5. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

5.1. Perioada neutralităţii armate (1914 - 1916)

Contextul internaţional. La începutul secolului al XX-lea marile puteri europene erau grupate în două alianţe politico-militare opuse: Tripla Alianţă sau Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi Tripla Înţelegere sau Antanta (Anglia, Franţa, Rusia). Interesele politice şi economice divergente ale acestora, numeroasele crize regionale (marocană, bosniacă, balcanică etc.) prefigurau un conflict de mari proporţii. Acesta s-a declanşat pe 15 iunie 1914, când a avut loc atentatul de la Sarajevo în urma căruia arhiducele Franz Ferdinand (moştenitorul tronului austro-ungar) şi soţia sa, Sofia, au fost ucişi de un naţionalist sârb. Asasinatul a servit ca pretext Austro-Ungariei pentru atacarea Serbiei la 15 iulie 1914. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. În „săptămâna tragică” care a urmat acestui act, a intrat în funcţiune sistemul de alianţe care a transformat războiul într-unul european şi mondial. Carol I şi oamenii politici români aveau motive întemeiate să se teamă de război. Poziţia geografică a României, potenţialul ei economic şi uman făceau inevitabilă implicarea ţării noastre în conflict. Alianţa cu Puterile Centrale complica însă lucrurile.

Poziţia României faţă de război. Izbucnirea Primului Război Mondial la 15 iulie 1914 a pus România în fata unei întrebări fundamentale: cu care din cele două tabere politico-militare să se alieze (Antanta sau Puterile Centrale), pentru a-şi realiza unitatea statală? O hotărâre era greu de luat, deoarece Rusia (care făcea parte din Antantă) anexase Basarabia, iar Austro-Ungaria (care se afla în tabăra Puterilor Centrale) stăpânea Transilvania şi Bucovina. Pe de altă parte, România era legată de Tripla Alianţă printr-un tratat semnat în 1883 cu Austro-Ungaria, la care aderaseră Germania şi Italia, tratat care a avut drept scop garantarea securităţii faţă de politica agresivă a Rusiei. În aceste condiţii, România trebuia să ia o hotărâre care să nu-i prejudicieze interesele naţionale.

Regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană la Sinaia, pe 21 iulie 1914, la care au participat prinţul moştenitor, Ferdinand, membrii guvernului Brătianu, fruntaşii politici ai ţării. În dezbaterile care au avut loc, regele Carol I a pledat pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale, fiind susţinut de Petre P. Carp, care vedea în Rusia o primejdie de moarte pentru ţara noastră. Ceilalţi oameni politici, printre care Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Ion I. C. Brătianu s-au pronunţat pentru neutralitate, pe motiv că Austro-Ungaria a atacat Serbia şi în acest caz România nu are nici o obligaţie. Rege constituţional, Carol I a acceptat, în final, formula neutralităţii armate, supunându-se majorităţii. În comunicatul oficial se preciza că atitudinea de neutralitate a României se motiva prin faptul că nu a fost prevenită de aliatul său de izbucnirea războiului, aşa cum prevedea tratatul de alianţă, iar Austro-Ungaria nu fusese atacată. Hotărârea a fost acceptată şi de urmaşul său, Ferdinand I (din septembrie 1914). Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu considera că ţara trebuia bine pregătită pentru război, iar opţiunea militară să fie decisă în funcţie de evoluţia evenimentelor. Totodată se urmărea obţinerea sprijinului Marilor Puteri pentru întregirea teritorială.

POZIŢIA FATĂ DE RĂZBOI ÎN 1914-1916: intrarea în război alături de Puterile Centrale – regele Carol I, conservatorii filogermani (P.P. Carp); expectativă armată pentru pregătirea războiului şi realizarea unităţii naţionale – guvernul liberal; intrarea în război alături de Antanta – majoritatea opiniei publice, opoziţia naţionalistă; neutralitatea definitivă – mişcarea socialistă.

Negocieri pentru intrarea în război. În perioada neutralităţii, opinia publică românească şi principalele partide politice erau frământate de posibila intrare a României în război şi de problema întregirii naţionale. Opinia publică românească şi majoritatea oamenilor politici erau favorabili unei apropieri de Antantă. În septembrie 1914, România a încheiat o convenţie secretă cu Rusia prin care, în schimbul unei „neutralităţi binevoitoare”, i se recunoştea dreptul de a-şi uni teritoriile româneşti stăpânite de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). Tot acum a fost semnat un acord cu Italia prin care s-a convenit ca cele două ţări „să acţioneze împreună pentru lichidarea Austro-Ungariei”, să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor şi să nu renunţe la neutralitate fără consultări prealabile. Guvernul român a dus tratative şi cu celelalte ţări din Antantă (Franţa, Anglia).

După moartea regelui Carol I (27 sept.1914), responsabilitatea politicii externe a fost asumată de I.I.C. Brătianu. Deşi atât Brătianu, cât şi regele Ferdinand I înclinau spre Antanta, ei nu intenţionau să renunţe la neutralitate fără garanţii complete din partea Aliaţilor privind situaţia României şi realizarea obiectivelor sale naţionale. Brătianu a fost prudent în negocierile cu Antanta pentru a nu angaja prematur ţara în război. În acelaşi timp era conştient că România nu putea rămâne neutră până la sfârşitul războiului, dacă dorea realizarea unirii. Măsurile interne de pregătire a teritoriului şi armatei pentru o eventuală intrare a ţării în război şi intensa activitate diplomatică din perioada neutralităţii (1914-1916) s-au desfăşurat pe fondul unor puternice confruntări între antantişti şi germanofili.

În anii 1914-1916, cele două tabere politico-militare (Antanta şi Puterile Centrale) au încercat să atragă România de partea lor, mizând atât pe poziţia ei geostrategică, cât şi pe importantele resurse de petrol şi cereale. Viena (cancelarul Otto Czernin) şi Berlinul (împăratul Wilhelm II) au folosit diverse modalităţi: presiuni asupra primului ministru ungar Istvan Tisza pentru a-l determina să acorde concesiuni românilor din Transilvania, sau chiar să permită armatei române să ocupe o parte din această provincie sub pretextul apărării ei împotriva unei invazii ruseşti; promisiuni că Bulgaria va conlucra cu România la rezolvarea disputelor teritoriale din sudul Dobrogei („cartea bulgară”); încercări de înlăturare a lui Ion I.C. Brătianu şi de instalare a unui guvern conservator condus de un politician progerman. La rândul ei, Antanta a uzat de toate mijloacele, îmbinând promisiunile cu ameninţările pentru a-l

1

determina pe Ion I.C. Brătianu să i se alăture; tratativele dintre guvernul român şi Antantă s-au purtat la Bucureşti, Paris, Londra, Petersburg şi au fost influenţate de evoluţia evenimentelor de pe front. Opinia publică susţinea intrarea ţării în război alături de Antanta, remarcându-se în fruntea acestui curent Nicolae lorga, Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Nicolae Filipescu ş.a. Un rol important îl avea Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor prin articole în presă, demonstraţii, conferinţe, demersuri diplomatice. Exista şi un curent germanofil (Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Constantin Stere) care, invocând pericolul rus şi tratatul din 1883, solicita intrarea în luptă alături de Puterile Centrale.

În anii 1914-1916, guvernul român a căutat să asigure înzestrarea şi pregătirea armatei pentru război: economia a fost orientată spre producţia militară; în vederea cumpărării de echipament militar s-au obţinut împrumuturi din partea Angliei şi s-au făcut comenzi către Germania şi Austro-Ungaria. Cu toate aceste măsuri, dotarea armatei române era modestă, căci industria autohtonă nu putea satisface decât o mică parte din cerinţe, iar transportul achiziţiilor din vest se făcea cu dificultate, mai ales după octombrie 1915 când prin atacul bulgar asupra Serbiei a fost tăiată singura rută utilizabilă (Salonic – Turnu-Severin). Ulterior, a trebuit să se recurgă la o rută ocolitoare, prin porturile ruseşti de la Marea Albă (Arhanghelsk) şi Pacific (Vladivostok).

Sub presiunea evenimentelor de pe front, Antanta a acceptat garanţiile scrise cerute, dar a şi somat România, în vara anului 1916, să intre în război „acum ori niciodată”. După îndelungi tratative, guvernul Brătianu a semnat cu reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei la Bucureşti, la 4 august 1916, tratatul de alianţă şi convenţia militară. În baza acestor documente, Antanta ne promitea sprijin militar concretizat în diverse modalităţi: trimiterea zilnică a 300 de tone de muniţii şi armament, armata rusă urma să participe cu trei divizii la apărarea Dobrogei în cazul unui atac al Bulgariei şi să desfăşoare mari operaţiuni în Galiţia şi Bucovina, trupele aliate de la Salonic trebuiau să angajeze o puternică ofensivă care să reţină o parte a armatelor Puterilor Centrale. De asemenea, se recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei şi egalitatea cu ceilalţi membrii ai alianţei, Antanta angajându-se să respecte integritatea teritorială a statului român. La rândul său, România urma să declare război Austro-Ungariei cel târziu la 14 august 1916. Consiliul de Coroană din 14 august 1916 a aprobat oficial tratatele şi a decis intrarea ţării noastre în război alături de Antantă, având convingerea că sosise timpul pentru ca poporul român să dovedească prin fapte că poate avea o patrie întregită.

TRATATUL DE ALIANŢĂ ÎNTRE ROMÂNIA, RUSIA, FRANŢA, ANGLIA, ITALIA, (4 AUGUST 1916) : „I. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia garantează integritatea teritorială a regatului României în toată întinderea fruntariilor sale actuale. II. România se obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile stabilite prin convenţia militară. III. Aliaţii recunosc României dreptul de a anexa teritoriile monarhiei Austro-Ungariei prevăzute şi hotărnicite în art. 4. VI. România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi în tot ce priveşte preliminariile, tratativele de pace, ca şi discutarea chestiunilor care vor fi supuse hotărârii conferinţei de pace.”

CONVENŢIA MILITARĂ RUSO-ROMÂNĂ: „1. România se obligă a mobiliza toate forţele sale de uscat şi de apă şi a ataca Austro-Ungaria cel mai târziu la 14 august 1916. 2. Armata rusă se obligă să atace în chipul cel mai energic pe tot frontul austriac. 3. Rusia se obligă să trimită în Dobrogea două divizii de infanterie şi una de cavalerie, pentru a coopera cu armata română contra armatei bulgare. Aliaţii se obligă a executa o hotărâtă ofensivă prin armata lor de la Salonic cel mai târziu cu opt zile înainte de începerea atacului României. 4. [...] se obligă a furniza României muniţiuni şi material.”

5.2. Beligeranţa (1916 - 1918)

Consiliul de Coroană, ţinut la Cotroceni la 14/27 august 1916, a hotărât intrarea României în război numai împotriva Austro-Ungariei, căreia i s-a declarat război. Germania (15 august), Turcia (17 august) şi Bulgaria (20 august) se vor solidariza cu aliata lor şi vor declara război României. Conform planului de operaţiuni „Ipoteza Z”, trei armate române (în total, 420.00 de militari) au acţionat la graniţa cu Austro-Ungaria pentru a elibera Transilvania şi o armată (142.000 de militari) a acţionat de-a lungul graniţei de sud, cu scopul de a apăra frontiera împotriva unui atac germano-bulgar şi pentru a asigura acoperirea debarcării trupelor ruseşti în Dobrogea. România a intrat în război fără ajutorul promis din partea Antantei. În urma mobilizării, armata română cuprindea 813.758 soldaţi şi 19.843 ofiţeri, dar din punct de vedere al echipamentului şi al aprovizionării situaţia era dificilă: cele mai serioase deficienţe priveau artileria grea, mitralierele şi avioanele; mulţi militari aveau o instrucţie insuficientă; de asemenea, numărul de locomotive şi vagoane era prea mic pentru a asigura transportul operativ. Toate acestea aveau să se resimtă în timpul participării la război. Obiectivul iniţial al armatei române era eliberarea Transilvaniei şi apoi înaintarea pe valea Tisei şi pe valea Dunării pentru a tăia sursele de aprovizionare a armatei austro-ungare.

La 14 august 1916, România a intrat în războiul pentru unitatea naţională, declarând război Austro-Ungariei şi trecând la eliberarea Transilvaniei, sub deviza „acum ori niciodată”. Ofensiva peste Carpaţi a debutat victorios: militarii români au preluat sub control principalele trecători ale Carpaţilor, au eliberat localităţile Braşov, Făgăraş, Miercurea--Ciuc, Odorhei, Orşova Sf. Gheorghe, Gheorgheni şi Orşova, avansând până aproape de Sibiu şi Sighişoara. Dar această înaintare entuziastă a fost oprită, ca urmare a victoriei obţinută în sud, la Turtucaia (19 - 24 august 1916) de către germani şi bulgari. S-a creat o situaţie dramatică: Antanta nu şi-a îndeplinit promisiunea de a trimite trupe ruseşti care să lupte alături de români şi nu a început ofensiva în zona Salonic (prin care ar fi obligat Bulgaria să nu atace România). În plus, contraofensiva austro-germană din Transilvania a silit armata română să se retragă pe linia

2

Carpaţilor, unde a avut loc „bătălia trecătorilor”. În Carpaţii Orientali atacul duşman a fost oprit („Pe aici nu se trece”), dar la Jiu şi Olt frontul a fost rupt şi România invadată. Inamicul a acţionat pe mai multe direcţii: în nord a înaintat pe valea Oltului şi pe valea Jiului, în sud a ocupat Dobrogea şi a trecut Dunărea la Zimnicea. În acest context, după lupte grele duse în octombrie-noiembrie 1916 pe Jiu, pe Olt, precum şi la Neajlov-Argeş (16 – 20 noiembrie 1916), o mare parte a ţării, inclusiv Bucureştiul (23 noiembrie 1916), au intrat sub ocupaţie străină. Armata română a suferit pierderi grele în oameni (250.000 de morţi, răniţi sau prizonieri) şi în echipament: două treimi din dotarea individuală, jumătate din numărul de mitraliere şi un sfert din totalul tunurilor. După patru luni de luptă, armata română pierdea două treimi din teritoriul naţional şi jumătate din efectiv. Cauzele acestei înfrângeri au fost multiple: obiectivele încredinţate armatei române erau ambiţioase, dar nerealiste; România era înconjurată din trei părţi de duşmani; în sud, avea de apărat o frontieră de 1.700 km; avea o armată numeroasă, dar slab echipată şi lipsită de experienţă; aliaţii nu şi-au respectat promisiunile; planul de război obliga la ofensive pe două fronturi.

La sfârşitul lunii noiembrie 1916, autorităţile şi armata română s-au retras în Moldova. În acelaşi timp, zeci de mii de locuitori au luat drumul pribegiei spre Moldova, pentru a nu rămâne sub ocupaţia inamicului. Retragerea s-a făcut în dezordine, mulţi bătrâni, femei şi copii murind de foame şi de frig. Realitatea a arătat că guvernanţii nu au luat măsurile necesare pentru dotarea corespunzătoare a armatei, iar planurile de acţiune militară s-au dovedit nerealiste. În conştiinţa publică se va crea un curent împotriva liberalilor, vinovaţi de „pierderile inutile” din campania anului 1916. Avându-se în vedere situaţia dificilă în care se găsea ţara, autorităţile au decis să pună la adăpost în Rusia, temporar, tezaurul Băncii Naţionale a României precum şi alte valori.

În teritoriul cucerit (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), Puterile Centrale au organizat un sever regim de ocupaţie militară care a produs mari pagube materiale şi multe suferinţe populaţiei: rechiziţii, demontarea unor instalaţii industriale şi trimiterea lor în ţările învingătoare, confiscarea mijloacelor de locomoţie şi a depozitelor de alimente, pedepsirea celor ce nu se supuneau noilor autorităţi. Germania a dominat prin administraţia şi economia organizate cu eficienţă teutonică. Alimentele au fost raţionalizate. Frontul s-a stabilizat în final în sudul Moldovei (ianuarie 1917), pe linia Focşani - Galaţi. România a fost înfrântă, dar nu a fost scoasă din luptă. Moldova reprezenta speranţa renaşterii statului român. La Iaşi, oraş devenit capitală provizorie, s-a format un guvern de uniune naţională (11 decembrie 1916), condus de Ionel Brătianu, în care intrau şi conservatorii-democraţi în frunte cu Take Ionescu. Principalele obiective pe plan intern ale acestui guvern au fost reforma agrară şi cea electorală. Moralul scăzut al ostaşilor în urma înfrângerii suferite, teama faţă de posibilele tulburări sociale şi revoluţia rusă din martie 1917 au dat impuls reformelor. Pentru impulsionarea rezistenţei militare, la 23 martie 1917, regele Ferdinand a promis armatei înfăptuirea celor două mari reforme (agrară şi electorală), iar Parlamentul a hotărât să modifice Constituţia (iulie 1917) spre a facilita împlinirea acestor promisiuni.

Situaţia populaţiei din Moldova a fost foarte grea în perioada 1917-1918. Resursele erau insuficiente pentru o populaţie de două ori mai numeroasă decât înainte. Suferinţele au fost agravate de izbucnirea unei epidemii de tifos, care a răpus peste 80.000 de oameni. Cu sprijinul Antantei, până în mai 1917, armata română s-a refăcut şi a fost dotată cu armament modern. Ea cuprindea 700.000 de militari din care 460.000 erau pregătiţi pentru operaţiuni, organizaţi în Armata I şi Armata a II-a. La sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot, sosită în ţară în octombrie 1916; totodată, s-au îmbunătăţit comunicaţiile şi s-a organizat „Crucea Roşie” sub patronajul reginei Maria. Planul armatei române viza o ofensivă în zona Nămoloasa, în timp ce Puterile Centrale mizau pe atacarea Moldovei de la sud la nord, în zona Oituz şi de la vest spre est, pe valea Siretului.

Războiul a fost reluat pe frontul din Moldova în iulie 1917. Cu un moral bun şi cu o dotare tehnică modernă, pusă la dispoziţie de aliaţii României, armata română a dejucat planul comandamentului german de a scoate România din război, făcând imposibilă cucerirea Moldovei. Generalul Alexandru Averescu a pornit ofensiva de lângă Mărăşti (11 - 19 iulie 1917), în cadrul efortului general aliat de pe fronturile de est şi vest de a învinge Puterile Centrale. Dar succesul obţinut de armata română nu a putut fi exploatat. Situaţia din Galiţia şi Bucovina se agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau. La 24 iulie 1917, von Mackensen profită de situaţie şi lansează o ofensivă menită să scoată România din război. În bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie – 6 august 1917), ruşii se retrag din faţa atacului german. Dar Armata I română reuşeşte să-i oprească pe germani, provocându-le pagube importante. În nord, Armata a II-a română a reuşit să respingă un atac austro-german la Oituz (26 iulie – 9 august). Ca urmare, planul Puterilor Centrale a eşuat, dar evenimentele din Rusia (25 octombrie 1917 - lovitura de stat bolşevică) au schimbat radical situaţia militară şi politică.

La bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au luat parte şi voluntari români din monarhia austro-ungară aflaţi prizonieri în Rusia, la Darniţa. (Istoricul N. Iorga afirma că «Darniţa a fost prima Alba-Iulia a românilor»). Armata română, comandată de adevărate personalităţi militare, între care generalii Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, Constantin Prezan, a făcut dovada unui înalt spirit de sacrificiu în apărarea teritoriului naţional. Nepieritoare pagini de istorie au scris căpitanul Grigorie Ignat, Ecaterina Teodoroiu ş.a.

Dar, la finele anului 1917, situaţia României s-a înrăutăţit ca urmare a ieşirii Rusiei Sovietice din război. Trupele ruseşti (un milion de militari) au părăsit linia frontului într-o totală dezordine, dedându-se la agitaţii bolşevice. Armatele ruseşti din Moldova, în curs de dezmembrare, devin adevărate bande de jefuitori, comiţând jafuri, distrugeri şi provocând incidente la Galaţi, Paşcani, Iaşi. Forţele române sunt transformate în forţe de poliţie pentru zona din spatele frontului. Aliaţii României ar fi dorit ca ea să continue să lupte singură. Acest lucru era însă imposibil. Ca urmare, armata română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi neutralizându-i pe ruşi. În replică,

3

autorităţile bolşevice de la Petersburg au recurs la măsuri dure: arestarea lui Constantin Diamandy – reprezentantul României în capitala rusă (decembrie 1917), ruperea legăturilor diplomatice (13 ianuarie 1918) şi confiscarea tezaurului statului român.

La începutul anului 1918, presiunile Puterilor Centrale asupra României s-au amplificat, cerându-se înlăturarea regelui Ferdinand şi încheierea grabnică a păcii. Evenimentele din spaţiul rus şi ieşirea Rusiei din război prin semnarea armistiţiului şi a păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918), precum şi ocuparea Ucrainei de către trupele germane şi austro-ungare, au împiedicat România să valorifice victoriile din anul 1917 şi au obligat-o să semneze, la rândul său, armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie / 9 decembrie 1917) şi pacea de la Bucureşti (24 aprilie / 7 mai 1918). În acest context, primul ministru Ion I. C. Brătianu a demisionat, fiind urmat la guvern de Alexandru Averescu (ianuarie 1918) şi apoi de conservatorul filogerman Alexandru Marghiloman (martie – octombrie 1918). După ample dezbateri în Consiliul de Coroană (februarie - martie 1918), unde trebuia să se aleagă între o pace umilitoare sau ocuparea întregii ţări de inamic (căci frontul din Moldova rămăsese descoperit în urma plecării armatei ruse), s-a optat pentru prima variantă. Între a fi ocupată complet de inamic şi a supravieţui ca stat, s-a ales ultima soluţie. Misiunea răspunderii acestei soluţii a fost încredinţată de rege guvernului condus de Alexandru Marghiloman, care şi-a sacrificat viitorul politic în favoarea intereselor naţionale (el va fi considerat de mulţi români un trădător). Astfel, guvernul Marghiloman a încheiat cu Puterile Centrale pacea de la Bucureşti (la 24 aprilie 1918), care cuprindea prevederi dureroase: Dobrogea era ocupată de Bulgaria; Austro-Ungaria lua o parte din Munţii Carpaţi, însumând 5.600 km 2; Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe timp de 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului; armata română era demobilizată, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Dintr-un teritoriu de 137.000 km2 cât avusese România înainte de război, rămânea sub ocupaţia Puterilor Centrale o suprafaţă de 100.000 km2 (Dobrogea şi Muntenia până la Siret), cuprinzând 72% din populaţie. Pacea de la Bucureşti, pe care regele Ferdinand a refuzat s-o semneze, deşi umilitoare, permitea supravieţuirea statului român. Deşi prin Tratatul de la Bucureşti România devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale, guvernul a obţinut recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.

În octombrie-noiembrie 1918, pe fondul succeselor militare ale Antantei, guvernul condus de generalul Constantin Coandă (investit la 24 octombrie 1918), a proclamat mobilizarea generală şi armata română a reintrat în război, pacea de la Bucureşti fiind considerată un act nul şi neavenit. Sfârşitul războiului, 29 oct./11 nov. 1918, a găsit România în tabăra învingătoare. Participarea sa la război a avut drept scop realizarea unităţii naţionale pentru care a dat o imensă jertfa - aproximativ 800.000 morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri. La 18 noiembrie 1918, într-o atmosferă de entuziasm, regele Ferdinand şi regina Maria au revenit la Bucureşti, fapt ce simboliza împlinirea idealului de întregire teritorială. Curând după aceea s-a născut România Mare. Primul Război Mondial a oferit românilor prilejul de a transpune în realitate ideea reunirii lor într-un singur stat. Dacă decizia efectivă de alipire a noilor teritorii la Regatul Român a intrat în vigoare ca urmare a tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920, participarea la război a României, alături de Puterile Antantei - Franţa, Anglia, Rusia şi, din 1915, Italia - a constituit argumentul hotărâtor pentru oamenii politici români - în frunte cu Ion I.C. (Ionel) Brătianu - care au pledat cauza României la tratativele de pace.

neutralitate - situaţia în care, în cazul unui conflict, o ţară nu face parte dintre beligeranţi.germanofil - simpatizant al alianţei cu Germania.„acum ori niciodată” - cuvinte care exprimau hotărârea de a intra în război pentru a se realiza Marea Unire.armistiţiu - înţelegere între adversari pentru oprirea temporară a luptelor.casus foederis - clauza prevăzută într-un tratat de alianţă ce prevede, în anumite condiţii, obligaţia statelor membre de a acţiona în comun.neutralitate - situaţie juridică şi politică a unui stat care nu participă la războiul dintre alte state, neacordând sprijin armat statelor aflate în război.neutralitate permanentă - neutralitatea statelor care nu participă la nici un fel de alianţe militare.

6. MAREA UNIRE DIN 1918

Românii din teritoriile aflate sub dominaţie austro-ungară (Bucovina, Transilvania, Banat), încurajaţi de intrarea patriei-mame în război (august 1916), sperau într-o apropiată întregire. Această speranţă s-a păstrat, în ciuda insucceselor militare din toamna anului 1916 şi a măsurilor severe luate de autorităţile austriece în Bucovina şi de cele maghiare în Transilvania (suspendarea unor publicaţii româneşti, urmărirea şi arestarea fruntaşilor mişcării naţionale, interzicerea activităţilor politice ş.a.). Obligaţi să se înroleze în armata austro-ungară, numeroşi ardeleni şi bucovineni au trecut linia frontului la fraţii lor români, dovedindu-şi astfel credinţa în împlinirea idealului Marii Uniri. În mai/iunie 1917, un contingent de ostaşi ardeleni şi bucovineni - foşti prizonieri în Rusia- s-a înrolat în armata română.

Acţiunile vizând înfăptuirea României Mari s-au intensificat în 1918, când în Europa centrală şi de sud-est au apărut o serie de factori favorizanţi: afirmarea ideii autodeterminării popoarelor, în urma revoluţiei bolşevice din Rusia (1917) şi a publicării celor 14 puncte ale preşedintelui american Wilson (ianuarie 1918); victoriile militare ale Antantei; izbucnirea revoluţiilor de la Viena şi Budapesta (octombrie 1918); eşuarea încercărilor Curţii de la Viena de salvare a imperiului austro-ungar (la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat manifestul „Către popoarele mele credincioase”, în care propunea federalizarea Austro-Ungariei, dar această iniţiativă nu a avut succes); mutaţiile produse de război în mentalitatea colectivă. Au existat o simultaneitate şi o convergenţă de acţiune în direcţia realizării Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice şi militare ale statului român s-au împletit cu acţiunile pentru autodeterminare naţională ale românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină. Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei,

4

Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial, când dispăreau de pe harta Europei Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar. Unirea cu Regatul României a acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării pe plan internaţional a principiului autodeterminării şi a celui al naţionalităţilor.

