Suport Curs Modul 7 Psihologie Generala an 1 Amg

Curs psihologie generală prof. Ilieş Gabriel

ŞCOALA SANITARĂ POSTLICEALĂ

“CAROL DAVILA” DEVA

MODUL 7

PSIHOLOGIE GENERALĂ

suport de curs

an şcolar 2012 - 2013


UNITATEA 1.

NATURA PSIHICULUI UMAN

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS

Identificarea infrastructurii psihicului uman

OBIECTIVE OPERAŢIONALE

După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să:

Să definească noţiunea de psihic uman

Să descrie complexitatea noţiunii de psihic uman

Să descrie structura psihicului uman

Să explice psihicul ca formă a vieţii de relaţie

Să explice psihicul ca funcţie a materiei superior organizate

Să explice psihicul ca forma de reflectare ideal –subiectivă şi de construcţie a

realităţii

Să explice psihicul ca proces determinat social-istoric

Structura unităţii de curs

Psihicul – formă a vieţii de relaţie

Psihicul – funcţie a materiei superior organizate

Psihicul - forma de reflectare ideal –subiectivă şi de construcţie a realităţii

Psihicul- proces determinat social-istoric

NATURA PSIHICULUI UMAN

Plecând de la definiţia etimologică a psihologiei (psyche – suflet, logos - ştiinţă): „psihologia

este ştiinţa sufletului”, se ridică întrebarea: „ce este psihicul şi care este natura acestuia?” Pentru a da

răspuns la această întrebare trebuie să plecăm de la concepţiile contradictorii, de la disputele aprige

care au avut loc între religie, mitologie, filosofie şi ştiinţă referitor la specificul fenomenelor psihice.

Psihicul era când suflu, spirit divin, ceva nevăzut, intangibil, fluid, localizat doar temporar în om, când

materie propriu-zisă.

Pentru a defini mai complex psihicul, o să recurgem la o definiţie numită „tip caracterizare”, care

îşi propune mai întâi inventarierea principalelor caracteritici sau note definitorii ale psihicului, apoi

sintetizarea lor într-o formulare concisă. Pentru a ajunge însă la descoperirea notelor definitorii ale

psihicului este necesară respectarea unui anumit demers. Acesta ar consta în raportarea psihicului la

un criteriu exterior lui însuşi, în vederea surprinderii propriei identităţi.


Dacă raportăm psihicul la ceea ce în mod obişnuit se numeşte conexiunea sau interacţiunea

universală a lucrurilor, el apare ca fiind un caz particular al acestei conexiuni, o formă sau o

expresie a vieţii de relaţie.

Dacă raportarea psihicului se face la materie, la substratul lui material, atunci el va apărea ca un

produs (un rezultat) al materiei sau, cum este numit în mod curent, o funcţie a materiei superior

oragnizate (creierul).

Dacă îl raportăm la realitatea înconjurătoare naturală (la lumea obiectelor, lucrurilor şi

fenomenelor fizice, naturale), el va apărea ca o reproducere în subiectiv a acestei realităţi

obiective.

Dacă raportăm psihicul la realitatea socială, la lumea oamenilor, atunci el apare ca fiind

condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cutural.

Strângerea la un loc a celor patru caracteristici ale psihicului ne-ar putea conduce la o posibilă

definiţie a acestuia. Aşadar, cel mai simplu răspuns la întrebarea: „Ce este psihicul?” ar fi:

interacţiunea universală

substrat material relaţie socială

realitatea naturală

Fig. 1 Notele definitorii ale psihicului

Definitie: Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de

structurile materiale şi cuantice, o reproducere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un

produs al condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale.

formă / expresie a

vieţii de relaţie

PSIHIC

funcţia materiei

superior

organizate

(creierul)

condiţionat şi

determinat

socio-istoric şi

socio cultural

re-producere a realităţii

naturale


Dintre cele mai semnificative „perechi” de polarităţi, sub care este întâlnit psihicul, enumerăm:

el este obiectiv şi subiectiv: este obiectiv din punct de vedere ontologic, deci existenţial

(psihicul unei persoane dintr-o parte a lumii); este subiectiv din punc de vedere gnoseologic,

deci din perspectiva cunoaşterii (fiecare individ implicându-se în cunoaşterea prin însuşirile şi

particularităţile ce-i sunt proprii, specifice); psihicul este obiectiv prin conţinutul lui preluat din

afară, din realitatea înconjurătoare; el este subiectiv prin forma ideală cu ajutorul căreia

obiectivul este transformat în subiectiv;

psihicul este material şi ideal: este material prin originea lui, în sensul că apare, se naşte din

materie şi evoluează o dată cu ea, având la bază activitatea materială a creierului; este ideal,

spiritual prin natura lui, fiind saturat de un conţinut de imagini, idei dobândite în procesul

cunoaşterii (individuale sau sociale) organizate;

apare atât în calitate de proces, cât şi de produs: desfăşurarea procesuală vizează curgerea de

timp (serială, fizică) a fenomenului psihic, succesiunea transformărilor produse în subiectul

purtător al psihicului; produsul reprezintă un concentrat, un condensat al caracteristicilor

cantitative şi calitative ale efectului final, ce se obţine în urma interacţiunii subiectului cu

obiectul; dacă privim aceste două aspecte în succesiunea lor temporală generală, constatăm că

trec unele în altele; ceea ce la un moment dat a fost proces se finalizează la un alt moment dat

într-un produs şi invers, ceea ce a fost produs se instituie într-o premisă sau într-o verigă

componentă a unui nou proces; pornind de la analiza produsului, putem infera fazele procesului,

punctele lui forte sau slabe, chiar erorile comise în desfăşurarea lui;

psihicul este întâlnit atât în stare latentă (ascunsă, interiorizată), cât şi în stare manifestă

(exteriorizată): complexitatea provine nu atât din existenţa celor două ipostaze ale psihicului,

cât din faptul că nu întotdeauna starea latentă (virtuală) coincide cu starea manifestă (reală);

dimpotrivă, uneori între ele există o netă contradicţie (una gândim şi alta spunem; una gândim,

una spunem şi alta facem); o asemenea situaţie creează mari dificultăţi în interpretarea

comportamentului, a relaţiilor dintre trăirile psihice şi corelatele lor comportamentale (un

comportament poate fi cauzat de motive diverse, la fel cum mai multe comportamente pot avea

la origine una şi aceeaşi motivaţie); în astfel de împrejurări plutim în incertitudine, fapt care

lezează prestigiul psihologiei;

psihicul dispune de desfăşurări normale, fireşti, dar şi de desfăşurări surprinzătoare, patologice

(vise, halucinaţii, evocări spontane, stări emoţionale şi ideatice bizare, stranii): la fel ca în cazul

anterior, complexitatea psihicului provine nu din existenţa acestor tipuri de desfăşurări, ci din

imposibilitatea (uneori) trasării unei limite între normal şi patologic; pe un fond normal putem

întâlni manifestări mai ciudate, dar aceasta nu înseamnă că persoana este psihopată, la fel cum

şi pe un fond pathologic întâlnim suficiente momente de normalitate şi luciditate, fără ca

aceasta să însemne că persoana respectivă este normală; iată de ce este necesar să recurgem la o

serie de criterii, care să permită diferenţierea stărilor normale de cele patologice; cum însă un

asemenea fapt este destul de greu de realizat, unii autori propun să se renunţe la delimitarea

printr-o graniţă fixă, rigidă a stărilor normale de cele anormale ale psihicului, în locul acesteia

vorbind de un continuum, de o trecere treptată, gradată de la unele la altele;

psihicul este atât determinat, cât şi determinant: el este cauzat, provocat, influenţat de factori şi

condiţii (naturale şi sociale) din afara sau chiar din interiorul lui, dar dispune şi de iniţiative şi

acţiuni determinative; el este produs al înprejurărilor, dar şi producător de împrejurări;

psihicul este dat, şi liber: prin el, oamenii sunt pe de o parte încorsetaţi de deprinderile,

stereotipiile şi automatizările, ce capătă o dată cu trecerea timpului un caracter rigid,

constrângător; pe de altă parte, prin psihic oamenii îşi propagă forţa de inteligenţă şi acţiune, de

experienţă şi voinţă. La om, psihicul conduce şi instrumentează viaţa, mijloceşte depăşirea

naturii prin cultură.


La toate aceste ipostaze diferite, sub care apare psihicul se adaugă încă un element ce-i subliniază şi

mai pregnant complexitatea, şi anume relaţia dintre spirit şi corp, psihic şi creier.

Din cele menţionate se desprind ca definitorii pentru psihicul uman următoarele caracteristici:

psihicul este un model informaţional intern al lumii externe cu rol adaptativ specific;

apariţia lui de înscrie ca un moment de apogeu pe scara evoluţiei animale;

psihicul se supune legii generale a dezvoltării, modificându-şi de-a lungul timpului (istoric şi

individual organizarea şi funcţiile);

esenţa psihicului, care nu posedă nici o proprietate substanţială (greutate, volum, densitate, gust,

miros etc.), rămâne de natură ideală, nonsubstanţială; el este o entitate de ordin relaţional,

comunicaţional, informaţional.

Cognitive Afective temperament

senzaţiile optimism caracter

percepţia entuziasm aptitudini

memoria jale orientarea

personalităţii

gândirea tristeţe

imaginaţia bucurie

vorbirea încredere

atenţia mânie

Afectiv-volitive iritare

emoţiile etc

sentimentele

voinţa

Fig. 2 Structura psihicului uman

Procesele psihice reprezintă reflectarea dinamică a realităţii în diferite forme ale fenomenelor

psihice.

Stările psihice sunt nivelul relativ stabil al activităţii psihice concretizat în momentul dat, care

se exteriorizează printr-o activitate mai intensă sau mai slabă a personalităţii.

Însuşirile psihice reprezintă nişte formaţii stabile, care asigură un anumit nivel calitativ şi

cantitativ al activităţii şi conduitei, caracteristic pentru omul respectiv.

1.1. Psihicul ca formă a vieţii de relaţie

Toate organismele vii exercită funcţii de semnalizare, adică de mediere a reacţiilor şi

comportamentelor vitale prin informaţii dobândite la diferite niveluri (iritabilitate, excitabilitate,

STRUCTURA PSIHICULUI UMAN

PROCESE PSIHICE STĂRI PSIHICE ÎNSUŞIRI PSIHICE


sensibilitate, inteligenţă senzorio-motorie, reflexivitate) în virtutea adaptării lor la mediu. Relaţiile de

semnalizare fac parte din sfera vieţii de relaţie şi psihicul reprezintă una dintre formele vieţii de relaţie,

atunci când organismul reacţionează prin sensibilitate, inteligenţă, reflexivitate. Acest fapt a fost intuit

din cele mai vechi timpuri. Aristotel, de exemplu, a înţeles cel mai bine caracteristica psihicului de a fi

o formă a vieţii de relaţie, pentru el psihicul reprezentând un mod specific de interacţiune a

organismelor vii cu mediul ambiant. Trebuie conştientizat faptul că numai în relaţie cu „ceva” anume

omul aude, vede, compune gânduri, face mişcări, elaborându-şi şi construindu-şi în felul acesta propria

interioritate psihică. Demonstrarea experimentală a faptului că psihicul este o formă a vieţii de relaţie a

fost posibilă prin suspendarea relaţiei cu ambianţa, care a dus la perturbarea vieţii psihice, făcând

imposibilă viaţa în general. În anul 1954, în laboratorul lui Hebb au fost efectuate experimente de

izolare şi privare senzorială. Subiecţii au fost introduşi într-o cameră în care a fost întrerupt orice

contact senzorial cu realitatea înconjurătoare. Li s-a cerut să nu facă nimic, ci doar să stea culcaţi

confortabil pe un pat. Nu puteau să vadă, să audă, să se mişte şi să pipăie. După 20 de ore de deprivare

senzorială, subiecţii erau tulburaţi, psihicul nu mai funcţiona normal, constatându-se apariţia unor

tulburări emoţionale, scăderea performanţelor intelectuale (au fost testaţi înainte şi după deprivarea

senzorială) şi apariţia halucinaţiilor.În urma acestui experiment s-a concluzionat că psihicul nu există şi

nu funcţionează normal decât în relaţie cu exteriorul, cu lumea obiectelor, fiind expresia directă a vieţii

de relaţie a indivizilor. Un alt experiment extrem de sugestiv s-a efectuat în 1959 de către H.F. Harlow,

pe maimuţe, încercând să surprindă consecinţele în plan comportamental ale privării puilor de macaci

de grija maternă sau de prezenţa altor maimuţe. S-au format două grupuri de maimuţe: unul era hrănit

în lipsa totală a mamei, iar celălalt grup era hrănit în prezenţa unui „surogat de mamă” (unul

confecţionat din sârmă, iar celălalt din stofă). Maimuţele private complet de prezenţa mamei,

manifestau comportamente de izolare, de frică în prezenţa altor obiecte străine. Cele care au beneficiat

de prezenţa surogatului de mamă aveau un comportament explorator mai pronunţat. Tot în cadrul

aceluiaşi experiment, punându-se în contact două grupuri de maimuţe private de grija maternă, s-a

constatat un comportament extrem de agresiv a acestora, ajungându-se chiar la răniri mortale. De

asemenea, reproducerea maimuţelor private de mamă s-a efectuat cu mare dificultate, deoarece ele nu

dispuneau de comportamentele necesare satisfacerii trebuinţelor sexuale, iar în rarele cazuri de

reproducere, femelele manifestau comportamente de ostilitate şi indiferenţă faţă de puii lor, iar aceştia

erau agresivi şi precoce în viaţa sexuală. Dar, psihicul se află în relaţie nu doar cu lumea obiectelor, ci

şi cu universul uman (cazul „copiilor-lup”). Suspendarea relaţiilor dintre psihic şi social duce la

conservarea structurilor biologice ale omului, în timp ce atributele sociale nici nu apar. În 1781, un

ţăran român a găsit în pădurile din apropierea Braşovului un tânăr de aproximativ 23-25 ani, total

sălbăticit. Încercând să-l „umanizeze”, nu a putut obţine, după mai mulţi ani, decât anumite

performanţe, cum ar fi: să umble încălţat, îmbrăcat, să folosească lingura, să aducă apă de la fântână.

Nu s-a reuşit în cazul acestui tânăr achiziţia limbajului. În 1799, a fost găsit în sudul Franţei un copil de

11-12 ani, în stare de completă animalitate. Timp de 3 ani, un medic a încercat să-l transforme în om,

iar munca acestuia a fost zadarnică. Foarte cunoscut este cazul copilului de aproximativ 9 ani,

descoperit în 1954 în India, căruia i s-a dat numele de Ramu („pui de lup”). Acesta era complet

animalizat. Timp de 14 ani, doi psihologi au încercat să-l înveţe să vorbească, dar nu au reuşit să-l facă

să scoată nici măcar un sunet verbal. Datorită faptului că lipsa relaţiilor cu semenii se repercutează

negativ asupra dezvoltării psihicului, se poate concluziona că psihicul este produsul relaţiilor cu

socialul, dar la rândul lui poate influenţa relaţiile sociale, schimbându-le în favoarea sa.

1.2. Psihicul ca funcţie a creierului

Psihicul este considerat un produs, un rezultat al funcţionării creierului, un fenomen inseparabil de

structurile materiale, cuantice şi energetice. Psihicul provine din materie, dar nu se identifică cu ea.

Caracteristicile care au venit în sprijinul relaţiei dintre psihic şi creier, au demonstrat că distrugerea sau


înlăturarea diferitelor zone ale creierului (prin metoda ablaţiilor şi extirpărilor), secţionarea unor

segmente ale sistemului nervos central (prin metoda rezecţiilor), stimularea directă a creierului cu

curent electric au demonstrat că o dată cu modificarea anatomo-fiziologicului se modifică şi

psihocomportamentalul. Astfel de metode nu au putut fi folosite pe om, cercetările fiind efectuate pe

animale, dar pentru a demonstra relaţia dintre psihic şi creier s-a recurs la aşa-numitele „experimente

invocate”. La om, nu se pot distruge sau extirpa anumite zone ale creierului, dar asemenea fenomene,

pot apărea în mod natural în urma unor accidente sau traume cerebrale. De exemplu, dacă este afectată

zona posterioară a lobului frontal stâng, va apărea o tulburare a capacităţii de vorbire (afazie motorie

expresivă), iar dacă zona afectată se află în lobul occipital, vor apărea tulburări de vedere. De

asemenea, anumite focare patologice ale creierului (leziuni, tumori) se asociază cu tulburarea activităţii

psihice. Argumente solide în sprijinul relaţiei dintre psihic şi creier au fost aduse şi de chimia cerebrală

şi modificarea metabolismului creierului. Creşterea secreţiei de noradrenalină afectează echilibrul

emoţional şi slăbeşte controlul voluntar al comportamentului. Dar şi introducerea în corp a unor

substanţe psihoactivatoare (alcoolul, drogurile etc.) poate modifica chimismul cerebral, prin intoxicaţii

grave, care pot duce chiar la abolirea psihicului. Referitor la modificarea metabolismului creierului,

este bine cunoscut faptul că reducerea aportului de oxigen (anoxia) sau a celui de glucoză

(hipoglicemia) se soldează cu diferite tipuri de tulburări ale dinamismului psihic (oboseală, slăbirea

concentrării atenţiei, stare de disconfort, agitaţie psihomotorie, incoerenţă în gândire, crize de pierdere

a conştiinţei etc.). Aspectele menţionate mai sus se referă doar la situaţiile speciale, dar în cazul omului

normal, sănătos, relaţia dintre psihic şi creier s-a pus în evidenţă prin studiul proceselor nervoase

superioare (excitaţia şi inhibiţia) şi legilor de funcţionare ale acestora. În condiţiile modificării stării

funcţionale a acestor procese vom asista şi la modificarea tabloului vieţii psihice.

1.3. Psihicul – formă de reflectare ideal subiectivă şi de construcţie a realităţii

Modul de fiinţare a psihicului este imaginea, ca proces primar, constructul generalizat-abstract, ca

produs secundar, trăirea ca vibraţie a întregului organism, efortul, încadrarea, ca mobilizare a resurselor

neuropsihice.

Toate aceste produse reproduc anumite însuşiri ale obiectelor, concordanţa sau neconcordanţa

dintre stările interne ale organismului şi împrejurările externe, gradul de adecvare dintre încordarea

internă şi dificultăţile obstacolului. Cu alte cuvinte, psihicul are proprietatea de a reproduce, de a

transpune obiectivul în subiectv, a realităţii înconjurtoare în plan ideal.

Reproducerea psihică se distinge prin caracterul său ideal, activ subiectiv şi constructiv. Prin

idealitatea sa, psihicul, ca “fenomen” impalpabil, imponderabil, inefabil, se opune lumii material, dar

totodată o dezvăluie. Prin activismul său, care presupune schimbarea concomitentă în obiectul

reprodus şi subiectul care reproduce, mai mult chiar, relaţia dintre obiect şi subiect, psihicul se opune

nemişcării. El nu este o simplă contemplare, ceva mort, abstract, fără mişcare şi contradicţii, ci viu, în

continuă mişcare, transformare. În şfârşit, prin caracterul său subiectiv psihicul se imprecnează de tot

ceea ce este propriu, specific subiectului, reprezentativ pentru el. Aceasta nu înseamnă că reproducerea

subiectivă ar fi eronată, dar nici că ea ar exclude toatal posibilitatea apariţiei unor erori. A fi subiectiv

înseamnă a reflecta corect, adecvat, a reflecta obiectul ca obiect, deci, ca atare, însă filtrate prin propria

interioritate psihică. În condiţiile apariţiei unor factori perturbatori (la nivelul obiectului, al subiectului

sau al mediului ce se interpune între subiect şi obiect) reflectarea se deformează, dar, şi în aceste

condiţii, din necesităţi adaptative, până la urmă ea se corectează. Când vorbim despre caracterul

subiectiv al reproducerii psihice, nu trebuie să cadem nici în cealaltă extremă, şi anume, să considerăm

că ea copiază, fotografiază, epuizează realitatea. Ea nu epuizează obiectul, dar înaintează treptat spre

surprinderea esenţei lui.


Înţelegerea caracterului reproductive al psihicului constitue un castig important al psihologiei. A

ramane însa doar la acest nivel ar fi insuficient deoarece psihicul are nu numai capacitatea de oglindi,

de a reproduce realitatea ci şi de a o creea, oferind la ieşire mai multe informaţii decât sau constatat la

intrare. Psihicul are şi character constructiv. Reproducerea se prelungeşte cu creaţia. Deşi între

reproducere şi creaţie există o strânsă legătură, ambele având rol important în procesele adaptative,

ambele subordonându-se aceloraşi criteria de eficienţă, nu trebuie ca ele să fie identificate şi nici reduse

una la alta, mai ales creaţia la reproducere. De altfel, studierea lor comparativă a dus la discriminarea

reproductivului de creaţia (Selz, Cattell, Guilford). Reproducerea împrumută modele din realitate,

creaţia recurge la combinări şi transformări înnoitoare ale realităţii, reproducerea asigură echilibru

subiect – obiect, creaţia perturbă acest echilibru în numele reechilibrării superioare; reproducerea poate

fi tratată ca o descoperire prin operaţii ca o deplasare informaţională cu rezultate reproductive, creaţia

ca o inovaţie şi invenţie, ca o tarnsformare informaţională, cu rezultate productive. Reproducerea

potenţează creaţia, dar atitudinea trensformativă poate premerge reproducerii. Şi totuşi ceea ce are

importanţă în funcţionalitatea concretă a psihicului nu este opunerea, ci complementaritatea lor.

Concluzionând putem spune ca psihicul este un model informaţional intern al lumii externe cu rol

adaptativ specific. Apariţia lui se înscrie ca un moment de apogeu pe scara evoluţiei animale, psihicul

se supune legii generale a dezvoltării, modificându-şi de-a lungul timpului organizarea si funcţiile,

esenţa psihicului care nu poseda nici o proprietate substanţială (greutate, volum, miros, gust), rămâne

de natură ideală. El este o entitate de ordin raţional, communicaţional si informaţional.

1.4. Psihicul – proces determinat social-istoric

Dat fiind faptul că omul este prin excelenţă o fiinţă socială, relaţională, trăind şi actionând alături de

alţi oameni, înseamnă că împrejurările şi contextele situaţionale în care este implicat îi modelează

simţirea, gândirea, voinţa şi comportamentul. La om nu există un biologic pur, ci filtrat prin social.

Evoluţia omului se relizează nu de la sine, ci prin intermediul mijloacelor material (unelete fizice,

obiectele cu care acesta acţionează), dar şi a mijloacelor spiritual (semen, simboluri, cuvinte).

Societatea îi furnizează omului nu doar mijloacele ce urmează a fi asimilate, interiorizate, preluate, ci şi

conţtinuturile cu care acesta va opera. Sociologia arată că omul îşi apropie subiectiv nu numai realitatea

fizică, ci şi realitatea social, istoria unui individ izolat neputând fi ruptă de istoria celor care l-au

precedat sau a celor care îi sunt contemporani. Comportamentul individual este impregnant de

obiceiuri, tradiţii, mentalităţi, prejudecăţi, ca şi de ceea ce s-ar putea denumi “spiritual vremii”, al

epocii. Treptat, comportamentul individului implicit procesele psihice se instituţionalizează, devin

norme comportamentale larg acceptate de membrii grupului sau, societatii.

Fenomenele psihice sunt inegal influenţate social, acesta înseamnă că cele primare, commune şi

pentru om şi pentru animale sunt doar condiţionate social-istoric în timp ce cele superioare, umane,

sunt determinate social-istoric. Primele se pot dezvolta doar până la un anumit nivel calitativ şi în afara

influenţelor lor sociale, pe când celelalte nu pot fi concepute independent de factorii socio-istorici.


UNITATEA 2.

NIVELURI STRUCTURAL – FUNCŢIONALE ALE PSIHICULUI





Să numească nivelurile structural funcţionale ale psihicului

Să definească conştientul

Să definească subconştientul

Să definească inconştientul

Să descrie relaţiile între srtucturi


Conştient

Subconştient

Inconştient

Relaţii între structuri şi funcţia de adaptare

NIVELURI STRUCTURAL – FUNCŢIONALE ALE PSIHICULUI

Psihicul nu este omogen, uniform, nediferenţiat, linear, dimpotrivă, el există şi se manifestă în

variate forme. Uneori este mai clar, mai lucid, alteori mai tulbure, mai obscur; în anumite situaţii ne

dăm seama de noi înşine, de trăirile noastre, în altele nu.

Diverse acţiuni sau gânduri, care ne-au captat cândva atenţia şi efortul încep, o dată cu trecerea

timpului, să se realizeze aproape de la sine, fără a mai fi necesară concentrarea asupra lor. Sunt şi

cazuri când „ceva” din interiorul nostru, pe care nici măcar nu-l bănuiam, iese la suprafaţă, ne

acaparează şi ne chinuie existenţa.

Cu alte cuvinte, psihicul cunoaşte o mare diferenţiere şi neuniformitate existenţială şi

funcţională. Există următoarele forme ale vieţii psihice (numite şi ipostaze ale psihicului): conştientul,

subconştientul şi inconştientul.


1.1. Conştientul (conştiinţa)

Conştiinţa este una dintre cele mai importante niveluri de organizare a vieţii psihice (nivelul

superior de dezvoltare al psihicului). Deci conştiinţa este structura psihică de suport a vieţii interioare şi

constituie nucleul vieţii psihice.

Conştiinţa poate fi definită ca fiind totul (psihologia fără inconştient) sau nimic (psihologia fără

conştiinţă). Dintr-un termen esenţial la debutul psihologiei ştiinţifice, conştiinţa s-a transformat într-un

termen ignorat timp de mai bine de 70 de ani. „Conştiinţa a fost eliminată din psihologia ştiinţifică şi a

revenit în prim-plan numai în ultimii ani, după şapte decenii de exil” (Baars, 1998).

Este meritul lui Piaget (1974) de a-i fi redat statutul ştiinţific de prim rang. Astăzi termenul de

„conştiinţă” şi problematica fascinantă a conştiinţei fac obiectul predilect al „ştiinţelor spiritului”, al

psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor.

Autori precum D.C. Dennet (1991), D. Edelman (1992), O. Flanagan (1992), N. Humphrey (1992),

R. Searle (1992), J. Paillard (1994), D. Pinkas (1995), B.J. Baards (1998) etc. au publicat articole şi

monografii de specialitate dedicate problematicii conştiinţei, cu mare audienţă nu numai în lumea

specialiştilor, ci şi în cea a publicului larg. Aşadar, conştiinţa îşi reia statutul central şi fundamental în

gândirea şi cercetarea psihologică.

Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că ea este pură subiectivitate, din faptul că se

manifestă în experienţele personale, nefiind, de regulă, accesibilă altuia. Conştiinţa este „locul

senzaţiilor şi al percepţiilor noastre, realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre

psihice: ea organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea a ceea ce

însoţeşte activitatea spiritului” (Sillamy, 1980, vol. I, p.264). Definiţia lui Sillamy, deşi reuşeşte să

surprindă unele elemente esenţiale ale naturii şi funcţiilor conştiinţei, sugerează cu mai mare acuitate

întrebarea „Ce înseamnă a fi conştient?”. În vederea clasificării ei argumentate, o scurtă incursiune în

istoria psihologiei poate fi instructivă. După opinia psihologilor români, în definirea conştiinţei au fost

parcurse trei mari etape: prima se înscrie în intervalul de la începuturile psihologiei ştiinţifice şi până

prin anii ’30; a doua cuprinde perioada anilor ’40–’60; a treia începe cu anii ’70 şi continuă până în

zilele noastre.

Etimologia cuvântului (con-scientia: con-science) demonstrează că organizarea conştientă este o

reproducere cu ştiinţă, în care individul dispune de o serie de informaţii, ce pot fi utilizate în vederea

descifrării, înţelegerii şi interpretării unui nou obiect, fenomen, eveniment. Sub raport psihologic, omul

îşi dă seama de „ceva” anume şi îl reproduce în subiectivitatea sa sub formă de imagini, noţiuni,

impresii. În virtutea experienţei anterioare obiectul are un ecou informaţional în subiect, în sensul că

este conştientizat aproape imediat. Conştiinţa presupune includerea particularului în general şi

identificarea generalului în particular.

Conştiinţa este nivelul psihic superior de reflectare a realităţii caracteristic doar omului şi nu în

toate cazurile.

Conştiinţa este forma cea mai superioară de reflectare psihologică, este rezultatul condiţiilor social-

istorice de formare a omului în cadrul activităţii de muncă, care se află permanent în comunicare (cu

ajutorul limbajului) cu alţi oameni.

În acest sens conştiinţa este „un produs social”. Omul este unicul dintre fiinţe, care este capabil de

autoanaliză, autocontrol şi autoapreciere.

Aptitudinea de a se reflecta pe sine însăşi în complexul activităţii vitale este aptitudinea de a fi

conştient de sine.

Reflectarea relaţiilor sociale de către om se numeşte conştiinţă socială. Conştiinţa socială se

prezintă sub două forme fundamentale:

ideologică;

psihologică.


Frecvent se spune că specificul psihicului uman este apariţia conştiinţei. Dar există două feluri de

conştiinţă:

conştiinţa implicită – primitivă, nediferenţiată, care există şi la animalele superioare;

conştiinţa reflexivă – conştiinţa de sine, de „eu”, într-adevăr specific umană.

Conştiinţa de sine (explicită) e precedată de „sentimentul de sine”, stare confuză, dinaintea

momentului, când persoana va judeca, va aprecia modul său de existenţă. La baza evoluţiei conştiinţei

stă formarea treptată a unei scheme corporale şi a unei imagini a propriului corp.

Prin sistematizarea reflecţiilor asupra fenomenului de conştiinţă şi a definiţiilor diverse date

acestuia se pun în evidenţă, implicit sau explicit, şi funcţiile conştiinţei:

funcţia de semnificare sau de cunoaştere;

funcţia de relaţie;

funcţia de sinteză;

funcţia de autosupraveghere;

funcţia de adaptare;

funcţia reglatorie (de autoreglaj voluntar);

funcţia informaţional-cognitivă;

funcţia de orientare spre scop;

funcţia anticipativ-predictivă;

funcţia creativ-proiectivă;

funcţia finalistă.

Henri Ey (1900–1977) savant francez, teoretician al conştiinţei, oferă în două dintre lucrările sale

(Conştiinţa, 1963; Manual de psihiatrie, 1967, împreună cu Bernard şi Brisset) o concepţie profundă

referiotare la conştiinţă.

A fi conştient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vieţii psihice sau doar unora dintre

acestea.

Savantul francez propune o definire complexă a conştiinţei, asigurând astfel unitatea şi totodată

eterogenitatea fenomenelor de conştiinţă. „A fi conştient înseamnă a trăi particularitatea experienţei

proprii, transformând-o în universalitatea ştiinţei ei. Cu alte cuvinte, conştiinţa trebuie descrisă ca o

structură complexă, ca organizare a vieţii de relaţie a subiectului cu alţii şi cu lumea.”

Ey demonstrează că „a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii”. Aşadar,

individul îşi încorporează un model al lumii în care sunt incluse propriile sale experienţe şi de care el

dispune, în mod liber, ca persoană.

Astfel, putem să definim conştiinţa ca:

Prin această definiţie cercetătorii au dorit să specifice că sfera conştiinţei nu se suprapune peste

sfera psihicului; conştiinţa este doar „o parte” a psihicului, desigur, cea mai importantă. În al doilea

rând, a fost subliniată funcţia generală a conştiinţei (integrarea activ-subiectivă), în fine, precizăm

finalitatea conştiinţei (adaptarea la mediu). Printr-o asemenea formulare s-a realizat un acord cu unele

puncte de vedere foarte recente.

Definitie: „o formă supremă de organizare psihică, prin care se realizează integrarea activ-

subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea / adaptarea continuă

a individului la mediul natural şi social”


1.2. Subconştientul

Poziţia subconştientului în psihologie este destul de imprecisă. Termenul a apărut la sfârşitul secolului

al XIX-lea – începutul secolului XX, căpătând diferite denumiri. Astfel, el a fost considerat când o

postconştiinţă, când o preconştiinţă. Unii autori l-au denumit chiar „inconştient normal”. În prezent,

există tendinţa de a-l defini prin opoziţie cu conştiinţa, spunându-ni-se mai degrabă ce nu este decât ce

este. Grand dictionnaire da le psychologie (1994, p.760) defineşte subconştientul ca fiind: „ansamblul

stărilor psihice, de care subiectul nu este conştient, dar care influenţează comportamentul său.”

Tot de acolo aflăm că, conştientul reprezintă un conţinut de gândire „mai puţin conştient,” aflat la

limita accesibilităţii în spirit, la limita stabilităţii în conştiinţă. Termenul, în opinia autorului citat, este

în momentul de faţă abandonat. Reber, în schimb, apropie subconştientul de inconştient. El afirmă că în

anumite circumstanţe termenul de subconşteint este sinonim cu cel de inconştient.

În aceste condiţii, o serie de clarificări sunt absolut necesare. Noţiunea de subconştient, sub o formă

sau alta, cu o denumire sau alta, se păstrează şi este utilizată în psihologie. Unii autori o includ chiar în

titlurile cărţilor lor. De exemplu, Ion Biberi a publicat în a. 1938 o lucrare intitulată Funcţiile creatoare

ale subconştientului, iar în a. 1970 – o alta, cu titlul Visul şi structurile subconştientului.

Conservarea noţiunii de subconştient în psihologie este firească, deoarece subconştientul reprezintă

una dintre ipostazele importante ale psihicului, care nu poate fi nici ignorată, nici redusă sau

identificată cu alte ipostaze ale acestuia. Subconştientul dispune nu numai de conţinuturi specifice, ci şi

de mecanisme şi finalităţi proprii.

Subconştientul se referă la structurile abisale ale personalităţii („psihologia adâncimilor”). Pentru

psihanalişti, subconştientul este parte a psihicului, care tinde să revină în conştiinţă şi presează în mod

continuu asupra conştiinţei omului. Este o zonă abisală (profundă) limitată, în care nu se posedă o

conştiinţă clară.

Sigmund Freud şi neofreudiştii consideră subconştientul ca fiind:

1) deschis şi orientat spre conştiinţă;

2) presupune o oarecare transparenţă, putând fi considerat o conştiinţă latentă;

3) este un ansamblu de servo-mecanisme şi implicaţii nemijlocite ale conştientului, rezervă de

informaţii şi operaţii din care se constituie faptele de conştiinţă.

Trăsăturile definitorii sunt: proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilizarea cu aceasta.

Înţelegerea conţinutului specific, mecanismelor şi finalităţilor proprii subconştientului nu au fost

realizate dintr-o dată, ci a parcurs o serie de etape. Într-o primă etapă, cei mai mulţi autori concep

subconştientul ca pe o formaţiune sau un nivel psihic, ce cuprinde actele foste cândva conştiente, dar

care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient.

El este rezervorul unde se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele

intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate actele, ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-

au realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă să redevină

oricând active, să păşească pragul conştiinţei.

Această accepţie transpare din cele mai multe definiţii care i s-au dat. Astfel, Th. Ribot a definit

subconştientul drept o „conştiinţă stinsă”. Lăsând la o parte faptul că o conştiinţă stinsă n-ar avea nici

un fel de rol în viaţa psihică a individului (poate mai degrabă ar fi trebuit să fie considerat o „conştiinţă

adormită”, capabilă oricând, în funcţie de împrejurări şi de solicitări, să se trezească), se remarcă

definirea subconştientului pornind de la conştiinţă. Şi în viziunea altor autori, cum ar fi de pildă Janet şi

Pierce, subconştientul apare ca un fel de conştiinţă inferioară, ce coexistă cu cea centrală.

„O parte mai mult sau mai puţin considerabilă a acestor reacţii continuă să rămână închisă în

forma inferioară. Acestea sunt actele subconştiente. S-a acreditat şi ideea că, deşi amplasat între

conştient şi inconştient, subconştientul este orientat mai mult spre conştiinţă. El nu este total obscur, ci

presupune un anumit grad de transparenţă, putând fi considerat, de aceea, o „conştiinţă implicită”.


Inconştient Conştient (Idealul)

Subconştientul

Fig. 1 Reprezentarea schematic a psihicului uman (după Henri Ey)

În a doua etapă a fost conştientizat nu numai caracterul limitat al definirii subconştientului, ci s-

a trecut la elaborarea unei noi concepţii.

Meritul cel mai mare îi revine lui Henri Wallon, care a formulat încă din 1924 o serie de idei

extrem de iteresante cu privire la subconştient. Subconştientul este definit de Henri Wallon (1924) ca o

„cerebraţie latentă”, ce are loc „sub simplicitatea aparentă a percepţiilor”.

În afară de surprinderea şi sublinierea caracterului dinamic al subconştientului, se conturează

mai pregnant ideea existenţei lui ca nivel de sine stătător, dinstict atât de conştient, cât şi de inconştient.

Acest punct de vedere, o dată câştigat, permitea concentrarea asupra caracteristicilor

subconştientului, pe funcţiile lui specifice, care să-l diferenţieze şi să-l individualizeze în raport cu

celelalte două ipostaze ale psihicului.

