Spatii Culturale Nr 41

Redactor-şef: VALERIA MANTA TĂICUŢU

Redactori:

VIORICA RĂDUŢĂ PETRACHE PLOPEANU

CAMELIA MANUELA SAVA VALERIU SOFRONIE NICOLAI TĂICUŢU

Secretar de redacţie :

SILVIA IOANA SOFINETI

SPAŢII CULTURALE nr. 41 / 2015

Cuprins Editorial: Lumea pe dos/ pag. 1 Magda Ursache: In memoriam Luca Piţu/ pag. 2 Virgil Diaconu: Absurdistan/ pag. 5 Viorel Savin: Lumea pe dos/ pag. 6 Sorin Călin: Zăngănele/ pag. 7 Fapte culturale: Festivaluri/ pag. 9 Petrache Plopeanu: Cincisprezece victime în căutarea unui criminal!/ pag. 11 Doina Cernica: Curcubeul milenar din Metz/ pag. 16 Mihaela Malea Stroe: Poeme/ pag. 18 Adrian Munteanu: Poveşti fără sfârşit/ pag. 19 Valeria Manta Tăicuţu: Vârsta de aur/ pag. 22 Josénilton Soares Santos: Poeme traduse şi prezentare de Micaela Ghiţescu/ pag. 23 Vasili Mazurin: Poeme traduse şi prezentare de Leo Butnaru/ pag. 24 Şerban Tomşa: Ce se poate discuta cu Johnny Depp/ pag. 26 Florin Costinescu: Poeme/ pag. 30 Nicolai Tăicuţu: Poeme/ pag. 32 Diana Vrabie: Proza scurtă pentru copii/ pag. 33 Camelia Manuela Sava: Cum să treci peste gardurile înalte/ pag.35 Ionel Popa: Din cărţile ţării: Cartea Oltului/ pag. 36 Monica Mureşan: Poem/ pag. 40 Simona-Grazia Dima: Biologie versus epifanie/ pag. 41 Florin Dochia: Actualitatea lui Kafka/ pag. 42 Mihaela Roxana Boboc: Poeme/ pag. 48 Dobroslaw Marcinek: Poeme/ pag. 49 Camelia Manuela Sava: Străinul/ pag. 51 Diana Trandafir: Oraşul suspendat/ pag. 57 Cărţi prezentate de: Petre Isachi (pag. 58), Teo Cabel (pag, 61), Ionel Popa (pag. 62), Stan Brebenel (pag. 65), Silvia Ioana Sofineti (pag. 66), Octavian Mihalcea (pag. 67), Valeria Manta Tăicuţu (pag. 69) Vasile Ghica. Despre natură/ pag. 68 Vasilica Ilie: Poveste la început de primăvară/ pag. 70 Nicolai Tăicuţu: Raftul cu cărţi/ pag. 71 Reviste literare / pag. 73

Apare sub egida Asociaţiei Culturale „Valman”, cu

sprijinul Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu” şi al

Consiliului Municipal Râmnicu Sărat

Redacţia şi administraţia: Str. Gh. Lupescu, nr. 67, Rm. Sărat, 125300, jud. Buzău

TELEFOANE:

0744-708.812 0765-797.097

e-mail : [email protected]

Tipar executat de EDITGRAPH Buzău Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de

materialele publicate.

SPAŢII CULTURALE, nr.41/ iulie-august 2015

1

LUMEA PE DOS Trăim într-o lume pe dos, dar aceasta nu-i o

noutate, chit că elementele care îndreptăţesc afirmaţia sunt atât de şocante, de sordide şi ilogice, încât l-ar putea speria până şi pe cel mai dezmăţat dintre muritorii de astăzi, de anţărţ şi de oriunde. În lumea noastră pe dos, incompetenţii conduc: state, ministere, fundaţii, asociaţii etc. Se spune că, dacă nu te pricepi, e bine să ţii pe lângă tine (cam în felul în care gospodarul serios ţine în bătătura casei un câine-doi) o echipă de „specialişti”, care să-ţi corecteze prostiile sau, şi mai bine, care să te împiedice să le comiţi, spre paguba celor mulţi, dar, în primul rând, spre paguba ta. Lucrul nu-i greu de realizat, fiindcă, dintotdeauna, ăi dăştepţi au fost săraci lipiţi şi mulţi s-au (prea) săturat de sărăcia lor cea demnă: cenzura economică, pauperizarea indivizilor şcoliţi au dus şi vor duce, din păcate, la compromis şi la pact cu diavolul. Mândria nu ţine de foame, iar o coloană vertebrală dreaptă nu te ajută să-ţi publici lucrările, să faci muncă de cercetare, să obţii burse şi invitaţii la congrese internaţionale etc., într-un cuvânt, nu te ajută să trăieşti bine. Aşa că, în lumea pe dos, se răsuceşte şi proverbul din Parimiar (Parimei, cum scrie Ion Creangă): în accepţie contemporană, omul neînvăţat „înţelept” va fi şi pe cel învăţat slugă-l va avea... contra cost (în cost intră şi capul plecat, mult plecat, ascunzând papionul ori tinicheaua ridicolă a vreunei medalii: roşeaţa din obraji nu, că obrazul se îngroaşă de prea mult bine).

În lumea noastră pe dos, tărâţa e mai scumpă ca făina, şcolile se dărâmă, spitalele se închid, cei bine pregătiţi iau drumul exilului sau mor în sărăcie (în canale, la azil, pe stradă, sub cutii de carton), iar nulocraţia (idiocraţia) devine atotstăpânitoare, întinzându-se, ca o iarbă rea, în terenul viran care devine, de exemplu, pe zi ce trece, singura noastră patrie. Singura, dar nu pentru mult timp, fiindcă, în lumea pe dos, statele trebuie să dispară, topite într-un uriaş nou imperiu, chipurile, expresie a „democraţiei”, a

„libertăţii”, a „prosperităţii”... globale. Şi, dacă tot ne vom globaliza, ce rost mai are să combatem ceea ce se întâmplă – sordid, ilogic şi nefiresc – în celelalte părţi ale trupului „globalizat”? Ce rost mai are să ne împotrivim, de-o pildă, mişcării gay, să considerăm că legiferarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex este împotriva moralei de tip creştin în care am fost crescuţi? Pare firesc să treci de la o extremă la alta, de la vânarea-internarea-pedepsirea penală a homosexualilor, la acordarea „constituţională” de drepturi „fără număr”, inclusiv dreptul de a adopta copii...

În lumea pe dos, oamenii devin tot mai lipsiţi de cuvânt, tot mai lipsiţi de caracter, de „morală şi prinţip”, cum ar zice nenea Iancu, dacă ar mai trăi să vadă în ce hal am ajuns. Pe de o parte, în teorie, în afirmaţiile bombastice prezentate de mass media (şi nu întâmplător, ci zilnic), în luările de poziţie ale liderilor politici şi ale miilor de oengeuri, murim de grija copiilor. Ia să îndrăznească un părinte să-şi pedepsească în vreun fel odrasla, ia să „persecute” vreun dascăl un elev, ia să nu salveze un medic un bebeluş de-o boală sau de moarte, că vuieşte ţara, se autosesizează organele, se face un scandal de se-aude până-n Turnu Eiffel, ba chiar şi hăăăt! – peste ocean... Pe de altă parte, suntem gata să legiferăm pedofilia.

Relaxarea moravurilor sexuale, normală într-o lume pe dos, nu avea cum să-i ocolească pe cei mici şi inocenţi. Olanda, prima ţară care a acceptat oficial căsătoriile între homosexuali (2001), admite acum oficial existenţa unui grup de lobby pedofil. „Martijn”, o asociaţie batavă care încuraja relaţiile sexuale cu minori, a reintrat în legalitate. Nici noi, în ciuda educaţiei religioase de care se face atâta caz în şcoli, în ziare şi la posturile TV, nu cred că vom fi ocoliţi de „drepturile omului” în accepţie olandeză. E notoriu scandalul pe care l-a produs un oarecare candidat la prezidenţialele mioritice, gata să militeze, în calitatea sa de gay, pentru drepturile „minorităţilor”: y compris pedofilii, că şi ei sunt minoritari şi, în numele corectitudinii politice, ni se va interzice curând să-i discriminăm.

Ei, da, trăim (şi nu bine) într-o lume pe dos. Ia cineva atitudine? Sigur: câţiva perdanţi (luzări) de care se dezic rapid până şi rudele, nu numai prietenii, cunoştinţele şi colegii de breaslă. Ei sunt, însă, floricica aceea cu care nicicând nu se face primăvară. C-aşa-i în lumea pe dos. Valeria M.T.

EDITORIAL


2

IN MEMORIAM Luca PIŢU

Magda URSACHE:

Alte „întîmplări cu sensul la urmă” Dragă Luca Piţu, Completez epistolionul cătră tine, început în

„Confesiuni” de iunie, 2015, cealaltă revistă a lui Gheorghe Grigurcu.

Inadvertenţa, cum o numeşti tu, din interviul acordat Liviei Negoiţă în „Acolada” de septembrie, 2014, unde spuneam că ai fost împins spre pensionare, o corectez. Aşadar, rectific: Luca Piţu a plecat din scena Almei Mater prin proprie voinţă şi reprezentare. Fără cerere de avansare (binemeritată) pentru postul de profesor, fără compromisuri şi concesii, fără milogeli de prelungire pe statul de funcţiuni, fără văicăreli/ văitături. A fost alegerea lui să se pensioneze, dar cred şi acum că, aşa cum le ştiu, cadrele Catedrei de Franceză, „surse” ticăloase, i-ar fi respins avansarea.

Dragă Luca, la început de octombrie 2014, aprobai într-un e-mail formularea lui Sorin Antohi despre tine ca „universitarul marginal”, el fiind „un istoric al ideilor de importanţă globală”, cum suna în viziunea altcuiva. Dacă în vremi cenuşii nu s-au promovat cei cu adevărat capabili, grupul de prestigiu constituit postdecembrist a ridicat şi a coborît cum a dorit: cu măsuri diferite, opuse chiar. Spui că nu trebuia să-l las pe Petru să se hărţuiască pînă-n moarte cu nimicarniţele activisto-securiste. Te asigur că Bătrînu n-a deschis nici un conflict, dar, ca şi tine, nu le-a rămas dator. Totalmente nepractic, fundamental nepragmatic (inteligenţă practică zero deţin şi eu); avînd inaptitudine pentru relaţii sociale, dar şi pentru compromisuri. Şi-a văzut de cărţile lui, sfidate de şefii fără cărţi, ca Adăscăliţei. Ce caută Premiul „Dr. Vasile Adăscăliţei” pentru cel mai bun ansamblu folcloric al anului 2014, în

cadrul premiilor Fundaţiei Culturale Georgeta şi Mircea Cancicov, din Bacău? Numele activistului folclorist, care a scos la iveală făcătura pentru colectivizare Pluguşorul cu motor, lîngă un membru de onoare al Academiei, ministru de Finanţe, condamnat la 20 de ani temniţă grea pentru „crimă de război”, mort de TBC fără nici un ajutor medical, în Penitenciarul Rîmnicu Sărat în 1959, după alte date, în 1958. Soţia lui, prozatoarea Georgeta Mircea Cancicov, despre care am scris şi eu, nici n-a ştiut cînd a murit.

O să-ţi povestesc, dragă Luca, o mică întîmplare cu sensul la urmă, ca să-l parafrazez pe Alexandru George. În ’64, tînărul asistent Petru Ursache a scos o antologie de Snoave populare, De-ale lui Păcală, în Biblioteca pentru toţi (şi ce tiraj: 130.140 de exemplare!), împreună cu V. Adăscăliţei. Selecţia o făcuse singur-singurel: lectorul comandase subalternului: fă-o! Pretenţia de a-l semna şi pe Adăscăliţei ca prefaţator n-a acceptat-o. Atîta i-a fost. De-atunci, pentru că nu s-a lăsat jefuit de munca lui, Activiţei l-a văzut ca pe un spin în talpă şi a procedat ca atare. A urmat permanentul sabotaj. Pentru că putea, l-a stopat, i-a închis cărările spre specialitatea în care îşi dăduse doctoratul (înaintea lui Adăscăliţei) şi spre lectorate de afară. Era cumnat cu temutul Mihai Caraman, general de Securitate, organizator al „reţelei Caraman”. Uite cu cine şi-a pus Petru boii în plug.

„Ai o scamă la dosar: Adăscăliţei”, l-a sfătuit un aşa-zis binevoitor. „Pînă ţi se aprobă dosarul de conferenţiar, vorbeşte numai despre fotbal”.

Habar n-avea de fotbal Bătrînu meu şi nici nu era acomodant cu doctrina. A rămas „nelămurit”: nu s-a lăsat lămurit. Lupta lui pentru criterii profesionale în avansările din catedră a deranjat. Cum să reziste criteriilor nevasta Ţuca a decanului Ţucu, nevasta profului de „socialism ştiinţific”, încartiruindu-ne marxist-leninist în studenţie, Georgeta Loghin, protejata prorectorului Ionel Hagiu, Antoaneta Macovei, dar şi protejata ilegalistului moş Neculce… N-o mai numesc, ai făcut-o tu, ca portretist dăruit cum eşti.

Şi aici se iscă mica noastră controversă: „bucuria penzionării” a ta versus tristeţea noastră. Bătrînu se simţea confortabil dacă te ştia rămas în cursă. Şi poate nu s-ar scrie atîtea panegirice: despre Gavril Istrati (nu ştiu lăudătorii sau nu vor să ştie scenariile denigrărilor din perioada Benditer a Facultăţii de Filologie şi Istorie?) sau despre Andriescul care, după Eugen Munteanu, n-ar fi făcut decît „concesii minore şi ne-compromiţătoare”. I-a anchetat sălbatic pe studenţii participanţi la greva din iarna lui ’87, atîta tot. Ce-i drept, acest carrisim magister pentru Munteanu şi-a adus discipolul de la Institutul „Al. Philippide” direct pe poziţia de lector: „mă consider succesorul lui direct la catedra de limba română a Facultăţii de Litere, poziţie pe care i-o datorez integral”. Care discipol a pledat nu pro, ci contra limbii române, ca să situeze trendy correct şi să-l invite H.-R. Patapievici la un dialog, în „limba de slugi”.


3

Şi care or fi cărările proprii pe care le-a tăiat, „cu toate armele în bandulieră”, Liviu Leonte? „Benedictinul” făcea corectura ediţiei Negruzzi cu redactorii „Cronicii”; am contribuit şi eu, cum să-l fi refuzat? Însă „arme în bandulieră” a avut, cîştigate prin supunere oarbă la directivare PCR, nu prin cumpănire, cum susţine, fără argumente, dar cu agheazmă-n gură, fiul popii Ilie. Şi ce de scriitornici îşi revendică preoţii din familie, cumetrii deţinuţi politici, „unceşii” plecaţi în exil! Nimeni n-a avut tătîne kominternist, frate „far conducător” în aparatul de propagandă, nevastă mare activistă, cu toţii fiind anticomunişti la secret.

Revenind la cestiune: pentru titlul de professor emeritus (2001), Petru Ursache n-a tras sfori; nici n-ar fi ştiut cum. A vrut să rămînă la Catedră din „sacrificiu generos şi de sine”, cum scrie în Mioriţa. Dosarul mitologic al unei Capodopere. Şi nu l-am influenţat cu nimic. N-a fost idealul lui să se căsătorească la 96 de ani, ca Şora. Trebuia? În opinia mea, Mihai Şora a greşit dîndu-şi demisia din Ministerul Învăţămîntului. Golul etic şi cultural a crescut după demisia sa. După Şora, potopul Cornea. Distrugerea a început cu Cornea la cîrmă.

Nu, nu l-am împins să facă altceva decît a vrut să facă. Nici n-aş fi putut. Bătrînu a fost un toro.

Şi nu mă pot abţine să vă reproduc un citat decupat de el însuşi din Platon, Apărarea lui Socrate, Opere I, Ed.Şt. şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975: „În această privinţă, v-aş spune, deci, atenieni, doar atît: ascultaţi-l pe Anytos sau nu, daţi-mi drumul sau nu-mi daţi drumul, eu nu voi face altceva nici dacă trebuie să mor de nenumărate ori”. Sublinierea îmi aparţine.

Dar nu las în grija lui Dumnezeu să-i pedepsească pe denigratorii lui Petru; nici pe ai tăi, deşi tu n-ai nevoie de sprijinul meu, te aperi singur. Doar n-o să dau (cum spune etnosoful şi te rog s-o iei cum grano salis) apă broaştei.

Non-valoarea, oricît de mediatizată ar fi fost, Bătrînu n-a luat-o în serios. Premiile? N-au fost garant al valorii în Filiala iaşiotă a USR. Care premii? Din vremi iacobane, cu Andriescu şi Leonte de-a pururi în juriu? După ’89, cînd a fost propusă una dintre cărţile lui, Leonte n-a pregetat să se opună, pe motiv că Bătrînu luase premiul asociaţiei cu un an în urmă. Numai că nu era vorba de Petru Ursache, ci de Mihai Ursachi. Confuzie întîmplătoare, început de Alzheimer? Nu ştiu, dar juriul l-a crezut pe cuvînt de onoare.

Cum ştii, editez împreună cu Valentin Ajder, la Eikon, Seria ETNO, revăzută şi augmentată de autor. „Vrem, nu vrem, universalismul nostru e ţărănesc”, a scris Petru Ursache. Meritul lui prim – am mai spus-o –: să lege între ele domenii aparent disparate; le-a unit într-o viziune care se iluminează reciproc. Habent sua fata libelli: seria respectivă îi arată adevărata statură şi nu-i deloc modestă, deşi Bătrînu a fost om modest, lipsit de fală.

Te mai asigur, dragă Luca de indiferenţa noastră faţă de a avea: n-a fost o paradă demagogică. Îi citeam,

evitînd cuvîntul moarte, Psalmii, cînd era ţintuit pe patul de spital de acel duo doctoral Arsenescu-Burlacu. „Ce-mi va face mie insul materialnic?” A zîmbit şi a repetat: „Ce-mi va face mie insul materialnic?”.

LIS a stat în sistem (ca preşedinte de judeţ) trei luni; Bătrînu meu, una singură, la Inspectoratul de Cultură, propus de Asociaţia deţinuţilor politici. A demisionat după o lună, cînd primarul ori prefectul, unul dintre ei, i-a cerut să organizeze primirea lui Iliescu. Moment: „Iliescu apare, soarele răsare”. Şi cum dădeau fuga politrucii fesenişti (Andi Andrieş, în papuci de casă), foşti cronicari fără şalvari, să-l apere pe preşedintele emanat. „Cei slabi, nimicnici şi făţarnici”, spre a le spune ca Sfîntul Ardealului.

Bătrînu n-a suportat ca funcţia să-i reducă timpul de scris, iar politic nu s-a lăsat presat nici înainte, nici după ’89. Ştii bine, doar am comentat împreună Ferma animalelor: animalele care i-au contestat pe porci şi au pus laba pe Putere au ajuns porci.

Doamne, cît am mai evocat, Petru şi cu mine, replica ta lucaniană, din anii optzeci, din faţa Bibliotecii Centrale Universitare:

„Ce faci, Luca?” „Am mai cosit o bucată”. De cărţi, fireşte. Şi ai înşirat titlurile. Asta a făcut

şi Bătrînu: a cosit cărţi, pînă cînd moartea a venit cu două coase peste el. Fără cumplita suferinţă prin care a trecut din vina doctorilor, s-ar fi dus simplu, ca tatăl lui: ţăranul care a murit sub căruţă, ajuns în inimă de schija din război.

Aş vrea să ştii, dragă Luca şi sper să nu te supere comparaţia mea, că eu văd şi în Bătrînu meu, şi în tine nişte doi: un ţăran şi un aristos. Ţăranul bucovinean ori moldovan, cel rămas în picioare, cu picioarele pe pămîntul lui. Cu conduită dreaptă. Încăpăţînaţi şi riguroşi amîndoi, consecvenţi şi tenace, urmînd disciplina etică din Cajvana, respectiv Hărpăşeşti.

Bătrînu (ca şi tine) a avut fundamente morale clare şi a acţionat conform lor, principiilor. Prea ca la ţară, nu? Amîndoi, ţărănuşul hărpăşeştean şi cel căjvănean, doi băitănaşi cu inteligenţă şi apetit pentru carte, plecaţi de la coada vacii şi ajungînd să aibă condei „de subţire”. Îl văd pe Petru, cu o mînă pe carte, cu cealaltă pe lanţul viţelului, pe sfoara caprei… În felul lui ghiduş de-a povesti, de ţăran isteţ din familia Creangă (şi aici văd altă asemănare dintre voi) mi-a spus cum, trimis să semene mazăre, a îngropat-o pe toată odată în curtea vecină, ca să aibă timp de citit.

Da, Bătrînu mi-a deschis mica/ marea lume a satului, exact aşa cum o deschizi şi tu acum, cu Căjvănarii. Satul (mai) are amintiri, dar a fost şi este ajutat să le şteargă. Şi-a venerat învăţătorul (cum şi tu îi ţii în cinste pe „învăţătorii inimoşi” din Cajvana), pe Mihai Simionescu; şi-a venerat preotul, pe Vasile Dumitraş, propovăduitorul unui creştinism tolerant, al toleranţei. Şi ce enervat era pe etno-blasfemiile postdecembriste („E descalificant ce face


4

establishmentul ţăranului român”), pe atacurile cu flitul în buzunar la datină, la firea ţăranului clasic.

Reiau, că nu strică, ce-a scris Mircea Eliade: „Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase nivelului vegetal la care o redusese «Istoria». Aşezările româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţînare a vegetaţiei”. Şi de această „misiune istorică de sacrificiu” se rîde în hohote sau se afirmă ritos că „înapoierea românilor e numai din cauze interne”. Că numai „barbarii de ţărani” ne-au adîncit în somnul din care nu ne mai trezim. Să nu aibă dreptate Eliade văzîndu-şi poporul, în De la Zalmoxis la Genghis-Han, „predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor”? Are perfectă dreptate.

Coolatitudinea prevede fobia faţă de cutumă, de rînduiala ruralilor, de obiceiul pămîntului (chipurile, „obscurantism etnocentric”, aşa cum susţine Vl. Tismăneanu). Altă coolatitudine? Diagnosticul pus de Codruţ Constantinescu în „Axioma”, că am fi atinşi nu de anacronism, ci de „mimetism”, lipsa de măsură a autorului fiind aceeaşi cu lipsa de idei: „Poporul român a fost totdeauna unul gelatinos, gata să se formeze şi deformeze în funcţie de civilizaţia aflată la modă”. Cu alt cuvînt, o mîzgă.

Bătrînu a observat repede că altă formă de cenzură, întîi difuză, pe care cenzuraţii o simt, cenzură updatată, cere să ponegrim poporul român, să subliniem bătăliile pierdute, ocaziile ratate. Aterizat în lumea dură a internatului de băieţi de la Liceul Naţional, ţărănuşului meu i se preda istoria lui Roller. Or, Roller susţinea că Mihai Viteazul n-a fost aşa viteaz; că boierii ticăloşi i-au trădat pe domnitori; că, la Mărăşeşti, ţăranii desculţi, în izmene de manevră, au dus un război imperialist.

„Rollerii doi, cum le zice Paul Goma, umblă iarăşi la rescrierea istoriei”. Am încercat să glumesc la fel ca Mark Twain: „Istoria nu se repetă, dar rimează”. N-a rîs: „Chiar suntem condamnaţi să repetăm trecutul, Magda?” Îi fusese dat să audă, într-o emisiune pe Cultural, Controversele istoriei, că popohrul a susţinut sovietizahrea, că era pehrsuasivă, cum rîrîia moderatoarea; că reforma agrară, după model sovietic, ar fi fost pe placul ruralilor.

„Scenariul anti-românesc vrea etichetarea ţăranului ca laş. Ce contează că a dat cele mai multe jertfe în rezistenţa din munţi? A ieşit din colectivizare şi din proletarizarea ceauşistă – ambele silnice – iar acum îl aşteaptă satul global fără cîini. Nişte ţărani? Mai potrivit ar fi fost Nişte martiri”.

Dar uite că tot ţăranii (din Maramureş) au transformat colinda în bocet. Am ascultat împreună, la sfîrşit de decembrie 2012, cutremurătoarea colindă-bocet: Ce-aţi făcut din ţară…

Tot binele! Magda U. E-mailul ultim, de la Luca, datat Duminică, 14

iunie, ora 10,15: „Eu m-am retras la ţară, nemuritor în păpuşoi,

rupt de lume…” L.P.


5

Virgil DIACONU Absurdistan

Absurdistan este noua orânduire socială, culmea civilizaţiei atinsă de noul mileniu. Este statul ai cărui cetăţeni pot fi consideraţi adevărate modele umane, indivizi exemplari.

„Perfecţiunea noastră stă în raţiune. Raţiunea nu poate fi dobândită decât prin lichidarea emoţiilor şi a sentimentelor”, spune încă din primul ei paragraf Legea Morală din Absurdistan. Dar şi Preşedintele însuşi, care ne vorbeşte în fiecare zi, de dimineaţa până seara, pe marile ecrane.

Lichidarea emoţiilor şi a sentimentelor este scopul statului Absurdistan. Lichidarea emoţiilor şi a sentimentelor se asigură foarte uşor, printr-un fel de tratament, cu aşa-numita pastilă antiemoţii, pe care o luăm zilnic, dimineaţa, înainte de a pleca la lucru.

Ea este doza noastră de fericire. O pastilă pe zi şi ai scăpat de emoţii, de visuri sau de regrete. O pastilă pe zi şi ai devenit un cetăţean onorabil; un cetăţean raţional. Ai devenit cetăţeanul perfect al Absurdistanului. Ai devenit cetăţeanul absurdistan.

Pastila antiemoţii şi educaţia primită de la Educatorii Raţiunii au dat până acum rezultate destul de bune. În Absurdistan n-ai să vezi nici oameni râzând, nici oameni plângând, nici oameni visători, nici oameni trişti. Şi mai ales nu ai să vezi oameni îndrăgostiţi. În Absurdistan nu ai să întâlneşti decât oameni echilibraţi, raţionali. Decât oameni perfecţi.

Niciun cetăţean absurdistan nu are voie să refuze doza. E interzis! Cu toate astea, s-au descoperit persoane care şi-au aruncat pastilele, în secret, la canal; şi care au revenit în acest fel la vechile emoţii şi sentimente. La interzisele emoţii şi sentimente.

Toţi cei care au fost prinşi aruncându-şi doza au fost pedepsiţi. Toţi cei care au fost prinşi râzând sau au fost găsiţi în întuneric răpuşi de tristeţe, toţi cei care au îndrăznit să se îndrăgostească sau să se revolte, deci toţi cei care s-au întors la sentimente şi emoţii au fost declaraţi infractori afectivi, duşmani ai raţiunii, ai Guvernului şi au fost pedepsiţi.

Cei mai periculoşi infractori afectivi sunt cei cunoscuţi sub numele de artişti. Preocuparea principală a artiştilor, aşadar, a muzicienilor, pictorilor, poeţilor este aceea de a provoca emoţii. Deşi se ştie că în Absurdistan

nu ai voie să provoci emoţii; că nu ai voie să trezeşti sentimente. E interzis!

Nu pleca urechea la artişti şi nu lua seama la ispitirile lor. Aceşti farsori, aceşti vânzători de iluzii sunt cât se poate de periculoşi, pentru că ei tulbură sufletele, creează dezechilibre emoţionale, deci se opun Raţiunii. Perfecţiunii.

Dar Forţele de Ordine au fost întotdeauna vigilente şi au ars la vreme toate operele artiştilor: toate cărţile de poezie, toate tablourile, instrumentele muzicale, discurile de vinilin, CD-urile. Pentru că toate acestea nu sunt altceva decât mijloace de infecţie afectivă, mijloace de corupere a Raţiunii.

De curând, Forţele de Ordine au descoperit că artiştii fac parte din REZISTENŢĂ. Iată de ce misiunea cea mai importantă a Scutierilor este prinderea revoluţionarilor şi judecarea lor.

Când am pătruns într-una din casele secrete ale Rezistenţei, am rămas înmărmurit: obiectele găsite înăuntru – vasele de aramă, gramofonul, ceasul cu pendulă, cărţile cartonate, discurile, tablourile –, nu mai fuseseră văzute de mine decât în Manualul Forţelor de Ordine, unde erau fotografiate şi descrise pentru a putea fi recunoscute la nevoie.

Pe abajurul unei lămpi de birou se cocoţaseră doi canari aurii, al căror ţipăt, devenit insuportabil, m-a făcut să scot pistolul. De ce m-am oprit? O scoică uriaşă aflată pe acelaşi birou şi care mi s-a părut că se tânguie când am dus-o la ureche era un semn că marea există cu adevărat…

Desigur, toate aceste mărturii ale decadenţei trebuiau arse, iar artiştii prinşi trebuiau predaţi Justiţiei. Însă curiozitatea m-a îndemnat să pun un disc la patefonul cu pâlnie. Atunci, Boleroul unuia numit Ravel m-a trântit în fotoliu, făcându-mă să visez. Când ştiam atât de bine că în Absurdistan nu se visează. Când ştiam atât de bine că în Absurdistan visurile sunt interzise!

În acel moment mi-am dat seama că în dimineaţa aceea uitasem să-mi iau doza antiemoţii. Altfel cum să-mi explic faptul că eu, Comandantul Suprem al Forţelor de Ordine, m-am lăsat învins de emoţii? De ucigătoarele emoţii?

Eu, urmaşul Gărzilor Pretoriene, al Inchiziţiei, al Gărzii de Fier şi al Comisarilor bolşevici, m-am lăsat furat de emoţii: am ascultat la nesfârşit Boleroul, i-am lăsat în viaţă pe canarii de aur şi am salvat de flăcări casa secretă a Revoltei.

Aceasta a fost clipa în care m-am hotărât să trec în Rezistenţă. Şi să lupt până la capăt. Ca un ales al urgisitei spiţe, silabisind lumina care m-a răpus.


6

LUMEA PE DOS

Viorel SAVIN vs. direcţiunea Complexului muzeal „Iulian Antonescu”

din Bacău Doamnă directoare Mariana Popa,

Consider comportamentul Dvs. managerial incalificabil: nu mă contactaţi pentru definitivarea ultimelor amănunte ce ţin de Acordul nostru de parteneriat în Proiectul „NICU ENEA – 55”, dar nici nu-mi răspundeţi la telefon, şi nici la e-mailuri, iar la telefonul de serviciu nu vă pot contacta în interesul colaborării noastre întrucât secretara îmi răspunde invariabil că sunteţi ocupată ori că sunteţi plecată la… Consiliul Judeţean.

După ce în data de 2 iulie 2015 (joi), am lucrat împreună la tabelul cu persoanele şi instituţiile către care trebuia în mod obligatoriu să trimitem albumul monografic şi, la rugămintea dumneavoastră, am convenit tot atunci că îmi veţi încredinţa luni, 6 iulie, sub semnătură, un anumit număr de exemplare pentru a le distribui personal, am aflat că aţi convocat un Consiliu de urgenţă pe care l-aţi determinat „să hotărască” (?) neimplicarea mea – deşi sunt autorul cărţii!? -, în promovarea logică a acesteia. – De ce am fost, din nou, minţit?

Singura explicaţie găsită este că această nouă şi regretabilă acţiune de a bloca accesul albumului „Nicu Enea” la publicul avizat este determinată subiectiv de… neînţelegerea faptului că, în acest caz punctual, „sabotarea scriitorului Viorel Savin”, de fapt înseamnă chiar „sabotarea resuscitării memoriei pictorului Nicu Enea” şi se înscrie în lungul şir al altor acte similare, precum:

- refuzul Dvs. de a contacta muzeele din ţară pentru a ne pune la dispoziţie fotografiile lucrărilor lui Nicu Enea aflate în depozitele lor, în vederea includerii acestora în albumul monografic. (Această sarcină, deşi aveţi un serviciu de specialitate şi avem şi un Acord de parteneriat semnat, care vă obliga, am fost nevoit să o îndeplinesc eu; destul de anevoios şi de complicat, pe bază de prietenii sau pe bază de relaţii de respect profesional!?);

- amânarea stresantă, până pe 26 ianuarie 2015, a îndeplinirii obligaţiei de a-mi pune la dispoziţie fotografiile după lucrările pictorului din depozitul Complexului muzeal pe care-l conduceţi, sub motivul că… „fotograful este mereu ocupat”. (Proiectul era demarat încă din 18 nov. 2013, iar de la celelalte muzee din ţară primisem deja imaginile!);

- tergiversarea sub diverse motive a contactării tipografiilor pentru ofertele de tipar, deşi eu vă depusesem manuscrisul încă din 10 martie 2015, iar ziua

de naştere a pictorului (28 mai 1897), se apropia cu repeziciune;

- refuzul de a continua colaborarea cu tipografia pe care v-am recomandat-o (şi cu care negociaserăţi deja termenii colaborării!?), sub motiv că nu vă place macheta, iar fotografiile… sunt neprofesionist realizate;

- refuzul de a-mi încheia un Contract de prestări servicii, deşi d-na Luciana Pascu de la CJ Bacău v-a furnizat baza legală şi v-a înaintat chiar şi modelul adecvat;

- cererea cu ciudată insistenţă de a nu trece numele fotografului muzeului pe pagina 2 a albumului şi impunerea introducerii în locul acestuia a numelor altor persoane, - deşi macheta şi fotografiile din volumul final tipărit sunt exact cele lucrate cu fotograful instituţiei. - Dacă numele lui Mihnea Baran se află totuşi înscris la locul cuvenit, se datorează faptului pe care vi l-am şi comunicat în prezenţa Şefului de secţie, că „Nu înţeleg să vă rezolvaţi interesele personale folosindu-vă de mine!” (Fusesem prevenit că încercaţi să uzaţi de apariţia albumului pentru „a demonstra” în fals incompetenţa fotografului, cu consecinţa imediată a desfacerii Contractului său de muncă şi aducerea pe post a… altei persoane.

- încercarea de sabotare a primei lansării a albumului „Nicu Enea” (din 28 mai 2015 de la Măgireşti, deşi chiar Dvs. eraţi programată să-l lansaţi!), prin refuzul de a distribui măcar o parte din cele 50 de exemplare definitivate de tipografie la cererea expresă a d-lui Dragoş Mănescu, salariatul Complexului muzeal, exact pentru această acţiune la care au participat parlamentari, membri ai CJ Bacău, primarii din zonă, şefi de instituţii din oraşele din jur, intelectuali, scriitori, ziarişti etc.! Mi-aţi motivat râzând că, din grabă, aţi uitat exemplarele trimise de tipografie, la Bacău!? - Am reuşit să contracarez „amnezia” Dvs. arătând publicului prezent cele câteva exemplare (ale mele!) pe care le adusesem (din firească prudenţă!) şi pe care le-am oferit „în numele Complexului muzeal pe care îl conduceţi”, primăriei etc.

- blocarea în magazia muzeului a întregului tiraj al albumului monografic „Nicu Enea” chipurile cu scopul de a-l lansa în toamnă!?... – V-am anunţat că sunt invitat în august la Muzeul Naţional Peleş pentru a lansa acest album! Mi s-a sugerat să mă folosesc de cele câteva exemplare ale mele!

Doamnă directoare Mariana Popa: repet, şi vă rog respectuos să înţelegeţi că în acest caz punctual marea Dvs. satisfacţie de a vă răzbuna pe mine - nu eu, ci instanţele de judecată au stabilit cuantumul apreciabil al daunelor plătite pentru injurii şi calomnie de soţul Dvs.! -, se confundă perfect cu sabotarea resuscitării memoriei pictorului Nicu Enea!

Vă rog, măcar din respect faţă de valorile pentru care sunteţi plătită să le slujiţi, învingeţi-vă idiosincrasiile şi haideţi să încheiem civilizat şi în beneficiul tuturor această colaborare!


7

Este ultima încercare pe care o fac (şi numai în interesul resuscitării memoriei pictorului Nicu Enea!), înainte de a mă adresa organelor superioare Dvs.

Aştept până luni dimineaţa la ora 8.30 un punct de vedere!

Al Domniei Voastre respectuos, deşi complet derutat,

Viorel Savin, Luncani, 10 iulie 2015 ------------------------------------------------------------------ Răspunsul primit sub titlul „Adresa Mariana Popa”:

Vă aduc la cunoştinţă că veţi primi, oficial, un răspuns punctual asupra tuturor interpelărilor dv. insistente şi neavenite în momentul în care, în calitate de manager al instituţiei CMIA, voi avea timpul necesar să dau curs unei astfel de solicitări, având în vedere că sunt alte probleme mult mai importante şi mai urgent de rezolvat pe agenda mea de lucru. Vă rog insistent să încetaţi cu agresiunile şi ameninţările şi să nu vă mai implicaţi, fără nici un drept, în activitatea instituţiei, programând întâlniri, distribuiri şi lansări de carte peste programul stabilit de conducerea şi consiliile de conducere ale instituţiei. Vă reamintesc că nu sunteţi parte finanţatoare la apariţia acestui album şi nici la organizarea manifestărilor dedicate comemorării a 55 de ani de la dispariţia pictorului Nicu Enea (16 septembrie 2015) iar noi cei în drept să ne ocupăm de buna derulare a proiectului “Nicu Enea-55” suntem destul de competenţi să ştim ce avem de făcut în primul rând din punct de vedere legal. Vă atrag atenţia că nu aveţi căderea să stabiliţi programul directorului Complexului Muzeal IULIAN ANTONESCU Bacău şi nici să-i controlaţi programul profesional şi personal. Vă rog să daţi curs solicitării juristului instituţiei dacă vă doare atât de mult resuscitarea memoriei pictorului Nicu Enea. Nota redacţiei: din respect pentru cititorii noştri, am pus diacritice în text şi am dat spaţiu între cuvinte, acolo unde, din grabă, autoarea l-a omis.

Sorin CĂLIN Zăngănele Nu mi s-a ridicat statuie, nici bust n-a fost să mi se fi dezvelit. Regia n-a făcut altceva decât să pună figurația în mișcare, tocmai ca eu să nu fiu stânjenit câtuși de puțin. Trecătorilor le-a pus sacoșe în mâini, florilor le-a colorat petalele, cerului un pic de albastru, caselor câteva patine de timp. M-a lăsat pe mine să-mi asum rolul de oaspete sau de locuitor cu drepturi depline. Mi-a servit cea din urmă lecţie. O şi meritam. Mi-a arătat iarăși cum se pune piciorul în pământ. Aici nimeni nu e mai presus de nimic, nimeni nu este mai înalt nici măcar cu un centimetru, nimeni nu poartă altceva decât un singur chip. E o veritabilă prelegere despre ce ar trebui să se cheme om. Știu că mi se vor găsi destule replici, dar nu de ele îmi este mie teamă, nu ele sunt cele ce m-ar face trist o veșnicie, ci să fiu ignorat tocmai la mine acasă. Să nu primesc salutul ăla banal, privirea piezișă a celor ce nu mă plac, cumulul ăla de argumente pe care toți ceilalți îl strâng pentru dosarul tău și în urma căruia ți se aplică o judecată de valoare.

Aici n-am înțeles eu niciodată: unde să se fi pierdut liantul care ținea odinioară și proști și buni laolaltă și ce conținea el de reușea să coaguleze atâtea suflete mici, așa cum mereu s-au găsit părtinitori să susțină. De la străzi n-am aflat, fiindcă ele nu mai sunt cele de odinioară, ascund dedesubt pentru totdeauna urme pe care n-am cum să le mai întreb în carbon 14 despre trecut. Numele lor aproape că nu-mi mai spun nimic, ele aparțin unor timpuri în care nu m-am încrezut prea mult, dar asta este o deficiență remediabilă. Puține case mai știu limba aceea și sunt atât de bătrâne că abia mai poți scoate două, trei vorbe de la ele. Fabricilor li s-a șters ființarea, murmurului muncitoresc i s-a pus lacăt, bodegilor li s-a furat cântecul de pahar, până și muzicii uşoare i s-au furat partiturile.


8

Dezavuăm scuipatul pe stradă, injuria și nesimțul. Gândiți-vă la cinema-ul din grădina de vară, căutați-i curtea printre amintiri și spuneți ce vedeți. În afara fundalului sonor, indian pe alocuri, western în alte cazuri, în lumina the end-ului, pe jos era un munte de semințe și mucuri de țigară. Fără ele, fără vânzătoarea de bilete, cel ce le rupea la intrare și țigăncile de la poartă, aș fi mai sărac. Mergeți în Casa Armatei. Căutați zumzetele de acum 40, 35, 30, 20 de ani chiar și nu veți mai găsi nimic. Acolo însă sunt câteva spirite vii, sunt umbrele cântecelor noastre, ale celei mai numeroase generații de cântăreți umili pe la cei ce își serbează modest nunțile, botezurile, cununiile, onomasticile și sărbătorile, peste ele tronează un singur nume: Tataia, colonelul acela îndrăgostit de muzică și disciplină. Ce-ar fi fost locul acela fără micile noastre trăznăi nevinovate? Priviți în spatele lui Vlahuță. Plouată, arsă de soare, înveșmântată în luminițe și omăt, clădirea, monument al culturii, a fost de când mă știu, o atracție nesfârșită. Acolo sălășuia ceva fantastic, ceva ce mă lăsa de fiecare dată cu gura căscată: pianul de pe scenă. La vreo trei ani, în bezna sălii, cu pașii mei mici, umblați prin ,,buzunarul'' din spatele scenei, m-am furișat să-i ating tainele albe și negre. M-a vrăjit iremediabil! Spiritul meu este acolo, spiritul omului-comic este acolo, spiritul recitatorului, dansatorului, elevului, consacratului și celebrului, țipătul femeii blonde, al celei ce deținea puterea măturii, toate gravitează acolo. Spiritul artistului trăieşte acolo!

Sunt privilegiat și puțini se pot lăuda cu asta. Am avut eu șansa asta, ca pereților să le pun amprenta mea, coloanelor cu glet ca marmura să le dau înconjur cu palmele desfăcute, scaunelor să le ating catifeaua, treptelor ce urcă pe scenă să am onoarea de-a le călca. M-am ascuns după cortina vișinie în așteptarea reprezentației, lojelor le-am încercat fiecare loc, le-am șters cu barba praful țevilor puse în calea săriturilor buclucașe, ușilor capitonate le-am scârțâit balamalele, cabinelor le-am tocit canapelele. Subsolurilor le-am mirosit motorina, le-am căutat înfrigurat intrările orchestrei ascunsă sub scenă. Misteriosului pod i-am găsit hulubii și tot eu sunt vinovat că le-am ferecat pentru totdeauna porțile spre el, i-am aflat misterul tavanului spre care îndreptam privirea după luminile ascunse în firidele-cupolă până ce ochiul magic avea să-și verse pe pânză nebănuite și incitante scenarii. I-am stat deasupra, am întins mâinile ca în visele mele de copil și-am tronat regește peste ea, unica, misterioasa casă de cultură!

Casele vorbesc.

*** Mai c-aș pleca în lume, nu ca să-mi rămână oasele pe acolo, mai curând ca să văd dacă o amintire de străbun, şi nu dac, face obiectul măcar al unei cruci pe margine de drum.

La noi abundă. Eroi căzuți la datoria călătoriilor bezmetice. Aș fi curios să văd dacă frații noștri europeni cinstesc memoria luptelor oștenilor români cu nebunia sceleraților gazărilor și arderilor pe rugul aruncătoarelor de flăcări, fiindcă noi chiar am făcut-o. Le-am așezat câte o piatră funerară albă, le-am cinstit memoria an de an și le-am ținut pios moment de reculegere. Mai mult ca sigur că nu voi reuși să-mi satisfac această mică necunoscută, dar compatrioții mei ar putea să o facă lejer. Îi văd peste tot prin instantanee postându-se mândri în cadre italiene, nemțești, franțuze și spaniolești, fericiți, ghiftuiți, mulțumiți de propria sine. Aș vrea să-i văd pe fiecare în parte sosind pe meleagurile natale cu învățăturile de civism căpătate acolo, să-i aud izbindu-se cu pumnul în piept pentru o lume mai disciplinată, pentru reguli ca ale altora. Aș vrea să-i văd mergând pe banda lor de circulație pentru că prefer oamenii vii celor rămași cu creierii și membrele împrăștiate. Aș vrea chiar și CFR-ul de altădată, acela care ferea călătorii de jalea cotidiană de după accidentele de circulație rutieră. Aș vrea carnet de șofer de la douăzeci și cinci de ani în sus, vot de la treizeci de ani în aceeași direcție și aleși de peste patruzeci și cinci. Aș vrea drumuri separate pentru camioane, șosele naționale în afara orașelor, aș vrea personalul meu cin'mii cinci și nu regio, mă mulțumesc cu amărâtul meu de județ și nu cu regionalizarea. Aș pleca în lume, nu ca să mă întorc la fel ca prostul din zicală, ci ca să-mi belesc ochii la un singur tablou de la Luvru zile întregi, să-i iscodesc culorile, contururile. Aș sta cu gura căscată un an întreg la turnul Pisei ca să-i înțeleg nedreptatea, aș cumpăra abonament la toate reprezentațiile Aidei de la orice oră din zi și noapte pentru a întelege măreția și gloria marșului final. M-aș așeza jos pe caldarâm și m-aș lăsa năpădit în piața San Marco de toți porumbeii până le-aș da un nume tuturor. Mi-aș suspenda originile 100 de ani, atât cât este diferență între noi și marile civilizații, m-aș băga lor slugă fără simbrie, doar ca să învăț cum să mă port, cum să-mi reconstruiesc casa, cum să cânt, să dansez ca ei, cum să dau la apă nave și nu să le scufund în buzunar ilicit, cum să vorbesc, ce gestică este potrivită, când să tac. Dragi prieteni călători. Umpleți un pahar cu apă din Sena, aduceți un fir de praf de pe Turnul Eifel și luați o gură de aer de Paris. Puteți să-mi trimiteți și prin poștă un fir de iarbă din grădinile Versaille, un grăunte de nisip de pe plajele Ibizei, o coajă de vopsea desprinsă de pe pistele pentru biciclete din Berlin, un cub de gheață norvegian și două pete de soare elen. Mi-ar plăcea să am în colecție vreo doi stropi suspendați de ceață londoneză, o mostră de cărbune de Wales, un țâr de whisky irlandez și să nu lipsească semnătura lui Shakespeare. Puneți două pale de vânt, două piscuri de munte, cu lemn cu tot. Să vedem, să vedem..., a! Două legi aplicate, doi polițiști la datorie și doi cetățeni model. Sunt numai buni pentru arca lui Noe de România.


9

Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” Câmpina

organizează: Concursul Naţional de

Literatură „Geo Bogza”, ediţia a VI-a

Pot participa scriitori nedebutaţi în volum, indiferent de vârstă şi fără restricţii de apartenenţă la uniuni de creaţie sau alte organizaţii literare.

Se acceptă grupaje de minim 5 şi maxim 10 poezii, editate la un rând, cu Arial 14, obligatoriu cu diacritice (textele fără diacritice sunt eliminate din concurs), în 3 exemplare imprimate pe hârtie A4, trimise în plic A4 închis, pe adresa: Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza”, Str. Griviţei, nr. 95, 105600 Câmpina, jud. Prahova cu menţiunea „Pentru Concursul Naţional de Poezie «Geo Bogza»” până la 22 august 2015, data poştei. În loc de semnătură, va apărea pe fiecare pagină un moto ales de autor. În plicul cel mare, va fi introdus un plic mic închis (având scris acelaşi moto), care va conţine un scurt curriculum vitae al autorului: numele şi prenumele; locul şi data naşterii; studii; activitate literară; adresa completă; numărul de telefon şi adresa de e-mail; motoul de pe plicul mic şi de pe filele grupajului de poezii;

Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul Concursului. Laureaţii vor fi anunţaţi până cel târziu la 28 august 1015, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, care va avea loc sâmbătă, 29 august 2015, orele 11.00, la Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” Câmpina, cu ocazia manifestărilor dedicate Zilei Limbii Române.

Juriul concursului va fi alcătuit din scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

Se vor acorda următoarele premii: Marele premiu şi Trofeul «Geo Bogza», Premiul I, Premiul II, Premiul III, premii ale unor reviste literare şi ale altor publicaţii sau instituţii culturale. Prezenţa premiaţilor la festivitate este obligatorie, absenţa conducând la redistribuirea premiului.

Juriul are dreptul de a propune, după caz, acordarea altor premii speciale.

Lucrări ale autorilor premiaţi vor fi publicate în «Revista Nouă» şi revista „URMUZ”.

Contact: [email protected] sau tel 0244.336.291

Festivalul-concurs de Creaţie Literară „Avangarda XXII”

Ediţia a XIV - a, 02 - 03 octombrie, 2015, Bacău-Tescani

Regulamentul concursului

Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” organizează cea de-a XIV-a ediţie a Festivalului de Creaţie Literară „Avangarda XXII", manifestare care îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie, proză scurtă, teatru scurt, critică literară şi eseu în limba română - tineri şi adulţi, începători şi profesionişti -, a celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură de limbă română din ţară şi străinătate. De asemenea, iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi promovarea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Arte şi Jurnalism. Condiţii de participare

La această competiţie pot participa: I. Creatori de poezie, proză scurtă, teatru şi critică literară şi/ sau eseu în limba română din ţară, Basarabia, Bucovina (Ukraina), Voivodina (Serbia), Gyula (Ungaria) şi din diaspora, cu cetăţenia română, a ţării de rezidenţă sau cu dublă cetăţenie, care: - nu au depăşit vârsta de 47 de ani şi nu au debutat editorial - au debutat editorial în perioada 2014 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani - nu au depăşit vârsta de 65 de ani (scriitori profesionişti), precum şi II. Autori de antologii (din creaţia unui singur sau a mai multor poeţi) în limba română, din ţară, Basarabia, Bucovina (Ukraina), Voivodina (Serbia) şi din diaspora, apărute în 2014

III. Reviste literare şi de cultură

IV. Creatori din domeniile literaturii, artelor, ştiinţei şi învăţământului

Desfăşurarea concursului I. Concurenţii care nu au depăşit vârsta de 47 de ani, nu au debutat editorial şi nu au primit premiul de debut în volum în ediţiile anterioare vor expedia un număr de minimum:

FAPTE CULTURALE


10

- un grupaj de 10 poezii, - 3 lucrări de proză însumând maxim 8 pagini, - 1 - 2 piese de teatru scurt, - 2 lucrări de crtitică literară/ eseu de circa 4-5 pagini. Lucrările vor fi editate în word, cu caracter Times New Roman, corp 12, la un rând şi jumătate, cu diacritice.

Lucrările vor purta un motto, iar fişa autorilor (care va conţine, în mod obligatoriu, o copie scanată a cărţii de identitate, numele şi prenumele, locul şi data naşterii, profesia, locul de muncă, adresa exactă, numărul de telefon şi de mobil şi adresa de e-mail) se va introduce într-un plic închis, ce va avea acelaşi moto cu cel al lucrărilor.

De asemenea, concurenţii vor introduce în plicul mare un CD cu textele şi fişa autorului culese în word, cu fonturi româneşti (condiţie eliminatorie!), o copie scanată a cărţii de identitate, precum şi două poze color - una bust şi una în picioare, scoase cu aparat foto digital, la rezoluţie maximă. Conţinutul CD-ului va fi transmis obligatoriu şi la adresa de e-mail: [email protected]

Concurenţii care au debutat editorial în anul 2014 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani vor trimite trei exemplare din cartea apărută, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.

Poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani, vor trimite minimum trei titluri de cărţi reprezentative, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru editorii (responsabilii, îngrijitorii) antologiilor care cuprind creaţiile mai multor poeţi.

Poeţii profesionişti, care şi-au scos o antologie din creaţia proprie în anul 2014, vor trimite trei exemplare din cartea respectivă, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.

Prozatorii, dramaturgii şi criticii literari vor trimite o carte editată în anul 2014, în trei exemplare, un CD, o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie

Directorii (redactorii-şefi) publicaţiilor literare şi de cultură de limbă română, din ţară şi străinătate vor trimite cel puţin trei numere reprezentative apărute în cursul anului 2014, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.

Toate lucrările vor fi expediate până la data de 28 august 2015 (data poştei), pe adresa: Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bacău, Strada 9 Mai nr. 33, etaj III, C.P. 600066, cu menţiunea: „Pentru Festivalul de Creaţie Literară Avangarda XXII”.

Concurenţii premiaţi vor fi, în prealabil, anunţaţi telefonic sau prin poşta electronică în vederea participării la festivitatea prilejuită de acest eveniment.

Organizatorul va asigura transportul, masa şi cazarea pentru invitaţi şi laureaţi.

Manuscrisele, revistele, cărţile şi CD-urile nu se înapoiază.

II. Până la data 28 august 2015, creatorii din

domeniile literaturii vor trimite prin poştă sau vor depune la sediul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bacău: - o carte de poezie editată în 2014 sau minimum două grupaje de poezie publicate în reviste literare anul trecut - o carte de proză editată în 2014 sau minimum două proze publicate în reviste literare anul trecut - o carte de critică literară editată în 2014 sau minimum două articole publicate în reviste literare anul trecut - Artiştii plastici vor depune minimum trei lucrări semnate în anul 2014. - Dirijorii de orchestre sau coruri, soliştii vocali şi instrumentişti, ansamblurile folclorice vor depune - pe CD sau stick - minimum trei piese prezentate la trei spectacole diferite în anul 2014. - Jurnaliştii vor depune minimum trei reportaje sau anchete sau interviuri, indiferent de mărimea lor, şi cinci note sau ştiri – toate publicate în anul 2014. Lucrările, însoţite de un CV, vor purta menţiunea: „Pentru Premiile Anuale ale Fundaţiei Culturale Cancicov”. . Premiile:

Pentru prozatorii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani: Premiul „GEORGETA MIRCEA CANCICOV” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2014 Pentru poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani: Premiul „GEORGE BACOVIA” pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2014 Pentru dramaturgii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani: Premiul „ION LUCA” pentru cea mai bună carte de teatru a anului 2014 Pentru criticii literari consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani: Premiul „VASILE SPORICI” pentru cea mai bună carte de critică literară a anului 2014 Pentru poeţii care au debutat editorial în anul 2014 şi care nu au depăşit vârsta de 47 de ani: Premiul pentru cea mai bună carte de debut a anului 2014 Pentru cea mai bună antologie (inclusiv de autor) de poezie a anilor 2014: Premiul „GEORGE BACOVIA”


11

Pentru poeţii care nu au debutat editorial şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani: Premiul de debut în volum al Editurii Fundaţiei Culturale Cancicov Bacău La această categorie se vor mai acorda Premiile II şi III, trei menţiuni, precum şi premiile unor reviste literare. Pentru cea mai bună revistă literară şi de cultură a anului 2014: Premiul FUNDAŢIEI CULTURALE „GEORGETA şi MIRCEA CANCICOV” Pentru întreaga creaţie literară, Juriul va acorda: Premiul „OPERA OMNIA” sau PREMIUL DE EXCELENŢĂ

PREMIILE ANUALE ALE FUNDAŢIEI CULTURALE „GEORGETA ŞI MIRCEA CANCICOV” PENTRU LITERATURĂ,

CULTURĂ, ARTE ŞI JURNALISM În vederea stimulării şi promovării la nivel local, naţional şi internaţional a creatorilor băcăuani din domeniile literaturii, artelor, ştiinţei şi învăţământului, juriul constituit va acorda:

Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2014 Premiul pentru cea mai bună carte de proză a anului 2014 Premiul „NICU ENEA” pentru cel mai bun artist plastic al anului 2014 Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun jurnalist al anului 2014 Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun solist-vocal/ instrumentist al anului 2014 Premiul „Dr.VASILE ADĂSCĂLIŢEI” pentru cel mai bun ansamblu folcloric al anului 2014

Notă: Premiile vor fi acordate numai persoanelor prezente la festivitatea de decernare a acestora. În lipsa premiantului, premiul se anulează. Manuscrisele, cărţile, materialele, lucrările şi revistele care nu îndeplinesc întocmai condiţiile acestui Regulament nu vor intra în concurs. Relaţii suplimentare la telefon: 0334405419

mobil: 0721/861045 E-mail: [email protected] Director Festival: Victor Munteanu

Petrache PLOPEANU

Cincisprezece victime în căutarea unui

criminal!

