SOLURILE ROMANIEI

ANCA-LUIZA STĂNILĂ MIHAI PARICHI

SOLURILE ROMÂNIEI

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STĂNILĂ, ANCALUIZA

Solurile României / Anca Luiza Stănilă, Mihai Parichi. – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002

192p; 23,5 cm

ISBN 973-582-651-8

I. Parichi, Mihai

631.4(498)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003 ISBN 973-582-651-8


UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Dr. ing. ANCA-LUIZA STĂNILĂ Dr. MIHAI PARICHI

SOLURILE ROMÂNIEI

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2003


.


5

C U P R I N S

Introducere …………………………………………………………. 7 1. EVOLUŢIA CUNOŞTINŢELOR DESPRE SOL ÎN ROMÂNIA …………………………………………………………..

9

1.1. Perioada premergătoare organizării cercetării solurilor ………………… 9 1.2. Cercetarea ştiinţifică organizată a solurilor ……………………………. 10 1.3. Perioada de extindere şi aprofundare a studiilor

şi cercetărilor despre solurile ţării …………………………………...

10 2. FACTORII DE FORMARE A SOLULUI (PEDOGENETICI) ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA ÎNVELIŞULUI DE SOL AL ROMÂNIEI ………………………………………………

15 2.1. Relieful ……………………………………………………………... 15 2.2. Clima ……………………………………………………………….. 19 2.3. Vegetaţia şi fauna …………………………………………………… 19 2.4. Materialul parental (roca mamă) …………………………………….. 22 2.5. Apa freatică şi stagnantă …………………………………………….. 22 2.6. Timpul ……………………………………………………………… 23 2.7. Activitatea omului …………………………………………………... 24

3. CLASIFICAREA SOLURILOR ROMÂNIEI ……………………… 25 4. CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR SOLURI

DIN ROMÂNIA …………………………………………………

31 4.1. Molisolurile …………………………………………………………. 31

4.1.1. Solurile bălane (SB) …………………………………………... 31 4.1.2. Cernoziomurile (CZ) ………………………………………… 35 4.1.3. Cernoziomurile cambice (CC)………………………………... 38 4.1.4. Cernoziomurile argiloiluviale (CI) …………………………… 43 4.1.5. Solurile cernoziomoide (CM) ………………………………… 47 4.1.6. Solurile cenuşii (CN) ………………………………………… 52 4.1.7. Rendzinele (RZ) ……………………………………………… 56 4.1.8. Pseudorendzinele …………………………………………….. 59

4.2. Argiluvisolurile ……………………………………………………... 61 4.2.1. Solurile brun roşcate (BR) ……………………………………. 62 4.2.2. Solurile brune argiloiluviale (BD) ……………………………. 66 4.2.3. Solurile brun roşcate luvice (podzolite) (RP)………………….. 71 4.2.4. Solurile brune luvice (podzolite) (BP)………………………… 75 4.2.5. Luvisolurile albice (SP) ……………………………………… 79 4.2.6. Planosolurile (PL) ……………………………………………. 85


6

4.3. Cambisolurile ……………………………………………………….. 91 4.3.1. Solurile brune eu-mezobazice (BM) ………………………….. 91 4.3.2. Solurile roşii (terra rossa) (TR)………………………………. 95 4.3.3. Solurile brune acide (BO)…………………………………….. 99

4.4. Spodosolurile ……………………………………………………….. 103 4.4.1. Solurile brune feriiluviale (PB)……………………………….. 103 4.4.2. Podzolurile (PD) ……………………………………………… 112

4.5. Umbrisolurile ……………………………………………………….. 116 4.5.1. Solurile negre acide (NO)…………………………………….. 116 4.5.2. Andosolurile …………………………………………………. 118 4.5.3. Solurile humicosilicatice (HS) ……………………………….. 122

4.6. Solurile hidromorfe …………………………………………………. 125 4.6.1. Lăcoviştile (LC)……………………………………………… 126 4.6.2. Solurile gleice (GC)…………………………………………... 131 4.6.3. Solurile negre clinohidromorfe (NF) …………………………. 134 4.6.4. Solurile pseudogleice (PG)…………………………………… 139

4.7. Solurile halomorfe ………………………………………………….. 145 4.7.1. Solonceacurile (SC) …………………………………………. 145 4.7.2. Soloneţurile (SN) ………………………………… ………... 150

4.8. Vertisolurile (VS) ………………………………….……………… 154 4.9. Solurile neevoluate, trunchiate sau desfundate ………………………. 159

4.9.1. Litosolurile (LS)……………………………….……………… 160 4.9.2. Regosolurile (RS)……………………………………………... 162 4.9.3. Psamosolurile (PS) …………………………………………… 166 4.9.4. Protosolurile aluviale (AA)…………………………………… 170 4.9.5. Solurile aluviale (SA)…………………………………………. 174 4.9.6. Erodisolurile (ER)……………………………………………... 178 4.9.7. Coluvisolurile (CO) …………………………………………... 181 4.9.8. Solurile desfundate (DD)……………………………………… 182 4.9.9. Protosolurile antropice (PA)…………………………………... 184

4.10. Solurile organice (histosolurile) ……………………………………. 186 4.10.1. Soluri turboase (TB)………………………………………… 187

5. MODIFICAREA UNOR ÎNSUŞIRI ALE SOLURILOR SUB INFLUENŢA OMULUI ………………………………………….

190

5.1. Influenţa lucrărilor agricole asupra solurilor ………………………… 190 5.2. Influenţa irigaţiilor asupra solurilor ………………………………… 190

5.2.1. Solul şi apele reziduale ……………………………………….. 191 5.2.2. Solul şi apele mineralizate ……………………………………. 191

5.3. Influenţa pesticidelor asupra solurilor ……………………………….. 191 5.4. Influenţa amendării asupra solurilor ………………………………… 191 5.5. Influenţa îngrăşămintelor asupra solurilor …………………………… 192

6. POLUAREA SOLURILOR …………………………………………… 193 Bibliografie selectivă …………………………………………….. 194


7

INTRODUCERE

Solul este un mijloc de producţie natural, care se formează la suprafaţa uscatului, în timp, sub influenţa condiţiilor de mediu. Pe măsură ce ştiinţa şi tehnica au progresat, rolul său în obţinerea produselor agricole a crescut mult. Însemnătatea sa devine şi mai mare dacă avem în vedere că o bună parte din celelalte mijloace de producţie în agricultură, cum sunt apa, căldura, îngrăşămintele ş.a., acţionează tot prin intermediul solului. Cunoaşterea, folosirea cât mai corespunzătoare şi conservarea lui devine astfel o obligaţie permanentă a tuturor oamenilor, indiferent de ocupaţiile pe care le au.

Resursele de sol ale agriculturii din România sunt constituite dintr-o diversitate foarte mare de soluri, de la cele mai fertile până la cele deosebit de sărace în elemente nutritive, în medie încadrându-se în clasa mijlocie de productivitate. Majoritatea terenurilor arabile sunt constituite din soluri de calitatea a II-a şi a III-a. Pe total agricol, domină solurile de clasa a IV-a şi a V-a, cele mai bune situându-se în zonele de câmpie din sudul şi vestul ţării.

Pe circa 12 milioane ha teren agricol, din care aproape 7,5 milioane ha teren arabil, capacitatea de producţie a solurilor este afectată de una sau mai multe restricţii, cum sunt: secete frecvente, eroziunea prin apă, aciditate, salinitate, alcalinitate, compactare secundară, deficit de elemente nutritive, poluare chimică etc.

Restricţiile existente determină reducerea producţiei agricole cu circa 20% pe an. Pentru refacerea integrală a capacităţii productive a solurilor agricole se estimează un necesar de investiţii de mai multe miliarde de dolari, pe o perioadă de cel puţin 25 ani. Această acţiune are în vedere atât reabilitarea şi reconstrucţia ecologică a solurilor agricole, cât şi protecţia mediului înconjurător, în lumina principiilor dezvoltării durabile a agriculturii şi a mediului rural.

Dintre factorii şi condiţiile naturale care constituie mediul în care se desfăşoară procesul de producţie agricolă, solul, alături de condiţiile climatice, influenţează în modul cel mai direct acest proces. În definiţiile moderne ce s-au dat solului, fertilitatea, însuşirea acestuia de a asigura producerea de recolte vegetale, apare ca rezultantă a proceselor de


8

formare şi a caracteristicilor solului prin care acesta se deosebeşte net de roca mamă pe care s-a format.

Însuşirea solului de a fi fertil sau rodnic reprezintă o caracteristică specifică şi fundamentală a acestuia, a cărei importanţă este inestimabilă. De aceea, solurile trebuie să fie temeinic cunoscute, atât ca formaţii naturale, distincte, cât şi în raporturile lor de interacţiune şi interdependenţă cu ceilalţi factori de mediu.


9

1. EVOLUŢIA CUNOŞTINŢELOR DESPRE SOL ÎN ROMÂNIA

Geografia solurilor ca ramură a pedologiei pune accentul pe caracteristicile, geneza şi distribuţia diferitelor soluri, pe relaţiile solurilor cu factorii de mediu, ca şi pe modul de folosinţă, ameliorare şi protecţie.

Deşi cercetarea sistematică a solurilor în ţara noastră a început abia în primul deceniu al acestui secol, însemnări, observaţii şi unele date despre sol întâlnim încă din secolele trecute.

În dezvoltarea cercetării solurilor în România, se pot deosebi mai multe perioade şi etape, după cum urmează:

– perioada până la începutul secolului XX, fără studii sistematice de soluri; – perioada dintre anii 1906-1948, în care au loc cercetări organizate ale solului; – perioada de după 1948, în care se extind şi se aprofundează cunoştinţele

despre solurile ţării.

1.1. Perioada premergătoare organizării cercetării solurilor

Până la începutul secolului XX, observaţii sau cercetări privind solurile ţării noastre au caracter cu totul sporadic. Acestea ne-au rămas de la Dimitrie Cantemir, în Descripţio Moldaviae (1716), şi îndeosebi de la Ion Ionescu de la Brad, care, în monografiile asupra fostelor judeţe Putna (1860), Dorohoi (1866) şi Mehedinţi (1868), prezintă şi unele descrieri ale solurilor pe regiuni naturale.

Matei Drăghiceanu, cu ocazia efecturării cercetărilor geologice în judeţul Mehedinţi (1885), adaugă studiului său şi o hartă de sol, considerată de altfel şi prima hartă a solurilor din ţara noastră.

În lucrarea sa Studii geologice, tehnice şi agronomice asupra judeţului Mehedinţi, dezvoltă chiar ideea alcătuirii unei hărţi a solurilor României.

Tot în această perioadă, mai pot fi amintite informaţiile referitoare la sol din monografia Judeţului Bacău, datorate lui Şt. Radianu (1889), din teza de doctorat a lui N.O. Popovici-Lupu (1889), din cursul de geologie a lui Gr. Ştefănescu (1890), din lucrarea Le sol arable de la Roumanie (1900) a lui Vlad Cârnu-Munteanu şi Corneliu Rusu, ca şi cele din studiile pedologice întreprinse în Bărăgan de către D.R.Rusescu.

1.2. Cercetarea ştiinţifică organizată a solurilor

Această perioadă este marcată de înfiinţarea Institutului Geologic al României (1906), în cadrul căruia a funcţionat de la început o secţie de cercetare a solului (agrogeologia), condusă de Gheorghe Munteanu Murgoci.


10

Obiectivul principal al acestei secţii era identificarea şi caracterizarea tipurilor de sol ce apar pe teritoriul ţării, clasificarea acestora şi stabilirea răspândirii lor.

Gh. Murgoci, împreună cu colaboratorii săi P. Enculescu şi Em. Protopopescu Pache, sprijinindu-se pe concepţia, metoda de lucru şi pe modul de interpretare al şcolii naturaliste ruse, alcătuieşte o hartă generală, cu tipurile genetice zonale. Aceasta a fost prezentată de altfel la Conferinţa Internaţională de Agrogeologie de la Budapesta (1909) şi publicată ulterior (1911), la scara 1:2.500.000, împreună cu un text explicativ. Pe lângă zonele de soluri, harta cuprinde şi o schiţă climatologică.

De reţinut că prin legenda hărţii şi textul însoţitor se pun bazele principale ale nomenclaturii şi clasificării solurilor României, valabile şi astăzi în linii generale.

După primul război mondial, cercetările privind solurile din ţara noastră şi răspândirea acestora încep să se extindă. Astfel, în câţiva ani se completează harta generală a ţării şi cu noile provincii alipite. Această hartă a „României Mari” este prezentată şi ea la a IV-a Conferinţă Internaţională de Pedologie, ţinută la Roma, în 1924. Mai târziu, este tipărită în culori la scara 1: 1.500.000, în 1927, şi prezentată, în acelaşi an, la primul Congres, internaţional de Ştiinţa Solului (Washington).

Harta redă ariile geografice de răspândire ale principalelor tipuri genetice de soluri zonale sau intrazonale şi a fost considerată una dintre primele hărţi de soluri din lume, alcătuită pe baza concepţiei moderne genetice.

Se poate aprecia că hărţile menţionate mai sus au constituit, timp de peste 25 de ani, baza de dezvoltare a studiilor de cartografie a solurilor şi a multor cercetări naturalistice.

Cercetări detaliate au fost efectuate de Em. Protopopescu Pache (pe foaia Mizil la scara 1:50.000), de P. Enculescu (foaia Bacău şi o parte din regiunea subcarpatică dintre valea Bistriţei şi valea Cracăului, judeţele Braşov şi Trei Scaune), de C.V. Oprea (în judeţele Dolj şi Fălciu), de N. Cernescu (în regiunea Podişului Târnavelor) şi de Th. Saidel (sărăturile din Valea Călmăţuiului).

În anii din timpul celui de-al II-lea război mondial şi după război (1940-1946), cercetările de sol sunt întrerupte, fiind reluate după anul 1948.

1.3. Perioada de extindere şi aprofundare a studiilor

şi cercetărilor despre solurile ţării

Prin reforma învăţământului din anul 1948, se introduce pentru prima dată, în cadrul planului de învăţământ al facultăţilor de geologie-geografie şi de biologie-geo-grafie cursul de „Geografia solurilor”, prin care se dă studenţilor o imagine mai completă asupra peisajului geografic. După absolvire, o parte dintre aceştia au fost repartizaţi să-şi desfăşoare activitatea, de la bun început, în cadrul Serviciului de Pedologie al Întreprinderii de Prospecţiuni de pe lângă Comitetul de Stat al Geologiei. Astfel, numărul pedologilor care activau pe teren a crescut după anul 1950, de la 2-3, la câteva zeci.

În condiţii corespunzătoare de lucru, cercetările pedologice se intensifică, trecân-du-se la ridicarea hărţilor de soluri la scări mijlocii şi mari.


11

Aplicând în continuare metoda genetico-geografică, sunt abordate domenii ce vizează geneza, răspândirea, clasificarea şi sistematica solurilor, cartarea pedologică complexă, paleopedologia, mineralogia şi bonitarea solurilor.

Sunt studiate diferite unităţi naturale, începând mai întâi cu cele de importanţă agricolă, cum sunt Câmpia Română, Câmpia de Vest, apoi Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei şi Transilvaniei, Piemontul Getic. Datele obţinute au fost concretizate în rapoarte pedologice anuale, însoţite, în afara hărţilor de sol, şi de o serie de hărţi corelative (relief, litologică, apă freatică, eroziune etc.).

O parte din rezultatele obţinute privind formarea, răspândirea şi evoluţia solurilor din România au fost prezentate în sesiunile ştiinţifice de comunicări şi publicate în „Dări de seamă” ale Comitetului Geologic, în „Studii tehnice şi economice, seria C”, iar mai târziu şi în revista de „Ştiinţa solului şi Analele ICPA”.

Pe baza datelor adunate, încep să fie întocmite o serie de sinteze, printre care menţionăm harta în culori a solurilor României, scara 1:2.500.000, prezentată simplificat la conferinţa naţională de pedologie din 1958 (N. Cernescu, V.M. Fridland şi N. Florea) şi la scara 1:1.500.000, ca anexă la „Monografia geografică a R.S.România” (N.Florea, 1960). Ulterior, a apărut în culori harta solurilor ţării şi a regiunilor limitrofe, la scara 1:1.000.000, însoţită de un text explicativ (Institutul Geologic, 1964).

Tot pe baza datelor pedologice adunate, în 1964 se trece la întocmirea şi editarea hărţii solurilor României, scara 1:200.000, pe foi Gauss. Primele exemplare din această hartă (foile Bucureşti, Brăila şi Călăraşi) au fost prezentate la cel de-al VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţa Solului, Bucureşti, 1964. La realizarea acestei hărţi, în calitate de redactori, redactori principali sau coordonatori, au participat un număr mare de pedologi (Conea Ana, Oancea C., Asvadurov H., Bălăceanu V., Parichi M., Spirescu M., Râşnoveanu I., Râşnoveanu Anişoara, Grigoraş C., Untaru Georgeta, Jalbă Marcela, Piciu, I., Curelariu Gh. şi alţii), coordonator general fiind N. Florea.

Considerată o mare realizare pentru România, în 1970 este tipărită harta solurilor, scara 1:500.000, a cărei legendă a fost întocmită tot pe baza concepţiei genetico-geografice. Sunt menţionate 13 grupe principale de soluri, cuprinzând 72 de tipuri şi asociaţii de sol. În calitate de colaboratori şi-au adus contribuţia un număr mare de pedologi (Andrei Gr., Ghinea P., Muică N., Niţu I., Opriş M., Parichi M., Popovăţ Angela, Rapaport Camelia, Râşnoveanu Anişoara, Râşnoveanu I., Munteanu Maria, Tutunea C. şi alţii). Ca redactori şi redactori coordonatori sunt menţionaţi Florea N., Conea Ana, Munteanu I., Asvadurov H., Bălăceanu V., Oancea C., Spirescu M.

Drept urmare a experienţei şi datelor acumulate în anul 1973, s-a elaborat un nou sistem de clasificare a solurilor din ţara noastră, bazat pe caracterele intrinsece ale solurilor. Principiile acestei clasificări au făcut obiectul unei comunicări, prezentată la Congresul Internaţional de Ştiinţa Solului de la Moscova, în 1974. În urma experimentării, în anii 1973-1976, şi ţinând seama de cea mai mare parte a observaţiilor rezultate, s-a trecut la elaborarea unei forme îmbunătăţite a clasificării la nivel superior (1976) şi apoi, în 1980, la o formă finală a acesteia. Clasificarea


12

cuprinde la nivel superior trei ranguri taxonomice: clasa, tipul şi subtipul. Astfel, s-au stabilit 10 clase, 39 tipuri şi cca 470 subunităţi la nivel de subtip.

Sistemul român de clasificare apare ca un elaborat al întregului colectiv de pedologi români.

Cartarea solurilor în diferite zone ale ţării a adus importante date de pedologie regională ( 1) Câmpia Română – Asvadurov H., Cernescu N., Conea Ana, Cârstea St., Mateescu Sc., Tutunea C., Florea N., Gogoaşă T., Parichi M., Oancea C., Munteanu I., Predel Fl., Popovăţ M., Popovăţ Angela, Spirescu M.; 2) Podişul Moldovei – Butnaru V., Bucur N., Barbu N., Cârstea St., Mateescu Sc., Cazzaru Gh., Neacşu Marcela, Parichi M., Muică N., Munteanu I., Predel Fl., Gogoaşă T., Miloşovici C., Munteanu Maria; 3) Podişul Dobrogei – Conea Ana, Munteanu I., Florea N., Ghiţulescu Nadia; 4) Podişul Transilvaniei – Asvadurov H., Bălăceanu V., Cucută Al., Cernescu N., Nemeş M., Csape L., Conea Ana, Parichi M., Andrei Gr., Iacob S.; 5) Câmpia de Vest – Florea N şi colab.; 6) Dealurile piemontane din Vest – Munteanu I., Conea Ana, Tutunea C., Parichi M.; 7) Piemontul Getic – Spirescu M., Chiţu C., Asvadurov H., Parichi M., Muică N., Andreiaşi N., Tutunea C., Andrei Gr.) şi a contribuit la lămurirea a numeroase probleme de geneză, evoluţie şi geografia solurilor. Au fost deduse legile generale ale răspândirii solurilor ţării şi precizată legătura genetico-geografică a solurilor ţării cu cele ale teritoriilor învecinate şi corelaţia dintre învelişul de sol şi factorii fizico-geografici.

Aproape în majoritatea cazurilor, studiile şi cercetările pedologice s-au grupat pe următoarele domenii:

geografia solurilor şi cartarea pedologică; paleopedologie şi paleogeografie; hărţi de sinteză; clasificare şi sitematică.

Dintre acestea, geografia solurilor şi cartarea pedologică a cunoscut cea mai largă dezvoltare. S-au efectuat ridicări pedologice la scară mijlocie (1:200.000-1:50.000), pe cca 3 din suprafaţa ţării.

Astfel, cea mai mare parte din bazinul Prutului a fost cartat la scara 1:50.000 ca şi Câmpia Română, Câmpia de Vest, jumătatea nordică a Podişului Dobrogei, relieful depresionar din Transilvania şi cea mai mare parte din Podişul Getic. Hărţile de sol obţinute au constituit cea mai bună evidenţă a fondului funciar, la nivel global, şi au servit planificării agriculturii şi silviculturii, reprezentând totodată baza ştiinţifică a sistemului agrotehnic, a sistemului silvotehnic şi a celui ameliorativ. Numeroase proiecte de sistematizare a teritoriului pe unităţi naturale, întocmirea de studii şi memorii tehnico-economice pentru lucrările hidroameliorative, pentru întocmirea proiectelor generale de combatere a eroziunii s-au sprijinit pe materialul faptic al cartărilor pedologice complexe.

Toate lucrările privind amenajarea terenurilor la irigat sau de combatere a excesului de umiditate au avut la bază o serie de proiecte care au necesitat studii pedologice complexe (în afară de sol, s-au efectuat o serie de observaţii cu privire la relief, litologie, apă freatică, starea de păstrare a solului etc.). Cerinţele agrope-


13

doameliorative şi agrochimice întotdeauna au fost stabilite pe informaţiile privind solul.

Paralel cu studiile pedologice de teren au fost abordate şi unele probleme de geologia cuaternarului, deci de paleopedologie şi paleogeografie, îndeosebi legate de lămurirea raporturilor dintre loessuri şi solurile fosile situate între două strate de loess şi a condiţiilor în care s-au format şi evoluat acestea. S-au adus precizări în ceea ce priveşte definiţia loessurilor cu diferite texturi şi a materialelor loessoide (Conea Ana, Asvadurov H., Bucur N., Barbu N., Spirescu M., Florea N.).

Într-o serie de cazuri, s-a încercat o reconstituire a peisajelor geografice şi a pedopeisajelor, luându-se în calcul şi influenţa neotehtonicii în formarea şi evoluţia unor soluri, cum sunt cele de tip vertic, cu mare extindere în partea centrală a Câmpiei Române şi piemontul Getic, ca şi în Câmpia şi piemonturile dintre Bârzava şi Nera (Parichi M., Seceleanu I., Asvadurov H.).

Activitatea privind întocmirea hărţilor de sinteză a mai cuprins, în afara celor menţionate mai sus, realizarea unei noi ediţii a hărţii solurilor României la scara 1:1.000.000 (ediţia a II-a, 1970), apoi, în 1978, ediţia nouă la aceeaşi scară, având la bază clasificarea ICPA din 1976. Pentru Tratatul de Geografia României, volumul I, Geografia fizică, a fost realizată la scara 1:2.500.000 singura hartă de sol a ţării, având la bază noul sistem român de clasificare a solurilor (Florea N., Parichi M.) şi o schemă cu profilele caracteristice ale tipurilor de sol din România (Parichi M.).

Valorea ştiinţifică a unei hărţi pedologice este determinată în primul rând de o corectă clasificare a solurilor. O grupare raţională a solurilor trebuie să conducă la delimitarea de unităţi cartografice, care să reflecte modul de manifestare a diferiţilor factori de formare a solului (relief, climă, vegetaţie, rocă).

Întrucât clasificarea constituie generalizarea experienţei la un moment dat, ea trebuie verificată şi îmbunătăţită continuu în decursul cercetărilor. Astfel, aproape fiecare hartă de sol indiferent de scară cuprinde o noutate, aduce ceva nou în materie de clasificare şi sistematică.

Harta zonelor de soluri (scara 1:2.500.000) întocmită de G. Murgoci (1909), Harta solurilor României (scara 1:1.500.000) redactată de G. Murgoci şi colaboratorii săi (1927) cuprindeau în general familiile de tipuri genetice cu caracter zonal (cernoziomuri, soluri brune, podzoluri etc.), precum şi unele complexe de soluri aparţinând unor familii de tipuri genetice intrazonale. Harta sau schiţa sinoptică a zonelor de soluri întocmită de Cernescu N. (1934) cuprindea areale geografice corespunzătoare zonelor bioclimatice. Cernoziomurile apareau grupate împreună ca aparţinând aceleaşi serii genetice, în timp ce în zona forestieră au fost deosebite ca zone distincte: zona solurilor brun roşcate de pădure, zona podzolirii secundare şi zona podzolirii primare.

În prima ediţie a hărţii solurilor României, scara 1:500.000, tot Cernescu N. grupează solurile în şase familii de soluri, fiecare familie cuprinzând mai multe serii genetice.

Imensul material faptic adunat, schimbul de experienţă între diferiţi specialişti, participarea la diferite expediţii în diferite părţi ale lumii şi la diferite întruniri internaţionale constituie motivul pentru care problema clasificării solurilor, şi în ţara


14

noastră, să fie abordată pornindu-se de la noi coordonate. S-a trecut astfel, de la clasificarea solurilor după condiţii externe la criterii bazate pe însuşirile intrinseci ale solurilor, măsurabile, pe procesele pedogenetice specifice.

Prin urmare, treptat şi sub raportul clasificării şi sistematicii solurilor, s-a ajuns la un sistem natural de clasificare eliberat de idei apriorice. În prezent, se încearcă o nouă îmbunătăţire şi a actualului sistem de clasificare a solurilor.

2. FACTORII DE FORMARE A SOLULUI (PEDOGENETICI)


15

ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA ÎNVELIŞULUI DE SOL AL ROMÂNIEI

De îndată ce o rocă ajunge la suprafaţa uscatului, agenţii climatici (temperatura, apa din precipitaţii care se infiltrează în rocă, apa curgătoare, vântul etc.) încep acţiunea de dezagregare (mărunţire) şi transformare chimică a acesteia.

Treptat, materialul mărunţit devine din ce în ce mai fin, începe să reţină apa şi oferă hrană pentru instalarea plantelor superioare. Apare, deci, saltul calitativ de trecere de la un material care mai seamănă încă cu roca, la un corp natural care este solul.

În prezent, solul este considerat corp natural tridimensional, de material relativ afânat, situat la suprafaţa scoarţei terestre. El constituie o formaţiune cu alcătuire complexă minerală şi organică, care a luat naştere şi continuă să se dezvolte ca rezultat al acţiunii îndelungate şi multiple a unui complex de factori naturali. Printre aceştia, un rol deosebit îl au clima, vegetaţia, roca parentală, la care se adaugă relieful, apa freatică şi stagnantă. Influenţa lor se manifestă în timp, şi acesta este considerat unul din factorii de formare a solului. Nu trebuie să fie omisă influenţa exercitată de om prin activitatea sa productivă.

2.1. Relieful

În condiţiile ţării noastre, relieful reprezintă unul din factorii principali în formarea învelişului de sol, şi aceasta datorită complexităţii sale. Pe teritoriul României, apar forme de relief foarte variate, proporţional distribuite şi relativ simetric şi concentric aşezate. Munţi, dealuri, podişuri şi câmpii se succed din interior spre marginea ţării în jurul Podişului Transilvaniei (fig.1). Fiecare din această categorie ocupă aproximativ câte o treime din suprafaţa ţării.

Prezentarea factorilor pedogenetici s-a început cu relieful, deoarece în condiţiile unui teritoriu accidentat, cum este, în parte, ţara noastră, acesta joacă un rol principal în formarea şi dezvoltarea învelişului de sol.

Relieful influenţează formarea şi repartiţia solurilor din România, atât direct cât şi indirect. Influenţa directă a reliefului se observă îndeosebi în regiunile accidentate, unde eroziunea fiind foarte puternică determină o reîntinerire continuă a reliefului. Pe versanţi, solificarea se menţine într-un stadiu incipient sau practic nu se manifestă. Astfel, pe crestele munţilor solul lipseşte, la suprafaţă găsindu-se roca (fig.2). Pe versanţii puternic înclinaţi, pe depozite deluviale subţiri, solul se găseşte într-un stadiu incipient de dezvoltare şi, pe măsură ce înclinarea acestora scade, solul devine mai profund şi mai evoluat.


16

Fig.

1 –

Har

ta p

rinc

ipal

elor

uni

tăţi

de re

lief d

in R

omân

ia

În cazul regiunilor deluroase, pe versanţii fără alunecări, acoperiţi cu o manta de

deluvii, se constată, de asemenea, o anumită regulă în dezvoltarea şi răspândirea solurilor. Astfel, în treimea superioară a acestor versanţi apar de regulă soluri scurte,


17

slab evoluate, cu textură mai puţin fină, în timp ce spre baza lor solurile capătă grosimi din ce în ce mai mari, devin mai profunde şi au texturi mai fine. La poalele versanţilor se trece adesea la soluri influenţate freatic (autohidromorfe) (fig.3).

Fig.2 – Stadii de evoluţie a solurilor în raport de înclinarea versanţilor: 1- stâncărie; 2- litosol rendzinic; 3- rendzină litică.

Fig.3 – Dezvoltarea solurilor în cazul versanţilor fără alunecări: 1 – soluri slab dezvoltate; 2 – soluri moderat dezvoltate; 3- soluri dezvoltate pe o grosime mare, adesea influenţate

freatic; 4- material parental (deluviu). Influenţa indirectă a reliefului asupra învelişului de sol se observă în toate

regiunile şi se manifestă prin modificarea componentelor peisajului geografic, îndeosebi în ceea ce priveşte clima şi vegetaţia.


18

La nivelul ţării, influenţa indirectă a reliefului se reflectă în zonalitatea orizontal-altitudinală a solurilor. Astfel, zonalitatea orizontală a solurilor, foarte evidentă în câmpiile sau podişurile marginale, este înlocuită cu o zonalitate altitudinală în regiunea de dealuri şi munte.

Pe versanţii puternic înclinaţi, cu sau fără alunecări, nu se constată o ordine în repartiţia solurilor. Pot apărea numai soluri erodate sau un întreg complex de soluri, cuprinzând de la soluri bine evoluate până la soluri tinere neevoluate, inclusiv soluri hidromorfe.

Expunerea versanţilor influenţează substanţial dezvoltarea şi răspândirea solurilor. În aceleaşi condiţii de vegetaţie, expoziţiile umbrite şi reci determină înaintarea levigării, acidifierii şi podzolirii. Drept urmare, între limitele de răspândire a aceloraşi soluri, pe versanţii însoriţi sau umbriţi, se constată diferenţe pe altitudine.

Regiunile de câmpii, podişuri şi dealuri joase, caracterizate printr-un relief puţin accidentat prezintă pe suprafeţe întinse soluri evoluate, cu profil dezvoltat şi bine diferenţiat.

Aşa, de exemplu, în Câmpia Burnasului, cu ape freatice adânci (> 5 m), învelişul de sol este alcătuit din cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale, ca şi din soluri brun roşcate. Numai formele de microrelief aduc variaţii în sol. Astfel, în crovuri apar de regulă soluri mai evoluate (cernoziomuri argiloiluviale pseudogleizate, luvisoluri albice) decât cele de pe suprafaţa plană dintre crovuri, şi aceasta ca urmare a acumulării unei cantităţi mai mari de apă provenită din precipitaţii.

Unele interfluvii slab-moderat drenate, cu ape freatice la mică adâncime (1,5-5 m) (interfluviul Mostiştea-Ialomiţa), se caracterizează însă printr-un înveliş de sol mai variat, cuprinzând soluri automorfe, autohidromorfe şi chiar hidromorfe (cernoziomuri sau cernoziomuri cambice, cernoziomuri sau cernoziomuri cambice freatic umede, lăcovişti).

Podişurile fiind mai bine drenate nu prezintă crovuri şi prin urmare nici soluri specifice acestora. În cadrul podişurilor creşte ponderea versanţilor, fapt care aduce şi mari variaţii în învelişul de sol

Pe versanţii puternic înclinaţi, afectaţi de eroziune de suprafaţă şi adâncime, de alunecări şi prăbuşiri, majoritatea solurilor apar trunchiate.

Dealurile se caracterizează în general prin interfluvii înguste bine drenate. În astfel de condiţii soluri zonale apar doar pe coamele cele mai largi, deoarece frecvent cele înguste au soluri erodate sau slab evoluate.

Microrelieful de dune influenţează într-un mod specific formarea solurilor. Astfel, pe coamele dunelor supuse cel mai intens deflaţiei, apar psamosoluri tipice sau erodisoluri, în timp ce pantele acestora şi interdunele se caracterizează prin soluri evoluate (cernoziomuri, cernoziomuri cambice, soluri brune eu-mezobazice, soluri brune argiloiluviale cu orizont Bt lamelar), cu textură mai puţin nisipoasă, mai ales în cazul celor din interdune.

2.2. Clima


19

Prin elementele sale componente (temperatură, precipitaţii, umiditate, vânt, insolaţie etc.), clima ca şi relieful influenţează formarea solului, atât direct cât şi indirect.

Temperatura influenţează forma sub care cad precipitaţiile, evaporarea acestora, precum şi starea de îngheţ şi dezgheţ a solului.

Precipitaţiile joacă un rol important, deoarece apa ce pătrunde în rocă sau în sol transportă cu ea, de la un loc la altul, unele substanţe, sărăcind sau îmbogăţind orizonturile în aceste substanţe. Deplasarea unor soluţii în sol poate avea loc în mod descendent sau ascendent şi joacă un rol important în formarea caracterelor morfologice, fizice şi chimice ale profilului.

Acţiunea climei ca factor pedogenetic al solurilor este evidentă din primele faze ale procesului de solificare, începând cu dezagregarea rocilor, alterarea mineralelor şi în special a silicaţilor, descompunerea substanţelor organice şi transportul produselor de alterare.

În zonele de câmpie cu climat cald-secetos, o mare parte din precipitaţii se pierd prin evapotranspiraţie şi chiar o parte din apa ce se ridică din pânza freatică. În aceste condiţii, orizontul eluvial lipseşte iar orizontul iluvial se formează în apropiere de suprafaţă, prin depunerea sărurilor ce sunt transportate de curentul ascendent, care provine din apa freatică (predominant apar molisoluri şi soluri halomorfe).

În zonele de câmpii înalte şi podişuri cu climă moderată termic-subumedă, apa din precipitaţii nu se evaporă în întregime, ci cea mai mare parte se infiltrează în sol, sau se scurge la suprafaţă. În drumul pe care-l parcurge spre stratele din bază, apa transportă soluţii sau substanţe coloidale, pe care le depune în orizonturile inferioare. Prin urmare, în aceste regiuni are loc un fenomen de eluviere sau levigare a compuşilor sau sărurilor din orizonturile superioare. Profilul diferitelor soluri este adânc şi cu orizonturi clar diferenţiate (predominant argiluvisoluri).

În zonele înalte răcoroase umede şi foarte umede, precipitaţiile cad în mare parte sub formă de zăpadă. În aceste condiţii, dezagregarea rocilor şi alterarea mineralelor sunt foarte slabe. Procesele pedogenetice specifice se caracterizează prin acumularea humusului acid şi destrucţia înaintată a silicaţilor primari şi secundari, formarea argilei prin procese de alterare fiind relativ redusă. La altitudini mai mari de 2.000 m, în etajul alpin superior, descompunerea materiei organice este lentă şi incompletă, formată din acizi fulvici şi huminici, ca şi din substanţe organice intermediare (predominant spodosoluri şi umbrisoluri).

2.3. Vegetaţia şi fauna

Solul şi vegetaţia se influenţează reciproc, în sensul că vegetaţia determină formarea solului într-o anumită direcţie, iar solul determină la un moment dat schimbarea vegetaţiei.

Pe teritoriul ţării noastre se individualizează trei zone de vegetaţie: zona de stepă, zona forestieră şi zona pajiştilor alpine. În general, unei zone de vegetaţie îi corespunde o anumită zonă de soluri. Întrucât formarea solurilor este influenţată, în afara factorilor bioclimatici, şi de alţi factori (relief, material parental, apa freatică, vârstă etc.), apar abateri de la paralelismul pedofitoclimatic.


20

Zona de stepă corespunde părţii de sud şi est a Câmpiei Române, Dobrogei centrale şi sudice, estului şi sudului Moldovei şi unor teritorii restrânse din Câmpia Banato-Crişană.

În condiţiile vegetaţiei de stepă, la suprafaţă, dar mai ales în sol, anual rămân circa 40 t/ha de substanţă organică, ce se descompune relativ rapid. Rezultă acizi humici saturaţi în calciu, de culoare neagră, şi în cantităţi mici, acizi fulvici.

Zona de pădure are cea mai mare extindere pe teritoriul ţării noastre şi corespunde unor regiuni foarte variate sub raport pedoclimatic, geomorfologic şi litologic. Limitele acestei zone sunt foarte neregulate, cu numeroase intrânduri, atât în zona de stepă, cât şi în zona alpină. În prezent, pădurile ocupă circa 25% din teritoriul ţării (fig.4).

Procesele esenţiale ale solificării, cum sunt formarea şi descompunerea materiei organice, bioacumularea şi, respectiv, circuitul biologic al substanţelor nutritive, au loc într-un ritm mai puţin rapid şi chiar lent sub păduri de foioase şi conifere.

Zona alpină ocupă suprafeţe restrânse pe crestele cele mai înalte ale munţilor, începând de la 1.600-1.700 m altitudine. Vegetaţia alpină tipică este reprezentată prin pajişti şi ierburi scunde, alternând cu grupări mixte de ierburi şi subarbuşti (jneapăn, smirdar).

În aceste condiţii, dezvoltarea proceselor de alterare a mineralelor primare este urmată de eliberarea de hidroxizi ferici. Migrarea acestora însă este limitată spre baza orizontului A sau într-un orizont B slab exprimat.

În afară de floră şi microfloră, solurile conţin şi o bogată faună. Aceasta are o acţiune multiplă asupra solului. Humusul de tip mull şi moderul sunt în mare măsură rezultatul activităţii faunei. Astfel, mullul este format cu participarea activă a râmelor, iar moderul tipic cu participarea diverselor artropode.

Acţiunea animalelor aflate în sol asupra resturilor organice constă în mărunţirea acestora, în amestecul resturilor organice cu partea minerală a solului şi în prelucrarea chimică a acestor resturi care servesc drept hrană plantelor.

Fig.

4 –

Har

ta zo

nelo

r de

vege

taţie

ale

Rom

ânie

i (d

upă

N. D

oniţă

, V. L

eand

ru,

E. P

uşca

ru-S

oroc

eanu

) 1-

Pajiş

ti al

pine

; 2-

Pădu

ri de

răşi

noas

e de

tip

bore

al s

ubar

c-tic

(m

olid

işur

i); 3

-Păd

uri

de

tip s

ubat

lant

ic d

in d

omen

iul

fagu

lui

(am

este

c de

fa

g şi

răşi

noas

e,

făge

te

de

mun

te,

făge

te d

e de

alur

i); 4

-Păd

uri d

e st

ejar

şi

mix

te d

e tip

cen

tral

euro

pean

(fă

gete

-gor

unet

e, go

-ru

nete

, ste

jăre

te);

5- Păd

uri

de

steja

r şi

mix

te d

e tip

sud

-eur

o-pe

an (

cere

te-g

ârniţe

te);

6-Pa

jişti

de

silvo

stepă

cu

gr

amin

ee şi

dive

rse

ierb

uri

xero

mez

ofile

, al

tern

ând

cu păd

uri d

e st

ejar

; 7-

Pajiş

ti de

ste

pă c

u gr

amin

ee ş

i di

vers

e ie

rbur

i xe

rofil

e de

tip

po

ntic

; 8-

Pajiş

ti de

ste

pă c

u gr

amin

ee

xero

file

de

tip

pont

ic;

9-V

eget

aţia

ter

itorii

lor

cu i

nund

aţii

prel

ungi

te;

10-V

e-ge

taţie

step

ică i

nsul

ară


21

2.4. Materialul parental (roca mamă)

Deşi ca factor de formare a solului roca este subordonată climei şi vegetaţiei, influenţa ei se manifestă în compoziţia granulometrică, în structura şi, îndeosebi, în compoziţia chimică a solului.

După natura lor petrografică, rocile generatoare de sol se împart în două mari grupe: roci consolidate-compacte şi roci mobile sau afânate. Pe roci compacte se formează soluri subţiri, în general, bogate în material scheletic. Soluri ceva mai profunde apar pe unele roci bazice (gabrouri, bazalte, calcare, gipsuri), foarte sărace în SiO2 şi bogate în minerale uşor alterabile.


22

Rocile mobile neconsolidate (sedimentare), caracteristice îndeosebi regiunilor de câmpie, deal şi podiş, influenţează formarea solurilor prin compoziţia lor granulometrică, mineralogică şi chimică. Nisipurile fiind permeabile, mult mai uşor levigate dau soluri sărace în humus şi elemente nutritive. Pe calcare se dezvoltă soluri de tipul rendzinelor, iar pe marne, pseudorendzine, cu profil scurt şi bogate în humus. Pe depozite argiloase, greu permeabile şi bogate în elemente minerale, iau naştere soluri mai puţin levigate şi debazificate, în general mai bogate în humus şi elemente nutritive.

Larga răspândire a loessului şi a depozitelor loessoide în regiunile de câmpie şi de podiş ale ţării a favorizat desfăşurarea clară a zonalităţii orizontale a solurilor sub forma unor făşii succesive, oarecum paralele cu lanţul carpatic.

2.5. Apa freatică şi stagnantă

Apa freatică intervine în formarea şi evoluţia solurilor numai când ea se găseşte la mică adâncime.

În zona caldă-secetoasă influenţa în geneza şi evoluţia solului a stratului acvifer freatic, situat la mică adâncime, se datoreşte atât fenomenelor determinate de supraumezirea solului, cât şi fenomenelor care reprezintă consecinţa evaporării intense a apei din sol în anotimpul secetos.

Apele freatice nemineralizate sau slab mineralizate aflate la mică adâncime (0-1,5 m) provoacă procese intense de gleizare, mlăştinire sau turbificare, în timp ce apele mineralizate determină în special procese de salinizare a solurilor.

În zona cu climă moderată termic-subumedă de câmpii înalte şi podişuri, datorită predominării precipitaţiilor asupra evaporaţiei, influenţa apei freatice în formarea solului se realizează în special pe calea umezirii suplimentare sau excesive a solului; în acest caz, evaporarea apei în interiorul sau la suprafaţa solului are un rol practic neînsemnat.

Şi în această zonă, în cazul apelor freatice foarte slab mineralizate, sărace în baze, foarte aproape de suprafaţă se formează soluri de mlaştină, turbe mezotrofe şi oligotrofe.

Uneori, în regiunile deluroase (Câmpia Transilvaniei, Câmpia Jijiei), spre partea inferioară a versanţilor slab înclinaţi, pot lua naştere pânze de ape temporare, sub influenţa cărora se formează cernoziomuri cambice, temporar freatic umede.

Apa de stagnare, provenită din precipitaţii sau scurgeri de suprafaţă, se acumulează temporar în exces în sol, datorită unui drenaj extern de slab, ca şi unei permeabilităţi reduse, fie a materialului parental, fie a unui orizont genetic al solului respectiv.

Stagnarea apei în sol duce, ca urmare a alternării perioadelor aerobe şi anaerobe, la marmorarea solului şi chiar la formarea unui orizont de pseudoglei cenuşiu vineţiu pestriţ caracteristic, cu concreţiuni de oxizi de fier şi mangan.

Fenomenul de pseudogleizare se întâlneşte începând din zona moderată termic-subumedă în arealul argiluvisolurilor, a solurilor formate pe materiale parentale argiloase şi pe relief orizontal sau în microdepresiuni de tip crov unde se formează luvisoluri albice.


23

Sub raportul regimului hidric, în România au fost deosebite 2 tipuri principale, fiecare cu câte 3 subtipuri (N. Cernescu, 1958): regimul hidric percolativ, cu subtipurile netranspercolativ (cu indice de ariditate Iar-sub 24), alternotranspercolativ (Iar între 24-35) şi transpercolativ (Iar>35); regimul hidric freatic-percolativ (caracterizat prin prezenţa apei freatice la adâncime relativ mică, astfel încât intervine în regimul de apă al solului), cu subtipurile exudativ, alternoexudativ şi freatic-transpercolativ.

2.6. Timpul

Formarea şi evoluţia solului este condiţionată de timp. Cele mai tinere soluri apar în lunci. Vârsta creşte spre terase, câmpii, podişuri, dealuri şi munţi. În teritoriile vechi, vârsta absolută a solurilor depinde adesea şi de alte cauze: de vârsta depozitelor de solificare când acestea au fost depuse ulterior (deluvii, coluvii, proluvii, depuneri eoliene) sau de alte fenomene, ca eroziunea puternică, alunecări, prăbuşiri etc., care înlătură vechiul înveliş de sol şi determină un nou ciclu în procesul de solificare.

În zona forestieră deluroasă se întâmplă ca solurile teraselor să fie mai evoluate decât cele de pe relieful înconjurător, deşi ca vârstă absolută sunt mai tinere. Acelaşi fapt se constată în regiunile de câmpie, în cazul în care depozitele de solificare ale teraselor sunt mai grosiere ca ale câmpului înalt. Numai solurile luncilor, datorită vârstei recente a reliefului şi materialului parental, sunt atât absolut, cât şi relativ cele mai tinere formaţiuni pedologice. Solurile cele mai puţin evoluate apar în lunca internă a râurilor.

Sub aspectul vârstei, au fost deosebite trei mari grupe de vârste (B. Gčze, 1959): soluri „actuale”, a căror geneză pare a fi determinată predominant de condiţiile existente în locul respectiv; soluri „moştenite”, rezultate sub influenţa unor condiţii climatice anterioare celor existente astăzi în locul pe care se găsesc şi care sunt utilizate de vegetaţie. În această categorie, se diferenţiază soluri „moştenite” monofazice, care nu au încetat de a fi supuse unei influenţe climatice apropiate de cea care a predominat la geneza lor, şi soluri moştenite polifazice, a căror parte moştenită se observă la baza profilului, cum este cazul solurilor din Piemontul Getic (brune luvice, luvisoluri albice cu suborizont Bt închis); soluri fosile formate numai sub influenţa unor condiţii climatice anterioare celor care domină azi în locul în care sunt situate şi practic nemaifiind utilizate de vegetaţie. Ele sunt acoperite, de regulă, de materiale mai mult sau mai puţin groase (loess, nisip), pe seama cărora s-au format soluri actuale.

2.7. Activitatea omului

Contribuţia omului în procesul de formare sau de conservare a solurilor a evoluat în decursul timpului în funcţie de relaţiile socio-economice şi politice, de progresele ştiinţei, de dezvoltarea industriei, agriculturii etc. În vederea luării în cultură a terenurilor, omul a defrişat pădurea înlocuind-o cu pajişti, modificând astfel, influenţa luminii, căldurii şi a apei asupra învelişului de sol. Faţă de solurile aflate sub pădure, cele intrate în regim de pajişti şi fâneţe şi-au modificat, în noile condiţii, nu numai caracterele morfologice, ci şi o bună parte din însuşirile fizice, hidrofizice şi chimice.


24

Amenajarea la irigat a unor terenuri (Câmpia Olteniei) a necesitat printre altele ample lucrări de modelare-nivelare care au condus la modificarea învelişului de sol în proporţie de până la 90%. Acţiunea mecanică asupra solurilor a mers până la imposibilitatea recunoaşterii tipologiei profilului. Predominante au devenit protosolurile antropice şi erodisolurile – soluri neevoluate.

Modificări însemnate privind solurile din ţara noastră au fost aduse în urma aplicării unor măsuri agropedoameliorative, agroameliorative şi hidroameliorative (desecare-drenaje).

Îngrăşămintele chimice aplicate în vederea sporirii fertilităţii solurilor au determinat, de asemenea, schimbări în însuşirile chimice ale solurilor în ceea ce priveşte reacţia. Gunoiul de grajd şi amendamentele calcaroase adăugate solurilor brune luvice au condus în schimb la o ameliorare a reacţiei pH, a gradului de saturaţie în baze, la sporirea cantităţii de materie organică din sol şi a unei mai bune aprovizionări cu substanţe nutritive a solului.

Lucrările de desecare-drenaj au schimbat relaţiile sol-apă şi au redus procesele de descompunere aerobă, ceea ce se traduce printr-o creştere a conţinutului de humus în sol. Folosirea neraţională a apelor poate contribui la degradarea solurilor prin sărăturarea terenurilor destinate culturilor irigate, aşa cum s-a întâmplat în Câmpia Olteniei şi Câmpia Bărăganului.

Nu trebuie uitată lucrarea solului prin arături de-a lungul pantei şi nu pe curbele de nivel, cum uşor se poate constata în mai toate regiunile agricole din România, continuând astfel, să favorizeze procesele de eroziune.

3. CLASIFICAREA SOLURILOR ROMÂNIEI


25

Dezvoltarea intensă a pedologiei pe plan internaţional şi progresul cunoştinţelor pe plan naţional au condus, cum era şi de aşteptat cu două decenii în urmă, la necesitatea reexaminării şi precizării principiilor şi criteriilor de clasificare a solurilor, punându-se accentul de această dată pe însuşirile intrinseci cuantificabile ale solurilor. Ca urmare, solurile au fost clasificate pe baza proprietăţilor lor, respectiv ale profilului de sol, folosindu-se orizonturile diagnostice şi alte proprietăţi care pot fi măsurate şi identificate, în primul rând pe teren.

Clasificarea prezintă două niveluri, superior şi inferior. La nivel superior, cuprinde trei ranguri taxonomice: clasa, tipul şi subtipul. Astfel, s-au stabilit 10 clase, 39 tipuri şi cca 470 subunităţi la nivel de subtip. La nivel inferior, au fost incluse patru unităţi taxonomice, şi anume: varietatea de sol, familia de sol, specia de sol şi varianta de sol. Încadrarea în aceste unităţi se face pe baza mai multor caractere diagnostice sau indicatori pedologici.

Varietatea de sol reprezintă o subdiviziune a subtipului de sol, rezultată prin subîmpărţirea acestuia pe baza indicatorilor de gleizare (G), pseudogleizare (W), salinizare (S), alcalizare (A) etc.

Familia de sol constituie o subîmpărţire a subtipului şi varietăţii în funcţie de natura materialului parental şi compoziţia granulometrică a acestuia.

Specia de sol precizează caracteristicile texturale ale solului în primii 20 cm sau în stratul arat şi în AC sau în prima parte a orizontului B, de regulă în primii 50 cm ai acestuia.

Varianta de sol reprezintă o subdiviziune cu caracter în primul rând antropic, determinată de modul de folosinţă a terenului şi de alte modificări ale solului legate de utilizarea lui în producţie, fie de o eventuală poluare a solului.

Condiţiile orohidrografice, climatice şi de vegetaţie specifice teritoriului ţării noastre au făcut ca pe o suprafaţă restrânsă să se dezvolte majoritatea solurilor globului pământesc. România prezintă o diversitate de soluri, de la cele specifice zonelor semiaride la cele întâlnite în zonele umede şi reci.

Majoritatea solurilor din ţara noastră sunt distribuite într-o zonalitate orizontală în regiunile de câmpie şi dealuri şi într-o zonalitate verticală în regiunile montane. Condiţiile locale (de rocă, relief, drenaj) determină o împestriţare a învelişului de sol cu asociaţii de soluri, imprimând un caracter aparte regional şi chiar local fiecărui teritoriu.

Învelişul de sol al ţării noastre cuprinde următoarele clase de soluri: molisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri, spodosoluri, umbrisoluri, soluri hidromorfe, soluri halomorfe, vertisoluri, soluri neevoluate şi soluri organice (turboase) (fig.5).

Fig.

5 –

Har

ta so

luri

lor

(sca

ra 1

:3 0

00 0

00)

1 –

Solu

ri bă

lane

; 2

- Cer

nozi

omur

i;

3 –

Cern

ozio

mur

i ca

m-

bice

; 4 –

Sol

uri c

enuş

ii;

5 –

Solu

ri br

un r

oşca

te

şi so

luri

brun

roşc

ate

luvi

-ce;

6 –

Sol

uri b

rune

ar

gi-lo

iluvi

ale,

so

luri

brun

e lu

vice

şi lu

viso

luri

albi

-ce;

7 –

Sol

uri b

rune

eu

-mez

obaz

ice,

so

luri

brun

e ac

ide,

solu

ri br

une

luvi

ce ş

i luv

isolu

ri alb

ice;

8 –

So-lu

ri br

une

eu-

mez

obaz

ice

şi so

luri

brun

e ac

ide;

9 –

Solu

ri br

une

ferii

lu-v

iale,

podz

olur

i şi

solu

ri hu

mico

silica

tice


26


27


28


29

Un sfert din ţară este ocupat de molisoluri (26,7%). Acestea sunt răspândite cu precădere în regiunile de câmpie şi podişuri, fiind reprezentate prin soluri bălane, cernoziomuri, cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale, soluri cernoziomoide, soluri cenuşii, pseudorendzine şi rendzine. Dintre toate cea mai largă răspândire o au cernoziomurile (8,7) şi cernoziomurile cambice (8,8%) (tabel nr.1).

Un alt sfert din ţară este ocupat de argiluvisoluri (25,5%), reprezentate prin soluri brun-roşcate, brune argiloiluviale, brun roşcate luvice, brune luvice, luvisoluri albice şi planosoluri. Se întâlnesc atât în câmpie şi podişuri, cât mai ales în regiunile de dealuri propriu-zise şi depresiuni. Dominante apar solurile brune luvice, care participă cu cca 15%.

Cambisolurile, spodosolurile şi imbrisolurile, împreună reprezentând un alt sfert (25,5%), sunt solurile caracteristice regiunilor montane. Ponderea este deţinută de cambisoluri, care participă cu peste 19%.

Cu excepţia solurilor aluviale răspândite sub formă de făşii de o parte şi de alta a râurilor (9,2%), restul de 13,1% din suprafaţa ţării este ocupat de soluri cu distribuţie locală (intrazonală), dintre care menţionăm: solurile hidromorfe (3,2%), solurile halomorfe (0,8%), regosolurile şi erodisolurile (3,9%), vertisolurile (1,6%), solurile mlăştinoase (1,1%) şi psamosolurile (1%).

În tabelul 2, este prezentată lista solurilor după clasificarea actuală, la nivel de clasă şi tip de sol.