Principalele trăsături ale subconştientului apar din amplasarea lui topografică între conştient şi

inconştient. Acestea sunt:

latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile subconştientului se menţin într-o stare latent până când

vor fi reactivate şi disponibilizate de către conştiinţă);

coexistenţa cu conştiinţa (de obicei, conţinuturile subconştientului sunt o altă expresie a

conţinuturilor conştiinţei, poate mai concentrată, mai condensată, ele neintrând în conflict cu

conţinuturile conştiinţei, ci coexistând cu acestea);

facilitatea, servirea conştiinţei (subconştientul se pune în slujba conştiinţei, devine un fel de

„servitor” al ei);

filtrarea şi medierea conţinuturilor, care trec dintr-un nivel în altul (conţinuturile conştiinţei nu

trec direct în inconştient, ci „se opresc” pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi în

subconştient, la fel petrecându-se lucrurile şi cu conţinuturile inconştientului, care mai întâi

tranzitează subconştientul şi abia apoi pătrund în conştiinţă).

Toate aceste particularităţi ale subconştientului au fost bine sintetizate de Paul Popescu-

Neveanu, care vorbea de proximitatea subconştientului faţă de conştiinţă şi de compatibilitatea cu ea.

Aceasta demonstrează că, deşi se amplasează între conştient şi inconştient, subconştientul este mai

aproape de conştient, iar conţinuturile lui sunt mai asemănătoare cu cele ale conştientului decât cu cele

ale inconştientului.

Subconştientul este considerat din această perspectivă un servo-mecanism al conştiinţei, o

ipostază a psihicului aflată în slujba conştiinţei, o rezervă de informaţii şi operaţii din care se constituie,

uneori, faptele de conştiinţă, aceasta din urmă avându-şi totuşi izvorul în afara ei, în realitatea materială

şi socială înconjurătoare. Această idee apare şi la alţi autori. „Subconştientul conţine ceea ce nu se află

în centrul atenţiei, dar care poate avea efecte asupra conştienţei” (Atkinson, 1993).

În fine, subconştientul nu este un simplu dublet al conştientului, ci dispune de o fizionomie

proprie, de conţinuturi şi legităţi de funcţionare bine individualizate.

Sinele

„Id”

Eu-l

„Ego”

Supra Eu-l

„Superego”


1.3. Inconştientul

Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice, în legătură cu care

poziţiile de negare sunt de afirmare abundă în literatura de specialitate. Discuţiile cu privire la

accepţiile noţiunii, la natura psihică a inconştientului, la rolul lui în existenţa umană sunt atât de

numeroase, prolixe şi contradictorii, încât creează un tablou deconcertant referitor la inconştient.

Se afirmă chiar că psihologia a renunţat să mai plaseze în centrul preocupărilor sale teoretice şi

practice noţiunea de conştiinţă, în favoarea celei de inconştient. Chiar dacă inconştientul a captat în

ultima vreme într-o mai mare măsură atenţia psihologilor, nu se poate susţine fără a greşi că ei au

încetat să se mai preocupe de studiul conştiinţei. Vom încerca să analizăm câteva dintre problemele mai

importante ale inconştientului ca ipostază a psihicului.

Există un număr destul de mare de fenomene şi reacţii psihice, care intervin în activitatea noastră,

fără a ne da seama de prezenţa lor. Ansamblul lor, ca şi al posibilităţilor de acţiune existente,

neactualizate îl denumim, în mod obişnuit, inconştient.

Astăzi includem în inconştient mai întâi tot bagajul de cunoştinţe, imagini, idei achiziţionate şi care

nu ne sunt utile în prezent. Ele rămân într-o stare de latenţă; unele vor fi actualizate frecvent, altele

poate niciodată. Apoi găsim toată rezerva de acte automate, priceperi şi deprinderi, care nu sunt

necesare pentru moment (ştiu să dansez, dar nu e cazul etc.). Ele intervin când o cere situaţia prezentă.

Tot inconştiente sunt unele percepţii obscure (sub pragul, la care devin conştiente), dar influenţând

comportamentul (mulţi excitanţi condiţionaţi pot rămâne în afara conştinţei).

În fine, afectivitatea este în mare măsură inconştientă: scopuri, dorinţe, sentimente, care n-au

legătură cu momentul prezent.

În ce priveşte sentimentele, chiar când sunt actualizate, când intervin în conduită, ele nu sunt

conştiente în întregimea lor (îmi dau seama că ţin la tatăl meu, dar nu ştiu ce sacrificii aş fi în stare să

fac pentru a-l şti mulţumit.)

Psihologul japonez Tanenari Chiba (1884–1972) susţinea că funcţiile conştiente şi inconştiente ale

vieţii psihice nu diferă fundamental, ele fiind guvernate de legi, ce dispun de aceeaşi natură.

Conştiinţa şi inconştientul au aceeaşi orientare şi conţinuturi de aceeaşi natură. Identificarea celor

două niveluri de organizare a vieţii psihice echivalează practic cu negarea specificului ambelor.

Aceste obstacole epistemologice au frânat constituirea şi evoluţia concepţiilor asupra

inconştientului.

Afirmarea inconştientului se sprijină, în principal, pe concepţia lui Sigmund Freud, medic psihiatru

vienez (părintele psihanalizei), care, deşi nu a introdus noţiunea respectivă în psihologie, a elaborat o

concepţie structurată cu privire la conţinutul şi rolul inconştientului în viaţa psihică a individului,

furnizând chiar şi o metodă de sondare şi asanare a lui.

Teoria inconştientului a fost multă vreme dominată de concepţia lui S. Freud, acesta are meritul

incontestabil de a fi subliniat rolul important al inconştientului, dar a ajuns la mari exagerări şi

unilateralitate.

În ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instanţe.

1. Sinele („id”) – care ar fi principalul sediu al inconştientului, imaginat ca un rezervor unde

„clocotesc” dorinţele noastre, instinctele. Freud a caracterizat două instincte esenţiale:

- instinctul vieţii – tendinţa spre plăcere („Libido”), pe care mereu a identificat-o cu tendinţele sexuale;

- instinctul morţii – („Thanatos”), tendinţa spre distrugere.

Ambele instincte încearcă mereu să treacă la acţiune, dar sunt ţinute în frâu de a doua instanţă;

2. Supraeul „superego” – acesta este alcătuit din normele, imperativele morale, din idealul eului. El se

formează datorită intervenţiei părinţilor, care înfrânează tendinţele copiilor neconforme cu moralitatea;

3. Eul („ego”) – principalul sediu al conştiinţei. El ţine cont de dorinţele prezente în „sine”, de

interdicţiile supraeului, căutând un compromis între ele, în funcţie de realitate. Acest compromis obligă


eul să alungă în inconştient (sinele) toate tendinţele, aspiraţiile, care nu se pot realiza (fenomen numit

de Freud „ refulare”).

Concepţia lui Freud are o bază reală: există mereu conflicte între dorinţele noastre şi obligaţiile

morale Eul, în funcţie de conştiinţa morală şi de realitate, caută mereu o soluţie optimă. Dar Freud

susţine o supremaţie a sinelui, a forţelor inconştiente.

Investigaţiile şi cercetările directe asupra inconştientului au fost precedate de „lansarea”

filosofică a noţiunii respective de către marii metafizicieni germani din epoca postkantiană (Schelling,

Hegel, Schopenhauer). „Filosofia inconştientului” (mai cunoscută este cea a lui Hartman) a creat o

ambianţă favorabilă recunoaşterii inconştientului. De asemenea, cercetările experimentale efectuate

după 1880 de şcoala de la Salpetriere (Charcot) sau de cea de la Nancy (Bernheim) au constituit solul

fertil în care şi-a înfipt rădăcinile, mai târziu, psihanaliza centrată pe „psihologia profunzimilor” şi pe

găsirea unui conţinut specific noţiunii de inconştient.

Din „ filosofia inconştientului” două idei prezintă interes: una dintre ele consideră că prin natura

sa inconştientul este iraţional, cealaltă vede în inconştient o adevărată forţă, ce guvernează întreaga

viaţă a individului. Prima idee se conturează cel mai bine în opera lui Arthur Schopenhauer (1788–

1860), în lucrarea Lumea ca voinţă şi reprezentare (1819). Pentru filosoful german voinţa reprezintă o

forţă iraţională şi activă, omul însuşi fiind o voinţă fără conştiinţă. Intelectul uman se află în serviciul

voinţei. „Voinţa este profesorul, iar intelectul servitorul” (după Schopenhauer).

Acest mod de a concepe inconştientul va contamina multe concepţii psihologice elaborate

ulterior. Cea de-a doua idee va avea însă o mai mare răspândire. Carl-Gustav Carus (Vorlesungen über

Psychologie, 1831) consideră că „viaţa psihică conştientă îşi are cheia în regiunea inconştientului”.

Pentru E. von Hartman (1842–1906) (Philosophie de l'Inconştient, 1869), atât viaţa organică, cât şi cea

spirituală (psihică) sunt dominate de inconştient. În opinia lui Hartman, inconştientul este prezent în

percepţii, în formularea conceptelor, în raţionamente; el guvernează sentimentele; în el îşi au sursa

descoperirile geniale. Mulţi alţi filosofi au avut contribuţii remarcabile la fundamentarea filosofică a

inconştientului. Kant folosea expresia „reprezentări întunecate” pentru a desemna inconştientul. Fichte

vorbea despre „intuirea fără conştiinţă a lucrurilor”, Schelling despre „inconştientul etern” ca temei

absolut al conştiinţei, Nietzsche, în prelungirea moraliştilor francezi, despre „impurităţile spiritului”.

Informaţiile pertinente cu privire la fundamentarea filosofică a inconştientului găsim într-o lucrare

semnată de V.D. Zamfirescu (1998).

Primele rezultate ale cercetărilor medicale făcute în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-

lea asupra isteriei, hipnotismului, somnambulismului şi disocierii personalităţii au conturat mult mai

mai bine premisele unei psihologii a inconştientului. Binet şi Janet, elevii lui Charcot, psihiatrul

american Morton Prince (1854–1929), care a studiat la Nancy, vedeau în inconştient reversul

conştiinţei, incapabilă de a sintetiza ansamblul vieţii psihice, unele fenomene scăpându-i de sub focarul

analizei. Inconştientul apărea în viziunea acestor autori mai degrabă ca o slăbiciune a Eului şi a

conştiinţei, ca o deficienţă psihologică, în sfârşit, ca un automatism psihic. Oricum, rolul

inconştientului nu mai putea fi negat, din moment ce începuseră a se aduce probe experimentale sau

cvasiexperimentale în sprijinul existenţei lui.

Freud va fi însă cel, care va da o definire şi o fundamentare ştiinţifică inconştientului. Inspirat şi

influenţat de ideile filosofilor, psihologilor şi psihopatologilor dinaintea lui, Freud a propus o asemenea

concepţie despre inconştient.

Fără a intra în amănunte, considerăm că principalele merite ale lui Freud în investigarea

inconştientului sunt: descoperirea unui inconştient dinamic, conflictual şi tensional, corelativ

procesului refulării; trecerea de la interpretarea inconştientului ca substantiv, ce desemnează faptele

mintale refulate la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihică, ceea ce înseamnă că proprietatea,

„calitatea” de a fi inconştiente o au nu numai amintirile, ci şi mecanismele de refulare sau ceea ce

porneşte de la Supraeu; multiplicarea zonelor, ce se sustrag conştiinţei, considerarea inconştientului ca

fiind profund, abisal, şi nu doar un simplu „automatism psihic”, cum apărea el la Janet.


În jurul concepţiei lui Freud asupra inconştientului s-a păstrat multă vreme o tăcere aproape

jenantă. Austriecii Bleuler (1857–1939) şi Jung (asistentul său), ungurul Sandor Ferenczi (1873–1933),

englezul Alfred Ernest Jones (1879–1958) încep să utilizeze metodele lui Freud. În 1910 a luat fiinţă

Asociaţia Psihanalitică Internaţională, al cărei preşedinte a fost ales Jung, asociaţie, care va reuni primii

freudieni (Alfred Adler, Otto Rank, Theodor Reik etc.). Totodată, încep să se contureze şi primele

disidenţe, ceea ce face ca cercetările asupra inconştientului să intre într-o nouă etapă, pe care am putea-

o denumi postfreudiană. Pentru Adler, psihismul inconştient este determinat de voinţa de putere şi de

sentimentul de inferioritate, acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor deficienţe fizice, fie

ale inferiorităţii reale sau presupuse ale Eului.

Omul dispune de o tendinţă importantă de superioritate, astfel încât dezvoltarea lui psihică se

datorează luptei, ce are loc la nivel inconştient între o tendinţă negativă (sentimentul de inferioritate) şi

o tendinţă pozitivă (sentimentul de superioritate), aceasta din urmă fiind orientată spre compensare. În

concepţia lui Adler, compensarea joacă acelaşi rol, pe care îl avea refularea la Freud, numai că Adler

cade în aceeaşi greşeală săvârşită şi de Freud: absolutizarea acestui mecanism.

Mulţi alţi autori (Melanie Klein, Anna Freud, Daniel Zagache, Jacques Lacan etc.) au adus

contribuţii importante la teoria inconştientului, făcând din psihanaliză, aşa cum se exprima un exeget

francez, un umanism, punând bazele unei morale şi unui comportament nou.

Françoise Dolto, fondatoarea psihanalizei copilului în Franţa, propune o tratare a inconştientului

dintr-o perspectivă foarte extinsă (Inconscient et destins, 1988).

Mai recent, în Franţa a început să prindă contur o psihologie socială clinică de inspiraţie

psihanalitică.

Două dintre lucrările unor autori, ce aparţin acestei noi orientări, au apărut şi în traducere

românească (Barus-Michel, Giust-Desprairies şi Ridel, 1998; Sirota, 1998). Adrian Neculau, iniţiatorul

traducerii acestor lucrări în limba română, scrie în prefaţa primei lucrări citate: „Psihologia socială

clinică se simte bine în vecinătatea psihanalizei. Utilizează multe dintre conceptele acesteia, metodele

sale de investigaţie, are predilecţii pentru problematica acesteia. Inconştientul, fantasmele,

comportamentele defensive, ca şi cele ofensive sunt tărâmul lor comun” (Neculau, 1998). Expansiunea

problematicii inconştientului, în linii generale, şi a psihanalizei, în particular, până şi în psihologia

socială clinică, justifică poate cel mai elocvent „ triumfurile psihanalizei”.

Totuşi, prin diversitatea lor, cercetările psihanalitice exprimă dificultatea conceperii într-o

manieră unitară a inconştientului.

Unii autori, printre care se numără însuşi Freud, au definit inconştientul într-o manieră

restrictivă şi exclusivistă, considerânu-l doar rezervorul tendinţelor înfrânate, înăbuşite, refulate,

frustrate. Inconştientul este cel care explică lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele etc.

Alţi autori definesc inconştientul într-o manieră negativă, insistând mai mult asupra rolului său

în ansamblul vieţii psihice. În viziunea acestor autori inconştientul apare ca haos, ca iraţional,

învolburare de pulsiuni oarbe, ce nu cunosc nici o organizare, cu efecte dezorganizatorice şi inhibitive

asupra vieţii psihice, ca ţinând chiar de patologia mintală.

Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră extensivă şi pozitivă, ca fiind o

formaţiune psihică, ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile

intime ale personalităţii. „Inconştientul nu trebuie conceput ca un receptacul de amintiri, ca un refulat

oarecare, ci ca o structură asimilatoare, o schemă dinamică deschisă lumii, organizând elementele

primite (biologice, sociale, culturale), modelându-le, integrându-le în psihic şi dând un sens fiinţelor şi

lucrurilor” (Sillamy, 1980).

Din faptul că inconştientul are o funcţionalitate mai puţin previzibilă, o desfăşurare mai haotică,

nu trebuie să deducem că el ar fi lipsit de ordine, de orice rânduială. El nu este lipsit de

organizare, ci dispune de un alter ego, el neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar aceasta nu

înseamnă dezordine, ci faptul că aduce o altă ordine, adică ordinea propriei sale subiectivităţi.


Din faptul că inconştientul se manifestă impulsiv sau spontan nu trebuie să se tragă concluzia că

structurile sale nu sunt suficient de bine conturate.

Ei, de exemplu, consideră că principalele „structuri” ale conştientului sunt:

sistemul neurovegetativ sau autonom cu funcţiile sale (respiraţie, circulaţie, digestie etc.);

automatismele psihologice sau „inconştientul subliminal” exprimat de organizarea normală a

câmpului conştiinţei;

baza inconştientă a persoanei, care conţine stadii arhaice. Aşadar, experienţa psihosomatică

inconştientă, infrastructura câmpului conştiinţei şi formele primitive ale existenţei persoanei

sunt sisteme de forţe, care constituie inconştientul.

Deşi structurile sale sunt mai simple decât cele ale conştiinţei, inconştientul îndeplineşte

următoarele roluri:

rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţii psihice a individului;

rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor combinări şi

recombinări spontane:

rol de asigurare a unităţii Eului, prin faptul că este principalul depozitar al programelor

informaţionale şi al tensiunilor motivaţionale pe baza cărora, prin organizare specifică, se

emancipează conştiinţa.

Inconştientul face parte integrantă din fiinţa umană, nelăsând-o neinfluenţată în nici una din

ipostazele sale existenţiale normale sau patologice.

Faptul că inconştientul este diferit în manifestările sale nu putea să scape celor, care s-au ocupat

cu abordarea lui. Aşa încât foarte curând a început să se vorbească nu de inconştient în linii generale, ci

de variate tipuri sau moduri de inconştient. Însuşi Freud deosebea trei tipuri de inconştient:

unul latent sau preconştient, care cuprinde stările psihice susceptibile de a devein

conştiente;

altul format din faptele psihice refulate;

al treilea, constituind partea cea mai importantă a eului ideal.

Dwelshauvers prezenta în lucrarea sa L’inconscient, apărută în a. 1919, o multudine de tipuri de

incoştient. Ralea, care s-a referit în a. 1926 la clasificarea lui Dwelshauvers, le-a redus la două forme

fundamentale:

inconştientul funcţional, cu subdiviziunea în inconştientul fiziologic şi inconştientul psihic;

inconştientul adaptiv, tot cu două subdiviziuni: inconştientul automatic şi inconştientul afectiv.

Pavelcu, în lucrarea sa din a. 1941, utilizând criteriul dimensiunilor vieţii spiritual (verticală,

orizontală, logitudinală), deosebea trei forme ale inconştientului, şi anume: inconştientul abisal;

inconştientul periferic; inconştientul temporal (Pavelcu, 1982). Nu ne mai referim şi la alte clasificări,

ci specificăm doar faptul că diferenţierile dintre tipurile sau modurile de inconştient provin din felul, în

care este rezolvată problema naturii inconştientului şi cea a rolului acestuia în viaţa psihică.

În cursul noilor orientări psihologice se disting doar trei tipuri de inconştient: inconştientul

cerebral; inconştientul colectiv; inconştientul cognitiv, ele revenind în actualitate.

Concluzii

În dinamica vitală a conştientului principalul sistem de referinţă rămâne conştiinţa, deoarece

prin intermediul ei omul reproduce în mod adecvat realitatea, aşa cum este ea, şi numai în virtutea

acestui fapt el îşi poate conduce şi regla corespunzător conduita. Este necesar să consemnăm, susţinea

Ei, „subordonarea organică a inconştientului făţă de conştient” (Ey, 1983), deoarece numai în felul

acesta vom ajunge în posesia conştiinţei morale şi vom evita pierderea libertăţii adusă de

dezorganizarea fiinţei conştiente o dată cu maladiile mintale. Conştiinţa se implică în însăşi realizarea

destinului uman, acesta din urmă nefiind altceva decât „conştiinţa acţiunii şi a scopurilor” sau

„conştiinţa personalităţii întregită în dimensiunea ei temporară” (Pavelcu, 1982).

Conştiinţa superioară a conduitei sale îi oferă omului posibilitatea de a se conduce în viaţă.


1.4. Relaţia dintre conştient şi inconştient

Relaţia dintre conştient şi inconştient a fost cel mai adesea abordata fie prin:

- opoziţia metafizică a celor două niveluri de organizare structural-funcţională a psihicului

- reducţia simplist-mecanicista a unuia la altul

În felul acesta nu numai că problema nu era soluţionată, dar nu se creau nici macar premisele

soluţionării ei. Fiecare dintre cele două niveluri de organizare structural-funcţională a psihicului işi are

propriile sale conţinuturi, mecanisme şi legităţi proprii care nu pot fi reduse unele la altele.

În anumite limite, fiecare dintre ele actioneaza independent unul de altul.

Inconştientul poate funcţiona şi atunci când structurile conştiente sunt destrămate, cum se

întamplă în cazurile patologice.

Totuşi, în ciuda unei relative independenţe funcţionale a celor două niveluri structural-

funcţionale ale psihicului, starea normală, firească, existenţială şi acţională a lor o reprezinta

interacţtiunea şi interdependenta lor. Între conştient şi inconştient există în mod curent relaţii dinamice

vitale, fară de care însăşi integritatea SPU este pusă îin pericol. Conştientul şi Inconştientul sunt

momente funcţionale inseparabile ale psihicului uman. Ceea ce la un moment dat este conştient la un

alt moment dat poate deveni inconştient.

De regulă, conştient este ceea ce se acordă cu experienşa individului şi îi foloseste în planul

activităţii, pe când inconştient este acel conţinut psihic care contrazice experienţa individului, în

virtutea acestui fapt el fiind respins.

Continuturile psihice conştiente se stochează în inconştient Ele nu sunt însa inactive, ci le

însotesc pe cele constiente, le tensionează în funcţie de împrejurări.

La rândul ei, Constiinta apare când ca un factor declansator al comportamentului uman, când

ca mecanism de sistematizare şi valorizare a structurilor inconstientului. Inconştientul activează,

modifică descărcările energetico-informaţionale ale conştientului, conştientul restricţionează şi

stabilizează inconştientul. Aşadar, între conştient şi inconştient nu exista o simpla suprapunere de faze

energetice sau o simpla succesiune de fenomene întâmplătoare, independente unele de altele, ci relaţii

logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentală. Reglarea apare sub sub două înfăţişări:

1. atat ca o coechilibrare interna a nivelurilor de organizare structural-functionala a psihicului

2. ca o echilibrare a sistemului psihic cu solicitarile externe.

Atunci cand una sau alta dintre aceste forme de echilibrare este perturbata, se perturba intregul sistem

psihic uman.

Tipurile de relaţii între conştient şi inconştient

1. Relaţiile circulare dintre conştient şi inconştient constau în faptul că oricare dintre

continuturile conştientului trece în inconştient, pentru ca în urma germinaşiei să treacă din nou,

nu neaparat toate, în conştient. Multe dintre structurile inconştientului sunt generate de activarea

constientă, în timp ce unele continuturi ale conştientului provin din inconştient Schimburile si

transformarile sunt continue şi reciproce: inconştientul preia sarcinile fixate conştient şi le

prelucrează în maniera sa specifică, conştientul captează rezultatele unor asemenea prelucrări.

2. Relaţiile de subordonare integrativă dintre conştient şi inconştient presupun subordonarea şi

dominarea unuia de către celălalt. Sensul acestei subordonări se repercutează asupra valorii

comportamentului, a supremaţiei conştientului sau, dimpotrivă, a omniprezentei incoştientului,

într-un caz fiind vorba despre ,,înălţarea” omului, în cel de-al doilea caz de ,,degradarea” lui.

Relaţile de subordonare integrativă iau două forme distincte:


dominarea inconştientului de către conştient (conştientul prin acţiunile si operaţiile lui

proprii schiţează, înţelege, stăpâneşte impulsurile inconştientului, mai ales unele dintre pornirile

lui care vin în contradicţie cu valorile sociale unanim acceptate);

dominarea conştientuli de catre inconştient (inconştientul îşi impune, direct sau indirect,

tendinţele, forţele lui agresoare; aceste relaţii apar cu precădere în stările de afect, de transă

creatoare, în stările patologice care presupun o răsturnare a raporturilor fireşti, inconştientul

devenind principalul reglator al conduitei, ca în cazul psihozelor).

3. Relatiile de echilibrare dintre conştient şi inconştient presupun realizarea unui uşor balans

între stările conştiente şi cele inconştiente, fără predominanţa vădită a unora sau altora dintre

ele. Practic este vorba despre acele stări psihice în cadrul carora individul nu este nici total

conştient, nici total inconştient (stările de aţipire, de reverie, spontaneitate, contemplaţie)

În dinamica vitală a conştientului şi inconştientului principal sistem de referinţă rămâne conştiinţa

deoarece prin intermediul ei omul reproduce în mod adecvat realitatea, aşa cum este ea, şi numai în

virtutea acestui fapt el îşi poate conduce şi regla corespunzător conduita .


UNITATEA 3.

CAPTAREA ŞI PRELUCRAREA INFORMAŢIILOR





Să definească şi să delimiteze conceptele

Să identifice notele specifice şi aspectele diferenţiatoare

Să explice modul de operare al mecanismelor psihice

Să identifice legături între mecanismele psihice şi corelaţiile acestora cu diferitele

etape ale dezvoltării psihice

Să explice mecanismele psihice utilizând diferite metode teoretice

Să clasifice mecanismele psihice

Să exemplifice modalităţi de operare ale mecanismelor psihice

Să stabilească conexiuni între mecanismele psihice


Senzaţii

Percepţii

Reprezentări

Gândire

Memorie

Imaginaţie

1.8. SENZAŢIILE Senzația este prima formă de reflectare psihică a realității. Ca reproducere în creier a realității

reflectă însușirile simple ale obiectului care acționează sub formă de stimuli direct asupra

organismului. Însușirile reflectate de senzație sunt simple, concrete, exterioare, acidentale, neesențiale.

Senzația reflectă în mod izolat caracteristicile stimulului. Ea se produce la nivelul creierului ca rezultat

al unui proces ce începe cu acțiunea stimulului asupra receptorului, se continuă cu transmiterea

informației prin căile nervoase aferente și se finalizează într-o experiență psihică. Senzația este

elementul psihic indivizibil al cunoașterii dar nu se prezintă singură decât în rare cazuri ca de exemplu

în primele zile ale vieții sau în cazuri patologice. Este rezultatul final al unui proces cognitiv elementar,

primordial realizat datorită proprietății organismului numită sensibilitate.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sensibilitate


CONCEPTUL DE SENZAŢIE

Prin intermediul senzaţiilor noi primim informaţii despre nesfârşita bogăţie de însuşiri ale

obiectelor şi fenomenelor lumii reale. Ele sunt considerate ca cele mai elementare fenomene psihice din

categoria proceselor cognitive. Deprivarea senzorială totală chiar din momentul naşterii (ceea ce se

poate realiza experimental doar pe animale), echivalează cu suprimarea oricărei dezvoltări psihice a

individului uman, deşi organismul respectiv ar putea să ducă o existenţă pur “vegetativă” în cazul în

care se iau măsuri pentru întreţinerea artificială a funcţiilor vitale. Efectele unei asemenea deprivări

senzoriale sunt cu totul altele dacă aceasta survine după ce structura psihica a omului s-a constituit pe

baza funcţionarii anterioare normale a organelor de simt: chiar daca se produc o serie de tulburări şi o

oarecare degradare a unor compartimente ale vieţii psihice, structura psihica generală se menţine în

absenta unor noi informaţii senzoriale. De regulă, se constată că în condiţiile unei severe “claustrări”

(navigatorii solitari pe oceane, speologii izolaţi în peşteri, etc.) subiectul este cuprins de o adevărată

“foame informaţională”, ceea ce determină prin compensare o intensificare a activităţii psihice a

creierului (apar iluzii de tot felul, halucinaţii, etc.).

Date valoroase referitoare la rolul diferitelor tipuri de senzaţii în dezvoltarea psihicului uman

oferă cazurile de copii cu deficienţe senzoriale (nevăzătorii, surzii, orbii-surzi). Aşa de pildă, copiii care

suferă de surdocecitate congenitală sau timpurie (survenita în primii ani de viaţă), lăsaţi în afara unui

sistem special de instrucţie şi educaţie, rămân la un nivel extrem de scăzut al vieţii psihice, tocmai ca

efect al izolării informaţionale. Dacă, însă, sunt supuşi unui proces psihopedagogic special, printre

altele, utilizarea şi dezvoltarea intensivă a tuturor sistemelor senzoriale valide (inclusiv a resturilor de

văz şi auz), pe baza acestui bagaj informaţional senzorial structura psihică a individului orb-surd se

poate constitui şi dezvolta până la nivelul normal în toate compartimentele sale.

Sa reţinem deci că organele de simţ furnizează creierului informaţia senzorială primară necesară

pentru construirea complicatului edificiu al psihicului uman. Pe de altă parte însă simpla prezenţă a

senzaţiilor de toate felurile nu este suficientă pentru a asigura dezvoltarea normală a structurii psihice a

personalităţii. Pentru aceasta este absolut necesară şi decisivă includerea individului intr-un sistem

adecvat de relaţii sociale. În absenţa influenţei formative a factorului social “materia primă senzorială”

(chiar de cea mai buna calitate) rămâne neprelucrată, iar structura psihica specific umana nu se

dezvoltă, ci rămâne la un nivel elementar (în cazuri extreme, când copiii sunt crescuţi de animale, în

afara societăţii, viata lor psihica nu depăşeşte cu mult din punct de vedere calitativ nivelul psihicului

animalelor respective).

Să mai notăm că deşi destinaţia principala a senzaţiilor este de a reflecta lumea exterioară, totuşi

ele ne furnizează informaţii şi despre starea funcţională a organismului, a diferitelor sale organe şi

aparate. Fără o judicioasă confruntare şi integrare a informaţiilor senzoriale referitoare la evenimentele

care au loc în lumea exterioară şi în mediul intern, psihicul nu poate interveni în mod eficient în

reglarea adecvata a diferitelor părţi componente precum şi a organismului luat ca întreg în relaţiile sale

complicate şi variabile cu lumea înconjurătoare.

Din cele spuse reiese că:

Desigur, senzaţiile nu au o existenţă izolată în contextul vieţii psihice a personalităţii.

Desprinderea şi studierea lor oarecum separată este expresia folosirii unui procedeu obişnuit de

abstragere în interes ştiinţific şi didactic. În realitate, în derularea vieţii psihice, senzaţiile sunt incluse

în structuri psihice mai ample şi totodată sunt “penetrate” de o serie de procese şi stări psihice mai

complexe (reprezentările, gândirea, limbajul, emoţiile, etc.).

Senzaţiile sunt procese psihice elementare, care reflectă diferitele însuşiri ale obiectelor şi

fenomenelor lumii externe, precum şi stările interne ale organismului, în momentul acţiunii

nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor.


Pentru a le distinge de celelalte procese, trebuie să considerăm că este vorba de reflectarea unor

însuşiri separate şi în mod obligatoriu elementare ale obiectelor şi fenomenelor. Astfel, putem vorbi de

senzaţii de lumină, de cald, de rece, de dulce, de sărat, de zgomot etc., deşi în mod curent noi venim în

contact cu o serie de obiecte concrete, care posedă însuşirile respective. Senzaţia este prin definiţie

ceva fără un contur precis şi “determinat”, o impresie senzorială mai mult sau mai puţin vagă. Dar, în

derularea obişnuită a vieţii psihice cu greu putem detaşa “senzaţia” în forma sa pură (ca reflectare a

unei însuşiri simple şi izolate). Din acest motiv, nu putem spune că avem o senzaţie de “masa”, de

“carte”, de “banca” etc. Totuşi, pentru a oferi un exemplu ilustrativ, ne putem referi cu precădere la

senzaţiile organice (de foame, de sete, de durere a unui organ etc.). De asemenea, la începutul vieţii

postnatale copilul reflectă realitatea sub forma de senzaţii, dat fiind că procesele psihice mai complexe

nu s-au constituit încă. De asemenea, în evoluţia filogenetică există o treaptă a “psihicului senzorial

elementar” care se caracterizează prin faptul că animalele situate la acest nivel (unicelularele - de pildă

amibele, paramecii, iar dintre pluricelulare - viermii inelari, insectele etc.) sunt capabile să sesizeze şi

să reacţioneze numai la acţiunea unor stimuli izolaţi, adică să reflecte numai unele însuşiri separate ale

obiectelor şi fenomenelor externe: proprietăţile lor mecanice (de pildă vibraţiile) sau chimice (de pildă

mirosul ş.a.).

Criteriul principal al veracităţii reflectării senzoriale îl constituie activitatea practică a

individului, precum şi practica sociala (inclusiv sub forma cercetării ştiinţifice experimentale). Dat

fiind că senzaţiile oglindesc proprietăţile exterioare, neesenţiale ale lucrurilor, informaţiile pe care ni le

furnizează sunt uneori inexacte (experienţa empirică, atât pe plan individual cat şi pe plan social oferă o

cunoaştere de suprafaţă şi de aceea poate fi înşelătoare). Din acest motiv s-a impus necesitatea

verificării şi cercetării permanente a reflectării senzoriale prin intermediul practicii personale şi mai

ales sociale.

Organele de simţ ale omului sunt produsul unui îndelungat proces de evoluţie biologică, al

adaptării continue, pe baza selecţiei naturale, la acţiunea agenţilor externi, în aşa fel încât senzaţiile să

ofere organismului informaţii suficient de exacte şi de detaliate despre proprietăţile acestor obiecte şi

fenomene, care prezintă o importanţă pentru existenta şi funcţionarea normala a organismului uman.

Fiecare individ uman “primeşte” de la natura, alături de celelalte părţi constitutive ale corpului,

organele de simţ, graţie cărora realizează reflectarea senzoriala a realităţii, altfel spus, ele sunt “aparate

senzoriale” în sensul că permit omului să obţină informaţiile necesare pentru a se orienta cât mai bine

în timp şi spaţiu. Din acest punct de vedere organele de simţ ale omului se aseamănă cu cele ale

animalelor.

Trebuie sa adăugăm însă că, dată fiind natura socială a omului, rolul organelor sale de simţ nu

se rezumă la funcţiile lor biologice. Pe măsura ce copilul se integrează tot mai deplin în sistemul

relaţiilor sociale (în cadrul activităţii obiectuale şi al comunicării interumane) organele sale senzoriale,

împreună cu celelalte structuri corporale, ajung sa îndeplinească într-un grad tot mai mare funcţii socio-

culturale, implicându-se în constituirea şi dezvoltarea proceselor şi structurilor psihice superioare ale

personalităţii. La rândul său, această împrejurare modifică substanţial mecanismele informaţionale ale

sistemelor senzoriale. În acest context, întreaga informaţie senzorială dobândeşte o valoare specific

umană.

REFLECŢII:

1. Completaţi spaţiile libere folosind termeni care indică însuşiri separate, sesizabile prin

organele de simţ:

Fulgul de zăpadă este …………...…, …………………., ……...…………, ………….…

2. Toate acestea le-aţi simţit şi ştiut de când v-aţi născut?


CLASIFICAREA ŞI CARACTERIZAREA SENZAŢIILOR

Mielu Zlate (1999), în lucrarea Psihologia mecanismelor cognitive, sintetizează sub forma unui

tabel câteva categorii de informaţii privitoare la senzaţii, în care prezintă caracterizarea modalităţilor

senzoriale după următoarele criterii; rolul îndeplinit în existenţa şi activitatea umană; stimulii care le

declanşează; receptorii care asigură codarea informaţiilor; proiectarea corticală a analizatorului specific

fiecărui tip de senzaţii; dimensiunile experienţei subiective; principalele teorii formulate.

Tabel nr 1. Caracterizarea modalităţilor senzoriale (după M. Zlate)

Tipuri de

senzaţii Rol Stimuli Receptori

Proiecţie

corticală

Dimensiunile

experienţei

senzoriale

Teorii

Vizuale Asigură

cunoaşterea

celor mai multe

proprietăţi ale

obiectelor

(formă, mărime,

culoare,

distanţă,

poziţie).

Constituie un

factor integrator

al întregii

experienţe

senzoriale de

cunoaştere.

Organizează şi

coordonează

mişcările

voluntare

asigurând

unitatea

comporta-

mentului.

Undele

electromag-

netice cuprinse

între 390 şi

800

milimicroni.

Retina, cu

elementele

celulare

fotosensibi,

conurile (5-7

milioane,

sensibile la

culorile

obiectelor) şi

bastonaşele

(125-130

milioane,

receptorii

vederii

nocturne).

Lobul

occipital

Cortexul

primar vizual

este localizat

pe marginile

scizurii

calcarine.

- Tonul

chromatic,

condiţionat de

lungimea de

undă.

-Luminozitatea,

dependentă de

gradul de

reflexie.

-Saturaţia,

dependentă de

raportul dintre

cantitatea

razelor

luminoase, care

caracterizează

culoarea

suprafeţei date,

şi torentul

luminos general

reflectat de ea.

- Teoria

tricromatică

(Young;

Helmholtz).

-Teoria tetra-

cromatică

(Hering).

-Teoria

poiicro-

matică

(Wundt).

Auditive Contribuie la

formarea

structurilor

psihice

superioare

specific umane

(lim-bajul). Sunt

mijloace de

contact cu

lumea, de

implicare în ea ;

contribuie la

dezvoltarea

psihică gene-

rală a omului

(mai ales prin

Undele sonore

cu frecvenţe

cuprinse între

16 Hz (limita

inferioară) şi

20.000 Hz

(limita

superioară).

Organul

Corti, com-

pus din

celule recep-

toare aşezate

pe două

straturi (unul

intern,

alcătuit dintr-

un singur şir

de cellule, si

altul extern,

alcătuit din

trei sau patru

şiruri de

celule).

Lobul

temporal

Aria auditivă

primară se

atlă în

girusul

temporal

superior.

Există arii de

asociaţie

localizate în

cortexul

parietal.