6.1. Basarabia

a) Autonomia. În fruntea mişcării pentru autonomie, s-a aflat Partidul Naţional Moldovenesc, creat pe 3 aprilie (martie, pe stil vechi) 1917 şi avându-l în frunte pe Vasile Stroescu. Începând cu aprilie 1917, în Chişinău şi în celelalte centre urbane s-a trecut la organizarea unor întruniri unde se discuta despre atitudinea ce trebuia adoptată în noul context determinat de revoluţia rusă. Ideile fundamentale erau obţinerea autonomiei, menţinerea ordinii, alegerea unor organe reprezentative ale populaţiei româneşti, înfăptuirea reformelor economico-sociale: la întrunirea delegaţilor cooperativelor săteşti (6/19 aprilie 1917) s-a solicitat autonomia administrativă, religioasă, şcolară şi economică pentru Basarabia; cu ocazia marii adunări de la Odessa, din 18 aprilie / 1 mai 1917, la care au participat peste 10.000 de militari români, precum şi numeroşi profesori, preoţi şi studenţi, s-a hotărât formarea „cohortelor ostăşeşti” pentru menţinerea ordinii publice tulburată de trupele ruseşti în dezagregare; congresul preoţimii organizat la Chişinău pe 19 aprilie / 2 mai -20 aprilie / 3 mai 1917 a solicitat formarea unui „Înalt for cu atribuţii legislative şi executive”; dascălii basarabeni cereau introducerea alfabetului latin în şcoală.

Dacă în primăvara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei în cadrul statului federativ rus (atitudine determinată de teama de Rusia şi de urmările în planul mentalităţii produsă de îndelungata stăpânire ţaristă), treptat, sub impulsul unui puternic proces de redeşteptare naţională a devenit predominantă aspiraţia unirii cu România. Procesul de redeşteptare naţională a fost încurajat de diverşi factori: rolul mobilizator al gazetei „Cuvânt moldovenesc” care-i chema pe basarabeni la „deşteptare din somnul de moarte”; hotărârea voluntarilor ardeleni şi bucovineni de a lupta în armata română pentru înfăptuirea Marii Uniri (manifestul de la Darniţa, 13/26 aprilie 1917); contribuţia intelectualilor din Ardeal, Bucovina şi vechiul Regat (refugiaţi în Basarabia) la tipărirea unor cărţi şi abecedare în limba română, organizarea cercurilor de istorie, geografie şi cântec românesc, editarea ziarului „Ardealul” sub redacţia lui Onisifor Ghibu (octombrie 1917); întâlnirile soldaţilor basarabeni cu românii din celelalte teritorii, pe front, în spitalele de răniţi, în lagărele de prizonieri.

Tendinţele Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra acestei provincii au avut ca rezultat, în vara anului 1917, intensificarea mişcării pentru autonomia Basarabiei. Partidul Naţional Moldovenesc s-a străduit să dea coerenţă acţiunilor populaţiei dintre Prut şi Nistru şi să apere Basarabia atât de pretenţiile naţionaliştilor ucraineni, care doreau s-o integreze într-o Ucraină independentă, cât şi de bolşevicii ruşi, care încercau s-o câştige de partea revoluţiei proletare. În octombrie 1917 se desfăşoară la Chişinău „Congresul ostaşilor moldoveni” care a proclamat „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei' şi a decis constituirea unui organ reprezentativ al Basarabiei numit Sfatul Ţării, avându-l ca preşedinte pe Ion Inculeţ . Puterea executivă era exercitată de Consiliul de directori generali, care îl avea în frunte pe Petre Erhan. Realizarea deplină a autonomiei îşi găsea expresia în proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917), membră cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.

b) Unirea cu România. În lunile următoare, însă, situaţia Basarabiei se agravează. Destrămarea armatei ruse, in-tensificarea agitaţiilor bolşevice ameninţau securitatea politică şi militară a teritoriului rămas neocupat. Pentru a pune capăt anarhiei create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut guvernului român să trimită trupe. Acestea au restabilit ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării (ianuarie 1918). În consecinţă, la 13 ianuarie 1918, guvernul Rusiei Sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul, care fusese transportat la Petrograd înainte de ocuparea Bucureştiului. În noile condiţii, Sfatul Ţării a hotărât independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie 1918). Ultima etapă a autodeterminării Basarabiei s-a realizat prin actul din 27 martie 1918. Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România. În Actul citit de deputatul Ion Buzdugan erau formulate „bazele” pe care se realiza unirea: Sfatul Ţării urma să funcţioneze până la înfăptuirea reformei agrare; Basarabia îşi păstra autonomia provincială; drepturile minorităţilor trebuiau respectate; această provincie era reprezentată în Consiliul de Miniştrii de doi miniştrii fără portofoliu, iar în parlament de un număr proporţional cu totalul populaţiei din acest teritoriu; erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Rezultatul votului a fost comunicat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, aflat la Chişinău. Prin Decretul regal nr. 842/22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii.

6.2. Bucovina

a) Autonomia. Încă din perioada războiului, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina erau organizaţi în Asociaţia Românilor Bucovineni şi Transilvăneni. Aceasta a susţinut intrarea României în război alături de Antanta.

Situaţia s-a complicat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918). Asupra provinciei ridica pretenţii Ucraina. Ca răspuns la Manifestul adresat de împăratul Carol I (3 octombrie 1918) privind organizarea federalistă a Austro-Ungariei, deputaţii români din Clubul Parlamentar din Viena au transformat acest organism în Consiliul Naţional Român din Austria, avându-i în conducere pe Constantin Iosipescu-Grecul şi pe liderul socialist George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, C.N.R. a cerut oficial, în numele naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a

5

exprimat dorinţa de secesiune. Deputaţii ucraineni, bazându-se pe sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus, deoarece ridicau pretenţii asupra nordului Bucovinei. La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali de la Universitatea din Cernăuţi, condus de profesorul Sextil Puşcariu, a scos ziarul „Glasul Bucovinei”, care a influenţat puternic conştiinţa colectivă; voluntarii bucovineni, foşti militari în armata austro-ungară, aflaţi în Basarabia, au exprimat sprijinul pentru unire. La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14 octombrie 1918 s-a convocat o adunare naţională la Cernăuţi, care s-a proclamat Adunare Constituantă. Aceasta a hotărât „unirea Bucovinei integrale” cu celelalte provincii româneşti din imperiu într-un stat naţional independent. Tot atunci s-a format Consiliul Naţional, ca organism reprezentativ, şi un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor.

Situaţia Bucovinei s-a complicat în această perioadă. Adunarea Ucraineană, susţinută de Aurel Onciul (fost deputat român în Parlamentul austriac), acţiona pentru încorporarea nordului Bucovinei. În aceste împrejurări, Consiliul Naţional a solicitat sprijinul armatei române. Guvernul român a aprobat, la 23 octombrie 1918, intrarea unei divizii în Bucovina şi a informat guvernul austriac în privinţa acestei decizii. La 12 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a votat „Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei”. Faza autonomiei se încheia, trecându-se la etapa a doua.

b) Unirea cu România. Prin integrarea Bucovinei la România, urma să se asigure acestei provincii condiţiile necesare unei dezvoltări progresive. Tratativele purtate cu reprezentanţii guvernului de la Iaşi au dus la convocarea Congresului General al Bucovinei pentru data de 15 noiembrie 1918. Întrunit la data stabilită, Congresul a votat în unanimitate unirea necondiţionată a Bucovinei cu România. La această hotărâre au aderat locuitorii germani şi polonezi. Evreii şi ucrainenii au refuzat să participe. Unirea Bucovinei cu România a fost consfinţită de regele Ferdi -nand prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

6.3. Transilvania

a) Autonomia. În Transilvania, mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular mai accentuat. Ea s-a bucurat de adeziunea unanimă a populaţiei româneşti. În 1918, emigraţia română din Transilvania, Bucovina şi Regatul României şi-a intensificat activitatea în vestul Europei. La 20 septembrie 1918, s-a format, la Paris, Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor, recunoscut de guvernele francez, englez şi italian, ca reprezentant al tuturor românilor.

În Transilvania, în septembrie 1918 şi-au reluat activitatea cele două forţe politice româneşti: Partidul Naţional Român (P.N.R.) şi Partidul Social-Democrat (P.S.D.). Românii au anunţat oficial hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea din 29 septembrie 1918, elaborată de cele două partide. Aceasta este o declaraţie de principii în care se regăsesc principalele componente ale conceptului wilsonian de autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor: libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii naţiunii în teritoriul său naţional, plebiscitul. Declaraţia era adresată Parlamentului Ungariei, unde a fost citită de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod pe data de 5/18 octombrie 1918. Această declaraţie a căpătat valoarea unei proclamaţii de independenţă. La 18 octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.), ca organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit din câte şase membri din fiecare partid (P.N.R. şi P.S.D.). El a devenit centrul de coordonare al mişcării naţionale din Transilvania, mutându-şi sediul la Arad în 21 octombrie / 3 noiembrie 1918.

În noiembrie, în întreaga Transilvanie s-au format, după modelul C.N.R.C., consilii şi gărzi naţionale locale. Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga provincie, reuşind să menţină ordinea în Transilvania. La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C. adresa o notă ultimativă guvernului ungar, cerând „întreaga putere de guvernare”. În acest context, s-au desfăşurat la Arad în 13-14 noiembrie 1918 tratativele cu reprezentanţii guvernului ungar, conduse, din partea română, de Iuliu Maniu. Aceştia au recunoscut organismele politice româneşti, dar au oferit românilor doar autonomia administrativă a Transilvaniei, după modelul cantonal elveţian. Propunerea părţii ungare a fost respinsă, Iuliu Maniu declarând categoric că dorinţa românilor era „despărţirea totală” de Ungaria.

b) Unirea cu România. Manifestul Către popoarele lumii adresat de C.N.R.C., la 5 noiembrie 1918, lumii civilizate demonstrează opiniei publice mondiale că unirea Transilvaniei cu România este voinţa întregii naţiuni române. C.N.R.C. a decis, în acelaşi timp, convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinţei românilor transilvăneni. La 7 noiembrie 1918, s-a publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării Naţionale a Românilor pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un caracter plebiscitar. La Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, au participat peste 100.000 de oameni şi 1.228 delegaţi aleşi. Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimitate declaraţia solemnă. Decizia de unire a Transilvaniei cu România a fost însoţită de un program de înnoiri ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării. În Rezoluţia unirii, căreia i-a dat citire Vasile Goldiş, se preciza că:

„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918, decretează unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal. III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele: 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani. 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reforma agrară radicală. 6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus. IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române Adunarea Naţională hotărăşte

6

instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.”

La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (cu rol de for legislativ), care a desemnat ca organ executiv Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr. 3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România. Astfel, se desăvârşea formarea României Mari. Noul stat românesc, având o suprafaţă de 295.049 km2 şi o populaţie de peste 18 milioane locuitori, a fost recunoscut pe plan internaţional prin tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920.

autodeterminare – dreptul unei naţiuni de a-şi alege statutul politic şi calea de dezvoltareegalitate confesională – principiu conform căruia toate cultele recunoscute ale unui stat sunt egale.egalitate politică – principiu conform căruia toţi cetăţenii unui stat au aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri politice.federalizare - constituirea unei uniuni din mai multe state autonome în cadrul unui stat unitar cu un guvern central.Marea Unire – proces politic-naţional în urma căruia provinciile româneşti (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) s-au unit cu Vechiul Regat.partid etnic – partid bazat (creat) pe apartenenţa etnică a membrilor săi.ratificare - acţiune prin care un tratat sau o convenţie sunt aprobate de statele semnatare prin intermediul organelor lor legislative.România Mare – stat rezultat în urma evenimentelor din 1918, când provinciile româneşti care aparţinuseră Imperiului Austro-Ungar şi celui Ţarist s-au unit cu România.stat naţional unitar – concept politic referitor la un stat aparţinând unei naţiuni; stat care formează un singur tot (fără provincii autonome).unificare administrativă – proces în urma căruia este cuprinsă într-un sistem unic administraţia unui stat.vot universal – drept acordat tuturor cetăţenilor unei ţări indiferent de rasă, naţionalitate, sex, credinţă religioasă, grad de pregătire şi stare materială de a participa la alegerile care desemnează organele reprezentative ale unui stat.

CAPITOLUL 5.

I. Secolul al XX-lea între democraţie şi totalitarism.Ideologii şi practici politice în Europa

1. VICTORIA DEMOCRAŢIEI

„Democraţia a trecut ultima şi cea mai grea dintre probe şi triumfă acum în întreaga lume”, declara, la sfârşitul Primului Război Mondial, omul politic italian Giovanni Giolitti, unul dintre principalii reprezentanţi ai liberalismului în Italia. Giolitti se înşela, deoarece pe ruinele Imperiului Ţarist apăruse deja, în octombrie 1917, primul regim totalitar al secolului al XX-lea (cel sovietic), iar în deceniile următoare regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, se vor instaura în numeroase ţări din Europa, Asia şi America Latină. Partidele şi regimurile totalitare au fost principalii adversari ai drepturilor omului şi democraţiei între 1917 şi 1989, iar înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism este una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

Sfârşitul Primului Război Mondial nu a reprezentat numai victoria militară a Statelor Unite ale Americii, Franţei şi Angliei împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, ci şi o victorie a democraţiei: marile imperii multinaţionale s-au destrămat, monarhiile seculare rusă, germană şi austro-ungară au fost înlăturate. Anul 1918 reprezintă apogeul ideii naţionale în Europa Centrală, locul imperiilor multinaţionale fiind luat de state naţionale - Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (lugoslavia din 1928), Finlanda şi statele baltice. Noile state au adoptat fie regimuri politice republicane, fie monarhia parlamentară, în cazul Iugoslaviei. Adoptarea votului universal şi reformele agrare consolidează regimurile democratice, mai noi sau mai vechi, din Europa. În Anglia (1918) şi în Statele Unite ale Americii (1920) sufragiul universal devine o realitate, dreptul la vot fiind extins şi asupra femeilor.

a) Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor democratice din Europa. La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei. Totuşi, perioada interbelică a fost dominată de instituirea, inclusiv în noile state europene, a regimurilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.). Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluripartidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum Danemarca, Suedia sau Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei. În timp, s-au manifestat diferenţe în abordarea problemelor economico-sociale, potrivit modelelor democratice consacrate.

În secolul al XX-lea are loc o confruntare între regimurile democratice şi cele totalitare. În timpul primului război mondial principiile democraţiei liberale au avut de suferit datorită intervenţiei puternice a statului pentru obţinerea victoriei. Mai mult, după încheierea acestuia statul caută să menţină controlul pentru soluţionarea marilor probleme cu caracter economic sau social. Totuşi, democraţiile parlamentare din statele învingătoare se consolidează. În cele mai importante state democratice – Marea Britanie, Franţa, S.U.A. – pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntă după război, electoratul a adus la putere partidele de dreapta: Partidul Conservator în Anglia, Blocul Naţional în Franţa, Partidul Republican în S.U.A. Acestea au promovat o politică economică de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la înmulţirea acţiunilor revendicative. Mai mult, în S.U.A. republicanii promovează o politică izolaţionistă în plan extern, protecţionistă (pe plan economic) şi puritană cu accente xenofobe (pe plan intern). Regimul politic rămâne cel prezidenţial, puterea preşedintelui fiind controlată de un parlament bicameral. După ce câştigaseră alegerile din 1912 şi 1916, democraţii se recunosc învinşi de republicani în 1920. Aceste partide vor domina scena

7

politică până la marea criză economică din 1929-1933. Alături de liberali şi de conservatori, pe scena politică bri tanică apare Partidul Laburist. Alegerile din 1920 sunt câştigate de Lloyd George, care conduce un guvern de coaliţie alcătuit din conservatori şi liberali. Alegerile ulterioare au asigurat însă alternanţa la putere. Viaţa politică a celei de-a III-a Republici franceze este mai tumultuoasă: existenţa unui mare număr de partide induce un anumit grad de instabilitate. Deceniul al treilea a fost dominat de coaliţii cu un contur politic nedefinit (Blocul Naţional şi Uniunea Naţională). Acestea au inclus forţe politice eterogene, de la dreapta moderată la stânga moderată, scopul politic principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care începuseră să-şi facă simţită prezenţa imediat după încheierea războiului.

În Europa centrală şi răsăriteană prăbuşirea marilor imperii (german, austro-ungar şi rus) a fost urmată de apariţia unor state cu regimuri politice liberal - democratice. Consolidarea sistemului democratic depindea în aceste state de rezolvarea a două probleme cheie: cea agrară şi cea constituţională. Noile state introduc, între 1919 - 1921, legi care, cu mici diferenţe, prevăd desfiinţarea marii proprietăţi în schimbul despăgubirilor şi redistribuirea pământului către ţărani. În acelaşi timp guvernele elaborează constituţii democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambiţiile conducătorilor şi lipsa de experienţă a electoratului, au dus la deteriorarea mecanismelor constituţionale şi la concentrarea puterii în mâinile executivului. În aceste condiţii viitorul democraţiei este tot mai mult legat de personalitatea şefului statului: dacă acesta respectă regulile constituţionale, regimul respectiv evoluează în sens democratic, cum a fost în Cehoslovacia. În schimb în alte state, ca de exemplu Polonia, evoluţia a fost spre autoritarism.

La scară globală, asigurarea păcii părea un fapt realizabil. Punând în operă principiile securităţii colective, pentru prima dată în istoria umanităţii majoritatea statelor lumii erau reunite într-o singură organizaţie internaţională, Liga Naţiunilor (1919). Principalul ţel al noii organizaţii era asigurarea păcii şi a securităţii internaţionale prin respectarea principiilor dreptului internaţional şi al tratatelor internaţionale. În pofida ezitărilor şi a dificultăţilor întâmpinate după cinci ani de război, democraţia părea consolidată. Oare aşa să fi fost?

Marea criză din 1929 -1933 pune în dificultate democraţiile liberale, care se confruntă cu grave probleme economice şi sociale. În timp ce în state precum Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau în Cehoslovacia, unde regimurile democratice supravieţuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instalează regimuri autoritare.

b) Liberalismul tradiţional şi criza de după 1918. Sfârşitul crizelor politice şi militare reprezentate de Primul Război Mondial nu a însemnat însă sfârşitul tuturor crizelor. Regimurile politice democratice au întâmpinat reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice. Mişcările sociale, frustrările create de rezultatele tratatelor de pace, fenomenele economice negative apărute în anii imediat următori încheierii războiului puneau sub semnul întrebării viabilitatea vechilor principii liberale. Crizele politice majore generate de victoria sovietelor în Rusia - revoluţia spartakistă de la Berlin (1918-1919) şi proclamarea Republicii Sovietice Ungare (1919) – au fost cu greu soluţionate. Europa şi lumea întreagă erau ameninţate de extremismul politic.

Paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice au fost tratatele de pace ce încheie Primul Război Mondial. În toate cele cinci cazuri, tratatele continuau distrugerea foştilor adversari, de data aceasta prin mijloacele diplomaţiei. Cazul cel mai flagrant era cel al Germaniei, declarată unic vinovat pentru declanşarea războiului şi obligată nu numai să plătească uriaşe despăgubiri de război şi să abandoneze orice pretenţii coloniale, dar şi să renunţe complet la propria armată. Germania pierdea 13% din teritoriu, 12% din populaţie, 48% din minereurile de fier, 15% din producţia agricolă şi 10% din industrie. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza economică, de inflaţia galopantă şi de ocuparea de către francezi a zonei demilitarizate a Ruhrului (1923). În aceste condiţii, tânăra republică de la Weimar (1919) făcea cu greu faţă atât ofensivei extremei stângi, cât şi celei drepte în curs de constituire. La rândul ei, Italia era departe de a fi o sursă de stabilitate. În timp ce comuniştii marchează precaritatea situaţiei economice prin greve de proporţii (1920), forţele ultranaţionaliste fasciste nu ezitau să-şi afişeze violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de pace care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea stângii.

Serioase probleme economice şi sociale au existat însă şi în statele învingătoare. Inflaţia, creşterea lentă a salariilor, reconversia industriei militare conduc la marile greve ale anilor 1919-1920. Admiratorii revoluţiei ruse (1917) devin tot mai activi în Europa de Vest, determinând, pe de o parte, scindarea partidelor social democrate şi apariţia celor comuniste, iar pe de altă parte lovituri de forţă de genul „revoluţiei spartakiste”. Liberalismul tradiţional părea să nu găsească soluţii pentru această nouă şi complexă realitate economică, socială şi politică. Semnele declinului său încep să prindă tot mai evident contur în întreaga Europă. Demisia lui Lloyd George (1922), „topirea” liberalilor în diversele grupări de forţe care aveau să conducă Germania, Italia sau Franţa, ponderea tot mai mare pe care o au în viaţa politică partidele populare, cele socialiste, comuniste sau naţionaliste sunt numai câteva dintre argumentele care pot fi aduse în acest sens. Deşi situaţia liberalilor români era mai bună, aceştia reuşind să-şi impună programul politic, concurenţa partidelor apărute după război era tot mai acerbă.

Boom-ul economic american al anilor '20 şi cei câţiva ani de creştere economică, de atenuare a problemelor sociale şi de creştere a consumului ce au urmat (aproximativ 1923-1928) păreau să readucă încrederea în soluţiile oferite de liberalismul tradiţional. Declanşată chiar în patria „laissez-faire-ului”, marea criză economică a anilor 1929-1933 avea să dea acestuia lovitura de graţie.

8

2. IDEOLOGII ŞI PRACTICI TOTALITARE

a) Idei şi regimuri totalitare. Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reacţiile faţă de modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări extremiste şi la instaurarea, în multe state europene a unor regimuri dictatoriale. În acest context îşi fac apariţia ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă. Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trăsături comune: existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului, încălcarea de către regim a drepturilor omului, lichidarea oricărei forme de opoziţie, supravegherea populaţiei de către poliţia politică, cenzura presei etc. Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului.

Cele două războaie mondiale au stat la originea apariţiei şi proliferării mişcărilor şi regimurilor totalitare. După 1918, au apărut mişcări politice fasciste mai întâi în ţările învinse în Primul Război Mondial: Germania (1919), Ungaria sau Bulgaria (1923), ori nemulţumite, ca Italia (1919), de beneficiile teritoriale şi politice obţinute în urma conflictului. Partide cu caracter fascist au apărut şi în România (1927), Spania, Portugalia, Belgia, Marea Britanie, Franţa. Toate aceste mişcări afişau un naţionalism agresiv, erau profund antiliberale, iar multe dintre ele - Partidul Naţional-Socialist în Germania, Partidul Apărării Rasei în Ungaria, Legiunea Arhanghelului Mihail în România - erau antisemite. Partidele fasciste întrebuinţau în mod obişnuit violenţa în spaţiul public, iar unele aveau şi o componentă paramilitară. Violenţele de stradă şi asasinatul politic au fost practicate de toate mişcările fasciste. În unele ţări, partidele fasciste au ajuns la putere între cele două războaie mondiale (Italia 1922, Germania 1933), iar în altele, precum Slovacia, România sau Ungaria, acestea au fost aduse la putere în ajunul sau în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu sprijinul direct al Germaniei lui Hitler.

După cucerirea puterii în Rusia de către bolşevici în 1917, au apărut numeroase partide comuniste pe toate continentele, însă până în 1945 doar în două ţări - Uniunea Sovietică şi Mongolia - au existat regimuri comuniste. Spre deosebire partidele fasciste, partidele comuniste din perioada interbelică formau o organizaţie politică bine integrată - Internaţionala Comunistă - coordonată din capitala sovietică. Aşa se explică faptul că partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de instrumente de subversiune politică şi de spionaj ale Uniunii Sovietice.

Dacă principalele regimuri fasciste - cel italian şi cel german - au fost învinse în al Doilea Război Mondial şi s-au prăbuşit, victoria obţinută cu acest prilej de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi a Europei centrale şi de răsărit au dus la instalarea, între 1944 şi 1948, prin lovituri de forţă şi prin fraudarea alegerilor, a unor regimuri comuniste în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi în estul Germaniei. După 1944, comuniştii au luat puterea, cu sprijinul direct sau indirect al Uniunii Sovietice, şi în alte ţări: lugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba.

b) Fascismul a apărut în Italia, după încheierea Primului Război Mondial, în condiţiile crizei profunde pe care o traversa această ţară. Mişcarea fascistă era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri, care sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile comuniste. Fascismul a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor corporaţiilor, noua organizare urmând, în concepţia iniţiatorilor ei, să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a „onoarei naţionale”. Ei considerau că statul naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-l compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini. Decepţionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, zguduită de ample mişcări sociale, provocate şi susţinute de stânga socialistă, care ameninţa cu instaurarea dictaturii proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării. În faţa acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.

Fasciştii organizează „marşul asupra Romei” (1922) determinându-l pe regele Victor Emanuel al III-lea , care se temea de tulburări sociale, să demită guvernul şi să accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputaţilor devine majoritar fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii. Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a fost redusă la tăcere, libertatea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost interzisă, Partidul Naţional Fascist devenind formaţiune politică unică. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste „Ovra” şi rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925, care stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici. Regimul fascist era susţinut de şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila. Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere „statul corporatist” care asigura prosperitatea tuturor categoriilor sociale, dar în care nu primau interesele individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte. Pentru atragerea maselor „il Duce” a impus adoptarea unor măsuri şi programe care s-au bucurat de susţinere populară: a încercat să controleze marele capital, să stăvilească abuzurile şi corupţia, a luat măsuri împotriva Mafiei. Printr-o propagandă abilă fasciştii au urmărit să redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei. Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste (populaţia matură, prin Dopolavoro, copiii şi tinerii, prin Avanguardisti şi Ballila). Antrenarea Italiei în agresiuni externe şi în al doilea război mondial a determinat scăderea popularităţii lui Mussolini şi retragerea sprijinului popular. A fost înlăturat de la putere în iulie 1943.

9

c) Nazismul (naţional-socialismul german) ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf” (Lupta mea). La baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul şi antisemitismul. Nazismul a apărut într-o perioadă dificilă pentru naţiunea germană. Germania care fusese învinsă în primul război mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Germanii considerau că li s-a impus un „dictat”. Naziştii au pus un mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler considera vinovat pentru problemele economice şi sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare. Singura soluţie pe care o susţinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider providenţial care să supună naţiunea în numele binelui general. El urmărea crearea unui imperiu (Reich) care să-i cuprindă pe toţi germanii. Justifica expansiunea germană prin nevoia de „spaţiu vital” pentru rasa ariană, considerată superioară şi susţinea necesitatea cuceririi acestuia prin război. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism şi în special din antisemitism, o componentă esenţială a programului său. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane şi de aceea naziştii susţineau eliminarea lor prin exterminare.

Preluarea puterii de către nazişti are loc în ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor alegerilor din 1932, preşedintele Hindenburg l-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducătorul Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP). Având majoritatea în Parlament (Reichstag), Hitler a obţinut puteri dictatoriale, în martie 1933, devenind ulterior Führer (conducător). Acest fapt semnifică sfârşitul republicii de la Weimar şi instaurarea dictaturii naziste în Germania. Primele măsuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase în afara legii cu excepţia Partidului Naţional Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi adversarii din propriul partid. În anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat şi atribuţiile acestuia proclamându-se „Führer”.

