsite pe care le ştiu să văd dacă printre ele e unul care să semene cu bicicleta. Și cum nu am găsit nici unul, mi-am pironit privirea pe intrare şi am lăsat-o acolo acum că totul se terminase şi nu mai era nimic de făcut. Apoi ai apărut tu fluturând ca o flamură înaltă aşa cum apare musonul pe plaje preschimbând aerul în cristal şi pulverizându-l apoi într-o ploaie sub care nu poţi respira. Şi cu o mână mă gândeam la tine şi cu cealată mă ţineam de urma de glonţ din stomac, urmă nelasată de glonţ după unele versiuni ci de cafea, ţigări şi

4

de nervii pe care mi-i fac pe mine însumi (după altele), probabil în ordine inversă. Apoi am stat şi m-am gândit care ar putea fi cauzele oboselii mele şi n-am găsit decât durearea din burtă, căldura sufocantă şi nesperanţele de la mine din cap, ultimele provenind din tipul de educaţie primit şi constituţia fizică. Şi când am ajuns la “fizică”, constituţia mea a mai cedat o dată pentru că tu tocmai ridicai un furtun la înălţimea pieptului şi ai zis “Ce greu e” şi eu m-am uitat la tine dar în locul tău era acum profesoara de matematică din liceu ce ţinea la înalţimea pieptului nu un furtun ci vraful cu caietele de teză corectate şi zicea “Ce greu e să trăieşti printre tâmpiţi” şi eu am îngheţat şi atunci ca şi acum pentru că ştiam că o asemenea introducere însemna că jumătate dintre noi luaseră doi şi trei la teză iar cealaltă jumătate nu se prezentase pentru că se pierduse în codru. Şi am vrut să te întreb dacă nu vrei să te ajut dar asta ar fi însemnat încă o cerere nesolicitată şi un cap în plus crescut nesperanţelor din ţeasta mea şi m-am abţinut.

Şi mama ta a continuat  “Ar trebui să luaţi vin la carafă pentru că e mai mult şi mai ieftin decât vinul la pahar” şi eu am stat să mă gândesc ce lucru din lumea asta corespunde descrierii de mai sus şi cum n-am gasit niciunul şi nevroind să par complet idiot interlocuitoarei mele am zis “Pentru că dacă aş sta cu carafa pe masă lumea ar avea impresia că sărbătoresc ceva” şi mama ta a zis îngândurată “Ce-aţi putea sărbători de unul singur?” si eu am zis “Moartea cuiva, de exemplu” ea a zis mirată “Moartea cui se sărbătoreşte?” şi “Vă referiţi la un inamic?” şi eu am zis “Exact” şi ea  a zis “Ciudat, păreţi atât de inert încât nu cred că aveţi prea mulţi inamici” şi eu am zis “Vă înşelaţi, am o mulțime, unul stă chiar acum în faţa mea şi mă priveşte în ochi” şi ea a zis speriată şi după ce a dus mâna la piept “Vă referiţi la mine?” şi eu am zis “Doamne fereşte, cum vă puteţi gândi la aşa ceva?” şi am continuat  “Nu, e vorba de un inamic invizibil” şi ea a zis “Cum poate inamicul cuiva să fie invizibil?” şi eu am vrut să spun “Poate că la el s-a terminat vopseaua” dar n-am spus asta să nu se simtă tonul răutăcios ci am zis “E invizibil pentru  că asta e natura lui” şi ea a zis cu părere de rău “Dacă asta îi e natura înseamnă că nu are de ales” şi eu am zis “Şi are mulţi prieteni

5

care sunt şi ei inamicii mei, indirect dar sunt” şi ea a zis “Trebuie că e palpitant” şi eu am zis “E drept că sunt mai puţin periculoşi dar sunt mulţi şi la fel de…” şi ea a zis “La fel de cum?” şi eu am zis “La fel de invizibili” şi ea s-a uitat repede  în jur să se asigure că stă pe terasa ei şi nu pe terasa spitalului de boli mentale.

Şi apoi ai venit tu şi te-ai aşezat şi te-ai uitat la paharul meu de vin, cel puţin asta m-am gândit că ai făcut pentru că rămăsese ceva delicat pe interiorul lui şi eu m-am uitat înapoi la tine în ochi şi am văzut că erau ochi de copil şi pe la colţuri de femeie şi tu mi-ai zis ceva şi eu am zis ceva înapoi şi când am terminat m-am uitat la urechea ta ciobită, m-am gândit că de lumină şi apoi când m-am gândit din nou, am realizat că toata silueta ta e de fapt şlefuită de lumină şi din pricina asta arată aşa şi apoi am zis “Dimineaţa să mă trezesc beau o găleată de cafea” şi tu ai zis “Şi eu beau tot o găleată de cafea să mă trezesc” şi eu te-am întrebat “O umpli până sus?” şi tu nu ai zis nimic ci numai ai arătat cu degetul sub masă şi ai lovit cu vârful pantofului ceva ce suna a gol şi eu am înţeles că ţii găleata chiar acum la picioare şi dacă e nevoie îmi poţi arăta până unde o umpli. Şi eu am zis “Dacă bem aşa multă ar trebui să punem bani împreună să cumpărăm un puţ de cafea să avem ce trage pe cumpănă în fiecare zi” si tu ai ai deschis ochii la maxim “Am putea cum să nu, de ce să nu putem?”. Şi apoi ai venit în altă zi, (ziua aceea în care domnul L. ajungând în faţa terasei a zis “Ce e aici?” şi eu am zis “O răscruce de drumuri după cum vedeţi” şi el a zis “Ce răscruce e asta fără nici un indicator?” şi eu am zis “Nu sunt indicatoare pentru că drumurile nu pornesc de aici, aici eşuează, uitaţi-vă la mine dacă  nu credeţi”) şi ochii tăi erau acum de femeie şi pe la colţuri de copil şi am vorbit iar dar destul de puţin.

Şi când m-am întors la lucru şi m-am pus jos la casă, Smart-ul tău era parcat cu faţa spre librărie şi eu m-am uitat la el un minut şi când m-a trezit un spasm i-am zis “Câţi ani ai copile?” şi el m-a privit înapoi cum priveşte regina mulţimea gălăgioasă şi plină de microbi şi mi-a zis “Eşti într-o ureche, măi? Vorbeşti cu maşinile de pe stradă acum?” şi eu

6

am zis “Trebuie să vorbesc cu cineva altminteri ajung la casa de nebuni” şi el a zis “Eşti deja la casa de nebuni, nu trebuie să-ţi mai faci griji în privinţa asta” şi eu am zis “Vezi că dacă nu te linişteşti îţi spun Matiz şi la sfârşit te fur” şi el a zis “Ai destule probleme deja, nu cred că vrei una în plus”. Si apoi n-am mai stat la casă pentru că plecasem din librărie că era aproape zece seara şi când m-am întors, maşina era în acelaşi loc, lucind în penumbră când ca o lamă de cuţit când ca o libelulă ce zboară pe lac în sus. Şi eu mergeam înainte să unesc cât mai strâns întunericul din ţeasta mea cu cel de pe stradă într-o prelată numai bună ca marime să înveleşti cerul nopţii sau o stivă de cartofi.

P.S. Duminica când am intrat pe stradă, mi-am zis “Să vezi că blestematul de Smart e parcat în faţă şi luceşte în soare ca o pană de corb” şi când am ajuns era într-adevăr parcat acolo dar nu lucea ca o pană ci era decolorat şi prăfuit de parca Sorina il gonise toată noaptea printr-o mina de cărbuni. Şi i-am zis propriul cap “Ar trebui să mă duc să scriu ceva pe el” şi el a zis “Ar trebui” şi eu am zis “Ce anume?” şi el a zis “Scrie nu mă dezamăgi sau mănâncă tot din farfurie sau spală-te pe dinţi sau nu vorbi neîntrebat, lucruri d-astea ce le spun mamele baieţilor mici să nu ajungă complet nevolnici când sunt mari”. Şi eu m-am dus şi am scris şi când m-am întors i-am zis “Am terminat” şi el s-a uitat lung la maşină “Ce ai scris că nu se vede nimic?” şi eu am zis “Am scris să nu se vadă”.

 

 3.

 

  M-am oprit ieri la jumătatea străzii să arunc un ambalaj în coșul de gunoi și înăuntrul lui se rătăcise o viespe și-n timp ce-l aruncam, viespea m-a simțit și s-a luat după mine așa că am fost nevoit să măresc pasul în speranța că și distanța se va mări (cumva de la sine) și nu voi fi ajuns și nevoit să răspund provocării. Și mai sus era parcat Smart-ul tău și el

7

stătea acolo înlemnit ca un fluture de noapte pe suprafața lămpii, un fluture cu aripile amorțite de oboseală pentru că zburase din emisferă vestică să prindă noaptea în cea estică și reușise pe jumătate. Și m-am gândit că dacă tot am viespea cu mine s-o folosesc cumva împotriva fluturelui care îmi era infinit mai periculos pentru că dacă viespea are înțepătura ce te trezește la realitate, fluturele are aripi care te împiedică s-o vezi dar aici am dat fără să vreau peste problema de veacuri a omenirii, rămasă de veacuri fără soluție și anume cum să folosești un lucru real ca să poți sări peste un obstacol imaginar și din politețe față de omenire și numărul de veacuri am renunțat s-o agăț pe perete. E drept că pe terasă urma să-l zăresc pe domnul Codoban și aș fi putut să-l întreb pe el dar nu l-aș fi întrebat asta pentru că răspunsul mi s-ar fi părut la îndemână ci mai degrabă “Ce mai faceți?” sau “Aici sunteți și dumneavoastră?” și el mi-ar fi răspuns “Mai nimic” sau n-ar fi răspuns deloc și astea ar fi fost semne că hărmălaia e pe cale să înceapă și eu abia închisesem alt tip de hărmălaie la mine în cap după mari eforturi. Și l-am lăsat pe domnul Codoban la masă unde deși înconjurat de multe persoane părea că stă singur ca un om într-o cabină de teleferic ce-l poartă spre ceața din vârful muntelui și eu am intrat și tu stăteai în picioare după tejghea și mestecai o felia de măr și mie mi s-a părut că semănai în clipele acelea cu un arici ce mestecă o felie de morcov și din când în când se linge pe bot. Și eu te-am salutat și tu ai zis “Vrei?” și ai arătat spre mărul din mână ta și eu am zis “Nu” că nu vroiam să mă apuc să mestec lucrurile altora în acel moment. Și tu m-ai salutat înapoi și m-ai întrebat “Ai fost la marș?” și eu am dat afirmativ din cap nu pentru că fusesem ci pentru că înțelesesem întrebarea și m-am gândit că poate fusese într-adevăr un marș de vreme ce dl. Codoban era aici pentru că el iese rar și doar după ce ies mai mulți înaintea lui așa cum unii pești în ocean ies din ascunzătoare doar noaptea și doar după ce anumiți curenți încep să bată în adânc. Și mi-am amintit întrebarea ta și am zis “Nu, nu am fost” pentru că nu m-aș fi dus din pricină că străbunica mea îmi spusese când eram mic că orice marș e o pierdere de vreme și ce nu e pierdere de vreme e războiul din casă în casă sau cum se numește chestia dintre noi doi. Și când m-am așezat m-am uitat repede în ochii tăi și m-

8

am minunat ce grozavi sunt și capul mi-a spus “Par așa mari din pricină că Sorina are capul prea mic” și eu am zis “Dacă l-ar avea mai mare ar fi prea mare” și el a zis “Probabil c-ar fi”. Și tu m-ai întrebat “Ce mai faci?” și am vrut să zic “Am venit să te văd să-mi recapăt puterile pe care tot din pricină ta le-am pierdut” dar n-am zis asta pentru că doar aș fi subliniat un lucru evident ci am ridicat din umeri și m-am uitat în oglindă să văd dacă și imaginea mea se ia după mine și ridica din umerii ei. Ș-apoi am stat cu coatele sprijinite pe masă și i-am zis Sorinei din capul meu “Vreau să-ți spun ceva deși probabil n-o să reușesc” și Sorina din capul meu s-a uitat lung la mine după ce și-a trecut greutatea de pe un picioar pe altul, luându-și pe față expresia aceea pe care unii oameni o au când devin atenți iar alții când încetează să mai fie atenți (tu faci parte din al doilea soi) și eu am continuat “Îmi pare rău că te-am luat atunci de mână, de fapt știi bine că nu-mi pare” și ea a ascultat coborând privirea, ceea ce însemna că neatenția i se întețea, cuvintele mele servindu-i drept combustibil și eu m-am gândit că starea de bine o duce în spate pe cea de penibil și destul de des fac schimb de locuri și dacă să mai spun ceva și mai spusei “Că observai că nu-ți pică bine” și aici Sorina reală luă locul celei imaginare (de fapt ieși din ea așa cum un râu iese din altul s-o ia peste câmp), se așeză la masă și cu-n ultim efort își sprijini coatele în ea. Și eu m-am gândit că ieri (știi bine că n-a fost ieri) a venit o clientă să mă întrebe cât costă albumul ce-l ținea în mână că n-avea prețul pe el și eu m-am uitat la album și i-am zărit fetei vârfurile degetelor și ele mi s-au părut fine și delicate că niște bijuterii și în loc de preț i-am zis “Și ochii Sorinei sunt tot ca niște bijuterii” și ea a zis “O să-l cumpăr” și eu m-am gândit că poate i-am zis prețul totuși și nu cum anume sunt ochii tăi. Apoi, printr-un geam spart m-am târât în camera din care nu ieșisem și m-am uitat afară cum din caldarâm se ridica o ploaie ca funinginea sau poate doar mi se părea. Și tu ai zis “Îți aduc ceva?” și eu am vrut să zic “O cocoașă să mi-o așez pe spate” dar n-am zis asta ci “Nu știu” și încă ceva probabil pahar sau cană sau în ce se ține ce am spus eu. Ș-apoi m-am uitat afară din nou și într-adevăr nu ploua ci doar un cer tulbure lumina lucrurile. Și stăteam în fața ta cum stăteam zilele trecute în față calculatorului, pe jumătate dezolat și pe jumătate

9

inutil, e drept că în al doilea caz din motive întemeiate. Venise cineva la noi să măsoare geamurile (lucruri ce se întâmplă în lumea oamenilor mari cu probleme mici, era să zic copii mici) și eu mă jucăm la calculator și la plecare văzându-mă și dorind să fie curtenitor, a ridicat degetul spre țeava ce înconjoară tavanul și din întunericul holului sau de la înălțimea lui mai degrabă, a proclamat “Spiritul ! Să ni-l păstrăm veșnic tânăr!” (e drept, n-a spus veșnic ci alt cuvânt la fel de idiot) și eu m-am enervat și am arătat cu degetul spre podeaua și ea doldora de țevi și i-am răspuns celui ce vorbea din întuneric “Spiritul nu se poate manifesta dacă nu vă țineți gura” pentru că din pricina blestematului de spirit din gura lui, trăsesem pe lângă un tanc pe care-l pândisem secunde bune și urmările au fost ireversibile și neplăcute. Și în timp ce eu mă băteam cu geamgiul și cu tancul de la el din cap și cu cel din adâncul monitorului, tu mi-ai adus un pahar de vin roșu și eu m-am minunat că aducea foarte bine cu o lampă mică așezată pe masă și vinul din el cu lumina impregnată pe abajur și m-am gândit că probabil e și meritul tău deși n-aș putea explică în ce fel anume. Și când te-ai ridicat, te-am simțit iar ca bătaia unei aripi de fluture pe obraz și iar a reînceput în țeastă, asaltul forțelor ce te vor la mine în cap pentru totdeauna care sunt multe și puternice  împotrivă celor ce te vor împinsă înafara capului tot pentru totdeauna care sunt tot multe și tot puternice și iar bătălia s-a dus cu ferocitate și pierderi înspăimântătoare de o parte și de alta. Și cineva de la masa de alături observând și vrând să-mi curme calvarul, a întrebat ceva cu voce tare și tu ai răspuns “Cinteze” și eu am completat în cap “Un fel de găini, adică” și tu ai zâmbit și mie mi s-a făcut rău pentru că mi-am adus aminte ce mi-a zis străbunica când eram mic  “Ai grijă, oamenii când le spui lucruri ce nu le pică bine se apucă să zâmbească în loc să se arunce pe jos zvârcolindu-se cum ar fi firesc” și mi-a arătat cum zâmbesc și zâmbetul tău de acum era zâmbetul ei de atunci.

P.S. Când urcam pe Brâncuși în drum spre casă, câteva ore mai târziu, la un moment dat toată strada s-a umplut de miros de fag și eu m-am speriat pentru că mă gândisem că mirosul părului tău m-a ajuns din urmă și n-o să mă părăsească până nu mă rătăcesc dar m-am dezmeticit

10

repede când mi-am adus aminte că un camion încărcat cu trunchiuri de copac trecuse în sus câteva secunde mai devreme.

 

1.

  M-am hotărât să vă scriu deși la un moment dat renunțasem cu totul (cam cum renunțase Bing Bangul să se mai dea în spectacol după prima jumătate de secundă dar cuiva nu i-a convenit schimbarea de orar și i-a arătat amenințător degetul “Nu mă dezamăgi” sau “Bate-i” și Big Bangul nostru s-a întors repede la muncă cu urmările cunoscute (necunoscute). V-am zărit ieri din librărie cum vă mișcați în preajma coliviei și mișcarea dv. era puțin mai fină decât mișcarea nopții la miezul ei și ideea scrisorii către dv. a început să coboare la mine în cap cum coboară sania pe cărare către un copac așezat strâmb. Trebuie să recunosc, de fapt am recunoscut deja și încă de câteva ori (spre disperarea vecinilor de palier mental) că aveți un trup de o frumusețe înspăimântătoare și probabil Dumnezeu a stat mult timp singur și pe întuneric și închis în cameră până a reușit să traseze în minte liniile acelea pe care dv. le posedați în realitate în timp ce la ușa Creatorului, toată lumea aștepta cu răsuflarea tăiată. Va reuși Dumnezeu să ducă până la capăt corvoada asta sau încercarea lui va fi făcută una cu pământul și vor sfârși toți în temnița cu lei? Apoi când v-au zărit, au sărit buluc pe capul Lui, trăgându-L de maieu, “Cum naiba ai făcut?” și El s-a scărpinat în țeastă și a zis “Foarte simplu” și altcineva de exemplu un înger a zis “Mda, pun pariu”. Înafară de dv, și-a mai făcut de lucru la

11

mine sub frunte și ploaia de ieri pentru că în capul meu ca în capul tuturor bipedelor, lucrurile asemănătoare sunt păstrate pe aceeași parte pentru menținerea echilibrului. Mai precis, începutul ploii când picăturile se rostogoleau pe prealata de sub geam, mici și albe ca niște perle. Apoi am coborât sub ea câteva secunde pentru că mi se părea nepoliticos să las ploaia s-o ia la picior prin oraș fără însoțitor și picăturile se spărgeau pe piele ca niște picături de sânge și mi-am zis că trebuie să însemne ceva schimbarea asta de perspectivă.

4.

  Şi mama ta a zis “Vedeți încăperea aceasta?” și a arătat în jur ridicând mâinile și ținându-le ca și cum ar fi vrut să susțină pereții să nu se prăbușească tocmai în momentul în care discuția ajunsese la ei iar eu, adică eu și Diavolul (care stătea pe scaunul din dreapta mea și mesteca un os) am răspuns “O vedem cum să n-o vedem?” și mama ta m-a privit și a zis mirată “De ce vorbiți la plural?” și eu am zis “Mai e cineva de față și din politețe sunt nevoit să vorbesc în numele amândorura” și aici mama ta s-a încruntat și a zis “Pot număra până la doi și o pot face bine” și eu am zis încurcat “Nu mă îndoiesc dar în clipele astea număratul nu ajută” și aici mama ta s-a oprit și Diavolul m-a lovit cu osul peste urechi și a zis “Fii respectuos tontule, vorbești cu o doamnă așa distinsă” și eu să mă disculp, am zis “Sunt, cum să nu fiu, n-ar fi primă dată” și întorcându-se către mama ta a spus “Vă rog, continuați doamnă, prietenul meu e prost crescut și nu putem schimba asta” și mama ta a prins curaj și ridicând iarăși mâinile, a reluat “Vedeți locul acesta?” și eu am dat din cap doar și Diavolul a bălăngănit înainte și înapoi osul în semn de aprobare și mama ta a zis “L-am găsit în ultima clipă când nu mai aveam speranțe să mai găsim ceva, nici eu nici Ina” și aici amândoi

12

am ciulit urechile pentru că nu putea urma decât o chiftea otrăvită și Diavolul s-a repezit să prevină, de fapt să grăbească servirea ei pe tipsie (eu nu eram în stare) și a zis “Vreți să spuneți că erau șanse infime să-l găsiți și uriașe să nu se întâmple asta?” și mama ta a arătat cu degetul spre pieptul lui ca și cum ar fi vrut să i-l înfingă în inima și a zis “Exact” și aici și eu și Diavolul ne-am înverzit pe dinăuntru și ne-am privit în ochi care nu mai erau aşa ceva ci deveniseră brusc un lucru infim și uriaș în același timp și nimic între. Și Diavolul revenindu-și primul și vrând să facă un rezumat ca pentru necunoscători, mi-a zis bălăngănind din cap “Erau șanse infime să se întâmple ce s-a întâmplat și uriașe să nu se întâmple nimic” și eu am zis resemnat “Probabil că erau dacă așa ni s-a spus” și el a continuat “Atâtea forțe prăpădite în zadar, atâta chin și efort doar pentru că o doamnă urcată pe tocuri a găsit cu șanse infime ceva de care până la urmă nu avea nevoie” și a adăugat pentru cunoscători acum “Unde rămăsesm?” , “La condițiile de pace” adaug repede ce-mi amintesc “Unde să rămânem?”.