Tabel nr. 2

Clasa Caracter diagnostic Tipul de sol I. Molisoluri Orizont A molic şi orizont

subiacent cu caracter de orizont molic cel puţin în partea superioară (fără a se îndeplini condiţiile de la clasele 6 şi 7)

1. Sol bălan 2. Cernoziom 3. Cernoziom cambic 4. Cernoziom argiloiluvial 5. Sol cernoziomoid 6. Sol cenuşiu 7. Rendzină 8. Pseudorendzină

II. Argiluvisoluri Orizont B argiloiluvial (fără a se îndeplini condiţiile de la clasele 1, 6 şi 7)

9. Sol brun roşcat 10. Sol brun argiloiluvial 11. Sol brun roşcat luvic 12. Sol brun luvic 13. Luvisol albic 14. Planosol

III. Cambisoluri Orizont B cambic (fără a se îndeplini condiţiile de la clasele 1, 5, 6, 7)

15. Sol brun eu-mezobazic 16. Sol roşu (terra rossa) 17. Sol brun acid

IV. Spodosoluri Orizont B spodic 18. Sol brun feriiluvial 19. Podzol

V. Umbrisoluri Orizont A umbric şi orizont cu caracter de orizont umbric cel puţin în partea superioară

20. Sol negru acid 21. Andosol 22. Sol humicosilicatic

VI. Soluri hidromorfe Orizont G (gleic) sau W (pseudogleic), a căror limită

23. Lăcovişte 24. Sol gleic


30

Clasa Caracter diagnostic Tipul de sol superioară este situată în primii 125 cm sau, respectiv, 50 cm

25. Sol negru clinohidromorf (sol negru de fâneaţă) 26. Sol pseudogleic

VII. Soluri halomorfe Orizont sa (salic) sau na (natric), situat în primii 20 cm sau orizont Btna

27. Solonceac 28. Soloneţ

VIII. Vertisoluri Orizont vertic de la suprafaţă sau sub orizontul arat

29. Vertisol

IX. Soluri neevoluate, trunchiate sau desfundate

Orizont A (în genere slab format ) urmat de material parental; sau profil intens trunchiat ori deranjat prin desfundare

30. Litosol 31. Regosol 32. Psamosol 33. Protosol aluvial (aluviune) 34. Sol aluvial 35. Erodisol 36. Coluvisol 37. Sol desfundat 38. Protosol antropic

X. Soluri organice (histosoluri)

Orizont turbos de peste 50 cm grosime

39. Sol turbos

4. CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR SOLURI DIN ROMÂNIA


31

4.1. Molisolurile

În această clasă au fost cuprinse solurile al căror caracter diagnostic este dat de orizontul A molic (Am), închis la culoare (crome şi valori < 3,5 în stare umedă şi < 5,5 în stare uscată) şi de un orizont subiacent, cu caracter de orizont molic cel puţin în partea superioară.

Molisolurile sunt reprezentate prin soluri bălane, cernoziomuri, cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale, soluri cernoziomoide, soluri cenuşii, rendzine şi pseudorendzine.

4.1.1. Solurile bălane (SB)

Definiţie. Aceste soluri sunt caracteristice zonei celei mai uscate din ţară şi sunt definite printr-un orizont Am cu crome > 2 la materialul în stare umedă; orizont A/C având cel puţin în partea superioară valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale; orizont Cca şi carbonaţi de la suprafaţă.

Răspândire. Sunt puţin răspândite şi se întâlnesc în Dobrogea în sectorul Medgidia-Cernavodă, în jurul complexului lagunar Razelm-Sinoe, de-a lungul Dunării; în avale de Oltina şi sub formă insulară în estul Câmpiei Române pe grindul Chilia din Delta Dunării, ca şi pe insula Popina din lacul Razelm. Suprafaţa ocupată de aceste soluri totalizează 205 mii ha.

Condiţii fizico-geografice. Solurile bălane s-au format în condiţiile unui relief plan sau slab înclinat, cu altitudini ce nu depăşesc 150 m. Principalele forme de relief sunt culmi domoale, versanţi prelungi, câmpii joase litorale şi terase joase.

Materialul parental este reprezentat prin loess, depozite loessoide sau luturi. Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale, cuprinse între 10,7 şi

11,30C, cu o prelungită perioadă de secetă estivală. Resursele hidrice sunt deosebit de moderate, precipitaţiile medii multianuale fiind cuprinse între 350-430 mm şi repartizate neuniform în perioada de vegetaţie. Indicele de ariditate variază între 17-25, iar în ceea ce priveşte evapotranspiraţia potenţială aceasta depăşeşte frecvent 700 mm, rezultând astfel un deficit de umiditate de peste 270 mm.

Vegetaţia sub care s-au format şi evoluat solurile bălane a fost de stepă semiaridă, de pajişti xerofite (Stipa joannis, S. lessingiana, Festuca valessiaca, Arthemisia austriaca), care nu alcătuiau un covor ierbos bogat din cauza aridităţii climatului.

Cu totul local, în formarea acestor soluri au intervenit şi apele freatice mineralizate.

Procese pedogenetice. Caracteristicile proce-


32

Fig.6 – Profil de sol bălan

sului de formare a solurilor bălane sunt legate de condiţiile de climă şi vegetaţie. Astfel, datorită aridităţii climatului alterarea şi levigarea au avut o manifestare neînsemnată. Ca urmare, în procesul de solificare au rezultat cantităţi mici de argilă şi numai în partea superioară, unde umezirea solului este mai frecventă. Argila din sol provine din materialul parental. Levigarea nu a dus decât la spălarea parţială a CaCO3, astfel că solul conţine încă de la suprafaţă CaCO3 rămas de la materialul parental.

În ceea ce priveşte bioacumularea, sub influenţa vegetaţiei ierboase şi în condiţiile levigării slabe s-a format humus de tip mull calcic ⇒ un orizont Am, dar având o culoare nu prea închisă. Desigur, această bioacumulare relativ puţin intensă se datorează vegetaţiei slab dezvoltate.

Subdiviziuni. În cadrul acestui tip de sol se diferenţiază următoarele subtipuri:

• sol bălan tipic (SBti), având orizont Am cu crome > 2 la materialul în stare umedă, orizont A/C având cel puţin în partea superioară valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale şi orizont Cca (Am-A/C-Cca);

• sol bălan vermic (SBvm) asemănător celui tipic, dar având caracter vermic;

• sol bălan salinizat (SBsc) asemănător celui tipic, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 şi 100 cm şi, eventual, orizont Go în primii 200 cm (Amsc-A/Csc-Cca sau CcaGo);

• sol bălan alcalizat (Sbac) asemănător celui tipic, dar cu orizont ac în primii 100 cm sau orizont na între 20 şi 100 cm şi eventual orizont Go în primii 200 cm (Amac-A/Cac-Ccaac sau CcaGoac). Caracteristici morfologice. Solul bălan tipic prezintă un profil de tip Am-A/C-Cca şi următoarele însuşiri morfologice (fig.6):

• Orizontul Am are o grosime de 30-40 cm şi prezintă o culoare brună închisă

sau brună foarte închisă (10YR 3-3,5/3-2,5) în stare umedă şi brună (10YR 5/3) în stare uscată; este nestructurat (masiv), dar cu microagregate sau prezintă o structură


33

glomerulară mică şi medie moderat dezvoltată. CaCO3 se găseşte dispersat în masa solului, trecere treptată;

• Orizontul A/C de 15-25 cm, are o culoare brună (10YR 3-4/3-4) în stare umedă şi brun pal sau brun cenuşiu (10YR 6-5/3-2,5) în stare uscată, prezintă structură glomerulară până la poliedrică sau este astructurat (masiv), porozitate mare şi pseudomicelii de carbonaţi foarte frecvente, trecere treptată;

• Orizontul Cca, apare sub 50-65 cm, este în general brun foarte pal, brun gălbui deschis sau galben pal (10YR 6-7/4), masiv şi conţine în cantitate mare CaCO3 sub formă de eflorescenţe, vinişoare, tubuşoare şi concreţiuni slab consolidate. Treptat, sub 100-130 cm se ajunge la rocă, în general cu aceeaşi culoare.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Compoziţia granulometrică a solurilor bălane tipice se menţine relativ uniformă pe profil sau scade uşor fracţia argiloasă. Conţin în medie 19-23% argilă (sub 0,002 mm) şi 23-25% nisip fin. Loessul pe care s-au format conţine, de regulă, 16-19% argilă. Valorile relativ mici ale densităţii aparente (1,12-1,41 g/cm3) şi valorile ridicate ale porozităţii totale (50-58%) reflectă un grad ridicat de afânare a solului pe întregul profil (tabel nr.3). Porozitatea de aeraţie prezintă valori mijlociu până la foarte mari (15-35%), indicând un raport optim între porii de aeraţie şi porii ocupaţi de apă. Capacitatea de apă în câmp este mijlocie (20-25%), coeficientul de ofilire mic-mijlociu (7,0-9,0%), astfel că rezultă o capacitate de apă utilă bună (13-16%). Permeabilitatea pentru apă a solului este mijlocie-mare (2,8-19 mm/h).

Însuşiri chimice. Solurile bălane au o reacţie slab alcalină (8,0-8,1) şi un conţinut de humus de 1,4-1,6% în partea superioară a orizontului Am, ajungând în jur de 0,6% în orizontul Cca (tabel nr.4).

Raportul C:N variază între 7,8-9,3. Conţinutul de CaCO3 este mai mic la suprafaţă (2-9%) şi creşte foarte puţin spre adâncime (10-11%). Capacitatea de schimb cationic (T) prezintă valori mijlocii (16-18 me/100 g sol).

Activitatea microbiologică este relativ redusă în aceste soluri, ca urmare a lipsei de apă în sol o bună parte din timpul anului; mobilizarea biochimică a substanţelor nutritive devine insuficientă.

Însuşiri agroproductive. Solurile bălane sunt utilizate cu succes în agricultură, ele caracterizându-se printr-un ansamblu de proprietăţi fizice favorabile. Cu toate acestea, fiind slab aprovizionate cu apă, fertilitatea lor este scăzută.

Se lucrează uşor şi într-un interval larg de umiditate. Totuşi, datorită stabilităţii hidrice reduse a agregatelor structurale, în urma ploilor, solurile bălane formează crustă la suprafaţă. Când sunt prelucrate mecanic, la o umiditate prea mare se tasează.

Pentru faptul că nu este posibilă acumularea unor cantităţi suficiente de apă, solurile bălane sunt utilizate în primul rând pentru cultura grâului. Urmează porumbul, orzul, ovăzul, floarea soarelui, mazărea, lucerna etc. Dintre pomii fructiferi, rezultate bune dau caisul şi piersicul, pe când viţa de vie dă producţii mici.


34


35

4.1.2. Cernoziomurile (CZ) Definiţie. Tipul cernoziom se defineşte printr-un orizont A molic cu crome ≤ 2

la materialul în stare umedă şi orizont A/C având cel puţin în partea superioară valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale.

În clasificările anterioare, cernoziomurile se diferenţiau în cernoziomuri carbonatice, cernoziomuri castanii şi cernoziomuri ciocolatii, în raport de adâncimea levigării carbonaţilor, intensitatea procesului de humificare şi conţinutul în humus.

Răspândire. Cernoziomurile au o largă răspândire în România. Pe suprafeţe mai mari se întâlnesc în sudul şi sud-estul ţării (Câmpia Română, Dobrogea Centrală şi de sud), apoi în Podişul Bârladului, Câmpia Jijiei, ca şi în Câmpia de Vest (2.060 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Relieful pe care s-au format şi s-au dezvoltat cernoziomurile este reprezentat mai des prin interfluvii largi, plane sau presărate cu microdepresiuni de tip crov (Câmpia Română şi Câmpia de Vest), suprafeţe structurale cu aspect de glacis în zona dealurilor şi colinelor (Podişul Moldovei), cât şi prin terase, cu altitudini care nu depăşesc 200 m.

Materialul parental este alcătuit din loess şi depozite loessoide în cea mai mare parte a arealului, dar s-au format şi pe argile, argile marnoase loessoidizate, nisipuri şi alte sedimente.

Climatul sub influenţa căruia s-au format cernoziomurile este caracteristic stepei propriu-zise, în care temperaturile medii multianuale sunt cuprinse între 8,3-11,50C, precipitaţiile medii variază între 380-500 mm, indicele de ariditate prezentând valori de 17-29, iar evapotranspiraţia potenţială ajunge să depăşească frecvent 700 mm.

Ca urmare a climatului mai umed, vegetaţia ierboasă sub care au evoluat aceste soluri a fost mai abundentă decât în cazul solurilor bălane, în general de pajişti mezoxerofite, cu graminee înalte şi având un sistem radicular mai bogat, dar şi mai adânc (asociaţia de Festuca valessiaca, Agropyron cristatum, Poa bulbosa etc.).

De reţinut faptul că în prezent vegetaţia naturală a fost înlocuită în cea mai mare parte prin culturi agricole, unele în regim de irigaţie.

Procese pedogenetice. În condiţiile stepei mai umede (cu deosebire la începutul perioadei de vegetaţie) are loc un proces intens de humificare, cu formare de humus calcic, intim amestecat cu partea minerală. Datorită activităţii biologice intense, orizontul humifer poate depăşi 60 cm grosime.

În ceea ce priveşte alterarea şi levigarea sunt ceva mai pronunţate decât în cazul solului bălan. Pe parcursul solificării se formează o cantitate ceva mai ridicată de argilă, dar tot în partea superioară (datorită umezirii mai frecvente a solului la acest nivel). Levigarea a dus la spălarea CaCO3 de la suprafaţă şi la o uşoară debazificare a complexului (V=90%), dar fără o migrare a argilei.

Subdiviziuni. Luând în considerare fie orizonturile diagnostice, fie anumite însuşiri importante ale solului considerate caractere diagnostice, cernoziomurile se subîmpart după cum urmează:

• cernoziom tipic (CZti), caracterizat printr-un profil de tip Am-A/C-C sau Cca; • cernoziom vermic (CZvm), asemănător celui tipic, dar cu caracter vermic

(coprolite, cervotocine, crotovine) pe profil (Am-A/C-C sau Cca); • cernoziom vertic (CZ vs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic a cărui limită

superioară este situată între baza orizontului Am şi 100 cm adâncime sau numai crăpături


36

de orizont vertic în intervalul menţionat care pot urca până la suprafaţă (Am-A/Cy-Cy);

• cernoziom rendzinic (CZrz, asemănător celui tipic, dar cu R rendzinic în primii 150 cm; Am, format pe alte materiale decât cele provenite din substrat (Am-A/C-Rrz sau Am-A/C-C-Rrz);

Fig.7 – Profil de cernoziom

• cernoziom pseudorendzinic (CZpr), asemănător celui tipic, dar cu Cpr în primii 150 cm; Am, format pe alte materiale decât cele provenite din substrat (Am-A/C-Cpr);

• cernoziom litic (CZls), asemănător celui tipic, dar cu R a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime (Am-A/R-R);

• cernoziom gleizat (CZgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime (Am-A/G-CGo sau Am-A/G-CGr);

• cernoziom salinizat (CZsc), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 şi 100 cm (Amsc-A/Csc-C sau CGo; Amsc-A/Csa-Csc sau CGosc);

• cernoziom alcalizat (CZac), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont ac în primii 100 cm sau orizont na între 20 şi 100 cm (Amac-A/Cac-Cac sau CGo; Amsc-A/Csa-Csc sau CGosc).

Caracteristici morfologice. Cernoziomu-rile tipice se caracterizează prin următoarea succesiune de orizonturi: Am-A/C-Cca sau C (fig.7).

• Orizontul Am clar exprimat are grosimi de 40-60 cm, culoare brună foarte închisă, uneori chiar neagră (10 YR 2-3/1-2) în stare umedă, structură grăunţoasă mică sau medie, bine dezvoltată, porozitate mare, conţine rădăcini ierboase fine frecvente şi prezintă o stare afânată;

• Orizontul Cca apare la adâncimi de 60-80 cm şi are o culoare brun gălbui deschis (10 YR 6/4) în stare umedă şi brun foarte pal (10 YR 7/4) în stare uscată, structură slab exprimată şi conţine numeroase acumulări de CaCO3 sub formă de eflorescenţe, vinişoare şi


37

concreţiuni.


38


39

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Textura cernoziomurilor din România variază de la lutonisipoasă până la argiloasă, dar nu pe profil. Cantitatea cea mai mare de argilă apare în orizontul superior Am. Un conţinut de 28-32% argilă este caracteristic pentru cernoziomurile cu o textură mijlocie (tabel nr. 5).

Printre mineralele argilice, în cazul cernoziomurilor formate pe loess, predomină illitul, urmat de beydellit (mineral din grupul montmorillonitului) şi cantităţi mici de clorit şi caolinit.

Cernoziomurile, în general, sunt soluri afânate, întrucât valoarea medie a densităţii aparente pe adâncimea 0-200 cm este de 1,30 g/cm3, iar cea a porozităţii totale de 52%. Proprietăţile hidrofizice sunt, de asemenea, bune. Astfel, pe primii 70 cm, coeficientul de ofilire este de 8,9-9,7%, capacitatea de apă în câmp de 25-28%, iar capacitatea de apă utilă este cuprinsă între 15-18,6%. De asemenea, cernoziomurile prezintă şi o foarte bună permeabilitate pentru apă, aceasta depăşind pe profil 10 mm/h (10,9-48,6 mm/h).

Însuşirile chimice. Datorită carbonaţilor, cernoziomurile tipice prezintă o reacţie alcalină din orizontul A/C, cu valori mai mari de 8,2 (tabel nr. 6).

Conţinutul în humus variază între 2,7-3,0% în partea superioară a orizontului Am şi scade la 2,5% în partea lui inferioară; în orizontul A/C se menţine în jur de 1,7%, după care scade treptat până la baza profilului de sol.

Raportul C:N se menţine între 2,98-12,62 în orizonturile Am şi A/C şi scade în orizontul Cca.

Suma bazelor prezintă valori mijlocii-mici (18,8-22,6 me/100 g sol), iar gradul de saturaţie are un pronunţat caracter eubazic.

În ceea ce priveşte conţinutul în N total, acesta este mijlociu (0,146-0,160%) în primii 44 cm de la suprafaţă şi devine mic în orizontul de trecere A/C (sub 0,117%). Fosforul se găseşte în cantităţi mici şi mijlocii (14-35 ppm), iar potasiul în cantităţi mici (99-126 ppm).

Însuşiri agroproductive Cernoziomurile sunt soluri agricole prin excelenţă. Ele prezintă însuşiri fizice şi

chimice favorabile, însă datorită regimului deficitar în precipitaţii, aprovizionarea cu apă a culturilor este redusă. Aceasta nu poate fi rezolvată decât prin aplicarea irigaţiilor.

În general, cernoziomurile sunt soluri bogate în humus, active din punct de vedere microbiologic şi bine aprovizionate cu substanţe nutritive. Sunt indicate pentru cultura grâului, porumbului, orzului, florii soarelui, sorgului, mazării, lucernei şi borceagului.

Dau rezultate bune, de asemenea, în viticultură, ca şi în pomicultură, cireşul, părul, mărul şi migdalul găsind condiţii foarte bune.

În vederea obţinerii de producţii mai mari, în condiţii de irigare, se impune şi aplicarea de îngrăşăminte cu azot şi fosfor, a gunoiului de grajd, în doze moderate.

4.1.3. Cernoziomurile cambice (CC)

Definiţie. Cernoziomurile cambice sunt definite printr-un orizont A molic (Am), cu crome ≤ 2 în stare umedă şi orizont B cambic (Bv) având cel puţin în partea superioară valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă şi cu valori < 5,5 la materialul în stare uscată, atât pe feţele agregatelor structurale cât şi în interiorul lor.


40

În literatura de specialitate, aceste soluri mai sunt cunoscute sub denumirea de cernoziomuri levigate.

Răspândire. Cernoziomurile cambice sunt răspândite împreună cu cernoziomurile argiloiluviale în Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania şi Dobrogea, pe suprafeţe întinse, în continuarea cernoziomurilor, spre zone mai umede. Insular, se mai întâlnesc în Câmpia de Vest. Ele ocupă o suprafaţă de 2.100 mii ha.

Condiţii fizico-geografice. Sub aspectul reliefului se întâlnesc în unităţi de câmpie, podişuri şi dealuri joase, la altitudini cuprinse între 40-50 cm şi 550 m, pe terenuri plane sau slab ondulate, cât şi pe versanţi uşor înclinaţi (suprafeţe structurale sau glacisuri de versant).

S-au format şi evoluat pe loess, depozite loessoide şi luturi ca şi cernoziomurile. Unele cernoziomuri cambice s-au dezvoltat însă şi pe argile, argile marnoase loessoidizate şi chiar pe marne, pe calcare şi gipsuri, dobândind particularităţi de subtipuri.

Climatul sub influenţa căruia s-au dezvoltat este mai umed decât în cazul cernoziomurilor. Astfel, valorile medii anuale ale temperaturii sunt cuprinse între 8,3-11,50C, precipitaţiile pot urca până la 600 mm, cu un indice de ariditate de 23-30, iar evapotranspiraţia potenţială se situează sub 700 mm.

Ca urmare a climatului ceva mai umed, vegetaţiei ierboase i se asociază şi vegetaţia arborescentă alcătuind zona de silvostepă. Vegetaţia ierboasă este reprezentată aproximativ prin aceleaşi specii ca şi în stepă, iar în ceea ce priveşte cea arborescentă, prin pâlcuri de pădure, în componenţa cărora predomină Quercus pedunculiflora şi Q. pubescens.

Procese pedogenetice. Cernoziomurile cambice, formându-se sub vegetaţie mixtă forestieră şi stepică, se caracterizează printr-un proces de humificare activă, slab acidă, cu formare de mull tipic, iar datorită climatului mai umed, levigarea şi alterarea au devenit mai accentuate. Drept urmare spălarea CaCO3 şi debazificarea complexului s-au accentuat. Carbonaţii au fost levigaţi sub adâncimea de 75-80 cm, iar gradul de saturaţie în baze a coborât în partea superioară sub 90%.

Tot datorită umidităţii mai ridicate, solul, umezindu-se frecvent nu numai la suprafaţă, ci şi sub orizontul Am, unde are loc un proces specific de alterare, a dus la formarea unui orizont B cambic de diagnostic. El a rezultat prin alterarea materialului parental, care permanent este supus unor modificări, unor schimbări în ceea ce priveşte culoarea şi structura. Orizontul cambic Bv se caracterizează prin culori mai închise, textură mai fină decât a materialului parental şi structură poliedrică sau columnoid-prismatică.

Subdiviziuni. Ca şi în cazul cernoziomurilor şi solurilor bălane, pe baza orizonturilor diagnostice şi a unor însuşiri importante ale solului, cernoziomurile cambice se subîmpart astfel:

• cernoziom cambic tipic(CCti), caracterizat printr-un profil de tip Am-Bv-C sau Cca;

• cernoziom cambic vermic (CCvm), asemănător celui tipic, dar cu activitate biologică intensă şi caractere vermice cel puţin în 30% din orizontul Am şi 25% în orizontul Bv (Am-Bv-C sau Cca);

• cernoziom cambic vertic (CCvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic a cărui limită superioară este situată între baza orizontului Am şi 100 cm adâncime sau


41

numai crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat care pot urca până la suprafaţă (Am-Bvy-Cy sau Ccay; Am-Bvy-C sau Cca);

• cernoziom cambic rendzinic (CCrz), asemănător celui tipic, dar cu Rrz în primii 150 cm şi Am format pe alte materiale decât cele provenite din substrat (Am-Bv-Rrz);

• cernoziom cambic pseudorendzinic (CCpr), asemănător celui tipic, dar cu Cpr în primii 150 cm şi Am format pe alte materiale decât cele provenite din substrat (Am-Bv-Cpr);

• cernoziom cambic litic (CCls), asemănător celui tipic, dar cu R a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime (Am-Bv-R);

• cernoziom cambic gleizat (CCgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime (Am-BvG-CGo sau CcaGo; Am-Bv-CGo-Gr);

• cernoziom cambic salinizat (CCsc), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 şi 100 cm (Amsc-Bvsc-C sau CGo; Amsc-Bvsa-Csc sau Gosc);

• cernoziom cambic alcalizat (CCac), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont ac în primii 100 cm sau orizont na între 20 şi 100 cm (Amac-Bvac-Cac sau CGoac; Am-Bvac-Cna sau CGona);

Caracteristici morfologice. Cerno-ziomurile cambice tipice prezintă un profil de tip Am-A/B-Bv-Cca şi se caracterizează prin următoarele însuşiri morfologice (fig. 8):

• Orizontul Am cu grosimi de 30-50 cm are o culoare brun foarte închis (10YR 2/2) în stare umedă şi brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/2) în stare uscată, structură grăunţoasă-glomerulară,


42

Fig.8 – Profil de cernoziom cambic

este relativ afânat şi permeabil pentru apă şi aer, cu numeroşi pori fini şi foarte fini şi frecvente rădăcini ierboase fine, trecere treptată;


43

• Orizontul A/B prezintă grosimi de 18-25 cm, culoare brun cenuşiu foarte

închis (10YR 3/2) în stare umedă şi brun cenuşiu închis (10YR 4/2) în stare uscată, cu structură glomerulară mare bine dezvoltată-poliedrică subangulară medie sau mare, bine dezvoltată şi numeroşi pori fini şi foarte fini, trecere treptată;

• Orizontul Bv măsoară între 40-70 cm grosime şi are o culoare brună (10YR 4/3) în stare umedă, mai deschisă în partea inferioară a orizontului (frecvent 10YR 5-6/3-4), structură poliedrică subangulară, bine dezvoltată, dar mai frecvent columnoidă, trecere treptată;

• Orizontul C(Cca) apare la adâncimi de 70 până la 140 cm, este deschis la culoare, gălbui deschis în stare umedă, conţine vizibile separaţiuni de CaCO3 (pete, pseudomicelii, concreţiuni).

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Cernoziomurile cambice prezintă, în general o textură lutoasă, până la lutoargiloasă. Conţinutul în argilă (< 0,002 mm) variază între 26-40% în orizontul Am şi între 32-40% în orizonturile A/B şi Bv. Indicele de diferenţiere texturală prezintă, în general, valori medii ce sunt cuprinse între 1,05-1,2.

Cu privire la anumiţi indici hidrofizici, se poate spune că aceştia au următoarele valori: densitatea aparentă 1,19-1,41 g/cm3 (dar poate ajunge şi la 1,44-1,60 g/cm3), porozitatea totală 46-56%, coeficientul de ofilire în jur de 11%, capacitatea de apă în câmp între 25-32% şi capacitatea de apă utilă de 13-21% (tabel. 7). În ceea ce priveşte permeabilitatea acestor soluri, exprimată prin conductivitate hidraulică, este mare (10,4-21 mm/h).

Însuşiri chimice. În orizontul Am, reacţia solului este slabă (6,3-6,8), conţinutul de humus, mic (2,4-3,0%), iar raportul C/N, în jur de 11,0-11,4. Suma bazelor schimbabile (SB) prezintă valori mijlocii (18,1-19,7 me/100 g sol), iar capacitatea totală de schimb cationic se prezintă mică-mijlocie (18,2-21,3 me/100 g sol). În ceea ce priveşte gradul de saturaţie în baze, în toate cazurile depăşeşte 85%.

Aprovizionarea cu substanţe nutritive este mică-mijlocie, cu azot (0,154-0,180%) şi fosfor (14-28 ppm), şi mică în ceea ce priveşte potasiul (70-120 ppm ) (tabel nr. 8).

Însuşiri agroproductive. Cernoziomurile cambice tipice sunt considerate cele mai fertile soluri din România. Acest fapt se datorează proprietăţilor fizice şi hidrofizice bune, rezervelor mari de humus şi elemente nutritive, cât şi condiţiilor de umiditate mai favorabile decât pe cernoziomuri.

Sunt folosite cu precădere în agricultură şi dau rezultate foarte bune în cultura grâului, a porumbului, orzului, a florii soarelui şi a sfeclei de zahăr.

Cernoziomurile cambice reacţionează relativ bine la îngrăşămintele cu azot şi mai slab la cele cu fosfor. Aplicate pe un agrofond cu gunoi de grajd, asigură producţii însemnate de recolte la majoritatea culturilor agricole.


44


45

4.1.4. Cernoziomurile argiloiluviale (CI)

Definiţie. Tipul cernoziom argiloiluvial se defineşte prin orizontul Am, cu crome ≤ 2, orizontul Bt, având, cel puţin în partea superioară, valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă şi valori < 5,5 la materialul în stare uscată, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale. În comparaţie cu cernoziomurile cambice, nu prezintă deci orizont Bv, ci orizont Bt.

Răspândire. Se întâlnesc împreună cu cernoziomurile cambice, pe suprafeţe întinse în continuarea cernoziomurilor spre zone şi mai umede, în fâşia internă de silvostepă a Olteniei, Munteniei şi Moldovei. Insular, mai apar în podişul Transilvaniei, ca şi în Câmpia de Vest (590 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. S-au format în condiţiile unui relief de câmpie, reprezentat prin suprafeţe cvasiorizontale, de dealuri şi podişuri joase cu interfluvii relativ largi sau versanţi structurali (cu aspect de glacis) putând atinge altitudini absolute de până la 550 m.

Materialul parental este alcătuit predominant din loess şi depozite loessoide, precum şi din argile, argile marnoase loessoidizate şi luturi.

Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale, cuprinse între 9-100C, precipitaţii în jur de 550-600 m, iar indicele de ariditate nu depăşeşte 30. Evapotranspiraţia potenţială, în toate cazurile, depăşeşte cu puţin precipitaţiile. Prin urmare, regimul hidric al acestor soluri se menţine periodic percolativ, ca şi în cazul cernoziomurilor cambice, dar cantitatea ceva mai mare a precipitaţiilor determină un început de migrare a coloizilor.

Vegetaţia naturală este tot cea de silvostepă, însă cu pondere mai mare a componentei lemnoase (ca urmare a climatului ceva mai umed), dominante fiind quercineele xerofile (stejar brumăriu, stejar pufos, gârniţă, cer etc.), dar şi stejarul pedunculat şi unele specii de şleau de câmpie.

În cea mai mare parte însă, vegetaţia naturală a fost înlocuită, ca şi în cazul cernoziomurilor cambice, prin culturi agricole, pădurea păstrundu-se sub formă de pâlcuri, cu rol de protecţie a mediului ambiant.

Local cernoziomurile argiloiluviale au evoluat sub influenţa apelor freatice, ceea ce a dus la separarea subtipurilor gleizate, salinizate sau alcalizate.

Procese pedogenetice. Datorită sporului relativ de umiditate din sol, humificarea este mai activă; sub vegetaţie lemnoasă însă, în compoziţia humusului creşte proporţia de acizi fulvici ca urmare a descompunerii litierei mai bogate în lignină şi substanţe tanante. Se formează un orizont molic slab acid. Are loc, totodată, o argilizare mai accentuată şi se creează condiţii chiar de dispersare coloidală a argilei, de migrare a ei şi de iluvionare, formându-se orizontul Bt.

Argila acumulată în Bt se recunoaşte uşor, deoarece ea îmbracă superficial agregatele structurale. Carbonaţii sunt levigaţi la adâncimi mai mari decât în cazul cernoziomurilor cambice şi acumulaţi în orizontul Cca situat între 140-170 cm.

Subdiviziuni. În sistemul român de clasificare a solurilor (S.R.C.S., 1980), se diferenţiază următoarele subtipuri de cernoziomuri argiloiluviale:

• cernoziom argiloiluvial tipic (CIti), caracterizat printr-un orizont Am cu crome ≤ 2 şi orizont Bt având cel puţin în partea superioară valori şi crome < 5,5 la materialul


46

în stare uscată atât pe feţele cât şi în interiorul elementelor structurale (Am-Bt-C sau Cca);

• cernoziom argiloiluvial vertic (CIvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic a cărui limită superioară este situată între baza orizontului Am şi 100 cm adâncime sau numai crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat care pot urca până la suprafaţă (Am-Bty-C sau Cy);

Fig.9 – Profil de cernoziom argiloiluvial

• cernoziom argiloiluvial rendzinic (CIrz), asemănător celui tipic, dar cu Rrz în primii 150 cm, orizont Am format pe alte materiale decât cele provenite din substrat (Am-Bt-Rrz);

• cernoziom argiloiluvial pseudorend-zinic (CIpr), asemănător celui tipic, dar cu Cpr în primii 150 cm şi Am format pe alte materiale decât cele provenite din substrat (Am-Bt-Cpr);

• cernoziom argiloiluvial gleizat (CIgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime (Am-Bt-CGo; Am-Bt-CGo-Gr);

• cernoziom argiloiluvial pseudo-gleizat (CIpz), asemănător celui tipic, dar cu W a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime sau w în primii 100 cm (Am-Btw-Bt-C; Amw-Btw-Bt-C; Amw-Btw-BtW-C);

• cernoziom argiloiluvial salinizat (CIsc), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 şi 100 cm (Amsc-Btsc-C sau CGo; Am-Btsc-Btsa-C sau CGo);

• cernoziom alcalizat (CIac), ase-mănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont ac în primii 100 cm sau orizont na între 20 şi 100 cm (Amac-Btac-C sau CGoac; Am-Btac-C sau CGoac; Am-Btac-CGona).

Caracteristici morfologice. Cernozio-murile argiloiluviale tipice se caracterizează printr-un profil de tip Am-Bt-C sau Cca şi prezintă următoarele caractere morfologice (fig.9):


47

- Orizontul Am, gros de 35-45 cm, are o culoare brun foarte închis (10YR 2/2) în stare umedă şi brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/1) în stare uscată, structură grăunţoasă mică-medie sau mare, bine dezvoltată, devine plastic şi adeziv în stare umedă, dar extrem de dur în stare uscată şi conţine numeroase rădăcini ierboase, trecere treptată;

- Orizontul de tranziţie A/B prezintă grosimi de 18-25 cm, are o culoare cenuşiu foarte închis (10YR 3/1) în stare umedă şi cenuşiu închis (10YR 3/2) în stare uscată, structură poliedrică angulară mică-medie, bine dezvoltată, porozitate mare şi devine plastic şi adeziv în stare umedă, iar în stare uscată extrem de dur, conţine rădăcini ierboase relativ frecvente, trecere treptată;

- Orizontul Bt este dezvoltat pe 80-120 cm şi are o culoare brun închisă (crome < 3,5 în stare umedă şi valori < 5,5 în stare uscată, textură mai fină (lutoargiloasă-argiloasă) şi structură prismatică slab-moderat exprimată, agregatele structurale fiind acoperite cu pelicule de argilă migrată din orizontul superior, devine plastic şi adeziv în stare umedă, compact şi dur în stare uscată, trecere treptată;

- Orizontul Cca bine conturat apare frecvent la adâncimi de 140-165 cm, are o culoare brun gălbui-brun gălbui deschis, structură slab exprimată şi prezintă separaţiuni de CaCO3 sub formă de vinişoare şi concreţiuni.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Faţă de solurile anterioare, cernoziomurile argiloiluviale au o textură diferenţiată pe profil datorită migrării argilei, adică în orizontul Bt au un conţinut mai mare de argilă decât în Am. Pot avea în partea superioară textură mijlocie (lutoasă), iar la nivelul orizontului Bt, mijlocie-fină.

Structura este în Am grăunţoasă-glomerulară mică-medie, bine dezvoltată, dar în Bt, columnoid-prismatică.

Având o structură bună, şi restul însuşirilor fizice, fizico-mecanice şi hidrofizice sunt favorabile, dar sub nivelul cernoziomurilor cambice. Astfel, densitatea aparentă prezintă valori mici (1,24-1,26 g/cm3) în orizontul arat şi mijlocii-mari pe profil (1,43-1,58 g/cm3), porozitatea totală este mare în Ap (54%), dar mică în orizontul A/B şi Bt (41-45%). Coeficientul de ofilire se caracterizează prin valori mijlocii-mari şi chiar foarte mari (11,4-18,3%), iar capacitatea de câmp, mare-mijlocie (28-22%). În ceea ce priveşte permeabilitatea exprimată prin conductivitatea hidraulică, aceasta se prezintă mare în orizontul Ap (21-22 mm/h), după care devine mijlocie şi chiar mică (6,0-1,8 mm/h) (tabel nr. 9).

Însuşiri chimice. Ca şi în cazul cernoziomurilor cambice tipice, reacţia se menţine slab acidă-neutră pe profil (6,5-7,0) şi doar în limitele orizontului C aceasta devine slab alcalină, datorită prezenţei CaCO3 în cantitate mai mare (7-10%). Suma bazelor prezintă valori mijlocii (16-18 me/100 g sol), iar capacitatea totală de schimb cationic se menţine mică pe toată adâncimea profilului de sol (17-19 me/100 g sol). Valorile ridicate ale gradului de saturaţie (91-100%) evidenţiază gradul înaintat de saturaţie în baze al cernoziomurilor argiloiluviale tipice (tabel nr.10).

În ceea ce priveşte aprovizionarea cu substanţe nutritive, aceasta este necorespunzătoare în azot (0,147-0,093%), bună cu fosfor (62-41 ppm) şi foarte bună cu potasiu (219-150 ppm).

Însuşiri agroproductive. Cernoziomurile argiloiluviale tipice sunt considerate soluri cu fertilitate mijlocie spre bună. Sunt cultivate îndeosebi cu cereale, grâu, porumb, plante uleioase (floarea soarelui) şi plante leguminoase (lucernă şi trifoi).

Dintre pomii fructiferi, dau rezultate bune la cireş, vişin, măr, păr, prun, gutui şi nuc.


48

Îmbunătăţirea fertilităţii acestor soluri se poate realiza prin utilizarea de îngrăşăminte organice, asociate cu cele minerale de azot şi fosfor, administrate în doze mijlocii.


49

4.1.5. Solurile cernoziomoide (CM)


50

Definiţie. Solurile cernoziomoide sunt soluri molice asemănătoare cernoziomurilor, care s-au format însă în condiţiile unui climat mai rece şi mai umed, specific zonei forestiere. Se defineşte prin orizontul Am cu crome ≤ 2 la materialul în stare umedă, iar orizontul A/C sau B prezintă cel puţin în partea superioară valori şi crome < 3,5, atât pe feţele, cât şi în interiorul agregatelor structurale. Caracteristic pentru aceste soluri este faptul că peliculele organo-minerale din orizontul A/C sau B înregistrează diferenţe de culoare ≥ 1,5 între starea umedă şi cea uscată.

Solurile cernoziomoide sunt corespondentele cernoziomurilor, cernoziomurilor cambice, cât şi cernoziomurilor argiloiluviale în zone mult mai umede şi mai răcoroase (de pădure). În clasificările anterioare, aceste soluri sunt cunoscute sub denumirea de pratoziomuri.

Răspândire. Solurile cernoziomoide se întâlnesc insular în Podişul Sucevei şi al Fălticenilor, în Podişul Transilvaniei, în depresiunile subcarpatice de la nord de Trotuş, în depresiunea Bârsei.

Condiţii fizico-geografice. S-au format în condiţii de relief depresionar şi de podiş, pe suprafeţe plane şi structurale, dar şi pe terase. Materialul parental este reprezentat prin roci sedimentare, loessuri, depozite argilomarnoase loessoidizate, luturi argiloase, depozite aluviale.

Climatul actual al solurilor cernoziomide este relativ rece, caracterizat prin temperaturi medii anuale de 7-80C şi precipitaţii ce pot ajunge până la 800-900 mm. Evapotranspiraţia potenţială se situează sub nivelul precipitaţiilor, încât regimul hidric al solurilor este de tip percolativ.

Vegetaţia sub care s-au format şi evoluat solurile cernoziomoide a fost alcătuită predominant din pajişti secundare, în prezent majoritatea suprafeţelor fiind cultivate cu cereale şi plante tehnice.

Procese pedogenetice. Solurile cernoziomoide sunt răspândite în arealul pădurilor de foioase, dar s-au format sub vegetaţie ierboasă de fâneaţă.

Acumularea intensă de mull calcic s-ar putea datora unor condiţii locale specifice: vegetaţie ierboasă de fâneaţă, care lasă în sol cantităţi însemnate de resturi organice, materiale parentale care au conţinut CaCO3 şi apa freatică la mică adâncime.

În condiţiile foarte variate de formare a acestor soluri, sub orizontul superior (Am) s-a separat fie un orizont A/C sau Bv, fie un orizont Bt. Însă datorită climatului umed şi răcoros, a avut loc o deplasare de humus şi de particule minerale fine din partea superioară şi o depunere a acestora în orizontul subiacent, sub formă de pelicule organominerale la suprafaţa agregatelor structurale. De altfel, prezenţa acestor pelicule constituie caracter de diagnoză, care deosebeşte solurile cernoziomoide de corespondentele lor din seria cernoziomurilor.

În sistemul român de clasificare a solurilor au fost deosebite următoarele subtipuri:

• sol cernoziomoid tipic (CMti), caracterizat printr-un orizont Am cu crome ≤ 2 la materialul în stare umedă; orizont A/C având cel puţin în partea superioară valori şi crome < 3,5, atât pe feţele cât şi în interiorul elementelor structurale; pelicule organo-minerale în A/C cu crome < 2 la materialul în stare umedă şi/sau diferenţă de culoare între starea umedă şi uscată ≥ 1,5 valori+crome în Am (Am-A/C-C);

• sol cernoziomoid vertic (CMvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont


51

Fig.10 – Profil de sol cernoziomoid

vertic a cărui limită superioară este situată între baza orizontului Am şi 100 cm adâncime sau numai crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat care pot urca până la suprafaţă (Am-A/Cy-Cy; Am-A/C-Cy);

• sol cernoziomoid cambic (CMca), asemănător celui tipic, dar cu orizont Bv (Am-Bv-C);

• sol cernoziomoid argiloiluvial (CMar), asemănător celui tipic, dar cu orizont Bt (Am-Bt-C);

• sol cernoziomoid rendzinic (CMrz), asemănător celui tipic, dar cu Rrz în primii 150 cm; Am format pe alte materiale decât pe cele provenite din substrat (Am-A/R-Rrz; Am-A/C-C-Rrz);

• sol cernoziomoid pseudorendzinic (CMpr), asemănător celui tipic, dar cu Cpr în primii 150 cm; Am format pe alte materiale decât cele provenite din substrat (Am-A/C-Cpr);

• sol cernoziomoid gleizat (CMgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime (Am-A/G-CGo; Am-A/C-CGo);

• sol cernoziomoid pseudogleizat (CMpz), asemănător celui tipic, dar cu orizont W, a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime sau w în primii 100 cm (Am-A/Cw-C sau Cw; Am-A/Cw-A/CW-Cw); Caracteristici morfologice. Solurile cerno-ziomoide tipice prezintă un profil de tip Am-A/C-C şi următoarele caracteristici morfologice (fig.10):

- Orizontul Am prezintă grosimi de 40-65 cm, culoare brun cenuşiu foarte închis

(10YR 2/1) în stare umedă şi cenuşie (10YR 4/1) în stare uscată, structură grăunţoasă


52

medie bine definită-poliedrică mică, rădăcini ierboase foarte subţiri, frecvent afânat până la slab compact şi foarte poros, trecere treptată;

- Orizontul de tranziţie A/C măsoară între 20-25 cm şi are culoare brun cenuşie (10YR 4/2) în stare umedă, structură poliedrică subangulară, porozitate ridicată, compactitate slabă şi mai conţine rădăcini ierboase fine relativ frecvente, cât şi pelicule organo-minerale, trecere treptată;

- Orizontul C sau Cca poate apărea la adâncimi de 80-90 cm şi prezintă o culoare brun pal (10YR 6/3) în stare umedă, structură poliedrică instabilă, porozitate ridicată, pete şi vinişoare de CaCO3.

După solurile cernoziomoide tipice, o mare răspândire o au cele argiloiluviale. Acestea se caracterizează printr-un profil de tip Am-A/B-Bt-C sau Cca şi prezintă următoarele proprietăţi morfologice, fizice, hidrofizice, chimice şi agroproductive.

Orizontul Am are o dezvoltare profundă şi se subdivide, ca şi orizontul Bt în trei suborizonturi datorită atât diferenţei de culoare, cât şi structurii:

- Suborizontul Ap are o grosime de 15-20 cm, culoare închisă negricioasă (10YR 2/1) în stare umedă şi brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/2) în stare uscată, structură grăunţoasă medie, bine dezvoltată, este friabil în stare umedă, moderat plastic, slab adeziv, poros, afânat şi conţine rădăcini ierboase frecvente, trecere clară;

- Suborizontul Amt (tasat), gros de 12-14 cm, prezintă aceeaşi culoare ca şi orizontul supraiacent, structură poliedrică mică-mare, se menţine moderat plastic, slab adeziv, moderat compact şi conţine, de asemenea, rădăcini ierboase subţiri, frecvente, trecere clară;

- Suborizontul Am, dezvoltat pe 10-12 cm, are o culoare ceva mai deschisă brun foarte închis (10YR 2/2) în stare umedă, brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/2) în stare uscată, structură grăunţoasă medie, friabilitate mare în stare umedă, plasticitate moderată, este slab compact, conţine pori mici frecvenţi şi rădăcini ierboase foarte subţiri, trecere treptată;

- Orizontul AB, gros de 20-22 cm, se caracterizează prin culori brun foarte închis-cenuşiu foarte închis (10YR 2/2-3/1) în stare umedă până la brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/2) în stare uscată, structură poliedrică angulară mare, devine dur în stare uscată, uşor friabil în stare umedă, moderat plastic, adeziv şi conţine pori mici frecvenţi, pelicule argiloase şi rădăcini ierboase rare, trecere treptată;

- Suborizontul Bt1, de 20-25 cm, grosime, are o culoare brun foarte închis (10YR 2/2) în stare umedă, brun cenuşiu foarte închis-brun închis (10YR 3/2-3/3) în stare uscată, structură columnoid-prismatică, devine friabil în stare umedă, dur în stare uscată, moderat plastic, slab adeziv şi prezintă pori mici frecvenţi, pelicule argiloase subţiri continui şi trecere treptată;

- Suborizontul Bt2, gros de 25-30 cm, are aceeaşi culoare din orizontul supraiacent, structură columnoidă, la fel de friabil şi dur în stare umedă sau uscată, moderat plastic, slab adeziv, slab tasat, trecere treptată;


53


54

- Suborizontul Bt3 prezintă o grosime de 40-45 cm, culoare brun închis-brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/3-3/2) în stare umedă, brun cenuşiu închis (10YR 4/2) în stare uscată, structură columnoidă, trecere treptat-clară;

- Orizontul BC de 15-20 cm, devine brun închis-brun (10YR 4/3) în stare umedă, brun (10YR 5/3) în stare uscată, columnoid, friabil în stare umedă, afânat, trecere netă;

- Ck, apare sub 180 cm şi are o culoare brun gălbui închis (10YR 4/4) în stare umedă, brună (10YR5/3) în stare uscată, plasticitate şi adezivitate moderate, se prezintă afânat, face efervescenţă în masă şi conţine în cantităţi modeste vinişoare şi concreţiuni mici de CaCO3, rare.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Solurile cernoziomoide argiloiluviale au predominant o textură lutoargiloasă. Conţinutul în argilă este de 29-32% în orizontul superior şi creşte uşor pe profil doar cu câteva procente. În cazul în care pe profil nu se constată o stratificare a materialului parental, indicile de diferenţiere texturală nu depăşeşte 1,3 (tabel nr.11).

Prezintă o densitate aparentă mică în orizontul Am (1,28-1,38 g/cm3), care, asociată cu o structură grăunţoasă stabilă, asigură o bună porozitate şi afânare a masei solului. Pe profil şi îndeosebi în orizontul Bt densitatea aparentă creşte mult, devenind mare-foarte mare (1,56-1,59 g/cm)3), solul prezentând astfel un grad de tasare moderat (18-19%). Ca efect permeabilitatea pentru apă a solului, mare în limitele orizontului Am (27-31 mm/h), devine mijlocie în Bt (2-3 mm/h), favorizând uneori stagnarea apei din precipitaţii în sol, fapt care determină adesea pseudogleizarea părţii superioare a orizontului Bt.

Capacitatea de câmp pentru apă (24-25%) ca şi coeficientul de ofilire (8-11%) sunt mijlocii, pe când capacitatea de apă utilă este în general mare (13,7-16,3%).

Însuşiri chimice. Au o reacţie acidă-slab acidă (5,7-6,4) şi conţin 3,5-5,0% humus în orizontul superior. Conţinutul de humus scade însă treptat, menţinându-se în jur de 1,1% sub 100 cm. Raportul C/N variază între 13-14. Capacitatea de schimb cationic prezintă valori mijlocii (20,3-20,7 me/100 g sol), iar gradul de saturaţie are în general caracter eubazic (67-84%) (tabel. 12).

Solurile cernoziomoide au un nivel mijlociu de aprovizionare, atât cu azot (0,164-0,166%), cât şi cu fosfor (12-15 ppm) şi potasiu (119-133 ppm).

Însuşiri agroproductive. Solurile cernoziomoide au o fertilitate potenţială ridicată, şi aceasta atât datorită conţinutului mai mare de humus, cât şi însuşirilor fizice relativ favorabile. Sunt cultivate cu cereale (grâu, porumb) şi plante industriale cum ar fi sfecla de zahăr, cartoful, cânepa şi inul fuior, care dau rezultate foarte bune pe aceste soluri. Sunt folosite, în mică măsură, în viticultură, pomicultură sau pentru plante furajere.

Deşi bine aprovizionate cu substanţe nutritive, pentru creşterea fertilităţii lor este necesară aplicarea de îngrăşăminte chimice şi gunoi de grajd în cantităţi mai mari decât în cazul cernoziomurilor.

În cultura agricolă, solurile cernoziomoide necesită uneori lucrări agropedo-ameliorative propriu-zise (afânare) şi de drenaj superficial.

Pentru cultura forestieră sunt soluri bogate, având volum edafic foarte mare. Sunt apte pentru pădurile de şleau de deal şi ştejărete, de productivitate superioară.


55

4.1.6. Solurile cenuşii (CN)

Definiţie. Solurile cenuşii sunt considerate, de asemenea, soluri molice caracterizate printr-un orizont Am de culoare închisă, cu crome ≤ 2 la materialul în stare umedă, orizont Ame (Amolic-eluvial), îmbogăţit rezidual în silice, care pudrează feţele agregatelor, structurale şi orizont B, având cel puţin în partea superioară valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin pe feţele elementelor structurale.

Răspândire. Se întâlnesc pe suprafeţe restrânse, în continuarea cernoziomurilor argiloiluviale spre zone mai umede, în podişul Sucevei, Câmpia Jijiei, Podişul Central Moldovenesc, Dogrogea de Nord şi Subcarpaţii Moldovei (560 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Solurile cenuşii s-au format în condiţiile unui relief de câmpie, podiş, glacisuri, dealuri joase şi terase.

Materialul parental este reprezentat prin loessuri, depozite loessoide, luturi şi, mai rar, prin argile marnoase loessoidizate.

Climatul este relativ umed şi răcoros, caracterizat prin temperaturi medii anuale de 7-90C, precipitaţii anuale de 550-640 mm, iar evapotranspiraţia potenţială este aproape egală cu precipitaţiile. Toate acestea determină un regim hidric periodic percolativ. Indicele de ariditate prezintă în toate cazurile valori de 29-32.

Vegetaţia naturală caracteristică arealului cu soluri cenuşii este specifică silvostepei şi nu pădurii, cum se susţine în anumite publicaţii. Pâlcurile de pădure care apar sunt alcătuite din Quercus pedunculiflora, Q. pubescens în amestec cu Tilia tomentosa şi T. cordata, Carpinus betulus, Fraxinus excelsior şi Acer campestre. Componenta ierboasă este alcătuită din plante ca: Brachypodium silvaticum, Poa nemoralis, Dactylis glomerata, Festuca sulcata.

Procese pedogenetice. Caracteristic solurilor cenuşii este formarea acizilor huminici, care precipită pe loc sub influenţa ionilor de calciu, contribuind la dezvoltarea şi individualizarea orizontului A molic. La rândul lor, acizii fulvici rezultaţi din descompunerea litierei de cvercinee nu precipită în orizontul superior, ci se orientează spre baza acestuia favorizând migrarea hidroxizilor de fier şi aluminiu şi îmbogăţirea reziduală în silice a părţii inferioare a orizontului Am. Astfel, se individualizează orizontul molic-eluvial (Ame) uşor pudrat cu silice sau, altfel spus, îmbogăţit rezidual în grăunţi de cuarţ.

Dacă luăm în consideraţie faptul că în arealul solurilor cenuşii sau în apropiere apar la zi roci (gresii, nisipuri) generatoare de grăunţi de cuarţ, ar fi posibil ca aceste soluri să-şi datoreze prezenţa, în primul rând, aportului eolian de material grosier şi, în al doilea rând, unor procese pedogenetice specifice.

Subdiviziuni. Ţinând seama de o serie de caractere şi orizonturi diagnostice, solurile cenuşii se subîmpart în următoarele subtipuri:

• sol cenuşiu tipic (CNti), caracterizat printr-un orizont Am (sau Aom) cu crome ≤ 2 şi orizont Ame şi Bt, ultimul având, cel puţin în partea superioară, valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin pe feţele elementelor structurale (Am-Ame-Bt-C sau Cca);

• sol cenuşiu cambic (CNca), asemănător celui tipic, dar cu orizont Bv (Am-Ame-Bv-C sau Cca);

• sol cenuşiu pseudorendzinic (CNpr), asemănător celui tipic, dar cu Cpr în primii 150 cm şi Am format pe alte materiale decât cele provenite din substrat (Am-Ame-Bt-Cpr);

• sol cenuşiu gleizat (CNgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limită superioară sub 125 cm adâncime (Am-Ame-Bt-CGo; Am-Ame-BtGo-CGr);


56

• sol cenuşiu pseudogleizat (CNpz), asemănător celui tipic, dar cu W, a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime, sau w în primii 100 cm (Am-Amew-Btw-C; Am-Amew-Btw-BtW-C).

Caracteristici morfologice. Solurile cenuşii tipice prezintă un profil de tipul Am-Ame-Bt-C sau Cca (fig11):

- Orizontul Am, gros de 30-40 cm, are o culoare brun foarte închis (10YR 2/2) în stare umedă, cenuşiu foarte închis-cenuşiu închis (10YR 3,5/1) în stare uscată, structură grăunţoasă-glomerulară, se prezintă slab plastic, slab adeziv, afânat, poros şi conţine rădăcini ierboase subţiri sau rădăcini lemnoase, trecere treptat-clară;

- Orizontul Ame, de 12-14 cm grosime, se caracterizează prin aceeaşi culoare ca orizontul Am în stare umedă, dar mult mai deschis în stare uscată (10YR 4/1), structură grăunţoasă mare, slab plastic, slab adeziv, pudrare cu grăunţi de nisip şi praf, pori mici şi mijlocii frecvenţi şi conţine, de asemenea, rădăcini ierboase sau lemnoase frecvente, trecere treptată;

- Orizontul AB, de 15-20 cm grosime, se deschide uşor la culoare devenind brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/2) în stare umedă, cenuşiu închis-brun cenuşiu închis (10YR 4/4,5) în stare uscată, prezintă structură poliedrică subangulară mică-medie, pudrare puternică cu silice, plasticitate şi compactitate slabă, scurgeri de silice pe direcţia rădăcinilor şi pori mici şi mijlocii, trecere clară;

- Orizontul Bt, se subdivide îndeosebi după culoare, textură şi structură după cum urmează:

- suborizontul Bt1, dezvoltat pe 45-50 cm, are o textură lut argilos mediu-argilă lutoasă, culoare brun închisă (10YR 3/3) cu pete brun cenuşiu foarte închise şi brune (10YR 3/2-4/3) în stare umedă până la brun cenuşiu închis-brun cenuşiu (10YR 4,5/2) în stare uscată, structură columnoid-prismatică, pudrare cu silice provenită din orizontul superior, pelicule argiloase pe feţele elementelor structurale, pori mici frecvenţi şi se prezintă moderat adeziv şi plastic, trecere treptată;

- suborizontul Bt2, gros de 55-60 cm, are o textură lutoargiloasă, culoare brun gălbui închis (10YR 4/4) în stare umedă şi brun (10YR 5/3) cu pete brun gălbui (10YR 5/4) în stare uscată, structură columnoid-prismatică, pelicule argiloase pe feţele agregatelor structurale, pori mici foarte frecvenţi şi se prezintă friabil-ferm în stare umedă,


57

dur în stare uscată, moderat adeziv şi plastic, separaţii ferimanganice feriiluviale şi scurgeri de humus pe fostele rădăcini, crotovine, trecere treptată;

Fig.11 – Profil de sol cenuşiu


58


59

- suborizontul Bt3, de 25-30 cm grosime, de textură lutoargiloasă, brun gălbui-brun gălbui deschis (10YR 5,5/4) în stare uscată, are o structură columnoid-prismatic, pori mici şi mijlocii, pelicule argiloase pe feţele elementelor structurale, separaţii ferimanganice-punctiforme, crotovine rare, trecere netă;

- Orizontul C se situează frecvent sub 180-190 cm, are o culoare brun gălbui închis (10YR 4/4) în stare umedă şi brun gălbui-brun gălbui deschis (10YR5,5/4) în stare uscată, este astructurat, friabil în stare umedă, afânat, face efervescenţă în masă şi conţine CaCO3 sub formă de vinişoare şi concreţiuni mici.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Solurile cenuşii tipice au o textură lutoargiloasă. Conţinutul de argilă este de 32-33% în orizontul Am şi de 34-35% în Ame, după care creşte uşor pe profil fără să depăşească 43% (tabel. nr. 13), indicele de diferenţiere texturală situându-se în jur de 1,2-1,3. Sunt afânate în orizontul superior (-2,9-18,3%), dar moderat tasate în Bt (14-15%). Densitatea aparentă foarte mică în Am (1,08-1,28 g/cm3) devine mare în Bt (1,50-1,51 g/cm3), iar porozitatea solului prezintă valori mari şi foarte mari doar la suprafaţă (52-60%).