De la început evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârşitul anului 1934 cei mai mulţi avocaţi, medici, profesori şi funcţionari evrei şi-au pierdut slujbele sau dreptul de a-şi practica meseriile. Prin Legile de la Nürenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile în cadrul statului german. Crimele naziste asupra evreilor nevinovaţi s-au înmulţit, aşa cum s-a întâmplat în 9/10 noiembrie 1938, când mulţi au fost ucişi, în Noaptea de cristal. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală împotriva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului („Shoah”), până în anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei, proveniţi atât din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste, în lagăre de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele, sau Hitlerjugend (Tineretul hitlerist). Presa a fost cenzurată, iar propaganda regimului prin publicaţii, radio, cinematografe s-a intensificat. Temuta poliţie politică a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Cultura a fost subordonată scopurilor regimului. Tineretul era educat în spiritul unui devotament fanatic faţă de regim şi înregimentat în organizaţii precum „Tineretul Hitlerist”. Controlul regimului a fost instituit şi asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tău - care constituiau contrariul valorilor promovate de naţional socialişti.

d) Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamentat teoria „luptei de clasă “. El susţinea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care proletariatul va prelua pe cale revoluţionară puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi într-un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia.

În concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau „avangarda” proletariatului. Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viaţă prin realizarea unei societăţi iară clase, în care să fie instaurate egalitatea şi dreptatea. Teoria marxistă susţinea că în prima etapă, cea a construirii socialismului, era necesară menţinerea statului, ca instrument al „dictaturii” proletariatului, necesar reprimării oricărei forme de rezistenţă a duşmanilor clasei muncitoare.

În luna februarie a anului 1917, Rusia era afectată de sărăcia generalizată şi de înfrângerile de pe front. În aceste condiţii, a izbucnit, la Petrograd, revoluţia condusă de Partidul Constituţional Democrat (al burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie / 1 martie 1917, iar a doua zi, ţarul a abdicat. Ulterior, conduşi de Vladimir Ilici Lenin, bolşevicii au declanşat acţiunile în forţă pentru preluarea puterii, realizată prin lovitura de stat de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, de la Petrograd. Denumită Revoluţia din Octombrie, aceasta este considerată actul de naştere al statului sovietic. Reformele adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor şi băncilor, naţionalizarea pământului, proclamarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Statul şi-a impus controlul în economie, proprietatea privată fiind înlocuită cu cea de stat sau colectivă. Între anii 1918-1921 s-a desfăşurat un război civil între partizanii vechiului regim (albii) şi susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai multe state europene au intervenit militar împotriva Rusiei Sovietice. Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă (cunoscută cu abrevierile CEKA, NKVD apoi KGB) cu misiunea de a-i lichida pe toţi cei care se opuneau noului regim, a fost suprimată libertatea presei, ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta, a fost decretată munca obligatorie, a fost înfiinţată Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea internă şi a fost respinsă intervenţia străină. În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina, Bielorusia şi Transcaucazia în anul 1922, toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin, expuse în Tezele din Aprilie 1917.

10

Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea tuturor partidelor, în afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Totalitarismul şi teroarea s-au consolidat în timpul conducerii lui Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953). Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid. Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea producţiei prin planurile cincinale. Economia URSS a înregistrat unele progrese mai ales în domeniile: energetic, metalurgic, construcţiilor de maşini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate unele măsuri de protecţie socială. Activitatea culturală a fost însă treptat subordonată slăvirii lui Stalin, într-un cult al personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite, În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără precedent, presa era cenzurată sever, întreaga creaţie culturală fiind pusă în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi ale dictatorului.. Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară, care formau Gulagul, şi unde au murit milioane de oameni. Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile armatei.

După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hruşciov, a dezvăluit, în 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să fie modificată. Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în Albania etc. Totuşi, după al doilea război mondial, comunismul s-a aflat în ascensiune devenind mondial. dar în ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prăbuşit iar statele respective au optat pentru democraţie. Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a iniţiat politica perestroika şi glasnost (reconstrucţie şi deschidere), prin care a încercat reformarea partidului şi statului sovietic.

e) Asemănări şi deosebiri între ideologiile totalitare. Cu toate că practicile politice ale fasciştilor şi comuniştilor erau asemănătoare, anticomunismul a fost una dintre caracteristicile esenţiale ale partidelor fasciste. Pe de altă parte, în sângeroasa confruntare a Războiului Civil din Spania (1936-1939) şi mai ales după eşecul alianţei dintre URSS şi Germania hitleristă din 1939-1941, partidele comuniste au reuşit să confişte tema luptei antifasciste.

De fapt, însă, ideologiile totalitare resping principiile fundamentale ale Declaraţiei de Independenţă (1776) sau ale Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (1789), propunându-şi distrugerea democraţiei şi nu perfecţionarea acesteia. Atât declinul statului şi al economiei, cât şi crizele sociale erau puse pe seama valorilor liberale şi ale democraţiei, iar pluralismul politic era privit ca sursă a divizării naţiunii. Ele au fost adversare declarate ale democraţiei şi pluralismului, ale drepturilor şi libertăţilor politice individuale. Toate regimurile totalitare au suprimat aceste drepturi şi libertăţi, au lichidat orice formă de opoziţie, instituind dominaţia partidului unic, au practicat cultul liderului suprem (Mussolini, Hitler, Stalin, Mao Ze-Dong, Nicolae Ceauşescu), au terorizat, închis şi exterminat adversarii politici, reali sau potenţiali. Deşi aparţinea hitlerismului german, sloganul „Un popor, un Stat, un Conducător” este valabil, sub o formă sau alta, pentru toate regimurile extremiste. Atât regimurile comuniste, cât şi cele fasciste au creat sau perfecţionat instrumente de represiune, de manipulare şi control al societăţii - poliţie politică (Ceka/ NKVD/ KGB în Uniunea Sovietică, Gestapo în Germania nazistă, Securitatea în România comunistă), propagandă de stat, organizaţii oficiale de masă pentru înregimentarea şi îndoctrinarea politică a copiilor, tinerilor, femeilor, muncitorilor şi intelectualilor. Adversitatea organică faţă de valorile democraţiei a fost împinsă până la arderea în piaţa publică a cărţilor evreilor şi ale oricăror adversari politici. De aici şi până la arderea oamenilor înşişi nu a fost decât un pas.

Dacă regimurile extremiste au avut trăsături comune, indiferent dacă vorbim de stânga bolşevică sau de dreapta naţional-socialistă, acestea au cunoscut şi elemente specifice. Astfel, stalinismul, ideologia primului regim comunist din istorie, se baza pe principiile fundamentale ale marxism-leninismului, ţinta sa finală fiind construirea societăţii comuniste, etapă în care atât statul, cât şi clasele sociale urmau să dispară. Acesta trebuia să fie rezultatul luptei de clasă, care pe plan extern îmbrăca forma internaţionalismului proletar. Muncitorii de pretutindeni erau încurajaţi să lupte împotriva statului capitalist şi a tuturor inamicilor poporului. În cazul german, în schimb, conceptul în jurul căruia gravita întreaga sa raţiune de a fi era rasa superioară. Pentru nazişti, poporul german se identifica cu o astfel de rasă superioară, cea ariană. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială de elementele impure şi decadente, precum evreii, ţiganii sau slavii, şi să asigure arienilor spaţiul vital necesar propriei dezvoltări. Şi cum acest spaţiu era mult extins în raport cu graniţele statului german, războiul a devenit principalul instrument menit să impună ideologia nazistă.

În faţa acestor evoluţii, statele cu regim democratic au avut o atitudine care a fluctuat în timp. După preluarea puterii de către bolşevici în Rusia, o serie de state occidentale (Franţa, Anglia, Statele Unite ale Americii, Japonia) au intervenit direct, prin trimiterea de trupe, sau indirect, prin susţinerea opoziţiei armate, împotriva noului regim de la Moscova. Implicarea în războiul civil din Rusia era justificată de diferenţele ideologice, de încercarea de „export al revoluţiei” (promovat de Troţki) - fapt demonstrat de atacul asupra Poloniei şi apariţia unor „republici ale sfaturilor” (bolşevice) în Ungaria şi Germania -, dar şi de resentimentele faţă de ieşirea din război din 1917. Aceasta explică de ce anticomunismul manifestat de regimurile totalitare a contribuit la încercarea Angliei şi Franţei de a ajunge la o înţelegere cu Germania şi Italia (politica de conciliatorism). Un al doilea factor este legat de nemulţumirea Statelor Unite ale Americii faţă de unele prevederi ale Tratatului de la Versailles. Absenţa acestora din jocul diplomatic european a contribuit la dezvoltarea regimurilor totalitare.

11

Aceasta nu înseamnă că nu au existat eforturi constante de limitare a influenţei regimurilor totalitare. O serie de tratate şi alianţe internaţionale, cum ar fi Mica Înţelegere şi Antanta Balcanică sau Pactul Briand-Kellogg, au avut ca scop izolarea militară şi diplomatică a unor state revizioniste (în primul rând Germania, dar şi Ungaria şi Bulgaria). Un alt instrument al statelor democratice a fost Liga Naţiunilor, care se dorea a fi un for de dezbateri pentru eliminarea războiul ca instrument al relaţiilor internaţionale. Cu toate acestea, Liga Naţiunilor nu avea mijloace de a-şi impune punctul de vedere sau de a face respectate „recomandările” adunării - este cazul eşecului embargourilor impuse Italiei sau recomandarea de neintervenţie în Războiul Civil din Spania dintre republicani şi trupele generalului Franco.

3. STATELE DEMOCRATICE ŞI POLITICA DE STĂVILIRE A COMUNISMULUI ÎN EPOCA POSTBELICĂ

a) Divizarea Europei. Nici sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei au fost eliminaţi factorii care au determinat cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea. Acest obiectiv a fost atins însă printr-un mare compromis istoric, cel pe care conducătorii statelor democratice ale lumii l-au făcut cu URSS. Odată îndepărtat pericolul comun, această alianţă de conjunctură s-a dizolvat şi a făcut ca războiul „cald” să fie înlocuit cu cel „rece”. Statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii politice, lumea evoluând pentru alte zeci de ani în logica noului tip de conflict. Deşi fuseseră aliate cu Uniunea Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea şi reconstrucţia democratică a Europei. Cu toate că nu au putut să împiedice instaurarea de către sovietici a regimurilor comuniste în Europa de Est, Statele Unite ale Americii au iniţiat, în 1947, politica de containment (stăvilire) a expansiunii comunismului în Europa de Vest şi în restul lumii. Această politică, concepută de diplomatul american George F. Kennan şi iniţiată de preşedintele Harry Truman, a reprezentat prima reacţie a „lumii libere” în faţa totalitarismului comunist. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de către SUA a Planului Marshall (iunie 1947) de ajutorare economică a ţărilor europene ruinate de război. Numai ţările din vestul Europei au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis ţărilor pe care le ocupa militar să accepte ajutorul economic american. Un alt rezultat al politicii de containment I-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a unei alianţe militare defensive – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) – menit să riposteze oricărui atac al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar, războaiele purtate de Statele Unite ale Americii şi aliaţii lor în Coreea (1950-1953) şi în Vietnam (1961-1975) au reprezentat acţiuni semnificative de stăvilire a expansiunii comuniste, chiar dacă numai războiul din Coreea a fost încununat de succes.

Prin constituirea Tratatului de la Varşovia (mai 1955), alianţa militară a statelor comuniste îndreptată împotriva NATO, se năştea o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere economică şi militară ale vremii, dar şi în raport cu două viziuni politice divergente. De această dată, actorii scenei internaţionale nu mai erau statele naţionale, ci blocurile politico-militare constituite în jurul Statelor Unite ale Americii (NATO) şi al URSS (Tratatul de la Varşovia). În pofida principiului coexistenţei paşnice, tensiunea politică dintre cele două modele de dezvoltare s-a concretizat într-o periculoasă cursă a înarmărilor, dar şi în conflicte locale deschise, precum războaiele din Coreea şi din Vietnam sau „criza rachetelor” din Cuba. Diferenţa dintre cele două blocuri era imensă: dacă în primul caz era vorba despre o alianţă naturală a statelor democratice susţinute economic de SUA, blocul comunist s-a constituit în primul rând ca urmare a ameninţării „Armatei Roşii”.

b) Evoluţia postbelică a democraţiilor occidentale. Prima grupare, cea a democraţiilor occidentale, a continuat să-şi fundamenteze demersul politic, construcţia economică şi socială pe principiile democraţiei pluraliste. Locul liberalismului în declin a fost repede ocupat de ideologiile populare şi democrat-creştine. Dar democraţia occidentală a permis şi dezvoltarea partidelor social-democrate şi socialiste (Germania, Franţa) sau chiar a celor comuniste (Italia, Grecia). Au apărut şi s-au dezvoltat mişcări şi partide ecologiste sau puternice organizaţii ale societăţii civile. Fără să fi putut evita excese de genul „doctrinei McCarthy” în cercetarea activităţilor antiamericane, lumea occidentală a reuşit să asigure pluralismul politic şi dreptul suveran al fiecărui cetăţean de a-şi exprima propria opţiune politică.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state separate. În zona de ocupaţie militară occidentală, s-a constituit un stat democratic, având ca formă de guvernământ republica federală, care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Economice Europene (Republica Federală Germană). În acţiunile de reconstrucţie şi de consolidare a democraţiei în statul vest-german s-a remarcat Konrad Adenauer, de orientare creştin-democrată. Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990). Franţa a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin instabilitate guvernamentală. După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, preşedinte al ţării din 1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului. Reforma constituţională din anul 1962 a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci. Franţa a înregistrat progrese economice importante, dar problemele sociale s-au menţinut. Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări diferite. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, când preşedintele Mitterand era de orientare politică de stânga, iar prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta. În Marea Britanie, prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege miniştrii şi are puteri executive extinse. Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi Partidul Laburist.

12

În prima jumătate a secolului al XX-lea; s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945), apoi, după război, între 1951-1955. În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, căt şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern al ţării.

c) Evoluţia postbelică a regimurilor comuniste. De cealaltă parte se afla blocul comunist al „democraţiilor populare”, reunind URSS, jumătatea estică a Europei, China şi alte câteva state din Asia şi din Africa. Instaurarea comunismului în jumătatea răsăriteană a Europei a dus la o divizare fără precedent a continentului nostru – politică, economică şi culturală. Frontierele apusene ale Ungariei, Cehoslovaciei şi Republicii Democrate Germane, care alcătuiau limita de vest a sistemului comunist, au fost puternic militarizate, devenind o barieră continuă de mii de kilometri de sârmă ghimpată, presărată cu posturi de observaţie şi menită să împiedice fuga în Germania de Vest sau în Austria a cetăţenilor statelor comuniste. Un element aparte al acestei frontiere – care a devenit şi un simbol al divizării Europei – l-a reprezentat Zidul Berlinului. Acesta a fost ridicat în august 1961 de către autorităţile comuniste din Germania de Est, la presiunea Uniunii Sovietice, pentru a împiedica fuga în Berlinul Occidental - care nu făcea parte din Republica Democrată Germană - a cetăţenilor est-germani. În ajunul ridicării acestui „zid al ruşinii”, pănă la 12.500 de cetăţeni est-germani se refugiau săptămânal în Berlinul Occidental - enclavă capitalistă şi democratică pe teritoriul RDG.

Constituite pe baza modelului stalinist, statele blocului comunist au continuat să fie dominate de sisteme politice monopartide care admiteau o singură ideologie, cea marxist-leninistă. Modelul politico-economico-social propus era unul hipercentralizat, puterea politică şi economică fiind atent controlate de partidul-stat şi de nomenclatura aferentă. Fenomenele economice dominante au fost cooperativizarea agriculturii şi industrializarea forţată, ambele realizate pe fondul desfiinţării cvasitotale a proprietăţii private şi a eliminării fizice a acelui segment social legat de aceasta. Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, începând din 1953. Puternice mişcări antisovietice, înăbuşite în cele din urmă, au avut loc în mai multe ţări comuniste: Republica Democrată Germană (1953), Polonia (1956) şi Ungaria (1956). În această din urmă ţară, revoluţia anticomunistă a fost înăbuşită în sânge de trupele sovietice. În România, principala formă de rezistenţă anticomunistă a fost rezistenţa din munţi, la care au participat ţărani, foşti ofiţeri, studenţi şi chiar elevi; aceste mişcări de rezistenţă armată au fost lichidate oficial abia în 1961. În 1968, mişcarea de reformare a sistemului comunist, iniţiată în Cehoslovacia, a fost înăbuşită de armata sovietică şi de trupe din Polonia, Germania de Est, Ungaria şi Bulgaria. România, deşi stat comunist, nu a participat la această intervenţie militară.

d) Falimentul sistemului comunist. Anii 1970-1989 au scos în evidenţă falimentul economic al sistemului comunist, incapabil să satisfacă nevoile de bază ale populaţiei, precum şi să renunţe la reprimarea oricărei forme de contestare politică. Prin contrast, succesele economice ale lumii occidentale şi forţa de atracţie a libertăţilor cetăţeneşti şi a democraţiei din Europa de Vest şi Statele Unite ale Americii au compromis regimurile comuniste în ochii propriilor cetăţeni. Acest lucru a favorizat apariţia unor mişcări de disidenţă în ţări ca Polonia şi Cehoslovacia - unde opozanţii regimurilor comuniste şi militanţii pentru drepturile omului, ca Adam Michnik, Bronislaw Geremek (Polonia) şi Vaclav Havel (Cehoslovacia), au fost supuşi persecuţiilor politice de către autorităţi, devenind simboluri internaţionale ale rezistenţei anticomuniste.

Aventura militară a URSS în Afghanistan (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au putut învinge rezistenţa mujahedinilor, sprijiniţi de SUA, precum şi revolta muncitorilor polonezi şi crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat începutul sfârşitului sistemului comunist. Tentativele de reformare a comunismului întreprinse în URSS de către Mihail Gorbaciov nu au făcut decât să accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii reprezentanţi ai elitelor comuniste au devenit conştienţi de caracterul ine-vitabil al acestei descompuneri. Teama pe care represiunea comunistă şi URSS o insuflaseră timp de zeci de ani cetăţenilor din statele Europei de Est a început să se risipească. În unele ţări, ca Polonia şi Ungaria, a început în 1989 un proces de negociere între forţele de opoziţie recent recunoscute şi partidele comuniste aflate la putere pentru introducerea pluralismului politic şi tranziţia spre democraţie. În altele, precum Cehoslovacia şi Germania de Est, înlăturarea liderilor comunişti opuşi oricărei reforme s-a petrecut în urma unor mari manifestaţii de stradă, care au avut loc în toamna anului 1989. Singura ţară în care sfârşitul regimului comunist, în decembrie 1989, a dus la vărsare de sânge a fost România. Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfârşitul URSS. Incapabilă să se mai opună revendicărilor democratice şi naţionale ale popoarelor pe care le indusese cu forţa între graniţele sale, Uniunea Sovietică, devenită o ficţiune politică, s-a dizolvat oficial în decembrie 1991, iar Mihail Gorbaciov a demisionat din toate funcţiile pe care le deţinea.

CAPITOLUL 6. ROMÂNIA ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM ÎN SECOLUL XX

În perioada 1918-1938, România a avut un regim democratic. În anii 1938-1940 regimul a fost de autoritate monarhică, iar între 1940-1944, unul de dictatură militară. Această evoluţie de la democraţie la autoritarism a caracterizat majoritatea statelor europene. În 1919 România se afla în rândul celor 28 ţări europene cu regim democratic, iar în 1940 se găsea în categoria celor 12 state cu regim dictatorial, alături de Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS, Germania, Italia, Grecia, Turcia, Spania, Portugalia, Finlanda. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial s-au înregistrat mutaţii majore în privinţa regimului politic. Statele din zona centrală şi de sud-est-europeană,

13

trecute sub dominaţia sovietică, între care şi România, se supun unui regim totalitar, de extremă stângă, după modelul sovietic. Anul 1989 nu a găsit toate ţările foste comuniste la acelaşi nivel de dezvoltare economică şi socială şi nici la acelaşi nivel de structurare a unor alternative politico-economice la regimul partidului unic.

I. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ

a) Ideologii şi practici politice în România până în anul 1918. Sistemul politic românesc de la începutul secolului al XX-lea era organizat potrivit Constituţiei României din anul 1866. România era o monarhie constituţională, bazată pe principiul separării puterilor în stat, iar regele Carol I (1866-1914) şi-a îndeplinit rolul de arbitru al vieţii politice. În condiţiile exercitării votului cenzitar (doar de către bărbaţi), în primii ani ai secolului al XX-lea, cele două formaţiuni care au dominat viaţa politică, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator, au guvernat alternativ (potrivit principiului rotativei guvernamentale, practică introdusă în 1895). Acestea erau exponentele a două ideologii diferite cu privire la evoluţia României. Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I.C. Brătianu (preşedinte al P.N.L. din 1909), se pronunţa pentru dezvoltarea rapidă a ţării, după model occidental, pe baza capitalului autohton. Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh.Gr. Cantacuzino (conducător al Partidului Conservator între anii 1899-1907), dorea o dezvoltare organică, treptată, a statului, prin crearea instituţiilor moderne pe măsură ce societatea simţea nevoia apariţiei lor.

b) Ideologii şi practici politice în perioada interbelică. Caracterizare generală. Secolul al XX-lea a mai fost numit şi secolul extremelor. Regimurile politice au cunoscut o evoluţie spectaculoasă, de la extrema dreaptă la extrema stângă. După 1918, sub influenţa unor diverşi factori (votul universal, schimbările în plan economico-social, integrarea provinciilor unite, noile mentalităţi ş.a.), regimul politic din România a cunoscut o importantă evoluţie. În anii '30 în Europa se înregistrează o criză a regimului democratic şi o tendinţă de creştere a grupărilor de extremă dreaptă. Această tendinţă se manifestă şi în România. Dinamica partidelor politice s-a înscris pe două direcţii: o tendinţă de fuziune, specifică primului deceniu după război; apariţia în anii '30 a multor partide mici, situaţie alimentată de tendinţele lui Carol al II-lea de a discredita sistemul pluripartidist şi de creşterea influenţei mişcării legionare.

Factori care au contribuit la afirmarea democraţiei româneşti: adoptarea votului universal pentru bărbaţii de la 21 de ani în sus, cu excepţia magistraţilor şi a cadrelor militare (16 noiembrie 1918); Constituţia din 1923, unde erau consfinţite drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi se preciza separaţia puterilor în stat (executivă, legislativă, judecătorească); dinamica sistemului pluripartidist; unele formaţiuni au părăsit scena politică (conservatorii), altele s-au menţinut (liberalii, socialiştii), apărând şi partide (grupări) noi, de diverse orientări. În aceste condiţii, numărul partidelor parlamentare sau al celor care au reuşit să ajungă la guvernare a sporit. Viaţa politică a devenit mai complexă, ca urmare a integrării în viaţa politică a partidelor din teritoriile unite în 1918, a confruntării de idei şi multiplicării ofertelor politice adresate electoratului, a mutaţiilor produse în mentalitatea colectivă şi afirmarea spiritului civic, a diversificării mijloacelor de informare (de la 16 periodice în 1918, s-a ajuns la peste 2.351 de periodice în 1935), a eliminării rotativei guvernamentale şi organizării periodice a alegerilor parlamentare.

În perioada interbelică, în viaţa politică românească, adepţi numeroşi au avut ideologii politice democratice, precum neoliberalismul, reprezentat, în esenţă, de Partidul Naţional Liberal, şi ţărănismul, având ca exponent principal Partidul Naţional Ţărănesc. În condiţiile afirmării în Europa a unor ideologii antidemocratice, extremismul de stânga (comunismul) şi de dreapta (legionarismul) s-au manifestat şi în viaţa politică românească, începând din deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Extremismul de dreapta a apărut ca urmare a evenimentelor din Italia fascistă şi ca reacţie la ideologia comunistă. Formaţiunile politice de extremă-dreapta au avut un caracter antidemocratic, xenofob şi antisemit.

Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul funcţionării sistemului politic din România, bazat pe prevederile Constituţiei din 1923. Regele în timpul căruia a fost înfăptuită Marea Unire, Ferdinand I (1914-1927), nu a încălcat principiile vieţii politice democratice. Evoluţia monarhiei a marcat şi practicile politice în stat. Criza dinastică din decembrie 1925, când prinţul Carol a renunţat la moştenirea tronului, a fost rezolvată de Parlament în ianuarie 1926, prin proclamarea lui Mihai ca moştenitor al tronului. După moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus ţara tutelat de o Regenţă, fiindcă era minor. Dar, după ce a revenit în ţară, în anul 1930, şi a fost proclamat rege, de Parlament, în locul lui Mihai I, Carol al II-lea a urmărit reducerea rolului partidelor politice şi instaurarea unui regim în care monarhul să aibă puteri sporite. Astfel, în anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, în timpul căruia singura formaţiune care a funcţionat a fost cea care îl susţinea pe rege, Frontul Renaşterii Naţionale denumită, din 1940, Partidul Naţiunii. În condiţiile pierderilor teritoriale din anul 1940 regele Carol al II-lea a abdicat (septembrie 1940).

Carenţe ale democraţiei interbelice: subiectivismul unor politicieni; abuzurile administraţiei în timpul alegerilor parlamentare, judeţene, comunale; în perioada 1919-1937, regele a dizolvat de opt ori parlamentul prin decret regal, înainte de termenul legal de patru ani, fapt ce a afectat regimul democratic; Legea electorală din 1926 stabilea că partidul care obţinea minimum 40% din voturi primea 50% din totalul mandatelor în Adunarea Deputaţilor (primă electorală), cealaltă jumătate se împărţea proporţional între toate partidele, inclusiv cel câştigător; sistemul „răsturnat” prin care regele numea guvernul, dizolva parlamentul, se schimba conducerea administraţiei locale şi apoi se organizau alegeri generale; astfel, guvernanţii îţi asigurau succesul electoral; exagerările presei, îndeosebi ale celei de partid, demagogia, recurgerea la cenzură, starea de asediu, abuzuri ale administraţiei; amestecul tot mai evident al regelui Carol al II-lea (după 1930) în activitatea de guvernare, cu scopul introducerii regimului de autoritate monarhică (fapt realizat în februarie 1938); ascensiunea organizaţiilor extremiste de dreapta, fapt care a condus la practici

14

antidemocratice: ameninţarea, şantajul, violenţa, crima (asasinarea lui I.G. Duca în 1933, a lui A. Călinescu în 1939, a lui N. Iorga în 1940).

c) Liberalismul punea în centrul societăţii individul, teorie care a fost susţinută până la primul război mondial. După război au loc modificări în ideologia liberală, apărând neoliberalismul care pune accentul pe intervenţia statului, apreciind că interesul general prima asupra celui individual. Această concepţie a fost dezvoltată de personalităţi de marcă, precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante contribuţii la teoria şi practica industrializării, punctul esenţial al doctrinei neoliberale. Viitorul era, în concepţia lui Şt. Zeletin - cel mai de seamă teoretician al neoliberalismului - în industrializare şi urbanizare. Ei au accentuat rolul industriei şi au întrevăzut o strânsă legătură între industrializare, modernizare şi consolidarea independenţei politice. Reprezentanţii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind „protecţionismul”, concretizată în formula „prin noi înşine” prin care se putea asigura o valorificare superioară a resurselor naţionale, în primul rând prin forţe proprii. Deviza „prin noi înşine” nu trebuie interpretată ca o atitudine exclusivistă, de înlăturare a capitalului străin, ci ca o colaborare cu acesta în condiţii mai avantajoase ca până atunci.