Coborâm în camera de la subsol (încăperea principală are sub ea alta, folosită în principal de clienți pentru punerea la cale a chestiilor tenebroase, cum ar fi sfârșitul lumii, în întregime sau pe bucăți). De-abia ne așezăm la masă că Diavolul mă ia de tricou “Neghiobule, dacă nu accepți condițiile, o să mobilizăm un milion de oameni împotriva ta! Umbli deja în patru labe ce-o să se întâmple dacă continui să refuzi?”. Îmi întorc privirea să mă dezmeticesc, mă uit în stânga mea la domnul Roman Horia Patapievici (el e comandatul statului major de la mine din cap că pe altcineva n-am găsit dispus să ia în cârcă o asemnea corvoadă), îl întreb fără să aștept neapărat ceva înapoi “Câți oameni mai putem chema la lupta cea dreaptă?”, ”13.600 și nimic peste” răspunde el privindu-și genunchiul, vrând parcă să sublinieze că genunchiul ca și răspunsurile ce i se solicită, sunt cele mai nesemnificative lucruri aflate la îndemâna unui om așezat iar eu, să-mi curm indignarea pe ființa asta incapabilă de efort, îmi șoptesc “Grozav” și Diavolului “Avem o jumătate de milion de oameni gata de înrolare, trebuie să-ți dorești mai mult ceea ce îți dorești”, “O jumătate de milion? se răstoarnă domnul

13

Patapievici pe scaunul lui cu un picior lipsă, “Strașnic trebuie să arate milionul dacă noi ținem în buzunar jumătate din el” se amuză el folosind nervii mei pe post de pistă de amuzament,  “Mă ierți” îmi zice Diavolul cu părere de rău și mă ia de mână, “M-am înfierbântat” și “Hai s-o luăm altfel, ne putem înțelege, avem amândoi nevoie de un respiro și îl putem obține chiar acum”. Mă uit la “chiar acum”. Și eu și el avem într-adevăr nevoie de un respiro dar nu pentru că suntem iubitori de pace ci pentru a câștiga timp să ne extragem forțele de pe buza dezastrului care și în cazul meu și al lui sunt forțe ce nu au ce căuta acolo. Stau prăbușit, pe jumătate din pricina propriilor gânduri, pe jumătate din pricina unei jumătați de tavan ce n-a mai suportat priveliștea și s-a gândit s-o ia la picior și mă uit în fața mea pe perete la poza cuiva ce mai ține pe genunchi după atâta amar de ani pe strămoșul calculatorului “De ce mă chinui?” îl întreb cu durere și domnul Patapievici din curtoazie, mă atenționează “Să știți că în fotografie nu e Sorina ci Steve Jobs” și în cuvintele lui nedezmeticirea mea se pare că găsi un aliat nesperat pentru că încep să mă confesez domnului Patapievici “Să știți că și Steve Jobs și Sorina împărtășesc același defect. Amândoi nu sunt în stare decât să înșire banalități, indiferent de context. Uitați Sorina de exemplu. Când va avea 95 de ani și va fi pe patul de moarte nu va fi în stare să le spună nepoților și strănepoților decât lucruri de genul “Trebuie să ne îngrijim mai bine tenul” sau “Trebuie să piperăm mai mult mâncărurile” sau “Trebuia să folosești un pieptene mai des” sau alte șopârle de aceeași culoare”...

Traversam strada pe la trecerea de pietoni și lângă ea a oprit o mașină de poliție și polițistul dinăuntru mi-a făcut semn cu mâna “Mișcă-te mai repede” și eu m-am indignat și i-am scos limba și mașina a trecut și a tras pe dreapta și polițiștii au coborât și mi-au făcut semn să mă apropii. Și după ce s-au prezentat și mi-au cerut buletinul, unul dintre ei m-a întrebat “Ce-ți veni să scoți limba?” și eu am ridicat din umeri “Ce limbă am scos și cum arăta ea?” și el a zis “Despicată la vârf şi doldora de venin, nu-ți amintești sau ai uitat cum se procedează?” și eu am spus “Îmi amintesc dar nu era venin veritabil, era apă de mare cu

14

puţină curtoazie pe fund” și celălalt aterizând şi el pe aşa ceva a spus “Curto cum?” și eu am repetat “Curtoazie” și el a tăcut din încheietură și eu am explicat tot din încheietură “Curtoazia e o drăgălășenie peste care trece altă drăgălășenie după ce i se suie în spinare” și el a zis “Te-ai țăcănit când ai traversat sau erai așa demult?” și eu am spus “Nu ştiu. Ceea ce-mi imputați probabil a venit cu timpul ca și copilăria” și în timp ce ei admirau copilăria cățărându-se pe catarg, eu am întors cu podul palmei frunza pe partea ei neveștejită “Nu mă gândeam la dumneavoastră când am scos-o dacă vreți să știți” și celălalt a zis “La ce te gândeai?” și eu am zis “La Sorina” și el a zis “Cine-i Sorina?” și eu am zis “Un concept” și el a zis “Ce naiba-i un concept?” și celălalt după ce l-a tras de mânecă, i-a șoptit “Cred că ceva ce nu există” și mie s-a făcut rău instantaneu pentru că tocmai îmi amintisem ce mi-a spus domnul Patapievici după ce a primit raportul pierderilor după primele cinci luni de război împotriva Sorinei de la mine din cap “O jumătate de milion de morți și dispăruți! Din pricina cuiva ce nu există! Asta-i sfârșitul” și a leșinat și eu mi-am pus mâinile în cap și capul în WC și le-am spus celor ce vroiau să-l resusciteze “Nu mai încercați, nu cred că-și dorește”. Și polițistul a continuat “O să ajungi rău dacă mai scoți limba la necunoscuți” și a arătat spre căpățâna mea unde limba e depozitată și eu am emis cu aceeași căpățână “Sunt deja acolo” și el a zis “Așa și pari” și a continuat “Unde mergeai?Dacă tot ești aici și ne ții de vorbă” și eu am zis “În centru” și el a zis “Ce faci în centru?” și eu am zis “O văd pe Sorina” și el a zis “De ce te duci s-o vezi?” și eu am zis “Pentru că mi-e dor de ea” și el a zis “Cum să-ți fie dor de cineva? Ce tâmpit ești tu?” și eu am zis după ce am privit asfaltul să văd ce mai e pe el înafară de papucii mei “Ce aveți să le reproșați celorlaţi?” și el a zâmbit “Ce le reproșez? Ești într-o ureche? Au o grămadă de defecte și nu acționează ținând cont de ele!”  și eu l-am privit înspăimântat pentru că asta îmi spusese și străbunica mea despre oameni mai demult când mă îndrăgostisem de cineva fără să fiu în stare să-i trezesc altceva la adresa mea înafară de indiferență. Cu aşa ceva trecu uşor pe lângă noi o fată simpatică și același polițist după ce fata se îndepărtă împinse printre dinţi “Ce tipă bună” și eu să zic ceva am zis “O domnișoară foarte

15

drăguță și foarte complicată” și acum a fost rândul lui să se ia cu mâinile de cap si să mă întrebe “Ce ești tu? Bărbat sau pictor?” și eu să mă disculp am zis “Aş şti dacă v-aş spune” și el s-a urcat repede în mașină și prin geamul coborât mi-a zis “Dacă te grăbești, hai sus. O să stai pe bancheta din spate, măcar faci și tu ceva” și eu am zis “Mă grăbesc deși n-ar trebui” și “Nu mă deranjează unde stau”.

Și după ce m-au lăsat în centru și am intrat la tine, eu aveam rucsacul în față și tu te-ai uitat lung la el ș-apoi la mine și m-ai întrebat “Ce cari acolo?” și eu am zis “O parașută” și tu ai zis “La ce îți trebuie parașuta?” și eu am zis “Ne pregătim să desantăm în Republica Moldova să luăm înapoi ce-i al nostru” și tu ți-ai dus un deget la tâmplă și după ce ai ciocănit în ea și ai aflat ce e dedesubt ai zis “Aveți superioritate aeriană pe culoarul de desantare sau voi nu aveți nevoie de așa ceva?” și eu am zis “Avem că avem cinci avioane ruginite că numai atâtea a găsit statul în beci” și tu ai zis “Înseamnă că n-o să desantați în Moldova ci exact în Paradis” și eu am zis “Poate o să înnoptăm acolo”, și tu ai zis “Te mai întorci după ce înnoptezi?” și eu am zis “Nu, oamenii ca mine nu se mai întorc” și tu ai dus iar mâna la tâmplă și ai zis “Vrei să-ți spun ceva dacă nu ne mai vedem?” și eu zis “Nu-mi zi nimic că n-am loc să car cu mine unde mă duc” și tu ai zis “Nu-ți zic atunci".

 

5.

Şi Diavolul s-a aplecat şi a suflat uşurel deasupra mea “Dormi?” şi eu am tresărit “Nu dorm. Vorbeam cu cineva.” şi el a zis “Cu cine?” şi eu am zis “Cu domnul Patapievici” şi el a zis “Trebuie să vorbeşti mai puţin cu el. Te învaţă numai prostii” şi eu am dat din cap şi el s-a uitat la mine să fie sigur cu o cută în mijlocul frunţii, cută prin care în acel moment trecea un cârd lung de furnici. Și am stat amândoi nefăcând ceva, eu încercând să-i evit privirea şi uitându-mă după ochii domnului

16

Patapievici, ochi îmbătrâniţi şi osteniţi ca şi forţele cărora aceşti ochi le trasează pe hârtie planurile ofensive şi să nu mă molipsesc de osteneala lor, mai exact să nu-i dau motive să se revigoreze la mine-n cap, m-am apucat înspăimântat să deschid floare îngălbenita a prezentului peste palma Diavolului “Cred că am ceva să-ţi propun” şi el m-a privit mirat “Ce anume mi-ai putea tu propune?” şi eu am zis “Ceva ce aduce a târg şi sună cam aşa: tu îţi retragi forţele de pe partea Sorinei şi eu îţi îndeplinesc trei dorinţe.” şi după o secundă de gândire, de panică de fapt, adaug “Rezonabile” şi el a pus privirea în pământ “Mă gândeam că vrei să-mi propui ceva legat de Mara” şi eu mi-am pus mâinile în cap “Cine naiba-i Mara?” şi el a zis “Cine-i Sorina?” şi eu exasperat “Dacă vrei să ne pierdem amândoi timpul şi să fie pentru totdeauna, suntem mai aproape decât îţi crezi”. În acest punct dureros de hartă, Diavolul s-a ridicat şi a început să se preumble prin cameră, ţinând mâinile la spate şi privirea când în pământ când în tavanul din care picură ideile. “Fumezi?” m-a întrebat brusc şi eu pierzându-mi bruma de răbdare ce-mi mai rămase moştenire, i-am spus “Uită-te la tenul meu şi spune-mi ce crezi” şi el a continuat de parcă n-ar fi auzit “Un fumător care nu are grijă de scrumiera lui e ca o femeie ce nu are grijă de inima ei. Amândoi se mişcă la un un pas de dezastru” şi eu am zis “Putem amâna discuţia asta pentru momentul când n-o să mai fie nimeni în jur” şi el s-a întors spre mine şi ca şi cum amintirile l-ar fi ajuns din urmă cu laba lor grea “Nu ştiu ce-a fost în capul vostru să vă năpustiţi unul asupra altuia în vara aceea din pricina ei” şi eu m-am înverzit pentru că nu vroiam să începem discuţia de la vara aceea şi mai ales de la cei ce s-au repezit unul asupra celuilat şi asta din motive lungi şi întemeiate. ”Ştii cine era celălat?” i-am strecurat întrebarea în buzunar şi groaza la mine în glas şi el s-a aşezat “Ştii şi tu. Stăteam la o masă lungă de un kilometru şi sărbătoream pentru că ce vedeam era uluitor”. În timp ce simţeam că îmi pică limba, Diavolul a continuat “M-am ridicat atunci să şed la înălţimea momentului şi mi-am dres glasul să fie şi el la înalt şi le-am spus celor de faţă: Nu mai avem cum pierde. Zarurile s-au rostogolit şi ele nu mai pot fi întoarse din cumplitul lor drum. Numerele noastre au ieşit la lumină şi razele soarelui le mângâie în spuma lor: ori Dumnezeu va

17

ataca primul şi în trei săptămâni blestematul acesta se va arunca la tomberon ori pământeanul va ataca primul şi Dumnezeu ştie ce se va întâmpla pentru că se va împotmoli pentru totdeauna în stepele îngheţate din jurul inimii ei ceea ce tot aruncare la tomberon se cheamă dar la altă scară” şi Diavolul a terminat arătându-mi cum anume a ridicat paharul întru dărâmarea mea definitivă, aşteptându-mi parcă confirmarea. Și mi-a zâmbit “Îţi mai aminteşti?” şi eu am simţit cum tot sângele mi se evaporă din vene şi am bălămăjit spre domnul Patapievici “Îmi amintesc ceva” şi spre Diavol iar “E tot ce-ţi reproşezi?” şi el şi-a luat o mină serioasă “Nu chiar. I-am trimis o scrisoare lui Dumnezeu în care i-am lăudat înţeleptul gest şi un corp expediţionar de două divizii” şi eu am zis “Două divizii înseamnă o forţă colosală şi tu mi-ai spus că nu ai nimic” şi el a zis “Era foarte puţin pentru ce avea să urmeze, ştii şi tu”.

S-ar părea că în vara aceea nu doar Diavolul s-a grăbit să ţină un toast în cinstea victoriei ce-i făcea semn cu degetul de sub podea ci şi eu am făcut acelaşi lucru. La sfârşitul lui mai, am adunat conducerea armatei, domnul Patapievici era în dreapta mea, livid şi îmbrăcat în negru ca un ins tocmai pregătit de îngropăciune şi le-am vorbit “Zarurile au fost aruncate şi ele nu mai pot fi întoarse din cumplitul lor drum. La sfârşitul lui iunie vom termină mobilizarea şi ea va fi gigantică. Va fi cea mai mare mobilizare pe care ne-o putem permite şi ne-o permitem o dată la o sută de ani. Vom avea o jumătate de milion de oameni gata de luptă şi-n general atâţia câţi va fi nevoie şi o capacană de sute de kilometri în care Diavolul se va vârî singur pas cu pas. Bătălia va dura trei luni, va fi înspăimântătoare dar victoria ne va aduce ceea ce noi, fiinţele umane jinduim dintotdeauna. Suava linişte cea care va rămâne să ne fie companie o mie de ani”. Când am ajuns la “o mie de ani” domnul Patapievici n-a mai răbdat şi a sărit în picioare bătând cu pumnul în masă “Nu ştiţi ce faceţi. Nu sunteţi deloc pregătit pentru ce urmează. În jurul ei nu e cine credeţi. Singurii care o să între în capcană o să fim noi şi nimeni altcineva” şi aici a fost rândul meu să sar în picioare “Încetaţi să răspândiţi zvonuri aiuritoare. Singurele motive pentru care mai sunteţi conducătorul armatei şi nu mestecaţi noroiul din prima linie sunt

18

mărinimia şi buna mea creştere” şi aici domnul Patapievici s-a prăbuşit pe scaun “Raporturile Ddc-ului (trupele de elită de la mine din cap, serviciul lor de informaţii e cel mai de elită corp dintre cele de elită) indică faptul că cineva era deja acolo şi ne aştepta”. Aici a fost rândul meu să mă prăbuşesc “Ddc-ul n-a fost în stare să ofere argumente pentru ca informaţiile lui să fie luate în serios” şi domnul Patapievici a tăcut dărâmat şi toată sala odată cu el a căpătat aparenţă de uriaş mormânt. S-ar părea că în acele clipe nu numai eu ţineam un toast ci chiar şi Dumnezeu în mica lui garsonieră de la mansardă. Când să încalec cuvintele Lui însă, Diavolul s-a ridicat iar “Nu ştiu ce-a fost în capul tău. Tu un copil aşa mic să joci jocuri de oameni aşa mari” şi eu m-am ridicat să propovăduiesc ziua de apoi “Conceptele călăresc lumea iar limba călăreşte conceptele. Cine o stăpâneşte pe ultima, o stăpâneşte pe prima” şi aici Diavolul m-a privit lung “Vrei să stăpâneşti lumea?” şi eu am zis “Propriul cap doar” şi Diavolul s-a oprit lângă perete “Eşti un tip cinstit şi Dumnezeu te-a vârât într-un lucru teribil de necinstit” şi eu am zis “Şi eu aş fi procedat la fel” şi el a continuat “Pentru că sunteţi toţi într-o ureche pe vârful ăsta de palat” şi eu am dat din cap să mă prefac şi el m-a privit pe sub masă şi chipul a început să i se înnegrească şi să capete un aer suspect ca şi ochii Sorinei îngheţaţi până-n adâncuri. Şi dând peste ea în cotlonul ăsta de găleată, mi-am amintit când am atins-o odată pe deget din greşeală şi într-adevăr nu era mai consistentă decât ninsoarea şi neîndrăznind să accept că poate fi atât de adânc conceptualizată la mine în cap, am verificat din nou mai târziu, de data asta privindu-i decolteul  şi nesimţind nici atunci o pată în sânge cum ar fi fost firesc, mi-am spus “Bun, însemnă că e groasă rău” cum ar spune un medic ce descoperă că boala de care suferă pacientul lui e într-adevăr în manualele de medicină şi prin urmare nu putea avea decât evoluţia cunoscută. E adevărat, a mai fost şi blestemata de fusta ce i se ridicase odată, urmarea unei grabe copilăreşti ce-o înghiontise pe la spate dar când să mă agăţ de ea, Dumnezeu n-a mai rezistat în mica lui mansardă de la subsol şi a mai sărit o dată cu paharul de vin în mână, motiv pentru mine să-mi pun iar mâinile în cap şi să-l întreb pe Patapievici “Domnul

19

ăsta chiar nu renunţă niciodată?” însă răspunsul lui n-a mai apucat să bubuie pentru că nu mai era loc şi nici timp pentru așa ceva.

 

 6.

 

  Şi m-am aplecat şi am suflat uşurel deasupra Sorinei “Dormi?” şi ea a tresărit “Nu dorm. Vorbeam cu cineva.” şi eu am zis “Cu cine?” şi ea a zis “Cu Dumnezeu” şi eu am zis “Trebuie să vorbeşti mai puţin cu el. Te învaţă numai prostii” şi ea a dat din cap şi eu am zis “Ultima Lui discuţie cu tine m-a costat o sută de mii de morţi şi trei săptămâni de stat cu capul în WC, n-ar trebui să uiţi asta” şi am ridicat un deget pe întortocheatele lui serpentine care în acel moment duceam spre cocul nopţii cel pâlpâitor ca un diamant şi ea a zis “Îmi pare rău” şi eu am înţeles “Trebuia să-mi pară rău” sau “Trebuia să mă gândesc că ar fi putut să-mi pară” şi eu am dat din cap, semn că scuzele ei au străbătut urechile mele aşezate invers şi au produs efecte aşezate cam la fel. O privesc pe fiinţa asta înspăimântător de frumoasă, înspăimântător de tenace şi înspăimântător de rudimentară, hărăzită de zânele cele bune să-şi petreacă trei sferturi din viaţă vorbind la telefon şi căreia Dumnezeu i-a oferit puterea lui şi eu cerşetoriile mele şi-n faţa buticului căreia, într-o zi un drumeţ a dat peste alt drumeţ, s-au măsurat din priviri înainte să se aşeze la aceeaşi masă, au servit un ceai, au vorbit vrute şi nevrute şi la plecare şi-au strâns mâinile, privindu-se îndatoraţi şi ajunşi acasă fiecare a declarat mobilizare generală şi război pe viaţă şi pe moarte împotriva celuilalt. Și fiecare era stăpân peste un imperiu atât că unul era finit şi celălat nu. Și Sorina s-a aplecat şi-a suflat uşurel asupra mea “Dormi?” şi eu am tresărit “Nu dorm. Vorbeam cu cineva” şi ea a zis “Cu cine?” şi eu am zis “Cu tine” şi ea a zis zâmbind “Ar trebui să vorbeşti mai puţin cu mine altminteri cuvintele mele o să-ţi atârne în jurul gâtului mai greu decât braţele mele ” şi eu am spus “Braţele tale nu mai au nici o greutate, am avut grijă de asta în atâta amar de timp” şi ea a înşirat cu

20

privirea cuvintele mele de-a lungul coridorului  şi le-a reclădit la ea în cap într-un morman de fiare vechi gata s-o ia la vale şi eu să mă feresc, am zis “Trebuie să plec, mă  aşteaptă domnul Patapievici” şi ea zis după mine “Domnul Patapievici?” şi eu am ridicat din umeri şi ea a continuat “Domnul acela ursuz cu care te văd mereu?” şi eu am vrut să spun că e aşa din pricină că nu-l poate scoate pe Dumnezeu din tranşeele de la mine din cap dar n-am zis nimic şi ea a adăugat “Mama îl place, zice că e un domn aşa distins şi rafinat” şi eu am vrut să aduc iar ceva la cunoştinţă debaralei ce conţine şi mediului înconjurător printre alte nimicuri dar m-am abţinut din nou, prilej ca Sorina să ia aceeaşi oală de pe plită “Cum l-ai cunoscut?” şi eu am zis într-un final “Nu l-am cunoscut. A apărut el cum apare miezul nopţii în oglindă adică în izmene şi pe geamul de la baie”, “Şi?” a continuat ea,  “Şi nimic adică aproape nimic. Stătea înghesuit în geam, la un moment dat a ridicat un deget spre tavan, de fapt l-a lipit de tavan, a deschis larg ochii şi a rostit un cuvânt”, “Ce putea să rostească?” s-a poticnit Sorina în urma de tractor lăsată în glod de cuvântul nerostit şi eu m-am uitat la ea şi după un moment de ezitare i-am zis “Prevenţie” şi ea a repetat “Prevenţie?!” şi după ce s-a nedumirit de tot a zis “Te referi la anticoncepţionale?” şi eu m-am înverzit “Capul tău e un anticoncepţional uriaş şi nici măcar nu-l poţi ascunde” şi ea a zis “Mă ierţi, nu-mi dădeam seama ce anume se leagă cu ce şi nu-mi dau seama nici acum” şi eu am vrut să zic că nimic nu se leagă cu nimic ca mai toate catrafusele din viaţa omului dar n-am mai zis pentru că Sorina avea lucruri de clarificat şi puţin timp la îndemână ”La ce se referea?” a continuat ea pe aceeaşi margine de găleată şi eu am zis “Nu ştiu probabil vroia să spună că trebuie lovit devreme şi prin surprindere orice pericol astfel încât să ne ţinem ferite și protejate părţile vulnerabile” și ea “Are vreun sens lucrul ăsta?” şi eu am zis “Greu de spus. Părea foarte convins de ce spune plus că citea dintr-o carte prin urmare mai era cel puţin o persoană de aceeaşi părere cu el”, “Şi tu?”, “Eu ce?”, “Tu ce crezi despre ideiile astea?” şi în timp ce eu mă pregăteam să-i aduc la cunoştinţă ce reuşisem să aflu, domnul Patapievici îmi trimisese situaţia detaliată de la mine din cap pe ziua în curs: “Jumătate din forţele ce au debarcat pe plajele din căpăţână

21

Victoriei au fost făcute una cu pământul. Totuşi, am tras învăţăminte din acest eşec şi ele ne vor prinde bine dacă doriţi să menţinem presiunea. Pe frontul Sorinei nimic noi, aceeaşi viermuială fără viitor. Faptul că aţi mutat culoarul de înaintare din dreptul realității în dreptul joncţiunii dintre realitate şi piciorul de pod ce ţine realitatea pe labe nu mi se pare un lucru fericit. Pierdem exact ce nu avem, timp adică. Pe Claudia şi Ipătescu le îndopăm în continuare cu prăjiturele şi băuturi fine cum aţi cerut. Nu vor fi în stare să lupte vreodată în prima linie, propun abandonarea lor grabnică, convoaiele ce le ţin în viaţă se întindeau numai ieri pe o distanţă de douăzeci de kilometri, sunteţi sigur că ne permitem o asemenea risipă?”, “Ei, tu ce crezi?” mă trase iar de mânecă Sorina din somnul cel adânc, “Eu nu cred nimic” i-am răspuns, “L-am dat afară”.

