Embed Size (px)
Citation preview
Sistemul digestiv
CURS 4
GLANDELE ANEXE TUBULUI DIGESTIV
Sunt reprezentate de:
- Glandele salivare
- Pancreas
- Ficat.
● PANCREASUL
Pancreasul este o glandă mixtă, formată din:
- Pancresul exocrin, glandă tubuloacionoasă ramificată, care secretă sucul
pancreatic, drenat în duoden prin două canale colectoare
- Pancreasul endocrin, dispus sub formă de insule de celule, insulele
Langerhans, secretoare de hormoni.
Structura histologică a pancresului
La exterior pancreasul este acoperit de o capsulă fină, care nu realizează o
protecţie eficientă a organului, din care se desprind travee subţiri, conjunctivo-
vasculare, ce delimitează incomplet lobuli. Totalitatea acestor travee sau septe
alcătuiesc stroma perilobulară. În interiorul lobulilor se găsesc elementele de
parenchim, susţinute de o reţea de fibre de reticulină, care alcătuiesc stroma
intralobulară. Parenchimul este format din:
- Glande tubulo- acinoase, care îndeplinesc funcţia exocrină
- Insule de celule dispuse sub formă de cordoane şi separate de capilare
sanguine, care îndeplinesc funcţia endocrină.
Pancreasul exocrin
Pancreasul exocrin este o glandă tubulo-acinoasă de tip seros, deci parenchimul
este format din acini seroşi şi canale excretoare.
1
Carmen Mihaela Mihu____________________________________________________
Acinii sunt formaţi din două tipuri de celule: serozimogene şi centroacinoase.
Celulele acinoase serozimogene sunt înalte, piramidale, situate pe o membrană
bazală. Între polul bazal al celulelor şi membrana bazală nu există celule mioepiteliale.
Polul apical al celulelor delimitează un lumen mic. Celulele au citoplasmă subnucleară
bazofilă, bogată în reticul endoplasmic rugos şi mitocondrii, dispuse în şiruri
longitudinale, paralele, ceea ce conferă un aspect striat acestei zone, iar cea
supranucleară eozinofilă, cu aparat Goigi bine dezvoltat şi granule zimogene mari,
eozmofile. Nucleul celulelor este situat în treimea inferioară a celulei, este eucrom,
nucleolat.
Celulele centroacinoase sunt mici, turtite, situate discontinuu. În preparatele
microscopice sunt reprezentate practic numai de câţiva nuclei hipercromi situaţi
supraiacent polului apical al celulelor serozimogene. Aceste celule formează porţiunile
iniţiale ale ductelor intercalare. Aceste celule intervin în alcalinizarea sucului pancreatic
şi solubilizarea conţinutului granulelor zimogene.
Sistemul canalicular este reprezentat de:
- Canalele intercalare, care continuă acinii şi au lumenul delimitat de epiteliu
simplu turtit, format de celulele centroacinoase.
- Canalele intralobulare, rezultate din unirea canalelor intercalare, au lumenul
delimitat de un epiteliu simplu cubic.
- Canalele interlobulare, rezultate din unirea canalelor intralobulare, de
calibru mai mare, sunt situate în stromă şi delimitate de epiteliu simplu
cubo-cilindric.
- Canalele colectoare principale Wirsung şi Santorini, rezultate din unirea
canalelor interlobulare sunt tapetate de epiteliu de tip intestinal, dispus pe
corion şi dublat de un strat fibromuscular, se deschid în duoden.
Sucul pancreatic, lichid vâscos cu pH alcalin, este alcătuit din apă şi ioni
(secretate de celulele canalelor intralobulare), enzime şi proenzime (tripsinogen,
kymotripsinogen, carboxipeptidaze, ribonuclează, dezoxiribonuclează, triacylglicerol
lipază, elastază şi amilază), elaborate de celulele acinoase seroase.
Secretina determină o secreţie abundentă în apă, ioni şi bicarbonaţi, cu un conţinut redus
de proteine şi o activitate enzimatică minimală. Ea neutralizează aciditatea chimului gastric,
astfel încât enzimele pancreatice să funcţioneze la un pH optim, neutru.
2
Sistemul digestiv
Colecistokinina determină o secreţie mai puţin abundentă, dar bogată în proteine şi
enzime. Activitatea acestui hormon este implicată mai mult în procesul eliminării granulelor de
zimogen.
În condiţii de malnutriţie extremă, celulele acinilor pancreatici se atrofiază, pierd cea
mai mare parte a reticulului endoplasmatic rugos şi astfel producţia enzimelor digestive este
afectată.
Secreţia sucului pancreatic este discontinuă şi este stimulată de factorii hormonali
(secretina şi colecistokinina, elaborate de celulele enteroendocrine ale mucoasei duodenale) şi
de factori nervoşi (nervul vag).