Pentru Ştefan Zeletin, Constituţia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de naştere a neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic şi se întemeia pe separaţia puterilor în stat. El aprecia : “Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoarele puncte de vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a) intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţilor individuale ca „funcţii sociale”. Democraţia, idee de bază a gândirii liberale de pretutindeni s-a bucurat şi ea, pe plan teoretic, de atenţia ideologilor liberali, cu deosebire în perioada interbelică, în care aceasta era virulent combătută de grupările extremiste de dreapta.

În România, liberalismul a fost promovat de Partidul Naţional Liberal, care reprezenta interesele burgheziei industriale şi financiare, precum şi ale unor meseriaşi şi intelectuali. În perioada interbelică, la conducerea lui s-au succedat politicieni remarcabili: Ion I. C. Brătianu (până în 1927), Vintilă Brătianu (1927-1930), I. G. Duca (1930-1933), C. I. C. Brătianu (1934-1947); organul central de presă era Viitorul. Partidul Naţional Liberal, aureolat de înfăptuirea Marii Uniri şi adept al democraţiei parlamentare, a dominat scena politică interbelică. Între realizările de marcă ale guvernelor PNL se înscriu: Constituţia din 1923, legile de unificare (administrativă, judecătorească, a învăţământului etc.), stimularea dezvoltării economiei naţionale, mai ales a industriei etc.

d) Ţărănismul a fost cea de-a doua concepţie cu un impact deosebit în societatea românească. Această concepţie a fost promovată de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane ş.a. Ei susţin că România - ca şi celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească. Reprezentanţii săi puneau accent pe organizarea ţărănimii în cooperative şi pe ridicarea nivelului cultural al satelor etc. Spre deosebire de poziţia proindustrială, puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal - care considera problema agrară rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul război mondial - Partidul Ţărănesc şi, apoi Partidul Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită gospodăriei ţărăneşti şi agriculturii. Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogenă şi independentă, cu un rol deosebit în evoluţia ulterioară a societăţii româneşti. Se afirma că prin aplicarea doctrinei ţărăniste şi apoi a „statului ţărănesc” – ca cea mai autentică expresie a democraţiei – se putea realiza gospodăria ţărănească trainică, bazată pe „proprietatea de muncă”. Ţărăniştii susţineau creşterea rolului statului în economie, considerând-o chiar o necesitate. Pornind de la concepţia că România trebuie să rămână un stat preponderent agrar, reprezentanţii ţărănismului n-au negat necesitatea dezvoltării unor ramuri industriale, în mod special a celor care valorificau produsele agricole şi bogăţiile subsolului. În schimb ei se împotriveau protecţionismului vamal ridicat, susţinut de liberali. Reprezentanţii ţărănismului apreciau că România nu dispunea de suficient capital pentru susţinerea dezvoltării economiei şi se pronunţau pentru politica „porţilor deschise “ faţă de capitalul străin. Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia în 1920 că statul român nu poate fi decât un stat ţărănesc, pentru că poporul român este un popor de ţărani şi pentru că munca ţărănească condiţiona toată viaţa economică şi socială. La început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut „lupta de clasă” a ţărănimii şi muncitorimii împotriva “burgheziei oligarhice “, apoi (după 1924), au preconizat “apărarea de clasă” împotriva agresiunii la care ţărănimea era supusă din partea burgheziei. În moţiunea adoptată în 1935 la Congresul Partidului Naţional Ţărănesc se insista pe ideea de colaborare a tuturor forţelor sociale în cadrul statului naţional ţărănesc pe baza unei reale democraţii.

Ţărănismul era susţinut de Partidul Ţărănesc, care s-a înfiinţat în 1918, reprezentând interesele lumii satelor: învăţători, preoţi, ţărani. La 10 octombrie 1926, după mai multe discuţii prealabile, a avut loc fuziunea Partidului Ţărănesc, cu Partidul Naţional Român, constituindu-se Partidul Naţional Ţărănesc, prezidat de Iuliu Maniu. Noul partid, adept al democraţiei parlamentare, a abandonat teza „ luptei de clasă “ susţinută de ţărănişti; el îşi întemeia doctrina pe principiul economic al „porţilor deschise”. După o intensă campanie împotriva guvernului liberal, culminând cu Marea Adunare de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, naţional-ţărăniştii au fost chemaţi la guvernare în noiembrie 1928, obţinând, pe un val de entuziasm, cea mai categorică victorie electorală, cu 77,76% din voturi.

Guvernările din 1928-1931 şi 1932-1933 au coincis cu criza economică, fapt ce le-a erodat popularitatea. În practica de guvernare, naţional-ţărăniştii nu şi-au putut transpune doctrina; nu numai că nu au înfăptuit „statul ţărănesc”, dar au şi renunţat (în 1931) la politica porţilor deschise. În anii de opoziţie s-au pronunţat pentru apărarea regimului democratic, luând atitudine împotriva forţelor predictatoriale.

e) Naţionalismul. Era ideologia extremei drepte reprezentate de Liga Apărării Naţional-Creştine, întemeiată de A.C. Cuza în 1923, şi de Legiunea Arhanghelul Mihail, înfiinţată de Corneliu Zelea-Codreanu care, în 1927, se desprinde din Liga Apărării Naţionale Creştine, iar în 1930 îşi constituie o secţie politică – Garda de Fier. Nereuşind să se impună pe

15

scena politică, Liga Apărării Naţional-Creştine a fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional Agrar, formând Partidul Naţional Creştin; acest partid a jucat un rol modest, fiind atras de Carol al II-lea în manevrele pentru instaurarea regimului autoritar. Membrii acestor organizaţii erau recrutaţi din rândul burgheziei române aflate la concurentă cu cea evreiască al intelectualilor, al studenţilor, ţăranilor, al săracilor. Aceste formaţiuni nu se bazau pe o ideologie limpede, dar promovau antisemitismul, anticomunismul şi misticismul; foloseau formaţii paramilitare care de multe ari recurgeau la violenţe.

Cea mai importantă grupare extremistă de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu. Legionarii aruncau responsabilitatea dificultăţilor din ţară pe seama sistemului democratic de guvernământ şi a partidelor politice. Adepţi ai regimului totalitar, ei propuneau soluţii radicale: ştergerea datoriilor făcute la bănci şi cămătari, stârpirea hoţiei, ameliorarea situaţiei materiale a populaţiei. Pentru atragerea cetăţenilor foloseau diverse modalităţi: procesiuni religioase, repararea sau construirea unor biserici sau troiţe, organizarea taberelor de muncă, a unor cantine şi magazine pentru muncitori etc. Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit să sublinieze atât orientarea antisemită, cât şi condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice acuzaţi de materialism, de lipsa de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa şi apologia morţii. În viziunea lor democraţia parlamentară era condamnată la pieire, fiind socotită vinovată de scindarea naţiunii prin lupta dintre partide, de slăbirea autorităţii statului, sărăcirea populaţiei, lipsa de moralitate, facilitarea acaparării avuţiei ţării de către politicieni şi evrei şi subordonarea României marii finanţe internaţionale evreieşti. În locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii susţineau teoria elitelor. În planul politicii externe mişcarea legionară a acţionat pentru alianţa României cu Germania şi Italia afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „ o ţară mândră ca soarele de pe cer”. Interzisă de guvernul liberal, Garda de Fier nu a ezitat să-l asasineze pe primul-ministru I.G. Duca la 29 decembrie 1933. Peste un an, ea s-a legalizat sub numele „Totul pentru Ţară”.

În deceniul al patrulea, într-un context favorabil (îngăduinţa autorităţilor, dezamăgirea unor largi categorii sociale faţă de politica guvernamentală, disensiunile dintre liberali şi naţional-ţărănişti), mişcarea legionară s-a aflat în ascensiune. La alegerile parlamentare din 1937 s-a situat pe locul al treilea, cu 15,58% din voturi. Toate partidele politice au fost dizolvate prin decretul regal din martie 1938. Legionarii au ajuns la putere în septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial şi au promovat o politică profund antidemocratică, de teroare.

f) Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat în 1921 care a aderat la Internaţionala a III-a comunistă (aflată în slujba Uniunii Sovietice). Concepţia comunistă (marxist-leninistă) aprecia că orânduirea capitalistă e perimată din punct de vedere istoric şi trebuia lichidată pe calea revoluţiei. Esenţa doctrinei comuniste se află în documentele Partidului Comunist, care apreciau că România era o „verigă slabă a lanţului imperialist” şi că de aceea trebuia pregătită revoluţia în vederea înlăturării de la putere a burgheziei şi moşierimii, instaurării dictaturii proletariatului, naţionalizării principalelor mijloace de producţie, în scopul edificării societăţii socialiste. În anul 1923 comuniştii români au adoptat şi susţinut teza cominternistă privind dreptul popoarelor la autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era considerată „stat multinaţional”, creaţie a „imperialismului apusean” şi trebuia dezmembrată. El a instigat la tulburări, mai ales în Basarabia. Orientarea antinaţională a PCR a dus la scoaterea lui în afara legii, în anul 1924. Acest partid nu a găsit aderenţă în România, din mai multe cauze: numărul mic de militanţi, ideile nerealiste din program, puternicul sentiment de proprietate specific ţărănimii, numărul relativ redus de muncitori. În anii ilegalităţii (1924-1944) influenţa sa a fost restrânsă, partidul având circa 1.000 de membri, cei mai mulţi provenind din rândul minorităţilor naţionale. În august 1944, însă, în condiţiile înlăturării regimului antonescian şi ale ocupaţiei sovietice, PCR participă la guvernare şi treptat reuşeşte să preia treptat întreaga putere.

g) Evoluţia politică a României în perioada interbelică. Mecanismul democratic stabilit de Constituţia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus în aplicare. Dificultatea a fost dată în primul rând de faptul că şi după 1918 s-a menţinut vechea practică, instituită de Carol I, ca regele să numească guvernul după care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de alegeri. Astfel că nu legislativul desemna executivul, ci invers. În perioada interbelică s-a înregistrat o mare instabilitate guvernamentală; în cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la cârma ţării 30 de guverne şi au avut loc 10 alegeri generale.

Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând în aplicare politica „prin noi înşine” au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării şi emanciparea economiei ţării de sub dependenţa capitalului străin. A fost adoptată noua Constituţie în 1923; au fost adoptate legi privind comercializarea şi controlul întreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924) legea pentru organizarea şi exploatarea căilor ferate (1925) etc. Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-ţărăniştilor şi liberalilor. Ţărăniştii au guvernat în intervalele 1928-1931 şi 1932-1933 punând în practică politica economică a „porţilor deschise”. Reveniţi la guvernare, în 1933, liberalii au promovat măsuri de încurajare a industriei naţionale şi de creştere a rolului statului în economie. Datorită unui complex de factori interni, dar şi pe un fond internaţional caracterizat prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă, regimul democratic stabilit prin Constituţia din 1923 a început să funcţioneze tot mai defectuos şi a eşuat în urma alegerilor parlamentare din 1937.

II. ROMÂNIA POSTBELICĂ. STALINISM, NAŢIONAL-COMUNISM

16

ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

1. IMPUNEREA MODELULUI SOVIETIC

1.1. Tranziţia spre comunism. Iniţial, actul de la 23 august 1944, prin care România a ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite, a reprezentat o speranţă în perspectiva reinstaurării vechiului regim democratic interbelic. Din păcate însă, urmarea imediată a evenimentelor a constituit-o ocuparea României de către trupele Armatei Roşii. Principalii artizani ai arestării mareşalului lon Antonescu, în frunte cu regele Mihai şi generalul Constantin Sănătescu, mareşalul Palatului, nu aveau cum să ia în calcul o asemenea consecinţă, cu atât mai mult cu cât doi dintre liderii comunişti, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, au fost la curent cu desfăşurarea acţiunii. Sistematic şi organizat, beneficiind de sprijinul tacit, dar total, al Moscovei, PCR avea să demareze, în toamna anului 1944, lupta pentru acapararea structurilor de putere ale ţării. Dacă în primul guvern, format în seara zilei de 23 august 1944 şi condus de generalul Constantin Sănătescu, era un singur comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu), în cel de-al doilea guvern Sănătescu, Frontul Naţional Democrat (o alianţă de mici partide de stânga aflate sub controlul total al comuniştilor) deţinea mai multe portofolii, printre care şi cel de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (Petru Groza). La 6 decembrie 1944, era instaurat un nou guvern, prezidat de generalul Nicolae Rădescu, în fapt o ultimă încercare, nereuşită, de stavilă împotriva tăvălugului sovietic. Şi în acest guvern, comuniştii şi aliaţii lor erau bine reprezentaţi; mai mult chiar, deţineau unele ministere cheie (ministerele justiţiei, muncii, educaţiei naţionale, comunicaţiilor) şi vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri.

Drumul spre puterea executivă al PCR este jalonat de o conjunctură internaţională favorizantă. La începutul anului 1945, victoria Naţiunilor Unite devenise inevitabilă. În aceste condiţii, liderii PCR au fost chemaţi la Moscova, unde li s-a cerut să răstoarne guvernul Rădescu. Deşi conferinţa de la Ialta adopta Declaraţia cu privire la Europa eliberată, Stalin a cerut imperativ ca regele Mihai să-i aducă la putere pe comunişti. PCR a trecut la îndeplinirea planului de preluare a puterii politice. De acum înainte, au fost urmărite ca obiective imediate crearea unor puternice tensiuni între populaţie şi administraţia locală (tensiuni legate de apropiata reformă funciară), înlăturarea prin forţă a unor prefecţi şi primari consideraţi reacţionari, organizarea unor „greve spontane” de către sindicatele comuniste (ceferişti, tipografi), totul fiind dublat de o furibundă campanie de presă îndreptată împotriva a tot ce reprezenta trecutul interbelic. În urma intervenţiei directe a comisarului sovietic Andrei Vişinski la regele Mihai, în fapt, un adevărat act de forţă în relaţiile internaţionale, s-a obţinut şi rezultatul urmărit: instaurarea la 6 martie 1945 a unui guvern procomunist, condus de Petru Groza. Avocat şi proprietar care afişase în perioada interbelică idei naţionaliste şi democratice, Groza era şi liderul unui minuscul partid ţărănesc, tocmai bun pentru a gira un cabinet în care comuniştii aveau majoritatea, dar nu deţineau funcţia de prim-ministru. La 13 martie 1945, noile autorităţi au preluat Transilvania de nord-vest (în fapt eliberată de armata română încă din octombrie 1944) şi au realizat reforma agrară promisă. Practic, din acest moment drumul comunizării României era deschis. În toate judeţele au fost numiţi prefecţi din rândul comuniştilor, fără reprezentanţi ai PNŢ sau PNL. Cu ajutorul ministrului justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost elaborată o nouă legislaţie, în mare parte de inspiraţie sovietică, pentru a epura din viaţa publică pe toţi cei ce se opuneau acaparării puterii de către PCR (la 30 martie 1945 a fost impusă legea epurării instituţiilor statului, prin care, sub pretextul înlăturării celor care au colaborat cu regimul antonescian şi cu Germania nazistă, au fost excluse din instituţiile de stat persoanele care se opuneau comunizării ţării). Această legislaţie, apărută încă din toamna anului 1944, a facilitat înlăturarea din viaţa publică a elitei intelectuale şi a fost dublată abil de o agresivă campanie de demascare în presă a „elementelor reacţionare”. Este adevărat că PCR s-a folosit de un amplu curent de opinie, existent şi în Occident, privind înlăturarea tuturor celor care, sub diferite forme, colaboraseră cu regimurile politice de dreapta. Locul acestora a fost ocupat iniţial de oameni de cultură cu vederi de stânga (nu neapărat comuniste), dispuşi la diferite compromisuri cu puterea nou instalată.

Programul PCR de comunizare a ţării a avut de înfruntat în plan politic două mari obstacole: monarhia şi partidele politice. În contextul nerecunoaşterii guvernului Petru Groza de către SUA şi Marea Britanie şi luând act de numeroasele încălcări ale prevederilor constituţionale, regele Mihai intră, în august 1945, în „greva regală”, cerându-i lui Petru Groza să demisioneze. Acesta a refuzat, fiind încurajat de reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată, condusă de facto de generalul locotenent sovietic Vladislav P. Vinogradov. Regele s-a retras din viaţa politică, refuzând să mai semneze actele emise de guvern, în speranţa că va determina astfel înlăturarea acestuia. Iluzorie speranţă, deoarece Moscova susţinea guvernul Petru Groza şi PCR. Refuzul regelui Mihai nu a avut astfel consecinţe majore, deoarece regimul instaurat a pus în vigoare, fără semnătura regelui, actele legislative emise. În sprijinul regelui, la 8 noiembrie 1945, a avut loc o manifestaţie organizată de partidele politice istorice şi de tineretul universitar. Singura consecinţă concretă a grevei regale a fost condiţionarea, de către SUA şi Marea Britanie, a includerii în cabinet, până la desfăşurarea alegerilor, a doi miniştri din partea opoziţiei (hotărâre luată la Conferinţa de la Moscova din noiembrie 1945). Au fost, aşadar, desemnaţi doi miniştri secretari de stat: Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), a căror influenţă în guvern era însă neînsemnată.

Următorul obiectiv I-a reprezentat eliminarea totală de pe eşichierul politic a vechiului sistem multipartinic. Guvernul a elaborat o nouă lege electorală, prin care sporea numărul alegătorilor, adăugându-le şi pe femei, şi desfiinţa Senatul, reconstruind Reprezentanţa Naţională în aşa fel încât să-i fie complet supusă. În acest context, prin diverse metode, comuniştii au reuşit fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 (primele alegeri parlamentare postbelice), câştigate de Blocul Partidelor Democratice (BPD), alianţă condusă de PCR. Acestea au avut scopul de a

17

legitima prin vot puterea comunistă, care de acum controla şi puterea legislativă. Deşi SUA şi Marea Britanie au denunţat alegerile, nici una nu a mers mai departe pentru a sprijini partidele istorice. După acest eveniment, influenţa occidentală practic a încetat. În aceste condiţii, regele Mihai I a participat, la 1 decembrie 1946, la şedinţa inaugurală a noului Parlament. Dominând de o manieră categorică legislativul şi controlând celelalte două puteri în stat, puterea executivă şi judecătorească, comuniştii au trecut la eliminarea PNŢ, PNL şi PSD. Această acţiune s-a desfăşurat pe mai multe planuri: interzicerea sistematică a organelor de presă ţărăniste şi liberale pe diferite perioade, campanii agresive în oficioasele comuniste Scânteia şi România liberă împotriva vechilor lideri politici (nu însă şi împotriva regelui Mihai), arestarea pe termen scurt (pentru început) a unor membri PNŢ şi PNL, declanşarea unor incidente violente la diverse manifestaţii.

Tot acest climat de teroare nu avea decât un singur scop: introducerea cât mai curând a sistemului unipartinic, similar celui din URSS. Semnarea, în februarie 1947, a Tratatului de pace de la Paris, în situaţia în care României nu i se accepta beligeranţa, iar guvernul comunist nu accepta să participe la Planul Marshall, a accelerat schimbarea vechiului regim. În acest context, a fost organizată, în iulie 1947, diversiunea de la Tămădău, care a constituit pretextul interzicerii PNŢ. Încercarea eşuată de a părăsi ţara a unor lideri ai PNŢ, în scopul informării Occidentului despre adevărata stare de lucruri din ţară, a fost urmată de arestarea întregii conduceri a partidului. Cum era şi de aşteptat în condiţiile date, finalul s-a dovedit a fi tragic pentru ţărănişti. Unul dintre făuritorii României Mari, Iuliu Maniu (cel mai redutabil militant anticomunist al timpului), acuzat de trădare şi conspiraţie cu servicii secrete engleze sau americane pentru răsturnarea guvernului Groza, a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi şi-a găsit sfârşitul în penitenciarul de la Sighet, în 1953, iar lon Mihalache a primit tot pedeapsa cu închisoare pe viaţă şi a murit, în 1963, în puşcăria de la Râmnicul Sărat. În faţa furiei comuniste, PNL-Brătianu şi-a suspendat activitatea în august 1947, clubul liberal a fost închis, iar la 6 noiembrie 1947 au fost eliminaţi din guvern membrii grupării Tătărescu, tovarăşi de drum păstraţi doar atâta vreme cât aparenţele unui guvern de coaliţie trebuiau menţinute. Câteva luni mai târziu, ultimul bastion al legalităţii interbelice, monarhia, era înlăturat - regele Mihai a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947 şi apoi să părăsească România. Chiar în seara înlăturării forţate a regelui a fost dată publicităţii Legea nr. 363, prin care era abolită monarhia şi se proclama Republica Populară Română. Congresul de absorbţie a PSD de către PCR, desfăşurat în februarie 1948 şi în urma căruia s-a constituit PMR – Partidul Muncitoresc Român, nu a reprezentat decât un simplu exerciţiu de imagine şi a confirmat acţiunile comuniste de introducere a modelului sovietic.

Odată încheiată distrugerea vechiului regim politic şi a principalelor sale instituţii, PCR a continuat sovietizarea României prin impunerea statului totalitar şi a controlului complet asupra societăţii. Constituţiile din 1948 şi 1952 au dat putere de lege noului regim politic. Principala preocupare a noilor autorităţi a fost aceea de a reprima orice formă de rezistenţă, motiv pentru care, cu sprijinul direct al URSS şi cu cadre sovietice, a fost organizată, în august 1948, Direcţia Generală a Securităţii Poporului, care avea ca principală îndatorire „apărarea cuceririlor democratice ale poporului”, adică a poziţiilor câştigate în anii postbelici de comunişti. În decembrie 1948, Securitatea şi-a constituit propriile sale trupe, iar în ianuarie 1949 ea se completa cu Direcţia Generală a Miliţiei, care înlocuia Poliţia şi Jandarmeria. Aceeaşi misiune a primit-o şi justiţia, complet subordonată autorităţii partidului şi a statului. Stalinizarea s-a extins şi în domeniul culturii, unde unicul criteriu acceptat era acela al conformităţii ideologice. Scoaterea din biblioteci a sute de autori acuzaţi de „naţionalism” sau „cosmopolitism”, eliminarea din expoziţii a tuturor tablourilor sau sculpturilor socotite decadente şi interzicerea compozitorilor care nu prezentau viaţa nouă a ţării a devenit o normă curentă. Disciplinele socio-umane (filosofia, istoria sau sociologia) au fost desfigurate, oameni de ştiinţă unanim recunoscuţi fiind îndepărtaţi de la catedră, unii dintre ei pierzându-şi chiar viaţa după ani grei de detenţie.

1.2. Lupta pentru putere. Imediat după preluarea puterii, asistăm la o acerbă luptă pentru controlul absolut, purtată de Gheorghiu-Dej, în afara oricărei reguli democratice. Prima victimă, în 1946, a constituit-o fostul conducător comunist din anii celui de-al Doilea Război Mondial, Ştefan Foriş. A urmat fostul ministru de justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu. Ideolog comunist şcolit în Occident, acesta putea deveni oricând un contracandidat pentru Dej, fapt ce nu i-a fost iertat niciodată. Arestat din 1948, a fost ţinut în izolare şi anchetat dur pentru a recunoaşte acuzaţii fanteziste vizând trădarea sa. După moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej decide suprimarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, executat în 1954, cu atât mai mult cu cât noul lider sovietic, Nikita Hruşciov, iniţiase un plan de destalinizare parţială, vizând, pentru început, debarcarea vechilor conducători din ţările satelizate Moscovei. În 1952, cu sprijinul lui Stalin, Gheorghiu-Dej îi înlăturase pe Ana Pauker, Vasile Luca şi Teoharie Georgescu, în fapt o grupare formată la vârful PCR, după 1944, care se afla în rivalitate cu liderul atotputernic. O altă etapă a luptei pentru putere s-a desfăşurat în 1957, când au fost îndepărtaţi doi dintre apropiaţii lui Dej, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Demn de remarcat este faptul că aceste eliminări, soldate cu arestări şi execuţii (Lucreţiu Pătrăşcanu) sau condamnări pe viaţă (Vasile Luca), au fost urmate de altele, mult mai numeroase, la toate nivelurile vieţii de partid.

Moartea lui Stalin, în 1953, şi noua orientare a lui Hruşciov determină o schimbare şi în România. Se încearcă o cale proprie de construire a socialismului, care duce la o relativă distanţare faţă de Moscova. În anul 1958 s-a obţinut retragerea trupelor sovietice din România. În cele din urmă, însă, unda destalinizării a ajuns şi la Bucureşti. Problema lui Gheorghiu-Dej era să continue programul stalinist, ceea ce a şi decis Congresul al III-lea al PMR. Pentru prima oară, în anii ’60 a început să se vorbească de autonomie, independenţă şi neamestec în treburile interne, comunismul fiind asociat cu valorile naţionale. La capătul unor negocieri care s-au purtat de la Bucureşti la Beijing şi de aici la Moscova, liderii PMR au dat publicităţii Declaraţia din aprilie 1964, prin care se pronunţau împotriva hegemoniei sovietice, pentru independenţă şi egalitate, pentru neamestec şi pentru cooperare în spiritul avantajului reciproc. Ca să

18

arate că noua orientare nu este doar formală, autorităţile comuniste au eliberat mii de deţinuţi politici şi a fost iniţiat un vast program de reconsiderare a valorilor naţionale, fiind readuşi în prim-plan mari oameni de cultură complet ignoraţi până atunci. Relativa relaxare a represiunii, care a atras de partea comuniştilor destule adeziuni, n-ar fi trebuit să inducă în eroare pe nimeni, deoarece nimic esenţial nu se schimbase în structura politică a sistemului.