 

 7.

  Şi din capătul scărilor unde era situat geamul de la baie, domnul Patapievici m-a întrebat după ce s-a asigurat că propia-i căpăţână se află plasată la o distanţă rezonabilă pentru a emite întrebări cu şanse rezonabile de răspuns “Tu cine eşti?” şi eu m-am enervat şi l-am întrebat înapoi “Dar tu?” şi el a zis “Sunt de la şcoala de băieţi pentru fete şi am venit să te ajut” şi eu am înţeles “Sunt dintr-o debara de pe Marte şi am venit să-ţi pun piedică” şi mi-am zis “E de la Mossad probabil, numai ăştia vin să te ţină de vorba când tu ai lucruri importante de făcut de exemplu spălatul pe dinţi” şi uitandu-mă atent la izmenele lui, m-am gândit că sunt de la casa de vechituri probabil, ca şi chiloţii mei şi discuţia dintre noi se va rezuma la comerţul de bulendre ieftine şi n-ar trebui să mă îngrijorez. Dar el a ridicat un deget spre tavan, de fapt l-a lipit acolo, a deschis larg ochii şi eu am privit înspăimântat degetul lui pentru că nu aşa începe o discuţie despre hainele altora, a tras aer în piept şi când n-a mai încăput sub rafturi, l-a dosit sub carpeta singurului

22

cuvânt folosit cu oareşce succes încă de pe vremea dinozaurilor şi anume ”Prevenţie” şi eu m-am înspăimânt pentru că un domn în izmene, rostind cuvinte fără noimă, cocoţat pe geamul de la toaletă ta e semn că toţi nebunii de pe planetă au început să te viziteze rând pe rând. Şi din politeţe şi să urnesc din glod atmosfera care nu mai putea fi urnită pentru că îngheţase acolo, l-am întrebat “Va referiţi la anticoncepţionale?” şi el s-a înverzit şi a zis “Capul tău e un antinconceptional uriaş şi nici măcar nu-l poţi ascunde” şi eu am încercat să corectez cu mâna dreapta “Mă iertaţi. Nu-mi dădeam seama ce anume se leagă cu ce şi nu-mi dau seama nici acum” şi el a zis “Nu-ţi dai seama pentru că eşti incapabil de efort” şi a continuat “Mă refeream la faptul că trebuie lovit de la distanţă orice pericol astfel încât să fim în stare să punem un picior în faţa celuilalt şi secunda ce vine” şi eu am zis “Sună mai inteligibil deşi nu până la capăt” şi să nu stau nefăcând nimic (cum ar fi fost înţelept) l-am întrebat zâmbind în palmă “Şi cum se ajunge la prevenţia asta?” şi aici domnul Patapievici s-a dat jos de pe geam şi a început să se perinde prin faţa mea ca un pendul de ceară cocoţat pe un stativ din acelaşi material, la un moment dat s-a oprit, s-a împiedicat, nici acum nu mă pot hotărî şi ţinând privirea în pământ, singurul loc unde mai puteai depozita ceva, a spus “Prin asasinat” şi a adăugat repede “Mental” şi eu am picat cu tot cu scaun dar m-am ridicat repede înapoi pentru că simţeam că dacă nu intervin discuţia va degenera. ”Uitaţi cum stă treaba” i-am zis cu părere de rău, “Eu sunt un om molatec şi comod. Până şi furculiţa o duc la gură cu mari eforturi. Nu-i de mine ce-mi propuneţi şi sunt minime să mă înşel” şi domnul Patapievici a început să se preumble iar încoace şi încolo bodogănind “Asasinate împotriva ta şi prin ricoşeu împotriva celorlalţi” şi eu m-am îngrozit când s-a oprit brusc, şi-a pus palmele pe tâmplele mele şi mi-a spus exact ce-mi spusese străbunica mea când aveam zece ani “Până n-o să uneşti tâmplele astea cu rândurile lungi şi dese ale tranşeelor şi n-o să simţi gustul amar al pământului de pe fundul lor, n-o să faci nimic pe blestematul ăsta de bob de piper” şi eu am sărit în spate pentru că nu mai aveam nici un dubiu că nebunia omului din faţa mea e una virulentă şi teribil de contagioasă şi i-am zis arătându-i uşa de la baie “V-aş fi recunoscător dacă nu m-aţi mai vizita vreodată şi

23

v-aş ruga să plecaţi acum” şi el s-a îmbufnat şi s-a îndreptat bodogănind spre uşă, împiedicându-se de tot felul de lucruri pe care eu mă chinuisem ore în şir să le aşez în ordine. Și când să iasă, s-a oprit şi depozitându-şi privirea pe fundul tavanului de data asta, mi-a spus “Îţi aminteşti când ai sărit pe geamul de la baie de la etajul zece şi străbunica ta şi Dumnezeu au sărit după tine şi în tomberonul unde aţi picat toţi trei, străbunica ta ţi-a spus “Nătângule” şi Dumnezeu i-a spus ei “Tine-ţi fleanca” şi ţie arătându-ţi ameninţător degetul “Noi doi avem lucruri de clarificat dar nu aici şi nu acum” dar eu l-am întrerupt pentru că eram îngrozit de ce urmează “Nu-mi amintesc. Toată viaţa mea a fost o cursă de recuperare fără nici un rezultat, nu e nimic de ţinut minte prin urmare. Vă rog să plecaţi şi să nu vă mai întoarceţi".

 

 8.

 

  Înainte cu o lună s-o văd prima dată pe Sorina, certurile dintre mine şi domnul Patapievici atinseseră punctul critic. Trecuseră aproape optsprezece ani de când apăruse în chiloţi pe geamul de la baie şi tot ce-mi propusese atunci şi în zilele ce-au urmat acceptasem din motive asupra cărora n-aş putea insista pentru că n-aş şti cum. Armata regulată fusese desfiinţată (“Ne încurcă momentan”), în locul ei a fost creat Ddc-ul (acronim pentru desfăcătorul de conserve), trupe de elită, selectate cu multă trudă şi mulţi nervi, dublate în spate de un serviciu de informaţii, tăcut, otrăvitor şi redutabil. Ddc-ul existase şi înaintea domnul Patapievici dar numără în jur de 180 de oameni. Domnul Patapievici insistase după ce mă luase de mâna (“Acum ori niciodată”) pentru 10.000 de oameni gata de luptă secunda ce vine şi după un moment de gândire, de negândire, acceptasem deşi acest lucru avea preţuri greu de anticipat pe care domnul Patapievici se ferise politicos să mi le aducă la cunoştinţă iar eu mă ferisem politicos să le observ. Era evident totuşi chiar şi pentru un nătâng ca mine că multiplicarea de o mie de ori a

24

forţelor armate însemnă război iar războiul însemnă ofensivă iar ofensiva însemna costuri mari şi beneficii puţine dar domnul Patapievici avea în zilele acela un răspuns pentru mai orice “Ofensiva are într-adevăr dezavantaje” mi-a explicat şcolăreşte “Dar şi un revers favorabil. În primul rând vom ştii tot timpul unde se află adversarul, fie că el se numeşte o cutie de chibrituri sau tronul pe care Dumnezeu se urcă să privească în zare cum se îndepărtează cineva drag, cât de viguros stă pe picioare şi la ce e dispus împotriva noastră în timp ce noi îl vom fixa pe loc ceea ce îi va limita opţiunile. Totuşi cel mai mare beneficiu d-abia urmează: vom obliga adversarul să lupte unde suntem noi puternici şi când suntem noi puternici şi vom evita astfel să luptăm unde suntem slabi şi când suntem slabi” Chiar şi cu capul doldora de asemenea explicaţii, ajunsesem la anaghie pentru că pumnul ofensiv al domnului Patapievici avea nevoie de un pumn conceptual la fel de viguros şi aici am început să privesc în stânga şi-n dreapta fără vreo speranţă într-o soluţie rezonabilă. Nu şi meditativul domn Patapievici. A luat o foaie de hârtie a îndepărtat omătul de pe ea, a citit ce era scris acolo şi m-a întrebat “Creştinismul e bun?” şi eu am zis “E bun” şi el a zis “Nu vrei să auzi şi alte variante?” şi eu am zis “Nu sunt alte variante pe blestemata de foaie de hârtie” şi el a zis ofensat “Nu-i frumos să tragi cu ochiul”. Fără îndoială, domnul Patapievici intenţiona să mă păcălească vârându-mi sub nas varianta creştină dar şi eu la rândul meu intenţionam să-l păcălesc acceptând-o. Concepţia domnului Patapievici cu care el vroia să mă molipsească se rezuma simplu, războiul se duce în numele păcii şi se încheie în momentul păcii pe când eu vedem lucrurile un pic altfel. Dumnezeu se întorsese după mine cândva şi eu aveam de gând să mă întorc după El curând şi ştiam că nici unuia dintre noi nu ne va fi comod când liniile noastre înaintate se vor adulmeca unele pe altele. Încercasem acum douăzeci de ani să-L zidesc într-un picior de pod şi încercarea se sfârşise catastrofal şi numai faptul că jucasem relativ cinstit în momentele cheie m-a ferit de prăbuşire. Totuşi nu mai aveam de gând să repet greşelile copilăriei plus că eram dispus la multe pentru a aduce şi a ţine roata de mămăligă a timpului invers de la orizontală. Pentru domnul Patapievici o asemenea viziune era delicat spus

25

nesăbuinţă prostească, prin urmare am ţinut pentru mine confidenţa asta pentru că domnul Patapievici era nebun dar nu nesăbuit pe când eu eram invers. Structura statală avea să fie şi ea modificată sub laba grea a domnului Patapievici. Principalul rol al statului nu mai avea să fie prosperitatea bipedelor ce-l populau ci susţinerea Ddc-ului în ofensivă secunda ce vine şi pentru asta ventilatorul statal trebuia să fie capabil de turaţii foarte mari într-un timp infim şi menţinerea lor fără a intra în derapaj sau fără a zbura de pe suport. Celălalt rol important hărăzit statului în palmă fină a domnului Patapievici decurgea din primul şi consta în secretarea de spaţiu interior pentru ca eventualele contralovituri ce vor urmă ofensivei noastre să lovească alături. De fapt, secretarea de spaţiu interior preceda întotdeauna ofensiva şi domnul Patapievici nu a ştiut întotdeauna s-o ascundă. În prima iarnă, o ofensivă importantă împotriva Sorinei din capul meu avea să se sfârşească dezastruos pentru că domnul Patapievici nu-şi păzise cum trebuie poşeta şi Dumnezeu avusese timp să-l prevină pe Diavolul “Vâră-te-n pământ şi strânge din dinţi” şi să pregătească apărarea şi contraatacul. Serviciul de informaţii al Ddc-ului era de departe cel mai important şi iubit lucru al domnului Patapievici şi atenţia lui avea să-l înconjoare mereu şi fără să ostenească. Privind în urmă după atât amar de vreme, agenţii lui (majoritatea femei) au fost capabili de lucruri uimitoare. Şase luni au stat vărâţi în părul lui Ipatescu aşteptând ordine (de opt ori m-am hotărât să curm calvarul dintre noi şi de opt ori m-am răzgândit spre costernarea domnului Patapievici), au escaladat k-13 (un şir de versanţi neescaladabili, trei sferturi şi-au lăsat oasele acolo drept dovadă) s-o injughie pe Iulia când lucrurile dintre noi tropăiau vesele spre abis, s-au prelins pe sub uşa când a fost nevoie şi s-au căţărat pe peretele paharului de vin de pe masa Sorinei sau s-au dizolvat în lacul de pe unghiile ei, s-au târât în inelul cu care Dumnezeu ţine Universul în picioare şi cu care El îşi visează visele transmiţându-ne informaţii fără de care războiul nu poate fi purtat sau purtarea lui devine lipsită de noimă.

Prima ofensivă de mare amploare a domnului Patapievici a avut loc împotriva capului de pe umerii mei. “Ocupă prea mult spaţiu

26

interior” mi s-a plâns el, “Ne face vulnerabili unde nu trebuie, ne obligă să fim ce nu intenţionăm, ce propuneţi?” şi eu am zis “Scapă de el atunci” şi domnul Patapievici m-a luat de mâna şi pe un ton serios mi-a spus “N-o să mai fim ce suntem. O să fim unde luptăm, fie că e vorba de debarcare pe Marte, pe plajele Australiei sau în părculeţul din spatele blocului din spatele şosetei cuiva” şi eu am zis “E prea târziu pentru altceva”. Războiul împotriva propriului cap n-avea să fie niciodată complet câştigat (“Finitudinea fiinţei umane” mi-a spus domnul Patapievici oftând de parcă ar fi depins de el ca lucrul ăsta să înceteze) dar victoriile numeroase erau la îndemână şi nici nu aveam nevoie de mai mult. În vederea acestui scop, pumnul ofensiv pe care se bizuia domnul Patapievici a fost întărit cu armata regulată (o reînfințasem la insistenţele mele deşi el se opusese până în ultima clipă şi pe bună dreptate cum avea să se dovedească în timp). Împotriva capului de pe umerii mei, Ddc-ul avea să folosesca schema ce va deveni pentru ani, modelul de intrare în luptă: atac prin surprindere, tot efectivul lui a intrat în luptă deodată, în spatele liniilor inamice, agenţii înfiltraţi au creat panică şi dezinformare, au executat asasinate în puncte cheie, au sabotat efortul adversarului de a aduce trupe în prima linie, creştinismul, activat brusc a creat pârtii largi pentru trupele în ofensivă, a aşezat poduri peste hârtoape şi râuri, a tăiat tunele prin pereţi de stâncă pentru ca trupele în atac să apară oriunde şi de peste tot astfel încât apărarea să fie împinsă încet spre haos şi propria-i dezmembrare. Statul s-a militarizat instantaneu, bipedele ce-l populau şi-au lepădat fusta şi pălăriile şi-au rămas în uniforma militară de dedesubt, toate drumurile şi-au modificat brusc traiectoria ducând acum spre linia frontului în care statul îşi pompa ca o inimă oamenii şi rezervele. Fără îndoială, propriul meu cap n-aveam cum să reziste în faţa domnlui Patpievici. Ddc-ul fusese creat să lupte cu fiinţele angelice ce bântuie mintea omului, fie că sunt bune sau rele, “Oamenii sunt infinit mai nevolnici decât par” mi s-a plâns el iar capul meu era pus primul pe listă nevolnicilor spre costernarea mea. Întotdeauna domnul Patapievici era doldora de informaţii în comparaţie cu cel din faţa lui, îşi ascundea până în ultima secundă pregătirile ofensive (propriul meu cap pur şi simplu dormea domnul Patapievici i-a

27

luat cu asalt poziţiile, nici măcar nu le-a luat cu asalt ci a intrat peste el), avea un scop clar în luptă şi toate mijloacele să şi-l atingă în timp minim. Asta îl punea într-o poziţie cumplit de avantajoasă şi cel ce se apăra avea întotdeauna şanse infime să mai recupereze handicapul pentru că pentru el totul se întâmpla prea târziu şi domnul Patapievici simţea asta şi nici nu se aştepta la altceva.

Totuşi brutalitatea cu care domnul Patapievici îşi purta atacurile şi îşi dezmembra adversarii (să nu fiu nedrept până la capăt, era şi delicateţe în manevrele domnului Patapievici mai ales în faza finală când adversarul devenea incapabil să mai lupte pentru că scopul domnului Patapievici nu era demolarea lui ci mai degrabă modificarea unei molecule în interiorul unei potenţiale otrăvuri transformând-o astfel într-un lichid ingurgitabil) chiar dacă îmi produse satisfacţie, nu-mi pică de loc bine. Simţisem încă de pe atunci că se apropie un alt fel de război, unul în care adversarul nu trebuie neutralizat ci protejat, hrănit, iubit poate şi pentru asta aveam nevoie de o forţă orbeşte fidelă şi care să se bazeze pe principii opuse celor practicate de domnul Patapievici deşi poate ar fi fost indicat să nu se bazeze pe nici un fel de principiu. În scopul ăsta am reînfiinţat armata regulată, o adunătură de oamenii incapabilă de ceva, numărând multe sute de mii pe hârtie şi care avea să fie făcută una cu pământul de nenumărate ori şi chemată tot de atâtea ori să se ridice înapoi din înghețata ţărână. Armata regulată fusese înfiinţată şi pentru altceva. În viziunea domnului Patapievici, creştinismul însemna administrarea eficientă a realităţii pe când în mine, încă de pe vremea aceea începea să sufle un vânt îngheţat. Creştinismul avea să fie Stradivariusul conceptual iar armata regulată cel material pentru un scop infinit mai cumplit: suprimarea celor apropiaţi şi erau atâtea fiinţe apropiate şi dragi de suprimat pe vremea aceea, realitatea, timpul ce-i tropăia sub tălpi, ba chiar domnul Patapievici şi Ddc-ul său. Pentru că ştiam de foarte mult (de pe vremea când străbunica mea îmi întindea un măr să-l molfăi spunandu-mi “Eşti prea nevolnic pentru altceva”) că aşa cum în interiorul unei flăcări există un punct îngheţat în care ai putea locui lejer numai în izmene sau în capot, tot aşa între realitate şi timp

28

există un punct slab care poate fi lovit napraznic astfel încât să le întorci pe dos pe amândouă de tot şi pentru todeauna. Mai rămâneau de stabilit mijloacele, ocazia şi preţul ce avea să ţi-l aşeze pe umeri îndoiala că ceea ce faci poate fi în egală măsură simptom de luciditate sau de acută nebunie.

 

 9.

 

Şi  Patapievici a ridicat acul la înălţimea ochilor şi m-a întrebat studiindu-l cu obidă “Ştii ce-i?”  şi eu m-am holbat la ac şi la cutele de pe fruntea lui Patapievici şi am zis “Un ac pe care tu vrei să mi-l infingi în inimă” şi el a dat din cap “Dacă nu voi avea de ales” şi a continuat de după ac şi de la înălţimea lui “Cu ce crezi că seamănă?”şi eu am vrut să spun că seamănă cu un os de peşte sau cu turnul catedralei dar adevărul era că acul lui Patapievici semăna cel mai bine cu un alt ac aşa că am spus “Seamănă, seamănă...” şi Patapievici a zis “Eram sigur că nu ştii” şi a înghiţit acul (pe vremea aceea locuiam amândoi într-o colibă de sub un pod şi ne hrăneam cu ce venea pe râu în jos şi asta în zilele bune) şi s-a aşezat la confidenţe “Vezi tu. Vârful e partea acului care contează. Singurul lui loc puternic şi invulnerabil. Pe părţi, acul e neputincios şi nevolnic. Aritmetică elementară. Ai putea teoretic construi un ac ascuţit peste tot dar atunci se va frânge mult mai uşor decât dacă ar fi ascuţit doar într-o parte. Prin urmare, vârf puternic înseamnă părţi şi capete vulnerabile. Cu ofensiva e la fel. Cu cât vom fi mai puternici în prima linie, cu atât vom fi mai slabi pe flancuri şi cine se va apară în faţa noastră va încerca să profite” şi eu am început să mă prefac că cuget “Şi cine ne va apara acolo unde suntem noi vulnerabili?” şi Patapievici a privit în pământ acolo unde îşi îngroapă ideile proaste vremelnicele rădăcini şi a zis “Aliaţii” şi “Pe care va trebui să-i găseşti. Să-i cauţi întâi. Cu aliaţi puternici vom pune presiune pe inamic, cu aliaţi slabi opusul. Aliaţi puternici însemnă război, aliaţi slabi păruială de cartier” şi

29

eu am zis “Te referi la femei?” şi el a zis “Va trebui să fie femeie. Dumnezeu e aliatul de serviciu dar e insuficient, ştii şi tu” şi eu mi-ai pus mâinile în cap şi am repetat “Femei” ca şi cum aş fi repetat “Evrei” şi “Astea (ăştia) mai lipseau din viaţa mea” şi am fugit de sub pod pe sub ciorchinele de cafea al nopţii, arătam de parcă ieşisem din groapa de gunoi, nebun în zona vecină capului şi hurducăind pe perna lui adâncă pe singurul nebun veritabil din viaţa mea, domnul Patapievici.

Şi când am obosit, m-am aşezat pe malul apei şi am cugetat de-adevăratelea pentru că venise vremea. Patapievici îmi pretindea acum alt Patapievici în viaţa mea, unul de sex feminin şi pricina nu erau scopurile nobile sau finele sentimente fine ci calculul aritmetic. Trebuia să înţeleg, Patapievici are nevoie de toţi oamenii în prima linie şi trebuie să-i ia de undeva iar locul de unde-i lua nu trebuie să rămână gol, pentru asta e nevoit să înhame la jug pe cineva din carne şi oase iar acul ruginit al ceasornicului s-a poticnit pe fruntea femeilor. M-am îngrozit. O femeie e cea mai redutabilă armă pe care o poate ţine în mâini un bărbat împotriva a tot ce are suflare şi ce nu, împotriva a tot ce a trimis Dumnezeu pe pământ şi în adâncurile şi văzduhurile ce scaldă pământurile sau numai le ocolesc. În mâinile unui nebun, arma asta ar fi fost infinit mai otrăvitoare şi ea urmă să fie îndreptată împotriva mea. M-am îngrozit a doua oară, pentru că pericolul era evident chiar şi pentru un neghiob de felul meu. Cu doi nebuni din aceeaşi spiţă, viaţa mea ar fi devenit rapid un calvar şi n-ar fi încetat să fie aşa nici măcar în îngheţatul mormânt, trebuia să împiedic asta şi nu trebuia să-mi tremure mâna. Planurile lui Patapievici (din câte îmi dădeam seama pe vremea aceea) de-a inunda pe dinăuntru realitatea pentru a introduce în cusăturile ei un fir de aţă otrăvit care să-i permită să simtă pe degete ce ţin ele unit, erau doar visele unui om ridicol atâta timp cât erau împărtăşite doar de el şi mie îmi stârneau repulsia. Cu cineva de aceeaşi natură alături, lucrurile s-ar fi schimbat la rădăcină, planurile astea ar fi forţat intrarea pe poarta timpului sau ar fi supus realitatea unei distorsiuni înspăimântătoare. Trebuia să-l blochez pe Patapievici blocându-i aliatul, era la îndemână pentru că erau şanse infime să dau de

30

el vreodată şi să-l determin în final pe marele nebun să se evapore de la mine din cap şi să nu mai păşească înapoi.