Capacitatea de câmp este în toate cazurile mijlocie-mare (25-26%), coeficientul de ofilire mijlociu (8,7-11,5%), pentru a prezenta o capacitate de apă utilă foarte mar (15,2-16,3). Permeabilitatea este mare (11,5-20,7 mm/h), excepţie făcând doar suborizontul Bt3 şi orizontul C în care valorile devin mici-mijlocii (0,3-6,4 mm/h).

Însuşiri chimice. Solurile cenuşii conţin în general 5-12% humus în orizontul superior, când se află sub pădure, şi sub 3,5%, sub culturi. Au o reacţie moderat acidă (5,20-5,80) (tabel nr.14). Raportul C:N este ceva mai mare decât în cazul solurilor cernoziomoide (15,5). Capacitatea de schimb cationic se caracterizează prin valori mici (14,57-19,82 me/100 g sol), iar gradul de saturaţie mezobazic în orizontul Am (67,8%) scade brusc în Ame, devenind oligomezobazic (42,1%), după care creşte treptat pe profil, când capătă caracter eubazic (88,6%) şi ajunge să se satureze total în baze la nivelul orizontului C.

În ceea ce priveşte aprovizionarea cu substanţe nutritive, aceasta este mijlocie cu azot în orizontul superior (0,07-0,25% dacă solul este cultivat) şi mică pe profil în privinţa fosforului (10-12 ppm) şi potasiului (111-130 ppm).

Însuşiri agroproductive. Fertilitatea solurilor cenuşii este bună, până la foarte bună datorită atât însuşirilor fizice şi chimice (textură mijlocie-mijlocie fină, structură relativ bine dezvoltată, reacţie moderat-slab acidă), cât şi aprovizionării lor normale cu humus, azot şi fosfor. O dată cu creşterea gradului de podzolire, deci cu micşorarea stabilităţii structurii, conţinutului de humus şi de substanţe nutritive, fertilitatea acestor soluri se diminuează simţitor.

Ele prezintă o utilizare predominant agricolă, dar sunt folosite în viticultură. Cele mai vestite podgorii din ţara noastră, cum sunt cele de la Pietroasele-Buzău, Odobeşti-Panciu, Nicoreşti, Cotnari, sunt situate pe aceste soluri.

Solurile cenuşii îşi îmbunătăţesc calităţile lor productive în urma cultivării. Cu toate acestea, necesitatea de îngrăşăminte este mai mare decât a cernoziomurilor cambice şi argiloiluviale. De regulă, valorifică foarte bine îngrăşămintele minerale cu azot (azotat de amoniu, azotat de calciu, sulfat de amoniu etc.) şi gunoiul de grajd. În


60

plus, se recomandă aplicarea corectă a agrotehnicii, suficientă pentru a asigura dezvoltarea normală a tuturor plantelor cultivate pe această categorie de soluri.

4.1.7. Rendzinele (RZ)

Definiţie. Rendzinele aparţin, de asemenea, molisolurilor, fiind definite printr-un orizont Rrz, în primii 150 cm, orizont Am format pe material rezultat din alterarea substratului şi orizont A/Rrz sau B, având, cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale.

În clasificările anterioare, rendzinele erau încadrate în categoria solurilor litomorfe întrucât ele sunt legate de condiţii specifice de rocă parentală, şi anume: calcare, conglomerate calcaroase, tufuri calcaroase, pietrişuri calcaroase şi gipsuri. În actuala clasificare, au fost reconsiderate şi trecute în clasa molisolurilor, deoarece ele au la suprafaţă un orizont molic şi un orizont de tranziţie, de asemenea, închis la culoare (crome < 3,5).

Răspândire. Fiind legate de condiţii locale de rocă specifică, rendzinele se întâlnesc în întregul spaţiu geografic al ţării, cu precădere în regiunea montană (Carpaţii Occidentali – Munţii Pădurea Craiului, Codru Moma, Trascău, Bihor, Aninei, Semenic, Locvei, Almăj; Carpaţii Meridionali – Munţii Mehedinţi, Cernei, Vâlcan, Căpăţânei, Piatra Craiului, Bucegi; Carpaţii Orientali – Munţii Bistriţei, Hăghinaş, etc). Suprafeţe mici ocupă în Dobrogea Podişul Babadag, Câmpia Ploieşti şi Depresiunea Ciuc (340 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Datorită răspândirii insulare în mai toate regiunile fizico-geografice ale ţării, rendzinelor le sunt specifice condiţii variate de formare.

Relieful frecvent este cel de tip montan, puternic fragmentat, predominând culmile înguste şi versanţii cu diferite înclinări şi expuneri, foarte variat, deci sub aspectul formelor, cât şi al altitudinilor.

Materialul parental este alcătuit din roci dure, reprezentate în proporţie de peste 80% din calcare şi dolomite şi/sau fragmente din asemenea roci, la care se pot adăuga unele roci metamorfice ori eruptive, bazice, ultrabazice (serpentine, amfibolite etc.).

Climatul este de la puţin umed şi cald, cu media anuală a precipitaţiilor de 400-500 mm şi a temperaturii de 110C (exemplu în Dobrogea), până la foarte umed şi rece, cu precipitaţii de peste 1.000 mm şi temperaturi în jur de 2-30C.

Vegetaţia este alcătuită din asociaţii forestiere (molidişuri, făgete, gorunete), cât şi din pajişti secundare.

Procese pedogenetice. Condiţia determinantă pentru formarea rendzinelor o constituie prezenţa calcarelor sau dolomitelor ori a unor roci magmatice ultrabazice (serpentine etc.). Calcarul sau dolomitul se poate afla în diferite faze de alterare, începând cu roca masivă, dură şi terminând cu roca puternic mărunţită şi argilizată. Prin urmare, solul poate fi scurt şi bogat în fragmente de rocă de diferite dimensiuni sau profund şi constituit predominant din material fin argilos.


61

În arealele umede şi reci din etajul molidului şi al păşunilor alpine, resturile organice se descompun lent. Acidifierea este frânată însă de eliberarea continuă de ioni de Ca2+ din rocă.

Sub pajiştile din zona de silvostepă sau în etajele de păduri de foioase, humusul este de tip mull saturat în calciu, rezultând un orizont de culoare negricioasă şi bine structurat, humusul putând depăşi 10%. Este probabil ca rendzinele să se menţină cât timp conţinutul de CaCO3 este destul de mare pentru a neutraliza acizii humici. Pe măsură ce CaCO3 este solubilizat şi spălat în profunzime, se intensifică şi alterarea minera-lelor primare. Se eliberează astfel oxizi de fier, care colorează solul în brun-ruginiu.

Subdiviziuni. În sistemul românesc de clasificare, au fost separate următoarele subtipuri de rendzine:

• rendzină tipică (RZti), având un orizont Rrz, situat în primii 150 cm, orizont Am format pe material rezultat din alterarea substratului şi un orizont A/Rrz de tranziţie cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele cât şi în interiorul elementelor structurale (Am-A/R-Rrz);

• rendzină cambică (RZca), asemănă-toare celei tipice, dar cu orizont Bv, având cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale (Am-Bv-Rrz);

• rendzină litică (RZls), asemănătoare celei tipice, dar cu Rrz a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime (Am-A/R-Rrz).

Caracteristici morfologice. Rendzi-nele tipice prezintă o morfologie de tipul AO-Am-A/R-Rrz (fig.12):

Fig.12 – Profil de rendzină


62

- Orizontul AO, gros de 2-4 cm,este constituit din material organic bine descompus, amestecat cu puţin material pământos, culoare negricioasă (10YR 2/1) în stare umedă şi cenuşiu foarte închis (10YR 3/1) în stare uscată, prezintă o structură grăunţoasă medie şi mare, bine dezvoltată şi conţine rădăcini ierboase foarte frecvente, trecere treptat-clară;


63

- Orizontul Am prezintă grosimi de 20-25 cm, are o culoare brun cenuşiu foarte închis (10YR 2/1) în stare umedă şi cenuşiu închis (10YR 3/1) în stare uscată, textură lutoargiloasă, structură glomerulară-grăunţoasă, bine dezvoltată datorită humaţilor de calciu şi argilei, este poros, afânat şi conţine rădăcini frecvente, trecere treptată;

- Orizontul A/R de tranziţie, gros de 12-16 cm, este închis la culoare (valori şi crome < 3,5) în stare umedă, prezintă o textură lutoargiloasă, structură poliedrică subangulară şi angulară slab dezvoltată şi conţine fragmente mici de rocă nedezagregată, trecere treptată;

- Orizontul Rrz, de 10-15 cm, apare între 50-55 cm adâncime, are o textură lutoargiloasă şi conţine mult material scheletic de natură calcaroasă.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Rendzinele tipice nu prezintă diferenţiere texturală pe profil. Conţinutul de argilă este cuprins între 30-33% în orizontul Am şi creşte uşor în A/R (35-37 cm), ajungând în Rrz să depăşească 40% (tabel nr. 15).

Tabel nr. 15

Date fizice şi hidrofizice privind rendzinele

Orizont Adânc. în cm

Conţinut de argilă

(< 0,002 mm)

Umidit. la recoltare (w)

DA (g/cm3)

PT (%)

RP CO (%)

CC (%)

CU (%)

K (mm/h)

Am 2-20 33,4 73,39 0,90 56 4 17 29 12 18 A/R 20-30 36,3 88,33 0,92 57 4 18 28 10 25

Tabel nr.16

Date privind însuşirile fizice şi chimice ale rendzinelor


Conţinut de argilă (< 0,002 mm)

pH Humus (%)

SB (me/100 g sol)

V (%)

N total (%)

P (ppm)

K (ppm)

Aţ 2-4 24,0 7,0 22,0 90,03 98 0,900-1,100 0,00 95 Am 20-25 33,4 7,2 17,2 95,32 99 0,800-0,900 0,00 24 A/R 14-23 36,3 7,4 6,5 98,24 99 0,250-0,300 0,00 13 Rrz 10-15 42,1 7,7 - - 100 - - 8

Densitatea aparentă prezintă valori extrem de mici (< 0,100 g/cm3), porozitatea totală este mare (52-56%), iar rezistenţa la penetrare se situează sub 5.

Coeficientul de ofilire se caracterizează prin valori mari şi foarte mari (16-18%), capacitatea de câmp a solului este mare (27-29%), în timp ce capacitatea de apă utilă, principalul indicator al rezervei de apă a solului şi care arată cât din apa din precipitaţii se poate înmagazina în sol, este mijlocie (11-12% sau 141-170 mm strat de apă pe 100 cm sol).

Permeabilitatea corelată cu textura şi densitatea aparentă prezintă valori mai mari de 100 mm/h.

Însuşiri chimice. De regulă, rendzinele au o reacţie neutră în Am (7,0-7,2) şi slab alcalină în restul profilului (7,3-7,4). Conţin peste 20% humus în orizontul AO, în jur de 17% în Am şi doar 6,0-6,5% în orizontul de tranziţie (tabel nr. 16).

Sunt saturate în baze schimbabile (> 96%), fapt ce îi conferă un caracter eubazic şi conţine în cantităţi foarte mari azot (0,800-0,900%), în cantităţi mici-extrem de mici potasiu (20-100 ppm), pe când fosforul lipseşte total din sol.


64

Însuşiri agroproductive. În general, rendzinele sunt soluri cu troficitate ridicată, biologic active, dar au adesea grosime morfologică şi volum edafic redus. Se prezintă deosebit de permeabile, datorită conţinutului mare de schelet.

În majoritatea lor rendzinele sunt soluri forestiere cu potenţial productiv mijlociu sau scăzut (în funcţie de volumul edafic). Local, aceste soluri sunt acoperite cu pajişti secundare, iar în zonele de deal şi podiş cu plantaţii pomi-viticole.

4.1.8. Pseudorendzinele (PZ)

Definiţie. Sunt definite printr-un orizont Cpr situat în primii 150 cm, orizont Am format din material rezultat din alterarea substratului (Cpr), orizont A/Cpr sau Bv, având, cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale.

Răspândire. Pseudorendzinele se întâlnesc pe suprafeţe mai mari în Podişul Târnavelor, Podişul Someşan şi al Secaşelor, ca şi în Subcarpaţii Moldovei şi Munteniei (300 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Formele de relief pe care apar sunt reprezentate prin versanţi cu diferite înclinări şi expoziţii; rareori se întâlnesc pe interfluvii înguste cu aspect de culme.

Roca de solificare este alcătuită din argile marnoase sau marne argiloase ori din materiale provenite din acestea prin dezagregare, dar care au şi un conţinut de CaCO3 de peste 12 g/100 g sol.

Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 8,5-90C şi precipitaţii cuprinse între 650-700 mm. Evapotranspiraţia în toate cazurile nu depăşeşte 600mm, iar indicii anuali de ariditate au valori de 32-35.

Vegetaţia naturală sub care s-au format pseudorendzinele este predominant alcătuită din pajişti de tipul fâneţelor mezofile, cuprinzând o serie de specii calcifile, cum sunt, de exemplu, Festuca sulcata, Agrostis tenuis, Lotus corniculatus, Campanula glomerata etc. Pe versanţii bine drenaţi şi însoriţi, se întâlnesc specii xerofile, ca: Festuca valessiaca, Andropogon ischaemum, Koeleria gracilis, Medicago falcata.

Apa freatică intervine în formarea pseudorendzinelor decât foarte rar, când este posibil să evolueze spre soluri clinohidromorfe.

Procese pedogenetice. Geneza şi dezvoltarea pseudorendzinelor sunt condiţionate de argilozitatea, permeabilitatea redusă şi de conţinutul mare de CaCO3 al rocii de solificare. Textura fină a materialului parental, rezultat prin alterarea argilelor marnoase sau marnelor, joacă un rol deosebit de important. Astfel, mişcarea apei acumulată în perioadele umede în porii capilari favorizează saturarea soluţiei de sol cu CaCO3 şi MgCO3.

Subdiviziuni. În clasificările precedente, pseudorendzinele erau clasificate în raport de stadiul de evoluţie în pseudorendzine carbonatice, semicarbonatice sau tipice, levigate şi pseudorendzine podzolite. În sistemul actual de clasificare al solurilor, au fost deosebite:

• pseudorendzină tipică (PRti), caracterizată printr-un orizont Cpr, în primii 150 cm, orizont Am, format din material rezultat din alterarea substratului (Cpr), orizont ACpr, având, cel puţin în partea superioară, culori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi interiorul elementelor structurale (Am-A/C-Cpr);

• pseudorendzină vertică (PRvs), asemănătoare celei tipice, dar cu orizont vertic a cărui limită superioară este situată între baza orizontului Am şi 100 cm adâncime sau


65

numai crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat, care pot urca până la suprafaţă (Am-A/Cy-Cpr sau Cpry);

• pseudorendzină cambică (PRca), asemănătoare celei tipice, dar cu orizont Bv, având cel puţin în partea superioară culori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale (Am-Bv-Cpr);

• pseudorendzină argiloiluvială (PRar), asemănătoare celei tipice, dar cu orizont Bt, având, cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale (Am-Bt-Cpr);

• pseudorendzină pseudogleizată (PR pz), asemănătoare celei tipice, dar cu orizont W, a cărui limită superioară este situată între 50-200 cm adâncime sau w în primii 100 cm (Am-CprW; Am-Cprw).

Fig.13 – Profil de pseudoredzină

Caracteristici morfologice. Pseudorendzinele tipice prezintă o morfologie de tipul Am-A/C-Cpr, la care orizonturile diagnostice sunt Am şi Cpr (fig.13):

- Orizontul Am prezintă grosimi de până la 40 cm (20-40 cm), având o culoare neagră (10YR 2/1) în stare umedă, cenuşiu foarte închis (10YR3/1) în stare uscată şi structură grăunţoasă bine dezvoltată. Conţine CaCO3 de la suprafaţă sau din a doua parte a orizontului Am, trecere treptată;

- Orizontul de tranziţie A/C, gros de 20-30 cm, prezintă o culoare brun cenuşiu închis (10YR 3/2) sau foarte închisă în stare umedă, structură poliedrică mare, este compact în stare uscată, dar plastic în stare umedă şi conţine neoformaţii carbonatice sub formă de eflorescenţe şi pete, trecere treptată;

- Orizontul Cpr apare la adâncimi de 50-75 cm, de culoare brun gălbui închis până la galben oliv (2,5Y 6/5) în stare umedă şi brun oliv (2,5Y 4/4), în stare umedă. Prezintă o structură bulgăroasă şi conţine, de asemenea, în cantităţi mai mari, CaCO3 sub formă de pungi făinoase, vinişoare şi eflorescenţe.

Însuşiri fizice. Pseudorendzinele au o textură argiloasă, de regulă conţin peste 35% argilă (< 0,002 mm) (tabel nr. 17). Ca minerale argiloase, au fost identificate montmorilonitul, illitul şi caolinitul. Nu prezintă diferenţiere texturală pe profil sau aceasta este în general redusă chiar şi în cazul subtipurilor cambice sau argiloiluviale. Au o densitate aparentă mică-foarte mică (1,16-1,30 g/cm3) în orizontul superior, ceea ce corespunde unei stări afânate şi mijlocie-mare (1,45-1,52 g/cm3) în restul profilului.


66

Tabel nr. 17

Date fizice şi chimice privind pseudorendzinele tipice Ori-zont

Adânc. în cm

Argila sub

0,002 mm

pH Hu-mus (%)

CaCO3 (%)

SB me/

100 g sol

T me/

100 g sol

V (%)

N total (%)

P (ppm)

K (ppm)

Am 0-20 58,4 7,42 5,0 - 49,9 49,9 100 0,28 7 133 Am 20-40 58,5 7,30 4,9 - 49,1 49,1 100 0,28 6 132 A/C 45-65 59,1 7,38 3,0 3,2 40,5 40,5 100 0,17 6 - Cpr 80-110 55,1 8,10 1,5 16,2 33,5 33,5 100 0,09 - - Cpr 130-150 47,8 - - 15,0 27,7 27,7 100 - - -

Însuşiri chimice. Pseudorendzinele au o reacţie slab alcalină (7,3-7,4) şi un

conţinut de humus mijlociu (4,5-5,0%), care scade lent pe profil. Capacitatea de schimb cationic este mare (> 49 me/100 g sol) printre cationi predominând calciul. În general, sunt soluri saturate în baze.

Însuşiri agroproductive. Sunt utilizate pentru păşuni şi fâneţe, dar sunt acoperite şi cu păduri în partea rece a zonei forestiere, pe versanţi afectaţi de alunecări sau cu expoziţie nordică. În regiunile colinare şi de podiş, mai joase şi mai calde, pseudorendzinele sunt cultivate în mare parte cu cereale, iar suprafeţele foarte accidentate cu pomi şi viţă-de-vie (Podişul Târnavelor, Secaşelor şi, local, în Subcarpaţii Munteniei).

Pseudorendzinele sunt soluri care dispun de rezerve mari de humus şi azot total. Pentru creşterea producţiei, necesită îngrăşăminte cu fosfor şi organice, în vederea activării vieţii microbiologice. În plus, aceste soluri reclamă o agrotehnică adecvată (arături de vară, arături adânci etc.), pentru a asigura îmbunătăţirea regimului aerohidric al solului, în scopul mobilizării propriilor rezerve de substanţe nutritive.

O atenţie deosebită trebuie acordată prevenirii şi combaterii eroziunii în cazul suprafeţelor înclinate.

4.2. Argiluvisolurile

Clasa argiluvisolurilor include acele soluri care au ca diagnostic orizontul Bt îmbogăţit în argilă migrată, uşor de recunoscut morfologic şi după prezenţa peliculelor argiloase care îmbracă la suprafaţă elementele structurale. Ele pot avea sau nu orizont eluvial (El sau Ea).

În general, această clasă grupează solurile dezvoltate sub vegetaţie de pădure din regiunea câmpiilor înalte şi a piemonturilor, a podişurilor şi dealurilor de la exteriorul Carpaţilor, apoi din Podişul Târnavelor şi Podişul Someşan, ca şi din cuprinsul multor depresiuni intramontane.

Clasa argiluvisolurilor cuprinde şase tipuri de soluri, care se deosebesc între ele atât prin însuşirile lor morfologice (culoare, textură, structură), fizice, hidrofizice (densitate aparentă, porozitate de aeraţie, grad de tasare, coeficient de ofilire, capacitate de câmp, capacitate de apă utilă, permeabilitate), cât şi chimice (pH, conţinut de humus, capacitate de schimb cationic, grad de saturaţie în baze) şi sunt reprezentate


67

prin soluri brun roşcate, soluri brune argiloiluviale, soluri brun roşcate luvice, soluri brune luvice, luvisoluri albice şi planosoluri.

4.2.1. Solurile brun-roşcate (BR)

Definiţie. Aceste soluri definite printr-un orizont Bt, având, în partea inferioară şi cel puţin în pete (în proporţie de 50%) în partea superioară, culori în nuanţe de 7,5YR, cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, pe feţele şi în interiorul elementelor structurale.

Răspândire. Solurile brun-roşcate sunt specifice zonei forestiere de câmpie fiind dispuse în continuarea cernoziomurilor argiloiluviale. Ele ocupă suprafeţe întinse în Oltenia şi Muntenia vestică şi centrală. În Oltenia şi vestul Munteniei, apar sub forma unor făşii având ca limită nordică o linie ce leagă localităţile Drobeta-Turnu Severin, Craiova, Balş, Videle (540 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Relieful pe care s-au format şi evoluat solurile brun-roşcate este predominant de câmpie, fragmentat de văi relativ adânci cu terase. Pe suprafeţe mici, se întâlnesc şi în unităţi piemontane în cuprinsul unor interfluvii relativ slab înclinate şi drenate. În general, aceste soluri caracterizează interfluvii foarte înguste sau fâşii marginale din interfluvii relativ drenate, constituite din loess sau sedimente loessice lutoase-lutoargiloase, cum s-a observat la nord şi sud de Bucureşti, în Câmpia Vlăsiei, Câmpia Câlniştei, ca şi în Câmpia Iminogului.

Materialul parental este reprezentat prin loess şi depozite loessoide şi doar pe alocuri aceste soluri s-au format pe luturi, argile şi sedimente nisipoase.

Climatul caracteristic arealului solurilor brun-roşcate se evidenţiază prin temperaturi medii anuale de 10,5-11,90C şi resurse hidrice de 550-660 mm din care rezultă indici de ariditate de 25-30. Un oarecare deficit de umiditate apare doar în timpul verii, drept pentru care se poate vorbi de un regim hidric periodic percolativ.

Vegetaţia sub care s-au format solurile brun-roşcate pare a fi fost alcătuită din cvercinee (Quercus robur, Q. cerris, Q. frainetto), în amestec cu Carpinus betulus, Fraxinus excelsior, Ulmus foliacea, Acer platanoides, bogate în arbuşti (Crataegus monogyna, Cornus mas, Corylus avellana).

Procese pedogenetice. În condiţiile fitoclimatice menţionate mai sus, în solurile brun-roşcate are loc un proces de bioacumulare relativ activ, dar orizontul humifer este mai slab dezvoltat şi, bineînţeles, mai sărac în humus, decât în cazul cernoziomurilor cambice sau argiloiluviale.

Procesul de levigare s-a manifestat, în primul rând, prin spălarea profundă a CaCO3 la adâncimi de 150-200 cm. Faţă de această adâncime de levigare a carbonaţilor, debazificarea complexului adsorbtiv s-a realizat, de regulă, doar până la stadiul eubazic. Este posibil ca bioacumularea şi aporturile eoliene să fi contribuit la aceasta, asigurând un aport de calciu în relaţiile de schimb ale complexului adsorbtiv. Diferenţierea texturală a solurilor nefiind prea mare şi levigarea fracţiei argiloase este relativ redusă.

Sub acţiunea apei şi humusului slab acid de pădure, alterarea materialelor minerale poate să înainteze până la argilizarea silicaţilor, precedată de eliminarea puternică din silicaţi a fierului ca hidroxid coloidal, care se precipită pe locul formării. Fenomenul se manifestă pe profilul solului chiar din orizontul superior. Acest hidroxid


68

suferă, ulterior, o deshidratare parţială şi trece sub formă de sescvioxizi mai puţin hidrataţi, ruginii, de forma goethitului (Fe2O3*H2O) şi chiar a hematitului (Fe2O3) care se acumulează în orizontul A şi B, dând astfel solului culoarea brun-roşcată. Intensitatea coloritului este condiţionată, aşadar, atât de starea de hidratare a fierului, cât şi de conţinutul în fier a materialului parental.

Referitor la culoarea solurilor brun-roşcate, în Oltenia, aceasta se datoreşte în exclusivitate materialului parental, un depozit roşcat, lutoargilos (a cărui grosime este cuprinsă între 12-15 m), ce bordează spre sud Piemontul Getic.

Subdiviziuni. Corespunzător condiţiilor pedogenetice în care s-au format şi evoluat solurile brun roşcate, au fost deosebite:

• sol brun-roşcat tipic (BRti), caracterizat printr-un orizont Ao şi un orizont Bt, având, în partea inferioară şi, cel puţin în pete (în proporţie de peste 50%) în partea superioară, culori în nuanţe de 7,5YR, cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, pe feţele şi în interiorul elementelor structurale (Ao-A/B-Bt-C sau Cca);

• sol brun-roşcat molic (BRmo), asemănător celui tipic, dar cu orizont Am (Am-A/B-Bt-C sau Cca);

• sol brun-roşcat vertic (BRvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic a cărui limită superioară este situată între baza orizontului Ao şi 100 cm adâncime sau numai crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat, care pot urca până la suprafaţă (Ao-A/B-Bty-C sau Cca);

• sol brun-roşcat gleizat (BRgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime (Ao-A/B-Bt-CGo; Ao-A/B-Bt-CGo-Gr);

• sol brun-roşcat pseudogleizat (BRpz) asemănător celui tipic, dar cu orizont W, a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime, sau w, în primii 100 cm (Ao-A/B-Btw-C; Ao-A/B-Btw-BtW-C);

Caracteristici morfologice. Solurile brun-roşcate tipice se caracterizează printr-un profil de tip Ao-A/B-Bt-C bine dezvoltat, orizontul cu carbonaţi situându-se la adâncimi de peste 150-160 cm. Orizontul Ao, cât şi orizontul Bt se diferenţiază în cel puţin două suborizonturi (fig.14):

- Orizontul Ap, reprezentând partea prelucrată a solului, măsoară în jur de 20 cm şi prezintă o culoare brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/2) în stare umedă, brun cenuşiu închis (10YR 4/2) în stare uscată, structură modificată prin cultivare, goluri, pori mici frecvenţi, rădăcini ierboase subţiri frecvente, este friabil în stare umedă, slab coeziv în stare uscată, slab plastic, slab adeziv şi afânat, trecere clară; Fig.14 – Profil de brun roşcat


69

- Orizontul Ao propriu-zis, gros de 7-10 cm, devine brun închis (10YR 3/3) în stare umedă, brun închis (10YR 4/3) în stare uscată, prezintă structură grăunţoasă medie, pori mici frecvenţi, separaţii punctiforme ferimanganice, rădăcini ierboase subţiri frecvente şi este friabil în stare umedă, slab coeziv şi afânat, trecere treptată;

- Orizontul A/B depăşeşte frecvent 15 cm, are o culoare brun gălbui închis (10YR 3) în stare umedă, brun gălbui închis (10YR 5/4) în stare uscată, structură poliedrică subangulară mică-medie şi se prezintă friabil în stare umedă, slab-moderat coeziv în stare uscată, moderat plastic, slab-moderat adeziv, afânat, trecere treptată;

- Suborizontul Bt1, gros de 30-35 cm, este brun închis (7,5YR 3/2), cu pete şi nuanţe brun închise (7,5YR 4/4) în stare umedă, brun (7,5YR 5/4) în stare uscată, are o structură columnoid-prismatică mediu dezvoltată, devine ferm în stare umedă, dur-foarte dur în stare uscată şi conţine pelicule argiloase subţiri continui, care îmbracă la suprafaţă elementele structurale şi bobovine mici rare, trecere treptată;

- Suborizontul Bt2, având o grosime de până la 25 cm, prezintă o culoare brună (7,5YR 4/4) cu pete brun închise (7,5YR 4/2) în stare umedă, brună (7,5 YR 5/4) în stare uscată, aceeaşi structură medie-mare, pelicule argiloase subţiri continui şi se caracterizează printr-o duritate ridicată în stare uscată şi compactitate slabă, trecere treptată;

- Suborizontul Bt3,depăşeşte frecvent 35 cm, prezintă o culoare brună (7,5YR 4/4) în stare umedă, brun-brun intens (7,5YR 4/4-5/4) în stare uscată, structură prismatică, pelicule argiloase subţiri continui, pori mici frecvenţi, separaţii punctiforme ferimanganice rare, compactitate slabă şi o stare moderat adezivă, ferm în stare umedă, dar moderat coeziv-dur în stare uscată, trecere netă;

- Orizontul C, de 60-65 cm grosime, îşi menţine culoarea brună (10YR 4/4) în stare umedă, este astructurat (masiv), friabil în stare umedă, slab coeziv în stare uscată, slab compact şi conţine CaCO3 sub formă de vinişoare şi concreţiuni mici.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Solurile brun-roşcate tipice au o textură diferenţiată pe profil: mijlocie (lutoasă) sau mijlocie fină (lutoargiloasă) în Ao şi fină mijlocie-fină în orizontul Bt. Structura este grăunţoasă medie şi mare în orizontul superior şi columnoid-prismatică mare foarte mare, bine dezvoltate în Bt.

Aceste soluri prezintă proprietăţi fizice, fizico-mecanice şi hidrofizice, mai puţin favorabile în comparaţie cu cernoziomurile argiloiluviale. Sunt afânate în orizontul Ap, dar moderat tasate în Bt, în care densitatea aparentă prezintă valori mijlocii-mari (1,46-1,56 g/cm3). Porozitatea totală se caracterizează în general prin valori mari la suprafaţă (57-59%), dar scade semnificativ pe profil, devenind mică (42-46%) (tabel nr.18).

Indicii de ofilire şi capacitatea de câmp prezintă valori de la mijlocii spre mari (8,4-10,2% şi respectiv 26-30%) în orizonturile Ao şi Bt. Capacitatea de apă utilă a solurilor brun roşcate este mare-deosebit de mare în orizonturile Ap şi Ao (14-25%), dar mică - foarte mică în Bt (3-8%).

Permeabilitatea este mare-foarte mare, de asemenea, în partea superioară a profilului de sol (51-7 mm/h), după care se înrăutăţeşte simţitor la nivelul orizontului Bt (0,20-0,30 mm/h).


70


71

Însuşiri chimice. Solurile brun-roşcate tipice au o reacţie slab acidă (5,8-6,7) şi un conţinut mic de humus chiar de la suprafaţă (2,0-2,6%), raportul C:N prezentând valori cuprinse între 13 şi 19. În ceea ce priveşte CaCO3, acesta a fost levigat până la 135-160 cm şi este prezent sub formă de vinişoare şi concreţiuni (5,0-10,0%) (tabel nr.19).

Capacitatea totală de schimb cationic se caracterizează prin valori mici în orizontul superior (15,3-15,8 me/100 g sol) şi mijlocii începând chiar din A/B (21,12-23,52 me/100 g sol). În cele mai multe cazuri, solurile brun-roşcate tipice au caracter eubazic (85-90%) şi saturat în baze sub adâncimea de 100 cm. Este slab aprovizionat cu substanţe nutritive (N, 0,106-0,122%; P, 11-16 ppm; K, 113-148 ppm).

Însuşiri agroproductive. Fertilitatea solurilor brun roşcate este în general bună. Ele sunt soluri biologic active, cu bioacumulare de tip mull (sub pădure), profunde, de textură mijlocie sau grea, compacte şi greu permeabile în orizontul Bt. Pe terenurile plane-orizontale şi în microdepresiuni, lipsite de drenaj lateral, solurile brun roşcate pot fi afectate de exces periodic de umiditate, îndeosebi datorită apei pluviale.

Solurile brun-roşcate sunt considerate soluri forestiere cu fertilitate ridicată pentru pădurile de şleau de câmpie, dar şi pentru culturile agricole (mai ales porumb). Ele necesită o agrotehnică adecvată şi cantităţi sporite de îngrăşăminte minerale şi organice.

În vederea obţinerii unor rezultate bune de producţie, aceste soluri necesită lucrări agropedoameliorative şi de drenaj superficial (scarificare, modificarea adâncimii arăturii, nivelare de exploatare etc.).

4.2.2. Solurile brune argiloiluviale (BD)

În partea centrală şi vestică a Europei, se întâlneşte, în condiţii de climă temperată şi umedă, un sol asemănător celui brun roşcat, numai că are o culoare brună. Acesta a fost pentru prima oară cercetat şi separat ca tip genetic de sol pe plan mondial de pedologul german Raman. Cercetările ulterioare au arătat însă că asemenea soluri apar şi în alte părţi ale globului.

Definiţie. În sistemul român de clasificare a solurilor, sunt definite printr-un orizont Bt, având orice culoare, cu excepţia celei menţionate la solul brun roşcat, cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale şi cel puţin în primul suborizont.

Răspândire. În ţara noastră, pe hărţile de sol, multă vreme n-au figurat ca unităţi singulare, în schimb apăreau într-o zonă întinsă cu luvisoluri albice (Murgoci Gh., 1911, 1924). Pe harta 1: 1.000.000 (1964), solurile brune argiloiluviale apar sub denumirea de „soluri silvestre brune” şi sunt menţionate mai ales în regiunile deluroase, piemontane şi de podiş ale ţării. Cele mai întinse suprafeţe se întâlnesc în Piemontul getic, Podişul Transilvaniei, Podişul Moldovei, în dealurile piemontane vestice, câmpii piemontane terminale, ca şi în Subcarpaţi (640 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Relieful caracteristic solurilor brune argiloiluviale este cel cu aspect de dealuri şi piemonturi, cu suprafaţa terenului slab-moderat înclinată şi altitudini de până la 600 m.

Materialele parentale ale acestor soluri sunt diferite ca origine, compoziţie granulometrică şi mineralogică şi se deosebesc mult între ele. Acestea sunt


72

reprezentate prin loessuri şi depozite loessoide, luturi, nisipuri şi materiale de natură eluvial-deluvială, rezultate din alterarea diferitelor roci, toate conţinând ceva calciu şi alte elemente bazice.

Clima arealelor cu soluri brune argiloiluviale are caracter temperat continental, iar pe alocuri şi ceva influenţe oceanice subatlantice. Resursele termice variază în limite largi, ca şi cele hidrice. Astfel, temperatura medie anuală este cuprinsă între 7-100C, iar precipitaţiile între 600-1.000 mm, rezultând un indice de ariditate de 35-55.

Vegetaţia sub care s-au format şi dezvoltat cele mai multe din aceste soluri este predominant forestieră, fiind constituită din păduri de foioase, în alcătuirea cărora intră cvercinee ca Quercus cerris, Q.frainetto, Q.petraea şi din păduri de amestec (Q. petraea şi Fagus sylvatica). La parterul pădurilor predomină o vegetaţie ierboasă, în general neacidofilă, din genurile Geranium, Dentaria, Pulmonaria, Lamium etc. În prezent, cea mai mare parte dintre solurile brune argiloiluviale sunt cultivate.

Procese pedogenetice. În condiţiile pedogenetice prezentate mai sus, bioacumularea s-a manifestat cu o intensitate moderată, rezultând un humus de tip mull forestier (alcătuit din acizi huminici şi acizi fulvici). În acelaşi timp, a avut loc şi o alterare intensivă, cu formare de argilă şi hidroxizi de fier coloidal. Prin asocierea humusului cu o parte din coloizii minerali au rezultat complexe argilo-humicoferice, care sub influenţa ionilor de Ca++şi Mg++ au precipitat pe locul formării, rezultând astfel un orizont Ao, deschis la culoare. O altă parte a coloizilor minerali au migrat pe profil şi au dus la formarea orizontului Bt. Indicele de diferenţiere texturală prezintă valori sub 1,4.

Subdiviziuni. Ţinând seama de unele particularităţi morfopedogenetice, cât şi de o serie de însuşiri fizice, chimice şi agroproductive, în cadrul solurilor brune argiloiluviale au fost deosebite mai multe subtipuri, după cum urmează:

• sol brun argiloiluvial tipic (BDti), caracterizat print-un orizont Ao şi un orizont Bt, având în partea superioară, cel puţin în pete (50%), culori în nuanţe de 10YR şi mai galbene, cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale (Ao-A/B-Bt-C sau Cca);

• sol brun argiloiluvial molic (BDmo), asemănător celui tipic, dar cu orizont Am (Am-A/B-Bt-C sau Cca);

• sol brun argiloiluvial vertic (BDvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic, a cărui limită superioară este situată între baza orizontului Ao şi 100 cm adâncime, sau numai crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat, care pot urca până la suprafaţă (Ao-A/B-Bty-C);

• sol brun argiloiluvial rendzinic (BDrz), asemănător celui tipic, dar cu Rrz în primii 150 cm (Ao-A/B-Bt-Rrz);

• sol brun argiloiluvial rodic (BDro), asemănător celui tipic, dar cu orizont Bt, având în partea inferioară şi, cel puţin în pete (50%), în partea superioară culori în nuanţe de 5YR şi mai roşii, cu crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, pe feţele şi în interiorul elementelor structurale (Ao-A/B-Bt-C);

• sol brun argiloiluvial gleizat (BDgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm, sau orizont Gr, având limita superioară sub 125 cm adâncime (Ao-A/B-Bt-CGo; Ao-A/B-Bt-CGo-Gr);


73

• sol brun argiloiluvial pseudogleizat (BDpz), asemănător celui tipic, dar cu orizont W, a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime, sau w în primii 100 cm (Ao-A/B-Btw-Bt-C; Ao-A/B-Btw-BtW-C);

• sol brun argiloiluvial alcalizat (BDac), asemănător celui tipic, sau gleizat, dar cu orizont ac în primii 100 cm, sau orizont na între 20 şi 100 cm (cu excepţia Btna specific soloneţurilor)(Ao-A/B-Btac-C sau CGo; Ao-A/B-Btna-Cca sau CGoac);

• sol brun algiloiluvial litic (BDls), asemănător celui tipic, dar cu orizont R, a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime (Ao-A/B-Bt-R).

Caracteristici morfologice. Conceptul central al solurilor brune argiloiluviale are profil de tipul Ao-Bt-C sau Cca. Orizontul Bt se subdivide în 3 suborizonturi, după culoare, textură şi structură.

- Orizontul Ao este gros de 25-35 cm, prezintă o culoare brun cenuşiu închis (10YR 4/2) în stare umedă şi mai deschis în stare uscată (10YR 4/3), structură grăunţoasă mică sau medie, moderat dezvoltată, este slab adeziv, afânat, poros şi conţine rădăcini ierboase subţiri frecvente, trecere treptată;

- Orizontul de tranziţie A/B de 20-22 cm are o culoare brun cenuşie-brună (10YR 4-5/2-3) în stare umedă, brun (10YR 5/3) în stare uscată, structură poliedrică subangulară mică-medie, slab spre moderat dezvoltată şi se prezintă slab adeziv, slab compact, poros, trecere treptată;

- Suborizontul Bt1 atinge grosimi de 30-32 cm, este de culoare brun gălbui închis (10YR 4/4) în stare umedă şi brun gălbui (10YR 5/4) în stare uscată, are o structură prismatică, adeziv, uşor plastic, compact şi conţine frecvent separaţii punctiforme ferimanganice, trecere treptată;

- Suborizontul Bt2 de 35-40 cm grosime, se prezintă mai deschis la culoare, brun gălbui închis (10YR 4/6) în stare umedă, brun gălbui (10YR 5/4) în stare uscată, la fel de structurat ca şi suborizontul supraiacent, mai adeziv, plastic, compact, poros, trecere treptată;

- Suborizontul Bt3 este dezvoltat pe 20-25 cm grosime, de culoare mai deschisă decât suborizontul Bt2, are o structură columnoidă, adezivitate şi plasticitate moderată, trecere netă;

- Orizontul C apare frecvent la 160-170 cm, este de culoare brun gălbui (10YR 5/6) în stare umedă şi devine gălbui bruniu (10YR 6/6) în stare uscată, masiv, face efervescenţă slabă în masă şi conţine CaCO3 sub formă de vinişoare.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Solurile brune argiloiluviale tipice, ca de altfel şi celelalte subtipuri, au o textură variată întrucât aceasta depinde mult de materialul parental pe care s-au format, însă, de regulă este lutoasă la suprafaţă (30-31% argilă, sub 0,002 mm) şi lutoargiloasă pe profil (33-42%). Indicele de difernţiere texturală este cuprins între 1,3-1,4.

Densitatea aparentă a solurilor brune argiloiluviale tipice este mică-mijlocie în orizontul Ao şi foarte mare la nivelul orizontului Bt (1,61-1,63 g/cm3), fapt confirmat şi de gradul de tasare care prezintă, de asemenea, valori mici-mijlocii la suprafaţă (3-15%) şi foarte mari în restul profilului (20-22%). Coeficientul de ofilire se caracterizează prin valori mijlocii spre mari (adică între 7,7-13,1). Capacitatea de apă în câmp variază între 22-24%, iar capacitatea de apă utilă este mare-foarte mare în orizontul Ao (14-16%) şi scade uşor pe profil devenind mică-mijlocie (10-12%) (tabel nr. 20).


74

Permeabilitatea exprimată prin conductivitate hidraulică se corelează cu celelalte

însuşiri fizice şi hidrofizice, având valori mijlocii doar în orizontul arat (5-6 mm/h), în


75

timp ce pe profil, începând din A/B, scade brusc, devenind foarte mică-extrem de mică (0,2-0,3 mm/h).

Însuşiri chimice. Solurile brune argiloiluviale tipice au o reacţie slab acidă (6,1-6,7), un conţinut mic de humus, distribuit însă pe o adâncime mare (2,1-2,5 în orizontul Ao, 1,2-1,4% în Bt1 şi în jur de 0,8% la nivelul orizontului Bt2) şi o capacitate totală de schimb cationic, cuprinsă între 20-40 me/100 g sol, printre cationii schimbabili predominând Ca++ (50-80%) şi Mg (10-25%). Pe profil, capacitatea totală de schimb cationic prezintă unele variaţii, şi anume, mai redusă în orizontul Ao (20-25 me/100 g sol) şi mai ridicată în orizontul Bt, până la 40-50 me/100 g sol (tabel nr. 21).

Tabel nr. 21

Date chimice privind solurile brune argiloiluviale tipice

Ori-zont

Adânc. în cm

pH Humus (%)

T me/100 g sol

N total (%)

P (Ppm)

K (ppm)

Aop 0-22 6,2 2,3 22,31 0,118 10 94 Ao 22-35 6,1 2,1 22,92 - - - A/B 36-58 6,7 1,6 - 0,094 7 101 Bt1 58-90 6,5 1,4 - - - - Bt2 90-130 - 0,8 - - - - Bt3 130-150 6,7 0,4 - - - -

Gradul de saturaţie în baze (75-80%) situează aceste soluri în categoria celor

eubazice. Din punct de vedere al aprovizionării cu substanţe nutritive solurile brune

argiloiluviale tipice se situează la un nivel scăzut (0,110-0,400% în cazul azotului, între 9-16 ppm în ceea ce priveşte fosforul şi între 70-120 ppm cu potasiu).

Însuşiri agroproductive. Fertilitatea solurilor brune este mai scăzută decât a solurilor brun roşcate, datorită unor însuşiri fizice, hidrofizice şi chimice mai puţin favorabile. Datorită argilozităţii ridicate, pe aceste soluri poate să apară fenomenul de stagnare a apei din precipitaţii. Sunt utilizate în scop agricol, pomiviticol şi silvic. Cu rezultate bune se cultivă grâul, porumbul şi plantele de nutreţ.

Îmbunătăţirea regimului de apă al solurilor brune argiloiluviale se poate realiza prin metode agrotehnice, cum ar fi creşterea adâncimii arăturii, care să permită înmaganizarea în sol a unei cantităţi mai mari de apă şi micşorarea pierderii acesteia prin evapotranspiraţie. În foarte multe cazuri, sunt necesare măsuri de prevenire şi chiar de combatere a eroziunii, iar în vederea ridicării fertilităţii se recomandă aplicarea îngrăşămintelor organominerale. Un randament ridicat îl au gunoiul de grajd şi îngrăşămintele cu azot şi fosfor.

4.2.3. Solurile brun roşcate luvice (podzolite) (RP)

Definiţie. Solul brun roşcat luvic este definit, ca şi solul brun luvic, prin prezenţa orizonturilor El şi Bt, de care se deosebeşte însă prin faptul că orizontul Bt are, în


76

partea inferioară şi cel puţin în pete (în proporţie de peste 50%) în partea superioară, culori în nuanţe de 7,5YR, cu valori şi crome≥ 3,5 (adică mai roşcate) la materialul în stare umedă.

Răspândire. În România, solurile brun-roşcate luvice se întâlnesc în acelaşi areal cu solurile brun roşcate, în partea de sud şi sud-vest a ţării, deci la limita superioară a zonei de formare a cernoziomurilor argiloiluviale, în Oltenia şi Muntenia (225 mii ha).

Condiţiile fizico-geografice. Relieful, în condiţiile căruia s-au format şi evoluat solurile brun roşcate luvice ca şi în cazul solurilor brun roşcate, este predominant alcătuit din câmpii piemontane terminale, plane şi de terase în cadrul cărora ocupă suprafeţe de teren mai slab drenate cu frecvente denivelări, aflate sub influenţa unor cantităţi mai mari de apă ce percolează solul.

Materialul parental este reprezentat prin loess şi depozite loessoide, ca roci caracteristice, dar se pot forma şi pe nisipuri, luturi şi argile.

Clima se caracterizează prin resurse termice şi hidrice asemănătoare cu cele din arealul solurilor brun roşcate (10-110C şi de 550-660 mm precipitaţii), indicele de ariditate în acest caz urcând până la circa 30.

Deşi arealul climatic este comun cu cel al solurilor brun roşcate şi brune argiloiluviale, solurile brun roşcate luvice sunt legate mai mult de arealele mai umede ale zonei, cu condiţii de regim hidric intens percolativ.

Vegetaţia caracteristică solurilor brun roşcate luvice, de regulă, este pădurea de cvercinee, cu toate că în prezent mai mult de jumătate din aceste soluri sunt cultivate. Principalele specii de cvercinee sunt: Quercus frainetto, Q.cerris şi Q.pubescens, cărora li se adaugă Carpinus betulus, Fraxinus angustifolia, Ulmus glabra şi Acer campestre.

În arealele uşor denivelate (microdepresionare), în care apa din precipitaţii stagnează la suprafaţă, în locul pădurii apare o vegetaţie ierboasă caracteristică, reprezentată prin: Gypsophila murallis, Trifolium arvense, Gnaphalium uliginosul şi Graţiola officinalis.

Procese pedogenetice. Solurile brun-roşcate luvice ca şi solurile brune luvice s-au format şi evoluat în condiţii de umiditate mai redusă, de temperatură mai ridicată şi evapotranspiraţie mai puternică decât luvisolurile albice. Evoluând însă sub influenţa unor cantităţi mari de apă, levigarea, debazificarea şi migrarea coloizilor au fost destul de intense, iar solificarea orientată în direcţia formării unui orizont eluvial. În acest fel s-a separat un orizont El, sărăcit în argilă, sescvioxizi şi materie organică, iar sub acesta, un orizont Bt îmbogăţit în argilă, oxizi şi hidroxizi de fier nehidrataţi sau slab hidrataţi. Bioacumularea se manifestă slab, iar în ceea ce priveşte humusul, acesta este mai bogat în acizi fulvici decât în cazul solurilor brun-roşcate.

Carbonaţii se acumulează la adâncime mare (> 150 cm) sau pot lipsi, datorită spălării mai intense a profilului şi materialului parental mai permeabil.

Subdiviziuni. Ca şi solurile brun-roşcate, şi cele brun roşcate luvice cuprind o gamă largă de subtipuri, după cum urmează:

• sol brun roşcat luvic tipic (RPti), caracterizat printr-un orizont Ao, El şi Bt, ultimul având în partea inferioară şi cel puţin în pete (în proporţie de peste 50%) în


77

partea superioară culori în nuanţă de 7,5YR, valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, pe feţele şi în interiorul elementelor structurale (Ao-El-E/B-Bt-C);

• sol brun roşcat luvic vertic (RPvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic, a cărui limită superioară este situată între baza orizontului E şi 100 cm adâncime sau numai crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat, care pot urca până la suprafaţă (Ao-El-E/B-Bty-C);

• sol brun roşcat luvic planic (RPpl), asemănător celui tipic, dar cu schimbare texturală bruscă pe 7,5-15 cm (Ao-El-Bt-C);

• sol brun roşcat luvic gleizat (RPgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime (Ao-El-E/B-Bt-CGo; Ao-El-E/B-BtGo-CGr);

• sol brun roşcat luvic pseudogleizat (RPpz), asemănător celui tipic, dar cu orizont W, a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime sau w în primii 100 cm (Ao-El-E/B-Btw-C; Ao-El-E/B-Btw-BtW-C);

Caracteristici morfologice. Solurile brun roşcate luvice tipice se caracterizează printr-un profil de tipul Ao-El-Bt-C. Orizontul Bt se subdivide, de asemenea, în 2-3 suborizonturi, după textură, culoare şi structură.

- Orizontul Ao prezintă grosimi de 15-20 cm, culoare brună (10YR 4/3) în stare umedă, structură grăunţoasă medie şi mică, moderat dezvoltată, cu numeroase separaţii ferimanganice şi conţine rădăcini ierboase şi lemnoase frecvente, trecere treptat-clară;

- Orizontul El, gros de 10-15 cm, este mai deschis la culoare, brun cenuşiu închis-brun cenuşiu (10YR 5/2-4/2) în stare umedă şi prezintă o structură poliedrică subangulară slab exprimată, conţine rădăcini ierboase subţiri rare şi bobovine mici frecvente, trecere clară;

- Orizontul E/B, gros de 10-15 cm, are o culoare brună cu reflexe brun deschis, structură pliedrică subangulară mijlocie, se prezintă slab plastic, uşor adeziv şi conţine bobovine mici frecvente, trecere clară;

- Suborizontul Bt1, dezvoltat pe 30-35 cm, se prezintă brun-brun închis (7,5YR 4/4-5/4) în stare umedă, moderat plastic şi adeziv moderat compact, are o structură prismatică şi conţine numeroase separaţii ferimanganice punctiforme, trecere treptată;

- Suborizontul Bt2 are grosimi de 25-30 cm, culoare brună cu reflexe roşietice (7,5YR 5/4) în stare umedă, structură columnoid-prismatică, este friabil în stare umedă, moderat plastic, adeziv şi conţine bobovine mici frecvente, trecere treptată;

- Suborizontul Bt3, de 50-60 cm, grosime se caracterizează prin culori de nuanţă uşor roşcată (7,5YR 5/6-5YR 4/4) în stare umedă, structură columnoidă, este friabil în stare umedă, slab-moderat plastic, slab adeziv, slab compact şi conţine atât separaţii, cât şi concreţiuni mici ferimanganice, trecere netă;

- Orizontul C este situat frecvent sub 150-160 cm adâncime sau uneori poate lipsi. Prezintă o culoare brun gălbuie (10YR 5/6) în stare umedă, este nestructurat, friabil, face efervescenţă în masă şi conţine, de regulă, CaCO3 sub formă de vinişoare şi concreţiuni.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Solurile brun roşcat luvic prezintă o textură diferenţiată pe profil: în Ao mijlocie (lutoasă), în El mijlociu-grosieră (lutoasă-nisipolutoasă) sau tot mijlocie, iar în Bt o textură fină, frecvent lutoargiloasă.


78

Structura este în orizontul Ao grăunţoasă, mai slab dezvoltată decât la solul brun roşcat tipic, în orizontul El poliedrică subangulară uşor friabilă, iar în Bt, prismatică-columnoid prismatică.

Conţinutul de argilă al acestor soluri variază între 30-32% în orizontul Ao, între 25-27% în El, după care creşte treptat pe profil. Valorile maxime sunt atinse în suborizontul Bt1 (41-43%), după care încep să scadă (31-36%). Indicele de diferenţiere texturală prezintă valori de 1,4-1,6 (tabel nr. 22).

Valorile scăzute ale densităţii aparente (1,10-1,20 g/cm3) din orizontul Ao şi El reflectă starea de afânare şi porozitate foarte mare a solului. Pe profil densitatea creşte, depăşind 1,55 g/cm3 în orizontul Bt şi, de asemenea, gradul de tasare care ajunge să depăşească 20%.

Coeficientul de ofilire este mare în orizontul superior (15-16%), mijlociu în El (10-11%) şi devine foarte mare la nivelul orizontului Bt în care şi conţinutul de argilă al solului este mai ridicat. În ceea ce priveşte capacitatea de câmp, aceasta prezintă în general valori mijlocii-mari (20-29%), în timp ce capacitatea de apă utilă în toate cazurile este foarte mare în orizontul Ao (16-17%) şi scade treptat pe profil, devenind mică (7-9%), începând din suborizontul Bt2.

Solurile brun roşcate luvice au o permeabilitate foarte mare-mare, doar în orizonturile de suprafaţă şi în C, dar foarte mică în Bt (0,2-0,3 mm/h).

Însuşiri chimice. Solurile brun roşcate luvice tipice au o reacţie moderat acidă (5,4-5,8) şi chiar puternic acidă la nivelul orizontului El (4,5-4,7), după care, pe profil devine treptat slab acidă, până la slab alcalină în orizontul cu carbonaţi (7,9-8,1) (tabel nr. 23).

Conţinutul de humus al acestor soluri este mijlociu spre mare, în cazul celor situate sub pădure (6,4-6,6%), dar prezintă valori mici sub culturi (2,0-2,5%). Ele au o capacitate de schimb cationic în general mică (14-20 me/100 g sol), iar gradul de saturaţie de 70-75% din orizontul de la suprafaţă şi mult mai scăzut din El (37-40%) le situează în categoria celor mezobazice.

Nivelul de aprovizionare cu substanţe nutritive se prezintă relativ satisfăcător în ceea ce priveşte azotul (0,160-0,375%) şi fosforul (43-49 ppm), dar mic-mijlociu cu potasiu (100-150 ppm).


79


80

Însuşiri agroproductive. Solurile brun roşcate luvice prezintă, în general, o fertilitate naturală scăzută. Aceasta se explică prin regimul aerohidric defectuos, caracterizat fie prin exces, fie prin deficit de umiditate, ca urmare a diferenţierii texturale pe profil.

Sunt acoperite într-o proporţie mare cu vegetaţie de pădure (40-50%), ca şi solurile brun roşcate, alcătuită din cvercinee (Quercus cerris, Q.frainetto), dar şi cultivate cu cereale (grâu, porumb), plante leguminoase, plante uleioase, pomi fructiferi (prun, măr, păr, vişin) şi dau rezultate mai slabe decât solurile brun roşcate.

