Universitatea Transilvania BraşovFacultatea de Ştiinţe Economice

Afaceri Internaţionale

ŞTIINŢA ECONOMICĂ ŞI

INTERESUL PUBLIC

De John Kenneth Galbraith

2009 - 2010

Editura Politică Bucureşti - 1982

Introducere

Cartea Ştiinţa economică şi interesul public , de John Kenneth Galbraith este ultima în ordine cronologică după cele două volume anterioare Societatea belşugului şi Noul stat industrial.

Principalele cărţi precedente s-au ocupat de câte o parte a sistemului economic, cartea de faţa încearcă să le reunească pentru a reda sistemul în ansamblu. Volumele anterioare se axau pe lumea marilor corporaţii, dar există şi lumea fermierului, a micului comerciant, a micului fabricant, in acest referat fiind prezentat in special lumea micului comerciant.

Totodata este prezentată şi tema dezvoltării inegale a diferitelor sfere ale economiei corelată cu inegalitatea veniturilor. Dezvoltarea inegală nu este legată de o necesitate, inegalitatea veniturilor nu se află într-un raport necesar cu productivitatea sau cu eficienţa. Ambele sunt rezultatul distribuirii inegale a puterii.

Se regăseşte de asemenea ideea că în economia modernă puterea aparţine din ce în ce mai mult marilor organizaţii şi din ce în ce mai puţin consumatorului sau cetăţeanului, presupus suveran.

In această lucrare se pune în evidenţă sectorul pieţei şi prin el ansamblul sistemului economic.

În prima parte a lucrării se prezintă sistemul economic şi ştiinta economică în ansamblul ei, fiind descrisă şi modelul neoclasic, gospodăria familială şi dezvoltarea dimensională.

În cea de a doua parte este prezentată sistemul pieţei, aactivitatea firmelor mici, a micilor comercianţii care vin în sprijinul marilor organizaţii, a sistemului planificat.

2

Partea ÎntâiPădurea

I. Utilitatea unui sistem economic şi a ştiinţei economice

Menirea unui sistem economic este să procure bunurile şi să presteze serviciile de care au nevoie oamenii. Sistemul economic oprim este acela care furnizează maximum din ceea au nevoie oamenii.

Funcţia sistemului economic nu este simplă, în parte îl seveşte pe individ, dar pe de altă parte serveşte cerinţele propriilor sale organizaţii, pecum dirijarea se face în sensul propriului lor interes, interesul celor care alcătuiesc organizaţia în calitate de membrii sau proprietari.

Se poate spune ca rolul ştiinţei economice este să explice procesul prin care individul este servit. Economiştilor le place să dea obiectului lor definiţii care au o semnificaţie profundă şi universală. Cea mai cunoscută dintre ele afirmă că ştiinţa economică este “ ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie între ţeluri şi resursele rare care au întrebuinţări alternative”, cu alte cuvinte “modul în care ne decidem să folosim resursele productive rare cu întrebuinţări alternative, pentru realizarea unui scop prevăzut…”

Ştiinţa economică oferă imagini despre bunuri sau capital, munca şi materialele din care acestea sunt produse, astfel procesul de producţie a bunurulor devine o problemă de prima importanţă socială şi se va acorda o deosebită importanţă organizaţiilor producătoare de bunuri.

Opţiunea – decizia de a cumpara un anumit produs, de a refuza altul – este factorul care, atunci când e agregat, controlează sistemul economic. Ca urmare a iluziei opţiunii, firma nu este răspunzătoare – sau este numai în foarte mică măsură – de actele sale încât ea acţionează ca răspuns la cererea pieţei. Astfel, dacă firmele îşi exercită puterea se va vedea cât de utilă este formarea unor convingeri opuse şi cât de valoroasă este cultivarea lor.

Cultivarea unei credinţe utile este deosebit de importantă, dat fiind modul în care se exercită puterea în sistemul economic modern. Acest mod constă în determinarea individului să renunţe la ţelurile pe care ar căuta în mod normal să le atingă şi să le accepte pe ale unei alte persoane sau organizaţii. Există mai multe căi pentru a realiza acest lucru şi anume prin: suferinţa fizică, privaţiunile economice, persuasiunea.

Opţiunea consumatorului a continuat să influenţeze totul. Organizaţia se dezvoltă foarte inegal intr-un sistem economic, cunoaşte dezvoltări

diferite în sectorul primar, secundar, terţial şi cuaternal. Ford, Shell şi Protecter and Gamble dispun de o mai mare putere decât un fermier individual.

De aici decurge faptul ca o abordare a sistemului economic care să conducă la rezultate utile nu este posibilă dacă acesta este privit ca o singură unitate. Ideal ar trebui considerat ca o continuitate, de la ţărani până la Uzinele Volkswagen.

Organizaţiile de afaceri se împart în două clase: cele care se folosesc de gama completă a intrumentelor puterii – suprapreţuri, costuri, furnizori, consumatori – şi cele care nu se folosesc de acestea.