Lucrurile au mers bine cam un an şi ceva, ceea ce cauta Patapievici părea că nu există, adevărul era că nu exista, în plus fără ca el să-şi dea seama, m-am înglodat pe tot felul de piste care nu duceam nicăieri dar am reuşit cu multă trudă să-l conving de contrariul. Domnişoarele cu care îmi pierdeam vremea (şi ele cu mine) erau orice numai visul dement al lui Patapievici nu. Chiar dacă erau atât de lipsite de consistenţă încât vedeai lucrurile din spatele lor dacă le priveai atent (eu eram exact la fel), am reuşit să-l fac pe Patapievici să creadă  (şi el cu ochii lui mari de copil m-a crezut) că una din ele se va alia în viitor cu el în cruciada lui împotriva sănătăţii mentale doar că mai e nevoie de puţin timp. Şi chiar dacă s-ar fi aliat, Patapievici n-ar fi fost încântat pentru că nu erau capabile pe vremea aceea să ducă nici măcar furculiţa la gură fără ajutor iar de molfăit ce era pe furculiţă nici nu mai putea fi vorba. În talmeş-balmeşul şi păienjenişul acelor zile se întrezăream deja viaţa ce avea să vină, una lipsită de Patapievici, doldora de timp, cu probleme şi rezolvări rezonabile şi mai că-mi venea să sărbătoresc şi numai o anumită jenă faţă de el mă împiedica. În timpul ăsta, în coliba de sub pod, el continua să traseze asiduu planurile lui hărăzite de sorţi şi prin mâna mea să nu se întrupeze vreodată şi un anume fel de milă urcă pe dinăuntrul meu oridecâteori îl priveam fără ca el să observe, sigilat definitiv în visul sau ce se îndepărta tot mai iremediabil de ţărmul realităţii.

Cum spuneam, totul a mers bine până într-o seară când timpul s-a decis să sară peste rând şi să păşească peste balustradă. Sorina avea fix şase ani în ziua aceea şi ar fi rămas pentru totdeauna la vârsta asta dacă eu aş fi nimerit întrerupătorul prin bezna înserării pe cealaltă parte a Pământului. Dar eu nu l-am nimerit şi lucrurile au început (cum se spune despre Napoleon când s-a pornit spre Rusia), să se grăbească sau despre lichidele ce stau închise prea mult în eprubetă, să se precipite. Stăteam la o masă cu craniul unui cunoscut în mâna din care mă delectam cu un vin

31

otrăvit (nu mai ştiu dacă era vin ştiu doar că era otrăvit pentru că mă simţeam foarte rău) când cineva, ceva (n-o să aflu vreodată) s-a ridicat din pardoseală, direct lângă mine, a privit de sus în jos şi mi-a spus “Vrei să fii prietenul meu?” şi eu m-am uitat îngrozit la fiinţa asta (cam la fel s-a uitat Sorina la mine când am invitat-o prima oară la cafea), avea în ochi toate tarele lui Patapievici şi am reuşit să bălămăjesc înapoi “Te costă”,  şi “150 de euro”, şi “pe lună”  şi ea a spus “300 e bine?” şi eu plin de nervi şi calmat brusc, fără temei, am dat din cap “Bun atunci. Treci mâine (i-am dat o adresă ce nu exista, evident c-a găsit-o pentru că nu te aperi cu aşa ceva) să stabilim detaliile.

Nu am dormit noaptea aceea pentru că nu mai era vremea pentru somn şi nici pentru privitul în tavan. Necunoscuta în formă de Patapievici pe dinăuntru (o să-i spunem A. din comoditate şi resentiment) îmi sufla în ceafă, trebuia să mă descotoresc de ea astfel încât locul în care apăruse să rămână curat. Nu era uşor, îmi dădeam seama, prin urmare am început dintr-un colţ şi am luat la rând domnişoarele cu care împărţeam (sau credeam că împart) un rudiment de intimitate în speranţa să obţin din palma lor fină ceva de aruncat în faţa lui A. şi care s-o îngheţe în nămol. Din nefericire, lucrurile au început să bată pasul pe loc repede. Încercările mele de a înnoda feţe diferite pe aceelaşi fir de monedă au primit cam acelaşi soi de refuz (“Nu putem fi împreună pentru că o să mă părăseşti” sau pentru că nu mă iubeşti sau pentru că n-ai venit la munte sau pentru că n-ai vrut să te plimbi cu mine în parc) pe care contraargumentele mele (“Iubirea vine cu timpul” sau “Iubirea nu există”, ultimul mai mult simbol al exasperării decât simptom de certitudine sau “De-abia ne ţinem pe picioare în mijlocul oraşului cum ai vrea s-o facem în adâncul muntelui? sau “Parcul e pus departe şi într-o rână”) nu reuşeau să-l mute nici măcar un centimetru. Nu le iubeam fără doar şi poate dar nici ele nu osteneau prea adânc în munca asta apăsătoare. Cele mai multe îmi spuseseră că mă iubesc după o săptămâna (mă părăsiseră după două) în timp ce eu le ascultam îngrozit pentru că folosirea fără temei a conceptelor de genul acesta nu anunţă nimic bun. Şi într-adevăr nu anunţă că cel care le rosteşte simte

32

ceva la adresa celuilalt pe care de bine de rău vrea să i-l aducă la cunoştiinţă cum ar crede orice fiinţă umană normală şi maimuţele ci mai degrabă cel ce le rosteşte îşi anunţă sieşi disponibilitatea pentru sentimentele înalte şi nevoia (acută) de a simţi pe piele din înalt pana lor amară. Deşi umblasem toată noaptea de pomană, reuşisem să întrezăresc ceva. Blocarea lui A. prin mâna altcuiva era o iluzie. A. semăna prea tare cu Patapievici şi Patapievici fusese plămădit (naiba ştie de către cine) să lupte împotriva fiinţelor angelice ce încovoaie inima omului iar ea fusese croită pe acelaşi calapod. Am fost nevoit să gândesc mai adânc. Fără îndoială avea un plan în ce mă priveşte (nu ştia), forţe gigantice să-l ducă la bun sfârşit (nu ştia nici asta) şi ar fi plătit oricât ca aşa ceva să se întâmple (asta nu ştia cel mai tare). Chiar dacă se mişcă supărător (pe îmbinarea continentelor ce conţin fiecare inima respectiv reflexia inimii omului pe tavan), mai aveam un avantaj ce putea fi înhămat la jug (neştiinţa ei) prin urmare am coborât la cea mai gigantică oglindă ce o duce omul pe dinăuntru, sufletul său, mai precis la partea din suflet ce aparţine Diavolului (există şi aşa ceva) să încep din nou asaltul împotriva lui A. şi a mâinii din stropi de ploaie ce-o întindea ea spre Patapivici. Nu am poposit prea mult în zona aceea pentru că nu e un loc în care doreşti să rămâi. Am chemat la mine brutele ce străjuiesc intrarea şi au în stăpânire bucata asta de infern şi le-am vorbit: “Mâine sau zilele ce vor veni veţi avea un musafir. Dacă el iese pe picioare de aici, noi vom fi musafirii lui pentru totdeauna”. Când am urcat Patapievici m-a privit o secundă apoi şi-a mutat îngândurat privirea pe cocoaşa orizontului. Aşa cum peste cinsprezece ani aveam s-o simt pe Sorina apropiindu-se deşi mai era mult până să păşească în viaţa mea, tot aşa acum Patapievici o adulmeca pe A. şi o scălda de departe în valurile fierbinţi ale interesului său îngheţat.

A doua zi spre seară când a intrat în camera, eram aproape liniştit. M-am ridicat încet  în spatele ei şi de toată liniştea mea s-a ales praful. I-am spus “Întoarce-te”şi când s-a întors am lovit-o în burtă, ea a căzut în genunchi şi a înlemnit acolo. Când m-am apropiat s-a destins ca un arc şi şi-a înfipt dinţii în mâna mea, “Şarpe” am şuierat şi a urmat a doua

33

lovitură ce-a dat-o de-a berbeleacul. M-am apropiat precaut de data asta şi i-am spus “N-ai ce căuta în viaţa mea şi aştept din partea ta reciprocitate”. S-a ridicat într-o rână, mi-a spus “Nătărăule” mi-a tras o palmă iar iritarea mea a urcat brusc un etaj. “Dacă vrei să ne înţelegem o putem face chiar acum” i-am pasat ghiuleaua pe partea ei necontondentă. M-a înjurat şi-a oţelit ochii şi din dosul lor a prăvălit un perete de stancă în direcţia mea. Ceva s-a rupt în mine, am luat-o pe sus şi am trecut prin zece, douăzeci, cinzeci de uşi până am ajuns la tartorii lumii de dincolo “Să nu dureze mult” le-am spus, în timp ce ei o ţintuiau de pat i-am mai vorbit o dată “Dacă vrei să pleci, o mai poţi face”, ea m-a privit cu dispreţ şi a şuierat printre dinţi "Compania e grozavă" și “Eşti un copil mic, mare şi prost”. Am tras uşa după mine, "Când am fost altceva?", am urcat şi m-am aşezat pe un scaun. Îmi simţeam capul clămpănind la trei kilometri depărtare ceea ce era semn rău. Mi-am aranjat cât mai comod ce mai rămăsese întreg din mine şi am aşteptat. Trei luni. În fiecare seară coboram la A. şi încercam să-i explic că n-o să ajungem niciunde purtându-ne amândoi nerezonabil. Dar ea n-avea nimic de negociat pentru că nu putea ceda. Nici eu. După o jumătate de an am realizat că extragerea milimetru cu milimetru a organelor interne şi externe n-o să ducă în cazul lui A. la nici un rezultat. Unele fiinţe îşi poartă corpul pe dinăuntru şi sunt capabile să şi-l ascundă în umbra pe care o aruncă el pe podea. Când certitudinea asta a devenit supărătoare, am coborât la ea, i-am spus “Îmbracă-te”. Sus am deschis uşa ( dădea pe vremea aceea în afară realităţii şi a timpului) i-am spus “Să nu te mai întorci”şi i-am dat brânci afară. Lângă perete, Patapievici se colorase în umbrele deznădejdii. M-am vărat în pat şi mi-am tras căpăţâna la loc de departe.

A urmat o iarnă fără sfârşit. Din noiembrie până în februarie am clămpănit în spatele unor lucruri cu efect direct doar în înclinarea şi mai adâncă spre pământ a propriei degringolade. Patapievici nu mai desena, stătea toată ziua într-un colţ şi privea prin mine la panglică răului ce brazdă obrazul verzui al oraşului. “Sistemul ei nu era viabil chiar dacă avea unele calităţi” încercam eu s-o fac uitată pe A. dar lucrul acesta nu-mi ieşea niciodată complet. Dădea doar din cap şi eu din politeţe,

34

traduceam mişcările astea prin “Eşti un nătărău”. Neavând alternative, mă vărasem iar, mai abitir, în pseudofalsul, vechiul joc atât că domnişoarele cu care mă vădeam acum erau mai sofisticate şi asta le dădea un rudiment de anduranţă sau impresia de aşa ceva. Probabil, o impresie, cel puţin asta transmiteau ochii lui Patapievici pe care sporovoiala lor ce umplea din când în când coliba de sub pod îl irita pentru că îl sechestra într-un degetar al realităţii ce-l topea încet ca pe o zăpadă aflată mult timp sub lumină. Încet ajunsesem la o dilemă. Umerii domnişoarelor în care se uniseră realitatea şi timpul acelor vremuri nu-mi ofereau nimic dar oare Patapievici îmi oferea ceva? Ce vroia el până la urmă? Şi cine avea să plătească dacă planurile lui ar fi aspirat realitatea înăuntrul liniilor lor? Peste şaisprezece ani, un milion de oameni (Dumnezeu, Diavolul, Sorina conceptuală plus un rest din Sorina reală) aveau să ia cu asalt poziţiile ce ne ţineau şi pe el şi pe mine contopiţi pe dinăuntru. Cine avea să se pună atunci de-a curmezişul astfel încât tăvălugul asta să nu ne despice? Cu siguranţă nu Patapievici şi trupele lui alese pe sprânceană. El avea să se mulţumească să dea în bobi (păzit de oamenii muţi ai lui A.), să privească stelele şi să pună întrebări ale căror răspunsuri îmi ridicau indignarea la pătrat “Mai rezistă frontul din faţa capitalei sau va fi făcut una cu pământul? Va fi făcut una cu pământul şi întreaga capitală va sfârşi pe fundul mării ca o sticlă de apă plată. Ce înduioşător”. E adevărat, el avea să se împotrivească din răsputeri intrării noastre complete şi definitive în triunghiul morţii ce-o avea pe Sorina drept centru dar naiba să-l ia pe Patapievici, era o situaţie ce-o pândisem ani în şir. Am fost nevoit să hotărăsc. Când inima ţi-e nepăzită, mintea îţi va fi cu atât mai puţin. L-am scuturat de un umăr într-o noapte “Cere-mi ceva. Orice”, el m-a privit de parcă ar fi aşteptat în somn asta, mi-a spus “Du-te după ea” iar eu m-am dus.

Eram de două luni cu A. Din maldărul de lucruri ce avea să-l care cu ea în coliba de sub pod, trei merită amintite:  o casetă cu bijuterii, un aspirator şi o tenacitate pe care nici Patapievici nici eu nu o mai văzusem vreodată. Patapievici a renunţat cu inima uşoară la primele două (“Poate

35

îţi folosesc ţie la ceva”) l-a luat pe ultimul şi s-a închis cu el săptămâni întregi în debaraua de sub podea. După zgomotele ce răzbăteau de acolo (Patapievici adusese în viaţa mea nu numai un talmeş balmeş de concepte inutilizabile dar şi o nicovală, o plasă de prins peşti şi un ciocan pneumatic) îmi dădeam seama că forjează ceva a cărui structura primară consta în bare metalice şi spaţiile intermediare dintre. Forja, într-adevăr, ziua de mâine şi zilele ce vor veni după ea şi din ce vedeam în jurul meu erau şanse să reuşească. M-am îngrijorat şi îngrijorarea mea a dat în panică şi panica avea să devină temei pentru un act brutal: descotorosirea de A. şi de Patapievici deodată şi într-o singură smuncire de încheietură. Să-mi iasă complet şi până la capăt, am fost nevoit să aştept până când realitatea de atunci avea să depună îndeajuns balast în mine astfel încât să producă explozie la o unică trecere a chibritului pe catran. Am ales locul cel mai slab dintre ei doi unde avea să cadă lovitura (A.), am deschis larg cele cinzeci de uşi care duc la partea de lut a sufletului astfel încât forţa rudimentară cuibărită acolo să răzbată mai uşor la suprafaţă şi m-am pus la pândă aşteptând un pretext. El avea să sosească. Întâlnisem o domnișoară ce-mi plăcea (nu mult), am început s-o invit în coliba de sub pod mai mult din politeţe decât din pricini serioase. A patra sau a cincea oară când a venit, s-a oprit cu spatele la mine studiind un minical de lemn de pe o etajeră (deşi pe vremea aceea n-aveam nimic în colibă să semăna cu un cal şi nici etajere) când deodată, din podea, s-a ridicat o arătare care nu semăna cu nimic din ce văzusem, a scos un pumnal (sau poate îl avea deja în mână) şi l-a înfipt pe la spate în inima fetei năruind-o de pe picioare. Arătarea, urma să aflu peste ani era primul om din ceea ce avea să devină Ddc-ul (forţele rezultate din contopirea îndărătniciei lui A. cu nebunia lui Patapievici) dar în acele clipe nu eram interesat de definiţia lucrurilor ci mai degrabă de înrudirea lor intimă şi îmi era clar că ce văzusem avea legătură directă cu Patapievici (ce meşterea el sub podea la ciocanul sau pmneumatic) şi am răbufnit. Am luat-o în cârcă pe A. care tocmai intra pe uşă (brutele din infern erau lângă mine) am ajuns la râu într-o suflare şi de pe un mal înalt am aruncat-o unde apa era mai adâncă şi mai doldora de capcane (nu ştia să înoate şi chiar de-ar fi ştiut nu i-ar fi folosit la nimic). Brusc,

36

în spatele meu a apărut (s-a târât) Patapievici. Dar nu mai semăna deloc cu Patapievici. Era descompus, pielea i se zbârcise de parcă îmbătrânise optzeci de ani în două minute, mâinile i se bălăngăneau în încheieturi iar picioarele făcute parcă din nisip începeau să se surpe dărâmându-l la pământ şi de acolo trăgându-l în adânc. Inima mea şi timpul au stat pentru că dacă ar fi repornit ar fi fost pentru totdeauna. Aşa cum peste şaisprezece ani, Dumnezeu avea să ezite în faţă inimii mele, aşa şi eu ezităm eu în faţa inimii Lui acum. Privindu-l pe Patapievici năruit (care pe vremea aceea reprezenta partea superioară a sufletului cea care în accepţiunea domnului cetăţean Kant se ocupă cu elaborarea filosofiei şi a religiei) simţeam paşii catifelaţi ai vântului şi apriga beznă făcând priză ireversibil. Cine era A.? Cine era de fapt Patapievici? Peste şaisprezece ani, fiecare centimetru pătrat al pielii ei avea să fie poleit cu diamante iar în ţara cu nume de fată Sorina, trupele lui Patapievici aveau să rupă după doi ani de lupte atroce joncţiunea Diavolului cu Dumnezeu şi numai un puseu de ultim moment al tenacităţii divine avea să-i salveze pe amândoi de la îndărătnica prăbuşire. Cine erau ei acum? O fată ce agoniza în apele râului şi un bătrân ce se întorcea încet în ţărâna din care suntem toţi crescuţi. Pe sub peretele de stâncă al liniștii mă căţăram pe frânghia vântului și printre petalele întunericului. Când ascensiunea a luat sfârşit, bezna ce susţinea fruntea nopţii s-a năruit într-o vâlvătaie de stele. Fiecare a dat buzna înăuntrul celuilalt (eu, A. şi Patapievici) iar flacăra ce a urmat a despicat întunericul şi a reclădit deasupra lui o mână atotstăpânitoare. “Aduceţi-o la mine”, cele trei brute au sărit în apă şi au scos-o pe A. pe mal, vânătă şi atârnând ca un zid de piatră. Am luat-o spre casă cu ea în spate nu înainte de a-i da un ghiont lui Patapievici “Dacă vrei să dormi pe pietrele astea n-ai decât, sper să ţi se agraveze spondiloza”.

 

 

37

10.

  Şi domnul Codoban a spus “O să-ţi dau un opt deşi n-ai ştiut nimic” şi eu am zis “Nu mă picaţi mai bine?” şi el a zis “Poate altădată” şi “Cum de nu ştii nimic după un semestru de stat în bancă şi de privit în tavan?” şi eu am zis “Nu trec niciodată pe la şcoală” şi el a zis “Foarte bine faci”. Nu doar şcoala la care domnul Codoban era proprietar avea să fie mutată pe ultimul raft din debara de când păşise Patapievici în viaţa mea dar şi lucrurile care contau sau erau aşezate la coadă pentru aşa ceva: relaţiile dintre mine şi ceilalţi, apropiaţi sau nu, cele cu realitatea înconjurătoare ba chiar relaţia cu mine însumi. Planurile lui Patapievici erau aproape gata: trebuiau luate cu asalt şi aduse sub control finitudinea noastră, a semenilor, a timpului şi spaţiului şi pentru asta trebuia lovit în locurile unde entităţile astea se unesc pentru că diferenţa de consistentă ontologică face tocmai punctele acestea vulnerabile. Trebuiau forjate forţele armate îmi sugera delicat domnul Patapievici sau cum se confesa el referindu-se la epoleţii de argint ai unui calorifer “Să nu-i permitem sa-şi utilizeze conceptele, să introducem în sistemul lui mental o pană care să-l blocheze pe bucăţi sau în întregime fie că e vorba de o fiinţă în carne şi oase fie de caloriferul aici prezent” iar eu dădeam din cap “Sună plauzibil” şi “Introdu ce vrei” pentru că nu mai eram interesat demult de ce face sau pune la cale Patapieivici ci doar dacă sistemul lui e viabil sau nu. Dacă sistemul nu era, Patapievici avea să sfârşească ca o hârtie inutilă pe fundul tomberonului ce începea dinăuntrul nostru, dacă era, el avea să devină vârful unui plan infinit mai nebunesc decât îşi putea imagina Patapievici şi anume vânătoarea lui Dumnezeu în vâltoarea anilor, singurul lucru pentru care mă pregăteam până la urmă şi pentru care încercam să-l pregătesc şi pe el fără ştirea lui deocamdată. Fără ştirea lui pentru că Patapievici era un creştin corect (mântuirea e a lui Dumnezeu şi El o face dar cui pofteşte) iar eu unul

38

denaturat (mântuirea stă în mâinile împăratului acestei lumi, ale limbajului adică, şi mâinile astea îl vor zidi pe Dumnezeu într-un picior de pod când va sosi vremea, eroare aproape perfectă şi care avea să ducă la prăbuşirea mea definitivă la final). Zece ani aveau să mestece noroiul oamenii lui Patapievici în faţa zidului de oțel al finitudinii lucrurilor după care, de comun acord cu el (şi cu străbunica mea care a dat doar din cap “Naiba să va ia”) am ridicat miza şi avangărzile lui Patapievici s-a trezit nas în nas cu avangărzile Diavolului însuşi şi viaţa mea a căpătat aspect de calvar. Pentru Patapievici tragerea jos de pe picioare a Diavolului înăuntrul lumii noastre era o umilă reuşită, pentru mine o calamitate cu drepturi depline. Era o reuşită pentru că în viziunea lui Patapivici, Diavolul e o fiinţă finită asemeni tuturor prin urmare putem îndrăzni, pentru mine era o catastrofă pentru că războiul asta de tip nou era atât de costisitor (în doi ani jumătate Patapievici reușise să prăpădească toate rezervele conceptuale ce mă chinuiesm să le adun în aproape douăzeci) încât îmi era teamă că el n-o să ducă la nimic decisiv dacă o să-l împingem aşa în pulpa anilor nu înainte că unul din noi să ajungă pe fundul casei de nebuni. Şi atunci mi-am amintit pentru că mi-am propus s-o fac. Eram la liceu, aveam șaisprezece ani şi îmi trebuia o medie bună la sport, pentru asta aveam nevoie de un timp grozav la rezistenţă, unul cu vreo douăzeci de secunde mai bun decât scosesem vreodată. Îmi era limpede că era imposibil să-l obţin aşa că m-am aşezat pe o piatră cu intenţia să nu mă mai ridic pentru că nu mai aveam de ce și nici cum. Lângă mine s-a oprit Paul cel mai bun din clasa la proba aceasta (cobora mereu sub 3 minute şi 10 secunde) şi m-a întrebat “De ce eşti necăjit?” şi eu am răspuns arătând-i mâinile de parcă cu ele urmă să alerg “Îmi trebuie sub 3 minute şi 15 secunde mâine şi nu pot obţine timpul ăsta” şi el s-a ciocănit în tâmplă şi când a dus la bun sfârşit corvoada a zis “E simplu” şi eu am zis “Cum poate fi simplu?” şi el a zis “Trebuie doar să te ţii după mine” şi eu am zis “Dacă mă ţin după ţine o să mor” şi el a zis “Ce sens mai are viaţa dacă nu obţii timpul de care ai nevoie?” şi eu am zis “Ai dreptate” şi “Mă ţin după ţine şi ne vedem pe lumea cealaltă să-ţi mulţumesc”. Când am intrat în ultima turnată (ultimii 200 de metri) murisem fără doar şi poate, îl zăream pe Paul în