- Înălţimea

senzaţiei,

produsă de

frecvenţa

sunetului.

-Intensitatea

(tăria) senzaţiei,

determinată de

amplificarea

sunetului.

-Timbrul

senzaţiei, care

permite identi-

ficarea sursei

- Teoria

rezonanţei

(Helmholtz)

- Teoria

undei mobile

(Bekesy).

- Teoria

telefonică

(Rutherfurd).

- Teoria

undelor

statice

(Ewald).


auzul verbal,

legat de limbaj).

sunetului ; este

dat de forma

sunetului.

Gustative Contribuie la

cunoaşterea

însusirilor

gustative ale

obiectelor, la

apărarea de cele

nocive, la

reglementarea

comportamen-

tului alimentar.

Substanţele

dizolvate în

apă şi salivă.

Mugurii

gustative

situaţi in

pereţii papi-

lelor

fungiforme şi

ai celor

circumvo-

late de pe

limbă,

mucoasa

labială, pa-

latină,

amigdalină,

faringeană,

epiglotică.

Lobul

parietal.

Piciorul

circumvo-

luţiei

postcentrale.

- Acru,

-Sărat,

- Dulce,

- Amar.

Senzaţia

gustativă poate

dispărea dacă

stimulul persistă

(pentru a se

produce

senzaţia,

stimulul trebuie

să atingă noi

receptori).

- Teoria

proceselor

fizice

(absorbţia

substanţei

gustative de

către

suprafaţa

celulei

senzitive)

(Renqvist).

- Teoria

proceselor

chimice

(Lazarev),

care admite

existenţa a 4

tipuri de

papile

gustative

diferenţiate.

- Teoria

generală a

recepţiei

gustative

(fizico-

chimică)

(Hartridge;

Beidler).

- Teoria celor

4

componente

(tetraedrul

lui Henning).

Olfactive Reglează

apetitul, sunt

implicate în

mecanismele de

apărare (unele

substanţe nocive

sunt evitate

datorită

proprietăilor

odorifice).

Moleculele

substanţelor

odorante.

Celule

epiteliale

receptoare şi

de susţinere

aflate în

mucoasa

nazală.

Girusul

tiipocampic.

- Acuitatea

(mirosul este de

10.000 de ori

mai sensibil

decât gustul).

- Intensitatea

(există mirosuri

puternice" şi

„slabe").

- Interacţiunea

- Teoriile

fizice şi

chimice

(Ruzicka;

Dyson).

- Teoriile

anatomiste.


excitanţilor

(perceperea

simultană,

amestecul,

reprimarea,

compensaţia),

soldată cu

amplificarea sau

slăbirea

reciprocă a

mirosurilor.

Cutanate

a)Tactile

(presionale

)

b) Termice

Permit

cunoaşterea

unor însuşiri ale

obiectelor, cum

ar fi netezimea,

asperitatea,

duritatea,

întinderea,

forma.

Dau

posibilitatea

cunoaşterii

proprietăţilor

termice ale

obiectelor; se

includ în

mecanismele de

termoreglare

Deformarea

tegumentului

(super-ficială

în cazul

tactului,

profundă în

cazul

presiunii).

Temperatura

corpurilor

{grade diferite

de căldură).

Terminaţiile

nervoase

libere (din

derm si

epiderm).

Corpusculii

Meissner

(prezenţi în

derm, absenţi

în

tegumentul

cu păr).

Discurile

Merkel (în

zonele

acoperite cu

păr, scurte).

Corpusculii

Pacini (aflaţi

în ţesutul

subcutanat).

Corpusculii

Ruffîni

(pentru cald)

şi corpusculii

Krause

(pentru rece).

Lobul

parietal

Aria

somoeste-

zică 1

Lobul

parietal

- Adaptarea

negativă a

simţului tactil

(estomparea sau

dispariţia

senzaţiilor

cutanate când

excitantul se

echilibrează cu

receptorii,

contactul fiind

staţionar, deci

neînsoţit de

procesul

deformării

pielii).

- Reflectă

însuşirile

obiectelor, dar şi

pe cete ale

organului

receptor; se

reflect procesul

atingerii sau

frecării în

desfăşurarea lui.

-Homeotermia

(senzaţia de rece

declanşează

producerea

căldurii în

organism şi

invers).

-Adaptabilitatea

termică

accentuează

fenomenul de

contrast.

- Teoria

punctelor

(M. Frey).

- Teoria

funcţională a

recepţiei

cutanate (W.

Jenkins).

- Teoria

sensibili-tăţii

prntopatice şi

epicriiice

(Head).

- Teoria

sensibili-tăţii

termice prin

contact si

iradiere

(Hardy).


CARACTERISTICILE SENZAŢIILOR

Senzaţiile au o serie de proprietăţi, care le individualizează şi le acordă totodată un anumit

specific, şi anume (4 proprietăţi): intensitatea senzaţiilor, calitatea senzaţiilor, durata senzaţiilor, tonul

afectiv al senzaţiilor.

1. Intensitatea senzaţiilor – această proprietate a senzaţiilor este legată, în special, de

intensitatea fizică a stimulilor, care le provoacă. Studiul relaţiei cauzale dintre intensitatea fizică a

stimulului şi intensitatea experienţei subiective, deci a senzaţiei, a făcut obiectul nenumăratelor

investigaţii finalizate prin formularea unei legităţi mai generale a senzaţiilor, legea intensităţii.

Intensitatea senzaţiei nu depinde exclusiv de intensitatea stimulului, ci de o multitudine de alte

variabile, care acţionează independent sau corelat cu intensitatea fizică a stimulului. Unele din ele se

referă la alte caracteristici ale stimulului, cum ar fi durata aplicării lui. Un stimul, chiar dacă nu

dispune de o intensitate necesară producerii senzaţiei, poate totuşi produce senzaţia prin aplicarea

repetată. Alte variabile ale intensităţii senzaţiilor se referă la modul de aplicare a stimulului. Se pare că

aplicarea intermitentă (discontinuu, la anumite intervale) a unui stimul este mai productivă decât

aplicarea lui continuă. Un sunet sau un flux de lumină vor atinge pragul la cea mai mică intensitate,

aceasta din urmă fiind net-superioară comparativ cu cea a unui stimul, ce acţionează continuu, desigur

nu independent de durata şi frecvenţa întreruperilor. Cea de-a treia categorie de variabile, care

influenţează intensitatea senzaţiei, o reprezintă unele particularităţi ale mecanismelor anatomo-

fiziologice ale senzaţiei, începând cu mărimea suprafeţei receptoare stimulate, continuând cu numărul

neuronilor puşi în funcţie de mesaj (deoarece fiecare fibră se articulează cu o mulţime de neuroni) şi

terminând cu variaţia potenţialului la nivelul neuronilor receptivi ai cortexului senzorial.

2. Calitatea senzaţiilor – care constă în capacitatea lor de a fi vizuale, auditive, gustative,

olfactive etc., are mare importanţă în identificarea corectă a obiectelor şi persoanelor, dar mai ales în

ghidarea comportamentului. Savoarea unui aliment, vocea unui prieten, mirosul unui animal

influenţează reacţiile noastre de căutare sau de evitare a alimentelor, prietenilor, animalelor. Iată de ce

descoperirea mecanismelor, cărora le poate fi atribuită calitatea experienţei senzoriale umane, a

constituit o preocupare constantă a cercetătorilor. Clifford T. Morgan (în 1941) face sinteza acestor

mecanisme, menţionând faptul că cel puţin trei mecanisme par a explica mai adecvat calitatea

senzaţiilor:

Selectivitatea receptorilor – constă în specificitatea diferenţiată a receptorilor în raport cu

diversele specii de stimuli. Selectivitatea receptorilor se explică, la rândul ei, prin mai multe

aspecte, dintre care mai importante sunt:

a) localizarea receptorilor – (unii sunt localizaţi la suprafaţa organismului, deci nu vor putea

obţine decât informaţiile, ce vin din afara corpului, pe când alţii, fiind localizaţi în interiorul

organismului, în organele interne, în tendoane, articulaţii, muşchi, vor fi sensibili doar la stimulii, ce

vin din propriul organism);

b) structurile asociate receptorilor (ochelarii nu filtrează sunetele, la fel cum aparatele acustice

nu sunt adaptate pentru lumină);

c) caracterele chimice şi structurale ale receptorilor (celulele vizuale conţin o serie de substanţe

chimice, care le conferă proprietăţile lor fotosensibile, celulele labirintului nonauditiv dispun de o

structură adaptată stimulilor mecanici);

d) caracteristicile funcţionale ale receptorilor (terminaţiile nervoase libere din piele dau senzaţii

diferite; de contact, de temperatură, de durere, datorate nu numai structurii şi consistenţelor lor chimici,

ci, probabil, şi echilibrului polarizat al membranelor nervilor). Sensibilitatea organismului la stimulii

non-specifici nu este gratuită, dimpotrivă, îndeplineşte funcţii adaptative. De exemplu, faptul că o

căldură excesivă excită receptorii durerii avertizează organismul asupra unui pericol, care îl ameninţă.

Energia specifică a organelor de simţ este alt mecanism, care explică calitatea senzaţiei. Se

porneşte de la premisa că fiecare organ de simţ posedă o energie specifică, proprie lui, care este


transmisă creierului, indiferent de maniera în care este stimulat. Energia specific a fibrelor

determină sau imprimă calitatea senzaţiei după ce selecţia a fost făcută. O asemenea idee a fost

însă contestată de alţi cercetători, care considerau că particularităţile calitative ale stimulului se

imprimă receptorilor şi fibrelor independent de proprietăţile particulare ale acestora mdin urmă.

Deci nu energia specifică a receptorilor sau a fibrelor nervoase determină calitatea senzaţiei, ci

specificul stimulului. Ewald Hering (1834–1918) în teoria sa asupra vederii colorate

demonstrează că unul şi acelaşi receptor poate da două tipuri diferite de impresii colorate, în

funcţie de stimulii, care sunt aplicaţi. El propune, teoria fibrelor non-specifice, care intră în

felul acesta în dispută cu teoria fibrelor specifice formulată de Helmholtz. Morgan e înclinat să

creadă că din aceste două teorii cea, care are dreptate, este teoria fibrelor specifice, confirmată

de fapte şi demonstrată prin probe experimentale. Sunt invocate drept argumente investigaţiile

efectuate asupra grupurilor de fibre senzoriale. Pentru fiecare fibră a neuronului auditiv există,

de exemplu, o anumită frecvenţă, care declanşează reacţia sa maximă. De asemenea, fiecare

fibră optică are propria ei curbă de vizibilitate, aceste curbe diferă de la o fibră la alta. Morgan

duce însă ideea mai departe: chiar dacă, în esenţă, calitatea experienţei senzoriale depinde de

receptorul, care intră în joc, este foarte probabil ca o calitate senzorială dată să depindă, în

condiţii normale, de „diferite combinaţii de receptori specifici sau de combinarea numeroase la

fibre specifice diferite” (Morgan, 1949). De exemplu, senzaţia de arsură cauzată de căldura sau

de frigul intens poate fi explicată prin combinarea activităţii receptorilor pentru cald şi pentru

rece.

Energia specifică centrală este un al treilea mecanism implicat în explicarea calităţii senzaţiilor.

Aceasta din urmă se datorează, cred unii autori, nu numai unor mecanisme periferice (energia

specifică a receptorului sau a fibrei nervoase), ci şi unor mecanisme centrale, corticale (energiei

specifice a instanţelor superioare prezente în realizarea senzaţiilor). În sprijinul acestui punct de

vedere se aduc argumente de ordin anatomo-fiziologic (localizarea spaţială mai riguroasă a

capetelor corticale ale diferitelor organe de simţ) sau de ordin neurologic (tulburarea vederii

colorate în condiţiile perturbării cortexului, indiferent de alte defecţiuni vizuale). Mai plauzibil

însă decât acest mecanism biochimic este cel al conexiunilor stabilite în sistemul nervos central

(SNC). Calitatea senzaţiilor este diferită, deoarece ele suscită comportamentele diferite care, la

rândul lor, sunt dependente tocmai de calitatea (frecvenţa, rapiditatea etc.) conexiunilor

nervoase.

3. Durata senzaţiilor – această proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiei. De obicei,

senzaţia persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. În acest interval, ea variază în ceea ce priveşte

unele dintre caracteristicile enumerate, dependent de nenumăraţi factori. Creşterea progresivă a

intensităţii stimulului va duce la creşterea intensităţii senzaţiei, în timp ce descreşterea progresivă a

acesteia – la descreşterea intensităţii senzaţiei. Însă intensitatea experienţei senzoriale poate scădea nu

doar în urma reducerii intensităţii stimulului, ci şi datorită intrării în funcţiune a fenomenului de

adaptare, de obişnuire cu stimulul. Aşadar, în timpul unei senzaţii au loc fenomene de amplificare sau

de diminuare, de declin, al senzaţiilor, finalizate fie prin adaptarea senzorială, fie prin dispariţia

senzaţiei. Nu întotdeauna însă senzaţia dispare după începerea acţiunii stimului; dimpotrivă, ea persistă

şi după ce stimulul încetează a mai acţiona asupra individului. Persistenţa senzaţiilor este extrem de

variabilă. Se pare că cele mai persistente după încetarea acţiunii directe a stimulului sunt senzaţiile

gustative. Un gust amar se păstrează chiar după ce gura a fost clătită cu apă. Sensibilitatea tactilă

superficială este însă foarte puţin persistentă. Imaginile, care se păstrează şi după încetarea acţiunii

stimulului, poartă denumirea de imagini consecutive. Există nenumărate efecte consecutive pozitive de

mişcare sau de culoare. Ele sunt de două feluri: pozitive şi negative. Imaginile consecutive pozitive sunt

cele, care corespund senzaţiei originare. De exemplu, un cărbune încins învârtit în întuneric dă impresia

unui cerc luminos. Imaginile consecutive negative sunt cele, care nu corespund senzaţiei originare, ci

sunt complementare acesteia. Dacă vom privi cu un ochi 1–2 min un pătrat roşu şi apoi ne vom fixa


privirea pe un perete alb, vom vedea culoarea verde. Analiza acestor efecte evidenţiază prezenţa a două

aspecte. Primul: efectele consecutive sunt întotdeauna opuse sau complementare, fapt care sugerează

existenţa a două sisteme antagoniste. Al doilea: efectele consecutive necesită stimularea prelungită a

unuia dintre sistemele antagoniste, fapt care sugerează modificarea capacităţii de răspuns a

mecanismelor senzoriale, fie în sensul adaptării ei, fie în cel al obosirii până la scăderea sensibilităţii la

datele senzoriale.

4. Tonul afectiv al senzaţiilor – este proprietatea generală a senzaţiilor de a produce stări afective

plăcute sau neplăcute, de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm. Ne deschidem

ochii mari, ne încordăm şi ascuţim auzul când intrăm în contact cu stimuli vizuali şi auditivi, ce produc

senzaţii plăcute; ne acoperim ochii, ne astupăm urechile, ne protejăm nasul şi gura când energiile

înconjurătoare sunt foarte intense sau neplăcute. Simţurile produc aşadar atât experienţe agreabile, cât

şi experienţe supărătoare, dezagreabile. În consecinţă, stimulii, care se asociază cu senzaţii plăcute, vor

fi căutaţi, apropiaţi, recepţionaţi, preferenţial, cei ce generează experienţe senzoriale neplăcute vor fi

evitaţi sau respinşi. Tonalitatea afectivă a senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere

a trebuinţelor. Satisfacerea senzaţiilor de foame, de sete, a celor sexuale se va asocia întotdeauna cu

apariţia unor stări afective plăcute, pe când nesatisfacerea lor cu stări afective neplăcute. Tonul afectiv

al senzaţiilor este proprietatea, care specifică şi individualizează senzaţiile în general, dar şi pe unele în

raport cu altele.

LEGITĂŢILE FUNDAMENTALE ALE SENZAŢIILOR

Se cunosc 6 legităţi ale senzaţiilor:

- pragurile sensibilităţii;

- adaptarea;

- interacţiunea;

- contrastul;

- sinestezia;

- semnificaţia.

a) Pragurile sensibilităţii. Nu orice stimul provoacă o senzaţie. Un stimul foarte slab nu poate

fi simţit, în timp ce acţiunea unui excitant foarte puternic conduce la dispariţia senzaţiei sau poate

cauza durerea. Senzaţiile apar la influenţa excitantului cu o anumită intensitate. Pragul sensibilităţii este

caracteristica psihologică a dependenţei dintre intensitatea senzaţiei şi forţa excitantului. Se deosebesc

4 feluri de praguri:

- absolut de intensitate;

- calitativ (inferior şi superior);

- de discriminare;

- diferenţial.

Pragul absolut de intensitate este cea mai mică intensitate a unei excitaţii capabilă să provoace

o senzaţie. Cu cât acest prag este mai mic, cu atât sensibilitatea este mai mare.

Ex.: Un fir de păr, căzând pe pielea noastră, nu e sesizat, dar o musculiţă, o simţim. Deci

greutatea insectei depăşeşte pragul senzaţiilor tactile, de contact.

Pragul calitativ

a) inferior – cea mai mică forţă a excitaţiei, la care apare o senzaţie abia perceptibilă;

b) superior – este cea mai mare forţă a excitaţiei, la care încă mai există o senzaţie.

Ex.: Două lumânări se contopesc la o distanţă .

Pragul diferenţial – mărimea minimă, cu care trebuie să se modifice intensitatea pentru a se

percepe o diferenţă.


Ex.: 1) Dacă avem în mână o greutate de 1 kg şi cineva va adăuga (fără să vedem) încă 10 g, noi

nu vom sesiza deosebirea. Pentru a o observa, ar fi nevoit să se adauge 33 g, deci 1/30 din mărimea

iniţială.

Ex.: 2) Încălţăm în loc de pantofi, cizmele.

b) Adaptarea – este acomodarea sensibilităţii la un excitant, ce acţionează permanent;

acomodare ce se manifestă prin coborârea sau ridicarea pragurilor. Când stimulii sunt puternici,

sensibilitatea scade, când sunt slabi – creşte.

Ex.: Când intrăm în apă rece, treptat ne acomodăm. Gradul adaptării sistemelor de analizatori

este diferit:

- gradul înalt de adaptare – s. tactile, de lumină;

- gradul mediu de adaptare – s. auditive, s. de durere (la durere nu ne adaptăm).

La analizatorul vizual se distinge: adaptare la întuneric; lumină. Într-un întuneric absolut pupila

creşte de 17 ori, iar după o oră sensibilitatea vizuală sporeşte de 2000 ori, datorită intrării în funcţiune a

celulelor cu bastonaşe. Descreşte sensibilitatea, când trecem de la obscuritate la lumină, se produce

mult mai repede.

Asupra sporirii sensibilităţii vizuale influenţează:

- schimbările în receptori;

- mărimea orificiului pupilei;

- intensificarea muncii bastonaşelor;

- munca reflex-condiţionată a mecanismelor centrale ale analizatorilor.

Adaptarea la întuneric e legată de sporirea sensibilităţii la întuneric.

c) Interacţiunea senzaţiilor este schimbarea sensibilităţii unui sistem de analizatori sub

influenţa activităţii altui sistem de analizatori. Astfel, sensibilitatea unui organ senzorial se modifică nu

numai datorită unei stimulări specifice lui, ci şi prin excitarea altui organ senzorial, fenomen, ce

demonstrează existenţa unei interacţiuni între diverşi stimuli. Această modificare se explică prin

legăturile corticale între analizatori, prin legea inducţiei concomitente. Legitatea generală a interacţiunii

senzaţiilor: excitanţii slabi într-un sistem de analizatori măresc sensibilitatea altui sistem, cei puternici

o micşorează. Lazarev a demonstrat că sunetul constant al unui diapazon este auzit mai tare, când

simultan se aprinde o lumină şi mai slab, când ea se stinge.

Senzaţiile gustative slabe măresc sensibilitatea vizuală. Sporirea sensibilităţii, ca rezultat al

interacţiunii analizatorilor, precum şi în urma exersărilor sistematice se numeşte sensibilizare.

Ex.: Când ne ştergem faţa, gâtul cu apă rece (se produce o excitare a simţului termic). Când

mestecăm tablete dulci-acrii (stim.gustativ).

d) Contrastul senzaţiilor este schimbarea intensităţii şi calităţii sub influenţa excitantului

anterior sau concomitent. La acţiunea concomitentă a 2 excitanţi apare contrastul sincronic. Un astfel

de contrast se observă în senzaţii vizuale.

Ex.: Verdele pe roşu – pare şi mai verde;

Verde pe alb – aceeaşi intensitate;

O bilă cafenie pe negru – pare a fi mai mică.

Contrastul consecutiv este atunci când după un excitant rece acţionează altul uşor – cald, dar

care pare a fi fierbinte. Senzaţiile de acru sporesc senzaţiile de dulce.

e) Sinestezia este excitarea de către senzaţiile de aceeaşi modalitate a senzaţiilor de altă

modalitate. Deci, în acelaşi timp un stimul, ce acţionează asupra unui receptor, poate produce şi

senzaţii caracteristice unui alt analizator (acţionarea tº conduce la apariţia senzaţiei vizuale). Sinestezia

poate fi interpretată ca un caz particular al interacţiunii senzaţiilor, care se manifestă nu numai în

REFLECŢII:

Ce s-ar întâmpla dacă receptorii pentru durere şi cei pentru frig s-ar adapta?


schimbarea nivelului de sensibilitate, ci şi în intensificarea senzaţiilor, modalităţii date, prin coexcitarea

senzaţiilor, altor modalităţi.

Ex.: Vorbim de voci ascuţite, voci catifelate, reci.

f) Semnificaţia este un stimul semnificativ pentru subiect sesizat mai uşor şi mai repede dintre un

şir de alţi stimuli cu intensitate mai mare, chiar dacă are intensitate mică.

1.9. PERCEPŢIILE Comparativ cu senzația, percepția constituie un nivel superior de prelucrare şi integrare a

informației despre lumea externă și despre propriul nostru Eu. Superioritatea constă în realizarea unei

imagini sintetice, unitare, în care obiectele și fenomenele care acționează direct asupra organelor

noastre de simț sunt reflectate ca totalități integrale, în individualitatea lor specifică.

CONCEPTUL DE PERCEPŢIE ŞI CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR SALE

PARTICULARITĂŢI

Prin percepţie întelegem reflectarea în conştiinţa omului a obiectelor şi fenomenelor care

acţioneaza direct asupra receptorilor. În percepţie are loc ordonarea şi unificarea diferitelor senzaţii în

imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor respective. Împreună cu senzaţiile, percepţiile asigură

orientarea senzorială nemijlocită a omului în lumea înconjurătoare. Fiind o etapă necesară a

cunoaşterii, percepţiile sunt întotdeauna legate într-o măsură mai mare sau mai mică de memorie,

gândire, imaginaţie; ele sunt condiţionate de atenţie, au o anumită coloratură emoţională şi sunt

stimulate şi orientate selectiv de motivaţie.

Spre deosebire de senzaţii, care oglindesc - aşa cum s-a arătat - diferitele însuşiri ale lucrurilor,

percepţia reflectă obiectul în întregime, în ansamblul însuşirilor sale. Dar percepţia nu se reduce la o

sumă de senzaţii, ci constituie o forma calitativ distinctă de cunoaştere senzorială a lumii reale.

După cum se ştie orice obiect sau fenomen real posedă o mulţime de însuşiri dintre care unele

sunt esenţiale iar altele neesenţiale (periferice). Însuşirile esenţiale se caracterizează prin faptul că de

ele depinde însăşi natura obiectului respectiv; de pilda, însuşirea esenţială a creionului rezidă în

capacitatea minei de cărbune de a lăsa o urmă vizibilă (mai ales pe hârtie); însuşirea esenţială a laptelui

constă în valoarea nutritivă a componentelor sale chimice; trăsătura esenţială a mamiferelor constă în

faptul că nasc pui vii şi-i alăptează, ş.a.m.d. însuşirile neesenţiale vizează aspectele exterioare ale

lucrurilor astfel încât modificarea sau suprimarea lor nu duce la schimbarea naturii obiectelor sau

fenomenelor. Aşa de exemplu, putem colora altfel sau modifica partea lemnoasă a creionului, fără a-i

afecta calitatea de creion; laptele poate fi colorat fără să-şi piarda proprietăţile nutritive etc.

La nivelul percepţiilor se oglindesc, prin excelenţă însuşirile neesenţiale, de suprafaţă ale

obiectelor şi fenomenelor ce acţionează nemijlocit asupra receptorilor. De regulă, însuşirile esenţiale nu

pot fi percepute direct cu ajutorul analizatorilor: ele trebuie să fie desprinse din relaţiile constatate între

lucruri şi tocmai acestea intră în conţinutul noţiunilor (al cunoştinţelor ştiinţifice) asimilate în şcoală.

Aceasta presupune intervenţia unui proces de reflectare de nivel superior - a gândirii (în legătură

indisolubilă cu limbajul).

Din cele spuse reiese că:

Percepţiile sunt procese senzoriale complexe şi, totodată, imagini primare, conţinând totalitatea

informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe

a acestora asupra analizatorilor.


ÎNSUŞIRILE (LEGILE) GENERALE ALE PERCEPŢIEI

Obiectualitatea rezidă în raportarea percepţiei la obiectele lumii reale şi nu la organele

receptoare sau la structurile cerebrale care participă la descifrarea şi prelucrarea informaţiei perceptive.

Fără o asemenea raportare, percepţia nu-şi poate îndeplini funcţia orientativă şi reglatoare în activitatea

practică a omului. Obiectualitatea percepţiei nu este o calitate înnăscută. Este necesară efectuarea unui

întreg sistem de acţiuni prin intermediul cărora subiectul descoperă obiectualitatea imaginilor sale

despre lume. În acest proces rolul decisiv îl joacă pipăitul şi mişcarea. Obiectualitatea percepţiei se

constituie, în ultima analiză, pe baza acţiunilor motrice, care asigură contactul propriu-zis al subiectului

cu obiectul. Noi percepem obiectele ca având un contur care le delimitează de restul obiectelor şi

fenomenelor. Formarea obiectualitătii percepţiei în ontogeneză este legată de primele acţiuni practice

ale copilului care au un caracter obiectual, se îndreaptă spre obiectele externe şi sunt adaptate la

particularităţile acestora, la poziţia lor în spaţiu şi la forma lor. Ulterior, când percepţia se constituie

într-un sistem relativ independent de acţiuni perceptive, activitatea practică a omului continuă să-i pună

în faţă diferite sarcini perceptive şi impune necesitatea reflectării adecvate, adică obiectuale a realităţii.

Integralitatea percepţiei trebuie înţeleasă în sensul că noi percepem orice obiect şi cu atât mai

mult orice situaţie obiectuală spaţială ca un întreg sistemic stabil, chiar dacă unele părţi componente ale

acestui întreg nu pot fi percepute nemijlocit în momentul respectiv. şpre deosebire de senzaţii, care

reflectă diferitele însuşiri ale unui obiect, în momentul în care ele acţionează asupra receptorilor,

percepţia este imaginea integrală a obiectului dat, care include şi elementele inaccesibile perceperii

într-un anumit context.

Problema integralităţii a fost formulată clar pentru prima dată şi cercetată experimental de

reprezentanţii psihologiei configuraţioniste (M. Weitheimer, W. Köhler etc.). Dar, în cadrul acestei

teorii, integralitatea percepţiei a fost concepută ca o însuşire primordială determinată de anumite legi

imanente conştiinţei, dincolo de experienţa perceptiva anterioară a individului.

În realitate, integralitatea percepţiei este o reflectare a integralităţii lumii obiective, de aceea ea

se formează treptat în procesul activ al perceperii obiectelor şi fenomenelor realităţii. Imaginea

perceptivă se caracterizează printr-o mare redondanţă. Aceasta înseamnă că un anumit ansamblu de

elemente componente ale unei imagini conţine informaţii nu numai despre el însuşi, ci şi despre alte

componente ale imaginii respective, precum şi despre imagine în totalitatea sa. Astfel, dacă la un

moment dat, privind pe fereastră, observăm capul şi umerii unui trecător noi avem în percepţia noastră

într-o formă mai mult sau mai puţin clară, şi poziţia mâinilor, a trunchiului, a picioarelor şi chiar

particularităţile mersului său; altfel spus, imaginea sa integrală. Gradul de claritate a acestei imagini

perceptive amodale depinde de posibilitatea anticipării şi evocării acelor părţi ale obiectului, care

lipsesc în momentul dat; iar această capacitate de anticipare se constituie în procesul formării imaginii

perceptive.

De integralitatea percepţiei se leagă strâns structuralitatea sa. Putem spune că într-o anumită

măsură, percepţia nu coincide cu senzaţiile noastre momentane şi nu rezultă din simpla lor însumare.

Noi percepem, de fapt, o structură generalizată ca o formaţiune psihică nouă, distinctă de senzaţiile care

intră în componenţa sa. Aşa, de exemplu, dacă cineva ascultă o melodie oarecare, notele auzite mai

înainte continuă să-i răsune în minte până când soseşte o nouă notă. De obicei, ascultătorul înţelege

bucata muzicală, adică percepe structura sa. Evident, ultima notă auzită nu poate constitui suportul

acestei înţelegeri: în mintea ascultătorului continuă să răsune întreaga structură a melodiei, cu variatele

interacţiuni dintre elementele sale componente.

Un proces analog are loc şi în perceperea ritmului. În fiecare moment noi putem auzi doar o

singură bătaie; totuşi, ritmul nu constă din bătăi izolate, ci din imaginea sonoră continuă a întregului

sistem de bătăi; iar bătăile se află într-o anumită relaţie reciprocă şi tocmai această relaţie dintre

elemente stă la baza percepţiei ritmului.


Constanţa percepţiei se manifestă în relativa stabilitate a însuşirilor percepute ale obiectelor, în

cadrul unui registru destul de larg de modificare a condiţiilor în care are loc perceperea.

În mod obişnuit, noi nu remarcăm prezenţa fenomenului de constanţă a percepţiei, deoarece

arareori obiectul percepţiei îl formează însuşirile separate ale obiectelor: mărimea, forma, culoarea,

poziţia spaţială şi o serie de alte însuşiri în care se manifestă constanţa percepţiei. Dependenţa

funcţională reciprocă a obiectelor percepute, însuşirile complexe ale unui obiect indisolubil legate de

însuşirile altor obiecte într-un anumit context situaţional formează condiţia necesară a activităţii

concrete pe care o desfăşoară omul; cu acest prilej, perceperea diferitelor însuşiri în condiţii mereu

variabile rămâne cu atât mai mult nesesizată.

Graţie marii variabilităţi a poziţiei obiectelor din ambianţă faţă de subiectul care le percepe,

precum şi nesfârşitei diversităţi a condiţiilor în care apar, obiectele îşi schimbă în permanenţă

înfăţişarea, îşi arată mereu alte laturi. Ca urmare, se modifică în mod corespunzător şi procesele

perceptive. Cu toate acestea, sistemul perceptiv (adică totalitatea analizatorilor implicaţi în actul

percepţiei) posedă capacitatea de a compensa aceste nesfârşite variaţii. De aceea, într-un anumit

context spţial, noi percepem obiectele din jur ca fiind relativ constante sub aspectul formei, mărimii,

culorii etc.

Vom ilustra această particularitate a percepţiei, folosind ca exemplu constanţa percepţiei de

mărime. Se ştie că imaginea optică a unui obiect proiectată pe un paravan (inclusiv imaginea lui de pe

retină) creşte atunci când obiectul se apropie şi invers se micşorează atunci când se îndepărtează.

Totuşi, deşi ca urmare a schimbării distanţei obiectului, mărimea imaginii de pe retină se schimbă, noi

percepem mărimea obiectului respectiv ca fiind relativ constantă. Marimea unui obiect, care se

îndepărtează sau se apropie, este percepută împreună cu distanţa obiectului faţă de subiect; de aceea,

percepţia mărimii este indisolubil legată de perceperea distanţei şi invers. Fenomenul constanţei

rămâne neobservat şi datorită faptului că în mod obişnuit perceperea (chiar şi a unei însuşiri separate,

cum este mărimea) are loc sub forma unei evaluări globale (nu metrice). Aceasta nu permite sesizarea

variabilităţii sau stabilităţii unor anumite relaţii cantitative, atunci când aceste relaţii, în condiţii

diferite, dau rezultate diferite.

Constanţa percepţiei se explică prin faptul că percepţia este o acţiune sui-generis, care implică

intervenţia conexiunii inverse şi se modelează după particularităţile obiectului perceput, precum şi în

raport cu condiţiile externeşi interne ale activităţii subiectului. Constanţa percepţiei

se formează în procesul activităţii obiectuale şi totodată este o condiţie necesară a vieţii şi activităţii

obiectuale şi totodată este o condiţie necesară a vieţii şi activităţii omului. Fără ea omul n-ar putea să se

orienteze în nesfârşita diversitate şi variabilitate a realităţii obiective. Constanţa percepţiei reflectă

relativa stabilitate a lumii înconjurătoare, unitatea activităţii omului cu ambianţa naturală şi socială.

Inteligibilitatea (categorialitatea) este o altă însuşire importantă a percepţiei. Deşi apar ca

rezultat al acţiunii nemijlocite a stimulilor asupra receptorilor, imaginile perceptive au întotdeauna o

anumită semnificaţie semantică. La om percepţia este strâns legată de gândire, de înţelegerea esenţei

obiectului sau fenomenului respectiv. A percepe conştient un obiect înseamnă a-l denumi pe plan

mintal, adică a-l raporta la o anumită clasă de obiecte, a-l "generaliza" prin cuvânt. Chiar dacă

percepem un obiect necunoscut, noi încercăm să surprindem în el o asemănare cu obiectele cunoscute,

să-l includem într-o anumită categorie de obiecte.

Percepţia nu este pur şi simplu rezultatul acţiunii unei garnituri de stimuli asupra receptorilor

(deşi aceasta este absolut necesară), ci reprezintă o investigaţie activa şi dinamică a celei mai bune

interpretari a datelor senzoriale din perspectiva subiectului. Ilustrative în această privinţă sunt aşa-

numitele "imagini duble", în care subiectul percepe alternativ "figura" şi "fondul" imaginii. Deşi

stimulul rămâne neschimbat, percepţîa se schimbă ceea ce relevă contribuţia activă a factorului

subiectiv în procesul perceperii lumii exterioare.

Apercepţia trebuie înţeleasă ca dependenţă a percepţiei de conţinutul vieţii psihice a omului, de

drumul de viaţă pe care l-a parcurs, de particularităţîle personalităţii sale (termenul a fost introdus de


Leibnitz). Într-adevăr, percepe nu un ochi, o ureche sau chiar mai mulţi analizatori, ci un om viu,

concret: de aceea în percepţie se răsfrâng întotdeauna într-o măsură mai mare sau mai mică atitudinea

lui faţă de ceea ce percepe, trebuinţele, interesele, năzuinţele, dorinţele şi sentimentele sale, experienţa

sa anterioară. Aşa se explică faptul că imaginea perceptivă a unui obiect sau a unei situaţii nu este o

simplă sumă a senzaţiilor momentane; ea conţine de fiecare dată detalii care nici nu sunt prezente în

momentul respectiv la nivelul organelor receptoare (pe retină, la nivelul celulelor auditive etc.), dar pe

care omul le "adaugă", completând imaginea perceptivă pe baza informaţiei deja stocate în memorie;

alteori imaginea perceptivă omite (în mod selectiv) ceea ce există în obiectul real.

CLASIFICAREA PERCEPŢIILOR. CRITERII DE CLASIFICARE

I. După activitatea analizatorului:

1. extern: - distanţă (P.vizuală, auditivă, olfactivă)

- de contact (P. tactile, gustative)

2. chinestezice: - de echilibru

- de mişcare

II. După prezenţa sau absenţa scopului şi a efortului volitiv:

1. voluntară, care mai este numită observaţie, având un caracter dirijat, conştient planificat şi

prin rezultatul obţinut.

2. involuntară.

III. După formele de existenţă a materiei:

1. Percepţia timpului: - obiectivă

- subiectivă

Percepţia timpului obiectiv are la bază nişte etaloane stabile de către omenire:

I. secol V. zi

II. an VI. oră

III. lună VII. minut

IV. săptămână XIII. secundă....

În percepţia timpului, omul foloseşte 3 sisteme de referinţă:

a) sistemul fizic, reprezentat de repetarea fenomenelor naturale (zi, noapte, anotimp);

b) sistemul biologic, ce constă din ritmicitatea funcţiilor organismului (starea de veghe şi

somn);

c) sistemul socio-cultural (activitatea umană amplasată în istorie).

