singur stăpân peste comoară(adânc între frunze lucea)strigam ho hoo

ceas de plâns înnegrit ca un măr

uitat după tăietură

mi se scurge untul tău, doamne, printre degeteşi coatele-mi picură noaptea de raşini

doare sau ţi-e somnfemeie cu lalele

Fiindcă mi-a venit să vorbesctotuşi în seara asta mărunţită de ploaie şi roţiau venit serioşi, cu feţe nebărbierite de-o lună

a fost odat-un faun blândcare-a iubit o nimfă verdece l-a văzut cum închircitprin frunze aspre se tot pierde

iubito, vântul bateputred dinspre frunzeşi scrâşnetul pogoară ca o iubire de bătrâneţe grea,mirungere cu ardere de tot

cuvânt să-ţi fiuîn amurgul călâu

de vechi argint viuînnegrindu-se mâna

în argint se montează zirconiul

se face adic-ascuţit cât să-nţepe, nu tare

şi totuşi fruntea care

atingând umărul ca o frunză

 

îţi scriu pe genunchi stergând praful

colţurilor de atâta umbră

mai lasă-mă, doamne,să-ţi ascult brotacii şi mai lasă-mă să dorm puţin

vocea ta ca aburul podului palmeiumărul meu s-o încapă

tăcere de câmp

mâna n-o prinde rotund

iarba se arde

cu sertarul deschis,

a doua ţigare aprinsă,

scrumieră cu pereţii albi.

tuburile tactremur în catedralăcoloanele reci

voi lăsa urme mari

în zăpezi

se-ntunecă repede-n gară

valize prin coturi de-argint

cu lene fumegă absint

şi frunza se taie-n ţigară

o, răfuială a inimii mele,grădina ta o pierd şi numai fiindcă suntiar

pumnu-ntors tot dinţii mei îi rupe

bătrân pregăteştiînc-o casă curatăcu prag neatins

era un cuvânt elastic şi cuprinzător

care-ncepea cu tine începând pământul

putredă zi întâi sau poate doar fragilă

şi-apoi toate fiicele şi fiii noştri

de pe peretele de vest

descrescând treptat

înspre al nouă sute nouăzecisinouălea nume

care nu se poate rosti

aspru busuiocmiros pentru dimineaţăperdelele tac

şi maldărul ăsta de viaţă

ce mi-ai cântat ca să ard

dar tu ne-ai învăţat numai cum

să schimbăm între noi cămăşi

de cuvinte şi pietrele prin apa

îndurătorului april

niciodată mâna

Nora Vasilescu – extrase din multe volume şi-o idee