Se gândește la ceea ce discutase cu Lucrețio înainte de a se despărți. „—Amice, îi spusese acesta, degeaba te încăpățânezi să demonstrezi că timpurile postmoderne pot crea și o crimă postmodernă. Crima rămâne crimă, indiferent de epoca în care a fost făcută. Criminalul nu are acea pregătire pentru a-și premedita postmodern fapta și pentru a o pune în aplicare, având în același timp și mobilul necesar. Și, dacă ești atât de sigur de ceea ce afirmi, continuase el, răspunde-mi, te rog, ce înseamnă o crimă postmodernă?” „—Pot să-ți spun ce presupune postmodernismul, dar o crimă postmodernă, sunt convins, nu a fost realizată până acum, ocoli comisarul Paollo întrebarea. Dar mai sunt convins că aș recunoaște-o fără ezitare” replicase el, întemeindu-se pe studiile sale de istoria și psihologia artei. Lucrețio nu răspunsese imediat, se uitase doar lung la el și clătinase din cap. Adăugase mai apoi: „Arta este artă și crima este crimă, ai grijă să nu le amesteci!” Cum să le amestec, își spune acum, în timp ce se îndreaptă spre casă. Într-adevăr, arta este artă și crima este crimă, dar și o crimă poate fi analizată uneori ca o creație de artă. Mai reușită sau mai proastă. Poate fi și invers, realiză instantaneu, chicotind amuzat: să analizezi o creație de artă ca pe o crimă. Strâmbă din buze și ridică din sprâncene, așa cum făcea atunci când un lucru, care inițial nu-i reținuse atenția, se insera în mintea sa. „O operă de artă ca pe o crimă… David de Michelangelo… cum aș putea să o analizez ca pe o crimă?!” În memorie îi reveni din nou („Pentru a câta oară?”) prima sa expoziție de fotografie. Avea șaptesprezece ani și se pregătea încă de pe atunci pentru o carieră în domeniul artei. Era obsedat de noile teorii ale lui Lyotard și Bahtin despre postmodernism. Credea, naiv totuși, că este suficient să te fixezi asupra unui subiect și să-l reproduci în evoluția sa, preluând și fixând momentele esențiale, potrivit unui mesaj pe care vrei să-l transmiți. De orice natură ar fi fost acel mesaj. Expoziția sa era alcătuită din fotografii reproducând în mărime naturală o fereastră acoperită cu o draperie din lamele subțiri din plastic („Neapărat din plastic!”). În partea stângă, atârnă o tijă cu care, rotind-o, se schimbă orientarea lamelelor. În dreapta, înfășurat pe un scripete ascuns de suportul prins de rama


12

superioară a ferestrei, se găsește șnurul prin care se ridică sau coboară draperia, eliberând vederea. Rama verticală din stânga ferestrei este prevăzută cu un mâner care se rotește 180 grade deschizând fereastra, sau rabatând-o. În dreptul mânerului, trei lame de plastic sunt rupte pe o distanță de opt centimetri. Se creează astfel un dreptunghi de șase pe opt centimetri fără protecția draperiei, prin care se vede geamul, indiferent de orientarea lamelelor. Ideea lui a fost aceasta: a realizat cincisprezece fotografii ale ferestrei, variind de la fotografie la fotografie orientarea lamelelor („Paralele, închise-concav, închise-convex”), poziția tijei („Dreapta, centru, stânga”), poziția mânerului ferestrei („Vertical-sus, centru-stânga, vertical-jos”), deschiderea draperiei („Închis, deschis-sfert, deschis-jumătate, deschis-trei-sferturi, deschis total”). Ultima fotografie, a cincisprezecea, nu mai avea nici o draperie. Cu fiecare fotografie se mărea dreptunghiul inițial de șase pe opt centimetri, pentru a ajunge în final cât cadrul ferestrei. Reporterul ziarului local îl întrebase atunci, văzând interesul stârnit de expoziție: „—De ce ți-ai numit expoziția, «Crima»”? „—Pentru că totul este ucis încetul cu încetul și misterul plutește: ce?, cine?, de ce?, cum? Iar golul acuză! Trebuie să reumplem golul, nu cu ceea ce a fost, ci cu altceva. Acesta este spiritul postmodernismului: Crima! Crima artistică!” I se păruse atunci că spune ceva inteligent. Nu percepuse zâmbetul indulgent al reporterului. Pe postul local de televiziune a apărut și comentariul acestuia: «Expoziție de fotografie cu titlul: Crima! Autorul se arată încrezător în viitorul artistic al crimei». De fapt, reporterul ar fi vrut să spună «viitorul criminal al artei», dar înlocuise cuvintele fără să-și dea seama de acest lucru decât la revederea emisiunii, când era prea târziu. Reacțiile spectatorilor la acest comentariu adusese sporirea ratingului televiziunii respective și cota de piață a reporterului. O umbră a rămas ascunsă undeva în mintea lui, totuși! Și a artistului de șaptesprezece ani, cu toate că ambele expresii, „viitorul criminal al artei” și „viitorul artistic al crimei”, nu-i spuneau nimic. Deocamdată. Rămăsese credincios ideilor sale de la sfârșitul adolescenței și începutul tinereții, chiar dacă, între timp, pe lângă studiile sale artistice, făcuse și Școala de Poliție și lucra de ani buni ca polițist. Prietenul său, comisarul Lorențio, mai bătrân cu cinci ani, făcea echipă bună cu el chiar de când ieșise de pe băncile Școlii. Diferența de vârstă nu crea nici un obstacol în calea unei prietenii ce dura chiar de atunci. Asta nu excludea contrazicerile permanente între ei pe teme din cele mai diverse, dar îndeosebi pe aceea a obiectului muncii lor, crima! Paollo era convins că postmodernismul schimbase și viziunea criminalilor asupra crimei la nivelul subconștientului, iar crima avea să-și schimbe înfățișarea. Societatea își impunea asupra individului structurile ei profunde, spunea el pe urmele teoreticienilor, făcându-l pe individ să fie medieval, modern, postmodern („Și ce-o mai

urma”). Credea că Școala de Poliție este învechită și că trebuie să se înnoiască în ton cu postmodernismul. „—Nimic nu-i întâmplător, Lorențio, că eu am făcut și Artele și că sunt polițist. Poate că este un semn, un punct de plecare în schimbarea metodelor de abordare a Crimei («Cu C mare!»)”. Prietenul său îl privea ca întotdeauna lung, clătina din cap și aștepta momentul potrivit pentru a-i răspunde. Întotdeauna când anchetau o crimă („cu c mic!”), pentru a-l aduce, credea el, cu picioarele pe pământul mizerabil („Din sferele înalte și curate ale Artei!”). Își oprește Fiatul lângă bordură, în dreptul Villei Leda, o clădire barocă renovată de curând, în care își avea apartamentul. Coboară din mașină și o încuie, dar nu apucă să facă decât doi pași spre intrarea în gangul întunecos. Întunericul doar spart de razele lunii i-a ascuns până atunci pe cei cinci indivizi care-i ies în întâmpinare, plasându-se strategic pentru a-i tăia retragerea. Observă în mâinile a patru dintre ei arme. —Comisar Paollo Borghes, mâinile la vedere! Poliția criminală. Cel ce vorbise se apropie și mai mult... Cu o mișcare rapidă, se plasă în spatele său și, trăgându-i mâinile spre el, îi puse cătușele. Îl întoarse cu fața spre el și-l privi câteva clipe fără a scoate un cuvânt, în timp ce alți doi îl prinseră strâns de brațe. Voiam să văd primul criminal postmodern, articulă el tăios ironic, primul monstru postmodern! Parcă despre asta îți place să vorbești așa de mult… Iar acum ai trecut de la vorbe la fapte. Dacă nu poți prinde criminalii postmoderni, te-ai transformat tu într-unul dintre ei. Paollo își impusese încă de la începutul evenimentelor să fie calm. Mai trecuse de câteva ori prin asemenea întâmplări, în care pentru câteva minute sau ore, devenea, din greșita interpretare a unor dovezi, criminal. Uneori își spunea că și aceste neplăceri temporare îl făceau să ceară, periodic, schimbarea metodelor de pregătire a polițiștilor într-un sens postmodern. Nu spune nimic, așteptând cu răbdare să se lămurească încurcătura. Îl cunoștea din vedere pe cel care era șeful echipei, Galleano parcă, schimbase altădată chiar câteva cuvinte cu el. Fac parte, el sigur, probabil și ceilalți, din Secția de Interior, iar lumea se cam ferește de ei pentru că-și bagă nasurile peste tot, prin dosare, dar și prin viețile personale ale tuturor. —Bla, bla, bla… Bla, bla, bla, rostește în batjocură cel din stânga sa… știi procedurile…. în mașină, capul jos, ce spui… împotriva ta, chemă-ți avocatul, bla, bla! O arestare postmodernă, vezi? Dimineața vine Lucrețio. El nu apucase să doarmă nici o oră; interogatoriul în care ceilalți insistau pe lucruri despre care el nu avea nici cea mai vagă idee cum ar putea să fie legate de el, îl epuizase. Nu reușise după ziua de ieri să mănânce ceva, să se spele, să doarmă câteva minute, măcar. Prietenul său intră în camera de la Interne în care și-a petrecut noaptea, se așează alături de el pe patul îngust și-l privește insistent. —Am citit tot până acum. Chiar dacă ai fi tu, n-aș putea crede. Paollo: —Ce înseamnă „tot”?


13

—Villa aceea izolată și îndepărtată, incendiul, cele 15 trupuri umane carbonizate, dovezile care te incriminează: contractul de vânzare-cumpărare a villei cu semnătura ta pe el, diferitele amenajări suspecte și documentele lucrărilor recepționate de tine, urmele dubei tale care vin și pleacă de mai multe ori la și de la villă, combustibilul folosit la incendiere… A mai rămas ceva neamintit?... A da, instrumentele acelea ciudate… —… De tortură… —Posibil… —…Lucrețio, de la început vreau să stabilesc un lucru de care vreau să fii convins, indiferent de ce mi se va întâmpla: nu am habar cum de a ajuns numele meu pe hârtiile alea, nu sunt absolut deloc implicat în ceea ce vor internii să-mi pună în cârcă, nu cunosc zona, n-am fost niciodată acolo. Nu am torturat, nu am ucis și nu am ars pe nimeni! Orice ar fi este, ca și în celelalte cazuri pe care mi le-au aruncat în spate tot ei, o înscenare și zău dacă pricep care este cauza. Cred că au făcut o obsesie cu mine… —…Și cu ideile tale despre „Crima postmodernă”! Iarăși cred că e posibil, dar nu ar merge așa de departe… În celelalte cazuri, nu au avut nici un fel de documente, legături cu faptele de care erai acuzat, nici măcar pe departe… Poate că este altcineva cel ce-ți poartă sâmbetele… N-am acces la toate documentele, dar și ce am reușit să văd, dă măsura minuțiozității cu care a fost pregătit totul. Dacă nu ai fi tu la mijloc, nu aș sta pe gânduri să accept imediat toate acuzațiile! —Perfecțiunea în acest domeniu… —Nu, nu este vorba de perfecțiune. Din cele văzute de mine nu reiese nicio stare de perfecțiune, ci de legătură clară între elementele care există și tine. Nu este nici neglijență, dar nici perfecțiune. Există un echilibru între cele două, iar tu ești acel punct de echilibru… Sau autorul crimelor… —Cum adică… „sau autorul”? De ce există acest „sau”? —Eh, m-am grăbit cu vorba, face obosit Lucrețio, am vrut să spun că autorul este punctul de echilibru, dar, în viziunea internilor, tu reprezinți acel punct. Voi încerca să vorbesc cu Galleano, dar știi cât de susceptibil este față de toți, când anchetează un astfel de caz… în care criminalul se presupune că este un polițist chiar de la Poliția Criminală… Și vom face și noi ancheta noastră, nu vom sta cu mâinile în sân. Șeful nu poate accepta că tu ești autorul crimelor și mi-a dat mână liberă să fac cercetări paralele cu acelea ale lui Galleano. —Cu ajutorul lui Mary, presupun. —Desigur. Dar trebuie să fiu atent să nu-l calc pe coadă sau să-și dea seama că informațiile sale „transpiră”, șoptește conspirativ Lucrețio. I-am cerut lui Mary să-mi aducă deseară copii după cât mai multe documente. Ceea ce am citit a fost o variantă informativă către biroul Șefului. Tu, înregistrează cât mai multe informații pe care ți le oferă ei prin întrebări. Poate dacă punem cap la cap ceea ce avem, vom reuși să aflăm adevărul. Cine și de ce vrea să te înfunde și de ce în modul acesta complicat.

Întrebările de la interogatoriul din acea dimineață: —Câți oameni pot intra în duba pe care o ai? —Nu am nici o dubă. —Documentele ei sunt pe numele tău. Ai cumpărat-o pe data de 23 aprilie acum doi ani. De când pregătești asasinatele? —Nu am asasinat pe nimeni. —Cine sunt oamenii pe care i-ai torturat? —Nu am torturat pe nimeni. —Câte drumuri ai făcut cu duba? —Nu am nici o dubă. —Ce semnifică legarea lor de stâlpi și arderea lor? —Nu am legat pe nimeni, nu am ars pe nimeni. —Ești rasist? —Ce? îi scăpă fără să vrea. —De ce arderea trupurilor s-a făcut în proporții variabile? —… —De ce? —… —De ce? —Nu știu, nu știu! Nu am făcut eu ceea toate astea!! Strigătul lui Paollo era dovada sfărâmării calmului său de care se înconjurase până atunci ca într-o platoșă impenetrabilă. („Vor face totul pentru a te înfuria!” îi spusese Lucrețio, „pierderea autocontrolului îți poate dăuna, știi foarte bine!” Și tocmai le-a dat satisfacție!) —Nu are rost să negi, avem dovezi cât să te condamne zeci de ani. Recunoaște și-ți garantăm o reducere substanțială. Știi că așa faceți toți până la urmă. Cădeți la învoială cu noi și noi vă răsplătim. Stai maxim zece ani închis, ieși pentru bună purtare, îți continui viața. O să fii încă tânăr când o să ieși. Altfel, n-o să mai ieși viu de acolo! Își impuse să se calmeze și să afle și alte informații. —V-am spus că nu am ucis pe nimeni. Totul este o imensă înscenare! —Da, da și tu ești arhanghelul Gavriil care a ucis balaurul și încă paisprezece adepți! Interogatoriul se reluă în limitele stabilite: —De ce fiecare cameră este amenajată aproape identic ca celelalte? —Identic? îi scăpă de surpriză lui Paollo. —Te faci că nu știi… Aproape identic… Aproape simetric. Asta îți cer principiile postmodernismului, nu? Ai vrut să ne arați cum poți face tu o crimă postmodernă. Intertextualitate, cincisprezece victime în căutarea unui asasin, eu-ei, identitate-alteritate șamd, zice accentuând prescurtarea de la și așa mai departe! —N-am vrut să fac nimic pentru că n-am făcut nimic. —Da’ știi ce vreau eu să știu, preia ștafeta al doilea anchetator, pe mine mă interesează de ce în jurul fiecărui stâlp ai plasat instrumente de tortură identice, da’ în poziții diferite. A, dar nu vreau să-mi răspunzi. Vreau să vezi astea. Îi întinse un dosar. Pe când îl luă, dintre coperțile de plastic alunecă un carton de mărimea coperților dosarului. Căzu cu fața în sus pe podea.


14

Aplecându-se să-l ridice văzu într-o fracțiune de secundă ce era: una dintre fotografiile din prima sa expoziție, cea cu ferestrele. Rămase aplecat și se ridică încet fără să o mai ia de jos. —…? Cei doi anchetatori îl priveau cu mare concentrare. Îi înregistrau fiecare gest, fiecare grimasă, fiecare clipire a pleoapelor. —Cinșpe negri mititei, cinșpe mari ferestre cinșpe camere cu ei, ne-ai lăsat ca zestre! fredonă atent la fiecare cuvânt, urmărind mimica lui Paollo, Anchetatorul cel Bun. —Ai reținut, nu? face al doilea, Anchetatorul cel Rău, „Cinșpe negri mititei…” —Erau negri?, îngaimă Paollo pierit și văzu confirmarea clătinată a capului celuilalt. —Ai reținut, nu? face primul, „cinșpe mari ferestre…”. Până aici cinșpe la cinșpe… —Ai reținut, nu?, face ca un gramofon stricat al doilea, „cinșpe camere cu ei…”. De ce cinșpe camere? Nu puteai să-i omori pe toți într-o singură cameră? Sau trebuiau satisfăcute Principiile dragi ale Postmodernismului tău? Un racursi, o revenire la izvorul dintâi, zestrea… —…„ne-ai lăsat ca zestre”, completă primul. Paollo se uită la ei ca la doi nebuni: —Nu înțeleg nimic, se miră foarte calm. Ce Dumnezeu are a face Expoziția mea de ferestre cu crimele voastre? —Păi nici noi nu înțelegem ce are a face o expoziție de fotografii ale unor ferestre nenorocite, cu titlul pe care i l-ai dat, auzi colea: „Crima”! Doar n-o să spui că visai chiar de la șaptesprezece ani la Crima asta de azi, că nu te cred! Pentru asta trebuie să fii talentat, să cunoști, cum zice amicul tău Lucrețio, teorii și para-teorii ale Postmodernismului, să pătrunzi în spiritul lor și să creezi ceva practic. Așa cum ai făcut tu cu expoziția ta de „Cinșpe negri mititei”! Este un titlu bun, nu?, se întoarse al doilea către primul, apoi din nou către Paollo. Numai Tu ai putut face asta! Ești mare…! Dovezile nu au putut fi respinse. Închisoare pe viață. Cazul său a făcut vâlvă în mass-media câtva timp după care totul s-a stins. —Crima nu a fost una obișnuită, spune Lucrețio, ci una încărcată cu oroare, dar și artă. Această îmbinare între cele două, într-un mod cu totul și cu totul postmodernist, i-a făcut pe oameni să se intereseze de tine. Puteai deveni un adevărat fenomen al zilelor noastre, care, așa cum au început să spună „capetele vorbitoare” de la televiziuni, ar fi putut să definească noua structură a realității. Dar a lipsit ceva… —Pe naiba fenomen, clătină Paollo din cap, o să stau aici până o să mor și-or să se sature nu numai de mine, ci și de numele meu și de amintirea mea. Cel puțin dacă aș fi eu autorul crimelor… Dar m-am gândit mult în tot acest timp cine mi-a făcut răul acesta. Și la fel, ce semnificație a dat cel care mi-a înscenat totul, expoziției „Crima” și celor cincisprezece crime oribile. Am reușit

să văd că există un model și în felul în care au fost gândite și puse în practică. Percep numeroase asemănări între ceea ce am gândit eu despre expoziție și artistica acestor crime multiple. Fiecărei ferestre îi corespunde o crimă, cu un anumit background. Așa cum mi-am organizat fiecare fereastră, cu diferențe minime între ele, dar semnificative, la fel și criminalul și-a organizat locul și subiectul crimei minuțios. Între fotografiile victimelor și ferestre apar similitudini uimitoare. —Expoziția ta cu ferestrele … S-a reluat de câteva ori interviul dat de tine reporterului la expoziția cu ferestrele și comentariul său pe marginea interviului. Mai ales acea inversiune a cuvintelor care a dat expresiile, „viitorul criminal al artei” și „viitorul artistic al crimei”. —Îmi pare rău pentru băiatul acela care eram… L-am băgat în belele fără să merite. Tot ce dorea era să aibă o expoziție trăsnet, să vorbească despre ea măcar televiziunea locală, să fie mândru de sine! Nu merita toate lucrurile astea de acum… —Eu voi continua să caut alte informații care ar putea schimba situația, adăugă Lucrețio, nu pot să te părăsesc. —Pe măsură ce trece timpul, vei realiza că toate eforturile sunt inutile, că s-a lucrat prea bine pentru a reuși să dovedim că mi s-au înscenat toate astea. Tonul lui Paollo era al unui om descurajat. În următoarele luni, s-a gândit în fiecare clipă la ceea ce i se întâmplase. Își irosise viața cu vorbe, gesturi și acțiuni inutile, când ar fi trebuit să meargă pe drumul acelui băiat. Gândurile i se limpezeau privind prin mica fereastră la care ajungea urcându-se pe unica masă a celulei. Fiind socotit „deosebit de periculos”, era ținut singur, nepermițându-i-se decât o scurtă plimbare pe zi în curtea interioară. În restul timpului, privea la lumea care trecea dincolo de zidurile închisorii. Stătea ore în șir cu capul rezemat de pervazul ferestruicii, gândindu-se la sine, la ce ar fi făcut dacă, printr-o minune, ar fi fost dezvăluită toată înscenarea căreia îi căzuse pradă. Lumina soarelui îl lumina la orele dimineții, ale prânzului sau cu ultimele raze, după care luna îl mângâia cu firele ei de argint strălucitor. Se lăsa pradă mângâierilor și-i răspundea, trimițând prin mica deschizătură a ochilor recunoștința sa spre cerul înstelat. Când trecuseră cincisprezece luni de când era închis, își crease un echilibru interior și nu se mai gândea la lumea de afară decât ca la o iluzie care dispare o dată cu venirea zorilor. Lucrețio a venit, așa cum venea în fiecare lună. Și el, tot mai descurajat, tot mai abătut, încât Paollo trebuie să-l încurajeze pentru a nu ceda nervos. De data asta, Lucrețio a venit în celulă, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată de când fusese închis. L-a îmbrățișat cu lacrimile scurgându-i-se pe obrajii neîngrijiți: —Gata, s-a sfârșit, s-a sfârșit… Paollo l-a luat în brațe, l-a strâns și el fără a înțelege ceva. S-a încheiat, a repetat prietenul său, pleci! —… Ce înseamnă asta… Plec!?


15

—Pleci de aici, ești liber prietene, totul s-a lămurit… Ești liber. L-a mai strâns o dată în brațe și l-a silit să se așeze împreună cu el pe marginea patului. Toate acuzațiile împotriva ta au fost retrase, ești liber… —Au fost retrase, făcu Paollo neîncrezător, cum adică au fost retrase? Așa pur și simplu? —Da, așa pur și simplu, mai ales după succesul răsunător al noii tale expoziții despre care nu mi-ai spus nimic. E adevărat că în ultimul timp parcă nu am fost pe lumea asta… —Expoziție? Ce expoziție? Lucrețio îl privi uimit —Să nu spui că și asta… Fața prietenului său, răvășită, îi confirma cele bănuite. După câteva clipe se adună suficient pentru a fi în stare să vorbească coerent: în Palatul Expozițiilor a fost deschisă zilele trecute o expoziție triplă. Re-expunerea „Crimei”, o a doua expoziție „Cinșpe negri mititei” și o a treia „Fereastra”. Perplexitatea lui Paollo îl împiedică să vorbească mai mult. Glasul i se înecă și tăcu. Scoase apoi o hârtie din buzunarul hainei și i-l întinse. Ordinul de eliberare. Paollo îl luă cu mâini tremurânde și abia reuși să-și fixeze privirea încețoșată de lacrimi pe scrisul oficial: „Dispune… eliberarea… fără obiect” —Fără obiect, abia șopti și el… —Da, se pare că totul a fost o imensă farsă… O să înțelegi mai bine în următoarele ore… Să mergem, toți te așteaptă chiar aici, afară, la porțile închisorii. Expozițiile tale… Tăcu din nou excedat de emoții. Paollo ceruse tuturor să rămână singur câteva minute. Primise de la un necunoscut o scrisoare cu îndemnul de a o citi imediat. O deschise înfrigurat, anticipând că acolo va găsi Explicația tuturor celor ce se petreceau: „Dragul meu Paollo. Îți spun așa pentru că ești omul cel mai apropiat de mine. Nu mă cunoști, dar eu te știu foarte bine. Ți-am urmărit întreaga viață și mi-am permis ca într-un anumit segment al ei, să acționez pentru a schimba, prin tine, destinul conștiinței acestei generații, care se îndrepta cu repeziciune spre o perioadă întunecată din istoria ei și, cine știe, poate chiar spre extincția speciei umane. Dar să nu mai pierdem timpul. Deși acum știi, am ținut să mă adresez direct ție. Unu: nu există nicio Crimă. Cei „cinșpe negri mititei” au murit de moarte „bună” într-un spital. Au semnat înainte de a muri de câte o boală incurabilă câte un contract, plătit cu bani grei, prin care trupurile lor deveneau proprietatea mea. Le-am folosit după ce viața se stinsese în ele. Doi: au acceptat, cât timp erau în viață, să fie după moarte, obiectul unei expoziții intitulate „Cinșpe negri mititei”, ce făcea un pod cu prima ta expoziție, „Crima”. Trei: toate lucrurile au fost „aranjate” de mine profitând de anumite neglijențe ale tale. Am cumpărat Villa cu semnătura ta, am amenajat fiecare cameră pentru fiecare „victimă”, urmând principiile pe care le-ai formulat inconștient sau conștient în prima ta expoziție.

Patru: eu am organizat în numele tău expoziția „Cinșpe negri mititei” în paralel cu reluata expoziție „Crima”. E un succes mondial! Cinci: ai la adăpost în Switze Banck toate dovezile care te dezincriminează. …Cine sunt eu? Poate că odată și odată îți vei aminti de cel ce te-a învățat să ții un aparat de fotografiat în mână! Adio! P.S. Expoziția «Fereastra» nu am organizat-o eu!”

Mi-am luat o inimă în leasing, de la sirena ce-nvârtea big-bangul: alege-ți câte vrei, mi-a cântat hangul, le iei acum, nu vei plăti nicicând (învingător, mi-am spus, din nou o să înving)! …Dar ai o datorie, ea mi-a mai spus, ‘nnotând prin mulțumirea mea ca printr-o apă vie: va trebui să fii perpetuu fericit, altfel ți-o iau ’napoi și cu dobândă mare. Era un timp acela, când eu credeam, se pare, că îmi sunt necesar și-aceasta implicit, și chiar suficient, acolo-n mușuroi. Am fost secundă, părelnică schimbare, m-am contopit cu erele în roi, eram convins de veșnica lăută, că-mi bate-n piept o galaxie-ntreagă! Acum, sirena ce cânta e mută și nici măcar nu neagă: urechile mi-s pline cu note sfărâmate, mulți vin să le plătesc și mă lovesc în spate. …Dar, înapoi, ce inimă voi da și cum îmi voi plăti dobânda? Petrache PLOPEANU


16

Poveşti de călătorie Doina CERNICA

Curcubeul milenar din Metz

Niciodată şi nicăieri ca în Gara Metz nu am avut

sentimentul că locul în care cobori din tren, staţia feroviară în sine, ar putea să însemne chiar scopul final al călătoriei. Am fost luată prin surprindere şi imediat copleşită de frumuseţea ei, deşi o mai văzusem de la fereastră în răstimpul scurtelor opriri din drumul mai departe. Efectul schimbării de perspectivă era inimaginabil. Jeanne Meichelbeck, cititoare şi autoare de versuri pe care o cunoscusem la o întâlnire a oamenilor scrisului de la Centrul European pentru Promovarea Artelor şi Literaturii din Thionville, şi care crezuse cu mult mai mult decât mine că voi ajunge într-o zi în oraşul vieţii sale, a zâmbit încântată: probabil uluirea mi se citea pe chip. ,,Kolossal, nu? Avea să-mi explice după aceea că nu folosise termenul la întâmplare, inaugurată în 1908, gara, gândită să faciliteze deplasările a sute de mii de soldaţi, se bucurase pe tot parcursul construirii de atenţia personală a ultimului kaiser al Germaniei, Wilhelm al II-lea, care i-ar fi desenat cu mâna sa impunătorul ,,clopot”. Da, mă aflam în Lorena, unica regiune a Franţei învecinată cu trei ţări: Germania, Luxemburg şi Belgia, care numai în secolul trecut suportase în două rânduri dramatic această poziţie. Un trecut la care şi prezentul, şi anul naşterii noastre ne îngăduiau să ne uităm cu detaşare, iar mie să aleg să privesc, fără să mă satur, sculpturile şi frizele care decorau uriaşa, impresionanta construcţie din calcar cenuşiu-gălbui, fixată pe structuri din beton armat, metal şi sticlă. Dar nu acesta era totuşi ţelul călătoriei, ci reîntâlnirea cu Jeanne Meichelbeck pentru întâlnirea cu Metz. Din care gara, desigur, făcea parte.

Pentru că ştiu că prietena mea este o persoană atentă cu timpul, am acceptat fără întrebări plimbarea sub cerul puternic însorit printr-un parc tânăr, cu arbori încă prea cruzi pentru ca umbra lor să conteze. Însă, cum plimbarea este totuşi un drum, am ajuns în cele din urmă într-un punct al lui din care mi-a arătat în depărtări viţă de vie, hamei, stufăriş, pomişorii în care cresc mirabelele, micuţele prune loreneze, aurii şi parfumate, pe care le-am văzut mai mult cu ochii ei, deoarece Seille, cu numele după numele apei pe valea căruia a fost conceput în spiritul în care sunt gândite acum spaţiile verzi ale noilor cartiere din oraşele Franţei, are nu mai puţin de 20 de hectare. Ne aflam chiar în centrul Parcului Seilles, din care ţâşneşte scânteind spre tării o sculptură monumentală în bronz, ,,Flacăra libertăţii.

Ne-am pierdut apoi pe străzi cu clădiri când

vechi, când noi, cele mai multe pentru mine cu arhitecturi şi poveşti meritând fiecare popas, dar Jeanne mi-a propus cumva, în trecere, şi numai fiindcă ne-a ieşit în cale, unul într-o piaţă cu genul de aglomeraţie amintind de imaşurile satelor de acasă ocupate vremelnic de căldărari. În timp ce îmi spunea că aici a fost un loc de joacă, dotat cu tot soiul de instalaţii care îl făceau deosebit de atractiv pentru cei mici, eu încercam să-mi domolesc bătăile inimii, înregistrând, aparent liniştită, mulţimea pestriţă, străjuită de corturi cu voluntari, care gata să ofere prim ajutor, care clamând condamnarea rasismului, care dispuşi să-i înveţe pe nomazi drepturile omului, care pregătiţi să-i iniţieze în deprinderile igienice cotidiene, care să le predea binefacerile unei vieţi stabile, muncitoare şi decente între semenii ce preferă casa căruţelor. Ne-au întâmpinat prietenoşi şi unii şi ceilalţi, oferindu-ne, unii, pliante, ceilalţi tingiri şi ibrice. După ce am schimbat o vorbă, m-am liniştit, norul zilei s-a risipit: erau ţigani spanioli. Ziua a devenit iarăşi frumoasă! Atât de frumoasă, încât nu am rezistat impulsului de a întârzia o clipă ca să aruncăm o privire din cadrul unei porţi larg deschise spre o lungă curte interioară, plină de flori, muzici şi de oameni în vârstă conversând prietenos: un club pentru seniori.

Însă curtea în care aveam să intrăm nu era aceasta, ci a unei înalte zidiri medievale cu donjon


17

datând din secolul XII, cel mai vechi edificiu civil din Metz şi, deopotrivă, cel mai avangardist, surâde Jeanne, Hotelul Saint-Livier, care de un deceniu adăposteşte memoria aşezării şi îndrăzneţe laboratoare de creaţie: FRAC – Fondul Regional de Artă Contemporană din Lorena. Am urcat în tăcere, fiindcă şi ora era a tăcerii în care se aflau concentraţi câţiva cercetători, spectacolele, experimentele artistice de diverse genuri fiind ale altor zile, după cum la acel ceas al amiezii părea cufundat într-o odihnă visătoare şi fostul Arsenal militar preschimbat de Ricardo Bofill într-un centru cultural fără seamăn, cu două săli de concert pe o suprafaţă de zece mii de metri pătraţi, una de 1354 de locuri, cealaltă de 352, amândouă însă întotdeauna pline, fie că este vorba de muzică veche sau nouă, de concerte simfonice ori de jazz, fie de Orchestra Naţională a Lorenei sau de invitaţi din toate părţile lumii. Ca orice mesin cultivat, Jeanne ştie pe de rost declaraţia entuziastă a marelui violoncelist Mstislav Rostropovici, invitat să-l inaugureze în mai 1989: ,,Această construcţie are o acustică fantastică şi o atmosferă pe care o găsesc de excepţie!”

Salutăm cu capul lăsat pe spate o altă supravieţuitoare în confruntarea cu adversităţile veacurilor, locuinţa în stil gotic a unui bijutier bogat, cunoscută drept Casa Capetelor pentru busturile care îi decorează ferestrele de la primul cat şi ne îndreptăm spre Piaţa Saint Louis, în care continuă să trăiască zidurile de incintă galo-romane ale veritabilei fortăreţe care a fost cândva Metz. Imobilele edificate umăr lângă umărul lor cresc umbră sub arcade şi uneori umbră se prelinge şi din chepengurile deschise pentru o gură de aer – caracterul comercial al acestui spaţiu zămislit de faimosul port la Moselle se păstrează şi acum. Într-o artă a contrapunctului pe care Jeanne o concretizează desăvârşit în prezenţa unui vizitator încântat ca mine şi pe care oraşul o susţine cu diversitatea captivantă a obiectivelor sale istorice, arhitectonice, culturale – turistice, intrăm direct din căldura amiezii în răcoarea Bisericii Trinitarilor a cărei istorie coboară într-o mănăstire a acestui ordin religios şi, mai adânc, în Curtea de Aur a Austrasiei, parte a regatului francilor merovingieni. Dezafectată, reamenajată, biserica ne primeşte ospitalier cu o expoziţie de mari panouri foto semnate Sébastien Grisey, organizată de serviciul pentru patrimoniu cultural al primăriei, ,,Culoare&Perspectivă - Arhitectură contemporană la Metz”, care ne oferă imaginea a 14 edificii publice construite aici în ultimii 20 de ani.

Iubitoare de mişcare, de mers pe jos, am impresia că totuşi nu pot face faţă vitezei soarelui pe bolta cerească, dar vina, desigur, îmi aparţine, vreau să văd prea mult dintr-odată. Sunt fermecată mai ales de atâta verdeaţă ocrotită de respiraţia binefăcătoare a apelor Mosellei şi Seillei şi de atâta piatră gălbuie şi roz cenuşie, şi verdeaţa şi piatra, în construcţii spectaculoase graţie peisagiştilor şi arhitecţilor lor în curgerea vremii. Jeanne îmi savurează cu discreţie şi

orgoliu admiraţia: încă nu am văzut Catedrala. Într-adevăr, prima privire îndreptată spre această zidire fabuloasă se îngemănează cu gustul amar al neputinţei: nu am ochi s-o cuprind nici pe orizontală, nici pe verticală, nu am ani s-o privesc în fiecare închipuire care-o împodobeşte, nu am viaţă s-o cunosc în tot ce adună, istorie şi artă deopotrivă. Oricât de revoltătoare, alegerea este singura soluţie pentru ca întâlnirea cu celebra Catedrală ,,Sf. Ştefan” din Metz să rămână în memorie bucurie vie, una dintre acelea care hrănesc nevoia covârşitoare a sufletului de frumos şi înălţare.

,,Lanterne de Bon Dieu”, Lumina Celui-de-Sus, Catedrala singură alege pentru mine: cu cea mai mare

suprafaţă de vitralii din lume (6500 mp), este şi cea mai senină dintre zidirile gotice ale vechimii. Edificată în trei secole, construcţie grandioasă în piatră sculptată, giuvaer al arhitecţilor şi al meşterilor de demult, ea spune povestea cu mult mai lungă a înluminării sale, o poveste care începe în secolul XIII şi care, cu Jacques Villon şi Roger Bissière, continua să se depene şi în secolul XX, înălţându-se încet, dar sigur, odată cu reînvierea şi îmbogăţirea artei vitraliului, spre mileniul existenţei sale la Metz. Între cei de seamă, primul se pare că a fost Hermann de Műnster, pomenit în arhivele Catedralei şi, mai mult, răsplătit pentru devoţiune şi măiestria lucrului său cu dreptul de a-şi dormi somnul de veci în spaţiul sacru al locaşului. I-au urmat, călugăr umil şi artist cunoscut, Théobald de Lixheim, apreciatul pictor pe sticlă strasburghez Valentin Bousch, Laurent-Charles Maréchal, ridicat de arta sa la titlul de Ofiţer al Legiunii de Onoare, din atelierul căruia au plecat vitralii pentru 1600 de edificii din Franţa şi care a rămas în istoria artei şi ca şef al curentului pictural botezat de Baudelaire Şcoala din Metz. Să nu-l uităm apoi, niciun vizitator nu-l uită, fiindcă este numele cel mai cunoscut publicului larg, pe Marc Chagall, căruia şi înscrisurile


18

explicative de pe pupitrele de sub vitralii îi acordă rânduri pe măsură.

Elaborate treptat, într-un timp atât de lung, vitraliile Catedralei din Metz sunt şi o istorie a genului, mergând de la transparenţele sticlei colorate la figurile transparente ale scenelor biblice. Dar, mai mult decât atât, ele îi vorbesc omului despre lumina celestă răsfrântă în curcubeu, semn, după Potopul lui Noe, al îndurării lui Dumnezeu faţă de viul de pe pământ şi de tot ce este pământ. E rândul meu să surâd, la ceasul de

mare lumină al zilei de afară, toţi, în Catedrală, avem pe chip, policromă, pecetea diafană a acestui semn, a acestui legământ. Jeanne îmi citeşte gândul şi îmi răspunde la fel, apoi îmi explică în şoaptă că, asemenea tuturor spaţiilor sacre, şi Catedrala are un loc al ei cu un

maximum de energie pozitivă. Se află spre sud şi atinge apogeul după ora trei a amiezii, când mierea soarelui intră prin fagurii multicolori ai marelui vitraliu. Şi întoarce abia perceptibil capul spre oamenii care începeau să se aşeze solemn şi cuminte în dreptul lui. Ne alăturăm lor fără îndoieli, fără întrebări, cu o inimă deschisă deplin frumuseţii şi bucuriei.

Poemul gândurilor din inima serii

Ești virgula de taină și sunt punctul Într-o poveste singură și tristă, În nopți adânci, de lume exilată:

Povestea celor care nu există.

Povestea celor care sunt și nu-s, Încarcerați în trup, pentru o clipă,

Ce din iubire fac mereu risipă Și istovesc în umbra lui Iisus.

Ne-mbrățișăm, cuvinte-ntre vedenii,

Cuvinte fără umbră zămislim, Trudim, efemeride-n ochiul vremii Și, câteodată, parcă ne-ntâlnim.

Ne tulbură angoasele ne-firii,

Orbecăim, uitând spre ce-am purces Și, totuși, în sincopele trăirii,

Alegem suferința, cel mai des.

Tot pipăind pe marginile lumii, Înaintăm, cohorte-ale iubirii, Până în tâlcul primului totem.

Și suntem și nu suntem. Și suntem. Poemul dimineților disimulate în noapte

Zorile ni-s, parcă, nopți, Nopțile ni-s măști de ceară Visuri vii ne bat la porți, Cântă clopotele-n seară...

Ești aici

Și sunt prin preajmă, Te găsesc și mă găsești.

Fie vară, fie iarnă, Noi împărățim povești,

Ce respiră, zi de zi, În a fi și a mai fi,

Că aidoma ni-s firea, Suferința și iubirea...

Mihaela MALEA STROE


19

Adrian MUNTEANU POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT ( jurnal de călătorie artistică în Canada) Episodul 5 Joi, 29 mai 2003, Vancouver Am făcut cumpărături de unul singur cu cei 40 CAD daţi de Gabi. Iată-le : 2 sticle de 2l de Pepsi (solicitarea lui Gabi) – 4,16 CAD 2 kg zahăr – 3,29 1 kg cârnaţi – 3,38 o pungă de ficat de pui – 2,96 o salată mare – 2,29 o pâine – 1,65 Total: 17,73 CAD=390.000 lei Mult, puţin?

De la început m-am gândit să nu intru şi în a doua hârtie dată, de 20 CAD, ca să nu se spună cumva că cei din România sunt cheltuitori, că aruncă cu bani fără să gândească sau, mai rău, că le place să azvârle cu bani atunci când nu sunt ai lor. Păcătoasa de constrângere permanentă, de luptă pentru supravieţuire, pentru ziua de mâine, o stare care m-a dominat toată viaţa, anii mei din care mi-au rămas în amintire doar lipsurile, nu mă lasă nici aici.

După cumpărături, am fost singur la oceanul Pacific. Mi s-a indicat pe unde să o iau şi a fost simplu. Am făcut 30 de minute pe jos până acolo, trecând peste vreo zece intersecţii. De la unele se vedeau străzile înţesate de magazine. Am ţinut drumul înainte, apoi la dreapta, alt drum înainte şi... OCEANUL. Faleza cu un contur sinuos, urmărind geometria nesfârşitelor golfuleţe, iarbă verde cu terenuri improvizate pentru tot felul de plăceri sportive, echipe constituite ad-hoc, de volei, de fotbal, locuri de joacă pentru copii, biciclişti, fete şi băieţi alergând sau păşind în ritm sportiv, câini de rase diferite, mai toţi inexplicabil de cuminţi, urmând,

liniştiţi, traseul stăpânului. M-am gândit o clipă că pe aici câinii sunt sedați, ca să nu producă neplăceri oamenilor.

Am căutat un loc pe plaja imensă. Era prima zi cu cer senin şi mulţi, probabil, amânaseră descinderea, neîncrezători în soarele mai puţin darnic până acum. Am găsit cu uşurinţă un golf în care eram singur, cu câţiva metri de nisip, cu nelipsitele trunchiuri de copac, cu pietre pe care mă puteam aşeza şi cu singurătatea de care întotdeauna am simţit nevoie. Un român singur pe o plajă din Pacific. Cum aş putea să nu mă gândesc în continuare, din când în când, că nu e nimic real, că visez, aşa cum prea adesea mi se întâmplă să mă surprind.

Am avut o întâmplare specifică. Era ora 16. Îmi

aşezasem punga şi sandalele la baza unui trunchi de copac şi priveam încântat spre larg, spre munţi, spre imaginile pentru prima oară întâlnite, cercetate, vaste, fascinante, copleşitoare. Am aţipit sau m-am cufundat în starea de izolare absolută. M-am trezit urmărind un copil care ajunsese în zonă şi cotrobăia printre pietricelele malului. Punga mea şi sandalele erau la un centimetru de apa care crescuse. Era ora fluxului, la cote maxime. Le-am mutat locul, fericit că nu s-a întâmplat o catastrofă. Printre obiectele din pungă se afla şi borseta mea de la gât în care aşezasem paşaportul. Am continuat să privesc mişcarea fluxului, pentru prima oară înregistrat pe viu, cu picioarele atinse de valurile domoale, alegând din aluviunile aduse de apă, fără să mă deplasez din loc, pietricele colorate, în nuanţe diferite şi scoici pe care se prinseseră eflorescenţe albe de corali. În această stare, mi-am deschis reportofonul şi am început să vorbesc pentru mine însumi, înregistrând ceea ce văd în cuvinte care simţeam că nu pot acoperi complexitatea unor stări. Trebuia să pun împreună imaginea de pe retină şi cuvântul momentului, aşa cum vedeam, cum trăiam senzaţia ineditului. Transcriu cuvintele rostite şi înregistrate pe casetă, ca să retrăiesc pe cât se poate imaginea surprinsă cu patimă pe retină, într-o stare de relaxare şi încântare absolută. Pe fundalul înregistrării se aude zgomotul oceanului şi totul mi se pare imens: „Este aproximativ ora 19. O zi senină. Soarele încă străluceşte, undeva în stânga mea, pe plaja metropolei.


20

O frântură din Pacificul văzut pentru prima oară. Drept in faţa mea, dincolo de o latură a oceanului, o peninsulă cu brazi şi alta cu vegetaţie verde. Cam 250 de metri are această peninsulă, după care, în dreapta, încep blocurile cu aproximativ 20 de etaje. Dincolo de ele, lanţuri de munţi, unii înzăpeziţi. În stânga munţilor, pe o colină, se înşiră cartiere ale oraşului. Pe ocean, zeci de bărci cu pânze colorate, cu steagul Canadei. O barcă cu motor şi două vapoare în spate. Apă liniştită, valuri mici. Cred că a început refluxul de aproximativ o oră. Pe plajă, puţină lume. Toate într-un moment de acalmie, de linişte, de relaxare. Oameni calmi. Câini care se bucură că îşi pot băga lăbuţele în apă, lanţuri de munţi în spate, tot mai în spate. Muntele şi oceanul. Frăţie neaşteptată şi atât de rar construită. Cred că se prinde zgomotul paşnic şi adânc al oceanului. Sunt la 4-5 metri de el. Plaja pe care stau, îngustă, nu are mai mult de 6 metri. Plaja din Vancouver nu este o fâşie dreaptă, nu-i vezi începutul, nu-i vezi sfârşitul. Este alcătuită din golfuleţe, cu intimitatea lor. Al meu nu cred că are în lungime mai mult de 20 de metri. Doar eu sunt aici şi în marginea din dreapta, cinci fete şi un băiat. Cam îmbrăcaţi cu toţii. La temperatura de azi, mulţi consideră că este destul de frig. Nu este încă sezon, suntem în mai. Pentru noi cei din România, învăţaţi cu iernile aspre, este o temperatură ideală. Plajă curată, cu o dungă de 1,5-2 metri de nisip umed, datorat fluxului ce a avansat cu curaj, în tăcere, biruitor într-o luptă liber consfinţită. Rămăşiţe de alge, scoici, arareori şi pietricele netede şi colorate. O briză plăcută. Am stat câteva ore pe plajă şi mă simt împăcat, cu adierile de linişte şi pace mângâindu-mi tâmplele. Să nu uit ceea ce văd, să nu uit liniştea de aici şi bucuria de azi!”

Ajuns acasă, constat că mi-a scris părintele

Puşcariu din Hamilton. A stabilit ca spectacolul să aibă loc la biserică şi nu pe câmpul românesc, unde ar fi fost prea mare gălăgie. Aşadar, la Hamilton spectacolul va fi în 22 iunie, conform programului. Aştept alte veşti şi mă pregătesc pentru turul de forţă de duminică, cu două spectacole într-o jumătate de zi, la biserica ”Sf. Treime” şi la biserica baptistă. Nu e uşor. Singur în scenă, este o performanţă să ţii în mână o sală de copii. Pentru asta, recitalul este conceput cu multă mişcare, dinamic, cu

salturi şi urcări alerte pe scara dublă, cu lupte pe care povestitorul le duce cu personaje imaginare, cu tensiunea puternică din dramatica poveste „Uitarea”, în care are loc o procesiune de înmormântare a unei gâze. De la primul spectacol am simţit că lupta imaginară mă consumă până la pierderea suflului. Am nevoie de secunde de respiro, ca să-mi revin din ritmul prea sacadat al respiraţiei şi fac aceste pauze jucat, pe stare. E un spectacol în care s-ar fi mişcat firesc un tânăr. Anii care s-au adunat peste mine mă obligă la eforturi de compensare peste limite normale. Dar altfel nu se poate, decât cu efort. Şi nu-mi pare rău, iar construcţia mea nu a fost niciodată a cuiva care face economie de efort. Dau totul, până la ultima suflare.

Am vorbit la telefon cu Viorel. Mi-a venit ideea să-l rog pe el să-mi asigure ilustraţia necesară pentru spectacolul de la biserica ortodoxă, unde este chiar enoriaş. Asta în ideea că Nick nu prea e bine primit pe acolo şi fără prezenţa vreunui membru al Centrului Comunitar Românesc părintele Dragomir va accepta spectacolul în alt fel. Viorel a primit cu entuziasm solicitarea. Cred că s-a gândit şi el ca şi mine: vom fi, pentru o oră, în formula noastră de tinereţe, interpreţi pe aceeaşi scenă. Vineri, 30 mai, 2003, Vancouver

Nelipsitele email-uri de dimineaţă. Atât de multe, încât n-am avut timp de o repetiţie. Nick a venit pe la 13,30. M-a luat la o nouă plimbare. Mai întâi la podul suspendat şi parcul Capilano. Un exemplu despre felul în care poate fi exploatat turistic un obiectiv. Deoarece există acel interesant pod suspendat construit de George Grant Mackan în anul 1902, canadienii au îmbogăţit obiectivul cu o expoziţie de unelte de la începutul secolului XX, plus panouri de prezentare a varietăţilor de arbori, în special brad, a animalelor din zonă, cu prezentarea cascadei, cu sculpturile totemice ale indienilor, cu un magazin de suveniruri, cu un restaurant şi cu spaţiu unde au loc spectacole muzicale ale băştinaşilor. Este drept că cel puţin podul suspendat, cu o lungime de 450 de picioare, o înălţime de 230 şi pădurea din preajmă prezintă particularităţi unice. Pe pod nu trec cei mai slabi de înger, iar senzaţia, pentru mine cel puţin, a fost grozavă şi datorită legănării serioase şi datorită înălţimii peste învolburarea de ape din afundul văii. În pădure, impresionanţi sunt brazii de peste 500 de ani şi arborii crescuţi din trunchiul

copacilor căzuţi, într-o simbioză uimitoare. Mă gândesc că, doar cu puţin efort şi un dram de

ingeniozitate, şi la Braşov ar putea fi amenajată o expoziţie pe vârful Tâmpa, pornind de la telecabină, cu peisajul superb de sus, cu o istorie a traseelor, a vechiului restaurant care a ars şi care ar trebui reconstruit şi folosit ca punct de observaţie spre oraş, de mare atractivitate.

În continuare, Nick m-a dus la Lynn Valey Canyon, un loc unde se află două cascade, apoi la


21

Suspansion Bridge, unde am trecut pe alt pod suspendat, de mai mici dimensiuni, şi la Deep Cove, un golf cu ambarcaţiuni, loc de plajă sau de şedere pe iarbă. Un câine s-a dat în spectacol sărind în apă după lemnele ce i se aruncau. Un alt loc ideal pentru adunat gândurile, cu oceanul strecurat între două culmi şi liniştea de nimeni tulburată, păstrată ca un trofeu.

La ora 18 m-a luat Viorel la noua lor locuinţă. În sfârşit, senzaţia de casă din occident. 4 dormitoare, două sus şi două jos, bucătărie, două grupuri sanitare, terasă înconjurată de brazi, mochetă peste tot, inclusiv pe scara interioară, zugrăveală în culori pastel, diferite de la o cameră la alta, aparatură de bucătărie modernă, toate utilităţile. Am vorbit, am mâncat cârnaţi făcuţi pe grătarul de afară, mi-a dat pozele făcute şi i-am dat alte trei filme să le facă. Mai târziu am trimis un mesaj părintelui Dragomir, ca să-i spun că ilustraţia muzicală la spectacolul de la biserică o va face Viorel şi să-l întreb dacă, în aceste condiţii, mai rămâne valabil spectacolul. Mai târziu, după ce ne-am jucat cu Lucas, cel mic, am rămas să vorbim amândoi şi i-am dat telefon Vioricăi. S-a bucurat, cu blândeţea şi pacea ei obişnuită. Am vorbit de salariul care încă n-a venit, de Titus pe care îl voi vedea. Ştiam că asta era o veste aşteptată şi îi încarcă sufletul. Am promis să o ţin la curent, să-i mai scriu. Ne-am culcat la 12,30. La 6,30 trebuia să ne sculăm. Viorel cu Anca aveau, de la ora 8, 12 ore de muncă voluntară la sala de gimnastică în care se antrena fata. Sâmbătă, 31 mai, 2003, Vancouver

Pentru mine este clar deja, deşi abia mi-am început periplul canadian, pământ pe care mă aflu pentru prima dată: aşa după cum spun toţi, indiferent de generaţia din care fac parte şi de cât de mult timp a trecut de când au devenit cetăţeni canadieni, românii continuă să se simtă străini şi să fie catalogaţi ca atare. Prea mulţi din această a doua generaţie trăiesc încă, după ani buni de la „descălecare”, într-o stare de incertitudine. Unii s-au apucat de cursuri noi sau şi-au reluat studiile din ţară, nerecunoscute pe aici decât după alţi ani buni de muncă. Cu toate că sunt posesorii unor diplome, mulţi dintre ei nu-şi găsesc de lucru în specialitate, continuă să fie administratori de blocuri, vânzători sau spălători de vase, atunci când găsesc şi astfel de job-uri care nici ele nu-i aşteaptă pe români ca pe singurii lor practicieni. Nick îmi vorbea de un român, istoric şi filolog prestigios, care în lipsa unor posibilităţi de a-şi practica meseria, s-a retras într-o mică localitate şi se ocupă cu tăierea pădurilor. Sunt şi alţii care, sătui de atâta căutare zadarnică, sunt hotărâţi să se întoarcă în ţară. Unii, şi ei destul de mulţi după câte intuiesc, s-ar întoarce, dar le e jenă de reacţia celor din ţară, nu vor să revină ca nişte înfrânţi. Ei se laudă faţă de rudele din ţară, atunci când vin în vizită, cu standardul de viaţă la care au ajuns când, de fapt, sunt aproape muritori de

foame sau deţinători ai unor activităţi umile, deşi se tot trâmbiţează că nici o muncă nu e ruşinoasă. Chiar şi pentru cei care au un loc de muncă, situaţia nu este stabilă. Poţi să te vezi dat la o parte oricând. Instablitatea este o regulă generală, acceptată de voie, de nevoie. Şi angajarea este dificilă, pentru că nu se face neapărat pe seama meritelor personale şi profesionale. Nepotismul este şi pe la ei în floare, iar un post bun este ocupat, mai întâi, de cunoscuţii conducerii, apoi de cei ai personalului. Abia la urmă ai o şansă, tu cel venit fără nici o recomandare. Din aceste cauze, nici locuinţa nu este una stabilă. Deseori, oamenii se mută din diverse motive. Fie că trebuie să fie mai aproape de noul serviciu, aflat la o distanţă considerabilă de oraşul propriu-zis, fie că se caută o locuinţă cu o chirie mai mică, fie că sunt obligaţi să se mute de către băncile unde şi-au făcut împrumuturi pe care nu le mai pot onora, în lipsa unui loc de muncă. Aceste situaţii frecvente generează depresii şi îngrijorător de multe divorţuri între români. De altfel, încă paradoxal pentru mine este că oraşul Vancouver, cu toată frumuseţea lui, spaţiul imens, aerisit şi lipsit de constrângeri pe care îl are, este în fruntea unui top naţional al numărului de persoane trecute în categoria depresivilor.