Pancreasul endocrin
Este reprezentat de insule de celule palid colorate, insulele Langerhans, dispersate în
întregul parenchim exocrin (peste un milion de insule în pancreasul uman). Ele sunt mai
numeroase la nivelul cozii pancreasului şi reprezintă 1-3 % din greutatea organului. Fiecare
insulă este delimitată de o reţea reticulinico-capilară. Această reţea pătrunde şi în interiorul
insulelor, realizând suportul cordoanelor celulare. Cordoanele celulare sunt anastomozate şi
separate prin capilare fenestrate.
Din punct de vedere citologic şi în funcţie de caracteristicile granulaţiilor
intracitoplasmatice, s-au descris mai multe tipuri de celule endocrine:
- Celule α, sunt puţin numeroase (20 %), mari şi situate la periferia insulelor.
Nucleii celulelor sunt săraci în cromatină, iar în citoplasmă apar granulaţii
eozinofile, mici (250 nm) egale şi uniform repartizate. Granulaţiile sunt
delimitate de o membrană. La microscopia electronică granulaţiile apar sub
forma unor zone dense excentrice înconjurate de o matrice decolorată.
Experimental, ele sunt distruse de cobalt. În coloraţia tricrom Mason, aceste
celule apar colorate în negru-purpuriu. Celulele α elaborează glucagonul,
hormon hipergliceminat, a cărui eliberare este stimulată de scăderea
concentraţiei de glucoză. Efectele sale hiperglicemiante sunt datorate
stimulării proceselor de glicogenoliză şi gluconeogeneză la nivelul ficatului.
Mecanismul umoral al reglării secreţiei de glucagon este întregit prin
inervaţia vegetativă, simpaticul fiind stimulator, iar parasimpaticul, inhibitor
al secreţiei.
- Celulele β, sunt cele mai numeroase (70 %) dintre celulele
endocrine. Sunt mici, situate în centrul insulelor. Au nucleii bogaţi în
cromatină, iar în citoplasmă prezintă granulaţii bazofile, mai mari(300 nm),
3
Carmen Mihaela Mihu____________________________________________________
inegale şi inegal repartizate. Granulaţiile sunt delimitate de o membrană. La
microscopia electronică granulaţiile apar sub forma unor zone dense
situate central, înconjurate de o matrice decolorată. Distrugerea
experimentală a acestor celule cu aloxan determină diabet. În coloraţia
tricrom Mason, aceste celule apar colorate în roz-trandafiriu. Celulele β
secretă insulina, singurul hormon anabolizant, care stimuleză sintezele
proteice şi evită utilizărea aminoacizilor în scopuri energetice. De
asemenea, în ţesutul adipos transformă excesul de glucoză în trigliceride,
asigurând astfel rezervele energetice şi plastice pentru organism. Este
principalul hormon hipoglicemiant din organism. Insulina este sintetizată
iniţial sub formă de proinsulină. Stimuarea secreţiei este realizată de
creşterea concentraţiei de glucoză în sânge, precum şi de nivelele crescute
ale unor aminoacizi, cum sunt leucina şi arginina. Prezenţa de terminaţii
nervoase în raport cu celulele secretorii sugerează şi un control nervos
vegetativ. Hormonii gastrointestinali stimulează moderat secreţia de
insulină. De asemenea, insulinemia este un factor de autoreglare a
insulinosecreţiei prin feed-back negativ.
- Celulele C sunt puţin numeroase, situate central printre celulele β. Au
o citoplasmă agranulară şi sunt considerate precursori ai celulelor α.
- Celulele D sunt puţin numeroase (5%), mari şi palide. In citoplasmă
prezintă granule omogene (300-350 nm), cu o densitate moderată. Aceste
celule prin metoda tricrom Mason, se colorează în albastru deschis. Celulele
D elaborează somatostatina (izolată iniţial în hipotalamus). La nivelul
pancreasului, aceasta inhibă eliberarea glucagonului şi scade secreţia
exocrină pancreatică. Secreţia sa este stimulată fie de către toţi factorii
umorali a căror valoare creşte în urma ingestiei de alimente, fie de
concentraţiile crescute ale secretinei şi colecistokininei.
- Celulele PP sunt celule mici şi palid colorate. În citoplasmă prezintă
granule de 140-200 nm, neomogene. La microscopia electronică granulele
apar sub forma unei zone centrale dense, învelite de o zonă largă
strălucitoare. Insulele ce conţin celulele PP sunt în marea lor majoritate
localizate în capul pancreasului. Celulele PP elaborează polipeptidul
pancreatic, care inhibă secreţia exocrină pancreatică de bicarbonaţi şi enzime.
Determină de asemenea, relaxarea veziculei biliare şi reduce secreţia de
4
Sistemul digestiv
bilă. Secreţia sa este stimulată de creşterea concentraţiei proteinelor în
sânge sau de hormonii gastro-intestinali de tipul secretinei. Somatostatina
are un efect inhibitor.
- Celulele D 1 sunt în număr redus. Secretă o peptidă intestinală vasoactivă(
VIP).
- Celulele EC sunt în număr mai redus. Secretă motilina, secretina şi
substanţa P. Substanţa P are proprietăţi de neurotransmiţător.