3

II. Modelul neoclasic

Interpretarea acceptată a sistemului economic neosocialist este denumită de economişti model neoclasic, iar de neeconomisti ştiinţa economică. Originea sa principală se găseşte în lucrarea lui Adam Smith “ Avuţia naţiunilor”, publicată în 1776. Dezvoltarea ideilor lui Smith de către David, Ricardo, Thomas Malthus şi în mod deosebit de către John Stuard Mill şi adăugarea analizelor marginale ale economiştilor autrieci, englezi şi americani au făcut ca denumirea de ştiinţa economică clasică să fie înlocuită cu cea de ştiinţă economică neoclasică.

Înainte se considera ca pieţele sunt aprovizionate de către numeroase firme, fiecare acoperind o mica parte din produsul total şi toate erau subordonate preţului pieţei pe care nici una nu îl controla – monopoluri. Treptat, s-a impus ideea ca un număr de pieţe puteau fi dominate de câteva firme mari care exercitau puterea, până atunci deţinută de o singura firma – oligopolul.

Odată cu publicarea şi acceptarea lucrării lui Keynes,” Teoria generală”, sistemul nu a mai fost considerat autoregulator, numai statul putea să menţină economia la un nivel al ocupării depline a forţei de muncă şi să îi asigure o creştere continuă.

Sistemul neoclasic afirmă că individul, utilizându-şi veniturile provenite din propriile activităţi productive, îşi exprimă dorinţele prin modul în care îşi distribuie acest venit între diferite bunuri şi servicii pe care le poate obţine de pe piaţă. Tendinţa lor este să îşi distribuie veniturile obţinute în aşa măsură ca cheltuirea veniturilor într-un scop să fie egală cu cea provenită din cheltuiala făcută pentru orice alt scop.

Concretizarea voinţei individului este transmisă producătorului prin intermediul pieţei. Motivaţia producătorului este, în cadrul obiectivelor preconizate de modelul neoclasic, perspectiva profitului. Preţul este semnalul de schimbare pentru aceasta motivaţie.

Teoria convenţională nu se preocupă prea mult de faptul că dispoziţia vine de la consumator. Punctul ei de vedere este că există un mecanism prin care informaţia trece de la cosumator la producător şi de la producător la consumator. Astfel, sistemul economic îl plasează pe individ – resprectiv pe consumator – în postul de ultim factor ce-l comandă.

Teoriile economice şi politice sunt fundamentale pentru formarea unei imagini cuprinzătoare cu privire la societatea democratică care este complet subordonată puterii individului. Individual fiind cel care comandă, el nu poate intra în conflict cu sistemul economic sau politic.

Puterea aparţine individului, cu deosebirea că în exercitarea acestei puteri, unii indivizi sunt mai plafonaţi decât alţii, puterea nu este distribuită în mod egal.

Producătorii fiind numeroşi pe fiecare piaţa (cu excepţia monopolului) nici unul nu dispune de puterea de a influenţa preţul general. Dacă preţurile şi veniturile erau favorabile, unii producători erau stimulate să îşi sporească producţia, iar alţii erau stimulate să intre în afaceri. Mărirea producţiei cobora preţul pieţei şi odată cu acesta nivelul profitului. Pe această cale nu numai că consumatorul deţinea controlul, dar reprezenta o forţa puternică, aceea a competiţiei, democratizând astfel controlul.

Modelul neoclasic a fost modificat în mod corespunzător pentru a cuprinde cazul pieţelor, împărţite între doi, trei sau mai mulţi producători foarte mari. Între competiţia dintre multe firme şi monopolul exercitat de o singura firmă s-a inserat oligopolul.

4

Firmei i s-a acordat în plus puterea de a stabili preţul produsului sau serviciului prestat. Preţul astfel stabilit de o firmă poate afecta preţul pe care oricare altă firmă îl poate fixa aceluiaşi sortiment. Admiţând acest lucru fiecare firma se preocupă de interesul comun, de un preţ convenabil tuturor. Conform modelului neoclasic se apreciază ca oligopolul are aceleaşi realizări ca şi monopolul. Toate firmele însă rămân la dispoziţia consumatorului, mesajul acestuia continuă să fie transmis pieţei prin creşterea sau diminuarea volumului achiziţiilor.

Potrivit modelului neoclasic, firma este deasemenea complet subordonată statului. Conducerea economică a statului este receptivă faţă de nevoile societăţii ca entitate şi nu faţă de cerinţele firmei de afaceri. Cetăţeanul este arbitrul suprem atât al volumului total, cât şi al tipurilor speciale de servicii publice.

III. Modelul neoclasic II: Statul

Cu modelul neoclasic este identificat statul neoclasic. Sistemul economic funcţionează ca răspuns la cererea pieţei, a consumatorului. Există situaţii când statul intervine pentru a modifica cererea pieţei acolo unde acesta este neadecvată.

Statul neoclasic este deasupra interesului economic şi are preponderenţa faţă de influenţa sau puterea firmei de afaceri. Aceasta din urmă este subordonată pieţei şi ca atare consumatorului, fiind ţinută în frâu, nu poate constiuti o forţa dominantă în raport cu statul. Iar statul, trebuind să dea curs cerinţelor cetăţenilor nu poate fi subordonat unei alte puteri.