Unii români s-au obişnuit cu instabilitatea, alţii însă, dintr-o nevoie de sprijin, se gândesc tot mai mult spre casă. Când vin să viziteze ţara iau aerul turiştilor fără griji, iar la întoarcere critică vehement lipsa de civilizaţie, pentru ca, la câteva luni, ţara aceea îndepărtată, murdară şi supusă sărăciei să fie din nou principalul subiect al înduioşătoarelor aduceri-aminte.

Ne-am sculat, am mâncat ochiuri. Viorel mi-a făcut şi sendviciuri pentru mai târziu, când urma să mă duc la Eurofest. Am ajuns la Gabi. Cu Viorel sigur că mai trebuie să mă întâlnesc până la plecarea spre Toronto. La Gabi m-am culcat până la 11, apoi am repetat textul stând în pat. La ora 12,30 a venit Nick, cu care am plecat la biserica Sfânta Treime, unde urmează să joc mâine. Condiţii bune, sonorizare perfectă. Voi juca jos, în faţa scenei, pentru a fi mai aproape de oameni. De aici, am plecat la Eurofest, în spaţiul Centrului scandinav. 24 de ţări europene îşi făcuseră stand, fiecare


22

etalând specialităţile lor culinare şi participând, pe o estradă în aer liber, la realizarea unui program artistic.

Românii sunt bine reprezentaţi la stand. La mâncare erau de departe cei mai căutaţi. Se făcuse şi coadă considerabilă la mici. 4 mici cu cartofi prăjiţi, muştar, ketchup şi salată costau 5 dolari. Românii aveau separat şi un stand al centrului Comunitar. Nick a vândut vreo trei cărţi şi a făcut înscrieri la cercul de pictură. Programul artistic al românilor, printre cele mai bune. N-am înţeles de ce o fată în clasa a X-a, violonistă, a cântat separat de restul programului românesc. Probabil pentru a umple un gol între ţările participante. A cântat o adaptare după Rapsodia lui Enescu. Punctul cel mai bun calitativ a fost corul lui Cătălin Ursu, care şi-a lucrat oamenii aproape de o prezentare profesionistă, cu un repertoriu european cultivat. A mai fost un grup de cinci perechi de dansatori care s-au străduit, dar cam atât. Muzica era din Dumitru Fărcaş pe CD.

Spre seară am fost cu Gabi la cumpărat fructe şi pâine. Îi luasem de la Eurofest o porţie de mici pe care i-a mâncat imediat.

Mâine am două spectacole. Va fi bine! Până atunci, încă o secvență din spectacolul meu de basme: Scenariu 3 Ilustraţie sonoră de trecere. Din valiză, interpretul scoate un şoricel de pluş şi începe să rostească povestea următoare :

Ce-nseamnă să fii mic, neştiutor. Trăieşti în lume fără griji, nu-ţi pasă. Oricum ar fi în viaţă, greu, uşor, Aproape sau departe de-a ta casă. Astfel de trai avea un şoricel. El într-o zi porneşte la plimbare. De griji şi rele nu ştia defel, Iar lumea pentru el i-atât de mare. De obicei el se aventura Până la poarta mare a grădinii. Aşa l-a învăţat măicuţa sa, Să nu dea faţă-n faţă cu vecinii. Umbla o vreme singur prin ogradă, Văzu cam tot ce-n curte-i de privit, S-a-ntors apoi la mama să nu creadă Că a păţit ceva şi-a povestit : - Văzui în curte două animale. Unul din ele fioros privea, Iar celălalt, ce mai la deal la vale, E blând şi leneş şi-ntr-un colţ dormea. Mama l-ascultă mândră, fericită, Că fiul ei acuma are treabă

Şi află cât e lumea de-nsorită. De cele două fiare îl întreabă.

- Cel fioros – începe şoricelul – Se plimbă şi nu-i pasă, ţanţoş este. Ochi bulbucaţi, c-aşa îi este felul, Ciocul, ca un cârlig, îi dă de veste. Pe lângă mine el când a trecut Crunt a răcnit. Nu ştiu ce-avea să spună. - Acela e cocoşul, a-nceput Să-i spună mama. Să nu-ţi fie frică. - Ei, celălalt sta tolănit la soare, Cu părul mătăsos şi ochi gălbui. Dădea din coadă. Pentru mine oare ? Eu, fericit, priveam în ochii lui. L-a ascultat bătrâna care ţine Să-l certe, c-a văzut lumea în van. - Prostuţule – i-a spus – ascultă bine Acela-i chiar duşmanul de motan. Ilustrație muzicală de trecere. (Va urma)

vârsta de aur vorbeam despre cărţi cu trufie, erau prada atâtor zile şi nopţi, iar noi, vânătorii, trăiam doar în munţii celorlalţi, împuşcând secundele, cu luna în ochi, poate cădea şi zăpada pe-atunci, poate ploua ori veneau ceţuri din lumea aceea văzută doar prin oglinda lunetei; eram sus, eram dincolo, contau prea puţin lanţul şi biciul, porunca legării de concret. într-o zi mi-ai adus o carte fără cuvinte şi-am râs, de pe filele albe lumina se scurgea încet, ca un plâns, ca o ploaie de toamnă, nu credeam că voi scrie acolo vreun vers, nu credeam în fluturii negri şi-n semnele de la naştere - cartea fără cuvinte murea în pocnetul puştilor de vânătoare, prada noastră de zile şi nopţi se schimba în nimic. Valeria Manta Tăicuţu


23

JOSÉNILTON SOARES SANTOS

,,România face deja definitiv parte din

viața mea” sau

Cel mai român dintre brazilieni are discipoli în îndepărtata Bahia

Jocénilton Soares Santos, un tânăr brazilian de

36 de ani, născut în Salvador, capitala statului brazilian Bahia, a făcut studii istorice și este poet și producător de filme documentare. După ce l-a întâlnit (“nu întâmplător”, spune el) pe renumitul Ático Vilas Boas da Mota, profesor universitar brazilian, apreciat și profund cunoscător al culturii și literaturii române, în timp ce tânărul producea un documentar despre editorul Vitor Alegria – el însuși foarte interesat de țara noastră – , Jocénilton a avut revelația României. A realizat de atunci un foarte reușit documentar chiar despre Ático, supranumit de cineva “cel mai român dintre brazilieni”, studiază și citește tot ce poate găsi în legătură cu subiectul care începe să-l pasioneze. În acest sens, biblioteca mentorului său și Fundația înființată de acesta în localitatea Macaúbas, Bahia, sunt inepuizabile.

Dar Jocénilton Soares nu se mulțumește numai să acumuleze: el și promovează, în măsura posibilităților sale, cultura română, scriind săptămânal într-un blog (zaramanaz.blogspot.com/2015/05/a paixão-de-eminescu.htmail) unde, pe lângă tema care îl preocupă preponderent, își publică și versurile, ,,cu multă modestie, dar cu destul entuziasm”, după cum mărturisește. Din producția sa poetică publicăm mai jos, în traducere, trei scurte poeme, a căror sursă de inspirație este de prisos să o mai indicăm. Aşadar:

Lui Dio Cassius (istoric al războaielor dacice) Pe vechile drumuri de la Arcidava, Berzovis și Tibiscum Au respectat toată tradiția ancestrală a toponimiei Și a fidelității daco-romane, În familia lui Diales, În inscripții latine Și în puritatea anticelor lor denumiri. Maestrului Nicolae Grigorescu Menținând patina timpului În gesturi, priviri și surâsuri, Maestrul român ne-a impresionat și a dat viață Madonelor sale câmpenești, Femei-copile Mândre și vioaie, Pline de culoare și viață, În tradiția Barbizonului, În priveliști native, Încărcate de farmec și poezie, Fie ele Țărănci sau Bătrâne. Româna unitate* Sub egida Credinței, a sângelui, a grâului Și înarmați cu săbii curbe, Aripă a cohortelor dace, Urmași ai legiunilor, Ai lui Deciballus și Dida, Intonează strigăte de război Într-un cor de o sută de mii de voci, De patru secole tot amânat. Proclamă la pacea de la Versailles Și în vechiul vis al lui Mihai Viteazu Unitatea poporului român! * Omagiu unificării statului român, proclamată în ziua de 1 decembrie 1918. Prezentare şi traducere din portugheză de MICAELA GHIŢESCU


24

Din poezia lumii

Vasili MAZURIN (1872–1939)

În traducerea şi prezentarea lui

Leo BUTNARU

Care ar fi motivele din care o parte din textele lui Vasili

Mazurit sunt încadrate avangardismului? – se întreba Ghennadi Ayghi, dat fiind că, în mare, poezia acestuia e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârşitul vieţii, Mazurin s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare „îndrumându-l” Walt Withman, de creaţia căruia, precum se ştie, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea acelaşi Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta şi „împrejurimile” (dar şi împrejurările) în care s-au manifestat şi alţi autori, angajaţi şi ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceştia a fost şi Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi. Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învăţători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăţia vieţii” (1926). *** Am visat Că sunt în mormânt. Viaţa se revarsă larg: Ba se înalţă Mai sus de stele, Ba se lasă în hău… Pretutindeni e luminos. Mi-e bine. Nu vreau să revin în lume: Lumea e o roată de olar Pe care sunt modelate păpuşi… La ce mi-ar trebui păpuşi, Când eu creez viaţă? 14.VI.1924

Bufniţa Bufniţa mă privi Cu ochii ei mari Şi ţipă. „Ce ţi-e?” O întrebai. Ea privi iar spre mine, Ţipând din nou. Ochii ei mari Negreau peste ai mei Întrebător: „De ce am fi daţi noi Pe această lume? Tu şi eu? Tu pe pământ, Eu pe creangă… Dar ce ar însemna Noi amândoi?” Capul bufniţei se înălţă. Ochii îi luciră Întru-ntâmpinarea nopţii Şi iarăşi întrebară lumea întreagă: „De ce am fost dată?” 18.VI.1924 *** Secerişul încă nu e pe terminate. Nu e timpul număratului de snopi. Veniţi după mine, secerătorilor, – Mai e mult de muncă, Nu e timp să ne tragem sufletul. Ne vom afunda până peste cap În aurul pâinii, Pentru ca cei ce ne vin din urmă Să vadă doar pâinea Şi să nu ne vadă pe noi. 22.VII.1924 *** Voi veţi vedea Zori, curcubeie Şi miliarde De născute şi nenăscute

Stele. Oare asta nu ar fi mai bine? Acolo nici foamea nu te încearcă… 22.VII.1924 *** Izvorul vede în vis un nouraş; Nouraşul – luna plină; Luna – soarele; Soarele – o stea dublă. Pe furiş, steaua Priveşte cârlionţii pruncului Şi îşi zice: „Eh, dacă ar fi în focul meu Mintea lui ce se înfiripă, creşte…”


25

19.VII.1924 *** Ziua întreagă dementul Pluti pe mare, – Pescuia soarele din apă. Obosi… Se întinse pe nisipul ţărmului, Izbucnind în râs, de fericire: În inima lui ardea soarele. La fel şi eu – uneori Zadarnic chem bucuria… Ea vine fără a fi chemată, Când îi vine. 7.XI.1924

*** Îl aştept pe cel scump, iubit. Uşa se deschide. Intră cel antipatic Şi îmi întinde mâna a salut. A, iată-l pe el. Cel mai scump şi mai folositor! 11.XI.1924

*** Iar bucuria arde Şi tot arde În inima mea. Drăguţule firicel, lăstăraş, Nu ţi-e bine în Gunoiul meu… Dar mulţumescu-ţi: Mie mi-e bine Cu tine. 14.XI.1914 *** Ţipă el despre ceva, Copilul… Dimineţile El ţipă totdeauna. Bineînţeles, Ţipă despre VIAŢĂ: Cineva i-a luat Bucuria – El ţipă. Iar bucuria copilului E totdeauna viaţă. 19.XI.1924 *** E noapte sau zi? Bate inima Sau tremură struna? E vis sau realitate? Nu ştiu… Dar e bine, nu? Gânduri luminoase plutesc Şi eu plutesc împreună cu ele. 22.XI.1924

*** Munca şi cântecul! Ea pătrunde în adânc, Spre rădăcina Ce hrăneşte. El se înalţă În azurul cerului Ce bucură. Împreună fiind – Un minunat arbore. În atelier Urmaşii lui Isaia şi ai lui Iuda Lucrează împreună Cu urmaşii lui Skovoroda şi Maliuta, Deopotrivă minunaţi fiind, Deopotrivă demni De o coroană din rezede. 11.XII.1924 Pentru A.E.M Ai dreptate, porumbiţo: Numai sub pană albă Se pot naşte albi puişori, Care se înalţă, Spre-a reveni cu soare pe aripi. Rămâi şi mai departe flacără Ce naşte stele. Când ele revin din înalta-le plimbare, – Nu fumega, Ci primeşte-le În imensitatea Atotcuprinzătoarei lumini. 30.I.1925 După lectură din Walt Whitman Norul din cerul albastru – eu sunt. Eu sunt – fir de iarbă pe margine de drum, Cal, cerşetor. Câine, şarpe, porumbel, Vânt, soare – Totul – eu sunt. Eu sunt caritate şi ură, Viaţă şi moarte. Astfel mi-e dat să trăiesc, Trăgând în sufletul meu Întregul univers Şi împroşcându-mă Prin universu-ntreg. Însă chiar imens şi necuprins fiind, Eu sunt totuşi mic Chiar şi atunci, Când sunt zeitate. 15.II.1925


26

Șerban TOMŞA

Ce se poate discuta cu Johnny Depp Nimic nu se compară cu norocul de a putea asculta vorbele înţelepte ale unui om simplu, care-ţi spune verde-n faţă ce crede el despre una şi alta. Ăla e negru, ăla e alb. Ăsta e prost şi ălălalt tot aşa. Mamă mă-sii! Nu-mi place filozoful ăla cu barbă care apărea la televizor. Parcă e răţoi dăşălat! Şi să ştii că eu am nas de vulpoi: ce nu-mi place mie n-are niciun chichirez. Iar tu fă bine şi aranjează-ţi curtea şi casa! Fă ca mine, mută gardul şi fă-ţi o boltă de viţă! Şi mai lucrează, dracului, şi tu pământul de pe loturile alea din Fânării, că te-a luat la ochi toată lumea că eşti puturos! Vrei s-ajungi de râsul curcilor? Păi, asta e atitudine de om serios? Şi ce înseamnă purcoaiele alea de cărţi? De ce nu le aranjezi şi tu, ca omul? Da', fiindcă veni vorba, uite aici o listă dă la nepotu-meu. Dacă poţi, te roagă să-i împrumuţi şi lui nişte volume d-astea, d-ale tele. Mie, să ştii, îmi place să împrumut cărţi. Şi le şi citesc! Mai acu' doi ani, îmi dăduse Vasile o carte frumoasă rău! M-a uns la inimă când am citit-o şi m-am decis să nu i-o mai dau îndărăt. Mă tot întreba el : „Bă, când îmi dai cartea aia?”. „Ai, bă, răbdare s-o citesc şi eu, că n-oi crăpa!” Până a uitat prostu' tărăşenia. Da, vezi că şi eu am fost pămpălău, că nu m-a răbdat inima să nu împart bucuria cu altcineva şi i-am zis lui Costică: „Bă, Costică, să ştii tu ce carte frumoasă am citit eu…”. „Zău? s-a mirat Costică. Mi-o dai şi mie s-o citesc şi eu?”. „De ce să nu ţi-o dau? Da' mi-o înapoiezi repede! Că şi cărţile are stăpâni”, i-am zis. „Mai încape vorbă?”, s-a posomorât Costică. Numai că Vasile s-a dus pe la Costică taman când ăla citea la carte. „Aaaa, a zis Vasile, asta e cartea mea ! Dă unde o ai?” „Dă la Mitică”, a zis Costică. „Dă-o încoace!”. Şi Vasile i-a luat cărţulia şi a plecat cu ea. Şi uite aşa am rămas ca prostu', fără frumuseţe de carte! Mi-a plăcut cum vorbea omul. „Fiecare să-şi poarte portul şi să vorbească pe limba lui”, spune un personaj dintr-o carte de Marin Preda. Dar mai sunt şi alţii care se

comportă natural. Nişte români, lăutari vestiţi, se lăudau într-o emisiune tv că sunt prieteni cu Johnny Depp. Au filmat cu el, au împărţit terciul şi necazurile de artist. ─ Ce fel de om este Johnny? îi întreba o fătucă. ─ Aaaaa, păi, e un băiat valabil! Nu e încrezut, nu-şi dă aere şi se poartă aşa, modest, ca un om dă rând. ─ Vorbeaţi cu el des? ─ Sigur, în fiecare zi. ─ Şi ce-i spuneaţi? Nişte snobi ar fi bolborosit ceva despre viziune regizorală şi mofturi în legătură cu originalitatea scenariului. Dar ăştia, nu. Oameni dintr-o bucată. Băieţi de băieţi. ─ Ne duceam la el şi îi ziceam : „Dă-ne, bă, Johnny, şi nouă o ţigare!” ─ Şi Johnny ce spunea? ─ Păi, ce să spună? „Ai, bă, că vă dau!”. Şi se căuta prin buzunare. Timpul este reversibil sau despre Toma, salvatorul O idee pentru uzul studenţilor de pretutindeni: frecventarea tuturor cursurilor dăunează grav sănătăţii. Era un profesor la prelegerile căruia mă duceam mai rar. În primul rând, nu erau cursuri, ci un amalgam de înjurături, poante porcoase şi evaluări aiuritoare ale studenţilor. După ce răsfoia câteva file din cursul său, drăcuind copios noţiunile lingvistice, magistrului îi venea de fiecare dată poftă să ne scoată la tablă, în faţa întregului amfiteatru. Nu conta ce te întreba. Cert era că te făcea prost laolaltă cu maică-ta, cu taică-tău şi, în general, cu toate neamurile. Restul nu mai contează.

Eram în anul al doilea de studii. Într-o zi, am dat nas în nas cu el, pe holul facultăţii, când tocmai aveam de gând să chiulesc de la spectacolul pe care el urma să-l monteze, ca de obicei, în Bălcescu. Am vrut să iuţesc pasul, dar m-a agăţat rapid.

─ Stai puţin, m-a strigat el. O sfeclisem.

─ Bună ziua, am spus, plin de respect. ─ Te faci că nu mă vezi, ai? Şi treci atât de rar pe la noi! ─ Păi... ─ Dumneata eşti Toma şi ai terminat facultatea acum cinci ani! ─ Da, sigur! m-am entuziazmat eu. Chiar Toma sunt! Ce memorie formidabilă aveţi! ─ Tot la Informaţia Bucureştiului lucrezi? ─ Din păcate, tot acolo, am zis, cu un aer dezamăgit. ─ Lasă, bă, că e bine! Dă-i înainte, că-mi place cum scrii! Şi nu ne uita nici pe noi, că de!... Mi-a strâns călduros mâna şi s-a îndreptat către amfiteatru. ─ Ai văzut ce ţinere de minte am? mi-a mai strigat de departe, întorcându-se vesel, din mers, către mine. A trecut timpul, am terminat facultatea, iar după trei ani m-am prezentat la examenul de definitivat. Discutam pe hol cu un fost coleg de cămin, foarte drag mie, încă student pe atunci. Amicul îmi spunea despre o carte


27

recent apărută că ar fi rahat cu apă rece. Râdeam. În momentul acela, lângă noi s-a oprit vajnicul profesor. ─ Pe dumneata nu te cheamă Toma? m-a întrebat el, sever. ─ Da, Toma sunt! am zis, amintindu-mi fulgerător de tărăşenia de odinioară. ─ Nu eşti student în anul al treilea aici, la noi? ─ Ba da. ─ Şi de ce, mama dracului, nu vii deloc pe la cursuri şi chiuleşti ca un golan? ─ Hă, hă, hă, hă, hă, hă! ─ Să ştii că dacă mai lipseşti o singură dată, te las repetent! Şi nu mai râde ca idiotul! Acul şi crocodilina Odată cu înmulțirea oamenilor imuni la ideea de cultură, asistăm și la o invazie virală fără precedent. Prin spitale există adevărate culturi de bacterii rezistente la cele mai puternice antibiotice. Pacienți care se internează, zâmbitori, pentru analize ori pentru vreo luxație ies pe poarta spitalului în sicriu, deveniți peste noapte adevărate bombe biologice. Poate numai Crocodilina, viitorul medicament sintetizat dintr-o proteină aflată în sângele crocodilului, va putea să echilibreze cumva ostilitățile. Dar ceea ce se petrecea în urmă cu numai câteva decenii pare acum curată ficțiune.

Las la o parte amintirile pe care le am despre bătrânii care povesteau cum părinții lor, întorși de pe front grav bolnavi, își extrăgeau singuri lichidul din plămâni cu ajutorul unor ace de cusut. Dar și medicamentele aveau parcă efecte mai puternice. Copil fiind, am alergat, într-o vară, cu bicicleta până am simțit că-mi iau creierii foc. Și atunci am scos o ciutură de apă rece din fântână și mi-am cufundat capul în ea ! Când eram pe punctul să-mi dau duhul - ajunsesem să nici nu mai văd ! -, maică-mea m-a vindecat cu trei tablete de Penicilina V. Pe urmă, prin facultate - adică mai ieri ! -, am auzit lucruri care m-au lăsat cu gura căscată. Internat într-un rând în Spitalul Studențesc, vorbeam cu un argeșean care îmi povestea că în sat la el exista un felcer care avea un mod foarte original de a-și trata bolnavii. Specialistul te întreba: ─ Unde te doare, mă? ─ Aici! Și îi arătai burta, gâtul, piciorul sau spinarea. Iar el îți făcea o injecție chiar în locul indicat. Te vindeca pe loc.

În momentul în care tovarășul meu de suferință a ajuns în acest punct al relatării, în discuție a intervenit un congolez micuț, fragil, bâlbâit, care trăsese cu urechea la dialogul nostru. ─ Eeee, a zis africanul, la noi în sa...sat era un doctor foa...foarte nervos. Dacă nu-ți dă...dădeai repede pa...pantalonii jos, îți fă...făcea injecția di...direct pri... prin pa...pantaloni!

Cea mai tare secvență mi-a fost însă relatată de Geo, prietenul și colegul meu de catedră. În Sârbeni, localitatea sa natală, a trăit până mai deunăzi un fel de spițer care scotea măsele, tămăduia felurite boli și făcea injecții. I se spunea Jidanu. Dacă doreai, îți scotea și cinci măsele la o singură ședință de tratament. Avea o singură seringă și un singur ac pe care îl purta înfipt la reverul hainei de câte ori ieșea la cârciumă. Era un ac rezistent, nu glumă, dar se bontea și el după atâtea împunsături. Proprietarul obiectului nu se descuraja defel și îl ascuțea periodic la polizorul unui prieten. ─ Bă, Gheorghe, striga el din poartă, am nevoie de ostromentu’ ăla al tău. Mi s-a tocit iar suliţa! Ai, nu fi târtan, că dau o vodcă! Cum mă jefuiesc piticii Sunt doi. Unul e chelbos și cu o barbă neîngrijită. Celălalt, păros ca un pui de urs. Apar, în vârful opincilor, imediat după ce eu am terminat, în somn, ultimul om de zăpadă. Se știe că fac momăi de nea pentru fiecare femeie cu care m-am plimbat și pentru toți prietenii cu care am băut vodcă rusească. Piticii șușotesc trei secunde și se vede că sunt dintre aceia care, dacă le întinzi o mână, îți taie și brațul și dup-aia îți încasează pensia de handicapat. Scot repede niște traiste mari și îmi fură mai întâi zăpada din curte. Apoi încep să să cărăbănească în sacii lor ființele de omăt care dau să scape, dar nu pot fugi, fiindcă, potrivit tradiției, nu le-am făcut și picioare. Piticii se scălămbăie și, de bucurie, scot niște limbi roșii, șerpești. Amestecă de-a valma bulgării albi cu mersul Emiliei și mă jefuiesc de poemul pe care un poet mi-l dedicase cândva și de mirosul vinului fiert pe care îl beau doi unguri, la etajul al treilea al blocului D, din Complexul Studențesc Grozăvești. Nu-i întreb niciodată pe micuți de ce fac asta. Nu sunt curios din fire. The Gogu Pe vremea adolescenţei mele fericite, când nu mă gândeam defel la un viitor trist şi rău, trimiteam poezii unor reviste literare. Mi se răspundea la Poşta redacţiei sau mi se publicau unele texte. În Bolintin Vale, la colţul bisericii, cel dinspre şcoala generală, era un chioşc de ziare. Ţin minte şi acum figura binevoitoare a vânzătoarei, o doamnă brunetă, surâzătoare. Cumpăram nerăbdător publicaţia şi frunzăream paginile atent, copleşit de emoţie. Nu voi uita nicicând ce fericire m-a cuprins când mi-am văzut primele poeme tipărite. Niciodată, după aceea, nu m-a mai încercat o asemenea stare de spirit.

Îmi aduc aminte de numele multor scriitori şi persoane publice de azi care scriau poezii şi cărora Geo Dumitrescu, Alex Ştefănescu şi Gheorghe Tomozei le răspundeau la Poştă sau le tipăreau producţiile. Unul dintre poeţii de atunci este astăzi miliardar în euro şi


28

proprietarul unor posturi de televiziune. În fine, la sfârşitul rubricii respective era o listă lungă cu aspiranţii la gloria literară care erau refuzaţi uneori politicos, alteori în bătaie de joc. Pomelnicul era încheiat invariabil de un oarecare The Gogu. Tot pe atunci, întâmplându-se să particip la o olimpiadă de limba şi literatura română organizată la Buftea, am intrat în sala de clasă în care fusesem repartizat şi m-am aşezat pe locul indicat. Am ridicat ochii şi nu mare mi-a fost mirarea când am văzut scris pe tablă, cu majuscule supradimensionate, THE GOGU. Priveam şi mă minunam. Iată, îmi spuneam, faimosul The Gogu îşi are culcuşul pe aici, pe undeva. După câteva momente, pe uşă a intrat un elev înalt, mustăcios, care s-a îndreptat către tablă şi ne-a spus, privindu-ne vesel pe cei din bănci şi arătând către inscripţie : ─ Eu sunt The Gogu. Eu! Şi s-a împuns încântat, cu arătătorul mâinii drepte, în piept. A ieşit agale pe uşă. După ce am rezolvat subiectele, m-am îndreptat către ieşire, buimac de foame şi de oboseală. Pe hol, o mică busculadă. Un profesor mai în vârstă îl ţinea pe The Gogu de o ureche şi rostea o predică, porcăindu-l bine pe băiat. Am înţeles că The Gogu fusese prins în timp ce fuma la toaletă, împreună cu nişte colegi. Băiatul ţinea capul plecat, dar se vedea bine că se amuza de situaţia în care se afla. I-am mai văzut numele de câteva ori la Poşta redacţiei. Cu acelaşi răspuns : Ne pare rău, deocamdată, nu. Apoi n-am auzit niciodată nimic despre el.

Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineaţă

Moartea este un domn distins pe care îl găsesc uneori, către dimineaţă, aşezat pe marginea patului meu. Nu ne spunem mare lucru. Flecărim despre beneficiile aduse organismului de legumele proaspete şi despre cât de rar sunt spălate maşinile în Danemarca. El fumează tot timpul şi îmi face, în răstimpuri, semne de complicitate, cu ochiul. E grăbit, fiindcă la uşă îl aşteaptă un alt domn, pare-se şoferul său. În poartă staţionează un Lincoln argintiu, cu care proaspătul meu amic îşi conduce muşteriii, contra cost, prin cluburi de noapte. Ştiu că e proprietarul unei firme. Ceva matrimoniale, ceva funerare. E foarte ocupat. Dar nu pleacă niciodată înainte ca eu să adorm din nou. Mai târziu găsesc scrumiera plină şi o ultimă ţigară fumată numai pe jumătate. Masacrul inocenţilor Am ieşit vreo două-trei zile la plimbare, pe platoul înalt şi întins care domină localitatea. Aerul e curat, tare, ca la munte, iar câmpul nesfârşit e acoperit cu zăpadă. Atmosferă de basm. Sunt însoţit de doi băieţi care au cu ei şi un câine, luat "la plimbare". În realitate, îmi

mărturisesc ei, aproape toţi puştanii au câini de vânătoare cu care prind iepurii şi potârnichile care mai scapă de alicele vânătorilor. „Îmi place la nebunie, îmi zice un copil, când iepurele e prins, doborât şi omorât de câini”. De fapt, continuă el, urecheaţii fac infarct şi mor de frică. Celălalt îmi explică încercările potârnichilor de a scăpa atunci când sunt rănite: se îngroapă în zăpadă şi rămân nemişcate, încât nici nu-ţi dai seama unde se află cu adevărat. „Dar nu scapă niciodată”, îmi precizează el, zâmbind. Copiii au ochiul format. Ei îmi arată, la două sute de metri depărtare, un iepure care ne pândeşte îngrijorat de după nişte tufe de scaieţi. Câinele îl simte şi el şi dă să se repeadă, dar stăpânul său îl opreşte scurt – „Nu, Maxi!”-, din respect pentru mine, care am oroare de vânătoare şi îi cert aspru când aud că au manifestat cruzime faţă de un animal. Câte un stol de potârnichi se ridică în zbor, câinele vrea să le urmărească, dar este oprit de fiecare dată. „Nu zboară prea mult, îmi spun băieţii. Obosesc repede, se lasă pe zăpadă şi pot fi prinse cu uşurinţă”. Pe deasupra dă roată, cu aripi desfăcute larg, pândind micile zburătoare, un uliu păsărar. „Dacă le găsesc prinse în capcane, le jupoaie pielea capului şi după aceea le mănâncă. Mai întâi, creierul şi spinarea”. În stânga noastră, la trei sute de metri, mergând direct peste semănături, apare un alt băiat, însoţit de doi ogari. Fuge la fel de repede ca şi câinii săi, ne depăşeşte, încercuieşte linia orizontului, îl vedem în dreapta, apoi se pierde în spatele nostru, către apus. A parcurs şapte kilometri, ocolindu-ne, cât ai clipi. În depărtare se aud focuri de armă. Băiatul cu ogarii a dispărut. „Trebuie să ne întoarcem”, îmi spune unul dintre cei doi băieţi care mă însoţesc. „Dacă nu plecăm repede, îmi împuşcă ăştia câinele”. Locul în care nu mai eşti nimic Sunt momente ale zilei şi anotimpuri care te fac să te simţi alt om. Unii sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi. Altora le cresc aripi în nopţile de primăvară. N-am văzut pe nimeni să fie fericit la amiază. Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti şi să te răsfeţi precum un broscoi, în zilele de arşiţă, pe fundul unei bălţi răcoroase. Dar există, pentru fiecare, văgăuni în care eşti doar o entitate biologică, nemaiavând nici puterea de a respira.

Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului nostru dinspre răsărit. Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi


29

mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai niciodată în locul pustiu de la margine, unde nu creştea nimic.

Într-o după-amiază am ajuns întâmplător acolo, după ce plecasem în urmărirea unei mingi neascultătoare. M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a pământ uscat şi vechi. De la începutul lumii, adică de la ridicarea zidurilor, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi un prun, care se ridicase de acolo, se mutase aievea mai mulţi metri către ieşirea din spate a casei. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unui deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Părinţii nu mă puteau găsi. Niciun pericol nu mă păştea. Nimic care să mă scoată din ciudata stare de amorţeală în care am stat o jumătate de zi.

Brusc, o spaimă cumplită a urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la aerul dens şi limpede de dinainte, cu oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu pisici zburdând prin ierburi şi mai ales cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi fetele, pentru a pescui raci şi peşti mici, cu coşurile confecţionate din răchite? M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă printre flori, uitând de minge şi de promisiunea unui repaus fără sfârşit. Un mare om

Într-o seară de septembrie am fost smuls de la calculator de doi cunoscuți care m-au dus, mai mult cu forța, pe proprietatea unui prieten comun, pentru a cunoaște un mare om. Era vorba de un muzician celebru, al cărui nai se auzea cândva pe toate posturile de radio din lume, dar care a fost declarat falit în Franța și a fost nevoit să se reîntoarcă pe plaiurile Dâmboviței. În rarele mele incursiuni prin București îl zărisem întâmplător, de vreo două ori, pe la Piața Veteranilor (sau Gorjului?), plimbându-și mutra cenușie și deprimată.

Gazda își așezase musafirii la o masă lungă, pusă în curte sub niște arbori aflați încă în vegetație. Marele om stătea în capul mesei. În celălalt capăt, se lăfăia un tânăr blond și simpatic despre care am aflat că era directorul unei filarmonici. Fiecare dintre cei doi era însoțit de câte o fată drăguță, apropiată de vârsta majoratului. Pe de lături, amicii amfitrionului nostru se

cinsteau cu vin, aruncând priviri admirative asupra geniului care bea, evident, doar apă minerală. Marele om s-a ridicat și m-a întâmpinat cu efuziune. M-a luat în brațe, m-a pupat și mi-a strâns mâna. M-am așezat în apropiere, am refuzat băutura și, auzind ce debita muzicianul, am căutat să-mi țin gura. Marele om îi înjura de zor pe țigani și pe evrei, aprobat cu entuziasm de ceilalți. Mai puțin de directorul de filarmonică, preocupat să-și sărute tovarășa. Pe urmă, zeul pogorât printre muritori a început să vorbească despre tunelele și sanctuarele dacice din Bucegi, despre sfârșitul lumii în 2012, când Pământul își va opri rotația, temperatura va scădea cu nu știu câte sute de grade, viața va dispărea și abia după aceea planeta noastră va reîncepe să se învârtească, dar în sens invers. Mă simțeam penibil, nu știam încotro să-mi îndrept privirile, în vreme ce amicii se mobilizau să-și umple paharele. Tânărul blond a observat panica mea și a căutat să mă liniștească, făcându-mi semn cu degetele la tâmplă, că adică să nu iau în serios ce spune naistul, fiindcă nu e în boii lui. Blondul mi-a dat și o carte de vizită și am văzut că avea un nume evreiesc.

Văzând că n-am de gând să mă „afirm” cu nicio idee și că voi rămâne mut, ca prostul, până la sfârșit, un intelectual din localitate, fost elev de-al meu, a simțit nevoia să mă laude și i-a spus marelui om că sunt un romancier consacrat, recunoscut la nivel înalt, că ei se mândresc cu mine etc. Muzicianul s-a încordat brusc, s-a făcut vânăt la față și am simțit că îmi poartă pică. Din momentul acela nu mi-a mai dat nicio atenție. I-a mai drăcuit pe evrei vreo trei minute, apoi s-a oprit și le-a spus celorlalți, pe nerăsuflate, cu ură: - Am scris și eu șapte volume de versuri, patru de nuvele și șase romane!

Cu alte cuvinte, ce scrisesem eu era nimic pe lângă impresionanta cantitate de capodopere literare concepute de el! Plus că era, știa toată lumea, un incomparabil compozitor! A fost singurul moment când cei de față nu prea i-au dat crezare. Se vedea după privirile lor, lucind a neîncredere.

A venit și momentul plecării. Marele om și-a luat rămas bun de la toți, dar pe mine m-a ocolit cu dibăcie. Numai un ghiont sănătos al tânărului blond și frumos (se ridicase în picioare și am observat că era și înalt) l-a făcut să-și aducă aminte de persoana mea și să mă ia din nou la pupături, adresându-mi, zgomotos, niște laude pe care nu le-am înțeles bine.

În timp ce musafirii se îndreptau către poartă, am rămas năuc, privind în urma lor, cu gura căscată și cu mâinile atârnându-mi pe lângă corp. M-am închinat. După ce gazda s-a întors, l-am întrebat: - De ce îi înjura, mă, X pe evrei ? Directorul ăla de filarmonică, prietenul lui, nu este evreu? - Bineînțeles că e. Dar dă-l în pizda mă-sii, ce, el nu e țigan? (Din volumul Supraveghetorul și alte povestiri)


30

Florin COSTINESCU

Discobolul lui Myron Ispitit până la ultima fibră, îndrăgostit de linia orizontului, Discobolul… Încordat, cu trupul arc vibrând, el o adulmecă precum un animal înaintea saltului asupra prăzii; linia orizontului îl provoacă cu cât pare a-i spune: „Hai, îndrăznește!” O cercetează atent cu privirea, ca pe o femeie întinsă, goală, în iarba vălurită de răsuflarea calmă a depărtării... Linia orizontului poate fi chiar trupul femeii venind spre tine, îi spune, atingându-l, o adiere neașteptată; Discobolul ar vrea s-o surprindă ridicându-se, înălțându-se pe vârful picioarelor, spre a culege fructele văzduhului ce îi veghează odihna, ar vrea s-o vadă aranjându-și părul năvălindu-i pe umeri în oglinda pe care i-o întind mâinile zorilor... Și, deodată, teama de a o răni, de a-i reteza trupul, însângerându-l, mai puternică deveni decât dorința de glorie... Din clipa aceea, nemișcat i-a rămas brațul cu care trebuia discul să-arunce

peste anotimpurile lumii... Nu a știut că marele Myron, pe lângă frumusețe și forță, îi hărăzise și o inimă... (sept.2014) Arlechin Târzie ora, ca un cearcăn, pe chipul zilei în declin, pe scena altădată plină, mai joacă doar un arlechin, N-are nevoie de scenariu, de autori divini în har, mulţimea aplaudă-n neştire, și iese-n brânci prin Sărindar, O voie bună, de ospiciu, culoare dă orei de-acum, deasupra însuşi arlechinul zeu nou, al timpului de scrum... Ceasul din turn, stampă Somnolent, obosit, taciturn, bate ora exactă ceasul din turn, şi-o aruncă în urbe peste triluri şi punţi, peste ziduri roase şi frunţi, catapultă e ora, bing-bang, bing-bang, intrând prin ferestre în case de rang, în obscure, pitoreşti domicilii, cum încă se văd şi azi prin sicilii, şi ora perfidă loveşte în plin, parcă ar fi capul unui vechi rasputin, în cearcănul ei adormiră prin veacuri, domniţe-n dantelă curtate de fracuri, umbre pe ziduri, muzici febrile, tropot de cai, lumini de feştile, de sute de ani trecerea ei, pârjoli, fără număr, bărbaţi şi femei, prin paturi abrupte, prin divane fierbinţi, sub sfâşiate cearceafuri scoase din minţi, altădată urcă ostaşii pe cai, petrecând-i la luptă-n alai punându-le scuturi în mâini şi-n raniţe sare şi pâini. Somnolent, obosit, taciturn, bate ora exactă ceasul din turn, şi-o aruncă în sus, foarte sus, până piere-n văzduh şi-n auz, până se preface în os şi în cretă începând să bată în altă planetă şi atunci cântă iar, din tării, pentru morţi, muribunzi, pentru vii...


31

Uşa de brumă O bătaie abia pâlpâind aud în uşa de brumă, o voce îmi spune: tu eşti oaia rătăcită de turmă, Ai mers alături de drum, depărtându-te, depărtându-te, n-ai ţinut seama de câinii de pază, de tunete, Dau uşa de brumă cât pot la perete, mă uit în afară: cine-a vorbit? Nimeni, nimic nu se vede… Doar pe-o ramură îndoită de lună, o frunză se zbate parcă ceva ar vrea în şoaptă să-mi spună… Foșnetul ei amărui, oricât de departe aș fi mă ajunge din urmă - cu cât mai departe-s de magica, trudnica, turmă... (3 aprilie 2010) Nodul gordian Toate, dar absolut toate - până la nodul gordian; în faţa lui cuvântul dă înapoi, sângele se opreşte în loc, veveriţa rămâne pironită pe creangă, Apare din senin, n-are nimic comun cu mătasea broaştei, cu pânza de paianjen, sau cu dantela miresei, Unii zic că nodul gordian e rotund, alţii că n-are o formă anume, că e perfect, într-un fel, operă de artă, nu se simte la pipăit, oricât ai fi de priceput, nu i se cunoaşte originea, deşi e matusalemic. Cu toate că nu ni-l dorim îl primim mereu moştenire fără o ceremonie anume; îl găsim pe pragul casei înfăşurat în hârtie sclipitoare pentru cadouri, De-abia îl privim şi-ncepe să-şi facă efectul, nodul gordian intră în funcţiune, îşi porneşte motoarele, vreo patru, ca Boeing-urile, pentru siguranţă maximă. Ce-i dincolo de nodul gordian puţini ştiu cu precizie: păduri de mesteceni pufoşi, iarbă flămândă şi cerbi,

sau pământ răscolit de cenuşă şi cârtiţe? Rareori îi vedem printre noi cultivând mărar şi ridichi negre. Nodul gordian nu bate niciodată în retragere. Când cineva îl trage de guler ripostează şi bate cu pumnul în masă. Nodul gordian nu admite compromisuri. Palma mea, arsă... Ce ştii tu despre lacrima zeilor? Aici, în palma aceasta, s-a odihnit o clipă în drumul ei spre pământ, aici şi-a căutat strălucind intens albia, era linia vieţii... Ce ştii tu, iubito, despre lacrima zeilor? Palma mea este arsă, ca un câmp pe care s-a prăbuşit soarele. Jocuri sfinte Mai risipită-n clipă ca o boare, fiinţa ta o regăsesc în rugi, de zmeuriş de toamnă-n înserare, precum silabisirea unei rugi... Cu tine-a zmălţuit jur-împrejurul o mână nevăzută din văzduh, dând în vileag iubirea, harul, purul, şi nimbul preamărit de sfântul duh, Astfel va fi-nceput, ca-n jocuri sfinte, zidirea de sub iedera dintâi, ce ne urcă spre zodia fierbinte, cu miez de rodii şi tămâi, Te văd iuţindu-ţi pasu-n sus, stârnind celestele petale... grădini cu ciocârlii-n auz îţi pun miresme sub sandale, Mai risipită ca o boare, fiinţa ta o regăsesc în rugi, de zmeuriş de toamnă-n tremurare, precum silabisirea unei rugi... Despre lume Cineva se apleacă la urechea mea: „Aceasta e lumea”...


32

ce vrea să spună, cu mâna pâlnie, învăluindu-şi cuvintele? Altcineva strigă în gura mare: „Aceasta e lumea”... strada răsună de cuvintele lui. Am înţeles: înlăuntrul lumii, două moduri de a vorbi despre lume. Fântâna Cercul acesta râzând în hohote cu cât mai mult ne închide - şi noi desenându-l cu inocenţă şi resemnare, de parcă am face semn unui astru necunoscut. Dar acolo sus numai iluzia planează cu aripile ei, fragile, de ceară; iar cercul sub tălpile noastre devine ochiul unei fântâni ce ne aşteaptă, flămândă, căderea. Fatalul gol… Urcat pe-un colț de nor, sinucigașul, neajungându-i streașina vecină, pentru o moarte sigură, deplină, s-a aruncat în gol îndoliind Orașul… Ce scări, ce trepte nevăzute, va fi descoperit spre înălțimi? se întrebară oamenii - mulțimi, umblând năuci prin clipe mute, Va fi atras osânda-asupra lui, pentru o plată veșnic amânată, a lumii pururi contemplată, a lumii lui și-a nimănui? Și oamenii i-au întrebat pe îngeri, mai mult, privind în sus: pe zei, despre-acel nor ce-ndoliase cerul… Și încă n-au aflat misterul. O, golul cel imens, fatalul gol, spre care s-a împins sinucigașul era chiar golul-ntrăinării dintre ei! (16 apr.2015)

lupi tineri şi îngeri lupi tineri şi îngeri – câinii bărăganului din mamă slobodă şi tată hăitaş lupi tineri şi îngeri – câinii uitaţi ai bărăganului cei care-şi astâmpără setea cu picurii de pe iarbă cei care hoinăresc pe coama dimineţii cei care sfârtecă zorii şi dau luminii libertate rari mai sunt acum câinii bărăganului doar în rezervaţia poetului mai sunt lupi tineri şi îngeri pentru vânatul de noapte despre lumină eu n-am ucis minotaur în câmpie şi nici zeu păgân n-am pus în primejdie făcându-i aureola de ocară... aci Dumnezeu mi-e martor mama şi tata, cei sfinţi mie mi-au arătat calea cântului: bărăgane, bărăgane înceratu-m-ai pe zare lumânări de-nluminare!... vara în câmpie (capriciu pentru o floare) în timpul dimineţii firul de iarbă îşi poartă vârful clopot întors/ clopot deschis/ clopot cu gura în sus să adune lumină nouă, ne-ncepută şi s-o toarne încet, până la amiază, peste ţărână în timpul serii firul de iarbă îşi poartă vârful clopot normal/ clopot capcană/ clopot cu gura în jos să atenueze ţipetele nopţii să capteze instalarea somnului de refacere şi de creştere, totodată Nicolai TĂICUŢU


33

Diana VRABIE

PROZA SCURTĂ PENTRU COPII ÎNTRE TRADIȚIONALISM ȘI

POSTMODERNISM (III)

Proza scurtă pentru copii din Basarabia a străbătut din 1924 şi pînă în prezent un drum sinuos, pigmentat de „moldovenismul” rudimentar, dar şi de încercările notabile de a depăşi convenţionalitatea. Concepută în perioada de existenţă a RASSM (1924-1940) pe un tipar comun al artificialităţii, claustrării, banalităţii, proza scurtă pentru copii din deceniul postbelic va rămîne încorsetată de calapodul proletcultist, monstruos „pat procustian”. Odată cu desantul şaizecist se va remarca reabilitarea esteticului, tatonările febrile la nivelul restructurării formulelor, temelor etc., proces continuat consecvent de generaţiile următoare.

„Întârziaţii” Aurel Ciocanu, Ion Gheorghiţă, Aurel Scobioală, poeţi prin excelenţă ai universului copilăriei, apelează la miniatură, parabolă şi alegorie. Aurel Ciocanu debutează cu volumul Băieţelul din geamul albastru (1970), aderând la registrul ludico-parabolic, pigmentat cu structuri gnomice, pe care îl va menţine, în proporţii oscilante în Corăbioare (1972); Trenul 61-B (1975). Ion Gheorghiţă, „fire copilărească”, cultivă programatic „simplitatea, candoarea, „primitivitatea”, iar în expresie, firescul, necontrafacerea” (M. Cimpoi). Aurel Scobioală rămâne un excelent valorificator al miniaturii (La menajerie, 1974), în interiorul căreia va trata aventuri inspirate din universul necuvântătoarelor, pretext pentru a oferi micilor cititori lecţii de conduită. Impresia de didacticism steril va fi diluată de „spiritul caustic, gluma, bancul bine potrivit, nonşalanţa şi accentul comic spontan” (Anatol Ciocanu). O fascinantă călătorie în lumea elementelor chimice şi în cea a ştiinţei o întreprinde eroul lui Ion Vatamanu din povestirea Aventurile lui Atomică (1966). Unele creaţii ale lui Anatol Ciocanu (Dimineţile Patriei: oameni şi locuri din

Extremul Orient, 1976; Departe, la soare-răsare, 1980) reţin cu precădere atenţia preadolescenţilor, care, despărţiţi de lumea basmului, caută întîmplări extraordinare în măsură să dovedească triumful omului în natură. În cel din urmă volum, autorul escaladează universul marilor navigatori şi descoperitori de pământuri îndepărtate. Cunoscut scenarist şi regizor, Gheorghe Vodă obţine, în 1983, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru volumul de povestiri pentru copii, Bunicii mei, în care imaginează o autentică lecţie de iniţiere pentru cei mici, alături de Bunicul Cireş, Bunicul Prun, Bunicul Nuc etc.

Desantul şaptezecist, cunoscut sub genericul generaţiei „ochiului al treilea”, este reprezentat de proza scurtă a lui Constantin Dragomir (1977), Nicolae Rusu (1978), Ioan Mânăscurtă (1979), Iulian Filip (1980), Nicolae Dabija (1980), Claudia Partole (1982), Valeria Grosu (1982), Aurelian Silvestru (1983), Lidia Codreanca (1984), Leonida Lari (1988), Leo Butnaru (1989) ş.a. Acumularea cantitativă, dar şi calitativă a producţiilor pentru copii în generaţiile anterioare facilitează „cochetarea” cu registre tehnice mai evoluate, capabile să reflecte tendinţele dominante ale momentului. Dacă la scriitorii din generaţia precedentă epicul prevalează, în general, asupra tehnicilor narative, la şaptezecişti înregistrăm interesul pentru tehnicile moderne. Iulian Filip, spre exemplu, „se joacă” intertextualizând, schimbând temele şi registrele, speciile şi domeniile artei, cu o nonşalanţă ce vine dintr-o predispoziţie accentuată spre ludic. Calamburizează ironic, barochizează savuros, pigmentându-i textele cu aldine, majuscule, desene, autografe etc. Dialogul între scriptural şi registrul pictural ne relevă spectacolul unei mobilităţi intelectuale impresionante. Discreţia, colocvialitatea, ironia luminoasă convieţuiesc alături de nota gravă, carnavalescul şi filonul liric, inclusiv în teatru şi proză. Nucul cu o singură nucă (2004) va confirma ulterior „darul poetului de a se copilări nu în sens mimetic şi convenţional, ci în sens serios, el fiind participantul sincer, necontrafăcut la joc” (Mihai Cimpoi). Pelerinajul lui Titi în Regatul Rădăcinilor prin deschiderea unei nuci, pe care a sădit-o lângă un nuc mai bătrân, este una de factură iniţiatică: micul personaj află de la un bunic plecat în acea împărăţie că sunt rădăcini care visează şi rădăcini care nu visează din cauza că oamenii rup fructele când sunt încă verzi. Autorul îşi cucereşte micii cititori prin umorul duios, echilibrat, poanta reuşită, care deschide portiţa în lumea jocului. Spectrul stilistic uzitează frecvent de parabolă şi alegorie, care exprimă cu fineţe fondul moralizator, evitând declarativismul şi ostentaţia tonului.

Nicolae Dabija va alterna genurile literare chiar în interiorul aceluiaşi text (Poveşti de când Păsărel era mic, 1980; Alte poveşti de când Păsărel era mic, 1984), deşi fuziunea genului liric cu cel epic apare inclusiv la Aureliu Busuioc, în ciclul său despre Nătăfleaţă. Personajul - copil al lui Dabija se plimbă dezinvolt în


34

lumea basmelor, de unde iese însoţit de zâna cea bună, cu care trece în spaţiul copilăriei, populat de Şoşonică, Moş Asmaţuchi. Traversarea „Ţării florilor” împreună cu aceştia aminteşte de călătoria Lizucăi prin Dumbrava minunată. Conjugând registrele narative, ironizând, dar şi copilărindu-se, autorul se face participant necontrafăcut la jocul copilăriei.

Valeria Grosu, în Căsuţa de miere (1982) adoptă „haina” epistolară pentru poveştile sale, convenţie mai puţin specifică prozei pentru copii. Făcând echipă comună cu naratoarea din Întâmplări din grădina mea de Ana Blandiana, care îşi scrie mesajele pe frunze („...pentru că sunt extraordinar / De ocupată / Şi nu-mi mai văd capul de treabă,/ Vă scriu în grabă, / Pe o frunză de mărar (presată)), Spiriduşul, personajul narator din poveştile Valeriei Grosu, îşi lasă mesajele pe frunzele pădurii, prilej pentru divagaţii iniţiatice în „lumea” naturii. Datorită plasticităţii şi mijloacelor artistice utilizate, discursul literar creează o impresie vizuală puternică, cu accente lirice, un vizual al naraţiunii.

Continentul literar al prozei pentru copii este completat de autorul unor minunate enciclopedii şi antologii mitologice pentru copii, Constantin Dragomir, „bun povestitor, cu harul improvizaţiei înţelepte” (Vasile Romanciuc), căruia i se raliază Nicolae Rusu, ce experimentează diverse specii ale genului epic, de la formula mixtă a povestirii-basm, Alunel (1980) până la povestirea atât de populară în literatura pentru copii (Pălărie pentru bunel, 1986). Adoptând convenţia infantilă, aşa cum o adoptăm pe cea a basmului, Claudia Partole relevă minunata artă de a se metamorfoza în copil şi de a privi „copilărindu-se” universul (Mahalaua veselă, 1982). Autoarea îşi retrăieşte copilăria cu sentimentele şi reveriile inerente. Creaţia ei destinată copiilor inspiră simpatie şi încredere, trecând cu succes deplin proba recitirii.

Saltul calitativ realizat de şaptezeciştii basarabeni, ţine, în primul rând, de perspectiva abordării textului – arhitectură stilistică variată, evoluarea modalităţilor narative, care demarează de la deconstrucţia formei, principiul libertăţii creatoare, jocul ironic, spiritul fantezist etc., elemente care vor fi solicitate de adepţii postmodernismului.

Orientaţi spre alte coduri estetice, optzeciştii nu vor manifesta acelaşi entuziasm faţă de perimetrul literaturii pentru copii, poate şi pentru că „fascinaţia vieţii (necunoscute) este înlocuită prin fascinaţia morţii” (cunoscute) (M. Cimpoi). Continuă să-şi dedice scrisul celor mici scriitorii din generaţiile anterioare, Constantin Dragomir, Nicolae Rusu, Ioan Mânăscurtă, Iulian Filip, Claudia Partole, Ianoş Ţurcanu, febrili purtători ai culturii pentru micii cititori în cadrul saloanelor de carte pentru copii sau cu prilejul lansărilor.