2. Percepţia spaţiului include următoarele proprietăţi: forma, mărimea, distanţa, direcţia,

relieful, ele fiind semnalizate prin mecanisme perceptive foarte complexe şi relativ distincte.

a) Percepţia formei se realizează atât pe cale vizuală, cât şi tactilo-chinestezică. Între cele două

modalităţi perceptive se stabilesc relaţii de întărire, control şi confirmare reciprocă. Văzul are o funcţie

integratoare, deoarece prin specificul recepţiei vizuale pe retină se proiectează cu punct forma

obiectului. Fondul în percepţie este multitudinea obiectelor, fenomenelor, din care percepem doar unul

– obiectul percepţiei. Fondul şi obiectul ei dinamic. Obiectul face parte din fond. Obiectul trece în fond,

când e inutil sau îşi termină activitatea. Dinamismul corelării dintre obiect şi fond se explică prin

comutarea atenţiei de la un stimul la altul.

b) Pentru perceperea mărimii obiectelor sunt importante mai multe componente: imaginea

retiniană, chinestezică oculară, experienţa tactilo-chinestezică. Două obiecte, care au aceeaşi formă, dar

mărimi diferite, vor determina diferenţe în explorarea conţinuturilor lor în funcţie de mărimea pe care o

au.

c) Tridimensionalitatea sau relieful obiectelor este reflectat în percepţie prin corelarea

următoarelor componente: disparitatea (lipsit de legătură, de armonie) imaginilor retiniene, gradul de


iluminare a suprafeţelor diferit orientate spre sursa de lumină, faţă de cele îndepărtate (feţele

obiectului), la care se asociază experienţa perceptivă tactilo-chinestezică.

d) Perceperea poziţiei obiectelor într-un spaţiu dat şi a unora faţă de altele necesită repere de

tipul: sus, jos, la dreapta, la stânga, în faţă, în spate.

e) În perceperea distanţelor mari intervin mai mulţi factori, şi anume: mărimea imaginii

retiniene, care este semnificativ micşorată la distanţe mari, ea ne mai fiind compensată; prezenţa

detaliilor de structură la obiectele apropiate şi lipsa lor la cele îndepărtate; existenţa unor obiecte

interpuse şi care devin un fel de repere pentru evaluarea distanţei până la cel îndepărtat etc.

f) Iluziile. Studiul iluziilor are o mare însemnătate pentru înţelegerea mecanismelor percepţiei.

Trebuie spus, însă, că iluziile apar nu numai în sfera percepţiilor, ci şi în alte sectoare ale vieţii psihice

a omului. Astfel se vorbeşte de iluziile memoriei; aşa se întâmplă, de pildă, in cazul fenomenului "déjà vu", când subiectul percepe clar ceva ce se petrece în momentul respectiv ca şi când l-ar mai fi perceput

cândva înainte, deşi acest lucru n-a putut avea loc. De asemenea, este menţionată "iluzia înţelegerii

bruşte" (directe, prin "intuiţie") în sfera gândirii ş.a.m.d. Principala însuşire a iluziilor rezidă în

caracterul lor "convingător" pentru subiect.

La sfârşitul secolului trecut, psihologul german O. Külpe le-a denumit "denaturări subiective ale

percepţiilor obiective". Această opinie despre iluziile perceptive este foarte răspândită. Şi astăzi se mai

afirmă că iluziile sunt exemple de percepere falsă inadecvată a obiectelor, în vreme ce percepţia

"normală" ar corespunde realităţii. Totuşi, psihologii ajung treptat la concluzia că iluziile nu sunt

nicidecum legate de unele erori de funcţionare a mecanismelor perceptive. Dimpotrivă, prezenţa

iluziilor demonstrează tocmai caracterul activ al reflectării realităţii la nivelul percepţiilor, precum şi

faptul că în anumite condiţii lumea externă poate să arate şi altfel decât în alte împrejurări. Adesea

absenţa iluziilor denotă funcţionarea distorsionată a mecanismelor perceptive şi poate fi apreciată ca un

semn patologic.

Iluziile pot să apară în diferite modalităţi senzoriale, dar cele mai numeroase, mai variate şi mai

bine studiate sunt cele din sfera vizuală. Acestea sunt pe larg utilizate în pictură, în arhitectură, în

scenografia teatrală etc.

Cauzele care determină apariţia iluziilor sunt foarte variate şi încă insuficient studiate. Unele

teorii explică iluziile optice prin acţiunea unor factori periferici (iradiaţia, acomodarea, mişcările

ochilor etc.); altele, dimpotrivă pun accentul pe influenţa unor factori centrali.

3) Percepţia mişcării se referă, de fapt, la obiectele în mişcare şi nu la mişcarea în sine. Un

obiect, care se mişcă, îşi schimbă poziţia faţă de altele, care rămân fixe şi devin repere şi jalonează

traiectoria sa de mişcare. Se produc, astfel, mai multe mecanisme: imaginea retiniană şi persistenţa

excitaţiei datorită urmăririi obiectului prin mişcările capului şi globurilor ocular etc. Persistenţa

imaginii retiniene (postefectul) are o foarte mare importanţă în crearea impresiei de continuitate. În

aprecierea mişcării sunt foarte importante reperele. Dacă ele lipsesc, pot apărea iluzii ale mişcării. Este

cunoscută iluzia plecării trenului în care ne aflăm, când de fapt pleacă cel de lângă el.

PERCEPŢIA CA PROCES

Percepţia este nu numai o imagine mai mult sau mai puţin constituită a unui obiect sau fenomen

din lumea externă, ci poate fi examinată şi ca proces, în cursul căruia se formează, se "construieşte"

treptat imaginea perceptivă. Din această perspectivă, percepţia poate fi concepută ca un sistem de

acţiuni perceptive. Chiar dacă în mod obişnuit în mintea noastră informaţia despre obiecte şi fenomene

există sub formă de imagini cu care operăm fără să sesizăm în mod conştient diferitele unităţi

structurale ale procesului perceptiv, în mod conştient diferitele unităţi structurale ale procesului

perceptiv, în realitate acestea sunt mereu implicate. "Teoria activităţii" (P. Janet, J. Piaget, A. N.

Leontiev, A. R. Luria, ş.a.) scoate în relief caracterul dinamic, procesual al percepţiei. Acţiunile şi


operaţiile perceptive se constituie în cursul vieţii pe baza asimilării experienţei social-istorice în

variatele forme de activitate umană. Această idee este limpede exprimată de psihologul englez R. L.

Gregory (1970). Pentru psiholog - scrie el - problema care se pune este: "putem percepe înainte de a

învăţa să percepem?" Răspunsul este: "Într-adevăr, membrele şi organele de simţ sunt inutile până când

nu învăţăm să le folosim în mod efectiv; ele sunt la fel de inutile ca şi uneltele până când nu avem

deprinderea de a le folosi" (p.208).

Copilul nou-născut nu poate să descifrezede la început informaţia pe care o poartă configuraţiile

"polisenzoriale" de semnalele nervoase produse de obiectele şi fenomenele lumii reale: el învaţă pas cu

pas să le perceapă în contact nemijlocit cu ele, mânuindu-le mai întâi sub directa îndrumare a adultului,

iar ulterior din ce în ce mai independent.

În formarea şi desfăşurarea acţiunilor perceptive, îndreptate spre "examinarea" obiectului şi

elaborarea percepţiei ca "model mintal" al acestuia, un rol important îl joacă procesele motrice:

mişcările mâinilor în pipăit, mişcările ochilor în urmărirea conturului în percepţia vizuală a obiectelor,

micromotricitatea coardelor vocale în perceperea sunetelor etc.

Din punctul de vedere al destinaţiei lor, mişcările manuale implicate în percepţia haptică

(pipăit) şi cele oculare în percepţia vizuală sunt de două feluri:

a) mişcări de investigaţie, de orientare şi de corecţie, care vizează examinarea activă a

obiectului, ajustarea ochilor (sau a mâinilor) în raport cu însuşirile obiectului şi cu ambianţa, precum şi

corecţia succesivă a mişcărilor perceptive;

b) mişcări gnostice propriu-zise, care participă la "construirea" imaginii perceptive, la evaluarea

însuşirii spaţiale ale obiectelor, la recunoaşterea obiectelor cunoscute etc.

Îndeplinind variate funcţii, mişcările oculare sunt deosebit de complexe (unele sunt

macromişcări, iar altele micromişcări) şi variate ca formă. Astfel, dintre macromişcări cercetările

electrografice au pus în evidenţă, în primul rând, aşa-numitele mişcări de urmărire, care au o înfăţişare

lină, ordonată şi permit ochilor să urmărească continuu obiectul în mişcare. Viteza minimă a mişcărilor

de urmărire este de cinci minute unghiulare pe secundă, ceea ce corespunde pragului percepţiei

mişcării. Viteza maximă este de cca 30-40 grade pe secundă. O altă categorie este reprezentată de

mişcările sacadate ale ochilor; acestea sunt salturi rapide şi bruşte săvârşite de globii oculari în timpul

examinării obiectelor imobile, în timpul lecturii etc. Noi nu ne dăm seama de aceste mişcări şi avem

impresia că, de pildă, atunci când citim un text sau percepem un obiect (un tablou, o fotografie) privirea

noastră se deplasează repede, succesiv şi cu o viteză constantă de-a lungul rândurilor, conturului

obiectelor etc. În realitate, aşa cum relevă înregistrările electrografice, cu acest prilej ochii noştri se

deplasează în salturi dintr-un loc (reper) în altul; salturile (denumite sacade) alternează cu momentele

de fixare. Astfel, în timpul lecturii o sacadă durează în medie cca 0,022 s, iar durata unui salt în care

privirea revine la începutul rândului următor este de aproximativ 0,04 s. Atunci când ochiul nu se

mişcă, iar privirea este îndreptată asupra unui reper, avem de-a face cu faza de fixaţie vizuală a

obiectului.

Rolul fixaţiilor rezidă în faptul că tocmai în acest răstimp creierul primeşte cea mai mare

cantitate de informaţie despre obiectele percepute. S-a stabilit că în efectuarea unei sarcini vizuale

(examinarea unui obiect sau tablou, lectura unui text) ochii se află în majoritatea timpului (90-95%) în

stare de fixaţie. Desigur, ca urmare a automatizării acţiunilor perceptive prin exerciţii, are loc

perfecţionarea şi creşterea eficienţei întregului proces de percepţie. Aşa de pilda, formarea

deprinderilor de lectură se manifestă prin: a) reducerea numărului de fixaţii pe parcursul unui rând; b)

scurtarea duratei fixaţiilor; c) reducerea numărului de reveniri asupra celor citite anterior; d) creşterea

volumului segmentelor de text percepute simultan etc. Desigur, toţi aceşti parametri depind în mare

măsură de scopul urmărit in lectură, de dificultatea textului, de particularităţile individuale ale

cititorului. Totuşi, în prezent se cercetează posibilitateaoptimizării procesului de lectură, recurgându-se

şi la formarea deprinderilor de lectură rapidă, care se bazează în mare măsură pe perfecţionarea

percepţiei vizuale a textului scris.


Deşi cineva care priveşte cu atenţie un punct dintr-un obiect imobil are impresia că fixează

punctul respectiv fără să-şi mişte ochii, în realitate aceştia săvârşesc în timpul fixaţiilor respective o

serie de micomişcări involuntare şi imperceptibile. Aceste mişcări sunt de trei tipuri principale:

a) tremorurile - oscilaţii mărunte ale ochilor cu o amplitudine de 5-15 minute unghiulare şi cu o

frecvenţă de 20-150 Hz (în percepţia vizuală ele nu au o semnificaţie prea mare);

b) draivurile - mişcări relativ lente cu o amplitudine de 3-30 min.u. şi cu o viteză de 6 min.u./s;

aceste mişcări participă la procesul de menţinere a imaginii în zona optimă a retinei (fovea centrală) şi

totodată împiedică formarea aşa-numitului "câmp gol", adică dispariţia din percepţie a obiectului, a

cărui imagine este strict fixată pe retină ("imagine stabilizată");

c) flicurile - mişcări oculare rapide cu o amplitudine de 2-10 min.u., care apar la intervale

cuprinse între 100 ms şi câteva secunde; şi ele împiedică formarea adaptării locale, care duce la apariţia

"câmpului gol".

Să notăm că în prezent este destul de răspândită "teoria motrică" a percepţiei (în opoziţie cu

teoria senzorială a percepţiei), potrivit căreia motricitatea joacă un rol decisiv în formarea imaginilor

perceptive. Pentru ilustrare se fac referinţe la mişcările globilor oculari, care participă la percepţia

vizuală a spaţiului (a formei, poziţiei, mărimii obiectelor, a distanţei etc.).

Fără a subestima contribuţia motricităţii la perceperea activă şi adecvată a realităţii trebuie spus

că adesea se exagerează. Perceperea realităţii poate avea loc şi fără participarea imediată a motricităţii

musculare. De pildă, relaţiile spaţiale pot fi suficient de exact apreciate şi la lumina fulgerului

(noaptea), înainte ca ochii să poată efectua vreo mişcare. De asemenea s-a constatat că omul poate

percepe (şi înţelege) vorbirea şi în condiţiile paraliziei prin curarizare a muşchilor aparatului verbal.

Acţiunile obiectuale, care implică motricitatea sunt absolut necesare şi de o mare însemnătate în

procesul de formare a imaginilor perceptive (mai ales la copii). După ce s-au constituit, însă, ele posedă

o relativă independenţă faţă de componenta motrică.

Pe baza unor cercetări efectuate mai ales în domeniul percepţiei vizuale şi al pipăitului au fost

puse în evidenţă patru operaţii sau, mai exact patru niveluri ale acţiunii perceptive: depistarea,

discriminarea, identificarea şi recunoaşterea (V.P. şi T.P. Zincenko, 1976).

Depistarea, ca fază iniţială a oricărui proces perceptiv, constă In faptul că subiectul este în stare

să constate prezenţa sau absenţa stimulului. Discriminarea, adică deosebirea unui anumit obiect de

celelalte este operaţia propriu-zisă de formare a imaginii perceptive. O particularitate a acţiunii

perceptive este caracterul său desfăşurat, succesiv. Dezvoltarea acţiunii perceptive merge pe linia

relevării conţinutului senzorial specific în conformitate cu însuşirile obiectului şi cu sarcina pe care o

are de îndeplinit subiectul.

După ce imaginea perceptivă s-a constituit se trece la acţiunea de recunoaştere. Dar, pentru ca

recunoaşterea să poata avea loc, este absolut necesar să se realizeze confruntarea (sau comparaţia) şi

identificarea. Operaţia de identificare este o verigă intermediară între actul discriminării şi cel al

recunoaşterii. Identificarea vizează fie două obiecte percepute simultan, fie un obiect perceput la un

moment dat şi imaginea păstrată în memorie. Recunoaşterea presupune în mod necesar identificarea,

dar nu se reduce la ea. Operaţia de recunoaştere implică şi categorizarea (denumirea şi includerea

obiectului perceput într-o anumită clasă de obiecte, percepute anterior) şi degajarea etalonului

corespunzător din memoria de lungă durată.

O problemă frecvent abordată este volumul percepţiei (mai ales vizuale). După cum s-a arătat,

în efectuarea variatelor sarcini (lectura unui text, examinarea unor obiecte fixe) ochii se deplasează

sacadat şi extrag informaţia corespunzătoare numai în pauzele de fixaţie dintre salturi. Se pune

întrebarea: câte obiecte pot fi percepute într-o singură fixaţie (sau într-o expunere scurtă)?

De asemenea, s-a cercetat cum se modifică volumul percepţiei în funcţie de instructajul dat

subiectului, de natura materialului, de vârsta subiectului etc. În experimente, ca stimuli au fost utilizate

litere, cifre, silabe, cuvinte, puncte sau figuri etc., înscrise pe cartonaşe şi prezentate subiecţilor cu

ajutorul tahitoscopului (un aparat electronic pentru expuneri scurte, măsurate în miimi de secundă). A


reieşit că atunci când elementele prezentate nu sunt legate între ele, volumul percepţiei este de 4-8

elemente. Dacă însă elementele formează unităţi mai ample (cuvinte, configuraţii de puncte etc.), deşi

pregul se menţine, volumul percepţiei creşte semnificativ.

A fost emisă ipoteza că chiar în expunerile scurte subiectul este în stare să extragă o cantitate

mai mare de informaţie decât cea pe care o redă ulterior. Cercetările au confirmat că volumul

materialului reprodus nu depinde de volumul percepţiei, ci de posibilităţile memoriei.

Percepţia poate fi considerată nu numai ca unul dintre procesele cognitive, ci şi ca formă de

activitate relativ independentă. În mod obişnuit percepţia ca proces este inclusă în diverse forme de

activitate practică sau intelectuală, în calitate de componentă de care adesea nici nu ne dăm seama. Sunt

situaţii, însă, în care percepţia devine o activitate perceptivă mai mult sau mai puţin autonomă, având

un scop, un sistem de motive, anumite modalităţi de realizare şi un rezultat determinat. Activitatea

perceptivă poartă numele de observaţie (în acest context nu se confundă cu observaţia ca metodă de

cercetare ştiinţifică). Reiese, deci, că observaţia este un proces de percepere intenţionată, planificată şi

controlată a obiectelor sau fenomenelor lumii reale (inclusiv a propriilor acte de conduită). Ea este

necesară în orice domeniu în care omul îsi desfăşoară activitatea - munca profesională, activitatea

şcolară, activitatea de creaţie etc. În procesul de învăţământ, şcoala trebuie să cultive la elevi spiritul de

observaţie, ca o trăsătură tipică a structurii psihice a personalităţii, care constă în priceperea de a

percepe destul de complet şi multilateral obiectele şi fenomenele, de a sesiza unele aspecte de detaliu,

dar adesea semnificative, de a remarca deosebirile dintre obiectele asemănătoare şi de a interpreta cât

mai obiectiv rezultatele observaţiilor proprii.

1.10.REPREZENTĂRIILE Reprezentarea este primul nivel de organizare a activității mintale autonome, independent de

prezența și acțiunea directă a obiectelor externe. Sursa ei o constituie, firește, informațiile furnizate de

senzații și percepții, iar baza ei obiectivă este capacitatea mnezică a creierului. Imaginea obiectului

perceput nu dispare imediat după încetarea acțiunii lui asupra analizatorului dat. Ea continuă încă să

persiste un anumit interval de timp, pe baza fenomenului de postefect. Apoi, părăsește scena

conștiinței, trecând în stare latentă și întipărindu-se în mecanismele memorative. Acolo, informația

extrasă și reținută va fi supusă unor operații specifice de analiză, comparare, selecție și combinare,

obținându-se în final o imagine mintală nouă, de rang cognitiv superior, pe care o numim reprezentare.

Așadar, reprezentarea trebuie înțeleasă sub dublu aspect: ca proces mintal intern de prelucrare a

informațiilor furnizate de imaginile primare (senzațiile și percepțiile) și ca imagine mintală secundară

a obiectelor și fenomenelor percepute anterior. Pornind de la aceste două aspecte, putem defini

reprezentarea ca fiind procesul psihic de reflectare mijlocită, selectivă și schematică a proprietăților

concrete, mai mult sau mai puțin semnificative, ale obiectelor și fenomenelor date în experiența

senzorială anterioară a subiectului. Spațiul mintal reprezentațional are o alcătuire eterogenă,

multistratificată, incluzând imagini cu grade diferite de vivacitate, completitudine și fidelitate. În

același timp, organizarea acestui spațiu are un pronunțat caracter dinamic, producându-se permanent

modificări de poziții și de semnificații instrumentale ale imaginilor componente: unele scad în

intensitate, claritate și importanță, altele sporesc. Aceasta dovedește atât caracterul activ al procesului

reprezentării, cât și implicarea lui permanentă în mijlocirea și reglarea cotidiană a activității și

comportamentului. În plan ontogenetic, mecanismele reprezentării se formează și se consolidează mai

târziu decât cele ale percepției. Prima formă sub care se manifestă și funcționează reprezentarea este

schema obiectului permanent, care se manifestă comportamental prin căutarea de către copil a

obiectului ascuns, iar apoi căutarea și detectarea unui obiect pe baza denumirii lui verbale. Un salt

calitativ în organizarea și funcționarea mecanismelor reprezentării se produce după vârsta de 3 ani,

când se afirmă funcția nominativ-designativă a limbajului, cuvântul devenind principalul suport și


vehicul al conținutului informațional structurat în imaginea mintală secundară. Apărând și

dezvoltându-se pe baza percepției, reprezentarea nu este o continuare în linie dreaptă a acesteia, ci un

nivel calitativ nou, superior al activității cognitive. Ea marchează primul pas pe traiectoria desprinderii

actului de cunoaștere de concretul imediat și îndreptarea lui spre abstract și general. De asemenea,

reprezentarea marchează primul stadiu în structurarea activității mintale autonome, care se poate derula

nu numai sub impactul unui stimul din afară, ci și după dorința, vrerea și decizia subiectului însuși.

Astfel, reprezentarea pregătește cel de-al doilea salt al activității de cunoaștere, saltul din imperiul

imagisticului în cel al constructivității conceptuale, pe care îl va realiza gândirea. Reprezentările ca

produse finale ale procesului de reprezentare există într-o mare diversitate. După analizatorul dominant

în furnizarea informațiilor, delimităm reprezentări vizuale, auditive și chinestezice. După gradul de

generalitate, reprezentările pot fi generale sau individuale. În fine, după natura operațiilor care stau la

baza elaborării lor, delimităm reprezentările reproductive și reprezentările anticipative.

REPREZENTAREA CA PROCES ŞI IMAGINE MINTALĂ

Sistemul cognitiv al individului a evoluat permanent. Dacă la un moment dat el şi-a elaborate o

serie de mecanisme capabile a face faţă solicitărilor adresate organismului în condiţii favorabile, cu

timpul, el a fost nevoit să-şi elaboreze şi să-şi perfecţioneze unele mecanisme, care să-i permită

realizarea funcţiilor psihice şi în condiţii nefavorabile.

Sistemul cognitiv al individului, după cum demonstrează Shepard (1984), a evoluat astfel încât

să poată face faţă nu doar situaţiilor prezente, celor care se petrec „aici” şi „acum”, dar şi celor

absente, deci acelor situaţii în care informaţia senzorială nu este însă prezentată sau nici n-a fost

prezentată. Aşadar, omul trebuia să-şi elaboreze o nouă capacitate, care să-i permită accesul la

informaţiile datului (prezentate) imediat stocat, la relaţiile dintre el şi mediul înconjurător. Informaţia

elaborată ad-hoc avea o mare importanţă în activitatea adaptivă, ea era însă limitată din perspectiva

solicitărilor mai complexe.

Realitatea şi acţiunea ei asupra organismului trebuiau reexaminate nu doar într-o formă

adecvată, ci într-una avantajoasă, operativă, productivă. Un asemenea fapt angajează noi capacităţi

cognitive, care le depăşesc pe cele perceptive. Este vorba despre capacitatea organismului de a avea o

experienţă psihică în lipsa contactului actual cu obiectul. Noul mecanism psihic, care permite

reflectarea şi cunoaşterea obiectului în absenţa lui, dar cu condiţia ca acesta să fi acţionat cândva

asupra organelor de simţ, poartă denumirea de reprezentare.

Creierul uman dispune de mecanisme prin care se pot evoca realităţi, ce nu mai sunt prezente,

deci este capabil de reprezentare.

Imaginea, în reprezentare, păstrează o mare asemănare cu cea perceptivă prin faptul că ea

cuprinde însuşiri intuitive, figurative, dar aceasta nu este o simplă urmă a percepţiei, ci un process

psihic mai complex, în desfăşurarea căruia se implică şi operaţiile intelectuale. Formele mai complexe

ale reprezentărilor apar numai atunci când şi operaţiile mentale ating un anumit nivel de dezvoltare.

Totuşi, reprezentările nu derivă automat din gândire. În acelaşi timp, imaginea reprezentării este

secundară în raport cu cea perceptivă, ea apărând pe baza percepţiei. Din punct de vedere al valorii

pentru cunoaştere, reprezentarea este mai importantă. Bogăţia experienţei perceptive este numai o

condiţie pentru dezvoltarea reprezentărilor. Procesul reprezentării este puternic influenţat de acţiunile

Reprezentarea se defineşte ca proces cognitiv-senzorial de semnalizare în forma unor

imagini unitare, dar schematice a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi

fenomenelor în absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

Reprezentarea este o imagine schematică, o închipuire despre obiectul perceput anterior,

dar care în momentul de faţă nu acţionează asupra organelor de simţ.


practice ale subiectului cu obiectele, în cadrul cărora se realizează selecţia unor însuşiri şi estomparea

altora.

O altă condiţie cu caracter de lege în formarea reprezentărilor este funcţia reglatoare a

cuvântului, manifestată astfel:

1) cuvântul evocă reprezentarea deja formată şi cerută de sarcini cognitive şi practice;

2) dirijează construirea unor imagini mai bogate sau mai schematice, mai fidele obiectului

reprezentat sau mai îndepărtate;

3) asigură înlănţuirea şi organizarea unei serii întregi de imagini;

4) este instrument de organizare şi transformare a imaginilor;

5) prin cuvânt, reprezentările sunt integrate cu procesele de gândire şi imaginaţie.

Reprezentarea apare în două situaţii: atunci când un obiect sau un ansamblu de obiecte se

găsesc reexprimate sub forma unui nou obiect sau a unui nou ansamblu de obiecte şi atunci când este

realizată o corespondenţă între obiectul de la care s-a pornit şi imaginea rezultată, aceasta din urmă

conservând în ea anumite relaţii existente în obiectul iniţial. De aici derivă cel puţin două concluzii.

Prima: reprezentarea nu este o simplă reproducere a obiectului, dimpotrivă, ea angajează o

anumită transformare a obiectului, de la care s-a pornit.

A doua: transformarea obiectului nu este radicală, în reprezentare perseverând structura de

informaţii din obiectul reprezentat.

Dacă transformarea ar fi radicală, atunci ar fi vorba nu de reprezentarea obiectului, ci de

imaginarea sau crearea lui.

Reprezentarea implică interiorizarea experienţei perceptive la un nivel superior, chiar abstract.

Ea nu este o simplă reproducere a unei experienţe perceptive particulare în absenţa stimulului

corespunzător. Ceea ce se interiorizează sunt constrângerile, care, într-un spaţiu tridimensional,

guvernează proiecţiile şi transformările posibile ale unui obiect.

MECANISMELE PSIHOLOGICE ALE REPREZENTĂRII

Multă vreme reprezentarea a fost considerată un potenţial, indivizibil al conştiinţei, o creaţie pur

subiectivă a individului. Reprezentarea este determinată de realitatea înconjurătoare. Spre deosebire de

percepţie, al cărei conţinut informaţional îl constituie însuşirile concrete, dar exterioare, fenomenale,

accidentale ale obiectelor şi fenomenelor, conţinutul informaţional al reprezentării este format tot din

însuşirile concrete ale obiectelor, însă mai importante, mai reprezentative pentru obiect. Reprezentarea

are drept conţinut informaţional caracteristica concretă a obiectului. Specificul acestui conţinut poate

fi pus în evidenţă, apelând şi la argumente din domeniul filosofiei. Încercând să stabilească relaţia

dintre esenţă şi fenomen, filosofia afirmă că „esenţa se fenomenalizează,” se „proiectează în fenomen.”

Aceasta permite ca, odată cu surprinderea fenomenului, să se surprindă implicit şi esenţa obiectului. De

aceea, am putea considera că reprezentarea reflectă fenomenul îmbibat de esenţă.

Mecanismele, prin intermediul cărora se produc reprezentările, sunt:

1. Prin natura lor, reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor din trecut, reproduceri

pasive ale acestora, ci rezultatul unor prelucrări şi sistematizări, al unor combinări şi chiar recombinări

ale însuşirilor senzoriale, fapt care permite reţinerea şi amplificarea unor însuşiri, estomparea şi

eliminarea altora.

Psihologia cognitivă consideră reprezentările drept modele interiorizate ale lumii, utilizate ca

surse de informare şi instrumente de reglare şi planificare a conduitelor.

2. Un alt mecanism îl constituie selecţia însuşirilor obiectelor. Aceasta nu se face întâmplător,

ci reflectă semnificaţia acordată de subiect însuşirilor respective sau semnificaţia obiectivă, pe care ele

o au în raport cu practica socială. Reprezentarea relevă din obiecte, mai ales din însuşirile lor

funcţionale, în care este înglobată experienţa socio-istorică a oamenilor.


3. Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor, este cuvântul. El

asigură structurarea lăuntrică a elementelor reprezentării; organizează reprezentările în sisteme, le

fixează în conştiinţa individului, contribuie la creşterea caracterului lor generalizat, ceea ce permite ca

reprezentarea să fie purtătoarea unui sens.

4. Mecanismele, la care ne-am referit (prelucrarea percepţiilor anterioare, selecţia însuşirilor,

cuvântul), nu funcţionează în vid, ci în consens cu activitatea individului uman. Cu cât omul acţionează

mai mult cu obiectele, cu atât acestea sunt mai pregnant raportate la necesităţile lui şi, ca urmare,

posibilitatea formării unor reprezentări clare, corecte, intens creşte. Acţiunea este cea, care fixează şi

face posibilă evocarea reprezentărilor. Acţiunea determină o condensare congruentă a informaţiei,

fapt asemănător unei generalizări intuitive, prin construcţiile sale mintale, subiectul putându-se apropia

de toate situaţiile analoage posibile, depăşind astfel situaţiile singulare. Tocmai de aceea acţiunea a fost

numită „mediul de incubaţie al reprezentării”.

5. Mecanismele reprezentărilor se diferenţiază între ele în funcţie de sursa lor generatoare.

Unele imagini din reprezentări sunt generate de realitate, altele de memoria de lungă durată, unde au

fost stocate.

CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR

Omul dispune de o mare varietate de reprezentări. Clasificarea lor s-a făcut după mai multe

criterii, cel mai des folosite fiind:

a) după analizatorul dominant în producerea lor:

1. Reprezentările vizuale – sunt cele mai numeroase în experienţa fiecărei persoane. Ele

exprimă cel mai bine multe din calităţile generale ale reprezentărilor. Reprezentarea vizuală este

detaşată de fond şi proiectată pe un ecran intern uniform, este degajată de detalii cromatice, culorile

reducându-se la cele fundamentale. Reprezentarea vizuală este mai ales bidimensională. Cea

tridimensională, a corpurilor, este mai greu de realizat, necesitând o dotare mai specială şi un exerciţiu

mai îndelungat.

Reprezentările vizuale sunt prezente în foarte multe activităţi ale omului, dar au o dezvoltare

deosebită la pictori, arhitecţi şi la inginerii proiectanţi. Însuşirea diferitor discipline şcolare necesită

dezvoltarea reprezentărilor specifice pentru acestea, aşa cum sunt reprezentările geografice,

geometrice, tehnice, etc.

2. Reprezentările auditive – reproduc atât zgomotele, cât şi sunetele muzicale şi verbale

singulare, mai ales structurile melodice sau verbale. O melodie este reprezentată sub aspectul ritmului,

al variaţiei de intonaţie sau al vârfurilor de înălţime. Reprezentările verbale se referă la ritmuri,

intensităţi, particularităţi fonetice. Sunt deosebit de utile în procesul însuşirii limbilor străine, întrucât

modelul pronunţiei sau al accentuării, păstrat în reprezentare, reglează vorbirea în curs de desfăşurare.

Cele melodice au un rol asemănător în munca dirijorilor şi compozitorilor.

3. Reprezentările chinestezice constau în imagini mentale ale propriilor mişcări. Pe aceasta se

bazează realizarea antrenamentelor ideomotorii, care presupun doar repartizarea mişcărilor. Rezultate

importante s-au obţinut pe această cale în activitatea sportivă.

b) după gradul de generalizare distingem reprezentări individuale şi reprezentări generale:

1. Reprezentările individuale – sunt ale acelor obiecte, fiinţe, fenomene deosebit de

semnificative pentru o persoană. Fiecare păstrează în minte reprezentarea părinţilor, a casei părinteşti, a

şcolii, etc. Ceva ce este de un deosebit interes sau produce o puternică emoţie poate fi întâlnit doar o

singură dată, iar reprezentarea se formează rapid şi este uşor de evocat. În linii generale, această

categorie de reprezentări cuprinde multe detalii, iar însuşirile caracteristice nu se detaşează prea uşor şi

evident.


2. Reprezentările generale – cuprind în structura lor, mai ales însuşirile comune pentru o

întreagă clasă de obiecte şi pe baza acestora orice nou exemplar poate fi recunoscut ca aparţinând

aceluiaşi grup. Gradul de generalitate poate fi diferit. Unele reprezentări, cum sunt

cele geometrice, ating cel mai înalt grad de generalitate şi sunt foarte aproape de concept. Ele au cea

mai mare importanţă în formarea conceptelor.

c) după nivelul operaţiilor implicate în geneza lor: reproductive şi anticipative. Cercetările

asupra acestor categorii de reprezentări au fost făcute de J. Piaget şi colaboratorii săi.

1. Imaginile reproductive evocă obiectele sau fenomenele percepute anterior. Aceste evocări

pot fi foarte simple, cum sunt cele denumite statice – care reflectă obiectul în mişcare, aşa cum se vede

o bilă aşezată pe suprafaţa unei mese. Cele, care refletă mişcarea, au fost numite cinetice – exemplu:

rostogolirea mingei. Dacă reflectă schimbările, pe care le-a suferit obiectul, se numesc de transformare.

Imaginile reproductive cinetice şi de transformare sunt posibile începând cu vârsta de 7–8 ani.

2. Imaginile anticipative – sunt mult mai comlexe. Ele se referă la mişcări sau schimbări, care

încă nu au fost percepute. Sunt rezultatul intervenţiei operaţiilor gândirii şi procedeelor imaginaţiei.

Sunt, la rândul lor, cinetice şi de transformare. Apar, de asemenea, mai târziu, deci în jurul vârstei de

7–8 ani. Sunt deosebit de importante în activitatea mintală.

Alte criterii folosite în clasificarea reprezentărilor sunt:

- tipul de activitate, în care se integrează (reprezentări literare, istorice, geografice etc);

- procesul psihic mai complex, în care integrează (reprezentări ale memoriei, reprezentări ale

imaginaţiei);

- după prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului voluntar (reprezentări involuntare, reprezentări

voluntare).

PROPRIETĂŢILE (CALITĂŢILE) REPREZENTĂRILOR

Cele mai importante proprietăţi generale ale reprezentărilor sunt: figurativitatea, operativitatea,

panoramizarea.

1. Figurativitatea

Reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea mai mare

încurcătură şi saturaţie informaţională. Ele se eliberează de anumite elemente particulare ale

obiectelor, devenind un fel de portret rezumativ al acestora şi chiar al unei clase întregi de obiecte.

Imaginea obiectelor devine reprezentativă pentru ceea ce acestea au comun în structura lor concretă.

Oricât de accentuată ar fi însă schematizarea şi generalizarea, coerenţa şi congruienţa obiectului

individual se păstrează. În timp ce ideea gravitează spre abstract, reprezentarea rămâne cantonată (se

limitează) în configuraţiile obiectuale. Această proprietate este atât de pregnantă, încât se caută a fi

identificată şi în cazul reprezentării unor stimuli cu un grad mare de abstractizare, cum ar fi, de

exemplu, numerele. Interesul pentru numere rezidă în simplitatea lor, în cadrul limitat al lexicului

folosit în denumirea lor, în absenţa ambiguităţii semantice. Tocmai de aceea ele constituie un camp

priveligiat pentru a pune în evidenţă elaborarea modelelor reprezentărilor mintale.

2. Operativitatea

Această proprietate este surprinsă cel mai bine de Piaget, care defineşte reprezentarea ca o

„reconstrucţie operatorie”. În realizarea ei sunt implicate mecanisme de asociere prin asemănare şi

contiguitate (care asigură reducerea necunoscutului la cunoscut), mecanisme de contrast (ce permit

relevarea, trecerea în prim-plan a unor însuşiri ale obiectelor). Prezente sunt şi motricitatea şi mai ales

ideomotricitatea (care facilitează reproducerea mişcărilor şi transformărilor, ca şi a rezultatelor lor). În

virtutea acestei proprietăţi, reprezentarea dă posibilitatea simultaniezării succesivului (prin prescurtări

şi comprimări), dar şi a transformării simultanităţii într-o succesiune coerentă (prin redevelopări într-o

cinematică imagistică). De exemplu, un dirijor îşi poate reprezenta în câteva minute (2–3) o simfonie,

care de fapt durează circa o oră. Un scriitor, care are în minte structura integrală a unui roman, şi-o


poate reprezenta în scene, secvenţe, capitole, ce se derulează unele după altele într-o anumită

succesiune. Este ca şi când pe ecranul minţii ar avea loc o proiecţie cu încetinitorul. Operativitatea

reprezentărilor nu se poate realiza decât în prezenţa operaţiilor intelectuale şi a limbajului exterior.

Aşadar, caracterul operatoriu al reprezentărilor asigură trecerea reprezentărilor într-un stadiu superior al

evoluţiei lor, conducând la cunoaşterea dincolo de ceea ce ar fi, la un moment dat, aparenţă înşelătoare.

3. Panoramizarea

B.F. Lomov susţine că reprezentarea presupune îmbinarea în imaginea mintală a unor

dimensiuni ale obiectelor, ce nu por fi percepute decât succesiv. Un cub, de exemplu, indifferent din ce

parte ar fi privit, nu poate fi perceput decât având trei feţe. În reprezentare, în schimb, datorită

coordonării şi aglutinării informaţiilor, acesta va fi „văzut” cu toate faţetele lui. Se pare că

panoramizarea este limita superioară a performanţelor posibile în reprezentare. Reprezentările joacă un

rol important în cunoaştere. Ele constituie puncte de plecare, puncte de sprijin, material concret pentru

majoritatea mecanismelor psihice. Astfel, ele pot complete noile percepţii, constituie „materia primă”

pentru gândire şi operaţiile ei, ca şi pentru imaginaţie. Reprezentările îi dau omului posibilitatea să-şi

construiască propriul său mediu interior, pornind de la care el îşi poate elabora acţiunile asupra

mediului exterior. Totodată, reprezentările sunt instrumente de planificare şi reglare a conduitei

umane. Integrate în diferite tipuri de activităţi (de joc, de învăţare, de rezolvare a problemelor, de

muncă, de creaţie) ele ajută la finalizarea performantă a acestora. Apărute ca urmare a relaţiei dintre

subiect şi obiect, dintre organism şi mediu, reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare

la realitate. Reprezentările apar în şirul proceselor de cunoaştere nu doar ca un simplu moment, doar ca

o treaptă, ca o etapă a contemplării vii, ci şi ca un rezultat, un bilanţ al cunoaşterii, care, pe de o parte,

sedimentează în ele toate achiziţiile de până acum ale cunoaşterii, iar pe de altă parte, pregătesc şi

deschid calea spre cunoaşterea logică, raţională.