Ca lucrări agrotehnice menite să ducă la îmbunătăţirea fertilităţii acestor soluri sunt de menţionat eliminarea posibilităţii de stagnare a apei în profil, iar alteori irigaţii. Necesită aplicarea de îngrăşăminte organo-minerale, dar şi amendamente calcaroase.

4.2.4. Solurile brune luvice (podzolite) (BP)

Definiţie. Solurile brune luvice sunt soluri argiloiluviale, având ca orizonturi diagnostice El şi Bt, ultimul de orice culoare, cu excepţia celei menţionate la solul brun roşcat luvic.

În clasificările anterioare au fost denumite soluri argiloiluviale brune podzolite, soluri brune de pădure podzolite, soluri silvestre podzolite brune sau soluri brune podzolite argiloiluviale.

Răspândire. Solurile brune luvice au un areal larg. Ele se întâlnesc în regiunile de deal şi de podiş până în regiunea montană inferioară. Mai frecvent apar în Podişul Transilvaniei, Podişul Central Moldovenesc, Podişul Sucevei, Piemontul Getic, Dealurile vestice, ca şi în Subcarpaţi (3550 mii ha).

Condiţiile fizico-geografice. Relieful caracteristic pe care s-au format şi evoluat solurile brune luvice este reprezentat prin suprafeţe plane piemontane, culmi interfluviale cu o energie slabă de relief şi terase.

Materialul parental este diferit, fiind alcătuit din depozite loessoide, luturi, argile şi nisipuri, în general sărace în elemente bazice.

Clima prezintă unele diferenţieri regionale datorită ariei lor largi de răspândire. Astfel, temperatura medie anuală variază între 7-90C, în estul şi sudestul ţări, şi 9-100C, în sud-vest şi vest. Precipitaţiile prezintă, de asemenea, variaţii largi, fiind cuprinse între 550-850 mm anual. În aceste condiţii, solurile se caracterizează printr-un regim hidric intens percolativ, favorabil antrenării pe profil a substanţelor coloidale, iar indicele de ariditate este cuprins între 28-30.

Vegetaţia, aproape în toate cazurile, este constituită din păduri de foioase în amestec (şleau de deal), gorunete, care furnizează o litieră bogată, relativ acidă.

Procese pedogenetice. În solurile brune luvice procesul argiloiluvial se manifestă cu o intensitate mare, determinând caracteristice fizico-chimice deosebite de cele manifestate în cazul solurilor brune argiloiluviale. Astfel, diferenţierea texturală între orizontul eluvial şi iluvial este mai accentuată; indicele de diferenţiere texturală are limite largi, determinate de textura materialului parental, natura mineralogică sau vârsta solurilor. În medie, acest indice are valori de 1,5, comparativ cu solurile brune argiloiluviale la care el coboară sub 1,5.


81

Debazificarea complexului adsorbtiv se produce până la stadiul de eu-mezobazic.

Subdiviziuni. În sistemul român de clasificare au fost deosebite mai multe subtipuri de soluri brune luvice după cum urmează:

• sol brun luvic tipic (BPti), caracterizat printr-un orizont Ao, El şi orizont Bt, având într-unul din suborizonturi, cel puţin în pete (în proporţie de peste 50%) culori în nuanţe de 10YR şi mai galbene cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale (Ao-El-E/B-Bt-C);

• sol brun luvic vertic (BPvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic, a cărui limită superioară este situată între baza orizontului E şi 100 cm adâncime sau numai crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat, care pot urca până la suprafaţă (Ao-El-E/B-Bty-C);

• sol brun luvic planic (BPpl), asemănător celui tipic, dar cu schimbare texturală bruscă pe 7,5-15 cm;

• sol brun luvic rodic (BPro), asemănător celui tipic, dar cu orizont Bt, având în partea inferioară şi cel puţin în pete (în proporţie de 50%) în partea superioară, culori în nuanţe de 5YR şi mai roşii cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, pe feţele şi în interiorul elementelor structurale (nuanţă moştenită de la materialul parental (Ao-El-E/B-Bt-C);

• sol brun luvic litic (BPls), asemănător celui tipic, dar cu orizont R, a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime (Ao-El-Bt-R);

• sol brun luvic gleizat (BPgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr, având limita superioară sub 125 cm adâncime, (Ao-El-E/B-Bt-CGo; Ao-El-E/B-Btr-CGr);

• sol brun luvic pseudogleizat (BPpz), asemănătoare celui tipic, dar cu orizont W a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime sau w în primii 100 cm (Ao-Elw-E/Bw-Btw-C; Ao-Elw-E/Bw-BtW-C).

Caracteristici morfologice. Solurile brune luvice tipice prezintă următoarea succesiune de orizonturi: Ao-El-E/B-Bt-C.

- Orizontul Ao, cu grosimi de 20-25 cm, şi culoare brună cenuşie sau brun cenuşie închisă (10YR 4-5/2) în stare umedă şi brună cenuşie (10YR 5/2) în stare umedă şi brună cenuşie (10YR 5/2) în stare uscată, are o structură grăunţoasă medie şi mică moderat dezvoltată şi prezintă separaţii ferimanganice punctiforme sau sub formă de bobovine mici, cât şi rădăcini ierboase (sau lemnoase sub pădure), trecere treptată;

- Orizontul El prezintă grosimi de 10-20 cm, culoare cenuşiu bruniu sau brun cenuşiu (10YR 4-5/2-4) în stare umedă, brun (10YR 5/3) în stare uscată, structură poliedrică subangulară mică-medie, pudrare cu silice, bobovine foarte mici şi separaţii ferimanganice punctiforme foarte frecvente, rădăcini fine, trecere treptată;

- Orizontul E/B măsoară 12-17 cm, are o culoare brună-brună cenuşie (10YR 4-5/2-3) în stare umedă, mai deschisă în stare uscată, structură poliedrică medie bine definită şi prezintă scurgeri de material cenuşiu-albicios din orizontul supraiacent, bobovine mici, iar trecerea este treptat-clară;


82


83

- Orizontul Bt este dezvoltat pe 60-160 cm, având o culoare brun închisă, brun gălbuie (10YR 4-5/3-4) în stare umedă şi brun gălbui închis (10YR 4/4) în stare umedă, prezintă o structură columnoid-prismatică sau prismatică bine definită, pelicule argiloase pe feţele elementelor structurale şi bobovine mici frecvente, diferenţele de culoare, structură, grad de compactitate şi uneori textură reprezintă criterii pentru subdivizarea acestui orizont în 2-4 suborizonturi;

- Orizontul C apare la adâncimi foarte variate şi prezintă culori brun gălbui închise (10YR 4/6) în stare umedă, conţinut scăzut de CaCO3 şi structură masivă.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Solurile brune luvice prezintă o diferenţiere clară a orizonturilor. Textura acestor soluri este de la lutonisipoasă până la lutoargiloasă şi diferă de la un sol la altul, în funcţie de natura materialului parental. De asemenea, textura variază foarte mult pe profil, fapt evidenţiat şi prin indicii de diferenţiere texturală (Idt) daţi de raportul dintre conţinutul în argilă al orizontului Bt şi Ao. Valoarea acestui raport este cuprinsă între 1,3 şi 2,2. Uneori, valorile ridicate ale indicilor de diferenţiere texturală se datoresc şi bistratificării materialului parental la limita dintre orizontul Bt şi El, de unde şi caracterul planic, la unele dintre aceste soluri.

O textură mai grosieră (chiar nisipolutoasă) se constată la nivelul orizontului El, fapt ce se datoreşte acumulărilor intense de silice reziduală sub formă de nisip cuarţos.

Solurile brune luvice sunt soluri uşor afânate-mijlociu tasate în orizonturile Ao şi El, având densitatea aparentă între 1,25-1,65 g/cm3, dar puternic tasate în orizontul Bt, unde densitatea aparentă variază între 1,50-1,65 g/cm3 (tabel nr. 24).

Capacitatea de câmp se caracterizează prin valori mijlocii-mari (23-28%), în timp ce coeficientul de ofilire este mijlociu în primii 50 cm de la suprafaţă ai solului (7-12%) şi foarte mare începând din orizontul Bt (16-18%). Acestor valori le corespund o capacitate de apă utilă mijlocie-mare în orizonturile de la suprafaţa solului – Ao, El şi EB (11-15%) – şi mică în restul profilului (7-11%).

În ceea ce priveşte permeabilitatea solurilor brune luvice tipice, aceasta este satisfăcătoare tot în orizonturile sărăcite în argilă (1,0-4,0 mm/h) şi extrem de mică-foarte mică în Bt argiloiluvial (0,2-0,3 mm/h).

Însuşiri chimice. Reacţia acestor soluri este în general acidă, valori mai ridicate apar în Ao (5,8-6,2), care scad în orizontul El (pH=5,4-5,7) şi cresc, apoi, în limitele orizontului Bt (6,5-7,0).

Conţinutul de humus este mic la solurile cultivate (1,3-2,5%) şi mai ridicat la cele situate sub vegetaţie de pădure (2,6-4,0%), dar în ambele cazuri scade brusc pe profil. Astfel, în orizontul de suprafaţă apar valori de 1,7-2,5%, apoi începând din orizonturile El şi EB descresc la 1,2-1,5% şi respectiv 0,70-1,0%.

Capacitatea de schimb cationic prezintă valori mici în orizontul de suprafaţă (15-20 me/100 g sol), scade uşor în El, după care, la nivelul orizontului argiloiluvial Bt, devine mijlocie (20-30 me/100 g sol).

În capacitatea de schimb cationic, în toate cazurile, predomină ionii de Ca++ şi H+

(tabel nr. 25).


84

Tabel nr. 25

Date chimice privind solurile brune luvice tipice


pH în

apă

Hu-mus (%)

T me/100 g sol

V (%)

C/N N total (%)

P (ppm)

K (ppm)

Ao 0-20 5,9 1,95 15,77 78,3 12,1 0,109 36 102 El 25-37 5,6 1,27 15,44 70,2 11,0 0,078 10 100 E/B 40-52 6,5 0,96 20,58 71,5 10,1 0,064 - - Bt1 53-79 6,4 0,52 27,1 84,4 - - - - Bt2 79-106 6,6 - - 85,2 - - - - Bt3 106-131 6,8 - - - - - - - Bt4 131-200 7,0 - - - - - - -

Gradul de saturaţie în baze de 60-78% situează solurile brune luvice tipice în

categoria celor mezobazice, acesta este ceva mai ridicat în Ao (70-78%), scade evident în El (60-70%) şi creşte din nou, în orizontul Bt, la peste 80%.

Aprovizionarea cu elemente fertilizante este nesatisfăcătoare în ceea ce priveşte azotul (0,100-0,130%) şi potasiul (100-110 ppm) şi mijlocie în cazul fosforului (20-36 ppm).

Însuşiri agroproductive. Solurile brune luvice prezintă în toate cazurile un nivel de fertilitate scăzut datorită capacităţii lor reduse de a pune la dispoziţia plantelor substanţe nutritive de care acestea au nevoie, cât şi datorită argilozităţii arizontului Bt, care, de regulă, determină stagnarea apei în sol şi deci condiţii nefavorabile de aeraţie pentru dezvoltatrea plantelor de cultură. La acestea se mai adaugă şi aciditatea, ale cărei valori sunt destul de scăzute. Sunt acoperite într-o proporţie de cca 50% cu păduri de cvercinee, fag sau de amestec (Quercus petraea, Fagus silvatica), dar şi cultivate cu cereale, grâu, porumb, ovăz, plante uleioase şi pomi fructiferi.

Îmbunătăţirea fertilităţii acestor soluri impune o serie de măsuri agropedo-ameliorative, printre care sunt de menţionat afânarea în profunzime prin lucrări de scarificare sau schimbarea periodică a adâncimii de arat, care să ducă la pătrunderea mai completă a apei din precipitaţii, cât şi la conservarea ei în sol, benefică pentru perioade secetoase.

Sporirea capacităţii de producţie a solurilor brune luvice, în general, se poate realiza prin aplicarea de îngrăşăminte chimice cu N, P, K, cât şi gunoi de grajd, iar când pH-ul prezintă valori sub 6, se recomandă şi amendamente calcaroase.

4.2.5. Luvisolurile albice (SP)

Dintre argiluvisoluri, luvisolul albic reprezintă termenul cel mai evoluat al solurilor brune argiloiluviale. Până nu demult, acest sol era denumit sol podzolit argiloiluvial, iar procesul de formare se numea podzolire argiloiluvială. Din anumite consideraţii (în literatura internaţională, denumirea de podzol şi podzolire au alte semnificaţii), în locul acestora s-a preferat denumirile de soluri luvice, procese luvice (luv=a spăla), denumiri care exprimă corect caracteristicile proceselor şi solurilor respective.


85

Definiţie. Luvisolurile albice sunt soluri argiloiluviale, definite printr-un orizont Ea (eluvial albic) şi Bt (B argiloiluvial), cu excepţia solurilor care prezintă schimbare texturală bruscă pe cel mult 7,5 cm.

Răspândire. Luvisolurile albice se întâlnesc în aceleaşi areale cu solurile brune luvice şi ocupă suprafeţe reprezentative în Piemontul getic, Podişul Sucevei, Dealurile Silvaniei, Dealurile piemontane vestice, într-o serie de depresiuni ca Baia Mare, Oaş, Beiuş şi Făgăraşi, precum şi pe terasele superioare din zonele umede ale Oltului, Mureşului, Someşului, Argeşului şi Jiului (1.100 mii ha).

Condiţiile fizico-geografice. Relieful pe care s-au format luvisolurile albice este alcătuit în cele mai multe situaţii prin suprafeţe orizontale sau slab înclinate, reprezentând interfluvii şi terase.

Materialul parental, la rândul său, este constituit predominant din eluvii argiloase, lutoargiloase, nisipoase, deluvii, precum şi sedimente de natură aluvială, în general, foarte sărace sau lipsite de calciu sau minerale feromagneziene, deci cu caracter acid, care au favorizat atât debazificarea, cât şi migrarea intensă a colozilor.

Clima, sub influenţa căreia s-au dezvoltat aceste soluri, se caracterizează prin resurse hidrice relativ ridicate (600-800 mm) şi resurse termice foarte variate, cuprinse între 70 şi 100C, evapotranspiraţia potenţială nedepăşind precipitaţiile. Indicele de ariditate prezintă valori de 34-55.

Vegetaţia nativă este reprezentată prin păduri de Quercus petraea şi Fagus silvatica şi, doar cu totul local, prin păduri de cvercinee pure (Quercus cerris şi Q.frainetto). În ceea ce priveşte vegetaţia ierboasă, aceasta este alcătuită mai ales din specii acidofile, favorabile orientării solificării în direcţia formării orizonturilor Ea şi Bt argiloiluvial.

Procese pedogenetice. Ca urmare a litierei mai bogate în lignină şi subsatnţe tanante, cât şi datorită climei, de regulă mai umedă şi mai rece, microorganismele nu reuşesc să descompună complet resturile organice de la un an la altul. Astfel, la suprafaţa solului se dezvoltă un orizont organic subţire bogat în acizi fulvici. Aceştia sunt antrenaţi pe profil şi determină dispersarea şi migrarea argilei, precum şi modificări calitative la nivelul reţelei cristaline. Are loc o degradare incipientă a argilei, în urma căreia rezultă silice (SiO2)şi hidroxizi de fier (Fe2O3) şi aluminiu (Al2O3). Silicea rămâne pe locul formării, ca pulbere, determinând formarea orizontului Ea, în timp ce hidroxizii sunt antrenaţi de apa din precipitaţii încărcată cu acizi fulvici, spre baza profilului de sol, rezultând orizontul argiloiluvial Bt, de regulă mai profund şi mai argilos decât la solurile brune luvice. Prin urmare, formarea luvisolurilor albice constă în debazificarea accentuată a complexului coloidal, locul bazelor schimbabile fiind luat într-o proporţie mare de H+ şi Al+++ (ioni ce imprimă solului o aciditate pronunţată).

Subdiviziuni. Datorită unor particularităţi morfologice fizice şi chimice, luvisolurile albice cuprind mai multe subtipuri:

• luvisol albic tipic (SPti), având orizonturi Ea şi Bt, ultimul cu culori în nuanţe mai galbene decât 5YR, cel puţin în partea inferioară (Ao-Ea-E/B-Bt-C);

• luvisol albic vertic (SPvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic a cărui limită superioară este situată între baza orizontului E şi 100 cm adâncime sau numai


86

crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat, care pot urca până la suprafaţă (Ao-Ea-E/B-Bty-C);

• luvisol albic planic (SPpl), asemănător celui tipic, dar cu schimbare texturală bruscă pe 7,5-15 cm (Ao-Ea-E/B-Bt-C);

• luvisol albic glosic (SPgl), asemănător celui tipic, dar cu E+B (Ao-Ea-E+B-Bt-C); • luvisol albic rodic (SPro), asemănător celui tipic, dar cu Bt având în partea

inferioară şi, cel puţin în pete (în proporţie de peste 50%), în partea superioară culori în nuanţe de 5YR şi mai roşii, cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, pe feţele şi în interiorul elementelor structurale (nuanţă roşie moştenită de la materialul parental) (Ao-Ea-E/B-Bt-C);

• luvisol albic gleizat (SPgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime (Ao-Ea-E/B-Bt-CGo; Ao-Ea-E/B-Bt-BtGo-CGo; Ao-Ea-E/B-Bt-BtGo-CGr);

• luvisol albic pseudogleizat (SPpz), asemănător celui tipic, dar cu orizont W, a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime, sau w în primii 100 cm (Ao-Ea-Btw-C; Ao-Eaw-E/Bw-BtW-Btw-C);

• luvisol albic pseudogleic (SPpg), asemănător celui tipic, dar cu orizont W, acărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime, grefat pe orizont B (Aow-Eaw-E/Bw-BtW-C);

• luvisol albic alcalizat (SPac), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu Btac (Ao-Ea-Btac-C sau CGo);

• luvisol albic litic (SPls), asemănător celui tipic, dar cu R a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm (Ao-Ea-E/B-Bt-R).

Caracteristici morfologice. Conceptul central al luvisolurilor albice prezintă profil de tip Ao-Ea-E/B-Bt-C (fig.15):

- Orizontul Ao, gros de 15-20 cm, are o culoare brună (10YR 4/3) în stare umedă, brun cenuşiu deschis (10YR 6/2) în stare uscată, structură grăunţoasă-poliedrică mică, este friabil în stare umedă, slab-moderat coeziv în stare uscată, neplastic, neadeziv, afânat şi conţine rădăcini ierboase şi lemnoase subţiri frecvente, trecere clară;

- Orizontul Ea, de 10-15 cm grosime, prezintă o culoare brun gălbui deschis (10YR 6/4) în stare umedă şi cenuşiu deschis (10YR 7/2) în stare uscată, structură poliedrică subangulară, este friabil în stare umedă, slab-moderat coeziv în stare uscată, slab adeziv, slab plastic, afânat-slab compact şi conţine separaţii ferimanganice punctiforme, rădăcini ierboase şi lemnoase frecvente, trecere clară;

- Orizontul E/B, dezvoltat pe 15-25 cm, este de culoare brun gălbui închis (10YR 4/6) în stare umedă, brun pal (10YR 6/3) în stare uscată, cu pete cenuşii pe feţele elementelor structurale şi chiar în interior, are o structură poliedrică subangulară mijlociu dezvoltată, se prezintă friabil în stare umedă, dur în stare uscată, slab compact, moderat plastic şi adeziv, conţine separaţii ferimanganice punctiforme foarte frecvente, rar bobovine, pori mici frecvenţi, rădăcini lemnoase subţiri frecvente, trecere clară;


87

Fig.15 – Profil de luvisol albic


88


89

- Orizontul Bt, 50-80 cm grosime, are o culoare brun gălbui închis (10YR 4/4) în stare umedă, brun gălbui deschis (10YR 6/4) cu pete cenuşii în stare uscată, structură prismatică, se prezintă friabil în stare umedă, dur în stare uscată, moderat plastic, foarte compact şi conţine separaţii şi bobovine mici ferimanganice, pori mici foarte frecvenţi şi rădăcini lemnoase subţiri rare, trecere netă;

- Orizontul C, de 60-80 cm grosime, este brun oliv (2,5Y 4/4) cu pete de nuanţă gălbuie (10YR 5/6) în stare umedă şi bruniu cenuşiu deschis cu pete brun gălbui deschis (2,5Y 6/2-6/4) în stare uscată, astructurat, masiv, friabil în stare umedă, moderat coeziv în stare uscată, moderat plastic, moderat adeziv, slab compact, conţine separaţii ferimanganice punctiforme şi CaCO3 sub formă de vinişoare şi pungi friabile.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Luvisolurile albice tipice au o textură diferenţiată pe profil: în orizontul superior este mijlocie, la nivelul orizontului Ea, conţinutul de argilă scade evident, iar în Bt, acesta creşte simţitor, textura devenind mijlociu-fină-fină (tabel nr. 26). Comparativ cu solul brun luvic, prezintă o diferenţiere texturală mai accentuată, în cele mai multe cazuri conţinutul de argilă în orizontul Bt dublându-se faţă de Ao.

Structura în orizontul superior este grăunţoasă-poliedrică mică instabilă, lipseşte sau se prezintă poliedrică subangulară în Ea, ca în orizontul Bt argiloiluvial să devină prismatică.

Diferenţierea texturală mai accentuată, cât şi structură slab exprimată în partea superioară a profilului de sol au determinat proprietăţi fizice, fizico-mecanice şi hidro-fizice şi de aeraţie mai puţin favorabile în comparaţie cu solul brun luvic. Densităţii apa-rente extrem de mici în orizontul Ao (< 1,00 g/cm3), îi corespunde o stare de afânare foarte pronunţată (-18…30%) şi o rezistenţă mică la penetrare (20-25 kgf/cm2). Coefi-cientul de ofilire prezintă valori mici la suprafaţă (6,0-8,2%), mijlociu-mari pe profil (13-16%), invers decât capacitatea de câmp (26-28% în Ao şi sub 26% în Bt). În ceea ce priveşte capacitatea de apă utilă, aceasta este mare şi chiar extrem de mare (18-22%).

Permeabilitatea, exprimată prin conductivitatea hidraulică este mare, doar la suprafaţă, în primii 25-30 cm şi foarte mică în Bt.

Însuşiri chimice. Deşi asemănătoare, solurilor brune luvice, luvisolurile albice se deosebesc şi sub raportul însuşirilor chimice şi al proprietăţilor trofice. Reacţia acestor soluri este puternic acidă la suprafaţă (4,5-5,0), moderat acidă în orizontul Bt, dar slab-moderat alcalină în Ck, unde conţinutul de CaCO3 este extrem de mare (14-18%) (tabel nr. 27).

Tabel nr. 27

Date chimice privind luvisolurile albice tipice Ori-zont

Adânc. (cm)

pH (în

apă)

Hu-mus %

C/N SB (me/ 100 g sol)

T (me/ 100 g sol)

V % Nt % P ppm K ppm

Ao 3-19 4,5 17,8 18,6 2,36 17,97 13,1 0,652 39 337 Ea 19-28 4,9 3,5 21,8 1,96 11,25 17,5 0,110 7 62 EB 28-40 5,0 1,1 16,1 6,01 20,34 29,6 0,048 4 50 BE 40-55 5,0 0,7 13,5 11,1 21,91 50,7 0,036 1 114


90

Bt 55-90 5,7 0,8 14,7 18,04 19,75 91,3 0,036 4 159 Ck1 90-150 8,4 - - 20,9 - 100,0 - - -

În ceea ce priveşte conţinutul de humus, se constată conţinuturi mari doar sub folosinţă silvică (10-18%), în timp ce sub culturi abia dacă atinge 2% şi este alcătuit din acizi fulvici (deci este de calitate inferioară). Sunt soluri moderat până la puternic nesaturate în baze, atingând valori minime în orizonturile Ao şi Ea (13-17%). Adesea, conţin aluminiu mobil în cantităţi ce devin toxice pentru plantele de cultură şi pot prezenta fenomene de imobilizare a fosforului, prin formare de fosfaţi de aluminiu şi de fier insolubili.

În privinţa aprovizionării cu substanţe nutritive, se constată că acestea sunt conţinute în cantităţi foarte mici.

Însuşiri agroproductive. Luvisolurile fac parte din categoria solurilor cu fertilitate scăzută şi aceasta datorită proprietăţilor fizice, chimice şi de troficitate mai puţin favorabile. Au o structură mai puţin bună, conţinut scăzut de humus şi o aprovizionare cu nutrienţi necorespunzătoare. La toate acestea, se mai adaugă şi regimul aerohidric defectuos. Fiind situate în zone cu climat umed şi foarte umed şi având o permeabilitate mică, apa din precipitaţii pătrunde adânc în profilul de sol, la suprafaţă apa ajungând adesea să băltească.

În condiţii naturale, luvisolurile albice sunt mai puţin favorabile creşterii plantelor. Unele rezultate se obţin prin folosirea pentru păşuni şi fâneţe. Mai pot fi cultivate cu cartofi, secară, ovăz, precum şi cu unele specii pomicole (prun, măr şi păr).

Pentru ridicarea gradului de fertilitate, luvisolurile albice tipice au nevoie în general de o serie de măsuri şi lucrări agrotehnice care să ducă la adâncirea treptată a orizontului arat, care să permită pătrunderea mai adâncă a apei din precipitaţii în sol, cât şi la conservarea acesteia pentru perioadele secetoase.

În vederea corectării reacţiei, se impune aplicarea de amendamente calcaroase în doze corespunzătoare.

Pentru creşterea fertilităţii luvisolurilor albice, se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice la 2-3 ani, în cantitate de 30-40 t/ha, precum şi îngrăşăminte chimice cu azot, fosfor şi potasiu, anual în raport cu cerinţele plantelor de cultură.

4.2.6. Planosolurile (PL)

Definiţie. Separate relativ recent ca tip aparte în ţara noastră, planosolurile aparţin, de asemenea, argiluvisolurilor, fiind definite prin orizonturile El sau Ea şi Bt, cu schimbare texturală bruscă pe profil între E şi Bt pe cel puţin 7,5 cm. În clasificările anterioare aceste soluri au fost incluse la solurile podzolice.

Răspândire. Aria de răspândire a planosolurilor corespunde cu aceea a luvisolurilor albice şi a solurilor brune luvice, în care apar insular. Pe suprafeţe mai mari, se întâlnesc în Piemontul Getic şi Dealurile premontane vestice, în depresiunile Baia Mare şi Oaş, ca şi pe terasele înalte (din zonele umede) ale Argeşului, Oltului şi Mureşului (5 mii ha).

Condiţiile fizico-geografice. Având acelaşi areal de răspândire cu luvisolurile albice şi solurile brune luvice, condiţiile de formare sunt practic aceleaşi.


91

Relieful. În cadrul diferitelor unităţi şi forme de relief (piemont, deal, terase), planosolurile ocupă numai suprafeţe plane, orizontale, lipsite de drenaj extern şi cu drenaj intern slab.

Materialul parental este alcătuit din depozite loessoide, argile şi luturi, uneori bistratificate, sărace în elemnte bazice.

Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale, cuprinse între 7-90C şi precipitaţii de 600-700 mm. În toate situaţiile, precipitaţiile depăşesc evapotranspiraţia, ceea ce conferă solului un regim hidric percolativ, iar indicele de ariditate urcă până la 55 (34-55).

Vegetaţia nativă este reprezentată predominant prin păduri de gorun (Quercus petraea) şi fag (Fagus silvatica) ori de amestec (Q.petraea şi Fagus silvatica), cu specii ierboase iubitoare de umezeală.

Procese pedogenetice. În condiţiile prezentate mai sus, solificarea este orientată tot în direcţia formării de orizont E şi Bt, ca şi în cazul luvisolurilor sau solurilor brune luvice, cu deosebirea că trecerea între aceste orizonturi nu se mai realizează treptat, ci aproape „brusc”, pe parcursul a mai puţin de 7,5 cm.

Schimbarea texturală abruptă dintre orizontul E şi Bt apare, în acest caz, ca rezultat al eluvierii-iluvierii manifestate în condiţii specifice de drenaj extern şi intern slab. Particulele fine antrenate din orizontul de eluviere sunt depuse imediat sub acesta. După unele date, schimbarea texturală abruptă ar putea fi determinată şi de caracterul bistratificat al materialelor parentale; cel de deasupra cu textură medie (lutonisipoasă-lutoasă), iar cel subiacent cu textură fină (lutoargiloasă-argiloasă).

Subdiviziuni. Ca urmare a drenajului necorespunzător, cât şi schimbării texturale bruşte, planosolurile sunt intens afectate de procesul de pseudogleizare. De asemenea, prezenţa apei freatice la mică adâncime poate determina procese de gleizare în profilul de sol, iar argilozitatea foarte ridicată a orizontului Bt face posibilă apariţia pe profil a crăpăturilor şi feţelor oblice de alunecare, deci a vertisolajului. Pornind de la aceste particularităţi pedogenetice, au fost deosebite la nivel de subtip următoarele subdiviziuni:

• planosol tipic (PLti) cu orizonturi Ao, El şi Bt, schimbare texturală bruscă pe cel mult 7,5 cm, inclusiv W (grefat pe B), a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime, sau w în primii 100 cm (Aow-Elw-Ebw-Btw-C; Ao-Elw-Ebw-Btw-BtW-C);

• planosol molic (PLmo), asemănător celui tipic, dar cu orizont Am (Am-Elw-E/Bw-Btw-C; Am-Elw-E/Bw-Btw-BtW-C);

• planosol vertic (PLvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic a cărui limită superioară este situată între baza orizontului E şi 100 cm adâncime sau numai crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat, care pot urca până la suprafaţă (Aow-Elw-E/Bw-Btwy-C);

• planosol albic (PLal), asemănător celui tipic, dar cu orizont Ea (Ao-Eaw-E/Bw-Btw-BtW-C; Ao-Eaw-E/Bw-Btw-C);

• planosol gleizat (PLgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime (Aow-Elw-E/Bw-Btw-CGo; Aow-Elw-E/Bw-Btw-BtGo-CGr);


92

• planosol pseudogleic (PLpg), asemănător celui tipic, dar cu orizont W, a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime, grefat pe orizontul B (Aow-Elw-E/Bw-BtW-Bt-C).

Caracteristici morfologice. Conceptul central al planosolurilor prezintă profil de tipul Aow-Elw-E/Bw-Btw (uneori şi BtW)-C (fig. 16):

Fig.16 – Profil de planosol - Orizontul Aow, cu grosimi sub 20 cm şi culoare brună (10YR5/3) în stare

umedă, brun-brun pal (10YR 5/3-6/3) în stare uscată, structură modificată prin cultivare, este foarte friabil în stare umedă, slab coeziv în stare uscată, slab adeziv, slab compact şi conţine rădăcini ierboase foarte subţiri şi separaţii ferimanganice punctiforme, trecere treptat-clară;


93

- Orizontul Elw, gros de 10-15 cm, îşi menţine culoarea brună (10YR5/3) în stare umedă, dar se deschide în stare uscată, devenind brun-pal (10YR 6/3) cu pete cenuşii, prezintă o structură poliedric subangulară slab dezvoltată, este friabil în stare umedă, slab coeziv în stare uscată, slab adeziv şi conţine, pe lângă rădăcini ierboase foarte subţiri, separaţii punctiforme ferimanganice şi bobovine mici, relativ frecvente, trecere treptat-clară;

- Orizontul E/Bw, de 5-7 cm grosime, este de culoare brun gălbui (10YR 5/4) cu pete brune şi cenuşii (10YR 5/3) în stare umedă, brun gălbui (10YR 5/4) în stare uscată, prezintă structură poliedrică angulară, mediu dezvoltată şi devine moderat plastic, moderat adeziv, slab compact, conţine bobovine mici rare, trecere netă;

- Orizontul Btw, gros de peste 120 cm, este subdivizat în două până la patru suborizonturi: Primul suborizont, Btw1 (de 30-35 cm grosime), are culoare brun închis-brun cenuşiu (10YR 3/3-4/2) în stare umedă şi brun închis (10YR 4/3) în stare uscată, structură columnoid-slab prismatic, este friabil în stare umedă, dar foarte dur în stare uscată, moderat adeziv şi prezintă pelicule argiloase şi feţe de alunecare, trecere treptată;

- Următorul suborizont, Btw2, (de 20-25 cm grosime) se prezintă brun închis (10YR3/3) în stare umedă, brun (10YR4/3) în stare uscată, columnoid-prismatic, ferm în stare umedă, dur în stare uscată, moderat plastic, moderat adeziv, pelicule argiloase subţiri continui, bobovine mici-medii relativ frecvente, trecere treptată;

- Suborizontul Btw3 (de 40-45 cm grosime) gălbui-brun gălbui închis (10YR 5/4-4/4) în stare umedă, brun gălbui (10YR 5/4) cu pete brune (10YR 5/3) în stare uscată, prezintă o structură columnoidă medie, moderat dezvoltată, este ferm în stare umedă, foarte dur în stare uscată, moderat plastic şi adeziv, compact, conţine pori mici şi mijlocii frecvenţi, pelicule argiloase subţiri continui şi bobovine mici frecvente, trecere treptată;

- Suborizontul Btw4 (de 30-35 cm grosime), are o culoare brun gălbui (10YR 5/4) cu pete brun cenuşii (10YR 5/2) în stare umedă, brun gălbui (10YR 5/6) în stare uscată, structură prismatică medie slab dezvoltată, este ferm în stare umedă, dur în stare uscată, prezintă pori mici frecvenţi, pelicule argiloase subţiri continui şi bobovine mici rare, trecere netă;

- Orizontul C, apare frecvent la adâncimi de 175-180 cm, are o culoare brun gălbui (10YR 5/4) cu pete brune (10YR 5/3) în stare umedă, brun gălbui (10YR 5/6) cu reflexe brun gălbui deschis (10YR 6/4) în stare uscată, este masiv, friabil în stare umedă, moderat coeziv, slab compact şi conţine concreţiuni mici, rare de CaCO3.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Planosolurile tipice au o textură diferenţiată pe profil, în orizontul superior aceasta este mijlocie (luto-nisipoasă sau lutoasă), la nivelul orizontului eluvial conţinutul de argilă continuă să scadă uşor, după care începe să crească semnificativ, aproape dublându-se în orizontul Bt (58-60%). Densitatea aparentă se caracterizează prin valori mici în orizontul Ao (120-125 g/cm3) şi Elw (1,30-1,40 g/cm3), dar mari în restul profilului (1,46-1,60 g/cm3). Acestor valori ale densităţii aparente le corespund grade diferite de tasare, de la netasat (-8…0%) până la puternic tasate (20-25%), în orizontul Btw4 (tabel nr. 28).


94


95

În general, planosolurile au o capacitate de câmp pentru apă mică-mijlocie

(20-25%), un coeficient de ofilire foarte mic-mic în orizonturile Ao şi Elw (-7-7%) şi mare-foarte mare la nivelul orizontului Bt, o capacitate de apă utilă foarte mare la partea superioară a profilului de sol (13-18%) şi din ce în ce mai scăzută în orizontul Btw (5-8%).

Permeabilitatea se caracterizează prin valori mijlocii, doar în orizontul Ao (2,0-2,5 mm/h), după care devine foarte mică (0,2-0,4 mm/h).

Însuşiri chimice. Faţă de solurile brune luvice şi de luvisolurile albice planosolurile prezintă proprietăţi chimice şi de troficitate mai puţin favorabile. Au un pH slab acid în orizontul superior (6,0-6,3), dar moderat acid în El (5,6-5,8) şi un grad de saturaţie, de asemenea, mai ridicat, în orizontul Ao (80-86%), scade uşor în orizontul eluvial (70-75%), după care creşte din nou pe profil (88-98%).

Sunt slab aprovizionate cu humus (2,0-2,5%), în alcătuirea acestuia predominând acizii fulvici. La planosolurile în profilul cărora, la nivelul orizontului Btw, este prezent şi un orizont melanic de culoare mai închisă, se constată şi o creştere uşoară de humus (tabel nr. 29).

Capacitatea de schimb cationic variază mult pe profil, fiind foarte mică în orizonturile Ao şi El (6-9 me/100 g sol), de regul, cu un minim, la nivelul orizontului El, după care cresc la valori ce sunt cuprinse între 16-30 me/100 g sol.

Conţinutul în azot total al planosolurilor este mic (0,100-0,135%), cel de fosfor foarte mic (1-7 ppm), iar cel de potasiu, în general mic (110-130 ppm).

Însuşiri agroproductive. Fertilitatea planosolurilor este în general foarte scăzută. Fiind situate în zone umede, pe terenuri plane-orizontale şi, în plus, prezentând schimbare texturală abruptă şi, deci, permeabilitate extrem de redusă, adesea apa din precipitaţii ajunge să băltească la suprafaţa solului. La scurt timp după căderea ploii, apa se evaporă, iar plantele suferă din cauza lipsei de apă. Aşadar, creşterea plantelor ajunge să fie stânjenită frecvent în cursul perioadei de vegetaţie, când de excesul, când de deficitul de umiditate.

Deficienţelor de mai sus li se mai adaugă aciditatea pronunţată, conţinutul scăzut de humus şi aprovizionarea necorespunzătoare cu substanţe nutritive.

În agricultură, sunt folosite pentru fâneţe şi păşuni, dar şi pentru vegetaţie forestieră (Quercus petraea). Acolo unde au fost aplicate unele măsuri agropedoameliorative, sunt cultivate cu cereale (grâu) şi porumb sau plantate chiar cu pomi fructiferi.

Ameliorarea planosolurilor se realizează, în primul rând, printr-o bună aerisire şi evacuarea excesului de umiditate (drenare), precum şi prin aplicarea amendamentelor calcaroase, însoţită de aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale.


96

4.3. Cambisolurile

Grupează solurile la care elementul diagnostic esenţial îl constituie prezenţa în profil a orizontului B cambic (Bv), cum sunt: solurile brune eu-mezobazice, solurile roşii (terra rossa) şi solurile brune acide. Diferenţa la nivel de tip s-a făcut pe criteriul gradului de saturaţie în baze (V), mai mare sau egal cu 55%, şi al nuanţei, culori, valori şi crome ≥ 3,5 în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale.

4.3.1. Solurile brune eu-mezobazice (BM)

Definiţie. Tipul de sol brun eu-mezobazic este definit prin prezenţa unui orizont Bv, având V≥ 55% şi cel puţin în partea superioară sau puţin în pete (în proporţie de peste 50%) culori în nuanţe mai galbene decât 5YR, cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale.

Denumirea de eu-mezobazic se referă la starea bună de saturaţie în cationi bazici adsorbiţi.

Răspândire. În cele mai frecvente cazuri se asociază cu solurile brune acide şi solurile brune luvice şi apar pe suprafeţe însemnate în: zona subcarpaţilor, dealurile piemontane vestice, Podişul Transilvaniei şi în Piemontul Getic. Pe suprafeţe mai mici, se întâlnesc şi în zonele montane (1370 mii ha).

Condiţiile fizico-geografice. Solurile brune eu-mezobazice s-au format în condiţii de mediu foarte variat. Relieful este reprezentat prin interfluvii relativ înguste cu pante slab-moderat înclinate şi mai rar se întâlnesc pe unele suprafeţe plane în cuprinsul unor câmpii înalte ori pe terase.

Materialul parental este alcătuit în cea mai mare parte din deluvii provenite din dezagregarea şi alterarea diferitelor roci sedimentare consolidate sau neconsolidate, bogate în minerale calcice, a unor roci magmatice bazice sau neutre şi chiar din şisturi cristaline.

Clima. Datorită arealului larg de răspândire, clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 50 şi 90C şi precipitaţii care urcă până la circa 1.000 mm (600-1.000 mm). În acest caz, indicii de ariditate prezintă valori cuprinse între 34-55.

De regulă, media precipitaţiilor depăşeşte evapotranspiraţia potenţială şi, deci, regimul hidric al solurilor brune eu-mezobazice în toate situaţiile este de tip percolativ.

Vegetaţia nativă sub care s-au format aceste soluri este alcătuită din păduri de făgete, gorun, fag-gorun, fag-răşinoase, sub care se întâlneşte o bogată vegetaţie ierboasă neacidofilă, dominată de speciile Asperula odorata, Allium ursinum, Dentaria bulbifera, Lamium galeobdolon etc.

Procese pedogenetice. Condiţile de mediu prezentate mai sus favorizează transformarea resturilor organice în humus, relativ saturat în baze, alcătuit din acizi huminici bruni, care în prezenţa ionilor de calciu şi magneziu formează compuşi complecşi cu mineralele argiloase şi ionii de fier.

Un rol important în mersul solificării îl au elementele bazice din materialul parental. Acestea frânează procesul de debazificare şi levigare, având totodată o acţiune coagulatoare asupra complexelor argiloferihumice. Migrarea coloizilor argiloşi


97

fiind frânată nu se formează un orizont argiloiluvial Bt, ci se creează posibilitatea apariţiei orizontului cambic Bv.

Subdiviziuni. Condiţiile pedogenetice variate ale arealului solurilor brune eu-mezobazice au condus la formarea mai multor subtipuri, după cum urmează:

• sol brun eu-mezobazic tipic (BMti), caracterizat printr-un orizont Ao şi Bv, ultimul având V≥ 55% şi, cel puţin în partea superioară sau cel puţin în pete (în proporţie de peste 50%) culori în nuanţe mai galbene decât 5YR, cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale (Ao-A/B-Bv-C);

• sol brun eu-mezobazic molic (BMmo), asemănător celui tipic, dar cu Am (Am-A/B-Bv-C);

• sol brun eu-mezobazic vertic (BMvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic, a cărui limită superioară este situată între baza orizontului Ao şi 100 cm adâncime sau numai crăpături de orizont veric în intervalul menţionat care pot ajunge până la suprafaţă (Ao-A/By-Bvy-C);

• sol brun eu-mezobazic rendzinic (BMrz), asemănător celui tipic, dar cu Rrz în primii 150 cm (Ao-A/B-Bv-Rrz);

• sol brun eu-mezobazic pseudorendzinic (BMpr), asemănător celui tipic, dar cu Cpr în primii 150 cm (Ao-A/B-Bv-Cpr);

• sol brun eu-mezobazic andic (BMan), asemănător celui tipic, dar cu material amorf (provenit din roca sau materialul parental) prezent, fără a fi dominant în complexul adsorbtiv, cel puţin în unul dintre orizonturi (Ao-A/B-Bv-C);

• sol brun eu-mezobazic litic (BMls), asemănător celui tipic, dar cu R, a cărui limită superioară este situată între 20-50 cm (Ao-A/B-Bv-R);

• sol brun eu-mezobazic gleizat (BMgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime (Ao-A/B-Bv-CGo; Ao-A/B-BvGo-CGr);

• sol brun eu-mezobazic pseudogleizat (BMpz), asemănător celui tipic, dar cu orizont W (grefat pe B), a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime, sau w în primii 100 cm (Aow-A/Bw-Bvw-Bv-C; Ao-A/Bw-Bvw-BvW-C);

• sol brun eu-mezobazic salinizat (BMsc), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 şi 100 cm (Ao-A/B-Bvsc-C sau CGo; Aosc-A/Bsc-Bvsc-C sau CGo);

• sol brun eu-mezobazic alcalizat (BMac), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont ac în primii 100 cm sau orizont na între 20 şi 100 cm (Ao-A/B-Bvac-C sau CGo; Ao-A/B-Bvac-CnaGo).

Caracteristice morfologice. Solurile brune eu-mezobazice tipice prezintă un profil Ao-A/B-Bv-C moderat-profund dezvoltat, având următoarele caracteristici morfologice:

- Orizontul Ao gros de 12-15 cm, de culoare brun cenuşiu închis (10YR 4/2) în stare umedă, brun (10YR 4/3) în stare uscată, are o structură glomerulară relativ stabilă, este friabil, poros, afânat şi conţine rădăcini ierboase subţiri frecvente, trecere treptată;


98

- Orizontul A/B, cu grosimi de 12-18 cm, mai deschis la culoare, brun (10YR 5/3) în stare umedă, brun cu nuanţă slab gălbuie (10YR 5/4) în stare uscată, prezintă o structură poliedrică subangulară stabilă, este poros, friabil în stare umedă şi conţine rădăcini ierboase frecvente, trecere treptată;

- Orizontul Bv este dezvoltat pe 40-50 cm grosime şi subdivizat în 2-3 suborizonturi: suborizontul Bv1, cu grosimi de 15-25 cm, brun gălbui închis (10YR 4/4) în stare umedă şi brun gălbui (10YR 5/6) în stare uscată, are o structură columnoidă, moderat dezvoltată, stabilă, rădăcini ierboase subţiri rare, trecere treptată; suborizontul Bv2, de 20-40 cm grosime, este mai deschis la culoare, brun gălbui (10YR 5/6) în stare umedă şi galben-bruniu (10YR 6/6) în stare uscată, prezintă o structură, de asemenea, columnoidă, dar mai puţin stabilă, pori mijlocii şi este în general bine aerisit, trecere netă;

- Orizontul C apare mai frecvent la adâncimi de 70-90 cm, este deschis la culoare, brun gălbui deschis (10YR 6/4) în stare umedă, masiv, face efervescenţă slabă în masă şi poate conţine vinişoare şi concreţiuni mici de CaCO3.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Solurile brune eu-mezobazice sunt slab diferenţiate textural. Ele conţin în jur de 35-40% argilă în orizontul superior şi cel mult 45% la nivelul orizontului Bv. Au o densitate aparentă foarte mică (1,05-1,18 g/cm3), confirmând starea afânată a materialului de sol (-10…0%), permeabilitatea şi porozitatea extrem de mare (K=145-180 mm/h; PT=58-65%) (tabel nr. 30).

Coeficientul de ofilire se caracterizează prin valori mijlocii-mari (12-13%), capacitatea de câmp este mare (27-31%, echivalentă a 351-400 mm apă pe 100 cm sol), iar capacitatea de apă utilă în general foarte mare (17-18%, echivalentă la cca 200-250 mm apă pe 100 cm sol).

Însuşiri chimice. Reacţia acestor soluri este moderat slab acidă (5,6-6,0), conţinutul de humus variază de la 2 la 4%, dar poate ajunge şi până la 6,5% (cu precădere pe primii 10 cm) şi descreşte treptat pe profil, ajungând în orizontul Bv la 0,5-1,0%. În general, humusul este de tipul mullului forestier.

Raportul C/N variază între 8 şi 14. Capacitatea totală de schimb cationic este mică-mijlocie (15-25 me/100 g sol). Gradul de saturaţie în baze este mijlociu în primii 42 cm de la suprafaţă (60-76%) la solurile mezobazice şi de peste 75% la solurile eubazice, fapt ce se datorează conţinutului foarte ridicat de ioni de Ca++ şi Mg++, schimbabili, care sunt în proporţie de 70-80% din T (tabel nr. 31).

Sub raport biologic, solurile brune eu-mezobazice sunt active şi relativ bine aprovizionate cu elemente fertilizante (Ntotal=0,200-0,325%; P=19-25 ppm şi K=170-200 ppm).

Însuşiri agroproductive. Datorită însuşirilor fizice şi chimice favorabile, solurile brune eu-mezobazice au o fertilitate naturală relativ bună. Fiind răspândite în zone diferite (câmpii, dealuri, munţi), sunt utilizate în scop agricol, cultivându-se cu grâu, porumb, cartofi, legume, viţă de vie, pomi fructiferi, şi în scop silvic. Cele mai bune tipuri de staţiuni forestiere întâlnite pe solurile brune eu-mezobazice, din zona montană, sunt cele de fag, precum şi cele de fag+răşinoase. Acolo unde pădurile au fost defrişate, sunt acoperite cu păşuni şi fâneţe naturale.


99


100

4.3.2. Solurile roşii (terra rossa) (TR)

Dacă în zona mediteraneană aceste soluri au o largă răspândire, în ţara noastră apar local şi pe suprafeţe restrânse, cu precădere în cuprinsul zonei forestiere.

Până de curând, solurile roşii aparţineau clasei solurilor litomorfe. În ceea ce priveşte geneza lor, încă nu este suficient de cunoscută. După anumiţi autori (Reifenberg A. şi Whittles G., 1947), formarea acestor soluri s-ar datora calcarelor, care, prin alterare, în condiţiile unui climat mediteraneean, generează formaţiuni reziduale de culoare roşcată. Gauche (1947) a demonstrat că pe ruinele unei cetăţi romane (de lângă Arles), situată în regiunea mediteraneană a Franţei, ca soluri s-au format rendzine şi nu terra rossa. În Banat, în aceleaşi condiţii de climat submediteranean, pe calcare apar atât rendzine, cât şi terra rossa.

După Geze (1947), Durand (1959), Lameureux (1965) şi alţi autori, solurile de tip terra rossa sunt considerate însă „paleosoluri”, chiar şi în regiunile cu climă mediteraneană, unde temperaturile medii anuale sunt ridicate şi favorabile procesului de rubefacţie, care reprezintă, de fapt, procesul primordial în formarea acestor soluri.

Întrucât au fost întâlnite pe rezidiile calcarelor compacte, de vârstă jurasică, Mancini (1956) şi Duchaufour (1965), la rândul lor, au considerat solurile de tip terra rossa ca soluri relicte, a căror rebefacţie s-a putut păstra în condiţiile contemporane, dar pe materialele cărora se dezvoltă solurile actuale.

După părerea noastră, formarea solurilor de tip terra rossa este posibilă chiar şi în prezent, dacă sunt respectate condiţiile de rocă şi hidroclimat al solului. Nu în orice condiţii de drenaj al solului funcţionează rubefierea. Intensitatea coloritului este condiţionată de starea de hidratare a fierului din rezidiile calcarelor şi de conţinutul de fier al acestor rezidii. În zona Gheţar-Poiana Călineasa (Bihorul nordic), pe materialele parentale generate de calcare, dar în condiţii diferite de drenaj, se întâlnesc soluri de tip rendzină, soluri brune eubazice rendzinice, unde drenajul solului este excesiv, şi terra rossa pe suprafeţe care îşi pierd apa într-un timp îndelungat, când hidroxidul de fier este supus mai întâi hidratării şi apoi deshidratării cu formarea de goethit (FeO3*H2O) şi hematit.

Definiţie. Tipul sol roşu este definit printr-un orizont Bv, având V≥ 55% şi, în partea inferioară, precum şi cel puţin în pete (în proporţie de peste 50%) în partea superioară, culori în nuanţe de 5YR şi mai roşii cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale, materialul parental fiind provenit din alterarea calcarelor şi/sau a bauxitelor.

Răspândire. Aceste soluri se întâlnesc în ţara noastră, în Carpaţii Occidentali (Munţii Codru-Moma la sud de Vaşcău, Munţii Pădurea Craiului, Munţii Bihor, Munţii Banatului) şi în Podişul Mehedinţi (50 mii ha).

Condiţiile fizico-geografice. Relieful pe care s-au format sau se pot forma solurile roşii este foarte diferit: suprafeţe plane cu aspect de platforme de eroziune, situate la 400-1.200 m altitudine absolută, în care s-a dezvoltat un microrelief de doline, versanţi prelungi, moderat înclinaţi, acoperiţi de deluvii groase de 0,5-1 m grosime.

Materialul parental, în toate cazurile, este alcătuit din rezidiile calcarelor cu conţinut ridicat de oxizi de fier.


101

Climatul actual, caracteristic arealelor cu soluri roşii, este umed, cu temperaturi medii anuale de 6-80C şi 4-50C şi precipitaţii cuprinse între 700-1.200 mm. În regiunile sud-vestice ale ţării, prezintă o slabă nuanţă mediteraneană.

VVegetaţia care acoperă aceste soluri este alcătuită din păduri de Quercus cerris, Q.frainetto în amestec cu Carpinus orientalis (cărpiniţa), îndeosebi în Banat şi Podişul Mehedinţi, Fagus silvatica în amestec cu molid, uneori înlocuite de pajişti.

Procese pedogenetice. Principalul proces caracteristic în formarea solurilor roşii rămâne colorarea în roşu (rubefierea). Fierul eliberat o dată cu argila, ca urmare a alterării calcarelor şi/sau bauxitelor, suferă intense procese de oxidare, rezultând astfel oxizi şi hidroxizi de fier în diferite stadii de hidratare. Intensitatea coloritului este condiţionată de starea de hidratare a fierului.

Subdiviziuni. Condiţiile pedogenetice şi îndeosebi în ceea ce priveşte dezvoltarea profilului de sol au condus la diferenţierea a două subtipuri:

• sol roşu tipic (TRti), prezentând orizonturi Ao şi Bv, având V≥ 55% şi în partea inferioară, precum şi cel puţin în pete (în proporţie de peste 50%) în partea superioară, culori în nuanţe de 5YR şi mai roşii, cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, pe feţele şi în interiorul elementelor structurale; materialul parental este provenit din alterarea calcarelor şi/sau bauxitelor (Ao-A/B-Bv-R sau C);

• sol roşu litic (TRls), asemănător celui tipic, dar cu R a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime (Ao-A/B-Bv-R).

Caracteristice morfologice. Solurile roşii tipice, având un profil Ao-A/B-Bv-C, prezintă următoarele caracteristice morfologice (fig.17):

- Orizontul Ao este gros de 10-20 cm, de culoare ruginie (5YR 3/3) în stare umedă, bruniu roşcat (5YR 4/3) în stare uscată, prezintă o structură glomerulară, stare afânată, porozitate ridicată şi conţine rădăcini subţiri ierboase şi lemnoase frecvente, trecere treptată;

- Orizontul A/B, de 8-15 cm grosime, are o culoare mai deschisă, brun roşcată (5YR 4/4-5/4) în stare umedă, roşu gălbui (5YR 5/6) în stare uscată, structură poliedrică angulară slab dezvoltată, compactitate, adezivitate şi plasticitate slabă, trecere treptată;

- Orizontul Bv, gros de 30-110 cm, are culori ruginiu aprinse (5YR 5/4) în stare umedă, roşu gălbui (5YR 5/6) în stare uscată, structură poliedrică angulară-columnoidă relativ stabilă, devine puternic adeziv, plastic şi dur în stare uscată, trecere treptată;

- Orizontul C apare frecvent sub 50-70 cm şi este alcătuit de regulă din argilă şi oxizi de fier, rezultaţi din alterarea rocilor calcaroase, are o culoare roşu intens gălbui (5YR 6/8) în stare umedă şi gălbui roşcat în stare uscată. Spre bază conţine tot mai mult material scheletic calcaros.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Solurile roşii prezintă o textură lutoargiloasă-argiloasă pe profil. Conţinutul de argilă este cuprins între 34-45% în orizontul superior şi depăşeşte în unele cazuri 60% la nivelul orizontului Bv. Au o densitate aparentă foarte mică-mică (1,08-1,25 g/cm3), porozitate totală foarte mare în orizontul Ao (58%), dar mijlocie pe profil. Rezistenţa la penetrare a solului este foarte mică (5-8 kgf/cm2) (tabel nr. 32).


102

Fig. 17 – Profil de sol roşu Tabel nr. 32


103

Date fizice şi hidrofizice privind solurile roşii (terra rossa)

Ori-zont

Adânc. în cm

Conţinut de argilă

(<0,002 mm)

DA g/cm3

PT %

RP Kgf/cm2

CO %

CC %

CU %

K mm/

h Ao 0-12 43,1 1,10 58 5 14 27 13 2,4 A/B 12-25 46,3 1,21 54 5 15 26 11 3,6 Bv1 25-63 48,7 1,21 56 8 15 26 11 2,0 Bv2 63-140 56,5 1,29 56 6 21 31 10 0,6

În ceea ce priveşte coeficientul de ofilire, acesta se caracterizează prin valori

mari (14-15%), iar în a doua parte a orizontului Bv chiar foarte mari (20-22%). Capacitatea de câmp se menţine la un nivel ridicat pe tot profilul de sol (27-31%), în timp ce capacitatea utilă care evidenţiază în acelaşi timp şi rezerva de apă a solului se menţine mijlocie-mare (10-13%, echivalent cu 150-200 mm apă pe 100 cm sol), cu excepţia părţii inferioare a profilului de sol.