Claudia Partole îşi rezervă disponibilitatea de a reveni în ambianţa purităţii desăvârşite a vârstei dintâi. Aflaţi la vârsta fragedă a multor întrebări, personajele-copii din proza Claudei Partole sunt purtaţi prin universul naturii, pentru a învăţa de la aceasta (Învaţă de

la toate, 2002). Altădată devin imaginativi, făcând pasul din lumea reală în cea ficţională (Ţara mea privită din stele, 2008).

Chiar dacă menţine traiectoria tradiţionalistă, atât din perspectiva temelor abordate, cât şi a mijloacelor artistice, Nicolae Rusu se dovedeşte un pătrunzător povestitor în proza scurtă pentru copii (Meri sălbatici, 1987; Unde creşte ploaia?, 1990; Fără antract, povestire, 1996; Ploaia de aur, 1997; Să fim privighetori, povestiri, 2000). Optând pentru un discurs epic echilibrat, impregnat, pe alocuri, de ironia subsidiară, ce imprimă epicului culoarea viziunii realiste, Nicolae Rusu îşi manifestă ataşamentul pentru eternele valori umane, rămânând, dincolo de tentaţiile estetice ale epocii, un fidel prieten al copiilor. Cele mai recente contribuţii ale sale certifică dăruirea deplină pentru lumea copilăriei. Astfel, Coada iepuraşului (2010) îi aduce premiul „Cartea anului” în cadrul Salonului Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret, iar Fraţii de stele (2011) este considerată cartea-surpriză la ediţia a XV-a a Salonului.

Într-un stil cuminte, pe un portativ narativ simplu, din care răzbate umorul binevoitor, îşi continuă itinerariul povestirilor pentru copii Lidia Hlib (Fetiţa din televizor, 1988; Zâna celor micuţi, 1990). Copilăria i-a fost o permanentă sursă de inspiraţie. Povestirile sale fascinează prin miracolul descoperirii naturii şi armonia stărilor în care plonjează protagoniştii. În Zâna celor micuţi, autoarea radiografiază, prin Fulguţa şi Dănuţ, universul copilăriei, reuşind să contureze, doar din câteva tuşe de condei, portretul personajelor. Acestea fac echipă bună cu protagoniştii lui Tudor Arghezi, Miţu şi Baruţu. Fulguţa este o fetiţă echilibrată, sensibilă la universul micilor vieţuitoare (motiv pentru care este supranumită Zâna celor micuţi), pe când Dănuţ este ştrengarul nemilos cu fiinţele naturii, fapt pentru care este adeseori pedepsit de către cei pe care-i chinuieşte. Povestirea devine, astfel, o sursă de exemple/ contraexemple care pot fi valorificate în scopul educaţiei morale a copiilor.

Codul esteticii postmoderniste e mai vizibil în poezie decât în proză. Deşi excepţii notabile vin dinspre Leo Butnaru, bunăoară. Volumul de proză scurtă pentru copii Cu ce seamănă norii? (2003) valorifică livrescul, intertextul, într-un registru ludico-ironic, din care transpare inventivitatea lingvistică neostoită a scriitorului. Tautologia obţine la Leo Butnaru valenţe stilistice de o productivitate impresionantă. Protagoniştii nuvelelor lui Leo Butnaru sunt scriitorul Gelu-de-Trei-Ani (care vrea să scrie Punguţa cu... patru bani), Călin (băiatul care are un măr cu ceasornic), fraţii Stelian şi Steluţa (meşteri neîntrecuţi la făcut cuvinte: mielul mieluieşte, ieduţul ieduieşte, bobocelul boboceşte etc.). Autorul reuşeşte să promoveze un dialog permanent cu textualitatea culturală şi socială pe care construieşte.

O încercare de racordare la noile realităţi ale epocii este probată de Nicolae Popa, care intră foarte sigur în literatura pentru copii cu volumul Balcoane cu


35

elefanţi, obţinând, în 2011, premiul „Cartea anului” la Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret. Epopeea editorială va fi continuată de Marele Ciulică (2012), în care autorul descrie istoria unui copil, ai căror părinţi sunt plecaţi la munci în Italia. Ciulică completează galeria lui Trofimaş şi Guguţă, trăind însă drama copiilor rămaşi în grija rudelor. În singurătatea sa, el aude cum apare un tren dincolo de câteva dealuri, cum trece graniţa pe la Ungheni, în acest tren aflându-se un cadou (un magnet miraculos) trimis lui Ciulică de părinţii săi din Italia ş.a. Sugestia stilistică este densă, subtilă, naraţiunea – fluidă. Se pare că acest domeniu l-a cucerit pe autor irecuperabil, întrucât se află pe cale de apariţie volumul Fetiţa cu ghiozdanul zburător.

E de remarcat că în această perioadă se conturează conştiinţa estetică a scriitorilor faţă de domeniul literaturii pentru copii. Acţiunii de valorificare a potenţialului literaturii pentru copii s-au consacrat, cu o dăruire deosebită, manifestată şi în scrierea şi întocmirea de manuale, cărţi de citire, antologii, culegeri tematice, Constantin Dragomir, Anatol Ciocanu, Galina Furdui, Nicolae Dabija. În acest context, vom reţine numele Lidiei Codreanca, scriitoare şi antologatoare de literatură pentru copii (Pagini alese din literatura pentru copii, 1993; Crestomaţie pentru instituţiile preşcolare, 1994), al lui Vasile Romanciuc, autorul antologiei Bucurii pentru copii (poeţi contemporani din Basarabia, 2010), al lui Aurelian Silvestru, autorul ciclului de manuale de istorie pentru clasele primare Daciada (1991, în colaborare cu Nicolae Dabija) ş.a. Se remarcă un susţinut dialog al scriitorilor cu lumea copiilor: Iulian Filip este animatorul proiectului Academiei Duminicale pentru Copii şi Părinţi 2 ore + 3 iezi, Lidia Hlib activează în calitate de moderatoare a cenaclului Mugurel, care adună copiii în jurul noilor apariţii editoriale, îi îndeamnă şi-i încurajează la primele încercări literare ş.a.

Scriitori din toate generaţiile şi mişcările, având fiecare timbrul şi sensibilitatea sa, au fost tentaţi de paradisul copilăriei, amintindu-şi de uimitoarea stare de libertate supremă. Se vor lansa în abordarea marilor teme ale literaturii pentru copii, de la cele estetice şi etice, la cele cognitive, psihologice, istorice sau sociale. Arealul variat al literaturii pentru copii, surprins între coordonatele unui secol, denotă faptul că aceasta este departe de a reprezenta un domeniu uniform, ci, mai degrabă, o categorie eterogenă, ce cuprinde o varietate de genuri şi specii literare, între care unele, cu caracter simplu, orientate spre acţiune, cu un ton educativ ostentativ, avansează un spirit optimist, iar altele vizează coduri estetice mai evoluate.

În prezent, când se vorbeşte tot mai intens despre formarea unor cititori activi, cooperanţi, prin trecerea de la lectura referenţială la cea estetică, mizăm pe noi tendinţe în materie de literatură pentru copii. Conştientizarea că micul cititor de astăzi este personalitatea creatoare de mâine impune implicarea responsabilă în actul trierii cărţilor pentru copii şi în

tentativele de „recuperare” a genului. Specificitatea infantilă a textului pentru copii nu anulează validitatea lui ca text literar de calitate, or proba „calficării” revine scriitorilor.

Cum să treci peste gardurile înalte Sunt obosit, sunt din ce în ce mai obosit – ca un suflet fără hotare caut să-mi găsesc numele şi celelalte lucruri folositoare pe lumea aceasta… punţi nu mai există azi. Aş vrea să plec spre ţara mea (unde o fi să fie numai ţara mea) pentru că nu mai locuieşte nimeni acolo… Aş vrea să ajung pe tărâmul cel tăcut şi uitat de toţi, unde nu mai ai ce uita, fiindcă totul a fost îngropat demult. Doamne, cum aş vrea să mă întorc în copilărie – acolo exişti numai în Dumnezeu. Dumnezeu există undeva acolo şi tace. Locul acela nu-l găsesc nicăieri în mine, nici măcar în inima mea supusă tăcerii şi uitării. Azi te-aş chema să mă vezi, să-mi pipăi paşii obosiţi, striviţi de atâta mers în tăcere. Mi-am amintit unde e locul acela – Când eram copil îl pierdusem printre urzici lângă gardul înalt al bisericii ce îl ascundea pe Dumnezeul-copil. Atunci eram doar un suflet liniştit ce căuta printre urzici şi flori să treacă dincolo de gardurile înalte şi să - L găsească pe El. copilărie

mi-ar plăcea să îţi lipesc peste răni frunze de păpuşoi, mătasea să se amestece cu sângele, mustind a viermi şi clocotind, amestecându-se – lavă pură… a, nu ştii ce înseamnă cuvântul păpuşoi…nu e numai un regionalism sec, e mai mult decât atât, mult mai mult…ca un mandarin uitat cu ochii întrebători-cuminţi eram o fetiţă cu genunchii ieşiţi în faţă, aliniaţi, ochi iscoditori, ieşiţi din orbită, aşa puteam să mai apăs pe acceleraţie şi respiraţia ta se făcea vid - repatriaţi, viermii de mătase veneau acasă seara, cerul era purpuriu…nu-ţi aminteşti nimic din toate acestea, nu-i aşa? Camelia Manuela SAVA


36

Ionel POPA

Din cărţile ţării – Geo Bogza, Cartea Oltului

CARTEA OLTULUI este scrisă între anii

1939-1942 şi publicată în 1945. În ediţia definitivă din 1976 la Ed. Minerva primeşte titlul «CARTEA OLTULUI» STATUIA UNUI RÂU. Pe prima pagină ne întâlnim cu câteva rânduri mărturisitoare: “În vara anului 1939, pe când omenirea se afla în pragul celui de-al doilea război mondial, născându-se în mintea mea ideea de a scrie această carte, Bunty mi-a împrumutat bicicleta ei, pentru a călători în lungul Oltului.” Călătoria şi apoi cartea sunt un răspuns dat prezentului. Cu altă ocazie scriitorul se confesează: “Nemaiputând să îndur valul de întuneric ce acoperea pământul, fiinţa mea morală a simţit cu deznădejde nevoia unui univers solemn şi plin de măreţie. I-am fost recunoscător Oltului pentru că, la o grea răspântie, mi-a ieşit în cale, îngăduindu-mi să fac din viaţa lui plină de nobil tumult spadă şi scut ameninţatelor mele năzuinţi […]. Scrisă împotriva întunericului şi a urii, această carte îşi are temeiul în două realităţi fundamentale şi incoruptibile – ale universului: căldura inimii omeneşti şi lumina norilor.” (Geo Bogza interpretat de … , antologie critică de Antoaneta Tănăsescu, Ed. Eminescu, 1978; toate citatele din exegeza cărţii sun preluate de aici; citatele din CO sunt din ediţia definitivă, 1976.)

Această nouă “Cântare a României” (G. Ivaşcu) e expresie a dragostei de ţară. Sentimentul patriei este pentru Geo Bogza dat ontologic şi existenţial (ca şi pentru Eminescu, Blaga, Sadoveanu, Iorga …) care l-a împins să-şi cunoască în concret ţara. Sentimentul patriei e indiscutabil legat de conştiinţa vechimii şi statorniciei: “Strămoşii românilor n-au rătăcit în căutarea unei patrii, ci din cele mai vechi timpuri […] de la Dunăre, de la Marea Neagră şi din Carpaţi au privit răsăritul soarelui.” Fiind scriitor, sentimentul inalienabil al patriei e exprimat în forma specifică a operei literare. Scriitorul ne învaţă că a-ţi iubi ţara înseamnă cunoaştere şi închinare în faţa altarului geografic, istoric şi uman al patriei [înţeleptul cronicar a spus: “Dacă zeităţile din fabulele greceşti ar fi venit desigur aici din Olimpul lor”). “Am devenit român, mărturiseşte scriitorul, nu numai prin naştere, ci şi prin fiorul inimii şi opţiunea conştiinţei.”

Citind poemul parabolă mă întrebam de ce scriitorul şi-a ales drept erou al cărţii sale Oltul şi nu un alt râu sau un munte ori un codru rămaşi legendar în mentalul colectiv; de ce nu o urmă materială a istoriei (cetate, sanctuar), tot atâtea pre-texte pe marginea

fiecăruia la fel de bine şi frumos ar fi putut broda o poveste. La finalul lecturii am găsit răspunsul. Oltul izvoreşte din Hăşmaşul Mare – un mare munte ce contemplă întreaga Transilvanie; venirea pe lume a Oltului este vegheată de Ceahlău, fratele Hăşmaşului Mare; după ce străbate Ţara Ardealului, Oltul străpunge Carpaţii şi străbate Ţările Române de sud pentru a se întâlni cu Dunărea bătrână ca împreună să se verse în Pontvs Evxinvs, iar de aici în strop de apă să reintre în mişcarea cosmică sub “voinţa augustă a soarelui”. Pentru scriitor, Oltul nu e un simplu râu, în viziunea lui, Râul este simbolul ŢĂRII – pământ, oameni, istorie.

Drumul Oltului de la izvor la Dunăre este un drum al iniţierii şi cunoaşterii. Din această perspectivă Cartea urmează tiparul basmului: Făt-Frumos, pentru a ajunge Împărat, trebuie să străbată un drum prin lume, supus la nişte probe, trebuie să treacă nişte vămi, şapte la număr, pentru a creşte şi a se înţelepţi. Pe firul timpului, în diferite culturi 7 este considerat un număr sacru. Diversitatea semnificaţiilor simbolice converg spre un sens primordial: cifra sfântă 7 e cifra perfecţiunii aflată într-o permanentă reînnoire şi continuitate. Cel mai apropiat de noi este înţelesul din Geneză, care într-un fel sintetizează tradiţia respectivei cifre: cele şase zile ale Creaţiei sunt desăvârşite de cea de-a şaptea, Ziua Odihnei. Numărul 7 luminează drumul esenţei umane în timp şi îi metamorfozează imaginea de la o etapă la alta, fiecare treaptă jalonându-i paşii spre desăvârşire (cf. Jean Chevalier – Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, 1994). În concluzie, personificarea râului din cartea lui Geo Bogza nu este o simplă figură de stil, Oltul este simbolul OMULUI. Povestea despre Olt este o meditaţie despre destinul poporului de la Carpaţi – sinecdocă a umanităţii.

Eroul mitic al lui Geo Bogza odată cu iniţierea sa iniţiază şi pe om în “tainele acestui nesfârşit şi complicat fenomen care este viaţa” (Al. Piru). “Oltul este un tălmaci al sentimentelor, gândurilor şi adevărurilor scriitorului (Al. Philippide).

Literar vorbind, ce este Cartea Oltului? Răspunsul este dificil în sensul că oricare va fi el, va fi incomplet. În primă instanţă putem spune: CO este un text de subtilităţi şi rafinament artistic, bogat în teme şi motive filosofico-poetice cu o mare încărcătură simbolică.

Structura scripturală a textului este următoarea: 1. Foaia de titlu nominalizează: Cartea Oltului

Statuia unui râu

2. Pag. 5 conţine un prim element al genezei cărţii: “În vara anului 1939, pe când omenirea se afla în pragul celui de al doilea război mondial, născându-se în mintea mea ideea de a scrie această carte, Bunty mi-a împrumutat bicicleta ei, pentru a călători în lungul Oltului.”

3. Pag. 7 inscripţie – orice monument e placat cu o inscripţie despre cel căruia i-a fos închinat. Cartea Oltului e închinată acelei făpturi “înzestrată cu uimitoare


37

daruri ale minţii şi inimii, superioară tuturor prin fantezie, inteligenţă şi pasiune [care] a fericit îndelung spiritul meu,” fiinţei care a ars “tot timpul ca o flacără înaltă şi albă, chiar şi atunci când ştiu că, prin această neobişnuită risipă de sine, îşi grăbeşte sfârşitul”. “Inscripţia” este un elogiu al prieteniei şi iubirii.

4. Pag. 8 enumără cele şapte trepte ale Oltului: “Treapta minerală”; “Treapta vegetală”; “Treapta împlinirii totale”; “Treapta vieţii spirituale”; “Treapta marii istorii”; “Treapta liniştitului amurg”; “Treapta întoarcerii în cosmos”. Întreaga materie epico-poematică este orânduită în XXXII de capitole, în interiorul fiecăruia pot fi delimitate versete.

După punctul final autorul mai adaugă un “poem final”: “Index alfabetic de chipurile lumii pe care a străbătut-o Oltul”. Acest ecou avangardist de la sfârşitul textului adună toate nucleele tematice şi motivice pe fundamentul cărora curge Cartea Oltului.

Opera începe cu o descriere cosmică şi se încheie tot într-o perspectivă cosmică. Fiecare treaptă are o axă: geologică, biologică, materială, spirituală, istorică, cosmică. Universul treptelor Oltului se structurează pe mai multe planuri de adâncime: planul pământului (munţii, câmpiile, cu frumuseţile şi roadele lor); planul omului (sate, cetăţi, evenimentele vieţii, munca); planul existenţial-istoric (viaţă, moarte, libertate, război) şi planul scriitorului care rând pe rând este povestitor, poet, pictor, compozitor, tragedian, gânditor.

Fiecare treaptă a Oltului îşi are specificul şi semnificaţia ei, dar toate îşi au izvorul în treapta minerală. Aici, in nuce, se află tot ceea ce înseamnă şi ideatic şi artă literară în Cartea Oltului. Treapta minerală are următoarele capitole: “Hăşmaşul Mare” (eseu mitologic despre numele sacru al râului); “Tragedie pe înaltul podiş” (poem tragic despre existenţa omului); “Norii” (odiseea Pământului de la momentul cosmic la prezent); “Furtuna” (simfonia cosmică a stihiilor); “Noaptea marilor evocări” (evocare a zorilor umanului); “Izvorul” (imagine plastică a locului în care se naşte răul); “Oltul coboară asupra lumii” (pregătire a dimensiunii narative, marea călătorie a iniţierii şi cunoaşterii). Totul începe în ton de odă închinată – aşa cum ceva vreme înainte făcuse Bălcescu – Ardealului. Evocarea se încheie, nu întâmplător, cu rezumarea legendei despre cei doi fraţi gemeni care au plecat în căutarea tatălui “neîntors dintr-o fatală bătălie.” Legenda spune că într-un final cei doi fraţi au fost prefăcuţi în două râuri. “În felul în care curg, dă, şi astăzi, temei legendei” şi celor care o cunosc “prilej de meditaţie şi reverie”. Neamul oamenilor care a plămădit legenda a privit cele două râuri ca pe nişte “vii întruchipări ale pământului” care le este “vatră”, şi ca pe nişte gravi interlocutori şi martori ai istoriei lor. Contextul dă legendei un caracter de parabolă.

Leagănul de piatră al legendei despre cei doi fraţi gemeni, Oltul şi Mureşul, este Hăşmaşul Mare

“elan simfonic al pământului.” El domină ca un străjer Ardealul. “Frângându-se dintr-o dată la mijloc, lunga lui culme lasă loc, în vecinătatea azurului, unei scorburi uluitoare” din acea genune se ridică o stâncă: Piatra Singuratică. În descrierea măreţei panorame a muntelui există o excepţională imagine: “Dar, înainte de a se lăsa amurgul, când ultimele raze ale soarelui izbesc în plin, leagănul Oltului devine, […] un munte incendiat, un ciclopic rug mineral, prăpăstii, culmi şi piscuri de calcar, stând toate cu faţa spre apus, se aprind de la vâlvătaia asfinţitului, învăluindu-se într-o fantastică splendoare.”

Din măreţia minerală a muntelui, scriitorul ne coboară în lumea omului. Pe înaltul podiş are loc o primă, primordială tragedie a omului. O secvenţă de fim de Oscar pentru toate secţiunile (scenariu, decor cu fundal şi prim-plan, lumini, protagonist – bătrânul şi rugul aprins, figuraţie şi aparte-ul aparatului de filmat – scriitorul-operator), este aceea cu cei şase oameni care urcă muntele pentru incinerarea animalelor moarte:

“Şase oameni, trei bărbaţi şi trei femei urcau din greu, într-o după-amiază de vară, spre crestele, atât de fantastic apropiate de cer, ale Hăşmaşului Mare. Privirile lor erau mistuite de nelinişte, iar trupurile sleite de oboseală, abia mai înotau în altitudine.

Totuşi nu se opreau o singură clipă. Înşiraţi unul după altul, urcau. Tot timpul încordaţi, fără să-şi tragă măcar o dată sufletul, urcau. Mereu urcau.

Treapta tăioasă a unei stânci abia eliberată de piciorul primului, când cel de-al doilea îl şi punea pe al lui, într-o secundă. Apoi, ceilalţi, pe rând, fără să piardă nici o mişcare. Formau un lanţ din zale de carne chinuită, sângerândă aproape. Păreau trupul unei omizi lovite de moarte, zvârcolindu-şi durerea pe asprimea cremenii şi târându-se, înnebunită, spre vârful pustiu al muntelui.

În felul acesta urcau. Mereu, fără zăbavă. O singură clipă nu se opreau, fiecare angrenat în ritmul istovitor al tuturora. Mâini după mâini, genunchi după genunchi, şase perechi, căţărau pe stânci, suiau spre înălţimi. Plămâni încinşi, clocotitori, şase perechi.

Ocolind enormii pereţi, sau luând-o pieptiş, urcau călăuziţi de firul Oltului, târându-se pe el ca pe o frânghie, înfăşurându-i în ei înşişi, pe mosorul adânc al oaselor. Cu ochi avizi, cu respiraţii fierbinţi, se sileau să-l înfăşoare pe tot, să-i ajungă mai repede la capăt. Limpede, subţire, Oltul pătrundea în ei, călăuzindu-i. Şi ei urcau.

Erau trei bărbaţi şi trei femei. Doar privirea lor le pâlpâia. Obrajii, crânceni, încremeniţi, păreau pietre, abia rupte din măruntaiele pământului de un cataclism şi azvârlite în înălţimi, să se zdrobească de piscuri. Atât de cumplit urcau. […]

De cu seară, primiseră veste în sat că vitele lor, aflate la păşune pe Hăşmaşul Mare, sunt bolnave şi trag să moară. Iar acum, într-acolo, bântuiţi de spaime, urcau. […] Pierduţi în imensitatea minerală, ei urcau. Înşiraţi unul după altul, urcau. Să ajungă cât mai curând, aceasta


38

le era stăruinţa. Oltul îi călăuzea. Ca şi apele lui, o singură clipă nu se opreau.

Soarele coborâse spre asfinţit, când puseră piciorul pe cea dintâi culme. De jur împrejur, zările se deschideau, într-o largă tălăzuire. Lumea din care veneau se vedea în urmă, pierdută în adâncimea văilor. Dar ei, fără să-şi arunce ochii înapoi, cercetau cu privirea tremurătoare podişul.”

La analiza textului făcută de Tudor Vianu (vezi Geo Bogza interpretat de …) nu mai ai ce adăuga, eventual două-trei detalii cum ar fi: poziţia şi calitatea repetiţiilor şi a determinanţilor, alternanţa dinamic/ static, ori imaginea statuară a oamenilor.

Numai ochi şi tăcere. Tragedie. Ritualul îndeplinit (arderea pe rug a animalelor moarte). În noapte toţi dorm. Rugul cu văpaia lui purificatoare îi veghează. Ca un vis al lor Oltul se naşte şi porneşte în lume.

Norii pregătesc naşterea râului. Capitolul este în aceeaşi măsură un poem cosmogonic şi paleontologic, gnoseologic, un poem al memoriei şi al vizionarismului. Norii sunt “un uriaş rezervor de imagini, de pe întreaga întindere a lumii, şi din întreaga ei durată, şi de o mie de ori mai mult.” “Norii ştiu tot. Absolut tot”. “Tot ceea ce a trecut vreodată prin mintea oamenilor, şi mai mult: tot ceea ce va fi putut fi pe lume şi n-a fost, şi tot ceea ce ar fi putut trece prin mintea oamenilor şi n-a trecut; este înfăţişat de pe bolta cerului (un incomensurabil ecran) în cea mai neaşteptată şi uluitoare înşiruire de icoane, cum nu se poate mai simplu, sau cum nu se poate mai bizar.” În dinamica lor norii-memorie se succed în imagini de o absolută fantezie creatoare. Doru Scărlătescu în studiul său, Geo Bogza, (Ed. Minerva, 1983) citeşte capitolul “Norii” ca o artă poetică camuflată.

Înainte de a fi Olt, norii “aleargă învălmăşiţi ca o turmă, tulburând cu năvala lor pacea cerului. Negrii şi grei, se îmbulzesc între orizonturi înspăimântate […] Un sâmbure incandescent – amnar care scapără, din cremenea tăriilor, şerpi şi caracatiţe de foc, mocneşte în măruntaiele fiecăruia. În cele din urmă, orbitor, asurzitor, cade întâiul trăsnet. Acum, totul e gata pentru ca furtuna să izbucnească.”

Lupta dintre MUNTE şi FURTUNĂ e descrisă de la primul semn (“în miezul unei zile de vară un abur uşor începe să plutească pe hăuri prelingându-se – ca un balaur molatic – spre creste”) până la acordul final al jertfei şi rodirii; din crâncena luptă “Trei râuri, fiecare cu chipul şi destinul lui, se nasc”: Bicazul, Mureşul, Oltul “menit celei mai zbuciumate vieţi şi celei mai mari glorii”. “Dar, pentru a le aduce pe lume, şi pentru ca niciodată, cât va fi lumea, să nu le sece izvorul, doar el – Hăşmaşul Mare – ştie cât de neîndurată trebuie să-i fie veghea, şi cât de înverşunate bătăliile. Ridicat, ca o cetate de strajă, pe pământul Ardealului, aţine calea corăbiilor care alunecă pe cer” obligându-le “să-şi lase acolo vitala încărcătură”. După fiecare bătălie se întoarce asupra lui însuşi, meditează şi “îşi numără brazii doborâţi de furtună sau nimiciţi de trăsnete”. Dar

nu i-a jerfit în zadar. Unindu-se cu apa, cu focul, cu cerul a născut elementul care fertilizează Ţara.

Capitolul Furtuna este construit din trei mari secvenţe descriptive şi muzicale, în acelaşi timp. Prima este un prolog sau în termeni muzicali o uvertură; a doua, cea mai amplă dezvoltă narativ, sonor şi vizual fenomenul natural, furtuna; partea a treia, epilogul, este o reculegere meditativă. Partea de mijloc, simfonia furtunii, are trei părţi care corespund etapelor desfăşurării furtunii: pregătirea, desfăşurarea şi încetarea furtunii. Din împletirea planului muzical cu cel vizual rezultă imaginea grandioasă a luptei dintre zeităţi: Pământul, Apa, Cerul. Rezultatul acestei teribile lupte este naşterea Oltului. “Furtuna” este o cosmogonie.

Trăsătura esenţială a lexicului este ţinuta neologică. Totuşi nu sunt exagerat de multe. Consemnez câteva, semnificative: a) substantive: calote, vid, cuirasate, canonadă, moleculă, element; b) adjective: electrice, colerice, marţial, vital, fatale, meteorologic, geologic, isteric, colosal, catastrofal; c) verbe: a disloca, a sfrunta, a exulta, a fertiliza. În text, neologismele au corespondenţe sinonimice din fondul lexical al limbii, dând bogăţie şi varietate vocabularului. Se pot alcătui serii sinonimice ca acestea: colos de piatră, înălţimi, piscuri, creste, vârfuri, culmi; genuni, abis, hăuri, gol, adâncuri, prăpastie; a disloca, a smulge, a arunca, a spulbera, a nimici, a doborî. Remarci importante se pot face şi din punctul de vedere al sferelor semantice. Se remarcă frecvenţa termenilor militari (a descărca, flotă, guri de foc, cuirasate, tunuri, a asalta, a ciurui, atac, bătălie, luptă); termeni din sfera largă a biologicului (fiare, dinozauri, craniu, dinţi, orbite, moluşte, herghelie, vipere, regn, fecunde, vegetal); termeni din domeniul geologic-geografic-fizic (pol meteorologic, calotă polară, viteză, nepăsare minerală, dilată, granit, cascadă, fluidă, funduri marine, taifun). Aceste sfere semantice se pot reduce la două sfere tematice muntele şi furtuna.

Timpul şi spaţiul Furtunii sunt cosmogonice. Asistăm la lupta dintre două puteri cosmice. Prin frecvenţa verbelor la timpul prezent şi a gerunziilor se sugerează puterea şi năprăsnicia celor două stihii iar lupta e “actualizată” asigurându-se dinamica din interiorul imaginii vizual-sonoră.

În ceea ce priveşte sintaxa nu putem spune, la modul categoric, că scriitorul preferă fraza lungă sau scurtă în care predomină coordonarea ori subordonarea, că preferă propoziţia simplă sau amplu dezvoltată, că utilizează dislocările mai îndepărtate sau mai apropiate. Toate aceste elemente sintactice sun folosite cu un înalt simţ artistic, când cu efect vizual, când cu efect sonor-muzical, fie sinestezic.

Viziunea autorului tinde spre grandios, totul se desfăşoară în dimensiuni urieşeşti. Un rol însemnat în realizarea acestei viziuni îl au gradele de comparaţie ale adjectivului şi adverbului. Este evidentă neta dominare a superlativului realizat stilistic, nu gramatical.


39

La nivelul stilului, aspectele sunt bogate şi variate, dezvăluind valenţele expresive ale elementelor de vocabular şi sintaxă pe care le-am trecut în revistă. Un prim aspect care se impune este paleta bogată, cantitativ şi calitativ, a epitetului. Vom întâlni epitetul simplu de felul acesta: furtuni năprasnice, cer vânăt. Numeros este epitetul dublu şi triplu, în variate poziţii: târându-se leneş şi deşirat; flota norilor greoaie, neagră, ameninţătoare; dârz, zburlit, neînduplecat (muntele); nepătrunsa perdea lichidă. Tehnica aceasta duce la intensificarea percepţiei imaginii şi implicit a ideii şi sentimentului. Efecte similare cu ale epitetului au comparaţiile, multe din ele ample, dezvoltate: Unul dintre acele apusuri care prefac Hăşmaşul Mare într-o cetate cuprinsă de flăcări, într-un inimaginabil diamant. Sunt în text numeroase comparaţii metaforice: întreaga pădure devine o colivie dementă, un balamuc uriaş. Metafora se impune prin originalitate. În descrierea dezlănţuirii forţelor cosmice se folosesc metafore realizate cu termeni militari, maritimi şi cu termeni asociaţi provenind din sfere semantice diferite. Aceste metafore au o mare putere de plasticizare în dimensiuni uriaşe. Iată câteva exemple dintr-o mulţime: guri de foc, balauri împroşcând cu groaznice veninuri electrice, armăsari de foc, herghelii apocaliptice, vipere fluide. La loc de cinste se află personificarea. Întregul capitol este o personificare. Caracterul ei mitologic facilitează realizarea comparaţiilor şi a metaforelor în specificul lor menţionat, facilitează modalităţile de folosire a epitetului în ipostazele pe care le-am remarcat. Frecventă este enumerarea. Anumite cuvinte sau sintagme sunt reluate la anumite intervale constituindu-se în laitmotiv: pânză de apă; a pluti; furtună năprasnică. Enumerarea de verbe la forma negativă duce la realizarea superlativului absolut: Nicăieri nu plouă, nu ninge, şi nu suflă vântul atât, şi cu atâta putere; totul e numai apă, o pânză nesfârşită, o cotropitoare cascadă. Nu lipsesc invocaţiile, interogaţiile şi antitezele: Oare ce se va fi punând la cale acolo, sus, dincolo de perdeaua de nepătruns a norilor?; Până când, piscuri neclintite, veţi abuza de răbdarea noastră? Cât vom mai îndura trufia voastră fără margini? Nu vedeţi că zadarnică vă este îndărătnicia? Antitezele au capacitatea de a surprinde dinamismul fenomenelor: Într-o rapidă alternanţă de întunecimi de iad şi lumini orbitoare, trăsnetele curg pe stânci, înverşunându-se să le ciuruiască; Astfel, aceeaşi zi, care atât de mult păruse că se va aduce un catastrofal sfârşit, se încoronează cu un feeric apus de soare. Tot ce urmează după “marea furtună” înseamnă “un nou început de viaţă şi de lume.”

Geo Bogza şi-a hrănit Pegasul cu jăratic romantic, realist, expresionism, avangardist. Capitolul Furtuna ilustrează expresia latinească pars pro toto.

Din lumea cosmică a Genezei, scriitorul ne aduce în preistoria fiinţei umane, în lumea celor şase voşlobeni, martori la “felul în care Oltului Fiinţă”. “Noaptea marilor evocări” oferă icoana omului care

vieţuieşte aici, pe “aşternut de ere” ascultând “foşnetul mileniilor”, urmărind cum “soarele trece dintr-o zodie în alta.” Oamenii şi animalele lor stau “faţă în faţă cu nemărginirea şi cu veşnicia”. Capitolul este un poem al potecii, colibei şi al focului, simboluri ale statorniciei în spaţiu şi timp. Alături de coliba voşlobenilor se află IZVORUL.

O nouă zi pe Hăşmaşul Mare. Soarele îşi revarsă razele luminând piscul Muntele Calului. Pe vremuri ciudatul craniu de piatră a fost acoperit de brazi. Smulşi de Furtună zac “sub lespedea vremii” pietrificaţi “într-un osuar – rânjet triumfător al morţii!” De sub această mască a morţii, ca o negare a ei, izvorăşte Oltul. Neclintitul craniu mineral – timp încremenit – priveşte îngândurat lumea. “Oltul pare un fruct al milenarei şi impenetrabilei lui meditaţii.” Chiar de voi fi acuzat de abuz de citate (în cazul CO nu se poate altfel) nu pot ocoli următorul paragraf greu de înţelesuri şi de ziceri frumoase: “După ce a străbătut un întreg labirint, după ce a trecut din retortă în retortă, minuţios, cu multe şi parcă intenţionate întârzieri, apa ţâşneşte la lumina zilei, ca un gând original, ca un verb bine rostit, limpede ca raţiunea însăşi. De aceea, asemenea marilor idei, în lunga-i călătorie va preface şi îmbogăţi lumea.” (cu regret opresc aici citatul!)

Din stânca Muntele Calului Oltul coboară asupra lumii. La început e doar un fir de apă, dar, tenace ca poteca voşlobenilor, devine “un fantastic rezervor de elanuri şi substanţă vitală”. Treptat poteca de apă devine “marea poveste a ţării”. Înainte de a-şi părăsi “treapta minerală”, năvălind mai năprasnic ca oricând, Oltul “a pustiit şi această pajişte, ştergând de pe faţa pământului ferăstrăul lui Wagner.” Urcând sus pe munte pentru a-şi instala “gaterul”, neamţul a plătit scump trufia sa, “Femeia şi copilul lui au plătit cu viaţa această greşeală.” Pasajul e un epitaf, mai mult decât moral: Ia aminte!

De aici înainte râul străbate o ţară arhetipală, mitică şi fabuloasă, curgerea lui se împleteşte cu forţa şi frumuseţea pământului şi a oamenilor lui.

În cele şase trepte care urmează, scriitorul desfăşoară paleta bogată a temelor şi pune la lucru arsenalul artistic şi poetic.

Tema axială a CO este TIMPUL – un continuum existenţial de luptă şi muncă. Din acest unghi de vedere CO este o “iliadă” şi o laudă. Sunt în carte pagini memorabile închinate fertilităţii, roadelor, muncii. În jurul focarelor tematice roieşte o strălucitoare constelaţie de motive (vezi “Indexul alfabetic…” ) cu “înţelesuri copleşitoare”. Menţionez doar câteva: poteca (document primordial al istoriei omului); coliba (document primordial al locuirii omului); moara (parte din osia lumii, conexiunea cu cosmicul, munca); podul (trecere, legătură, clepsidră care măsoară în deplin acord cu soarele ciclul diurn şi nocturn din nesfârşita trecere); animalul – câinele, calul, boul, bivolul (prieteni şi tovarăşi de viaţă şi muncă). În undele Oltului se oglindesc două lumi îngemănate, cea a pământului cu tot


40

ce are el şi cea a umanului. Lumea umană este de o diversitate tipologică fizică, psihică, morală, socială fără egal. Crochiurile portretistice, individuale şi colective sunt de o forţă expresivă şi exponenţială memorabilă. Acest univers uman este văzut arhetipal (un bătrân ţăran întruchipează Înţelepciunea; o femeie făgărăşeană e imaginea Frumuseţii; o ţigancă din şatra cărămidarilor e Tinereţea; bărbatul – Familia şi Casa); biologic (bărbaţi, femei, bătrâni, tineri, copii,); sociologic (păstori, plugari, plutaşi, pescari, minieri, cărămidari, plutaşi). Aceşti oameni întrupează dârzenia, demnitatea, hărnicia, solidaritatea, răbdarea, speranţa. În undele cărţii se oglindesc două nivele de semnificare: primul, cel al concretului, al pământului (relief, ape, floră, faună, umori meteorologice) şi al omului (aşezările şi munca lui), a doilea, cel simbolic-metaforic, esopic şi de parabolă, al timpului, vieţii, morţii, războiului, libertăţii, cunoaşterii. Tot acest univers fizic şi uman este evocat şi descris în nota unui tragic ontologic şi existenţial, permanent acompaniat de o mare forţă vitală.

Aici simt nevoia unei paranteze. Şerban Cioculescu în cronica sa face următoarea observaţie: “Se cade să menţionăm că, pe cât se lasă răpit de torentul elocinţei, în spectacolul peisagistic […], pe atât de sobră este în realismul ei zguduitor, descrierea elementului uman. Zguduitoare […] este sărăcia poporului nostru de ţărani, fie ciobani, plugari, pescari, podari, oameni de la munte sau de la şes.” Mă surprinde ultima frază total alături de spiritul operei. Nici un moment Geo Bogza n-a urmărit să dea CO un conţinut şi un sens social (realist), cu atât mai puţin să facă un reportaj pe aceste coordonate. “Sărăcia” până la “primitivism” oamenilor din CO înseamnă vechime, continuitate, caracter. În sărăcia lor aceşti oameni sunt de-o vârstă şi de-o samă cu Oltul. Prezenţa socialului ar fi spulberat semnificaţiile şi frumuseţile cărţii. Surpriză! În aceleaşi pagini criticul raţional, obiectiv, consecvent scrie: “Oameni şi locuri apar în Cartea Oltului într-o conexiune organică: spaţiul cu treptele-i geologice, minerale şi vegetale, are un aspect de neclintire, din veşnicie, iar locuitorii par rupţi de asemenea dintr-o realitate istorică străveche, identici cu dacii şi chiar cu indigenii preistorici.”

Preiau slovele lui Perpessicius şi spun şi eu: “Cartea Oltului este o carte frumos scrisă şi frumos gândită şi frumos construită”. Structura compoziţională a textului este complexă şi subtilă, e o construcţie polifonică. În cele 280 de pagini paragrafele, pe care le-am considerat versete, se leagă în binomuri: coborâre/ urcare, înaintare/ întoarcere, tumult/ linişte, lumină/ întuneric, dinamic/ static, acţiune/ contemplaţie; frazarea are când ritm de marş eroic, când de reculegere meditativă şi de lied. CO este o statuie care cântă.

Tehnica cinematografică este mânuită cu dexteritate. Părţi ale secvenţelor prin tehnica transfocării sunt aduse în prim-plan, mărite şi adâncite ca, apoi, prin montaj să devină un film purtător de sensuri filosofice, istorice, morale, psihologice. Prin urzeala textului este

trecută bătătura bogată în elemente venite din surse primare (mit, basm, legendă, istorie) şi din surse livreşti.

Cartea Oltului scriitorul atinge monumentalul şi sublimul; este un text de o măreaţă şi triumfătoare poezie şi de adâncă şi gravă meditaţie care dau certificat de valoare universală.

III. Scriam poezii în care adunam sevă cosmică şi odată cu anii am înţeles că eram în alt plan poetul OM şi mă leagă o taină cu Arborele Vieţii. Frecvenţa pe care se crease legătura aceasta era în afara cuvintelor de lut deasupra structurii de trup şi înăuntrul vibraţiei de suflet. Aceasta îmi dădea apă vie de mlădiţă mie, mlădiţei de OM, la fiecare şapte ani într-o comuniune inexprimabilă am fost om şi arbore legaţi prin fire de soare chiar şi despărţiţi. Atunci nu cunoşteam secretul cifrei 7… ştiam doar că ne serbăm ziua de naştere împreună.

M-a lăsat să mă înalţ până aproape de cer lui i-am dat prima oară inima mea străpunsă de o săgeată pe scoarţa lui mi-am încrustat speranţa numelui de la el ştiu să folosesc tăceri ce mântuie şi cuvintele simple dar adevărate ce mângâie. Acestea nu sunt metafore. Am învăţat cum este bucuria de a fi. Am deprins rostul lucrurilor simple şi am înţeles că existenţa poate fi o metaforă. Acum nu mai ştim şi alegem vorbe spectaculoase. Monica MUREŞAN


41

Simona-Grazia DIMA

Biologie versus epifanie

Îmi închipui realitatea ca pe un ocean infinit de scintilaţii şi vinişoare multicolore, izvorând, doar spre deliciul nostru, dintr-o substanţă altminteri inconceptibilă, la a cărei sfinţenie nici nu cutezăm a ne gândi. Într-una din aceste alveole, destul de neînsemnată, locuim noi, ginta umană, striviţi de presiunea imperiului de sus: din păcate, sau poate doar fiindcă asta merităm, în surghiunul unei lumi dominate, mascat ori pe faţă, de o percepţie nemilos biologică. Aproape nimic nu scapă maculării. Până şi revelaţia este aşteptată dinspre carnalitate, în ignorarea sufletului ce animă biata floare evanescentă, trupul. Se transformă atributele spiritului asupra corpului, care, sărmanul, nu poate suporta atâta apăsare: perfecţiunea, imuabilitatea, eternitatea, sublimul. Se caută plenitudinea unei apariţii ce se dovedeşte strictă aparenţă, iar nu epifanie. În pofida oricăror teorii bine croşetate intelectual, socialul e, în proporţie covârşitoare, o hipertrofie prost fardată a biologicului. Copilul e dispreţuit fiindcă n-are „spate”, bătrânul nu mai interesează, entuziasmul e „dezumflat” înainte să prindă contur, orice imbold e omorât în faşă. Este de aceea reconfortant să ştii că mai sunt, cu certitudine, şi alţii care nu gândesc aşa şi că, prin coridoare înguste, prin nuclee justiţiare, prin veghea unui spirit critic mereu alert, înaintează, adesea insesizabil, cultura şi civilizaţia.

De-am putea, totuşi, rămâne sensibili la duioşia eliberată, precum particulele de fisiune, odată cu transformările inevitabile ale cochiliei ce ne îmbracă parcă temătoare şi umilă! Biologicul se presimte condamnat şi strigă după ajutor. Sunt praguri şi treceri demne de luare-aminte, popasuri necesare pe traiectoria

deprinderii unei lecţii subtile. Am învăţat şi încă învăţ să descopăr tinereţea şi o aflu, neaşteptat, în ochii multor bătrâni, care au depăşit vamă după vamă, până la o seninătate de dincolo de dependenţă. O stenică lipsă de încrâncenare. În schimb, citesc o duritate fără seamăn, feroce, în privirea multor juni convinşi că tinereţea biologică este un argument de autoritate, pretextul suficient pentru a „pune mâna pe putere”, pentru a lovi în alţii. Urmează şirul ignobil al unora de vârstă mijlocie, mimi înspăimântaţi ai unor vârste inferioare celor reale. Sub mina dezinvoltă, actoriceşte compusă, le descifrezi anxietatea, cumplita nevroză, răvăşirea. Toţi aceştia aşteaptă sensul vieţii numai de la jungla umană şi sunt dispuşi la reverenţe oricât de servile în faţa ei.

Mai există, nebăgaţi în seamă, şi fericiţi care nu admit preeminenţa acestor legi inumane (prin ne-umanitate, prin postularea unei tiranii nespecifice omului). Ei se recunosc, aidoma membrilor unei frăţii pitagoreice, prin prietenia lor fără motivaţie anume, dezinteresată, după gesturile lor nobile. De o nobleţe aparent impersonală, detaşată, cinstind de fapt aristrocaţia funciară a condiţiei umane, a întregii spiţe omeneşti. Ei au o încredinţare, o linişte fără timp. Prin contrast, devoţii perspectivei biologice practică asiduu angoasa, stringenţa, iluzia greoaie că ei fac, ei desfac, ei deţin puterea – s-au gândit oare că puterea e, în realitate, aceea care trece o clipă prin ei, folosindu-i, ajutându-i să întreprindă o seamă de gesturi ritualice, spre a-i părăsi în cele din urmă ca indivizi şi a-i reintegra, la ceasul cuvenit, unei sfere nebănuite? Atât de puţini îşi reamintesc că orice mişcare a noastră este, la bază, o ofrandă adusă divinului în a cărui posesie ne aflăm, este, deopotrivă, un dar şi o modalitate de manifestare a sacrei lucrări în noi şi prin noi. Aşa cum spunea Jung, Dumnezeu nu e numai o forţă invizibilă exterioară omului, ci, dimpotrivă, şi Dumnezeu priveşte lumea prin ochii omului.

Stă de aceea în putinţa noastră să depăşim orice teorie, orice limitare, să dăm cu tifla etichetelor, subtilelor sau grosierelor manipulări. Putem constata că nu există acel deus otiosus proclamat cu intermitenţă. Precumpăneşte doar lenea de a zări Realitatea, de care nu suntem rupţi. Dumnezeu e aici, lângă noi, cu condiţia să-i preţuim apropierea şi prezenţa, căci atunci va sclipi scânteia divină şi în ochii creaturii celei mai mărunte, în lespezile de sub paşi, în tot ce are coeziune. E treaba zvâcnirilor periferice, a Răului, să fie preocupat de scindare, de analiza rece, incapabilă să reîntregească lucrurile.

Parte uzurpând întregul, biologicul se instalează cu forţa, pentru a părăsi apoi fără inimă locul ataşării sale. Chiar dacă se introduce insidios, cu titlu de apropiere, este pumn de fier învăluit în mătase. Se deghizează într-o faţadă ţipător poleită, dar, după consumarea iluminaţiei sale ieftine, revine îndată înstrăinarea, depărtarea, nu afli nicio urmă de belşug, de daruri, pe meleagurile spoliate, lăsate în paragină. Şi-a păstrat

ESEU


42

neatinsă indiferenţa, a scotocit pentru a-şi obţine propria satisfacţie, apoi a plecat.

Chiar şi la nivelurile „superioare”, în zona obştilor scriitoriceşti, unde te-ai aştepta la o altă viziune, sesizezi preocupări febrile de ghicire a vârstei, de aranjare a unor întrevederi ambigue. Eşti obligat la confesiuni indecente, scrutat ca un obiect, eşti silit să-i fentezi pe bârfitorii travestiţi în suplicanţi erotici, lupţi pentru menţinerea imaginii tale adevărate, ţi se dau sfaturi inutile, ţi se indică drumul literar pe care s-o apuci. Femeia autoare este de multe ori interesantă atâta timp cât poate fi bătută condescendent pe creştetul de căţel de companie scriptică. Animal de casă blând, nelătrător, cu ochii umezi, creatură imploratoare, care nu face concurenţă, ci se mulţumeşte să aducă o notă de pitoresc în barbaria ambianţei. Cum rupe lesa imaginară, devine antipatică. Analiza scrisului său se face adesea cu ochelarii de cal ai discriminării pe sexe. Îi sunt rezervate anume grile interpretative, modalităţi exegetice restrictive, pe un text care, astfel, rămâne singur, nedescifrat, pradă lianelor, ca un străvechi templu budist khmer. Până aici, ba chiar mult mai departe, se întinde, se strecoară biologicul în stare pură, dezgustător, cinic, sinonim cu subordonarea, grosolănia, ura, cu îngroparea în mâzgă a voiosului, a eternului „a fi”. Tot aşa de adevărat e că nu biologicul în sine se cuvine blamat, ci supralicitarea sa. Întruparea e parte a creaţiei divine. Excesul de biologic dispare uşor, uşor, atunci când ieşim de sub vraja lui. Dacă i ne opunem, începe să apese. Dacă ne facem că nu-l vedem, este instantaneu anihilat. Să-l uităm, deci, cu blândeţe.

Dacă maeştrii, scripturile definesc spiritualul, sursa fiinţării, ca pe o entitate non-biologică (să ne reamintim de porunca biblică dintâi, de taina ei, sugerată parcă pe şoptite!), putem recunoaşte existenţa acestei realităţi în entuziasmul altruist, care, fără a ieşi din sine, este universal şi produce adevărata apropiere, prin acţiunea sa în zona-liant a identificării subiect-obiect. Pentru asta, pentru veritabila comuniune, nu este nevoie nici măcar de o atingere.

Literatura întruchipează una din porţile de intrare a adevărului şi a fericirii în lume, fiindcă veridicitatea ei nu este înfeudată nici unui factor extrinsec, tangibil, cuantificabil. Ea nu poate fi în stare de obedienţă. Creaţia are darul de a mă ancora în echilibrul de nezdruncinat al unei iubiri faţă de întreaga fiinţare. Îmi dă o stare de siguranţă incomparabilă. Explicabil sau nu din punct de vedere logic, de cum încep să scriu, mă sustrag oricăror anxietăţi şi mă livrez jubilaţiei, unei bucurii absolute, supremă fără a căuta supremaţia, din care caut să nu mai ies, păstrându-mi o tinereţe specială, indubitabilă.

Florin DOCHIA

Actualitatea lui Kafka.

În vremea lui Gregor Samsa şi după aceea

Oricând se poate face o observaţie firească: opera lui

Franz Kafka s-a aşezat cu fiecare zi mai temeinic într-o poziţie nu neapărat comodă pentru un receptor oarecare – nici o interpretare a ei nu e recunoscută ca absolută, definitivă, totdeauna este constatată relativitatea, fragmentaritatea, neîmplinirea oricărui comentariu ce încearcă să dezvăluie sensuri, intenţii, învăţăminte dintr-un patrimoniu fantasmatic tot mai bine articulat. Ne aşteaptă o infinitate de sensuri a unei opere care cheamă şi descrie infinitul. Theodor Adorno remarcă undeva că „fiecare frază spune: interpretează-mă, dar niciuna dintre ele nu suportă interpretarea” (1). Lectura lui Kafka se dezvăluie, chiar aceluiaşi cititor la răstimpuri diferite, mereu nouă, nu numai individualizată, ci şi legată intim de orice devenire personală. Se poate întâmpla să constatăm că „fiecare termen, fiecare imagine, fiecare povestire e capabilă să semnifice contrariul” (2) şi Maurice Blanchot pune aceasta în seama unei transcendenţe a morţii care o „face atrăgătoare”, pe cât de „ireală şi imposibilă”. „Această existenţă este un exil în sensul cel mai puternic, nu suntem în el, suntem în el şi niciodată nu încetăm să fim acolo.” Aserţiunea aminteşte de schemele de inferenţă ale stoicilor, dar şi de mai proaspetele reprezentări din logica fuzzy; şi, de ce nu?, de pisica lui Schrödinger... Lumea lui Kafka pare, în esenţă, haotică şi, de aceea, devine imposibil de obţinut un cod filosofic, psihologic ori religios specific ei, astfel că paradoxul este continuu la el acasă, într-o astfel de existenţă gândită în baza unui absurd fundamental al lucrurilor şi al evenimentelor.

Praghezul scrie Metamorfoza în 1912, la scurt timp după ce finalizase „Verdictul”, şi este demn de remarcat


43

că textele au multe în comun: Georg Bedermann, „un tânăr negustor”, se confruntă cu atitudinea de o inexplicabilă cruzime şi ură absurdă a tatălui său – „te osândesc acum la moartea prin înec!”, Gregor Samsa, un comis-voiajor, se confruntă cu o soartă absurdă, trezindu-se „metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare”. Atât Georg, cât şi Gregor (de remarcat similaritatea numelor) sunt nişte „vinovaţi” care se simt excluşi, nimiciţi, cu visele de realizare personală interzise de o lume care nu-i acceptă şi în care nu-şi pot afla rostul; sunt campioni ai eşecului. Într-un sens, Gregor este arhetipul multor personaje masculine ale lui Kafka, acelea reticente în acţiona, înspăimântate de posibile ghinioane, predispuse la contemplaţie exagerată şi la relaţii amoroase surogat. Printre multele abordări în căutarea căilor deschise prin hăţişul povestirilor (3), cea mai accesibilă este aceea biografică, pentru că oferă posibilitatea comparaţiilor cu viaţa reală şi permite interpretarea dramelor ficţionale ca reflexe ale tensiunilor traiului de fiinţă hipersensibilă, ale relaţiilor cu tatăl său („Ai simţit o aversiune faţă de scrisul meu şi tot ceea ce, fără să-ţi dai seama, avea legătură cu asta. A fost o metodă prin care am reuşit să mă mai distanţez faţă de tine prin propriile-mi eforturi, chiar dacă asta mi-a amintit într-o oarecare măsură de viermele care, atunci când îl calci, încearcă să se smulgă în toate direcţiile şi se trage deoparte. Într-un fel, mă simţeam în siguranţă; aveam ocazia să respir liber. Aversiunea pe care o simţeai în mod natural faţă de ce scriam eu m-a făcut să mă simt bine pentru întâia dată.”) (4), ale iubirilor deliberat neîmplinite pentru Felice Bauer, Julia Wohryzek, Milena Jelenska şi Dora Dymant (va scrie în Jurnal: „N-am putut să mă căsătoresc. Totul se revolta în mine contra căsătoriei. [...] Cel mai mult, dorinţa de a-mi continua munca mea literară m-a împiedicat s-o fac, fiindcă mi se părea că această muncă este ameninţată de căsătorie.”) Scrisul a devenit un refugiu, iar rezultatul acestuia este o revărsarea a răului, iar nu o posibilă cădere într-o visare edulcorată.