Vascularizaţia şi inervaţia pancreasului
De la nivelul arterelor interlobulare, ramuri din artera pancreatică, mezenterică
superioară şi splenică, iau naştere reţele capilare cu dispoziţie periacinoasă şi
perinsulară. Venele au traiect invers arterelor.
Fibrele nervoase vegetative simpatice (din plexul celiac) şi parasimpatice (din
nervul vag) formează în jurul arinilor şi a insulelor lui Langerhans, plexuri nervoase.
● FICATUL
Ficatul reprezintă o glandă anexă a tubului digestiv. Produsul său de secreţie
externă, bila, se varsă în intestin. Greutatea ficatului la adult este de 1500-1600 g,
reprezentând aproximativ 2 % din greutatea totală a unui organism. Este un organ vital,
extirparea totală nefiind compatibilă cu viaţa.
Ficatul este o glandă mixtă, care elaborează:
- Produşi de secreţie internă (care nu sunt hormoni, dar sunt vărsaţi în
sânge: proteine plasmatice, glucoza),
- Produşi de secreţie externă (bila care se varsă în duoden).
Ficatul îndeplineşte funcţii multiple:
- Intervine în numeroase procese metabolice şi în sinteza unor proteine
(fibrinogen, protrombină) şi enzime
- Asigură depozitarea sau stocarea lipidelor, glicogenului, vitaminei A şi a hormonilor
5
Carmen Mihaela Mihu____________________________________________________
steroizi.
- Are rol antitoxic şi de neutralizare a unor produşi toxici (compuşi pe bază de
plumb, arsen, barbiturice, anticonvulsivante, antihistaminice) sau de eliminare a unor
produşi de metabolism (pigmenţi biliari, colesterol, uree)
- Are rol ureogenetic.
Ficatul prezintă două particularităţi morfofuncţionale
Prima este legată de poziţia sa în circulaţia sanguină, fiind organ situat între circulaţia
portală şi inima dreaptă, are dublu rol:
- De baraj, toate substanţele absorbite din intestin trec prin ficat, unde sunt stocate sau
metabolizate
- De rezervor, poate acumula o cantitate mare de sânge în cazul
insuficienţei inimii drepte, când se produce o stază masivă, cu mărirea în volum
a ficatului (hepatomegalie)
A doua particularitate este legată de caracterul nespecializat al hepatocitelor. Ele
au capacitatea de a realiza mai multe funcţii.
Ficatul are capacitate de regenerare. Extirparea unei părţi din parenchim este
urmată de refacerea completă a organului (fapt explicabil prin caracterul relativ
nediferenţiat al celulelor hepatice).
În cazul unor repetate leziuni ale acestui organ, alături de procesele regenerative se
formează ţesut conjunctiv. Excesul de ţesut conjunctiv determină dezorganizarea structurii
hepatice.
Structura histologică a ficatului
Ficatul este un organ parenchimatos, format din capsulă, stromă şi
parenchim.
Capsula este numită şi capsula Glisson, este conjunctivă densă, fiind formată din
ţesut fibros şi rare fibre elastice; de aceea ea este puţin extensibilă, hepatomegaliile
de orice natură fiind însoţite de durere. Capsula înveleşte ficatul, fiind acoperită la
rândul său de seroasa peritoneală.
Stroma. La nivelul hilului hepatic, capsula se răsfrânge pe vase (vena portă şi
artera hepatică), pătrunde în parenchim şi se ramifică împreună cu acestea. Rezultă
6
Sistemul digestiv
septe conjunctivo- vasculare care înpart parenchimul în lobi şi lobuli şi care
constituie stroma perilobară, respectiv perilobulară . La majoritatea animalelor
lobulaţia este bine evidenţiată. La om, însă, lobulaţia nu este netă, ţesutul conjunctiv
perilobular fiind foarte redus. Lobulaţia devine mai evidentă în cazuri patologice
(hepatite cronice, ciroze) când creşte cantitatea de ţesut conjunctiv şi apar
infiltrate celulare perilobulare. Stroma reticulinică, în cantitate redusă, este
reprezentată de fibre de reticulină situate în interiorul lobulului hepatic, unde
delimitează atât hepatocitele, cât şi capilarele sinusoide. Este aşa numita stromă
intralobulară. Fibrele de reticulină au rol important în morfogeneză şi în refacerea
regenerativă a organului, servind ca structură "direcţională"; persistenţa ei asigură în
condiţii patologice o refacere normală a parenchimului lezat.
Parenchimul este organizat în interiorul lobulilor. Lobulul hepatic
reprezintă unitatea morfologică şi funcţională a ficatului.
Morfologic, lobulul hepatic reprezintă zona de parenchim delimitată de zonele
învecinate şi identice prin travee conjunctivo-vasculare.
Funcţional, lobulul hepatic reprezintă totalitatea parenchimului hepatic
secretor, care îşi varsă produsul de secreţie (bila) în acelaşi canal excretor.