Ştiinţa economică neoclasică manifestă o pronunţată atitudine potrivnică faţă de tarife, de sprijinirea preţurilor, de eliminarea inovaţiei tehnice precum şi faţă de orice ar însemna concursul sau aprobarea administraţiei de stat, acordate monopolului.

Statului i s-a acordat un rol neînsemnat în ansamblul economiei.Cu timpul optica neoclasică referitoare la stat s-a modificat, în sensul că a inclus

printre funcţiile statului şi pe aceea a asigurării conducerii generale a economiei. Până la marea criza din anii ’30 statul a fost prezentat a fi autoreglator, asigurând

ocuparea tuturor muncitorilor disponibili şi dispuşi să lucreze în ceva care se apropia de producţia maximă. Acesta se datora faptului că producţia furniza venituri cu care această producţie era cumpărată, iar populaţia putea şi economisi pentru a reinvestii.

Echilibrul neoclasic dintre producţie şi puterea de cumpărare a produsului rezultat a fost stabilit la nivelul la care toţi muncitorii utili şi disponibili erau ocupaţi.

John Maynard Keynes a înlăturat legea lui Say şi prin aceasta iluzia de economie autoreglatoare. Dupa Keynes a fost acceptată ideea unei lipse de putere de cumpărare în economie precum şi ideea că nici salariile şi nici rata dobânzii nu reacţionează cum trebuie pentru a le corecta.

În cazul unei crize reducerea salariilor scade puterea de cumpărare a populaţiei, iar rate ale dobânzii reduse nu ar încuraja investiţiile pentru sporirea cererii, singura soluţie ar fi ca statul să intervină.

Politica monetară activă face din rata dobânzii un preţ planificat sau fixat. Acest aspect nu este pus în lumină de modelul neoclasic, problema dacă dobânda este un preţ al pieţei sau un preţ stabilit pe cale publică pentru economii a rămas nelămurită.

5

Pentru modelul neoclasic este fundamental faptul că o îmbinare a politicii fiscale cu cea monetară va avea drept rezultat preţuri relativ stabile, în condiţii apropiate de o utilizare deplină a forţei de muncă. Dacă există şomaj, el poate fi depăşit prin intervenţia statului în sensul sporirii cererii. Pe măsură ce şomajul dispare, apare inflaţia. Ea poate fi prevenită prin bararea creşterii cererii. Printr-o intervenţie abilă, urcările de preţ pot fi stopate cu ajutorul forţei de muncă la un nivel satisfacator.

Necesitatea unei conduceri generale a economiei a făcut să crească foarte mult rolul statului în sistemul economic, această situaţie modifică într-un anume fel relaţia dintre stat şi interesul economic.

Iniţial se avea în vedere o majorare a cheltuielilor publice destinate activităţilor civile necesare administraţiei de stat, majorare care ajungea să depăşească veniturile şi care se adaugă la cererea agregată. Evoluţia politicii keynesiene s-a desfăşurat pe nişte coordonate diferite, în loc să fie sporite sau reduse cheltuielile publice conform cerinţelor economiei, nivelul lor de bază a fost ridicat.

Îndepărtarea organului de conducere generală a economiei de problemele legate de influenţa pe care o exercită firma era în concordanţă cu originile modeste ale ideilor. În sprijinul acestei tendinţe a fost şi diviziunea muncii în cadrul ştiinţei economice.

Punctul de vedere neoclasic referitor la firmă şi piaţă rămâne departe de preocuparea pentru conducerea generală a economiei. Teoria firmei ţine de teoria microeconomică, iar preocuparea pentru conducerea generală a economiei ţine de teoria macroeconomică.

Aşadar, conform modelului neoclasic , individul, domină atât economia privată cât şi statul.

Unele firme sau industrii utilizează în mai mare măsură tehnologia şi din această cauză au un ritm mai înalt de dezvoltare decât altele. Joseph A. Schumpeter susţine că oligopolul şi monopolul sunt mult mai progresive din punct de vedere tehnologic decât întreprinderile competitive. Din cauza profiturilor de monopol îşi permite să cheltuiască mai mult pentru dezvoltarea lor tehnologică.

Dacă anumite sectoare sunt mai dezvoltate din punct de vedere tehnic decât alte sectoare, acesta se datorează faptului că competiţia impune o activitate intelectuală mai intensă în anumite domenii în comparaţie cu altele.

S-a sesizat că sistemul neoclasic nu este o descriere a realităţii, că îndeplineşte o funcţie instrumentală. Sistemul neoclasic datorează mult tradiţiei – el nu este lipsit de valoare ca descriere a unei societăţi care a existat odată, nu este nici complet nesatisfăcător ca prezentare a unei părţi din economie care de acum înainte va fi denumită sistemul pieţei. El este doctrina pe care o avem la îndemână.

Una din consecinţele respingerii modelului neoclasic este înnoirea interesului pentu Marx. Sistemul Marxist a fost odată marea alternativă a gândirii clasice. Multe din tezele sale sunt în contrast cu afirmaţiile neplauzibile ale modelului neoclasic, el atribuie un rol major întreprinderii. Acestei întreprinderi şi proprietarului ei, capitalistul, nu le lipseşte puterea. Capitaliştii nu sunt subordonaţi statului, statul este comitetul lor executiv

6

IV. Consumul şi conceptul de gospodărie familială

Sistemul neoclasic consideră consumul ca trebuind să fie amplificat la maximum prin orice mijloace oneste şi benigne din punct de vedere social.