1.3. Naţional-comunismul ceauşist. Decesul lui Gheorghiu-Dej (1965), revenirea partidului la vechea denumire de PCR şi numirea ca secretar general a lui Nicolae Ceauşescu (cu ocazia Congresului al IX-lea al PCR din 1965) nu au oprit acţiunile de epurare. Astfel, noul lider de la Bucureşti i-a înlocuit treptat pe vechii apropiaţi ai predecesorului cu noii săi fideli (Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei, Dumitru Popescu etc.). Momentul Congresului al IX-lea a fost folosit de noul lider de la Bucureşti pentru a se prezenta în ipostaza de mare reformator, afirmând răspicat independenţa (întemeiată însă tot pe industrializare şi resurse proprii), omogenizarea socială şi etnică a naţiunii, neamestecul în treburile interne şi deci neutralitatea activă în marile dispute ideologice, precum şi unitatea de monolit în jurul partidului şi a secretarului său general. În anii care au urmat, gesturile de insubordonare faţă de cerinţele Moscovei au fost însoţite de o largă deschidere spre Occident.

În aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a CC al PCR, noul lider de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu (preşedinte al României din 1974), aducea grave acuzaţii lui Gheorghiu-Dej, privind implicarea sa în cazurile Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, precum şi în crimele săvârşite de Securitate în timpul său. Această acţiune făcea parte dintr-o vendetă politică, menită să ducă la eliminarea lui Alexandru Drăghici (fost ministru de interne), bănuit că vrea să-i ia locul, şi a unor cadre din conducerea Ministerului de Interne. În ciuda acestui exerciţiu de imagine publică realizat de Nicolae Ceauşescu, sistemul comunist şi-a protejat vechile cadre, astfel încât cei înlocuiţi şi pensionaţi au beneficiat de toate favorurile regimului (pensie de demnitar, case de protocol, aprovizionare de la magazinele speciale de partid). Prin noua Constituţie din 1965, statul primea denumirea de Republica Socialistă România (R.S.R.). Până în 1971, politica internă s-a caracterizat prin continuarea proceselor de desovietizare şi destalinizare începute de Gheorghe Gheorghiu-Dej după 1958; promovarea unei culturi axate pe evidenţierea trăsăturilor naţionale, care a avut ca scop atragerea de partea regimului a populaţiei prin exploatarea sentimentelor naţionale; atenuarea politicii represive a Securităţii, eliberarea deţinuţilor politici. Toate aceste măsuri nu au pus niciodată în discuţie monopolul puterii deţinut de P.C.R. şi de conducătorul statului.

La toate acestea s-a adăugat şi o importantă relaxare în viaţa culturală, unde dogmele „realismului socialist” au fost pentru moment abandonate, modelele occidentale reintrând în atenţie prin numeroase traduceri de opere fundamentale şi prin contacte repetate în domeniul ştiinţific şi artistic. Viaţa de fiecare zi s-a schimbat, traiul la limita mijloacelor de subzistenţă fiind înlocuit treptat cu o viaţă ceva mai decentă, în care a devenit posibilă cumpărarea unui apartament sau a unui autoturism, petrecerea unei vacanţe în ţară sau în străinătate etc. Bucureştiul a devenit un spaţiu frecventat de liderii lumii: de la preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, la preşedinţii americani Nixon şi Ford. Ceauşescu, la rândul lui, a beneficiat de vizite la cel mai înalt nivel în SUA şi Europa Occidentală. La o privire mai atentă asupra lucrurilor, se putea constata că toate aceste schimbări nu anulau controlul partidului asupra societăţii şi nu anunţau pluralismul şi democraţia. Avea să fie o scurtă deschidere, urmată imediat de întoarcerea la vechile practici, Ceauşescu pronunţându-se chiar şi în momentul său cel mai fast (condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia în 1968) doar împotriva dreptului URSS de a-şi subordona statele socialiste. Nici socialismul democratic şi nici înlocuirea economiei centralizate cu economia de piaţă nu s-au bucurat de susţinere din partea sa.

În acelaşi timp are loc consolidarea puterii lui Ceauşescu, care acumulează cele mai înalte funcţii de partid şi de stat: în 1967 devine preşedinte al Consiliului de Stat, iar din 1968 controlează şi Consiliul Apărării. Din 1971, inspirată din realităţile din China şi Coreea de Nord, ţări pe care Ceauşescu tocmai le vizitase, a început „revoluţia culturală”, manifestată în special prin exacerbarea propagandei comuniste şi a cultului personalităţii lui N. Ceauşescu. Direcţiile principale ale „revoluţiei culturale” au fost cuprinse în „tezele din iulie”, care semnifică, de fapt, reîntoarcerea la un regim autoritar, de tip neostalinist. În 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al PCR, a fost lansat Programul partidului ce viza făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism. În economie se revine la controlul total asupra întreprinderilor, investiţiile şi ritmul de dezvoltare fiind stabilite ca urmare a indicaţiilor personale ale lui Ceauşescu. Tot în acest an debutează aşa-numitul socialism dinastic, la Congresul al XI-lea soţia lui Ceauşescu, Elena, devenind al doilea om politic în stat. Paralel cu această evoluţie, a fost înlăturată vechea gardă din timpul lui Dej şi s-a trecut la metoda „rotirii cadrelor” şi la fuziunea dintre responsabilităţile administrative şi cele de partid. Astfel, regimul ceauşist a putut controla şi anihila orice rival sau nemulţumire.

Treptat, regimul a devenit tot mai restrictiv şi abuziv, ducând, după 1980, la sărăcirea accentuată a populaţiei şi la deteriorarea fără precedent a condiţiilor de viaţă ca urmare a efortului de a se plăti marile datorii externe ale ţării. Încurajat de modelul asiatic (control ideologic riguros şi concentrarea puterii), Ceauşescu se considera suficient de popular ca să-şi însuşească şi funcţia de preşedinte al Republicii (în 1974), oficializând şi prin persoana sa autoritatea supremă a partidului-stat. La jumătatea anilor '70, regimul lui Ceauşescu intrase deja pe o pantă descendentă. Obsesia continuă neabătută a industrializării forţate, căreia îi era repartizat 30% din venitul naţional, a continuat să dea naştere unor coloşi care produceau în afara cerinţelor pieţei şi cu enorme consumuri de energie mărfuri de slabă calitate, abia înghiţite de celelalte ţări socialiste, care la rândul lor vindeau marfă asemănătoare României. Nici agricultura nu se afla într-o situaţie mai bună. Lipsită de forţă de muncă (ani de zile canalizată spre oraşele industriale), insuficient mecanizată, producea doar atât cât puteau să strângă de pe câmp soldaţii, elevii şi funcţionarii

19

publici. Mai multe calamităţi naturale (inundaţiile din 1970, 1975, 1977, 1980, 1981, dar mai cu seamă cutremurul din 4 martie 1977) au contribuit şi ele la această situaţie.

În această situaţie, datoria externă s-a triplat (în 1977 era de 3,6 miliarde dolari, iar în 1981 ajunsese la 10,2 miliarde) şi au fost cerute reeşalonări. În cele din urmă, Ceauşescu s-a angajat să restituie integral sumele împrumutate şi, la recomandarea Fondului Monetar Internaţional, să limiteze importurile şi să sporească exporturile. Consecinţele au devenit imediat evidente. De pe piaţă au dispărut produsele de primă necesitate (între timp, în culisele propagandei de partid era pregătit un „program de alimentaţie raţională”, din care erau aproape excluse chiar alimentele cu pricina). În câţiva ani, penuria a ajuns atât de mare, încât singura soluţie a rămas cartelizarea alimentelor de bază şi, implicit, raţionalizarea lor. A urmat energia electrică, la rândul ei economisită în primul rând în detrimentul consumatorilor casnici şi al utilităţilor publice. În iernile grele ale anilor '80, lipsa luminii şi a căldurii se combătea în apartamentele de la bloc cu „o haină în plus”, cum recomandase Ceauşescu. Dacă în Bucureşti nu vedeai pe unde calci odată cu lăsarea întunericului, plecat în provincie cu trenul la orele serii nu te luminau până acasă decât luna şi stelele. Eşecurile anilor '80 nu i-au făcut mai înţelepţi pe conducătorii ţării. Foamea şi frigul au continuat să se asocieze şi în acei ani cu lipsa celor mai elementare libertăţi cetăţeneşti, societatea fiind în continuare supravegheată şi controlată: Desigur, nu mai era vorba de teroarea anilor '50, dar Securitatea veghea neclintită. O adevărată plasă cu ochiurile din ce în ce mai strâmte prinsese întreaga societate. O armată de informatori (nu puţini atraşi de avantajele acestei situaţii ignobile - un post mai bun, o călătorie în străinătate, un salariu preferenţial) zăbovea ceasuri întregi ca să umple sute de pagini cu descrierea amănunţită a tot ce făceau zilnic „obiectivele” încredinţate. Pe măsură ce situaţia României devenea din ce în ce mai complicată, se dezvolta până la proporţii aberante cultul conducătorului. Chiar dacă funcţionase încă din primii ani ai „epocii Ceauşescu”, proporţiile cultului persoanei sale au crescut odată cu trecerea timpului, în completă contradicţie cu starea ţării şi ai locuitorilor ei şi cu rolul politic real pe care Ceauşescu îl mai juca în lume în anii ’80.

2. TRANSFORMAREA SOCIETĂŢII

2.1. Noile realităţi social-economice. Politica de industrializare. O dată cu înlăturarea monarhiei, România a devenit un stat totalitar, cu un sistem politic de tip stalinist, bazat pe concentrarea puterii în mânia unui singur partid: P.C.R., condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Linia economică impusă forţat de Moscova, cu sprijinul guvernului Groza, s-a bazat pe o intensă propagandă, dublată de popularizarea modelelor sovietice. Impunerea modelului sovietic (sovietizarea) în economie s-a bazat pe câteva componente importante: înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea de stat prin naţionalizarea mijloacelor de producţie, colectivizarea agriculturii şi etatizarea bancară, centralizarea economică şi planificarea cincinală (mai întâi s-au impus două planuri anuale, în 1949 şi 1950, iar din 1951 s-au introdus planurile cincinale, principalul instrument al politicii de dezvoltare centralizată şi de control asupra economiei şi societăţii). Unele realizări au fost abil folosite de propaganda regimului pentru a stimula munca peste normă. Modalităţile prin care s-a pus în practică această politică au fost şantierele tineretului (Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu etc.) şi munca în echipă a brigadierilor, asemenea stahanovismului rusesc. În 1951 s-a instituit distincţia Erou al Muncii Socialiste.

Un prim pas în transformarea economiei I-a reprezentat acordul cu URSS semnat la 8 mai 1945, prin care se înfiinţau sovromurile. Întreprinderi mixte româno-sovietice, acestea erau în realitate forme mascate de spoliere a ţării, funcţionând exclusiv în favoarea Moscovei. Prin Legea din 11 iunie 1948 privind naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, au fost confiscate, într-o primă etapă, peste 1.000 de întreprinderi industriale şi miniere, cu capital românesc sau străin. Practic, de acum înainte, proprietatea privată în industrie era trecută în administrarea statului, care schiţa, prin intermediul planurilor unice şi al Comisiei de Stat pentru Planificare, obiectivele de realizat. Odată cu răcirea treptată a relaţiilor româno-sovietice, după 1958, accentuată de încercarea Moscovei de impunere a Planului Valev, în 1964, prin care România era menită să fie doar o furnizoare de produse agrare pentru ţările CAER (organism de cooperare economică a ţărilor comuniste înfiinţat în 1949, prin care, de fapt, se realiza controlul URSS asupra economiei statelor socialiste), industrializarea devenea o necesitate organică a regimului. Acest fapt va avea consecinţe dramatice după 1980, industrializarea având un caracter voluntarist, care nu ţinea cont de nevoile şi resursele reale ale ţării. Investiţiile au început să fie orientate precumpănitor spre industria grea, infrastructură şi petrochimie. Nevoia de fonduri pentru aceste investiţii a fost dublată însă de raţionalizări drastice ale consumului populaţiei, astfel încât asistăm lent, dar sigur, la conturarea unui decalaj evident, în ceea ce priveşte nivelul de trai, între România şi alte state comuniste. Împrumuturile financiare contractate la diferite organisme internaţionale au fost rambursate cu mari eforturi, mai ales datorită ambiţiei regimului naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu de a le finaliza în scurt timp. Deşi România anunţase, ca pe o mare victorie, încheierea plăţii datoriei externe în martie 1989, criza la toate nivelurile se acutiza tot mai rapid, iar regimul se găsea într-o izolare diplomatică, chiar în cadrul blocului comunist.

2.2. Colectivizarea şi lumea satului. La 23 martie 1945, guvernul Petru Groza legifera noua reformă agrară, prin care erau expropriate 1.468.946 ha (a noua parte din suprafaţa agricolă a ţării), cu care erau împroprietărite 917.777 familii de ţărani. Foştii proprietari îşi puteau păstra, deocamdată, doar 50 ha de teren. Această măsură, cu care erau de acord toate partidele, a urmărit un scop mai curând politic decât economic: înlătu rarea marilor proprietari de pământ, încercându-se astfel o atragere a ţărănimii de partea comuniştilor. Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949

20

a decis transformarea socialistă a agriculturii, altfel spus, lichidarea completă a micii proprietăţi rurale prin colectivizarea agriculturii după model sovietic. În rezoluţia acestei plenare se afirma: „politica noastră faţă de ţărănime trebuie să fie clară: ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”. Acum au luat naştere, după modelul sovietic al colhozurilor, gospodăriile agricole de stat (GAS), cooperativele agricole de producţie (CAP), precum şi „întovărăşirile”, ca formă intermediară, între cele două forme de proprietate. Cu toată campania de ameninţări, intimidări şi abuzuri comise pentru a convinge micii proprietari rurali să-şi cedeze pământurile, rezistenţa ţărănimii la colectivizare a fost mare. Pentru realizarea colectivizării, după anul 1953, autorităţile comuniste au făcut apel la organele de represiune, justiţie, administraţie şi la un uriaş aparat de propagandă, în scopul convingerii ţăranilor de „binefacerile” sistemului comunist în agricultură, metodele dure alternând cu diferite promisiuni. Această politică, de brutalitate şi concesii temporare, a fost dublată de o continuă presiune fiscală, în privinţa plăţii cotelor, din ce în ce mai mari, şi de măsuri punitive. La 27 aprilie 1962, Gheorghiu-Dej anunţa oficial încheierea procesului de colectivizare a agriculturii, 3.201.000 de familii din mediul rural fiind încadrate în structuri colectiviste, ceea ce reprezenta circa 96% din suprafaţa agricolă a ţării. Consecinţele sociale pe termen lung au fost nefaste, determinând un adevărat „exod rural” (migraţia masivă a ţăranilor spre oraşe). În acelaşi timp, concentrarea pământului a creat premise pentru modernizarea agriculturii.

2.3. Economie şi viaţă cotidiană în statul comunist. A doua jumătate a secolului al XX-lea a însemnat pentru societatea românească perioada unui experiment eşuat: comunismul. Acesta a marcat însă viaţa a milioane de oameni şi a determinat înapoierea economică a ţării, distrugerea valorilor tradiţionale, mutaţii profunde în plan psihologic şi social în general. În economie, instaurarea controlului puterii comuniste a început cu naţionalizarea întreprinderilor, băncilor, societăţilor de asigurări, magazinelor, cabinetelor medicale şi spitalelor, circa 10 000 de obiective economice fiind expropriate fără despăgubire. Locuinţele, îndeosebi cele aparţinând categoriilor medii şi înstărite nu au făcut, de asemenea, excepţie de la măsurile de confiscare. Prin colectivizarea agriculturii, puterea comunistă a urmărit vulnerabilizarea ţăranilor în faţa noilor structuri politice, precum şi exploatarea acestui domeniu în vederea asigurării resurselor necesare susţinerii procesului de industrializare a ţării, Industrializarea forţată a creat adevăraţi „coloşi” industriali (combinatele de la Galaţi, Slatina. Călăraşi etc.), mari consumatori de materii prime şi energie. Dezvoltarea platformelor industriale şi mutaţiile din lumea satului au provocat o mişcare de amploare de reducere a populaţiei rurale în favoarea celei urbane, ceea ce a afectat însă profund tradiţiile şi valorile satului. După 1970, continuarea industrializării forţate în condiţiile deteriorării climatului economic mondial şi iniţierea unor construcţii megalomanice, care solicitau eforturi financiare uriaşe (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Hidrocentrala Porţile de Fier, Casa Poporului din Bucureşti), au determinat creşterea fără precedent a datoriei externe a ţării, achitată cu preţul raţionalizării drastice a tuturor produselor ce ţineau de consumul populaţiei (alimente, medicamente, energie electrică şi termică, gaze naturale) şi sacrificării nivelului de trai al populaţiei.

2.4. O societate controlată. Fiecare moment din viaţa unui locuitor al României era supravegheat de instituţiile statului, iar înregimentarea politică era instituită de la vârste fragede. Astfel copiii din grădiniţe erau cuprinşi intr-o organizaţie politică specifică, numită „Şoimii Patriei”, prin care erau educaţi în spiritul devotamentului faţă de partid şi conducătorul acestuia. De la vârsta de şapte ani, elevii deveneau, fără excepţie, membri ai Organizaţiei Pionierilor, care urmărea aceleaşi scopuri de manipulare şi control. Costumele obligatorii ale organizaţiilor de copii indicau, de asemenea, tendinţa de anihilare a personalităţii şi uniformizare a membrilor societăţii. La 14 ani, pionierii treceau într-o nouă etapă socială şi politică, devenind membri ai Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.) pregătindu-se pentru a deveni „oamenii noi” pe care regimul dorea să ii creeze. După vârsta de 18 ani, adulţii puteau fi membri ai Partidului Comunist Român sau, în funcţie de locul de muncă, erau încadraţi în organizaţiile sindicale aflate, de asemenea, sub controlul P.C.R. Viaţa privată era supravegheată îndeaproape, prin măsuri care lezau adeseori demnitatea umană, aşa cum au fost cele privind controlul naşterilor. Alimentaţia populaţiei era stabilită prin măsuri „raţionale”, instituite prin legi speciale. Munca „voluntară” sau „patriotică” în folosul statului era, de fapt obligatorie, fiind reglementată la un anumit număr de zile pe an. Construirea marilor cartiere de locuinţe din zonele urbane, dincolo de necesitatea de a asigura adăpost pentru masele de muncitori, era şi o formă de a ţine sub supraveghere, în spaţii limitate, un mare număr de persoane, în vreme ce distrugerea unor sate şi comasarea forţată a locuitorilor in centre rurale, practicată în anii '80, a urmărit acelaşi scop.

3. REPRESIUNE ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

3.1. Represiunea comunistă. Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva opoziţiei democratice, de intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica represivă ce avea să fie aplicată odată cu preluarea puterii depline. Ulterior, sub acuzaţiile de „colaboraţionism”, „duşmani de clasă”, „duşmani ai poporului”, „fascişti”, au fost arestaţi şi închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti demnitari din perioada interbelică, bancheri şi industriaşi.

Prin Decretul din 30 august 1948 era organizată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (după modelul poliţiei politice sovietice), în cadrul căreia erau plasaţi în funcţii-cheie vechii agenţi de la Moscova Gheorghe Pintilie, Pantelei Bodnarenko, Alexandru Nicolski şi Vladimir Mazuru. Această structură represivă a instaurat un regim de teroare internă. Ei i se vor adăuga, ca instrumente ale represiunii, trupele de securitate ale Ministerului de Interne (decembrie 1948) şi Miliţia populară (ianuarie 1949). Din rândul „duşmanilor poporului”, anihilaţi fizic de către organele de represiune comuniste, au făcut parte membri marcanţi ai partidelor istorice interbelice (Iuliu Maniu, lon Mihalache, C.I.C. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, Constantin Argetoianu, Ioan Lupaş, Mihail Manoilescu, Radu Rosetti etc.),

21

oameni de cultură (Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu), slujitori ai bisericii (monseniorul Vladimir Ghica) şi mulţi alţii. Majoritatea celor care au avut o funcţie publică, în orice domeniu, până în 1945, au cunoscut teroarea sistemului comunist al penitenciarelor şi coloniilor de muncă (constituite prin Decretul din 1950 privind înfiinţarea coloniilor de muncă şi administrate de Ministerul de Interne). S-au aplicat măsuri de tortură, execuţii, sau aşa-numita „reeducare” (fenomenul Piteşti). Se poate vorbi, aşadar, de existenţa, până în 1964, a unui adevărat gulag în România. Este cazul închisorilor de la Sighet, Gherla, Galaţi, Râmnicul Sărat, Aiud, Piteşti şi Miercurea Ciuc, al şantierelor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, precum şi al coloniilor de muncă forţată de la Cavnic, Baia Sprie, Periprava şi Salcia. O altă caracteristică a represiunii comuniste în perioada 1945-1964 a reprezentat-o fenomenul deportării unor comunităţi întregi (germanii din Transilvania, imediat după război, şi sârbii din Banat, începând cu 1951, pe fondul acutizării conflictului dintre Stalin şi Tito). Deportările în zonele aride din Bărăgan au însemnat distrugerea a numeroase cămine, familii şi destine. Iniţial, deportarea în Bărăgan a vizat aproximativ 40.000 de persoane. Deportaţilor li s-a permis să-şi ia doar bunurile pe care le puteau duce singuri, restul avutului lor fiind cumpărat de comisii special constituite, care plăteau mult mai puţin decât preţul real. Mai mult, întreaga societate a fost trecută sub un strict control, prin intermediul reţelelor de informatori, pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie. Ulterior, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici (proces care se încheie în 1964), fără a se renunţa însă la supravegherea populaţiei şi la reprimarea opozanţilor. După 1964, represiunea comunistă se adaptează la noile realităţi, utilizând instrumente mai rafinate de reprimare a opozanţilor: impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi politici, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune, arestarea şi anchetarea sub pretextul unor delicte de drept comun etc.

Ultimul obstacol în calea impunerii modelului stalinist a fost Biserica. Prin Legea cultelor din 1948, statul cerea Bisericii să se alăture industrializării şi colectivizării şi să promoveze politica sa externă. În 1948, 600 de preoţi uniţi au fost arestaţi iar Biserica greco-catolică a fost desfiinţată. Biserica a fost deposedată de toate bunurile sale, devenind dependentă de stat. O victimă a regimului comunist a fost şi Academia Română, transformată în Academia Republicii Populare Române, în care au fost primite personaje minore ca poetul Dumitru Theodor Neculuţă sau istoricul Mihai Roller. La baza învăţământului au fost puse manualele unice, de inspiraţie marxist-leninistă, adevărate instrumente de impunere a monopolului cultural al partidului, iar principiul dosarului şi al originii sănătoase din punct de vedere politic a devenit pilonul principal al admiterii într-o unitate de învăţământ superior.

3.2. Forme de rezistenţă anticomunistă. Mişcarea de rezistenţă armată împotriva regimului comunist, care a fost expresia unei nemulţumiri generale şi a avut un caracter naţional, constituie un aspect relativ necunoscut al istoriei contemporane româneşti. Istoriografia occidentală nu-l abordează decât rar sau îl ignoră în raport cu celelalte state din fostul lagăr socialist. Partizanii anticomunişti şi-au făcut apariţia în primăvara lui 1944, în momentul în care trupele sovietice pătrundeau în Bucovina şi în nordul Moldovei. După 23 august 1944, deşi armata sovietică a preluat controlul unei mari părţi din teritoriul României, mişcarea de partizani s-a extins la nivel naţional. Grupuri compacte de foşti combatanţi în Est au constituit nucleul acestei mişcări. În noiembrie 1944 erau semnalate astfel de grupări în Gorj, Mehedinţi şi mai ales în Transilvania muntoasă, în sectorul Braşov-Hunedoara, dar şi în Banat. Astfel, primul grup de partizani antisovietici s-a constituit pe 15 mai 1944, sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, în Bucovina, zonă în care au mai activat Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean şi Dimitrie Rusu. În mai 1946, organele N.K.V.D. şi ale Siguranţei, sub comanda lui Manole Bodnăraş, arestează conducerea Sumanelor Negre din Vatra Dornei, în frunte cu Gavrilă Olteanu. Aceste prime mişcări de rezistenţă împotriva comunizării au acţionat până în iunie 1946, dată la care Ministerul de Interne anunţa descoperirea organizaţiilor anticomuniste Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui, Mişcarea de Rezistenţă Naţională şi arestarea principalilor lideri, printre care generalul Aurel Aldea, generalul Gheorghe Moşoiu, generalul C. Eftimiu, Elena Basarabeanu (secretara lui Ion Antonescu). Grupările de partizani din Bucovina vor rezista, totuşi, până în ianuarie 1958. Din acest motiv, în deceniile cinci şi şase, trupele de securitate au avut misiunea de a anihila rezistenţa puternică de partizani din zonele de munte şi de a păzi lagărele de muncă.

Între 1948-1959, în Munţii Carpaţi a existat o activă rezistenţă anticomunistă armată. Grupările organizate după legile conspiraţiei, destul de mici, s-au constituit în zonele de deal şi munte şi erau alcătuite din foşti ofiţeri din armată, legionari, foşti membri ai Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional Ţărănesc, ţărani, intelectuali etc. Formaţiunile cu supravieţuire mai mare au fost „Haiducii Muscelului”, organizat pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş de doi foşti ofiţeri (Gheorghe Arsenescu, arestat în 1960, şi Toma Arnăuţoiu, arestat în 1958), şi cea condusă de Ion Gavrilă Ogoreanu, pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş. În Dobrogea, partizanii anticomunişti au acţionat în pădurile Babadagului sau în Deltă, remarcându-se fraţii N. şi D. Tubulea, fraţii Croitoru şi Ghiţă Tomoşoiu. În Transilvania (Munţii Apuseni), acţionau partizanii conduşi de maiorul Nicolae Dabija, grup lichidat în octombrie 1949. Armamentul lor era, în general, cel folosit în al doilea război mondial. Toate aceste grupări au fost sprijinite de locuitorii din zonele respective, dându-le alimente, îmbrăcăminte şi adăpost. Ei sperau că, „în curând” va izbucni un război între Uniunea Sovietică, pe de o parte, şi Statele Unite şi Marea Britanie, pe de altă parte, care va avea ca rezultat eliberarea României. Ideea că „vin americanii” anima o bună parte a poporului român, aflat sub ocupaţie sovietică. Intervenţia sovietică în Ungaria şi pasivitatea Occidentului i-au demoralizat pe partizani, ducând la încetarea mişcării spre sfârşitul deceniului şase (1956-1959). De asemenea, eşecul luptei anticomuniste desfăşurate de partizani a fost determinat şi de inexistenţa unui organism de coordonare a acţiunilor diverselor grupări la nivel naţional, încercarea generalului Aurel Aldea în acest sens, concretizată în constituirea Mişcării Naţionale de Rezistenţă, eşuând în 1946, prin desfiinţarea mişcării şi arestarea generalului. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă a poporului român. Sunt

22

cunoscute numele Mariei Pop şi al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu – Arnăuţoiu, ca şi cel al Elenei Rizea din Nucşoara (Muscel). Depăşite numeric şi fără prea multe provizii şi muniţii, aceste grupuri au fost decimate de către puterea comunistă. În mediul rural, rezistenţa a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării agriculturii. Conform unor estimări, peste 80.000 de ţărani au fost arestaţi, aproximativ 30.000 dintre ei fiind judecaţi în procese publice. În 1964, după Declaraţia din aprilie, Gheorghiu-Dej se decide să pună capăt calvarului deţinuţilor politici din penitenciarele româneşti. Prin decretele nr. 176 şi nr. 411 au fost eliberaţi ultimii 10.410 deţinuţi politici, însă până la libertatea totală, în cadrul limitelor permise de sistemul comunist, unii au avut de trecut mai multe etape, cum ar fi domiciliul obligatoriu, lipsa unui loc adecvat de muncă, verificările periodice, dar şi încercările de şantaj din partea organelor de Securitate.