Pe baza unor criterii morfofuncţionale, se defineşte o nouă unitate la nivelul
ficatului, acinul hepatic.
- Lobului hepatic clasic, morfologic este definit ca aria de parenchim tributară
unei vene centrolobulare şi delimitată de zonele învecinate şi identice, prin travee
conjunctivo-vasculare, care formează stroma conjunctivă perilobulară,. La om, periferia
lobulului hepatic este delimitată arbitrar. Lobulul hepatic clasic explică funcţia de
glandă cu secreţie internă a ficatului. Acesta are formă piramidală. În general, baza
lobulilor este îndreptată spre capsula Glisson, iar vârful spre hilul ficatului. Pe secţiune
transversală, lobulul clasic este de formă poligonală, penta sau hexagonală. Lobulul
hepatic clasic este cuprins între două sisteme venoase, venele perilobulare şi venele
centrolobulare.
La locul de întâlnire a 2-3 lobuli hepatici clasici se realizează un spaţiu de
dimensiuni variabile, numit spaţiu port Kiernan.
Spaţiile porte Kiernan sunt de formă triunghiulară. Conţin:
- O cantitate mare de ţesut conjunctiv lax, format din fibre colagene şi de
reticulină, substanţă fundamentală, celule conjunctive şi infiltrat de celule
mononucleare.
7
Carmen Mihaela Mihu____________________________________________________
- Structuri nervoase
- Patru structuri tubulare:
o Venă, ramură din vena portă, cu perete subţire , tapetat de enditeliu.
o Arteră, ramură din artera hepatică, cu perete muscular gros
o Vvas limfatic. Vasul limfatic are aspect de "fisură" tapetată de
endoteliu.
o Canalicul biliar. Acesta reprezintă elementul caracteristic spaţiului
port. Este reprezentat de un lumen delimitat de un epiteliu simplu
cubic, situat pe o membrană bazală.
Diagnosticul histiologic de ficat se stabileşte numai prin prezenţa spaţiilor
porte, marcate prin existenţa unui ţesut conjunctiv, în care se evidenţiază
structurile vasculare şi nervoase menţionate, dar mai ales canaliculul biliar.
În jurul lobulului hepatic clasic sunt prezente elemente arteriale, venoase şi
biliare. Vasele perilobulare, numite şi vase axiale sau vase de distribuţie sunt ramuri
terminale ale structurilor venoase şi arteriale situate in spaţiile porte, ele vărsându-şi
sângele în capilarele sinusoide intralobulare. Vasele sanguine şi canaliculele biliare
perilobulare au un traiect sinuos, fiind frecvent prinse în preparatele histologice şi
constituind "falsele spaţii porte". Falsele spaţii porte au o formă ovalară, sunt lipsite de
ţesut conjunctiv şi reprezintă numai o porţiune din lumenul unui vas (arterial sau venos)
sau al canaliculului biliar.
În histologia clasică, se consideră că lobulul morfologic este format din trei zone
circulare:
- Zona periferică (zona I), cea mai bine irigată cu activitate intensă. În această
zonă, mitocondriile au aspect granular. Aici predomină activitatea enzimelor din
ciclul Krebs. Celulele acestei zone suferă modificări morfologice în staza biliară. De
asemenea aceste celule sunt ultimele care mor, în cazul diminuării vascularizaţiei şi
primele care regenerează.
- Zona medie (zona II), cu activitate medie. În această zonă mitocondriile au
aspect filamentos. Glicogenul se găseşte depozitat în cantitate mare.
- Zona centrală (zona III), cea mai slab vascularizată şi cu activitate mai redusă. În
această zonă mitocondriile au aspect de bastonaş. Sunt predominente
8
Sistemul digestiv
activităţile lactodehidrogenazei şi diafrazelor. Glicogenul se găseşte depozitat în
cantitate mare. Reducerea semnificativă a vascularizaţiei acestei zone, va determina
necroză centrolobulară şi acumulare de grăsimi.
Aceste trei zone se regăsesc şi la nivelul acinilor. Trecerea între zone nu este net
delimitată.
- Lobulul funcţional sau portal este definit ca totalitatea parenchimului
hepatic secretor, care îşi varsă produsul de secreţie externă, bila, în acelaşi canal
excretor. Lobulul hepatic portal explică funcţia de glandă cu secreţie externă a
ficatului. Acest lobul este centrat de un spaţiu port, mai precis de canalul biliar din spaţiul port
şi este format din totalitatea unităţilor secretorii din parenchim, indiferent de
localizarea lor, care sunt tributare aceluiaşi duct biliar. Periferia lobulului portal
este reprezentată prin linia arbitrară care uneşte între ele, trei vene centrolobulare
mai apropiate şi are o formă triunghiulară (vârfurile triunghiului fiind venele
centrolobulare). Această unitate funcţională conţine zone secretorii din trei lobuli
hepatici clasici adiacenţi.