Dincolo de un anumit prag, posesiunea şi consumul bunurilor devine o povară, în afară de cazul în care activităţile cu care sunt corelate pot fi transferate. Astfel, consumul unor alimente din ce în ce mai elaborate sau exotice constituie o plăcere doar dacă există o persoană care să le prepare.

Dacă există oameni care să poată fi însărcinaţi cu răspunderea administrării şi care, la rândul lor, pot recruta şi dirija mână de lucru care să îndeplinească serviciile necesare, consumul nu are limite.

Funcţia de personal casnic a fost întotdeauna ameninţată de condiţiile mai atractive de muncă pe care le oferea dezvoltarea industrială, ea devenind necesară categoriei de înstăriţi. În căutarea unor surogate s-a ajuns la rolul femei şi al familiei, denumită “ virtutea social – convenabilă”.

Preţuirea morală a colectivităţii faţă de comportamentul convenabil şi deci virtuos îndeplineşte funcţia de substitute al compensaţiei băneşti.

Virtutea social – convenabilă contribuie foarte mult la a determina pe oameni să îndeplinească servicii neplăcute. Acesta a contribuit şi la obţinerea serviciilor caritabile şi pline de compasiune ale surorilor sau ale altor categorii de personal de îngrijire a bolnavilor în spitale. Costul multor altor sarcini îndeplinite pentru binele public este de asemenea mult mai redus cu ajutorul virtuţii social – convenabile.

Ultimul succes al acestei virtuţi constă în converitrea femeilor să accepte muncile umile ale servitorilor. În societăţile preindustriale femeile se bucurau de cinste pentru că, în afară de capacitatea de a procrea, prestau şi o muncă eficientă în agricultură, industrie casnică, iar în straturile mai înalte ale societăţii ele erau preţuite pentru valoare lor intelectuală. Cu timpul femeile au fost scutite de munca casnică precum şi de cea agricolă.

Între timp, tipurile de consum din ce in ce mai variate, în congruenţa cu dispariţia personalului casnic, au creat o nevoie a unei munci de administrare şi conducere a consumului. În consecinţa o nouă virtute a intrat în sfera administrării gospodăriei – achiziţionarea bunurilor, prepararea, utilizarea şi întreţinerea lor precum şi grija şi întreţinerea locuinţei şi a altor posesiuni.

Thorstein Veblen arată că “potrivit conceptului ideal al culturii materiale, doamna casei este servitoarea şefă a gospodăriei”.Rolul de servitoare preluat de femeie devine cu atât mai covărşitor cu cât venitul familiei este mai mare, în afară de o mică proporţie care continuă să dispună de servitori plătiţi.

O femeie este virtuoasă dacă îşi duce la bun sfârşit toate îndatoririle. Convenienţa interzice îndeplinirea unor activităţi în exterior dacă acestea stau în calea desfăşurării virtuţilor casnice sau împiedică buna administraţie a gospodăriei.

Valoarea serviciilor îndeplinite de femeia gospodină a fost apreciată, în mare, la o pătrime din produsul national brut. Dacă persoanelor care îndeplinesc astfel de sarcini li s-ar plăti o compensaţie, ar fi pe departe cea mai importantă sursă de forţă de muncă. Rolul de servitor conferit femeilor este primejdios pentru extinderea consumului în economia modernă.

7

Deşi o gospodărie familială se compune din mai mulţi membrii – soţ, soţie, copii, uneori şi rude – cu nevoi, gusturi, preferinţe diferite, toate teoriile neoclasice o consideră ca pe un singur individ. Ea reclamă o subordonare tot mai mare a preferinţelor unui membru faţă de preferinţele altuia. Ca atare, ştiinţele economice neoclasice rezolvă problema inmormântând subordonarea individului în cadrul gospodăriei familiale şi ignorând relaţiile lăuntrice din cadrul gospodărie, după care recreează gospodăria familială în calitate de consumator individual.

Autoritatea fundamentală în privinţa folosirii venitului este legată în mod obişnuit de încasarea lui. În ştiinţa economică dominantă, gospodăria familială este o disimulare a autorităţii masculine.

Una dintre principalele tezeale gândirii economice moderne – punct central al ştiinţei economice dominante, puternic evidenţiat de publicitate şi de comerţ – afirmă că fericirea este în funcţie de procurarea bunurilor şi a serviciilor consumate şi se presupune că femeile sunt fericite când îşi îndeplinesc îndatoririle şi sunt nişte bune gospodine.

În puţine dintre alte direcţii a reuşit sistemul economic să stabiliească valorile şi să modeleze comportamentele conform nevoilor sale ca în formarea atitudinii şi a comportamentului feminin. În lipsa femeilor care să îl administreze, posibilitatea de a dezvolta consumul ar fi foarte limitată.