Deşi solurile au o textură mijlocie fină-fină, permeabilitatea lor este mijlocie în treimea superioară (2-4 mm/h), după care, începând din orizontul Bv, devine mică (0,6-2,0 mm/h).

Însuşiri chimice. Reacţia acestor soluri este acidă până la neutră (5,1-7,0), iar conţinutul de humus în cantitate mai mare în orizontul Ao (4-7%), scade treptat cu adâncimea (1,9-4,0% în Bv). Suma bazelor schimbabile prezintă, de asemenea, valori mai mari în partea superioară (11-29 me/100 g sol) a solului, iar gradul de saturaţie este cuprins între 52-76%. Aprovizionarea cu substanţe nutritive este bună cu azot (0,200-0,800%), extrem de slabă-slabă cu fosfor (3-6 ppm) şi extrem de bună cu potasiu (25-87 ppm) (tabel nr. 33).

Tabel nr. 33

Date chimice privind solurile roşii (terra rossa)


pH Humus %

SB me/100 g sol

V %

N total %

P ppm

K ppm

Ao 0-12 5,5 4,5 28,8 63 0,224 6,0 41 A/B 12-25 5,7 3,9 20,0 70 0,195 6,8 23 Bv1 25-63 5,7 1,9 12,3 75 0,097 3,3 9 Bv2 63-140 6,8 - - - - - -

Însuşiri agroproductive. Solurile roşii au în general un volum edafic mijlociu,

motiv pentru care prezintă o fertilitate mijlocie pentru vegetaţia forestieră şi bună pentru păşuni şi fâneţe. În agricultură, pot fi folosite pentru pajişti şi, într-un procent extrem de redus cu cereale (secară, ovăz) şi ceva legumicultură, cu condiţia să fie fertilizate îndeosebi cu gunoi de grajd. De asemenea, aceste soluri sunt favorabile pentru cultura pomilor fructiferi, îndeosebi pentru nuci, pruni, meri şi peri.

4.3.3. Solurile brune acide (BO) Spre deosebire de cambisolurile la care ne-am referit mai sus, solurile brune

acide, pe lângă faptul că au o arie de răspândire mult mai largă şi pot fi întâlnite până la


104

altitudini absolute de 1.450-1.500 m, au caracter oligobazic (V< 55%) şi se prezintă slab diferenţiate textural.

Noţiunea de sol brun acid a fost introdusă pentru prima oară în Europa de R.Tavernier şi G.Aubert (1952). Caracterele solurilor brune acide studiate la noi în ţară corespund, în linii generale, cu cele date în lucrările pedologilor străini.

Definiţie. Tipul de sol brun acid a fost definit printr-un orizont Bv având V< 55% şi, cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale.

Răspândire. Ocupă suprafeţe întinse în zonele montane (Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali). Ele apar însă local şi în Subcarpaţi şi dealuri piemontane, în condiţii de versant, pe substrate silicioase permeabile, cu o floră acidofilă (3.220 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Relieful caracteristic este cel montan, cu versanţi moderat până la puternic înclinaţi, cu expoziţii diferite, mai ales nordice, la altitudini ce sunt cuprinse între 600 şi 1.500 m. În Carpaţii Orientali şi Munţii Banatului, limita superioară este mai coborâtă, pe când în Carpaţii Meridionali aceasta este mai ridicată.

Materialul parental este constituit din produsele de alterare ale mai multor roci predominant acide, cum sunt: şisturile sericito-cloritoase, micaşisturile, granitele, granodioritele, andezitele, la care se mai pot adăuga gresiile şi unele conglomerate.

Clima. Solurile brune acide, în ţara noastră, s-au format în condiţiile unui climat umed şi răcoros, care se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 3-80C (30C la limita superioară a arealului şi 6-80C la limita inferioară) şi precipitaţii anuale cuprinse între 700-1.400 mm. Îndicii de ariditate variază între 45-50 la partea cea mai coborâtă a arealului şi 75-80 la limita superioară.

Vegetaţia caracteristică acestor soluri este alcătuită din păduri de fag, fag în amestec cu conifere şi din păduri de conifere (molid). Vegetaţia ierboasă de sub aceste păduri este compusă din Luzula luzuloides, Deschampsia flexuosa, Oxalis acetosella, Asperula odorata, Alium ursinum etc. În etajul alpin inferior, apar asociaţii de Juniperus sibirica şi Vaccinium sp.

Procese pedogenetice. Dezvoltându-se în condiţii de climat umed şi răcoros, sub păduri de foioase, de amestec sau numai de răşinoase, sub care rezultă o litieră bogată în lignine, ceruri, răşini şi substanţe tanante, care se descompun greu, la suprafaţa solurilor rezultă puţin humus coloidal propriu-zis, alcătuit dominant din acizi fulvici şi acumulat într-un orizont Ao scurt. Resturile organice incomplet descompuse formează la suprafaţa solului cantităţi însemnate de humus brut.

Cu toate că alterarea este foarte intensă, formarea de argilă este totuşi redusă, şi aceasta pentru că silicaţii primari sunt desfăcuţi direct în componentele de bază (silice, hidroxizi de fier şi aluminiu etc.). Coloizii minerali (hidroxizii de fier şi aluminiu) nu migrează însă, ei rămân la locul de formare, unde constituie împreună cu acizii humici, complexe organo-minerale, de regulă puţin mobile.


105

Fig. 18 – Profil de sol brun acid


106

Subdiviziuni. Ţinând seama de unele caracteristici morfologice şi chimice ale acestor soluri, de natura materialului parental, de volumul lor edafic, cât şi de intensitatea hidromorfiei, au fost deosebite următoarele subtipuri:

• sol brun acid tipic (BOti), caracterizat prin orizonturi Ao şi Bv, ultimul având V< 55% şi, cel puţin în partea superioară, culori cu crome şi valori ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale (Ao-A/B-Bv-C sau R);

• sol brun acid umbric (BOum), asemănător celui tipic, dar cu Au (Au-A/B-Bv-C sau R);

• sol brun acid andic (BOan), asemănător celui tipic, dar cu material amorf (provenit din roca sau din materialul parental) prezent, fără a fi dominant, în complexul adsorbtiv, cel puţin în unul dintre orizonturi (Ao-A/B-Bv-C sau R);

• sol brun acid criptospodic (BOcp), asemănător celui tipic, dar cu acumulare de oxizi de Al în Bv (Aou-A/B-Bv-R sau C; Au-A/B-Bv-R sau C);

• sol brun acid litic (BOls), asemănător celui tipic, dar cu R, a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime (Ao-A/B-Bv-R; Ao-A/B-BvR-R);

• sol brun acid gleizat (BOgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr, având limita superioară sub 125 cm adâncime (Ao-A/B-Bv-CGo; Ao-A/B-BvGo-CGr).

Caracteristici morfologice. Conceptul central al solului brun acid prezintă profil Ao-A/B-Bv-C sau R (fig.18). La suprafaţă, solul este acoperit, de regulă, de o litieră de câţiva centrimetri grosime, sub care urmează un material organic de tip moder, gros de 1-3 cm, uneori de moder-mor. Limita inferioară în mod frecvent este netă, poate uşor ondulată.

- Orizontul Ao, de 5-15 cm grosime, are o culoare brun foarte închis-brun cenuşiu foarte închis (10YR 2,5/2) în stare umedă şi brun cenuşiu-brun cenuşiu închis (10YR 4,5/2) în stare uscată, structură glomerulară bine dezvoltată, este friabil în stare umedă, moderat coeziv în stare uscată, slab plastic, slab adeziv şi conţine rădăcini subţiri frecvente şi rădăcini lemnoase, trecere treptată;

- Orizontul A/B, gros de 10-15 cm, mai deschis la culoare decât orizontul Ao, brun (10YR 4/3) cu pete difuze brune cenuşii foarte închise (10YR 3/2) în stare umedă, are o structură poliedric subangulară mică-grăunţoasă, este friabil în stare umedă, moderat coeziv în stare uscată, slab plastic, slab adeziv şi conţine rădăcini ierboase şi lemnoase, trecere treptată;

- Orizontul Bv prezintă grosimi de 20-70 cm şi se subdivide frecvent în două suborizonturi: Bv1, de 10-25 cm, brun (10YR 4,5/3) în stare umedă şi brun pal-brun foarte pal (10YR 6,5/3) în stare uscată, are o structură poliedrică subangulară mediu dezvoltată, este friabil în stare umedă, moderat coeziv-dur în stare uscată, slab plastic, slab adeziv şi prezintă adesea canale de rădăcini cu coprolite şi rădăcini subţiri frecvente, trecere ondulată; Bv2 de 15-35 cm grosime, are o culoare brun-brun pal (10YR 5,5/3) în stare umedă şi brun foarte pal (10YR 7/3) în stare uscată, structură poliedric-subangulară mare, este slab-moderat compact, friabil-ferm în stare umedă, dur în stare uscată, slab palstic, slab adeziv şi prezintă, de asemenea, canale de rădăcini cu coprolite şi rădăcini subţiri frecvente, trecere ondulată-clară;


107

- C apare frecvent la 65-70 cm, este gălbui pal (10YR 6/8) în stare umedă, nestructurat, masiv şi conţine numeroase fragmente de rocă.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Solurile brune acide prezintă o textură variată, fără a se diferenţia însă pe profil. Sub raportul compoziţiei granulometrice aceste soluri prezintă o textură lutonisipoasă până la lutoargiloasă. Întrucât sunt soluri caracteristice zonelor montane, adesea au caracter scheletic., de asemenea, conţin în cantităţi apreciabile nisip fin şi nisip grosier (17-45%).

Solurile brune acide sunt soluri afânate, densitatea lor aparentă nedepăşind decât foarte rar pe profil 1,20 g/cm3. Astfel, în orizontul O valoarea densităţii aparente prezintă valori de 0,30-0,50 g/cm3, ca în orizontul Bv să reprezinte 1,25 g/cm3 (tabel nr. 34).

Tabel nr. 34

Date fizice privind solul brun acid tipic

Ori-zont

Adânc. (cm)

Compoziţia granulometrică DA g/cm3

PT %

0,002 mm

0,002-0,02 mm 0,02-0,2 mm 0,2-2 mm

O 4,5-0 - - - - 0,42 - Aou 0-4 37,8 44,3 17,9 0 0,60 - AB 4-11 37,9 40,6 21,5 0 0,77 - Bv1 11-12 36,1 41,2 20,6 2,1 1,02 61,9 Bv2 27-34 41,1 35,4 23,5 0 1,25 53,5 B/C 34-57 36,5 37,2 26,3 0 1,36 49,4 Cn1 57-65 29,2 43,8 27,0 0 1,33 50,5 Cn2 65-80 18,8 34,2 43,8 3,2 1,52 43,4 C+R 80-87 23,2 49,2 25,7 1,7 1,58 41,0

Permeabilitatea acestor soluri este în general bună, astfel, în orizonturile Ao şi

Bv conductivitatea hidraulică depăşeşte frecvent 10 mm/h. Însuşiri chimice. Aceste soluri au o reacţie moderat-puternic acidă (4,5-5,1) şi

un conţinut de humus care variază foarte mult pe profil. Astfel, în orizontul O, care este reprezentat printr-un moder sau moder-mull, conţinutul în humus variază între 15-30%, în orizontul Ao scade sub 15%, iar în Bv chiar sub 1,5-1,0%.

În ceea ce priveşte capacitatea totală de schimb cationic, aceasta prezintă valori mari doar în orizontul O, pe când în restul profilului devine mică-mijlocie (15-25 me/100 g sol). Gradul de saturaţie în baze este, de asemenea, foarte variabil pe profil. Reprezintă valori mai mari în Ao (sub 30%) şi ajunge să scadă sub 25% la nivelul orizontului Bv.

În ceea ce priveşte aprovizionarea cu nutrienţi, aceste soluri sunt bine aprovizionate cu azot (0,125-0,600%), slab şi foarte slab cu fosfor (5-13 ppm) şi potasiu (74-130 ppm) (tabel nr. 35).

Tabel nr. 35


108

Date chimice privind solul brun acid tipic

Ori-zont

Adânc. (cm)

pH Hu-mus %

C/N CaCO3

SB (me/100 g sol)

T (me/100 g sol)

V %

Nt %

P ppm K ppm

O 4,5-0 - - 7,7 - - - 45,0 0,600 - - Aou 0-4 5,07 13,67 8,4 - 13,77 30,59 29,0 0,296 13 127 AB 4-11 4,72 6,51 10,4 - 7,30 25,14 26,0 0,125 2 74 Bv1 11-12 4,82 1,92 - - 5,16 19,86 29,8 - 1 74 Bv2 27-34 4,94 1,52 - - 6,19 20,78 40,2 - - - B/C 34-57 5,05 1,18 - - 6,41 15,94 - - - - Cn1 57-65 7,86 1,13 - 16,1 - - - - - - Cn2 65-80 7,99 0,99 - 10,1 - - - - - - C+R 80-87 8,11 0,88 - 9,0 - - - - - -

Însuşiri pratosilvice. Fertilitatea solurilor brune acide variază în limite foarte

largi. Sunt soluri bogate în azot, dar sărace în fosfor şi potasiu. Sunt folosite cu precădere în scopuri silvice şi pentru păşuni. Dacă au volum edafic mai bine dezvoltat, sunt recomandate pentru arboretele de răşinoase (molidişuri, molidete-brădete).

4.4. Spodosolurile

Această clasă înglobează solurile la care elementul diagnostic principal îl constituie prezenţa orizontului B spodic, care poate fi de tip Bs (caracterizat prin acumularea sescvioxizilor de Fe şi Al) sau/şi de tip Bhs (în care pe lângă sescvioxizi, se acumulează şi humus) şi cuprinde două tipuri de sol: solul brun feriiluvial şi podzolul.

Spodosolurile sunt specifice etajului boreal montan (corespunzător coniferelor) şi etajului subalpin. Limita lor inferioară se situează la 1.300-1.450 m şi urcă până la aproximativ 2000 m altitudine, dar cu unele variaţii ale acestor limite în funcţie mai ales de rocă şi relief.

4.4.1. Solurile brune feriiluviale (PB)

Solurile brune feriiluviale se situează la tranziţia între solurile brune acide şi podzoluri. În literatura de specialitate, sunt considerate fie subtipuri (E. Mückenhausen, 1962), fie că sunt privite ca grupă de tranziţie între solurile brune şi podzoluri (Ball, 1966).

Definiţie. Solul brun feriiluvial este tipul premergător podzolului, definit prin prezenţa unui orizont Bs şi absenţa orizontului E.

Răspândire. Sunt întâlnite numai în zona montană (Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi pe arii mai restrânse în Carpaţii Occidentali), pe circa 16,6%, în continuarea solurilor brune acide, cu care uneori se asociază, mai frecvent între 1.400-1.600 m altitudine, dar pătrund şi în aria podzolului până la 1.700 m (pe roci bazice, declivităţi mari, expoziţii mai însorite – M. Bucegi, M. Făgăraş, M.Parâng) (960 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Relieful caracteristic ariei de răspândire a solurilor brune feriiluviale este montan, cu aspect de platforme, culmi şi versanţi cu diferite expoziţii, la altitudini cuprinse între 1.400-1.600 m.


109

Materialul parental (eluvio-deluvial) rezultă din dezagregarea şi alterarea diferitelor roci eruptive, metamorfice sau sedimentare (granite, granodiorite, sienite, diorite, şisturi clorito-sericitoase, micaşisturi, gnaise, cuarţite, conglomerate etc.).

Clima este foarte rece şi umedă, caracterizându-se prin temperaturi medii anuale de 3-40C şi precipitaţii de 1.000-1.300 mm, iar indicele de ariditate prezintă valori cuprinse între 70-75.

Vegetaţia caracteristică solurilor brune feriiluviale o formează predominant pădurile de molid, dar aceste soluri s-au dezvoltat şi sub vegetaţie ierboasă, de pajişti secundare alcătuită din numeroase specii, dintre care mai frecvent apar Agrostis rupestris, Festuca supina, Anthoxanthum odoratum, Heracium alpinum, Luzula luzuloides, Vaccinium myrtillus, Rhododendron kotschyi, Oxalis acetosella, Dryopteris spinulosa etc.

Procese pedogenetice. În condiţiile pedogenetice menţionate mai sus şi mai ales de climat rece şi umed, transformarea resturilor organice este anevoioasă, astfel că se formează puţin humus propriu-zis, acid, închis la culoare. În schimb, se acumulează în cantităţi mari materie organică în curs de humificare (humus brut). Bioacumularea favorizează, în acest caz, formarea unui orizont Au sau Aou.

Alterarea este în schimb foarte intensă, silicaţii primari fiind desfăcuţi în componentele lor de bază (silice, oxizi, hidroxizi de fier şi aluminiu etc.). O parte din sescvioxizi migrează, ducând la formarea orizontului Bs, dar, în acelaşi timp, duce şi la sărăcirea părţii superioare a solului în coloizi, la acumularea de silice deci, fără posibilitatea de a se separa un orizont eluvial propriu-zis.

Subdiviziuni. Pornind de la unele caractere intrinseci ale solului, de la intensitatea principalelor procese pedogenetice specifice ariei lor de răspândire, au fost deosebite următoarele subtipuri:

• sol brun feriiluvial tipic (PBti), caracterizat prin prezenţa orizonturilor Au sau Aou şi Bs (Au-Bs-R sau C; Aou-Bs-R sau C);

• sol brun feriiluvial litic (PBls), asemănător celui tipic, dar cu R, a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime (Au-Bs-R; Aou-Bs-R);

• sol brun feriiluvial turbos (PBtb), asemănător celui tipic, dar cu orizont T< 50 cm grosime (T-Bs-R sau C; T-Aou-Bs-R sau C).

Caracteristici morfologice. Solurile brune feriiluviale tipice prezintă un profil Au(Aou)-Bs-R sau C moderat dezvoltat (fig.19):

- Orizontul Au (Aou) atinge grosimi de 5-10 cm, este de culoare brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/2) în stare umedă, brun cenuşiu închis (10YR 4/2) în stare uscată, cu structură poliedrică subangulară mică, slab dezvoltată, foarte friabil în stare umedă şi uşor dur în stare uscată, poros, cu grăunţi de cuarţ şi fragmente mici de rocă, trecere treptată;

- Orizontul Bs de 20 până la 50 cm grosime, prezintă o culoare brun gălbuie (10YR 5/4) cu nuanţă uşor roşcată (10YR 5/4) în stare umedă în partea superioară şi mai deschis (2,5YR 7/4) în partea inferioară a orizontului, structură poliedrică subangulară mică, este foarte friabil în stare umedă şi devine uşor dur în stare uscată, conţine numeroase fragmente mici de rocă, trecere treptată;


110

Fig.19 – Profil de sol brun feriiluvial

- Orizontul C este dezvoltat pe 20-30 cm, are o culoare brun gălbuie (10YR 5/3) în stare umedă şi gălbuie brună (2,5Y 7/4-10YR 7/4) în stare uscată, masiv-astructurat, necoeziv, cu multe fragmente de rocă.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Solurile brune feriiluviale prezintă în general o textură (nisipolutoasă sau lutonisipoasă) nediferenţiată pe profil. Conţin sub 20% argilă şi mult schelet (5-20% din masa solului).


111

Sunt afânate, având densitatea aparentă cuprinsă între 0,50 şi 1,40 g/cm3. Coeficientul de higroscopicitate mai mare în orizontul superior al solului, variază între 4-15% pe profil, datorită texturii nisipoase.

Permeabilitatea acestor soluri este foarte mare, în toate cazurile depăşind 35 mm/h (tabel nr.36).

Tabel nr. 36 Date fizice şi hidrofizice privind solurile brune feriiluviale


Argilă < 0,002 mm

Fragmente scheletice %

DA g/cm3

CH %

K mm/h

Au 0-9 20,6 0,0 0,54 8,3 25 A/B 9-25 20,3 0,0 0,51 4,7 24 Bs 25-36

39-54 18,9 16,0

5,3 8,8

0,96 1,38

4,4 4,0

37 39

Însuşiri chimice. Reacţia solurilor brune feriiluviale este puternic acidă în orizontul Au (4,2-5,0) şi creşte uşor pe profil, atingând la nivelul orizontului Bs între 5,0-5,5. Aceste valori scăzute ale pH se datoresc conţinutului ridicat în H+ schimbabil (80-90 din T), precum şi de Al3+.

Conţinutul în humus este mare în orizontul Au (6-8%) şi scade sub 1% în Bs. Valoarea ridicată a raportului C/N> 20 dă indicaţii asupra caracterului grosier al humusului de tipul moderului, iar din raportul AH : AF = 0,3-0,7 rezultă că predomină acizii fulvici (AF).

Capacitatea totală de schimb cationic scade de la suprafaţă cu adâncimea şi este cuprinsă între 20-35 me/100 g sol. Dintre cationii schimbabili predomină însă hidrogenul (85-97%). Gradul de saturaţie în baze (10-30%) situează aceste soluri în categoria celor oligobazice (tabel nr. 37).

Tabel nr. 37 Date chimice privind solurile brune feriiluviale

Ori-zont

Adânc. în cm

pH Hu-mus %

C/N T me/100 g sol

Cationi schimbabili % din T

V %

Ca2+ Mg2+ K+ Na+ H+ Au 0-9 4,6 9,2 19,5 34,38 2,9 0,2 0,4 0,9 95,6 4,4 A/B 9-25 4,8 2,3 20,6 20,30 2,6 0,1 0,3 0,5 96,5 3,5 Bs 25-36

39-54 5,1 5,4

1,7 0,6

- -

18,02 18,86

3,7 12,2

0,5 2,0

0,4 0,6

0,8 0,6

94,6 84,6

5,4 15,4

Sub raport biologic, aceste soluri sunt active şi bine aprovizionate doar cu azot (0,09-0,39%).

Însuşiri prato şi silvoproductive. Solurile brune feriiluviale tipice au o fertilitate mică, dar corespunzătoare utilizării lor silvice dacă sunt mai profunde, în special pentru pădurile de molid şi pin. Mai sunt folosite pentru pajişti. Pentru îmbunătăţirea pajiştilor, se recomandă, ca şi în cazul solurilor brune acide, îngrăşarea prin târlire, aplicarea de amendamente şi fertilizare complexă.


112

4.4.2. Podzolurile (PD)

Aceste soluri au fost denumite succesiv „podzoluri primare”, podzoluri de destrucţie şi „podzoluri humico-feriiluviale”. Sunt puternic acide, specifice subetajului molidului şi etajului jneapănului.

Definiţie. Tipul podzol este definit prin prezenţa orizonturilor Bhs sau Bs şi Es. Răspândire. Podzolurile ocupă arii extinse în zona montană (4,6%). Pe suprafeţe

mai compacte se întâlnesc în Carpaţii Meridionali (Făgăraş, Parâng, Cibin, Bucegi, Retezat şi Godeanu). În Carpaţii Orientali şi Occidentali, apar pe suprafeţe reduse şi, de regulă, dispersate spre limita superioară a pădurii şi în etajul jneapănului (270 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Relieful este montan, reprezentat prin suprafeţe cu aspect de platforme structurale, coame, versanţi la altitudini de 1.800-2.200 m, în Carpaţii Meridionali, şi de 1.500-1.600 m, în Carpaţii Orientali şi Occidentali.

Materialul parental al podzolurilor, ca şi în cazul solurilor brune feriiluviale, este provenit din dezagregarea şi alterarea diferitelor roci acide metamorfice, eruptive şi sedimentare cum sunt micaşisturile, şisturile clorito-sericitoase, cuarţitele, granitele, granodioritele, conglomerate, gresii etc.

Clima este, de asemenea, rece şi umedă; se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 2 şi 60C (2-30C, la limita superioară a arealului de răspândire, şi 5-60C, spre limita inferioară). În ceee ce priveşte temperatura medie în luna iulie, aceasta se situează între 12-140C. În ianuarie, scade la –5…-70C. Precipitaţiile medii anuale cresc cu altitudinea, de la circa 800 mm la circa 1.400 mm. Indicele de ariditate atinge valori de 50-55 la limita inferioară şi depăşeşte 100 la limita superioară a arealului.

Vegetaţia sub care apar podzolurile o formează pădurile de molid, molid şi brad şi într-o măsură mai mică, făgetele, precum şi vegetaţia ierboasă de pajişti alpine.

Vegetaţia ierboasă de sub păduri este reprezentată prin Vaccinium myrtillus, Caluna vulgaris, Bruckentalia spiculifolia, Saldonella montana etc. În ce priveşte vegetaţia pajiştilor alpine, aceasta cuprinde Festuca supina, Agrostis rupestris, Nardus stricta, Campanulla alpina, Poa media, Ranunculus montanus, Hieracium alpinum, Polytrichum, Juniperum etc.

Procese pedogenetice. Fiind vorba de aceleaşi condiţii de climă rece şi umedă şi de reacţie puternic acidă ca şi în cazul solurilor brune feriiluviale, formarea podzolurilor prezintă aceleaşi particularităţi. Se formează puţin humus propriu-zis, dar se acumulează cantităţi mari de materie organică în curs de humificare, separându-se un orizont Au sau Aou; alterarea este foarte intensă, dar silicaţii primari nu duc la formarea de argilă şi sunt predominant separaţi în silice, hidroxizi de fier şi aluminiu etc.

Migrarea sescvioxizilor, împreună cu o parte a humusului, este aşa de intensă, încât duce în acelaşi timp la formarea unui orizont Bhs şi la separarea deasupra acestuia a unui orizont eluvial spodic Es.

Subdiviziuni. În sistemul român de clasificare a solurilor, au fost separate următoarele subtipuri:


113

• podzol tipic (PDti), caracterizat prin orizonturile Au şi Aou, Es şi Bh, fără să prezinte caracterele celorlalte subtipuri (Au-Es-Bhs-R sau C; Aou-Es-Bhs-R sau C);


114

Fig.20 – Profil de podzol

• podzol feriiluvial (PDfe), asemănător celui tipic, dar cu Bs (Au-Es-Bs-R sau C; Aou-Es-Bs-R sau C);

• podzol litic (PDls). Asemănător celui tipic, dar cu R, a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime (Au-Es-Bhs-R; Aou-Es-Bhs-R);

• podzol turbos (PDtb), asemănător celui tipic, dar cu T< 50 cm grosime (T-Es-Bhs-R sau C; T-Aou-Es-Bhs-R sau C).

Caracteristici morfologice. Podzolurile tipice se caracterizează printr-un profil de tip Aou-Es-Bhs-Bs-R, moderat dezvoltat (fig20). Când prezintă şi orizont Bs, acesta se subdivide în 2-3 suborizonturi.

- Orizontul Aou prezintă grosimi de 6-10 cm, este de culoare brun foarte închis (10YR 2/2) cu grăunţi de silice cenuşiu deschis (10YR 6,5/1) în stare umedă şi brun cenuşiu foarte închis-brun foarte închis (10YR 3/2,5) cu grăunţi de silice, cenuşiu deschis (10YR 7/1) în stare uscată, este nestructurat, friabil în stare umedă, slab coeziv-uşor dur în stare uscată, neplastic şi conţine rădăcini ierboase şi lemnoase subţiri, trecere clară;

- Orizontul Es, de 10-15 cm grosime, este de culoare cenuşiu-brun deschis (10YR 6/2) în stare umedă şi cenuşiu deschis (10YR 7/2) în stare uscată, este nestruscturat, foarte friabil în stare umedă, slab coeziv în stare uscată, neaderent, conţine rădăcini fine frecvente şi material scheletic (30%), trecere clară;

- Orizontul Bhs gros de 5-8 cm, are o culoare brun-brun închis (7,5YR 4/4) în stare umedă şi brun (7,5YR 5/4) în stare uscată, este nestructurat, friabil în stare umedă, dar uşor dur în stare uscată, slab coeziv şi conţine material scheletic (30%), trecere treptat-clară;

- Suborizontul Bs1, de 15-20 cm grosime, este de culoare roşcat gălbui (5YR 4/6) în stare umedă, brun intens roşcat gălbui (7,5YR 5/8-5YR 5/6) în stare uscată, nestructurat, friabil în stare umedă, neaderent, conţine material scheletic (40%), trecere treptată;

- Suborizontul Bs2, gros de 12-15 cm, gălbui roşcat (7,5YR 6/6) în stare umedă şi gălbui roşcat (7,5YR 7/6) în stare uscată, este nestructurat, friabil în stare umedă, slab coeziv în stare uscată, neaderent, conţine mai mult material scheletic (50%), trecere ondulată-treptată;

- Orizontul R apare frecvent la 70-80 cm, atinge, de regulă, grosimi de 20-25 cm, prezintă aceleaşi culori ca şi orizontul supraiacent şi conţine material scheletic până la 75-80%.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Podzolurile tipice prezintă, în general, o textură variată pe profil, lutonisipoasă-lutonisipo-argiloasă. Astfel, conţinutul de nisip grosier şi fin ajunge să depăşească împreună chiar 70%. În ce priveşte conţinutul de argilă, acesta este relativ scăzut (sub 25%). Conţinutul scăzut de argilă se poate datora fie alterării reduse a rocei, fie alcătuirii rocei din minerale rezistente la alterare.

Cu toate că argila se găseşte în cantităţi mici, prezintă mari variaţii pe profil. În cantităţi mai mici în Es (9-10%) şi un maxim în orizontul Bhs sau Es (21-25%),


115

conţinutul minim de argilă din orizontul Es este pus pe seama condiţiilor nefavorabile formării mineralelor argiloase (tabel nr. 38).

Tabel nr. 38

Date fizice privind podzolul tipic

Ori-zont

Adânc. (cm)

Compoziţia granulometrică Sche-let

< 0,002 mm 0,002-0,02 mm 0,02-0,2 mm 0,2-2 mm Aou 0-6 17,7 10,8 50,5 21,0 20 Es 6-0 9,0 8,8 64,6 17,6 30

Bhs 20-24 21,7 9,3 54,5 14,5 30 Bs1 24-40 24,9 10,5 56,0 8,6 40 Bs2 40-55 15,6 9,9 56,2 18,3 50 Bs2 55-70 7,6 4,6 62,7 25,1 60

R+C 70-100 29,8 10,1 53,8 6,3 80 Coeficientul de higroscopicitate prezintă valori reduse, ce sunt cuprinse între

4,0-6,5%, datorită conţinutului ridicat în material grosier, nisip şi schelet. Permeabilitatea acestor soluri este foarte bună (15-30 mm/h).

Însuşiri chimice. Reacţia prezintă valori foarte coborâte (3,6-4,6), situând podzolurile în categoria solurilor puternic-foarte puternic acide. Conţinutul de humus variază însă foarte mult pe profil, înregistrându-se un minim în orizontul Es (0,7-1,0%), şi două maxime, în orizontul Aou şi Bhs (5,8%; 4,8%) (tabel nr. 39).

Conţinutul redus în humus din cuprinsul orizontului Es se explică prin migrarea acestuia, la nivelul orizontului Bhs. Valorile raportului C:N sunt, în general, ridicate până în Bhs, ceea ce indică gradul redus de humificare a materiei organice şi un conţinut scăzut de azot.

În ceea ce priveşte capacitatea de schimb cationic, aceasta variază foarte mult pe profil. Valori mai mari se constată în orizontul Aou (19-20 me/100 g sol) şi în Bhs sau Bs (14-23 me/100 g sol). Gradul de saturaţie este deosebit de redus, încadrând podzolurile în categoria solurilor extrem oligobazice (sub 10%).

Tabel nr. 39

Date chimice privind podzolul tipic

Ori-zont

Adânc. (cm)

pH (în

apă)

Hu-mus %

C/N CaCO3 SB (me/100

g sol)

T (me/ 100 g sol)

V %

Nt % P ppm K ppm

Aou 0-6 3,6 5,8 25,3 00 0,7 19,2 3,7 0,156 14,9 109

Es 6-0 4,1 0,7 3,9 0 0,3 3,8 7,4 0,126 1,5 30 Bhs 20-24 4,0 4,8 28,3 0 0,5 22,9 2,2 0,116 6,4 65 Bs1 24-40 4,3 2,3 21,9 0 0,2 14,0 1,4 0,072 1,3 45 Bs2 40-55 4,3 1,3 21,2 0 0,1 9,5 1,2 0,043 1,5 38 Bs2 55-70 4,6 0,3 10,2 0 0,2 3,4 6,1 0,020 2,6 30


116

R+C 70-100 4,6 0,2 9,3 0 0,1 3,7 4,0 0,014 0,6 30 Însuşiri prato şi silvoproductive. Podzolurile sunt soluri slab aprovizionate cu

elemente nutritive. Cea mai bună utilizare a lor este cea de pajişti, dar pot face faţă şi la pădurile de molid.

Pentru a fi folosite cu succes ca pajişti, necesită fertilizarea cu azot, fosfor şi potasiu, precum şi cu îngrăşăminte organice (târlirea cu gunoi de grajd).

Dintre îngrăşămintele chimice, sunt indicate cele care au o reacţie fiziologică bazică, pentru că cele cu reacţie fiziologică acidă, măresc aciditatea acestor soluri.

4.5. Umbrisoluri

În această categorie, au fost incluse acele soluri care au ca diagnostic un orizont A umbric, iar orizontul subiacent are culori închise cel puţin în partea superioară (valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă). După actuala clasificare (ICPA, 1980), fac parte solurile negre acide andosolurile şi solurile humicosilicatice.

4.5.1. Solurile negre acide (NO)

Aceste soluri reprezintă o categorie recent introdusă în literatura de specialitate. În clasificările anterioare n-au figurat, iar în prima ediţie a sistemului român de clasificare a solurilor (ICPA, 1976), figurează, ca tip în clasa solurilor cambice, subclasa soluri cambice oligobazice. În cea de a doua ediţie a aceleaşi clasificări (1980), solurile negre acide sunt separate ca tip, alături de andosoluri şi solurile humicosilicatice, în cadrul unei noi clase de soluri – „umbrisoluri”.

Definiţie. Solurile negre acide sunt definite printr-un orizont Au, cu crome ≤ 2 la materialul în stare umedă şi orizont Bv având V < 55% şi, cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale.

Răspândire. În ţara noastră, solurile negre acide sunt răspândite în zona montană, în acelaşi areal cu solurile brune acide, pe cca 5 mii de ha (Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali). Se deosebesc de acestea doar prin prezenţa orizontului Au (în loc de Ao) brun închis până la negricios.

Condiţii fizico-geografice. S-au format deci în condiţiile unui relief montan (pe suprafeţe slab înclinate, versanţi şi culmi mai largi), la altitudini cuprinse între 1.000 şi 1.600 m.

Materialul parental este reprezentat ca şi în cazul solurilor brune acide prin produsele de dezagregare ale multor roci, cum sunt granitele, andezitele, adesea roci de culoare închisă (bogate în minerale melanice sau substanţe organice): şisturi negre, şisturi grafitoase, şisturi manganoase, şisturi bituminoase etc.

Clima răcoroasă şi umedă se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 3 şi 80C şi precipitaţii de 900-1.300 mm. Indicele de ariditate de 80-90 corespunde regimului hidric percolativ repetat al solurilor negre acide.

Vegetaţia caracteristică solurilor negre acide o formează asociaţiile ierboase ale pajiştilor secundare montane, alcătuite din: Agrostis tenuis, Festuca rubra, Nardus stricta, Luzula campestris, Cynosurus cristatum, Briza media, Stelaria gramineae etc.


117

Mai este reprezentată prin păduri de fag, fag-molid sau numai molid, tufărişuri de Juniperus sp., Vaccinium myrtillus.

Procese pedogenetice. Vegetaţia ierboasă, mediul acid, răcoros şi umed au condus la formarea unui humus închis la culoare alcătuit din acizi humici nesaturaţi şi la separarea unui orizont Au, în culori negricioase (sol negru acid), culori care se regăsesc şi în prima parte a orizontului subiacent (Bv). În urma alterării puternice a silicaţilor primari până la desfacerea completă a acestora (silice, hidroxizi de fier şi aluminiu), a rezultat un orizont Bv de alterare. Argila precipită pe locul formării, ea nu migrează pe profil datorită prezenţei ionilor coagulatori de Al3+.

Subdiviziuni. Pe baza unor caractere diagnostice (prezenţa materialului amorf, contact litic etc.), au fost separate următoarele subtipuri:

• sol negru acid tipic (NOti), caracterizat printr-un orizont Au şi orizont Bv, ultimul având V < 55% şi, cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale (Au-A/B-Bv-C sau R);

• sol negru acid andic (NOan), asemănător celui tipic, dar cu material amorf (provenit din roca sau materialul parental) prezent, fără a fi dominant, în complexul adsortiv cel puţin în unul din orizonturi (Au-A/B-Bv-C sau R);

• sol negru acid litic (NOls), asemănător celui tipic, dar cu R, a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime (Au-A/B-Bv-R; Au-A/B-BvR-R);

• sol negru acid gleizat (NOgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime (Au-A/B-Bv-CGo; Au-A/B-BvGo-CGr).

Caracteristice morfologice. Solurile negre acide tipice prezintă o morfologie de tipul: Au-A/B-Bv-C sau R.

- Orizontul Au prezintă grosimi de 10-20 cm, are o culoare brun foarte închis (10YR 2/1) în stare umedă şi brun închis (10YR 3/1) în stare uscată, structură glomerulară mică şi foarte mică, moderat definită, cu numeroase rădăcini ierboase, este uşor friabil, trecere treptată;

- Orizontul A/B, gros de 15-20 cm, este brun cenuşiu (10YR 3/1-2) în stare umedă şi cenuşiu închis (10YR 4-5/1-3) în stare uscată, prezintă aceeaşi structură din orizontul supraiacent, este friabil şi conţine numeroase rădăcini ierboase foarte fine, în cantităţi reduse fragmente de rocă, mai mult sau mai puţin alterate;

- Orizontul Bv, gros de 20-30 cm, este de culoare brună sau brun gălbuie (10YR 3,5/1-3) în stare umedă, gălbuie (10YR 5-6/2-4) în stare uscată, cu structură poliedrică subangulară medie-mare, slab definită, cu numeros material scheletic;

- Orizontul C apare mai frecvent la 65 cm adâncime, are o culoare brun gălbuie (10YR 4-5/2-4) în stare umedă, devine galben oliv (10YR 5-7/2-4) în stare uscată şi conţine, de asemenea, fragmente de rocă, amestecate cu material fin.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Textura solurilor negre acide tipice variază de la lutonisipoasă până la lutoargiloasă, conţinutul de argilă fiind cuprins între 14-35%, iar cel de nisip între 45-67%. Pe profil nu se sesizează o diferenţiere texturală.

Solurile negre acide tipice sunt afânate, ceea ce rezultă şi din densitatea aparentă (0,70-1,20 g/cm3) (tabel nr. 40). Au permeabilitate bună, iar coeficientul de higro-


118

scopicitate prezintă, în general, valori reduse (4-6%) datorită conţinutului ridicat de nisip.

Tabel nr. 40

Date fizice şi hidrofizice privind solurile negre acide tipice


Argila < 0,002 mm

Nisip fin +nisip grosier

0,02-2,0

DA (g/cm3)

PT (%)

CH (%)

Au 0-6 6-16

21,5 22,1

57,8 58,2

0,56 0,72

70 68

- 8,78

A/B 16-28 22,0 59,4 - - - Bv 30-45 17,8 67,3 1,15 54 4,75 C 50-70 19,2 61,2 - - -

Însuşiri chimice. Solurile negre acide tipice au o reacţie moderat-puternic acidă în orizontul Au (5,0-5,6), conţinut mare de humus (12-13%, care scade uşor pe profil, ca în Bv să reprezinte în jur de 3%), capacitate totală de schimb cationic, în general, ridicată, de asemenea, în orizontul Au (20-40 me/100 g sol), dar care scade, apoi, în orizonturile Bv şi C (tabel nr. 41). După valoarea gradului de saturaţie (V=27-35%), pot fi considerate soluri oligobazice-oligomezobazice.

La aceste soluri, în general, lipseşte migrarea secsvioxizilor liberi. Se observă totuşi o oarecare tendinţă în cazul Al2O3 liber.

Capacitatea totală de schimb cationic se caracterizează prin valori mijlocii în orizontul Au (24 me/100 g sol) şi scad pe profil spre valori mici (12 me/100 g sol).

Însuşiri pratoproductive. Proprietăţile fizice, chimice şi biologice fiind deficitare, determină o fertilitate relativ asemănătoare cu aceea a solurilor brune acide. Sunt utilizate pentru păşuni, a căror valoare productivă este apreciată mijlocie spre ridicată. Se poate îmbunătăţi prin aplicarea de îngrăşăminte şi amendamente în doze mijlocii până la mari.

4.5.2. Andosolurile (AN)

Sunt soluri cu caractere particulare, formate pe materiale vulcanice. S-a preluat denumirea dată de cercetătorii din alte ţări, care au identificat aceste soluri, şi are o largă circulaţie. Iniţial (1976), au fost introduse în clasificare la nivel de tip, făcând parte din clasa solurilor litomorfe. Ulterior, în cea de a doua ediţie a sistemului român de clasificare a solurilor (ICPA, 1980), andosolurile au fost menţinute la nivel de tip, dar în clasa umbrisolurilor.

Definiţie. Andosolurile sunt definite printr-un orizont Au, cu crome ≤ 2 la materialul în stare umedă, orizont A/C sau Bv având cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele cât şi în interiorul elementelor structurale şi în a cărui fracţiune fină predomină material amorf (provenit din roca sau materialul parental) care conţine allofane.

Răspândire. S-au identificat andosoluri în Munţii Gutâi, Călimani, Gurghiului şi Harghitei din Carpaţii Orientali şi în masivul Vlădeasa din Munţii Apuseni. Suprafaţa ocupată de aceste soluri reprezintă în jur de 3,1% (180 mii ha).


119

Condiţii fizico-geografice. Apar în regiunea montană, la altitudini cuprinse între 900 şi 1700 m în Carpaţii Orientali şi de la 1.500 m până la 1.800 m în Vlădeasa. Nu este exclusă apariţia andosolurilor şi la altitudini mai mici.

Relieful este reprezentat prin suprafeţe plane cu aspect de platformă, dar şi prin culmi şi versanţi, iar materialul parental rezultă prin alterarea rocilor eruptive efuzive (dacite, andezite, bazalte, trahite, riolite), inclusiv sub formă de tufuri şi cenuşă vulcanice).

Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale ≤ 60C (până la 0,90C în masivul Vlădeasa): media anuală a precipitaţiilor este ≥ 900 mm (până la 1.300 mm în Carpaţii Orientali). Nu se înregistrează un deficit de umiditate (evapotranspiraţia medie anuală nu depăşeşte cantitatea medie de apă căzută anual).

Vegetaţia andosolurilor este alcătuită în cea mai mare parte din păduri de fag, de amestec fag cu molid şi de molid, înlocuite în etajul subalpin cu tufărişuri de Vaccinium sp. şi Juniperus sp. Pajiştile sunt, în general, secundare şi ocupă suprafeţe relativ restrânse. Nu s-au identificat andosoluri cultivate.

Procese pedogenetice. Din alterarea rocilor eruptive nu mai rezultă minerale argiloase, ci materiale amorfe (alcătuite din silicaţi necristalizaţi), denumite allofane. În afara materialului amorf, procesul de solificare este orientat în direcţia debazificării şi acidifierii puternice, a acumulării intense de humus închis la culoare (frecvent humus brut, cu grad de saturaţie în baze scăzut).

Subdiviziuni. Întrucât andosolurile prezintă stadii diferite de evoluţie, au fost deosebite următoarele subtipuri:

• andosol tipic (ANti), având orizont Au (sau Aou) cu crome ≤ 2 la materialul în stare umedă şi orizont A/C având, cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale, material amorf (provenit din roca sau materialul parental) dominant în complexul adsorbtiv cel puţin în unul dintre orizonturile profilului de sol (Au-A/C-C; Au-A/R-R; Aou-A/C-C sau R);

• andosol cambic (ANca), asemănător celui tipic, dar cu orizont Bv având, cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale (Au-A/B-Bv-C sau R; Aou-A/B-Bv-C sau R);

• andosol litic (ANls), asemănător celui tipic, dar cu R, a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime (Au-A/R-R).

Caracteristici morfologice. Întrucât andosolurile tipice au o arie de răspândire foarte restrânsă, în continuare vor fi prezentate caracteristicile morfologice ale andosolurilor cambice.

- Orizontul Au, de 35-40 cm grosime, are o culoare brun foarte închis (10YR 2/2) în stare umedă, structură grăunţoasă, mică şi medie bine dezvoltată, este foarte friabil, neplastic, neaderent, este foarte uşor, foarte poros, la presare murdăreşte mâna, conţine fragmente de andezit, slab alterate sau nealterate, în primii cm pâslă de rădăcini, în rest rădăcini lemnoase foarte frecvente, trecere treptată;


120


121

- Orizontul de tranziţie A/B, dezvoltat pe 10-15 cm grosime, este brun închis (10YR 3/3) în stare umedă, poliedric subangular mic, foarte friabil, neplastic, neadeziv, foarte poros, materialul este foarte afânat, foarte uşor şi lunecos, conţine fragmente de rocă, unele alterate, frecvente şi rădăcini ierboase şi lemnoase frecvente, trecere treptată;

- Orizontul Bv de 15-20 cm, se prezintă brun gălbui închis (10YR 3) în stare umedă, poliedric subangular mediu, bine dezvoltat, foarte friabil, fin poros, neplastic, conţine mult material scheletic (50%) şi rădăcini rare, trecere treptată;

- Orizontul B/C de 40-45 cm, are o culoare brun închis-brun (10YR 4/3) în stare umedă, structură poliedrică subangulară medie moderat dezvoltată, friabil, neplastic, neaderent, uşor poros şi conţine foarte multe fragmente de rocă.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Au o densitate aparentă mică (sub 0,85 g/cm3), o porozitate totală foarte ridicată (70-80%), capacitate de apă capilară foarte ridicată (58-227%), un coeficient de higroscopicitate ridicat (7-11%) şi o permeabilitate foarte mare (> 35 mm/h) (tabel nr. 42).

Însuşiri chimice. Sunt soluri nediferenţiate pe profil, având o textură grosieră sau mijlocie (nisipolutoasă până la lutoasă), au o reacţie puternic-moderat acidă (4,9-5,8) şi un conţinut de humus mare-foarte mare (14-37%) în orizontul Au, 2,5-12,5% în Bv), raportul AH:AF este subunitar. Suma bazelor, ca şi capacitatea totală de schimb cationic a solului prezintă valori mari în orizontul Au, dar scad treptat pe profil (SB=9-17 me/100 g sol; T=15-70 me/100 g sol). Gradul de saturaţie (19-28%) situează andosolurile în clasa solurilor oligobazice (tabel nr. 43).

Tabel nr. 43 Date chimice privind andosolurile cambice

Ori-zont

Adânc. în cm

pH Hu-mus (%)

C/N SB me/

100 g sol

T me/

100 g sol

V (%)

N total (%)

P (ppm)

Total allofane

(%)

Au 0-15 18-30 30-41

4,9 5,2 5,5

19,9 14,7 10,5

14,5 15,6 14,8

16,8 9,2 8,7

70,1 47,5 39,4

23,9 19,4 22,0

0,930 0,642 0,485

32 24 24

13,9 17,6 18,0

A/B 41-55 5,5 7,9 13,8 7,5 33,4 22,3 0,391 - 19,5 Bv 60-75 5,8 3,6 13,3 7,1 25,3 27,8 0,186 - 18,9 BD 105-120 6,4 0,7 12,5 9,6 15,2 6,0 0,040 - 13,4

Aprovizionarea cu nutrienţi este foarte bună, atât cu azot (0,400-0,950%), cât şi cu fosfor (24-32 ppm), dar necorespunzătoare cu potasiu.

În ceea ce priveşte conţinutul în allofane, acestea se găsesc în cantităţi mijlocii (14-20%).

Însuşiri silvoproductive. Prezenţa compuşilor de tip allofanic împiedică nutriţia normală a arborilor, prin complexele organo-minerale care se formează şi care determină o productivitate mijlocie arboretului. Cu toate acestea, andosolurile suportă o utilizare silvică şi îndeosebi fagul este acela care realizează o înrădăcinare, în general, mai bună, utilizând un volum edafic bogat.

În subetajul montan superior, andosolurile suportă foarte bine pădurile de molid, a căror productivitate este superioară. Cu toate acestea, arboretele de amestec (fag şi răşinoase) dau rezultatele cele mai bune. Fagul utilizează straturile mai adânci, pe când răşinoasele exploatează orizonturile superioare ale solului. Se apreciază că fagul dă rezistenţă arboretului la doborâturi.


122

4.5.3. Solurile humicosilicatice (HS) Aceste soluri se întâlnesc în literatura de specialitate sub diferite denumiri: soluri

de pajişti alpine, soluri humifere alpine, soluri negre humifere de tundră alpină, rankere alpine, sol negru cenuşiu (acid) alpin.

Definiţie. Solurile humicosilicatice sunt definite printr-un orizont Au cu crome ≤ la materialul în stare umedă conţinând materie organică humificată separabilă de partea minerală silicatică, şi orizont A/C, A/R sau Bv, având cel puţin în partea superioară culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă.

Răspândire. Se întâlnesc insular în Carpaţii Meridionali (Munţii Bucegi, Făgăraşi, Parâng, Retezat, Godeanu) şi în Carpaţii Orientali (Munţii Rodnei) (pe cca 15 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Apar în etajul alpin superior, relieful fiind reprezentat, în general, prin forme aşezate cu aspect de platou, coame largi adăpostite şi versanţi slab înclinaţi, situate la altitudini cuprinse între 2.000 şi 2.500 m.

Materialul parental este alcătuit din produsele de dezagregare-alterare ale rocilor silicatice necarbonatice (gresii, conglomerate, roci eruptive, diferite şisturi cristaline).

Clima este foarte rece şi foarte umedă şi se caracterizează prin temperaturi medii anuale de –20C şi rezerve hidrice în jur de 1.300-1.400 mm. În acest caz, indicele de ariditate este cuprins între 100-200. Temperaturi >100C, favorabile dezvoltării vegetaţiei se înregistrează doar o mică parte din an.

Vegetaţia solurilor humicosilicatice este alcătuită îndeosebi din asociaţii de Carex curvul, la care se mai pot adăuga Festuca rubra, Nardus stricta şi o serie de arbuşti cum ar fi: Salix herbaceea, Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea, Pinus mugo, Juniperus communis etc.

Procese pedogenetice. Date fiind condiţiile pedogenetice menţionate mai sus, dezvoltarea solurilor humicosilicatice prezintă unele particularităţi ca de exemplu: formarea unui profil scurt, ca urmare a rocilor masive dure, partea minerală a solului fiind alcătuită mai ales din particule grosiere şi fragmente de rocă; climatul nefavorizând humificarea, are loc o acumulare consistentă de resturi organice aflate în diferite faze de descompunere.

Dezvoltarea proceselor de alterare a mineralelor primare duce la eliberarea de hidroxizi ferici, care îmbracă particulele minerale, imprimând solului, mai ales în partea inferioară a profilului, un colorit brun sau brun gălbui. Probabil că această fază indică evoluţia spre soluri cu dinamică podzolică humico-feriiluvială.

Subdiviziuni. Pe baza unor elemente diagnostice, au fost deosebite următoarele subtipuri de soluri humicosilicatice:

• sol humicosilicatic tipic (HSti), caracterizat printr-un orizont Au sau Aou, cu crome ≤ 2 la materialul în stare umedă, conţinând materie organică humificată segregabilă de partea minerală silicatică şi orizont A/C sau A/R, având cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă (Au-A/R-R; Au-A/C-C; Aou-A/R-R; Aou-A/C-C);

• sol humicosilicatic criptospodic (HScp), asemănător celui tipic, dar cu Bv având cel puţin în partea superioară culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă şi cu acumulare de oxizi de Al (Au-A/B-Bv-R; Au-A/B-Bv-C; Aou-A/B-Bv-R; Aou-A/B-Bv-C);

• sol humicosilicatic litic (HSls), asemănător celui tipic, dar cu R, a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm (Au-A/R-R).

Caracteristici morfologice. Solurile humicosilicatice tipice prezintă o morfologie de tipul Au-A/R-R sau Au(Aou)-A/C-C (fig.21).


123

Fig.21 – Profil de sol humicosilicatic


124


125

- Orizontul Au(Aou), gros de 15-25 cm, are o culoare brună foarte închisă (10YR 2/2) în stare umedă şi brun cenuşie foarte închisă (10YR 3/2) în stare uscată, conţine mult material organic humificat, segregabil de partea minerală silicatică, este lipsit de structură şi afânat, trecere treptată;

- Orizontul A/R(A/C) prezintă grosimi de 15-20 cm, culoare brună (10YR 4/3) în stare umedă sau brun cenuşiu (10YR 5/4) în stare uscată, conţine material organic segregabil de partea minerală, este astructurat şi afânat, trecere treptată;

- Orizontul R(C) apare frecvent la adâncimi de 50-60 cm şi este alcătuit din produsul de dezagregare al rocii parentale.

Însuşiri fizice. Aceste soluri au, de regulă, o textură nisipoasă şi conţin material scheletic frecvent. Argila nu depăşeşte 11% în orizontul superior şi scade sub 5% în R. În ceea ce priveşte nisipul (fin şi grosier), în toate cazurile reprezintă peste 60% la suprafaţă şi ajunge să depăşeaşcă 75% pe profil.

Însuşiri chimice. Reacţia chimică a solurilor humicosilicatice este deosebit de puternică datorită acizilor fulvici. Astfel, pH-ul prezintă valori între 3,5-3,6 în orizontul superior, după care, paralel cu scăderea conţinutului de humus şi cu apropierea de roca parentală, aceasta creşte uşor până în jur de 5,0. Humusul (sub formă de moder) ajunge să depăşească 20% în orizontul de tranziţie. În compoziţia humusului, acizii fulvici predomină asupra celor huminici.

Capacitatea de schimb cationic variază între 9 şi 31 me/100 g sol, valorile cele mai mari fiind atinse în orizontul superior. Gradul de saturaţie în baze are caracter oligobazic (21-22%) spre extrem oligobazic (sub 10%) (tabel nr. 44).

În privinţa SiO2, se constată tendinţa slabă de acumulare în Au (80,7%) faţă de A/R (77-79%). Acelaşi lucru se întâmplă în cazul conţinutului în Fe2O3 liber. Dacă ne referim la raportul SiO2/Al2O3, valorile se prezintă, de asemenea, mai ridicate în Au (10-11) decât în orizontul A/R (A/C), ceea ce evidenţiază o tendinţă slabă de acumulare reziduală a SiO2.

Aprovizionarea cu substanţe nutritive este foarte bună cu azot (>0,600 %), dar fosforul ca şi potasiul se găsesc în cantităţi mici şi foarte mici (P=4-9 ppm).

Însuşiri pratoproductive. Conţinutul mare de schelet, conţinutul redus în substanţe nutritive minerale, la care se adaugă volumul fiziologic redus, imprimă solurilor humicosilicatice o fertilitate, în general, redusă.

Sunt utilizate cu randament pentru păşuni şi fâneţe naturale, mai ales dacă li se aplică amendamente şi îngrăşăminte, datorită cărora producţia de iarbă poate să crească de 3-4 ori.

4.6. Solurile hidromorfe

În această clasă, au fost incluse solurile care s-au format şi evoluează în condiţii de exces de umiditate periodic sau permanent de apă provenită din pânza freatică, precipitaţii, scurgeri de pe versanţi, izvoare de coastă etc. şi au drept caracter diagnostic un orizont G (gleic) sau W(pseudogleic).