1.11. GÂNDIREA Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare și integrare a informației despre lumea

externă și despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ al activității de cunoaștere de

la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existenței obiectului la

interpretarea și explicarea lui legic-cauzală, se face trecerea de la procesele psihice cognitiv senzoriale

la cele cognitiv superioare.

Prin urmare:

Gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită și generalizat-abstractă - sub forma

noțiunilor, judecăților și raționamentelor - a însușirilor comune, esențiale și necesare ale obiectelor

și a relațiilor legice, cauzale între ele.

Caracterul mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct asupra realității, ci

asupra informației furnizate de percepții și reprezentări. Desfășurarea ei presupune întotdeauna fie

existența unei informații care se extrage în prezent în cadrul contactului senzorial cu obiectul, fie a unei

informații evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar produsele unei activități a gândirii devin, la

rândul lor, obiect al unui proces ulterior de gândire.

Dar, cum rezultă și din definiția de mai sus, deși elaborarea gândirii este precedată de formarea

experienței și schemelor perceptive, și a sistemului de reprezentări, ea nu este o continuare în linie

dreaptă a acestora, ci apare ca un moment de discontinuitate, de salt, de restructurare calitativă a

mecanismelor și principiilor comunicării informaționale a omului cu lumea externă.

Caracterul general-abstract al gândirii rezidă în aceea că ea se desfășoară permanent în direcția

evidențierii însușirilor generale și esențiale ale obiectelor și fenomenelor, și a subordonării diversității cazurilor particulare unor modele ideale generale – noțiuni, principii, legi.


Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate

temporale: trecut, prezent și viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele momente și stări

ale obiectului: folosește informația despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează

informația despre trecutul și prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor. Ea realizează o

reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcția interpretativ-explicativă, dobândind și o funcție

creatoare: elaborarea de modele, proiecte și planuri ideale pe baza cărora, în cursul activității practice,

se realizează noi obiecte, noi configurații ale mediului înconjurător.

Fiind procesul de cunoaștere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esența

lucrurilor, înțelegerea relațiilor logice dintre acestea, explicarea și interpretarea lor, și care face

posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic și practic, gândirea ocupă un loc central în

sistemul psihic uman.

Atributul centralității este conferit gândirii nu numai de faptul că se bazează pe celelalte funcții și disponibilități ale subiectului (trecând succesiv de la fenomen la esență, de la particular la general,

de la concret-intuitiv la abstract-formal), ci și de faptul că ea acționează ca un adevărat mecanism de

comandă-control asupra celorlalte procese psihice, organizându-le, modificându-le în concordanță cu

criterii și exigențe logice obiective: într-un cuvânt, le conferă dimensiunea raționalității. De asemenea,

centralitatea gândirii în cadrul sistemului psihic uman se demonstrează și prin aceea că trăsăturile și

funcţiile conștiinței își găsesc expresia cea mai înaltă în structura și dinamica ei.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Gândirea ocupă un loc central în psihologie, astfel s-au exprimat doi cunoscuţi psihologi

americani (Lindsay şi Norman, 1980) – „Gândirea reprezintă, poate, subiectul cel mai important al

întregii psihologii”. Deoarece toate creaţiile artei şi ştiinţei îşi au originea în gândire, „ea este de o

importanţă evidentă” – nota un alt psiholog (Gilhody, 1988).

Cu timpul în psihologia gândirii au avut loc diversificarea şi polarizarea concepţiilor. Gândirea

ca instrument şi potenţialitate de cunoaştere este studiată de filosofie (epistemologie), de logică (legile

gândirii juste şi exacte) şi de psihologie.

Gândirea se defineşte ca procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care,

prin intermediul abstractizării şi generalizării coordonate în acţiuni mintale, extrage şi prelucrează

informaţii despre relaţiile categoriale şi determinative în forma conceptelor, judecăţilor şi

raţionamentelor.

Gândirea este trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman, definitorie pentru om

ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale. Este aşa deoarece gândirea produce modificări de substanţă

ale informaţiei cu care operează. Dacă celelalte mecanisme psihice produc modificări superficiale,

natura informaţiei, rămânând aceeaşi, gândirea modifică natura informaţiei, ea face saltul de la

neesenţial la esenţial, de la particular la general, de la concret la abstract, de la exterior – accidental la

interior – invariabil.

De asemenea, gândirea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice în

realizarea procesului cunoaşterii nu doar pe cele de ordin cognitiv, după cum s-ar părea la prima

vedere, ci şi pe cele afectiv-motivaţionale şi volitiv-reglatorii. Gândirea orientează, conduce, valorifică

maxim toate celelalte procese şi funcţii psihice.

Ca urmare a intervenţiei ei, percepţia devine observaţie, deci o percepţie cu scop, ordonată şi

planificată; comunicarea informaţiilor dobândeşte înţeles, fiind subordonată prin gândirea normelor

logicii; memoria intră în posesia unei forme superioare de memorare, şi anume memorarea logică, ce o

completează şi o depăşeşte pe cea mecanică; voinţa îşi precizează mult mai bine scopurile pe baza

predicţiei, îşi fixează mult mai uşor planuri, folosindu-se de judecăţi şi raţionamente.


În sfârşit, centralitatea gândirii în procesul cunoaşterii se explică şi prin capacitatea ei de a-şi

reintroduce propriile produse (idei, concepţii, teorii) în circuitul informaţional, devenind, în felul

acesta, un declanşator al unor noi procese intelectuale.

Din punct de vedere descriptiv-explicativ gândirea este definită astfel: proces psihic de

reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în

mod mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor.

Pentru a explica această noţiune complexă să purcedem la prezentarea celor mai semnificative

caracteristici psihologice ale gândirii:

1. Caracterul informaţional-operaţional.

Gândirea este un mecanism de prelucrare, interpretare şi evaluare a informaţiilor. Ea nu se

mulţumeşte, aşa cum face percepţia, cu însuşirile exterioare ale obiectului şi fenomenelor, ci accede la

surprinderea însuşirilor interne ale acestora şi mai ales a relaţiilor dintre ele.

2. Caracterul mijlocit şi mijlocitor.

Gândirea nu operează asupra realului, asupra obiectelor şi fenomenelor, ci asupra informaţiilor

furnizate de senzaţii, percepţii şi reprezentări. Ea este mediată de informaţiile stocate în memorie şi

poate cel mai pregnant, gândirea este mijlocită de limbaj. Deci, valoarea şi calitatea gândirii vor

depinde de calitatea factorilor mijlocitori. Dar şi gândirea le mijloceşte şi le influenţează pe toate

celelalte, contribuind la sporirea eficienţei lor. Ea atribuie un înţeles imaginilor perceptive, utilizează

denumiri verbale, se implică activ în marea majoritate a procedeelor imaginaţiei, direcţionează fluxurile

afectiv-motivaţionale, contribuie la realizarea reglajului voluntar.

3. Caracterul generalizat şi abstractizat.

Generalizând şi făcând abstracţie de la obiectivele concrete, gândirea se îndepărtează doar

aparent de realitate, ceea ce-i oferă posibilitatea de a se debara de încărcătura elementelor

nesemnificative.

4. Caracterul finalist.

Omul îşi stabileşte scopul nu în timpul desfăşurării activităţii, ci cu mult înainte de a trece la

executarea ei. Când gândirea s-a finalizat într-un anume produs (idee, judecată, raţionament), se trece

adeseori la raţionalizarea lor. Omul nu gândeşte doar de dragul de a gândi, ci cu un dublu scop: pentru

a-şi declanşa, organiza şi optimiza propria sa activitate, fie pentru a justifica sau motiva prin explicaţii

şi argumente acţiunile deja săvârşite, chiar dacă aceste cauze sunt altele decât cele care au stat

realmente la baza comportamentelor executate.

5. Caracterul multidirecţional.

Spre deosebire de alte mecanisme psihice orientate spre o singură dimensiune temporal

(percepţia spre prezent, memoria spre trecut, imaginaţia spre viitor), gândirea le cuprinde pe toate cele

trei. Prin aceasta, ea serveşte la permanenta ordonare şi corelare a diferitelor „stări” ale obiectului

cunoaşterii.

Sistematizând şi sintetizând ideile mai multor autori, putem spune că gândirea se compune din

următoarele unităţi de bază (componente):

imaginea – reprezentarea mintală a unui obiect specific, unitatea cea mai primitivă a gândirii;

simbolul – o unitate mai abstractă, care redă obiectul, evenimentul, cel mai simplu symbol fiind

cuvântul;

conceptul – o etichetă pusă unei clase de obiecte, evenimente, care au în comun câteva atribute;

operaţia – acţiune interiorizată, reversibilă, care serveşte la formarea conceptelor sau la

rezolvarea problemelor;

regula sau legea – cea mai complexă unitate a gândirii, ce presupune stabilirea relaţiei dintre

două sau mai multe concepte.

Când utilizăm simboluri sau concepte, imagini interne şi când rezolvăm mintal probleme, spunem

că gândim. Unii autori pun semnul egalităţii între gândire şi inteligenţă. Abia în anii ’40 Gaston Viand


precizează că inteligenţa este facultatea de a cunoaşte şi înţelege sau eficacitatea mintală (randamentul

mecanismelor mintale). Aşadar, inteligenţa include în sine gândirea, dar nu se reduce la ea. Există o

relaţie de interdependenţă între ele, dar nu trebuie să se ajungă la identificarea lor.

OPERAŢIILE FUNDAMENTALE ALE GÂNDIRII

1. Analiza şi sinteza

Dacă analiza şi sinteza senzorială presupun acţiunea în plan material (obiectual), atunci analiza şi

sinteza ca operaţii ale gândirii implică acţiunea în plan mintal. Aceste operaţii sunt corelative. Astfel, în

timp ce analiza presupune dezmembrarea mintală a obiectelor în elementele lui componente în vederea

determinării proprietăţilor esenţiale, sinteza porneşte de la însuşirile date izolat, reconstituind mintal

obiectul. Şi nu este o simplă asociere, ci o relaţionare logică a părţilor pentru dezvăluirea specificului

(desprinderea obiectului dintr-un ansamblu haotic şi includerea lui într-o clasă).

2. Abstractizarea şi generalizarea

Sunt strâns legate de analiză şi sinteză, de altfel, continuări sau exprimări ale lor în plan mintal.

Abstractizarea este operaţia gândirii prin care se evidenţiază însuşirile esenţiale şi omiterea, înlăturarea

celor neesenţiale (o analiză selectivă). Prin operaţia de abstractizare se ajunge să se reţină în plan

mintal doar însuşirea comună. De exemplu: toţi sunt oameni şi au aceleaşi drepturi, abstracţie făcând de

vârstă, sex, apartenenţă etnică, profesie etc. Generalizarea este o operaţie predominant sintetică şi

înseamnă reunirea însuşirilor unui obiect asupra unei categorii de obiecte. De exemplu: simptomele, ce

apar în câteva cazuri de îmbolnăviri, sunt considerate a fi caracteristice pentru anumită boală în genere.

Sau ceea ce se constată prin examen microscopic şi analiză chimică la un ţesut celular se dă ca atribut

general al acestei categorii de ţesuturi.

3. Comparaţia

Este o operaţie a gândirii implicată ca premisă sau ca mijloc în toate celelalte şi presupune stabilirea

mintală a asemănărilor şi deosebirilor dintre obiecte şi fenomene pe baza unui criteriu. Ea este

considerată de marea majoritate a psihologilor o structură logică elementară a gândirii, o operaţie

primară. Comparaţia începe cu un act sintetic (care constă în corelarea însuşirilor), continuă cu unul

analitic (deci desprinderea asemănărilor şi deosebirilor) şi se finalizează printr-o nouă sinteză şi

generalizare (ceea ce este comun uneşte însuşirile respective). S-a constatat că similitudinea, cât şi

deosebirea mare îngreuiază comparaţia, iar operarea pe baza materialului verbal asigură un randament

crescut al comparaţiei.

4. Concretizarea logică

Concretizarea este un proces de ilustrare sau de lămurire a unei teze generale cu ajutorul unui

exemplu, trecerea de la abstract la concret. Concretul logic este obiectul mintal categorial; el este forma

sub care există conceptul. Există cazuri când studenţii, deşi deţin generalul şi definesc bine o noţiune,

nu pot opera cu relaţiile cuprinse în ea, mai ales atunci când este vorba de rezolvarea unor problem

practice (unde se implică obiecte complexe şi nicidecum cu însuşiri izolate ale acestora).

5. Sistematizarea este ordonarea minatală şi consecutivă a obiectelor, care la momentul dat se află

în haos, dezordine. Altfel spus, a pune lucrurile în relaţiile lor logice, normale.

6. Particularizarea este operaţia prin care se stabilesc trăsăturile specifice, proprii doar obiectului

dat. Se stabileşte originalitatea unui obiect sau a unei persoane.

FORMELE LOGICE ALE GÂNDIRII

Dacă gândirea este un proces, înseamnă că ea produce ceva, ceea ce produce gândirea constituie un

conţinut. Se ştie că orice conţinut tinde să aibă o formă. Forma pentru conţinut este spaţiul, în care

acest conţinut există şi limitele acestui conţinut. Forma organizează şi structurează conţinutul şi prin

aceasta îi dă entitate.


Prin urmare, am putea defini formele logice ale gândirii ca producţii intelectuale organizate şi

structurate într-un anumit fel şi constituind un întreg, o entitate. Deci forma logică a gândirii constituie

învelişul conţinutului gândirii, în care acest conţinut poate să existe şi să funcţioneze.

Există trei forme logice ale gândirii:

noţiunea;

judecata;

raţionamentul.

Noţiunea este forma elementară a gândirii, celelalte fiind mai complexe. Noţiunea constituie un

construct cognitiv, ce depăşeşte conţinutul nemijlocit al percepţiei. Noţiunea este reflectarea a ceea ce

este dincolo de percepţie. Dar ea se constituie cu sprijinul percepţiei. Noţiunea definită sintetic,

concentrat reprezintă esenţa reflectată a lucrului. Conţinutul, corespondentul noţiunii în plan senzorial

este imaginea perceptivă.

Sinonimele termenului „noţiuni” sunt concept, categorie. Noţiunea reprezintă partea spirituală,

ideală a cuvântului, căci acesta ca semn are două părţi: corp sonor (şirul de litere) şi sens (semnificaţia).

Termenul exprimă o noţiune ştiinţifică, nu una empirică, obişnuită. Fiecare ştiinţă îşi elaborează

sistemele sale de concepte, iar aceste concepte sunt experimentate prin termeni.

Pot fi identificate următoarele feluri de noţiuni:

1) noţiunea concretă – este acea, care are numai un corespondent perceptiv; noţiunea abstractă nu

are aceste corespondente (exemplu: curaj, ideal);

2) noţiuni teoretice – sunt noţiunile definite precis, exact, clar, după toate rigorile, exprimate prin

termeni. Noţiuni empirice – sunt noţiuni exprimate vag, prezintă caracteristici neesenţiale;

3) noţiunea gen – specie (exemplu: floare – crin) ;

4) noţiuni independente – pot exista numai singure (exemplu: soare, geantă); Noţiuni corelative –

pot exista numai în perechi şi sunt opuse (exemplu: dragoste – ură).

5) noţiuni logice – cu statut de standard, etalon, produs al unei colectivităţi umane. Noţiuni

psihologice – ce reflectă înţelegerea obiectului dat de individul concret şi poate avea particularităţile

sale individuale. La oamenii foarte dezvoltaţi noţiunile psihologice corespund celor de etalon.

Judecata – este o formă a gândirii, prin care subiectul afirmă sau neagă ceva (despre ceva).

Judecata este alcătuită din noţiuni.

Structura judecăţii:

subiectul logic;

predicatul logic.

Subiectul – este acel ceva, despre care se afirmă sau se neagă un lucru.

Predicatul – exprimă afirmaţia sau negaţia. (Predicatul logic afirmă sau neagă starea obiectului).

Diverse judecăţi:

I. După cum se neagă sau se afirmă ceva:

a) afirmative (exemplu: psihologia este o ştiinţă);

b) negative (exemplu: gândirea nu este o stare psihică);

c) nedefinite (exemplu: Marina este sora mea).

II. După raportul de adevăr:

a) adevărate (exemplu: Mingea are formă specifică);

b) false (exemplu: Vara ninge).

III. Judecăţi de relaţie – se stabileşte legătura dintre două sau mai multe obiecte.

IV. Judecăţi de apartenenţă – se stabileşte dacă un lucru aparţine unui grup.

V. Judecăţi de valoare – subiectului logic i se atribuie o valoare (exemplu: bun, frumos).

Raţionamentul este o formă logică a gândirii, prin care se obţin informaţii noi din combinarea

celor deja existente în memorie.

Există două feluri de raţionamente:


1) inductive – constituie modalitatea de producere a unei ipoteze generale pe baza unor date

particulare (de la simplu la compus);

2) deductive – prin care se urmăreşte obţinerea de noi informaţii pe baza unor premise date.

Raţionamentele deductive sunt de trei tipuri:

1) silogistic – este compus din trei judecăţi – două premise şi concluzia (exemplu: Toţi oamenii

sunt muritori. Socrate este om = Socrate este muritor);

2) ipotetico-deductiv alcătuit din trei judecăţi, dintre care prima exprimă condiţionarea unui

fenomen de alt fenomen, iar concluzia apare ca o consecinţă. De obicei, concluzia este o ipoteză, o

presupunere (exemplu: Dacă e ziuă, atunci e lumină. E ziuă = deci e lumină)

3) liniar – este alcătuit din două premise şi o concluzie. Premisele exprimă relaţia dintre două

noţiuni, două obiecte, două fenomene etc., iar concluzia exprimă relaţia dintre obiectele neadiacente

(exemplu: Ion este mai mare ca Victor. Nicu este mai mic ca Victor = Deci Ion este mai mare ca Nicu

şi Victor).

CLASIFICAREA GÂNDIRII. CRITERII DE CLASIFICARE

Gândirea omului nu este uniformă, nu funcţionează la fel la toţi oamenii sau la unul şi acelaşi

om în momente şi în situaţii diferite. Există numeroase tipologii, ne vom referi însă doar la câteva

criterii, şi anume:

I. După orientare:

a) gândirea direcţionată;

b) gândirea nedirecţionată.

Gândirea direcţionată sau directă este sistemică şi logică, deliberată şi intenţionată, ghidată de

scop, cu ajutorul ei oamenii rezolvă probleme, formulează legi, îşi realizează obiectele propuse (drept

exemplu tipic este sinectica, care se bazează pe respectarea unor reguli, pesupune critică şi discuţii

contradictorii).

Gândirea nedirecţională sau nondirectivă se caracterizează prin mişcarea liberă spontană a

gândurilor, fără a fi orientată de un scop sau de un plan. Ea este implicată de imaginaţie, fantezie,

reverie, oamenii recurgând la ea pentru a se relaxa. Gândirea nedirecţionată are o mare importanţă în

pregătirea momentului gândirii direcţionate, productive, creatoare, contribuind astfel indirect la

soluţionarea problemelor (drept exemplu poate servi brainstormingul, ce favorizează imaginaţia liberă,

chiar aberantă, asociaţia spontană a ideilor după principiul „cantitatea generează calitatea”, eliminarea

criticii, duşman al imaginaţiei).

II. După tipul operaţiilor presupuse:

a) gândirea algoritmică;

b) gândirea euristică (redate în tabelul 2):

Tabel nr 2. Gândirea după tipul operaţiilor presupuse

Gândirea algoritmică Gândirea euristică

rigidă flexibilă

strict determinantă în curs de determinare

maxim automatizată şi stereotipizată implică analiza prealabilă

fixă şi reproductivă decizia este plastică şi inovatoare

grad mare de standardizare grad mare de flexibilizare

rutinieră, stăpânind teorii deja cucerite evolutivă, descoperind teorii noi

presupune prudenţă, comoditate atitudini de iniţiativă, independenţă

situaţii obişnuite condiţii incerte, noi


Gândirea algoritmică este bazată pe trecerea succesivă de la un „pas” la altul, ceea ce va

conduce în mod cert la rezolvarea problemei, pe când gândirea euristică are caracter arborescent, din

fiecare „nod” subiectul trebuind să aleagă o cale din mai multe posibile, este o „scurtătură”, care ajută

la reducerea efortului mintal rezultat sigur (încercări şi erori).

III. După finalitate:

a) gândirea reproductivă;

b) gândirea productivă;

c) gândirea critică.

Distincţia dintre primele două tipuri de gândire a fost introdusă de către psihologul german

Selz, care consideră că procesul gândirii trece treptat de la nivelul reproductiv al completării lacunelor

dintr-o problemă la nivelul productiv al elaborării unor soluţii noi. Drept exemplu poate servi o

întâmplare din viaţa celebrului matematician Gauss. Pe când acesta avea 6 ani, profesorul a dat elevilor

să calculeze cât mai rapid suma numerelor de la 1 la 10. În timp ce colegii lui mai calculau încă, Gauss

a sesizat o nouă legitate – faptul că suma termenilor din poziţii extreme este 11, deci suma finală va fi

55.

11

11

11

11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

11

Fig. nr. 1 Exemplu de gândire productivă

Primul mod de operare al gândirii este simplist, automatizat şi stereotipizat, pe când al doilea

este creativ.

Gândirea critică se centrează pe testarea şi evaluarea soluţiilor şi exploatărilor posibile.

IV. După sensul de evoluţie există:

a) gândirea divergentă;

b) gândirea convergentă.

Gândirea divergentă manifestă tendinţa de diversificare şi multiplicare a soluţiilor în raport cu

punctul iniţial de plecare, fiind semnul distinctiv al flexibilităţii şi mobilităţii intelectuale a individului

(prezenţa unor capacităţi cum ar fi: generarea cât mai multor produse, combinarea elementelor pentru

obţinerea cât mai multor variante etc).

Gândirea convergentă se mişcă în sens invers de la diversitate la unitate. Ea cuprinde capacităţi

de tipul următor: de a comprima un număr variat de structuri semantice într-un număr relativ limitat, de

a forma concepte pornind de la atributele obiectelor şi fenomenelor etc.

Guilford demonstrează că în gândirea convergentă relaţiile sunt extrase din informaţia dată.

Spre deosebire de ea, în gândirea divergentă există o mai mare libertate în producerea informaţiei, dar

nu totală. Gândirea divergentă a fost considerată caracteristica distinctivă a creativităţii, pe când

gândirea convergentă, caracteristică distinctivă a inteligenţei.

V. După demersurile logice:

a) gândirea inductivă;

b) deductivă;

c) analogică (analoagă).


Gândirea inductivă facilitează extragerea şi formularea unei concluzii generale dintr-o

multitudine de cazuri particulare. Ea surprinde regularitatea, ceea ce este comun, constant invariabil.

Gândirea deductivă reprezintă mişcarea cunoaşterii în sens invers celei inductive, deci de la

general la particular; este un excelent mijloc de a controla conceptele, relaţiile şi legile obţinute prin

gândirea inductivă. Prin gândirea deductivă, pornind de la o serie de legităţi deja stabilite, omul tinde

spre obţinerea unor noi informaţii şi ajunge întotdeauna la o anumită concluzie.

Gândirea analogică constă în stabilirea similitudinilor dintre diverse obiecte, fenomene,

evenimente, idei etc., acolo unde ele par a nu exista, în transferul de informaţie de la un obiect

cunoscut, asimilat, la altul necunoscut încă. Pornind de la asemănările constante, gândirea analoagă

emite ipoteze, ce urmează a fi verificate. Dacă gândirea inductivă se bazează pe tratarea informaţiilor

de aceeaşi natură, gândirea analoagă cercetează fenomene extrem de variate.

VI. După valoare:

a) gândirea pozitivă;

b) gândirea negativă.

Aflaţi în faţa unor situaţii neobişnuite, imprevizibile, frustrante sau stresante, oamenii se

angajează diferit în analizarea şi soluţionarea lor: unii se implică activ şi constructiv, iar alţii pasiv,

defensiv. Primii pun în funcţiune aşa-numita gândire pozitivă („se poate”; „e greu, dar posibil”, „să

vedem cum putem ieşi din impas”), alţii dimpotrivă fac apel la gândirea negativă, care-l pune

întotdeauna în faţă pe („nu”, „nu se poate”, „nu am nici o scăpare”, „nu cred că voi fi în stare”).

Această tipologie a fost tratată de Norman Vincent Peale în „The Power of Positive Thinking”.

Gândirea pozitivă se caracterizează prin raţionalitate de orientare activă, constructivă pe direcţia

depăşirii dificultăţilor, cea negativă prin pasivitate, neîncredere, lipsa angajării.

Iată câteva sfaturi menite de a contracara gândirea negativă (redate în tabelul 3):

Tabel nr 3. Contracararea gândirii negative

Decât să spui „Nu ştiu” mai bine spune „ O să aflu”

În loc să declari „Asta nu-i treaba mea” vezi ce trebuie făcut şi acţionează

Decât să faci promisiuni mai bine ţine-te de angajamente

În loc să spui „Nu sunt atât de ...”sau „ca alţii” mai bine spune „Sunt bun, dar nu atât de bun pe

cât pot fi”

Când sesizezi tendinţa de a utiliza etichetele

negative

dă comanda „STOP” în limbaj interior

Persoanele, care gândesc negativ, sunt mai puţin eficiente, prezintă ostilitate, anxietate,

nefericire, nu-şi fixează scopuri înalte, din frica de a nu le putea realiza. Anticiparea eşecului,

sentimentele de inferioritate le împiedică să-şi valorifice posibilităţile. Deci educarea gândirii pozitive

devine o necesitate atât la nivel individual, cât şi la nivel instituţional

VII. După eficienţă:

a) gândirea eficientă;

b) gândirea neeficientă.

Vor fi eficiente acele tipuri de gândire, care sunt adaptate situaţiilor şi cerinţelor acestora şi

ineficiente – cele, care nu corespund sau se opun situaţiilor problematice. Dacă un individ se află într-o

situaţie relativ familiară pe care ar putea-o soluţiona apelând la câteva modalităţi algoritmice, însă el

caută, încearcă strategii noi apelând la gândirea euristică, atunci gândirea sa va fi ineficientă. Aşadar,

nu există tipuri de gândire exclusiv eficiente şi ineficiente, ci tipuri de gândire mai mult sau mai puţin

eficiente sau ineficiente, în funcţie de modul lor de utilizare. Un alt exemplu al gândirii creatoare


eficiente este cuplajul dintre gândirea creatoare şi cea critic (soluţiile formulate trebuie evaluate,

testate).

Tabel nr 4. Exemple de gândire ineficientă

Premise false Aspecte neglijate

Eroarea „omului de paie”: renunţarea la unele

premise, când există mai multe; găsirea unor

contraargumente la premisele, care nu ne plac

Suprasimplificarea: descrierea unei situaţii ca şi

când ar avea câteva faţete, când în realitate are

mai multe, cadrul de referinţă fiind limitat şi

problema va fi simplificată.

Ignorarea argumentelor susţinerea unui punct de

vedere, aducându-se ca argument lipsa

argumentelor contrare

Eroarea „ alb sau negru”: se produce atunci,

când considerăm că există doar două alternative

opuse, în realitate existând nu doar extreme, ci un

continuum; între extreme există şi intermediari

(faptele nu sunt doar bune sau rele, ci şi neutre)

Ipoteze contrare faptelor: formularea unor

ipoteze, ce se împotrivesc la ceea ce ştim despre

realitate şi care conduc la presupuneri vagi despre

consecinţele fenomenelor

Argumentul „bărbii”: constă în folosirea poziţiei

intermediare sau a continuumului prin neglijarea

extremelor (provine de la un exemplu celebru:

câte fire de păr are un om în barbă? Este greu de

stabilit numărul de fire, dar asta nu înseamnă că

omul cu barbă şi cel fără barbă nu există nici o

diferenţă)

Concluzia irelevantă. Ignorarea subiectului,

ratarea faptelor, trecerea pe alături

Folosirea greşită a mediei: Constă în considerarea

ca fiind corectă a unei poziţii aflată la centru

Falsa analogie: se încearcă analogia unor situaţii

iniţial distincte

Adevăruri pe jumătate: se bazează pe omisiuni de

fapte

Compoziţia: se presupune că întregul are

caracteristicile părţilor

Decizia prin indecizie: se aşteaptă ca timpul sau

evenimentele să decidă pentru individ

Diviziunea: se presupune că ceea ce este adecvat

pentru întreg este adecvat şi pentru parte

Argumentul circular: concluzia, la care dorim să

ajungem este conţinută în premiză

Gândirea prin accident şi clişeu: o declaraţie

generală este aplicată în circumstanţe special

(accidentale); recurgerea la clişee (aforisme,

maxime, proverbe), care suprasimplifică

Inconsistenţa: pornirea de la premise

contradictorii sau cu anume grad de generalitate

Dacă vrem să gândim eficient, trebuie să fim atenţi la greşelile de limbaj, cu atât mai mult cu

cât cuvintele şi frazele în utilizarea comună nu au acelaşi înţeles, mai mult, înţelesurile cuvintelor se

schimbă constant, iar ideile sunt relative, depind de context.

Tabel nr 5. Erori de limbaj care afectează gândirea eficientă

Erori de limbaj Momeli irelevante

Depăşirea contextului:

– eroarea ambiguităţii (folosirea în acelaşi text a

unor cuvinte în sensuri diferite)

– eroarea scoaterii din context (extragerea unor

Apelul de la sentimente la milă: în loc de

argument concrete, raţionale se folosesc

argumente afective


cuvinte sau fraze din context, nemenţionînd

contextul – citarea selectivă, adevărul pe jumătate

Echivocul: folosirea unui cuvânt al cărui sens e

schimbat pe parcursul etapelor raţionamentului

Atacul la persoană: bazat pe presupunerea că

orice discreditează o persoană discreditează şi

punctele sale de vedere

Amfibolia: acordarea mai multor înţelesuri unui

termen, datorită construcţiei gramaticale ambigue

(„ia spus tatălui că este nebun”, „să vii cu tata tuns

la şcoală”)

.„Otrăvirea gândirii”: asemănătoare cu

precedenta, dar nu se referă la un opponent

anume, ci la oricine, asociat cu o anumită poziţie

(dintr-o fântână nu bea doar o singură persoană, ci

oricine, de aceea a otrăvi fântâna înseamnă a

discredita toate punctele de vedere şi toate

poziţiile asociate lor)

Folosirea greşită a cuvintelor evaluative:

cauzează o falsă evaluare şi conduce la etichetări

eronate, jignire

Apelul la forţă: când argumentele logice se

termină, se apelează la „băţ”

Obfuscarea: folosirea limbajului pentru

ascunderea adevărului (prin generalităţi vagi sau a

jargonului de specialitate)

Abuzul de autoritate: exagerarea încrederii în

autoritatea unei persoane

„Despicarea firului în patru”: încercarea de a

distinge clase diferite când nu este posibil sau

când distingerea este irelevantă

Argumentul” vagonului cu călătorii”:

considerarea corectă a unui punct de vedere pentru

că şi alţii îl împărtăşesc

Întrebarea complexă: presupune un răspuns la o

întrebare iniţială, care nici n-a fost formulată,

conectarea a două idei, care sunt sau ar trebui

separate

Diversiunea: derutarea adversarului, devierea

direcţiei prin ridicarea altor probleme; apelul la

umanitate

Important este faptul că stilul gândirii eficiente se formează în timp (ceea ce semeni aceea

culegi). Formarea unei gândiri eficiente este cu atât mai necesară cu cât în ultimul timp problema

eficienţei umane şi sociale a devenit prioritară. Eficienţa trebuie să fie o trăsătură esenţială nu doar a

gândirii umane, ci a întregii personalităţi.

PROCESELE GÂNDIRII

1. Învăţarea cognitivă se bazează pe înţelegere. În dezvoltarea psihică şi în constituirea

personalităţii adulte activitatea de învăţare îndeplineşte un rol conducător şi decisiv. În linii generale

prin învăţare se dobândesc noi comportamente. Copilul învaţă să meargă, să vorbească, să se raporteze

la ceilalţi, să acţioneze în cele mai diverse moduri, să numere, să scrie, să citească, să se conducă după

valorile adevărului, binelui şi frumosului, să participe la viaţa socială şi la activitatea profesională etc.

Toate, inclusiv ştiinţa, cultura, profesia, se dobândesc prin învăţare.

Între procesele psihice şi învăţare sunt raporturi de interdependenţă. Activitatea de învăţare

antrenează şi implică toate procesele şi funcţiile psihice (percepţia, imaginaţia, cu deosebire gândirea şi

memoria, motivaţia şi afectivitatea, şi în mod special limbajul, voinţa şi atenţia. În consecinţă, este

important pentru dezvoltarea proprie nu numai efortul de învăţare, ci şi modul cum înveţi. Învăţarea

cognitivă contribuie şi se sprijină pe dezvoltarea analizei şi sintezei, abstractizării şi generalizării, a

comparaţiei, clasificării, a sistematizării şi organizării logice a gândirii. Tocmai de aceea învăţarea

cognitivă este solidară cu înţelegerea integrală şi aprofundată a materialului supus studiului şi propune


cultivarea inteligenţei. Cea mai activă şi productivă strategie a învăţării cognitive este problematizarea

şi activitatea de rezolvare a problemelor.

2. Înţelegerea este acel proces al gândirii, care constă în suprapunerea sensului pe care îl poartă

un anumit simbol (semn) şi pe care îl exprimă:

constituie un act intelectual, prin care se descoperă sensul cuvintelor, lucrurilor;

este actul intelectual de surprindere a ideii exprimate într-un enunţ;

descoperirea esenţei lucrurilor, care se află dincolo de perceptibil;

stabilirea relaţiei dintre semnificant şi semnificaţie.

Prin urmare, a înţelege ceva ar însemna descoperirea sensurilor lucrurilor, care sunt latente,

ascunse, imperceptibile; este un act de trecere de la sesizabil, insesizabil. Obiectul înţelegerii ca proces

este de obicei o problemă de tipul „Ce înseamnă aceasta?”, sau „Ce s-a întâmplat?” şi elaborarea

răspunsului.

Procesul înţelegerii are ca produs reuşita subiectului sau insuccesul lui. Ce înseamnă că cineva a

înţeles? Manifestările subiectului:

acţiuni adecvate (Dă-mi jucăria – şi copilul aduce);

el poate redefini termenul, lucrul etc. (poate reformula cu cuvintele sale);

poate explica altcuiva;

poate exemplifica, poate ilustra.

Felurile înţelegerii:

1. Adecvată – când subiectul înţelege exact;

neadecvată – este o eroare a înţelegerii.

2. Complexă – surprinderea tuturor caracteristicilor esenţiale ale obiectului;

parţială – sau incompletă, deci surprinderea doar a unei părţi din caracteristicile esenţiale.

3. Clară – exactă, limpede;

confuză – imprecisă.

4. Profundă – ce surprinde sensurile ascunse;

superficială – surprinde doar partea vizibilă a lucrurilor.

5. Lentă – înceată;

promptă – rapidă.

6. Discursivă – o înţelegere desfăşurată pe etape;

intuitivă – iluminare rapidă + învăţare cognitivă (anterior).

3. Rezolvarea de probleme este acel proces al gândirii, care constă în depăşirea prin mijloace

cognitive (nu acţiuni) a unui obstacol cognitiv şi transformarea necunoscutului în cunoscut.

procesul de elaborare a soluţiei problemei prin combinarea şi recombinarea datelor experienţei

anterioare în funcţie de cerinţele problemei;

a rezolva o problemă înseamnă a-i găsi soluţia.

Elementele procesului de rezolvare a problemei:

a) Problema este o dificultate cognitivă, un obstacol, care implică una sau mai multe necunoscute şi

faţă de care repertoriul de răspunsuri (de care dispune subiectul la momentul dat) este insuficient.

Problema apare atunci când subiectul îşi pune un scop şi nu ştie cum să ajungă la el. Apariţia problemei

provoacă o stare de alertă, nelinişte, care până la urmă se cristalizează într-un motiv de a acţiona.

b) Situaţia de problemă este împrejurarea concretă, în care apare, se dezvoltă şi funcţionează problema.

Este situaţia, în care apare conflictul cognitiv între „nu ştiu” şi „ trebuie să ştiu”.

c) Rezolvitorul – subiectul, care îşi pune o problemă, caută şi-i găseşte soluţia.

d) Soluţia – răspunsul la întrebarea problemei sau rezultatul obţinut.

Există 2 tipuri de probleme:

1) problemă bine definită, unde starea iniţială şi cea finală, operaţiile şi regulile sunt bine definite

(exemplu: problema „Turnul din Hanoi”);


2) problemă insuficient definită, în care aceste date nu sunt clar şi complet descries (exemplu: alegerea

profesiei sau partenerului de viaţă).

Pentru ca o problemă insuficient definită să fie rezolvată cu succes, ea trebuie transformată în

problemă bine definită.