Tema din Metamorfoza ilustrează semnificativ supliciul care antrenează cititorul într-o pendulare între speranţă (deşartă) şi suferinţă (atroce). Starea cea nouă lui Gregor Samsa este aceea de fiinţă ce nu poate părăsi existenţa, pentru care a exista înseamnă a fi condamnat la o continuă cădere şi decădere în existenţă. Devenit gândac, el continuă să trăiască deplin inevitabilul declin, se cufundă în singurătatea animală, se apropie, din ce în ce, de absurdul şi imposibilitatea de a trăi. Ieşirea nu este în moarte, în părăsirea nenorocirii, ci în a aduna în interiorul acesteia toate resursele, speranţele ultime, într-o luptă pentru un loc pe canapea, pentru micile călătorii pe pereţi, pentru un trai în mizerie şi în praf, o disperare născută din spaima speranţei care încă ocupă o viaţă interioară din ce în ce mai pustie. Contrar oricărei aşteptări ivite dintr-un fel de firesc, ca în toate textele lui Kafka, Gregor rezistă îndelung dezastrului absolut, se confundă cu el, îl consumă integral. „Oricât de completă ar fi catastrofa, o marjă infimă subzistă, despre care nu

se ştie dacă este rezervată speranţei sau, din contră, dacă o respinge pentru totdeauna.” (5) Ambiguitatea oricărei interpretări a textului kafkian vine din ambiguitatea (in)acţiunii personajelor, lipsa de hotărâre în a alege o cale de urmat. Mai degrabă aluzia este instrumentul care să ne releve ceva, ni se „transmite un vestigiu” (6), care, în ochii noştri, poate să pară precursorul unei doctrine viitoare, încă neiniţiate.

Aici este revoluţia pe care o provoacă scriitorul, o bifurcare decisivă în istoria literaturii, observată de Milan Kundera, care a confirmat prezenţa unei „fuziuni a visului cu realul”, adică a arunca o privire lucidă asupra lumii dând frâu liber imaginaţiei. Înainte de Kakfa, scriitorul avea două posibilităţi: prima consta în a scrie povestiri imaginare, inspirate de fantezie sau de visare - fabule, basme, parabole, istorioare miraculoase sau abracadabrante (Odiseea, Infernul, Don Quijote, Furtuna lui Shakespeare…); cea de-a doua, în a scrie povestiri verosimile, inspirate din realitate (realismul secolului al XIX-lea, de la Balzac la Zola, trecând prin Victor Hugo, Flaubert şi Tolstoi). Kafka este primul care îndrăzneşte cu adevărat să „amestece cărţile”, adoptând un punct de vedere realist plecând de la o situaţie neverosimilă, chiar supranaturală. Metamorfoza este un fel de „pacient zero”, exemplul canonic, în care prima frază anunţă o proză fantastică („Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.”), pentru a continua, contrar oricărei aşteptări, în maniera unei proze realiste. Stanley Corngold consideră nuvela o literaturizare a unei metafore, întrucât Kafka provoacă o degradare a limbajului figurat – „a se simţi ca un parazit” – în limbaj propriu. Valabil, să zicem, ca punct de pornire, pentru că, mai departe lucrurile se complică şi devin tot mai ambigue. La fel ca în vis, simbolul este fapt, o lume a purei semnificaţii, a expresiei nude, o reprezentare înşelătoare a unei succesiuni de fapte minore, cu o pasiune a detaliului care devine mijloc de luptă împotriva ordinii. Este o alegere observată de Adorno: „Kafka nu predică umilinţa, el recomandă atitudinea cea mai potrivită în ceea ce priveşte mitul: viclenia. În ochii săi, cea mai slabă, cea mai mică şansă pentru ca lumea să nu sfârşească prin avea dreptate stă în faptul de a-i da dreptate.” (7) Brecht remarcase deja: „Kafka nu are decât o problemă, aceea a ordinii. Ceea ce sesizăm la el e angoasa în faţa Statului furnicar, felul în care oamenii se înstrăinează ei înşişi prin formele lor de viaţă comună. El a prevăzut unele forme ale acestei alienări, precum metodele GPU, căci s-a văzut în cazul Gestapo ce poate deveni Ceka.” În fiecare zi a vieţii sale, Kafka se confrunta cu acele conduite de neînţeles şi cu chemările confuze.

Canonul Metamorfoza a fost pus la încercare în deceniile ce i-au urmat, fie deliberat, fie ca influenţă subtilă, dar totdeauna cu reuşită deplină. De la Albert Camus, la Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares şi Gabriel García Márquez, termenul „kafkian”


44

(«Kafkaesque») s-a impus ca termen ieşind din vernacular spre a defini textele în care se descriu evenimente bizare care ar aparţine suprarealităţii.

Este evident că existenţialismul literar-filosofic al lui Albert Camus, omul său absurd, vin din experienţa kafkiană, din parabola timpului care apasă asupra fiinţei. Eseul definitoriu Mitul lui Sisif şi esenţa personajului central din Străinul sunt de sorginte evident „kafkaescă”. Gregor Samsa şi Meursault sunt antieroi, chiar dacă aparent diferiţi. Primul se trezeşte transformat în vermină, putem considera că, aproape lipsit fiind de surpriză, vermină era şi înainte eul său emoţional, trecerea fiind numai o „reparaţie” a naturii, din punct de vedere fizic, o punere în acord a spiritului cu trupul, rezultatul conducând, inevitabil, la extincţie. Gregor află, astfel, care era/este statutul său în cadrul familiei, remarcă faptul că nimic esenţial în relaţiile & comportamentele celorlalţi nu se schimbă odată cu schimbarea sa fizică. Este la fel de străin / inutil familiei. Cel de-al doilea, Meursault, antierou sadea, trăieşte „indiferent la afacerile umane” şi acţiunile sale nu au nimic raţional, nimic legat de societatea care aproape nu-l include, pentru că-i cere ca, în spatele actului comportamental, să existe o motivaţie.

Lui Gregor nu-i plac slujba, viaţa pe care o duce, felul în care-l tratează tatăl său, tot ceea ce-l obligă la un rol cel mult secundar, doar cu îndatorirea de a plăti datoriile familiei şi de a o trimite pe sora lui, Grete, la conservator, pentru că ea iubeşte muzica şi „cântă la vioară plină de sentiment”. El se socoteşte/ este socotit bun-la-nimic, leneş, se ştie privit de sus, dispreţuit de către şeful său şi de către tată, ca şi cum ar fi un gândac urât mirositor. Aşa ni-l prezintă Kafka la începutul povestirii, pentru ca, apoi, să-l umanizeze oarecum, odată cu intervenţiile Gretei, singura căreia îi pasă de el („Gregor? Nu eşti bine? Ai nevoie de ceva?”), dar care se înstrăinează treptat, pe măsură ce nu mai pot comunica şi dispare speranţa unei reveniri la starea normală, ajungând să propună ea însăşi ca familia să scape de el („Să dispară, este singura cale, tată! Trebuie să te eliberezi de gândul că este Gregor. Toată nenorocirea noastră provine din faptul că am crezut atâta vreme acest lucru.”). Aici Kafka face virajul final spre izolarea/ dispariţia totală a lui Gregor - odată ce nici melodia cântată la vioară de Grete nu mai reuşeşte să creeze o conexiune între ei - şi eliberarea familiei. Dacă începutul aparţine lui Gregor Samsa (numele complet apare o singură dată în text!) şi transformării sale, finalul este rezervat surorii, Grete Samsa (numele complet nu-i apare niciodată în text!), şi eliberării sale. Este un final cu semne luminoase, cum nu se va mai întâmpla altundeva: „Noile lor visuri şi bunele intenţii părură să-şi afle confirmarea când, ajungând la capătul călătoriei, fata se ridică prima de pe bancă şi-şi întinse trupul tânăr.”

Camus îl descrie pe Meursault ca epavă socială fără nici un scop în viaţă; el nu are nimic pentru care să trăiască, nici pentru care să moară. Crima pe care o face

este pusă de el pe semna căldurii, a strălucirii soarelui la Alger. Atunci când el şi prietena lui, Marie, petrec un timp împreună, de obicei Marie vorbeşte, în vreme ce Meursault observă şi face câteva remarci indiferente. Marie se simte nesigură faţă cu indiferenţa lui Meursault. Când îl întreabă dacă vrea să se căsătorească, Meursault spune că pentru el nu contează, dacă ea vrea, ar putea să o facă. Marie vrea să ştie dacă Meursault o iubeşte, răspunsul lui e, din nou, apatic, „probabil că nu te iubesc”. Răspunsul, din inimă şi ridicol de onest, creează frustrare şi o supără pe Marie. Într-un fel, Meursault o iubeşte pe Marie, dar problema lui cu comunicarea este cauză principală pentru înstrăinare, deoarece răspunsurile lui nu satisfac societatea. Procesul lui Meursault aminteşte de procesul lui Joseph K. Dincolo de stilul asemănător, de sinceritatea dezarmantă a celor două personaje, cele două situaţii sunt în oglindă: la Kafka un om raţional & o lume absurdă, la Camus un om cu un comportament absurd (azi am spune simplu, „sociopat”) & o lume normală.

Amândoi sunt antieroi, prizonierii unei ordini absurde, totuşi, comparativ, moartea lui Meursault este mai eroică decât aceea a lui Gregor Samsa. Acesta din urmă pleacă dezamăgit şi trist, după ce şi-a sacrificat viaţa pentru binele şi ambiţia familiei. Starea de „gânganie înspăimântătoare” simbolizându-i nimicnicia, faptul că nimeni nu asistă la moartea sa, că nimeni nu află asta până când nu vine femeia de serviciu să le spună: „nu trebuie să vă mai bateţi capul cum să scăpaţi de chestia aia de dincolo” îl împing în derizoriu. Pe de altă parte, Meursault moare ca om revoltat, în faţa preotului se simte singur pe sine, „sigur de orice, mai sigur decât el, sigur de viaţa mea şi de moartea ce avea să vie. Da, n-aveam decât atât. Dar cel puţin stăpâneam acest adevăr tot atât cât mă stăpânea şi el pe mine. Avusesem dreptate, mai aveam încă dreptate, aveam întotdeauna dreptate. Trăisem într-un fel şi aş fi putut trăi într-alt fel. Făcusem ceva şi nu făcusem altceva. Nu făcusem un lucru, dar făcusem altul. Ei şi? Era ca şi cum aşteptasem tot timpul această clipă şi aceşti zori în care voi da socoteală. Nimic, nimic nu avea importanţă şi ştiam bine de ce. Şi el ştia de ce. Din străfundul viitorului meu, în tot timpul acestei vieţi absurde pe care o dusesem, un suflu obscur urca spre mine străbătând anii care încă nu veniseră şi acest suflu egaliza în drumul lui tot ceea ce mi se propunea atunci, în anii nu cu mult mai reali pe care-i trăiam. Ce importanţă avea pentru mine moartea celorlalţi, dragostea de mamă, ce importanţă avea Dumnezeul preotului, vieţile pe care le alegem, destinele pe care le alegem, când un singur destin trebuia să mă aleagă pe mine însumi şi o dată cu mine miliarde de privilegiaţi care, ca şi el, se considerau fraţii mei. Înţelegea el oare? Toată lumea era privilegiată. Nu erau decât privilegiaţi. Ceilalţi, de asemenea, vor fi condamnaţi într-o zi. Şi el va fi condamnat. Ce importanţă avea dacă, acuzat de crimă, era executat pentru că nu plânsese la înmormântarea mamei sale?” Gregor Samsa moare scufundându-se


45

indiferent şi tot mai mult în absurd, Meursault moare salvându-se din absurd prin revoltă împotriva vieţii.

Jorge Luis Borges l-a descoperit pe Kafka în 1917, la Geneva, într-o revistă expresionistă, l-a tradus şi prefaţat imediat în colecţia „La Pajarita de Papel”, îngrijită de Guillermo de Torre, la editura Losada din Buenos Aires, şi astfel l-a introdus în Argentina şi America Latină, cu consecinţe nebănuite. El publică traduceri ale operei kafkiene începând din 1930, precum şi eseuri în care-şi exprimă admiraţia pentru scriitorul praghez, pe care-l socoate al prezentului şi, în acelaşi timp, atemporal, şi la care scoate în evidenţă modul în care transformă circumstanţele personale în scriere cu largă rezonanţă. Prin Borges, Kafka devine parte a patrimoniului cultural argentinian. El s-a „împrumutat” deschis de la Kafka pentru „Loteria în Babilon” (1941, revista Sur - „Babilonul nu este altceva decât un joc infinit de şanse”) şi „Biblioteca Babel” (1941, în vol. „Grădina cărărilor care se bifurcă”, inclus mai târziu în antologia „Ficţiuni”), povestiri care au exploatat conceptele kafkiene de subordonare (evident, începând cu Gregor Samsa!) şi de infinit. De asemenea, se pare că şi „O examinare a operei lui Herbert Quain” (1941, inclusă în antologia „Ficţiuni”) şi „Miracolul secret” (1943, revista Sur) sunt influenţate de Kafka, exact în linia credinţei sale că un autor anterior poate influenţa un autor viitor, ba chiar mai mult, autorul mai vechi beneficiază de interpretări noi, adesea neaşteptate prin osârdia autorilor care-i urmează, ceea ce nu e departe de a afirma că autorii vechi sunt, inevitabil, sub influenţa autorilor mai noi. Acest din urmă principiu a deschis calea unei altfel de lecturi a lui Kafka şi a lui Borges, a unei reconsiderări a operei lui Kafka în lumina povestirilor pe care i le-a inspirat lui Borges. Avem eseul foarte aplicat intitulat „Kafka şi precursorii săi” (1951), în care propune o inversare a cronologiei, un refuz foarte explicit al timpului. Se degajă conceptul fundamental conform căruia fiecare scriitor îşi creează precursorii, scrierile sale schimbă concepţia noastră asupra trecutului şi schimbă şi viitorul. După Borges, pe măsură ce timpul trece, alte şi alte interpretări pot fi date, dar totdeauna cu participarea subiectului asociat scrierii şi sensului său. Oricine cunoaşte aserţiunea „Fiecare scriitor îşi creează precursorii”, dar nu trebuie uitată şi continuarea: „Lucrarea sa schimbă concepţia noastră despre trecut tot aşa cum va modifica viitorul” (8). Or, „a modifica trecutul - spune Borges în altă parte – nu înseamnă a schimba un fapt; înseamnă a anula consecinţele sale, care tind să fie infinite. Altfel spus, înseamnă a crea două istorii universale”. De aici încolo, lucrurile par să scape de sub control, astfel că un Pierre Bayard ajunge să constate că „se poate, prin urmare, creşte la nesfârşit numărul precursorilor lui Kafka, regăsind plagieri foarte departe în istorie, de exemplu, în toate povestirile în care o lege indescifrabilă se aplică unui subiect aflat sub povară. Încă de la presocratici, mitologia, ca şi Biblia, - de la sacrificiul lui Isaac sau al Ifigeniei până la moartea nedreaptă a lui Moise şi a lui

Egeu, trecând prin crima involuntară a lui Oedip – nu e lipsită de episoade kafkiene şi, deci, precursoare, astfel încât numele Kafka vine să adune la un loc ceea ce apare, în aceste istorii, ca similitudine aproximativă.” (10).

Borges, în „Kafka şi precursorii săi”, aproape că recunoaşte caracterul decisiv asupra viitoarei sale manifestări ca scriitor. El observă că „două idei sau mai degrabă două obsesii sunt determinante în opera lui Kafka. Dependenţa este prima dintre cele două; infinitul este cea secundă. În aproape toate ficţiunile, sunt ierarhii şi aceste ierarhii sunt infinite. Karl Rossman, eroul primului său roman [America, 1911-1914, neterminat, publicat de Max Brod postum, în 1927 - n.m.] e un tânăr german sărac care-şi deschide drum de-al lungul unui continent labirintic; sfârşeşte prin a fi lăsat să intre în Marele Teatru Naţional din Oklahoma; acest teatru fără margini nu e mai puţin populat decât lumea şi prefigurează Paradisul. Eroul celui de-al doilea roman al său [Procesul, 1914-1915, publicat de Max Brod postum, în 1925, n.m.], Joseph K., copleşit treptat de proces fără sens, nu ajunge să afle de ce crimă este acuzat, nici chiar să compară în faţa unui tribunal invizibil care trebuia să-l judece; acesta din urmă, fără o judecată prealabilă, sfârşeşte prin a fi decapitat. K., eroul celui de-al treilea şi ultim roman [Castelul, 1922, publicat de Max Brod postum, în 1926, n.m.], e un arpentor chemat la un castel în care nu ajunge niciodată să intre. El va muri fără să fie recunoscut de autorităţile care domnesc asupra castelului. Laitmotivul infinitei întârzieri domină şi în nuvele (…). Patosul acestor romane neterminate se naşte cu siguranţă din numărul infinit de obstacole care stau fără încetare în calea eroii lor identici. Franz Kafka nu le va termina pentru că important este ca ele să fie fără sfârşit. Vă amintiţi de primul şi cel mai clar dintre paradoxurile lui Zenon? Mişcarea este imposibilă, căci înainte de a ajunge la punctul B, trebuie să trecem prin punctul intermediar C, dar înainte de a ajunge la C, trebuie să trecem prin punctul intermediar D… Grecul nu enumără toate punctele şi Franz Kafka nu a enumerat toate vicisitudinile. E suficient ca să înţelegem că ele sunt infinite, ca Infernul.” Avem aici indicaţii de preţ privind relaţiile lui Borges cu Kafka, scriitorul care transformă materia cea mai banală într-o realitate fantastică, enigmatică, mitologică. Lumea însăşi ia forma unui univers fantastic şi inexplicabil. El leagă temele tradiţionale ale fantasticului de preocupările metafizice. Veritabila contribuţie a lui Kafka în domeniul fantasticului se situează în această punere perpetuă la îndoială a evidenţei realului şi în caracterul său incomprehensibil şi arbitrar. Borges va insista cu analiza, în eseul „Arta narativă şi magia”, afirmând că ficţiunea trebuie să urmeze ordinea şi logica magiei contra realismului mimetic şi romanului psihologic. El va sublinia apropierile dintre „Procesul” lui Kafka şi „Omul invizibil” al lui Wells, căci, după el, este acelaşi subiect: alienarea omului. Dar „Procesul” şi „Castelul”


46

par foarte bine să se afle şi printre sursele literare pentru „Nemuritorul”. Nu voi insista aici mai mult.

Prietenul nedespărţit al lui Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares, nu s-a putut nici el despărţi de influenţa inevitabilă a lui Franz Kafka, subliniată chiar de marele argentinian. Este evident pentru oricine că „Invenţia lui Morel” şi „Plan de evadare” sunt scrise şi sub semnul „Coloniei penitenciare” şi, respectiv, romanului „Castelul”. Scott Esposito, într-un eseu publicat de „The Quarterly conversation”, pe urmele lui Borges, găseşte câteva convergenţe/divergenţe între Franz Kafka şi Adolfo Bioy Casares: - dacă Franz Kafka şi-a inventat propriul teren în care să se desfăşoare literar, Bioy a areuşit să „răsucească” terenul lui Kafka pentru a servi propriilor idei; - amândoi prind superb rezonanţa unei lumi ab-surde; - în realitate, nu pot spune dacă sunt sau nu înăuntrul lumii; - existenţa funcţionarilor/ intermediarilor; - realizarea finalurilor: unul pare că abia poate scrie finalul unei povestiri, celălalt are tendinţa de a folosi finalul pentru a schimba totul, amândoi dau seama că socotesc finalurile esenţiale pentru întreaga lucrare; - utopiile ratate: Kafka e interesat de oamenii obişnuiţi prinşi în utopia altcuiva, Bioy se interesează de persoana care creează utopia, dar amândoi tratează despre schemele totalitare care promit societăţi perfecţionate. „În acest sens, - observă Scott Esposito - ei îl anticipează pe Julio Cortàzar, care, în „Şotron”, a creat un labirint înşelător, conceput ca o capcană pentru cititorii hiperactivi. Romanele lui Bioy şi Kafka pot fi socotite la fel: citirea lor este ca şi cum te-ar seduce cu logica lor, iar seducţia logicii lor te face să te laşi prins în încercarea de a înţelege şi interpreta. Nu se poate specula cu privire la faptul că [Franz] Kafka şi Bioy au creat utopii menite să fie capcane, cum a făcut Cortàzar, dar capcanele există şi cititorul operelor lor comunică puternic din punct de vedere sentimental cu protagoniştii care se confruntă cu probleme ale modernităţii.” (11)

Tot în lumea literară specială a Americii de Sud îl aflăm, în fine, pe Gabriel García Márquez, cel care, după ce a citit „Metamorfoza” lui Franz Kafka, probabil în traducerea apocrifă a lui Jorge Luìs Borges, a scris, în câteva zile ale anului 1947, „A treia resemnare”, povestirea ce va fi publicată în „El Espectador”, pe pagina întâi. „Când am terminat de citit Metamorfoza, am simţit dorinţa de nebiruit de a trăi în paradisul acela necunoscut. (…) Zorii m-au surprins la maşina de scris călătoare (…) încercând să plănuiesc ceva care să semene cu bietul birocrat al lui Kafka, prefăcut într-un gândac uriaş. Zilele următoare nici nu m-am mai dus la facultate, de teamă să nu se destrame vraja, şi am năduşit mai departe plin de invidie..” (12). Astfel are loc revelaţia despre „puterea devastatoare a literei tipărite”. „A treia resemnare” e monologul unui tânăr mort, aparent, din copilărie, dar care, dăruit cu un fel de conştiinţă de sine, a continuat să crească, în sicriu, sub îngrijirea mamei („Doamnă, copilul dumneavoastră suferă de o boală gravă: e mort. Totuşi, vom face tot ce

ne stă în putinţă să-l ţinem în viaţă şi după moarte.”), simţindu-se, după mulţi ani, ameninţat de o dublă anihilare: descompunerea trupului şi îngroparea de viu. Povara spaimei creşte treptat. Întâi, „în ziua când a murit pentru prima dată (…) – văzând un cadavru – şi-a dat seama că e propriul cadavru.” Tânărul Márquez strecoară gradat senzaţia de greutate, chiar folosindu-se de metaforă, la distanţă de sursa inspiratoare. „Atmosfera devenise grea în toată casa, de parcă s-ar fi umplut cu ciment… (…) Se simţea greoi, atras de o forţă imperioasă şi atotputernică spre materia primară a pământului. (…) Era greoi ca un cadavru adevărat, de netăgăduit. (…) Trupul i se odihnea greoi, dar în tihnă… (…)”. Apoi are loc unificarea, virtuală, cu începuturile: „Atunci când va simţi că înoată în propria sudoare, într-o apă vâscoasă, densă, cum a înotat înainte de a se naşte în matricea mamei. Poate că atunci o să fie în viaţă.” (13) Márquez va judeca, mai târziu, cu excesivă asprime această primă încercare. Ceea ce nu-l va scăpa niciodată de comparaţia cu înaintaşul său, de situare pe acelaşi nivel valoric şi de consistenţă a influenţei asupra devenirii prozei secolului al XX-lea. Se va titra chiar, pe bună dreptate, „Franz Kafka + Jorge Borges x Gabriel Garcia Márquez = Magical Realism”, şi nimeni nu va avea de obiectat asupra acelor paşi care au condus, ca printr-un fel de magie (!), de la absurdul existenţialist kafkian, prin (traducerile lui) Borges, către revelaţia màrquesiană [„Măi să fie! mi-am spus. Nu se poate!... Nimeni nu mi-a spus că e voie să scrii aşa!... Dar uite că se scrie!... Deci aş putea şi eu!... La naiba!” (14)] şi către ceea ce cubanezul Alejo Carpentier va numi „lo real maravilloso”. Maestrul acestei mişcări va rămâne pentru totdeauna Gabriel García Márquez, dar influenţa stilistică şi tematică a lui Franz Kafka este în continuare subiect de studiu literar, psihosociologic şi metafizic - singurătatea umană, alteritatea şi identitatea, sensul vieţii şi al morţii, aspiraţia individuală către spiritualitate, alienarea omului modern, culpabilitatea…

Influenţa suprarealistului, existenţialistului, maestrului absurdului Franz Kafka rămâne o constantă pentru toate domeniile artei - teatrul, filmul, artele plastice fiind deschise adoptării şi adaptării viziunii praghezului, ba, mai mult, scrierile sale au devenit, de exemplu, şi un „intermediar” pentru accesul la ideile lui Kierkegaard. Între mulţi alţii, Federico Fellini, Carlos Fuentes, Salman Rushdie, olandezii Ferdinand Bordewijk, Willem Brakman et Willem Frederik Hermans se recunosc drept exploratori au unor universuri kafkiene.

Acum 30 de ani, la Paris, se marca „Secolul Kafka”. Am ales, pentru un final convingător (dacă mai e nevoie…), câteva mărturii ale unor oameni de cultură prezenţi la amplele manifestări găzduite de Centre Georges Pompidou (15).

Maurice Nadeau, editor: „Un romancier francez, care a murit tânăr, scria în anii 50: «Kafka este parte a conştiinţei noastre, deoarece chinul lui este al nostru.» Astăzi, am spune mai degrabă: «Kafka aparţine


47

inconştientului nostru.» El a realizat, prin opera sa, transmutaţia la care scriitori visau şi pe care doar cei mai mari o reuşesc: să-şi împingă cititorul până la punctul în care, fără să vrea, chiar fără să ştie, Kafka devine parte din el. O problema rămâne încă: este posibil, este de conceput, este de dorit să fie citit Kafka cu ochii lui Kafka? Ar fi aceasta sfârşitul fiecărui cuvânt despre Kafka: tăcerea?”

Nathalie Sarraute, scriitor: „Într-un articol pentru Les temps modernes, «De la Dostoievski la Kafka», am încercat să arăt că [Franz] Kafka este în linie dreaptă moştenitorul lui Dostoievski... O formă admirabilă, originală, care de fiecare dată izbeşte prin puritatea ei, prin vigoarea ei. Dacă el nu rămâne, cine va rămâne?”

Félix Guattari, psihanalist: „Pentru mine, Kafka e autorul analitic prin excelenţă. După zeci de ani de studiu asupra textelor lui Freud, Lacan… am descoperit că, în fond, marele analist al epocii era Kafka… Am convingerea că [Franz] Kafka era în căutarea unei tehnici de expresie care să utilizeze cât mai bine visele, impresiile, fantasmele sale… Puţin cam ca în artele plastice - plecând de la Cézanne - s-a apucat să lucreze pictura asupra materiei expresiei însăşi şi nu numai asupra obiectelor la care se referă pictura.” (16)

Pierre Boulez, compozitor: „Influenţa lui Kafka asupra mea se situează în concepţia asupra operei în ceea ce priveşte labirintul… La el, opera de artă e considerată ca un obiect ne-finalizat, nu spun incomplet, ci care nu va putea fi niciodată terminat pentru că natura sa esenţială este de a nu fi.”

Pierre Bourdieu, sociolog: „Povestea pe care Kafka ne-o spune neîncetat e acest mod de căutare frenetică a libertăţii, a Verdictului social, e acest adevăr care pretinde mereu să fie spus efectiv de către autorităţi. Şi el ne spune că am contat pe acest adevăr care nu ne aparţine şi care ne pune totuşi într-o categorie. Cuvântul «categorie», pe care filosofia îl foloseşte atât de des, vine de la cuvântul grec însemnând «a acuza public»”.

Jean-Louis Barrault, regizor: „O anecdotă… Aveam opt ani, era 16 octombrie 1918, tatăl meu era brancardier pe front. Gripa spaniolă se dezlănţuise. Tatăl meu obţine o permisie, părăseşte frontul pentru Paris. E atins subit de această boală, e adus direct în spital, unde moare. Mama nu a fost considerată niciodată văduvă de război, pentru că tatăl meu a murit fiind în permisie!... Am făcut cunoştinţă cu lumea lui Kafka.”

Eugène Ionesco, autor dramatic: „Împreună cu Proust, Joyce şi Faulkner, cei patru creatori ai literaturii moderne… „Colonia penitenciară” e prezentă. E lagărul de concentrare. În acea epocă, nu se ştia ce vrea să spună. Acum, se ştie.”

……………………. (1) «Jeder Satz spricht: deute mich, und keiner will es

dulden.» Theodor W. Adorno, « Aufzeichnungen zu Kafka », dans Franz Kafka. Neue Wege der Forschung, Claudia Liebrand (éd.), Darmstadt, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 2006, p. 21-33, p. 21.

(2) Maurice Blanchot, La part du feu, Galimard, 1949, p. 17

(3) În The Commentator's Despair (National University Pub / Kennikat Press, Port, 1973), Stanley Corngold a recenzat nici mai mult nici mai puţin de 130 de interpretări pentru Metamorfoza!

(4) Franz Kafka, Scrisoare către tata / Brief an den Vater, 1919

(5) Maurice Blanchot, La part du feu, Galimard, 1949, p. 18

(6) Alain Vanier, Kafka à Francfort, Figures de la psychanalyse, 2007/2 (n° 16) « L’œuvre de Kafka est pour Benjamin une œuvre prophétique qu’il faut lire à partir de l’avenir. Aucun décryptage n’est donc possible, car elle est, par définition, indéchiffrable, toute exégèse reste vaine. Ses paraboles sont indéchiffrables pour nous, comme pour leur auteur. »

(7) T. W. Adorno (1955), Prisms, MIT Press, 1967 (8) „El hecho es que cada escritor crea sus precursores.

Su labor modifica nuestra concepción del pasado, como ha de modificar el futuro.”

(9) „Modificar el pasado no es modificar un solo hecho; es anular sus consecuencias, que tienden a ser infinitas. Dicho sea con otras palabras; es crear dos historias universales.” (La otra muerte, El Aleph, 1949)

(10) Pierre Bayard, Le Plagiat par anticipation (2009, p.69)

(11) Scott Esposito, Latin America's Kafka: wath a sly Argentina has in common with a tubercular czech, The Quarterly conversation, September 2008

(12) Gabriel García Márquez, A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, RAO, 2010, p. 309

(13) Gabriel García Márquez, A treia resemnare, în Ochi de câine albastru, RAO, 2007, p 25-35.

(14) Gabriel Garcia Márquez, El Manifiesto, Bogotá, 1977 („Antes de ese momento (la lectura de La Metamorfosis), yo probablemente había pensado que eso no se podía hacer. Y esto a pesar de que me había tragado completitas Las mil y una noches. Pero aquí había algo importante, una cuestión de método para contar algo, lo que yo no tenía. Fue una verdadera resurrección (…) Un escritor puede escribir lo que le de la gana siempre que sea capaz de hacerlo creer. El problema de la ficción, el problema de la literatura, es precisamente el problema de la credibilidad.”)

(15) Le Siècle de Kafka / Expositions - Video - Cinéma - Théâtre - Conférences / du 7 juin au 1er octobre 1984 / Coproduction Centre Georges Pompidou - Fondation Transculturelle Internationale

(16) Împreună cu Gilles Deleuze, Félix Guattari semnase, în 1975, Kafka. Pour une littérature mineure, Les Editions de Minuit.


48

Mihaela Roxana BOBOC

sunt copilul care are nevoie de o poveste e drept uneori în mine gângurește un prunc sărutat în talpa poeziei gândul devine vrabia care se scaldă în nisip mă întreb ce aș putea adăuga cuvântului să țipe în mine... din forfota cu chip de muză ies pe rând corăbii anonime un vis dincolo de malul acesta apasă tâmplele m-a durut să te strâng între genunchii toamnei acum respiră sub pământ lumina în galeriile inimii șoptești un alint iar eu te cred sunt copilul care are nevoie de o poveste în anotimpul opac soldații își aliniază viețile tu pui în ranița mea o solniță din când în când presar sare și rănile se închid atunci înțeleg luciditatea anei în spatele zidurilor lumea devine un pântec. virgula sau ploaia punctului tu pui punctul acolo unde alții preferă o virgulă de care să-și agațe nopțile nu-i nimic dimineața vine pentru amândoi cafeaua cu miros de anestezic încălzește traheea cuvinte se poticnesc în gura ceștii/ da tu pui punctul acolo unde eu aș așeza o fereastră să respir bezna și să-i spun poezie uneori evadarea e o temniță în plus o păpușă rusească în care încap toate viețile cu care te-ai hrănit și le-ai numit dragoste vezi cum punctul tău e doar un cerc claustrofob lumea din evantai se preface în corset

odată cu strada băltind a sentimente proustiene copilul din mine strigă după uterul mamei din când în când sufletul tremură din copcă tulburând apa. Șchiopi de iubire Vioara cântă doar în timpul furtunii câmpuri asimetrice își brăzdează dorul unde suntem noi inima e doar o linie întreruptă din când în când de timp I-am cerut să își așeze bornele în afara poeziei să umble desculț printre noi cei șchiopi de iubire îi pun înainte orfanul din mine strig din visul dezertat te strig ca și când pământul s-ar scrie cu palmele împreunate ziua își zidește arcadele neștiind nimic nimic despre noi nimic despre cine suntem o femeie își aruncă geanta în mașină zâmbind cochet cu toate grijile furate și fardul zilei se întinde ca o gelatină peste pleoapa cuvântului din inerție așteptăm orice semaforul rămâne galben galben ca singura culoare trăită cu soarele în buzunar visul meu era roșu ca o gură flămândă nu te întoarce din drum spre stâlpul de sare Lot își adună îndoiala. Fugă printre can(i)oane Cu tine mă despletesc în cuvinte ca un rob secerând pe întuneric; ochii, doar ochii au rămas ai mei - până la urmă fuga printre can(i)oane aidoma gloanțelor în piepturile tinere nu poate avea decât un singur final... și totuși cineva întinde pe felia de viață capcane timpului - nebuni, ce nebuni să ne iubim în anotimpuri cuantice, o singură viziune despre abandon a fost îndeajuns pentru căderea în infern uite, acum sub noi e o liniște pe care n-o vom numi nicicum. Cel mai frumos cântec vine pe furiș poate lumea asta e doar glasul pustiei deșertându-se de zbateri nu știu în care an


49

să fi fost încă copilă te-am așteptat într-o noapte de Sânziene sunt clipe în care ți se pare că viața atârnă de busuiocul de sub pernă și neastâmpărul din voce e doar coperta cărții nescrise uneori e absurd să trăiești la infinit o zi doar s-o îngropi târziu fără răspuns singurătatea nu vine niciodată ca un musafir poftit să-i așezi dinainte inima și să-i spui locuiește-mă te împinge în căușul nopții printre bolte de suspine cel mai frumos cântec vine pe furiș din nodul pieptului înghițind emoția în poemul din tine crește o lună copilul dinlăuntru prinde ocheanul și privește dincolo un timp uitat își deschide larg ferestrele. Ghimpe în singurătate Ea, femeia care închide paginile cărții cu gesturi fine ea, care îți atinge mâna într-un gest aparent neînsemnat ea, care a învățat că iubirile se pierd doar în pasul inimii, Eva ultimei nopți de rătăcire, nu-i spune nu când decupează timpul ca pe o coală de hârtie și-aprinde fâșii de trup nu-i spune nimic poate fericirea nu e cota 1400 traseul nemarcat și-ascunde ceasul nu ai nevoie de cronometru când urci cu durerea în sân odată destrămat visul devine bulgărele de zăpadă aruncat în obrazul copilăriei atunci ea vine îți simte răsuflarea ca pe un ghimpe în singurătate ți-aduce cuvânt, pruncul din brațele poeziei gângurește fericit.

Dobroslaw MARCINEK Cântecul nopții ascultă somnul de sare cum scânteiază somnambulic în sâmburele închis al serii deschide sângele înstănit cu sfidarea sărutului unui suflet uns în sidef apropiindu-mă de visul stins al iasomiei nisipul din lumină ucide umbra de piatră din gândul apei, iar timpul tresare ca un izvor susurând topind munții abrupți de sare dintre pleoapele evei Iona am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur, dar am scrijelit în noptiera plină cu praf zvârcolirea broaștei exilate în muntele de sare - am vrut să scriu ceva despre un timp, un timp nemaipomenit de singur, dar lumina dintre mine și umbra lui s-a împietrit în gândul ce-mi zbura cu aripi surde de liliac printre tristețile macrocosmice, încât nu am putut să mai scriu niciun cuvânt până la urmă am tăcut, am tăcut de tot, încătușat în propria-mi lumină și deodată m-am întunecat auzind pașii de furnică cum pregătesc în bucătărie celelalte războaie scot totul din priză și zic aceasta a fost Lumea


50

Mucegai în colțurile obscure ale camerei înflorește mucegaiul mov etalându-și moartea visam cum cobor în golurile șoaptei fără să mai port pe piele istoria dezbrăcată de veșmintele de hemoglobină în lumina putredă cuvintele șerpuiesc maladive aproape ca-ntr-un ecou căptușit la mijloc și-s gata să moară neliniștite într-un poem muced și sur Eva o apă seacă fără lucire precum ochiul ce n-a văzut lumina niciodată neagră ca baticul de doliu se plimbă sângerând în prelungirea înserării de abia mai pot să-mi deschid gândul să văd cum uitarea sfârtecă umbrele de ghimpi tu ești Eva care te tânguiești orfană de Dumnezeu și de dorul însetat al muririi tu stai și veghezi apele Styxului pline de cianuri trupești tu porți între coaste toate blestemele omenirii tu mănânci și nu te saturi de întuneric și poame grele de plumb Tristețe tristețea știe multe versuri din cartea vieții compune poeme surde la lumina de sare și topește în flăcări fericirea stropilor de ploaie de pe obraz conturul umbrei mele rămâne ca un vis eterat adormit în eternitate e-așa de lungă moartea încât nici timpul ce-a trecut pe-aici nu-ți ajunge să o măsori până la capăt poate noi suntem niște vise în gol vânătorii străpunși de gloanțele vremii își numără răsuflările precum copiii când își numără monedele din pușculiță dezamăgire – respirația te doare până la ultimul atom monedele sunt doar nasturi vechi ancorați în rugină

Timp ar trebui să fim de sare sau de piatră ca să răzbatem prin vremea aceasta obscură pe muchia de cuțit rănile se desfac îngălbenite de istorie cine te întreabă de ce sângele îți plânge? cine te alină când degetele se frâng pe clapele timpului? cine îți ascută tânguirea șchiopătând între gândurile inimii? zborul se închide în cârpe văzduhul spânzură ca o aripă ghimpată, spânzură poate în mintea mea, tu, în golul tău, îți diluezi amintirile cu lacrimile ce-au mai rămas după ultima secetă ruginește-mă, lasă-mă să fiu umbra sfinxului purtată de vânt prin toate deșerturile și fă-mă într-un sfârșit lacrimă de sare Călătorie oriunde am mers am purtat universul în mine că am mers cu autobuzul, că am mers pe jos l-am ținut înfășurat în umbră să nu se topească la soare cele patru puncte cardinale le-am pus într-o lacrimă crudă și n-au simțit durerea când le-am smuls din hotarele lor nesfârșite am adunat totul în praful din suflet și acum de abia mă mai târăsc printre gropi și schelete de stele ce au murit deodată cu Eva mi-am câștigat libertatea prin simplul fapt că exist, port universul în mine și mor


51

Camelia Manuela SAVA

Străinul

Orașul fierbea. În cel mult două zile aveau să înceapă Festivitățile Anuale de vară. Erau implicați cu toții, mici sau mari, personalități, oficialități, oameni simpli. Vulgul trebuia să se distreze, de aceea era necesar să fie tratat ca atare: lumini, culori, mese întinse, peluze cu diferite activități, corturi, aglomerație, carusele amețitoare, grătare pentru mâncarea tradițională, cântări, discursuri. Totul era pregătit până în cele mai mici detalii. Baloanele strânse în buchete, afișele electronice sau reclamele furnizau ochilor o încântare și o buimăceală festivistă. Așa era în fiecare an. Caleidoscopic, se puneau în mișcare procesiuni religioase, întreceri sportive, turniruri medievale, festivaluri, concerte, festivități culturale și artistice. Vacarmul era pe punctul de a începe.

Artiști de rang superior, pictori, sculptori, poeți, compozitori se întâlneau într-o breaslă a lor, ce îi ținea cumva departe de ochii curioșilor, dar și de zăpușeala orașului. Muzeele erau deschise peste program, librăriile se aprovizionaseră cu noile cărți, bisericile își așteptau credincioșii. Chiar și la cimitir era zarvă, rudele răposaților făceau curățenie la morminte, în caz că vizitatorii veniți din alte zări ar voi să aprindă o lumină, o candelă, ceva acolo, în amintirea celor trecuți în neființă.

Esserul trăia în această perioadă un amalgam de senzații, emoții. Era un amestec de civilizație și cultură, de ordine și dezordine. De-a valma, veneau turiști și localnici în piațetele orașului să asculte muzică, să vadă picturi, sculpturi, să mănânce, să bea bere în cantități uriașe, golind peturi după peturi.

Așadar, în două zile se dădea startul haosului. Urma o perioadă de nebunii, un week-end de hăhăială, chiu și vuiet, de îndrăzneală, agitație și mișcare anarhică de lume. Lume nouă. Lume veche.

Lisa primise o invitație pentru Podiumul Poeților. Ca în fiecare an. Repetau acest lucru. Și trebuia să meargă. Nu știa nici ea prea bine care era motivul. Ei o considerau poetă. Una de-a lor. Era și nu prea era.

Numele ei apărea din când în când pe o plachetă de versuri, în stilul poeteselor britanice sau americane ale secolului XX, Sylvia Plath îi era model, dar Lisa simțea că, față de aceea pe care o considera mentor în domeniul liricii, ea se simțea de o inferioritate sinistră, ce o trăgea în permanență într-un hău. Nu avea cum să-și egaleze idolul. Da, cochetase cu poezia din adolescență, frecventând cenaclurile, întâlnirile, concursurile și seratele literare. Scria poezie. Iubea poezia. Dar nu se credea în stare să fie vreodată o mare poetă. Mai ales de

când toți veleitarii își spuneau poeți: poetul cutare din urbea X a scris una bucată sonet… Poetul cutărică din urbea Y a câștigat concursul din satul învecinat… scriitoreasa Z a dat tiparului un roman prost, dar ceea ce conta era că fusese scris într-un timp record… hai sictir! își spunea Lisa în sinea ei… Cum pot fi atât de naivi, atât de neghiobi, atât de parșivi, încât să se creadă mari poeți, să se simtă adulați, să se simtă atât de bine în minciuna lor… nu sunt decât niște câini leșinați, care umblă în haită, lepădați de cățele gestante, în fiecare anotimp, pentru că în fiecare an mai apăreau două - trei fețe roșcovane, cu nasul umflat de băutură, ce își ziceau fie debutanți, fie scriitori, epatând cu părul lor vâlvoi, cu hainele ponosite, certați cu apa pe vecie și gura puțindu-le a … eter… sau chiar a coșciug.

Dar firul acestui solilocviu al Lisei se întrerupse când ochii îi căzură peste invitația anuală… la prosteala anuală… își zise Lisa în sinea ei… dar de data aceasta se întrecuseră cu gluma! Auzi, de acolo! Să îi cheme ca să se adune sub „pălăria imensă a sensibilității și a augustului lor talent”! Ha! Ha! Ce-o mai fi și asta, măiculiță?!

Da, o să meargă și ea, ca să se amuze, ca să se destindă… o să-și întâlnească și cei câțiva prieteni buni, pe care îi putea număra pe degetele unei singure mâini: Dan Foll, eseistul, Marga Pincheon, poeta, și soțul ei Marc Pincheon, prozatorul și criticul literar, ca și pe Chris de Buron, fotograful celebru sau pe Mathew Crowe, celebrul editor de la Daily Publishing House. Erau oameni de valoare. Recunoscuți la nivel național. Cu ei se putea înțelege, aveau același spirit înalt, idealurile lor puteau fi convergente. Restul nu erau decât o șleahtă de papucari, niște babe oțărâte și niște moși libidinoși care își recitau tiradele lor de genii nerecunoscute încă… dar poate că posteritatea fi-va mai dreaptă… cel puțin așa sperau ei… oare așa o să ajungă și ea, ca o babă pomădată și întinsă, cu aere superioare de pension?... gândea Lisa. Categoric, nu… decât așa, mai bine un pumn de pastile și … somnul… tăcerea.

Pe de altă parte, soțul ei, John, o apostrofa de fiecare dată: ce-ți trebuie? La ce îți folosește? Cu ce te alegi? Doar cu privirile lor libidinoase și fastidioase! Cu laudele lor găunoase?! Sunt toți niște decrepiți… îți cheltuiești energia în van, fato! Îți pierzi timpul de pomană cu ei!... Ce, te crezi și tu mare și tare ca ei? Sunt niște golani, refugiați în scrisul lor de doi bani… Avea și John acesta al ei un umor… ca toți englezii, de fapt! Despre englezi se știa deja celebra expresie: numai fish and chips! Cum ar fi nicio masă fără pește… că peștele doar de la cap se împute…

Ei și! Puțin îi păsa Lisei de ce crede bărbatul ei, ce cred ceilalți despre ea… ea își trăia tinerețea, își trăia poezia… fără copii, fără obligații… chiar și lângă John fiind, nu se simțea legată. El era cu zece ani mai mare ca ea… se cunoscuseră la un raliu de motociclete. Tipul atletic, cu bărbuță și plete, cu bandană pe cap, cu ochii albaștri ca de copil de țâță o fermecase… simțise atunci


52

pentru prima dată o atracție calină, puternică, sexuală, cum niciodată nu o mai trăise pentru altcineva… formau un cuplu drăguț de peste cinci ani și fiind soț și soție treceau drept model… Lisa era fericită și nu prea… era lăsată în pace… ea cu ale ei… cu desenul, arta, scrisul, fotografia… el cu jobul la companie… se întâlneau zâmbitori seara, își făceau rapoarte lungi, detaliate cu ceea ce făcuseră peste zi, la cină, apoi seara se termina fie cu vreo partidă de sex, fie cu vreun film… trăiau în armonie, fără să se supere, fără furtuni… nu aveau copii… și nici John nu insistase prea tare să facă vreun urmaș… suferea de o boală de inimă, pe care o descoperise de timpuriu și o ținea în frâu… trăindu-și viața periculos, intens… Lisa tânjea uneori după un copil… însă, ce ar fi fost cu libertatea ei?

Petrecerea Anuală a orașului Esser era o ocazie să mai iasă în lume… să-și părăsească rutina, cuibul, obsedantele obiceiuri cu ore fixe de ceai, cafea, întâlnirile amicale cu vecinele sau cumpărăturile ori raidurile prin oraș după treburi minore. Era sau nu a woman writer, nu știa nici ea prea bine, nu conta asta… Ceea ce era important era faptul că se simțea bine cu ea însăși, era fericită în lumea ei, pe care o construise cu sudoarea scrisului… era o lume mirifică, i se potrivea ca o mănușă… Deci, va evada din castel și va merge la Întâlnirea Anuală a Poeților Locali. Poate și la vreun concert sau vreo sindrofie pretențioasă, unde și Prime Major, The Deputy Major și The Local Council vor fi prezenți, cu aceeași morgă plictisită toți, cu aceleași zâmbete largi, să se vadă dinții mari, puternici, pregătiți pentru orice ocazie, cum erau în general toți dinții englezilor… Plus că aveau la purtător și fețele lor ca de ceară, de parcă ar fi părăsit de curând celebrul muzeu…

Stinse lumina de pe noptieră, închise cu un gest reflex cartea și privi în gol… întunericul se întindea pretutindeni… și parcă încet, încet punea stăpânire și pe sufletul său… John adormise demult lângă brațul ei parfumat, încât respirația lui neregulată se transformase într-un horcăit ce chema umbrele de pe un alt tărâm…

O nouă zi. Se trezise cu noaptea în cap… ca niciodată. Nu-i stătea în fire să fie trează la ora aceea. Ceasul arăta cinci și cinci, a.m. Poate vreun vis ciudat o smulse din căldura somnului. Poate un imbold necunoscut. Intră sub duș. În baie se studiase îndelung în oglinda mare și frumos arcuită. Își dădea seama că era încă tânără. Fără riduri, fără pete, ochii mari, migdalați, negri-scânteietori, ceea ce e rar pentru o englezoaică. Sprâncenele conturate, arcate, cu gene lungi ce fluturau jdemii de ori pe secundă în timp ce vorbea.

Un zâmbet sterpezit o smulse din apatia zorilor…apa ce curgea în abundență o atenționa să fie prezentă aici și nu aiurea. Își pipăi fața, sânii, coapsele, ca și cum ar fi vrut să se convingă că e acolo, că e reală…deși cu mintea fusese într-o altă dimensiune, a depărtării de sine însăși…

Ieși din baie, ca un om nou… Cu pași mici se îndreptă spre bucătărie. Pregăti două ceșcuțe de cafea. Turnă lichidul brun și două cubulețe de zahăr sticliră în mâna ei slabă. Cafeaua era fierbinte! Ce naiba!... Aproape că se fripse când un braț tatuat, păros o strânse cu putere de mijlocul fragil. Se întoarse spre John care îi mirosea părul, încerca să îi sărute gâtul, cuprinzând-o într-o menghină. - Mmm…Ce bine miroși! Ca de obicei! - Ce e cu tine? De ce vii așa ca un hoțoman? M-ai speriat! îngăimă ea… eram concentrată să torn cafeaua în cești… să fie mică, neagră și fierbinte? îl tachină Lisa. - O beau cum s-o găsi, mormăi John, nu sunt pretențios la ora asta.

Micul dejun frugal i-a despărțit. Ca de fiecare dată. Ca în fiecare dimineață. O cravată, o cămașă, banalul costum de muncă, și John plecă în grabă, târșiind roțile mașinii pe aleea din fața casei… Locuiau departe de centru, pe un deal străjuit de copaci multiseculari. Un râu șerpuia în depărtări și atrăgea din când în când ploaia… vreme umedă englezească…

După scena matinală, Lisa ieșea din casă, conducând propria mașină, relaxată, fără vreun gând anume, fără vreo grijă. Făcea doar ce voia, făcea doar ce îi plăcea… era liberă și asta îi dădea un sentiment de putere ce o amețea uneori…

Ajunsese la timp! Tocmai se adunase lumea în holul mare al Corpului Central din Council Town, toți aveau de spus discursuri, glume, cancanuri. Toți seniorii erau grupați într-o castă a lor; deoparte erau cei tineri, parfumați, eleganți, pudrați, cu o atitudine sigură. Câteva cațe cârcoteau pe margine cu pahare de șampanie în mână. Vreo două aveau ostentativ și evantaie în mână ca să își ascundă mutrele acre când își dădeau ochii peste cap.

Era momentul să fie invitați în sala de ședințe de către Maestrul de ceremonii. Fiecare avea locul indicat pe invitația sa, așa că nu fu prea greu pentru Lisa să se așeze imediat ce pătrunse în sala imensă, fastuoasă. Lângă ea erau vreo două locuri libere. Marga și Marc Pincheon nu se zăreau, Chris întârzia ca de obicei, iar pe Dan nu îl vedea decât foarte rar, fiindcă el cânta și într-o trupă. Doar Mathew era la datorie, omniprezent.

Președintele Asociației Poeților din oraș anunță ordinea discursurilor, prezentă invitații din alte orașe și lucrurile intrară pe făgașul lor firesc. Golul de lângă ea părea cam ciudat, dar nu-și făcu probleme. Află din prezentarea inițială că vicepreședintele Asociației Poeților lipsea motivat, iar celălalt loc nu știa cui putea fi destinat.

Îi veni rândul să apară la tribună să vorbească. Păși radioasă, dar emoționată. Mulțumi pentru invitație, în câteva cuvinte aprecie faptul că tradiția de a se întâlni se respecta cu sfințenie în fiecare an și, după banalitățile de rigoare, prin care felicita organizatorii pentru minunata lor inițiativă, în final, deschise o cărticică, din care citi vreo trei poeme scurte, cu o tonalitate gravă. Abia atunci observă că locul de lângă ea se umpluse, doi


53

ochi jucăuși, de sub o pălărie șmecheroasă, o fixau cu ardoare. Cei din sală o aplaudau, ea se intimidă și porni spre scaunul ei cu capul în jos, neștiind cum să reacționeze. Bărbatul din apropiata vecinătate a cotului ei nu îi era cunoscut, privirea lui continua să o ucidă, iar în următorul scaun era chiar Dan Foll, eseistul-cantautor.

Atitudinea vecinului său, tinerească, zeflemitoare, ochii verzi, mari, apoși, dublați de genele lungi, coborau parcă din trecutul ei, Lisa nu știa de ce figura tânărului îi este familiară. Nu-și dădea seama prea bine cine ar putea fi, unde l-a mai văzut sau dacă l-a mai văzut cândva. Hainele tinerești, ochelarii înfipți ostentativ în buzunarul cămășii, mâinile lungi și fine, cu degete de pianist, pantalonii și pantofii scumpi, la modă, îl făceau să pară străin de tot ceea ce se întâmpla în Esser. Și așa și era: un străin…

Lisa se gândea să se ridice și să plece… dacă totul era vis și ea încă nu se trezise?!… parcă auzea soneria ceasului la cinci și cinci, derula filmul cu John și cafeaua de dimineață… dar asta se întâmpla zi de zi… poate ceilalți nu-l vedeau pe acel străin intrat în timp ce ea vorbea de la tribună… poate era o iluzie optică de care ea se apropia cu oasele ei fine… Văzu însă zâmbetul lui Dan și atunci realiză că e adevărat…au venit ca doi intruși… s-au așezat hoțește pe locurile libere… ca să îi răstoarne ei toate sentimentele legate de viața ei, de programul ei zilnic ce nu prevede neprevăzutul.