39

faţă mea ca un spectru fosforescent (care tocmai mărise fuleul să-mi facă pregătirea pentru judecata de apoi şi mai inconfortabilă) şi din adâncul cerului unde mă cuibăriseră îndrăgitele mele greșeli mă uităm în adâncul mormântului meu la grămăjoara de nisip ce purta odinioară hainele mele şi le murdărea oridecâteori avea ocazia. După două minte când m-am ridicat din iarba de pe fundul gropii albastre din pricina cerului, Paul mi-a zis “Era să treci în faţa mea când îmi era lumea mai dragă” şi eu am zis “Mă ierţi, n-aş fi reuşit pentru că nu-mi stătea capul la aşa ceva”. Obţinusem 3 minute şi 11 secunde, nota şi în consecinţă media de care aveam nevoie şi dreptul de a mai pune un picioar în faţa celuilalt momentul următor. Procedeul a plăcut şi a fost reţinut. Peste cincisprezece ani el avea să îmbrace alt soi de haine rămânând aidoma pe dinăuntru: trebuia să-l tragem pe Dumnezeu în lumea reală, să-l legăm aici de un copac albastru de hârtie şi bușeala fara viitor a lui Patapievici cu Diavolul şi tot talmeş-balmeşul cu care ea venea la pachet aveau să devină nesemnificative. Când lucrul acesta a devenit evident şi neaşteptat de brutal am bătut cu pumnul în masă şi am ţipat din toţi rărunchii “Patapievici!” şi el decupându-se dintr-un perete a zis “Sunt aici” şi eu m-am uitat la el şi i-am vorbit acuzator “Diavolul te duce de nas. Are prea puţine trupe în faţa ta. Acum sunt în jur de 8.000 de oameni, trebuie să ajungă la 40.000 cât mai repede posibil” şi Patapievici m-a privit mirat “De ce atâţia oameni împotriva Ddc-ului?” şi eu am zis “Trupele acelea trebuie mutate de undeva iar locurile de unde vor fi luate vor rămâne descoperite iar de locurile acelea suntem noi interesaţi” şi Patapievici s-a îngândurat “Şi cum îl vom determina să maseze atâţia oameni în faţa noastră?” şi eu m-am îngândurat la rându-mi “Ce îşi doreşte Diavolul în ce ne priveşte?” şi Patapievici a răspuns “Ruperea jonctiunilor dintre mine, tine şi A., apariţia lui în spatele fiecăruia şi capitularea iar pentru asta e dispus să sacrifice şiragurile de diamant ale anilor şi alte lucururi infinit mai de preţ” şi eu m-am ridicat în picioare “Va primi tot ce-şi doreşte în noaptea asta fără ca el să depună vreun efort” şi Patapievici s-a înverzit şi s-a uitat aşa la mine şi eu la el “Pregăteşte-ţi oamenii, intrăm în sk1 la noapte. Femei, bătrâni, copii, nimeni să nu rămână în viaţă. Începem asaltul la 10, la 1 noaptea

40

Diavolul se va dezmetici şi va înţelege ce partidă are în mână, atunci începem să ne retragem spre k3 unde ne aştepta A., vom ajunge la ea în jur de 6:30 dimineaţa. Dacă Diavolul ajunge acolo înaintea noastră, totul s-a terminat”. Patapievici din verde s-a făcut albastru “Vom fi făcuţi una cu pământul amândoi, nu avem mai mult de 500 de oameni gata de lupta şi Diavolul are cel puţin 8000 pe coclaurile de acolo” şi eu am zis “300 sunt de-ajuns, 200 tu şi eu 100, A. are 5000 relativ aproape, trebuie să ajungem la ea şi ea la noi şi jucăm totul în k3″, “N-o să ajungem niciodată la A., n-avem cum”, şi eu am zis “Trebuie să-i dăm Diavolului  iluzia victoriei iar pentru a-i da cuiva iluzia victoriei trebuie să-i pui victoria în palmă. Intervalul de cinci minute până la ea”. La ora 8 seara, Patapievici a intrat în sk1, după două ore l-am urmat şi eu. În jur de de patru dimineaţa (A. a intuit catastrofa şi a intrat mai repede după noi) Patapievici cu 20 de oameni rămaşi în viaţă şi eu cu 17 ne-am dat cap în cap cu ea şi am trecut în spatele oamenilor ei care au blocat avangărzile Diavolului câteva săptămâni în şir. Fusese o reuşită catastrofală sau o catastrofă reuşită (escapada asta ne-a costat 3000 de morţi pe care nu-i aveam şi nici cum să-i procuram) ce nu anunţă nimic bun şi în consecinţă n-a urmat nimic de genul acesta. Următorii cinci ani au fost un coşmar umblător. Diavolul mobilizase 40.000 de oameni, Patapievici îi opunea în jur de 19.000 şi asta în fiecare secundă. Victoriile alternau, pierderile începeau deja să se simtă, Patapievici era îngrijorat “Aţi ridicat nepermis miza, războiul asta de extenuare ne dărâmă pas cu pas” la care eu tăceam posac. Ridicasem miza din lipsa de alternative. Şi dintr-un calcul. Chiar dacă luptam unde eram slabi şi puteam pierde totul secunda ce vine, locul ne era cunoscut plus că victoria ce îţi surâde după colţ îl îndemna pe Diavol să supraliciteze de multe ori fără noimă. Faptul că concentrase într-un piolet atâtea trupe în faţa lui Patapievici îi slăbea flancurile iar asta însemna că în jurul lui şi a lui Patapievici realitatea devenise o linie transparentă care putea fi folosită pe post de o multitudine de unelte. Cea mai puţin importantă era faptul că Patapievici putea lovi prin surprindere şi despica aripile conflictului oriunde pe suprafața asta (şi el s-a grăbit s-o facă, în lunile acelea, Patapievici lupta pe aproape douăzeci de fronturi oricare din ele putând deveni principal şi

41

asta în zece secunde) sau să mimeze intenţii contondente, "o mie de oameni mărşăluiesc peste coama timpului, muntelui cu intenţia da a cădea în spatele nostru, ce hotărâţi?" (în realitate nimeni nu mărşăluia peste coama muntelui pentru că Patapievici intenţiona să strângă menghina timpului într-un loc fără vreun munte prin preajmă), cea mai importantă, era faptul că avea să ne fie mai uşor să-l recunoaştem pe Dumnezeu dacă El va paşi în realitate diferenţiindu-i la timp forţele lui de cele ale Diavolului, (când Dumnzeu intră în lupta sau doar priveşte în tavan nu există flancuri ci doar o masă de foc luând diferite înfăţişări ce înaintează peste pământ) salvând astfel o grămadă de vieți de la împovărătoarea moarte şi din faţa tăvălugului divin. Din păcate, nu aveam să-l recunoaştem la timp şi vieţile acelea nu au fost salvate ci aşezate de-a curmezişul în înghesuitele morminte ale anilor. Nevoia acută de timp avea să ne încovoaie şi dintr-un alt motiv. Fără ştirea lui Patapievici, laboratoarele Ddc-ului forjau în cel mai adânc secret ceea ce în practică urma să devină capcana sau laba de urs care avea să-l ţină pe Dumnezeu la pământ şi în realitate când va sosi vremea, iubirea cum se chema ea în limbajul oamenilor, iubirea în limbajul pe care îl foloseam eu atunci dar una care făcea parte din plan, programată să păşească în lume doar când i se cere, face ce i se cere şi iese din panoramă când îşi încheie treaba. În lunile ianuarie şi februarie ale grozăviei acelui an Patapievici avea să reuşească o lovitură de maestru împotriva Diavolului nimicindu-i acestuia un corp expediţionar de 8.000 de oameni într-o bătălie în care sălbăticia depăşise tot ce văzusem vreodată. Totuşi nimeni n-a sărbătorit, nici măcar nu l-am privit când a intrat în cameră cu aripile victoriei fâlfâindu-i pe umeri, am căscat doar şi i-am spus să nu-şi mai neglijeze somnul dacă vrea un ten cu care să poate ieşi în oraş fără a primi priviri dezaprobatoare. El m-a privit întrebător “De ce faci asta?”, eu i-am răspuns “O fac pentru tine”.

Peste două luni, pe 11 mai la ora 9:00 dimineaţa l-am convocat pe Patapievici “Prăpăditele tale trupe vor forţa mâna lui Dumnezeu în prăpăditul ăsta de oraş”, el s-a înnegrit şi a pus privirea în pământ. La

42

ora 11:00, un meteorit gigantic a lovit pământul preschimbând orice urmă de viaţă în cenuşă: Sorina.

 

11.

Despre Sorina se pot spune multe şi nimic deşi au trecut aproape treizeci de ani de când am văzut-o ultima oară şi din cel ce scrie acum n-a mai rămas demult decât un sul de oase. În lunile aprilie şi mai ale grozăviei acelui an, îl scosesem pe Patapievici în plimbări lungi şi dese pe nesfârşitele câmpii de la marginea lumii, câmpii pe care el nu fusese vreodată şi nici nu intenţiona să ajungă. Dădeam din cap în timp ce priveam în jur “Ce spui?” el tăcea şi nu spunea niciodată ceva. Posomoreala îl înghesuia în menghina ei adâncă. Greşise când intrase în viaţa mea şi era vremea ca greşala aceasta să-şi clădească lamele cărţilor pe masă. Găsisem locul în carea ea urma să se ridice pe picioare, ţineam în mâini Stradivariusul material (pe el şi Ddc-ul său), pe cel conceptual (creştinismul sau ce vedeam eu din el) care să permită forţarea unui lucru care să se închidă definitiv în urma noastră, mai lipsea doar ocazia iar ea era aici. M-am uitat pe geam: pe pragul unei uşi, o fată îşi dădea cu lac unghiile de la picioare şi aerul gesturilor ei avea aceeaşi paloare ca şi miezul furtunii ce se apropia. Peste câteva zile am zărit-o iar de aproape acum, am privit-o în ochi şi prin intermediul lor am întrebat-o “Tu eşti?”, ea m-a privit la rându-i şi mi-a răspuns folosind acelaşi mijloc de locomoţie “Da, eu sunt.” şi eu am zis “Bine, atunci. O să trec mâine să te văd şi să stabilim detaliile”. N-aveam să trec a doua zi şi nici zilele ce-au urmat. Am trimis în locul meu serviciul de informaţii al lui Patapievici care după două săptămâni de examinare milimetru cu milimetru al dinauntrului şi exteriorului Sorinei s-au întors fără nimic.

43

Nu că nu m-aş fi aşteptat. După aproape o luna m-am dus s-o văd iar, m-am aşezat la masă, după un timp, a venit şi s-a aşezat lângă mine, a pus privire în pământ şi atunci am simţit cum din adâncul podelei se ridică un perete de apă ce înaintează peste pervazul timpului despicandu-i măruntaiele ca o sabie adâncă. M-am ridicat, am pus privirea în pământ şi eu şi am plecat. A doua zi de dimineaţă, lucrurile erau rânduite şi aşteptau. Le-am lăsat aşa şi m-am dus s-o revăd aproape zilnic. Şi fără să vreau să încep mobilizarea. La sfârşitul lui mai, trupele lui Patapieivici numărau 8.000 de oameni (Sorina nu pusese privirea în pământ), la sfârşitul lui iunie (trecuse aproape o lună de când o pusese) Patapieivici avea 250.000 trupe de prima mână pe flancul drept, eu în centru 697.000 de oameni care nu mai luptaseră vreodată. Pentru a mobiliza forţa asta nemaiîntâlnită am realizat destul de repede că iubirea nu e suficientă, am dezmembrat prin urmare pilonul etic (cel ce ţine unită pe dinăuntru fiinţa umană) şi l-am mutat pe graniţă, apoi sufletul dăruit de sus, bucată cu bucată a ajuns şi el în prima linie şi aveau să fie multe prime linii pe vârful acela de lume (la privirea îngrozită a lui Patapievici, răspundeam fără să ştiu prea bine ce spun “Le vom reconstrui după victorie, nu trebuie să te îngrijorezi”). Totuşi nu erau suficiente forţe. L-am chemat prin urmare pe Patapievici şi l-am întrebat “Ce e creştinisimul?’ şi el mi-a zis “Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu făcut prin Aavram şi extins prin Iisus Cristos la fiecare dintre noi în parte” şi eu am dat din cap semn că Dumnezeu a judecat înţelept pentru că a judecat în favoarea momentului de faţă şi am zis “Un legământ făcut cu ceea ce suntem în fiecare secundă şi secunda care vine după ea” şi Patapievici a dat el din cap acum şi eu am zis “Un legământ cu toate stările în care vom ajunge şi cu cele în care am fi putut fi ajuns” şi Patapievici a dat iar din cap şi consecinţele gestului sau au fost ireparabile. Am dezmembrat tot ceea am fi putut fi în viaţa noastră iar forţa colosală rezultată de acolo a fost mobilizată pentru război. Alianţele au fost reîntărite sau au fost făcute altele noi (“Avem nevoie de asistenţă. Urmează un război crunt dar scurt, maxim 3 luni (nici după trei ani n-avea să fie gata). Ne vom revanşa la sfârşitul lui iar generozitatea noastră va fi fără egal”. N-avea să fie vreo revanşă şi aliaţii noştri de atunci s-au întors unul câte unul în

44

ţărână fără că noi să putem face altceva decât asista la lenta lor dărâmare. La începutul lui iunie, serviciul de informaţii al Ddc-ului au împins-o înapoi pe Sorina într-un cerc de foc, împreună cu realitatea şi timpul din jurul ei şi ăsta era deja semn că lucrurile au ieşit din turnată şi tropăie spre linia însângerată a potoului. “Să nu păşească de acolo”, oamenii lui Patapievici m-au asigurat “Îi va fi imposibil”. Pe 25 iunie, am îndepărtat sârma ghimpată de pe graniţă şi ne-am retras 20% din suprafaţa propriul cap şi eu şi Patapievici. Adversarul din faţa noastră a ocupat intrândul gigantic. La întrebarea “Cine e el?” cel mai scump serviciu de informaţii din lume a ridicat din umeri “Nu avem nici cea mai vagă idee”. Din estimările Ddc-ului avea în jur de un milion de oameni în faţa mea, 700.000 în faţa lui Patpievici şi rezerve necunoscute. Calitatea trupelor era de prima mâna ceea ce însemna o veste cumplită pentru mine şi trupele cu care speram să-i rezist. Pe 30 iunie m-am dus s-o revăd pe Sorina şi am zărit umărul lui lângă umărul ei. Capul de pe umerii mei a început să secrete spaţiu interioar la turaţii nemaivăzute, eu am ocupat centrul, realitatea în carne şi oase, Patapievici pe flancul drept (pe vremea aceea frontul principal) a ocupat lumea din pământuri, ceruri şi cea din adâncul omului. Scopul meu era să atrag în realitate cât mai multe trupe astfel încât Patapievici pe partea lui să poată înainta, sarcina lui să sprijine centrul oridecâteori e nevoie. Pe 30 iunie noaptea am mai închis o dată ochii. Ar fi fost înţelept să nu-i mai deschid vreodată dar am fost incapabil să rezist ispitei. Pe 1 iulie ora cinci dimineaţa, două milioane de oameni au luat cu asalt poziţiile mele şi ale lui Patapievici şi furia atacului a fost devastatoare. Asaltul a ţinut până pe 20 august şi chiar dacă flancul drept a lui Patapievici a rezistat sau a dat impresia că poate s-o facă, centrul sub comanda mea a fost pulverizat. O luna jumate am primit rapoarte “Divizia x a fost făcută una cu pământul, divizia y a pierdut 70% din efective şi e incapabilă să mai lupte, divizia z se retrage pentru a nu fi încercuită”  şi eu am realizat înspăimântat că într-o lună jumătate am pierdut 60% din capul de pe umeri şi că presupunereile noastre despre adversarul din faţă sunt grosolan false. Către 20 august retragerea a început să capete caracter organizat, pe 20 august beneficiind de foarte proaspete şi de faptul că

45

poziţiile inamicului erau insuficient consolidate, atât eu şi Patapievici am trecut la contraofensivă. Scopurile noastre începeau să fie clare: pe centru, ţinta mea era Sorina, partea superioară a sufletului ei, mai precis, pe dreapta Patapievici trebuia să-i împingă în adânc pe prietenii, aliaţii Sorinei care pe vremea aceea puteau fi un proces mental, Diavolul sau şi aici nu eram în stare să gândesc. Ofensiva a ţinut până pe 1 septembrie, a fost un succes moderat dar totuşi succes care îndemna la speranţe. Pe 1 septembrie, Sorina a scăpat din cercul ei de foc şi a pătruns în breşa dintre mine şi Patapievici, a tăiat din flanc şi de-a curmezişul trupele de pe centru aflate în ofensivă şi eu am simţit în piept inima neantului. Pe 2 septembrie situaţia era catastrofală. Pe flancul drept, Patapievici era prins într-o lupta ucigătoare, pe asistenţă lui nu puteam conta, în centru, flancul stâng al Sorinei se sprijinea deja în capitala din pieptul meu, flancul ei drept tăiase în două ofensiva trupelor în care eu îmi pusesem atâtea nădejdi şi începea deja absorbţia forţelor cărora le căzuse în spate (50.000 de morţi). Pe 3 septembrie Ddc-ul a reuşit o operaţiune de intoxicare: Patapievici a început marşul pentru a cădea în spatele ei (în realitate Patapievici primise un singur ordin în zilele acelea “Menţine ofensiva pe flancul drept”) şi aliatul Sorinei a ezitat. Fără îndoială, a fost o gresală. Forţele pe care puteam conta pentru apărarea capitalei nu erau mai mult de 20.000 în acele zile iar starea lor era deplorabilă. Cea mai mare parte dintre ele se retrăgeau din faţă tăvălugului iar puterea lor de lupta era egală cu degringolada în care se aflau. Totuşi aliatul Sorinei avea motive serioase de îngrijorare. Sorina era fără îndoială un soldat redutabil iar el avusese tot timpul să-l caute şi să-l găsească. Totuşi a lupta în câmp deschis, având mai toate avantajele era una şi a lua cu asalt o capitală era altceva. Sorina nu dispunea de mai mult de 30.000 de oameni de aruncat în luptă iar calitatea lor era precară. Fără îndoială aliatul ei (să-i spunem Dumnezeu din Ceruri) putea completa cu foarte multă plăcere restul trupelor până la un milion (cum a făcut-o deja pentru mult iubita lui pupilă), din păcate, chiar şi aşa Sorina ar fi trebuit să ducă greul asaltului, să de-a lovitură lui decisivă sau s-o primească. În plus, există  Patapievici. Nimeni nu ştia (nici măcar eu) dacă nu cumva el se va întoarce să apere capitală, prinzând-o pe Sorina şi aliatul ei într-

46

o capcană imposibil de învins. Pe 3 septembrie seară, procesul mental, Diavolul sau Dumnezeu Însuşi au decis: Sorina a fost retrasă din buza capitalei, războiul mişcărilor rapide de trupe a fost înlocuit cu o luptă ucigătoare de poziţii. Pe 6 septembrie prima fază a operaţiunilor pe frontul ăsta blestemat se încheiase. Era momentul pentru introspecţie. Jumătate din forţele cu care intrasem în lupta pe 1 iulie nu mai erau. În două luni reuşisem să pierdem 60% din propriul cap fără să fim capabili să zăvorâm cu ceva degringolada noastră decât poate cu indecizia adversarului din faţă noastră şi asta în ultima instanţă. Cine era el? Şi de ce era aici şi de partea ei? Am luat drept adevărate cele mai proaste variante pentru noi respectiv “Dumnezeu”şi “Dintr-o eroare”, Patapievici a clătinat din cap în semn de “Posbil”şi “Cel mai probabil. În zilele ce au urmat am mai urcat încă o dată pe o înălţime dinafara lumii şi am privit înăuntrul vasului ei de toaletă: în dreapta trupele lui Patapievici, în faţa lor îngerul mediocru al lui Dumnezeu, Sorina conceptuală ţinută sus de mâinile lui Dumnezeu Însuşi, în centru rămăşiţele trupelor mele, în faţa lor, Sorina reală ţinută sus tot de mâinile lui Dumnezeu Însuşi, flancul stâng, rămăşiţelor forţelor mele, în faţa lor deocamdată puţină mişcare dar nu pentru mult timp. Aşa cum legătura dintre mine şi Patapievici era punctul slab al apărării din pricina diferenţei de consistentă ontologică, la fel, în faţa noastră, legătură dintre Sorina conceptuală şi cea reală era un punct vulnerabil. Prin urmare forţele din centru au fost despărţite în două grupuri. Cel din stânga trebuia să menţină (să crească) presiunea asupra Sorinei reale şi să blocheze flancul stâng (pe 18 septembrie Diavolul a lansat pe acolo un pseudoatac şi vestea lui a îngândurat multe frunţi). Cel din dreapta trebuia să încerce ruperea joncţiunii dintre Sorina şi Sorina conceptuală când momentul va fi favorabil.Ne-am condamnat în zilele acelea unui singur scop: apariţia în spatele Sorinei conceptuale cu orice preţ. Şi asta într-un timp rezonabil.  Pentru asta aveam trei, patru variante, toate proaste. Din septembrie până în decembrie Patapievici a dus o bătălie atroce pe flancul drept, pe centru o încăierare de intensitate scăzută, surdă şi fără orizont. În ianuarie am decis reluarea ofensivei. Am concentrat prin urmare, trei sferturi din forţele de pe centru pe direcţia