- Acinul hepatic a fost descris de către Rappaport şi explică atât funcţia de secreţie
internă, cât şi cea de secreţie externă a ficatului.
Este format din totalitatea unităţilor morfo-funcţionale tributare aceleiaşi vascularizaţii şi
aceluiaşi canalicul biliar.
Fiecare acin hepatic este de formă rombică, fiind alcătuit prin unirea arbitrară a două
zone triunghiulare de parenchim cu baza comună, din doi lobuli hepatici clasici adiacenţi.
Vârfurile triunghiurilor sunt reprezentate de venele centrolobulare, iar baza
comună o reprezintă vasele şi canalele biliare perilobulare.
Ca urmare, fiecare lobul hepatic clasic este format din atâtea jumătăţi de acin,
câte laturi are câmpul poligonal care îl reprezintă în secţiunile microscopice.
În acelaşi lobul clasic, segmentele acinoase sunt structuri independente atât din
punct de vedere al irigaţiei, cât şi al drenării bilei, fapt care explică disociaţia lezională în
cadrul aceluiaşi lobul clasic.
Structura tridimensională a ficatului
9
Carmen Mihaela Mihu____________________________________________________
În 1949, Hans Elias descrie structura tridimensională a ficatului sub forma unor
lamele celulare.
Fiecare lobul este alcătuit dintr-un număr de lamele hepatice dispuse vertical şi
radiar de la nivelul venei centrolobulare. Aceste lamele au următoarele caracteristici:
- Sunt unicelulare, deci grosimea lor este egală cu dimensiunea unui hepatocit,
- În grosimea lor se găsesc capilare biliare,
- Sunt puternic încurbate şi perforate
Între lamele sunt spaţiile interlamelare, care corespund capilarelor sinusoide.
Structura lobulului hepatic clasic
În secţiunile histologice, lobulul hepatic clasic are formă poligonală.
Periferia lobulului hepatic este reprezentată de stroma perilobulară. La om aceasta este
o stromă subţire, în care se evidenţiază vasele şi canaliculele biliare perilobulare.
Corpul lobulului hepatic este alcătuit din:
o Cordoane celulare
o Capilare sinusoide
o Capilare şi canale biliare intralobulare
o Stromă intralobulară
Cordoanele celulare Remak sunt formate din hepatocite. Au o dispoziţie radiară,
converg către vena centrolobulară. Fiecare cordon are grosimea unei celule. Între cordoanele
celulare se găsesc capilarele sinusoide venoase. Cordoanele celulare reprezintă vizualizarea
bidimensională a lamelelor hepatice. Spaţiul Moll este cuprins între hepatocitele de la periferia lobulului hepatic clasic şi
ţesutul conjunctiv din spaţiul port. Reprezintă originea vaselor limfatice.
Celulele hepatice sau hepatocitele sunt cubice. Prezintă feţe de contact prin care
se realizează contactele intercelulare şi doi poli:
- Vascular, prin care celula vine în raport cu capilarul sinusoid
- Biliar, prin care vine în raport cu capilarul biliar.
10
Sistemul digestiv
La nivelul polului vascular, celula prezintă la suprafaţă microvili prin care se
realizează contactul cu sângele din capilare.
La nivelul polului biliar, celula prezintă o suprafaţă mai netedă şi participă la
formarea peretelui capilarului biliar. Hepatocitele au la nivelul polului biliar câte un
jgheab( un şanţ), delimitat de membrana celulară. Acesta, împreună cu jgheabul celulei
adiacente delimitează peretele capilarului biliar, care în porţiunea sa iniţială,
intralobulară nu are perete propriu.
Membrana celulei hepatice este subţire.
Nucleul eucrom, nucleolat, este situat central. Există şi celule binucleate (25 %)
rezultate dintr-o diviziune mitotică neînsoţită de segmentarea citoplasmei (denotă efortul
compensator al celulei pentru sintezele intense de la acest nivel).
Citoplasma este granulară. În preparatele histologice în coloraţii de rutină,
citoplasmă este intens bazofilă, mai ales când în hepatocit au loc procese intense de
sinteză proteică. Când sinteza este mai redusă, citoplasmă apare mai palid colorată.
În citoplasmă se găsesc organite comune şi numeroase incluziuni.
Organitele citoplasmatice comune sunt reprezentate de:
- Corpii lui Berg, formaţiuni bazofile care apar şi în coloraţiile uzuale, şj care
ultrastructural sunt formate din reticul endoplasmatic rugos (RER). Aici are loc
sinteza proteinelor şi a componentelor proteice, a lipoproteinelor. Proteinele
sintetizate nu sunt stocate, ele sunt eliminate în circulaţie prin capilare.