Comunismul naţional al lui Nicolae Ceauşescu se raportează la cu totul alte coordonate decât cel al lui Gheorghiu-Dej. În fapt, nu s-au schimbat decât mijloacele, scopul urmărit rămânând acelaşi: menţinerea sistemului comunist la putere şi implicit a noului secretar general al PCR. Fenomenul disidenţei în perioada Ceauşescu, fără să fie prea cunoscut sau recunoscut, acoperă mai multe etape. Anul 1977 a reprezentat pentru regim primele opoziţii majore, venite din interiorul ţării. În prima parte a anului, scriitorul Paul Goma, fost deţinut politic, iniţiază o mişcare de solidaritate cu mişcarea din Cehoslovacia Charta 77, lucru ce stârneşte reacţia dură a autorităţilor. Disidenţii, precum Paul Goma, Doinea Cornea, Gheorghe Ursu, Mihai Botez, Vlad Georgescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana etc. au opus o rezistenţă individuală în anii ’70 şi ’80, adresând scrisori deschise către posturile de radio occidentale Vocea Americii, Europa Liberă sau BBC. Împotriva lor s-au luat măsuri cum ar fi domiciliul forţat, sau au fost concediaţi.

În august 1977, autorităţile comuniste sunt puse în faţa revoltei minerilor din Valea Jiului. Peste 10.000 de mineri de la mina Lupeni întrerup lucrul pentru o săptămână, cerând condiţii decente de viată şi muncă. Minerii nu reiau lucrul decât în urma sosirii lui Nicolae Ceauşescu în zonă şi a promisiunilor acestuia privind rezolvarea revendicărilor. La scurt timp însă, Securitatea trece la arestarea principalilor lideri ai mişcării. La 15 noiembrie 1987, asistăm la cea mai cunoscută acţiune de protest din timpul lui Nicolae Ceauşescu. A început ca o manifestaţie a muncitorilor de la Uzina „Steagul Roşu” din Braşov, privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă; mii de persoane au traversat oraşul, scandând lozinci anticomuniste şi devastând sediul judeţean al PCR. Numeroşi participanţi au fost arestaţi şi judecaţi (peste 300, din care 88 au fost deportaţi în alte zone ale ţării, s-au li s-a instituit domiciliul obligatoriu).

Disidenţa împotriva lui Nicolae Ceauşescu s-a manifestat şi în rândul foştilor demnitari comunişti, cu toate că aceasta nu reprezintă o caracteristică a sistemului. Reproşurile pe care le-a adus, în cadrul Congresului al XII-lea al PCR, Constantin Pârvulescu, ca şi „Scrisoarea celor şase” (semnată de Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu şi Constantin Pârvulescu) nu reprezintă altceva decât încercări ale veteranilor ilegalişti de a critica evoluţia nefastă a politicii lui Ceauşescu şi nicidecum o critică reală a sistemului.

5. CONSTRUCŢIA DEMOCRAŢIEI POSTDECEMBRISTE

5.1. Înlăturarea regimului comunist şi revenirea la democraţie. În anul 1989, în majoritatea statelor comuniste din Europa populaţia a reuşit, în general prin mijloace paşnice, să înlăture regimurile politice comuniste în Ungaria, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană. Acest proces a fost posibil şi datorită politicii de destindere şi reforme promovate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, după 1985. Evenimentele desfăşurate în fostele state comuniste din Europa au încurajat populaţia României să se revolte împotriva regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu. La 16 decembrie 1989, la Timişoara, au început primele acţiuni împotriva regimului, continuate, din 21 decembrie, la Bucureşti. La 22 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat. Puterea a fost preluată de un organism provizoriu, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în fruntea căruia s-a aflat Ion Iliescu. De la început, noua structură politică, constituită pe baza programului în 10 puncte al FSN, şi-a propus reinstaurarea unui regim democratic şi edificarea statului de drept în România, după cinci decenii de regimuri politice autoritare şi dictatoriale. Principalele trăsături ale schimbării regimului politic în România după 1989, la fel ca şi în alte state europene foste comuniste, au constat în revenirea la pluralismul politic, organizarea alegerilor libere, structurarea şi manifestarea neîngrădită a societăţii civile. În plan economic, reformele au urmărit în principal trecerea de la economia centralizată, de tip comunist, la cea de piaţă, bazată pe proprietatea privată şi pe libera iniţiativă. Fundamentul legislativ al noii evoluţii postcomuniste a fost reprezentat, în România, de Constituţia din anul 1991 (supusă revizuirii în 2003).

5.2. Pluralismul politic şi construcţia democraţiei în România, după 1989. Încă de la sfârşitul anului 1989, au fost reînfiinţate vechile partide politice (Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat), iar ulterior s-au constituit partide şi formaţiuni politice noi - Frontul Salvării Naţionale, Partidul Unităţii Nationale Române, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România etc. Alegerile parlamentare din 1990 au fost câştigate de formaţiunea condusă de Ion Iliescu, Frontul Salvării Naţionale, iar cele din 1992 de aceeaşi formaţiune, dar denumită Frontul Democrat al Salvării Naţionale. Prima schimbare paşnică de putere, prin votul exprimat al alegătorilor, a avut loc după alegerile din 1996, câştigate de Convenţia Democrată din România (condusă de Emil Constantinescu). În anul 2000, alegerile au fost câştigate de partidul condus de Ion Iliescu (Partidul Democraţiei Sociale din România, ulterior Partidul Social Democrat), iar în urma scrutinului din anul 2004, Alianţa Dreptate şi Adevăr (formată din Partidul Democrat şi Partidul Naţional Liberal), condusă de Traian Băsescu, a preluat conducerea ţării. Revenirea la regimul democratic nu a fost lipsită de momente tensionate, aşa cum au fost conflictul interetnic de la Târgu-Mureş (martie 1990), fenomenul manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti (1990),

23

descinderile minerilor în Capitală (1990, 1991, 1999). După 1989, responsabilitatea creării societăţii civile a fost preluată de intelectualitate, care a militat pentru respectarea drepturilor omului, înfiinţând o serie de instituţii neguvernamentale: Alianţa Civică, Grupul pentru Dialog Social şi Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Solicitat ani de-a rândul pentru a regla conturile cu un trecut care încă ne stăpâneşte, „procesul comunismului” a avansat lent, mai cu seamă după 2004. Constituirea CNSAS, deschiderea arhivelor Securităţii şi constituirea mai multor instituţii de cercetare, dar şi asumarea de către preşedintele României a unui raport în acest sens au marcat paşi importanţi înainte. Votată de Parlament şi aprobată de populaţie prin referendum în 1991, legea fundamentală a statului este conformă cu reglementările europene actuale şi are un caracter democratic. Progresele realizate de România în construcţia sistemului democratic au fost recunoscute pe plan internaţional prin admiterea ţării. ca membru al Alianţei Nord-Atlantice (NATO, 2004) şi al Uniunii Europene (2007).

III. CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI

3.1. Constituţia din 1923. Prin decretul regal din 23 ianuarie 1922, Parlamentul a fost dizolvat şi s-au anunţat alegeri pentru Adunarea Naţională Constituantă. Procedura nu era legală, deoarece era încălcat articolul 128 din Constituţia adoptată în anul 1866. Toate partidele din opoziţie au criticat aducerea liberalilor la putere în acest mod. Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă de tensiune şi violenţă. Partidul Naţional Liberal şi-a asigurat majoritatea parlamentară şi a adus în dezbaterea Parlamentului proiectul noii Constituţii. Opoziţia nu putea accepta iniţiativa şi a făcut tot posibilul pentru a o împiedica. Dar noua constituţie a fost votată de majorităţile liberale din cele două Camere; la 28 martie 1923 legea fundamentală a fost promulgată, iar la 29 martie a fost publicată în Monitorul Oficial. Constituţia din 1923 avea un caracter democratic şi răspundea unei reale necesităţi istorice. Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc, care au combătut-o vehement, au acceptat-o ulterior şi au guvernat pe baza ei.

Principii. Constituţia unificării, aşa cum i-a rămas numele în istorie, avea 8 titluri şi 138 de articole (din care 76 au fost preluate din vechea Constituţie), păstrând principiile esenţiale stabilite în 1866 privind puterile statului. Ea proclama independenţa, unitatea şi suveranitatea României, menţinând principiul democratic al separării puterilor în stat: puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Totodată, ea consfinţea că statul român este o monarhie constituţională. În textul Constituţiei erau integrate modificările din 1917 referitoare la corpul electoral şi Adunările legislative. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor aparţinea tuturor cetăţenilor români majori (care împliniseră vârsta de 21 de ani – prevedere care situa România între statele europene avansate); votul era universal, direct, secret şi obligatoriu. La Senat era menţinută limita inferioară de vârstă de 40 de ani a candidaţilor. Senatorii erau aleşi de patru categorii de corpuri electorale. Alături de senatorii aleşi, în Parlament intrau şi senatorii de drept.

Puterile în stat. Potrivit articolului 34, puterea legislativă era exercitată colectiv de rege şi de Parlamentul bicameral (Adunarea Deputaţilor şi Senatul). În sistemul politic românesc, Parlamentul avea rolul principal. De altfel, Constituţia preciza că „Membrii Adunărilor reprezintă naţiunea” (art.42). Adunarea Deputaţilor şi Senatul exercitau puterea legislativă şi controlau puterea executivă. Deputaţii şi senatorii aveau drept de anchetă, puteau adresa miniştrilor interpelări, le puteau trimite petiţiile cetăţenilor, la care aceştia trebuiau să dea explicaţii. De asemenea, puteau cere urmărirea miniştrilor şi trimiterea lor înaintea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit articolului 39, puterea executivă era încredinţată regelui care o exercita prin intermediul guvernului, format din miniştri. Persoana regelui era inviolabilă, actele monarhului având valabilitate doar dacă erau contrasemnate de un ministru, care astfel îşi asuma răspunderea pentru ele (responsabilitate ministerială – art.87). Pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii, miniştrii aveau o triplă răspundere: politică, faţă de Corpurile legiuitoare; penală, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; civilă, faţă de orice parte vătămată (art. 99). Prerogativele regelui rămâneau cele stabilite în 1866, dar în realitate erau diminuate, ca urmare a creşterii rolului Parlamentului ales prin vot universal. Totuşi, regele rămânea un element cheie al vieţii politice. El exercita puterea executivă (art.39), numea şi revoca miniştri, sancţiona şi promulga legile, era şeful armatei, avea drept de veto, drept de amnistie în materie politică şi dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală (art.88), putea bate monedă şi conferea decoraţii. De asemenea, el convoca şi dizolva Parlamentul (art.90) şi putea încheia tratate, care deveneau valabile după ce erau aprobate de Parlament. Totodată, regele dispunea de largi posibilităţi de interpretare a legilor, deoarece putea emite regulamente prin care dădea oficialităţilor instrucţiuni de aplicare a legilor în vigoare. Puterea judecătorească se exercita prin organele ei, care pronunţau hotărârile în virtutea legilor existente. Pentru întregul stat exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, care dobândea atribuţii mai largi faţă de cele stabilite prin Constituţia din 1866. Curtea putea judeca constituţionalitatea legilor şi le putea declara inaplicabile pe cele care erau contrare Constituţiei.

Prin prevederile sale, Constituţia din 1923 a dus la creşterea rolului statului, înscriindu-se pe linia neoliberalismului interbelic. Legea fundamentală introducea ideea că proprietatea devine o funcţie socială şi interesele colectivităţii trebuie să primeze asupra celor individuale, exprimată prin faptul că era posibilă exproprierea cu despăgubire pentru cauze de utilitate publică (art.17). Pe această bază au fost adoptate legile care permiteau intervenţia statului în orientarea politicii economice a ţării, cum a fost, de pildă, legea minelor din 1924. Cetăţenii se bucurau de largi drepturi şi libertăţi: votul universal; egalitatea în faţa legii (art.8); libertatea conştiinţei, a presei, a învăţământului, a întrunirilor şi de asociaţie (art.5); garantarea proprietăţii (art.17); inviolabilitatea domiciliului (art.13). Constituţia consacra hotărârile luate de poporul român în 1918 privind unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu

24

România. Noul aşezământ constituţional a dus la creşterea rolului statului, a favorizat dezvoltarea instituţiilor democratice, a determinat activizarea politică şi creşterea spiritului civic al cetăţenilor. Semnificaţia Constituţiei din 1923 este cu atât mai mare cu cât, în acea perioadă, în alte ţări s-a trecut la instaurarea regimurilor totalitare, lichidându-se libertăţile democratice (U.R.S.S., Ungaria, Italia, Bulgaria etc,).

„Art. 1. Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.” „Art. 2. Teritoriul României este nealienabil. Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”. „Art. 6. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili de legile civile pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe. Legi speciale, votate în majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice.” „Art. 7. Deosebirile de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita. Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu Românul pentru exercitarea drepturilor politice.” „Art. 8. Nu se admite în Stat nici o deosebire de naştere sau de clase sociale. Toţi românii sunt egali înaintea legii si datori a contribui fără osebire la dările şi sarcinile publice. Numai ei sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi militare.” „Art.11. Libertatea individuală este garantată. Nimeni nu poate fi urmărit sau percheziţionat, decât în cazurile şi după formele prevăzute în legi. Nimeni nu poate fi deţinut sau arestat, decât în puterea unui mandat judecătoresc motivat. „Art. 19. Zăcămintele miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului.” „Art. 21. Toţi factorii producţiunii se bu-cură de o egală ocrotire. Statul poate interveni, prin legi, în raporturile dintre aceşti factori pentru a preveni conflicte economice sau sociale. Libertatea muncii va fi apărată.” „Art. 25. Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniunile lor prin grai, prin scris, prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate prin codicele penal, care nici într-un caz nu va putea restrânge dreptul în sine.” „Art. 33. Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă” (suveranitatea poporului).

3.2. Constituţia din 1938. În urma crizei apărute după alegerile din decembrie 1937, în care nici un partid nu reuşise să-şi asigure majoritatea, şi în condiţiile în care regele Carol dorea să instituie un regim de guvernare personală, la 20 februarie 1938 o nouă Constituţie este înfăţişată poporului român de către rege, printr-o proclamaţie. „Învoirea” poporului s-a făcut printr-un plebiscit, în care votul s-a făcut prin declaraţie verbală, consemnată pe liste separate cu cei ce votau pentru şi cei ce votau contra. Noua Constituţie a fost proclamată de regele Carol al II-lea prin Decretul regal nr.1045 din 27 februarie 1938, iar la o lună după aceea regele avea să suspende şi partidele politice (înlocuite cu alcătuiri inconsistente de tipul Frontului Renaşterii Naţionale sau Partidului Naţiunii). Noua Constituţie reprezenta un abuz, nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă, şi nu fusese adoptată potrivit procedurilor de revizuire a actului fundamental. Ea a reprezentat temeiul juridic al monarhiei autoritare şi a pus capăt continuităţii constituţionale.

Elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice, Constituţia carlistă se întemeia pe critica regimului de partide (dintr-o perspectivă reacţionară) şi pe doctrina corporatismului. Principiile noii Constituţii încetaseră de a mai fi liberale, aşa cum se observă din Titlul II, care, tratând despre drepturile omului, vorbeşte mai întâi „Despre datoriile românilor”, şi de-abia apoi „Despre drepturile românilor”.

Prin Constituţia din 1938 era desfiinţată separarea puterilor în stat şi se producea o concentrare a puterii în mâinile regelui, care devenea capul statului. Puterea legislativă se exercita de către rege prin Reprezentanţa Naţională, iar puterea executivă era încredinţată tot regelui, care o exercita prin guvernul său. Regele deţinea iniţiativa legislativă, Parlamentul fiind mult limitat în acest domeniu. De asemenea, putea convoca, închide, dizolva ambele adunări sau numai una şi le putea amâna lucrările. Parlamentul, chiar redus la un rol decorativ, era controlat şi prin numirea de către rege a unui mare număr de senatori. Tot regele făcea regulamentele necesare pentru aplicarea legilor, dar fără să poată modifica legile şi scuti pe cineva de executarea lor. Pe perioada vacanţelor parlamentare şi atunci când adunările legiuitoare erau dizolvate, regele putea emite decrete cu putere de lege, care ulterior erau ratificate de Parlament. Miniştrii erau răspunzători numai faţă de rege, iar iniţiativa revizuirii Constituţiei îi aparţinea tot acestuia. De asemenea, regele era capul oştirii, avea dreptul de a declara războiul şi de a încheia pacea, conferea decoraţiile şi gradele militare. În fapt, exerciţiul puterilor constituţionale trecerea în mâinile regelui. România devenea o monarhie autoritară, în care regele nu numai că domnea, dar şi guverna.

Se aduceau importante modificări şi legislaţiei electorale, dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor fiind acordat doar persoanelor ştiutoare de carte care împliniseră 30 de ani. Pe de altă parte, însă, pentru prima oară în România, se acorda drept de vot femeilor, acestea nefiind însă eligibile. Prin toate aceste modificări, scădea numărul alegătorilor de la 4,6 milioane în anul 1937, la 2 milioane în anul 1939. O altă consecinţă izvorâtă din Constituţia carlistă a fost instituirea, la 30 martie 1938, a Consiliului de Coroană, ca organ permanent consultativ, cu membri numiţi de rege. Este cert astăzi că, în anii 1938-1940, regimul personal al lui Carol al II-lea a modificat raportul de forţă dintre puterile statului, anulând dreptul de control reciproc, şi a eliminat garanţiile care protejau libertăţile individuale. Constituţia din 1938 a fost suspendată la 5 septembrie 1940, în condiţiile prăbuşirii regimului de autoritate monarhică.

Regimul antonescian care i-a urmat a făcut un pas mai departe. Preşedintele Consiliului de Miniştri concentra toate puterile, devenind conducătorul statului, în vreme ce regele, aruncat într-o poziţie strict ceremonială, funcţionează în umbra sa. Generalul Antonescu a mai deţinut, în afara funcţiei legiferării şi guvernării, şi dreptul de a încheia convenţii şi tratate (preluat din precedenta Constituţie de la şeful statului) şi acela, care se va arăta foarte important în condiţiile de atunci, de a declara război şi de a încheia pacea. O succintă caracterizare a regimului Anto-nescu trebuie să reţină şi discriminarea evreilor (legislaţia rasială având precedente încă în anii autoritarismului carlist), suspendarea tuturor activităţilor politice (implicit a parlamentului), guvernarea prin decrete-legi (cu recursul la plebiscit), cultul personalităţii (preluat de la Carol al II-lea). Lipsa partidului unic şi a mobilizării politice a naţiunii nu pot aşeza

25

regimul Antonescu în categoria celor totalitare, ci mai degrabă a celor fascist-corporatiste alcătuite pe fondul autohton al antiparlamentarismului şi autoritarismului.

3.3. Constituţia din 1948. După cel de-al Doilea Război Mondial, în condiţiile ocupării ţării de către sovietici, a cuceririi puterii politice de către comunişti şi a înlăturării monarhiei, s-a pus problema adoptării unei noi Constituţii. În martie 1948, după autodizolvarea fostului parlament, au fost organizate alegeri pentru noul organ reprezentativ, numit de acum înainte Marea Adunare Naţională. Noua Constituţie era adoptată în unanimitate la 13 aprilie 1948 şi se inspira din Constituţia sovietică (stalinistă) a anului 1936. Se consfinţea noua titulatură a statului, de Republica Populară Română, şi se preciza caracterul său de „stat populari, unitar, independent şi suveran”, care „a luat fiinţă prin lupta dusă de popor în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului , reacţiunii şi imperialismului”. În această Constituţie, prevederile economice prevalau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului. Astfel, articolul 11 prevedea că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni proprietatea statului atunci când interesul general o cere, iar articolul 14 prevedea că atât comerţul intern, cât şi cel extern trec sub controlul statului. Articolul 15 prevedea planificarea economiei naţionale. Toate aceste prevederi economice erau cuprinse într-un titlu special, nemaiîntâlnit în celelalte legi fundamentale, intitulat Structura social-economică.

Aparent, legea fundamentală consfinţea principii democratice, precum suveranitatea poporului, votul universal: „întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului” (art.3), care „îşi exercită puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct şi secret”. De asemenea, statua egalitatea în faţa legii pentru toţi cetăţenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Aceştia puteau fi aleşi (la 23 de ani) şi puteau alege (participau la vot de la 18 ani) toate organele statului. Printre drepturile cetăţeneşti afirmate în Constituţie se aflau dreptul la muncă, la odihnă, la învăţătură. Se stipula că femeia avea drepturi egale cu bărbatul, minorităţile naţionale se bucurau de toate drepturile; sănătatea publică era organizată de stat, se afirma protecţia de către stat a familiei. Teoretic, prin Constituţie erau afirmate libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă; libertatea individuală a cetăţeanului; libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, mitingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor. Practic însă, toate afirmaţiile aparent democratice nu erau acoperite de garantarea acestor drepturi, care au fost, în marea lor majoritate, încălcate sistematic în timpul regimului comunist. În plus, ea conţinea şi o serie de restricţii pe plan politic, lipsind de drept de vot „persoanele interzise, lipsite de drepturi civile şi politice şi nedemne, declarate ca atare de organele în drept, conform legii” (art.18). Pe baza acestei prevederi au fost privaţi de drepturi politice numeroşi cetăţeni, adversari ai regimului, puşi sub acuzaţia că desfăşoară activitate fascistă, hitleristă, ostilă Uniunii Sovietice.

Constituţia din 1948 nu mai prevedea principiul separării puterilor în stat, întrucât Marea Adunare Naţională (MAN) devenea „organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Române”, deci legislativul şi executivul se confundau. Prerogativele MAN erau: alegerea Prezidiului Marii Adunări Naţionale; formarea guvernului Republicii Populare Române; modificarea Constituţiei; stabilirea numărului, atribuţiilor şi denumirilor ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau redenumirea celor existente; votarea bugetului, fixarea impozitelor şi a modului de percepere a lor; deciderea consultării poporului prin referendum; acordarea amnistiei.

Primul preşedinte al Prezidiului MAN a fost profesorul Constantin I. Parhon, care oficial era şeful statului român. Prezidiul convoca Marea Adunare Naţională în sesiuni ordinare şi extraordinare; emitea decrete; interpreta legile votate de MAN; exercita dreptul de graţiere şi comuta pedepsele; conferea decoraţiile şi medaliile Republicii Populare Române; reprezenta Republica Populară Română în relaţiile internaţionale; acredita şi rechema, la propunerea guvernului, pe reprezentanţii diplomatici ai Republicii Populare Române; în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, numea şi revoca miniştri la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri; stabilea gradele militare, rangurile diplomatice, la propunerea guvernului; în caz de agresiune, declara stare de necesitate (în intervalul dintre sesiunile MAN); ratifica sau denunţa tratatele internaţionale. Puterea executivă (în fapt, singura putere reală în stat) aparţinea Consiliului de Miniştri, compus din preşedintele Consiliului de Miniştri, din unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi din miniştri. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale. Puterea judecătorească era reprezentată de instanţele de judecată şi de Curtea Supremă, dar independenţa justiţiei era practic desfiinţată prin intervenţia factorului politic. Deşi Constituţia susţinea garantarea proprietăţii private „agonisită prin muncă şi economisire”, aceasta anunţa şi măsurile de cooperativizare, care aveau să fie puse în practică mai târziu. Legea fundamentală din 1948 nu prevedea în mod expres că rolul conducător revenea Partidului Muncitoresc Român, dar organele de stat erau subordonate acestuia. În plus, era înlăturat principiul pluripartidismului şi se creau condiţiile pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor.

3.4. Constituţia din 1952. În 24 septembrie 1952, în condiţiile unor epurări în rândurile partidului, a fost promulgată şi o nouă constituţie, care nu aducea însă modificări esenţiale celei din 1948. Aceasta consfinţea însă totala aservire a României faţă de Uniunea Sovietică, cuprinzând prevederi care reliefau desfăşurarea procesului de sovietizare şi stalinizare a României. Ea definea baza politică a statului „democrat-popular”, fundamentată pe dictatura proletariatului. Principiile fundamentale ale acestei Constituţii sunt suveranitatea poporului, unitatea puterii de stat şi exercitarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea naţională, legalitatea populară, activismul social şi politic al cetăţenilor. Statul român era definit ca un „stat democrat-popular”, unitar, suveran şi independent, lipsind însă referirile la caracterul său indivizibil sau inalienabil.

În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată de proprietatea socialistă (art.6), care a constituit mijlocul economic de aservire a cetăţeanului, precum şi de „rolul conducător al Partidului Muncitoresc Român” (art.86), mijlocul

26

politic de aservire a acestuia. Principiul suveranităţii naţionale este înlocuit cu o nouă formulare: „Baza puterii populare în R.P.R. este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare” (art.2) şi „În R.P.R. puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate” (art.4). Noua Constituţie menţionează noile forme de proprietate, sistemul planificat al economiei, monopolul statului asupra comerţului etc. În ceea ce priveşte drepturile electorale, sunt menţinute cele din Constituţia precedentă, cât şi restricţiile referitoare la acest drept.

3.5. Constituţia din 1965. Marea Adunare Naţională a adoptat, la 21 august 1965, o nouă Constituţie, care proclama ţara noastră „Republica Socialistă România” (art.1), considerându-se că s-a ajuns la un înalt stadiu de dezvoltare în drumul ei spre comunism, cu o economie socialistă (art.5), cu o proprietate socialistă (art.6), ca bază a oricărei proprietăţi, şi cu monopol asupra comerţului exterior (art.8). Prin aceste prevederi se reflecta încheierea procesului de colectivizare a agriculturii şi de distrugere a proprietăţii private în economie. Constituţia prevedea în mod explicit că forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român (art.3) şi că scopul tuturor „oamenilor muncii” (nu se vorbea prea mult de naţiune) este construirea societăţii socialiste şi asigurarea condiţiilor pentru trecerea la comunism.