Denumirea de soluri hidromorfe derivă de la cuvintele greceşti hidros=apă şi morphos=formă, adică soluri formate în exces de umiditate.


126

Solurile hidromorfe cuprind următoarele tipuri: lăcovişte, sol gleic, sol negru clinohidromorf (sol negru de fâneaţă) şi sol pseudogleic.

4.6.1. Lăcovişti (LC)

Definiţie. Lăcoviştile sunt soluri umezite excesiv de apă freatică, definite pintr-un orizont Gr, a cărui limită superioară este situată în primii 125 cm, un orizont Am, cu crome ≤ 2 la materialul în stare umedă, şi orizont A/G sau B/G, având, cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale. În clasificările anterioare, au fost denumite soluri humicigleice, lăcovişti carbonatice, lăcovişti stepice etc.

Răspândire. Lăcoviştile au o mare răspândire în România (355 mii ha), îndeosebi în zonele de stepă şi silvostepă. Ocupă suprafeţe mai mari în Câmpia de Vest (Câmpia Moraviţei, Bârzavei, Timişului, Mureşului, Crişurilor şi a Someşului), Câmpia Română (Bărăganul Ialomiţei, în luncile celor mai multe dintre râurile care traversează Câmpia Română, în lunca şi Delta Dunării, ca şi în Câmpia Jijia-Bahlui, Depresiunea Braşov etc.

Condiţii fizico-geografice. Relieful specific lăcoviştilor este cel de câmpii joase, terase inferioare, lunci, dar şi de interfluvii slab drenate, aparţinând diferitelor unităţi de relief din zona de stepă şi silvostepă.

Materialul parental este de natură diferită şi, în general, bogat în calciu; sedimente de natură eoliană (loessuri, nisipuri), aluvioproluvială (depozite loessoide, luturi, argile) şi de natură fluvială sau fluvio-lacustră (materiale cu texturi foarte diferite).

Condiţiile climatice specifice ariei lor de răspândire, zonei calde şi secetoase, se caracterizează prin resurse termice foarte bogate (3.000-4.1000C), resurse hidrice modeste (400-600 mm) şi valori ale evapotranspiraţiei potenţiale foarte ridicate (deficitul de apă datorită evapotranspiraţiei variază între 140-300 mm anual).

Vegetaţia caracteristică lăcoviştilor este reprezentată printr-o gamă largă de plante hidrofile, cum sunt: Phragmites communis, Typha latifolia, Juncus effusus, Deschampsia caespitosa, Alopecurus pratensis, Agrostis alba, diferite specii de Carex. Lăcoviştile mai apar sub vegetaţie lemnoasă de pădure, din care nu lipsesc stejarul, ulmul şi frasinul.

Apa freatică constituie elementul hotărâtor în formarea acestor soluri şi frecvent este situată la adâncimi de 0,5-1,0 m la lăcoviştile tipice şi între 1-2 m la lăcoviştile cambice. De regulă, apa freatică este predominant bicarbonatată şi mai rar sulfatică, după anioni, iar după cationi calcio-magneziene, mai rar natrică.

Procese pedogenetice. La formarea lăcoviştilor, două procese sunt importante: gleizarea determinată de umezirea freatică excesivă şi bioacumularea. Vegetaţia abundentă la care ne-am referit mai sus lasă anual, în sol, cantităţi mari de resturi organice. În perioadele de întrerupere a excesului de umiditate, resturile organice sunt supuse unei humificări lente. Humusul rezultat este de bună calitate. Acesta este alcătuit, de regulă, din acizi huminici, saturaţi cu ioni de calciu. În perioadele de umezire excesivă, resturile organice sunt supuse unor procese de reducere, în urma cărora humusul se acumulează la suprafaţă în cadrul unui orizont Am, bine dezvoltat şi


127

având o culoare negricioasă. La baza profilului aflat sub oglinda apei, atât fierul, cât şi manganul sunt trecute (de către bacteriile anaerobe) în soluţie sub formă de compuşi ferimanganoşi, impregnând masa solului.

Sub influenţa excesului de apă de natură freatică rezultă orizontul Gr (orizont de reducere), a cărui limită superioară este situată în primii 125 cm, zonă în care fenomenele de reducere sunt dominante. În orizontul de oscilare a apei freatice (între Gr şi Am), au loc procese alternative de reducere şi oxidare, când se acumulează hidroxid feric (Fe(OH)3, care imprimă solului culori ruginii şi rezultă orizontul A/Go sau chiar Go.

Subdiviziuni. Ca urmare a unor particularităţi morfologice, chimice şi de drenaj, au fost deosebite următoarele subtipuri de lăcovişti:

• lăcovişte tipică (LCti), caracterizată printr-un orizont Gr, a cărei limită superioară este situată între 50 şi 125 cm adâncime, orizont Am cu crome ≤ 2 la materialul în stare umedă şi orizont A/G având cel puţin în partea superioară culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale (Am-A/Go-Gr);

• lăcovişte cambică (LCca), asemănătoare celei tipice, dar cu orizont BvG având cel puţin în partea superioară culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale (Am-A/B-BvGo-Gr);

• lăcovişte mlăştinoasă (LCml), asemănătoare celei tipice, dar cu orizont Gr, a cărui limită superioară este situată în primii 50 cm (AmG-Gr);

• lăcovişte salinizată (LCsc), asemănătoare celei tipice, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 şi 100 cm (Amsc-AGosc-Gr; Amsc-AGosa-Gr);

• lăcovişte alcalizată (LCac), asemănătoare celei tipice, dar cu orizont ac în primii 100 cm sau orizont na între 20 şi 100 cm (Amac-A/Go-Gr; Amac-A/Goac-Gr).

Caracteristici morfologice. Lăcoviştile tipice prezintă un profil Am-A/Go-Gr (fig. 22). - Orizontul Am are grosimi diferite (30-50 cm), culoare negricioasă (10YR 2/1) în

stare umedă, cenuşiu închis (10YR 4/1) în stare uscată, structură grăunţoasă, uşor compact şi conţine frecvent pete şi concreţiuni ferimanganice, inclusiv rădăcini ierboase, trecere treptată;

- Orizontul A/Go, de 20-30 cm grosime, se deschide uşor la culoare, devenind cenuşiu închis (10YR 4/1) cu pete brun gălbui (10YR 5/6) în stare umedă şi brun cenuşiu închis (10YR 4/2) în stare uscată, astructurat, slab compact, prezintă numeroase pete şi concreţiuni ferimanganice, inclusiv rădăcini ierboase fine, trecere treptată;

- Orizontul Gr apare frecvent la 70-75 cm şi este de culoare bruniu-cenuşiu închis (10YR 6/2) în stare umedă şi cenuşiu (10YR 6/1) în stare uscată, cu frecvente pete cenuşiu verzui şi acumulări de carbonaţi în masa solului sub formă de pete şi concreţiuni.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Textura acestor soluri este diferită în funcţie de materialul parental, de la mijlociu grosieră (nisipolutoasă) până la fină (lutoargiloasă-argiloasă) şi nediferenţiată textural. Structura este frecvent grăunţoasă-glomerulară, bine dezvoltată (tabel nr. 45).


128

Fig. 22 – Profil de lăcovişte


129

Tabel nr. 45

Date fizice şi hidrofizice privind lăcoviştile tipice

Ori-zont

Adânc. în cm

Compoziţia granulometrică

DA g/cm3

PT (%)

CO (%)

CC (%)

CU (%)

K mm/h

<0,002

mm

0,002-0,02 mm

0,02-2,0 mm

Am 0-8 8-20

36,7 38,8

36,7 38,8

35,3 35,4

1,15 1,18

58 52

8,1 8,3

24 23

15,9 14,7

3,5 2,0

A/Go 25-46 38,9 38,9 38,1 1,35 48 12,2 28 15,8 0,8 Gr 60-80

130-140 -

33,3 -

33,3 -

47,0 1,50

- 42 -

21,3 20,1

39 38

17,7 17,9

0,4 -

Lăcoviştile tipice sunt soluri, în general, afânate până la puternic tasate, având

densitatea aparentă de la 1,15 până la 1,50 g/cm3. Porozitatea solului este mică până la mare (42-48%). Coeficientul de ofilire al acestor soluri este mic-foarte mare (8,1-21,3%). Capacitatea de câmp este mijlocie până la foarte mare (24-39%) în timp ce permeabilitatea relativ mijlocie în orizontul Am şi A/Go (2,0-3,5 mm/h) se reduce simţitor în a doua parte a profilului, devenind chiar foarte mică (0,4 mm/h).

Însuşiri chimice. În general, lăcoviştile prezintă un conţinut ridicat în humus chiar de la suprafaţă, dar care apoi scade treptat pe profil. Aşa, de exemplu, în orizontul Am conţinutul de humus poate depăşi frecvent 10%, iar la adâncimea de 1m, să se menţină în jur de 1%. Reacţia solului este în toate cazurile slab acidă în primii 30-40 cm, după care devine neutră şi chiar slab alcalină (7,0-7,4). Adesea, conţine carbonaţi de la suprafaţă, acesţia ajungând să reprezinte până la 12-15% (tabel nr. 46).

Capacitatea totală de schimb cationic în toate situaţiile este ridicată (30-50 me/100 g sol), din cauza conţinutului mare de humus şi argilă a solului. Dintre cationii schimbabili predomină desigur Ca2+ (64-70%), urmat de hidrogen (6-19%). Cât priveşte gradul de saturaţie în baze, acesta este foarte ridicat (74 până la 100%).

Sub raport biologic, lăcoviştile se situează printre solurile slab active datorită excesului de umiditate. Sunt, în general, bine aprovizionate cu substanţe nutritive (N=0,32-0,48%; P=20-25 ppm).

Însuşiri agroproductive. Din cauza regimului lor aerohidric defectuos şi al activităţii microbiologice slabe, elementele fertilizante sunt greu mobilizate.

Utilizarea lăcoviştilor sub aspect agricol este restrânsă din cauza excesului de umiditate. Ele pot fi totuşi folosite cu succes în cultura unor plante agricole, cum sunt grâul, porumbul, sfecla de nutreţ, cu condiţia să fie ameliorate.

Pentru aceasta, sunt necesare coborârea nivelului apei freatice, lucrări de afânare adâncă în vederea îmbunătăţirii regimului hidric şi de activare a proceselor microbiologice.


130


131

4.6.2. Solurile gleice (GC) Solurile gleice sunt caracteristice arealelor răcoroase de pădure. Ca şi în cazul

lăcoviştilor, dintre condiţiile pedogenetice specifice sunt cele de apă freatică, situată la adâncimi de 1-1,5 m (şi chiar mai aproape de suprafaţă) şi nesalinizate. În literatura de specialitate românească, au fost menţionate pentru prima oară în 1924 (Gh.M. Murgoci). Mai târziu, solurile gleice au fost studiate de numeroşi cercetători şi denumite pe rând „lăcovişti silvestre” (N. Cernescu, 1960), „lăcovişti gleice” (N. Cernescu şi N. Bucur, 1965), iar Institutul geologic şi SNRSS le-au denumit „soluri gleice”.

Definiţie. Solurile gleice sunt definite printr-un orizont Gr, a cărui limită superioară este situată în primii 125 cm, orizont A şi orizont A/G sau BG, având culori cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale.

Răspândire. Aceste soluri se întâlnesc în regiunile răcoroase de pădure, pe suprafeţe reprezentative într-o serie de depresiuni submontane şi intramontane, cum sunt Baia Mare, Făgăraşi, Ţara Bârsei, Beiuş, Haţeg. Mai apar apoi în câmpiile joase ale Someşului şi Crişurilor, cât şi în majoritatea luncilor neinundabile ale râurilor, inclusiv în Lunca şi Delta Dunării (240 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Relieful în condiţiile căruia s-au format solurile gleice este reprezentat prin suprafeţe depresionare plane, slab fragmentate, câmpii joase, terase inferioare şi lunci, în general, lipsite de drenaj lateral.

Materialul parental este alcătuit ca şi în cazul lăcoviştilor din diverse sedimente de natură aluvio-proluvială, aluvială şi deluvială, în general, sărace sau lipsite de carbonaţi.

Climatul este răcoros (6-70C) şi umed (650-800 mm) de regim freatic stagnant. Indicii de ariditate oscilează între 40-45, uneori fiind chiar mai mari.

Vegetaţia naturală sub care se formează solurile gleice este reprezentată predominant prin asociaţii ierboase cum sunt Agrostis tenuis, A. canina, Carex leporina, Festuca pratensis, Trifolium fragiferum, Deschampsia caespitosa etc. şi mai rar prin asociaţii lemnoase de pădure, din care nu lipsesc Quercus robur, Ulmus foliacea, Fraxinus excelsior etc.

Apa freatică, factor decisiv în formarea acestor soluri, se situează la mică adâncime, ca şi în cazul lăcoviştilor (0,6-0,8 m), şi poate, de asemenea, prezenta fluctuaţii sezoniere, uneori ajungând chiar până la suprafaţă. Numai în cazul solurilor gleice cambice nivelul apei freatice se întâlneşte la adâncimi mai mari (0,8-2,5 m) şi prezintă fluctuaţii sezoniere de 1-2 m. În general, este lipsită de calciu, având un grad redus de mineralizare (sub 0,5 g/l).

Procese pedogenetice. Ca urmare a climatului răcoros şi umed, care accentuează supraumezirea, cât şi datorită reacţiei acide, reducerea are o intensitate mai mare. Din aceleaşi motive humificarea este mai slabă, humusul se formează în cantităţi mici şi, de regulă, acid nesaturat de tip mull-moder sau moder.

Subdiviziuni. Ca şi în cazul lăcoviştilor, drept urmare a unor particularităţi morfologice, chimice şi de drenaj, au fost deosebite mai multe subtipuri:

• sol gleic tipic (SGti), prezentând orizont Ao şi A/G având culori cu valori şi crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale, şi orizont Gr, a cărui limită superioară este situată între 50 şi 125 cm adâncime (Ao-A/Go-Gr);


132

• sol gleic molic (GCmo), asemănător celui tipic, dar cu Am (Am-A/Go-Gr); • sol gleic umbric (GCum), asemănător celui tipic, dar cu Au (Au-A/Go-Gr); • sol gleic cambic (GCca), asemănător celui tipic, dar cu BvG, având culori şi

crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale (Ao-A/B-BvGo-Gr);

• sol gleic mlăştinos (GCml), asemănător celui tipic, dar cu orizont Gr, a cărui limită superioară este situată în primii 50 cm (AoGo-Gr);

• sol gleic turbos (GCtb), asemănător celui tipic, dar cu orizont T< 50 cm (T-Ao-Gr);

• sol gleic salinizat (GCsc), asemănător celui tipic, dar cu orizont sc în primii 100 cm, sau orizont sa situat între 20 şi 100 cm (Aosc-AGsc-Gr; Aosc-AGosa-Gr);

• sol gleic alcalizat (GCac), asemănător celui tipic, dar cu orizont ac în primii 100 cm, sau orizont na între 20 şi 100 cm (Aoac-AGoac-Gr; Aoac-A/Gona-Gr).

Caracteristici morfologice. Solurile gleice tipice prezintă un profil asemănător lăcoviştilor tipice, de care se deosebesc prin faptul că nu au ca orizont superior un „Am”. Prin urmare, aceste soluri se caracterizează printr-un profil de tip Ao-A/Go-Gr (fig. 23).

Fig.23 – Profil de sol gleic molic


133


134

- Orizontul Ao prezintă grosimi de 15-20 cm, culoare cenuşie închisă (N3-5) în stare umedă şi brun închisă (10YR 4-5/2) în stare uscată, structură grăunţoasă slab-moderat dezvoltată, rădăcini ierboase frecvente şi numeroase separaţii ferimanganice sub formă de pete şi concreţiuni, trecere treptată;

- Orizontul A/Go, gros de 25-30 cm, este de culoare brună sau brun cenuşie (10YR 4/2), cu pete brun gălbui (10YR 5/6), alternând cu pete verzui sau albăstrui, prezintă structură poliedrică subangulară slab dezvoltată sau masivă şi numeroase separaţii ferimanganice sub formă de pete şi concreţiuni, trecere treptată;

- Orizontul Gr apare frecvent la adâncimi de 50-60 cm şi prezintă o culoare cenuşie (5Y5-6/1), cu frecvente pete gălbui roşcate şi verzui sau cenuşii albăstrui, structură masivă, precum şi numeroase separaţii ferimanganice sub formă de pete şi concreţiuni.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Ca şi lăcoviştile, solurile gleice prezintă o textură variată, întrucât aceasta depinde foarte mult de materialul parental pe seama căruia s-au format;, de regulă, textura este de la nisipolutoasă la lutoasă şi poate varia şi pe profil. Sunt afânate în orizontul Ao, unde densitatea aparentă nu depăşeşte 0,61 g/cm3 şi uşor tasate în prima parte a orizontului Gr (1,52 g/cm3). Permeabilitatea acestor soluri este bună la textură mijlocie (4,3-6,5 mm/h) şi devine mică şi chiar foarte mică spre baza profilului de sol (0,5-2,0 mm/h) (tabel nr. 47).

Însuşiri chimice. Solurile gleice au o reacţie chimică de la moderat spre puternic acidă (pH=4,9-5,7) şi un conţinut mic de humus (în jur de 2,0-2,6% în Ao). Capacitatea de schimb cationic a acestor soluri este mică spre mijlocie, fără să depăşească 23%, iar gradul de saturaţie în baze este slab-moderat (38-75%).

Din punct de vedere biologic, solurile gleice sunt slab active din cauza excesului de umiditate. Ele se prezintă, în general, bine aprovizionate în substanţe nutritive (N total =0,160-0,180%; P=8-22 ppm).

Însuşiri agroproductive. Au o fertilitate naturală mică, datorită excesului de umiditate care determină un regim aerohidric nefavorabil dezvoltării plantelor cultivate şi ieburilor valoroase şi un nivel scăzut al proceselor de descompunere şi mineralizare a substanţei organice. În cea mai mare parte, sunt utilizate pentru păşuni şi fâneţe.

Ca şi în cazul lăcoviştilor, îndepărtarea excesului de umiditate prin lucrări de desecare-drenaj reprezintă singura cale de punere în valoare a acestor soluri. După drenare, solurile gleice pot fi şi ele folosite pentru culturi agricole: porumb, sfeclă de zahăr şi de nutreţ, cartofi etc.

Solurile gleice drenate şi cultivate reacţionează favorabil la aplicarea de îngrăşăminte minerale şi a celor organice.

4.6.3. Solurile negre clinohidromorfe (NF)

Pentru formarea solurilor negre clinohidromorfe, caracteristice sunt condiţiile de exces de umiditate provenit din apele de precipitaţii care se scurg din partea superioară a versanţilor în cea inferioară. Până la elaborarea „Sistemului Român de Clasificare a Solurilor” (ICPA, 1980), nu s-a vorbit despre vreo clasificare a acestor soluri. După acest sistem de clasificare, solurile negre clinohidromorfe au fost considerate tip de sol.

Definiţie. Solurile negre clinohidromorfe sunt definite printr-un orizont Am, cu crome ≤ la materialul în stare umedă, orizont B având cel puţin în partea superioară culori cu valori < 3,5 şi crome ≤ 1,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale, asociat cu orizont w, a cărui limită superioară este


135

situată în primii 50 cm, şi orizont Go în primii 200 cm, format pe material cu textură fină şi având exces de umiditate provenit din izvoare de coastă sau din apa de precipitaţii, atât prin infiltraţie pe verticală, cât şi prin curgere laterală prin orizonturile profilului de sol, datorită situării solului pe versanţi.

Răspândire. Aceste soluri apar cu o frecvenţă mai mare în zonele subcarpatice, în Podişul Transilvaniei şi Moldovei, ca şi în dealurile piemontane vestice, totalizând 70 mii ha.

Condiţii fizico-geografice. Relieful pe care s-au format solurile negre clinohidromorfe este reprezentat prin versanţi (în regiuni de deal, podiş şi piemont).

Materialul parental, în toate situaţiile, are o textură fină sau mijlociu fină şi, adesea, provine din metamorfozarea argilelor şi argilelor marnoase.

Clima este relativ umedă. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 7-90C, iar precipitaţiile nu depăşesc 800 mm. Evapotranspiraţia potenţială prezintă valori de până la 620 mm situându-se sub totalul precipitaţiilor. Indicii de ariditate, la rândul lor, nu depăşesc 35.

Vegetaţia naturală sub care se formează aceste soluri este alcătuită din asociaţii de plante mezohigrofile şi chiar hidrofile. Acestea sunt: Poa pratensis, Agrostis canina, Lotus corniculatus, Trifolium repens, Holcus lanatus etc., iar pe terenurile puternic umezite apare Deschampsia caespitosa, ca şi diferite specii de Juncus şi Carex.

Apa freatică se situează la diferite adâncimi, dar aflorează adesea sub forma unor piştiri de izvoare de coastă. De reţinut că natura excesului de umiditate este şi pluvială, din apele de precipitaţii care se scurg la suprafaţă sau subteran din treimea superioară a versanţilor până în treimea inferioară a acestora, unde se infiltrează lateral.

Procese pedogenetice. Caracteristice formării solurilor negre clinohidromorfe sunt atât procese de pseudogleizare (datorită apei stagnante), cât şi cele de gleizare. Acestora li se adaugă bioacumularea, care determină acumularea unor cantităţi mari de humus de tip mull calcic într-un orizont Am gros şi de culoare închisă.

Subdiviziuni. Diferitele stadii de evoluţie, cât şi unele elemente diagnostice (orizonturi, caractere diagnostice) au permis separarea în cadrul acestor soluri a mai multor subtipuri după cum urmează:

• sol negru clinohidromorf tipic (NFti), caracterizat printr-un orizont Am, cu crome ≤ 2 la materialul în stare umedă, orizont Bv având, cel puţin în partea superioară, culori cu valori < 3,5 şi crome ≤ 1,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale, asociat cu orizont w, a cărui limită superioară este situată în primii 50 cm, format pe materiale cu textură fină şi având exces de umiditate provenit din izvoare de coastă sau din apa de precipitaţii, atât prin infiltraţie pe verticală, cât şi prin curgerea laterală prin orizonturile profilului de sol, datorită situării solului pe versant (Amw-BvwG-Bv-C; Amw-BvwG-CGo);

• sol negru clinohidromorf argiloiluvial (NFar), asemănător celui tipic, dar cu orizont Bt(Amw-Btw-Bt-C);

• sol negru clinohidromorf vertic (NFvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic, a cărui limită superioară este situată între baza orizontului Am şi 100 cm adâncime sau cu crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat, care pot urca până la suprafaţă.

Însuşiri morfologice. Conceptul central al solurilor negre clinohidromorfe tipice prezintă profil de tipul Amw-A/Bw-BvwG-Bv-C sau Amw-A/Bw-BvwG-CGo (fig.24):


136

Fig. 24 – Profil de sol negru clinohidromorf


137

- Orizontul Amw prezintă grosimi de 30-50 cm, este de culoare neagră (10YR 2/1) în stare umedă şi cenuşiu foarte închis (10YR3/1) în stare uscată, are structură grăunţoasă mică şi colţuroasă, se prezintă afânat la suprafaţă, dar compact în profunzime şi conţine frecvent separaţii punctiforme ferimanganice, trecere treptată;

- Orizontul de tranziţie A/Bw, gros de 20-25 cm, se caracterizează printr-o culoare neagră (10YR 2/1) cu pete slabe gălbui (10YR 7/6) în stare umedă şi culoare brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/2) în stare uscată, structură poliedrică mare (4-5 cm), este foarte compact în stare uscată şi plastic în stare umedă, cu rare separaţii ferimanganice punctiforme, trecere treptată;

- Orizontul BvwG, adică un orizont B cambic asociat cu w şi G, gros de 30-50 cm, de culoare închisă, apropiată de a orizontului de suprafaţă cel puţin în partea superioară (culori cu valori < 3,5 şi crome ≤ 1,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale), dar cu pete de oxidare şi reducere datorate pseudogleizării şi gleizării (de obicei, mascate din cauza culorii generale închise), trecere clară;

- Orizontul CGo de 20-50 cm, prezintă o culoare gălbuie, gălbuie-ruginie până la oliv (2,5Y6/5) în stare umedă şi brun oliv (2,5Y4/4) în stare uscată, structură bulgăroasă şi separaţii ferimanganice punctiforme.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Textura solurilor negre clinohidromorfe se prezintă, de regulă, lutoargiloasă-argiloasă. Astfel, conţinutul de argilă al acestor soluri variază între 33 şi 62% (tabel nr. 48). Nu se constată o diferenţiere texturală, iar dacă există, este neînsemnată. În ceea ce priveşte argila fizică, aceasta prezintă valori de 50 până la 75%.

În fracţiunea argiloasă, dintre mineralele argiloase roentgenografice au fost identificate montmorillonitul şi illitul, iar ca minerale argiloase interstratificate, montmorillonitul şi caolinitul.

Tabel nr. 48

Date fizice şi hidrofizice privind solurile negre clinohidromorfe

Ori-zont

Adânc. în cm


PT (%)

< 0,002 mm 0,002-0,02 mm 0,02-0,2mm 0,2-2,0 mm Amw 0-17

17-37 37-57

53,0 54,4 55,4

26,1 25,3 24,9

19,6 19,0 18,9

1,3 1,3 0,8

1,15 1,25 1,40

58 57 55

A/Bw 57-80 59,9 25,5 16,8 0,8 1,43 48 Bvw

G 80-105 105-130

63,4 61,3

19,8 21,0

15,9 16,8

0,9 0,9

1,55 1,60

42 -

CGo 130-150 60,7 20,8 17,5 1,0 - -

Solurile negre clinohidromorfe se prezintă afânate la suprafaţă (1,15-1,25 g/cm3), dar puternic tasate în celelalte orizonturi (1,40-1,60 g/cm3), ca urmare a excesului de umiditate. Porozitatea totală este foarte mare la suprafaţă (55-58%) şi mijlocie-mică pe profil (42-48%).

Însuşiri chimice. Solurile negre clinohidromorfe sunt, de regulă, bogate în humus (6-8%), sub pajişte chiar depăşind 10%. Acest conţinut de humus este mai ridicat în orizonturile Amw şi A/Bw, dar care apoi scade treptat în celelalte orizonturi, menţinându-se peste 2% în prima parte a orizontului superior (5,6-5,8), devine slab acidă în restul profilului (6,5-6,7) şi neutră în orizontul CGo (7,0-7,3).


138


139

În ceea ce priveşte capacitatea totală de schimb cationic, aceasta variază între 40-50 me/100 g sol. În complexul coloidal al solului, se remarcă conţinutul ridicat în Ca2+ schimbabil (65-76%), urmat de hidrogen (7-30%) şi magneziu (10-14%). Gradul de saturaţie în baze, în toate cazurile prezintă valori ridicate (75-98%) (tabel nr. 49).

În solurile negre clinohidromorfe, apar şi carbonaţi calco-magnezieni în orizontul inferior, iar în unele cazuri se constată şi o slabă alcalizare sau salinizare.

Însuşiri agroproductive. De regulă, solurile negre clinohidromorfe prezintă o fertilitate redusă cu toate rezervele lor de humus şi azot ridicate. Din cauza excesului de umiditate, mineralizarea humusului este foarte redusă şi, drept urmare, şi conţinutul în N asimilabil este şi el foarte redus. Se mai adaugă nivelul slab de aprovizionare cu fosfor şi potasiu. Sunt acoperite cu păşuni şi fâneţe, dar şi cultivate sporadic cu cereale (grâu, porumb, ovăz), plante uleioase (floarea soarelui) şi legumicole. Încercările de folosire a acestor soluri în pomicultură sau viticultură nu au dat rezultate.

În vederea ameliorării, sunt necesare: nivelarea şi stabilizarea terenurilor respective (întrucât frecvent sunt afectate de alunecări), prevenirea şi combaterea eroziunii, îmbunătăţirea regimului aerohidric, prin lucrări speciale de drenaj sau cel puţin prin arături adânci şi încorporarea de îngăşăminte organice şi chimice.

4.6.4. Solurile pseudogleice (PG)

Aceste soluri sunt considerate pluvial hidromorfe, formarea lor fiind pusă pe seama stagnării apei din precipitaţii la suprafaţă şi chiar în interiorul profilului de sol. În clasificările anterioare au fost denumite soluri stagnogleice, soluri de hidrogeneză etc.

Definiţie. Tipul de sol pseudogleic este definit printr-un orizont W, a cărui limită superioară se află situată în primii 50 cm, grefat atât pe orizontul A sau E, cât şi pe cel puţin primii 50 cm din orizontul B.

Răspândire. Solurile pseudogleice se întâlnesc în câmpia şi dealurile piemontane de vest, Piemontul Getic, Podişul Şomeşan, în depresiunile Făgăraşi, Baia Mare, Maramureş, Beiuş, local în Podişul Târnavelor şi Podişul Sucevei, ca şi în unele crovuri din arealul solurilor brun roşcate, totalizând în jur de 100 mii ha.

Condiţii fizico-geografice. Relieful este reprezentat în cele mai frecvente cazuri prin suprafeţe practic plane-orizontale sau uşor înclinate, al căror drenaj extern şi intern se prezintă deosebit de slab.

Materialul parental este alcătuit din sedimente cu textură fină, greu permeabile, de origine proluvială şi fluviolacustră, de regulă, lipsite de carbonaţi (argile, luturi argiloase, depozite loessoide) şi care acoperă frecvent depozite psefitice cu stratificaţie torenţială, aflate la adâncimi diferite (3-8 m).

Climatul în care s-au format solurile pseudogleice se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 7,0-10,90C şi resurse hidrice cuprinse între 600-900 mm. Regimul precipitaţiilor cunoaşte un plafon minim în intervalul iulie-octombrie, când evapotranspiraţia potenţială (670-700 mm) depăşeşte o dată şi jumătate sau chiar de două ori cantitatea de apă căzută.

Indicele de ariditate este cuprins între 30-50, valori caracteristice solurilor din seria podzolirii argiloiluviale.

Vegetaţia nativă caracteristică solurilor pseudogleice este alcătuită din păduri de Q.robur şi cel mai frecvent de Q. petraea. În aceste păduri, primăvara, ariile


140

înmlăştinite capătă o largă extindere, iar în covorul ierbos sunt foarte răspândite specii de Juncus şi Carex. Majoritatea solurilor pseudogleice sunt acoperite în prezent de pajişti şi fâneţe naturale. Este important de reţinut că în urma defrişării pădurii, datorită reducerii drenajului biologic, fenomenul de înmlăştinire s-a accentuat în mod deosebit. Astfel, mari suprafeţe cu păşuni din Câmpia piemontană a Cermeiului, de pe terasele Crişului Alb de la sud-est de Ineu, din Piemontul Cândeşti şi Cotmeana sunt ocupate aproape exclusiv de asociaţii de Juncus.

Procese pedogenetice. Principalul proces pedogenetic caracteristic acestor soluri este cel de pseudogleizare intensă, care poate să afecteze aproape întregul profil de sol.

Cele situate sub vegetaţie de pădure prezintă o bioacumulare slabă şi, drept urmare, la partea superioară s-a separat un orizont Ao, pe care în prima parte se găseşte grefat un orizont w (de pseudogleizare), iar în ultima parte, un orizont W (pseudogleic).

Datorită drenajului global slab, în profilul de sol se realizează periodic (primăvara şi toamna) un exces de umiditate de natură pluvială, care ocupă totalitatea porilor. În consecinţă, în perioadele de exces de umiditate, se creează condiţii de anaerobioză şi de acumulare în sol a unor compuşi în stare redusă (săruri feroase, magneziene etc.), care conduc la formarea de pete cenuşii vineţii. În perioada de secetă estivală, prin pierderea apei (evapotranspiraţie, desucţie etc.), solul se usucă până la coeficientul de ofilire şi are loc o reoxidare parţială a sărurilor reduse de fier şi mangan. Îşi fac apariţia petele ruginii, cenuşii, vineţii, care dau un aspect marmorat orizonturilor pseudogleice. Se formează, de asemenea, o serie de separaţii şi concreţiuni ferimanganice (bobovine).

Subdiviziuni. Datorită unor particularităţi morfologice, a diferitelor stadii de evoluţie, a influenţei freatice în formarea şi evoluţia acestor, a fost recunoscută o gamă relativ largă de subtipuri pseudogleice,după cum urmează:

• sol pseudogleic tipic (PGti), caracterizat printr-un orizont Ao şi orizont W, ultimul având limita superioară situată între 20 şi 50 cm, grefat atât pe orizontul A cât şi pe cel puţin primii 50 cm din orizontul B (Aow-AoW-A/BW-BW-C);

• sol pseudogleic molic (PGmo), asemănător celui tipic, dar cu Am (Amw-AmW-A/BW-BW-C);

• sol pseudogleic vertic (PGvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic a cărui limită superioară este situată între baza orizontului A şi 100 cm adâncime sau numai crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat, care pot urca până la suprafaţă (Aow-AoW-A/BW-ByW-C);

• sol pseudogleic luvic (PGlv), asemănător celui tipic, dar cu orizonturi El şi Bt (Aow-ElW-EBW-BtW-Bt-C);

• sol pseudogleic albic (PGal), asemănător celui tipic, dar cu orizont Ea şi Bt (Aow-EaW-EBW-BtW-Bt-C);

• sol pseudogleic planic (PGpl), asemănător celui tipic, dar cu El sau Ea şi Bt, având schimbare texturală bruscă pe cel mult 15 cm (Aow-Elw-EBW-BtW-C);

• sol pseudogleic gleizat (amfigleic) (PGgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime(Aow-AoW-A/BW-BW-Bvw-CGo;Aow-AoW-A/BW-BW-Btw-Gr);

• sol pseudogleic mlăştinos (PGml), asemănător celui tipic, dar cu orizont W, a cărui limită superioară este situată în primii 20 cm (AW-A/BW-BW-C);

• sol pseudogleic turbos (PGtb), asemănător celui tipic, dar cu orizont T < 50 cm grosime (T-AW-BW-C).


141

Caracteristici morfologice. Solurile pseudogleice tipice se caracterizează printr-un profil de tip Aow-AoW-A/BW-BW-C (fig. 25).


142

Fig.25 – Profil de sol pseudogleic


143


144

- Orizontul Aow, cu grosimi de 15-20 cm, are o culoare brun cenuşiu închis (10YR 4/2) în stare umedă şi cenuşiu (10YR 5/1) în stare uscată, structură poliedrică subangulară mică şi medie slab dezvoltată, numeroase concreţiuni ferimanganice mici şi rădăcini ierboase subţiri, este foarte friabil în stare umedă, ferm sau dur în stare uscată, trecere treptată;

- Orizontul AoW, având grosimi de 12-20 cm, se deschide uşor la culoare, dar are un aspect marmorat brun-cenuşiu, brun cenuşiu închis sau cenuşiu închis (10YR, 2,5Y4-5/2-1), cu pete difuze cenuşii verzui (5GY6/1) şi brune-brune gălbui (10YR 5-4/6, 7,5YR 4/4) în stare umedă, brun cenuşiu deschis (10YR 6/4) în stare uscată, are o structură poliedrică subangulară mică şi medie, moderat dezvoltată, bobovine fine foarte frecvente, rădăcini ierboase subţiri frecvente şi devine dur în stare uscată, trecere treptată;

- Orizontul de tranziţie A/BW, gros de 15-20 cm, prezintă o culoare cenuşiu-cenuşiu oliv (5Y4-6/1-2), cu pete numeroase cenuşii verzui (5GY 5-6/1) în stare umedă, structură poliedrică subangulară medie şi mare slab dezvoltată, bobovine mici numeroase, devine dur în stare uscată, trecere treptată;

- Orizontul BW (cambic sau argiloiluvial) este dezvoltat pe 70-80 cm şi chiar mai mult (110 cm) şi se prezintă, de asemenea, marmorat, cenuşiu-cenuşiu verzui (5Y, 5GY4-5/1-2), în timp ce spre bază coloritul devine predominant cenuşiu-verzui închis (5Y-5GY 4/1), întreg orizontul este puternic pătat cu brun şi brun roşcat (7,5YR 7/2, 5YR 4/4), are o structură poliedrică angulară mare şi foarte mare, se prezintă plastic, foarte adeziv, când este ud, dar foarte dur în stare uscată, trecere netă;

- Orizontul C apare, de regulă, sub 160 cm, are o culoare brun pal (10YR 6/3), structură masivă, compactitate moderată şi conţinut redus de CaCO3.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Solurile pseudogleice tipice au o textură lutoargiloasă-argiloasă şi nu prezintă diferenţiere texturală pe profil. Ele conţin până la 53% argilă, cele mai ridicate valori înregistrându-se la nivelul orizontului B (tabel nr. 50).

În fracţia argiloasă a solului roentgenografic, s-a constatat că, printre mineralele argilice, predomină illitul în orizontul superior, pe când în orizonturile inferioare predomină un mineral din grupa montmorillonitului. Cuarţul este prezent în cantităţi mari în orizonturile de la suprafaţă.

Densitatea aparentă în cazul solurilor pseudogleice tipice este cuprinsă între 1,19-1,22 g/cm3 la suprafaţă, în schimb creşte până la 1,50-1,60 g/cm3 în BvW. Permeabilitatea este relativ satisfăcătoare, doar în orizontul Aow, dar se înrăutăţeşte începând din orizontul BvW(BtW), ceea ce face posibilă stagnarea perioadică a apei din precipitaţii în profilul acestor soluri.

Însuşiri chimice. Reacţia solurilor pseudogleice urmăreşte, în general, variaţia gradului de saturaţie în baze. Astfel, este moderat acidă (pH=5-5,8) până în prima parte a orizontului Bv(Bt) şi slab acidă în continuare (pH=6,0-6,9), excepţie făcând orizontul C, unde poate depăşi 8,0.

Conţinutul de humus este foarte mic, fiind cuprins între 1,8-2,3% în orizontul superior, după care scade repede la nivelul orizontului de tranziţie (A/BW).

Capacitatea totală de schimb cationic se corelează cu conţinutul în argilă şi humus. Rolul humusului se observă îndeosebi în orizontul superior (Aow), unde


145

valorile capacităţii de schimb cationic oscilează între 15-22 me/100 g sol, în schimb, în orizontul Bv(Bt)W, capacitatea totală de schimb cationic este destul de ridicată (32-40 me/100 g sol), dar care se datoreşte, desigur, conţinutului mai ridicat în argilă ca şi humusului relict.

Sub raportul gradului de saturaţie în baze, solurile pseudogleice se înscriu în limite foarte largi de variaţie. Totuşi, se observă caracterul lor mezobazic.

Din rezultatele analizei chimice a fracţiei argiloase, rezultă că, pe profil, nu apar modificări esenţiale. Astfel, raportul SiO2:Al2O3 apare relativ constant pe profil.

Conţinutul în Fe2O3 creşte uşor spre baza profilului de sol şi se datoreşte unor condiţii de intensă mobilizare a fierului.

Însuşiri agroproductive. Fertilitatea naturală a solurilor pseudogleice este, în general, mică. Aceasta se datoreşte, pe de o parte, regimului lor aerohidric nefavorabil dezvoltării plantelor cultivate, iar pe de altă parte, conţinutului mic în substanţe nutritive.

Sunt ocupate de păşuni şi fâneţe de calitate slabă, de păduri, dar folosite şi în cultura plantelor de câmp (porumb, grâu, orzoaică, floarea soarelui etc.). Neameliorate nu asigură însă producţii satisfăcătoare. Pentru ameliorare necesită, în afară de fertilizare măsuri cu caracter special: arături foarte adânci, afânări mai profunde, arături în spinări, drenaje. Îngrăşămintele organice se dau în doze mari, iar cele minerale (cu azot, fosfor, potasiu) se administrează în raport de nivelul curent de aprovizionare al solului.

4.7. Solurile halomorfe

Au fost incluse în această categorie solurile în a căror geneză, evoluţie şi caracteristici au sau au avut un rol important sărurile uşor solubile. Cele mai frecvente săruri uşor solubile întâlnite în aceste soluri sunt sulfaţii şi clorurile de natriu, magneziu şi calciu, iar, uneori, şi clorurile de natriu şi carbonaţii de natriu şi, eventual, de potasiu.

Ca principale soluri halomorfe, au fost separate solonceacuri şi soloneţuri.

4.7.1. Solonceacurile (SC)

Tipul solonceac a fost definit prin prezenţa unui orizont salic (sa), situat în primii 20 de cm ai profilului. În literatura românească, mai sunt menţionate ca „sărături” sau chelituri”, precum şi sub denumirea ştiinţifică de „soluri saline”.

Răspândire. Solonceacurile, în ţara noastră, sunt răspândite în Câmpia Română, în luncile mai multor râuri (Călmăţui, Ialomiţa, Cricovul Sărat, Prahova, Buzău şi Siretul inferior), în jurul lacurilor sărate (Amara, Ianca, Lacul Sărat), în Câmpia subcolinară Mizil-Stâlpu, în Câmpia Brăilei şi Ialomiţa, apoi mai apar în Câmpia de Vest (pe interfluviile Crişul Repede-Crişul Negru, Crişul Alb-Mureş şi Mureş-Bega), în Câmpia Moldovei, lunca Prutului, Bârladului, pe valea Elanului, pe văile unor râuri din Câmpia Transilvaniei, pe Valea Carasu (Dobrogea), în zona litoralului Mării Negre, pe văile cu deschidere spre mare şi în preajma lagunelor Razelm-Sinoe, Taşaul, Techirghiol, Smeica, Goloviţa, Babadag etc. pe o suprafaţă de 82 mii ha.


146

Condiţii fizico-geografice. Relieful caracteristic solonceacurilor este cel de câmpie, lunci, terase, uşoare microdepresiuni (crovuri, padini) şi în mod excepţional este reprezentat prin versanţi, acolo unde aflorează marnele salifere.

Materialul parental este reprezentat prin aluviuni salinizate, holocene, depozite salifere sarmaţiene sau panoniene (argile marnoase, marne).

Clima arealelor cu solonceacuri se caracterizează prin resurse termice foarte variate, temperaturi medii anuale de 8-110C, precipitaţii medii de 380-600 mm, iar evapotranspiraţia potenţială poate depăşi 750 mm.

Apa freatică. În marea lor majoritate, solonceacurile s-au format sub influenţa apelor freatice mineralizate, situate, de regulă, între 1,1-3,5 m adâncime.

Vegetaţia naturală sub care apar aceste soluri este, de regulă, reprezentată prin asociaţii halofile, printre care cele mai caracteristice sunt cele de Salicornia herbacea, Sueda maritima, Salsola soda, Artemisia salina, Camphorosma ovata etc.

Procese pedogenetice. Ca procese de solificare principale, specifice solonceacurilor, sunt considerate salinizarea primară sau secundară. În ceea ce priveşte salinizarea primară, aceasta se datoreşte prezenţei apei freatice puternic mineralizate, situată la nivelul critic. Prin procese de capilaritate, sărurile se ridică o dată cu apa freatică spre orizonturile mai calde de la suprafaţa solului, unde precipită (sub formă de pete albicioase şi cruste).

Salinizarea secundară se datoreşte exploatării necorespunzătoare a terenurilor, prin folosirea în irigaţii a apelor mineralizate. Există pericolul acumulării sărurilor în solurile nesalinizate.

Bioacumularea este, în general, slabă, iar substanţele humice rezultate ajung să se satureze cu Na.

Subdiviziuni. Ca urmare a unor însuşiri morfologice fizice şi chimice, au fost deosebite următoarele subtipuri:

• solonceac tipic (SCti), caracterizat printr-un orizont Ao şi sa, ultimul situat în primii 20 cm, poate prezenta orizont Go în primii 200 cm sau chiar orizont Gr având limita superioară sub 125 cm (Aosa-A/C-C; Aosa-A/Go; Aosc-Aosa-A/C-C);

• solonceac molic (SCmo), asemănător celui tipic, dar cu Am (Amsa-Amsc-C; Amsa-A/Go);

• solonceac vertic (SCvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic, a cărui limită superioară este situată între baza orizontului Ao şi 100 cm adâncime sau numai crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat, care pot urca până la suprafaţă (Aosa-A/Cy-C; Aosa-Agoy);

• solonceac gleic (SCgc), asemănător celui tipic, dar cu orizont Gr, a cărui limită superioară este situată în primii 125 cm (Aosa-A/Go-Gr);

• solonceac alcalizat (SCac), asemănător celui tipic, dar cu orizont ac sau natric în primii 125 cm (Aosana-A/Go-Gr; Aosa-A/Cac-C).

Caracteristici morfologice. Solonceacurile tipice au un profil Aosa-AGo-C, moderat dezvoltat (fig. 26, 27).


147

Fig.27 – Aria depresionară cu solonceacuri la Seaca de Câmp

Fig.26 – Profil de solonceac


148

- Orizontul Aosa, cu grosimi de 15-20 cm, are o culoare brun cenuşie foarte închisă cu pete albicioase de săruri, uneori cu crustă la suprafaţă (10YR 3/2) în stare umedă şi cenuşie (10YR 5/1) în stare uscată, de regulă, se prezintă astructurat, foarte friabil în stare umedă şi dur în stare uscată, trecere treptată;

- Orizontul de tranziţie A/C prezintă grosimi de 10-15 cm, are o culoare cenuşiu închis (10YR 4/2) în stare umedă şi cu pete brun închise (10YR 6/2) în stare uscată, este astructurat, foarte friabil în stare umedă, cu numeroase acumulări de CaCO3 sub formă de vinişoare şi concreţiuni mici, trecere treptată;

- Orizontul C apare frecvent la 35 cm şi este dezvoltat pe 40-50 cm, are o culoare brun cenuşiu foarte închis până la brun cenuşiu închis (10YR 3,5/2), alternând cu pete gălbui în stare umedă, este masiv şi conţine numeroase concreţiuni mici de CaCO3.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Solonceacurile prezintă o textură variată. Astfel, în zona litorală ca şi în deltă sunt predominant nisipoase. În alte regiuni ale ţării, ele pot avea o textură fină şi chiar fină (lutoargiloase-argiloase).

În cele mai frecvente cazuri, aceste soluri sunt afânate la suprafaţă, dar relativ tasate în rest, având densitatea aparentă cuprinsă între 1,3-1,5 g/cm3, iar porozitatea totală este, în general, scăzută (36-58%). Au o capacitate de câmp mare (26-30%), iar în ceea ce priveşte conductivitatea hidraulică exprimată prin valori de permeabilitate, aceasta se prezintă mijlocie-mică (0,5-10,0 mm/h) (tabel nr. 51).

În fracţia argiloasă a unor solonceacuri, s-a identificat în orizontul Aosa illitul, ca mineral argilos predominant, apoi cloritul şi caolinitul, iar în orizontul C, chiar montmorillonitul.

Însuşiri chimice. Solonceacurile au o reacţie slab la moderat alcalină (7,9-8,6) şi un conţinut foarte variabil de humus pe profil (2-7%). Conţinutul ridicat de săruri solubile determină însă un conţinut redus de humus (tabel nr. 52).

Capacitatea de schimb cationic variază în limite largi fără să depăşească 40 me/100 g sol (10-38 me/100 g sol) şi este dată în cea mai mare parte de cationii de Ca şi mg (70-90%), dar şi de Na (6-28%). Caracteristica cea mai importantă a solonceacurilor o reprezintă însă acumularea de săruri solubile (2-3 g/100 g sol).

Aprovizionarea cu nutrienţi este necorespunzătoare şi variază între 0,06-0,15% în cazul azotului şi între 6-11 ppm în ceea ce priveşte fosforul.

Însuşiri agroproductive. Conţinutul ridicat de săruri solubile face ca solonceacurile să nu poată fi cultivate. În condiţii naturale, aceste soluri sunt acoperite cu păşuni de slabă productivitate.

Ameliorarea solonceacurilor este deosebit de anevoioasă şi de durată şi se poate realiza printr-un complex de măsuri speciale. Dintre lucrările pedoameliorative, cele mai importante sunt următoarele:

nivelare-modelare (capitală, de exploatare etc.); amendarea (de bază, periodică); spălarea sărurilor solubile (periodică, capitală etc.); afânare (adâncă, superficială, mixtă); drenaj cârtiţă; coborârea nivelului freatic.


149


150

Întrucât obiectivul principal al lucrărilor îl constituie realizarea unor condiţii normale de creştere şi dezvoltare a culturilor agricole, mai sunt necesare mobilizarea solului pe stratul radicular (arături de 15-25 cm adâncime), fertilizare organo-minerală, asolament specific, cultivarea unor specii, soiuri şi hibrizi adecvaţi.

4.7.2. Soloneţurile (SN)

Au un conţinut total de săruri solubile mai redus decât al solonceacurilor şi se formează, de regulă, prin desalinizarea parţială a acestora, ca urmare a coborârii nivelului apelor freatice mineralizate. Este posibil să se formeze şi prin alternarea salinizării şi desalinizării.

Soloneţurile mai sunt cunoscute în literatura de specialitate şi sub denumirile de „soluri alcalice” sau de „soluri alcaline”.

Definiţie. Soloneţul a fost definit prin prezenţa unui orizont natric situat în primii 20 cm sau a unui orizont Btna.

Răspândire. Sunt răspândite în aceleaşi areale cu solonceacurile, în Câmpia Română, în Câmpia de Vest a ţării şi Podişul Moldovei (120 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Relieful, ca şi în cazul solonceacurilor, este reprezentat prin câmpii, terase joase şi lunci, uşoare arii microdepresionare insuficient drenate. În cazul asocierii cu solonceacuri sau lăcovişti, soloneţurile ocupă suprafeţele de nanorelief mai ridicate, iar dacă se asociază cu cernoziomuri gleizate sau salinizate ocupă suprafeţele mai joase ale reliefului.

Materialul parental. Soloneţurile se formează cu precădere pe sedimente de natură aluvială de texturi foarte diferite (de regulă lutoargiloase). De asemenea, se pot dezvolta pe seama argilelor şi marnelor argiloase salifere, de vârste geologice diferite (mai frecvent, sarmaţiene).

Vegetaţia naturală sub care apar este alcătuită din asociaţii ierboase de plante halofile, cum sunt: Puccinelia distans, Statice gmelini, Artemisia maritima, Crypsis aculeata, Atriplex littoralis, Spergularia marginatta, Camphorosma annus etc.

Apa freatică se situează frecvent la adâncimi cuprinse între 1,5-2,0 m şi niciodată la adâncimi subcritice.

Procese pedogenetice. Soloneţurile se formează, de regulă, prin desalinizarea solonceacurilor. Fenomenul are loc numai când clima devine ceva mai umedă sau nivelul apelor freatice coboară ori aportul de săruri încetează. În condiţiile întreruperii legăturii cu apa freatică salinizată, dominant devine procesul de spălare a sărurilor solubile (cloruri, sulfaţi, carbonatul de sodiu) din orizonturile superioare (Ao, El, Ea) şi saturarea cu ioni de natriu a complexului coloidal din orizonturile inferioare ale solului (Btna, Bvna).

Adsorbirea în mare cantitate a ionilor de natriu în complexul coloidal se realizează prin pătrunderea acestora mai ales în locul ionilor de calciu şi magneziu. Se cunosc reacţii de tipul:

Ca K Ca Na


151

Ca sol Mg Ca +nNaCl→ Ca Mg sol Na Na +CaCl2+MgCl2

Mg Na K Na Na În ceea ce priveşte formarea carbonatului de natriu, au loc următoarele reacţii

chimice: 2NaCl+CaCO3+H2CO3=2NaHCO3+CaCl2 (2NaHCO3→ Na2CO3+H2CO3) Na2SO4+CaCO3+H2CO3=2NaHCO3+CaSO4 (2NaHCO3→ Na2CO3+H2CO3) În urma pătrunderii în cantitate mare a Na (peste 15% din T) în complexul

coloidal, se produce şi o migrare a argilei pe profil, formând un orizont Btna. Deasupra acesturi orizont se realizează uneori un El sau Ea, ca în cazul subtipurilor luvice şi albice ale soloneţurilor.

Subdiviziuni. Întrucât alcalizarea mai poate fi întâlnită şi la alte tipuri de sol ce aparţin altor clase, au fost separate următoarele subtipuri de soloneţ:

• soloneţ tipic (SNti), caracterizat printr-un orizont Ao şi Btna: poate avea orizont Go situat în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm (Ao-Btna-C sau CGo);

• soloneţ luvic (SNlv), asemănător celui tipic, dar cu El (Ao-El-Btna-C sau CGo); • soloneţ albic (SNal), asemănător celui tipic, dar cu Ea (Ao-Ea-Btna-C sau CGo); • soloneţ glosic (SNgl), asemănător celui tipic, dar şi cu Ea şi E+B (Ao-Ea-

E+B-Btna-C sau CGo); • soloneţ cambic (SNca), asemănător celui tipic, dar cu Bvna în primii 20 cm

(Ao-Bvna-C sau CGo); • soloneţ molic (SNmo), asemănător celui tipic, dar cu Am (Am-Btna-C sau CGosa); • soloneţ salinizat (SNsc), asemănător celui tipic, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau

orizont sa situat între 20 şi 100 cm (Aosc-Btnasc-Csa sau CGosa; Ao-Btnasc-Csa sau CGosa);

• soloneţ gleic (SNgc), asemănător celui tipic, dar cu Gr a cărui limită superioară este situată în primii 125 cm.

Caracteristici morfologice. Soloneţurile tipice prezintă următoarea succesiune de orizonturi (fig. 28, 29):

- Orizontul Ao, cu grosimi de 2-25 cm, are o culoare brun închisă (10YR 3/1) în stare umedă şi brună (10YR 4/1) în stare uscată, structură grăunţoasă, este afânat şi conţine numeroase rădăcini ierboase, trecere netă;

- Orizontul Btna prezintă grosimi de la 20 la 80 cm, culoare brun cenuşiu închis (10YR 3/2) în stare umedă şi cenuşie (10YR 5/1) în stare uscată, structură columnară la partea superioară şi poliedrică angulară în partea inferioară, este compact în stare reavănă şi conţine separaţii ferimanganice punctiforme, trecere clară;

- Orizontul C(CGo), gros de 20-50 cm, are o culoare brun gălbuie cu pete cenuşiu închis (10YR 5/4 cu 4/1) în stare umedă şi cenuşiu deschis (2,5YR 7/2) în stare uscată, se prezintă compact, masiv şi conţine neoformaţii calcaroase şi de săruri solubile.


152

Fig.29 – Aria depresionară cu solonceacuri (Lunca Dunării)

Fig.26 – Profil de soloneţ


153

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Textura soloneţurilor este, în general, lutoargiloasă sau argiloasă, rareori nisipoasă. Dintre fracţiile granulometrice o variaţie deosebită o prezintă argila; pe profil, se constată o migrare intensă a argilei din Ao şi acumularea în Btna, favorizată de acţiunea dispersantă a Na schimbabil (tabel nr. 54).

Soloneţurile sunt soluri foarte tasate, cu o densitate aparentă relativ ridicată (1,30-1,40 g/cm3 în Ao, ajungând să depăşească 1,70 în Btna). Porozitatea totală, satisfăcătoare în orizontul Ao (45-50%), scade simţitor pe profil, devenind mică şi chiar foarte mică (36-40%).

Coeficientul de ofilire se prezintă mijlociu în orizontul superior (10-12%) şi foarte mare în rest (15-17%), pe când capacitatea de apă utilă mijlocie în Ao (11-13%) scade pe profil devenind în a doua parte a orizontului Btna foarte mică (3,1-3,8%).

Permeabilitatea pentru apă este extrem de scăzută în orizontul Btna (0,2-0,5 mm/h).