Brațul bărbatului se atinse de ea, Lisa fu străbătută atunci de ceva indefinit, ca un curent electric, umărul lui îl atingea pe al ei, sprijinind-o să nu se destrame, să nu se spargă în mii de fărâme… - Cum poți să reziști? Eu nu aș putea… șopti vocea caldă, prietenoasă a străinului… și în același timp îi invadase degetele, luându-i mâna mică și rece într-a lui, ascunzând-o pe sub mânerul fotoliului elegant…

Era cea mai mare îndrăzneală… Așa în public?! Fără să se cunoască, fără să fie prezentați… familiaritatea aceasta îi plăcea, dar o înfricoșa totodată… Chiar dacă era semiîntuneric în sală, totuși Lisa simți că lumea se uită la ea, că vecinii trag cu coada ochiului…Dar nu, ceilalți erau cu privirile ațintite spre ceea ce se petrecea la prezidiu, cine vorbea, cine urma…era ca la cinematograf, când toți își lipesc ochii de pânza cu imaginile în derulare…și probabil că străinul profita de această situație. Lisa se abandonă total strângerii de mână, nu avea rost să schițeze vreo împotrivire, ar fi dat de bănuit și mai mult…

Nu mai erau vorbitori, timpul trecuse pe nesimțite, parcă secundele zburaseră, maestrul de ceremonie încheia sesiunea, mulțumindu-le tuturor, felicitându-i și gratulându-se pe sine ca să iasă în evidență ca de obicei, apoi se maimuțări, spunând câteva glume și invitându-i la un cockteil. În lumina năucitoare, Lisa observă că mâna îi fusese eliberată din strânsoare, iar Dan, ridicat în picioare, făcea prezentările: - Ollie Ramsen, ea este Lisa Brown, poetă…Lisa, el este… Olllie…

- Colegul din școala gimnazială, adăugă ștrengărește străinul. Ne cunoaștem, cu toate că au trecut vreo douăzeci de ani de atunci… lumea se mai schimbă, năravurile ba… - Da, îngăimă Lisa, îmi amintesc, deși nu era sigură că e chiar așa… și zâmbi. Surâsul lui se contopi cu al ei, apărând în oglinda minusculă ce le cuprindea sufletele, exteriorizându-le într-o strângere de culori: a ei foarte întunecată, reținută, a lui optimistă, zglobie. - Îmi pare bine să te revăd, spuse Ollie. Mi-ar plăcea enorm de mult să stăm de vorbă. Ce-ai zice dacă ai veni la concert diseară? Trupa Orange X, în care cânt și eu…de parcă mai era nevoie să o facă pe modestul… Lisa știa foarte bine cine era, de fapt, Ollie Ramsen… o să aibă o cântare în fața Consiliului Municipal. M-aș simți onorat dacă ai participa și tu. După aceea e o mică serată, la care vom fi toți cei de pe scenă prezenți. Ori de câte ori cânt, mă simt devitalizat, pierd energie, așa că prezența ta m-ar revigora puțin. Trebuie să vii! E obligatoriu! Privind-o în ochi, străinul acesta o zăpăcea… de ce acum… de ce el…nu-și putea explica… de ce se străduia să nu ia în considerare faptul că s-ar putea să nu fie singură pe lumea asta… nu vedea oare că e măritată? Verigheta ei era destul de compromițătoare… iar diamantul obraznic de pe mâna ei arăta o oarecare stare socială și bunăstare materială pe care nu și-ar fi permis-o dacă se gândea la fata modestă care fusese cândva… sau era doar o fanfaronadă de celebritate… poate el era obișnuit cu tot felul de pipițe prin preajmă… poate de dragul vremurilor de demult, când erau copii și se tachinau, mergând de mână la școala din cartier, o voia lângă el să depene amintiri… Ollie se comporta de parcă abia ieri se despărțiseră și reluau o conversație întreruptă de curând, lăsată în suspans… Bipăitul telefonului o scoase pe Lisa din transă… - Mă scuzați, vă rog, o secundă… Umblă delicat în poșetă și văzu pe displayul telefonului că e doar un mesaj de la John, pe care îl putea citi când ajungea acasă… nu e nimic important, adăugă ea, mai poate aștepta… și Lisa ar fi vrut să se ascundă de privirea aceea sfredelitoare ce parcă o chestiona: - Deci așa rămâne, nu? Să fim înțeleși, nu accept nici un refuz… spuse Ollie euforic. Uite, ai aici două invitații la concert, în loja principală, una e pentru tine, una e pentru Dan. Să ai grijă de ea, bătrâne! Mă bazez pe loialitatea ta, mai comentă insolent Ollie cu acea nuanță prietenească în glas, pe care numai doi oameni care se cunosc de mult timp și-o pot permite.

Seara căzu cu repeziciune adusă de norii plumburii. Peste tot se zăreau aburi, aburi de veselie: alcoolul le fermenta acea stare de bună dispoziție și nimeni nu mai lua în seamă vremea, care era subiectul predilect de discuție; se bucurau unii de alții, se strigau, se opreau în mijlocul orașului, străzile fiind aglomerate ca de fiecare dată când sărbătoreau. Vacarmul ajungea până la fereastra ei deschisă. Programul muzical la radio se desfășura în surdină și Lisa parcă aștepta ceva


54

indefinit… nu știa nici ea anume ce… trebuia să vină Dan să o ia la concert… și parcă lumea ei era sfâșiată în două: cea a visului, în care se izolase și cea reală… cu un gest sigur deschise telefonul, apăsă cu degetele ei fine câteva butoane și dădu peste mesajul buclucaș: „Drăguțo, eu sunt în drum spre aeroport, șeful meu mă trimite la Londra cu treburi… știi cum e el, cât de nebun și de infatuat, dar responsabilitățile firmei cad în sarcina altora…vin peste trei zile, să te distrezi! John”.

Așadar, soțul ei dădea bir cu fugiții, lăsând-o pradă disperării de a face față singură Serbărilor Orașului. I-ar fi plăcut să fie și el prezent, măcar că o tachina ironic cu glumițele lui.

Lisa fu străbătută de un fior larg când auzi soneria. Se gândea că ar putea fi John… deschise ușa și în prag dădu nas în nas cu bătrânul Dan… așa i se spunea… nu era deloc bătrân. Era cu trei ani mai mare ca John, dar statura lui masivă, părul încărunțit îl arătau ca o persoană ce impunea respect, chiar teamă, ascunzându-și foarte bine vârsta. Tuciuriul și talentatul Dan, prietenos și nonconformist, glumea adesea pe seama prostiei… fusese înșelat de nevastă, o cucuiată frumoasă, înaltă și zveltă, dar cu acel vino-ncoa permanent de care profitau din plin și ceilalți bărbați… așa că Dan divorțase fără să clipească, fiind din momentul acela adeptul legăturilor non-combat: frecventa doar bordelurile, fiindcă acolo găsea un surogat de plăcere și nițică liniște, împărțind plăceri de o clipă ca și mulți alții ca el…

Dan era ferchezuit, elegant ca întotdeauna, dar de data aceasta se întrecuse pe sine. Însă când o văzu pe Lisa, se dădu un pas înapoi, fluierând admirativ: - Wow! fetico, ce frumoasă ești! exclamă el fascinat…

Femeia îmbrăcase o rochie maroniu-aurie cu fluturi de dantelă pe poale și la mâneci, strânsă cu o curelușă galben-muștar, ce îi cuprindea mijlocul subțire. La gât purta o salbă strălucitoare, iar cerceii lungi, auriți ca și salba, îi completau ținuta absolut uimitoare. Lisa era cunoscută ca o femeie elegantă, șarmantă, iar tinerețea ei și faptul că nu devenise încă mamă o arătau ca o fetișcană ieșită de pe băncile școlii.

Un singur lucru făcuse cu bună știință: scosese verigheta de pe deget, chiar și inelul opulent, nu pentru că avea ceva de ascuns, dar era mai bine așa… prea multe bijuterii! și ea era adepta unui stil simplu și de bun gust… cutiuța cu bijuterii adăpostea acum cele două piese scumpe, primite de la John, chiar în ajunul căsătoriei lor. Nu se ferea de nimeni și de nimic, dar ar fi părut ca un brad de Crăciun, împodobită până la refuz… sau poate că subconștientul ei funcționa după alte legi… Ollie nu observase sau se făcuse că nu vede că are pe deget un inel ce o leagă în mod evident de cineva, de un soț, acum absent. Oricum, la întoarcere, își vor relua locul obișnuit, se încurajă Lisa… Fluieratul admirativ al lui Dan o aduse cu picioarele pe pământ: - Eu sunt gata! - Văd! ești foarte frumoasă, prințeso, John e norocos să te aibă!

- Mda… îngăimă femeia… nu e aici… e plecat într-o delegație… - Atunci să mergem, voi fi eu cavalerul tău păzitor! zâmbi Dan.

Mașina îi purtă printre străzile aglomerate ale orașului, parcară undeva mai retras, Dan plăti cu vârf și îndesat paznicului, nu doar pentru că ținea extraordinar de mult la mașina lui tipic englezească, dar în această perioadă mișunau tot felul de hoți, aceștia simțindu-se în largul lor în timpul sărbătorilor.

Ajunși la peluza din piața centrală, unde se desfășurau concertele, își ocupară scaunele în sectorul persoanelor importante, adică vipurilor. Emoțiile o copleșeau pe Lisa. Un tremur ușor o luase în stăpânire: îi era frig, oasele mâinilor, picioarelor se umpluseră deodată cu aer. Spectacolul începu: lumini și sunete, culoare și explozie. Vocea stridentă a entertainerului intră în distonanță cu tot ceea ce se petrecea acolo. Intrară pe scenă formații de muzică, un număr de acrobație, un dans feeric, apoi veni rândul celor de la Orange X să cânte. Uralele izbucniră de pretutindeni. Băieții aceștia erau atracția serii. Șarmul vocalistului, modul lui de interpretare, melodiile cunoscute garantau succesul.

În fața Lisei se alcătuia un tablou excepțional, fantastic. Ea însăși se simțea foarte bine. Era din nou o adolescentă exuberantă, aplaudând, cântând, dansând. Nici nu i-a păsat de ceva sau de cineva. A trăit magia clipei. Finalul concertului a fost apoteotic, jocul de lasere era un boom al acelui moment, flori umpluseră scena, iar Ollie s-a aplecat, a luat un trandafir, l-a sărutat și l-a aruncat obraznic înapoi, înnebunind și mai tare fanele, care țipau extaziate

În clipa în care întunericul a cuprins scena, Dan o smulse din visare pe Lisa, trăgând-o spre ieșire, și luând-o nu spre parcare, ci în direcția opusă, înspre o alee ce ocolea piața centrală și clădirea Primăriei. Intrară pe o ușă masivă, ascunsă în spatele impunătoarei clădiri și de acolo în holul central, unde lumea adunată sărbătorea. Erau cei ce urcaseră pe scenă și mulți alții. Se ciocneau pahare de șampanie, berea curgea și ea în valuri.

Lisa văzu fețe cunoscute, dar și zâmbete noi, urmându-l ca hipnotizată pe Dan ce mergea înaintea ei ca un scut. Cu statura lui, bărbatul își făcu loc până în partea opusă intrării, unde aerul era puțin mai respirabil și, oprindu-se în dreptul unor uși, ciocăni și intră, introducând-o în același timp și pe Lisa într-o încăpere pătrată cu draperii grele maronii ce sclipeau în lumina unor candelabre uriașe.

Băieții din trupa Orange X, veseli, sărbătoreau. Apariția Lisei eclipsă efuziunile lor pentru o secundă, toți își îndreptară privirile spre femeia frumoasă. Săgețile lor aproape că o doborâră, când Ollie salvă situația - o acapară cu brațul lui după mijlocelul ei fragil, lipind-o cu tot corpul de șoldul lui înalt: - Draga mea, bine-ai venit! Te așteptam! Sper că Dan a fost înțelept și s-a purtat fair-play cu tine!


55

- Doar mă știi, Ollie, ce naiba! E a ta acum… A fost pe mâini bune. Show-ul a fost fenomenal, băieți! Ați fost la înălțime și de data aceasta! Bravo! Aveți respectul meu și toată admirația din partea mea!

Petrecerea se întețea, Ollie nu o scăpa din ochi pe Lisa. Glume, băutură, aluzii, râsete completau atmosfera. Vraja emanată din trupul femeii calde, vie, îl cuprinse pe Ollie. În apropierea ei devenea mai uman, mai vulnerabil. Înaltă și mlădioasă, Lisa se simțea adormită, brațul lui încolăcit peste spatele ei nu o slăbise toată seara, ca un șarpe constrictor ce și-a prins victima și nu o va lăsa să scape. - Nu ai vrea să plecăm, susură Ollie printre firele de păr rebele ale Lisei, atingându-și buzele fierbinți de urechea ei, mișcare ce o electrocută. Lisa era pierdută. - Da, desigur, murmură ea… - Ok, men, sunt epuizat și băuturile reci și spumoase o să-mi ruineze vocea dacă voi continua alături de voi seara, am nevoie de odihnă. Lisa are și ea programul ei, așa că are nevoie de liniște, nu cred că s-ar putea inspira din conversațiile voastre bahice. O să îmi conduc invitata acasă. Băieți, să nu exagerați! Mâine avem repetiție pentru următoarea noastră reprezentație. Nu uitați! Viața pe scenă implică muncă, efort, nu vă risipiți toată energia în această seară! Ne așteaptă aventura!

Le strânse mâinile, făcu și câteva bezele înspre alt grup de petrecăreți, apoi o luă pe Lisa de-un deget, așa cum obișnuia să o țină în copilărie, când o ducea la școală, însoțind-o de la ușa casei ei până la bancă a doua unde Lisa a stat toți anii, cu Mary Cappelbot… și ieșiră împreună ca un cuplu, fără să pară nimănui ciudat acest fapt…părăsiră clădirea și a luară pe aleea principală ce ducea la Main Park, înspre Hotelul Milton, a cărui siluetă se impunea misterioasă…umbrele lor, calme, înlănțuite îi făceau să pară un monolit. În mijlocul aleii, după ce făcură abia câțiva pași, Ollie se opri brusc, îi dădu drumul Lisei, se roti, execută două plecăciuni de saltimbac și Lisa surâse… erau aceleași gesturi pe care le făcea micul Ollie când ea era tristă, când lua vreo notă mică sau mama ei, bolnavă de cancer, făcuse o nouă criză…așa reușea băiețelul să o mai scoată din mina morocănoasă pe fetița Lisa, pe care o proteja cum putea și cum știa el mai bine la vârsta aceea...

Se apropie cât putu de fața ei, o îmbrățișă strâns, ținându-i capul lipit de pieptul lui. Lisa ascultă pulsul inimii lui, ce părea că vrea să iasă prin porii înfierbântați. Un sărut voluptuos le uni buzele, gândurile, ființa. Ollie nu ar fi vrut să îi mai dea drumul. Niciodată. Destul că o pierduse cândva. O iubise și totuși plecase din oraș, urmându-și destinul… acum ar fi dorit să înghețe timpul. Clipa să îi preschimbe în statui, contopiți pentru veșnicie. - Vreau să fii a mea! Nu pot să te pierd iar! În seara aceasta nu aș putea să te las să pleci… când eram copii și ne certam pentru toate fleacurile, nu-mi păsa că pleci îmbufnată, fiindcă a doua zi te așteptam cuminte la ușă, dar acum nu vreau să mă părăsești… acum e cu totul

altceva… și cu un al doilea sărut pecetlui aceste cuvinte ce păreau o stranie declarație de dragoste.

Lisa se pierduse cu firea. Parcă nu mai trăia: își vedea conturul prins între palmele fierbinți ale lui Ollie. Și pe un ecran gigantic imaginar apăreau umbrele a doi oameni: el și ea… Intrară în hotel, urcară în lift și săruturile continuară ca o ploaie de vară… ochii lui frumoși o robiseră, pe fața Lisei se citea abandonarea…

Camera imensă, elegantă a apartamentului lui Ollie îi făcu Lisei o impresie bună. Părăsind-o pentru câteva minute, ce i se păruseră Lisei infinit de lungi, Ollie aduse două pahare de șampanie din care abia gustară…ciocnetul lor îi aminti tinerei că totul e real. Apropiindu-se de ea, bărbatul o îmbrățișă iar și iar, cu ochii, cu mâinile, cu toată ființa lui, o purtă pe brațe ca pe un copil adormit. Lisa îl lăsă să o încălzească, înfierbântându-i gândurile. Patul îi primi generos și asistă la o noapte a simțurilor, căci cei doi își împlineau destinul, dorul lor, un vis de a fi împreună, bărbat și femeie. Niciodată până atunci, Lisa nu ar fi crezut că atingerile unui bărbat i-ar putea produce o asemenea plăcere. Carnalul nu era punctul ei forte, mai degrabă un moft, un pas spre a fi doi… dar acum era altceva… Arderea îi cuprinsese pe amândoi…

Dimineața surâzătoare se strecură curioasă printre ferestrele grele. Deschizând ochii mari, Lisa clipi de câteva ori să își poată da seama de starea ei. E trează sau e aievea? Pielea îi foșni catifelată sub cearceafurile mătăsoase. Era singură. Nu se panică. Ollie trebuia să fie prin preajmă. Înfășurată pe jumătate, păși prin încăperea prelungă. Observă pe măsuța oglinzii o hârtie țintuită de un trandafir rubiniu: „Iubita mea, vin să te iau la prânz, nu mă părăsi. Ollie”

Așadar, se întâmplase ceva cu ea… Noaptea trecută îi demonstrase că sentimentele sunt depășite de emoții, de trăiri arzătoare, de instincte.

Nu fusese un moment de rătăcire în viața ei? Dar acceptase de bună voie să îl însoțească pe Ollie în apartamentul lui. Oare așa proceda și cu alte femei? Cedase prea ușor! De ce oare fusese atât de slabă?! De ce îi cedase lui Ollie? Doar pentru simplul motiv că se cunoșteau din copilărie? Își aducea aminte cât de îndrăgostită fusese de el la cincisprezece ani. Dar ce poți ști despre iubire când ai doar cincisprezece ani? Mutarea lui cu părinții produsese o ruptură, o durere, un gol, pe care nu-l mai putuse umple niciodată de atunci… niciodată până acum… Nu putea fi doar un moft. Nu putea fi doar o experiență de dragul de a experimenta. Ceva era la mijloc. Altceva. Putea fi o dragoste mare? PRIMA EI DRAGOSTE?!

Intră în duș să se lămurească dacă a fost un vis sau trăiește în continuare o poveste reală. Apa îi reda liniștea, echilibrul. Și tăcerea din jur era cel mai bun sfetnic. Găsi în baia luxoasă tot ce avea nevoie. Împrumută halatul lui Ollie - avea inițialele lui inscripționate, și, îmbrăcându-l, părea că s-a îmbrăcat în


56

sufletul lui… după baie se relaxă, nu mai avea de ce să despice firul în patru…

Se așeză în fața oglinzii, pe scăunelul mic, dar confortabil. Se privi cu atenție: da, era încă frumoasă, deși nu mai recunoștea nimic din adolescenta de atunci, înflorise ca o femeie-cireașă… era tânără, era puternică. Putea să treacă peste orice, chiar și peste acest episod romațios din viața ei…avea să se întoarcă lângă soțul ei… abia atunci își aminti de John… tresări… unde-o fi? Ce-o fi făcând?... să îl sune, să nu îl sune…azi era sâmbătă, el se întorcea luni…și zbaterile i se potoliră…nu știa dacă o să îi mărturisească adevărul…nu știa dacă ceea ce trăia lângă Ollie e o aventură sau altceva…un fel de poliță plătită acelui trecut… se simțea datoare față de prima ei dragoste neîmplinită… mai bine să nu-i spună… o să țină sub tăcere acest sentiment… care o năucea: era, pe de o parte, fericită, dar se simțea culpabilă…își înșelase soțul, la urma urmei…

Ca prin farmec, Lisa întinse mâna și deschise sertarul din josul oglinzii, crezând că va găsi vreo perie de păr, necesară în acea clipă, și, spre surprinderea sa, găsi un jurnal gros, legat în piele. Desfăcu șiretul care îi strângea foile pergamentoase…un scris mărunt, ordonat, cam țuguiat, îi căzu sub ochi ca un fulger…era al lui Ollie… Știa că face o impolitețe, dar curiozitatea îi dădea ghes. Se așeză între pernele moi, în pat, și se apucă să citească…Început, încă din adolescență, rândurile cuprindeau idei, sentimente amestecate, trăiri violente, frustrări, iubire, nemulțumire, încântare… era și imaginea ei din copilărie printre paginile stufoase… Numind-o „Iubita mea”, Ollie o tratase ca pe ființa de care era îndrăgostit, dar nu știuse niciodată să îi arate că o iubește, dimpotrivă, tachinarea, manifestările contradictorii, certuri și împăcări îi arătau ca doi adolescenți absolut normali…de unde să știe ea că băiatul acela își arăta simpatia prin protecția pe care o arăta, prin lungi discuții care nu duceau nicăieri, prin râsete, prin glume, uneori nesărate….Ollie o ironiza pentru oasele ei lungi și subțiri, pentru dinții ei neregulați și pentru buzele prea cărnoase, ce păreau prea mari pentru fața ei prea mică…fata se înfuria la culme și nu găsea nimic atrăgător la lunganul descărnat și cu ochii verzi, apoși, până într-o zi, când o apucă tăcut de mână, o luară la fugă până pe colina din apropierea casei ei și de acolo îi arătă orașul… ce putea fi asta oare? Dragoste?

Între timp, el părăsi locurile natale, plecă la studii la Londra, trăind din muzică, devenind un idol pentru mulți…iar ea era acum o era femeie măritată… Și Lisa își aduse aminte iar de John: cât era de diferit!

Dintr-odată, ușa se deschise și Lisa își făcu griji: dacă o surprindea cineva în camera aceasta de hotel, în toiul zilei? Paraliză la gândul că putea fi recunoscută sau, chiar mai rău, fotografiată…cine știe ce se putea întâmpla…? Își ținu o secundă respirația și se încurajă… Trebuia să se ducă să vadă cine e.

Ollie se ascundea sub un buchet imens de flori și fu surprins, la rândul lui, că frumoasa adormită tocmai ieșea din dormitor, timidă și temătoare… se ciocniră printre flori și săruturi fugare… - Lisa, ești fermecătoare! Draga mea, a trebuit să lipsesc pentru a pune la punct câteva amănunte ale programului băieților, dar acum sunt al tău… ce-ai zice să ne luăm prânzul aici? Aș vrea să ne spunem tot ce nu ne-am spus, aș vrea să nu dăm lumea din jur pe ceea ce putem trăi numai noi doi. Poate sunt egoist, poate par nebun, dar sunt nebun după tine, Lisa. Acum că te-am regăsit, nu vreau să-ți mai dau drumul…

Femeia, ca orice femeie îndrăgostită, fu impresionată de atitudinea lui. Intră în jocul lui și îi arătă că a găsit jurnalul și a citit o parte din el… Își depănară amintiri, orele trecură ca decenii, și erau din nou inocenții de altă dată. Ollie nu mai era un străin, era băiețelul de vizavi, cu ochi verzi, apoși, care o conducea la școală, o apăra mereu. Dragostea îi unea din nou. După atingeri drăgăstoase și cuvinte sincere, crude, chiar dureroase, adormiră , după o zi trăită sub o presiune nemaivăzută, unul în brațele celuilalt. Își aparțineau. Conjugaseră trecutul cu prezentul. Dar oare ce avea să le rezerve viitorul? Viitorul lor ținea de ceea ce se numește destin. Dacă le era menit să fie împreună, vor fi, dacă nu, însemna că așa a fost scris…

În zorii zilei, Lisa pășea tiptil din hotel. Pleca acasă cu un taxi, chemat chiar din locul unde cu două seri în urmă Ollie o sărutase pentru prima dată pasional și dulce. Lacrimi mari se scurgeau pe obrajii ei încinși. De dor. De ciudă. Îl părăsise ca o hoață. Asta era. Îi furase câteva iluzii, câteva speranțe. Dar nimic nu se lega. Ea aparținea altui bărbat. Chiar asta scrisese în biletul lăsat pe măsuța oglinzii lucitoare. „Să nu mă mai cauți. Nu pot fi a ta. Sunt măritată și trebuie să respecți asta…”

Ollie a rămas perplex… așadar nu putea fi iubit de această fantomă, ce apăruse pe neașteptate și acum dispăruse din viața lui…cât de mult crezuse în această revenire a lui în orașul în care se născuse… Lisa se topise, ca un fluture frumos, ce nu trăiește decât o zi, maxim două… strălucind, apoi murind… ca și când nu a existat…

Băieții de la Orange X îl așteptau… aveau concert în următorul oraș…deci se întorcea la muzica lui, la munca lui, la rutina lui… fără iubire, viața i se părea acum un non-sens… un carusel răsturnase destinul lui Ollie cu susul în jos… totul era cenușiu, ca cerul englezesc, cu furtuni ce vin și pier… dar ce putea face? Trebuia să respecte dorința Lisei… nu avea încotro…

Din ziua aceea, Lisa nu avea să mai știe nimic despre Ollie… se afundase într-un abis… singurul ei sprijin era copilul… Robbie se născuse în acel an. John nu pusese nicio întrebare legată de sarcina ei. I se păruse firesc să aibă un copil, deși știa că suferea de o boală ce nu îi permitea să aibă moștenitori. Dar se mai întâmplă și miracole. Cea care știa însă adevărul era Lisa. Și nu spusese nimic nimănui. Nici chiar Dan nu dădu de


57

bănuit că ar ști ceva. Se întâlneau ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic de care să le fie rușine sau teamă. Băiețelul creștea repede, primele silabe, primii pași. Maternitatea o schimbase pe Lisa foarte mult. Fizic, mai căpătase rotunjimi, sufletește era legată de puiul de om, știindu-l sânge din sângele ei. Avusese o naștere ușoară, copilul era perfect sănătos… Robbie era motivul, rațiunea vieții ei. Se dedica trup și suflet lui. Iar John era și el mulțumit, deși mai îmbătrânit. Își mai pierduse din suflul și avântul tinereții, dar nu renunțase la raidurile cu motorul. Părea că viața se desfășoară monoton, după un tipic anume… însă moartea fulgerătoare a soțului ei, la numai un an de la nașterea copilului, o puse pe Lisa pe gânduri… Oare soarta îi juca o farsă? Era pedepsită prin moartea lui pentru vina de a nu-i fi spus că Rob nu e copilul lui? Poate John știa și nu voia să facă scandal, o iubise prea mult, îl adorase pe băiat din clipa când se născuse… nu avea de ce să fie nemulțumit… poate că murise împăcat și liniștit. Accidentul de motocicletă nu fusese chiar o întâmplare. Inima lui John slăbise, nu mai avea voie să se aventureze… și totuși el risca din când în când să plece aiurea… putea fi o refulare… putea fi orice…

Lisa era o văduvă frumoasă și tristă. Orice făcea se învârtea în jurul lui Robbie - jocuri, plimbări, școala, activitățile sportive sau recreative. Băiatul era înăltuț, cu ochi senini, verzi, apoși…

Mergeau frecvent în parcul de lângă casa lor. Jocul de baseball sau vânătoarea de comori îl pasionau. Avea gașca lui de prieteni, deși împlinise doar șapte ani. Lisa îl păzea de la distanță, așezată pe o bancă, citind sau făcându-și de lucru cu aparatul de fotografiat…

Ora amiezii era plăcută... îi era de ajutor pentru câteva instantanee… la margine peluzei, o mașină încetini, urcând chiar în spațiul verde și atrăgând atenția. Șoferul părea străin de locuri, parcă întrebător se oprise fix în locul acela destinat copiilor… gestul reflex de a pune ochelarii de soare ostentativ în buzunarul cămășii o lumină pe Lisa, care nu știa ce să facă, să alerge înspre acel străin sau să aștepte să facă el primul pas… Ollie coborî sigur pe el din mașina elegantă și se îndreptă cu pași repezi înspre ea: - Iubita mea, știu… am aflat totul… Dan, bătrânul meu Dan, mi-a spus totul… aș vrea să mă ierți că nu am stat lângă voi… dacă ar fi posibil, dacă aș putea recupera tot, aș fi fericit… cel mai fericit… și îmbrățișările lor tumultuoase lăsară cu gura căscată mulțimea de puștani ce alergau zănatici pe tăpșanul verde… Robbie se întoarse spre cei doi… mama sa venea la brațul unui străin… Zâmbetul ei larg îl mulțumea: - Robbie, el e Ollie… tatăl tău!

Și băiețelul se aruncă de gâtul străinului… era bucuros: nu avusese până acum un tată… Ollie îngenunchiase cu lacrimi în ochi, cuprinzându-și în brațe băiatul…

Diana TRANDAFIR Orașul suspendat epistolă prietenul meu cel vechi nu-mi mai scrie (locuia într-un bloc turn cu bulină mare la trei) e nouă septembrie și încă nu-i toamnă doar o altă zi în care totul se clatină pe spinarea unor bivoli negri și grei cutia de scrisori pare total inutilă eu pescuiesc de la o vreme doar cheaguri ziua de luni orașul nu se poate ascunde cum se ascund oamenii înapoia inimii sau prin cimitire în gropi pline cu praf câteva sunt vise de mărire câteva de cădere și timpul care nu mai spune nimic e mult mai bine dacă ai puterea să alegi să fii fericit cumpără-ți un tapet nou și acoperă-ți fereastra cu imagini care se văd numai o dată în viață ambiguități după ce carnea se dezleagă plutește văd o mulțime de frânghii și doar o singură prăbușire iadul vine de sus avalanșă de fluturi nocturni confundându-se cu glasul acela din castani se desprinde purpura deasă a absenței apoi alte și alte-ntrebări


58

CĂRŢI PREZENTATE DE:

Petre ISACHI Destinul călăreţului ( 2 )

(fragment din vol. în lucru: (Im)probabila filosofie a scriiturii saviniene)

O gândire estetică a acţiunii Pentru un scriitor bântuit de întrebările radicale ale Lumii, multiplele crize ale sfârşitului de secolul XX şi începutului de secol XXI sunt un dar divin, care-i asigură argumente pentru refuzul oricărui sistem (estetic, filosofic, politic, religios etc.), îi desenează toate delimitările posibile de acel a priori din structurile percepţiei şi ale cunoaşterii şi, mai ales, îi asigură libertatea unui demiurg ubicuu, omniscient şi omnipotent. Aplecarea criticii către problematica transfigurată în Operă (vezi Instantanee critice şi/ sau Viorel Savin interpretat de ….) îşi află rădăcinile nu doar în metafizica unui real în sine, ci şi în Scrierile filosofice ale diverselor personalităţi marcante ale secolului al XX-lea: Husserl, Heidegger, H. Arendt, Sartre, Merleau – Ponty etc. ce au contaminat intelectualitatea europeană de virusul contestării gândirii occidentale anterioare, dar şi de o revoltă constructivă. Longevitatea Operei lui Viorel Savin (ca şi în cazul Scrierilor lui Eminescu, Blaga, Camil Petrescu, Breban, Mircea Eliade, Cioran etc.) va fi asigurată de asimilarea şi de sublimarea unor idei atemporale din doctrinele filosofice, politice, religioase, mitice, ştiinţifice etc., în scriitură. Nu întâmplător, limbajul scrierilor sale trebuie mereu (re)interpretat, cititorul trebuie să analizeze/ autoanalizeze, să deducă, să compare, să tragă concluzii, să se întrebe, să se mire, să conteste, să sintetizeze. Deşi s-a aflat de la debut pe baricadele unui postmodernism moderat (v. Bucuria de a fi îndurerat la Tomis), Viorel Savin nu s-a lepădat niciodată de imaginea incoruptibilă a filosofiei şi nici de o gândire a acţiunii. Succint, voi trece în revistă ce cred eu că topeşte scriitorul (auto)exilat în Luncani, din Scrierile majore ale filosofilor sec. al XX-lea în Opera sa. Voi începe, nu întâmplător, cu Husserl (Cercetări logice, 1900; Idei pentru o fenomenologie pură şi o filosofie fenomenologică, 1913; Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală, 1936 etc.), cel pentru care fiinţa realităţii nu este realitatea obiectivă şi independentă de conştiinţă, ci sensul pe care îl primeşte de la conştiinţă. Autorul romanului Impostorul pleacă de la ideea că intuiţia este atitudinea naturală care

guvernează trăirea. Fenomenele nu există decât în măsura în care îi apar scriitorului, care le descrie/ povesteşte, transfigurează nu aşa cum sunt în sine, ci cum le intuieşte, simte, visează. Obiectele, ideile apar în funcţie de multiplele feluri de a fi considerate: percepute, imaginate, judecate, dorite, rememorate, uitate, induse, mitizate, refuzate etc. Aşadar, orice „lucru este obiect al unei conştiinţe”. Pentru V.S. conştiinţa este singurul mod de a accede la ceea ce există. El nu pretinde o accedere a lucrului în sine, ci urmăreşte să descrie actele de conştiinţă provocate de acesta. De cele mai multe ori, pendulează între pozitivism (postulează anterioritatea faptului faţă de conştiinţă şi pura lui obiectivitate) şi fenomenologia husserliană (nu disociază faptul, de sensul pe care îl are pentru conştiinţă), tinzând să ajungă la înţelegerea „lucrului însuşi”, aşa cum este dat prin intuiţia originară, prin fatalitatea divină, prin perceperea obiectivă. Întoarcerea reflexivă către sine însuşi îi permite dramaturgului, dar mai ales prozatorului, să analizeze structurile a priori care organizează trăirea. El caută „locul” şi „timpul” unde ia naştere sensul, unde prinde contur raportul conştiinţei cu lumea în care oamenii participă împreună la evenimente, tradiţie, la semnificaţii şi la valori, la istorie. Aceasta îi permite dramaturgului să extindă fenomenologia husserliană la experienţa istorică, deci la timp, dar şi la experienţa individuală, colectivă, deci la celălalt/ ceilalţi. Fără egal în acest sens este Funia sau Comédia supunerii – un alt rezumat al secolului XX – unde autorul ajunge la experienţa decisivă a istoriei şi a timpului, care nu este un mediu preexistent conştiinţei, timp ce se desfăşoară plecând de la acel „prezent viu”, care este conştiinţa „simultan actuală”, dar şi receptacul al trecutului şi anticipare apocaliptică/ tragică. Conştiinţa saviniană nu coincide niciodată cu ea însăşi şi nici nu se confundă cu ceea ce este scopul ei, ea este în esenţă „proiectare” (noţiune sartreiană), focalizare asupra unei lumi deja constituită, orientată, depozitară a sensurilor furnizate de tradiţie şi asediate de sensibilitatea postmodernă care înăbuşă criticismul de tip kantian şi se leapădă de imaginea incoruptibilă a filosofiei ca un omniprezent „gardian al raţiunii” (Adrian Dinu Rachieru). Criza modernităţii şi avatarurile postmodernismului îl ajută pe autorul tragediei – parabolă Lucruri şi fiinţe – Pierdut, cel ce nu poate urî – să-şi reconfigureze logosul în „lumea vie a acţiunii”, să nu agreeze nici nihilismul, dar nici scleroza raţionalităţii. Aşa se explică preocupările heideggeriene, pentru problema Fiinţei (vezi Evanghelia eretică şi Cinesunta etc.). Esenţa fiinţei omeneşti rezidă în existenţa ei (ek-zistenţa). După asistentul lui Husserl la Freiburg, Martin Heidegger, Fiinţa ce era prin tradiţie atemporală se întrupează în timp, este timp. Savin intuieşte că nu se confundă cu ceea ce este dincolo de aparenţe şi nici cu o realitate oarecare. Ea (Fiinţa) se manifestă prin intermediul unei realităţi particulare


59

(fiinţarea), care interoghează propria fiinţă: omul (v. M.H., Fiinţă şi timp). Acesta este „Da-sein”, iar ceea ce interoghează este sensul („Sinn”) „sein”-ului său. Dasein-ul este acea fiinţare care se depăşeşte către dincolo de sine, excedând tot ceea ce este, pentru a se avânta către ceea ce nu este sau ceea ce nu este încă. Se desprinde astfel transcendenţa Dasein-lui, prin care acesta depăşeşte simpla lume a fiinţărilor. Personajul savinian este acea fiinţă dincolo de ea însăşi, proiectată spre cea ce va veni. Heideggerian vorbind, realitatea omenească din „Comédia schimbărilor” (Casa Scriitorilor, 2004) este în mod originar raportarea la alteritate, o alteritate spre care se îndreaptă şi pe care o transcende. Aşa se explică de ce omul savinian are o lume a sa şi-şi înţelege viaţa ca pe un univers de semnificaţii date, încât realitatea omenească nu este o monadă/ morală care ar (pre)exista în mod izolat în exterioritate – ea nu poate fi înţeleasă independent de acel „fapt-de–a–fi-în-lume”, care guvernează existenţa noastră cea mai concretă şi cea mai cotidiană. Existenţă guvernată de pâine, de circ şi de sex: „Un popor care se preocupă numai de pâine, de circ şi de sex, poate fi ţinut mai bine în libertate. Pe deasupra, îi poţi asigura foarte uşor şi … liniştea!” (Funia). Universul nu are sens decât pentru că există limbajul care smulge lucrurile din muţenia lor. Sens care nu este desemnarea proprietăţii lucrurilor, ci provine din înţelesul pe care îl îmbracă ele pentru om. Contează ceea ce înţelege receptorul din replica: „Dreptate înseamnă să împarţi „corect” pâinea şi frica”. Dramaturgul sugerează în ceea ce scrie că Lumea nu este ceva care conţine, nici suma tuturor lucrurilor, ci orizontul imaterial din care ni se dezvăluie Fiinţa fiinţărilor, permanent ameninţată cu decadenţa. Din această decadenţă inevitabilă, omul iese în mod brutal experimentând teama (frica, întotdeauna provocată de un obiect identificabil). În Comédia supunerii – un alt rezumat al secolului XX, autorul argumentează heideggerian, că numai prin teamă, realitatea umană accede la un alt mod de viaţă autentic, ne salvează din „uitarea fiinţei”, adică re(a)ducerea acesteia la un elan identificabil, a cărui formă şi conţinut sunt variabile de-a lungul istoriei: esenţa sau „ideile”, la Platon, Dumnezeu, în teologie, subiectivitatea, la Decartes (pentru care Fiinţa fiinţării se confundă cu ideea clară şi distinctă, pe care şi-o face Eul gânditor), voinţa de putere, la Nietzsche. Nu întâmplător, scriitorul reduce în Opera sa, realul la obiectivitatea manipulabilă (v. Bustul – politică şi mahala). Corolarul acestui reducţionism este subiectivitatea, definită rând pe rând, drept substanţă gânditoare – la Decartes, drept raţiune – la Kant, drept cunoaştere absolută - la Hegel şi, în sfârşit, închizând metafizica, drept voinţă de putere – la Nietzsche. Desigur, în scriitura lui Savin se regăsesc topite în fiecare Text, direcţii majore de gândire pluralistă, fiecare cu altă configurare a Adevărului şi un alt moment al acestei fatale uitări a fiinţei, care constă „în uitarea

diferenţei dintre Fiinţă şi fiinţare”. Cauza: fiinţa nu se identifică nici unei fiinţări. Este „ceva” fără de care nu există fiinţare şi care se manifestă ca o nesfârşită însuşire care conduce fenomenele la existenţă, fără a se confunda cu prezenţe a ceva din ceea ce există. Prezenţă şi absenţă, acesta este şi paradoxul scriiturii saviniene, ce provoacă lectorul să devină coautor al Textului. Scriitorul convins că „doar morţii sunt oameni de treabă” (vezi Greşeala) se vrea un căutător de adevăr care – ştim de la Descartes – se deplasează dinspre obiectivitate către subiectivitate, prin certitudinea lui cogito. Savin ştie de la Heidegger, că fiinţa „nu se lasă subjugată de stăpânirea unui adevăr unic şi totalitar”. Adevărul fiind dare la iveală (= în greacă: aletheia) presupune un proces care se desfăşoară în timp, „o istoricitate a adevărului”. Configuraţia pluralistă a gândirii filosofiilor sec. XX, din opera saviniană revelă această istoricitate a adevărului, potenţată şi de mentalitatea postmodernă ce trimite la un respect al diferenţelor şi al dezacordului. Permanent, scriitorul din Luncanii Bacăului menţine „deschisă” (termen esenţial la Heidegger) o altă înţelegere a existenţei, „făcând din om temeiul lucrurilor şi valorilor, centrul de referinţă al fiinţării ca stare de-fapt” şi considerând nietzscheian, că Adevărul este o „multitudine mişcătoare de metafore, metonimii, antropomorfisme… iluzii despre care am uitat că sunt iluzii”. Neantizarea necontenită a lumii prin acţiune, interogare, visare, anticipare, amintire etc. îl determină pe V.S. să configureze, asemenea lui Sartre (cel din volumele Imaginaţia, 1938; Imaginarul, 1940; Fiinţa şi Neantul, 1943), omul ca o fiinţă care face să se ivească Neantul în lume. În mod paradoxal, tocmai capacitatea de neantizare a omului dezvăluie libertatea conştiinţei. Reuşita indiscutabilă a scriitorului constă în arta de a revela modul cum conştiinţa îşi pierde punctul de sprijin faţă de sine. Cauza: conştiinţa este temporalitate. În limbajul lui Sartre din Fiinţa şi Neantul, Omul stă „faţă în faţă cu trecutul şi cu viitorul său, ca şi cum ar fi în acelaşi timp acel trecut şi acel viitor şi ca şi cum nu ar fi nici unul, nici celălalt”. Astfel pentru autorul Evangheliei eretice, libertatea este un fapt (facticitatea) care precede înţelegerea acestuia. Ea decurge din simplu fapt al existenţei, dar şi din intervalul care-l face pe om să nu coincidă niciodată cu el însuşi. Altfel spus, nu mai sunt ceea ce am fost şi nu sunt încă ceea ce voi fi. Astfel libertatea este transcendenţă ieşită din orice determinism exterior sau interior (deşi efectul determinismului există), este o mişcare de diferenţiere faţă de ea însăşi. Transcendenţa sartreiană nu are accepţia religioasă, ci acea deschidere către lume care-l caracterizează pe om. Pură negativitate biblică. Negativismul lui Viorel Savin pleacă din sintagma sartreiană: suntem „condamnaţi la libertate” şi, implicit, din fatalitatea verbului „a face”. Suntem ceea ce facem şi nimic altceva, clamează explicit şi implicit personajele saviniene, care


60

fac ceea ce fac românii de milenii. Adică aşteaptă! (v. Poarta; de observat, piesa nu are subtitlu). Omul-proiect: „Sunt ceva care este de făcut”, smulgându-mă necontenit din ceea ce sunt, aceasta este intuiţia-cheie a ex-preşedintelui Filialei Bacău a U. S. R.. Existând în afara mea, cum ar spune, probabil, Sartre, personajul savinian este „aruncat în afară” de el însuşi, într-o „mirifică mlaştină!” (vezi poemul Invazia tăcută din „Exilat în strigăt”), fiind întotdeauna ceva care nu este încă. A fi în viziunea luncanianului înseamnă nu doar a face, ci şi a alege. „Sunt ceea ce am ales să fiu”, crede sartreian, personajul savinian şi, desigur, autorul său. Afirmaţia ar atrage după sine totala responsabilitate a fiinţei omeneşti. Dar scriitorul bacăuan ştie că nu suntem singurii stăpâni şi arbitri ai valorilor asimilate şi nu hotărâm singuri totul, dincolo de bine şi de rău. (Vezi Drumul întoarcerii – în loc de prefaţă, din vol. Exilat în strigăt). Drama opţiunii se adânceşte pentru că orice alegere este o instanţă ontologică, ce angajează însăşi fiinţa omului. Interogaţia hamletiană a fi sau a nu fi îşi pierde sensul în „sunt ceea ce am ales să fiu”, asemenea acelui picolo din Fiinţa şi Neantul, care în fiecare dimineaţă îşi reformulează alegerea a ceea ce face. Nu fiecare dintre noi procedăm la fel? Alegere ce poate fi revocată şi invocată în orice moment, datorită libertăţii. Pluteşte ideea că în orice moment totul este posibil, dacă există şi un drum al întoarcerii: „a trecut vremea/ să ne împăcăm/ cu poeme nescrise/ (aş vrea timpul să-l întorc) dar vorbele mele/ au săpat/ mult prea adânc între noi/ unica şansă de conciliere/ este să golesc lumea de mine”. Este posibilă această „conciliere” cu Lumea? Da, dacă înţelegem că alegerea originară, care este proiect de a fi ce angajează inconştient individul, este anterioară oricărei cauzalităţi – familiale, sexuale, sociale, politice etc. , încât scriitorul V. S. (reţineţi doar scriitorul!) nu este produsul nici unei situaţii familiale anume (v. Bibliografia) şi nici al unui anume sistem social. Scriitorul pare a fi o ilustrare a noţiunii sartreiene de proiect existenţial, prin care omul V. Savin îşi interiorizează destinul („drumul”) şi-l apropie şi-şi alege sensul pe care-l va căpăta pentru el „străinul” din „desişurile istoriei”, ce va ajunge să împace libertatea cu inconştientul şi să simtă insinuarea tragicului, precum Sartre în Diavolul şi bunul Dumnezeu: „Tăcerea este Dumnezeu. Absenţa este Dumnezeu. Dumnezeu înseamnă singurătatea oamenilor. Dacă Dumnezeu există, omul este neant, dacă omul există . . .” Aproape explicită şi previzibilă mi se pare insinuarea tragicului în romanul Impostorul, pentru ca în Evanghelia eretică, neantizarea să devină o fatalitate, iar libertatea o iluzie. Să „golesc lumea de mine”? Lăsăm deschisă întrebarea. Nu întâmplător! În vol. Acorduri pentru urechi surde (capodopera jurnalistului Savin), autorul îşi cere sieşi şi celorlalţi responsabilitate integrală/ totală ce ar presupune, sartreian vorbind, „angajarea altuia dincolo de mine însumi”. Paradoxal, alegerea şi

responsabilitatea nu sunt strict individuale, aşa cum ar părea la o privire superficială. Nu întâmplător, Opera saviniană confirmă teza că a te alege să rezişti sau să colaborezi, să fii pacifist ori laş înseamnă să alegi pentru altul. Nu alegem niciodată pentru noi! Ar fi şi imposibil în actuala ecuaţie a lumii. Astfel, nici o necesitate nu poate limita jocurile libertăţii sau muzica tragică şi imprevizibilă a existenţei. Aşa se explică angoasa existenţială din Scrierile „metafizicului” din Luncanii Bacăului (cum îi spune romancierul Ion Fercu), sinonimă cu cea din Greaţa („sunt plin de spaimă, cel mai mic gest mă angajează”), frică ce-i provoacă voinţa de a se reinventa în fiecare zi, optând şi militând să schimbe situaţia istorică în „care a fost aruncat” , altfel spus, să se schimbe pe sine în raport cu necesitatea! Nu e greu de constatat, libertatea este pentru dramaturgul V. S., acţiune prin care transformă faptul în valoare şi existenţa în necesitate a existenţei. Aşa s-ar explica impostura ca soluţie de salvare de la „teroarea istoriei” şi de la presiunea prezentului. Locurile „închise de frică” rămân inexplicabile, misterioase (v. Drumul întoarcerii) şi potenţează „reaua-credinţă” (concept sartreian), adică jocul necontenit al alibiurilor în care fiecare dintre personajele saviniene aruncă motivaţia şi vinovăţia actelor sale, asupra trecutului, familiei, obligaţiilor social-politice, hazardului, istoriei, doctrinelor, duşmanilor, terorismului de orice tip etc. „Reaua –credinţă” (raport dintre sine şi lume) ne guvernează fără voia noastră existenţa. „Buna-credinţă” şi sensul vieţii – crede autorul piesei Tu nu eşti trupul tău – nu pot fi restabilite/ reabilitate decât prin libertate şi responsabilitate. Parafrazând: câtă libertate atâta responsabilitate, atâta sens şi coerenţă a lumii. Momentul postcomunist din istoria României potenţează neaşteptat, experienţa spaimei, dezvăluie absurdul existenţial şi pune omul savinian (v. Doamne, fă ca Schauzer să câştige!) faţă în faţă cu propria-i libertate. Este acelaşi tip de experienţă pe care o revelă Camus în Străinul sau în Mitul lui Sisif, Sartre în Neantul şi Fiinţa (acel picolo care jucând comedia socială, identifică fiinţa cu funcţia). „Reaua-credinţă” omniprezentă în Scrierile lui Savin din Periodice, Teatru, Poezie, Proză subliniază, paradoxal, dorinţa individului de a se elibera de libertatea care-i este proprie şi-l obligă la responsabilitate. Pare incredibil pentru un cititor „recent”, dar toate personajele saviniene găsesc un subterfugiu/ o scuză pentru a fugi de responsabilitate (v. Impostorul). Libertatea este resimţită ca o primejdie fatală (vezi prezentul!). Astfel „reaua-credinţă” devine universul teatral al lui „ca şi cum”, parodia faptului autentic, care transformă malefic lumea. Trăim din voinţă proprie, în împărăţia simulacrului generalizat. Simulăm cu precădere libertatea. „Era ticăloşilor” continuă să supravieţuiască. Încă interpretăm lumea, prin ochii celuilalt!? (continuare în nr. viitor)


61

Teo CABEL Maturitatea senectuții - Jurnalul unui Singuratic

Reperul, macaz pe drumul vieții sau jalon? Un

punct de unde pleci sau unde trebuie să ajungi? Certitudinea, dătătoare de putere, adrenalină, se transformă în semn de întrebare. Ceea ce îți părea sigur, devine înspăimântător de alunecos. Furtuna pornită, greu îți stabilești punctele de referință prin care păstrezi o iluzorie linie dreaptă. Așa aș sintetiza romanul scriitorului Culiță Ioan Ușurelu, Jurnalul unui singuratic, Editura „Salonul literar”, 2014.

Debutul cărții se consumă într-un registru asemănător cu începutul lui Marin Preda din Viața ca o pradă. Motivul secundei de șoc, care le înghite pe celelalte, cu senzația înghețului, cuprinde spațiul în care te afli și pe cei din jurul tău, deși în interior ai revelația concluziei: cum de nu mi-am dat seama până acum, cum de am fost orb? La Marin Preda este vorba de acel moment când taie pâine, (ales întâmplător, pâinea și cuțitul?). La Singuraticul, încă nebănuitor de niciun nor pe cerul existenței, nu este doar o constatare, ci un cutremur existențial, atât la nivel social, cât și personal. Apogeul succesului se amână. Cineva trage sfori, în culisele nebănuite, inginerului pregătit să devină senator, care rămîne, de fapt, un călător în gară privind nelămurit, stupefiat, cum se îndepărtează trenul pentru care avea loc rezervat la clasa întâi.

Intriga romanului are efecte de șoc în mintea celui care se cufundă în lectură cu dorința de a trăi pe viu acțiunea. Autorul își atinge scopul. Ține lectorul în priză. Îl duce ca într-un muzeu al paradoxului prin situații picante, jenante, dar reale. Omul uneori nu vrea să vadă decât anumite aspecte ale trecerii sale prin viață. În realitate, de multe ori, nici nu bănuiește pe ce butoi de pulbere stă și prin ce conjuncturi sau minuni scapă, fără să realizeze pe lângă ce a trecut sau ce l-ar fi putut aștepta.

Ce răzbunare mai cruntă a sorții poate avea loc în ceașca de cafea neghicită și nefăcută, a lui Ion Georgescu? Urmând să fie declarat eligibil pentru cursa senatorială, primește vestea că și-a pierdut credibilitatea în urma apariției unui articol scandalos din adolescența sa. Fără ocolișuri, este acuzat că a avut orientări sexuale de... gay. Cine știe că este doar o făcătură politică, folosită pentru defăimare în campaniile electorale? Până se va dovedi... va fi prea târziu. Lovitura a fost dată. De fapt, fostul adolescent a plătit pentru inițierea sa amororoasă la o vârstă... crudă. Invidia semănată atunci unor colegi nu s-a uscat și a rodit... cu mult amar pentru obrazul său și pentru viața lui. Familia nu îi acordă sprijinul moral, ba chiar soția și fata, demult doar persoane de decor în casa sa, găsesc prilejul potrivit să-i

spună că este depășit de situație și că nu merită atenție. Defectul omului prea sigur pe corectitudinea sa, pentru că îi crede pe toți ca pe sine. Din vedeta publica de pe talerul pozitiv al balanței este aruncat pe celălalt, negativ. Șocul loviturii l-a și anesteziat pe inginerul și scriitorul Georgescu. Anestezie la nivel sufletesc, dându-i posibilatea să nu clacheze, să nu facă gesturi disperate.

Presiunea care se face asupra sa pe linie de partid: ... și se va organiza concurs petru funcția de director. Iar dacă n-ai în spate partidul, oricât de pregătit ai fi, nu reușești, meteahnă periculoasă pentru tânăra democrație, păstrată de foștii activiști ca metodă sigură de succes, îl determină să facă un pas înapoi și să rămână doar cu scrisul său, ca și cum ar avea șansa să-și corecteze viața, să o ia de la capăt, exact ca un autor care rescrie mereu textul până iese cum trebuie. Cum trebuie, nu cum îi place, pentru că, prin ceea ce a trecut nu a fost o întrebare, ci o sancțiune existențială.

Începe relația cu Maria, doctorul veterinar, care își crește singură copilul, văduvă tânără. Își vizitează rudele, își aduce aminte că, într-un colț de suflet, a fost cândva semănată sămânța credinței, din familie.

Scenele din viața literară sunt bine surprinse de aparatul de fotografiat al autorului. Nu lipsesc cei care strică evenimentele literare prin critica fără obiect, de cele mai multe ori la adresa persoanei, nu a textului, nici cei care știu că întâlnirile literare sunt un bun prilej de a bârfi și strecura propriul venin, printre bunătățile culinare și licorile de butuc, din belșug în zona Vrancei, cei care vorbesc dintr-o inerție a vorbelor rostogolite pentru că le e teamă că se schimbă lumea dacă nu își aud vocea.

Dezvăluirile și din viața sexuală a unora dintre cunoscuți sau prieteni sunt triste constatări că lumea nu s-a schimbat cu nimic de când este și că evoluția materială a umanului nu ascunde apucăturile instinctelor sălbatice ce-l străbat pe om. Izolate? Da, dar, deși izolate, sunt năucitoare. Acolo unde se așteaptă bun simț, decență, respect, realitatea taie nodul gordian dur, mulți indivizi demonstrând că niciodată nu vor ajunge la stadiul de persoane. Scena soției nimfomane a directorului Predoiu este greu de digerat, dar în roman se încadrează fără artificii, ca o problemă reală.

Jurnalul unui singuratic nu este meditativ, filosofic. Este realist. Viața nu te întreabă când și de ce nu ți-ai făcut temele, deseori și rolul pe care îl alegi ca potrivindu-ţi-se ți-l schimbă, din mers, cerând parcă mai mult de la tine, ca și cum erai capabil de mai mult, dar te-ai ferit, sau poți duce o cruce mai mare și s-a produs o eroare care este modificată din mers.

În afaceri eșuează Ion Georgescu. Întrebările mari nu și le-a pus, încă, pentru că urmează cernerea trăirilor, așezarea unor sentimente a căror certitudine a fost mai mult o adiere, o cutumă preluată, nu convingeri asumate. Tam-nisam apare o propunere inedită și pleacă la muntele Athos. În acest ultim capitol, introspecția este principalul instrument de reglare a diferendelor.


62

Revenind la început, la comparația cu Viața ca o pradă, a lui Marin Preda, omul nostru, în raport cu ceilalți, prin exemplul celorlalți, prin meditațiile proprii își face un up-date spiritual. Credința nu ți-o predă nimeni, doar reperele îți sunt la îndemână, doar lucrarea personală îți dă răspunsurile de care ai nevoie. Omul față în față cu Creatorul își reglează distanțele reale între cunoaștere și necunoaștere, între credință și necredință, între devenire sau rătăcire. Fatalism? Nu, alegere. Omul alege, este într-o permanentă alegere. De aceea responsabilitatea revine celui care alege, cum alege. Nimic nu se compară cu Muntele, care degajă de oriunde sfințenie și numai sfințenie. Chiar această credință a mea nu pot, câteodată, să mi-o explic! Vine din mine sau din Munte? Nu este trecut cu vederea Grigore de Palama, teoreticianul Isihasmului.