- Reticulul endoplasmic neted( REN). Intre RER şi REN există im echilibru dinamic,
putând să predomine o formă sau alta, în raport cu solicitările funcţionale. În
perioadele de sinteză proteică, în celulă predomină RER. REN este implicat în
numeroase procese celulare:
o în metabolismul glicogenului, trigliceridelor, colesterolului,
o în reacţii de oxidare, metilare şi conjugare a unor substanţe, inclusiv a
unor substanţe medicamentoase (în special cele liposolubile) pentru
inactivarea lor. Administrarea experimentală a unor medicamente
(barbiturice, fenobarbitaî) determină o creştere rapidă a REN, în paralel cu
o creştere a activităţii enzimelor responsabile de conjugarea acestora
pentru neutralizarea lor.
- Mitocondriile sunt numeroase şi pot îmbrăca diferite forme:
o granulare (la periferia lobulului),
11
Carmen Mihaela Mihu____________________________________________________
o filamentoase(în zona mijlocie şi centrală a lobulului).
- Ribozomii sunt numeroşi,
o sub formă de polizomi liberi,
o ataşaţi reticulului endoplasmatic.
- Zona sau complexul Golgi este bine dezvoltată. în raport cu starea funcţională a celulei,
localizarea sa diferă fie în apropierea nucleului, fie la nivelul polului biliar,
determinând polarizarea acesteia. Participă la procesul de elaborare al bilei.
- Lizozomii sunt prezenţi sub forma unor elemente ovalare.
- Proxizomii sunt organite citoplasmatice de tip particular, bogate în peroxidază
Incluziunile celulei hepatice sunt:
- Granule de glicogen, evidenţiate histologic sub forma unor granule de
dimensiuni diferite, se colorează în roşu-cărămiziu cu carmin Best. şi în reacţia
PAS, în roşu-violet.
- Incluziunile lipidice în cantitate mică în mod normal, devin abundente în stări
patologice (degenerescenta grasă). În coloraţiile uzuale apar sub forma unor
vacuole optic vide, care însă se pot colora cu metode histochimice specifice (cu
Sudan IÎI în portocaliu, şi cu Scharlach Roth în roşu etc).
- Incluziuni proteice, pigmentare, de origine sanguină sau biliară
- Depozite de vitamine (C, D, K).
Capilarele sinusoide hepatice sunt sinuoase, largi, anfractuoase, au dispoziţie
radiară, pornind de la periferia lobulului, spre vena centrolobulară. Sunt situate
între cordoanele celulare hepatice. Au peretele discontinuu, atât la
nivelul membranei bazale, cât şi la nivelul endoteliului, favorizând comunicarea dintre
sânge, spaţiul Disse şi hepatocit.
Peretele capilarelor sinusoide este format din două tipuri principale de celule: celulele
endoteliale şi celulele Kupffer în raport de 5/3.
- Celula endotelială are formă alungită. La microscopul optic se vizualizează printr-un
nucleu alungit, hipercrom, proeminent, înconjurat de citoplasmă redusă, de grosimea
unui micron. Restul citoplasmei apare sub forma unor văluri citoplasmatice. Celula
endotelială este macrofag facultativ, fagocitează lent. Citoplasma este bogată în
vezicule de pinocitoză, în esteraze, dar nu conţine peroxidaze.
- Celula Kupffer are formă stelată, se localizează printre celulele endoteliale, are
numeroşi microvili, care se întrepătrund cu microvilozităţile polului vascular
12
Sistemul digestiv
al hepatocitului. Nucleul este eucrom, nucleolat. Citoplasma este bogată în
lizozomi şi participă la procesele de fagocitoză fiind macrofag obligatoriu.
Această celulă este de fapt monocit de origine medulară, stabilit în peretele
sinusoidelor (macrofag sinusoidal). Citoplasma este bogată în peroxidaze.
Reacţia pentru esteraze este lentă.
Spaţiul Disse, numit şi spaţiul perisinusoidal, se găseşte între capilarul sinusoid şi
cordonul hepatic. Acesta este format dintr-o reţea tridimensională de fibre reticulinice. La
acest nivel se proiectează microvilii hepatocitelor. Conţine şi celule::
- Celula reticulară extravasculară( celula lipofagă, celula ITO, celula stelată hepatică) este
stelată, conţine în citoplasmă picături de lipide, o cantitate apreciabilă de
vitamina A, desmină, filamente de α actină şi microfilamente, care ar îndeplini
rol de suport pentru celulele endoteliale. Tot la acest nivel se sintetizează
tropocolagen şi fibre de reticulină. Celulele ITO sunt pericite modificate, care
stochează lipide. În condiţii patologice ( ciroză heatică sau inflamaţii cronice)
pierd capacitatea de stocare a lipidelor şi vitaminei A şi se diferenţiază în
miofibroblaste. Celulele ITO participă activ în procesele de sinteză a
colagenului, din cadrul hepatitelor cronice şi cirozelor. În aceste situaţii
sintetizează şi depozitează colagen I şi III în spaţiul perisinusoidal, contribuind la
apariţia fibrozei hepatice.
- Celula Pitt este capabilă să emită pseudopode scurte. Este o celulă natural killer.
- La făt, în acest spaţiu, există insule de celule hematopoetice. Acestea reapar la adult în
anemii grave.