Tabel nr. 53 Date fizice şi hidrofizice privind soloneţurile tipice

Ori-zont

Adânc. în cm

Argilă < 0,002 mm

DA g/cm3

PT %

CO %

CC %

CU %

K mm/h

Ao 0-11 36,4 1,29 45,8 12,21 24,8 12,6 12,0 Btna 11-33 46,2 1,52 39,5 15,05 22,6 7,6 0,2 Btna 53-71 59,8 1,63 37,4 17,25 20,4 3,1 0,5 CGo 90-115 36,9 1,68 36,4 15,00 18,0 3,8 0,5

Însuşiri chimice. Reacţia se caracterizează prin valori neutre la partea superioară

a profilului de sol (6,9-7,2), după care aceasta devine moderată în Btna (8,6-8,9) şi chiar extrem de alcalină la baza profilului (tabel nr. 54)

Tabel nr. 54

Date chimice privind soloneţurile tipice

Ori-zont

Adânc. (cm)

pH Hu-mus %

T me/100 g sol

Na % din T

V %

N total %

P ppm

K ppm

Ao 0-11 6,9 6,7 28,90 8,0 100 0,36 20 75 Btna 11-33 8,6 2,9 43,16 43,0 100 0,13 5 40 Btna 53-71 8,9 1,7 33,20 71,4 100 - - - CGo 90-115 10,1 - 19,80 54,3 100 - - -

Capacitatea totală de schimb este mijlocie la suprafaţă (28-30 me/100 g sol), devine mare în Btna (33-45 me/100 g sol) şi scade vertiginos în CGo (19-20 me/100 g sol). În ceea ce priveşte conţinutul de Na schimbabil, acesta atinge valori mari şi foarte mari, caracteristice solurilor halomorfe de tip soloneţ (43-72% din T). Rezervele de humus, N total, P şi K la soloneţurile de luncă sunt, respectiv, 5-7%, 0,11-0,36%, 5-15 ppm şi 45-70 ppm.


154

Însuşiri agroproductive. Fertilitatea soloneţurilor este foarte scăzută, datorită conţinutului ridicat de Na schimbabil şi, eventual, sărurilor solubile, care, pe lângă acţiunea nocivă directă asupra plantelor, conferă solului însuşiri fizice, chimice şi micromorfologice nefavorabile. Este vorba, mai ales, de regimul de apă, de aer şi termic care sunt total nesatisfăcătoare.

Cea mai mare parte din suprafeţele ocupate cu soloneţuri sunt utilizate ca păşuni de slabă productivitate. Numai soloneţurile cu orizontul superior mai profund pot fi cultivate, cu rezultate mulţumitoare doar în anii mai ploioşi.

Ameliorarea soloneţurilor se realizează prin amendare cu gips, fosfogips, sulf, praf de lignit şi spumă de defecare. În cazul când apa freatică se găseşte la mică adâncime, sunt necesare şi drenajul pentru coborârea nivelului stratului freatic acvifer şi spălarea sărurilor din sol. Absolut necesare mai sunt lucrările de afânare adâncă.

4.8. Vertisolurile (VS)

Sunt soluri a căror denumire a apărut de curând în literatura românească de specialitate. Pentru prima dată (1930), aceste soluri au fost descrise în nordul Serbiei, ca „smonitza”, denumire de origine populară, fiind utilizată mai mult de ţăranii slavi din sud-estul Europei, pentru a remarca asemănarea lor cu smoala.

Ele sunt răspândite însă în multe alte regiuni de pe glob şi cunoscute ca „pământuri negre” (SUA), argile negre tropicale (Africa Centrală franceză), tirs (Maroc), regur (India), badobe (Sudan), margalitic (Indonezia), gilgai (Australia) etc.

În vederea unificării acestor terminologii, în clasificarea elaborată de FAO (1970), aceste soluri au fost denumite „vertisoluri”, de la cuvântul latinesc verto, care înseamnă întoarcere, răsturnare, dar în sensul că, în masa acestor soluri, există aceste fenomene.

Denumirea de vertisoluri nu implică însă criteriul de culoare, pentru că există soluri cu caracteristici asemănătoare vertisolurilor, dar fără a avea culoare neagră în orizontul A.

Definiţie. Verisolurile se definesc printr-un orizont vertic de la suprafaţă sau imediat sub orizontul arat şi prin prezenţa obligatorie a feţelor de alunecare, cel puţin într-un orizont situat între 25 şi 100 cm.

Răspândire. Sunt răspândite în jumătatea sudică a Piemontului Getic şi în nordul Câmpiei Teleormanului (Câmpia Boianului, Câmpia Burdea, Câmpia Găvanu), în Câmpia Banatului şi local în Dealurile Banato-Crişane, cât şi în Câmpia Moldovei la nord de Jijia (370 mii ha).

Condiţii fizico-geografice. Relieful caracteristic vertisolurilor este cel de câmpii piemontane terminale, interfluvii piemontane cvasiorizontale, culmi deluroase relativ plane şi depresiuni situate la altitudini cuprinse frecvent între 150-300 m.

Materialul parental este constituit din sedimente cu textură fină, conţinând cel puţin 30% argilă sub 0,002 mm, mai frecvent peste 50%.

Clima specifică arealelor cu vertisoluri este moderată termic-subumedă, în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8,0-10,50C, iar precipitaţiile variază între 500-800 mm. Evapotranspiraţia atinge valori de până la 200 mm (50-200 mm).


155

Vegetaţia naturală a fost în mare parte înlocuită cu culturi agricole sau pajişti secundare. Aceasta era alcătuită din păduri de cvercinee, cuprinzând ca specii Quercus frainetto şi Q. cerris.

Procese pedogenetice. Specificul solificării îl constituie apariţia şi manifestarea proceselor vertice, de contracţie a mesei solului în perioada uscată a anului, cu formare de crăpături de 1 cm lărgime, începând frecvent de la suprafaţă până la cel puţin 50 cm, şi de gonflare în perioada umedă. Datorită gonflării, fragmentele de sol rezultate din contracţie se umflă, se presează, alunecă unele peste altele, astfel că apar suprafeţe lustruite de alunecare, răsturnări ale agregatelor structurale, care prezintă muchii şi colţuri ascuţite. Procesele din masa solului generează aşa-numitul relief de gilgai (o succesiune de microdenivelări şi microcoame).

Subdiviziuni. Clasa vertisolurilor cuprinde un singur tip de sol, respectiv vertisolul, şi mai multe subtipuri, după cum urmează:

• vertisol tipic (VSti), caracterizat printr-un orizont vertic de la suprafaţă sau imediat sub orizontul arat şi culori cu crome ≤ 2 în partea superioară la materialul în stare umedă, obligatoriu feţe de alunecare prezente cel puţin într-un suborizont situat între 25 şi 100 cm (Ay-A/Cy-C; Ay-A/By-By-C);

• vertisol cromic (VScr), asemănător celui tipic, dar cu culori având crome > 2 în partea superioară a orizontului vertic, la materialul în stare umedă (Ay-A/Cy-C; Ay-A/By-By-C);

• vertisol gleizat (VSgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau cu orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime (Ay-A/CGo-CGo; Ay-A/By-By-CGo; Ay-A/By-By-CGo-Gr);

• vertisol pseudogleizat (VSpz), asemănător celui tipic, dar cu orizont W, a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime, sau w în primii 100 cm (Ayw-A/Cw-C; Ayw-A/Byw-Byw-C; Ayw-A/Byw-Byw-C);

• vertisol salinizat (VSsc), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20-100 cm (Aysc-A/Cysc-Csc sau CscGo; Aysc-A/Bysc-Bysc-CGo; Aysc-A/Bysc-Bysa-CGo);

• vertisol alcalizat (VSac), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont ac în primii 100 cm sau orizont na între 20 şi 100 cm (Ayac-A/Cyac-Cac sau CacCGo; Ayac-A/Byac-Byac-CGo; Ayac-A/Byac-Byna-CGo).

Caracteristici morfologice. Vertisolurile tipice prezintă o morfologie Ay-A/Cy-C sau Ay-A/By-By-C. Cele cu profil de tip Ay-A/Cy-C prezintă următoarele caracteristici morfologice (fig. 30):


156

Fig.30 – Profil de vertisol


157

- Orizontul superior, gros de 38-40 cm, apare subdivizat în câteva suborizonturi: Ap1, Ap2 şi Ay propriu-zis. Suborizontul Ap1, dezvoltat pe 10 cm, este negru (10YR2/1) atât în stare umedă, cât şi în stare uscată, glomerular, friabil-ferm în stare umedă, foarte dur în stare uscată, moderat-puternic plastic, moderat-puternic adeziv, afânat şi prezintă pori mici foarte frecvenţi, rădăcini ierboase fine foarte frecvente, trecere clară; suborizontul Ap2 măsoară 10-12 cm, prezintă multe caracteristici morfologice comune suborizontului supraiacent, dar are o structură bulgăroasă şi o oarecare compactitate, trecere clară; suborizontul Ay, de 15-18 cm, are o culoare negricioasă (10YR 2/1), cu reflexe cenuşii şi pete brun gălbui închis (10YR 4/4) în stare umedă şi negru (10YR 2/1) în stare uscată, structură poliedric angulară mediu-mare spre bulgăros şi se prezintă friabil-moderat ferm în stare umedă, foarte dur în stare uscată, foarte plastic, foarte adeziv, compact, conţine rădăcini ierboase fine frecvente şi concreţiuni mici şi făinoase de CaCO3, trecere treptată;

- Orizontul de tranziţie A/Cy, dezvoltat frecvent pe 20-25 cm, se deschide la culoare devenind brun gălbui (10YR 5/4) cu pete brun cenuşii şi negricioase în stare umedă, negru (10YR 2/1) cu pete cenuşii (10YR 7/1) în stare uscată, este masiv, nu are structură, friabil-moderat ferm în stare umedă, foarte dur în stare uscată, foarte plastic, foarte adeziv, compact şi prezintă pori mici foarte frecvenţi, feţe de alunecare oblice şi acumulări de CaCO3 friabile (făinoase), trecere treptat-clară;

- Orizontul Cca1y, de 55-60 cm, este de culoare brună (10YR 5/3) cu reflexe cenuşii şi pete brun-cenuşii şi negricioase în stare umedă, brunii deschise (2,5Y 6/2) în stare uscată, astructurat, foarte plastic, foarte adeziv, fin poros şi conţine mult CaCO3 sub formă de pungi, trecere clară;

- Orizontul Cca2, de 20-25 cm grosime, prezintă aceleaşi culori ca orizontul supraiacent, de asemenea, este nestructurat, foarte dur în stare uscată, foarte plastic şi adeziv, compact, conţinând pe lângă unele acumulări de CaCO3 şi separaţii ferimanganice punctiforme, trecere treptată;

- Orizontul Cca3, gros de 55-60 cm, este mai deschis la culoare, brun gălbui (10YR 5/4) în stare umedă şi cenuşiu bruniu deschis (2,5Y 6/2) în stare uscată, tot nestructurat, foarte dur şi plastic, compact, bogat în CaCO3, dar separaţiile ferimanganice au o apariţie mai rară.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Vertisolurile prezintă, în general, o textură argiloasă, conţinutul în argilă menţinându-se ridicat până la 200 cm, iar pe această grosime este relativ uniform.

În fracţia argiloasă a solului, predomină montmorilonitul şi illitul, iar în cantităţi mici mai apar caolinitul şi cuarţul.

În ceea ce priveşte însuşirile hidrice ale acestor soluri, ele sunt nefavorabile creşterii şi dezvoltării plantelor. Astfel, porozitatea de aeraţie, la aceste soluri, este deficitară chiar de la suprafaţă (8-14) şi scade sub 0 în adâncime. De asemenea, se remarcă şi valori foarte ridicate ale capacităţii de reţinere a apei. Coeficientul de ofilire prezintă valori foarte mari (17-22%), iar capacitatea de câmp este, de asemenea, foarte mare până la adâncimea de 100 cm (35-41%). Capacitatea de apă utilă reprezintă în jur de 201-250 mm apă pe 100 cm sol, în orizontul arat Ap după care scade treptat pe profil,până la valori mici (101-140 mm apă pe 100 cm sol). Conductivitatea hidraulică este mică în primii 20 cm (2,0 mm/h), după care pe profil scade brusc devenind din orizontul Am foarte mică (0,3-0,4 mm/h) (tabel nr. 55).


158


159

Însuşiri chimice. În general, vertisolurile tipice au un conţinut variabil în humus. În mod obişnuit între 2-4%, dar acesta poate să depăşească 6% în primii 20 cm de la suprafaţă (tabel nr. 56). Cele mai sărace în humus se pare că sunt vertisolurile pseudogleizate.

Reacţia chimică a acestor soluri se grupează în intervalul de valori cuprinse între 6,0 şi 7,2, în orizonturile Ap1, Amy şi A/Cy, iar în orizontul Ccay poate depăşi 8,1.

Tabel nr. 56

Date privind însuşirile chimice ale vertisolurilor tipice

Ori-zont

Adânc. în cm

pH Hu-mus %

CaCO3 %

T me/

100 g sol

V %

C/N N total %

P ppm

K ppm

Ap 0-10 6,51 6,72 - 35,68 89,5 20,9 0,218 12 125 Ap 10-21 6,45 6,48 - 36,56 88,9 42,2 0,246 8 120

Amy 21-38 6,67 4,68 - 34,23 94,4 12,9 0,104 2 80 A/Cy 40-60 7,14 4,20 7,0 - 100 - - 6 - Cca1y 80-100 7,69 - 18,0 - 100 - - - - Cca2 120-140 8,01 - 17,4 - 100 - - - - Cca3 160-180 8,18 - 12,9 - 100 - - - -

Capacitatea de schimb cationic variază între 35-40 me la 100 g sol, în funcţie de conţinutul de argilă şi mai ales de montmorillonit. Când predomină montmorillonitul, capacitatea de schimb este foarte mare.

Gradul de saturaţie în baze, în orizontul Ap, variază între 80-90%, creşte până la 95 în Amy şi ajunge la 100% începând chiar din orizontul de tranziţie A/Cy.

Aprovizionarea cu substanţe nutritive, în cele mai multe cazuri, este mijlocie în ceea ce priveşte azotul (0,218-0,246%) şi necorespunzătoare cu fosfor (8-12 ppm) şi potasiu (120-125 ppm).

Însuşiri agroproductive. Fertilitatea vertisolurilor, în general, este scăzută, fiind determinată îndeosebi de însuşirile fizice şi hidrofizice nefavorabile. Au permeabilitate mică pentru apă şi aer şi uneori o rezervă de apă foarte ridicată, care este însă inaccesibilă plantelor. Se usucă şi crapă puternic vara, ceea ce face să se lucreze greu. Au o epocă optimă de lucru foarte scurtă.

Vertisolurile sunt folosite cu precădere în agricultură, pentru culturi de grâu, porumb şi floarea soarelui şi foarte rar sunt acoperite cu păşuni ori au o utilizare silvică.

Posibilitatea ridicării fertilităţii vertisolurilor este insuficient studiată. În vederea ameliorării însuşirilor lor fizice, se recomandă arături adânci de vară şi încorporarea de îngrăşăminte organice semidescompuse.

4.9. Solurile neevoluate, trunchiate sau desfundate

Această categorie înglobează solurile incomplet dezvoltate, tinere, în curs de formare, solurile trunchiate şi solurile desfundate.

Solurile neevoluate au ca diagnostic un orizont A (slab format), urmat de materialul sau roca parentală. Ele sunt reprezentate prin următoarele opt tipuri: litosol, regosol, protosol aluvial, sol aluvial, coluvisol şi protosol antropic.


160

4.9.1. Litosolurile (LS)

Aceste soluri ocupă în ţara noastră o suprafaţă de aproximativ 85 mii ha. Prezenţa lor este pusă pe seama rocilor masive, dure, aflate la suprafaţă, de tipul celor magmatice, metamorfice şi sedimentare-calcare, gresii, conglomerate sau sub formă de fragmente (lithos=piatră, rocă dură).

Definiţie. Litosolurile, ca soluri neevoluate, se caracterizează printr-un profil alcătuit dintr-un orizont A sau O, urmat de orizont R (cu excepţia pietrişurilor fluviatile recente) sau Rrz, a căror limită superioară este situată în primii 20 cm, dacă orizontul superior este A, respectiv, 50 cm dacă orizontul superior este O.

Răspândire. Frecvent, se întâlnesc insular în tot lanţul Carpaţilor, dar pot apărea şi în zone de deal, podiş şi piemont.

Condiţii fizico-geografice. Relieful este foarte variat, cu energie mare, începând cu cel montan cu versanţi moderat-puternic înclinaţi şi culmi înguste, până la relieful domol de dealuri şi podişuri.

Materialul parental, aşa după cum arătam mai sus, rezultă din dezagregarea şi alterarea rocilor consolidate, ajunse la suprafaţă (roci eruptive, metamorfice, gresii, calcare, conglomerate).

Climatul variază în limite foarte largi, de la cel moderat termic subumed până la cel rece-foarte umed, în care resursele termice reprezintă între 4.000 şi mai puţin de 2.5000C, iar precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 450-1.500 mm. Temperatura medie anuală scade de la 9-100C, până aproape de 00C, iar cea minimă coboară până la –38,50C.

Vegetaţia este reprezentată atât prin asociaţii de arbori şi arbuşti, cât şi de pajişti naturale. De regulă, pe litosoluri se instalează specii termofile, care se mulţumesc cu rezerve mici de apă şi cu volum edafic mic.

Procese pedogenetice. Formarea litosolurilor presupune mai întâi dezagregarea şi alterarea rocilor compacte, ajunse la zi, până la un grad de mărunţire care să permită instalarea vegetaţiei. Solificarea este slabă. Se formează un profil scurt, cu orizont A (Ao, Aom, Aou) sau O, sub care urmează la mică adâncime un orizont R sau Rrz.

În raport de condiţiile climatice, de relief şi natura rocii, humificarea este mai mult sau mai puţin activă, rezultând un humus de tip brut, moder şi chiar de tip mull.

Materialul organic este slab amestecat cu partea minerală, iar în ceeea ce priveşte argilizarea, aceasta este slabă, materialul rezultat precipitându-se pe loc.

Subdiviziuni. Ţinând seama de orizonturile sau caracterele lor specifice, în cadrul litosolurilor au fost deosebite câteva subtipuri:

• litosol tipic (LSti) caracterizat printr-un orizont A de cel puţin 5 cm grosime, urmat de orizont R (cu excepţia pietrişurilor fluviatile recente), a cărui limită superioară este situată în primii 20 cm (Ao-R; Aom-R; Aou-R);

• litosolul rendzinic (LSrz), asemănător celui tipic, dar cu Rrz (Ao-Rrz); • litosolul organic (LStb), asemănător celui tipic, dar cu orizont O de cel puţin 5

cm grosime, urmat de R, a cărui limită superioară este situată în primii 50 cm (O-R). Caracteristici morfologice. Litosolurile tipice se caracterizează printr-o

morfologie de tipul Ao (Aou, Aom)-R (fig.31).


161

- Orizontul Ao(Aou, Aom) prezintă grosimi de 5 până la 25 cm, culoare brun închisă (10YR 3/2) în stare umedă şi brună (10YR 4/2) în stare uscată, mici agregate structurale uşor friabile, numeroase rădăcini ierboase sau lemnoase şi conţine mult schelet şi fragmente de rocă, trecere treptat-clară;

- Orizontul R apare la adâncimi de 20 până la 50 cm şi este alcătuit din material fin, foarte mult material scheletic şi fragmente mari de rocă. Nu lipsesc rădăcinile ierboase şi lemnoase.

Fig.31 – Profil de litosol Însuşirile fizice şi hidrofizice. Textura litosolurilor tipice este, în general,

nisipoasă-nisipolutoasă în orizontul superior. Astfel, conţinutul de argilă este cuprins între 6-12%, întrucât procesele de alterare au caracter incipient, în schimb materialul scheletic reprezintă între 36 şi 90% (tabel nr. 57). Acesta din urmă este prezent în profilul de sol chiar de la suprafaţa solului.

Litosolurile au o capacitate de apă utilă deosebit de mică (7-10%) şi o permeabilitate foarte mare (35-40 mm/h).


162

Tabel nr. 57

Date fizice şi chimice privind litosolurile tipice

Ori-zont

Adânc în cm

Argilă < 0,002 mm

Sche-let %

pH Hu-mus %

T me/100

g sol

Oxizi liberi

(Fe2O3)

V %

N total %

Aou 0-10 28,8 41,7 5,2 35,9 42,12 1,46 23,3 1,38 R 30-40 12,2 68,1 5,2 10,6 19,05 1,27 22,7 0,27

Însuşirile chimice. Litosolurile din zona alpină au o reacţie chimică acidă (pH=4,7-5,2), iar cele din zona de silvostepă sunt slab acide (pH=6,2-6,4). Conţinutul de humus al acestor soluri variază foarte mult atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ. Astfel, la litosolurile din zona alpină, conţinutul în humus este deosebit de ridicat (10-36%), pe când la cele din silvostepă este mai redus (3-4%), raportul C:N având valori mici (11-12) indică un grad avansat de humificare.

Capacitatea totală de schimb este mai ridicată în orizontul superior (40-42 me/100 g sol) şi se reduce la jumătate în partea a doua a profilului (18-20 me/100 g sol) (tabel nr. 58). Gradul de saturaţie în baze prezintă valori în limite foarte largi, mai redus în cazul litosolurilor din zona subalpină (20-30%) şi destul de ridicat la litosolurile din zona de silvostepă şi pădure (70-80%).

Însuşiri pratoproductive. Litosolurile au, în general, o grosime superficială. Ele sunt ocupate de pajişti sau păduri, cu productivitate slabă. Fertilitatea acestor soluri poate fi îmbunătăţită numai prin îndepărtarea materialului scheletic şi a fragmentelor de roci, urmată de aplicarea de îngrăşăminte organo-minerale.

4.9.2. Regosolurile (RS)

Aceste soluri sunt menţionate în literatura de specialitate sub mai multe denumiri, ca de exemplu: „soluri crude”, „soluri tinere”, soluri neevoluate”, „soluri în formare sau soluri dernocalcice”. Cea mai adecvată denumire rămâne însă cea de regosol, menţionată atât în sistemul român de clasificare (ICPA, 1973, 1976, 1980), cât şi în literatura de specialitate străină (Franţa-régosol; Germania-regosol; SUA-regosol).

Prezenţa regosolurilor este condiţionată de eroziunea geologică, cu precădere pe versanţii regiunilor deluroase, dar pot fi întâlnite şi în regiunile montane, pe roci moi sau deluvii, ori de câmpie pe versanţii văilor, frunţile teraselor etc., deosebindu-se genetic de litosoluri. În aceste condiţii, solificarea se menţine într-un stadiu puţin avansat, de relativ echilibru între ritmul eroziunii şi cel al formării solului. Aceste soluri ocupă în ţara noastră în jur de 930 mii ha.

Definiţie. Regosolul este definit printr-un orizont A, urmat de material parental provenit din roci neconsolidate, menţinut aproape de suprafaţă prin eroziune geologică.

Răspândire. Cele mai însemnate suprafeţe cu regosoluri se întâlnesc în zonele de podişuri şi dealuri (Podişul Dogrogei, Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei, dealurile subcarpatice şi de vest), precum şi în regiunea montană inferioară.

Condiţiile fizico-geografice. Relieful caracteristic regosolurilor este cel de versant, local cu alunecări şi culmi înguste.

Materialul parental este constituit din sedimente neconsolidate, cum sunt depozitele loessoide, argilele, luturile, nisipurile, marnele argiloase ajunse la zi prin eroziune.


163

Climatul este foarte variat şi se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse într-un interval foarte larg (2,0-11,30C), iar precipitaţiile medii anuale, de asemenea, (400 şi 1000 mm).

Vegetaţia nativă este reprezentată prin diferite asociaţii ierboase, cum sunt: Andropogon ischaemum, Stipa pennata, Cynodon dactylon, Festuca etc. şi mai rar prin vegetaţie lemnoasă.

Procese pedogenetice. Dezvoltarea regosolurilor este influenţată de prezenţa depozitelor neconsolidate, aduse la zi prin eroziunea lentă geologică şi de panta reliefului. Formarea solului începe de îndată ce eroziunea terenului a încetat sau a mai slăbit, astfel încât instalarea vegetaţiei ierboase este posibilă. Prin acumulare treptată de humus, ca urmare a înierbării tot mai consistente, se formează un orizont superficial Ao, sub care urmează materialul parental.

În funcţie de zona în care apar şi de alţi factori pedogenetici, regosolurile pot evolua (după stabilizarea eroziunii) în cernoziomuri, cernoziomuri cambice, soluri brune argiloiluviale etc.). Frecvent, ele se asociază cu diferite soluri zonale mai mult sau mai puţin erodate şi, frecvent, cu iviri de rocă la zi. Pe versanţii cu substrat argilo-marnos, afectate de alunecări, regosolurile apar în complex cu pseudorendzine, soluri negre clinohidromorfe etc.

Subdiviziuni. Pe baza anumitor însuşiri ale solului, au fost diferenţiate următoarele subtipuri de regosol:

• regosol tipic (RSti), caracterizat printr-un orizont Ao, urmat de material parental din roci neconsolidate, menţinut aproape de suprafaţă prin eroziune geologică (Ao-A/C-C);

• regosol molic (RSmo), asemănător celui tipic, dar cu orizont Am (Am-A/C-C);

• regosol umbric (RSum), asemănător celui tipic, dar cu orizont Au (Au-A/C-C);

• regosol rendzinic (RSrz), asemănător celui tipic, dar format pe roci calcaroase, cu Rrz situat între 20-150 cm adâncime (Ao-A/C-Rrz);

• regosol litic (RSls), asemănător celui tipic, dar format pe roci necalcaroase şi orizont R având limita superioară situată între 20 şi 50 cm (Ao-A/C-C-R);

• regosol salinizat (RSsc), asemănător celui tipic, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau sa situat între 20-100 cm (Aosc-A/C-C; Ao-A/C-Csa);

Caracteristici morfologice. Regosolul tipic prezintă următoarele caractere morfologice:

- Orizontul Ao are o grosime redusă (10-15 cm), culoare brun gălbui închis (10YR 4/4) în stare umedă, structură grăunţoasă mare-poliedrică slab dezvoltată, este afânat, poros şi conţine rădăcini ierboase frecvente, trecere treptată;

- Orizontul A/C, dezvoltat pe 15-20 cm, are o culoare brun gălbui (10YR 5/6) în stare umedă, structură poliedrică subangulară slab dezvoltată, este afânat şi conţine rădăcini ierboase fine mai puţin frecvente, cât şi CaCO3 sub formă de vinişoare, trecere treptată;

- Orizontul C apare frecvent la adâncimea de 40-50 cm, este deschis la culoare, brun foarte pal (10YR 7/4) în stare umedă, astructurat, bogat în CaCO3 difuzat în masa solului, dar şi sub formă de vinişoare şi concreţiuni.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Regosolurile au, în general, texturi diferite, mai frecvent grosiere, conţinutul de nisip ajungând să depăşească uneori 70%. Nu lipseşte materialul scheletic nealterat care poate reprezenta între 10-15%. Ca şi litosolurile, sunt afânate la suprafaţă (3-4%), au o capacitate de apă utilă redusă (8-10%), dar o permeabilitate ridicată (20-25 mm/h) (tabel nr..).


164

Însuşiri chimice. În toate cazurile, regosolurile sunt slab humifere. Ele conţin între 1-2% în orizontul Ao (adică pe adâncimea de 10-20 cm), dar care scade apoi pe profil foarte repede, încât la adâncimea de 20-25 cm mai reprezintă între 0,5-0,7% (tabel nr. 58).


165


166

Conţinutul de carbonaţi la unele regosoluri este ridicat, dar variază în limite foarte largi (7-10%), şi poate ajunge şi până la 15-22%. Sunt şi regosoluri care nu conţin carbonaţi.

Capacitatea totală de schimb este mijlocie în orizontul Ao (23-25 me/100 g sol) şi devine foarte mică pe profil (6-8 me/100 g sol). În ceea ce priveşte gradul de saturaţie în baze, acesta prezintă valori ridicate (85-100%), iar reacţia chimică de la slab acidă la alcalină (pH=7,9-8,2).

Însuşiri agroproductive. Regosolurile se numără printre solurile cu fertilitate naturală, în general, foarte scăzută. Aceasta se datoreşte conţinutului mic de humus şi sărăciei în substanţe nutritive. Foarte frecvent, sunt acoperite cu pajişti, iar în anumite zone pomi şi viţă-de vie (Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani, Miniş, Cotnari etc.).

Pe lângă măsurile de stăvilire a eroziunii, se impune aplicarea de îngrăşăminte minerale complexe şi a gunoiului de grajd.

4.9.3. Psamosolurile (PS)

Aceste soluri mai sunt cunoscute în literatura românească de specialitate sub denumirea de soluri nisipoase, regosoluri nisipoase sau psamoregosoluri.

În prezent, în categoria psamosolurilor intră acele soluri care în secţiunea de control (2m) prezintă o textură grosieră şi/sau mijlocie grosieră, deci care conţin mai puţin de 12% argilă sub 0,002 mm şi o cantitate mică de materie organică.

Definiţie. Tipul psamosol se defineşte prin prezenţa unui orizont A, urmat de material parental, constituit din depozite nisipoase recente, eoliene, fluviatile, fluviolacustre sau lacustre, de cel puţin 50 cm grosime (cu textură grosieră sau grosieră mijlocie ≤ 12% argilă sub 0,002 mm).

Răspândire. În România, solurile nisipoase ocupă o suprafaţă de peste 439.000 ha, din care 272.000 ha sunt de natură eoliană. Cele 272.000 ha de soluri nisipoase de natură eoliană se întâlnesc în Câmpia Română (Câmpia Olteniei, stânga Vedei, Bărăgan, Câmpia Tecuciului), Câmpia de Vest, Dogrogea, Delta Dunării, Depresiunea Braşovului şi de-a lungul litoralului.

Condiţii fizico-geografice. Relieful caracteristic psamosolurilor are în cea mai mare parte un aspect vălurit, specific, cu dune şi interdune, dar şi relativ plan în lunci, în apropierea apelor curgătoare sau a unor lacuri.

Materialul parental este alcătuit, în toate cazurile, din sedimente nisipoase grosiere şi mijlociu grosiere, cu compoziţii mineralogice foarte diferite.

Clima specific psamosolurilor se caracterizează prin temperaturi medii anuale de la 7-11,50C, precipitaţii cuprinse între 400-650 mm şi vânturi cu frecvenţă şi intensitate mare, care uneori determină spulberarea materialului nisipos şi transportul acestuia până la distanţe de 4-15 km.

Vegetaţia naturală a terenurilor nisipoase este rară, slab dezvoltată, caracteristică mai ales stepei şi silvostepei. Ca specii, sunt de menţionat Cynodon dactylon, Poligonum arenaria, Digitaria sanquinalis, Kochia laniflora etc.

Procese pedogenetice. Formarea psamosolurilor este puternic influenţată, în primul rând, de caracterul materialului parental. Acesta determină, pe de o parte, o aridizare a climei solului (în comparaţie cu cea din atmosferă), ca urmare a încălzirii puternice şi a acumulării mici de apă, accentuând deficitul de umiditate cu consecinţe în dezvoltarea slabă a covorului vegetal şi favorizarea deflaţiei, iar pe de altă parte, o


167

intensificare a circuitului (mineralizării) materiei organice şi o mobilizare mai activă a diferiţilor constituenţi ai solului.

Bioacumularea în solurile nisipoase este relativ redusă. Alterarea mineralelor este activă şi spălarea pe profil a diferiţilor constituenţi solubili are un caracter accentuat. În condiţii climatice mai umede, are loc şi o translocare a fracţiei minerale fine din sol, care poate conduce la acumularea acesteia într-un orizont iluvial, frecvent sub formă specifică de mai multe benzi (groase de 1-10 cm), ceva mai bogate în argilă decât materialul situat între benzi. Adesea se asociază şi formarea unui orizont eluvial deasupra celui iluvial (şi sub cel de bioacumulare).

Subdiviziuni. Pe baza însuşirilor intrinseci ale solurilor, au fost deosebite următoarele subtipuri de psamosoluri:

• psamosol tipic (PSti), având un orizont Ao, urmat de material parental constituit din depozite nisipoase de cel puţin 50 cm grosime (cu textură grosieră sau grosieră-mijlocie; ≤ 12% argilă) (Ao-A/C-C);

• psamosol molic (PSmo), asemănător celui tipic, dar cu Am (Am-A/C-C); • psamosol gleizat (PSgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 135 cm

sau orizont Gr având limita superioară sub 85 cm adâncime Ao-A/C-CGo; Ao-A/C-CGr); • psamosol gleic (PSgc), asemănător celui tipic, dar cu orizont Gr, a cărui limită

superioară este situată în primii 85 cm (AoGr-Gr; AoGo-AoGr-Gr); • psamosol salinizat (PSsc), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont sc în

primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 şi 100 cm (Ao-Csc; Aosc-CGosc sau CGo). Caracteristice morfologice. Psamosolurile tipice prezintă următoarea succesiune

de orizonturi: Ao-A/C-C (fig.32).

Fig.32 – Profil de psamosol


168


169

- Orizontul Ao, poate avea grosimi diferite (20-50 cm), culoare brun gălbui închis (10YR 4/4) în stare umedă, structură masivă, rădăcini ierboase relativ frecvente, trecere treptată;

- Orizontul A/C, prezintă grosimi de 25-30 cm, culoare brun gălbui-gălbui brun (10YR 4/4-6/4) în stare umedă, structură masivă, afânat, porozitate mare, trecere treptată;

- Orizontul C, apare frecvent sub 80 cm adâncime, este de culoare gălbui brun (10YR 6/4) în stare umedă, astructurat, friabil şi foarte poros.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. În general, psamosolurile se caracterizează printr-o textură grosieră şi/sau mijlociu grosieră (de unde şi denumirea solului, psammos=nisip). Conţinutul de nisip grosier variază de la 25 până la 82%, nisipul fin între 8-30%, iar în ceea ce priveşte argila, aceasta este cuprinsă între 0,9 şi 12% (tabel nr. 59).

Compoziţia mineralogică a psamosolurilor este diferită de la un teritoriu la altul. Aşa, de exemplu, în psamosolurile din vestul ţării, predomină minerale argiloase din grupa illit-beydellit şi caolinit (subordonat cuarţ). În cazul celor din Oltenia, predomină cuarţul şi, subordonat, ortoza, microclinul, biotitul, hornblenda, turmalina, granatul şi serpentina.

Densitatea aparentă variază în raport cu gradul de solificare, dar şi de conţinutul de argilă şi cel de humus (1,23-1,80 g/cm3). Desigur că, la creşterea valorilor contribuie şi tasarea materialului nisipos. Porozitatea totală urmăreşte aproape identic valorile densităţii aparente (42-50%).

Coeficientul de ofilire al psamosolurilor tipice se caracterizează prin valori mici şi foarte mici (0,30-3,0%), ca şi capacitatea de apă utilă (6-11%). În ceea ce priveşte permeabilitatea acestor soluri, exprimată prin conductivitatea hidraulică, se constată valori mari şi foarte mari (10-200 mm/h).

Însuşiri chimice. Reacţia chimică a psamosolurilor tipice este diferită, de asemenea, de la un teritoriu cu soluri nisipoase la altul. Astfel, în Câmpia de Vest, variază între 5,8 şi 7,2, în Câmpia Olteniei, între 5,2-7,2, în Câmpia Bărăganului, între 5,8-6,5, pe când în cazul psamosolurilor tipice din Delta Dunării, de exemplu, reacţia pH devine slab-moderat alcalină, depăşeşte 7,5.

Sub aspectul conţinutului de humus, psamosolurile, mai ales cele tipice, sunt foarte sărace. Rar ajung să depăşească 1,0%. În cele mai frecvente cazuri, ele conţin între 0,3-0,6% (tabel nr. 60).

Tabel nr. 60

Date chimice privind psamosolurile tipice Ori-zont

Adânc. în cm

pH Hu-mus %

C/N T me/100 g

sol

V %

N total %

P ppm

K ppm

Ao 0-20 6,9 0,59 12,5 3,06 79,7 0,032 36 32 Ao 30-50 7,2 0,34 11,0 2,96 82,4 0,021 23 24 A/C 60-80 7,0 0,21 - 3,90 82,6 - - - C 100-120 6,8 - - 4,10 78,5 - - - C 130-150 6,8 - - 3,86 78,2 - - -


170

Raportul C/N prezintă, în acest caz, valori cuprinse între 11-12,5. Capacitatea de schimb cationic se caracterizează prin valori extrem de mici şi foarte mici (3-6 me/100 g sol), iar gradul de saturaţie în baze se situează între 40-90%.

Sub aspectul aprovizionării cu substanţe uşor asimilabile, psamosolurile tipice au un conţinut foarte scăzut. Astfel, cel de azot total rar ajunge să depăşească 0,1%, cel de potasiu este extrem de mic-mic (20-50 ppm), pe când fosforul se poate întâlni uneori şi în cantităţi mijlocii (20-36 ppm).

Însuşiri agroproductive. Psamosolurile tipice sunt soluri, în general, slab productive, datorită conţinutului scăzut de humus şi substanţe nutritive, ca şi eroziunii eoliene la care sunt expuse. Sunt utilizate cu rezultate bune pentru cultura viţei de vie, a pomilor (piersic, vişin, măr, cais), a leguminoaselor (fasoliţă, fasole, mazăre, lupin), a plantelor tehnice (tutun, arahide, cartof), legumelor (tomate, castraveţi, ceapă, varză), a plantelor furajere (sorg, borceag, porumb, porumb siloz) şi a diferitelor plante medicinale.

În scopul sporirii fertilităţii acestor soluri, se impune aplicarea unor măsuri speciale. Astfel, pentru oprirea deflaţiei se recomandă folosirea perdelelor forestiere. Un rol deosebit îl au irigarea, încorporarea masivă a gunoiului de grajd, aplicarea îngrăşămintelor chimice cu azot, fosfor şi potasiu, ca şi folosirea îngrăşămintelor verzi (lupin alb, mazăre, secară etc.).

4.9.4. Protosolurile aluviale (AA)

Prezenţa acestor soluri în ţara noastră este legată, de formele tinere de relief, cum sunt luncile. Ele s-au format pe sema celor mai recente depuneri ale cursurilor de apă. Grosimea acestor materiale variază, în medie, de la 1-2 m până la 5-10 m.

Definiţie. Tipul protosol aluvial se defineşte printr-un orizont Ao, având o grosime mai mică de 20 cm, urmat de material parental de cel puţin 50 cm grosime, constituit din depozite fluviatile, fluvio-lacustre sau lacustre recente, cu orice textură. Denumirea de protosol vine de la protos=cel dintâi, cu sensul de „sol aflat într-un stadiu incipient de dezvoltare”.

Răspândire. Protosolurile au o largă răspândire în luncile râurilor din ţara noastră, ca şi în Delta Dunării, ocupând împreună cu solurile aluviale cca 2.180 mii ha. Se mai întâlnesc în jurul unor lacuri sau pe locul fostelor lacuri, în cele mai multe cazuri pe terenuri inundate frecvent.

Condiţiile fizico-geografice. Relieful caracteristic protosolurilor aluviale este de luncă joasă, frecvent inundabilă, iar în cazul luncilor mari, le corespund lunca internă.

Materialul parental este alcătuit din depozite aluviale, a căror grosime variază mult, în medie, de la 1 până la 10 m. Aceste depozite se caracterizează printr-o mare neomogenitate, atât pe verticală, cât şi pe orizontală.

Neomogenitatea verticală a fost determinată de variaţia volumului viiturilor. În ceea ce priveşte neomogenitatea pe orizontală a depunerilor, aceasta se datoreşte vitezei schimbătoare a cursului de apă, care dă naştere unei variaţii bruşte şi repetate. Oricum, cele mai grosiere materiale se întâlnesc în imediata apropiere a albiei.

Sub aspect mineralogic, depozitele aluviale conţin elemente specifice rocilor din regiunile traversate de râu, care pot fi de natură eruptivă, metamorfică şi sedimentară.


171

Astfel, aluviunile din lunca Argeşului provin mai ales din şisturi cristaline, pe când ale Ialomiţei din calcare şi marno-calcare.

Clima. Protosolurile aluviale, în ţara noastră, se formează în condiţii climatice foarte variate, care, în general, se pot caracteriza prin temperaturi medii anuale cuprinse într-un interval foarte larg (5-11,50C), iar precipitaţiile medii anuale de 400-900 mm.

Vegetaţia naturală cuprinde asociaţii ierboase şi lemnoase din care nu lipsesc Cynodon dactylon, unele graminee şi leguminoase şi zăvoaie alcătuite din Salix alba, Alnus glutinosa etc.

Procese pedogenetice. Principalele procese prin care trec protosolurile aluviale se referă la maturarea fizică a depozitelor aluviale şi la bioacumulare. Maturarea fizică constă în pierderea apei şi apariţia (crăpăturilor) structurii primare. În ceea ce priveşte bioacumularea, aceasta se manifestă slab, fiind întreruptă de noi depuneri de aluviuni. Datorită suprapunerii succesive de aluviuni de diferite texturi, protosolul aluvial prezintă un profil cu o stratificare litogenă caracteristică.

Subdiviziuni. Datorită grosimii orizontului superior, caracterului litic, gleizării şi salinizării, în cadrul protosolurilor aluviale au fost deosebite:

• protosol aluvial tipic (AAti), caracterizat printr-un orizont Ao<20 cm grosime, urmat de material parental, de cel puţin 50 cm grosime, cu orice textură (Ao-A/C-C);

• protosol aluvial litic (AAls), asemănător celui tipic, dar cu R (frecvent constituit din pietrişuri), a cărui limită superioară este situată în primii 50 cm adâncime (Ao-A/R-R);

• protosol aluvial gleizat (AAgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime (Ao-A/C-CGo; Ao-CGo-Gr);

• protosol aluvial salinizat (AAsc), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 şi 100 cm (Aosc-C sau Csc; Aosc-CGo sau CGosc);

Caracteristici morfologice. Protosolurile aluviale tipice prezintă următoarea succesiune de orizonturi (fig.33):

- Ao, având grosimi mai mici de 20 cm, culoare brun cenuşiu închis (10YR 4/2) în stare umedă, structură poliedric – subangulară mică slab dezvoltată, este afânat, conţine rădăcini ierboase frecvente şi face efervescenţă cu HCl în masă, trecere treptată;

- A/C dezvoltat pe 12-14 cm, are o culoare brun cenuşiu închis-brun (10YR 4/2) în stare umedă, structură poliedrică subangulară, mediu dezvoltată, este uşor tasat şi face efervescenţă puternică în masă, trecere treptată;

- Cca, de 25-30 cm grosime, are o culoare brună, este astructurat, afânat şi face efervescenţă puternică în masă.


172

Fig.33 – Profil de protosol aluvial Însuşiri fizice şi hidrofizice. Protosolurile aluviale prezintă o compoziţie

granulometrică foarte diferită. Drept urmare, textura acestor soluri variază de la nisipoasă până la argiloasă.

Densitatea aparentă se caracterizează, în general, prin valori mici pe profil, aceasta depinzând în mare parte de conţinutul de humus şi textura solului. Astfel, o dată cu creşterea gradului de acumulare a humusului se observă o reducere a densităţii aparente, iar pe măsură ce textura devine mai grosieră, iar conţinutul în humus scade, şi densitatea aparentă creşte (tabel nr. 61).


173


174

Porozitatea totală se modifică în raport de textură şi densitatea aparentă. Aşa, de exemplu, protosolurile aluviale lutoase au densitate foarte mică (1,16-1,18 g/cm3), dar se caracterizează prin valori ale porozităţii foarte mari (54-58%).

Capacitatea de câmp a protosolurilor aluviale tipice este, în general, mare (25-28%) în primii 35 cm de la suprafaţă, iar permeabilitatea se menţine foarte ridicată pe toată grosimea profilului de sol (10,1-26 mm/h).

Însuşiri chimice. Cea mai mare parte a protosolurilor aluviale tipice au o reacţie slab alcalină sau alcalină (7,7-8,6), dar se întâlnesc şi protosoluri aluviale slab acide sau neutre (6,5-7,2).

Conţinutul de humus rar depăşeşte 1,5% în orizontul Ao şi scade brusc în C (tabel nr. 62).

Tabel nr. 62 Date chimice privind protosolurile aluviale tipice


pH Humus T me/100 g

sol

V %

N total %

P ppm

K ppm

Ao 0-18 7,72 1,56 50,71 98,6 0,083 20,0 56,4 A/C 18-32 7,86 1,29 50,92 98,2 0,069 13,5 45,6 C 32-43 7,95 0,82 51,00 98,0 0,047 16,5 49,8 C 43-58 7,99 0,20 50,67 98,7 - - -

În ceea ce priveşte capacitatea totală de schimb cationic, aceasta se caracterizează prin valori mari (50-52 me/100 g sol). Totuşi, aceasta depinde mult de textură şi conţinutul în humus. Printre cationii de schimb predomină Ca2+ (50-95%), urmat de Mg2+(12-28%).

Gradul de saturaţie, în toate cazurile, prezintă valori ridicate (95-99%). Aprovizionarea cu nutrienţi, în cazul protosolurilor aluviale tipice, este slabă cu azot

(0,069-0,090%), mijlocie cu fosfor şi total necorespunzătoare cu potasiu (45-80 ppm). Însuşiri agroproductive. În cea mai mare parte, protosolurile aluviale au o

fertilitate scăzută, regimul lor trofic îmbunătăţindu-se adesea şi ca urmare a procesului de aluvionare periodică, care lasă pe sol materiale, de regulă, bogate în substanţe nutritive.

Sunt folosite în cultura forestieră (plop, salcie), dar şi în cultura agricolă pentru cereale (grâu, porumb), plante legumicole, cât şi pentru păşuni şi fâneţe.

Valorificarea cât mai bună a protosolurilor aluviale este condiţionată de îndiguire, irigare-drenare, aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale şi de aplicarea unei agrotehnici adecvate. Aşa, de exemplu, în cazul protosolurilor tipice cu textură fină, se recomandă arături mai adânci.

4.9.5. Solurile aluviale (SA)

Aceste soluri reprezintă un stadiu mai înaintat de evoluţie al protosolurilor aluviale, fiind formate tot pe seama unor depozite de natură aluvială, foarte variate din punct de vedere al compoziţiei lor granulometrice.


175

În literatura străină de specialitate, denumirea acestor soluri are aceeaşi semnificaţie ca şi în limba română. Aşa de exemplu, în Franţa este utilizată denumirea de sol aluvial, în Germania, de aneböden, în SUA alluvial soil, iar în fosta URSS, de aluvialnaia pociva.

Definiţie. Solul aluvial a fost definit printr-un orizont A cu grosimi mai mari de 20 cm, urmat de materialul parental de cel puţin 50 cm grosime, constituit din depozite fluviatile, fluvio-lacustre sau lacustre recente, inclusiv pietrişuri, cu orice textură.

Răspândire. Ca şi protosolurile aluviale, solurile aluviale sunt răspândite în ţara noastră în luncile tuturor râurilor, în lunca şi Delta Dunării, precum şi în apropierea unor lacuri sau zone de foste lacuri. Ele ocupă împreună cu protosolurile aluviale o suprafaţă de aproximativ 2.180.000 ha, ceea ce reprezintă 92% din suprafaţa totală a ţării, din care 540.000 ha se găsesc numai în Lunca şi Delta Dunării.

Condiţii fizico-geografice. Relieful este cel de luncă. Elementele prin care relieful luncilor influenţează formarea solurilor aluviale îl reprezintă profilul longitudinal şi transversal al văilor, precum şi stadiul de evoluţie în care se găsesc acestea.

Materialul parental pe seama căruia se formează şi evoluează solurile aluviale se caracterizează, ca şi în cazul protosolurilor aluviale, printr-o mare neomogenitate atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Neomogenitatea aluviunilor pe verticală este determinată de debitul volumului de apă transportat de râu, ceea ce are ca efect alternarea materialelor grosiere depuse la viituri mari, cu materialele fine depuse la viituri mici. Compoziţia granulometrică a depozitelor aluviale este foarte diferită, atât de la o luncă la alta, cât şi în cadrul aceleaşi lunci. Astfel, depozitele aluviale pot avea textură nisipoasă până la argiloasă, iar după conţinutul de carbonaţi şi săruri uşor solubile, acestea pot fi carbonatice, necarbonatice, precum şi salinizate.

Clima este foarte variată ca şi în cazul protosolurilor aluviale. Temperatura medie anuală este cuprinsă într-un interval larg (5-60 şi 11,30C), iar precipitaţiile variază între 400 şi 900 m.

Vegetaţia naturală sub care se formează solurile aluviale este aceea specifică luncilor, fiind reprezentată prin plante mezofile (graminee şi leguminoase), higro şi hidrofile, precum şi prin asociaţii de plante higrohalofile cu o valoare furajeră foarte scăzută, întrucât apa freatică se găseşte la adâncimi mici.

Apa freatică influenţează local formarea solurilor aluviale, numai în cazul în care aceasta se situează la adâncime mică, făcând posibilă apariţia proceselor de gleizare până la înmlăştinire şi chiar turbificare.

Procese pedogenetice. Solurile aluviale se formează în aceleaşi condiţii ca şi protosolurile aluviale, dar pe suprafeţe rar inundabile sau ieşite de multă vreme de sub influenţa revărsărilor. Încetarea inundaţiilor permite instalarea şi dezvoltarea vegetaţiei, ceea ce asigură acumularea humusului şi formarea unui orizont A mai gros (> 20 cm) şi mai bine conturat decât în cazul protosolului aluvial. Treptat, solificarea progresează şi se poate ajunge la tipul zonal.

Subdiviziuni. În raport de anumite caractere morfologice, au fost deosebite următoarele subtipuri de soluri aluviale:


176

• sol aluvial tipic (SAti), caracterizat printr-un orizont Ao>20 cm grosime, urmat de material parental constituit din depozite fluviatile, fluvio-lacustre sau lacustre recente, de cel puţin 50 cm grosime, cu orice textură (Ao-A/C-C);

• sol aluvial molic (SAmo), asemănător celui tipic, dar cu Am (Am-A/C-C); • sol aluvial umbric (SAum), asemănător celui tipic, dar cu Au (Au-A/C-C); • sol aluvial vertic (SAvs), asemănător celui tipic, dar cu orizont vertic, a cărui

limită superioară este situată între baza orizontului Ao şi 100 cm adâncime sau numai crăpături de orizont vertic în intervalul menţionat, care pot urca până la suprafaţă (Ao-A/C-Cy);

• sol aluvial litic (SAls), asemănător celui tipic, dar cu R (frecvent constituit din pietrişuri), a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm adâncime (Ao-A/R-R);

• sol aluvial salinizat (SAsc), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 şi 100 cm (Aosc-A/C-C sau CGo; Aosc-A/Csa-Csa sau CGosa);

• sol aluvial alcalizat (SAac), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont ac în primii 100 cm sau orizont na între 20 şi 100 cm.

Caracteristici morfologice. Solurile aluviale tipice au o morfologie de tipul Ao-A/C-C.

- Orizontul Ao prezintă mai frecvent grosimi de 25-43 cm, culoare brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/2) în stare umedă şi brun închis (10YR 4/3) în stare uscată, structură poliedric subangulară-mic grăunţos, slab dezvoltat, este afânat, conţine rădăcini ierboase foarte fine, frecvente şi face efervescenţă puternică cu HCl, trecere treptată;

- Orizontul de tranziţie A/C, gros de 15-20 cm, se deschide la culoare devenind brun gălbui (10YR 5/4) în stare umedă, are o structură poliedrică subangulară, moderat dezvoltată, se prezintă afânat, friabil şi face efervescenţă puternică cu HCl, trecere treptată;

- Orizontul C apare, de regulă, la 50-60 cm în stare umedă, fiind dezvoltat pe 30-40 cm, are o culoare brun gălbui (10YR 5/4-5/6), se prezintă astructurat, afânat-slab compact, friabil şi face efervescenţă puternică în masă.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. În general, solurile aluviale prezintă o compoziţie granulometrică foarte diferită şi, deci, au o textură de la nisipoasă până la argiloasă, ca şi protosolurile aluviale.

Densitatea aparentă a acestor soluri variază puţin pe profil, valori mai mari observându-se sub orizontul de acumulare a humusului (1,20-1,40 g/cm3) (tabel nr. 63).

Porozitatea totală este mai ridicată în prima parte a orizontului Ao şi se caracterizează prin valori mijlocii (21-26%), iar în ceea ce priveşte conductivitatea hidraulică, aceasta este mare spre foarte mare (19-40 mm/h).

Însuşiri chimice. Conţinutul de humus în cazul solurilor aluviale tipice este foarte diferit, în cantităţi mai mari observându-se în orizontul Ao (1,3-1,7%) (tabel nr. 64). Reacţia chimică este, de regulă, slab alcalină (7,6-7,9), dar se întâlnesc şi soluri aluviale neutre sau slab acide, ca şi în cazul protosolurilor aluviale.


177


178

Capacitatea de schimb cationic variază mult în raport de textură şi conţinutul de

humus şi prezintă valori ce sunt cuprinse între 20 şi 52 me/100 g sol. Printre cationii de schimb, predomină Ca2+ în proporţie de 60% până la 95%, urmat de Mg2+ între 10 şi 25%.

Gradul de saturaţie în toate cazurile este ridicat, apropiindu-se de 100%. În privinţa aprovizionării cu substanţe nutritive, solurile aluviale sunt sărace atât

în azot (sub 0,1%), cât şi în potasiu (în jur de 33,0-50%). Însuşiri agroproductive. Atât prin condiţiile naturale, cât şi prin regimul hidric şi

trofic favorabil, solurile aluviale tipice intră în categoria celor cu fertilitate ridicată. O dată cu avansarea solificării, deoarece aceasta se orientează în direcţia formării de soluri corespunzătoare condiţiilor pedogenetice generale sau locale, fertilitatea solurilor aluviale variază în acelaşi sens.

Solurile aluviale tipice sunt cultivate cu grâu, porumb, ovăz şi plante legumicole. Mai rar sunt valorificate în silvicultură (asociaţii forestiere de tipul şleaurilor de luncă), ori prin pajişti secundare.

Necesită aplicarea de îngrăşăminte atât organice, cât şi minerale şi o tehnologie corespunzătoare.

4.9.6. Erodisolurile (ER)

Acestea provin, de regulă, din soluri bine diferenţiate anterior, în urma îndepărtării materialului de sol sub influenţa apei sau vânturilor sau prin decopertare antropică. Eroziunea prin apă se manifestă pe terenurile înclinate (versanţi), unde o parte din apa de precipitaţii se scurge la suprafaţă, antrenând cu ea şi material de sol. Eroziunea prin vânt are loc şi pe suprafeţe plane, în zone cu climat cald secetos şi vânturi puternice, antrenarea materialului de sol având loc prin spulberare. Cu cât eroziunea se manifestă mai puternic, cu atât stratul de sol îndepărtat este mai gros. Pot prezenta orizont Ap grefat pe A/C, B sau C.

Definiţie. Erodisolurile nu se confundă cu solurile slab erodate, a căror apartenenţă la anumite tipuri de sol este încă identificabilă şi nici cu regosolurile (soluri supuse eroziunii geologice echilibrate).

Răspândire. Erodisolurile se întâlnesc în toată ţara, pe versanţii cu înclinare accentuată, dar mai ales în Subcarpaţii Curburii, Subcarpaţii Olteniei, Podişul Bârladului, Podişul Târnavelor, Piemontul Olteţului şi Dealurile Motrului, Dealurile Banato-Crişene, Piemontul Getic etc.

Condiţii fizico-geografice. Relieful caracteristic erodisolurilor este cel de versant puternic înclinat şi cel de natură eoliană.

Materialul parental este reprezentat îndeosebi prin sedimente afânate, loessuri, depozite loessoide, nisipuri, argile, argile marnoase etc.

Clima este foarte variată şi se caracterizează prin temperaturi medii anuale, cuprinse într-un interval foarte larg (2-11,50C) şi precipitaţii cuprinse între 400 şi 800 mm.

Vegetaţia este reprezentată prin asociaţii ierboase. În zonele de stepă şi silvostepă sunt prezente asociaţiile de Andropogon ischaemum, Stipa pennata, Stipa joannis, Stipa lessingiana etc.