Fazele rezolvării problemelor:

1) surprinderea şi perceperea problemei (problema furnizată de viaţă este sesizată, iar cea propusă de

profesor este percepută);

2) analiza primară a problemei (ce este dat şi ce trebuie să se afle);

3) identificarea tipului de problemă pentru a şti ce strategii sunt binevenite;

4) elaborarea sau alegerea strategiei pozitive din cele deja existente;

5) elaborarea planului concret, detaliat al procesului de rezolvare a problemei (pas cu pas);

6) executarea planului (rezolvarea propriu-zisă);

7) verificarea soluţiei obţinute (dacă este justă sau falsă);

Strategia reprezintă principiul sau modul general de rezolvare a problemei. Tipurile de strategii:

1. După criteriul direcţiei mişcării:

- strategii prospective, care se mişcă de la starea iniţială la cea finală (exemplu: „Turnul din Hanoi”);

- strategii retrospective, care se mişcă înapoi de la starea finală la cea iniţială (exemplu: probleme din

geometrie).

2. După criteriu certitudinii rezolvării:

- algoritmică (exemplu: problemă matematică) asigură 100% în obţinerea soluţiei corecte, este o

strategie sigură, ce garantează succesul;

- euristică (exemplu: tabla de şah) nu asigură întotdeauna succesul în obţinerea rezultatului, ea doar

uşurează accesul la soluţie.

4. Luarea deciziei este acel proces al gândirii, care constă în a selecta o alternativă din mai

multe disponibile la un moment dat:

este procesul de alegere a unei linii anumite de conduită într-o situaţie nedeterminată, incertă,

confuză;

înseamnă a face o opţiune pentru o anumită alternativă, utilizând unul sau mai multe criterii.

Fazele actului decizional:

1) identificarea tuturor alternativelor de conduită („Ce voi face eu?”);

2) obţinerea de informaţii pertinente fiecărei alternative (informaţia necesară şi suficientă);

3) analiza comparativă a beneficiului şi utilităţii aşteptate (însemnătatea) în legătură cu fiecare

alternativă şi întocmirea listei ierarhice, ordonate de alternative, conform semnificaţiei (I cea mai

importantă, II mai puţin importantă etc.);

4) luarea efectivă a deciziei sau opţiunea, conform criteriilor puse la bază.

Strategii sau tehnici de luare a deciziilor

1. Raţionale – decidentul cunoaşte toate alternativele de conduită în situaţia dată şi are timp suficient

pentru a analiza şi evalua fiecare alternativă.

2. Intuitive (neraţionale) – se folosesc în cazul deficitului de timp şi de cunoştinţe. Sunt potrivite în

situaţiile când decizia trebuie luată la moment, prompt. Dacă strategiile raţionale fac apel exclusiv la

judecată, atunci cele intuitive se bazează pe inconştient.

5. Creativitatea – este o formaţiune psihologică, care, fiind pusă în funcţiune, produce ceva

nou, original şi socialmente util.

Creativitatea se poate realiza, manifesta în prezenţa a două condiţii psihice:

1) conştiinţa de libertate a subiectului („Sunt liber”);

2) conştiinţa securităţii individuale („Nu mă ameninţă nimic”).

Factorii, care influenţează conştiinţa libertăţii şi securităţii, sunt de 2 tipuri:

a) interni (conştiinţa libertăţii ca valoare supremă a existenţei umane, curajul, nonconformismul);

b) externi (familia, şcoala, societatea).


Specificul personalităţii creative:

este performantă (realizează succese deosebite);

simte nevoia de ordine cognitivă;

este impulsionată de curiozitate;

este imperativ (nu acceptă să fie condus);

este mai puţin inhibat, mai puţin convenţional;

este perseverent, autodisciplinat, îi place munca;

este independent şi autonom;

este critic în mod constructiv;

este larg informat;

este receptiv la sentimente şi emoţii;

criteriul estetic este pentru ei unul de bază;

poate adapta valorile la mediul său ambiant;

poate manifesta interese feminine dacă este bărbat (gătitul) sau masculine dacă este femeie;

nu se face dependent de poziţia socială, se conduce după propriile reguli;

este implicat în dezvoltarea şi realizarea de sine.

1.12. MEMORIA

Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea

senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut. Memoria definește dimensiunea

temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal

– trecut, prezent, viitor.

Grație memoriei, ființa noastră psihică, eul, dobândește continuitatea identității în timp. Fără

dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanență puși în fața unor situații noi,

pentru care nu am dispune de nici un fel de experiență elaborată, de nici un procedeu de abordare și

rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor și erorilor, adaptarea devenind, practic,

imposibilă.

Funcția memoriei devine, așadar, o condiție bazală indispensabilă a existenței și adaptării

optime, a unității temporale a personalității noastre. Ea se datorează plasticității creierului –

proprietatea de a-și modifica starea internă sub influența stimulilor externi – și capacității lui de

înregistrare, păstrare și reactualizare a „urmelor” acestor stimuli.

Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia și-a restructurat atât

schema de funcționare internă, prin trecerea de la forme imediate la forme mediate (prin limbaj și

procedee mnemotehnice de natură logică), cât și aria de cuprindere, ajungând să înregistreze și să

conserve informații despre toate genurile de fenomene și evenimente, precum și întreaga gamă de

experiențe, accesibile la nivel individual și comunitar.

Latura remarcabilă a evoluției memoriei umane constă în diferențierea și individualizarea

capacității reactualizării, care permite valorificarea propriu-zisă a informației și experienței stocate, și

desfășurarea unor activități mintale autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de

viitor.

La om, memoria nu este concentrată și localizată într-un singur bloc, ci este distribuită

mecanismelor care realizează funcțiile și actele psihocomportamentale specifice. Așadar, spre

deosebire de computer, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai multe, între

care există conexiuni bilaterale. Între modul de funcționare a memoriei și modul de funcționare al

percepției, reprezentării și gândirii există o condiționare reciprocă profundă: dereglarea verigii

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Adaptare&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Plasticitatea_creierului_uman&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limbaj

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Procedee_mnemotehnice&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Aria_de_cuprindere&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Diferen%C8%9Biere&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Individualizare&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Reactualizare&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Informa%C8%9Bie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Percep%C8%9Bia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Reprezentare

http://ro.wikipedia.org/wiki/G%C3%A2ndirea


memorative determină tulburări serioase în desfășurarea proceselor pe care le susține (percepție sau

gândire), iar dereglări la nivelul procesului specific afectează funcționarea bazei lui memorative.

Memoria se caracterizează prin câteva trăsături esențiale, care îi sunt imprimate de integrarea ei

în structura proceselor și activităților specifice. Memoria este activă, selectivă, contextuală, mijlocită,

organizată logic și sistemic.

În investigarea și evaluarea nivelului de dezvoltare și eficiență al memoriei se iau în

considerare următorii parametri: volumul, trăinicia, fidelitatea, completitudinea, promptitudinea.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Cunoştinţele despre memoria, pe care o avem astăzi, nu au aceeaşi semnificaţie ca şi în secolele

trecute. În acest mileniu percepem memoria altfel decât oamenii Greciei Antice, Evului Mediu,

Renaşterii. Aceste cunoştinţe au evoluat în timp şi cercetătorii de domeniu au evidenţiat 2 etape ale

psihologiei memoriei:

I etapă – preştiinţifică (Evul Mediu – 1885);

a II-a etapă – ştiinţifică (1885 – prezent).

Prima etapă se caracterizează prin faptul că înţelegerea memoriei se făcea prin abordări

mitologice sau filosofice. În mitologia greacă memoria era gestionată de către o zeiţă investită în mod

special cu această funcţie – zeiţa Mnemozina, „care regla memoria cum dorea”. Alt mit despre

memorie a fost alcătuit de către Socrate: „Memoria nu este altceva decât o tablă de ceară, pe care se

înscriu diferite evenimente. La unii ceara este tare, la alţii moale, mare-mică, neagră-albă etc.”.

Memoria a mai fost studiată şi de către filosofi. Aristotel în „Tratatul despre suflet” defineşte

memoria „ca o forţă a sufletului, ce descrie lucrurile care nu mai sunt”. Alţi filosofi au tratat memoria

din punct de vedere gnosiologic, deci ca pe o forţă de cunoaştere. Prin procesele senzoriale de

cunoaştere, omul are posibilitatea să trăiască mai ales în prezent, să reflecte acele însuşiri ale

obiectelor, ce acţionează nemijlocit, „aici” şi „acum”, asupra organelor de simţ. Impresiile, imaginile,

emoţiile, gândurile, mişcările prezente, actuale, nu se pierd însă, nu dispar complet fără a lăsa nici o

urmă în creier, dimpotrivă, ele se sedimentează, se cristalizează, pentru ca mai apoi să fie scoase la

lumină şi refolosite, contribuind, în felul acesta, la amplificarea conţinutului vieţii psihice, la

desfăşurarea normală şi mai ales eficientă a activităţii umane. Omul, pe lângă multe alte capacităţi, de

care dispune (de a simţi, a gândi, a vorbi, a imagina, a dori, a voi), o posedă şi pe cea de a reţine,

conserva şi reutiliza propria sa experienţă de viaţă (cunoştinţe, imagini, idei, acţiuni şi operaţii), cât şi

experienţa întregii omeniri. Acest lucru este realizat cu ajutorul memoriei.

Memoria este un fenomen psihic, prin care oamenii şi alte organisme vii codifică, depozitează şi

reutilizează informaţii. H. Bergson a considerat că întreaga existenţă şi materie posedă memorie. La

organismele vii, în afară de om, există doar două tipuri de memorie: genetică şi mecanică.

Omul are limbajul ca un mijloc puternic de memorizare, modalitate de reţinere a informaţiei în

formă de texte şi diverse moduri de însemnări tehnice. El nu are nevoie să se bazeze pe posibilităţile

sale organice, deoarece mijloacele de bază de îmbunătăţire a memoriei şi de păstrare a informaţiei

necesare se găsesc în exterior şi în acelaşi timp în mâinile lui: el este în stare să înbunătăţească aceste

mijloace practic la infinit, neschimbând natura sa.

Psihologi, filozofi, scriitori şi alţi gânditori au fost fascinaţi de-a lungul secolelor de memorie.

Studierea memoriei a fost una din primele diviziuni ale ştiinţei psihologice, unde a fost aplicată metoda

experimentală.

Etapa ştiinţifică, ce începe cu a. 1885, a fost desemnată de H. Ebbinghaus, care pentru prima

dată a studiat experimental memoria. Hermman Ebbinghaus (1850–1909) – psiholog german, pe

dreptate este considerat unul din fondatorii psihologiei experimentale. A fost pasionat de cercetările

psihofizice ale lui Fehner. În rezultat, a putut realiza ideea despre studierea cantitativă şi experimentală

nu numai a proceselor psihice elementare (senzaţiile), ci şi a memoriei. H. Ebbinghaus a studiat

http://ro.wikipedia.org/wiki/Volumul_memoriei

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Tr%C4%83inicia_memoriei&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fidelitatea_memoriei&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Completitudinea_memoriei&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Promptitutdinea_memoriei&action=edit&redlink=1


experimental (chiar pe sine) procesele de memorizare şi uitare, elaborând metode, care permit a stabili

particularităţile memoriei. A elaborat „curba uitării”, care demonstrează că procentul cel mai mare de

material se uită în perioada, care urmează nemijlocit după memorizare (învăţare pe de rost). Această

curbă a primit valoarea de model, pe baza căruia ulterior au fost construite curbe de elaborare a

perceperii, rezolvării problemei etc. Cercetările experimentale ale memoriei au fost reflectate de el în

cartea „Despre memorie” (1885).

Memoria este capacitatea unui sistem de tratament natural sau artificial de a encoda

(memoriza) informaţia extrasă din experienţa sa cu mediul, de a o stoca într-o formă apropiată şi apoi

de a o recupera şi utiliza în acţiunile sau operaţiile, pe care le efectuează (Lecocq, Leconte şi De

Schonen, 1997).

Memoria cuprinde „mecanismele, prin care o achiziţie oarecare rămâne disponibilă, putând fi

reamintită şi utilizată” (Reuchlin, 1988).

Memoria umană este în mod obişnuit definită ca o capacitate de a reactiva, parţial sau total,

într-o manieră veridică sau eronată, evenimentele trecutului” – scriu patru autori francezi (Tiberghien,

Mendelsohn, Ans, George, 1990)”.

Memoria este procesul psihic cognitiv de memorizare (encodare), stocare (reţinere, depozitare)

şi reactualizare a informaţiilor şi trăirilor noastre. Ea nu se reduce însă numai la atât. Dacă prezentăm

unor subiecţi silabe fără sens, în reamintirea lor, ei vor apela la gruparea silabelor. Dacă le prezentăm

cuvinte, ei le vor regrupa după o serie de criterii. Aşadar, nu este un simplu mecanism psihic structurat,

constructiv, ci poate fi chiar creativ.

Memoria este o capacitate psihică absolut necesară, fără de care viaţa ar fi practice imposibilă.

Pentru a înţelege această caracteristică esenţială a ei, să ne imaginăm pentru o clipă ce s-ar întâmpla

fără memorie. Omul ar trăi într-un continuu prezent, fără trecut, dar şi fără viitor, numai sub influenţa

datelor nemijlocite de reflectare, comportamentul său fiind haotic, spontan, fără stabilitate şi finalitate,

fără durabilitate în timp; totul ar părea absolut nou şi necunoscut. Caracterul necesar al memoriei

decurge din faptul că ea este implicată în marile comportamente ale vieţii omului: cunoaştere şi

învăţare, înţelegere şi rezolvare de probleme, inteligenţă şi creativitate. memoria asigură continuitatea

vieţii psihice a individului.

Memoria se află în strânsă interacţiune şi interdependenţă cu toate celelalte procese, însuşiri şi

capacităţi psihice, fiind influenţată de ele şi influenţându-le totodată. O mare parte a materialului, care

se stochează şi se păstrează în memorie. Memoria este de fapt materialul provenit din contactul

organelor de simţ cu realitatea înconjurătoare, fapt care ne evidenţiază legătura memoriei cu procesele

psihice senzoriale.

Memoria este ca o coloană vertebrală a personalităţii fiind implicată în conturarea identităţii.

Memoria nu înseamnă numai acumularea de informaţii, ci şi organizarea şi chiar structurarea

lor, prin aceasta ea raportându-se la gândire. Nu reţinem şi nu reactualizăm orice, doar ceea ce ne place,

ceea ce corespunde unor dorinţe, aspiraţii, fapt care relevă legătura memoriei cu procesele afectiv-

motivaţionale. Memoria implică şi prezenţa unui efort voluntar, realizându-se astfel legătura ei cu

voinţa. În sfârşit, trăsăturile personalităţii îşi vor spune cuvântul în ceea ce memorăm sau actualizăm:

un optimist va reţine anumite aspecte ale realităţii din lectura unui roman, spre deosebire de un

pesimist.

Memoria are o serie de caracteristici, care o individualizează în raport cu alte procese psihice.

Memoria este:

activă, deci aduce modificări şi transformări atât în subiectul care memorează, cât şi în

materialul memorat. Informaţiile memorate sunt supuse unei organizări şi restructurări continue.

Memoria nu este ca o bibliotecă, în care cărţile stau fixate o dată pentru totdeauna, ci ca o

bibliotecă, în care acestea îşi schimbă mereu locul în funcţie de necesităţile celui, care o

foloseşte. Pentru a stoca o informaţie subiectul trebuie să depună efort;


selectivă, în sensul că nu reţinem şi nu reactualizăm absolut totul, ci doar o parte din solicitările,

ce vin spre noi: stimulii puternici sau ceea ce corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură,

preocupărilor, dorinţelor, intereselor noastre;

situaţională, deci în concordanţă cu particularităţile de timp şi spaţiu ale situaţiei, dar şi cu

starea internă a subiectului (dimineaţa–seara, într-o ambianţă liniştită sau zgomotoasă, în

condiţii de sănătate sau boală);

relativ fidelă, ceea ce înseamnă că informaţiile nu sunt reţinute şi reactualizate exact în forma,

în care ne-au fost prezentate, ci cu o oarecare aproximaţie, deoarece intervine caracterul activ al

memoriei şi păstrării, trăsăturile de personalitate ale individului şi uitarea;

mijlocită, ceea ce înseamnă că pentru a memoriza şi a reproduce mai uşor utilizăm de o serie de

instrumente, care îndeplinesc funcţia unor autentice mijloace de memorare. În calitate de

„stimuli-mijloc” pot apărea obiectele concrete („nodul la batistă”) cuvântul sau gândul;

inteligibilă, deoarece presupune înţelegerea celor memorate şi reactualizate, organizarea

materialului memorat după criterii de semnificaţie. Omul apelează la o serie de procedee logice,

scheme raţionale, planuri mnezice (de exemplu: împărţirea unui text în fragmente, încadrarea

fragmentelor mici în cele mari, realizarea asociaţiilor etc.), care pun în evidenţă prezenţa unei

conduite inteligente.

Prin toate caracteristicile ei, dar mai ales prin ultimele două, memoria devine un process psihic

specific uman, diferenţiat aproape total de memoria animalelor, fapt care justifică încadrarea ei în

rândul proceselor logice de cunoaştere.

PROCESELE MEMORIEI

Ideea, potrivit căreia memoria este un mecanism, ce se derulează în timp, parcurgând în dinamica

sa o serie de procese, s-a impus în psihologie de timpuriu. Este poate unul din puţinele domenii, în care

cercetătorii au căzut de acord asupra numărului, naturii, funcţiilor şi specificului acestor procese.

Singura diferenţă se referă la denumirea lor. Astfel, în timp ce psihologia tradiţională preferă termenii

de memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare), reactualizare (sau

reactivare), psihologia modernă, dintr-o perspectivă psihocognitivistă, a procesării informaţiilor,

recurge la termeni cum ar fi: encodare, stocare şi recuperare.

Echivalenţa acestor termeni este evidentă, de aceea utilizarea unora în locul altora nu reprezintă o

eroare. Pentru a ne aminti o informaţie aceasta trebuie mai întâi fixată mintal, apoi stocată şi, în final,

reactualizată.

1. Encodarea, înseamnă traducerea informaţiei într-un anumit cod (material sau ideal). Encodarea

reprezintă primul proces sau prima fază parcursă de mecanismele mnezice în dinamica lor. În general,

se recurge la trei tipuri de coduri – vizuale, auditive, semantice, înseamnă că există trei tipuri de

encodare:

1) encodarea vizuală, care face apel la codul imagine;

2) encodarea auditivă, ce foloseşte codul sunet (fizic şi verbal);

3) encodarea semantică, căreia îi este specific codul propoziţiei.

În afara acestor coduri, asupra cărora psihologia tradiţională s-a concentrat mai mult, există

desigur multe altele. Diverse îndemânări (mersul pe bicicletă sau pe schiuri, înotul, dactilografierea

etc.) se fixează într-un cod motor. Alte informaţii senzoriale (olfactive, gustative, tactile, termice etc.)

recurg şi ele la o serie de coduri mnezice, chiar dacă acestea sunt mai puţin cunoscute şi cercetate.

Formele encodării

Există 2 forme ale encodării, una automată şi alta, care presupune efortul subiectului,

optimizarea ei putându-se obţine prin repetarea informaţiilor. Ştim şi din experienţa cotidiană că uneori

memorăm fără să depunem nici un efort, oarecum spontan, în timp ce alteori este necesar să ne


propunem dinainte acest lucru, să mobilizăm şi să concentrăm toate capacităţile noastre psihice.

Diferenţierea celor două forme de encodare se face nu doar după prezenţa sau absenţa atenţiei,

intenţiei, controlului voluntar, ci şi după natura materialului, ce urmează a fi fixat. Numim prima formă

encodare (memorare) incidentală (involuntară), iar pe cea de a doua – encodare (memorare)

intenţională (voluntară).

În encodarea incidentală contează nu atât faptul că individul nu-şi propune dinainte scopuri

mnezice, că el nu se mobilizează expres pentru a memora, cât gradul de interacţiune cu activitatea, pe

care el o desfăşoară, gradul de implicare şi angajare a lui în rezolvarea sarcinilor. Cu cât activismul

intelectual şi profunzimea înţelegerii sunt mai mari, cu atât mai productivă va fi memorarea

incidentală.

În encodarea intenţionată sunt importante 3 elemente: stabilirea conştientă a scopului,

mobilizarea şi consumarea unui efort voluntar în vederea realizării lui, utilizarea unor procedee

speciale, care să faciliteze memorarea. Învăţarea pentru o anumită perioadă condiţionează uitarea după

trecerea acelei perioade.

Relaţiile dintre cele două forme de encodare – incidentală şi intenţională – sunt relaţii de

interdependenţă. Adeseori memorarea incidentală este numai începutul celei intenţionale. Alteori

memorarea intenţională, ca urmare a exersării, a organizării începe să se realizeze cu o mare economie

de timp şi de efort, intrând în funcţiune aproape de la sine. Astfel, alături de cea intenţională, memoria

incidentală trebuie considerată un important mijloc psihic, cu ajutorul căruia omul îşi finalizează

activităţile întreprinse, economisindu-şi astfel energia.

2. Stocarea este procesul de reţinere a informaţiilor până în momentul, în care este necesară

punerea lor în disponibilitate. Durata stocării (timpul, care se scurge între intrare şi ieşirea informaţiei

din memorie) este extrem de variată. Uneori este foarte scurtă, materialul memorat ştergându-se

aproape imediat, alteori medie, sunt şi cazuri când aceasta acoperă chiar întreaga viaţă a individului.

Durata variabilă a stocării a stat la baza distingerii diferitelor tipuri de memorie: memoria de scurtă

durată, memoria de durată medie, memoria imediată sau operaţională, memoria tactic (similară cu cea

de durată medie) şi memoria strategică (similară celei de lungă durată), memoria de durată medie

(scopul ei este de a realiza o confruntare, o sinteză între urmele stimulilor şi experienţelor similar

stocate anterior şi datele noi, care urmează a fi memorate).

Unii autori sunt tentaţi să vorbească chiar de existenţa unei stocări permanente, în sensul că o

informaţie, o dată intrată în memorie, rămâne permanent în ea, uitarea datorându-se incapacităţii de a

găsi informaţia şi nu procesului degradării sau dispariţiei ei. Faptul că o informaţie este inaccesibilă la

un moment dat nu înseamnă că ea va fi în permanenţă indisponibilă, reamintirea ei fiind posibilă în alte

momente.

Variabilitatea duratei stocării se explică în funcţie de o serie de factori:

natura şi semnificaţia informaţiilor memorate (cu sens sau fără sens, etc.);

evenimentele cu un caracter personal se reţin mai mult timp decât cele neuter impersonale

(colegi de şcoală).

Una dintre problemele cu rezonanţă practic aplicativă este cea a creşterii duratei stocării, în vederea

sporirii productivităţii ei, care s-ar putea realiza prin:

fixarea imediată a informaţiei receptate, fie senzorial, prin legarea ei de alte informaţii, fie

senzorial, prin notarea ei;

repetarea mintală a informaţiei de mai multe ori, fapt, care asigură atât reţinerea mai

îndelungată, cât şi reactualizarea ei cu uşurinţă;

verbalizarea conţinutului informaţiei;

mărirea duratei de prezentare a stimulului sau pe cea a intervalelor dintre elementele lui etc.

Dinamica stocării implică fidelitate, amplificare şi diminuare a materialului stocat.


Fidelitatea stocării depinde de calitatea encodării (condiţii corespunzătoare). Cel mai important

mecanism al encodării şi care îi asigură acesteia calitatea este cel al legării între ele a informaţiilor, ce

urmează a fi reţinute (principiul asociaţiilor). Recent a fost introdus chiar şi termenul de memorie

asociativă de către M.Kosslyn (1995). De exemplu, legăm obiectele de localizările lor spaţiale, de alte

obiecte sau de părţi ale lor, memorăm prin asemănare şi prin contrast.

Un alt mecanism, ce explică fidelitatea stocării, este cel al consolidării. Dacă asociaţiile nu sunt

întărite, consolidate în timp, ele se pot restructura astfel încât la „ieşire” să nu mai semene cu cele de la

„intrare”. Consolidarea poate fi comparată cu developarea unui film: imaginea latentă existentă pe

placa fotografică poate să dispară, dacă nu este stabilizată printr-un fixator chimic.

Faptul că de-a lungul timpului conţinutul materialului memorat nu rămâne identic cu cel însuşit,

ci suportă o serie de transformări şi restructurări, ce conduc la amplificarea, îmbogăţirea şi

sistematizarea lui este evident.

Rearanjarea activă a datelor (cuvintelor, informaţiilor) permite ca la reactualizare ele să fie

reamintite pe categorii chiar dacă fusese prezentate aleatoriu. Fenomenul poartă denumirea de

„clustering” („înmănunchere”) – organizarea materialului pe categorii. Gruparea informaţiilor în timpul

stocării se realizează în funcţie de o serie de criterii, cum ar fi:

familiaritatea;

relevanţa personală;

forma şi sonoritatea;

gradul de asemănare sau diferenţiere.

Rolul pozitiv al organizării informaţiilor are 2 argumente:

1) economia de spaţiu; informaţia organizată, grupată în categorii, ocupă un spaţiu mai mic decât cea

neorganizată;

2) facilitarea recuperării: organizarea oferă posibilitatea de a recupera toată informaţia conţinută de o

unitate.

Diminuarea, degradarea şi dispariţia (ştergerea) din memorie a materialului stocat are la bază

mecanismul uitării. Cele mai frecvente „semne” ale uitării sunt: imposibilitatea reamintirii unor

evenimente, date, informaţii etc. (fie în totalitate, fie doar parţial); recunoaşterile şi reproducerile mai

puţin adecvate sau chiar eronate (informaţia iniţială este înlocuită cu un substitut asemănător); lapsusul

sau uitarea momentană, care durează doar o perioadă de timp, după care informaţiile sunt reamintite.

Cele trei fenomene, la care ne-am referit – fidelitatea stocării, îmbogăţirea conţinutului stocat,

degradarea materialului memorat – concomitent cu mecanismele adiacente lor, pun în lumină caracterul

activ, dinamic al stocării. Totodată, ele relevă semnificaţia procesului stocării în şirul proceselor

memoriei, de calitatea conservării depinzând în mare măsură calitatea procesului următor.

3. Recuperarea este procesul memoriei, care constă în scoaterea la iveală a conţinuturilor

encodate şi stocate în vederea utilizării lor în funcţie de solicitări şi necesităţi. Unii autori consideră că

procesul de „căutare” a informaţiei în memorie se produce automat pe o traiectorie predeterminată.

Pentru alţii recuperarea este un proces activ, în care subiectul stabileşte indicii de recuperare. Şi alţi

autori au conceput recuperarea ca un proces desfăşurat în cel puţin 2 etape: o etapă de căutare iniţială

şi o etapă de decizie bazată pe caracterele apropiate ale informaţiei recuperate.

Într-adevăr, uneori recuperarea are loc automat, aproape spontan, fără nici un fel de efort din

partea subiectului, în timp ce alteori ea implică discursivitate, căutare, tatonare, efort. Simpla

menţionare a unui eveniment personal, cu mare încărcătură emoţională, este capabilă să declanşeze

automat reamintirea lui cu nenumărate detalii („reactualizarea instantanee”). Sunt însă şi situaţii când

simpla menţionare a unui eveniment nu mai este suficientă pentru readucerea lui bruscă în minte, ci,

dimpotrivă, apare necesitatea căutării lui asidue în memorie cu ajutorul unor întrebări, a revederii unor

obiecte sau a evocării diferitelor împrejurări, în care a avut loc encodarea. Fenomenul cunoscut sub


denumirea „îmi stă pe vârful limbii” ilustrează un tip de „recuperare cu efort,” atunci când oamenii sunt

convinşi că ştiu ceva, dar par a nu fi în stare să-l extragă din memorie.

Recunoaşterea şi reproducerea reprezintă mecanisme ale recuperării:

Fig. nr. 2 Procesele memoriei

Diferenţa dintre recunoaştere şi reproducere constă în faptul că recunoaşterea se realizează în

prezenţa obiectului material (stimulului material, imaginii etc.), iar reproducerea se realizează în

absenţa lui (stimulului ce trebuie reactualizat). De exemplu, elevul răspunde tema cu ajutorul caietului

sau fără. Recunoaşterea este relativ mai simplă, implicând doar procese de percepţie, pe când

reproducerea este mai complexă şi dificilă, deoarece presupune apelul la gândire. Un experiment a

demonstrat că subiecţii recunosc 42 de silabe şi reproduc 12; recunosc 65 de cuvinte şi reproduc 39;

recunosc 67 de proverbe şi reproduc 22. Iată de ce majoritatea studenţilor preferă testele de alegere

multiplă (identificarea, recunoaşterea conţinuturilor prezentate), decât testele de compoziţie sau de

completare a cuvintelor lipsă, mult mai dificile (recuperarea, găsirea, descompunerea informaţiei

învăţate anterior).

Recunoaşterea presupune suprapunerea modelului actual peste cel aflat în mintea subiectului, pe

când reproducerea – confruntarea şi compararea mintală a modelelor în vederea extragerii celui optim.

Ele se aseamănă prin aceea că dispun de forme involuntare şi voluntare. Uneori recunoaştem pe cineva

dintr-o dată, fără efort, alteori trebuie să depunem efort pentru a ne reaminti cine este, unde l-am

cunoscut, cu ce ocazie, cum îl cheamă etc. De asemenea, uneori reproducem fără efort o poezie numai

auzindu-i titlul sau autorul, alteori este nevoie să facem apel şi la alte informaţii pentru a ne-o reaminti.

Atât recunoaşterea, cât şi reproducerea dispun de grade diferite de precizie. Astfel, ele pot fi foarte

precise, riguroase, dar şi vagi, imprecise memorării şi păstrării.

Între procesele memoriei există o strânsă interacţiune şi interdependenţă. Condiţiile şi

conţinutul memorării şi reactualizării sunt strâns legate între ele, totuşi dependenţa ultimului de primul

nu trebuie absolutizată (nu este obligatoriu ca un material memorat uşor să fie la fel de uşor şi repede

reprodus).

Nici succesiunea lor (memorare – păstrare – reproducere) nu merită a fi absolutizată (sunt

cazuri când un material memorat nu mai este reprodus, fiind „împins” în rezervorul inconştientului,

nemaifiind reactualizat sau un material poate fi stocat, reprodus, dar nu şi recunoscut, individul

nedându-şi seama de faptul că materialul respectiv a mai făcut obiectul conştiinţei sale). Dereglarea

succesiunii şi a funcţionării normale a proceselor memoriei stă adeseori la baza îmbolnăvirii ei.

Interacţiunea normală, firească a proceselor memoriei reprezintă mde aceea garanţia funcţionării

optime şi eficiente a ei.

4. Uitarea

Uitarea a fost studiată de H. Ebbinghaus (1885) şi Jost (1897). Multe din datele experienţei

anterioare se diminuează, se dezagregă, dispar din mintea noastră. Intervine aşa-numitul fenomen al

uitării, fenomen natural, normal şi mai ales relative necesar.

Uitarea intervine, aşadar, ca o supapă, care lasă să se scurgă, să se elimine, ceea ce nu mai

corespunde noilor solicitări. Între memorie şi uitare există relaţii dinamice, fiecare acţionând una

asupra celeilalte, facilitându-se sau împiedicându-se reciproc.

FIXAREA PĂSTRAREA REACTUALIZAREA

UITAREA


Care sunt formele uitării ?

Uitarea totală (ştergerea, dispariţia, suprimarea integrală a datelor memorate şi păstrate);

Uitarea parţială (reproduceri mai puţin adecvate sau chiar eronate);

Lapsusul (uitarea momentană, exact pentru acea perioadă când ar trebui să ne reamintim).

Ce uităm?

Informaţiile, care îşi pierd actualitatea, se devalorizează, nu mai au semnificaţie sau informaţiile

neesenţiale, amănuntele, detaliile.

De ce uităm ?

Cauza principală este insuficienţa sau proasta organizare a învăţării, sau stările de oboseală,

surmenaj, anxietate.

Care este ritmul uitării?

Psihologul german H. Ebbinghaus, utilizând silabe fără sens, a demonstrat că uitarea este destul de

mare, masivă chiar imediat după învăţare şi apoi din ce în ce mai lentă, aproape stagnantă (vezi figura

3); însă poate avea ritmuri foarte diferenţiate în funcţie de particularităţile materialului de memorat, cât

şi pe cele de vârstă şi psihoindivuduale.

Fig. nr. 3 Curba uitării (după H. Ebbinghaus)

Uitarea poate fi combătută prin eliminarea cauzelor, care conduc la instalarea ei şi prin repetiţie

eficientă. În principiu, memorarea şi uitarea au un caracter selectiv. Nu uităm ceea ce este foarte

important pentru noi. Interesele şi sentimentele influenţează puternic uitarea. S. Freud citează cazul

unei fete, care, în ziua nunţii, şi-a amintit că uitase să se ducă în ajun la croitoreasă, să facă ultima

probă la rochia de mireasă. Probabil ea nu dorea să se mărite cu acel tânăr, scrie Freud. Şi într-adevăr,

căsătoria lor s-a destrămat chiar din primul an.

Deşi deseori e supărătoare, uitarea este indispensabilă. În lipsa ei, percepţiile s-ar amesteca

mereu cu imagini vii, şi orientarea în prezent ar deveni foarte dificilă. Apoi, uitarea e indispensabilă

pentru ca după moartea unei persoane îndrăgite să putem totuşi continua o existenţă normală.

FORMELE MEMORIEI

Pentru a organiza formele memoriei s-au elaborat numeroase criterii de clasificare:

I. După natura materialului memorat, stocat şi reactualizat:

a) memorie senzorială;

b) memorie cognitivă;


c) memorie afectivă;

d) memorie motorie.

a) Între înregistrarea informaţiei de către organele (senzoriale) receptoare şi recunoaşterea

stimului trece un oarecare timp, chiar dacă acesta este foarte scurt (de la 1/3 din secundă până la 1–2

sec). Dacă n-ar exista un mecanism, care să stocheze informaţia receptată, aceasta n-ar putea fi

prelucrată şi, ca urmare, stimulul nu ar fi recunoscut. Funcţia esenţială a memoriei senzoriale constă în

păstrarea informaţiei senzoriale până când alte procese cognitive sunt capabile s-o preia, s-o analizeze,

s-o interpreteze şi să-i dea înţeles. Există tot atâtea tipuri de memorii senzoriale câte tipuri de senzaţii

cunoaştem, însă cele mai frecvent studiate sunt: memoria vizuală sau iconică şi memoria auditivă sau

ecoică.

De exemplu, să ne gândim la o conversaţie, pe care o purtăm cu cineva. Dacă nu am dispune de

memorie senzorială auditivă, multe dintre cuvintele, care se rostesc succesiv, ar fi pierdute, pentru că

suntem preocupaţi tocmai de determinarea înţelesului a ceea ce ni s-a spus. Să presupunem în

continuare că în timpul conversaţiei o persoană introduce pentru o fracţiune de secundă capul pe uşa

încăperii, în care ne aflăm, în acelaşi timp informaţia vizuală despre interlocutorul nostru nu dispare.

S-a constatat că are loc specializarea în timp a anumitor analizatori folosiţi în activităţile

mnezice: unii operează mai frecvent cu analizatorul vizual, alţii cu cel auditiv, olfactiv sau tactil. Ideal

ar fi ca fiecare om să dispună în egală măsură şi la un înalt nivel de dezvoltare de toate formele

memoriei senzoriale. Însă deoarece aceasta este aproape imposibil, atunci este bine ca fiecare să

utilizeze acea formă, care-l serveşte mai bine şi să-şi dezvolte acea formă a memoriei cerută de

profesiunea sau activitatea sa.

b) Unii oameni memorează şi reactualizează cu o mai mare uşurinţă imaginile, desenele,

figurile, în timp ce alţii – noţiunile, conceptele, judecăţile şi raţionamentele, ideile abstracte. În acest

caz vorbim de existenţa memoriei cognitive (de cunoaştere), care în funcţie de conţinutul ei poate lua

forma memoriei intuitiv-plastice, fie forma memoriei verbal-logice.

c) Dar oamenii nu reţin doar faptele de cunoaştere, ci şi propriile lor trăiri afective (emoţiile,

dispoziţiile, sentimentele, pasiunile). Trăsăturile afective nu sunt doar momentane, ele nu se pierd o

dată cu consumarea lor, ci lasă urme în psihic şi pot fi scoase din nou la lumină, retrăite chiar, desigur

nu cu aceeaşi intensitate, durată şi expresivitate. Aceasta este memoria afectivă sau emoţională.

d) Alături de informaţia cognitivă şi de trăiri afective, omul reţine în memoria sa şi descrie

mişcări, operaţii sau acţiuni efectuate. Acest lucru n-ar fi posibil în absenţa memoriei motorii (de

exemplu scrisul, înotul, mersul pe bicicletă).

II. După durata menţinerii informaţiei există:

a) memorie de scurtă durată (efemeră);

b) memorie de lungă durată;

c) memoria operativă.

a) S-a demonstrat că o secvenţă scurtă de informaţii este repede uitată (după mai puţin de 20

sec.) dacă subiectul execută o altă sarcină înainte de reamintire. Deci înaite de a fi fixată şi depozitată

informaţia este vehiculată pentru scurt timp şi mai la suprafaţă, constituind conţinutul memoriei de

scurtă durată. De exemplu, în cursul unei conversaţii uităm numele unor persoane, care ne-au fost

prezentate câteva clipe mai înainte; dacă formăm un număr de telefon obţinut de la informaţii fără a-l fi

notat şi postul respectiv sună ocupat, ne vom afla în situaţia de a solicita din nou numărul de la

informaţii, deoarece l-am uitat. Memoria de lungă durată este tezaurul cunoştinţelor noastre (tab. 6).