Constituţia din 1965 nu aducea modificări importante atribuţiilor Marii Adunări Naţionale, care reprezenta în continuare „organul suprem al puterii de stat, unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România” (art. 42). Suveranitatea poporului era exercitată prin intermediul Marii Adunări Naţionale, ai cărei membri erau aleşi prin vot universal, direct, egal şi secret de către toţi cetăţenii de la vârsta de 18 ani. Nu mai erau prevăzute restricţii în exercitarea drepturilor politice. Erau prevăzute drepturi precum libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi demonstraţiilor, care nu puteau fi însă folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi interesului celor ce muncesc (art.29). Guvernul îşi păstra numele de Consiliu de Miniştri şi era definit ca organul suprem al administraţiei de stat. Tribunalele şi procuratura rămâneau subordonate factorului politic, reprezentat de Partidul Comunist. Constituţia consfinţea caracterul socialist (şi cooperatist) al proprietăţii şi al economiei. Statul era proprietarul bogăţiilor de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală; fabricile şi uzinele, întreprinderile agricole de stat, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii; căile de comunicaţie, mijloacele de transport, telecomunicaţiile de stat; fondul de clădiri şi locuinţe; baza materială a instituţiilor social-culturale de stat.

În 1967, în locul prezidiului Marii Adunări Naţionale s-a prevăzut crearea Consiliului de Stat. Prima modificare cu adevărat importantă a Constituţiei din 1965 datează, însă, din februarie 1968, când a avut loc reorganizarea administrativă a teritoriului. Se revenea la judeţe ca forme de administrare locală, în locul regiunilor şi raioanelor de inspiraţie sovietică, se introducea calitatea de municipii pentru oraşele mari. Pe măsură ce puterea personală a lui Nicolae Ceauşescu creştea, a devenit necesară şi consfinţirea acestui proces prin modificări instituţionale. După ce a devenit secretar general al PCR, ales de Congresul partidului, fără a mai depinde de Comitetul Central, următorul pas pe calea consolidării sale a fost înfiinţarea funcţiei de preşedinte, la 28 martie 1974, prin modificarea Constituţiei din 1965. Prerogativele preşedintelui, ales de MAN, erau foarte largi: prezida Consiliul de Stat; reprezenta puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale; era comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării RSR; prezida şedinţele Consiliului de Miniştri, atunci când era necesar; stabilea măsurile de importanţă deosebită ce priveau interesele supreme ale ţării, care urmau să fie supuse, de către Marea Adunare Naţională, spre consultare poporului, prin referendum; numea şi revoca, la propunerea prim-ministrului, viceprim-miniştrii, miniştrii şi preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat; numea şi revoca preşedintele şi membrii Tribunalului Suprem; conferea decoraţii; încheia tratate internaţionale în numele Republicii Socialiste România; stabilea rangurile misiunilor diplomatice; proclama starea de necesitate in caz de urgenţă; emitea decrete prezidenţiale şi decizii. Cu modificările ulterioare, Constituţia din 1965 a fost aplicată până la înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989.

3.6. Constituţia din 1991. După căderea regimului comunist, în decembrie 1989, România a revenit la tradiţiile democratice dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în contextul marcat de evenimente care avuseseră loc pe plan mondial în ultimele decenii. Schimbarea politică majoră a societăţii româneşti a fost oglindită în Constituţia adoptată de către Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 şi aprobată prin referendum la 8 decembrie 1991 şi modificată apoi în anul 2003, pentru a permite aderarea României la Uniunea Europeană. Constituţia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a suveranităţii poporului, a responsabilităţii guvernamentale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a separării puterilor în stat şi a revenirii la pluripartidism. Noua lege fundamentală urma unei revoluţii, dar prelua din vechiul regim comunist o formă de stat, republica, impusă printr-un act de forţă, fără nici o confirmare a naţiunii. Dorinţa de a marca diferenţe vizibile faţă de precedentele constituţii liberale, pe care, de fapt, le urma, avea în vedere adaptarea unor instituţii precum Curtea Constituţională sau Avocatul Poporului. Documentele Naţiunilor Unite, reprezintă sursa unor drepturi sociale şi economice introduse, de asemenea, pentru prima dată.

Potrivit Constituţiei, statul român este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Autorităţile statului român sunt: administraţia publică exercitată prin consiliile locale şi primării, prefecturi şi consilii judeţene; autoritatea judecătorească reprezentată de instituţiile juridice; autoritatea legislativă exercitată de Parlament şi Preşedintele României.

Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” (art. 58). Parlamentul României este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, alese prin vot universal, egal, direct, secret şi

27

liber exprimat, potrivit legii electorale, pentru un mandat de 4 ani. Preşedintele României „reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate” (art.80). Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art.81); poate exercita cel mult două mandate, care pot fi şi succesive; nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată; desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art. 85). Mandatul Preşedintelui este de 5 ani (potrivit modificării operate în 2003). Guvernul „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice” (art.101). Este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Guvernul are şi alte atribuţii: adoptă hotărâri şi ordonanţe; prim-ministrul prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica guvernului; miniştrii au obligaţia de a răspunde la întrebările sau interpelările deputaţilor sau senatorilor. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti.

Drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute de Constituţie sunt garantate: dreptul la viaţă; interzicerea pedepsei cu moartea; libertatea individuală; libertatea conştiinţei; libertatea de exprimare; dreptul la informaţie; libertatea cultelor religioase; egalitatea în drepturi; dreptul la vot; dreptul de a fi ales; acces liber la justiţie; protecţia proprietăţii private; dreptul la învăţătură (inclusiv în limba maternă, pentru minorităţile naţionale). Constituţia prevede şi o serie de drepturi noi: libertatea circulaţiei (art.25), iniţiativa legislativă a electoratului (art.73). Dreptul de vot este asigurat tuturor cetăţenilor cu vârsta de 18 ani şi este universal, egal, direct şi liber exprimat.

a abroga – a suprima o lege sau o dispoziţie oficială.clasă politică – clasa conducătoare care există în organismele politice şi căreia n revine sarcina conducerii vieţii politico-sociale.extremism politic – atitudinea unor curente sau partide politice care pe baza doctrinei lor unilaterale sau extreme ur măresc prin măsuri radicale şi violente să impună propriul program.proces electoral – totalitatea etapelor care se succed în pregătirea şi organizarea alegerilor.radicalism politic – ansamblu de atitudini şi concepte care preconizează practicarea metodelor radicale în soluţionarea problemelor politice.Consiliu de Coroană – consiliu format din oameni politici reprezentativi, având caracter consultativ, pe care regii României îl convocau în situaţii deosebite. „prin noi înşine” – concepţie liberală care considera că evoluţia ţării se putea realiza prin valorificarea potenţialului economic şi uman intern şi punerea de stavile în calea capitalului străin.„porţile deschise” – concepţie naţional-ţărănistă, care socotea că, România trebuia să recurgă la sprijin financiar extern pentru a se dezvolta.stat ţărănesc – obiectiv naţional-ţărănist formulat la congresul din aprilie 1935, întemeiat pe primatul ţărănimii şi pe colaborarea ţărănimii cu alte categorii sociale în cadrul „democraţiei rurale”.pact de neagresiune – înţelegere, tratat între două state sau grupări politice pe bază de reciprocitate, prin care semnatarii se angajează să se abţină de la atacuri militare sau politice.Comintern = Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste, denumire sub care este cunoscută Internaţionala a III-a (1919-1943), organizaţie a partidelor comuniste patronată de Moscova.totalitarism = formă de organizare şi funcţionare a societăţii în care statul controlează toate aspectele vieţii sociale şi individuale.protecţionism = politică economică de protejare şi de promovare a unor activităţi economice indigene prin măsuri de îngrădire a puterii concurenţilor externi pe piaţa internă.brigadier – conducătorul şi organizatorul unei brigăzi; membru al unei brigăzi. centralism economic – sistem de decizie al unei autorităţi centrale în economie.chiabur – ţăran înstărit, fruntaş al satului, apreciat de comunişti ca fiind un „element exploatator” care trebuie să dispară în noua orânduire socialistă.colectivizare (cooperativizare) – acţiunea de a cooperativiza agricultura după principii socialiste; proces prin care gospodăriile agricole colective au luat locul celor individuale. Cooperativizarea agriculturii a fost considerată „o necesitate obiectivă şi o parte inseparabilă a planului de construire a socialismului”.mic-burghez – 1) deţinătorul unei poziţii sociale intermediare între burghezie şi proletariat, care îşi întemeiază activitatea pe mica producţie de mărfuri; 2) pentru regimul comunist, persoană cu vederi înguste.naţionalizare – acţiunea de a trece în proprietatea statului unele întreprinderi, zăcăminte etc. aflate în proprietate particulară; în România aceasta s-a făcut fără despăgubirea vechilor proprietari, fiind considerată „un act revoluţionar prin care a fost lichidată dominaţia economică a marii burghezii şi s-a creat baza economică a puterii politice a proletariatului”.plan cincinal – instrumentul principal de realizare a conducerii planificate a economiei şi societăţii.proprietatea întregului popor – sintagmă desemnând proprietatea socialistă.sovrom – societate mixtă româno-sovietică.C.A.E.R. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc; organizaţie internaţională de colaborare economică între statele socialiste, creată la iniţiativa Uniunii Sovietice în ianuarie 1949.erou al muncii socialiste – înaltă distincţie a statului comunist român, instituită în 1951; se acorda „persoanelor care s-au distins în mod deosebit în opera de construire a socialismului”.sector cooperatist – parte a unei economii care cuprinde proprietatea cooperatistă.societate socialistă multilateral dezvoltată – ultima etapă înaintea transformării societăţii socialiste în societate comunistă. Conform documentelor de partid, etapă atinsă de România în timpul regimului Ceauşescu şi care trebuia depăşită în jurul anului 2000.cenzură – putere dată unei autorităţi sau persoane de a exercita un control asupra conţinutului corespondenţei, publicaţiilor etc., de a interzice sau suprima apariţia unor articole sau publicaţii în numele protejării anumitor valori.activist – membru al Partidului Comunist care se consacra exclusiv muncii de partid.proletcultism – curent cultural ale cărui principii estetice erau reduse la ideea formării unei culturi proletare cu respingerea moştenirii culturale a trecutului.disidenţă – deosebire de opinii, dezacord în raport cu majoritatea, care poate provoca sciziuni în interiorul unui partid sau în societate.revoluţie culturală – concept aplicat în China maoistă şi transpus în practică prin tezele plenarei P.C.R. din iulie 1971.

28

disident – persoană care avea opinii contrare regimului.rezistenţă anticomunistă – mişcare anticomunistă care viza revenirea la regimul democratic.deportare – a condamna pe cineva, dislocându-l din locul de baştină.gulag – sistem concentraţionar dintr-un stat comunist (închisori, lagăre, şantiere care foloseau munca forţată etc.)pluralism politic – ordine politică şi juridică în care existenţa mai multor partide politice permite cetăţenilor unui stat să-şi afirme opinii şi interese diferite într-o confruntare liberă.privatizare – proces de revenire în proprietatea privată a unităţilor economice şi a terenurilor aflate în proprietatea socialistă.stat de drept – stat în care raporturile dintre autorităţi şi cetăţeni se bazează pe drept (sistemul de legi compus din instituţie, legislaţie, regulamente) şi care se supune controlului unor instituţii juridice independente.

CAPITOLUL 7. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ALE ROMÂNIEI

I. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI PÂNĂ LA MAREA UNIRE

1. Relaţiile externe ale României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acţiunile diplomatice ale României înainte de recunoaşterea independenţei de stat. Ministerul Afacerilor Străine al Principatelor Unite a început să funcţioneze în august 1862. Deşi nu erau încă independente, Principatele Unite au realizat legături speciale cu alte ţări: în 1863, a fost încheiată cu Serbia o convenţie de extrădare, iar în 1865, cu Austria, o convenţie privind sistemul poştal şi cel de telegraf. În anul 1865, Principatele Unite au semnat, la Paris, o convenţie telegrafică, dovedindu-se că erau deja considerate stat suveran de alte ţări din Europa. După anul 1866, a crescut numărul convenţiilor semnate de România cu alte state, precum cele comerciale şi de navigaţie cu Austro-Ungaria, din 1875, şi cu Rusia, în 1876. Prin tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin, din anul 1878, a fost recunoscută independenţa de stat a României. Astfel, România a putut să stabilească relaţii diplomatice cu alte state bazate pe suveranitate şi egalitate. Statul român a deschis primele reprezentanţe diplomatice, care se numeau legaţii, în alte capitale sau a ridicat la nivel de legaţie fostele agenţii diplomatice care funcţionau în ţările respective. În anul 1878, Austro-Ungaria, Rusia şi Turcia au stabilit relaţii diplomatice cu România, iar Italia, în 1879. Germania şi alte ţări au condiţionat recunoaşterea independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei române celor de altă religie decât cea creştină şi de răscumpărarea de către statul nostru a acţiunilor concernului falimentar Strousberg. Independenţa României a fost recunoscută de Germania, Franţa şi Anglia în anul 1880. Astfel, România a promovat mai eficient acţiunile de politică externă, în conformitate cu interesele sale politice şi economice. De exemplu, pentru a-şi proteja economia de concurenţa mărfurilor din Austro-Ungaria, România a dorit să negocieze, în 1886, o nouă convenţie comercială cu acest stat, ceea ce a determinat un adevărat război vamal între cele două ţări, care a durat până în 1891.

2. Războaiele balcanice şi Primul Război Mondial. Cancelarul Bismarck inaugurase un sistem de alianţe, bazat pe semnarea unor acorduri secrete, ceea ce-i oferea o mai mare libertate de mişcare şi împiedica Franţa, principalul rival, să realizeze o coaliţie antigermană. Aceste acorduri au stat la baza încheierii, în 1882, a primului sistem politico-militar, Tripla Alianţă sau Puterile Centrale. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor, România trebuia să ţină cont de raporturile dintre marile puteri. Teama de Rusia, care ocupase sudul Basarabiei, în 1878, a determinat apropierea de Germania şi de Austro-Ungaria, devenind membră a Triplei Alianţe în anul 1883 printr-un tratat secret, care putea fi reînnoit. Aceste mari puteri considerau România un avanpost în politica lor de consolidare a poziţiilor în sud-estul Europei. Politica germană nu putea rămâne însă fără o reacţie din partea celorlalte puteri europene. Echilibrul de forţe a fost redimensionat la începutul secolului al XX-lea. Acordul anglo-francez din 1904, cunoscut şi sub numele de Antanta Cordială, a fost urmat, în 1907, de un acord anglo-rus. În felul acesta a apărut cel de-al doilea sistem politico-militar, Antanta sau Tripla Înţelegere.

Peninsula Balcanică a continuat să rămână la sfârşitul secolului al XIX-lea si la începutul secolului al XX-lea un adevărat butoi cu pulbere. Statele naţionale apărute după prăbuşirea dominaţiei otomane promovau şi susţineau curente naţionaliste ale căror manifestări erau de multe ori violente. De asemenea, interesele strategice ale marilor puteri se intersectau în sud-estul Europei şi determinau complicarea unei situaţii deloc simple. Primul Război Balcanic a izbucnit în toamna anului 1912 şi a adunat Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru împotriva unei Turcii repede depăşite de diferenţa de forţe. Tratatul de pace semnat la Londra părea că a rezolvat, cel puţin deocamdată, problemele. Neînţelegerile dintre aliaţi s-au manifestat însă repede, mai ales datorită pretenţiilor exagerate ale Bulgariei, ceea ce a determinat o acţiune comună a foştilor aliaţi, la care s-au adăugat Turcia şi România. România a fost un factor de stabilitate în sud-estul Europei, implicându-se în al doilea război balcanic, împotriva Bulgariei, numai în momentul în care situaţia de la sud de Dunăre a devenit periculoasă pentru securitatea ţării. Armata română a fost desfăşurată în Bulgaria, iar pacea semnată la Bucureşti în 1913 permitea României să anexeze două judeţe din sudul Dobrogei, Durostor şi Caliacra, regiune cunoscută şi sub numele de Cadrilater. Asasinarea la Sarajevo, la 28 iunie 1914, a arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, a declanşat o reacţie în lanţ, care a dus în cele din urmă la izbucnirea Primului Război Mondial. În aceste condiţii, România şi-a intensificat acţiunile diplomatice pentru realizarea Marii Uniri. Prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a negociat, în secret, cu Antanta (Franţa, Anglia, Italia şi Rusia) participarea la Primul Război Mondial alături de aceasta, obţinând, în 1916, recunoaşterea drepturilor Românei asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Intrată în război după doi ani de neutralitate, în 1916, România şi-a îndeplinit obiectivul naţional. Pentru aceasta, diplomaţia română a acţionat în timpul războiului şi

29

la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920). România a continuat războiul şi după încheierea marii conflagraţii mondiale. În Ungaria s-a instaurat un regim comunist condus de Bela Kun, care urmărea să păstreze graniţele statului maghiar. În condiţiile primejdiei pe care ar fi constituit-o existenţa a două state comuniste la est (Rusia sovietică) şi la vest (Republica Ungară a Sfaturilor), care nu recunoşteau alipirea la România a Basarabiei şi a Transilvaniei, armata română a pornit la ofensivă, ocupând Budapesta (4 august 1919) şi lichidând regimul comunist din Ungaria.

3. Conferinţa de pace de la Paris. Sistemul Versailles. Primul război mondial a determinat mari schimbări, cu consecinţe deosebite asupra Europei şi lumii. A dus la modificarea raportului de forţe în rândul marilor puteri. La sfârşitul războiului a învins principiul naţionalităţilor. Marile imperii – german, austro-ungar, ţarist şi otoman – s-au prăbuşit ca urmare a voinţei popoarelor constituindu-se, pe ruinele lor, noi state; altele, între care şi România şi-au desăvârşit unitatea naţională.

Între anii 1919-1920 s-au încheiat tratatele semnate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920), cunoscute sub numele de sistemul Versailles: cu Germania la Versailles (28 iunie 1919), cu Austria la Saint-Germain (10 septembrie 1919), cu Bulgaria la Neuilly (27 noiembrie 1919), cu Ungaria la Trianon (4 iunie 1920), cu Turcia la Sevres (10 august 1920). Statele învinse erau dezarmate, se desfiinţa serviciul militar obligatoriu şi li se interzicea producerea unor categorii de armament. Se trece de la Europa imperiilor la Europa naţiunilor: Germania ceda Franţei Alsacia şi Lorena ; prin dezmembrarea Imperiilor german, austro-ungar, ţarist şi otoman luau fiinţă noi state: Austria, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda; teritoriile turceşti din Orientul Apropiat intrau sub stăpânire engleză şi franceză. Considerate vinovate de declanşarea războiului, statele învinse erau obligate la plata reparaţiilor. Pacea realizată la Paris n-a fost durabilă deoarece: contrar celor petrecute la congresele de pace anterioare (Viena, 1815; Paris, 1856) statele învinse n-au fost admise la tratativele de pace ; statele mici din tabăra învingătoare au fost discriminate; alte state (ex. Rusia Sovietică) n-au fost invitate să participe la Conferinţa de pace; doar statele învinse au fost considerate responsabile de declanşarea războiului; deşi s-a constituit Societatea Naţiunilor care avea drept obiectiv menţinerea păcii în lume, aceasta nu avea mijloacele necesare pentru a o impune.

În ciuda faptului că terminarea războiului a găsit România de partea învingătorilor, tratativele de pace au fost foarte dificile. Prim-ministrul României, Ion I. C. Brătianu, nu a dorit să semneze „tratatul minorităţilor” şi Tratatul de pace cu Austria (de la Saint-Germain-en-Laye), întrucât aceste tratate aduceau atingere suveranităţii României; sub pretextul asigurării protecţiei minorităţilor de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei, marile puteri (Anglia, Franţa, SUA, Italia) doreau să supravegheze regimul la care erau supuse aceste minorităţi. Succesorul lui Brătianu la conducerea guvernului, Alexandru Vaida-Voevod, a fost silit să semneze tratatele respective (10 decembrie 1919). Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919, semnat de România la 10 decembrie) a recunoscut apartenenţa Bucovinei la România; Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) recunoştea unirea Transilvaniei cu România. Un alt tratat, semnat la Paris (28 octombrie 1920), însemna recunoaşterea unirii Basarabiei cu România de către Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia. Primele trei state au ratificat tratatul cu întârziere, în timp ce Japonia nu l-a ratificat, din cauza unor înţelegeri de natură economică încheiate cu Uniunea Sovietică.

II. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ. MARILE ALIANŢE

Politica externă în perioada interbelică a avut ca obiectiv de bază apărarea independenţei şi a graniţelor întregite în anul 1918, în condiţiile în care revizionismul era în ascensiune. Unele state vecine, URSS, Ungaria şi Bulgaria, revendicau teritorii româneşti. Sistemul defensiv al României s-a construit pe convingerea că Franţa, şi Marea Britanie, ca principale autoare ale „sistemului de la Versailles” îl vor apăra iar Societatea Naţiunilor îşi va dovedi eficienţa în apărarea păcii. Diplomaţia românească a acţionat în direcţia creşterii rolului acestei organizaţii în viaţa internaţională. În acest cadru, s-a militat pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare şi de descurajare a forţelor revizioniste.

După încheierea Tratatului de pace de la Paris (1919-1920), adevărat instrument de lucru în relaţiile internaţionale, Europa a fost pusă în faţa unor noi raporturi de putere, care au confirmat schimbările teritoriale de pe harta politică a continentului. În acest nou cadru, România a urmărit încheierea unor alianţe politico-militare, reluarea relaţiilor cu foştii adversari din război, precum şi o activizare a diplomaţiei la scenă europeană. Din iniţiativa ministrului de externe român, Take Ionescu, în anul 1921 s-au semnat o convenţie politică şi una militară între România şi Polonia - în fapt, o alianţă zonală cu caracter strict defensiv, prin care cele două diplomaţii încercau fundamentarea unui sistem de securitate. Convenţia militară, care decurgea din cea politică, specifică măsurile ce se impuneau în cazul unei agresiuni în partea răsăriteană a unuia dintre cele două state. În anul 1926, a fost semnat Tratatul de alianţă cu Polonia, care înlocuia cele două convenţii şi acorda garanţii generale împotriva oricărui tip de agresiune, nu doar la graniţele răsăritene. În anul 1921, a fost creată prima alianţă regională în Europa, în spiritul Societăţii Naţiunilor: Mica Înţelegere sau Mica Antantă, care reunea România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (denumit, din 1929, Iugoslavia).

La 15 iulie 1926, a fost parafat Tratatul de alianţă şi amiciţie între România şi Franţa. România a încercat să compenseze lipsa unei înţelegeri militare prin acordurile politice. Tratatul a oferit Bucureştiului un plus de garanţie doar cu caracter moral, deoarece ambele state erau interesate în menţinerea principiilor care au stat la baza Pactului Societăţii Naţiunilor. În lipsa unui acord militar, refuzat de Paris, Tratatul româno-francez nu a avut o consistenţă practică, reprezentând, în fond, o repetare a celor statuate în Pactul Societăţii Naţiunilor. În ciuda acestor carenţe,

30

acordul dintre Franţa şi România a putut constitui, cel puţin la nivel declarativ, un sprijin în menţinerea statu-quo-ului teritorial. Concomitent cu negocierile româno-franceze, în vederea finalizării tratatului, diplomaţia de la Bucureşti a demarat tratativele şi cu Italia, urmărindu-se în principal atât obţinerea sprijinului Romei pentru ratificarea Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920), prin care era recunoscută apartenenţa Basarabiei la România, cât şi întărirea sistemului de garanţii. Tratativele dintre cele două state au fost îndelungate, Italia acceptând, în final, formula unui Tratat de amiciţie şi colaborare cordială, încheiat la Roma, la 16 septembrie 1926. Prin acest tratat, prelungit succesiv din şase în şase luni, până în 1934, ambele părţi aveau obligaţia să-şi acorde sprijin pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate. Din nefericire, Tratatul italo-român nu a cuprins clauze cu caracter militar, fiind considerat inferior celui semnat cu Franţa. Pe lângă tratatele bilaterale, România a fost semnatară, în toată perioada dintre cele două războaie mondiale, şi a unor numeroase tratate multilaterale, constituindu-se parte în luarea de deciziilor de către concertul european. Astfel, încă din 1919, România a aderat la Societatea Naţiunilor, la momentul respectiv unica organizaţie la nivel mondial care milita pentru menţinerea securităţii internaţionale. De asemenea, România a semnat, printre altele, Convenţia internaţională privind statutul definitiv al Dunării (1921), Protocolul de la Geneva (1924), care preciza legătura dintre securitate şi dezarmare, Pactul Briand-Kellogg (1928), de reglementare a relaţiilor internaţionale, şi Protocolul de la Moscova (1929). A participat, cu diferite propuneri, şi la pregătirea Conferinţei asupra dezarmării (1926-1932) şi la lucrările acesteia, la Geneva, în anii 1932-1933.

La 9 februarie 1929, în capitala Rusiei Sovietice, România semna, împreună cu ceilalţi vecini ai URSS, un protocol, în mare parte asemănător cu Pactul Briand-Kellogg, care propunea eliminarea războiului în relaţiile dintre ele, fără însă a se menţiona explicit inviolabilitatea graniţelor. Această problemă a fost dezbătută şi în cadrul negocierilor româno-sovietice din 1932, de la Riga, fără ca delegaţia noastră să obţină vreun rezultat, datorită cramponării Moscovei de problema Basarabiei. Fără succes s-au soldat şi convorbirile din 1934, dintre miniştrii de externe ai celor două state, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, chiar dacă în urma lor au fost restabilite raporturile diplomatice, iar doi ani mai târziu s-a ajuns la negocierea unui tratat de asistenţă mutuală româno-sovietică. Din păcate, caracterul ambivalent al diplomaţiei Kremlinului a făcut ca şi această acţiune să eşueze. Cel mai cunoscut diplomat român din perioada interbelică, Nicolae Titulescu, fervent susţinător al politicii de securitate colectivă, a fost ales de două ori, în 1930 şi 1931, preşedintele Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor. Cele două mandate succesive ale sale s-au desfăşurat într-un context internaţional incert, datorită crizei economice, la nivel mondial, cât şi tensionării treptate a situaţiei politice. În anul 1933, Nicolae Titulescu a elaborat textul documentelor cu privire la definiţia agresiunii în relaţiile internaţionale. La iniţiativa statului român, la Atena, în 1934, România împreună cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, au constituit Înţelegerea Balcanică, prin care cele patru state semnatare îşi garantau reciproc frontierele şi militau pentru o politică de pace, cooperare internaţională şi menţinere a statu-quo-ului teritorial. În 1935, tot prin vocea lui Nicolae Titulescu, România a condamnat agresiunea Italiei împotriva Abisiniei.