179

Procese pedogenetice. În cazul erodisolurilor, nu se poate vorbi de pedogeneză propriu-zisă, întrucât sunt soluri rezultate în urma eroziunii prin apă, vânt sau prin decopertare. Dacă sunt luate în cultură, partea superioară a orizontului ajuns la zi se transformă în orizont Ap (orizont arat).

Subdiviziuni. După anumite caracteristici morfologice şi chimice, erodisolurile se diferenţiază la nivel de subtip, după cum urmează:

• erodisol tipic (ERti), definit prin material parental de orizont C sau Cca, adus la zi prin eroziune accelerată sau decopertare (C; Ap-C);

• erodisol rendzinic (ERrz), asemănător celui tipic, dar cu Cpr în primii 150 cm (Cpr; Ap-Cpr);

• erodisol litic (ERls), asemănător celui tipic, dar cu R a cărui limită superioară este situată între 20 şi 50 cm (C-R; Ap-C-R);

• erodisol vertic (ERvs), asemănător celui tipic, dar cu crăpături de orizont vertic în primii 100 cm (Cy, Ap-Cy);

• erodisol gleizat (ERgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau Gr, având limita superioară sub 125 cm adâncime (C-Go; Ap-Ap-C-Go-Gr);

• erodisol pseudogleizat (ERpz), asemănător celui tipic, dar cu orizont W, a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm sau cu w în primii 100 cm (Cw; Ap-Cw; Aw-Cw-CW);

• erodisol salinizat (ERsc), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 şi 100 cm (Csc; CGosc);

• erodisol alcalizat (ERac), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont ac în primii 100 cm sau orizont na între 20 şi 100 cm (Cac; CGoac);

• erodisol cambic (ERca), orizont Bv adus la zi; poate prezenta un orizont Ap (Bv-C);

• erodisol argiloiluvial (ERar), orizont Bt adus la zi, poate prezenta un orizont Ap (Bt-C; Ap-Bt-C);

• erodisol feriiluvial (ERfe), orizont Bhs sau Bs adus la zi (Bs-C-R; Bhs-C sau R); • erodisol rodic (ERro), orizont B cu caracter rodic adus la zi, poate prezenta un

orizont Ap (B-C; Ap-B-C); • erodisol andic (ERan), orizont B cu caracter andic adus la zi (B-C sau R). Caracteristici morfologice. Erodisolurile au, aşa cum s-a arătat mai sus, o

morfologie foarte variată în funcţie de intensitatea eroziunii sau decopertării. Cele tipice prezintă o morfologie reprezentată prin orizontul C, iar dacă terenul respectiv a fost cultivat, la partea superioară a orizontului C se conturează un orizont Ap.

- Orizontul Ap, gros de 15-20 cm, are o culoare brun cenuşie închisă (10YR 4/2) în stare umedă şi brună (10YR 5/3) în stare uscată, structură grăunţoasă slab dezvoltată şi prezintă o trecere clară;

- Orizontul C apare, de regulă, la adâncime de 20-30 cm şi este reprezentat prin materiale nisipoase, lutonisipoase sau argiloase, provenite din dezagregarea şi alterarea diferitelor roci, având culori brun gălbui, stare afânată şi structură masivă.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Textura erodisolurilor tipice este foarte variată, de la nisipoasă până la argiloasă. Textura acestor soluri depinde de orizontul C ajuns la zi prin eroziune. Cele situate pe sedimente nisipoase au o textură grosieră, nisipoasă. Conţinutul în argilă rar depăşeşte pe profil 3%, în schimb nisipul fin şi grosier împreună însumează peste 90% (tabel nr. 65).


180


181

Densitatea aparentă a acestor soluri este mică spre mijlocie (1,43-1,64 g/cm3), iar porozitatea totală mijlocie-mare (43-49%). Ceea ce atrage atenţia în mod deosebit în cazul acestor soluri sunt valorile mici ale coeficientului de ofilire (0,3-1,3%) şi ale capacităţii de apă utilă (7-13%), echivalând cu 101-170 mm apă pe 100 cm sol. Permeabilitatea exprimată prin conductivitatea hidraulică este mare până la foarte mare (12-40 mm/h).

Însuşiri chimice. Erodisolurile tipice nisipoase au o reacţie moderat acidă (5,0-5,4), capacitate de schimb cationic extrem de mică şi sunt foarte sărace în humus (0,4-1,0%) şi oligomezobazice-mezobazice după gradul de saturaţie în baze (42-78%).

Aprovizionarea cu substanţe nutritive este foarte mică cu azot (0,041-0,055%), mare cu fosfor (50-87 ppm) şi mică în ceea ce priveşte potasiul (75-92 ppm).

Însuşiri agroproductive. În general, erodisolurile sunt slab productive sau neproductive. Sunt utilizate în cultura viţei de vie şi a pomilor fructiferi, precum în cultura plantelor agricole neprăşitoare (cereale păioase) şi a plantelor furajere.

În vederea stăvilirii eroziunii, a reluării procesului de solificare, se recomandă împăduriri, lucrarea solului în direcţia curbelor de nivel, aplicarea îngrăşămintelor organice şi chimice etc.

4.9.7. Coluvisolurile (CO)

Spre deosebire de erodisoluri, coluvisolurile se dezvoltă pe seama materialelor fine de sol, antrenate de pe versanţi prin procese de spălare, şiroire sau procese gravitaţionale.

Definiţie. Tipul coluvisol a fost definit prin materialul coluvial acumulat la baza versantului într-un strat de peste 50 cm grosime, cu sau fără orizont A.

Răspândire. Au o arie largă largă de răspândire, ocupând suprafeţe mici şi discontinue la baza multor versanţi din zonele montane inferioare, de piemonturi, dealuri şi podişuri.

Condiţii fizico-geografice. Relieful caracteristic coluvisolurilor corespunde frecvent treimei inferioare a versanţilor.

Materialul parental al coluvisolurilor rezultă din erodarea şi spălarea solurilor de pe versanţi sau a unor roci ajunse prin eroziune la zi.

Clima. Având o răspândire atât de largă, coluvisolurile se formează în condiţii climatice foarte variate, caracterizate prin temperaturi medii anuale cuprinse între 6,50C şi 11,50C, iar precipitaţii de până la 900 mm.

Vegetaţia naturală specifică coluvisolurilor este reprezentată, în general, prin asociaţii pionere mezoxerofile.

Subdiviziuni. În sistemul român de clasificare, au fost deosebite următoarele tipuri de coluvisoluri:

• coluvisol tipic (COti), reprezentat prin material coluvial acumulat la baza versantului, într-un strat de peste 50 cm grosime cu sau fără orizont A (Ao-C; C);

• coluvisol molic (COmo), asemănător celui tipic, dar cu Am (Am-C); • coluvisol gleizat (COgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200

cm sau orizont Gr, având limita superioară sub 125 cm adâncime (Ao-CGo; CGo);


182

• coluvisol pseudogleizat (COpz), asemănător celui tipic, dar cu W, a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime sau w în primii 100 cm (Aow-C; Aow-Cw-CW);

• coluvisol salinizat (COsc), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau sa între 20-100 cm.

Caracteristici morfologice. Coluvisolurile tipice prezintă o morfologie de tipul Ao-C sau Am-C.

- Orizontul Ao prezintă grosimi de 25-30 cm, culoare brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/2) în stare umedă şi cenuşiu foarte închis (10YR 4/1) în stare uscată, structură grăunţoasă instabilă, este fin poros şi moderat compact, trecere treptată;

- Orizontul C apare frecvent la adâncimi de peste 50 cm şi este reprezentat prin materiale de sol sau rocă antrenate de pe versanţi prin procese pluvio-denudaţionale.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Sunt soluri a căror textură depinde mult de alcătuirea granulometrică a materialului coluvial. Ele pot fi nisipolutoase până la lutoargiloase. Având o densitate mică (1,2-1,4 g/cm3), se prezintă afânate până la slab tasate. În ceea ce priveşte porozitatea totală şi de aeraţie, permeabilitatea, cât şi capacitatea de apă utilă, toate acestea variază în limite foarte largi, întrucât şi textura materialului parental este foarte variată (tabel nr. 66).

Însuşiri chimice. Au o reacţie neutră-slab alcalină (7,6-8,2), conţinut mic de humus (2,1-2,8%) şi capacitate de schimb cationic mijlocie (29-35 me/100 g sol). În ceea ce priveşte nivelul de aprovizionare cu nutrienţi, acesta este, în general, scăzut (N=0,12-0,16%; P=3-5 ppm şi K=61-65 ppm) (tabel nr.67).

Însuşiri agroproductive. Coluvisolurile au o fertilitate slabă-mijlocie. Sunt utilizate silvic, agricol, cât şi pomi-viticol. Rezultate bune pot fi obţinute prin aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale.

4.9.8. Solurile desfundate (DD)

În această categorie, intră solurile al căror profil a fost deranjat prin arături executate la adâncimea de 50-60 cm (în vederea înfiinţării plantaţiilor de viţă de vie sau de pomi fructiferi), astfel încât, pe adâncimea respectivă, orizonturile diagnostice se prezintă intens deranjate şi amestecate, nemaipermiţând încadrarea lor într-un anumit tip de sol.

Definiţie. Tipul de sol desfundat este definit prin profilul de sol deranjat in situ pe cel puţin 50 cm, prin desfundare sau altă acţiune mecanică, astfel încât, pe adâncimea mai sus menţionată, orizonturile diagnostice apar intens deranjate şi amestecate.

Răspândire. Cea mai mare parte din solurile desfundate se întâlnesc în zonele viticole şi pomicole, dar apar şi în unele zone agricole unde s-a intervenit cu lucrări de amenajare a versanţilor, nivelări-modelări, arături foarte adânci cu răsturnarea brazdei pe terenurile folosite în cultura plantelor de câmp în vederea îmbunătăţirii regimului aerohidric.

Condiţii fizico-geografice. Relieful este reprezentat prin versanţi şi chiar prin suprafeţe interfluviale şi terase cu utilizare agricolă, iar materialul parental prin deluvii şi eluvii.


183

Clima este aceea specifică zonelor viti-pomicole, câmpiilor, piemonturilor şi zonelor deluroase joase, în limitele cărora temperatura medie anuală este cuprinsă între 6-110C, iar precipitaţiile urcă până la 800 mm (400-800).

Vegetaţia naturală aproape că lipseşte total, fiind înlocuită prin plantaţii de pomi şi viţă de vie, precum şi prin culturi agricole.

Subdiviziuni. Pe baza orizonturilor şi caracterelor diagnostice, au fost deosebite următoarele subtipuri:

• sol desfundat tipic (DDti), caracterizat printr-un profil deranjat, pe cel puţin 50 cm, prin desfundare sau altă acţiune mecanică, astfel încât pe această adâncime orizonturile diagnostice nu pot fi identificate (Do-C);

• sol desfundat molic (DDmo), caracterizat printr-un profil deranjat, pe cel puţin 50 cm, în care pot fi identificate fragmente de orizont molic (Dmo-C);

• sol desfundat cambic (DDca), caracterizat printr-un profil deranjat, pe cel puţin 50 cm, în care pot fi identificate fragmente de orizont cambic (Do-Bv-C);

• sol desfundat argiloiluvial (DDar), caracterizat printr-un profil deranjat, pe cel puţin 50 cm, în care pot fi identificate fragmente de orizont argiloiluvial (Do-Bt-C);

• sol desfundat rendzinic (DDrz), asemănător celui tipic, dar cu Rrz în primii 150 cm (Do-Rrz);

• sol desfundat pseudorendzinic (DDpr), asemănător celui tipic, dar cu Cpr în primii 150 cm (Do-Cpr);

• sol desfundat gleizat (DDgz), asemănător celui tipic, dar cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr, având limita superioară sub 125 cm adâncime (Do-Go; Do-Go-Gr);

• sol desfundat pseudogleizat (DDpz), asemănător celui tipic, dar cu orizont W, a cărui limită superioară este situată între 50 şi 200 cm adâncime sau w (ori fragmente de w) în primii 100 cm (Do-CW; Dw-Cw);

• sol desfundat salinizat (DDsc), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau între 20 şi 100 cm (Do-Csc; Dsc-CGosc-Csc);

• sol desfundat alcalizat (DDac), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont ac în primii 100 cm sau na între 20 şi 100 cm.

Caracteristici morfologice. Solurile desfundate prezintă o morfologie, de regulă, variată, în funcţie de tipul de sol şi de adâncimea de desfundare. Stratul desfundat a fost denumit convenţional „orizont desfundat”, fiind notat cu litera D.

Solurile desfundate tipice prezintă o morfologie de tip Do-C. - Orizontul Do poate avea grosimi de 50-70 cm, rezultând din amestecarea

unuia sau a mai multor orizonturi deranjate in situ printr-o acţiune mecanică. Este de culoare brună (10YR 4/3) în stare umedă, masiv, afânat, trecere netă;

- Orizontul C, de culoare brun gălbui închis (10YR 4/6) în stare umedă, prezintă o structură masivă şi conţine CaCO3 în stare difuză, sub formă de vinişoare şi concreţiuni.

Însuşiri fizice. Prin desfundare se modifică compoziţia granulometrică a solurilor preexistente, se diminuează densitatea aparentă, rezistenţa la penetrare şi se măreşte conductivitatea hidraulică, drept pentru care aceste soluri apar mai zvântate la suprafaţă. Porozitatea de aeraţie creşte simţitor cu 2-3% (tabel nr. 67).


184

Tabel nr. 67

Date fizice şi chimice privind solurile desfundate tipice

Ori-zont

Adânc. în cm

Compoziţia granulometrică pH Hu-mus %

CaCO3 %

< 0,002 mm 0,002-0,02 mm 0,02-2,0 mm Do 0-60 40,0 29,2 34,8 8,4 1,9 14,9 C 60-80 43,3 35,9 20,8 8,5 1,2 22,0

Însuşiri chimice. Prin desfundare se modifică aproape toate caracteristicile

chimice ale acestor soluri. Aşa, de exemplu, cresc valorile pH cu 0,3 până la 0,5 unităţi; humusul suferă o redistribuire în stratul desfundat şi creşte conţinutul în nitraţi, ca urmare a îmbunătăţirii condiţiilor de mineralizare a materiei organice (tabel nr. 68).

Însuşiri agroproductive. Solurile desfundate au o fertilitate foarte diferită, în funcţie de solurile de origine. Aşa, de exemplu, cele rezultate din desfundarea molisolurilor au o fertilitate mare, în comparaţie cu cele provenite din solurile halomorfe.

De regulă, solurile desfundate se utilizează în scop pomi-viticol. În cazul terenurilor nisipoase modelate-nivelate, acestea sunt utilizate şi în scop agricol, fiind cultivate cu o gamă largă de plante, cereale, grâu, porumb, floarea soarelui.

Pentru obţinerea unor rezultate bune de producţie se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale şi, de la caz la caz, irigaţii.

4.9.9. Protosolurile antropice (PA)

Definiţie. Protosolurile antropice sunt soluri alcătuite din diferite materiale acumulate sau rezultate în urma unor activităţi umane (inclusiv materiale de sol transportate), având o grosime de cel puţin 50 cm (20 cm în cazul depunerii pe litosol, R sau Rrz), fără orizonturi diagnostice sau cel mult cu fragmente din acestea pe adâncimea mai sus menţionată, în cazul materialelor de sol transportate.

Răspândire. Aceste soluri apar îndeosebi în cadrul suprafeţelor de teren supuse lucrărilor de modelare-nivelare, cum este cazul celor nisipoase din Câmpia Blahniţei şi Câmpia Romanaţilor. Mai sunt incluse la protosoluri antropice materialul steril de la exploatările miniere, cariere, cât şi materialul de sol provenit de la executarea de gropi, şanţuri, terasamente.

Condiţiile fizico-geografice caracteristice protosolurilor antropice sunt foarte variate şi strâns legate de locul unde apar.

Procese pedogenetice. Fiind vorba de materiale recent acumulate sau transportate de om, procesul de solificare se află într-un stadiu incipient. În cazul cultivării, pot prezenta un orizont Ap.

Subdiviziuni. Pe baza unor caractere diagnostice, protosolurile antropice se împart după cum urmează:

• protosol antropic tipic (PAti), alcătuit din materiale acumulate sau rezultate în urma unor activităţi umane, având o grosime de cel puţin 50 cm, fără orizonturi diagnostice şi mici fragmente din acestea;


185

• protosol antropic molic (PAmo), asemănător celui tipic, dar cu fragmente de orizont molic;

• protosol antropic vertic (PAvs), asemănător celui tipic, dar cu fragmente de orizont vertic;

• protosol antropic cambic (PAca), asemănător celui tipic, dar cu fragmente de orizont cambic;

• protosol antropic argiloiluvial (PAar), asemănător celui tipic, dar cu fragmente de orizont argiloiluvial;

• protosol antropic litic (PAls), asemănător celui tipic, cu R, a cărui limită superioară este situată în primii 50 cm;

• protosol antropic pseudorendzinic (PApr), asemănător celui tipic, dar cu Cpr în primii 150 cm;

• protosol antropic pseudogleizat (PApz), asemănător celui tipic, dar cu fragmente de orizont W în primii 200 cm adâncime sau de w în primii 100 cm;

• protosol antropic salinizat (PAsc), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont sc în primii 100 cm sau sa între 20 şi 100 cm;

• protosol antropic alcalizat (PAac), asemănător celui tipic sau gleizat, dar cu orizont ac în primii 100 cm sau na între 20 şi 100 cm.

Caracteristici morfologice. Întrucât se află într-un stadiu incipient de solificare, protosolurile antropice nu prezintă o succesiune de orizonturi pedogenetice. Materialul transportat cuprinde doar fragmente de orizonturi diagnostice de la solurile supuse unor activităţi umane.

Însuşiri fizice şi hidrofizice. Protosolurile antropice tipice prezintă însuşiri fizice şi hidrofizice foarte diferite şi depind îndeosebi de materialul parental. În cazul protosolurilor antropice tipice situate pe sedimente nisipoase, acestea au o textură grosieră (nisip coeziv-nisip lutos), densitatea aparentă mică-mijlocie (1,44-1,66 g/cm3), porozitate totală mare (46-43) şi o porozitate de aeraţie mare foarte mare la suprafaţă (30-31%), dar mică-mijlocie pe profil (15-18%) (tabel nr. 68).

Tabel nr. 68 Date fizice şi hidrofizice privind protosolurile antropice tipice

Ori-zont

Adânc. în cm


CO %

CC %

CU %

K mm/h

< 0,002 mm

0,002-0,02 mm

0,02-0,2 mm

0,2-2,0 mm

Ap 0-15 3,6 5,1 29,9 61,4 1,44 1,00 11 10,0 36 20-40 2,9 4,1 25,9 67,1 1,56 0,90 6,5 5,60 59 55-75 1,5 3,6 31,2 63,7 1,49 0,60 7 6,40 45 80-100 6,0 1,7 40,0 42,3 1,66 2,10 13 10,90 14

Coeficientul de ofilire este foarte mic (0,9-1,00%), iar în ceea ce priveşte capacitatea de câmp, aceasta se caracterizează prin valori mici şi foarte mici (6,5-11%).

Permeabilitatea în toate cazurile devine mare şi chiar foarte mare (30-60 mm/h). Însuşirile chimice. Acestea se deosebesc net de cele caracteristice solurilor

iniţiale. Astfel, reacţia chimică poate fi slab acidă până la neutră-slab alcalină (6,2-7,8), iar conţinutul de humus este foarte mic-extrem de mic (0,13-0,33%).


186

Capacitatea totală de schimb cationic a protosolurilor antropice tipice este extrem de mică (4-5 me/100 g sol), iar gradul de saturaţie (80-88%) situează aceste soluri în categoria celor eubazice (tabel nr. 69).

Aprovizionarea cu nutrienţi este deosebit de mică în ceea ce priveşte azotul (0,007-0,020%), mijlocie cu fosfor (13-35 ppm) şi extrem de mică cu potasiu (21-25 ppm).

Tabel nr. 69

Date chimice privind protosolurile antropice tipice


pH Humus %

T me/100 g

sol

V %

N total %

P ppm

K ppm

Ap 0-15 6,2 0,33 4,17 83 0,019 35 24 20-40 6,8 0,13 3,77 86 0,007 26 21 55-75 6,9 0,07 3,73 87 0,002 13 21 80-100 7,2 - 7,08 88 - - - Însuşiri agroproductive. Protosolurile antropice tipice se numără printre solurile

slab fertile. În vederea obţinerii unor rezultate satisfăcătoare, îndeosebi în cazul celor utilizate în agricultură, se recomandă fertilizare cu îngrăşăminte organo-minerale şi chimice.

4.10. Solurile organice (histosolurile)

Cercetările privind aceste soluri au avut la început un caracter naturalistic (E. Pop, 1960). Cercetări de ordin agrochimic au fost realizate de Gr.Obrejeanu şi colab.(1956, 1958, 1961), în vederea utilizării materialului organic ca îngrăşământ, şi de I.Avram şi colab. (1959), în vederea elaborării unei tehnologii de pregătire şi folosire a turbei ca îngrăşământ pentru culturile agricole.

Pe hărţile de sol (1:1.000.000 şi 1:500.000), apar sub denumirea de soluri hidromorfe organice.

Din clasa solurilor organice fac parte solurile care au un orizont turbos, T (deci alcătuit din material organic), şi este reprezentat printr-un singur sol turbos.


187

Fig. 34 – Profil de sol turbos

4.10.1. Solurile turboase (TB)


188

Definiţie. Tipul de sol turbos se defineşte prin prezenţa unui orizont T mai mare de 50 cm grosime în primii 100 cm, fără ca stratul mineral situat în primii 25 cm să atingă 20 cm grosime.

Răspândire. Ocupă areale reduse, dar distribuite în mai toate unităţile geografice ale ţării (5 mii ha).

Pe suprafeţe mai mari, se întâlnesc îndeosebi în depresiunile intracarpatice (Oaş, Maramureş, Dorna, Bihor, Borsec, Gheorghieni, Ciuc, Braşov), în sectoarele mlăştinoase ale unor câmpii (Ecedea, Ierului, Crişurilor, Timişului) sau lunci (Dunării, Oltului făgărăşan, Someşului, ş.a), în Delta Dunării, în vecinătatea unor lacuri sau bălţi sau în fostele chiuvete ale acestora etc.

Condiţii fizico-geografice. Unităţile de relief pe care s-au format solurile turboase au, în general, caracter depresionar, de luncă, câmpii joase, cumpene înşeuate, având drept caracter colectarea apei de diferite provenienţe.

Materialul parental este de natură eluvială, provenit din alterarea diferitelor roci (andezite, calcare, gresii) aluviale şi aluvio-proluviale.

Clima. Solurile turboase s-au format în condiţii climatice foarte diferite, de la secetos-călduros (caracterizat prin temperaturi medii anuale de 11-11,50C şi precipitaţii de 350-400 mm) până la foarte umed şi foarte răcoros (cu temperaturi medii anuale mai mici de 50C şi precipitaţii de peste 1.000 mm).

Vegetaţia naturală sub care se formează solurile turboase este alcătuită din numeroase specii de Carex, Phragmites, Typha, Juncus şi numeroase plante vasculare, ca: Equisetum palustre, E. fluviatile, Dryopteris thelypteris. Uneori, este reprezentată şi de plante lemnoase, cum sunt: Alunus glutinosa. A. incana, Betula verrucosa, B. pubescens, Populus tremula, diferite specii de Salix. Solurile turboase mai apar sub vegetaţie de păduri, adică în etajul fagului şi al molidului. Nu lipsesc specii de Sphagnum, la care se asociază: Eriophorum vaginatum, Carex canescens, C. pauciflora, C. limosa, C. rostrata), Drosera rotundifolia, Calluna vulgaris, Vaccinium sp.

Natura excesului de umiditate. Solurile turboase se formează în condiţiile unui exces de umiditate permanent, de natură meteorică şi/sau freatică, mai rar datorită inundaţiilor.

Procese pedogenetice. În condiţiile menţionate mai sus, bogate resturi organice, incomplet descompuse (datorită mediului anaerob creat de apa stagnantă), se acumulează în timp, ducând la formarea stratului de turbă, ce poate ajunge până la 1-2 m. Sub orizontul de turbă (T), urmează stratul acvifer, ce separă stratul turbos de substratul mineral.

Subdiviziuni. Pe baza caracterelor diagnostice, au fost deosebite următoarele soluri turboase:

• sol turbos tipic (TBti), caracterizat printr-un orizont T> 50 cm grosime în primii 100 cm, fără ca stratul mineral situat în primii 25 cm să atingă 20 cm grosime (T);

• sol turbos salinizat (TBsc), asemănător celui tipic, dar cu orizont sc în primii 20 şi 100 cm (Tsc; Tsc-Tsa).

Caracteristici morfologice. De regulă, solurile turboase tipice prezintă un singur orizont T, a cărui grosime depăşeşte 50 cm (fig. 34).


189

Acest orizont este alcătuit din material organic provenit din muşchi, Cyperaceae, Juncaceae, diferite plante hidrofile şi rădăcini de plante lemnoase nedescompuse, bine conservate. Sub orizontul T se găseşte un orizont Gr, care nu aparţine profilului de sol.

Însuşiri fizice şi hidrofizice, de regulă, solurile turboase se caracterizează prin însuşiri fizice şi hidrofizice deosebite de marea majoritate a solurilor. Astfel, aceste soluri au o densitate aparentă extrem de mică (0,50-0,60 g/cm3), dar o porozitate totală extrem de mare (> 90%). Coeficientul de hidroscopicitate prezintă valori de până la 35%, iar pentru echivalentul umidităţii, valori de până la 300% (tabel nr. 70).

Tabel nr. 70

Date chimice privind solurile turboase

Însuşiri chimice. Solurile turboase tipice pot fi eutrice sau districe. Cele eutrice

au o reacţie slab acidă (6,4) până la slab alcalină (5,7-7,6) în Delta Dunării, Lunca Oltului, Lunca Loznei (Dersca, Dorohoi), depresiunile Ciuc, Giurgea, Borsec şi Bihor. Capacitatea totală de schimb depăşeşte cu mult 100 me/100 g sol, având gradul de saturaţie cu baze indicat (78-82%), iar conţinutul în substanţă organică variază între 56 până la 87% (tabel nr. 71). Conţin între 0,50 şi 4,0% Ntotal, 20-45 ppm fosfor şi între 11-44 ppm potasiu.


190

5. MODIFICAREA UNOR ÎNSUŞIRI ALE SOLURILOR SUB INFLUENŢA OMULUI

5.1. Influenţa lucrărilor agricole asupra solurilor

Prin luarea în cultură a solurilor, acestea au fost supuse unor modificări antropice îndeosebi de ordin fizic. Astfel, densitatea aparentă, rezistenţa la penetrare, indicele de instabilitate structurală au crescut, pe când alte însuşiri fizice, ca porozitatea, conductivitatea hidraulică saturată, infiltraţia şi mărimea agregatelor, s-au redus. Toate aceste modificări antropice semnifică o înrăutăţire a stării fizice a solurilor. Această înrăutăţire se manifestă, de regulă, pe adâncimea folosită în executarea lucrărilor agricole (20-30 cm).

Procesul de modificare a unor însuşiri fizice ale solurilor începe prin distrugerea structurii şi scăderea inflitraţiei.

Prin intervenţia omului, solurile pot prezenta şi o serie de modificări cu caracter pozitiv. Aşa, de exemplu, în urma lucrărilor de afânare adâncă, solurile cu textură argiloasă au o compactitate micşorată şi o porozitate totală mult crescută (de la 45-48% la 55-58%), pe când valorile densităţii aparente scad. De asemenea, în urma afânării se constată o repartizare mai bună a umidităţii pe adâncimea afânată, datorită unei permeabilităţi mai ridicate.

5.2. Influenţa irigaţiilor asupra solurilor

Folosirea îndelungată a irigaţiilor conduce la o serie de modificări de ordin morfologic, fizic şi chimic ale solurilor. Astfel, pot apărea orizonturi noi. Într-un timp relativ scurt, profilele solurilor irigate se pot transforma în soluri mai evoluate.

Solurile neirigate cu orizont Bv, după irigare îndelungată, pot deveni soluri argiloiluviale cu orizont Bt.

Indicii hidrofizici pot suferi şi ei uşoare modificări prin aplicarea irigaţiilor. De exemplu, coeficientul de higroscopicitate şi echivalentul umidităţii capătă valori mai mari în cazul solurilor irigate, în special în orizonturile în care se înregistrează şi o oarecare creştere a conţinutului de argilă. Stabilitatea hidrică a agregatelor structurale se reduce drastic la solurile irigate.

În privinţa însuşirilor chimice, solurile irigate suferă, de asemenea, o serie de modificări. Astfel, conţinutul de humus şi acizii humici scad fără ca valoarea raportului CH:CF să se schimbe.

Acumularea de N total suferă modificări asemănătoare cu cele ale humusului. Întotdeauna, la solurile irigate, conţinutul de N total se dovedeşte a fi mai mic decât la solurile neirigate, datorită condiţiilor de oxido-reducere mai pronunţate.


191

Sub influenţa apei de irigaţie, care conţine şi bicarbonaţi alcalino-pământoşi, poate avea loc şi o depunere de carbonaţi, în general, redusă, în orizonturile superioare ale solurilor irigate. Conţinutul în săruri solubile se poate dubla şi chiar tripla; creşte îndeosebi cationul de Na+, dar se menţine la limita de dezvoltare a plantelor în condiţii normale.

Capacitatea de schimb cationic, la rândul său, poate creşte sau poate rămâne practic aceeaşi. Deosebiri apar doar în ceea ce priveşte alcătuirea capacităţii de schimb: Ca2++M2+ schimbabili pot creşte uşor, Na+ creşte la dublu, dar rămâne sub limita de alcalizare, iar H+ schimbabil se menţine scăzut.

Gradul de saturaţie în baze creşte la solurile irigate, faţă de solurile neirigate, iar reacţia chimică devine slab alcalină (7,3-7,5).

5.2.1. Solul şi apele reziduale

Folosirea apelor reziduale pentru irigarea terenurilor agricole impune o serie de măsuri, cum ar fi: alegerea terenurilor care urmează a fi irigate şi o reglementare foarte riguroasă a condiţiilor de irigare. În irigarea cu ape uzate sau reziduale, sunt indicate a se folosi terenuri cu o umiditate scăzută sau medie şi soluri uşoare (nisipoase-lutonisipoase), întrucât acestea sunt mai permeabile. Ca sistem de irigare, în cazul apelor reziduale, este cel prin drenuri cârtiţă, pentru că răspunde complet cerinţelor igienico-sanitare.

5.2.2. Solul şi apele mineralizate

Prin utilizarea apei de irigaţie mineralizate, se ajunge la salinizarea şi/sau alcalizarea solurilor. Aceeaşi apă de irigaţie, având un grad oarecare de mineralizare, în anumite zone pedoclimatice, poate provoca salinizarea solului şi, deci, scăderea producţiei plantelor agricole, iar în alte zone, poate să nu influenţeze aproape deloc solul şi producţia agricolă. S-a ajuns la concluzia că, pe solurile nisipoase, se pot folosi ape de irigaţie cu un grad de mineralizare mai mare (4-5g/l), pe când în cazul solurilor grele, ape cu un grad de mineralizare până la 3,5 g/l, dar care să aibă indicii S.A.R. sub 8-10.

5.3. Influenţa pesticidelor asupra solurilor

Numeroşi agenţi dăunători, cum sunt insectele, ciupercile şi buruienile, contribuie la piederea unor importante cantităţi de alimente. Pentru evitarea unor asemenea pierderi (20-50%), în agricultură se utilizează unele substanţe chimice şi în special pesticidele. În ţara noastră, valoarea producţiei salvate prin folosirea pesticidelor este, faţă de sumele cheltuite, de două ori mai mare la porumb, de trei ori la grâu şi de şase ori la viţa de vie.

Pe lângă incontestabile avantaje, pesticidele prezintă şi o serie de dezavantaje care le fac deosebit de vulnerabile. De aceea, încorporarea în sol a pesticidelor trebuie făcută cu mult discernământ şi raţional, pentru a nu se depăşi posibilităţile de epurare ale microorganismelor din sol.

5.4. Influenţa amendării asupra solurilor

Prin amendare se urmăreşte neutralizarea sau corectarea reacţiei prea acide sau prea alcaline a unor soluri. Totodată, prin amendare se modifică şi o serie de însuşiri


192

fizice ale acestora, cum ar fi: structura, stabilitatea hidrică a structurii şi capacitatea de reţinere a apei.

Aplicarea amendamentelor calcaroase pe solurile acide influenţează, de asemenea, în sens pozitiv, în afară de reacţie, gradul de saturaţie, conţinutul de humus, azot şi fosfor, precum şi formele accesibile ale acestora din urmă.

Tot ca urmare a amendării, intervin modificări în ceea ce priveşte compoziţia cationică a complexului coloidal al solurilor, în sensul înlocuirii H+ şi Al3+ schimbabil cu Ca2+.

Creşterea conţinutului de humus duce la creşterea conţinutului de N total, iar repartiţia acestuia pe profil este asemănătoare cu cea a humusului. În general, amendarea, determină o creştere a mobilităţii azotului şi fosforului în sol şi o accentuare a gradului de asimilare a acestora de către plante, iar în unele cazuri o imobilizare a formelor accesibile de potasiu.

Cercetările efectuate până în prezent au arătat că, prin amendare, se intensifică accesibilitatea pentru plante a unor microelemente, ca molibdenul şi vanadiul, dar se reduce accesibilitatea altora, cum sunt borul, cobaltul şi zincul. Are loc o creştere a numărului de microorganisme la unitatea de suprafaţă, în comparaţie cu solurile acide neamendate.

În cazul amendării solurilor halomorfe (solonceacuri şi soloneţuri), modificări în sens pozitiv apar la structură, permeabilitate, capacitate de reţinere a apei, grad de dispersie şi la înlocuirea din complexul coloidal a Na+ şi Ca2+.

5.5. Influenţa îngrăşămintelor asupra solurilor

Îngrăşămintele organice, cât şi cele minerale, au asupra solurilor atât efecte pozitive, cât şi negative. Cele organice au un efect pozitiv, în sensul că, pe lângă aportul în substanţe nutritive, ele contribuie la intensificarea activităţii microbiologice, la refacerea sau creşterea conţinutului de humus, la îmbunătăţirea structurii şi la scăderea acidităţii solurilor. Un rol pozitiv asupra solurilor pot avea şi unele îngrăşăminte minerale, ca de exemplu fosfaţii tricalcici. Aplicaţi pe solurile acide, duc nu numai la micşorarea acidităţii acestora, dar şi la îmbunătăţirea componentei cationice a complexului coloidal, în sensul înlocuirii H+ schimbabil cu Ca2+.

Când îngrăşămintele sunt aplicate incorect, pot avea efecte negative asupra solurilor. Astfel, îngrăşămintele cu azot aplicate în cantitate mare pe solurile acide au o reacţie fiziologic acidă, ducând la concentraţii nocive de nitriţi şi nitraţi în sol. De asemenea, aplicate pe solurile acide şi neînsoţite de amendare, îngrăşămintele potasice provoacă intensificarea acidităţii, în sensul că aciditatea potenţială se transformă până la urmă în aciditate actuală, pentru că potasiul trece în stare adsorbită în locul hidrogenului, care la rândul său trece în soluţia solului.


193

6. POLUAREA SOLURILOR

Poluarea solurilor reprezintă orice acţiune prin care se produce o dereglare a

funcţionării normale a solurilor. Dereglarea se manifestă prin degradarea fizică, chimică şi biologică a solurilor.

Datorită poluarii se pierd din folosinţa agricolă suprafeţe însemnate. Se apreciază că, în decursul istoriei, s-au pierdut cca 2 miliarde hectare. Chiar şi în prezent, anual, se pierd pe glob până la 6-7 milioane hectare de soluri.

Pierderea cea mai însemnată se datoreşte mai ales eroziunii. Urmează pierderi datorită salinizării sau înmlăştinirii, care se cifrează la cca 250.000-300.000 hectare soluri.

Efecte nedorite asupra solurilor au şi deşeurile şi reziduurile din gospodării, oraşe, industrie. Probleme deosebite ridică în special deşeurile şi reziduurile din rândul metalelor grele (cupru, plumb, nichel, crom, arsen etc.).

Folosirea neraţională atât a pesticidelor, cât şi a îngrăşămintelor poate conduce, de asemenea, la poluarea solurilor.

În ţara noastră, s-a introdus un sistem naţional de monitoring, care urmăreşte, anual, starea de degradare a solurilor prin diverse cauze de poluare. Se are în vedere gradul de poluare, activitatea care generează poluarea, starea fizică a poluantului, tipul poluantului şi sursa sau generatorul poluantului.

Prevenirea şi combaterea fenomenului de poluare a solului urmăreşte stabilirea poluanţilor prioritari ai solului (proveniţi din activităţi industriale şi agricole), cuantificarea contribuţiei îngrăşămintelor şi pesticidelor la poluarea solului, stabilirea limitelor de toleranţă în sol etc. şi recultivarea terenurilor degradate.


194

Bibliografie selectivă

Asvadurov H. (1959) – Cercetări pedologice în câmpia înaltă Hagieni-Feteşti, „D.S.”, Com.Geol., vol. XLII (1954-1955).

Asvadurov H., Opriş M., Neacşu Marcela, Chiţu C., Vasilescu P. (1964) – Consideraţii generale privitoare la învelişul de sol al raionului Oaş, „St.tehn.şi econ.”, Com.Geol., seria C, nr. 12.

Asvadurov H., Petrescu Adriana (1964) - Apa freatică şi solurile gleice din Câmpia Someşului, „St.tehn.şi econ.”, Com.Geol., seria C, nr. 14.

Asvadurov H., Opriş M., Neacşu Marcela (1970) – Solurile din Câmpia Crasnei, „St.tehn.şi econ.”, Inst.geol., seria C, nr. 17.

Asvadurov H., Atanasiu Georgeta, Niculescu Ana (1970) - Solurile din Depresiunea Oaşului, „St.tehn.şi econ.”, Inst.Geol., seria C, nr. 17.

Asvadurov H., Roman St. (1971) – Conţinutul sporo-polinic al unor soluri podzolice argiloiluviale, „St.tehn. şi econ.”, Inst.geol., seria C, nr.19.

Bălăceanu V., Moise Ecaterina, Cucută Al. (1964) - Repartiţia solurilor din Depresiunea Făgăraşului, în raport cu condiţiile naturale, „D.S.”,, Com.geol., vol.L (1962-1963), partea aII-a.

Bălăceanu V. (1970) – Condiţiile naturale şi solurile Depresiunii Sibiului, „St.tehn. şi econ.”, Inst.geol., seria C, nr. 17.

Borlan Z., Boeriu L., Nicolae C. (1969) – Ameliorarea solurilor acide, Editura Agrosilvică, Bucureşti.

Bucur N. (1953) – Caracterizarea elementară a complexului pedologic din Depresiunea Jijia-Bahlui, „St.tehn. şi econ.”, vol.VI., nr. 4.

Bucur N. (1954) – Complexul de condiţii fizico-geografice din „Coasta Dealul Mare-Hârlău”, „Probl.de geogr.”, vol.I, Bucureşti.

Butnaru V. (1959) – Cercetări pedologice în bazinul Crasnei (Podişul Central Moldovenesc), I. Condiţiile naturale de formare şi distribuţie a solurilor, „Anal. Şt.”, Univ. A.I. Cuza, Iaşi (serie nouă), secţ. a II-a, tomul V.

Butnaru V., Pleşa D. (1964) – Morfogeneza solurilor silvestre din bazinul Crasnei, „Şt.solului”, nr. 2, Bucureşti.

Călinescu P. (1957) – Contribuţii la studiul şibleacurilor în RPR, „Rev. păd.”, nr. 2. Cernescu N. (1934) – Facteurs de climat et zones de sol en Roumanie, „St. tehn. şi econ.”, Inst.

Geol. Rom., seria C, nr. 2. Cernescu N., Florea N., Conea Ana (1961) – Condiţiile naturale şi solurile Câmpiei Române de

est, Cer. de pedol., Bucureşti.


195

Chiriţă C. (1942) – Contribuţii la cunoaşterea genezei şi evoluţiei solurilor prin procese de degradare, „Anal. ICEF”, vol. VII, seria I.

Chiriţă C. (1958) – Influenţa generală şi diferenţiată a pădurii asupra formării şi evoluţiei solului, „Anal. rom.-sov.”, seria silvicultură.

Chiriţă C. (1974) – Ecopedologie cu baze de pedologie generală, Editura Ceres, Bucureşti. Chiriţă C.D., Păunescu C., Teaci D. (1967) – Solurile României, Editura Agrosilvică, Bucureşti. Codarcea Venera, Parichi M. (1972) – Studiul mineralogic al fracţiunii grosiere dintr-un profil

de cernoziom levigat (Podu Iloaei-Câmpia inferioară a Jijiei), „Publicaţiile S.N.R.S.S.”, nr. 10, Bucureşti.

Codarcea Venera, Parichi M., Hianu C. (1977) – Date granulometrice şi mineralogice privind sedimentele de solificare din Piemontul Suceava, „Publicaţiile S.N.R.S.S.”, nr.16, Craiova.

Conea Ana, Popovăţ Angela (1960) – Solurile teraselor Oltului dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre, „St. şi cercet. de geol.”, vol V, nr. 3.

Conea Ana, Volovici C., Mucenic Iulia, Niţu I. (1962) – Solurile Câmpiei joase a Siretului, „D.S.”, Com.geol., vol. XLVII (1959-1960).

Conea Ana, Tutunea C., Muică N. (1962) – Cercetări pedologice în Câmpia dintre Olt şi Argeş, „D.S.”, Com. geol., vol. XLIV (1956-1957).

Conea Ana, Parichi M., Andrei Gr.(1964) – Harta solurilor Câmpiei Transilvaniei şi dealurile Bistriţei, „D.S.”, Com. geol., vol. L (1962-1963), partea a II-a.

Conea Ana, Vasilescu P., Ghinea P. (1972) – Vertisoluri în Câmpia Română de vest, Anal. Inst. de Cercet. Pedologice, vol. XXXIX.

Cucută A. (1964) – Cercetări pedologice în Depresiunile Gheorghieni şi Ciuc, „D.S.”, Com.geol., vol. L (1962-1963), partea a II-a.

Cucută Al. (1964) – Condiţiile naturale şi solurile interfluviului Târnavelor, St. tehn. şi econ., Com. geol., seria C, nr. 14.

Davidescu D., Davidescu Velicica (1980) – Agrochimie modernă, Editura Academiei, Bucureşti.

Dragu I. (1962) – Cercetări geobotanice în Platforma Cotmeana, sectorul cuprins între râurile Topolog, Vedea şi Argeş (reg.Piteşti), Dări de seamă, vol. XLIII (1955-1956), Bucureşti.

Duchaufour Ph., Sauchier Br. (1977) – Pedogenčse et classification, Edition Masson, Paris. Enculescu P. (1924) – Zonele de vegetaţie lemnoasă din România în raport cu condiţiile oro-

hidrografice, climaterice de sol şi de subsol, „Memoriile Inst. geol. al Rom”, vol. I. Florea N. (1957) – Cercetări pedologice în Câmpia Tecuciului, „D.S.”, Com. geol., vol. XLI

(1953-1954). Florea N. (1958) – Soluri de tip solodiu în partea de NE a Câmpiei Române, „Anal. Univ. C.I.

Parhon”, nr. 18. Florea N., Predel Fl., Munteanu I. (1959) – Cercetări pedologice între Mostiştea şi Argeş,

„D.S.”, Com. geol., vol. XLII (1954-1955). Florea N., Parichi M. (1967) – Contribuţii la cunoaşterea solurilor din bazinul superior al

Sitnei, Dări de seamă, vol. LIII/2 (1965-1966), Bucureşti. Florea N., Munteanu I., Rapaport Camelia, Chiţu C., Opriş M. (1968) – Geografia solurilor

României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Florea N., Parichi M. (1983) – Harta solurilor R.S. România, scara 1:3.500.000 generalizată

după harta solurilor R.S. România scara 1:1000.000, Atlasul R.S. România. Gogoaşă T. (1962) – Cercetări pedologice în Câmpia dintre Ialomiţa–Mostiştea-Lunca

Dunării-Valea Jegălia, „D.S.”, Com. geol., vol. XLIII (1955-1956).


196

Hălălău D., Parichi M., Măcărău Şt., Baniţă Emilia (1985) – Culturi furajere pe nisipuri şi soluri nisipoase, Editura Ceres, Bucureşti.

Hianu Corneliu, Parichi M., Cozoş G. (1989) – Resursele de sol ale jud. Argeş, Publicaţiile S.N.R.S.S, Bucureşti.

Ionescu Siseşti Gh. (1930) – Studiul principalelor tipuri de sol ale României prin metoda fiziologic-vegetală pentru a determina conţinutul lor de azot, fosfor şi potasiu şi necesitatea lor de îngrăşăminte, „Anal. ICAR”, vol. I.

Lupaşcu Gh., Parichi M., Florea N. (1998) – Dicţionar de ştiinţa şi ecologia solului, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi.

Măianu Al. (1964) – Salinizarea secundară a solului, Editura Academiei, Bucureşti. Mavrocordat Georgeta, Nicolau Margareta (1964) – Caracterizarea solurilor din sud-vestul

Câmpiei Transilvaniei (Turda-Câmpia Turzii), „Şt. solului”, nr. 1. Merlescu Ernest, Teşu C. (1982) – Solurile României, Inst. Agron. „Ion Ionescu de la Brad”,

Iaşi. Mihăilescu V. (1966) – Dealurile şi câmpiile României. Studiu de geografie a reliefului,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Moţoc M. (1963) – Eroziunea solului pe terenurile agricole şi combaterea ei, Editura

Agrosilvică, Bucureşti. Munteanu I., Baboş Gh., Vasilescu P., Conescu Adriana, Munteanu Maria (1972) – Contribuţii

la cunoaşterea solurilor pseudogleice din Câmpia Tisei, „Anal. Inst. de Stud. şi Cercet. Pedologice”, vol. XXXIX.

Murgoci Gh. (1910) – Zonele naturale de soluri din România, Analele Inst. Geol. Rom., vol. IV, Bucureşti.

Murgoci Gh. (1920) – Clima şi solurile din România în decursul erei cuaternare, Viaţa agricolă.

Niţu I., Ghiţă Ana, Ursuleac Eugenia (1972) – Cunoaşterea solurilor brune aluviale din lunca inferioară a Jiului, Anal. Inst. de Stud. şi Cercet. Pedologice, vol. XXXIX.

Oancea C., Munteanu I. (1962) – Solurile interfluviului Ialomiţa-Călmăţui, „Dări de seamă”, vol. XLVIII (1960-1961), Bucureşti.

Oancea C., Parichi M. (1970) – Solurile Câmpiei Olteniei de Est, „St.tehn. şi econ.”, Inst.geol., seria C, nr. 17.

Oanea N., Rogobete Gh. (1977) – Pedologie generală şi ameliorativă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Obrejanu Gr. (1960) – Contribuţii la caracterizarea agropedologică şi agroproductivă a cernoziomurilor levigate din estul Olteniei, „Probl. actuale de biol. şi şt. Agric.”

Oprea C.V., Niţu I., Onu N. (1979) – Afânarea solurilor prin scarificare, Editura Ceres, Bucureşti.

Parichi M., Andrei Gr. (1966) – Contribuţii la cunoaşterea solurilor din dealurile Bistriţei transilvane, „Ştiinţa solului”, vol. 4, nr. 2, Bucureşti.

Parichi M., Trandafirescu T., Nastea St., Dragomir G. (1972) – Date privind condiţiile naturale şi solurile unităţii hidroameliorative Dăbuleni-Potelu-Corabia, „Anal. Inst. de Stud. şi Cercet. Pedologice”, vol.XXXIX.

Parichi M., Andrei Gr. (1974) – Contribuţii la cunoaşterea geografiei cernoziomurilor din Câmpia Transilvaniei, „Publicaţiile S.N.R.S.S.”, nr. 14 B, Satu Mare.

Parichi M. (1972) – Câteva date privind condiţiile pedogenetice şi solurile din lunca râului Argeş (sector Piteşti-Crânguri), „Studii tehn. şi ec.”, seria C, nr. 20, Bucureşti.

Parichi M., Oancea C. (1978) – Cercetări privind solurile nisipoase din R.S. România, Vol. Omagial, S.C.C.P.N.-Dăbuleni, Craiova.


197

Parichi M., Costea Elena, Seceleanu I., Dragu I., Bojoi I., Onciu M., Andreiaşi N. (1981) – Contribuţii la cunoaşterea solurilor cernoziomoide din Podişul Sucevei, „Publicaţiile S.N.R.S.S.”, nr. 19 E, Bucureşti.

Parichi M. (1989) – Date noi privind terenurile nisipoase amenajate, „Ştiinţa solului”, nr. 1, Bucureşti.

Parichi M., Seceleanu I. (1989) – Contribuţii la cunoaşterea perioadelor caracteristice de geneză şi evoluţie a unor soluri din Câmpia Română şi Piemontul Cândeşti, „St. cerc. geol., geogr.”, t. XXXVI, Bucureşti.

Parichi M., Cozoş G. (1992) – Oportunitatea nivelării terenurilor nisipoase în condiţiile unei agriculturi eficiente, „Ştiinţa solului”, nr. 1, Bucureşti.

Parichi M., Taină Ioana, Staicu Filuţa, Stănilă Anca-Luiza, Mostoc Ion (1997) – Asupra solurilor brun roşcate din România, „Publicaţiile S.N.R.S.S.”, nr. 29 D, Bucureşti.

Parichi M., Staicu Filuţa, Baniţă P. (1997) – Solurile nisipoase din Câmpia Română, „Publicaţiile, S.N.R.S.S.”, nr. 29 D, Bucureşti.

Parichi M., Stănilă Anca-Luiza, Staicu Filuţa, Moise Irina (1998) – Contribuţii la cunoaşterea solurilor din Colinele Joase ale Tutovei, Analele Universităţii Spiru Haret, seria Geografie nr. 1, Bucureşti.

Parichi M., Taină Ioana, Stănilă Anca-Luiza, Costache R., Bănică S.(1998) – Cu privire la unele soluri din Câmpia Câlnăului (zona sudică a Municipiului Bucureşti) si condiţiile lor pedogenetice, Analele Universităţii Spiru Haret, seria Geografie, nr. 1, Bucureşti.

Parichi M., Ploae P., Stănilă Anca-Luiza (1998) – Ameliorarea solurilor nisipoase, „Agricultura României”, nr. 27, Bucureşti.

Răţoi I., Parichi M., Stănilă Anca-Luiza (1998) – Date pedoagroproductive privind solurile nisipoase din sudul Olteniei cultivate cu viţă de vie, „Agricultura României”, nr. 43, Bucureşti.

Parichi M., Stănilă Anca-Luiza, Mircea I.(1998) – Consideraţii pedogeografice în Subcarpaţii de Curbură, Vol. „Factori şi procese pedogenetice din zona temperată”, nr. 6, Iaşi.

Parichi M., Stănilă Anca-Luiza, Bănică S., Ispas Şt. (1999) – Piemontul Cândeşti, consideraţii pedogeografice, Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie, nr. 2, pag. 173-178, 2 fig. Bucureşti.

Parichi M., Stănilă Anca-Luiza, Bănică S. (1999) – Date privind solurile din împrejurimile Municipiului Bucureşti, Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie nr. 2, Bucureşti

Parichi M., Staicu Filuţa (1999) – Contribuţii la cunoaşterea resurselor de sol din Câmpia Moldovei, Vol. „Factori şi procese pedogenetice din zona temperată”, nr. 5, Iaşi.

Parichi M. (1999) – Pedogeografie cu noţiuni de pedologie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.

Parichi M. (2001) – Eroziunea şi combaterea eroziunii solurilor, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.

Parichi M., Stănilă Anca-Luiza, Khaled Al Joumaa, Piticu S., Piţigoi R. (2001) – Cu privire la solurile cenuşii din România, „Lucr. celei de a XVI-a Conf. naţ. şt. sol.”, vol.II, nr. 30B. Secţ. V. Geneza, clasificarea şi cartografia solurilor, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi.

Popovăţ Angela, Rapaport Camelia, Dragu I. (1963) – Procese de eroziune a solurilor în partea de vest a Platformei Cotmeana, „St. tehn. şi econ.”, Com. geol., seria C, nr. 11.

Posea Gr., Popescu N., Ielenitz M. (1974) – Relieful României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Posea Gr., Grigore M., Popescu N., Ielenicz M. (1976) – Geomorfologie, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.


198

Predel Fl., Bratosin Niculina (1964) – Caracterizarea morfologică şi fizicochimică a principalelor tipuri de soluri din regiunea Piatra Neamţ-Mogoşeşti-Oşlobeni-Piatra Neamţ, „D.S.”, Com. geol., vol. L (1962-1963), partea a II-a.

Protopopescu Pache Em. (1923) – Cercetări agro-geologice în Câmpia Română dintre Valea Mostiştei şi Râul Olt, „D.S.”, Inst. geol., vol. I.

Protopopescu Pache Em., Spirescu M. (1963) – Relaţii între pedogeneză şi litogeneză eoliană, „St.tehn. şi econ.”, Inst. geol., seria C, nr. 11.

Puiu Şt. (1980) – Pedologie, Editura Ceres, Bucureşti. Puiu Şt., Teşu C., Şorop Gr., Drăgan I., Miclăuş V. (1983) – Pedologie, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti. Răducu Daniela, Parichi M., Berde Sofia, Cozoş G. (1994) – Aspecte micromorfologice privind

influenţa irigaţiei asupra cernoziomurilor din Câmpia inferioară a Jijiei, „Publicaţiile S.N.R.S.S.”, nr. 28 C, Bucureşti.

Stănilă Anca-Luiza, Parichi M.(1998) – Observaţii pedogeografice în partea de vest a Câmpiei Snagovului, Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie, nr. 1, Bucureşti.

Stănilă Anca-Luiza (1999) – On the State of soil conservation in the Cândeşti piedmont, Institute of Geography, Symposium proceedings „Vegetation Land use and erosion processes”, p. 144-147, 3 fig., Bucureşti.

Stănilă Anca-Luiza, Parichi M. (2001) – Loessuri şi soluri fosile în Câmpia Snagovului, Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie, nr. 3, Bucureşti.

Stănilă Anca-Luiza, Parichi M. (2001) – Cartografierea solurilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

Teaci D. (1980) – Bonitarea terenurilor agricole, Editura Ceres, Bucureşti. Teşu C., Merlescu Er., Avarvarei I. (1971) – Contribuţii la studiul unor pseudorendzine din

Podişul Sucevei, Depresiunea Liteni, „Lucr. şt. Inst. Agr. I. Ionescu de la Brad”, Iaşi. Teşu C., Merlescu Er., Avarvarei I. (1972) – Solurile hidromorfe minerale şi organice din

Valea Moldovei (Drăgăneşti-Timişeşti), „Şt. Solului” nr. 3. Walter H. (1974) – Vegetaţia pământului în perspectivă ecologică, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti. *** (1961) – Clima R.S.România, vol. II, Bucureşti. *** Ghidurile excursiilor Conferinţelor Naţionale pentru Ştiinţa solului, „Publicaţiile SNRSS”

(I-XVI). *** (1987) – Metodologia elaborării studiilor pedologice (3 vol.), ICPA, Bucureşti. *** (1980) – Sistemul român de clasificare a solurilor, ICPA, Bucureşti.


199

Redactor: Maria CERNEA Tehnoredactor: Marcela OLARU

Bun de tipar: 15.01. 2003; Coli tipar: 12 Format: 16/70×100


200

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti,

sector 6, Oficiul Poştal 83 Telefon: 410 43 80; Fax. 410 51 62

www. SpiruHaret.ro


Documents

SOLURILE ROMANIEI