Tabel nr 6. Deosebiri între MSD şi MLD

MSD MLD

informaţii imediate, recente, mai mărunte,

momentan semnificative

informaţii semnificative, valoroase şi utile pentru

individ

limitată, redusă (7 unităţi – valoarea medie

optimă)

practic nelimitată

maximum 15–20 sec. practic nelimitată (chiar şi o viaţă întreagă)

fonologică (sunete) semantică (înţelesuri)

prin repetiţie de menţinere prin repetiţie elaborată (organizare)

fragilă, puţin productivă; predispusă degradării

rapide

trainică, extrem de productivă, predispusă la

extindere şi întărire

directă şi imediată indirectă şi care necesită efort, încordare

primară secundară

Unii cercetători consideră că memoria de scurtă durată nu este structural distinctivă de memoria

de lungă durată, ea este practic o parte a memoriei de lungă durată, şi anume partea ei activă, deci o

memorie de lucru.

Memoria operativă este prevăzută pentru păstrarea informaţiei pe un anumit termen,

predeterminat, necesar pentru efectuarea unor operaţii. Durata memoriei operative este de la câteva

secunde până la câteva zile.

III. După posibilitatea verbalizării conţinutului activităţii de memorie există:

a) memorie explicită;

b) memorie implicită.

a) memoria explicită este memoria conştientă (memorarea unui material, de care cineva este

conştient), directă, voluntară. Memoria explicită este cea verbalizată, cea, care poate fi exprimată în

cuvinte, conţinutul căreia poate fi declarat;

b) memoria implicită este memoria inconştientă (memoria unui material, de care cineva nu este

conştient), indirectă, involuntară. Ea are un conţinut, ce nu poate fi verbalizat, ea se mai numeşte

memoria procedurală (exemplu: este mai uşor uneori să arăţi, să prezinţi, decât să vorbeşti despre o

acţiune).

S-a constatat că amnezicii obţin performanţe slabe la testele de memorie explicit (reamintirea

cuvintelor învăţate anterior) şi rezultate bune la testele de memorie implicit (completarea cuvintelor

lipsă dintr-o listă, în care erau cuvinte noi pe lângă cele din lista iniţial învăţată).

IV. După criteriul complexităţii memoriei există:

a) memorie inferioară;

b) memorie superioară.

Memoria inferioară o constituie formele simple ale memoriei şi cele ale animalelor.

Memoria superioară este un produs al vieţii sociale, ea rezultă din educaţie, învăţare.

V. După existenţa unui mijlocitor între subiect şi obiect există:

a) memorie nemijlocită;

b) memorie mijlocită.

Memoria nemijlocită reprezintă relaţia directă dintre subiect şi obiectul de memorat.

Memoria mijlocită presupune prezenţa semnelor, simbolurilor în calitate de unealtă.

Această clasificare se suprapune foarte mult cu clasificarea precedentă (memoria inferioară =

memoria nemijlocită).

VI. După factorul implicării inteligenţei în actul memoriei există:

a) memorie mecanică;

b) memorie logică.


Memoria mecanică este acea memorie, care refuză implicarea inteligenţei, nu pune pe primplan

înţelegerea conţinutului, este de obicei, memorie tip fotografiere, toceală.

În acest sens, materialul de memorizat este de 2 feluri:

inteligibil, care se pretează înţelegerii şi

neinteligibil sau fără sens (de exemplu: şiruri de numere.)

Memoria logică apelează la inteligenţă.

VII. După numărul de subiecţi ai memoriei există:

a) memorie individuală;

b) memorie colectivă.

Memoria individuală este memoria unui individ concret.

Memoria colectivă presupune un subiect colectiv, unde sunt prezenţi doi sau mai mulţi subiecţi

ai memoriei: o naţiune, un popor, un grup academic.

VIII. După originea apariţiei memoriei există:

a) memorie biologică;

b) memorie social-culturală.

Memoria biologică are la bază genele, cromosomii, deci informaţia biologică, codul genetic al

persoanei (de exemplu: copiii răpiţi de animale au o memorie de tip biologic).

Memoria social-culturală este un produs al aflării în societate şi în condiţiile culturii, deci

existenţa limbajului, anumitor proceduri de memorare a materialului, este o memorie elaborată.

IX. După prezenţa intenţiei de a memora există:

a) memorie voluntară;

b) memorie involuntară.

Memoria voluntară are două caracteristici:

prezenţa scopului, a intenţiei;

prezenţa efortului volitiv.

Memoria involuntară reprezintă procesul, ce se produce de la sine şi presupune lipsa scopului şi

efortului.

X. După logica conţinutului memoriei există:

a) memorie episodică;

b) memorie semantică.

Memoria episodică este cea a evenimentelor, în care am fost implicaţi, memoria întâmplărilor,

faptelor, pe care le-am săvârşit, anume această memorie ne formează autobiogarfiile şi se mai numeşte

memorie bibliografică.

Memoria semantică este memoria cunoştinţelor de tot felul, legităţilor, ce nu sunt legate de

timp, de loc şi de persoană (de exemplu; „Cine este Newton?” – fizician).

FACTORII ŞI LEGILE OPTIMIZĂRII MEMORIEI

Procesele memoriei se realizează mai uşor sau mai greu, mai repede sau mai încet, cu un

consum mai mare sau mai mic de energie şi timp, cu o eficienţă crescută sau scăzută în funcţie de o

serie de factori.

Aceştia ar putea fi împărţiţi în 2 mari categorii:

1) particularităţile materialului de memorizat;

2) trăsăturile psihofiziologice ale subiectului.

Prima categorie include: Natura materialului, care poate fi intuitiv obiectual sau abstract,

descriptiv sau explicativ-raţional, semnificativ sau lipsit de sens logic, teoretic sau

utilitarpragmatic. Cercetările au demonstrat că se întipăreşte mai uşor un material intuitiv-

senzorial (imagini ale obiectelor) decât unul simbolic-abstract (cuvinte). Vârsta modifică însă


această legitate, studenţii reproducând mai uşor cuvintele abstracte decât imaginile intuitive. Un

material verbal semnificativ (un poem, un fragment în proză) – mai bine decât altul

nesemnificativ (grupaje de litere fără sens logic).

Organizarea materialului (grad mare, mediu, redus). Se înţelege că un material, care dispune

de un grad mare de organizare şi structurare, va fi mai bine memorat decât altul cu organizare şi

structurare mai reduse. Organizarea în serie a materialului produce un effect interesant, în

funcţie de poziţia ocupată de materialul în serie. Investigaţiile au demonstrat că elementele de

la începutul şi sfârşitul seriei sunt mai bine memorate decât cele de la mijlocul ei. Reţinerea mai

bună a elementelor de la începutul seriei a fost numită efect de primaritate (MSD), iar cea de la

sfârşitul seriei, efect de recenţă (MLD).

Omogenitatea materialului produce următoarele 3 efecte: 1) efectul Robinson (1924) – o serie

omogenă (numai litere, cuvinte sau figuri geometrice) este memorată mai rapid; 2) efectul

Restorff (1932) – elementele eterogene plasate într-o serie mai mare de elemente omogene sunt

reţinute mai bine decât acestea din urmă (exemplu: perechile neomogene, decât cele omogene);

3) efectul Underwood (1950) materialele cu un grad mare de omogenitate se reţin mai greu

comparativ cu cele cu un grad mai scăzut de omogenitate.

Volumul materialului. S-a constatat că numărul de repetiţii necesar memorării unui material

este cu atât mai mare cu cât materialul este mai amplu. S-au stabilit două legi în acest sens:

1) dacă materialul de memorat creşte în progresie aritmetică, timpul de memorare creşte în

progresie geometrică (Lyon a demonstrat deja din a. 1914 că pentru a memora 50 de cuvinte

sunt necesare 2 minute, pentru 100 de cuvinte 9 minute, iar pentru 1000 de cuvinte 165 de

minute);

2) în condiţii egale de exersare, materialul lung se aminteşte mai bine decât materialul scurt

(Robinson a demonstrat că 6 silabe se reamintesc în proporţie de 71%, 12 silabe – 78%, iar 18

silabe în proporţie de 81%), deci dificultatea unei sarcini nu este direct proporţională cu

lungimea ei. Miller a remarcat că volumul informaţiilor reţinute în acelaşi timp este de 7+2

unităţi informaţionale, pe care le-a denumit prin termenul (intraductibil) de chunk. Un chunk

este o structură integrată de informaţii. Dacă îmi amintesc o parte a unui chunk, îmi voi aminti

întregul ansamblu. Aşadar, chunkul se referă la unităţile de semnificaţii.

Alte particularităţi ale materialului:

- familiaritatea (frecvenţa utilizării în plan verbal sau acţional a stimulului);

- semnificaţia (ca şi în cazul familiarităţii, gradul înalt de semnificaţie influenţează pozitiv

memorarea);

- caracterul agreabil sau dezagreabil al materialului de memorat influenţează de

asemenea productivitatea memorării. Astfel, materialul agreabil se reţine mai bine decât

celdezagreabil, iar cel dezagreabil este reţinut mult mai bine în raport cu cel indiferent.

A doua categorie include trăsăturile psihofiziologice ale subiectului:

gradul de implicare în activitate;

starea subiectului (oboseală, sănătate);

modul de învăţare;

motivaţia;

atitudinile şi înclinaţiile acestuia;

repetarea optimă (subînvăţarea creează „iluzia învăţării”, iar supraînvăţarea conduce la

instalarea inhibiţiei de protecţie, la apariţia stării de saturaţie şi a trebuinţei de evitare. Deci dacă

pentru memorarea unui material au fost necesare 10 repetiţii, cele suplimentare nu trebuie să

depăşească 5).

În urma datelor experimentale se pot formula următoarele concluzii: intervalul optim de efectuare a

repetiţiilor este fie de minute (5–20), fie de zile (1–2 zile); repetiţia activă, realizată independent (cu


redarea pe dinafară a textului) este superioară repetiţiei pasive (bazată doar pe recitirea textului);

repetiţia încărcată cu sens, cu semnificaţie este mai productivă comparativ cu cea mecanică; repetiţia

planificată, ritmică este în avantaj faţă de cea accidentală; în sfârşit, repetiţia făcută din plăcere, din

nevoia resimţită din interior de a reţine informaţiile este mai eficientă, decât repetiţia făcută din

obligaţie.

Cercetările au demonstrat că reţinem 10% din ceea ce citim, 20% din ce auzim, 30% din ce vedem,

50% din ce vedem şi auzim în acelaşi timp. Deci cu cât acţiunile cognitive sunt mai complexe, creşte şi

productivitatea memoriei.

Sintetizând factorii facilitatori ai memorării, am putea concepe modul de organizare optim al

învăţării unui curs, în condiţiile, în care ne este complet necunoscut. Prima etapă ar constitui-o

familiarizarea cu textul, presupunând o lectură rapidă a întregului material, pentru orientare. Apoi se

impune aprofundarea ideilor: se fragmentează cursul după principalele teme şi se urmăreşte deplina

înţelegere şi sistematizare a primei teme etc. până la înţelegerea întregului curs. Înţelegerea aprofundată

asigură în mare măsură memorarea. Totuşi, sunt date, definiţii, clasificări, care cer o muncă specială de

fixare. Prin urmare, a treia fază implică o memorare analitică, când memorăm ceea ce nu am reţinut şi

revedem fişele întocmite anterior, subliniind ceea ce ne interesează. Penultima etapă reprezintă o fixare

în ansamblu, când recapitularea întregului material e însoţită de întocmirea unor scheme (idei

principale). În fine, în ajun de examen se impune recapitularea acestor scheme, care ne ajută să putem

aborda subiecte de sinteză, presupunând cunoştinţe din diferite lecţii. În cazul însă când audiem cursul

şi participăm la seminarii, învăţarea se desfăşoară puţin altfel. Familiarizarea se realizează audiind

prelegerile. Faza de aprofundare analitică se produce pregătind seminariile şi participând la discuţii. În

perioada de pregătire a examenului ar trebui să fie necesare doar memorarea analitică, fixarea în

ansamblu şi recapitularea schemelor.

DIFERENŢELE INDIVIDUALE ŞI CALITĂŢILE MEMORIEI

1. Nu toţi oamenii memorizează, păstrează şi actualizează experienţa la fel. Aceasta face ca oamenii

să se diferenţieze între ei, să apară diferenţe individuale. Unii întipăresc mai uşor, alţii – mai greu, unii

într-un timp mai scurt, alţii într-un timp mai lung, unii au o memorie vizuală, auditivă, gustativă,

olfactivă mai bună, alţii dimpotrivă. Este necesar cu fiecare să se folosească acel tip de memorie, care-l

avantajează mai mult, să-şi dezvolte acea formă a memoriei pe care îl solicită profesia sa. Calităţile

memoriei se concretizează diferit la fiecare individ. Uneori, atunci când aceste proprietăţi sunt sau

foarte puternice sau foarte slabe, ele pot deveni elemente distinctive în descrierea personalităţii noastre.

2. În procesul funcţionării sale memoria îşi formează o serie de calităţi, cele mai importante fiind:

volumul memoriei – cantitatea de material, pe care-l putem memoriza, păstra şi rectualiza.

Există persoane, cărora li se spune că sunt nişte „enciclopedii ambulante”, având un volum de

informaţie stocată extrem de bogat;

elasticitatea, mobilitatea şi supleţea memoriei – capacitatea de a acumula cunoştinţe mereu noi,

a le organiza şi reorganiza eficient pe cele vechi; capacitatea de a corela informaţia nouă cu cea

deja cunoscută şi de a modifica în corespundere cu necesităţile actuale.

3. Viteza (rapiditatea) memorizării – viteza (uşurinţa) fixării informaţiei. Persoanele cu o viteză

înaltă de memorizare depun un efort redus, engramarea (întipărirea) se realizează cu economie de timp

şi de repetiţii.

Exactitatea reactualizării indică gradul de precizie, corectitudine şi acurateţe a recunoaşterii şi

reproducerii materialului anterior memorat.

Fidelitatea redării se referă la măsura, în care informaţia actualizării corespunde cu cea întipărită.


Promptitudinea reactualizării se referă la viteza, cu care reuşim să actualizăm un material învăţat.

Persoanele, la care promptitudinea reactualizării are un nivel înalt de dezvoltare, realizează foarte rapid

recunoaşterea şi reproducerea informaţiei, imediat după stimulare.

Cercetările psihologice au demonstrat că se reţine:

10 % din ceea ce citim,

20 % din ce auzim,

30 % din ce vedem,

50 % din ce vedem şi auzim în acelaşi timp,

80 % din ce spunem,

90 % din ce spunem şi facem în acelaşi timp.

Calităţile memoriei pot fi educate, modelate, ridicate la noi niveluri funcţionale. Cunoscând care

este calitatea ce-i lipseşte, omul poate lua anumite măsuri în vederea formării şi dezvoltării ei.

1.13. IMAGINAŢIA Imaginația ocupă o poziție aparte pe continuumul activității de cunoaștere. Pe de o parte, ea

vine în continuarea reprezentării, bazându-se direct pe memorie, pe de altă parte, ea deviază traiectoria

care merge spre gândire, făcând o buclă.

În psihologie, imaginația se definește ca:

Imaginaţia este un proces intelectual (cognitiv) de selectare și combinare în imagini noi,

elemente din experiența anterioară sau de generare de imagini fără corespondent în această

experiență.

Produsul activității imaginative nu se reduce doar la imagini singulare, disparate, ci el

presupune proiecte și planuri complexe, care se obiectivează în diferite forme – inovații, invenții, descoperiri, opere literare, muzicale, plastice, etc.

Imaginația joacă un rol esențial în activitatea umană, incluzându-se ca verigă componentă

centrală a creativității. Ea aduce un spor considerabil la cunoașterea realității date și a viitorului, a

posibilului.

Spre deosebire de gândire, care se încapsulează în reguli și norme riguroase, ce-i impun

întotdeauna congruența sau compatibilitatea cu realitatea obiectivă, imaginația este liberă de canoane,

ea putându-se mișca nu numai pe tărâmul realului perceptibil, ci și pe cel al fantasticului și

fantasmagoricului. Ea nu are așadar limite, ceea ce-i conferă întotdeauna o notă de inedit, de noutate.

În cursul vieții, imaginația traversează o traiectorie complexă: exuberantă, irezistibilă și

nearticulată în copilărie, devine structurată, persistentă și orientată finalist constructiv în adolescență,

productivă și instrumentală în tinerețe și slabă, rigidă, la vârstele avansate. Pe măsura dezvoltării și

consolidării structurilor gândirii, imaginația se mulează din ce în ce mai mult pe probleme reale,

integrate activităților sociale actuale în domeniul artei, tehnicii, științei.

Din punct de vedere al mecanismelor interne prin care se realizează, imaginația se organizează

în adâncime pe câteva niveluri funcționale, și anume: nivelul oniric, nivelul reveriei și nivelul

intențional orientat, în cadrul căruia se delimitează imaginația reproductivă, imaginația creatoare și

visul de perspectivă.

CARACTERISTICA GENERALĂ A IMAGINAŢIEI

Activitatea umană nu se limitează la captarea, înregistrarea şi prelucrarea informaţiilor actuale,

prezente. Ea nu este eficientă prin simpla readucere a trecutului în prezent, chiar dacă o face în funcţie

de condiţiile schimbate ale prezentului. Pentru a fi eficientă şi adaptată, activitatea trebuie să anticipe,

să prefigureze viitorul obiectului, al situaţiei, al evenimentului. Acest lucru este posibil datorită intrării

http://ro.wikipedia.org/wiki/Inova%C8%9Bie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Inven%C8%9Bie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Descoperire&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Opere_literare&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Opere_muzicale&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Opere_plastice&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/G%C3%A2ndirea

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fantastic

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fantasmagoric&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Nivelul_oniric&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Nivelul_reveriei&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Nivelul_inten%C8%9Bional_orientat&action=edit&redlink=1



http://ro.wikipedia.org/wiki/Imagina%C8%9Bia_reproductiv%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Imagina%C8%9Bia_creatoare&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Visul_de_perspectiv%C4%83&action=edit&redlink=1


în funcţie a unui nou mecanism psihic, cu ajutorul căruia informaţiile actuale şi cele trecute sunt

transformate, modificate, transfigurate, mai mult, sunt create altele noi. Acest nou mecanism psihic

poartă numele de imaginaţie.

Imaginaţia se defineşte ca proces psihic cognitiv complex de elaborare a unor imagini şi

proiecte noi, pe baza combinării şi transformării experienţei.

Imaginaţia este un proces psihic cognitiv, care constă în crearea imaginilor, obiectelor şi

fenomenelor anterior nepercepute.

Imaginaţia este acel proces psihic, al cărui rezultat îl constituie obţinerea unor reacţii, fenomene

psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor.

În procesul adaptare activă, transformativă şi creatoare, imaginaţia joacă un rol deosebit de

important. Prin intermediul ei, câmpul cunoaşterii umane se lărgeşte foarte mult, omul fiind capabil de

performanţă unică de a realiza unitatea între trecut, prezent şi viitor. Detaşându-se de prezentul imediat,

de „aici şi acum,” omul îşi organizează şi proiectează acţiunile anticipând atât drumul ce va fi parcurs,

cât şi rezultatele, care vor fi obţinute. Dispunând de imaginaţie, omul poate să-şi elaboreze mental

scopul acţiunii şi planul desfăşurării ei, iar pe baza acestora să o desfăşoare orientat şi permanent reglat

cu minimum de erori şi cu mare eficienţă.

Imaginaţia interacţionează cu toate procesele şi funcţiile psihice şi îndeosebi cu memoria,

gândirea, limbajul.

Motivele şi trăirile afective întreţin o receptivitate crescută pentru anumite elemente ale

realului, permit aducerea acestora în prim plan, reliefarea lor după alte criterii decât cele ale gândirii,

generează legături şi restructurări noi. Se ştie că momentele de intensă trăire afectivă sunt urmate de un

maximum al productivităţii imaginative. S-a constatat că nivelul crescut al afectivităţii, chiar când are o

tonalitate negativă, este mai favorabil combinărilor imaginative decât trăirile afective pozitive, dar

slabe.

Totodată procesul de obţinere prin imaginaţie a noului implică interacţiuni cu toate

componentele sistemului psihic uman, cum ar fi: dorinţele, aspiraţiile, profunzimea înţelegerii,

orientările dominante, trăirile profunde ale evenimentelor, experienţa proprie de viaţă, dinamica

temperamentală, într-un cuvânt, întreaga personalitate. Astfel produsul exprimă personalitatea,

originalitatea acesteia şi el este însuşi original, fie în raport cu experienţa individuală, fie cu cea

socială.

FUNCŢIILE IMAGINAŢIEI

O investigare, fie şi sumară, a literaturii de specialitate evidenţiază acurateţea, cu care au fost

conştientizate funcţiile imaginaţiei încă de multă vreme, chiar şi atunci când cunoaşterea psihologică

stătea sub semnul precarităţii. Dugas vorbea încă în a. 1903 de „puterea de obiectivare” şi de „forţa

combinatorie” a imaginaţiei.

Cele două funcţii ale imaginaţiei sunt foarte strâns corelate între ele. Practic, imaginaţia apare

ca fiind puterea de a forma imagini sau reprezentări, dar şi puterea de a atribui viaţă reprezentărilor, de

a le transforma în credinţe şi acte, într-un cuvânt, după cum demonstrează Dugas, de a le obiectiva.

„Obiectivarea este inerentă imaginilor, se întâlneşte întotdeauna în ele anumite grade, este un element

natural, constitutiv, nu întâmplător şi supraadăugat.” Combinarea imaginilor, de care vorbea Dugas,

se prezintă sub două forme: cea a imaginaţiei reproductive (ca simplă restauratoare a trecutului, ca o

imaginaţie evocatoare, fără invenţie, care aproape că nici nu merită numele de imaginaţie) şi imaginaţia

productivă sau creatoare (ca reorganizatoare a reprezentărilor sau ca o „constructoare” a acestora).

Surprinzător este faptul că încă de la începutul secolului Dugas nu numai că intuia funcţia constructivă

sau creatoare a imaginaţiei, dar o şi explica şi o argumenta.


Meyerson creionează funcţiile imaginaţiei, pornind de la un caracter al imaginii: concret şi

semnificativ. Pentru el imaginaţia este un tablou, dar şi un semn; în calitate de tablou ea ilustrează şi

realizează, în calitate de semn ea indică şi semnifică.

Funcţia de ilustrare: imaginaţia ilustrează conţinuturile conştiinţei, care prin natura lor pretind

figurarea concretă, intuitivă; imaginaţia ilustrează, dar şi rezumă, aşa încât ea este o figurare simbolică.

Funcţia de realizare: constă în materializarea abstractului; imaginaţia întoarce gândirea spre

concretul, pe care conceptul îl demonstrează; funcţia dată presupune printre altele şi verificarea unei

idei abstracte printr-un exemplu.

Funcţia de indicare: imaginaţia marchează un conţinut, îl delimitează, îl opune sau altuia sau

altora, îl asociază cu altele; ea este un indiciu, o marcă, o etichetă, o aluzie.

Funcţia de semnificare: imaginaţia explică, rezumă, precizează, serveşte gândirii, care

generalizează, marchează fluiditatea gândirii, continuitatea experienţei personale, ea este concomitent

trecut şi viitor, evocă, anticipă, prelungeşte; totodată poate fi şi mai puţin activă; ca urmare, ea

trenează, reţine, impiedică.

Biervliet menţionează că „cel mai mare beneficiu al imaginaţiei îl reprezintă multiplicarea

formelor sensibile, care nasc emoţii estetice; admirarea frumuseţii sub diversele ei aspect contribuie la

creşterea nivelului moral al umanităţii.” Sunt surprinse în aceste cuvinte funcţia multiplicatoare a

imaginaţiei şi rolul ei în planul vieţii sociale.

Blazer din perspectiva psihanalitică se referă la următoarele funcţii ale imaginaţiei:

a) de descărcare tensională ( catharsis) prin regresiune la un nivel elementar, în situaţii critice;

b) de proiectare a conflictelor dintre tendinţele opuse;

c) de substituire, prin alte scopuri, a acţiunilor interzise sau imposibile;

d) de compensare, prin satisfacerea fantastică a dorinţelor, real nesatisfăcute.

Psihologia contemporană reduce funcţiile imaginaţiei doar la trei:

a) de expresie a realului, simţit sau gândit;

b) de deformare a realului, fie pentru a-l simula, fie pentru a-i explora posibilităţile;

c) de relevare a unui real ascuns.

Multitudinea şi varietatea funcţiilor imaginaţiei consacră nu doar locul şi rolul ei de excepţie în

viaţa personală şi socială a omului, dar şi faptul că ea reprezintă una dintre cele mai înalte cuceriri ale

psihicului uman.

FORMELE IMAGINAŢIEI

Fiind un proces foarte complex, imaginaţia se desfăşoară în forme variate. S-au folosit mai

multe criterii de clasificare, însă unul s-a impus mai mult; este vorba de prezenţa intenţionalităţii în

actele imaginative şi astfel s-au grupat următoarele forme:

a) imaginaţie involuntară: visul din timpul somnului şi reveria;

a) imaginaţia voluntară: reproductivă, creatoare şi visul de perspectivă.

1. Visul din timpul somnului presupune o înlănţuire de imagini, emoţii, reflecţii, care apar în

starea de somn paradoxal şi faţă de care subiectul este mai mult spectator, neputndu-le dirija şi nici

înţelege imediat şi care apar ca absurde şi haotice. În unele vise, imaginile se derulează cu o anumită

coerenţă, ca scenele unei piese de teatru, de aceea se spune că au caracter scenic. De cele mai multe

ori, acestea sunt legate de dorinţele şi aşteptările persoanei, care nu sunt satisfăcute în stare de veghe

sau sunt chiar inhibate conştient şi voluntar. Visele au de asemenea un caracter simbolic şi pot fi

descifrate. Această descifrare se face numai prin analiza acţiunilor, relaţiilor, preocupărilor persoanei în

starea de veghe.

2. Reveria

Oricine se află într-o stare de relaxare tinde să-şi lase gândurile să-i vagabondeze. Pornind de la

ceea ce vede sau de la o idee, care i-a rămas în minte, începe să se deruleze, în plan mintal, un şir


nesfârşit de imagini şi idei propulsate de dorinţe şi aşteptări. Reveria este un fel de experiment mintal

privind îndeplinirea dorinţelor şi tendinţelor şi poate reprezenta, într-o anumită măsură, un fel de

satisfacere fictivă a acestora, reducând, astfel, tensiunea internă psihică, generată de ele. Reveria poate

ocaziona combinaţii noi şi originale, care pot apoi fi valorificate în formele superioare ale imaginaţiei.

De aceea, unii autori recomandă reveria de scurtă durată ca o cale de stimulare a creativităţii. Dar

reveria prelungită poate fi defavorabilă dezvoltării personalităţii, pentru că satisfacerea fictivă a

dorinţelor poate anula activitatea reală, practică, eficientă.

3. Imaginaţia reproductivă este o formă activă, conştientă şi voluntară, constând în construirea

mintală a imaginii unor realităţi existente în prezent sau în trecut, dar care nu pot fi percepute direct.

Combinarea de imagini şi idei se realizează sub influenţa unor indicaţii concrete, a unor schiţe sau, cel

mai frecvent, a indicaţiilor şi descrierilor verbale. Imaginaţia reproductivă permite minţii umane să-şi

lărgească foarte mult câmpul de acţiune. Imaginaţia reproductivă întreţine interesul şi starea optimă de

atenţie în lectura unor cărţi etc.

4. Imaginaţia creatoare este cea mai complexă şi valoroasă formă a imaginaţiei voluntare şi

active. Ea se deosebeşte de cea reproductivă, pentru că este orientată spre ceea ce este posibil, spre

ceea ce ţine de viitor, spre ceea ce este nou. Produsul imaginaţiei creatoare este un proiect mental,

caracterizat prin noutate, originalitate şi ingeniozitate. Combinarea sa este complexă, desfăşurată în

mai multe faze şi caracterizată prin: bogăţia procedeelor, ineditul utilizării lor, valorificarea

combinaţiilor inconştiente, unificarea tuturor disponibilităţilor personalităţii, susţinere afectiv-

emoţională valoroasă. Imaginaţia creatoare este stimulată şi susţinută de motive şi atitudini creatoare:

interesul pentru nou, trebuinţa de autorealizare, încrederea în posibilităţile proprii, curiozitatea,

respingerea rutinei, tendinţa de a se aventura în necunoscut etc. Imaginaţia creatoare este implicată în

toate activităţile omului. Ea favorizează apariţia unor ipoteze, inventarea unor noi căi şi metode, a unor

construcţii tehnice, producţii artistice etc.

5. Visul de perspectivă este o formă activă şi voluntară a imaginaţiei, constând în proiectarea

mentală a drumului propriu de dezvoltare în acord cu posibilităţile personale şi cu condiţiile şi cerinţele

sociale. El are o funcţie importantă în motivarea activităţilor curente, a opţiunilor profesionale, a

acţiunilor de autoformare şi autoeducare.

ÎNSUŞIRILE IMAGINAŢIEI

Imaginaţia presupune trei însuşiri: fluiditatea, plasticitatea, originalitatea.

a) fluiditatea este posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un mare număr de imagini, idei, situaţii

etc.; sunt oamenii, care ne surprind prin ceea ce numim în mod obişnuit „bogăţia” de idei, viziuni,

unele complet năstruşnice, dar care nouă nu ne-ar putea trece prin minte;

b) plasticitatea constă în uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de aprobare a unei probleme,

când un procedeu se dovedeşte inoperat; sunt persoane „rigide”, care greu renunţă la o metodă, deşi se

dovedeşte a fi ineficientă,

c) originalitatea este expresia noutăţii, a inovaţiei, ea se poate constata, când vrem să testăm

posibilităţile cuiva, prin raritatea statistică a unui răspuns, a unei idei. Fiecare dintre aceste trei însuşiri

are însemnătatea ei; caracteristica principală rămâne originalitatea, ea garantând valoarea rezultatului

muncii creatoare.

PROCEDEELE FUNDAMENTALE ALE IMAGINAŢIEI

Imaginarea unor obiecte, simboluri, idei implică două procese (operaţii): analiza şi sinteza.

Analiza realizează o dezmembrare a unor asociaţii, o discompunere a unor reprezentări, care

apoi prin sinteză sunt reorganizate în alte structuri deosebite de cele percepute sau gândite anterior.

Sinteza are loc în diferite moduri, numite de obicei „procedeele imaginaţiei”.


Un procedeu imaginativ este un mod de operare mintală, presupunând o succesiune mai mult

sau mai puţin riguroasă de compuneri, descompuneri şi recompuneri, de integrări şi dezintegrări,

conducând la rezultate variabile, cantitativ şi calitativ. Originalitatea combinatoricii imaginative se

explică atât prin libertatea de organizare a desfăşurării procedeelor, cât şi prin sursele motivaţional-

afective. Combinatorica imaginativă este atât de nouă, inedită, originală încât este considerată ca

aflându-se într-o continuă naştere, într-o nelimitată generare de noi şi noi procedee şi de organizări ale

acestora. Cele mai cunoscute şi mai frecvent folosite sunt:

Aglutinarea constă într-o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de indentificat şi care au

aparţinut unor lucruri, fiinţe, fenomene etc. Aglutinarea se produce când, părţi descompuse din diferite

fiinţe (sau obiecte) sunt recombinate, recomandate altfel, dând naştere unor fiinţe sau obiecte cu aspect

(caracter) eterogen. Acest procedeu a fost pe larg utilizat în mitologie, creându-se imaginea sirenei,

centaurului etc.

Amplificarea şi diminuarea se referă la modificarea proporţiilor, a dimensiunilor unei structuri

iniţiale, obţinându-se un nou efect. Modificarea dimensiunilor umane a condus la imaginarea de uriaşi

şi de pitici. A fost folosită în creaţiile literare pentru copii (de exemplu: Sătilă, Flămînzilă, cei 7 pitici

etc.), în literatura ştiinţifico-fantastică (de exemplu: extratereştrii) şi în tehnică, mai ales în direcţia

miniaturizării aparaturii electronice cu păstrarea calităţilor funcţionale (de exemplu, minitelevizor,

minicalculator).

Multiplicarea sau omisiunea constă în modificarea numărului de elemente structurale,

păstrându-se identitatea acestora. Efectul nou rezultă din schimbarea numărului. Un asemenea

procedeu a stat la baza unor creaţii celebre ale lui Brâncuşi („Coloana Infinitului”, „Masa Tăcerii”). În

basme, prin acest procedeu s-au creat personaje ca „balaurul cu şapte capete”. Omisiunea poate fi

procedeu în crearea personajelor mitologice (cea a Ciclopului).

Diviziunea şi rearanjarea pot fi aplicate independent sau în corelare asupra aceloraşi elemente

iniţiale. De multe ori se porneşte de la o realitate existentă, se caută criterii noi de grupare şi, pe această

bază, se pot face diviziuni multiple, unele dintre acestea având corespondent în realitate, altele fiind un

proiect nou. Rearanjarea presupune păstrarea elementelor unei structuri cunoscute, dar dispunerea lor în

alte corelaţii. De exemplu: motorul maşinelor ( în spate sau în faţă).

Adaptatrea are aplicabilitate şi în artă şi în tehnică. Constă în aplicarea unui obiect, a unui

element sau a unui principiu funcţional într-o nouă situaţie.

Substituţia constă în înlocuirea într-o structură existentă a unui element, a unei funcţii, a unei

substanţe etc. În tehnica modernă se fac frecvente înlocuiri ale unor materiale tradiţionale cu altele cu

calităţi superioare şi mai puţin costisitoare. În artă, substituirea personajelor creează situaţii inedite.

Modificarea presupune păstrarea unor elemente ale structurilor cunoscute şi schimbarea altora,

obţinându-se efecte noi. În domeniul industriei bunurilor de larg consum se aplică frecvent schimbarea

formei, volumului, culorii.

Schematizarea este foarte mult utilizată în proiectarea tehnică, în arhitectură, în grafică etc.

Esenţa acestui procedeu constă în selecţia numai a unor însuşiri şi omiterea, cu bună ştiinţă, a

celorlalte. Schiţa robot a unei persoane are la bază un astfel de procedeu. Desenul schematic al

structurii unei plante este folosit, adesea, în orele de clasă, în vederea relevării deosebite a

caracteristicilor structurale. Schematizarea feţei umane se realizează în caricatură, unde ies în relief

trăsăturile dominante.

Tipizarea este folosită în creaţia literară cu deosebire şi presupune identificarea generalului şi

apoi transpunerea lui într-un produs nou, care îmbină, în manieră autentică, generalul cu fenomenalul.

Analogia a stat la baza multor inovaţii şi invenţii în tehnică şi a multor descoperiri în ştiinţă. Pe

baza unui astfel de procedeu a fost elaborat modelul cosmic al atomului, care a permis cunoaşterea

multor aspecte ale relaţiilor dintre particulele sale elementare. Primele automobile semănau mult cu o

trăsură fără cai. Analogiile stau şi la baza construirii maşinilor inteligente.


UNITATEA 4.

STIMULAREA ŞI ENERGIZAREA COMPORTAMENTULUI





Să definească motivaţia

Să delimiteze funcţiile motivelor în determinarea conduitei umane

Să distingă diferenţele conceptuale şi practice dintre trebuinţă, impuls, dorinţă,

intenţie, scop, aspiraţie, ideal.

Să definească afectivitatea

Să explice proprietăţile proceselor şi stărilor afective

Să clasifice procesele şi starile afective


Motivaţie

Afectivitate

1.14. MOTIVAŢIA

DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

Nici un act comportamental nu apare şi nu se manifestă în sine, fără o anumită incitare, fără o

anumită direcţionare şi susţinere energetică. Chiar în cazul absenţei unui obiectiv sau scop, un

comportament are la bază acţiunea unei cauze. Astfel, trebuie căutat răspunsul la întrebarea de ce?, de

ce s-a produs? Tocmai în acest punct intră în scenă motivaţia. Ea este cea care conţine răspunsul la

întrebarea de mai sus. În accepţiunea cea mai largă, termenul de motivaţie reuneşte „ansamblul

factorilor dinamici care determină conduita unui individ” (Sillamy, 1996) sau „totalitatea

mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau

neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte” (Al. Roşca, 1943). Într-o

accepţiune mai restrânsă şi ştiinţific mai riguroasă, prin motivaţie vom înţelege:

O formă specifică de reflectare prin care se semnalează mecanismelor de comandă-control

ale sistemului personalităţii o oscilaţie de la starea iniţială de echilibru, un deficit energetico-

informaţional sau o necesitate ce trebuie satisfăcută.

De regulă, orice act de conduită este motivat. Comportamentul uman nu se află la discreţia

stimulilor din mediu, nu este o jucărie a momentului. Dacă uneori nu ne dăm seama de ce facem o


acţiune sau alta nu înseamnă că motivaţia este absentă; o investigaţie metodică o poate pune în

evidenţă.