Plânsul de bucurie sau de mândrie patriotică la auzul celor zece preoți români este un moment de sensibilitate. Plânsul este semnul începutului curățeniei interioare la Ion Georgescu.

Metanoia intelectualului: Poate este o trezire din necunoașterea mea, din credința mea că tot ce mi-am dorit am avut, că în lumea asta contam numai eu și familia mea... Unde este astăzi familia mea?Aici, în Munte?(...) De ce mi-a datDumnezeu această palmă? Cea mai grea lovitură dată în punctul cel mai sensibil al vieții mele de trăitor pe acest pământ. Mai rău nu puteam fi lovit, e sigur. Voi mai fi eu om în aceste condiții? Ce mai însemnăm eu și singurătatea mea?

În cercetarea sa interioară, gândul îi fuge la Maria, abia așteaptă să o revadă, dar, ajuns acasă, mătușa îi spune că s-a măritat. Tristă veste. De fapt, această lovitură este coaja de pe rană. Se usucă și cade. Singuraticul trebuie să continue să aleagă. În viață alegi până în ultima clipă.

Complexă această textură a scrisului la Culiță Ioan Ușurelu. Vocabularul este simplu, patetic uneori, expresie a unui anumit tip de om, care, oricât de învățat ar fi, unde ar ajunge pe scara socială, păstrează o simplitate sufletească, care, de fapt, îl salvează din încercările sorții. Ansamblul însă este ranforsat cu plurivalență, conotațiile curg natural, ca un semn de maturitate literară pe care autorul o demonstrează. Planurile personal, social, spiritual, profesional se întrepătrund cu naturalețe și spontaneitate. Asemănarea cu Marin Preda este doar comparativă, nu pentru a întemeia un mimetism, din contră, pentru a sublinia originalitatea. Marile idei în literatură se pot continua sau pot coexista în diferite nuanțe, cu valori la fel de solide.

Ionel POPA NU CHIAR INOCENT

“Păturicii şi Scatii[i] emanaţi” – o posibilă metaforă pentru universul socio-moral al romanului lui M. Duţescu, Uranus Park, Ed. Polirom, 2014.

De la început trebuie să spun că scriitorul stăpâneşte bine toate cele necesare construcţiei unui text romanesc. Mai mult, n-a căzut în mrejele lui EGO (ego-grafie), un “punct de fugă” parşiv care te poate duce în total prozaism şi relatare de foileton ziaristic sau într-o fundătură prea subiectiv-personală care diluează virtualele semnificaţii ale poveştii.

Romanul începe cu o secvenţă în care naraţia se face la persoana a doua. Secvenţa respectivă, în terminologia naratologiei (atât de stufoasă şi complicată), o putem considera notificare prealabilă. Dar, surpriză. Notificarea nu e folosită atât pentru funcţia de analepsă (prezentă doar într-o propoziţie), cât pentru a introduce autoprezentarea (ego-grafia): Eu sunt Horia Petrescu, eroul poveştii pe care urmează să ţi-o spun. Persoana a doua mai e folosită în paginile care conţin o scrisoare a lui Horia neexpediată niciodată; în final, înţelegem că destinatarul era el însuşi. Romanul se încheie cu o secvenţă scurtă, aparţinând unui narator de persoana a treia, care spune finalul poveştii: întâlnirea arhitectului Horia Petrescu cu bossul unei multinaţionale imobiliare, în urma căreia se deschide finanţarea sucursalei din România, iar el va fi numit “senior-arhitect” al acesteia. Înainte de a pleca la banchetul care parafează proiectul “Uranus Park”, Horia, “domnul Corneliu” şi secretara Alina se retrag în camerele lor din hotelul de cinci stele în care sunt găzduiţi. Transcriu câteva fraze din secvenţă pentru a arăta că ceea ce susţine Mihai Iovănel în escorta de pe coperta patru contravine adevărului din roman (rădăcina de Păturică şi Scatiu a eroului romanului): “Odată intrat în cameră, băiatul îşi abandonează rucsacul pe mocheta de la intrare […] şi, fără să se dezbrace sau măcar să-şi scoată pantofii [se tăvăleşte pe covor], îşi potriveşte mâna un pic mai jos, lângă fermuarul de plastic al pantalonilor. Apasă uşor prin stofa de lână […] şi frământă bine acolo. Desface fermuarul în momentul în care senzaţia devine insuportabilă, îşi face treaba lent, cu o meticulozitate, altfel familiară. Se premiază pentru tot ce a îndurat în anii ăştia, pentru cât a răbdat. Se felicită pentru obedienţa cu care a primit totdeauna gândul bun pe care i l-a dat Cel la care se ruga, în ciuda ispitelor.” (Voi reveni asupra acestui final). Între acest “început” şi “sfârşit” se desfăşoară povestea în care protagonist şi narator este arhitectul Horia Petrescu.

Din escorta semnată de Mihai Iovănel e de reţinut doar fraza: “Deşi meseria lui (a scriitorului) e să ridice clădiri, în Uranus Park [adică romanul] conduce un buldozer silenţios şi sofisticat, care sparge în cioburi


63

colorate şi reci faţada unei lumi strălucitoare.” În rândurile ce urmează îmi propun să văd în ce constă această “faţadă” şi care sunt “cioburile colorate” în care se sparge.

Cronotopul din care romanul îşi extrage tematica socială şi morală este starea societăţii româneşti postcomuniste şi, mai precis, perioada când se instalează în viaţa socio-economică mentalităţile şi acţiunile corporatiste. Pentru a ilustra toate astea, scriitorul decupează o felie: mafia imobiliară.

Romanul lui M. Duţescu relatează drumul de parvenit al unui tânăr arhitect. Spre deosebire de strămoşii săi, noul aspirant nu se mai mulţumeşte cu simpla îmbogăţire (bani, maşină, “ţiitoare”), ci vrea acea poziţie din care poate lua decizii, cu alte cuvinte, vrea puterea. Tânărul Horia se mărturiseşte cinic: “[…] până de curând – până de curând – până să-mi dau seama că banii nu sunt decât una din măruntele consecinţe care vin la pachet cu escaladarea unor trepte ierarhice, iar logica jocului exact în asta constă – până mintea mi-a fost setată de bani.” Şi continuă: “pe zi ce trece realizez că nu pe acumulare de bani şi metale trebuie să mă concentrez pentru a simţi că avansez, ci pe descoperirea unui sistem perfect funcţional în care să reuşesc să-mi fac loc.”

Romanul devine interesant nu numai prin dimensiunea lui socială (demascarea mafiei imobiliare de la funcţionarul primăriei până la nivelul cel mai înalt), ci şi prin surprinderea evoluţiei psiho-morale a protagonistului de la studentul “blond şi firav” la cel care ajunge la putere. În acest drum al parvenirii, protagonistul nu are mustrări de conştiinţă când, cu bună ştiinţă, devine supus în faţa celor care deocamdată îl “călăresc, când trădează prietenia şi iubirea, când îşi neglijează părinţii care au făcut sacrificii pentru el în vremea când a fost licean şi student. Tânărul arhitect se descurcă în arena rechinilor imobiliari nu datorită unei “şanse a vieţii”, oferită dezinteresat de binefăcătorul “domnul Corneliu (cf. Mihai Iovănel), cât datorită cu totul altor “şanse”.

Strict tematic, în ultimii ani au mai apărut romane asemănătoare. Noutatea romanului lui M. Duţescu constă în abaterea de la clişeu. Pentru tinerii paraziţi de azi, succesul concretizat în casă – maşină – iubită, recte bani cu sacoşa, este asigurat de părinţi situaţi în “clasa superpusă”. Pentru personajul principal din Uranus Park succes nu mai înseamnă casă – maşină – iubită. El locuieşte într-o “garsonieră de cartier”, maşina sa e luată în leasing, de cvasiiubita Ema se desparte. Horia se zbate să iasă din această sărăcie nu pentru casă – maşină – iubită, ci pentru altceva. Paginile de început din care luăm cunoştinţă de sărăcia personajului sunt pline de amănunte care, treptat, în desfăşurarea poveştii, îşi vor descărca semnificaţiile simbolico-metaforice. Secvenţa fiind prea amplă, fragmentarea i-ar afecta înţelesurile şi nu o redau, mă rezum la simpla menţionare a lor: iarnă, mâzgă, fulgi suavi, trafic anarhic, maşină fără cauciucuri de iarnă,

pericol de derapaj, aflat în trafic, şi: “sunt extrem de atent la tot ce se petrece în jurul meu”. Mizerabilitatea “garsonierei de cartier” în care locuieşte şi austeritatea biroului firmei de curând înfiinţată în care de multe ori doarme pe cartoanele pe care schiţase imobile, nu înseamnă decât austeritatea autoimpusă, răbdare, sacrificiu la care se suprapune întru atingerea idealului propus. Odaia lui Dinu Păturică nu era altfel.

În roman mai sunt şi alte detalii din existenţa zilnică a personajului. O subtilă semnificaţie obţine scriitorul prin contrastul dintre ambiţia carnivoră a personajului şi regimul de trai vegetarian. Sunt chiar savuroase paginile în care se prezintă meniurile eroului.

Tenacitatea cu care vrea să se impună profesional şi să arate “domnului Corneliu” implicarea în rezolvarea problemelor de birocraţie care frânează proiectul Uranus Park sunt sugerate de repetatele încercări de a se întâlni cu “Napoleon”, dar şi redarea filelor din carnetul în care îşi notează ce are de făcut în fiecare zi, pas cu pas.

În mare, primul capitol relatează viaţa plină de privaţiuni pe care o duce la început de carieră când lucra pe şantierul italianului Roberto. Din aceste pagini desluşim o parte din motivele care justifică aspiraţia, firească până la un punct, a lui Horia spre o viaţă mai bună. Dar. Există totdeauna un dar. Curând dorinţa lui devine tot mai agresivă, dar bine camuflată. Tânărul arhitect nu se mulţumeşte cu bine, vrea putere. În economia capitolului, prezentarea afacerii imobiliare a italianului pare prea lungă, de umplutură. Lectura mai atentă arată că imaginea bişniţarului italian are în scenariul epic o dublă funcţionalitate: 1. Horia Petrescu nu se mulţumeşte cu statutul oferit de italian şi tocmai de aceea, pe de o parte, desfăşoară şi o activitate personală de proiectare şi renovare de imobile, iar pe de altă parte acceptă cu bucurie oferta “domnului Corneliu”; 2. înţelege că viitorul nu este al iniţiativelor individuale pe plan local, ci al multinaţionalelor, prin urmare tânărul arhitect nu vrea să rămână jos, ci vrea să ajungă sus într-o multinaţională. Începând cu al doilea capitol romanul devine pe deplin ego-grafie. Lui Horia visul i se împlineşte. Dar cu ce preţ? După semnarea contractului cu multinaţionala condusă de olandezul Bruno van Dujin pentru proiectul Uranus Park şi de numire a lui ca senior arhitect al proiectului, trăieşte bucuria succesului într-un mod aparte. Întors în camera de hotel se culcă jos pe covor şi se masturbează. În construcţia romanului, scena finală este nu numai de efect, ci şi semnificativă. Scena finală este semn al alienării. Partenera reală de viaţă este înlocuită cu un surogat deopotrivă fiziologic şi socio-moral. Fericirea obţinută astfel nu înseamnă împlinire umană.

Titlul romanului, după opinia mea, are o triplă semnificaţie: 1. Trimite spre un vechi cartier al Bucureştiului. Pornind de aici, arhitectul Horia face câteva observaţii pertinente despre arhitectura urbanistică precară a capitalei; 2. trimite spre visul de urbanism modern întruchipat de proiectul Uranus Park;


64

3. spre o semnificaţie simbolico-mitologică. Pentru această posibilă semnificaţie a sintagmei “Uranus Park” pot fi consultate articolele “Uranos” şi “Uranus” din Dicţionarul de simboluri, vol. 3, de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Ed. Artemis, 1995.

O reuşită a scriitorului sunt personajele şi în primul rând protagonistul. Autorul nu-şi creează eroul şi nu-l plasează într-un context social şi moral la modul dogmatic, tezist pentru a face din el un model sau antimodel. În orice moment, fiecare însuşire a personajului poate fi percepută şi apreciată şi cu + sau cu -. Judecata e lăsată cititorului. Tânărul arhitect Horia Petrescu nu este o schemă umplută cu câteva date existenţiale, ci un personaj viu, “în carne şi oase”. Prin dăruire şi muncă, Horia ajunge un arhitect de înalt profesionalism. Dovadă a dragostei pentru meseria aleasă şi a profesionalismului sunt opiniile sale despre urbanismul Bucureştiului. Paginile respective (p. 94 - 98) parcă sunt scoase dintr-un tratat de specialitate şi de istorie a urbanismului. Visul de urbanism modern e întruchipat de pachetul de schiţe pentru proiectul Uranus Park. Prima umbră pe chipul personajului e trecerea prea repede în uitare a accidentului de muncă de pe şantierul italianului. Apoi, în tuşe succesive se arată orgoliul. Horia are numai păreri bune despre el. Autocaracterizările pun la vedere calităţile deosebite, dar care, scăpate de cenzura conştiinţei morale, se pot degrada: “Sunt o persoană înzestrată cu tenacitate nativă; dacă am o motivaţie puternică, sunt capabil să-mi depăşesc orice limită, să-mi anulez orice zonă de confort. Şi poate cel mai important, ştiu să mă supun întotdeauna celor de la care pot obţine avantaje majore, ştiu să mimez obedienţa, o fac natural; o fac astfel să le dau încredere şi să apeleze în continuare la mine. Odată înşurubat în acel sistem ideal, voi pune la bătaie toate calităţile pe care mi le-a dăruit Dumnezeu şi în mod sigur voi fi răsplătit pe măsură” pentru că: “mie mi-a dat Dumnezeu creier, talent şi oareşce adecvare la realitate.” Aflat pe prima treaptă a unei scări căreia nu-i vede capul încă, totuşi în “întuneric” “vedeam ici-colo, spune Horia, plăcuţe fosforescente care îmi indicau sensul de urmat. Şi exista şi o balustradă de care docil mă ţineam.” Programul de existenţă pe care tânărul arhitect şi-l impune este următorul: “Răbdare, perseverenţă, tact, multă determinare şi cât mai multă obedienţă […] îmi va fi mult mai uşor să-mi înalţ schela pentru pasul următor, mai sus, mai sus şi aşa mai departe.” Nefolosirea acestor daruri divine ar fi … păcat. Cînd se gândeşte la Paul, colegul de facultate pe care îl consideră un ratat, Horia trăieşte un sentiment de teamă că ar putea ajunge şi el un ratat. În splendida şi stupida lui “ratare”, Paul ajunge … filosof decretând: “lumea funcţionează ierarhic într-un sistem organizat în care fiecare călăreşte pe cineva”. Ideea e înţeleasă şi repede Horia o preia coborând-o din sfera metafizicului în filosofia pragmatismului amoral: “[…] lumea noastră funcţionează ierarhic. Evident mi-am spus, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să depistez aceste ierarhii şi să intru în joc. Să mă strecor

cu abilitate printre jaloane şi să mă caţăr până acolo unde îmi va îngădui Dumnezeu. Atenţie: nu bani, Horia, ci frumuseţea cuceririi unor ierarhii bine clădite; nu strălucirea vremelnică a metalelor, ci eternul suflet al Pietrei, cum ar spune companionii domnului Radu Corneliu. Lespede după lespede, strat după strat, aglutinări apetisante de poziţii sociale – care într-o nişă a lor implică pe cineva într-un sistem organizat şi reglementat echitabil; frumos înşiruiţi unul sub altul, până la cel mai mic. Iar cel mic, când va veni rândul său, va fi şi el călare pe unul mic. Nu, nu suntem egali. Dumnezeu nu ne-a făcut egali. N-am primit acelaşi bagaj genetic şi nici acelaşi context în care să evoluăm. Unii trebuie să rămână muşchi de pământ o viaţă întreagă, altora le-a fost dat să ajungă flori de migdal. Libertate, egalitate, fraternitate: prostii! Cel mai bine spune Sfânta Evanghelie în pilda talanţilor: Domnul judecă drept şi-i dă fiecăruia după puteri; unii primesc mult, alţii primesc mai puţin. Important nu e cât primeşti, ci cum foloseşti puţinul primit. Foloseşte ce ai cu încredere şi vei obţine mai mult, vei fi răsplătit. Nu fi letargic, neîncrezător, ci escaladează răbdător şi metodic, treaptă cu treaptă. Sau dacă poţi, sari câte două trepte deodată; iute, lucid, ca o capră neagră.” De la începutul până la sfârşitul drumului său prin viaţă, din cap până în picioare, protagonistul romanului este un cinic obraznic.

Un personaj cu putere de simbol în plan socio-moral şi pentru istoria punctuală postcomunistă este “domnul Corneliu”. Biografia personajului rezumată în primele pagini din capitolul doi al cărţii ilustrează cum sistemul comunist a năşit pe oamenii de afaceri emanaţi apoi de evenimentele postdecembriste. Radu Corneliu, “loaza” unei familii din “clasa superpusă” a comunismului, ajunge după “revoluţia” din decembrie ’89 un “rege al imobiliarelor”, după ce a trecut prin diferite stagii de iniţiere în afaceri (comerţ cu maşini second-hand aduse din Germania, un autoservice complet). “Şcoala vieţii” l-a învăţat să fie calculat şi lipsit de scrupule, să ştie să-şi aleagă colaboratorii, să-i ţină sub ascultare şi să-i manipuleze. Principiul său este input-ul creativ; “«vreau ceva, orice, astfel încât să obţin un profit maxim cu cheltuieli minime. Dar să nu se vadă ciobănia din spate, ci dimpotrivă, să pară o soluţie cât mai stilată. Şi vreau repede!»” Printr-un joc lexical, Horia îl caracterizează: “Omul ăsta era când aşa, când aşa. Şi când nu era aşa, nici aşa, era … cu totul altfel!”

Reprezentativ este şi Dulea, funcţionarul de la primăria “sectorului cinci”. El este prototipul funcţionarului public “învârtit”, devenit “Napoleon” al birocraţiei şi al corupţiei. În mod inspirat, personajul este construit mai mult prin absenţă [vezi desele încercări ale lui Horia de a se întâlni ce el tête-à-tête pentru a obţine fel şi fel de avize pentru proiectul Uranus Park).

Cu profesionişti precum Horia, dar vegheaţi de conştiinţă şi fără oameni în jurul lor ca “domnul Corneliu” sau “Napoleon de la 5” se poate elabora


65

arhitectura viitorului cu reale şanse de împlinire. Aceasta ar fi ideea scriitorului şi concluzia cititorului.

Până la apariţia unui “rival”, Uranus Park rămâne, în proza de azi, roman de raftul întâi.

Stan BREBENEL

ATROCITĂŢILE FERICIRII

La Editura Editgraph din Buzău a apărut recent un nou volum de poezii semnat de cunoscutul poet buzoian Lucian Mănăilescu, „Atrocităţile fericirii”. Este un volum ce s-a născut în urma unor experienţe existenţiale nefericite, fiind totodată un strigăt al bucuriei, venit ca o eliberare din ghearele ce ne sufocă zi de zi. Omul, de când se naşte, până în ultima clipă a existenţei sale terestre, are de urcat în viaţă o Golgotă cu dureri suportabile sau mai puţin suportabile. Fericirea este o stare, destul de trecătoare, de bine, de extaz, de bucurie. Ca să ajungi la fericire, de multe ori trebuie să treci prin chinuri de neimaginat, adică prin atrocităţi. Nu trebuie să înţelegem titlul şi conţinutul volumului ca şi cum ar fi opusul fericirii. Ştim că opusul fericirii nu e tristeţea, ci obişnuinţa. Mai ştiu că nu suferinţele îl duc pe individ în Nirvana, însă căile de a ajunge acolo sunt de cele mai multe ori dure şi de aceea beatitudinea este completă. Lucian Mănăilescu este obligat să folosească cele mai dureroase căi pentru a ajunge în Nirvana lui. Nicicând nu se potriveşte mai bine zisa conform căreia ca să ajungi în Rai trebuie mai întâi să treci prin Purgatoriu. Poetul, prozatorul şi criticul literar francez din secolul al XIX-lea, Charles Augustin Sainte-Beauve, spunea: Învaţă să scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă. Acest lucru încearcă să-l facă Lucian Mănăilescu cu toate că nu este un fachir ce îndură cu stoicism durerile fizice şi nedreptăţile vieţii, deşi uneori are obiceiul de a se autoflagela. Acest volum poate fi considerat, dintr-o altă perspectivă, un jurnal al fericirii. Un jurnal de altă factură faţă de coordonatele istorice şi temporale ca cel al Părintelui de la Rohia, Nicolae Steinhardt. Poetul îşi structurează volumul în patru părţi ca şi cum s-ar fi gândit la cele patru cicluri primordiale ale vieţii: naşterea, copilăria şi tinereţea, maturitatea şi moartea. În prima parte, Cîntecul cucuvelei, care are un titlu mai degrabă ce te duce cu gândul la ursitoarele ce prevestesc sfârşitul, decât la bucuria apariţiei pe lume a fructului dragostei, poetul îşi plânge moartea trecută şi viitoare: Ce mai mormânt mi-ai fost, mamă!/ Ce durere de a mă naşte/ decât în vis, decât în lacrimile ploii... (Veşnicia de ieri). În acelaşi timp, poetul este nostalgic după anii copilăriei, ani încărcaţi de multe clipe de fericire. Părinţii şi casa părintească, prietenii de ghiduşii, munţii cu izvoare cristaline, pădurile seculare cu

animalele sălbatice din Siriul idilic, ca amintiri se estompează. Rămân singurătatea şi tristeţea, aceasta din urmă evocată în aproape fiecare poem: Desculţ, prin iarba înaltă/ mă jucam de-a tristeţea cu nucul/ amar şi cu cântecul cucului./ Nu ştiam, nici acum nu ştiu, altă singurătate... (Jocul de-a mine). În partea a patra, Zăpadă spulberată, care este o continuare a primei părţi şi a vieţii, poetul pleacă din copilărie firesc, aşa cum a plecat de multe ori de acasă la şcoală sau la joacă: Mi-am îmbrăcat/ aripile strâmte de duminică,/ apa sfîşiată de păstrăvi/ am vârât-o într-o lacrimă,/ am îndesat munţii prin buzunare/ şi ghiozdanul l-am umplut/ cu urşi şi căprioare, apoi am zis:/ -Săru`mâna, mamă şi tată,/ eu plec să învăţ cititul/ şi socotitul şi muritul... (Plecarea din copilărie). Ca să înţelegem mai bine cum a decurs viaţa poetului şi de ce volumul are acest titlu, trebuie să citim cu atenţie această spovedanie care încifrează în ea milioane de clipe şi trăiri: Nu, Părinte, nu am furat,/ nu am râvnit la suferinţa aproapelui,/ am avut-o pe a mea din belşug, nu am/ ucis decât cu gândul, nu am jurat strâmb,/ nu am uitat să vin în Biserica Ta... (Oglinzile zilei). Mai trebuie să remarcăm faptul că, în pofida solitudinii şi a tristeţii, Lucian Mănăilescu este senin, este împăcat cu ceea ce el a fost, este şi va fi. Faţă de majoritatea semenilor, el este un curajos: Moartea avea ochii blânzi/ şi albaştri, mergea cu mine de mână/ prin târg şi îmi cumpăra/ nimicuri ieftine, bucurii de care/ niciodată nu am avut parte... (Blândeţe). Partea a II-a (Bulevardul Sartre) şi a III-a (Patria de la capătul lumii) reprezintă cordonul ombilical al devenirii poetice a autorului, puntea de legătură invizibilă dintre celelalte. Reperele sale culturale au fost dintre cele mai ilustre: Eugenio Montale, van Gogh, Melville, Dostoievski, Sartre şi mulţi alţii nenumiţi, dar bănuiţi. Şi, cu toate acestea, este conştient că, în afară de spiritul universal, el aparţine unui spaţiu geografic, cultural, de limbă, de tradiţii şi obiceiuri unice pe care îl iubeşte aproape necondiţionat: Pentru mine patria aceasta, de la capătul lumii,/ crucificată pe toate punctele cardinale,/ este singura Americă posibilă, singura şansă,/ unica iubire, pe care nici măcar speranţa/ nu o mai poate ucide... (Îmi iubesc patria). Ar mai fi multe de spus despre acest volum deosebit. Cert este că prin el Lucian Mănăilescu se apropie foarte mult de George Bacovia. Poate nu este deloc întâmplător faptul că organizează la Mizil, de opt ani, neîntrerupt, Festivalul Naţional „Agatha Grigorescu Bacovia”. Sub o mască ironică descoperim un suflet sensibil, solitar în care francheţea şi spontaneitatea se găsesc la loc de cinste. În prefaţa volumului, Liviu Ofileanu concluziona: Citind acest nou volum, am rămas impresionat de lejeritatea exprimării unui poet de marcă, generos cu alţii şi crud cu sine, discret şi nobil ca un grec. De acord.


66

Silvia Ioana SOFINETI Alfabetul disperării Nu ştiu cât de mult scrie Dan Movileanu; de

publicat, însă, o face cu zgârcenie: „O alergare mai lungă decât moartea” (Ed. Junimea, Iaşi, 1999), „Fals tratat denigrator – aforisme – (Ed. Andrew, Focşani, 2006) şi, recent, „Alfabetul disperării” (Ed. Ateneul scriitorilor, 2015) sunt toate volumele cu care a venit în faţa cititorilor. Din cele câteva rânduri propuse ca argument, dar şi din selecţia opiniilor critice despre volumele anterioare, rezultă un lucru destul de obişnuit la poeţii timizi şi izolaţi: Dan Movileanu nu ştie să-şi facă lobby, nu ştie la ce uşi de critici să bată şi este tributar aceleiaşi „boeme vrâncene” (chit că locuieşte, de-o viaţă, la Tecuci!) ca şi prietenul său, mutat în veşnicie, Dumitru Pricop. Poeţi mult sub valoarea lui Dan Movileanu, dar cu tupeu, insistenţi ca muştele, cu o tehnică a linguşirii bine pusă la punct, sunt membri marcanţi ai USR; poetul născut în comuna Moviliţa se luptă cu întunericul, cu singurătatea şi cu moartea, încercând, nu întotdeauna în mod fericit, să-şi depăşească condiţia; perdant în toate epocile (înainte de evenimentele din decembrie se număra printre cei care „spălau cuvintele cu săpun de casă”, pentru a scoate izul propagandistic din ele şi scriau „poezii şi alte citate/ pe frunzele plantelor” -„Am ieşit fericiţi pe câmp”), ştie că seara nu s-a terminat, nici noaptea, că acasa fiecăruia mai suferă de pe urma ciumei roşii, dar, în loc de verb tăios, preferă constatarea molcomă şi resemnată: „Spre seară am plecat cu toţii către casele noastre/ de culoare roşie şi nu ne-am mai vindecat”.

Atitudinea filosofică în faţa constrângerilor existenţiale implică o doză de defetism: retragerea („acolo e biblioteca de sub pământ”), ascunderea, înecul, obsesia cuvintelor din câmpul semantic al morţii, al deşertului şi al cenuşii sunt preferate ieşirii în Agora şi pornesc dintr-un acut sentiment al zădărniciei: „acolo e un deşert de cenuşă, iar aici stau eu, ne-a mai/ zis Filosoful, pe o groapă comună, scriu această carte/ şi oricum lucrarea voastră e inutilă,/ sunt prea multe fântâni cu apă care miroase/ a praf de puşcă!” („Fântâna”).

Propensiunea transcendentală (remarcată de Marius Manta, care semnează Prefaţa volumului) se manifestă, în discursul poetic, prin repetitivitatea opoziţiei înăuntru-afară, aici-în altă parte, dar şi prin apelarea frecventă la magie şi zbor, mai ales la zbor, ca posibilitate onirică de a trece dincolo de suprafaţa lucrurilor, întru salvarea spirituală a propriei fiinţe (pluralul „noi” este amăgitor, înseamnă, tragicomic, „eu şi cu mine”, nu „eu şi voi, ceilalţi”): „ca un şaman mi-am pus o aripă de vultur pe faţă/ şi l-am rugat să mă salveze,/ fiecare dintre noi are dreptul la o primă salvare./ Era unul din acele momente când o apă roşie voia să mă inunde,/[...] din surâsuri furişate am zburat

fără aripi/ prin lumea aceasta de cenuşă,/ prin viaţa aceasta disperată,/ ca printr-o sală de bal a unui han provincial plin/ cu beţivi bovarici cu biografii coafate” („Eram de mult afară”).

Este evidentă, la nivelul imaginarului poetic, lecţia Naum-Dimov-Urmuz: „eu culegeam trifoi, troscot şi ştevie dintr-o clepsidră albă,/ apoi scoteam lut galben dintr-o pâlnie pentru femeia/ cu coc şi cu barbă care modela lumea”(„Retras în cochilia unui melc”); de altfel, poezia „Avatar III” are subtitlul „Dimoviană”, semn că poetul din Tecuci nu-şi ascunde idolii/ maeştrii. Ciclul „Moviliţa, mon amour”, mult mai bine realizat decât „Poeme nocturne”, îl înfăţişează pe poet „foarte adânc închis între lucruri”, dar obsedat de perspectiva suprarealistă: „Am inventat o casă într-o cochilie de melc şi mâinile/ mi s-au tocit până la umeri./ Din rădăcinile încă flexibile mi-au crescut aripi în loc de mâini,/ Cu ce o să-ţi mai câştigi pâinea zinică?” m-au/ întrebat curioşii şi fratele prenatal” („Foarte adânc închis între lucruri”).

În iadul lăuntric, Dan Movileanu experimentează tortura cuvintelor care „ieşeau de sub piele tatuate invers”, a maşinăriei „de confecţionat obiecte ude”, a statului „pe scaun într-un picior”, ca pedeapsă pentru iubirile trecute sub tăcere, pentru gesturile nefăcute şi pentru intenţia de a scrie „un tratat de morală şi unul de eretică” („Ce se-ntâmplă?”). La ieşirea din acest iad, e simplu să te vezi „vânător de fluturi” sau „îmblânzitor de iarbă predicând vrăbiilor” („Acolo...”), vorbind „zoolandeza” („Vino şi vezi!”) şi semnând „un tratat de pace cu îngerul”, atunci când „ea [moartea, nota mea, SIS] venea călare ca o amazoană pe spinarea noduroasă/ a simbolului unei lumi tulburi” („Câteva clipe”).

Plăcut surprinsă de multa poezie de calitate din volum, nu pot trece totuşi cu vederea două aspecte (unul, semnalat, cu eleganţă, şi de Marius Manta): pe de o parte, nu m-au impresionat poemele cu temă religioasă, care sunt superficiale, simple parafrazări/ versificări lipsite de vibraţie; pe de altă parte, uneori, poetul ar trebui să ştie când să se oprească, să sacrifice puii de cuvinte care dau semne de moleşeală şi de boală. Să dau un exemplu: versurile „ca şi cum ar fi inventat o maşinărie de confecţionat/ obiecte ude” („Ce se-ntâmplă?”) scad valoric prin adăugarea inutilă a unor vorbe: „[...]o maşinărie de confecţionat/ obiecte ude pentru consolidarea acelei hardughii/ care se clătina periculos”. Exemplele ar putea continua, dar poetul Dan Movileanu trebuie să afle singur la ce (mai) trebuie să renunţe, până să atingă perfecţiunea acelui „tablou votiv în care/ un cântec şi-a regăsit sub ochii mei privighetoarea” („La uşa lumii”).


67

Octavian MIHALCEA Meandre ale spaimei

Pornind de la un vis și o anumită reflectare a lui în realitate, Ștefania Oproescu ajunge la motivul director al volumului Pasărea de gheață (Editura ATEC, Focșani, 2015). Puternicele imagini poetice sunt rodul explorării unor zone cu vădit caracter terminal. Introspecția nu eludează atât de mutabilele meandre ale tristeții, astfel contribuind la instaurarea omniprezentului plafon clarobscur. Atipica sinteză a elementelor sacramentale cu adeseori claustranta mundaneitate determină stări lirice extrem de pătrunzătoare: "În atelierul unui sculptor/ am inhalat parfumul letal al formei/ dizolvat în licoarea rubinie/ rămasă de la taina împărtășaniei./ În agonie, mi s-a arătat/ conturul ascuns al întâmpinării/ sub forma chipului tău;/ ochii de jad mi-au tatuat memoria/ și mi-au prelungit veghea/ transformată în zbor./ De atunci, plutesc în juru-ți/ ca fluturele în mirajul luminii/ până când atingerea mă va destrăma/ în voluptatea simțurilor/ după care, nu va mai fi/ nici un cuvânt." Ritmurile fluide cotropesc inima, împreună cu "pulberea clipei" ce cheamă aproape dureroasa uitare. Sunt chemări, uneori în siaj morganatic, cu accentuate valențe metafizice. Temporalitatea este oprimantă, pradă fiind unei experiențe a vidului. "Razele de lumină" se pierd într-o pulbere densă. Doar "eternitatea unui sărut" mai poate resuscita visele cândva predestinate ascensiunilor. Iată acest tablou cu tușe extrem de adânci, ce reliefează complexitatea peisajului liric propriu Ștefaniei Oproescu: "Ramurile desfrunzite ale copacilor/ țeseau norii sparți de cornul auriu al lunii./ Vântul desena cu pas de zăpadă/ dansul sirenelor nopții./ Tăceam amândoi ca-n templu;/ pașii se auzeau înfundat/ sub arcada înaltă a cerului./ Belșugul miresmelor albe/ cădea ca spuma cascadelor/ și în mâinile noastre împreunate/ se topea răsuflarea suspinului,/ liniștea noastră sălbăticită/ prin albăstrimile nopții./ Tot acolo eram, același cântec/ închipuia imaginea rătăcirii,/ sub coroane de argint ascundeam/ pulberea sângelui, umbra destrămată/ îmblânzită de calmul unui tandru priveghi." Vocile sângelui sunt integrate, nostalgic, în labirintul rememorărilor cu profunde accepțiuni picturale. Ne găsim în interiorul imemorialelor spații purtătoare de greu decriptabile mistere. Aceste căi furtunoase poartă accentuatul timbru al suferinței. "Visul sălbăticiunii" ca "drog" ar putea constitui un modus vivendi dedicat asumat-supliciantelor dereglări sistematice a tuturor simțurilor. Fantasmatice valori nocturne planează peste versurile abisale din volumul Pasărea de gheață. Un poem despre mamă e aspectat în cheie expresionist-onirică: "Când era tânără, mama n-avea chip/ pentru că nu o vedeam cu ochii,/ ci cu aburul din care-i răsăreau diminețile/ ca respirația curată a ierbii.// Când era tânără, mama n-avea trup/ abia încropea în nopți o rochie de griji/ sub care să ascundă mersul șchiopătat/ al viselor

lepădate în zile nelocuite.// Când era tânără, mama a văzut un film/ și de atunci n-a uitat niciodată cum/ Zboară cocorii./ Când simțea bătăile lor de aripi rănindu-i/ tâmplele/ făcea din ele îngeri și îi ruga să-i arate/ linia orizontului." Cromatica poemelor are nuanța sângelui trecut prin naufragii vătămătoare. Complexitatea memoriei poartă cu ea urmele unor nemiloase flagelări. Tentațiile sunt integrate unei cavalcade asimilabile manifestărilor coșmarești. Până și mediile hiperprotectoare plăsmuiesc apariții înspăimântătoare: "când universul întreg/ era căptușit în brațele mamei,/ chiar și atunci/ în visele cele mai curate ale copilăriei/ se strecura o arătare;/ spaima surpării cerului/ în vârtejul morții ca un sorb,/ alcătuind o roată imensă/ de stele în mișcare." O luminozitate atenuată învăluie aceste topos-uri ale ființării la limită. Amalgamarea luminilor cu umbrele creează un regim al riscului implicând complexe aspectări ontologice, odată cu multiplele limitări care decurg de aici. "Somnambulice călătorii/ prin hipnoza poveștilor aproape uitate" veghează dureroasele contururi din Pasărea de gheață.

Fiinţări „la limită” Debutul cărții lui Gheorghe Bacalbașa, Domiciliu

obligatoriu (TipoMoldova, Iași, 2015), este caracterizat de o marcantă prezență a fenomenului morții care, împreună cu restul desfășurărilor realiste, accentuează impactul pe care narațiunea îl are asupra cititorilor. Axat asupra spațiului medical, autorul caută să decripteze nebănuitele mistere profilate pe fondul acestor fascinante incursiuni, de multe ori vindecătoare, în trupul uman – intervențiile chirurgicale. În roman sunt descrise cu minuțiozitate profundele trăiri pe care le are chirurgul cu ocazia unei operații: "Puțini ar fi putut bănui că la fiecare intervenție, Horia Preda, campionul cazurilor imposibile, era cuprins de trac. Fiecare intervenție era un dans pe sârmă cu lunecări și redresări, lungul drum de la un stâlp la altul, și în spatele lui, manevrând atent balansierul, susținându-l, într-o perfectă tăcere, era secundul lui dintotdeauna, Ioana Lujeriu. Nimeni nu ar fi putut citi tracul acesta privindu-i fața masivă, osoasă, impasibilă, cu părul rebel și vâlvoi strâns sub masca de operație. Starea aceasta, când resimțită acut, când numai ca o senzație surdă, subconștientă, o avea la fiecare operat, și nu înceta decât odată cu ieșirea pe poarta spitalului." Suntem introduși în atmosfera sălilor de operație, cât și în nebănuitele culise ale acestora. Relațiile dintre cadrele medicale, sublinierea mecanismelor ascensiunii pe linie profesională, complexitatea mediului spitalicesc, iată numai câteva puncte de maxim interes ale volumului Domiciliu obligatoriu. Gheorghe Bacalbașa dovedește un profund nivel al cunoașterii psihologiei relațiilor interumane, de aici decurgând apecieri încărcate cu o deosebită veridicitate. Relația indisolubilă dintre


68

abisalitatea sufletului omenesc și actul operației, mai mult sau mai puțin supusă rigorilor materialist – mecaniciste, în acest binom rezidă atât de problematizantul elan al ființării la limită. Gheorghe Bacalbașa ne propune un joc desfășurat în cadru spitalicesc, acolo unde mutabilitatea naturii umane se dovedește primordială. Diversele inserții din jurnalele participanților la viața spitalului probează primatul elementului subiectiv în raport cu aparența unui dat obiectiv. Natura umană presupune și potențialitatea conflictului, astfel că întâlnim în roman diverse situații din siajul necontenitelor lupte pentru superioritate, la acest nivel detașându-se captivantele abordări teoretice ale lui Gheorghe Bacalbașa: "Coruperea cuvântului creează un metalimbaj general. Forma fără fond a renăscut spre o nouă viață, jargonul formelor ingenue în serviciul violenței. Supunerea la cuvântul corupt este o formă perpetuă de amenințare care te bagă represiv sau preventiv în realitatea obligatorie, ca pe un cățel în balta lui de urină. Este o formă permanentă, reiterată din ritualul supunerii. Ești obligat prin limbaj să intri în joc, iar odată intrat accepți să fii corupt. Ți se taie alternativa. Este totodată o formă de solidaritate întru promiscuitate a agresorului cu cel agresat." Sunt evidențiate flagrantele minusuri pe care le are orânduirea comunistă, ceea ce conduce la înspăimântătoare mutații comportamentale. Pentru a ne opri și asupra stilisticii romanului, dominantul peisaj realist se intersectează temporar cu valoroase situări în perimetrul prozei estetizante: "Știa foarte multe lucruri și pe nesimțite intrai cu el într-o galerie de vechi și frumos: lucirile de aramă ciocănită măiestru de meșteșugarii Evului Mediu, sclipirile acute și fațetate de Bacara, veselul Capo di Monte și sobrul cafeniu al ceramicii englezești, arome exotice de smirnă și cuișoare. Mătasea de China se rostogolea bogat pe covoarele grele de Buhara și peste toate trona maiestuos samovarul argintat al bunicilor. Hărți pergamentate și galbene așteptau tăcute în suluri să fie desfăcute, de degetele lui știutoare, între sfeșnice grele de argint. Coperțile aurite, de piele, ale unor cărți rare ascundeau în ele adevărul lumii și se învecinau pe rafturi cu vase sferice din lac roșu ca purpura feniciană și cloisonné-uri complicate, rod al unei arte complexe și antice. Boluri pântecoase pline cu poame uscate trăiau în armonie cu ancusul egiptean aducător de noroc." Și teritoriile onirice sunt introspectate, în câteva ocazii, de romancier. Natură complexă, acesta e un fin cunoscător al tipologiilor umane, de la șefi și subalterni din domeniul medical, până la indivizi ce aparțin altor straturi sociale. Profund relevante se dovedesc dureroasele incursiuni prin istoria comunismului autohton, caracterizat de tirania inechității. Romanul Domiciliu obligatoriu subliniază habitudinile unei societăți concentraționare axate pe o programatică depersonalizare a majorității membrilor ei, fiind surprinse stări de fapt absolut revelatorii.

Vasile GHICA

Despre natură

Ninge liniştit peste oraş cu funingine proaspătă.

Să le lăsăm urmaşilor petrol şi cărbune. Măcar pentru muzee.

Împădureşte un munte! Abia după aceea obrăzniceşte-te şi trimite la tipar o carte.

Poluarea apei continuă. Ne vom spăla oare pe obraz scuipându-ne unii pe alţii?

Cât de greu ne-am desprins de maimuţă. Şi cât de uşor se trezesc unii grohăind.

Nu ni s-au vindecat toate cucuiele de la căzăturile din copaci.

Nici cel mai fioros animal nu şi-a făcut, deocamdată, cojoc sau mănuşi din piele de om.

Dacă bucătăriile noastre vor fi, în curând, lipsite de energie, vom deveni ori vegetarieni ori canibali.

Nu am inventat noi confortul. Unele peşteri, locuite cândva, aveau apă caldă, încăperi decomandate şi expoziţii de pictură.

Distrugem cu atâta furie pădurile, ca să fim siguri că nu ne vom mai putea întoarce în copaci.

Dacă rămâneam în păduri, ajungeam poate ori sihaştri, ori tâlhari.

Am plecat din pădure cu o frunză vestimentară şi ne-am întors la ea cu gatere, care se văd de pe Lună.

Prima gaură făcută în cer de omul contemporan este cea din stratul de ozon.


69

Valeria MANTA TĂICUŢU Vieţi irosite Om cumsecade, profesor onest prin nordica Putnă,

Mircea Aanei scrie romane care-i seamănă. Proza lui este serioasă, urmărind, fără fasoane stilistice, conturul unui spaţiu real; desigur, nu se poate vorbi despre o copiere/ imitare a realităţii, ci, în buna tradiţie literară, de reconstrucţie în limita realului, imaginaţia fiind folosită doar în măsura în care este necesară la re-crearea culorii şi a sunetului unui timp trăit subiectiv. Dacă „Potecile primăverii” (ediţia a doua, editura AccentPrint, 2015) reprezintă, mai degrabă, un jurnal transformat (nu cosmetizat) în roman, un alt volum, publicat în 2014, la aceeaşi editură, şi intitulat „Unde-i tinereţea mea?...” depăşeşte limitările inerente stilului diaristic şi urmăreşte povestea unei vieţi irosite. De fapt, ratarea, eşuarea în banal, distrugerea iluziilor reprezintă teme comune ale romanelor lui Mircea Aanei, poate şi pentru că, de multe ori, viaţa este mai „inventivă” decât literatura, situaţiile prin care ne obligă (pe toţi, nu numai pe scriitori) să trecem depăşind imaginaţia.

Provenind dintr-o familie harnică, numeroasă şi cucernică, Mircea Aanei îşi caută – şi-şi găseşte – subiectele, temele fundamentale şi energia de scriitor exact în acest mediu, poate şi fiindcă cel mai bine scrii despre lucrurile pe care le cunoşti. Ficţiunea nu prea-şi găseşte rostul atunci când ai în vedere realizarea unei „cronici de familie” (la un moment dat, prezentându-şi romanul „Potecile primăverii”, autorul riscă eticheta de „bildungsroman”, dar ea nu corespunde nici ca intenţionalitate, nici ca realizare, fiind vorba, mai degrabă, de un nărav al profesorilor de română de a explica/ încadra/ clasifica etc. nu numai ceea ce scriu alţii, ci şi ceea ce scriu ei înşişi). Prin urmare, considerând mai nimerită sintagma „cronică de familie”, trebuie spus că romanul „Unde-i tinereţea mea?...”, în ciuda dezavantajului pe care-l oferă, din start, titlul (prea siropos, amintind de romanţe şi alte cântece de petrecere) este bine scris, într-o limbă corectă şi curată, fără abundenţa aceea de figuri de stil la care te-ai aştepta după un asemenea titlu.

Şi, fiindcă „Unde-i tinereţea mea?” nu este restricţionat, maiorescian, de gustul vreunei „duduci din Vaslui” (de care se cuvenea să ţină cont inclusiv Ion Creangă, când trimitea poveşti şi povestiri la „Convorbiri literare”) şi nici de chingile vreunui alt „canon literar”, Mircea Aanei apelează la o formulă modernă (şi destul de folosită) – cea a pluralităţii vocilor narative – pentru a-şi urmări personajul în oglinzi paralele.

Profesorul Grigore Afloarei (fratele autorului) află, la 63 de ani, că suferă de o boală incurabilă şi că mai are foarte puţin de trăit. Discursul narativ brodat în jurul acestei teme – iminenţa morţii - nu se distanţează

net de ceea ce, îndeobşte, ne-a oferit până acum literatura română de la origini până în prezent. În „Prins”, de Petru Popescu, de exemplu, personajul despică firul în patru, speculează, filosofează, pe scurt şi cu o formulare împrumutată din folclorul scriitoricesc, „se scarpină pe creier” – sau bate apa-n piuă (cum zicea nea Marin, şoferul-filosof de pe strada mea) – bazându-se pe compasiunea cetitorului şi pe răbdarea care vine la pachet cu această compasiune. Personajul lui Mircea Aanei, profesor care-a renunţat, de mult, la catedra de Limba română pentru o slujbă mai bănoasă, dar înjositoare, la un hotel din Bucureşti, nu are suficientă putere speculativă (linia lui ontologică s-a cam redus la muncă, „bucate alese”, băutură cât cuprinde şi, mai ales, sex la întâmplare) şi nici apetenţă pentru transcendent, aşa că nu face nici o încercare de a-şi depăşi condiţia (tragică, fără îndoială). Recursul la memorie reprezintă moartea dintâi, moartea mică, după ea urmând să vină moartea cea mare, definitivă. Rememorând scene din copilărie şi adolescenţă, din tinereţea irosită şi din anii fără rost care i-au urmat, Grigore Afloarei nu-şi găseşte împăcarea necesară, nu se purifică prin confesiune/ spovedanie, ci reuşeşte să se întunece, să se închidă, să intre de bunăvoie şi înainte de vreme în moarte. O carieră ratată, o căsnicie ratată, o viaţă ratată sunt subiecte puternice, care-l depăşesc, însă, pe recepţionerul de la „Intercontinental”, gata oricând să lăcrimeze la auzul unor cântece vag romanţioase, banale, dar patetice, de genul „La fântâna cu uluc” sau la lectura unor texte ca „Prinţesa Pasăre” de Florin Ţupu.

Ceea ce face Mircea Aanei, ca autor, este să-şi lase personajul să-şi arate limitele, nereuşitele, căderile. Nu ai impresia, ca cititor, că au fost selectate/ adunate în mod special doar scene în care personajul se face de râs; dimpotrivă, lipsa de perspective şi de ideal, dezumanizarea, căderea în banal, în ridicol, mentalitatea infantilă, apucăturile de neam prost (datorate stării de ebrietate permanente) fac parte din structura intimă a lui Grigore-condamnatul şi-i dau autenticitate. Prin urmare, şi romanul – realist, cu perspectivă narativă dublă (obiectivă şi subiectivă în egală măsură) – devine, tocmai din cauza autenticului pe care-l cultivă, unul care merită atenţia cititorului.


70

Vasilica ILIE Poveste la început de primăvăvară

Dimineaţa zilei de 1 martie. Trepidaţia, încă de la ivirea zorilor, cu zgomotele mijloacelor de transport, cadenţa paşilor a celor care se îndreaptă spre activităţile cotidiene, au trezit oraşul la viaţă. În drumul spre staţia de metrou, Ilinca simţi un aer de primăvară, venit parcă din străfundul pământului, învăluindu-i toată fiinţa. Razele soarelui care o însoţeau îi luminau chipul, îi înveseleau sufletul, făcând-o să se gândească tot drumul, cu plăcere, la momentul când colegii ei de birou, ca de fiecare dată, în această zi, o aşteptau cu flori, zâmbete, mărţişoare şi bomboane. Cu dezinvoltura unei puştoaice, coborî scările şi se pierdu prin mulţimea de oameni care aşteptau metroul pe peronul ce devenise de atâta timp pentru ea o obişnuinţă, singurul mijloc de circulaţie rapid care o ducea spre serviciu. Era îmbrăcată sport: o pereche de blugi mulaţi, o geacă din piele treisferturi, de culoare neagră, cu glugă, prevăzută pe margini cu blăniţă din vulpe roşcată, pe cap o beretă de culoare albă, din lână, tricotată, în picioare, ghete din piele de culoare neagră. Cu toate că vagoanele erau full, găsi, spre surprinderea şi norocul ei, un loc şi se aşeză. Alte gânduri luaseră locul celor vesele. Privea în gol, fiind absentă la lumea ce o înconjura. „Mi-ar fi plăcut ca astăzi, de 1 martie, să mă invite un bărbat la plimbare, să ne ţinem de mână, să râdem şi să ne îmbrăţişăm”, îşi spuse în gând.

De când divorţase nu îşi găsise un bărbat care să merite aşteptările ei, un bărbat cu care să iasă la plimbare, care s-o înţeleagă, să fie lângă ea atunci când are nevoie de un umăr pe care să-şi sprijine capul. Şi apoi, vârsta de cinzeci şi trei de ani i se părea destul de înaintată, că un barbat de aceeaşi vârstă nu se mai uită la ea: „bărbaţii de vârsta mea se uită după fetele tinere cu fuste scurte şi buricul gol, asta este la modă acum. Parcă, după 1989, democraţia a întunecat minţile atât în cazul bărbaţilor, cât şi în cel al femeilor,” îşi continuă ea gândul. Tresări în momentul când se anunţă staţia unde

trebuia să coboare. Se ridică de pe scaun şi se apropie de uşă. În faţa ei se afla un bărbat înalt care stătea cu faţa spre uşă. - Coborâţi la prima staţie, vă rog? Bărbatul se dădu într-o parte, o privi atent în ochi şi îi răspunse scurt: - Da! - Mulţumesc! răspunse ea şi se uită în acelaşi timp în ochii lui cu un uşor zâmbet pe buze, binevoitor.

Privirile lor li se întâlniseră şi parcă se aprinseră. Ilinca îşi retrase imediat privirea, dar bărbatul începu să o studieze insistent. Nici ea nu stătu degeaba; cu coada ochiului stărui asupra chipului străinului. I se păru că arată destul de bine, nu-i dădeai mai mult de cincizeci de ani: îmbrăcat într-o pereche de blugi, o geacă neagră scurtă până la mijloc, un pulover gri cu anchior, dedesubtul căruia avea o cămaşă bleu cu gulerul scos pe deasupra. Pe cap purta o şapcă trasă pe ochi şmechereşte, din acelaşi material ca blugii din care se vedea foarte puţin părul grizonant de pe lângă urechi. Când privea pe sub ea se vedeau nişte ochi mari, frumoşi, de culoarea albastră, ca şi cum tot cerul se oglindea în ei. Mâna pe care o ţinea pe bara de metal, pe partea laterală a uşii arăta destul de fină şi cu degete lungi. Metroul opri în staţie şi uşa se deschise. Bărbatul îi făcu loc să coboare, invitând-o din ochi, fără să articuleze vreun cuvânt. Ilinca coborî şi se îndreptă spre scările rulante care o duceau la suprafaţă. Cineva din spate o stigă: - Doamnă, v-a căzut mănuşa! Ea se opri, se uită la mâna în care ştia că ţinea amândouă mănuşile, observă lipsa uneia, zâmbi, şi se uită înapoi. Bărbatul care coborâse din metrou era cu mănuşa ei într-o mână şi cu un baston subţire, de susţinere, în cealaltă. Veni spre ea şi îi întinse mănuşa. – Mulţumesc frumos! Se uită mai atentă spre el, observându-i mâna în care ţinea bastonul şi adăugă: - V-am făcut să vă deranjaţi, aţi făcut un efort, vă rog să mă scuzaţi. - Cred că este o entorsă. Merg la doctor să-mi facă o radiografie . - Vă doresc multă sănătate! spuse Ilinca şi plecă în grabă spre serviciu, uitându-se la ceas. - Şi eu vă doresc serviciu uşor, spuse bărbatul care rămăsese cu mâna în aer. Ar mai fi vrut să spună ceva dar nu mai reuşi fiindcă femeia se îndepărtă de el cu paşi grăbiţi.

După ceremonia cu înmânatul mărţişoarelor, a florilor, bomboanelor cu ciocolată, a pupăturilor, Ilinca se aşeză la birou, deschise calculatorul şi începu să lucreze. Nu putea să se concentreze. Îi apăru în faţă chipul bărbatului din metrou, mai ales ochii aceia mari, albaştri, care o priveau insistent. „Puteam să mai stau de vorbă cu el, să-l consolez, mai cu seamă că suferea cu piciorul. Mi s-a părut un bărbat drăguţ, delicat, de la o vreme am devenit sălbatică, mi se pare că toţi bărbaţii sunt neserioşi şi, efectiv, fug de ei”, îşi zise.


71

Din când în când, acasă sau la birou, chipul bărbatului i se arăta în faţă la fel ca o fată morgana. Rămase cu imaginea în care privirile lor s-au întâlnit şi au scânteiat pentru o clipă. Nădăjduia că într-o zi o să-i apară în faţă, la metrou. Acasă, de multe ori vorbea cu el în gând. Îi pusese numele de „străinul”, iar când avea unele probleme personale îi cerea fel de fel de sfaturi, apoi spunea: „străinule, mulţumesc că m-ai ascultat şi m-ai ajutat să trec peste această problemă”. Nu putea să şi-l scoată din minte. Se uita în oglindă şi se întreba ce-o fi cu ea, şi-a pierdut minţile, dacă ar vedea-o prietenele ei ar zice că a înnebunit. În vară, Ilinca îşi luă o săptămână din concediul de odihnă şi plecă la munte, la insistenţele unei colege, biletul cumpărându-l chiar de la ea. Nu mai putuse pleca, i se îmbolnăvise copilul mic, de câţiva anişori, de vărsat de vânt. Începutul lui iulie, în Bucureşti, debutase cu o vreme frumoasă, chiar foarte călduroasă, aşa cum este de obicei în luna lui cuptor, iar ea, sătulă de atmosfera sufocantă a capitalei, abia aştepta să ajungă la munte, să simtă răcoarea pădurilor de conifere şi susurul izvoarelor de munte.