În cazuri patologice în spaţiul Diesse se poate acumula lichid (de exemplu în hepatita
seroasă), mărindu-i diametrul.
Reprezintă locul unde se formează o parte din limfa hepatică, având semnificaţia unui
capilar limfatic.
Stroma intralobulară este în cantitate mică şi reprezentată prin fibre
de reticulină, dispuse în spaţiile Disse. Direcţia lor este radiară dar pot fi unite prin
fibre fine de reticulină care formează o reţea în jurul cordoanelor celulare şi a
capilarelor.
Centrul lobulului este reprezentat de vena centrolobulară care drenează sângele
capilarelor sinusoide şi este delimitată de un perete perforat, tapetat de celule
endoteliale de tip comun. Venele centrolobulare părăsesc lobulii şi se varsă în venele
sublobulare.
13
Carmen Mihaela Mihu____________________________________________________
Formarea şi eliminarea bilei reprezintă funcţia exocrină a ficatului, Drenarea
bilei de la nivelul hepatocitului până în duoden, se realizează printr-un sistem
canalicular format din două segmente principale:
- Intrahepatic (căile biliare intrahepatice)
- Extrahepatic, de care este anexat şi colecistul (vezica biliară) cu rol de rezervor
pentru bilă.
Căile biliare intrahepatice sunt la rândul lor, intralobulare şi extralobulare.
Căile biliare intralobulare sunt reprezentate de capilarul biliar (delimitat de
membranele celulare a doi poli biliari) şi canalul Herring.
Capilarul biliar nu are perete propriu, el fiind delimitat de feţele hepatocitelor
adiacente. Capilarele biliare se pot evidenţia prin impregnări argentice.
Canaliculele Herring:
o Sunt situate la periferia lobulilor
o Provin din fuziunea capilarelor biliare
o Se varsă în canaliculul biliar perilobular
o Sunt tapetate de celule cubice. Aceste celule sunt tinere, imature, cu
proprietăţi regenerative şi reprezintă elementele de refacere ale
sistemului canalicular.
Căile biliare extralobulare sunt formate din:
- Canalicule biliare perilobulare, continuă pasagele Herring, înconjură
lobului hepatic, ajung în spaţiul port Kiernan, de unde iau denumirea de canal
biliar interlobular.
- Canalul biliar interlobular sau portal, prezintă un perete format din
câteva fibre colagene, iar epiteliul este simplu cubic dispus pe o membrană
bazală. Canalele biliare interlobulare se unesc şi formează canalele colectoare.
- Canalele colectoare sau marile ducte intrahepatice au peretele format
dintr-o tunică conjunctivo-elastică, apoi conjunctivo-musculară (în segmentul
distal) şi o mucoasă cu epiteliu de tip intestinal situat pe o membrană bazală,
dispus pe corion.
Căile biliare extrahepatice
Prin fuziunea canalelor colectoare se formează canaul hepatic comun, care
părăseşte ficatul prin hil. Acesta după unirea cu cisticul constituie canalul coledoc, care
14
Sistemul digestiv
se deschide în duoden printr-un orificiu prevăzut cu un sfincter. Peretele acestor canale
este format dintr-o mucoasă şi o tunică iniţial fibroasă.
Mucoasa este reprezentată de un epiteliu de tip intestinal (cu celule cu platou
striat şi celule caliciforme), dublat de un corion.
Tunica fibroasă, pe măsură ce coledocul se apropie de duoden, devine musculo-
fibroasă. În apropierea duodenului, stratul muscular se îngroaşă şi formează sfincterul
Oddi.
Funcţia endocrină a ficatului este reprezentată de capacitatea acestuia de a modifica
sructura şi funcţia unor hormoni.
În cadrul funcţiei endocrine se exercită următoarele acţiuni:
- Vitamina D este convertită de ficat în 25 hidroxicolecalciferol, forma circulatorie
a vitaminei D.
- Glanda tiroidă secretă T4( tetraiodotironină). La nivelul ficatului aceasta este
transformată în forma activă, T3( triiodotironină).
- Hipofiza secretă hormonul somatotrop, sau hormonul de creştere. Ficatul
stimulează producerea hormonului prin secreţia factorului de stimulare a
hormonului somatotrop( growth hormone- releasing hormone- GHRH). Secreţia
hormonului este inhibată prin producerea somatostatinului, de către celulele
enterendocrine din tractul gastrointestinal.
- Ficatul, alături de rinichi intervine în degradarea insulinei şi a glucagonului.
VEZICA BILIARĂ SAU COLETISTUL
Vezica biliară este un diverticul sacular, anexat căilor biliare extrahepatice, având
funcţia de rezervor pentru bilă.
Structura histologică a colecistului
Este formată din trei straturi: mucoasă, tunică fibromusculară şi seroasa
peritoneală.
Tunica mucoasă
În colecistul contractat, mucoasa prezintă numeroase pliuri, cute, care în secţiuni
dau aspecte similare unor vilozităţi sau glande, deşi colecistul este lipsit de glande.