Acordul de la Munchen, din septembrie 1938 (prin care Germania ocupă regiunea sudetă din Cehoslovacia), a reprezentat pentru România, în general, sfârşitul sistemului său de alianţe, iar în particular, destrămarea Micii Înţelegeri. Ofensiva politico-militară a Germaniei pe continent a făcut ca România să demareze negocierile pentru finalizarea unei înţelegeri economice bilaterale, semnate la 23 martie 1939, în termenii impuşi de Berlin. După parafarea acordului economic româno-german, România a beneficiat de atenţia sporită a Franţei şi Angliei, care, în contextul mai amplu al renunţării la politica de conciliere, nu doreau să-şi piardă influenţa în zona de sud-est a Europei. Astfel, cele două puteri au încheiat acorduri economice cu România, urmărind, de fapt, o contrabalansare a tratatului cu Germania. Încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care Germania şi apoi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, au găsit diplomaţia de la Bucureşti într-o fază avansată de izolare. Semnat la 23 august 1939, Pactul de neagresiune sovieto-german (Ribbentrop-Molotov) a împărţit Europa în sfere de influenţă şi a grăbit izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale. Anexa secretă a pactului a prevăzut dreptul U.R.S.S. de a ocupa Basarabia. Astfel, în vara lui 1939, eşecul total al politicii de securitate colectivă şi ascensiunea puterilor revizioniste au găsit România prinsă între două mari puteri, cu care nu avea deloc relaţii bune, şi complet izolată de aliaţii tradiţionali care îi garantaseră integritatea. La 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania, a început al doilea război mondial. Rămasă izolată şi devenind o „ţară pândită” (expresie a lui Nicolae Iorga), România avea să cunoască marile pierderi teritoriale din vara anului 1940. Mai mult, datorită evoluţiei operaţiilor militare în vestul Europei, România a fost nevoită să semneze cu Germania „Pactul petrolului”, prin care Bucureştiul livra Berlinului mari cantităţi de ţiţei, iar acesta Bucureştiului arme.

Anul 1940 a fost un an tragic în istoria României, deoarece au avut loc importante cedări teritoriale, toate realizate în contextul poziţiilor de forţă, adoptate de URSS, Germania şi Italia. În urma notelor ultimative din 26-27 iunie 1940, adresate de Moscova guvernului român, acesta a fost nevoit să cedeze Basarabia, partea de nord a Bucovinei şi ţinutul Herţa. În numai câteva zile, România a cedat 50.762 kmp, cu o populaţie de 3.776.309 locuitori. Pentru românii din teritoriile cedate a început o tragică experienţă, care a cuprins, printre altele, ocupaţia sovietică, comunizare şi prigoana Kremlinului, totul culminând cu deportările masive in zone îndepărtate din URSS. Din păcate, odată cu satisfacerea de către România a doleanţelor Kremlinului, Ungaria şi Bulgaria şi-au accentuat demersul revizionist, ambele fiind puternic susţinute de Germania, Italia şi URSS. La 30 august 1940, României i s-a impus semnarea Arbitrajului de la Viena, de fapt, un dictat şi un act de forţă în relaţiile internaţionale, prin care s-a cedat Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, reprezentând 42.243 kmp, cu o populaţie de 2.628.238 locuitori. La 7 septembrie 1940, era parafat Tratatul de la Craiova, în urma căruia România ceda Bulgariei sudul Dobrogei

31

(Cadrilaterul, cu judeţele Durostor şi Caliacra), cu o suprafaţă de 6.921 kmp şi o populaţie de circa 425.000 locuitori. Consecinţele cedărilor teritoriale din 1940 au fost numeroase şi pe termen lung. În primul rând, a fost o lovitură morală, deoarece s-a prăbuşit întregul sistem politico-diplomatic realizat în 1918. România a avut de suferit urmări imediate în toate domeniile de activitate: politic, economic, social, învăţământ, cultural etc. În urma mişcărilor de stradă din Bucureşti şi din provincie împotriva politicii de cedare teritorială, regele Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai, la 6 septembrie 1940. Imediat, acesta a depus jurământul de credinţă într-o formulă schimbată, impusă de generalul lon Antonescu, noul preşedinte al Consiliului de Miniştri.

La 23 noiembrie 1940, cu ocazia vizitei lui lon Antonescu în Germania, România a aderat la Pactul Tripartit, intrând astfel în sistemul de alianţe al Axei Berlin-Roma-Tokyo. Alianţa româno-germană, in ciuda unor neînţelegeri, a durat 4 ani şi a reprezentat singura alternativă pentru „diplomaţia de război” a Bucureştiului de a recâştiga teritoriile pierdute în vara anului 1940. În toată perioada colaborării româno-germane (23 noiembrie 1940-23 august 1944), problema statutului României s-a aflat în centrul atenţiei diplomaţiei de la Bucureşti, dezbaterea ei survenind însă doar în momentele tensionate, în funcţie de evoluţia ostilităţilor. La 22 iunie 1941, România intra in război, alături de Germania şi aliaţii săi, împotriva URSS, având drept unic scop recuperarea teritoriilor pierdute ca urmare a raptului teritorial din iunie 1940. Continuarea războiului antisovietic, după eliberarea provinciilor, a adus numeroase critici mareşalului lon Antonescu, mai ales odată cu înfrângerile suferite de armata română la Cotul Donului şi Stalingrad. După 1943, când situaţia pe frontul de luptă devenise critică pentru aliaţii Germaniei, diplomaţia de la Bucureşti a demarat tratative în vederea scoaterii ţării din războiul împotriva Naţiunilor Unite. Un rol major în angajarea acestor tratative secrete cu tabăra adversă I-a avut ministrul de externe Mihai Antonescu; prin reprezentanţi, acesta a acţionat consecvent în diversele întâlniri avute la Istanbul, Ankara, Stockholm, Berna şi Lisabona cu diplomaţii anglo-americani şi sovietici. Desfăşurate într-o discreţie maximă, aceste negocieri au ajuns însă şi la cunoştinţa Berlinului, motiv de sporire a tensiunilor deja acumulate. Continuarea de către Bucureşti a negocierilor secrete cu aliaţii a demonstrat ineficacitatea presiunilor Berlinului în privinţa sistării lor.

Continuarea războiului în răsărit s-a dovedit a fi ruinătoare pentru România, deoarece, în trei ani de lupte, armata română a pierdut circa 625.000 de militari, morţi şi dispăruţi. În aceste condiţii, pe fondul continuării tratativelor de ieşire a României din război, regele Mihai, sprijinit de principalele forţe politice, a decis, la 23 august 1944, arestarea mareşalului lon Antonescu şi alăturarea ţării la coaliţia Naţiunilor Unite. Acest act a marcat o cotitură evidentă în evoluţia militară pe Frontul de Est, armata română aducându-şi o contribuţie însemnată la eliberarea Transilvaniei şi apoi la înfrângerea Wehrmachtului, în luptele purtate în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a găsit România în sfera de influenţă sovietică, ca urmare directă a ocupării ţării de către Armata Roşie. Ceea ce a urmat a constituit rezultatul unei evoluţii pe care diplomaţii de la Bucureşti nu au prevăzut-o. După 1945, consecinţele intrării României în sfera de hegemonie a Moscovei devin din ce în ce mai evidente. În cadrul Conferinţei de pace de la Paris, după al Doilea Război Mondial, delegaţia română, condusă de ministrul de externe Gheorghe Tătărescu, nu a ridicat deloc problema Basarabiei, semn clar al interdicţiei Kremlinului. România a semnat, la 10 februarie 1947, Tratatul de pace, în urma căruia, nerecunoscându-i-se cobeligeranţa alături de Naţiunile Unite, a avut de plătit o enormă despăgubire de război către URSS.

III. ROMÂNIA ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

1. Politica externă în primii ani ai regimului comunist. „De la Stettin, în Baltica, la Triest, în Adriatică, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele ei se găsesc capitalele tuturor ţărilor Europei Orientale: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Bucureşti, Sofia. Toate aceste oraşe celebre, toate aceste naţiuni se găsesc în sfera sovietică şi toate sunt supuse, sub o formă sau alta, nu doar unei influenţe sovietice, dar şi controlului foarte strâns şi în continuă creştere al Moscovei (...).” Cu toate că acest discurs, ţinut de Winston Churchill la 5 martie 1946, în faţa studenţilor Universităţii din Fulton (Missouri, SUA), este considerat a fi începutul Războiului Rece, de fapt, nu reprezintă decât o definire a unei realităţi existente de mai mult timp. Mesajul transmis de Churchill, cu prilejul discursului de la Fulton, s-a dorit, în principal, a fi o alarmă pentru „lumea liberă” şi mai ales pentru SUA. Interesul imediat era realizarea unui baraj în Europa, care să pună astfel la adăpost statele occidentale de „mareea sovietică”. Acordurile încheiate între marile puteri în cadrul conferinţelor de la Ialta (februarie 1945) şi Potsdam (iulie-august 1945) au contribuit, neîndoios, atât la crearea condiţiilor favorabile pentru întărirea poziţiilor Moscovei în România, cât şi pentru aducerea şi menţinerea la putere a unui guvern procomunist condus de Petru Groza.

Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegaţiei oficiale a României la Conferinţa de pace de la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie - 15 octombrie 1946), fapt intens utilizat de propaganda comunistă în exterior pentru a încerca să demonstreze legalitatea guvernului Groza. Prin Tratatul de pace, semnat la 10 februarie 1947, s-a consfinţit statutul politico-juridic al României, ce cuprindea şi partea de nord-vest a Transilvaniei, cedată Ungariei în 1940. Cu toate acestea, delegaţia oficială a României nu a ridicat deloc, conform instrucţiunilor primite de la Moscova, problema Basarabiei. Ca urmare, graniţa de est rămânea cea impusă în iunie 1940 prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Temându-se de expansiunea comercială şi politică a SUA în sfera ei de influenţă, Moscova a impus adoptarea unei linii politice care nu ţinea cont de interesele reale ale economiilor statelor din răsăritul european. Kremlinul a reacţionat aşadar prompt şi, în iulie 1947, respingea Planul Marshall, impunând aceeaşi linie politică şi ţărilor-satelit. La 9 iulie 1947, România denunţa în termeni fermi acest plan, ca de altfel toate ţările aflate în zona sovietică de influenţă. Într-un

32

asemenea context de ofensivă a comunismului, la 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu era înlocuit din funcţia de ministru de externe cu Ana Pauker, fapt ce marca preluarea de către PCR a controlului total asupra diplomaţiei româneşti.

Având în vedere succesiunea periculoasă a evenimentelor la scară mondială, apariţia unor alianţe politico-militare, dar şi economice, aparţinând celor două sisteme, nu reprezenta decât o problemă de timp. Crearea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER), în 1949, a constituit iniţial o ripostă' imediată la aplicarea Planului Marshall, dar şi o alternativă a blocului comunist la Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană. Pe lângă hotărârile strict economice, între statele membre, în cadrul CAER au fost adoptate şi unele hotărâri politice vizând relaţiile cu lugoslavia, după sciziunea Stalin-Tito. România, ca exportatoare de materii prime, a fost nevoită să-şi limiteze orizontul comercial doar la ţările din cadrul CAER, ca de altfel şi importurile de tehnică sau de produse industriale, într-o primă perioadă. La 4 aprilie 1949, la Washington are loc ceremonia de semnare a Pactului NATO, ce cuprindea majoritatea statelor democratice din Europa şi desigur SUA (pe parcurs vor adera şi alte state). La 14 mai 1955, statele aflate în sfera de influenţă sovietică (mai puţin lugoslavia) semnează în capitala Poloniei un tratat de alianţă militară, cunoscut sub numele de Tratatul de la Varşovia.

2. Raporturile româno-sovietice în perioada dintre moartea lui Stalin şi retragerea Armatei Roşii. Moartea lui Salin, la 5 martie 1953, nu a fost de natură să genereze vreo modificare, imediată şi de substanţă, a atitudinii liderilor români, ca de altfel a tuturor celor din spaţiul sovietic. Teama că timidul dezgheţ început la Moscova, după decesul lui Stalin, ar fi putut readuce în prim-planul vieţii de partid pe unii dintre rivalii săi I-a determinat pe Gheorghiu-Dej să ordone neutralizarea acestora (închisoare pe viaţă pentru Vasile Luca şi condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu). Chiar şi acum, când Gheorghiu-Dej îşi consolidează puterea în PMR, acesta nu are încă curajul necesar pentru a recurge la o distanţare fermă de Moscova. Demascarea cultului personalităţii lui Stalin, în raportul secret prezentat de Nikita Hruşciov, în cadrul Congresului XX al PCUS, desfăşurat în februarie 1956, a constituit o primă încercare, venită din interiorul sistemului, de cercetare şi dezvăluire a crimelor perioadei staliniste. Revoluţia anticomunistă din Ungaria, schimbările de conducere din Polonia şi Cehoslovacia, precum şi reluarea raporturilor cu lugoslavia au determinat Kremlinul să aibă în vedere o reconsiderare a raporturilor politice din cadrul Tratatului de la Varşovia. Evenimentele desfăşurate la Budapesta, în toamna anului 1956, au arătat cu prisosinţă că Moscova nu accepta desprinderea din sfera sa de influenţă, astfel că intervenţia militară pentru înăbuşirea revoltei a reprezentat doar o chestiune de decizie politică. Înfrângerea revoluţiei anticomuniste maghiare prin intervenţia Armatei Roşii, acordarea azilului politic unor membri ai guvernului de la Budapesta şi apoi extrădarea lor, pentru a fi condamnaţi şi executaţi, au permis lui Gheorghiu-Dej să-şi consolideze prestigiul în cadrul blocului comunist. Lucrul acesta a fost posibil şi datorită înfrângerii oricărui tip de opoziţie internă, atât din partea populaţiei, cât şi la vârful conducerii de partid. Sporirea încrederii Moscovei în liderii PMR a făcut ca aceştia să abordeze problema retragerii trupelor sovietice din ţară. În memoriile sale, Nikita Hruşciov nota: „Cu cât mă gândeam mai mult la această problemă, cu atât mi se părea mai raţional să retragem cele câteva divizii pe care le aveam în România şi să le cantonăm în apropiere, în Moldova şi Ucraina (...). I-am informat pe tovarăşii români de schimbarea condiţiilor şi acum ne aflăm în poziţia de a retrage trupele din ţara lor fără a ne expune”. La 24 mai 1958, era anunţată decizia Kremlinului de retragere a trupelor sovietice din România, retragere ce a fost încheiată, practic, în luna august. Plecarea Armatei Roşii a însemnat pe plan extern primul pas al unei desprinderi relative de Moscova, în limitele acceptate de aceasta, iar pe plan intern a prilejuit declanşarea unui nou val de represiuni, având ca scop descurajarea oricăror tentative de opoziţie la sistem.

3. Politica externă în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. Până în anul 1962, conducerea PMR a continuat să susţină necondiţionat poziţia URSS în arena internaţională, liderii comunişti români confirmând statutul lor de credincioşi ai Kremlinului. Însă izbucnirea conflictului sovieto-chinez în acest an, precum şi dificultăţile prin care trecea Moscova, ca urmare a declanşării „crizei rachetelor” din Cuba, i-au permis lui Gheorghiu-Dej să se distanţeze treptat de aceasta. Pe măsură ce „schisma” se adâncea, PMR şi-a atribuit tot mai pronunţat un rol de mediator între cele două puteri, URSS şi China. Acest rol avea să fie însă unul periferic, judecând după rezultate. Cu toate că România s-a pronunţat de mai multe ori împotriva divizării economice planificate între membrele blocului comunist, adevărata luare de poziţie s-a petrecut cu ocazia plenarei CC al PMR din aprilie 1964, care s-a concretizat prin elaborarea Declaraţiei din aprilie. Devierea PMR de la linia moscovită a reprezentat momentul de început al naţional-comunismului, care asimila o seamă de valori şi precepte naţionaliste, fără însă a repudia, de o manieră hotărâtă, internaţionalismul proletar. Presiunile Moscovei în direcţia accelerării sistemului economic de integrare a statelor din blocul comunist au fost percepute de Gheorghiu-Dej ca un atentat la adresa suveranităţii ţării, fapt ce a grăbit căutarea unei proprii căi de dezvoltare. Disputa româno-sovietică, în principal de natură economică, s-a acutizat din 1963, în urma controverselor privind integrarea economiilor est-europene în cea sovietică şi a dorinţei Kremlinului de a transforma România într-o sursă agrară pentru statele mai dezvoltate din CAER. La presiunea Kremlinului, CAER a lansat Planul Valev, care propunea o diviziune a muncii în cadrul blocului socialist, între anumite complexe economice supranaţionale, agrare sau industriale. Declaraţia din aprilie, considerată un adevărat manifest de ieşire a ţării de sub influenţa Moscovei, a relevat faptul că discuţiile pe marginea Planului Valev, au convins conducerea PMR că industrializarea se putea face doar prin ruperea de Kremlin. Trebuie subliniat însă faptul că această ieşire de sub influenţa Moscovei s-a realizat doar în termenii acceptaţi de aceasta şi a fost folosită de URSS pentru a sublinia neamestecul ei în problemele celorlalte partide comuniste. Programul de industrializare rapidă a României a fost

33

susţinut asiduu şi în cadrul CAER, prin delegatul său permanent Alexandru Bârlădeanu, desigur având sprijinul total al lui Gheorghiu-Dej, pe fondul unei tensionări crescute a relaţiilor cu URSS.

Teoretic, PMR era interesat să implementeze un sistem politic care, pornind de la desovietizare, să ducă la o liberalizare internă. Distanţarea PMR de Kremlin a provenit din dorinţa de a decide singur propria politică, pe fondul creşterii pretenţiilor de patriotism ale regimului. Ambivalenţa aşa-numitei „politici de independenţă” promovate de Gheorghiu-Dej, s-a datorat, în principal, fricii comuniştilor români că timida liberalizare începută pe plan intern ar putea pune în pericol monopolul pe care îl aveau asupra societăţii româneşti.

4. Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae Ceauşescu. La 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă, lăsând deschisă lupta pentru succesiune. Secretar general al partidului a devenit Nicolae Ceauşescu. După 1965, politica de distanţare a regimului comunist din România faţă de Moscova se menţine, fiind chiar accelerată, cel puţin la nivel propagandistic. Acest lucru este dovedit şi de vizita făcută la Moscova, în septembrie 1965, de Ceauşescu, vizită care, cu toate că s-a dorit a fi una de confirmare, a nemulţumit în parte conducerea sovietică, prin accentele programului său de guvernare. Oricum, independenţa politicii lui Ceauşescu se va manifesta doar în limitele concesiilor oferite de Moscova.

Dacă pe plan intern perioada de început a regimului Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat prin plasarea apropiaţilor săi în posturi-cheie, pe plan extern asistăm la continuarea politicii externe din ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghiu-Dej. Teoria „căii naţionale în construcţia comunismului românesc° a fost repede îmbrăţişată de Occident, care avea interesul de a promova şi lărgi ruptura faţă de Kremlin. Nimic nu-l putea face mai popular pe Nicolae Ceauşescu, atât pe plan intern, dar mai ales pe plan extern, decât discursul cu accente antisovietice. De asemenea, România a fost primul stat din Estul comunist care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG, în 1967, şi care nu a rupt legăturile diplomatice cu Israelul, după Războiul de Şase Zile. În aprilie 1968, preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, efectua o vizită în România, prilej de a-l felicita pe Nicolae Ceauşescu, conform uzanţelor diplomatice, pentru pretinsa lui politică de independenţă.

În noaptea de 20/21 august 1968, a avut loc intervenţia militară a trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, intervenţie ce a pus capăt „Primăverii de ta Praga”, în fond un curent reformist manifestat la nivelul conducerii acestei ţări, care milita pentru liberalizarea regimului politic în interior şi apropierea de statele occidentale. Din punctul de vedere al Kremlinului, intervenţia militară a fost pe deplin justificată, deoarece, conform „doctrinei Brejnev”, a suveranităţii limitate, evoluţia politică din Cehoslovacia punea sub semnul întrebării însăşi existenţa sistemului comunist. Reacţia lui Nicolae Ceauşescu fată de intervenţia militară în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varşovia s-a înscris în cursul politicii sale de distanţare de Moscova. Atitudinea fată de intervenţia militară a URSS în Cehoslovacia a reprezentat refuzul său de a da curs solicitărilor Moscovei de a avea sub control întreg blocul comunist. Acum s-a fundamentat naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu, prin discursul de condamnare a intervenţiei militare a Moscovei, ţinut la 21 august 1968, în Bucureşti. Semnalele trimise în lumea liberă privind linia nouă în politica externă promovată de Nicolae Ceauşescu nu au avut cum să scape Washingtonului, care a încurajat această politică, sperând într-o lărgire a breşei în blocul comunist. Vizita lui Richard Nixon la Bucureşti a prins contur odată cu amplificarea politicii de distanţare a României faţă de Moscova, distanţare care trebuia accentuată în opinia SUA, cu toate că Bucureştiul nu a cochetat niciodată cu ideea părăsirii blocului sovietic. Faptul că România a fost folosită ca un ghimpe în coasta Moscovei reieşea şi din invitaţia adresată lui Nicolae Ceauşescu şi acceptată de acesta de a efectua o vizită oficială în SUA, în octombrie 1970. Cinci ani mai târziu, un al doilea preşedinte SUA, Gerald Ford, vizitează Bucureştiul. Nu întâmplător, România a beneficiat de o serie de favoruri economice: este primită în GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), în 1971, iar în 1972 România este acceptată în FMI (Fondul Monetar Internaţional) încheind ulterior acordul cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).

Relaţiile la cel mai înalt nivel cu Occidentul au fost reflectate şi de vizita lui Nicolae Ceauşescu la Paris, unde, în cadrul întrevederilor cu preşedintele francez Georges Pompidou, a fost subliniat rolul jucat de România în progresul securităţii europene. Era însă vorba de limbajul diplomatic, menit să ascundă interese ambivalente. Între 30 iulie şi 1 august 1975, are loc la Helsinki ultima reuniune a Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, unde au fost prezenţi şefii de stat sau de guvern din cele 35 de ţări participante. Dincolo de stările conflictuale latente existente, s-au găsit şi căi de ameliorare a neînţelegerilor. Pentru statele aflate sub controlul Moscovei, deci şi pentru România, conferinţa a fost o reuniune cu rol propagandistic, axată pe ideea înţelegerii internaţionale. Pentru Occident, conferinţa a reprezentat, pe lângă atingerea unor obiective imediate, şi premisa liberalizării progresive a regimurilor comuniste din estul Europei.

5. Relaţiile diplomatice ale României în ultimul deceniu al regimului Nicolae Ceauşescu. După ce a devenit preşedinte al României, în 1974, şi mai ales după semnarea Actului final al Conferinţei de la Helsinki, Nicolae Ceauşescu a urmărit obţinerea unei poziţii mai vizibile pe arena internaţională şi înlăturarea oricărei posibilităţii a Kremlinului de a interveni în politica PCR. Niciodată, după 1965, nu s-a pus problema părăsirii Tratatului de la Varşovia sau CAER, aşa cum a fost pusă în timpul evenimentelor de la Budapesta, din 1956. A fost vorba strict de manifestări de independenţă, dar în limitele impuse de regimul comunist. Atât timp cât luările de poziţie ale lui Nicolae Ceauşescu, în plan extern, nu au afectat sistemul, poziţia sa la conducerea PCR nu era ameninţată, chiar dacă pe plan intern s-a trecut la un regim cu accente staliniste.

După anul 1980, s-a observat o degradare continuă a vieţii, urmată desigur şi de o restrângere treptată a contactelor diplomatice de interes major pentru România. Nicolae Ceauşescu a încercat să se implice în rezolvarea

34

tensiunilor dintre Israel şi statele arabe, precum şi în conflictul din Vietnam, fără prea mare succes însă. Am asistat astfel, în ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu, la încheierea unor relaţii diplomatice şi economice aproape exclusiv cu ţări din Lumea a Treia şi din Liga Arabă, care le-au înlocuit treptat-treptat pe cele cu Occidentul. Venirea lui Mihail Gorbaciov la putere în URSS şi lansarea politicii sale de „glasnost” şi „perestroika” au zdruncinat din temelii regimurile comuniste din Europa. De acum înainte, Nicolae Ceauşescu nu a mai reprezentat un favorit al cancelariilor occidentale, ci a devenit o simplă problemă a Moscovei, fapt ce nu a fost sesizat de diplomaţia românească decât cu întârziere. Impactul acestor reforme politico-economice asupra regimurilor din zona sovietică era din ce în ce mai mare, pe măsura accelerării lor. În România însă, această politică a avut un efect contrar, deoarece au fost impuse noi reduceri la consumul de carburanţi şi electricitate, cu toate că în 1989 a fost anunţată, ca o victorie a regimului, plata integrală a datoriei externe. Mihail Gorbaciov a vizitat România în luna mai a anului 1987 şi a abordat, aluziv, în discuţii tema introducerii unor reforme. Într-un discurs transmis în direct, în timpul vizitei sale la Bucureşti, la 26 mai 1987, Gorbaciov a prezentat noile concepte ale politicii sale, de reformă şi deschidere, criticând prin aceasta, implicit, şi starea de lucruri din România. Vizita a rămas practic fără efect, deoarece până în 1989 nu s-a simţit o îmbunătăţire a vieţii economice. Politica de destindere şi reconciliere promovată de liderii reformişti de la Kremlin în relaţiile cu SUA a constituit factorul primordial în prăbuşirea sistemului comunist din Europa şi în disoluţia URSS, fapt ce a marcat sfârşitul Războiului Rece.

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (General Agreement on Tariffs and Trade - GATT) - tratat multilateral interguvernamental cu privire la tarife vamale şi alte probleme de comerţ internaţional, încheiat în anul 1947.Cortina de Fier - termen folosit pentru a denumi împărţirea Europei după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial între Estul comunist si Vestul democratic.Războiul Rece - starea de neîncredere şi ostilitate reciprocă, între lumea comunistă şi cea liberă (1945-1989).Perestroika - încercare de restructurare şi modernizare a sistemului economic din URSS.Sistemul Versailles = ansamblul tratatelor de pace semnate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919 - 1920).revizionism = politica de revizuire a graniţelor; curent politic care îşi propune modificarea unor tratate internaţionale. Zona Renană = zonă demilitarizată creată după primul război mondial între Franţa şi Germania pentru a evita conflictul între aceste ţări.Pactul Ribbentrop-Molotov = înţelegerea dintre Germania şi U.R.S.S. pentru delimitarea sferelor de influenţă (1939).Consiliu de Coroană = consiliu format din oameni politici reprezentativi, având caracter consultativ, pe care regii României îl convocau în situaţii deosebite.dictat (diktat) = act prin care un stat impune altui stat condiţii împotriva voinţei acestuia.ultimatum = comunicare cuprinzând condiţiile irevocabile pe care o putere, un stat, le pune altuia, în vederea rezolvării unei situaţii litigioase de care depind relaţiile reciproce.Organizaţia Naţiunilor Unite = organizaţie cu caracter internaţional, constituită în 1945, care îşi propune apărarea păcii şi securităţii în lume. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) = alianţă militară înfiinţată în 1949 de marile puteri occidentale ca o contrapondere la extinderea comunismului.Tratatul de la Varşovia = alianţă militară a statelor comuniste, fondată în 1955 sub egida Uniunii Sovietice.Uniunea Europeană = organizaţie politică şi economică a statelor din Europa occidentală. Tratatul privind crearea Uniunii Europene s-a semnat în 1992 la Maastricht; comunitate juridică apărută în 1992, având ca obiective integrarea economică, cetăţenia europeană şi o politică externă comună.

35