Plecă din gară, dimineaţa, pe la ora 9.00 şi dorea să fie până în prânz la hotel, în staţiunea Sinaia. De la gară până la hotel nu era mult de mers pe jos. Se cam încărcase cu bagaje, pentru că îi plăcea să fie cochetă oriunde mergea, chiar dacă sejurul era pentru o săptămână de zile. Se îmbrăcase într-un costum de vară în culori vii: pantaloni treisferturi şi o bluză pe dinafară, strânsă pe mijloc, cu mâneci scurte, scoţându-i în evidenţă frumoasele-i coapse. Pe cap purta o pălărie de paie cu o eşarfă care îi atârna într-o fundă la spate, în una din culorile vii de pe costum, toate acestea făcând-o să arate mult mai tânără. Faţa ei întinsă, fără niciun rid, radia la lumina soarelui. Ajunsă la recepţia hotelului se prezentă la ghişeu pentru repartizarea unei camere. În faţa ei se afla un bărbat înalt care preda cheile, semn că îşi terminase sejurul. Când acesta se întoarse cu faţa, Ilinca rămase împietrită locului: îi ştia atât de bine chipul acelui bărbat cu care vorbea în gând aproape în fiecare zi, de când îl văzuse prima oară, încât credea că de data aceasta chiar visează. El era! Nu ştia cum să procedeze. Nu ştia cum îl cheamă ca să-l strige pe nume, nu putea să articuleze niciun cuvânt. La rândul lui, bărbatul, văzând-o, se fâstâci şi se împiedică de bagajele pe care le avea lângă el, se dezechilibră şi gata-gata să-i cadă în braţe. Ochii lor s-au întâlnit din nou, scânteind.

Nicolai TĂICUŢU Raftul cu cărți

Doina Cernica, Dany-Madlen Zărnescu,

Grădinile mănăstirii - cu reproducerea unor lucrări de Dany-Madlen Zărnescu şi cu pagini de cronică scrise de

Doina Cernica, Editura Muşatinii, Suceava, 2015. 117 p. Negrul din lucrările lui Dany Zărnescu nu are nimic de-a face cu întunericul lumii. E mai degrabă acel întuneric supraluminos de care vorbesc misticii, e culoarea tainei, a retragerii în sine, este simbolul plecării din lume (spre o altă lume), pe care şi-l asumă,

vestimentar, călugării. Negrul este chintesenţa luminii, acea a cincea esenţă pe care numai spiritul o dă – scrie Niadi Cernica. Iar Marin Gherasim afirmă: …În arta lui Dany-Madlen Zărnescu negrul performal se întâlneşte cu geometria dând naştere formei semnificante, formei încărcate de spiritualitate. (…) Dany-Madlen Zărnescu, o artistă care aduce o dimensiune nouă, semnificativă artei româneşti de astăzi.

liviu ofileanu, ioan barb, plăcuţa Ouija,

BRUMAR, Timişoara, 2015, 84 p. La acest volum, Liviu Ofileanu contribuie cu muzică vieneză în vagonul-de-dormit, iar Ioan Barb cu avatarurile lui schreber. Pe coperta a patra, Felix Nicolau spune: Avatarurile lui Schreber visând pe muzică vieneză în vagonul-de-dormit este epopeea lui Ioan Barb şi a lui Liviu

Ofileanu, cei doi aezi din vestul civilizat. Amândoi sunt fascinaţi de cultură: Barb la modul nostalgic şi perspectival, Ofileanu la modul simfonic, pe o mie de voci. Vieneză este nostalgia lui Barb ce tinde spre un nimic cu eleganţe simboliste; regională în limbaj este ocoşenia impredictibilă a lui Ofileanu. Ascultăm un duet de un

livresc postmodernist, dar care, prin sensibilitate şi detaşare de ambiţii lumeşti, după ce toată lumea a fost filtrată prin mintea poetică, se încadrează în mai modernul, holistul post-postmodernism…

Petre Isachi, Convorbiri imaginare cu Jorge

Luis Borges, Editura ROVIMED PUBLISHERS, Bacău, 2015. 289 p. Petre Isachi face, probabil, după cum el însuşi este convins, “streaptease metafizic”, dar îl face în spatele unui paravan nu cine ştie ce transparent, cititorul ghicind mai mult că autorul se dezveleşte


72

învelind şi se înveleşte dezvelind, cum ar zice Cantemir. Buna credinţă faţă de carte îl determină să caute în cărţi răspunsul la problemele care îl frământă, în loc să le abordeze nesăbuit, cu propriile puteri. Ai tot timpul

impresia că realitatea este obligată să stea la o uşă prevăzută cu un scanner al raţiunii performant, capabil să ofere copii trecute printr-un filtru care-i îndepărtează viruşii… scrie Valeria Manta Tăicuţu despre aceste “exerciţii” de irealitate, conform spuselor autorului.

Mircea Aanei, Potecile primăverii – ediţia a II-

a revizuită şi îmbogăţită, Editura Accent Print, Suceava, 2015. 258 p. În Mărturisire, autorul romanului menţionează: Să scrii cu sinceritate despre tinereţea ta

şi despre cei pe care i-ai cunoscut la vârsta aceea implică destule riscuri. Nu oricine te vede cu ochi buni când îţi aşezi sufletul în palmă. Eşti expus ironiilor, bârfei, reproşurilor… Cei pe care i-am creionat, cu trăsăturile exterioare şi lăuntrice izvorâte din propria-ţi viziune, pot fi nemulţumiţi sau chiar revoltaţi. Să înfrumuseţezi

oameni şi întâmplări doar de dragul armoniei cu semenii ar însemna, pe de altă parte, să faci un vizibil rabat de la realism şi seriozitate. (…) M-am străduit să-i privesc totuşi cu ochi critici, lucizi, fiind exigent atât cu cei din jur, cât şi cu propria-mi persoană…

Gellu Dorian, Emil Iordache, Paşii Poetului –

ediţia a V-a definitivă, Editura Junimea, Iaşi, 2014. 367 p. Valentin Coşereanu scrie în finalul prefeţei acestei ediţii: Încheind, putem spune odată cu Poetul că, dacă timpul este o idee ce leagă fapt de fapt, atunci cartea aceasta nu este altceva decât materializarea unui timp al peregrinărilor, într-un parcurs ce concentrează viaţa unui om în doar treizeci şi nouă de ani. Cartea

surprinde în paginile ei aproape tot ce a lăsat pe urma paşilor săi un poet genial de talia celor mai mari din lume, ale cărui “păcate” omeneşti sînt iertate de acelaşi implacabil timp, care leagă totul de ceea ce lăsăm în urmă. Altfel, urma n-ar însemna nimic din ceea ce ni se relevă.

Mircea Motrici, Relicve literare - colectate de

Rozalia Motrici din Atelierul reporterului, Editura Muşatinii, Suceava, 2015. 180 p. În Preambul, Nicolae

Cârlan precizează: În atelierul de reporter inspirat rămas de la regretatul Mircea Motrici, s-au păstrat (în afara celor, puţine, publicate) o sumă de texte literare a căror destinaţie trebuie să fi fost antestabilită, măcar intuitiv, de autorul lor. Bănuim că e vorba, pentru cele mai multe dintre ele, de funcţia de preambul la una sau alta dintre frecventele intervenţii reportericeşti, din

presa vorbită sau/ şi scrisă, cu care Mircea Motrici se dădea, atât de frumos şi atrăgător, în spectacol. Căci aproape fiecare dintre relatările sale era un fel de flash spectacular, plin de luminozităţi metaforice, încărcate de lirism, şi implicit, de poeticitate…

Mihaela Grădinariu, Risipiri în alb pe alb,

Tim pul, Iaşi, 2014. 70 p. Spicuim din două referiri critice. Trebuie remarcat că tematica aceasta (religioasă) i se potriveşte cel mai bine, deoarece pune în evidenţă profunzimea stărilor poetice, latura meditativă a fiinţei sale şi sinceritatea rostirii. Iar atunci când lexemul religios este atras în câmpul semantic al iubirii

profane, ai impresia copleşitoare că ai descoperit-o pe poetă în ceea ce (…) a reuşit să ascundă… (Valeria Manta Tăicuţu) Poezia Mihaelei este (…) o confesiune a unei partenere puternice către un partener inalienabil… Nimic fastuos, înstrăinător sau risipitor de esenţă a unului-în-doi, ci o substanţiere a sinelui prin conotaţii, o “vizibilizare” stringentă prin alternativă imaginară, “neoglindită” şi neînveşmîntată în broderii parazitare. (C. Blănaru)

George L. Nimigeanu, Amintirile unei maşini

de scris, Editura Samuel, Mediaş, 2015. 110 p. În Cuvânt înainte Titu Popescu menţionează: ...constatăm că „Amintirile” din titlu se referă la urmele lăsate în viaţa autorului de brutala şi diversificata imixtiune a supraveghetorilor lui; apoi ne duc cu gândul şi la cele câte s-au concretizat în structura cărţii. O carte astfel refăcută subliniază

libertatea inspiraţiei, neîngrădirea alegerii momentelor de viaţă semnificative, pentru a fi tratate liric.(...) În aceste Amintiri..., Poetul George L. Nimigeanu dovedeşte peste tot că posedă o matură îndemânare în a-şi stiliza economicos versurile, reducându-le la partea lor esenţială prin eliminarea voită, conştientă a adaosurilor ornamentale, deci a tot ceea ce ţine de împodobirea lor exterioară, de... balastul calofiliei.


73

Florentin Popescu, Cheia de aur. Cireşul din

copilărie, Rawex Coms, Bucureşti, 2015, 126 p. În cele ce urmează, redăm îndemnul autorului de pe coperta a patra a cărții: În îndepărtata copilărie mă jucam cu un diascop, privind la isprăvile Motanului încălţat şi ale Caprei cu trei iezi. Şi nu de puţine ori visam să ajung regizor, să pun personajele de pe pelicule imaginare să se mişte cum voiam şi pe unde voiam eu. Întâmplarea a

făcut ca după mulţi ani să ajung să scriu, pe lângă altele, şi mici scenarii pentru Radio. De aci şi până la un altfel de scenariu cinematografic nu mai era decât un pas. Puteam, oare, să renunţ la el? Ambele texte din această carte au fost inspirate din realităţi pe care nu le poate contesta nimeni – ceea ce nu înseamnă că rămân în cadrul strict documentar, fiindcă ele bat

mai departe, către ficţiune. Citiţi-le şi vă veţi convinge! Maria Niţu, Cu afecţiune cronică, Editura

Pallas Athena, Focşani, 2015, 165 p. Pentru prezentare, ne folosim de două scurte referinţe critice: Maria Niţu este un critic cu perspectivă, care priveşte un autor în devenirea sa, mereu atentă la nuanţe, lumini şi umbre,

construindu-şi cu grijă argumentaţia, cât mai aproape de text, cu dreptate şi demnitate. Nici urmă de ezitare în formularea diagnosticului, cu atât mai puţin în formularea judecăţii de valoare. (Mircea Dinutz) Mobilitatea spirituală, spiritul viu, analitic, însoţit şi armat întotdeauna cu argumente

pertinente, capacitatea de a transla cu lejeritate între fragment şi ansamblu, între parte şi întreg, stilul alert şi agreabil, uşurinţa formulării unor judecăţi de valoare în cuvinte puţine, cu o limpezime clasică de admirat, o recomandă pe Maria Niţu ca fiind una dintre vocile ce reprezintă cu demnitate, la această oră, critica noastră. (Rodica Lăzărescu)

Theodor George

Calcan, Anul şarpelui Glykon, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2015. 270 p. În scurta prefaţă la această carte, Calistrat Costin menţionează: …Registrul este amplu, cartea se cere înţeleasă cu creionul în mână, Calcan glăsuieşte grav despre multe lucruri sfinte,

deplângând “surogatul de libertate” alterându-ne sentimentele, “proiectele de viitor” – “libertatea ca un plagiat” încurcându-ne gândurile. Ce-i de făcut? (…)

Discurs, disertaţie, demonstraţie, speculaţii pe seama labirintului naturii umane (“căutând înfrigurat idealul îmi dau seama că el nu există”) atestă până în final un om întristător, nepreacomod dar plin de miez în rostirile şi tăcerile sale… Privirea înlăuntrul propriu (autocritică?!) vine să neliniştească pe scribul pestesexagenar nemulţumit parcă de lucrarea sa de până acum: “şi după treizeci de ani de creaţie opera mea de-abia dacă poate să-nceapă”!

Iulian Moreanu, Povestiri cu un copil,

Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2015. 171 p. Şi iată că Iulian Moreanu şi-a adunat într-o carte povestirile cu un copil, risipite, de câţiva ani buni, prin paginile revistelor Spaţii culturale şi Revista nouă. Aşa că au fost reunite toate cele 21 de povestiri, de la Prima povestire cu un copil la Ultima povestire cu un copil. Pe piaţa literară din România se impunea apariţia unei astfel cărţi.

Pentru că, adevăr spune Ştefan Ion Ghilimescu, pe coperta a patra a cărţii: ...Prozator de certă înzestrare, având în sânge codul meseriei de povestitor modern şi eleganţa expresiei, într-o vreme în care proza scurtă pare a fi ieşit din modă, Iulian Moreanu este unul dintre cei mai îndreptăţiţi apărători ai genului.

REVISTE LITERARE

Actualitatea literară, Anul VI, nr.48, iunie 2015, Lugoj. Adevăr spune Nicolae Silade în editorialul său, Despre ura literară şi unirea scriitorilor, ca şi Cornel Ungureanu în profilul realizat lui Toma George Maiorescu: ...trebuie recitit fără prejudecăţi fiindcă ilustrează, cum puţini, cutremurele secolului XX. Doamna Magda Ursache ia atitudine prin eseul Ce e rău sau ce e bine..., iar Eugen Evu evocă: In Memoriam – Laurenţiu Ulici. Cronica literară este semnată de Radu Ciobanu (Nina Ceranu, Viaţa între zero şi unu), Cornel Basarabescu (Rodica Lăzărescu, Călătorie în jurul fiinţei tale) şi Adrian Dinu Rachieru (Elena-Maria Cernăianu, Eu nu ascult de nimeni!). Câteva din cărţile prezentate de Remus V. Giorgioni: Toamna a plecat într-o singură zi de Ion Oprişor, Viziuni mute de Simona Dumitrache, Vânătorii de tristeţi de Viorel Tăutan, Translucid de Monica Rohan. Poezie semnează: Nicolae Silade, Cleopatra Lorinţiu, Mihai Oprişor, Radu Ulmeanu, Maria Dinu, Ioana Burghel, Melania Cuc, Mihaela Aionesei, Antoine Simon (trad. Ela Iakab), iar proză: Dumitru Hurubă şi Felix Nicolau.

Algoritm literar, Anul VI, nr. 2 (12), aprilie-

mai-iunie 2015, Călan. Silviu Guga semnează editorialul Cărţi despre „cărţi” şi eseul Scurte itinerarii


74

într-o geografie a literaturii. Al. Săndulescu scrie o cronică-evocare la cartea Ilenei Iordache Streinu, Vladimir Streinu, tatăl meu. Semnează cronici literare: Felix Nicolau (Ana Pop Sîrbu, versuri & Ilie Gyuresik, reversuri), Liviu Ofileanu (Felix Nicolau, Kamceatka – time is honey), Ioan Vasiu (Mircea Florin Şandru, Faţa ascunsă), Ladislau Daradici (Daniel Lăcătuş, Cel care a transportat pustiul), Constantin Stancu (Eugen Dorcescu, Nirvana). Silviu Guga prezintă cartea Diapazonul de şoapte, iar Felix Nicolau şi Rita Chirian volumul Plăcuţa Ouija de Liviu Ofileanu şi Ioan Barb. Poezie semnează: Gheorghe Mocuţa, Emil Cătălin Neghină, George V. Precup, Nicolea Szekely, Petru Dugulescu, Emanuel Mihail, Anca Tănase, Ioan Barb, Liviu Ofileanu, Boris Poplavski (trad. şi prez. Leo Butnaru) şi Eric Brogniet (trad. şi prez. Dragoş Varga), iar proză: Radu Ciobanu, Ioan Barb, Dana Gheorghiu, Ioan Evu şi Geo Galetaru.

ARCA, nr.4-5-6-(301-302-303)/ 2015, Arad.

Remarcăm abundenţa referinţelor critice realizate de Vasile Dan (Marian Drăghici, lumină, încet şi Gabriel Chifu, ploaia trivalentă), Gheorghe Mocuţa (Gheorghe Schwartz, Enigmele infinite. Vocalize şi Ion Corlan, Călătorie spre cer. Profesorul de geografie), Romulus Bucur (Miruna Vlada, Bosnia. Partaj şi Marian Dopcea, Ca o ploaie prea repede), Petru M. Haş (Felix Nicolau, Kamceatka – time is honey), Radu Ciobanu (Lucian-Vasile Szabo, Un alt Slavici), Carmen Neamţu (Alex. Ştefănescu, Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura), Gheorghe Schwartz (Corneliu Zeană, Mistuirea), Cornel Ungureanu (Bujor T. Rîpeanu, Cinematografiştii 2345 şi Gabriel Timoceanu, Galbenuri şi obosele), Felix Nicolau (Sorin Lucaci, Ghilotina cu miros de scorţişoară şi Andrei Zbârnea, Kazim). Poezie semnează: T.S. Khasis, Eugenia Groşan, Ioan Gabor, Mihai Horga, Gabriel Petru Băeţan, Virgil Todeasă, Teo Spătaru, Ion Mărgineanu, Dsida Jenö, proză: Ion Corlan şi teatru: Ioan Petre-Pit.

ARGEȘ, Serie nouă, Anul XV (XLIX), nr. 7

(397), iulie 2015. Dumitru Augustin Doman ne aduce la cunoștință că Nicolae Oprea împlinește o vârstă rotundă / 65 de ani și că în paginile revistei se găsește un grupaj de texte omagiale: Întârziat prin "provinciile imaginare" ale lui Nicolae Oprea de George Vulturescu (pag.13), Regn universitar și gestică postmodernă de Petru Pistol (pag. 14), Un critic literar exigent și liber de Mircea Bârsilă (pag. 19), Despre criticul multivalent. La aniversară de Mihai Barbu și Permanența spiritului critic de Ioan Lascu (pag. 20). Cronica literară este realizată de Dumitru Augustin Doman (Octavian Doclin, Sânge de vișin și Ana Ardeleanu, Granițele încumetării), Petru Pistol (Ilie Vodăian, Pe Muntele Tabor), Radu Cange (Nicolae Oprișan, Următoarea voluptate) Alexandru Mărchidan (Leonid Dragomir, De la filosofie la psihanaliză & retur). Poezie semnează: Eugen Bunaru, Magda Grigore, Petruț Pârvescu, Gheorghe

Grigurcu, Liliana Popa, Ioan Vintilă Fintiș, Florin Silișteanu și Pavel Zalțman (trad. Leo Butnaru). Suplimentul Argeș 50 – memoria revistei, nr. 2, iulie 2015 conține texte de Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Petru Ursache, Constantin Stan, Gheorghe Izbășescu și Costin Tănăsescu.

a t e n e u, Anul 52 (serie nouă), nr. 550, iunie

2015, Bacău. Un amplu comentariu critic realizează Adrian Jicu privind „Dosarul” Călin, iar Constantin Trandafir, referindu-se tot la Constantin Călin, scrie eseul Moralistul „literator”. Alte comentarii semnează: Gheorghe Iorga (Fragmentarul Novalis și unitatea dramei romantice), Rodica Lăzărescu („Ulciorul moralității obraznice merge și acum la apă!” Nu și pentru Marcel Mureșeanu), Carmen Mihalache (Recitaluri extraordinare în Gala STAR), Ștefan Munteanu (Romulus Demetrescu despre filosofia lui Eminescu-II), Marius Manta (Iașiul în memoria unui etern prezent), iar eseuri: Ioan Dănilă (Ani, viață), Liviu Dănceanu (Artizan și intelectual), Elena Ciobanu (Perfect englezesc), Violeta Savu (Amintindu-mi de Alexandru Mușina), Vasile Spiridon (Proverbialul Eminescu), Ion Fercu (Prin subteranele dostoievskiene-38). Cornel Galben realizează profilul poetului Nicolae Mihai. Sunt prezenți cu cronici literare: Adrian Jicu (Constantin Arcu, Măștile exilului și Ion Fercu, Ostaticul Umbrariei), Marius Manta (Dumitru Ichim, Grădina Reginei Izvana), Silvia Munteanu (Petru Scutelnicu, Îmblânzitorul de iluzii), Violeta Savu (Iulian Tănase, Teoria tăcerii), Ionel Savitescu (Andrew Roberts, Furtuna războiului).

Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXVI, nr.

5-6 (291-292), mai-iunie 2015, Suceava. Selectiv, apreciem eseurile semnate de Alexandru Ovidiu Vintilă (Traian Brăileanu, un critic modern al modernității), Petru Ursache (Cutremurare și anamneză), Adrian Alui Gheorghe (Cine sîntem? Unde sîntem?), Ilie Luceac (Să ne menținem prin cultură) și Magda Ursache (in memoriam Luca Pițu: Etica și zetetica); comentariul critic – Despre dualismul eminescian de Adrian Dinu Rachieru; interviul realizat de Alexandru Ovidiu Vintilă cu Gheorghe Crăciun (București, dec. 2005-ian.2006); jurnalul comentat al lui Liviu Ioan Stoiciu; cronicile literare realizate de Ioan Holban (Cassian Maria Spiridon, Poeme în balans), Theodor Codreanu (Petru Ioan, Cartea junglei de cuvinte făr-de personalitate, în nume proprii transmutate), Valeria Manta Tăicuțu (Marius Manta, Tată și fiu-momente), Vasile Proca (Traian Vasilcău, Sfeșnic în rugăciune), Ioan Țicalo (Alexa Pașcu, Pelerin în Țara Sfântă); aforisme: Gheorghe Grigurcu; poezie semnată de Mariana Codruț, Daniel Fano (prez. și trad. Constantin Abăluță), Nicolae Labiş-inedite; proză: Matei Vișniec, Dan Perșa, Leo Butnaru.


75

Bucureştiul literar şi artistic, Anul V, nr.7 (46,

iulie 2015. Florentin Popescu, în editorialul său, încearcă răspuns la întrebările: De ce și pentru cine scriem? Apoi, tot el consemnează două dialoguri cu doi seniori ai literaturii noastre: Victor Crăciun și Dan Tărchilă. In memoriam Corneliu Leu scriu: Ion Dodu Bălan, Constantin Lupeanu și Alexandru Cetățeanu. Realizează cronici literare: Florentin Popescu (Barbu Cioculescu, Amintirile unui uituc), Ion Roșioru (Lucian Mănăilescu, Atrocitățile fericirii), Nicolae Constantinescu (Maria Cernegura, Pasăre în devenire și Nicolae Dan Fruntelată, Lambretta), Ion Haineş (Cristian Munteanu, Dialog nocturn), Maria Mona Vâlceanu (Gheorghe Păun, Cărți și autori). Eseurile aparțin lui Titus Vîjeu (Winston Churchill – Nobel Prize-1972) și Dumitru Matală (Necunoscuții erau celebri). Semnează poezie: Coman Şova, Valeriu Matei, George Călin, Constantin Mănuță, Mihaela Oancea, George Theodor Popescu, iar Paula Romanescu traduce din franceză: Jacques Charpentreau, Tristan Corbière, Charles Cros, Robert Desnos, Paul Eluard, Victor Hugo, Clement Marot. Proza e semnată de Nicolae Dabija, Vasile Szolga și Nicolae Dan Fruntelată..

Cafeneaua literară, Anul XII, nr. 7/150, iulie

2015, Piteşti. În cadrul suplimentului revistei, Arte poetice, Virgil Diaconu face comentariul: „Poezia este forma goală a activită ții intelectuale” sau Poezia modernă în viziunea lui G. Călinescu. Tot la Arte poetice Liana Alecu traduce: O retrospectivă și Câteva interdicții de Ezra Pound și Poezia prezentului (1919) de D.H. Lawrence. Aforismele lui Gheorghe Grigurcu poartă titlul Dispoziția vitroasă a dimineții, iar eseurile sunt semnate de Alex. Ștefănescu (Recitindu-l pe Mihail Sadoveanu) și Mircea Handoca (Mircea Eliade – autografe III). La aniversară – Nicolae Oprea-65 scrie Liliana Rus, iar cel aniversat este prezent cu poemul Dimineață noroasă în Egee. Cronicile literare sunt realizate de Lucian Gruia (Maria Mona Vâlceanu, Egor. O iubire imposibilă), Remus Valeriu Georgioni (Costel Simedrea, Născocind cuvântul) și Teo Cabel (Florina Isache, Ploi în oglinzi). Semnează poezie: Liliana Rus, Marina Nicolaev, Alensis de Nobilis, André Cruchaga (trad. Elisabeta Boțan) și Mohammad Jafar Amertoussi (trad. Marilena Lică- Mașala).

Constelaţii diamantine, Anul VI, nr. 7 (59),

iulie 2015, Craiova Din bogatul conținut al acestei ediții remarcăm eseurile realizate de Isabela Vasiliu-Scraba („Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie” – Petre Țuțea), Camelia Suruianu (Vasile Voiculescu – pășind pe drumul desăvârșirii), George Liviu Teleoacă (Latinitatea românilor între Da și Nu), George Petrovai („Evanghelia după Iuda” – o realitate tulburătoare), Dan Lupescu (Nu-l plângeți. Corneliu Leu trăiește!). Semnează cronici literare: Norman Manea (Martin Vopĕnca, Amintiri fără culoare), Livia

Ciupercă (Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenare), Janet Nică (Nicolae Maroga Enceanu, Polemica pământului care suferă), Maria Ghiță (Const. Miu, Oglinzi infidele), Dumitru Dumitrescu (Daniel Marian, Cele 21 care sunt 31 și Adică iată-mă-ntr-un sfârșit în), Andrei Petruș (Dorina Stoica, Când nu Te iubeam). Poezia e semnată de Doina Drăguț, George Filip, Ion Cuzuioc, Luca Cipolla, Ștefan Radu Mușat, Mariana Gheorghe, Dominic Diamant, Cristina Maria Purdescu, Dumitru Ichim, George Ioniță și Luis Raul Caluo (trad. Flavia Cosma).

Fereastra, Anul XII, nr. 6-7(93-940, mai-iunie

2015, Mizil. ...Dincolo de fereastră există totdeauna un anotimp ce-mi supraveghează respirația gândurilor și frica. Și liniștea... Am citat din editorialul lui Emil Proșcan intitulat Anotimpuri. Eseurile din această ediție aparțin numai doamnelor: Mihaela Bacali (Prietenia Lucian Blaga-Vasile Băncilă-II), Magda Ursache (Alte „întâmplări cu sensul la urmă), Florentina Loredana Dalian (Totul pe alb – in memoriam Laurențiu Orășanu), Mihaela Aionesi (Fereastră spre cer). Cronicile literare aparţin lui Lucian Mănăilescu (Mihaela Albu, Un uomo universale: Ion Biberi, Ștefania Oproescu, Pasărea de gheață și Marius Manta, Tată și fiu - momente). Emil Niculescu e prezent cu file de istorie: Aerodromul Mizil vs „Tidal wave”. Semnează poezie: Gheorghe Istrate (poetul lunii mai), Nicolae Mihai (poetul lunii iunie), Șerban Georgescu, Rodian Drăgoi, Cornelia Ionescu Ciurumelea, Florentina Stanciu, Fiona Sampson și Leah Fritz (prez. și trad. Ioana Sabău), Laurențiu Belizan, Florentina Loredana Dalian, Tincuța Bernevic, Geo Galetaru, Rândunica Anton, Maria Apostu, Petruț Dinu).

Întrezăriri, Anul III, nr.10, iunie, 2015,

Pârscov În cadrul manifestărilor închinate împlinirii a 500 de ani de la prima atestare documentară a localității Pârscov au prezentat comunicări profesorii D. Nistor, D. Scoroșanu, preotul E. Necula și a avut loc o întâlnire cu lectorul univ. dr. Marius-Adrian Nicoară. În cadrul Anului Ion Gheorghe, Gheorghe Postelnicu scrie eseul Protocronismul textualist al lui Ion Gheorghe. Alte eseuri sunt semnate de preot Enache Necula, preot Mădălin Vlăsceanu, Iuliana Tăbăcaru, Constantin Costea, Ecaterina-Maria Mirea și Mihai Dorin. Cronicile literare sunt realizate de Gheorghe Postelnicu (Dorin Ivan, Memoriile lupului singuratic, Noul Mesia și Răzbunarea îngerilor, Steluța Istrătescu, Între două călătorii), Tudor Cicu (Emil Niculescu, Vanitas levantina), Nicolae Gâlmeanu (Dumitru Ion Dincă, Lotca lui Iov). Poezie semnează: Passionaria Stoicescu, Nicoleta Gâlmeanu, Victoria Milescu, Paul Androne, Oana Șușu, Andreea Rîmbeț, Elena Voiculescu, iar proză Elena Stroe-Otavă, Gheorghe Postelnicu și Gheorghe Stroe. Ilie Mândricel scrie reportajul Piatra cu semne, iar Nicolae Gâlmeanu, prozo-poemul Prosopul.


76

L i t e r e , Anul XVI, nr. 7-8(184-185), iulie-

august 2015, Târgoviște. Remarcăm eseurile: Stere și lumea basarabeană (1) de Mihai Cimpoi și Din misterele literaturii române. Ediția princeps Eminescu de Nicolae Georgescu și cronicile literare semnate de Liviu Grăsoiu (Marina Dumitrescu, Platoșa nevăzută), Tudor Cristea (Ion Mărculescu, Jurnalul de la Marcona), Mihai Stan (Florin Costinescu, Convorbiri cu Florentin Popescu), Liviu Ofileanu (Teodor Dume, Moartea, un fluture alb), Corneliu Vasile (Ștefania Oproescu, Pasărea de gheață), Florentin Popescu (Ion Mărculescu, Oglinzi zgâriate), Ana Dobre (Iulia Cristina Frînculescu, Omul căruia i s-a furat cerul și Victoria Milescu, Cenușa verii), Magda Grigore (Constantin Bălăceanu Stolnici, Amintiri... Viața la țară – Stolniciul interbelic), Niculae Ionel (Nicolae Oprea, Ion D. Sîrbu și timpul romanului), Ioan Adam (Marin Constantin, Îngândurerile), Lucian Gruia (Camil Tănăsescu, Resignatio), George Toma Veseliu (Dan Gîju, Caii verzi), Daniela-Olguța Iordache (Silvia Marinescu, A opta povestire fără titlu), Ileana Oancea (Dorin N. Uritescu, Noutăți stilistice), Sultana Craia (Umberto Eco, Istoria tărâmurilor și locurilor legendare).

Oglinda literară, Anul XIV, nr. 163, iulie 2015,

Focşani. Dacă ar fi să privim globalizarea metaforic, ne-am putea imagina un car tras cu forță de tehnologie, în timp ce căruțașul a rămas la o bere leșioasă pe terasa cantinei sociale... Am citat din editorialul Ștefaniei Oproescu – Limbajul universal, viitor sau utopie? Remarcăm eseurile: Oglinda care refractă de Liviu Pendefunda și Actualitatea genialului Mihai Eminescu de Gheorghe Funar și comentariile: Despre o „Istorie a tătarilor din Dobrogea” de Marius Chelaru și Dorin N. Uritescu: Floare albastră, Fata Morgana și copiii de Nicolae Georgescu. Gheorghe Andrei Neagu prezintă trei cărți ale lui Sorin Cerin: Îngeri și nemurire, Nonsensul Existenței și Prin cimitirele viselor. Semnează cronici literare: Ionel Necula (Gheorghe Andrei Neagu, De la stânga la dreapta și Constantin Vremuleț, Zodia maimuțelor), Aureliu Goci (Ion Dodu Bălan, Viața și opera unui poet exilat: Aron Cotruș), Melania Cuc (Eugenia Boteanu, Blestemul casei), Nicoleta (Hristu) Hurmuzache (Const. Miu, Gânduri printre rânduri), Octavian Soviany (Octavian Mihalcea, Epicriza), Valentin Popa (Marin Cioranu, Ultima șoaptă), Lucian Gruia (Doina Rândunica Anton, Tărâmuri de neocolit).

P l u m b, anul XI, nr. 100, iulie 2015, Bacău.

Seria eseurilor este deschisă de Romulus-Dan Busnea (O rază de soare, dintr-un nour de PLUMB...), continuată de Vasile Larco (Cenușăreasa literaturii), Gabriel Dragnea (Panait Istrati într-un mormânt vandalizat) şi încheiată de Dumitru Brăneanu (De la un gând la altul). Cronici şi recenzii literare semnează: Gabriela Ana Balan (Petruș Andrei, Lecturi empatice),

Livia Ciupercă (Victor Mitocaru, O istorie vie a revistei ATENEU), Gh. Dolinski (Decebal Alexandru Seul, Întoarcerea berzelor), Daniel Corbu (Val Andreescu, Pedeapsa iubirii), Ionel Necula (Oana Dugan, Întâmplări și speculații), Florin Daniel Dincă (Dorin Tudoran, Eu, fiul lor – dosar de securitate), Cristina Ștefan (Atena Ivanovici, Să fii azi). Grigore Codrescu prezintă trei cărți: Nimfa cu nufăr de Sorin Coadă, Chipul speranței de Emil Ariton și Să furi raiul cu ajutorul cuvântului de Olimpiu Nușfelean. Poezia este semnată de Casian Balabasciuc, Paul Blaj, Ștefania-Carmen Luca,Vali Constantin Boncu, proza, de Ovidiu Bufnilă și Gheorghe Ungureanu, iar aforismele de Vasile Ghica.

P o e s i s, Anul XXVI, nr. 4-5-6 (291-293),

aprilie-mai-iunie 2015, Satu Mare. Dumitru Pană deschide regalul de poezie. Urmează: Alexandra Pârvan, Horia Zilieru, Giuseppe Masavo, Eugen Evu, Augusta Stan Buteanu, Tucu Moroșanu, Nicolas Catanoy, Arcadie Suceveanu (versiune engleză Olimpia Iacob & Jim Kacian), Octavian Doclin (versiunea engleză Ada D. Cruceanu), Jovan Zivlak (prez. și trad. Slavomir Gvozdenovici și Lucian Alexiu), Takeo Ujo Nakano (prez. și trad. Mihaela Mudure), Tudor Arghezi (trad. în bulgară Ognean Stamboliev), M.I.Lermontov (trad. Alexandru G. Șerban), Hugo Fernando Pereira (prez. și trad. George Nina Elian). Semnează cronică literară: George Vulturescu – Poezia lui Mircea Bârsilă și „ascunsele puteri ale cuvintelor”, Constantin Cubleșan – Poezii clasice – versuri libere (Mircea Dinescu), Viorel Coman – Nicolae Grigore Mărășanu – Povestea unui deșert interior, Ionela-Silvia Mureșan (Mircea Muthu, Trepte), Gheorghe Mocuța (Vasile Dan, Lentila de contact), Nichita Danilov (Daniel Corbu, Piatra de eol și alte povestiri), Ioan Nistor (Radu Sergiu Ruba, O vară ce nu mai apune). Sandrino Gavriloaia este în dialog cu Saviana Stănescu, iar Angela Baciu cu Emil Manu.

Pro Saeculum, Anul XIV, nr. 3-4 (103-104), 15

aprilie-1 iunie 2015, Focşani. De astă dată vom da atenție doar eseurilor. Astfel, prima serie este deschisă de „Vin la Milcov cu unire...” (editorial) de Rodica Lăzărescu și Drumul spre iad de Dumitru Radu Popescu. Urmează eseurile prilejuite de Anul Dumitru Radu Popescu semnate de Cornel Ungureanu (Întrebările care rămân), Theodor Codreanu („Antigeneza” lui D.R.Popescu-III), Constantin Cubleşan (Construcția metaforică), Petre Isachi („O bere pentru calul” romancierului), Loredana Tuchilă (Romeo și Julieta în spațiul mioritic), Bogdan Ulmu (D.R.P.-pretext de-o amintire). Seria se încheie cu eseul doamnei Magda Ursache, „Ce e rău sau ce e bine...” După Jurnalul poemelor scris în registrul LIS și dialogul dintre Rodica Lăzărescu și Radu Cârneci urmează o a doua serie de eseuri: Publicistica lui Petru Ursache de Iordan Datcu, Critica literară feminină? de Constantin


77

Trandafir, Despre poezia criticilor de Maria Nițu, Cuvânt în apărarea cuvântului de Dumitru Matală, Spațiul sacru de la Târgu Jiu de Neculai Hilohi, Virginia Woolf între abuz și creație de Lucia Dărămuș și Pe urmele unor poeți persani de Robert Toma. Revista este ilustrată cu lucrări ale pictorului Neculai Hilohi – 85!

Salonul literar, Anul XVIII, nr. 87, 2015,

Odobești. Culiță Ioan Ușurelu realizează un interviu cu Luigi La Rosa. Eseul este prezent prin semnătura unor nume importante ale culturii române: Liviu Ioan Stoiciu, Amânarea apocalipsei personale și a celei globale, Constantin Călin, Despre cultura citatului și Ionel Necula, Cioran despre neantul valah. Constantin Toma evocă: Un dascăl – icoană a limbii române: Cristian Simionescu și tot la evocări este inserat testamentul lui Eugen Ionescu, Mesajele nu au nici un efect asupra mea. Semnează cronică literară: Ion Roșioru (Teo Cabel, Agora literară), Marius Manta (Mircea Constantin Jurebie, Smerită cugetare), Stan Brebenel (Petre Isachi, Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges) și Victoria Milescu (Maruca Pivniceru, Doamne, ce doamne!). Poezia este semnată de Ioan Vasiu, Petrache Plopeanu, Ofelia de Santos, iar proza de Năstase Marin, Adrian Botez și Ioan Gh. Tofan.

S c r i p t o r, Anul I, nr. 5-6 (mai-iunie) 2015,

Iaşi. Din această ediţie, de aleasă ținută, remarcăm: poezie de Constantin Bostan, Cristina Chiprian, Daniel Daian, Gellu Dorian, Bianca Marcovici, Ioan Moldovan și Liviu Ioan Stoiciu (cu un poem desenat de Vasilian Doboş); proză de Gheorghe Schwartz, Constantin Simirad și Eugen Uricaru; eseu de Emilian Galaicu-Păun (Semne de carte); un Chestionar – 2021, formulat de Lucian Vasiliu, la care răspunde Marta Petreu; Vasile Proca în dialog cu Gheorghe Grigurcu; cronicile literare semnate de Theodor Codreanu (Florin Dochia, Orb pe mare) și Cristina Chiprian (Ovidiu Genaru, Graffiti. Afișe. Insomnii); cărţile pe masă la Liviu Apetroaie: Sonetariu de Ion Hadârcă, Nicanor, ultimul om de Mircea Petean, Guantanamo de Ștefan Mitroi, Golgota și umbra nălucii de George Lixandru; eminesciana cu eseurile: Memorialul Ipotești la 75 de ani de Liviu Papuc, Niveluri de sublimare poetică de Valentin Coșereanu, Un „cer încărcat de Mite” de George Vulturescu, Coordonate eminesciene: mit și istorie de Doru Scărlătescu, Eminescu și Tasso de Traian Diaconescu și Calea către cer de Ioan Răducea.

S c r i p t o r, Anul I, nr. 7-8 (iulie-august)

2015, Iaşi. De neocolit, poezia semnată de Olimpiu Nușfelean, Aurel Pantea, Sterian Vicol și Ioana Diaconescu (poem desenat de Vasilian Doboş); proza lui Ovidiu Dunăreanu; eseurile: Imagine, dorință și corporalitate de Ștefan Afloroaei, Pagini de jurnal „eseizate” peste decenii de Leo Butnaru, Cărțile pe care le-am citit, cărțile care m-au scris...de Emilian Galaicu-

Păun; Chestionarul – 2021, formulat de Lucian Vasiliu, la care răspunde Gheorghe Schwartz; interviul Nicoletei Dabija cu Sorin Alexandrescu și dialogul lui Vasile Proca cu Arcadie Suceveanu; cronicile literare semnate de Al. Cistelecan (Maria Chețan, Ștefan Aug. Doinaș. Ipostaze ale operei: evocări, proză, teatru, aforisme), Ioan Holban (Vinul. Dar al lui Dumnezeu și Euharistie a creației), Mihaela Grădinariu (Constantin Cubleșan, Eminescu în exegeze critice), Ioana Vasilescu (Bianca Marcovici, Peste șapte coline), Vitalie Răileanu (Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh), Nicolae Crețu (Aurel Brumă, Dealul), Ioan Răducea (Ioana Diaconescu, Marin Preda. Un portret în arhivele Securității). In memoriam Luca Pițu scriu: Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei și Gellu Dorian.

Sintagme literare, nr.4 (15), iulie 2015,

Dudești Noi. La rubrica POESIS sunt prezenți: Ana Maria Gîbu, Ana Pop Sârbu, Bianca Dan, Dan Ciupureanu, Gabriela Ana Bălan, Ioan Barb, Liviu Ofileanu, Luca Cipolla, Lucian Mănăilescu, Luminița Cazan, Mariana Pândaru, Mioara Băluță, Petre Dan, Vali Orțan. PROZĂ semnează: Ioan Romeo Roșiianu, Nicolae Stan, Radu-Ilarion Munteanu și Ramona Zaharia. Atelierul critic e susținut de comentariile: Marin Sorescu „revizitat” de Adrian Dinu Rachieru, O radiografie a gândirii poetice: Nichita Stănescu de Alexandru Cîrțu, Taifasurile unei păpuși de hârtie colorată de Liviu Ofileanu. Simion Dănilă traduce din Peter Yung, iar Liviu Ofileanu din Ogawa (Florence Anthony). La curțile dorului se află Ion Căliman cu Poezia riturilor de însănătoșire (Numărătoarea mare și alte descântece) – II.

S u d, Anul XVIII, nr. 5-6 (170-171), mai-iunie

2015, Bolintin Vale. ...O lectură profundă, învăluitoare, bogată în detalii senzoriale, în emoții complexe și învățăminte este o experiență individuală unică, foarte diferită comunicării prin intermediul vorbelor, rețelelor... Am citat din editorialul lui Vasile Grigorescu, Literatura? Florentin Popescu, de data aceasta, a citit despre „viitorul și limitele roboților”. Convorbiri duhovnicești consemnează Luminița Cornea cu Î.P.S. Ioan al Banatului (II). Nicolae Dan Fruntelată prezintă trei Poeți ai câmpiei levantine: Dan Florică (Din țara râurilor), Dumitru Dumitrică (Albastrule cer, Albastrule cer) și Daniela Albu (Citadini și levantini). Cronică literară semnează: Victoria Milescu (Maruca Pivniceru, Doamne, ce doamne! - vol.II), Ion C. Ștefan (Florică Dan, Înțelepciune din înțelepciune) și Constantin Bărbuță (Cristina Ștefan, Spiru Haret și învățătorii). Despre Porțile dorului, o nouă serie de expoziții a lui Valeriu Stoica, scrie Florentina Loredana Dalian. Semnează poezie: Paulina Popa, iar file de jurnal (un fragment din volumul Să locuiești într-un cântec de pasăre), Mihaela Bustuchină Vlaicu.


78

Revista Nouă, Anul XII, nr. 3 (88)/ 2015,

Câmpina. Eseul este bine reprezentat prin: Ani Bradea (Ierburi dulci, pajiști amare), Serghie Bucur (Domnul Gheri, in memoriam Gherasim Rusu Togan, și „Hasdeu” dărâmat de o fântână), Codruț Radi (Albastru e mereu... senin) și Sorin Vânătoru (Dumnezeu și creierul). Daniel Corbu scrie un portret critic: Virgil Diaconu sau Fericirile unui orfic inițiatic și oracular. Semnează note de lectură Firiță Carp (Victor Gh. Stan, Timp la puterea timp) și Serghie Bucur (Ana Hâncu, Oglinda sinelui și Amfora cu vise). Proza este semnată de Marian Ruscu, Iulian Moreanu, Alin Ciupală, iar poezia, de Julia Hasdeu (tălmăcire de Mihai Dinu), Livia Dinulescu, Petre Manolache, Luca Cipolla (în lb. română și în lb. italiană), Leonard Cohen (trad. Liliana Ene), Robert Toma, Saint-John Perce (trad. Florin Dochia) și Ștefan Al.-Sașa (parodii)

13 plus, Anul XVIII, nr. 178/ 2015, Bacău.

Acest număr este deschis de eseul Lucian Blaga – 120 – acel „nescio quid” blagian de Petre Isachi. Sunt prezenți, apoi, Ion Fercu – Mic tratat de caracteorologie, Gheorghe Palel cu scrisoare către Dan Sandu, Ozana Kalmuski-Zarea în dialog cu Doru Kalmuski (Între literatura dietetică și dobermanii politici), Cella Delavrancea cu evocarea, Întâlnire cu Rainer Maria Rilke. Întâlnim poezie de Lucian Blaga, Omar Khayyam (trad. de George Dan – catrene și Otto Stark – rubaiate), Martha Bibescu (trad. Ștefan Aug. Doinaș), ultimele 12 zile din creația lui Nichita Stănescu (28 nov.-9 dec 1983), Mioara Băluță, Victor Stan, Armina Flavia Adam, Silvia Bitere, Liviu Ion Dragoș, Dan Sandu, iar proză: George Bacovia, Adrian Lungu, Viorel Savin, Anton Petrovschi Bacopiatra. Dintre cronicile literare amintim pe cele realizate de Petre Isachi (Ozana Kalmuski-Zarea, Polifonii shakespeariene, Sever Bodron, Un uomo singulare, Adrian Voica, Amintiri ploieștene, Atena Ivanovici, Să fie azi, Geta Stan Palade, Templu retinei, Doru Kalmuski, Conspirația iudaică și alte arătări), Gheorghe Dănilă (Ioan Țicalo, Altă lume...) și Viorel Savin și Leonard Rotaru câte o cronică la cartea lui Ion Fercu – Ostaticul Umbrariei.

Urmuz seria a doua, anul II, nr. 5-6, 2015,

Câmpina. Sunt convins că, mai mult decât cicloanele, tornadele, potopurile, epidemiile sau nenumăratele bombe, insurecția poetică va mătura într-o zi Pământul, în numele drepturilor omului cosmic, ca o orbitoare lumină a dragostei. Am citat din eseul (editorial), Să fii subversiv, de Basarab Nicolescu. Daniel Corbu realizează portretul critic – Octavian Soviany - Cântecele desăvârșirii interioare sau Un FranVillon al postmodernismului românesc. Poezia e semnată de de Julia Hasdeu (trad. Mihai Dinu), Raluca Leontina Neagu, Alexandra Mihalcea, Octavian Mihalcea, Emilia Dănescu, Daniela Șontică (trad. în

franceză de Claudiu Soare), Stéphane Mallarmé, Anna Ahmatova, Osip Mandelștam, Henri Michaux, Saint-John Perce și Jose Angel Valente (trad. Florin Dochia), Leonard Cohen (trad. Liliana Ene). Cronica literară e semnată de Mioara Bahna (Ștefania Oproescu, Pasărea de gheață), Mariana Cîlț (Vasile Ioan Ciutacu, Nici eu nu dorm) și Mihai Antonescu (Nicolae Dan Fruntelată, Baladele de la Grand Vanjou). Florin Dochia traduce Bing de Samuel Beckett și scrie eseul Cuvinte despre Bing – Beckett, prin anii șaizeci. Tot Florin Dochia traduce: Note noi asupra lui Edgar Poe de Charles Baudelaire.

Vatra veche, serie veche nouă, anul VII, nr. 6

(78), iunie 2015, Târgu Mureş. Din acest număr remarcăm: dialogurile lui Nicolae Băciuț cu Ana Blandiana și George Roca, eseurile semnate de Dumitru Velea (Mihai Eminescu – Marginalii la deschiderea minelor), Tudor Petcu (Personalitatea filosofică a lui Mihai Eminescu), Constantin Bihara (Demiurgicul Eminescu), Mihaela Varga (Teologie și artă literară în proza lui Mihail Diaconescu - IX), cronicile literare semnate de Ionel Popa (Ion Brad, Romanul de familie), Iulian Dămăcuș (Emanoil Bocuța, Capra neagră), Marta Eșanu (Bianca Marcovici, Peste șapte coline), Traian D. Lazăr (Ioan Groșescu, Iluzii), A.I. Brumaru (Eugen D. Popin, Convergențe), Nastasia Savin (Răzvan Ducan, Strigăt din curba lui Gauss), Cornel Galben (Mărioara Popovici, Tânguiri de caval), Ioan Vasiu (Silvia Bitere, S-Via Del Mar), Remus Valeriu Giorgioni (Costel Simedrea, Născocind cuvântul), Mihaela Bal (Magda Mirea, Ceva nu e), Constantin Stancu (Dumitru Hurubă, Spondiloza la șarpele cu clopoței), Mircea M. Pop (Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga. Solstițiul Sânzienelor și Lucian Blaga. Între amintire și actualitate. Interviuri și reportaje), Marin Iancu (Ion Dodu Bălan, Așa a fost să fie...)

Cititorul de reviste


79

Râmnic, mon amour!

N-ai cum scăpa de filmele americane. Posturile TV aproape că numai aşa ceva difuzează, spre

distracţia şi educaţia noastră, dar, mai ales, a copiilor noştri. Din aceste filme totuşi învăţăm ceva, dacă avem răbdarea şi înţelepciunea să trecem peste scenele cu bătăi interminabile şi cu faptele de vitejie ale bravilor supereroi, trimişi să salveze (era să scriu „să violeze”, dar ar fi incorect politic!) lumea: învăţăm că americanii îşi iubesc ţara, că se mândresc că sunt americani, că ştiu pe de rost cele vreo zece amendamente ale Constituţiei şi, printre multe alte dovezi de patriotism, că nu se jenează să arboreze drapelul naţional inclusiv acolo unde cu gândul n-ai gândi: pe prăjituri, pe suzetele celor mici, ca să nu mai vorbim de lenjerie, locuinţe, maşini, instituţii...

Înainte de evenimentele din decembrie, vedeam atâtea steaguri fluturând la noi, pe străzi, pe instituţii, dar, cu precădere, pe stadioanele unde eram adunaţi cu arcanul, încât nu ne mai trecea prin minte că am mai avea nevoie şi de-un tricolor la poartă; bancul cu acei canibali învinşi de „celeţinca” („Trei culori cunosc pe lume/ Celeţinca...”) era la fel de popular ca discursurile pelticului şi exprima starea generală de saturaţie, exasperarea mocnită provocată de naţionalismul exagerat al „epocii de aur”.

Cum ne-am învăţat să pendulăm între extreme, după evenimentele din decembrie am început să renunţăm, puţin câte puţin, la identitatea naţională, aşa cum aveam să renunţăm (unii scriitori, cu mare şi declarată scârbă!) la identitatea culturală/spirituală; am renunţat, fireşte, şi la „ctitoriile” iepocii, la fabrici, uzine, CAP-uri, mă rog, la tot ceea ce, social şi economic vorbind, părea să aducă aminte de Împuşcatul. Când s-au deschis graniţele şi a început exodul mâncătorilor de lebede, al puşcăriabililor, dar şi al „oamenilor de bine” care voiau să-şi albească CV-ul prin cele străinătăţi, a început şi denigrarea noastră ca neam: leneşii, beţivii, analfabeţii, hoţii, ce mai, pleava Europei, intens mediatizată în acest sens, aveau să devină brand naţional. Urmarea? Tot mai multe persoane – (prea) multe din noua elită a patriei – au început să-şi exprime ruşinea, greaţa de a fi român.

În aceste condiţii, când patriotismul este un sentiment condamnabil (cât de curând, mă tem că vom ajunge să facem închisoare sau măcar să fim denigraţi, apoi marginalizaţi şi condamnaţi la uitare dacă vom avea tupeul să zicem ceva de bine despre ţară şi neam, despre moştenirea lăsată de strămoşi – alţii decât sinistrul şi sinistra -, despre comorile folclorice, despre dreptul la istorie, la religie strămoşească, la eroi, la martiri, la cuvânt, la...) în aceste condiţii, zic, a arbora tricolorul pe casă, la poartă, pe maşină etc., tu, ca „persoană fizică”, înseamnă să ajungi de râsul lumii. Atâta i-ar trebui mahalalei, încă iubitoare, în secret, de fluturarea triumfală a trandafiraşilor din hârtie creponată, dar justiţiară la suprafaţă, gata să condamne ca ceauşist, paseist, nostalgic-cripto-comunist etc. orice gest care ar trăda, ferească Dumnezeu, atitudinea pozitivă (nu neapărat iubitoare) faţă de ţară: te-ar nimici mahalaua numa-numa, aşa cum li s-a întâmplat – şi încă li se mai întâmplă – acelor (puţini, tare puţini!) curajoşi. Dacă treci pe uliţele Râmnicului, la pas, fără ţintă, ai să vezi, în afară de câteva steaguri zdrenţuite şi decolorate de soare, arborate într-o doară, să fie acolo, lângă steagul din mătase lucitoare al UE, şi câteva steguleţe-n vârf de casă. „Acolo stau peremiştii, mama lor de bozgori”, mi-a şoptit conspirativ un pensionar, făcându-mă să izbucnesc în hohote nepoliticoase de râs. M-a întrebat ce-i de râs, când noi pierdem Ardealul şi suntem vânduţi evreilor, masonilor, ocultei internaţionale şi fundamentaliştilor islamişti. Mi-am cerut scuze pentru râs, minţind că mă gândeam la altceva şi că n-am fost atentă la ceea ce mi-a şoptit el. Că doar nu era să-i spun că peremiştii şi bozgorii (care, dacă există, o fac în altă zonă geografică) sunt ca apa şi uleiul, că Ardealul va rămâne, bine-mersi, acolo unde este, că teoria conspiraţiei este la fel de credibilă ca un banc cu canibalii învinşi de „celeţinca” şi că eu, personal, tare mi-aş dori să am curajul de a-mi pune tricolor la poartă...

Valeria M.T.

Documents

Spatii Culturale Nr 41