15
Carmen Mihaela Mihu____________________________________________________
Epiteliul este simplu cilindric, cu celule înalte, cu nucleii bazali. Celulele sunt
reprezentate prin elemente cu platou striat şi uneori un număr redus de celule
caliciforme. Există la nivelul epiteliului aşa numitele celule bazale, cu rol în
regenerare.
Corionul este fonnat din ţesut conjunctiv lax şi reticulat, bogat vascularizat şi
infiltrat cu limfocite. În corion, la nivelul coletului se pot vizualiza glande mucoase
tubulo-acinoase, care secretă în special sulfataze.
Tunica fibromusculară este reprezentată prin ţesut conjunctiv şi fibre
musculare netede orientate oblic, dar şi circular şi longitudinal.
Seroasa peritoneală este alcătuită din ţesut conjunctiv redus şi mezoteliu.
Bila este produsul de secreţie al hepatocitelor, fiind secretată continuu (500-700
ml/zi). Între mese sfincterul Oddi fiind închis, bila se colectează şi prin reabsorbţia apei
se concentrează în vezicula biliară, de unde este eliminată în duoden în timpul
digestiei.
Bila are rol în digestia lipidelor, prin sărurile biliare reducând tensiunea
superficială şi determinând emulsionarea grăsimilor cu favorizarea digestiei lor.
Activează lipazele şi formează cu lipidele, micelii, care fiind hidrosolubile pot fi
resorbite din intestin.
Secreţia biliară este reglată prin factori umorali. Ea este mai abundentă după mese.
Parasimpaticul este excitosecretor, în timp ce simpaticul este un inhibitor al secreţiei
biliare.
Circulaţia sanguină în ficat
Ficatul are dublă circulaţie:
- Funcţională - reprezentată prin vena portă
- Nutritivă - realizeată prin artera hepatică.
Artera hepatică, dă ramuri pentru capsula Glisson şi apoi pătrunde împreună cu vena
portă în parenchimul hepatic. Ambele vase sunt învelite în teci conjunctive de origine
glissoniană. În traiectul lor, atât vena cât şi artera dau ramuri lobare, apoi interlobare şi
interlobulare.
Ramurile interlobulare arteriale şi venoase situate în spaţiile porte au direcţia
ascendentă, deci cu circulaţie aferentă şi se numesc vase pretenninale. Ele se
16
Sistemul digestiv
capilarizează în ţesutul conjunctiv dintre lobuli şi mai ales pericanalicular, dând venele
peribiliare, iar pe de altă parte dau naştere vaselor perilobulare. Vasele interlobulare
din spaţiul port vascularizează mai mulţi lobuli învecinaţi, încât orice factori nocivi
(microbi, viraşi, substanţe toxice) care vin pe calea circulaţiei aferente (artera hepatică
sau vena portă) se vor răspândi la mai mulţi lobuli.
Vasele perilobulare venoase şi arteriale se mai numesc axiale, de distribuţie sau
terminale. Din venele perilobulare pleacă ramuri perpendiculare ce pătrund în lobuli şi
se distribuie sub formă de capilare sinusoide cu traiect radiar până la veaa
centrolobulară.
Din arterele perilobulare pleacă ramuri perpendiculare, care se capilarizează la
periferia lobulului şi se deschid după un traiect scurt în capilarele sinusoide venoase,
realizând aici o zonă de parenchim oxigenată.
Venele centrolobulare, paralele cu axul lobulilor, părăsesc lobulli hepatici la
nivelul vârfului acestora şi se varsă în venele sublobulare. Ele însă, drenează sângele
unui singur lobul hepatic. În venele centrolobulare circulaţia este eferentă, sângele
pleacă de la ficat, spre circulaţia sistemică.
Venele sublobulare confiuează în venele suprahepatice. Acestea din urmă se
deschid în vena cavă inferioară.
Arterele colecistului provin din artera hepatică.
Circulaţia limfatică
În ficat se găseşte o treime din întreaga limfă a organismului uman. Existenţa
unor limfatice intralobulare nu este încă demonstrată. Circulaţia limfatică
intralobulară este asigurată de spaţiile Disse, care au semnificaţia unor capilare
intralobulare. Primele capilare limfatice certe, se găsesc în ţesutul conjunctiv
perilobular, de unde converg spre vasele limfatice din spaţiul port. O parte din limfatice
drenează limfa în ganglionii mediastinali.
Inervaţia ficatului
Ramuri nervoase, provenite din trunchiul cerebro-spinal şi plexul solar, inervează
trunchiurile vasculare şi căile biliare intrahepatice. Ramificaţii fine pătrund în lobuli,
17
Carmen Mihaela Mihu____________________________________________________
dau arborizaţii terminate în buton sau reţea la nivelul celulelor hepatice şi a celulelor
Kupffer.
Colecistuî are inervaţia reprezentată de un plex situat în tunica fibro-musculară,
din care pleacă fibre terminale pentru vase şi pentru celulele epiteliului de acoperire
al mucoasei.
18