47

joncţiunii dintre Sorina şi Sorina de la mine din cap. Ofensiva a ţinut până pe 25 februarie când pe flancul stâng Diavolul a atacat atât puternic încât ofensiva pe centru a trebuit abandonată. Aveam s-o reluăm în martie şi apoi în mai, de fiecare dată pierderile noastre au fost peste ce ne puteam permite fără să fi obţinut ceva. (“Nu atragi suficiente forţe din faţa mea” l-am mustrat pe Patapievici poate pe nedrept pentru că nici el pe dreapta nu stătea grozav). La sfârşitul lui iunie am schimbat direcţia de atac şi a urmat o ofensivă frontală în direcţia Sorinei reale iar luna iulie avea să fie luna tuturor erorilor. Toată lumea a plasat atacul decisiv împotriva tuturor, eu, Patapievici, Diavolul, Dumnezeu de pe tronul de gheaţă au luat cu asalt forţele din faţă  într-o devălmăşeală şi talmeş balmeş de nedescris. Toate părţile au suferit pierderi însemnate fără să obţină ceva de consemnat. Luna august s-a derulat cu acoperirea degringoladei din ultimele două luni şi mutarea iar a direcţiei de atac. Singurul care obţinuse ceva notabil în perioada asta a fost Patapievici ale cărui trupe au pus o presiune de menghină şi au împins puternic liniile flancului drept. Pe 4 septembrie, o jumătate de milion de oameni au luat cu asalt legătura dintre cele două Sorine iar sălbătăcia ofensivei noastre a fost greu de descris. Pe 22 noiembrie se părea că nici măcar Dumnezeu din ceruri nu mai putea menţine legătură dintre ele prin urmare a ordonat o retragere de sute de kilometri din breşă şi atunci ne-am pierdut capul. Am cerut trupelor de pe centru să mentiuna presiunea în spatele trupelor în retragere ceea ce a fost o eroare. Pe 29 noiembrie, intrasem în cursă. Contraofensivă divină, a procesului mental, a maturii de după uşă a început pe 30 noiembrie şi a ţinut până pe 4 decembrie. În cinci zile, ea a distrus jumătate din forţele cu care începusem atacul în septembrie, restul de jumătate au început retragerea pentru a evita catastrofa completă. Pe 11 septembrie în timp ce ofensiva împotriva cordonului ombilical dintre cele două Sorine abia începuse, Diavolul a obţinut pe flancul stâng un capăt de pod uluitor (o domnişoară cu numele Ipătescu) şi a început la rândul sau şi pe umerii ei o ofensivă care trebuie s-o recunoaştem, avea anumite calităţi. 90% dintre forţele noastre de atunci erau concentrate în centru şi dreapta, prin urmare în faţa Diavolului mai rămăseseră sub 10% din trupele noastre. Din fericire, din pricina

48

războiului pentru inima Sorinei, secretarea de spaţiu interior ajunsese la paroxism aşa că Diavolul a fost nevoit să cutreiere multe dealuri şi mlaştini până să obţină ceva ce aducea a reper înăuntrul capului nostru. După catastrofa de la începutul lui decembrie, atenţia noastră avea să fie muatata asupra lui Ipătescu. Dacă am putea ajunge în spatele Sorieni prin breşă din jurul ei? Pe 5 ianuarie am triplat forţele de pe flancul stâng: 25% din forţele noastre erau faţă în faţă acum cu Ipătescu şi trupele Diavolului. Pe 7 ianuarie am trecut la contraofensivă. Ea a ţinut în jur de o lună şi prin intermediul ei am ajuns la mai puţin de 50 de kilometri de spatele Sorinei. Totuşi, ultima distanţă nu mai putea fi parcursă fără ajutorul lui Ipătescu. I-am cerut prin urmare ca o parte din trupele ei să treacă de partea noastră în vederea asaltului final (evident, ea nu ştia). A refuzat. Ofensiva pe flancul stâng îşi pierduse importanţa. În lunile februarie, martie şi începutul lui aprilie forţele de pe centru au pus o presiune teribilă şi au început s-o mişte treptat pe Sorina spre periferia capului. Pe 4 aprilie, situaţia ei era bizară. Deşi ocupa încă jumătate din căpăţână mea, dispunerea ei era mai degrabă sub formă unui intrând aşa că poziţia trupelor noastre în jurul ei invita la lucruri interesante. Totuşi, era evident că nu suntem capabili să forţăm atacul decisiv. Liniile pe care se întindeau forţele de pe centru deveniseră lungi şi ele încetaseră demult să fie numeroase. Aveam nevoie de o înţelegere. M-am întâlnit cu ea pe o înălţime dinafară lumii şi i-am spus “Anesteziază-ţi partea stânga a inimii timp de o luna şi nu lasă în ea nici un firicel de sânge. O prăpădită de luna, atât am nevoie.”. Ea m-a privit şi mi-a spus “Dacă asta îţi doreşti, asta voi face.” Pe 10 aprilie, toate forţele de pe centru au trecut la atacul final. Dumnezeu din Ceruri a intuit catastrofa. Jumătate din forţele pe care le avea în faţa lui Patapievici au fost transferate în inima Sorinei pentru a sprijini apărarea. Forţele cu care ea trebuie să împiedice acest lucru conform înţelegerii noastre au fost pulverizate. Bătălia a ţinut în jur de o luna jumătate şi sălbăticia şi atrocităţile la care s-au dedat ambele părţi au făcut orice altceva uitat. Pierderile noastre s-au ridicat la o jumătate de million de morţi şi dispăruţi, ale adversarului au fost aproximativ la fel pentru că deşi a învins a fost incapabil să profite de succes. Pe 21 iunie, pe flancul

49

stâng, Diavolul a trecut la ofensivă. În zilele acelea, aveam  sub 900 de oameni apţi de luptă acolo, totuşi Irina, inima ofensivei era un soldat confuz şi am avut grijă să profităm. Pe 22 iunie, cei 850 de oameni ai flancului stâng au blocat atacul şi a trecut la contraofensivă. Ea a ţinut o oră jumătate şi în faţa ei apărarea s-a năruit. Pe 27 iunie, Diavolul a trecut la atac iar. Patapievici a fost capabil să sprijine flancul stâng cu 500 de oameni deşi pe partea lui lupta atinsese intensitatea ultimă. Contraatacul a fost un  succes şi oferta noastră de pace, acceptată. În lunile iulie şi august, toate forţele interioare de care dispuneam au fost concentrate pentru refacerea forţelor de pe centru. La începutul lui septembrie nivelul lor de lupta era rezonabil Pe 10 septembrie am decis reluarea ofensivei. Aveam aceleaşi două alternative: lovitură frontală în direcţia Sorinei reale sau lovitură prin breşă din Sorina şi perechea ei. Am ales prima varianta, trupele erau prea extenuate pentru anvergura celei de-a două. Generalul care obţinuse succesele din iunie pe flancul stâng a fost chemat să comande centrul. Ofensiva a început pe 11 septembrie şi a ţinut până în 7 noiembrie şi sub presiunea ei Sorina a început să se poarte întâmplător. Totuşi breşele obţinute, au fost prea mici să poate fi exploatate. La sfârşitul lui noiembrie, aruncând în lupta toate trupele flancului drept şi trei sferturi din cele de pe centru, Patapievici a lovit devastator în inima lui Dumnezeu prin inima Sorinei şi timpul s-a umplut de sânge. Din nefericire, efortul depus în lovitura asta de pumnal a fost cumplit şi n-a mai putut fi acoperit. La jumătatea lui decembrie, forţele de pe centru s-a dezintegrat, oamenii nu mai puteau lupta şi am fost nevoiţi să facem o demobilizare de proporţii gigantice. Pe 15 decembrie mai aveam 1.900 de oameni apţi de luptă pe toate fronturile iar starea lor era deplorabilă. Pe 20 decembrie, 10.000 de oameni ai Diavolului au luat cu asalt poziţiile flancului stâng (870 de oameni). Pe 22 decembrie trupele Diavolului au atins capitala. Pe 24 decembrie am decretat mobilizare generală. Pe 25 decembrie Diavolul a stat în cumpăna o secundă peste cât trebuia. O parte din forţele lui au încercat să pătrundă în capitală, alta s-o ocolească, alta să lovească centrul pe la spate. Indecizia lui ne-a salvat. Până pe 31 decembrie trupele noastre ridicate din ţărână au reuşit să ridice asediul şi să mai

50

sigileze o dată flancul stâng. Totuşi era clar. Dacă nu ieşim în spatele Sorinei cât mai curând, ziua de mâine se va juca la ruletă. Între 1 şi 19 ianuarie am adunat într-un pumn toate forţele de pe centru și dreapta. 20.000 de oameni era tot ce mai aveam. L-am chemat la mine pe Patapievici “N-o să ne mai vedem vreodată. Vrei să-ţi spun ceva?” el m-a privit şi mi-a spus “Naiba să te ia”. Pe 20 ianuarie, trupele de sub comanda lui au luat cu asalt joncţiunea dintre cele două Sorine şi cea a lui Dumnezeu din Ceruri cu Cel de pe pământ. Pe 30 ianuarie pe flancul stâng, Diavolul a reluat ofensiva. Rămăşiţele rămăşiţelor forţele noastre n-au putut rezista. Pe 31 ianuarie Diavolul a reuşit să rupă apărarea într-o zona critică şi a pătruns în capitală (inima noastră) iar războiul s-a transformat într-unul din casă în casă. În două zile aveam să pierdem 30% din ea fără să fim capabili să lovim pe retur. În lunile februarie şi martie am încercat să redresăm situaţia cu success moderat. Pe 22 martie, Diavolul a reluat asaltul. Pe 25 martie, în centru, Patapievici a forţat lovitura finală. Toate forţele lui au fost pe câmpul de luptă. Bătălia s-a terminat nedecis. Pe 27 martie, trupele noastre au fost împinse din jumătate de capitală şi Diavolul ne-a înaintat cererea de capitulare necondiţionată. Pe 28 martie am trecut la contraofensivă. Pe 3 aprilie, Diavolul a blocat ofensiva nostra şi a reluat atacul. Forţele noastre s-au năruit peste tot. Pe 5 aprilie 80% din capitală era pierdută.  Pe 5 aprilie seara, a doua cerere de capitulare necondiţionată. Totul se sfârşise.

 

 

 

Epilog

Toate acestea au fost cândva.

51

Nici Sorina, nici Patapievici, nici cel care i-a adunat laolaltă în rândurile acestei neinspirate însăilări pe hârtie nu mai sunt demult cum nu mai sunt nici cei ce au stat în preajma lor cândva sau au venit după ei mulţi ani după aceea, s-au întors unul câte unul în neprimitorul lut. A mai rămas doar Dumnezeu sus pe un deal (cel puţin acolo L-am zărit ultima dată în ochii bunicului meu) şi spaţiul, ceaşca de cafea din mâinile Lui unde fiecare, câţiva, nimeni până la urmă sunt invitaţi să privească. Şi poate secunda ce vine, peste o mie de ani sau niciodată între mâinile acestea se vor ivi o faţă infinit mai răscolitoare decât Sorina (va fi greu) şi cineva infinit mai puţin neghiob decât mine (va fi foarte uşor) gata să pălăvrăgească, să se ignore, să se simtă unul pe celălalt în bătaia unei secunde ce va pluti dinăuntrul lor fără urmă și fără să se simtă.

 

O întâmplare

 

  Stăm cu Dumnezeu pe doi saci cu cartofi şi nu uităm la Eva ce pune o oală la foc şi prăjeşte nişte ceapă într-o tigaie. Dumnezeu curăţă cu briceagul coaja unui măr în timp ce eu ţin în mâini o bricheta şi un pantof de damă şi mă gândesc ce nume li s-ar potrivi. “Hehe” zice Dumnezeu şi se bate cu pumnul peste un piept ce răsună ca ceaunul Evei. ”Hehe “ răspund eu supărat că Dumnezeu mi-a întrerupt meditaţia şi trebuie s-o iau de la capăt. ”Hehe” zice iar tocmai când mă scarpin pe frunte cu tocul pantofului că bricheta mi-e teamă să nu explodeze . ”Văzuşi?” zice, ”Ce să văd?” zic,  “Câţi metri crezi că are?” zice și arată cu lama spre un nuc şi umbra lui de pe pământ sau podea că nu pot vedea bine din pricina distanţei, ”Câţi să aibă?” zic,  “Câţi ar putea?”

52

zice,  “Patru milimetri bănuiesc, cât are fătul la şase săptămâni”, “Ce e fătul? Şi de ce are şase săptămâni?” adaugă după un moment de îndoială sau ceva ce aduce a îndoială de pe sacul unde stau. ”Fătul e o plantă cu trei picioare iar la şase săptămâni s-a împotmolit că a luat-o pe scurtătură, drumurile principale fiind acoperite de glod şi datorii” răspund că nu mă pot abţine. “Capul tău e plin de datorii şi din ce se fac ele” mă contrează Dumnezeu şi în semn de aprobare, las înălţimea nucului nemăsurată s-o iau cu mine  mai târziu şi mă uit dupa Eva  care se apleacă deasupra tigăii ca deasupra unui cufăr plin cu bulendre. Când tigaia începe să scoată un fum gros, Eva agită polonicul asemeni unui războinic ce agită capul unui inamic şi proferează injurii la adresa cerului într-o limbă uşor familiar. ”Ce face?” zic, “Cine?” zice, ”Fata” zic, “Nu ştiu” zice, “Stă acolo de azi dimineaţă. Probabil şi-a pierdut ceva şi-l caută”. Mă uit la Eva să văd ce ar fi putut pierde tinând cont că nu are nimic pe ea. Vreau să-l atenţionez dar n-apuc “Cum ai făcut rost de ea?” zice, ”De cine?” zic, ”De fată” zice, ”Habar n-am. Când m-am pus să dorm nu era şi când m-am trezit dormea lânga mine. Am zis să n-o trezesc când am plecat că părea obosită după cum dormea şi mă gândeam că poate ştii tu să-mi spui”. Dumnezeu ia mărul muşcat pe jumătate şi-l aruncă spre nuc dar jumătatea de măr nu se poate achita de înţeleapta sarcină de a lovi copacul şi în faţa lui se prăbuşeşte în iarbă. “Eu?” zice şi după o pauză  “Mda, mă gândeam să-ţi fac o surpriză. Ş-apoi să văd ce zici”, ”Ce să mai zic?” zic  “Că puteai să întrebi înainte?”. Mă uit iar la Eva de data asta atent şi descopăr înspăimântat că seamană foarte bine cu Claudiu Groza. ”Vai” sar ars, ”Vai” se sperie Dumnezeu la rându-i, ”Cu ce-am greşit?” zice, ”Te-ai speriat de fată?”, “Nu” zic, “Vrei să-i aduc ceva modificări?”,  ”Nu”,  “Nu-i fă nimic” zic,  “Las-o aşa că doar o strici mai rău”.

Scot o ţigară şi i-o întind, “Vrei?”, “Vreau” zice “Numai să nu mă vadă ăştia”, mă uit în jur, nu-i nimeni “N-are cine să te vadă. Ia şi fumează”, “Cafea n-ai?” zice  “Că merge bine cu ţigara”, ”Am” zic, “Dar n-am ibric în ce s-o fac”, ”Cum n-ai ibric? Nu ţi-am dat unul?, ”Nu ştiu” zic, “Mi-ai dat dar nu-l găsesc. L-am căutat şi nu-i. N-ai unul pe

53

lângă tron să mă duc după el?”, ”N-am nimic lângă tron. Poate în debara dar nu ştiu unde-i cheia şi nu mă apuc s-o caut”, ”Vai” zic, ”Nu poţi face unul pe loc?”, ”Un ce să fac pe loc?”, ”Un ibric” zic, ”Eşti atotputernic, ai putea încerca să faci un ibric să nu ne mai chinuim fără”,  ”Hm” zice Dumnezeu, ”Aş putea dar s-ar putea să dureze şi sunt şanse să nu iasă chiar ibric”,  ”De ce să nu iasă ibric şi ce-ar putea ieşi înafară de ibric dacă tu îţi propui să faci un ibric?”,  ”Ar putea ieşi altceva. Să nimereşti din prima ibric nu e floare la ureche”,  ”Păi, nu din prima. Eu mă mulţumesc din a doua sau a treia”, ”Ştiu dar şansele scad cu numărul de încercări. Ele sunt…” şi Dumnezeu se scarpină în frunte cu vârful cuţitului şi trage aer în piept, ”Cum sunt?” zic să-l grăbesc,  ”Invers proporţionale”, ” Nuu” zic înspăimântat, ”Fără matematici inferioare şi cifre superioare”, ”Cum vrei” zice cu părere de rău “Dar aşa merge”. Mă gândesc cu ciudă la “aşa merge” şi nu-mi pot imagina decât un tren pe şine clămpănind din roţi. Îmi întorc palma şi mă uit în ea ca într-o oglindă, îmi zăresc faţa galbenă şi lungă ca un covor. ”Ce faci?” zice Dumnezeu, ”Ce mai pot face?” zic, “ Mă uit după linia viitorului să văd dacă mai beau vreodată cafea sau nu”, ”Hai, măi” zice, “Nu te supăra ca un copil mic”, ”Uită-te la mine, ce mare sunt şi sunt tot copil, cum să nu mă supăr? Să ştii că dacă nu încerci să faci un ibric, o să încep să ţip, să dau din picioare şi să mă arunc pe jos”, ”Bine” zice,  “Decât să te zvârcoleşti şi să-mi murdăreşti mocheta mai bine încerc” Mă uit neîncrezător la Dumnezeu cu un ochi, pe celălalt îl ţin închis să nu consume energie “Şi cum te-ai gândit să procedezi?”, ”O să vezi” zice, ”Închid ochii şi mă concentrez iar tu ar fi bine să taci”,  ”Bine” zic, ”Nu zic nimic”,  ”Şi cât o să dureze?” adaug să nu rămân neinformat, ”Mult dar o să scurtez”.

Cum n-am ce face mă uit iar după Eva care a început să zgâlţâie butelia de parcă ar fi un copac pe care ar vrea să-l scoată din rădăcină, ”Ptiu’” zic “Dacă o ţine tot aşa, o smulge din priză” şi continui să nu uit  ”Asta-i ziua tuturor erorilor. A început cu fata care dormea la mine pe pernă, a trecut prin blestematul de ibric şi s-a oprit acuma când nu mai e gaz în butelia Evei să-şi tragă sufletul”. Mă uit iar la Eva ce şi-a pus

54

acum urechea lângă butelie şi începe să ciocănească în ea aşa cum un explorator ciocăneste într-un cub de gheaţă să se asigure că fosila dinăuntru nu e vie. ”Vai” zic “O verifică dacă nu explodează” şi ”Ar trebui s-o ajut dar cum să-l las pe Dumnezeu singur ş-apoi ce să fac? Aş putea să mă las de fumat în semn de fidelitate sau aş putea săpa un puţ de petrol poate aş da şi de ceva gaz pe fund. De transportat l-aş transporta cu legea entropiei sau alt principiu termodinamic ce nu necesită ţevi şi conducte”. Mă uit la lună ce luceşte în lumina zilei ca un bulgăre de zăpadă apoi trec la căpăţâna proprie peste care dau aşa cum dă trenul peste o găleata în fundul curţii. O zăresc pe fundul ei pe Eva iar. Realizez destul de încet că a început să-mi placă apoi că a încetat să-mi mai placă apoi că m-am enervat pe neputinţa mea de-a o plăcea, că am confundat braţul unui candelabru cu chipul ei din pricina penumbrei şi la sfârşit că am uitat cum o cheamă. ”Vai” zic cu obidă, ”Numai asta nu. Dacă am uitat cum o cheamă măcar să mă chinui să-mi amintesc! O cheamă, o cheamă, trebuie să înceapă cu ceva” şi încep să-mi număr degetele între ele repede şi fără să sar vreunul. ”O cheamă cu I” îmi strecor eu propriului cap aşa cum un profesor strecoară rezultatul unui elev incapabil ”Şi dacă începe cu I, nu poate fi decat Iulia că restul numelor cu I au fost luate de viitură”  continui să-mi şoptesc aşa cum profesorul nu se sfiieşte să repete unui elev adormit. ”Înseamnă că aşa o cheamă” îmi tropăi eu victorios victoria pe sacul legat cu sârmă”, ”N-are cum” zice peste umbra tropăitoare de alături care pe lângă tropăitul din picioare, observ că se îndeletniceşte şi cu tropăitul din gura, ”N-o cheamă Iulia că numele ăsta e luat de altcineva cu care te-ai întâlnit deja după ce aţi dat cap în cap la un colţ de stradă” continuă pata după ce trage aer şi se spijină în baston, ”Din pricină că lumea e mică şi pusă într-o parte” completez eu ridicând şi coborând limba ca pe o clapetă, ”Nu-ţi rămâne decât să te duci s-o întrebi” zice umbra iar “ Dar mi-e teamă că se supără şi n-o să mai vrea s-o conduci acasă. Şi dacă nu te lasă s-o conduci o sa fie imposibil să câştigi timp în cursa cu moartea”, “Dar perfect posibil să-l pierd în cursele cu care moartea vine la pachet” adaug eu când mai descopăr o gâză lipită pe fundul găleţii alături de Eva. ”Ptiu” zic iar când mă liniştesc, ”Probabil mi-am răsturnat o

55

jumatate de creier în wc azi dimineaţă, altfel nu-mi pot explica cum pot pălăvrăgi cu atâta râvnă.”

Mă perpelesc în lumină şi mă uit la stropii de ploaie cum picură din streaşină ca nişte diamante. Cum n-am ce face în continuare, mă apuc să citesc din Biblie, singura carte ce-o am la îndemâna, e drept cu unele pagini lipsă dar mă gândesc că o să apară şi ele într-un final din ceva tufiş. Mai am şi Filocalia dar pe ea nu am curaj s-o pun la cărţi ci mult mai sus la “de pe altă planetă”,  ”Vai” încep să mă lamentez iar, ”Cum se scria odinioară” şi dau cu dosul palmei peste pagină de parcă palma ar fi un liniar, “Iată de la ce înalţime ne-am prăbuşit” şi când mă pregătesc să ridic lamentarea la pătrat aud brusc în spate un mormăit care nu poate fi decât al unui urs ce vrea să-mi şterpelească buletinul. Sar ars, mă întorc şi execut o contralovitură cu cartea în ţeasta agresorului.  ”Au” zice Dumnezeu ducându-şi mâna la frunte şi schinomosindu-şi faţa, ”Eşti într-o ureche, măi? Ce faci?”. ”Iartă-mă “ zic când  îmi descopăr eroarea, “Te-am confundat. Am crezut că eşti altcineva”. ”Cine naiba să fiu?” zice “Nu vezi la un metru?” zice iar, ”Văd” zic, “Dar nu mă gândeam că o să te întorci aşa devreme. Mă gândeam că-i ceva orătanie ce-mi dă târcoale”, ”Tu eşti deja orătanie” zice Dumnezeu cu obidă”Nu mai era nevoie de încă una pe acelaşi metru pătrat”, ” Vai” zic, “Nu credeam că te superi, daca ştiam că eşti aşa supărăcios dădeam mai adânc şi mai ţintit”.