V. Teoria generală a dezvoltării dimensionale

Singura concesie pe care modelul neoclasic o face existenţei firmei mari este oligopolul, acesta poate fixa preţuri, poate controla producţia.

Instrumental hotârător al transformării a însăşi naturii societăţii economice nu este statul sau individul, ci corporaţia modernă. Schimbarea este un process complex în care multe lucruri se modifică în acelaşi timp şi în care cauza devine consecinţă şi apoi din nou cauză. Un punct de plecare care se aplică la întreaga dezvoltare este tehnologia împreună cu perechea sa şi mai importantă, organizarea.

Tehnologia – dezvoltarea şi aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice sau sistematizate la obiective practice – este o trăsătură eşenţială a dezvoltării economice moderne. Ea are implicaţii atât în producţie, în servicii, cât şi în procesele prin care acestea sunt produse sau prestate. Organizarea merge mână în mână cu progresul tehnic.

Pentru ca tehnologia să devină efectivă este nevoie de capital – uzine, maşini, linii de asamblare, energie, calculatoare, toate întruchipările concrete ale tehnologiei. Administrarea acestui echipament reclama specialişti şi o organizare cât mai perfectă.

Cu cât procesul sau produsul este mai tehnic cu atât trebuie să fie mai lungă perioada de gestaţie – adică perioada dintre investiţia iniţială şi apariţia finală a unui produs utilizabil. Bunurile al căror process de realizare este mai îndelungat necesită o investiţie mai substanţialş de capital productiv.

Pe măsură ce nivelul tehnic al prduselor şi al proceselor de producţie creşte tot mai mult, volumul capitalului este din ce în ce mai mare, perioada de gestaţie tot mai lungă, iar organizaţia este din ce în ce mai vastă şi mai complexă, pentru firma se impune să controleze mediul social în care functioneză – sau orice factor cu care vine în contact.

Cu cât o firma este mai mare cu atât creşte ponderea ei în cadrul ramurii respective precum şi influenţa sa în formarea preţurilor şi a costurilor.

8

Puterea tehnostructurii este deplină atâta vreme cât firma este rentabilă.Expansiunea firmelor împreună cu exercitarea puterii pe care o implică, constituie

forţa primordială prin care societatea economică se modifică. Unele sarcini pot fi îndeplinite de organizaţii, altele nu. În domeniile industriale în

care organizaţia este ineficientă , firma îşi păstrează dimensiunile în care operaţiile pot să fie îndeplinite sau conduse de o singura persoană. Patru factori exclude organizaţia şi impun activitatea sau conducerea individuală.

Primul : organizaţia este exclusă în cazul în care obiectivele firmei sunt nestandardizate şi dispersate geografic. În astfel de cazuri supravegherea centralizată nu poate fi uşor sau economic menţinută.

Al doilea factor care limitează firma la autoritatea unei singure persoane este cererea ce mai dăinuie încă pentru un anumit serviciu personal.

Al treilea factor este întrepătrunderea cu arta. Artistul se împacă mai puţin bine cu organizaţia. În mod corespunzător atunci când produsul sau serviciul conţine o exprimare artistică originală şi autentică firma va fi întotdeauna mică.

În sfârşit, în anumite împrejurări, firma este mică în baza legii, a eticii profesionale sau a restricţiilor sindicatelor, care interzic tehnologia sau organizarea (ex. Practica medicală de grup) care ar duce la dezvoltarea firmei.

Îmbinarea unei puternice tendinţe de expansiune a firmei din unele sectoare ale economiei cu restricţiile efective de creştere din alte sectoare determină evidente mutaţii în structura economiei.

Decalajul în privinţa nivelului activelor sau vânzărilor separă milioanele de firme mici, care constituie jumătate din economia privată, de cele câteva corporaţii gigantice care constituie cealaltă jumătate.

Separarea firmelor mici de cele câteva gigantice constituie fundamentarea împărţirii a economiei de care ne ocupam aici, în doua mari sectoare, delimitând ceea ce vom denumi de acum sistemul pieţei de ceea ce numim sistemul planificat.

Nu va fi greu de stabilit că sistemul planificat nu se conformează modelului neoclasic – ca răspunsul firmelor din acest sistem la solicitarea pieţei sau a statului nu este o replică pasiva. Sistemul pieţei, cu mixtura sa de monopoluri şi competiţie, se încadrează în linii mari în modelul neoclasic. Totuşi şi sistemul pieţei se îndepărtează de modelul neoclasic sub două aspecte: primul – intervenţia statului este mai amplă şi mult mai firească decât lasă să se înţeleagă teoria, iar al doilea – sistemul pieţei trebuie să coexiste cu sistemul planificat.

În funcţie de asemenea restricţii cum sunt cunoştinţele, energia, ambiţia, firmele din sistemul pieţei îşi maximizează profiturile, ceea ce constituie pentru ele un stimulent de afirmare. În schimb la firmele din sistemul planificat, organizaţia este recompensată în conformitate cu abilitatea sa de a produce profit.

