Successio – moștenirea ereditară

- a succeda; a lua locul unei persoane ca succesor al acestuia în funcție sau ca moștenitor. Astfel, o persoană (succesor) intră într-o formalitate legală care aparținea anterior unei persoane defuncte (succedere in ius, in locum, in ius et locum defuncti) – privite din perspectiva creditor – debitor asociate cu relațiile legale; excepție fac mandatum, societas și anume cele factuale (posessio). Așadar cele care dispar prin moarte.

Succesio in possessionem (possessionis)

- în cazul în care succesiunea este moștenită prin adopție nu este neapărată nevoie ca succesiunea unui lucru să survină din adopție. Moștenitorul trebuia să ia posesie fizică a tuturor bunurilor. Acest lucru oferea posibilitatea de a contiuna și completa usucapio a lucrurilor individuale care se aflau în posesia persoanei defuncte și doar dacă satisfăceau condițiile usucapio.

Referiri timpurii legate de succesiune sunt exprimate prin „suus heres”, interpretat ca succesor „al său” sau „conducător prezumtiv”. Aceasta indică pronumele posesiv al său cu particula „al” care face referire la predecesor. Tradiția primului născut se pare că era ignorată într-o oarecare măsură la Roma, atât în treburile private cât și în cele publice. O altă problematică este cea a continuității reprezentată ca un concept de succesiune perpetuă. Principiul nu este idealist sau mistic. Observația care se impune continuității este exprimată în „manus” și anume prin relația subiectului cu puterea alimentată, bineînțeles, de bucuria protecției în care acești membri erau incluși. Toate aceste lucruri s-au concretizat în patrimonium și heredium (hereditas în cele din urmă) privind succesiunea actualilor și prezumtivilor lideri. Conducerea se transmitea într-un mod automat. În ceea ce privește succesiunea voluntară, probabil, aceasta a coexistat cu patrimonium din timpuri pre-legale. Se observă o distincție între popoarele IE. Conducerea unei comunități autohtone – drept carte trecea în mod particular ca o succesiune (moștenită) va deveni acea comunitate a casei care este așezată pe un pământ împreună cu toate accesoriile; pe de altă parte, controlul, original sau subordonat asupra unor elemente reduse a devenit prototip al cărei clase o reprezenta turma.

1

Patrimonium

- întreaga proprietate a unei persoane; în sens larg – proprietatea moștenită de la tată;- Res extra patrimonium (nostrum) – acele lucruri care nu pot fi posedate în proprietate

privată (Res publicae, Res communes omnium); sunt excluse și obiectele care țin de o tranzacție legală între persoane private;

- Res in patrimonio nostro – toate lucrurile care nu au fost expres excluse din proprietatea privată;

- Patrimonium Caesaris (Principis) – proprietatea coroanei moștenită de la predecesorul său și transmisă succesorului. Gradat, termenul, a început să-și asume dimensiuni extinse prin adopții, achiziții și confiscări (Bona Damnatorum). Administrarea patrimonium caesaris se făcea de către procuratores patrimonii principis. Transferul obiectelor patrimoniului prin vânzare sau donație era admis. În timpul Imperiului Târziu termenul oficial era sacrum patrimonium cu niște comes sacri patrimonium în fruntea administrației. Distincția dintre patrimonium principis și Res privata principis nu poate fi observată în imperiul târziu și astfel patrimonium pricipis ajungea direct în proprietatea privată a împăratului.

- Res privata principis – proprietatea privată a împăratului; din timpul lui Septimius Severus s-a făcut distincția față de Patrimonium Caesaris.

Înțeles original al patrimonium ar desemna conducătorul/capul unui grup întreg uman. Conducerea trecea în mod automat sau tradițional prin succesiune selectivă. Concluzia este susținută de faptul că patrimonium și familia au devenit sinonime atunci când ambele desemnau un concept de moștenire a proprietății (res mancipi). Niciun termen nu se aplică pentru pecunia. Patrimonium, așadar, este ancestral și se transmite prin succesiune perpetuă. Conceptul are aplicabilitate atunci când privim conducerea unui grup de persoane sau o problematică politică. Acesta aparținea unui grup independent și autohton în care toate lucrurile „aparțin în întregime”. În final acesta devine absolut și original, iar dacă este împărțit devine comun și nu un drept individual. În fapt trebuie privit în patrimonium, cel puțin la origini, succesiunea unei funcții în fața celei dintâi, inclusiv, moștenirea unor bunuri. - Luând în discuție Roma antică se poate puncta conducerea unei comunități patriarhale:- *patrimonium – limitat la patres – originali sau la patricieni;- O analiză etimologică a cuvântului proprius (proprietas) – care aparține exclusiv cuiva,

va duce la termenul *pro – p(a)trios – primit de la străbuni, ancestral. De altfel și la popoarele nordice se regăsește analogia Adel (nobil) și odil (patrimoniu).

- O distincție care se impune este separarea a două feluri de control, unul, asupra grupului de persoane și celălalt a conducerii turmei. Antiteză care se regăsește la o scară redusă (familia – pecunia – proprietate reală și personală). Din cauza originii relației pământ – politică și acapararea acesteia ca un lucru intim care s-a transformat într-un cerc personal al familiei, intrăm în sfera manus – res mancipi și astfel o „declarație a bunurilor”.

- Tot acest ansamblu desemna o parte a familiei, un teritoriu în care conducerea ereditară, patrimonium, era protejată. Controlul și regulile au fost urmate de sistemul politic aplicat persoanelor și nu sistemului economic aplicat turmei – pecunia. Factorul religios a dat naștere zeităților termini – TERMINUS.

- Terminologia generală ar confirma că proprietatea pământului este asociată cu ideea de așezare. Patrimonium se pare că a dat naștere lui dominium care s-a cristalizat în noțiunea romană ca proprietate originală și absolută.

2