Mă uit la mâinile Lui "Ce ai acolo?", "Pentru cafea" zice, "În așa ceva n-o să facem niciodată cafea sau dacă vom face n-o să iasă cafea, ce naiba e?", "Păi dă-i un nume să știm ce-i", mă uit atent la ceva ce aduce a lama de buldozer a unui creion dermatograf, îmi pun creierul la treabă, praful stelar dinăuntrul lui, "Îi vom zice, îi vom zice, prăjitorul de pâine, singurul lucru de pe pământ ce va încerca să facă istorie și va reuși". Și să împlinesc ursita, ridic prăjitorul deasupra capului și-l țin triumfător așa cum va ține peste un catralion de ani Andre Agassi salatiera de argint după ce va lua bătaie în primul tur de la o femeie la Wimbledon. "Cum îmi șade?", "Interesant pentru că pui mult de pe

56

dinauntru în ceea ce faci" mă flatează Dumnezeu zâmbind, "Dacă ai pune și tu ceva am bea cafea astăzi!" mă turez brusc și dintr-o dată, "Bea ness", zice Dumnezeu exasperat, "Tu chiar vrei să-mi frângi inima?", "La ce îți trebuie inima?", "S-o folosesc împotriva Evei", "Folosește altceva", "Ce să folosesc?", "O invitație la dans, de exemplu", "Nu am cuvinte unde s-o scriu" zic "Folosește hârtie, e la closet destulă". Tocmai când îmi vâr degetele în priza prăjitorului pentru că vorbele Lui le-au facut inutilizabile pentru orice altceva, aud în spate o voce de femeie, "Biună ziua". Mă întorc și mă uit îngrozit la Eva și la Dumnezeu de două ori mai îngrozit "Ai făcut-o unguroaică?" îmi pică mie glicemia, "Ce e unguroaică?" zice El palid, "Ne-au luat Ardealul" arăt eu pe cer locul de unde Ardealul lipsește, "Ce e Ardealul și de ce trebuia luat?" se nedumirește El prin intermediul protezei, "Inima din piept și mâna ce ne ține inima în piept. A fost cântat de poeți pentru că a fost răpit și dus în noaptea otravită" zic cu obidă și lacrimi într-un colț de ochi, "Ardealul nu a fost furat"se trezește Eva să mă încurce, "A fost găsit noaptea în tren printre bulendre și noaptea aceea nu era otravită ci mirosea a liliac", "Blasfemie" sar ars, "Adevărul încovoaie pe cei nepregătiți să-l poarte-n cârcă", arată ea spre mine cu bărbia, "Aspra insultă" sar iar de la locul meu și între ea și mine începe un talmeș balmeș de acuze și păruieli care avea să depășească de câteva ori limita legală de nervi pe milimetru de sânge pentru că la un moment dat Dumnezeu s-a apucat să molfăie piesă cu piesă prăjitorul de pâine și a început să se înverzească și eu L-am văzut ca prin vis și mi-am dat seama că urmează un bolovan otrăvit pentru că a ridicat degetul spre cer spre locul în care Ardealul se încăpățâna să absenteze și a rostit "Afară" și eu am realizat că așa apare coada de păun a sfârșitului pe după plopi și i-am zis Evei "Repede" și ea zis "Repede ce?" și eu am zis "Sari pe El" și ea a sărit și eu am zis "Lovește-l cât de tare poți" și în timp ce-L lovea m-a întrebat "Nu se supără?" și eu am zis căznit "Suntem prieteni" și ea "Așa îți tratezi tu prietenii?" și eu "Când sunt nesuferiți doar" și "Nu te opri" și în timp ce eu îl strângeam de gât priveam îngrozit cum tigaia Evei ricoșa din capul Lui ca dintr-o minge de cauciuc fără să producă vreo stricăciune. "Până când Îl chinuim?", "Până când Își pierde cunoștința" încercam eu să țin

57

de plan dar Dumnezeu avea alt plan în acel moment care nu coincidea nici pe departe cu al meu pentru că s-a ridicat cât era de mare cu noi doi în spate și a mai strigat o dată "Afară" și m-am uitat repede în jur și mi-am dat seama că dacă nu-l lovim rapid între urechi cu un obiect de dimensiunea Ardealului cel puțin, totul se va nărui și atunci mi-au picat ochii în iarbă pe ibric și am mai apucat să zic "Ce faci acolo?" și el a mai apucat să zică "Te-am căutat toata ziua" și "Mă mai vrei?" că Dumnezeu a mai rostit pentru ultima dată "Afară" și deodată totul s-a întunecat și a înghețat în jur și în locul smocului de iarbă a apărut o lentilă de gheață cu ibricul în ea dar nu mai glăsuia el acum ci glăsuia Eva "Trebuie să vorbim" și eu am zis "Trebuie să nu vorbim" și ea a zis "Despre noi" și eu am zis "Cum ajungem în Ardeal de aici?" și ea a arătat cu vârful nasului în jos "O mie de ani pe pluta asta de gheață" și eu am zis "La timp" și "Să nu uitam să ne întorcem după prăpăditul Ăsta când ajungem".

Madame Bovary (Gustave Flaubert)

 

O carte care mulţi ani după ce o citeşti rămâne dinăuntrul tău că o fosilă incapabilă să se dezintegreze. Cartea despre care s-a scris un munte de cărţi, cartea despre care s-a scris în ziare, pe pereţii de la metrou, pe panglicile şerveţelelor, cartea despre care nu o să aflăm vreodată ceva. Şi nu fără temei. Poate doar dacă încurcălita viaţă (nici măcar atunci), ne va purta vreodată în preajma unei femei aidoma Emmei Bovary, în preajma cuiva care având jumătate de lume la picioare, la un moment dat şi din pricina unui temei nevăzut începe să investească fanatic în propria-i năruire. Asemenea fiinţe sunt păsări crepusculare şi să întâlneşti una dintre ele în lumea oamenilor vii nu e întotdeauna la îndemână. O dată în viaţa mea, s-a întâmplat să zăresc de departe şi printr-un geam spart umbra unei astfel de creaturi (lăudat fie Cel de Sus, doar umbra) şi ea a fost dispusă de la înălţimea timpului ei

58

de granit să-mi acorde cinci minute. Iată-mă aşadar la masă sau la praful cosmic a ceea ce fost odată aşa ceva, covârşit de trac şi de praful nisipului din propria-mi căpăţână, în faţa acestei vietăţi ultime care nu se aşează  niciodată la masă pentru că pentru ea scheletul lumii e înclinat la alte unghiri şi aruncă alte unghiuri pe podea decât pentru ceilalţi oameni şi păsările cerului. “Să ne punem salopeta de lucru al tovarăşului Thalmann” fără ca gazda noastră să observe şi să invităm tiptil inutila introspecţie să ne fie oaspete. Primul lucru care ne frapează la femeia din faţa noastră (pe lânga numele-i neobișnuit, o cheamă Rab) e incredibila ei frumuseţe (exterioară, e drept, cea interioară scapă acuităţii ochiului normal pentru că aceste fiinţe nu posedă îndeobşte nici o interioritate) care chiar şi pentru cineva deprins cu zăngănitul de poamană al ochilor dinaintea lucrurilor desăvârşite poate fi o piatră prea grea. Totuşi senzaţia de splendid nu poate atenua natura îngheţată a acestei frumuseţi care e detectabilă în colţurile ochilor (dacă ai iubi-o în colţurile acelea l-ai putea zări pe Diavol care te-ar saluta căscând) şi care e semn că ai în faţa ta o maşinărie inefabilă mai degrabă decât pe cineva dotat cu plămâni şi respiraţie. Al doilea şi al treilea simptom vin repede şi la pachet: dantura perfectă (“Nu uita detaliile să nu trebuiască să te întorci după ele”) care pentru cineva care şi-a pierdut toţi dinţii în ultimul război e un lucru greu de pasat şi faptul că ai în faţă o fiinţă umană cu probleme serioase. Palidele noastre dileme (Am fost destul de respectuoşi cu bunica la ultima întâlnire? E versul pentru prietena noastră destul de bun, destul de prost şi cum poate fi el îmbunătăţit? – adevărul că nu poate) nu pot decât să pălească în faţă cuiva a cărui principală preocupare e măsluirea realităţii şi vinderea ei pe tarabă că vin veritabil. Al treilea lucru care frapează, e dezvoltarea nefirescă a laturii raţionale a acestei femei şi totala anemie a celei emoţionale. Fără îndoială, ea e capabilă cu oareşce efort să spună “Îmi iubesc soţul” dar în gura ei astfel de afirmaţie are aceeaşi încărcătură afectivă ca şi “Litrul de lapte a ajuns 50 de bani”. Pe retur, latura ei raţională e o sabie orbitoare. Astfel de femei ştiu temeinic iar simţirea le incomodează. Ele întrec conceptual orice femeie din viaţa noastră (chiar dacă vid), sistemul lor mental e setat să înţepe mortal orice mai posedă cât de cât mişcare în

59

dezorientatele-i membre fără antidot şi în formă agravantă. Astfel de femei nu întârzie niciodată şi pretind să nu li se întârzie, se exprimă clar, concis, (au oroare de prolix), transmit informaţia repede, complet astfel ca ea să poată fi folosită în secunda imediat următoare fie că e vorba de o conferinţă la New York fie de reţeta de prăjituri pentru vecina de alături. Citesc mult şi literatură de calitate. Tehnica lor în scris e impecabilă, cea de a minţi o depăşeşete pe cea în scris iar cea sexuală le depăşeşte pe ambele cu o milă marină (“Mă iertaţi, desuurile mele nu sunt asortate, mă grăbeam…” – Emma Bovary). Primul lucru pe care îl află cel care o curtează (fără să-l creadă) e “Te voi înşela” iar cel cu care urmează să înşele “Te voi înşela şi pe tine”. De obicei, nu cred în nimic (cazul fericit) dacă ar crede în ceva (Dumnezeu din Ceruri sau mântuirea) otrava lor ar fi infinit mai letală pentru că a potenţa neantul cu neant e un calcul rezonabil pe când a întoarce pe dos o ontologie şi a o pulveriza în neant e nesăbuinţă pură. A plecat. Să ne dăm jos brătelele tovarăşului Thalmann şi să privim în urma ei. Un amestec bizar de lucruri tari şi rafinate, pradă stihiilor (“Sunt un animal care se năruie şi din când în când trebuie adunat cu lopăţica din staţia de autobuz, de metrou, dintr-un subsol, o să vezi dacă ne mai vedem”, “Te cred pe cuvânt, nu-i nevoie să fiu şi de faţă”, “Lumea e o oglindă, am nevoie s-o parcurg ca s-o recuperez, să mi-o iau îndărăt”, “Te-ai gândit de unde să începi?”, “Aş putea începe cu tine dacă nu ai fi un prost aşa mare”,  “Mulţumesc frumos dar ţin la lamentabilitatea mea, e tot ce am”, “Ar fi frumos ca eu să-ţi mulţumesc”, “De ce ?”, “Stai cu mine”, “Nu mă costă nimic”, “Pot face să te coste”, “De ce nu încerci, atunci?”, “Să nu trebuiască să mă întorc după tine”, “De ce ai face-o?”, “Sunt femeie, recuperarea muribunzilor e treaba mea, asta mi-a şoptit Dumnezeu în momentul Lui de confuzie”, “Dumnezeu e doar un concept”,”Slavă Domnului că nu-i doar şef de partid”…). Ce i-a lipsit până la urmă Emmei să nu eşueze? Ce i-a lipsit lui Robert Scott să se salveze de la Polul Sud (şi fiecare din noi poate fi Robert Scott): 11 kilometri adică foarte puţin. De ce eşuează? Pentru că vei putea oricând să-i iei unei fiinţe umane victoria (“Victoria aparţine proştilor” cum înţelept se exprimau Gellu Naum şi Radu Banciu, e drept, ei se refereau la teatru

60

dar şi teatrul tot un fel de victorie este, a vizualului asupra conceptualului dacă vreţi) dar nu vei putea să-i răpeşti înfrângerea. Pentru că se va târî în patru labe după ea, aşa cum face Emma în final. Şi Karenina într-un final aidoma dar de altă natură.

 

Detectivii Sălbatici (Robert Bolano)

 

Dacă aţi jucat vreodată un joc online (să zicem sacrosanctul Dota) și pe la miezul nopții când victoria e în toi, pică curentul și tot cartierul se cufundă în beznă, vă așezați pe marginea patului acum că totul s-a sfârșit pentru că nu aveți lumânări în casă și telefonul dumneavoastră mobil e în poșeta cuiva din brațele altcuiva (poșeta e în brațele altcuiva) în momentul acela ați pășit din pod și fără să vreți în “Detectivii sălbatici” de Robert Bolano. În clipele acelea când lumea se încăpățânează să fie nimic și să rămână neclintit așa, stând pe marginea patului, cu ochii țintă la fuiorul ninsorii ce obișnuia odinioară să ia forma peretelui, dacă nu adormi, în căpățână îți pot apărea tot felul de lucruri bizare (de exemplu faptul că ești un pinguin) fie că e vorba de un pește plutitor pe sub tavan (să-i spunem Rab deși Rab e o specie de femeie plutitoare pe sub alt fel de bolți, mai mult de mătase și mai mult ale palmelor) fie că e vorba de nereușite, ale altora mai degrabă decât ale noastre pentru că e întotdeauna mai ușor să ajungi în casă pornind din fundul curții decât dându-i ocol (întunericul e mai mereu ceva cuplat la un preceva siropos) sau post-nereușite (ale noastre de data aceasta) ale căror cicatrici, realizăm descumpăniți că aidoma nereușitelor apar la noi pe piele, se manifestă în cadrul tenului (cum se exprima filosoful acela existențialist german căruia i-am uitat numele și n-o să ni-l amintim vreodata, Paul Ricoeur ne șoptește Rab dar noi știm că nu este el pentru că Paul Ricoeur este altcineva). Ce ne mai poate apărea sub frunte în clipele acelea? Mitul peșterii de pildă, și faptul că nu ne-a trecut niciodată prin cap ca reîntoarcerea în peșteră și pe patru picioare era de

61

departe cea mai la îndemână cale de redobândire a liniștii și păstrare a ei cu șanse rezonabile de succes dar că acum este prea târziu din pricina vârstei, faptul că aveam jocul în mână dar din pricina penei de curent, el e pierdut și imposibil de recuperat, faptul că bezna care ne întovărășește este mai mult decât ceea ce este, este și ceea ce ea nu este, lucru (și el poate fi ceea ce nu este) pe care nu vroiam să-l conștientizăm sau nu în clipele acestea, faptul că nu știm în continuare unde e cutia de cafea pe care am căutat-o toată dimineața iar cutia de cafea este după perdea ca Ana Blandiana în poezia aceea sau în timp ce scria după perdea poezia ei în care nu apare nici o cutie de cafea până la urmă.

Stăm de cincisprezece minute lângă Rab în mormântul înghețat al beznei și ne dăm seama fiecare că primul care va ieși de aici îl va lăsa pe celălalt să se sufoce în aburul înghețat ce se evaporă de sub această prelată tulbure și amară. O întreb ceva, ea îmi spune “Ora 5″ și îmi face un gest obscen. Îmi pun mâna la ochi deși e întuneric și nu am cum să-l observ. Mă întreabă “De ce-ți acoperi ochii?”, eu răspund “Să nu văd cine sunt” și ea se întristează. A venit curentul şi în locul umbrei ei a rămas o pată de lumină. Am închis cartea şi în locul fluviului de întuneric, mărginit de două capete de lumânare (jurnal) al romanului a rămas un insesizabil vârf de diamant.

 

 

 Iov (Joseph Roth)

 

Așa cum la ora de geometrie în clasa a opta, trasam o linie ajutătoare (întăritoare) la desenul unei probleme complicate cu scopul de a limpezi un lucru încurcato-opac, tot așa în fața lui “Iov” de Joseph Roth, la capătul lui de fapt, ai nevoie (mă rog, avem) de o linie aidoma,

62

una ce ține de matematica elementară de care să ne spijinim fruntea pentru că celelalte părți anatomice ce ne aparțin au fost mutate demult la casa de vechituri printre discuri şi pe bani puţini iar pentru acest lucru din cârdul de “posibilități alternative”, cutele neconvingătoare ale privirii noastre s-au oprit asupra Psalmilor Vechiului Testament. Iată-ne așadar, hălăduind pe întinsul lor cu inima mică deja pentru că palpăm undeva dinăuntrul nostru că linia aceasta în care noi ne-am pus toate speranțele s-ar putea să nu existe. Psalmul 60. Dindărătul lui nu se ivește mult așteptata scânteie de inspirație ci colega noastră de apartament (serviciu) care ne privește ca pe o gâză “Ești sigur că e bună traducerea pe care o citești? Eu n-aș fi”. Mă uit speriat la ea și la traducerea dosită după cuier să n-o găsească nimeni. “De ce nu e bună?” mă ascund dupa nimeni, “Ce-i lipsește? Ce-i prisosește?”, “Multe ape și corabiile ce le despart”. Nu se poate. Nu are cum. Ce-i de făcut? Mai e ceva de făcut? Mai e ceva de făcut, nu-i așa? Mă ridic de la podea sprijinindu-mă în ustensilele mâinilor și ale picioarelor din față. Trec pragul unei uși si al unei lumi preschimbate într-un palid costum mortuar sub acțiunea anestezicului ce-mi circulă nestingherit prin creier. Încerc (nu mai încerc) să meșteresc cu chiu cu vai ceva ce seamănă cu rudimentul unui efort, de la distanță cu curățitul unui pește de trei metri și-mi procur în zilele următoare, de la casa de vechituri de vizavi, altă Biblie (zece volume mici într-o cutie roșie, cinci kilograme fix). Deschid cu sufletul la gură Psalmii, traducerea bună. Mă îngrozesc. Notele se întind pe două sute de kilomteri. S-a terminat, nu s-a terminat, supliciul d-abia începe pentru că conștiinta îmi șoptește “N-ar trebui să citim Cartea lui Iov înainte? Poate găsim acolo o pală de vânt mai trainică decât un os de pește”. Deschid repede Cartea lui Iov. Notele se întind pe distanță dublă. Închid Biblia, ochii, lumea, apriga ei notă de subsol la Psalmi și Cartea lui Iov și-mi vâr capul în WC. Inima și voința îmi sunt prea nevolnice ca mai toate lucrurile ce țin de mine sau mi-au aparținut cândva ca și ofensiva românească din fața Moscovei singura prostie de pe pământul ăsta la care n-am fost invitați să luăm parte.”Podul de pe Calea Turzii. Stația de după”. Îmi scot timid nasul din WC și mă uit cu el la cuvintele astea ce au înverzit în adâncul telefonului iar lipsa lor de noimă mă

63

îngrozește. Nu există niciun râu pe Calea Turzii, de ce ar construi cineva un pod acolo? Și dacă l-au construit peste ce l-au trecut? Urmează pe sârma ecranului, un nume de de hotel și unul de bancă de parcă părinții lui Rab au luat ei înșiși cu asalt prăpăditul de pod și i l-au lăsat ei moștenire. Ajung acolo. De fapt, plutesc. Este într-adevăr un pod și el trece peste o baltă de căcat. Mă așez pe o bordură, aprind o țigară, mă uit la semiînălțime. Zăresc o pată negră de verdeață și pe Iov, de fapt pe Joseph Roth. ”Un roman despicat în două de o linie sau ținut împreună de așa ceva. Un poemo-roman și linia din mijloc pe post de balama, mica ei pârghie ce permite părților să culiseze una în alta, una peste alta, dacă e balama. Linia din mijloc, atroce și inexistentă ca un copil în burta mamei, ruginită și invizibilă ca sârma de întins rufe ce-ți trece noaptea peste scăfârlie. Linia ce taie în două maioneza de ceară a timpului. Dar nu este timp în Iov. Dar în burta mamei este? Totul e mutat în față în cartea aceasta, în primele pagini, în prima încăpere ca și podul lui Rab din prima încăpere a străzii care îl găzduiește”. Privesc podul și lunga cicatrice de pe burta lui Iov care e un pod așezat invers. De ce l-o fi așezat așa? Nu s-o fi gândit la mine și la chinul prin care voi trece? Dar la Dumnezeu s-o fi gândit? Un pod așezat în cap și lungul lui vrej de întuneric. Număr autobuzele, picăturile lor invizibile şi incandescente. Dacă din unul ar coborî acum Joseph Roth, aș avea multe să-i spun. Dar el nu coboară pentru că autobuzele cu care el circulă urmează alte rute. Îi pipăi cartea, un timbru mic si prețios, lipit de creier. Un plasture de oțel, umbra lui de argint peste frunza tomnatecă a scăfârliei mele. Îl privesc pe Andrei, mă gândesc în ochii lui să-mi iasă, toate poemele lui sunt despre Poșaga (“Greșești, niciun poem de-al meu nu este despre Poșaga”), toate textele lui gânditor-disprețuitoare cum spunea cineva căreia nu-i suntem vrednici să-i dezlegăm șireturile încălțămintelor cum înțelept amintește Biblia așa cum odinioară, toate poezioarele ce le scriam în clasa întâi erau despre femei (mă rog, fete). “Scrie și tu despre altceva” m-a mustrat într-o zi tovarășa învățătoare, “Despre ce?”, “Nu știu, despre cer, munte, despre înstelatele principii”. Și-a dat seama încă de atunci probabil privind gâza fără viață a corporalității mele că voi avea probleme (mari) pe linia de demarcație dintre ființele în carne și

64

oase și principiile din spatele lor ca și Joseph Roth de altfel pe linia lui de graniță ce separă lichidele nemiscibile ale romanului respectiv poemului din pălărioara lui “Iov”. Atât că Roth n-a vorbit niciodată cu tovarășa învățătoare. Și nici nu e din Poșaga. Și nu-l cunoaște pe Andrei și nici nu-i înțelege poezia (nimeni n-o înţelege).