Întrucât în sistemul pieţei căştigurile nu par să se menţină multă vreme peste nivelul de compensare a efortului depus şi a capitalului investit de antreprenor, aici nu va exista niciodată o sursă foarte sigură de economii rezultate din profit. Ca urmare a acestui fapt, firma va fi dependentă – aşa cum nu este firma din sistemul planificat – de surse exterioare capitalului.

În sistemul pieţei firma poate să facă foarte puţin, de una singură, ca să influenţeze comportamentul clienţilor săi. Aşa cum nu îşi poate influenţa în mod specific clienţii, subiectul individual al sistemului pieţei nu poate influenţa nici statul.

9

În sistemul pieţei inovaţia este în general conform cu cea descrisă de modelul neoclasic. Asta înseamnă că este foarte limitată. Majoritatea inovaţiilor necesită un capital care să acopere perioada de gestaţie şi dezvoltare şi să amortizeze echipamentul corespunzător, capital ce le lipseşte, precum lipseşte şi talentul tehnic şi ştiinţific specializat. Realizările tehnice importante sunt produsul organizaţiilor din sistemul planificat.

Firmele vor încerca să influenţeze preţurile , cheltuielile, deciziile consumatorului, precum şi activităţiile colectivităţii sau ale statului. Acest lucru este valabil atât în sistemul pieţei cât şi în sistemul planificat, deosebirea rezidă în capacitate.

Tendinţa firmelor producătoare, fie din sistemul pieţei, fie din cel planificat, este de a-şi controla mediul economic şi de a nu se lăsa dominate de el.

Un efort care s-a soldat cu un deosebit success în domeniul agriculturii a fost scoaterea tehnologiei de sub imperiul constrângerilor impuse de sistemul pieţei. Aceasta s-a realizat prin socializarea inovaţiei tehnice şi a propagării ei. Sistemul planificat a contribuit şi el foarte mult la inovarea tehnică în agricultură prin utilaje agricole şi prin industriile chimice.

Deosebirea dintre sistemul planificat şi sistemul pieţei nu rezidă în dorinţa de a se sustrage constrângerilor pieţei şi de a controla mediul economic. Ea constă în instrumentele cu care aceste obiective sunt realizate şi în succesele pe care le obţin. Participanţii la sistemul pieţei care doresc stabilitatea pieţei trebuie să acţioneze în colectiv sau să obţină concursul administraţiei de stat. În sistemul planificat firma îşi dobândeşte controlul asupra preţurilor şi asupra producţiei automat, prin simplul fapt că este mare.

Sistemul planificat îşi domina mediul economic, iar cel al pieţei îi râmăne în general subordonat.

Sistemul planificat este o parte a mediului căruia sistemul pieţei îi este subordonat. El furnizează energia, maşinile, utilajele, materiile prime, transportul, căile de comunicaţie pe care le foloseste sistemul pieţei.

Sistemul pieţei cumpără la preţuri care sunt, în mare măsură, supuse autorităţii sistemului planificat şi vinde o parte considerabilă din produsele şi serviciile sale la preţuri pe care nu le controlează, dar care pot să fie supuse puterii pe care o are pe piaţă sistemul planificat.

10

Partea a douaSistemul pieţei

VI. Prestaţiile de servicii şi sistemul pieţei

Pe bună dreptate se consideră că serviciile intră în sfera de activitate a firmei mici şi ca atare a sistemului pieţei.

Serviciile sunt domeniul preferat al firmei mici. Creşterea firmei este împiedicată de dispersarea geografică şi respectiv de faptul că activitatea desfăşurată în diferite puncte dispersate este mai redusă, precum şi caracterul nestandardizat al sarcinii de producţie. Se poate însă constata că dispersarea geografică nu este o barieră de neîntrecut în calea organizării. Dacă obiectivul este cât de cât standardizat se pot stabili norme de lucru pentru lucrătorii dispersaţi, cărora li se poate pretinde să se conformeze acestor norme. Cu toate acestea dispersarea geografică a obiectivelor nestandardizate râmăne o piedică de ordin general în calea dezvoltării firmei.

Activităţiile dispersate geografic se împart în două categorii: acelea care prin însăşi natura lor au nevoie de spaţiu, ca agricultura, şi acelea care împlică un serviciu personal.

În principiu serviciile trebuie amplasate în funcţie de cei care le folosesc. În timp ce multe servicii pot fi prestate în mod impersonal de organizaţii alte

servicii capătă o valoare deosebită tocmai datorită personalităţii celui care le prestează. În ele nu se angajează tehnologia, sporirea cantitativă a serviciilor reclamă o mărire proporţională a timpului consacrat de către cei care le prestează.

Totuşi întreprinderile prestatoare de servicii care profilează cel mai rapid sunt acelea în care maşinile înlocuiesc prestaţiile personale, inclusiv prestaţiile prersonalului de serviciu.

Industria , de la primele ei începuturi, a exercitat un impact profund asupra personalului de munca.

În foarte mare măsură ca o consecinţă a evadării lucrătorului domestic în fabrică, au rezultat alte două prefaceri. Una a fost convertirea femeilor la rolul de cripto – servitoare în cadrul gospodăriei familiale, un rol devenit stringent din cauza volumului crescut de volum care trebuie administrat.

Cealaltă a fost transferul numeroaselor servicii până acum efectuate în cadrulgospodăriei pe seama micilor firme şi a antreprenorului independent.

Ceea ce a contribuit la convingerea femei să accepte rolul de cripto – servitoare a fost producerea unei game largi de aparate mecanice menite să le ajute în protejarea şi folosirea bunurilor şi la administrarea consumului în general. După ce consumul a creat nevoia acestui gen de muncă prestată de femei, au urmat aparatele care au degajat-o de aceasta muncă, aparate precum: frigidere, masină de spălat …

Aceste aparate, la rândul lor, dau de lucru unui număr tot mai mare de întreprinderi de prestări de servicii.

Multe inovaţii care pun accent pe noutate şi originalitate sunt deficitare în ceea ce priveşte durabilitatea sau calitatea proiectului mecanic sau tehnic, ceea ce antrenează o

11

creştere a cererii pentru servicii prestate de micile firme dispersate geografic care se ocupă cu repararea şi întreţinerea aparatelor sau cu instalarea de aparate noi.

Cu toată dezvoltarea economică şi mutaţiile sociale ce au decurs din ea, sectorul serviciilor supravieţuieşte şi se extinde în cadrul economiei – aceasta se datorează în mare măsură dezvoltării sistemului planificat şi nevoii de a administra, de a facilita şi de a deserva consumul acestuia. Consecinţa este că oportunitatea micului anteprenor şi a firmei mici va continua după cum această ramură va dăinui în sistemul pieţei.

VII. Sistemul pieţei şi artele

Artele, ca şi serviciile, nu pot fi încadrate într-o organizaţie. Ştiinţa economică nu s-a ocupat niciodată în mod serios de artă. Ştiinţa şi tehnologia sunt mai importante. Pictura, sculptura, muzica, teatrul sunt mai frivole.

Artistul prin natura sa este un antreprenor independent. Spre deosebire de technician sau de omul de ştiinţă creator de prorotipuri, el nu vine cu cunoştinţele specialistului dintr-o anumită ramură ca să contribuie la activitatea unei echipe.

Deoarece nu are nevoie de alţii, el nu se supune de bunăvoie obiectivelor unei organizaţii, dacă ar proceda altfel ar însemna că renunţă la viziunea sa asupra valorii artistice şi adoptă optica organizaţiei.

Când industria are nevoie de o anumită contribuţie artistică şi succesul ei depinde, firma mica va supravieţui în competiţia cu organizaţia mare tocmai datorită ascendentului artistic.

Firma mare are nevoie de design-uri care pretează la fluxuri de producţie durabile şi economice, talentul artistic trebuie să se conformeze voinţei acelor care cunosc ceea ce place publicului. Astfel firma mare obţine serii mari, eficienţă tehnică, cheltuieli reduse şi o bună strategie de marketing în daună unui designer bun.

În firma mică artistul are un rol dominat, astfel îşi găseşte libertate de afirmare a personalităţii şi în acest fel design-ul va fi mai bun. Aici , artistul neavând cunoştinţa unui technician cu privire la ceea ce poate fi produs eficient pune în practică o artă valoroasă.

Uneori existenţa firmelor mici este întreţinută de firmele mari care au nevoie de talentele de care dispun firmele mici, dar pe care cele mari nu le pot angaja.

Un alt avantaj al firmei mici decurge din natura curbei cererii pentru munca artistului, traseul curbei fiind în funcţie de timp.

În timpurile moderne artele ca măsură a reuşitelor colective sau particulare au cunoscut un declin relativ. Performanţele ştiinţifice şi tehnice au căpătat însă o importanţă considerabilă. Cu toate acestea un volum apreciabil din activităţiile economice moderne depinde nu de eficacitatea tehnică a produsului sau de eficienţa cu care este produs, ci de calitatea artistică a design-ului. Design-ul stă în baza unor industrii.

Cu timpul artele şi produsele care reflectă creaţia artistică vor căpăta o importanţă sporită în dezvoltarea economică, pe măsură ce consumul se extinde, e de aşteptat un interes superior pentru frumos.

Artele sunt o fortăreaţă majoră a individului şi a firmei mici, precum şi un sector în expansiune al vieţii economice. Satisfacţiile procurate de dezvoltarea artistică sunt nelimitate, cu siguranţă mai numeroase decât cele oferite de dezvoltarea tehnică.

12

VIII. Autoexploatare şi exploatare

În cadrul unei organizaţii, oamenii lucrează în conformitate cu regulamente stabilite. Unul din rolurile importante care incumbă sindicatelor moderne este acela de a se supune jurisdicţiei sale regulamentele cărora muncitorul trebuie să se conformeze.

Se poate constata că regulamentele care specifică sau limitează efortul îşi pierd neîncetat din importanţă pe măsură ce urcăm pe scara ierarhică a unei organizaţii. Performanţele “muncitorilor cu gulere albe” sunt asigurate într-o măsură tot mai mare prin echivalarea unui efort sârguincios şi stăruitor cu comportamentul decent şi apreciat.