O privesc pe Rab cum aleargă în jos pe Calea Turzii ca o paiață dezmembrată și mă gândesc că frumusețea ei tocmai a făcut sul zidurile de oțel și de lumină ale lumii și le-a învârtit pe degete ca pe niște cârpe de ceară. “Să fugim în lume, deși probabil vom muri de foame” îi spun, “Dacă rămânem fără bani, mă voi prostitua” îmi spune înapoi, “Voi muri de amărăciune dacă faci asta și apoi de durere”. Își agață de mine ghearele ei de copil, plăpânda lor bătaie de aripi, își așează dinăuntrul meu ninsoarea zdrumicată a dinăuntrului ei. “Cafea trebuie fiartă în cuptorul cu microunde până când în mijlocul ei apare o moviliță de apă. Dac-o mai lași atunci, dă afară și  murdărești cuptorul”. Am fiert-o două ore ieri și în mijloc nu a apărut nimic. “Poate n-ai observat-o sau mai trebuia fiartă”. Mă uit atent la strada aceasta, la vreascul ei ce semnalizează mijlocul lumii, la mine și la Rab, doua flăcărui ce se preling dinăuntrul lui pe sub bolul de metal al zilei, lăcuit de lumină și întuneric.

 

 Şcoala de poezie de la Cluj

 

  Pentru a ajunge mai repede într-un loc nu este întotdeauna nevoie să cauţi o scurtatură (“Prin Andrei Mureşanu ajung cu trei minute mai repede la şcoală” mi s-a confesat odată Irina pe terasă la Doamna T. și-n legatură cu domnul Gabriel), e suficient doar să-ţi schimbi păpucii. “Cu păpucii ce mi i-a cumpărat bunica care au costat şapte lei în cap, ajung mai repede în centru cu un minut şi şaptesprezece secunde de pricina aderenţei sporite” m-am confesat eu domnului Gabriel, tatăl Irinei la

65

Olivo iar chelnerul auzindu-mă a devenit brusc atent şi s-a uitat la păpucii mei meditând probabil la aderenţa lor “Pinguinul ăsta o să plece fără să plătească. Noroc că e prins domnul Gabriel cu un belciug de scaun prin mâna Celui de Sus”. Prima fiinţă în carne şi oase care a folosit procedeul schimbării păpucilor în locul scurtăturilor în prăfuitul nostru oraş si pe cumplitul tărâm al poeziei a fost un ucenic mecanic de la uzina de apă potabilă pe numele său Ştefan Manasia. El e şi primul care a făcut rost de doi păpuci de acelaşi fel si cu ei în mâna (sub talpa picioarelor) a luat-o năbădăios pe un drum, arteră (să le numim aparte). Unde a ajuns Manasia cu păpucii lui de sticlă, nimeni nu poate preciza. Ce putem afirma, relativ cert e că procedeul manasian a plăcut şi prin urmare, reţinut respectiv procurat. Şcoala de post-meta-texto-limbajo-poezie din tristul Cluj Napoca. Întâi stătător: Ştefan Manasia (încălţat de adidaşii săi de pe vremea brontozaurilor). În şlapi şi după: Vlad Moldovan, Andrei Doboş şi Ştefan Baghiu. În picioarele goale, pentru aderenţă maximă în inimile celorlalţi probabil: Oana Văsieş. O scurtă şi lipsită de glorie trecere prin vadul unui lucru ce a fost şi nu mai este. Ce a fost mai exact şi de unde a apărut acest ceva ce nu mai este? A  apărut din aer (există şi aşa ceva în Cluj Napoca) şi a fost vorba de o scriitură urâtă, mutilată, nefrecventabilă, (“Tu şi ficţiunile tale de căcat” cum mi-a reproşat Rab în seara în care ne-am certat), o poezie crispată, îndărătnică ca o frunte de măgar, o poezie care nu se lasă parcursă şi chiar dacă se lasă, se deşiră sub povara degetelor, se dizolvă sub lumina, sub ninsoarea degetelor cu care lumina vine la pachet şi care e condamnată să te ajungă din urmă mulţi ani după sau niciodată (mai mult niciodată). O poezie conceptuală, sterilă, lipsită de viaţă cum i s-a reproşat de atâtea ori. O poezie care forţează o paradigmă afectivă stranie în mintea cititorului, o paradigmă abundentă şi vidă în acelaşi timp, un vag capăt de pod pe malul opus vechilor maluri străjuite de vechile noastre grilaje ruginite. Ce avea să facă Manasia când avea să dea nas în nas cu râul acesta de tip nou, cu noul grilaj metalic al noului hotar înafară să se scarpine în ţeastă? Avea să ia o decizie (proastă bineînţeles): cel mai la îndemână mod de a ajunge pe malul celălalt e ocolind prin vad chiar daca asta poate însemna şi nehotărâre şi pierdere

66

de timp. Varianta aceasta totuşi îi venea ca o mănuşă lui Manasia, interiorităţii sale ultragiate dacă vreţi pentru că îi permitea să ocolească la nesfârşit eventualele puncte de rezistenţă, supărătoarele lor înţepături pe sub podea apei (le mai ocoleşte şi astăzi). Alţii au gândit altfel. E lipsit de sens să forţăm trecerea prin vad, vom trece râul chiar aici pe pod, pe sub nasul lor. Chiar dacă podul d-abia se mai ţine pe picioare şi e bine apărat, nimeni nu se aşteaptă să-l abordăm direct, plus că e infinit mai usor să ne concentram forţele în sectorul imediat decât pe imaginarele unde din aval (ficţiunile mele de căcat ). Alţii n-au fost convinşi: râul nu poate fi trecut nici prin vad nici pe pod, trebuie săpat un tunel pe sub el şi lucrurile se vor derula de la sine (Andre Doboş şi structura sa intruzivo-telurică) . Alţii au dat din cap şi au propus construirea unui elicopter. Prin aer, noi oamenii suntem de neoprit, cine ar putea nega această evidenţă? (Vlad Moldovan, uitaţi-vă la el şi o să vă piară cheful de a mai apela vreodată la evidenţe). Totuşi au fost unii care au încercat: e inutil să ne batem capul pe unde vom traversa. Esenţial e să trecem râul iar pentru asta trebuie sa forţăm traversarea peste tot: şi prin vad şi pe pod şi pe sub pământ şi prin aer. E imposibil ca râul sa fie apărat peste tot (cine apără totul, nu apără nimic cum înţelept ne-a explicat Sun Tzu). Trebuie să punem un picior dincolo şi râul e al nostru. Varianta care a câştigat si care a închis partida (Oana Văsieş şi Ştefan Baghiu, mai mult Oana).

Ce a urmat după ce râul a fost trecut? “O mare părere de rău” cum ar spune Mirabela Dauer. Un moment de deşertăciune, “la tristesse”. Conştiinţa propriei nimicnicii, cea a propriei mortalităţi. Şi apoi? O poezie care a inundat întreg recipientul continentului pe care îl avea la dispoziţie, una sofisticată corpolentă şi de nedepăşit, o poezie înafara căreia nu mai există alt fel de poezie, o poezie împlinită, ajunsă la senectute şi pășind în gol de pe marginea eterică a astrului ei metalic (“Eşti aşa de matur” mi-a spus Rab în seara cand ne-am împăcat sau am încercat aşa ceva şi eu m-am abţinut să-i răspund că ceea ce ia ea drept maturitate e doar măcelul din prima linie al unui razboi demult pierdut sau ceva asemănător).

67

 

Cartea neliniştirii (Fernando Pessoa)

 

  "Însă reacția mea în privința mea descinde din intelectul meu", singurul lucru care merită reținut din primele 180 de pagini ale Cărții Neliniștirii de Fernando Pessoa și care se află la pagina 36. Să coborâm prin urmare, ținându-ne strâns de gâtul ilustrului poet portughez pe scripetele mortuar ce depune scheletul oricărei vietăți (foste vietăți) pe fundul, doldora de schelete al ceții timpului și să aruncăm o privire asupra intelectului nostru și îndeletnicirilor lui zilnice din acel august cumplit. La începutul lunii, fetele din serviciul de informații au reușit în sfârșit, după cinci luni să pătrundă în iatacul Diavolului (pe interiorul unui pahar de vin) și acolo să-i privescă în palmă și să-i citească în inimă: Diavolul plănuia lovitura finală. Data ei: jumătatea lui noiembrie, începutul lui decembrie cel târziu. Forța de asalt: 600.000 de oameni. Executantul: mâna stângă a lui Rab. Ce-i puteam opune? 30.000 de oameni. Am decis să nu mai așteptăm.

  "Stăm vârf de ac în vârf de ac amândoi și ne uitam înspăimântați la ligheanul dintre șine. Multă vreme am crezut că vârful e partea cea mai vulnerabilă a oricărui lucru dar nu mai cred asta și nu din pricina vreunei viziuni. Mă uit, mă uitam, m-am uitat la poza ta din Atelier (cea alb negru în care saluți cu mâna niște oameni care nu mai există demult) și mă gândesc la Dumnezeu și la ce-a fost în capul Lui să se nască sub ochii mei și în inima ta.

Câteodată am impresia că cel mai prețios lucru al tău e situat la mine în căpățână (știu că-i fals, mi-ai jurat de atâtea ori) și nu mă vei lăsa vreodata să-i fac vreun rău.

68

Cuvintele acestea nu sunt nici literatură nici operă de artă cum spui tu când vrei să mă simt foarte prost ci o confidență de-a mea către tine (care arată exact ca genunchii mei, prăpădită și negrozavă)."

  Pe flancul stâng, catastrofa lui Ratz s-a mişcat repede şi complet. Inima ei sofisticată asupra căreia Dumnezeu Însuși își suflase puterea a căzut la capătul unei operaţiuni ce-a început pe 28 august (“Cei buni și tari nu mai sunt”, “Vom lupta cu cei răi și nevolnici atunci”) și s-a încheiat pe 13 octombrie în care El şi-a trimis forţele ce-o protejau să atace spatele lui Rab în timp ce eu mut, extenuat şi cu sufletul îngheţat până în măduvă așteptam cu un piolet pitit sub cuvertură (sub podul palmei cum ar spune Andrei Doboş). În trei secunde aveam să-i răpesc singurul lucru de pe amărâtul ăsta de bob de piper pe care Îl avea cu adevărat. Mă zgâlțâiam de piept şi din toate puterile "Trezește-te! Ratz, Sorina, trei ani jumătate, zece milioane de morți, patruzeci de mutilați, mestecarea noroiului cu gingiile în formă agravantă" la care eu surâdeam nătâng "Ce îndrugi acolo? Ce război? Ce fată? Ești sigur că vorbești cu cine trebuie? Gingiile cui? Și de ce molfăia cu ele? La altceva nu se pricepea?

  De multe ori o văd pe Rab, bănuțul ei de douăzeci de cenți ce mi l-a dat chiar la început ("L-am furat pentru tine') și inima mi se sfârtecă în țăndări. Fata care și-a pus viața în joc pentru noi și căreia noi, într-o noapte de august i-am pus gând rău ("Ce naiba ai făcut?" ochii ei lipsiți de apărare în seara când a realizat că urmează să absorbim din două părți punga realității ce-o includea pe ea). Umblu năuc și bezmetic prin lumea aceasta cu spinare îndoită ducând pe brațe copilul mort care-i iubirea mea pentru ea ("Ești o vacă proastă", "Da dar sunt vaca ta proastă") tânjind pe ascuns că într-o zi Dumnezeu din Înalt va coborî să locuiască în el și poate atunci din palidele lumânări ale ochilor lui, truda mea nătângă avea s-o aducă înapoi. Dar copilul acesta nu va învia și ea nu se va întoarce. Trec pe la statuia lui Matei din centrul Clujului ("Un oraș oribil cu oameni oribili iar tu ești cel mai oribil dintre toți" cum îmi spunea Rab când mă strângea lângă ea), "Zi Mateie, care e cea mai grea

69

povară ce-a trimis-o Dumnezeu omului?, "Viața" își scarpină statuia țeasta, "Știam că așa vei răspunde pentru că ești un prost. Puterea, Mateie, torida putere, neîndestulătoare, neînduplecată și mereu de prisos").

Am rămas cu Maria pe o terasă de sub stele, nu mai e nimeni aici, nici Dumnezeu, nici Diavolul, nici eu ( se dau încă bătălii cumplite, după dărâmarea lui Ratz, am reușit  să întoarcem o jumătate de milion de oameni spre centru și Dumnezeu a intrat în luptă de partea noastră. Din păcate, fericire, luptăm prost, victoria nu ne interesează și Dumnezeu e nevoit să ducă greul bodogănind tot timpul. Coclaurile unde trebuia să ajungem în două ore, forțele noastre nu le ating nici măcar în două zile pentru că soldații noștri își ocupă timpul cu introspecția, privitul cerului și culesul de ciuperci. Eu însumi mi-am pus fustă, tocuri de zece centimetri, folosesc destul de des și cu oareșce succes creionul dermatograf și umblu căznindu-mă prin fața Lui "Iubirea asta prăpădită, trebuie să avem grijă de ea", în timp ce El își pune mâinile în cap "Ești un bivol încălțat", "Da dar sunt bivolul tău încălțat". Din când în când mai bat la ușă comandanții trupelor speciale care mai vânează încă fantoma lui Ratz despre care gurile rele spun că ar fi în viață pe coclaurile de după gardurile dărăpănate ale timpului "Ce hotărâți să facem când o vom captura?", "Scoateți-i limba, ce să hotărăsc?", "Doriți să-i tăiem limba?", "Nu tonților, ah, în ce grad de decădere au ajuns forțele armate, nu-i de mirare că patinăm de atâta amar de vreme, nu, scoateți limba la ea, maimuțăriți-vă, faceți tot felul de grimase și giumbușlucuri", "Care e motivul?","Ratz se se va enerva cumplit și Ratz, doldora de nervi e cel mai frumos lucru de pe pământ mai ales când, împotriva a ce-și dorește începe să ierte și atunci nervii și frumusețea ei se ajung la paroxism", "Ah, în ce grad de decădere a ajuns conducerea țării dacă își confundă forțele speciale cu niște circari" bodogănesc ei după ce pleacă). Am rămas singuri cu Maria în interiorul acestui cerc de cretă pe care ploaia se chinuie să-l spele. Cât timp suntem aici, eu nu-i pot face rău și ea nu există. Dacă însă vom păși înafară sau ploaia va reuși în corvoada ei, lucrurile vor începe iar să țăcăne și afară nu va mai

70

fi toamna înghețată ci un anotimp numai bun pentru operațiuni ofensive, firește: sfârșitul lui august, preferatul nostru când anul începe să dea semne de oboseală și e indicat să începi treptat să-i îndoi spinarea. Dar eu și ea nu pășim înafară și ploaia mai are mult până să șteargă creta. Mă uit la surâsul ei care curbează podeaua nopții cu apăsarea-i toridă, "De ce râzi de mine?", poartă toată liniștea lumii dinăuntrul lui, liniștea care te cuprinde când închizi ochii și ninsoarea scârțâie pe frunze, "Nu știu, spui... , nu știu... de ce întrebi?".

-SFÂRȘIT-

(S.

Un puști privește prin perdea și dincolo de fereastră nu zărește rama copacului cum ar fi la îndemână ci ce va fi în viața lui pace sau război și pe măsură ce privește mai mult devine mai îngrijorat.

În luna iunie, Rab s-a întors în oraș și mi-a arătat o minge "Îți place? Am cumpărat-o de la târg" și eu mi-am mușcat buzele "Diavolul își mută trupele pe flancuri" și ei "Foarte mult". La mijlocul lunii, situația în fața ei era atât de disperată încât nimeni n-avea curajul s-o privească direct. Pe petecul acela de hartă care ocupa acum aproape 70% din câmpul vizual ne retrăgeam încontinuu iar degringolada noastră se întețea vertiginos. La sfârșitul lui iulie, am convocat șefii armatei și ai serviciilor secrete și le-am bătut cu inelul în tablă. "Diavolul își întărește flancurile și plănuiește atacul final. Nu mai putem aștepta. Trebuie să-l distrugem înainte. Vom începe ofensiva pe 27 august: prima țintă Sorina, a doua Rab, ținta principală Rab. Îl vom scoate pe Dumnezeu din adâncuri și-l vom sili să ia parte la asta" iar chipurile lor s-au îngălbenit și veștejit atât de repede încât au trebuit ocolite cu mâna. Pe 20 august, asamblarea forțelor noastre era încheiată: o lamă de cuțit de un kilometru jumătate lățime și trei sute de kilometri adâncime, de fapt șase sute că nimănui nu-i mai stătea capul la numărat în zilele acelea. Pe 26 seara, ea

71

era poziționată în dreptul breșei dintre Sorina și Rab. Vârful ei era divizia 32, legendara divizie a lui Patapievici un grup de zece divizii de fapt, cele mai bune trupe de care dispuneam. Deși cuțitul dădea impresia unui continuum, pe sub podea el avea două brațe. Brațul stâng unde era mobilizată Divizia 32 trebuia să lovească foarte tare pe direcția Sorinei și să tragă în fața lui forțele inamice principale astfel încât brațul drept să poată înainta în flancul drept lui Rab, tangent cu liniile ei de legătură cu Diavolul și să fie pregătit să le secționeze. Pe 26 seara, le-am cerut trupelor să-și scoată baionetele de la arme "Nu veți avea nevoie de ultimele" și mie "Vom arde în iad cu Iuda". Pe 26 noaptea eram liniștit, armata era epuizată dar moralul la firul ierbii era bun. Dimineața, am convocat generalii diviziilor ce deschideau atacul și le-am mai bătut o dată cu inelul în tablă "În spate e doar oceanul. Depinde de noi dacă vom petrece săptămâna ce vine pe fundul lui sau într-un loc infinit mai primitor" iar ei au dat din cap. Nimic nu mai depindea de noi. O știa și ultimul soldat. Ofensiva noastră miza pe un loc de întâlnire. Ori Dumnezeu va trece de partea noastră la al treilea colț de clădire ori totul se va termina. Brațul drept era congenital prea slab să poată secționa aorta Rab-Diavol, în plus avea sa prins într-o bătălie ucigătoare pe centru iar centrul își dovedise apetența de a patina la nesfârșit. Fără asistență de primă mână, pivotarea lui în direcția lui Rab era inutilă și lipsită sens. Pe 27 august după amiaza, am închis ochii. La ora 10 seara, un milion de oameni au luat cu asalt breșa Sorina-Rab și cerbicia ofensivei noastre a depășit orice închipuire. Ea a durat trei săptămâni și sub presiunea ei forțele ce sigilau breșa s-au retras încontinuu lăsând în urmă zeci de mii de morți. Pe 19 septembrie seara, cel mai înaintat corp al divizei 32 a lansat un atac prin surprindere împotriva Sorinei și a lui Dumnezeu de Ceruri și deși atacul a fost blocat pierderile ultimilor doi au fost incredibile. Pe 20 septembrie, făcând un efort feroce și trecând peste mlaștina sufocării, brațul drept a început desprinderea din centru și a forțat marșul paralel și în direcția spatelui lui Rab. Pe 25, trei sferturi din efectivele divizei 32 l-au ajuns din urmă. Pe 26, divizia 32 a ocupat prima linie și s-a pregătit de asalt. Pe 28 septembrie, moralul nostru s-a prăbușit, pe 29 el a atins paroxismul. "Unde mă-sa, ai umblat?", luată pe

72

sus, ridicată de coadă și pe umeri, divizia 32 s-a năpustit peste proprii ei morți în jugulara din spatele lui Rab și lovitura a fost năpraznică. Pe 1 octombrie, brațul stâng inactiv de pe 19 septembrie a crescut brusc presiunea asupra Sorinei. Pe 7 octombrie, frontul Diavol-Rab s-a năruit. Pe 8, jumătate din efectivele diviziei 32 au început marșul spre centru, cealaltă jumătate a continuat să neutralizeze ultimele rezistențe din preajma lui Rab. Pe 12 octombrie, brațul stâng a lansat un atac ucigător la baionetă împotriva Sorinei și ea confundându-l cu grosul trupelor noastre a lansat o contralovitură în afara liniilor ei. A fost o eroare. Pe 13 octombrie, divizia 32 ce înainta de pe frontul lui Rab a căzut în spatele ei și a închis cercul. Pe 14 octombrie, brațul stâng a început "absorbția", în spatele "pungii" divizia 32 a continuat să înainteze pentru a proteja avansarea brațului stâng. Pe 28 octombrie, respectiv 2 noiembrie, victoriile împotriva lui Rab și Sorinei erau în mâinile noastre. Pe 2 noiembrie, campania începută în august ne costase deja 600.000 de morți și trupele atinseseră epuizarea ultimă. Pe 2 noiembrie, mișcându-se în spatele timpului și a realității, avangărzile diviziei 32 au făcut un ultim efort să ajungă la A. și să le sigileze pe primele definitiv și irevocabil. N-aveau să ajungă niciodată. Pe 5 noiembrie, rămășițele forțelor noastre au început retragerea din breșa Sorina-Rab în timp ce spatele frontului avea sa fie prins într-o luptă ucigătoare. Faptul că el nu a fost făcut una cu pământul rămâne și azi un mister. Pe 9 noiembrie, l-am convocat pe generalul ce comanda divizia 32 "Dacă realitatea există, ea trebuie conceptualizată iar dacă e conceptualiză, ea trebuie apărată. Vom avea grijă ca lucrul acesta să nu se întâmple" iar el a dat din cap: "Am vrut să sechestrăm timpul și realitatea și n-am reușit decât să le transformăm într-un maldăr de fiare vechi". Ce a urmat a fost nesemnificativ. Tentativele de a forța granița comună a celor două în speranța repornirii războiului s-au soldat cu eșec. (Calen, sub 3000 de morți în aprilie, Majeri sub 1500 în iunie, etc). "Și spunând acestea nu mai am nimic de adăugat" ar fi zis Rujanski într-un moment de grație și înțelept ar fi trebuit să-i călcăm spusele pe urme. Dar pe 3 septembrie, flancul stâng al diviziei 32 (600 de oameni) și-a scos baionetele de la arme, "Nu veți avea nevoie de ultimele" și mie

73

liniștit "Vom arde în iad cu Iuda". Privim în urma acestui scorpion ce se îndepărtează căruia îi punem piedică, îl împingem de la spate, îl dăm de-a dura, în timp ce el se împleticește, se strecoară pe lângă pereți, se târăște de-a bușilea ("Băieții au ajuns la primul rând de sârmă ghimpată") cum o ia pe același drum fără ca noi sa fim în stare să zăvorâm în vreun fel asta: "Îmi va fi foarte dor de tine când nu vei fi aici".)