Pentru firmele mici, regulile, ca mijloc de asigurare a efortului, nu au nici o importanţă. În locul lor funcţionează sistemul de stimulare al antreprenorului care este recompensat corespunzător efortului şi sancţionat pentru lene şi incapacitate. Şi în cazul celor câţiva angajaţi supravegherea personală ţine locul regulamentelor formale. Este eficace în cazul serviciilor unde succesul depinde mai mult de reacţia subiectivă a clientului decât de energia sau îndemănarea tehnică angajată în realizarea obiectului.

Nimic nu normează orele de muncă ale patronului şi absolute nimic nu îi reglementează intensitatea efortului. Aici el este aproape complet liber, aşa cum organizaţia nu este, să îşi exploateze forţa de muncă, din moment ce forţa lui de muncă se compune din el însuşi.

Autoexploatarea este extrem de importantă pentru supravieţuirea firmei mici. Este vitală pentru agricultură şi cea mai importantă pentru întreprinderea mică sau de o singură persoană, din alte sectoare cum sunt: comerţul cu amănuntul, ateliere de reparaţii, restaurante, servicii gospodăresti.

În toate doctrinele cunoscute noţiunea de exploatare este asociată de statutul de angajat. În practica economiei moderne autoexploatarea şi exploatarea forţei de muncă salariate merg mână în mână.

Micul antreprenor fiind comparativ lipsit de putere pe piaţa sa nu poate să includă în preţurile pe care le pretinde de la public cheltuielile de salariu sau beneficii mai mari. El inţelege în mod corect că supravieţuieşte doar datoriăa capacităţii de a-şi reduce retribuţia corespunzătoare efortului depus.

Faptul că sistemul pieţei supravieţuieşte ca urmare a capacităţii sale de a diminua recompense participanţilor, ne conduce spre o concluzie care nu prevesteşte nimci bun. Este vorba de prezumpţia de inegalitate între diferite sectoare ale sistemul economic. Virtutea social – convenabilă contribuie la instaurarea prezumpţiei, convingându-i pe oameni ca trebuie să accepte un venit mai mic

Dezvoltarea miilor de firme mici este împiedicată de faptul că organizarea este inaplicabilă obiectivelor lor, iar aptitudinea altor obiective de a se preta la organizare premite dezvoltarea la infinit a câtorva.

Economia trebuie studiată nu ca un sistem unic, ci ca două sisteme.

13

Concluzie

Aceste două părţi ale cărţii sunt redate într-un limbaj accesibil, fiind adresat în special cititorilor de rând şi nu specialiştiilor.

În concluzie este o carte captivantă care ne explică utilitatea sistemului economic care este să procure bunurile şi să presteze serviciile de care au nevoie oamenii precum şi rolul ştiinţei economice care este să explice procesul prin care individul este servit.

Opţiunea este factorul care, atunci când e agregat, controlează sistemul economic. Un alt aspect prezentat este rolul femei şi al familiei, denumită “ virtutea social –

convenabilă”. O femeie este virtuoasă dacă îşi duce la bun sfârşit toate îndatoririle.Convenienţa interzice îndeplinirea unor activităţi în exterior dacă acestea stau în calea desfăşurării virtuţilor casnice sau împiedică buna administraţie a gospodăriei.

În lipsa femeilor care să îl administreze, posibilitatea de a dezvolta consumul ar fi foarte limitată.

Separarea firmelor mici de cele câteva gigantice constituie fundamentarea împărţirii a economiei de care ne ocupam aici, în doua mari sectoare, delimitând sistemul pieţei de sistemul planificat.

În partea a doua se prezintă sistemul pieţei în care inovaţia este în general conform cu cea descrisă de modelul neoclasic. Asta înseamnă că este foarte limitată.

Majoritatea inovaţiilor necesită un capital care să acopere perioada de gestaţie şi dezvoltare şi să amortizeze echipamentul corespunzător, capital ce le lipseşte, precum lipseşte şi talentul tehnic şi ştiinţific specializat

În sistemul pieţei firma poate să facă foarte puţin, de una singură, ca să influenţeze comportamentul clienţilor săi. Aşa cum nu îşi poate influenţa în mod specific clienţii, subiectul individual al sistemului pieţei nu poate influenţa nici statul.

Întrucât în sistemul pieţei căştigurile nu par să se menţină multă vreme peste nivelul de compensare a efortului depus şi a capitalului investit de antreprenor, aici nu va exista niciodată o sursă foarte sigură de economii rezultate din profit.

14

Cuprins

Introducere.....................................................................................................................2

Partea Întâi...................................................................................................................3

Pădurea...........................................................................................................................3

I. Utilitatea unui sistem economic şi a ştiinţei economice......................................................3

II. Modelul neoclasic..................................................................................................................4

III. Modelul neoclasic II: Statul................................................................................................5

IV. Consumul şi conceptul de gospodărie familială................................................................7

V. Teoria generală a dezvoltării dimensionale........................................................................8

Partea a doua............................................................................................................11

Sistemul pieţei.........................................................................................................11

VI. Prestaţiile de servicii şi sistemul pieţei.............................................................................11

VII. Sistemul pieţei şi artele.....................................................................................................12

VIII. Autoexploatare şi exploatare.........................................................................................13

Concluzie.......................................................................................................................14

15