O distincţie se impune cu uşurinţă atenţiei noastre: avem, pe de o parte, datele mediului -

obiectele şi evenimentele externe - iar pe de altă parte nevoile interne, intenţiile, aspiraţiile, sarcinile de

adaptare ale individului. În determinismul complex al conduitei, datele mediului constituie, în general,

factori de incitare sau precipitare, cauzele externe, în timp ce motivele ţin de factorul intern, de

condiţiile interne, care adesea se interpun între stimulii externi şi reacţiile persoanei, susţinând şi

direcţionând conduita. Sursa acţiunii trebuie căutată propriu-zis nu numai înafara sau numai

înăuntrul organismului, ci în interacţiunea dintre individ şi mediu. Întotdeauna cauzele externe

acţionează prin intermediul condiţiilor interne. Chiar şi în formarea reflexelor condiţionate simple -

cum ar fi, în experienţa pavloviană clasică, apariţia secreţiei salivare la un stimul sonor care precede cu

puţin hrana - avem de-a face cu acte de conduită care îşi au originea într-o trebuinţă (de exemplu,

foamea) şi punctul de sosire în satisfacerea ei. Stimulii din afară nu furnizează energie organismului,

cât pun în mişcare, declanşează, o energie acumulată şi sistematizată în organism. ,,Factorul extern în

sine care declanşează (sau stopează) un proces oarecare - scrie B. Zorgo - nu poate fi considerat motiv

al fenomenului declanşat, fără raportarea sa la o necesitate, o intenţie sau aspiraţie a subiectului".

Motivele sunt factorii care - în condiţii externe date – declanşează susţin şi orientează

activitatea. Ele îndeplinesc două funcţii: pe de o parte o funcţie de activare, de mobilizare energetică,

pe de altă parte o funcţie de direcţionare a conduitei. Pe scurt, motivul prezintă două laturi solidare:

o latură energetică şi alta vectorială.

La întrebarea de ce întreprinde omul cutare sau cutare acţiune suntem tentaţi să răspundem

adeseori indicând scopul, obiectivul acţiunii. Fireşte, scopul ţine şi el de conceptul motivaţiei, dar nu se

identifică automat cu motivul.

Exemplu: printre motivele activităţii se numără incontestabil trebuinţele de ordin fiziologic:

foamea, setea, nevoia de oxigen, de somn etc.

Astfel, foamea apare ca un complex de semnale subiective despre starea internă a organismului,

semnale care declanşează un impuls spre acţiune (funcţia de energizare). Acest impuls direcţionează

acţiunea spre un obiectiv. Motivul se concretizează practic, într-un scop, care se defineşte în funcţie de

cunoaşterea condiţiilor sau a posibilităţilor. Comportamentul alimentar îmbracă forme felurite dacă este

dimineaţa, la amiază sau seara: de asemenea dacă dispunem de anumite categorii de alimente unt,

pâine, dulceaţă etc.). În funcţie de ceea ce persoana are la dispoziţie sau îi lipseşte, ea va întreprinde

anumite acţiuni. Scopul acţiunii se va concretiza deci în funcţie de obiecte, condiţii etc., prezente în

câmpul acţiunii sau evocate memorial.

Trebuinţa, motivul nu “proiectează” nemijlocit acţiunea pe un anumit “obiect-scop”. “De

motivul activităţii - scrie A. N. Leontiev - depinde numai zona scopurilor virtuale obiectiv posibile”.

Termenii în care se formulează scopurile sunt daţi oarecum de condiţiile obiective, sunt mediaţi de un

moment cognitiv, iar concretizarea efectivă a ţelului presupune adesea un proces de aproximări. În

timp ce motivul este factor declanşator al acţiunii, scopul este anticiparea, proiecţia “punctului

terminus” al acţiunii în funcţie de informaţia cu privire la datele situaţiei, la evantaiul posibilităţilor

din mediu. În trebuinţă sau motiv este cuprinsă o cerinţă faţă de mediu, o preferinţă; scopul o detaliază,

o concretizează. Motivul circumscrie, într-un fel, o zonă în “câmpul psihosocial”, scopul constituind o

concretizare în acest câmp. Caracterul vectorial al motivului devine evident odată cu stabilirea

scopului, care anticipează modul de finalizare a acţiunii, conturând “ciclul” acţiunii. Vectorul motiv-

scop este factorul operant în dinamica acţiunii. În timp ce motivele rămân uneori netransparente

pentru individ, scopurile sunt întotdeauna conştiente. Motivaţiile psihologice şi sociale alcătuiesc de regulă un labirint foarte complicat. Privind

lucrurile sub unghi psihogenetic, avem şansa de a le surprinde în forme mai simple. Astfel la copilul

mic, conexiunile dintre stimuli şi reacţii (S R) sunt mai directe; multe din actele din copilăria

timpurie devin previzibile graţie cunoaşterii stimulilor ce au acţionat în momentul respectiv sau într-un


moment imediat anterior. Odată cu înaintarea în vârstă, cu acumularea şi sistematizarea experienţei,

intervin tot mai multe verigi mijlocitoare, reacţia comportamentală dobândind progresiv mai multă

autonomie în raport cu stimulii externi. „Lumea internă", care la adult se amplifică atât de mult,

îndeplineşte o funcţie de selecţie, de amânare sau chiar de suspendare a faptului extern de conduită în

funcţie de semnificaţia ataşată stimulilor. Înfăţişând raportul de cauzalitate în sfera psihică, Hegel arată

că viaţa spirituală nu este doar un canal prin care cauza s-ar propaga liniar, uniform şi continuu,

stingându-se apoi în efectul ei. Dimpotrivă, viaţa psihică transformă cauzele externe, modifică

liniaritatea relaţiei cauză-efect. Deşi supus determinismului extern, pe o anumită treaptă omul devine

sursa propriului comportament, cheia explicării acestuia, apare autodeterminarea. Vectorul motiv-scop

constituie suportul acestei determinări.

Ansamblul condiţiilor interne nu se originează total în sine însuşi; factorul intern este, în ultimă

analiză produsul interacţiunii în timp dintre organism şi mediu, fiind determinat prin antecedente

filogenetice, istorice şi individuale. Interioritatea motivaţiei este deci relativă. Motivaţia (ca factor

intern) este condiţionată de existenţa obiectului ei; factorul extern - la rândul său - are efect declanşator

numai în report cu anumite trebuinţe, dorinţe, aspiraţii. Mediaţia cognitivă este prezentă. Consideraţiile

expuse pot fi precizate mai mult prin următoarele: nevoia organismului de a dispune de anumite

condiţii de viaţă apere în cerinţele sale vizavi de mediu, ceea ce se exprimă, în trebuinţele elementare

ale individului - trebuinţa de hrană, de somn, de adăpost, nevoia de activitate, de joc, trebuinţa sexuală

s.a. Asemenea trebuinţe comune şi animalelor superioare, ţin de moştenirea filogenetică şi sunt

determinate în primul rând de factorul ereditar; fără ele, nici individul şi nici specia n-ar putea rămâne

în viaţă. Alături de trebuinţele naturale, la om s-a dezvoltat în procesul social-istoric, o gamă largă de

trebuinţe noi, modificându-se în aceeaşi timp şi nevoile primare. În cursul dezvoltării social-istorice

apar noi necesităţi, precum şi moduri inedite de satisfacere. Aşa sunt: nevoia de statut, de apreciere

socială, de autorealizare, de succes, de apartenenţă la un grup ş.a.. De asemenea, în funcţie de oferta

economică şi culturală a mediului apar trebuinţe derivate în legătură cu modul de satisfacere a nevoii de

hrană, confort, apărare etc. Într-un asemenea context se iveşte nevoia de instruire, de lectură, de a avea

televizor, radio etc. Gama motivaţiilor umane se extinde şi se nuanţează în felul acesta foarte mult.

GAMA MOTIVAŢIILOR CONDUITEI UMANE

Acţiunile umane sunt de regulă, plurimotivate. De exemplu, o relaţie de prietenie satisface

nevoia de afiliere (asociere), de protecţie, de recunoaştere sau de statut, de comunicare etc. Motivele

unei acţiuni/relaţii alcătuiesc uneori un ghem complicat de condiţionări interne şi externe. Moraliştii de

totdeauna s-au aplecat cu atenţie asupra acestui fenomen complex. Pentru omul de ştiinţă studiul

psihogenetic - aplicat la nivel infrauman şi la copil - a permis sesizarea motivelor în forme mai simple,

originare, după care investigaţia s-a extins la omul adult.

Gama motivaţiilor umane poate fi descrisă în suita de noţiuni: trebuinţă, impuls sau

propensiune, dorinţă, intenţie, scop, aspiraţie, ideal.

Trebuinţa este un concept psihofiziologic fundamental, care desemnează anumite stări interne;

nevoia semnifică adesea o anumită lipsă sau deficit. De exemplu, trebuinţa de hrană, semnalizată prin

complexul senzorial numit foamea, indică deficitul de substanţe alimentare în organism: se modifică

compoziţia chimică a sângelui, cantitatea de zahăr se reduce sub un anumit nivel; se accentuează

mişcările peristaltice; contracţiile muşchilor netezi ai stomacului etc. Rezultă astfel reacţii vegetative

care provoacă excitaţii, semnale ce ajung la creier (talamus şi scoarţă). La nivelul SNC se realizează o

excitabilitate crescută a centrilor alimentari.

Aşadar, se produce simultan semnalizarea unui dezechilibru şi o activare internă.

Considerând marea varietate a acţiunilor umane şi întrebându-ne cu fiecare act de conduită, de

ce anume călătorim, de ce citim ziare etc. - ajungem din răspuns în răspuns la câteva motive

elementare, pe care nu le mai putem reduce la altele. Aceşti termeni (finali) ai analizei constituie


trebuinţele de bază - de hrană, de somn, de apărare, de siguranţă etc. - dincolo de care prelungirea

chestionării prin “de ce?” este lipsită de sens. Un inventar al acestor nevoi este greu de alcătuit. Există

tendinţe reducţioniste (Freud - libido; Jung - energia vitală; Schopenhauer – voinţa de a trăi; Nietzsche

- voinţa de putere etc.), după cum există şi tendinţe contrare, de a exclude orice cadru de clasificare.

Menţionăm de asemenea şi încercarea de a atribui omului în genere ,,tabloul trebuinţelor” inventariate

într-o anumită etapă istorică.

Odată cu trebuinţa se naşte impulsul sau propensiunea care constă, fiziologic, în apariţia unei

excitabilităţi accentuate a centrilor nervoşi corespunzători, iar psihologic, în trăirea unei stări de

activare, de tensiune, de preparare a acţiunii. La P. Janet, conceptul de tensiune nu este negativ. Un

minim sau optim de tensiune comportă orice activitate. Tensiunile psihice superioare îşi împrumută

iniţial forţa de la cele inferioare printr-un mecanism de drenaj sau de derivare, pentru a deveni ulterior

autonome.

În exemplul dat, deficitul unor substanţe (alimentare) din sânge provoacă apariţia impulsului;

sau un anumit nivel al hormonilor sexuali (în sânge) provoacă propensiunea sexuală. Nu găsim practic

o deosebire între trebuinţă şi impuls (propensiune). Termenul de trebuinţa indică, aspectul de conţinut

iar termenul de impuls desemnează aspectul procesual al trebuinţei, constând sub unghi psiho-

fiziologic din excitabilitatea accentuată. Cele două aspecte nu pot fi separate; trebuinţa şi impulsul

(propensiunea) alcătuiesc o unitate, sunt două laturi ale aceluiaşi fenomen.

Dorinţa este o trebuinţă conştientizată, o activare emoţională orientată spre obiectul ei, obiect

întrevăzut sau proiectat conştient. După Ştefănescu-Goangă fiecare individ, în efortul de satisfacere a

trebuinţelor face anumite tatonări, învaţă până ajunge să repereze obiectele sau situaţiile care satisfac o

trebuinţa sau alta. Conturându-se spectrul obiectelor sau situaţiilor care satisfac o trebuinţă, ulterior, în

prezenţa acestora, individul trăieşte dorinţa de apropriere. în felul acesta se nasc dorinţele care devin

motive autonome de acţiune. De notat că, dorinţa se extinde şi la obiecte / situaţii propuse de grupul

social. În timp ce trebuinţele sunt limitate, dorinţele sunt evident mai numeroase, pentru că fiecare

trebuinţă poate fi satisfăcută de o gamă mai mare de obiecte / situaţii. Odată cristalizate dorinţele, ceea

ce era antecedent ajunge să fie proiectat în viitor, ca obiect al aspiraţiei.

Intenţia marchează trecerea de la motive spre scopuri sau proiecte, indicând cristalizarea

aspectului direcţional al motivului.

Scopul este prefigurarea mintală a rezultatului, a efectului dorit; un gând prezent asupra a ceea

ce urmează să se obţină în viitor (J. Drever). Dacă scopul propus nu a fost atins, intenţia nu s-a realizat,

tensiunea psihică nu se stinge, ci se menţine sub formă de impuls (cvasitrebuinţă) pentru continuarea

preocupării de problemă. Acceptarea unei sarcini impune intenţia de a o duce până la capăt, chiar dacă

pe parcurs intervine indicaţia de a nu o mai continua.

Aspiraţia este - după Ch. de Lauwe – “dorinţa activată de imagini, modele, care sunt implicate

într-o cultură...”, năzuinţa spre scopuri ce depăşesc condiţiile la care a ajuns subiectul. Spectrul de

aspiraţii ca şi modurile de satisfacere a dorinţelor şi aspiraţiilor sunt prefigurate social.

Idealul îşi are originea în sistemul de valori al persoanei sau grupului, prefigurând în funcţie de

realităţi un scop final al acţiunii lor. Configurat în imagine sau formulat prin idei, idealul presupune o

opţiune valorică de perspectivă, care capătă expresie în programul de viaţă al individului.

În familia de noţiuni care descriu motivaţii umane se înscrie şi aceea de interese. În dicţionare

de psihologie, interesul este definit ca o tendinţă de a acorda atenţie anumitor obiecte şi de a se orienta

spre anumite activităţi. A. Chircev adaugă o notă de pregnanţă: interesul este ,,o atitudine stabilizată de

natură emotiv-cognitivă faţă de obiecte şi activităţi". Pentru I. Drăgan interesul este, o “componentă

motivaţională a personalităţii care se exprimă printr-o atitudine pozitivă, activă şi perseverentă faţă de

anumite obiecte (fenomene) sau activităţi”.

Interesele relevă “corespondenţa între tendinţele subiectului şi o serie de obiecte şi acţiuni,

astfel încât subiectul se orientează activ şi din proprie iniţiativă spre obiecte sau acţiunile respective, iar

acestea prezintă o valenţă majoră pentru subiect, îl atrag şi-i dau satisfacţie. Deci, interesul reuneşte


trebuite, motive, tendinţe, scopuri într-o modalitate relativ stabilă de raportare activă la ceva, după un

criteriu de ordin utilitar”.

FORMELE (TIPURILE) MOTIVAŢIEI

Există mai multe forme ale motivaţiei, ce se clasifică, de obicei, două câte două perechi opuse,

contrare.

I. Motivaţia pozitivă şi negativă

Motivaţia pozitivă este produsă de stimulările, cum ar fi lauda, încurajarea şi se soldează cu

efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane, cum ar fi apropierea activităţilor, angajarea

în ele, preferarea persoanelor etc.

Pozitive vor fi apreciate acele motive, a căror satisfacere, nu intră în conflict cu exigenţele şi

etaloanele morale, care funcţionează la nivel social sau care, prin natura lor, generează comportamente

şi activităţi orientate spre atingerea unor scopuri sociale.

Motivaţia negativă este produsă de folosirea unor stimulări, cum sunt ameninţarea, blamarea,

pedepsirea şi se asociază cu efecte de abţinere, evitare, refuz.

Motivele negative se caracterizează prin faptul că satisfacerea lor, pe lângă un effect adaptativ

de moment, asociat cu reducerea tensiunii iniţiale şi obţinerea unei doze de plăcere şi satisfacţii de

moment, generează efecte perturbatoare, secundare, care, cumulându-se în timp, conduc la serioase

dezechilibre şi disfuncţii în planul intern al sistemului personalităţii sau în planul relaţionării

individului cu mediul social.

În cea mai mare parte, aceste motive se leagă şi se adresează primordial sferei biologicului şi

fiziologicului. Din categoria lor fac parte, trebuinţa pentru alcool, pentru fumat, pentru droguri, pentru

mâncăruri excesiv de condimentate sau excesiv de grase, trebuinţa de acumulare excesivă a bunurilor

materiale, trebuinţa de aventură.

II. Motivaţia cognitivă şi afectivă

Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a cunoaşte,

de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică pentru curiozitatea pentru nou, complex, pentru schimbare. Se

numeşte cognitivă, deoarece acţionează dinlăutrul proceselor cognitive (percepţiei, gândirii, memoriei,

imaginaţiei), stimulând activitatea intelectuală.

Astfel de explorare se trece la reproducere, de aici la înţelegere, apoi la interes ştiinţific, pentru

ca în final să se ajungă la înclinaţia creativă. Ea îşi găseşte satisfacţia în nevoia de a înţelege, explica,

rezolva cu un scop în sine.

Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a simţi bine în compania altora. Când

copiii învaţă pentru a-şi satisface părinţii sau pentru a nu pierde aprobarea, dragostea lor, spunem că

sunt animaţi de o motivaţie afectivă.

III. Motivaţia intrinsecă şi extrinsecă

Deşi activităţile noastre sunt motivate, nu în toate activităţile motivele ocupă aceeaşi poziţie.

Dacă sursa generatoare este solidară cu activitatea desfăşurată de subiect, atunci vorbim de existenţa

unei motivaţii directe sau intrinseci. Specificul acestei forme de motivaţie constă în satisfacerea ei

prin însăşi îndeplinirea acţiunii adecvate ei.


Dacă sursa generatoare a motivaţiei sugerată acestuia sau chiar impusă de o altă persoană nu

izvorăşte din specificul activităţii desfăşurate, atunci avem de a face cu o motivaţie indirectă sau

extrinsecă.

Din punctul de vedere al eficienţei – nivelul de performanţă şi consumul de efort (energie) şi

timp – activitatea intrinsec motivată este superioară celei extrinsec motivate.

Astfel, pe când activitatea intrinsec motivată, având sursa de satisfacţie în ea însăşi, se

efectuează cu plăcere şi cu un efort de mobilizare relativ redus, cea extrinsec motivată se efectuează

sub semnul unei solicitări şi condiţionări externe, fără o plăcere interioară şi cu un efort intens de

mobilizare voluntară.

MOTIVAŢIE ŞI PERFORMANŢĂ

Individul acţionează, de regulă, sub influenţa unei constelaţii: comportamentul este

plurimotivat. Motivaţia conduce la obţinerea unor performanţe înalte.

Performanţa este un nivel superior de îndeplinire a scopului. Din perspectiva diverselor forme

ale activităţii umane (joc, învăţare, muncă, creaţie) ceea ce interesează este valoarea motivaţiei şi

eficienţa ei propulsivă. În acest context, problema relaţiei dintre motivaţie şi performanţă are nu doar o

importanţă teoretică, ci şi una practică.

Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este dependentă de complexitatea

activităţii (sarcinii), pe care subiectul o are de îndeplinit.

Cercetările psihologice au demonstrat că în sarcinile simple (repetitive, rutiniere, cu

componente automatizate, cu puţine alternative de soluţionare) pe măsură ce creşte intensitatea

motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei.

În sarcinile complexe însă (creative, bogate în conţinut şi în alternative de rezolvare) creşterea

intensităţii motivaţiei se asociază, până la un punct, cu creşterea performanţei, după care aceasta din

urmă scade.

Eficienţa activităţii depinde însă nu numai de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi

complexitatea sarcinii (care poate fi o sarcină de învăţare, de muncă sau de creaţie), ci şi de relaţia

dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii, cu care se confruntă individul. Cu cât

între mărimea intensităţii motivaţiei şi gradului de dificultate al sarcinii există o mai mare

corespondenţă şi adecvare, cu atât şi eficienţa activităţii va fi asigurată.

În acest context, în psihologie a apărut ideea de optimum motivaţional, deci a unei intensităţi

optime a motivaţiei, care să permită obţinerea unor performanţe înalte sau cel puţin a celor scontate.

De optimum motivaţional putem vorbi în două situaţii:

a) când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) corect de către subiect;

b) uneori dificultatea sarcinii este percepută incorect de către subiect.

Ca urmare, subiectul nu va fi capabil să-şi mobilizeze energiile şi eforturile corespunzătoare

îndeplinirii sarcinii.

Într-un caz el va fi submotivat, va activa în condiţiile unui deficit energetic, ceea ce va conduce

în final la nerealizarea sarcinii.

În cel de-al doilea caz, subiectul va fi supramotivat, va activa în condiţiile unui surplus de

energie, care l-ar putea dezorganiza, stresa, i-ar putea cheltui resursele energetice chiar înainte de a se

confrunta cu sarcina.

Pentru a obţine un optimum motivaţional este necesară o uşoară dezechilibrare între

intensitatea motivaţiei şi dificultatea sarcinii.

În cadrul activităţii trebuie să ne mulţumim nu cu orice fel de performanţă, ci cu performanţe

cât mai bune, cât mai înalte, care să însemne nu doar o simplă realizare a personalităţii, ci o

autodepăşire a posibilităţilor ei.


Stimulul motivaţional, care impulsionează spre realizarea unor progrese şi autodepăşiri

evidente, poartă denumirea de nivel „de aspiraţie”. Acesta trebuie raportat la posibilităţile şi

aptitudinile subiectului (un 7 va fi un nivel de aspiraţie crescut pentru un student slab, acceptabil,

pentru unul mediocru, dar o decepţie, pentru unul bun). Este bine ca nivelul de aspiraţie – pentru a avea

un efect pozitiv – să fie cu puţin peste posibilităţile de moment.

TEORII ALE MOTIVAŢIEI

Gradul înalt de complexitate pe care-l prezintă motivaţia umană şi dificultatea unor criterii

suficient de generale şi de obiective de definire şi interpretare au favorizat formularea unui număr mare

de teorii. Ca şi în alte probleme ale psihologiei, deosebirile dintre aceste teorii sunt mai mari sau mai

mici şi ele sunt determinate de aspectele prioritare care sunt abordate şi de importanţa care li se conferă

în cadrul ansamblului. Aşa, de pildă, desprinderea ca centrale a componentelor biologice înnăscute a

dus la teoriile biologizante: hormistă (Mc Dongall) şi instinctualistă (Freud), iar axarea pe analiza

componentelor dobândite a generat teoriile socioculturale (Mead, Linton); centrarea pe funcţia de

orientare a motivului a dus la teoria vectorială (Berlyne 1951, 1968), în vreme ce axarea pe conţinutul

motivului a dus la teoria constelaţional-modală (Murray, Maslow) ş.a.m.d.

Procedând la o sistematizare, E. Deci (1992) ajunge la gruparea lor în cinci clase:

1. teorii centrate pe răspunsuri sau comportamente specifice de satisfacere [ex.: teoria operantă

a lui Skinner (1953), derivată din legea efectului a lui Thorndike; teoria conducerii ştiinţifice a lui

Taylor (1911)];

2. teorii focalizate asupra nevoilor fiziologice-impulsuri şi instinct [ex.: teoria psihologică a

instinctului; teoria impulsului, a lui Hull (1941)];

3. teorii centrate pe scopuri [ex.: teoria învăţării a lui Tolman (1932), teoria tensiunii a lui

K.Lewin (1937), teoria controlului de întărire (Rotter, 1966; Bandura, 1977), teoria expectanţă-valenţă

(Mahoney şi Jones, 1957; Vroom, 1964; House, 1971), teoriile fixării scopului (Locke, 1968; Ryan,

1970; Bandura şi Schunck, 1981), teoria conducerii prin obiective (Drucke, 1974; Tosi şi Caroll,

1970)];

4. teorii centrate pe nevoi psihologice (Murray, 1938; Maslow, 1943; Alderfer, 1972); teoriile

autorealizării (Goldstein, 1939; Rogers, 1963); teoria motivaţiei de realizare (Mc.Clelland, Atkinson,

Clark şi Lowell, 1953; Mc Clelland, 1961; Atkinson, 1964); teoriile motivaţiei intrinseci (White, 1959;

de Charms, 1968; Kyan, 1985);

5. teorii centrate pe influenţarea comportamentului de către factorii sociali (Festinger, 1957;

Asch, 1958; Heider, 1958; Milgram, 1974; Mc Graw, 1978; Ryan ş.a., 1983).

Trebuie spus că, în pofida numărului mare de teorii ale motivaţiei, există puţine cercetări

experimentale care să le fundamenteze, majoritatea având mai mult un caracter ipotetic şi speculativ.

Dacă fiecare teorie conţine un sâmbure de adevăr, nici una nu permite cuprinderea şi înţelegerea

exhaustivă a motivaţiei.

1.15. AFECTIVITATEA

Conceptul de afectivitate, în psihologia generală, a fost multă vreme greu de definit. I.M. Testus

(1736–1865) acum două secole preciza că psihicul uman se compune din intelect, voinţă şi sentimente,

fenomenele afective au continuat să fie identificate, când cu procesele senzoriale, când cu instinctele

individului cu trebuinţele sau cu reflexul unor modificări vegetative-organice în sfera trăirilor psihice

conştiente.

Datorită cercetărilor psihologice contemporane, afectivitatea a dobândit statut de aspect

fundamental al personalităţii de componenţă bazală, infrastructurală a psihicului, dar şi de nota lui


definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferenţiază de roboţi şi calculatoare, de inteligenţă

artificială, fiind rezonanţa subiectivă generală a individului, intim şi relaţional trăită la schimbările de

tot felul din mediul său intern sau extern.

Omul nu se raportează indiferent la realitate, dimpotrivă, obiectele, fenomenele, evenimentele,

care acţionează asupra lui, au un ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa, trezesc la viaţă anumite trebuinţe,

corespund sau nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu necesităţile, aspiraţiile, idealurile. Între stimulii interni

şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri, ale căror efecte sunt tocmai procesele afective.

În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm,

bucurie, contrazicere sau nesatisfacerea lor conduce la neplăcere, nemulţumire, indignare, tristeţe etc.

În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât valoarea şi semnificaţia, pe care

acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este important, ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că

numai într-o asemenea relaţie obiectul capătă semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii

trebuinţelor. Aceasta ne ajută să înţelegem de ce unul şi acelaşi obiect produce stări afective variate

unor persoane diferite.

Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic uman, la fel de

necesară şi legic determinată ca şi oricare altă componentă – cognitivă, motivaţională, volitivă etc. În

această calitate, ea trebuie să posede atributele generale ale psihicului – de a fi o modalitate specifică de

relaţionare cu lumea şi cu propriul Eu, de a avea o valoare informaţional-reflectorie, respectiv, de a

semnaliza şi semnifica ceva, de a îndeplini un rol reglator specific, mai mult sau mai puţin evident.

De aici se poate desprinde următoarea definiţie generală a afectivităţii:

Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei trăiri

subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumită durată, raportul dintre

dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor

din plan obiectiv extern.

Chiar dacă viaţa afectivă a fost studiată clinic, psihologia ştiinţifică a respins majoritatea

acestor studii, considerându-le lipsite de bază ştiinţifică, atât timp cât nu se fundamentează pe

,,exactitatea matematică’’. Descifrarea aşa numitei ,,arhitecturi emoţionale’’ a creierului, ,,alcătuirea

unor hărţi ale sufletului’’, au adus explicaţii despre modul în care centrii de emoţie ai creierului duc

la plăcere, la mânie sau la lacrimi şi, pe de altă parte, felul în care alţi centrii ai creierului îndeamnă

la ură sau la iubire, la colaborare sau la război.

Datorită noilor tehnici şi tehnologii de investigare a creierului, s-a clarificat într-un mod

acceptat şi de psihologia ştiinţifică, felul în care apar şi funcţionează emoţiile şi, mai ales,

importanţa existenţei acestora şi faptul că ,,inteligenţa emoţională’’ (EQ), stă la baza tonusului, a

energiei psihice, a voinţei şi caracterului.

Rolul neuropsihologiei experimentale a emoţiei constă în descoperirea structurilor şi

funcţiilor neuropsihologice şi comportamentale care traduc organizarea proceselor emoţiei umane

între elementele sale expresive, motorii, neurovegetative şi elementele sale de recepţie senzorială,

asociativă şi cognitivă.

Trebuie avut în vedere că, totuşi, comportamente specific emoţionale nu există decât într-un

tot comportamental mai larg, care trebuie să ţină seama de personalitate. Mai mulţi factori ai

personalităţii determină şi deformează expresia emoţiilor. Factorii cei mai evidenţi sunt

mecanismele de control voluntar, în opoziţie cu condiţionările şi automatismele.

Comportamentele specific emoţionale au fost încadrate de unii psihologi , ca făcând parte

din sfera ,,inteligenţei emoţionale’’.

,,Inteligenţa emoţională’’ are funcţia de a echilibra existenţa individului în lume, de a-i

acorda o şansă de realizare socială independent de potenţialul său intelectual, determinat genetic,

putând să constituie cheia reuşitei în viaţă. Deficienţele din acest domeniu se constituie ca un factor

major de risc, necompensarea lor la timp ducând la manifestări de violenţă, depresie, toxicomanie

etc.


PROPRIETĂŢILE PROCESELOR ŞI STĂRILOR AFECTIVE

Polaritatea proceselor afective constă în tendinţa acestora de a gravita, fie în jurul polului pozitiv,

fie în jurul celui negativ, şi apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor,

aspiraţiilor (totale sau parţiale, de lungă sau de scurtă durată). De obicei procesele afective sunt cuplate

două câte două în perechi, cu elemente contrare: bucurie-tristeţe, simpatieantipatie, entuziasm-

deprimare, iubire-ură etc.

Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective, stenic sau astenic al

acestora (unele mobilizând spre activitate, altele, dimpotrivă, demobilizând, întârziind sau inhibând

activitatea), în fine, în caracterul lor încordat sau destins (unele fiind tensionale, altele relaxante).

În mod curent se consideră că stările afective plăcute sunt întotdeauna stenice, pe când cele

neplăcute, astenice, fapt inexact. Succesul, de exemplu, ca stare afectivă plăcută poate fi stenică pentru

unii oameni, „împingându-i” spre activitate, dar astenică pentru alţii, făcându-i să se mulţumească cu

ceea ce au obţinut. La fel de eronată este şi opinia că trăirile afective ar fi perfect, exclusiv sau absolute

polare.

Intensitatea proceselor afective indică forţa, tăria, profunzimea, de care dispune la un moment dat

trăirea afectivă. Din această perspectivă vom întâlni unele stări afective intense şi chiar foarte intense şi

altele mai puţin intense. Ea este în funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului, de semnificaţia lui în

raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de capacitatea afectivă a subiectului.

Durata proceselor afective constă în menţinerea, persistenţa în timp a acestora, indifferent dacă

persoana sau obiectul, care le-a provocat, sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau

toată viaţa, o emoţie poate câteva ore sau câteva clipe; frica şi groaza în faţa unui accident persistă şi

după ce pericolul a trecut; dragostea se păstrează, chiar dacă fiinţa iubită nu mai este. Această

proprietate are o foarte mare importanţă, deoarece, alimentând permanent semnificaţia afectogenă a

unui stimul (obiect sau persoană), putem ţine mereu trează starea afectivă faţă de el.

Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale

de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. Din acest considerent ea trebuie deosebită

de fluctuaţia trăirilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta, însă fără nici un motiv,

fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de vreo necessitate subiectivă. Fluctuaţia trăirilor afective

este un indiciu al slăbiciunii, imaturităţii sau chiar patologiei proceselor afective.

Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi

„văzute”, „citite”, „simţite”. Exteriorizarea, manifestarea în afară se realizează prin intermediul unor

semne exterioare, care poartă denumirea de expresii emoţionale.

Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:

Mimica – ansamblul modificărilor expresive, la care participă elementele mobile ale feţei;

Pantomimica – ansamblul reacţiilor, la care participă tot corpul: ţinuta, mersul, gesturile;

Modificările de natură vegetativă – amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei,

vasoconstricţia, vasodilataţia, creşterea conductibilităţii electrice a părului, hiper- sau

hipotonusul muscular, modificarea compoziţiei chimice a sângelui sau hormonilor etc., soldate

cu paloare, înroşire, tremurături, lacrimi, transpiraţie, gol în stomac;

Schimbarea vocii – a intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei, tembrului vocii etc.; după

intonaţie; un „da” poate semnifica mai mult decât un „nu”.

Expresiile emoţionale nu sunt izolate de latele, ci se corelează şi se subordonează stărilor afective,

dând naştere la ceea ce se numeşte conduita emoţional-expresivă. De exemplu, conduita expresivă a

tristeţii (atârnarea braţelor, aplecarea capului, pleoapelor şi colţul buzelor lăsate în jos, mişcări fără

vigoare, ochii „stinşi”, faţa „pământie”) se deosebeşte de conduita expresivă a bucuriei (ţinuta dreaptă,

ochii deschişi, strălucitori, mobilitatea braţelor în genere, a muşchilor etc.).


De menţionat că expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă, se însuşesc în timpul vieţii, fie prin

imitaţie, fie prin efort voluntar. Că aşa stau lucrurile o demonstrează faptul că la orbii din naştere,

expresivitatea emoţională este foarte sărăcăcioasă, faţa este crispată, puţin expresivă, dacă şi lor li se

aplică însă o serie de procedee speciale, li se vor putea forma unele conduit expresiv-emoţionale.

Pe lângă capacitatea de învăţare a expresiilor emoţionale, omul o are şi pe aceea de a le provoca şi

dirija voluntar, conştient, de a le stimula şi folosi convenţional pentru a transmite o anumită stare

afectivă, chiar dacă aceasta nu există. De aici, sunt posibile discrepanţe între trăirile afective şi

expresiile emoţionale.

Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în comportamentul omului, dintre care mai

semnificative sunt:

rolul de comunicare;

rolul de influenţare a conduitei altora în vederea săvârşirii unor acte;

rolul de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile, cu care ne confruntăm;

rolul de contagiune (de a se transmite şi de a trezi reacţii similare şi alte persoane, de a da

naştere la stări afective colectiv-pozitive sau negative, prin aceasta întărindu-se forţa de

coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor);

rolul de accentuare sau de diminuare a stării afective (plângând ne putem „descărca”, elibera

sau, dimpotrivă, „încărca” afectiv).

CLASIFICAREA PROCESELOR ŞI STĂRILOR AFECTIVE

Complexitatea şi diversitatea formelor, în care se manifestă şi se structurează în plan intern sfera

vieţii afective a omului, fac necesară o operaţie de evaluare şi clasificare.

Stările afective se pot diviza în două mari grupe:

A. Stările afective statice, exprimând raportul dintre noi şi lume, au un slab effect dinamogen, nu sunt

motive de activitate îndelungată, deşi pot provoca puternice reacţii momentane.

Ele se divid în:

1) stări afective elementare, care cuprind atât durerea şi plăcerea senzorială, cât şi agreabilul şi

dezagreabilul;

2) dispoziţiile;

3) emoţiile.

B. Stările afective dinamice, constituind cele mai puternice şi durabile motive ale comportamentului

uman. E vorba de sentimente şi pasiuni.

1. Stările afective elementare:

Durerea senzorială este un fenomen uşor de înţeles: în majoritatea cazurilor e vorba de

excitarea intensă a unor terminaţii nervoase. Von Frey a identificat (încă din a. 1894) puncte specifice

de durere, declanşată de excitaţii mecanice sau termice ale pielii, în care s-au identificat numeroase

terminaţii nervoase. Specificul acestora rezultă din faptul că substanţele anestezice pot suprima durerea,

rămânând senzaţiile de contact. În ambele boli pot dispărea senzaţiile dureroase, rămânând cele de

contact sau invers. Nu se cunosc organe senzoriale specifice durerii, ea fiind în funcţie de excitaţia

terminaţiilor nervoase existente pretutindeni în organism. Excitanţii, care provoacă durerea, sunt de

natură diferită, fizică sau chimică, în relaţie cu unele tulburări circulatorii, inflamatorii ş.a.

Plăcerea senzorială. Plăcerea senzorială tactilă e pusă în relaţie cu instinctul sexual.

Agreabilul şi dezagreabilul sunt reacţii afective globale de slabă intensitate, impresii produse de

orice percepţie.

Vorbim de plăcut sau dezagreabil numai în cazurile, în care trăirea este de slabă intensitate.

Când se produc stări mai complexe şi mai intense, atunci le denumim emoţii. Agreabilul atrage după


sine mişcări de apropiere, o creştere a energiei, a activităţii mintale, pe când dezagreabilul e însoţit de

tendinţa îndepărtării de sursă şi diminuare a energiei, a activităţii.

Stările afective elementare au şi un important determinant de ordin calitativ. Sunt mirosuri

dezagreabile (cum e cel de putrefacţie), oricât de vagi ar fi. Şi invers, chiar de intrăm într-un depozit de

portocale, unde parfumul lor e foarte intens, senzaţia rămâne plăcută.

Preferinţele umane, ce îi place şi ce-i displace omului depind, în mare măsură, de experienţa

socială. Fumatul ajunge să fie o plăcere deosebită pentru fumătorii pasionaţi, deşi el este dăunător

sănătăţii. Viaţa socială imprimă individului trebuinţe şi tendinţe variate, chiar în ce priveşte funcţiile

fundamentale, cum este alimentaţia. Alimente agreate de europeni sunt considerate necomestibile de

către unele popoare din Asia şi invers. Agreabilul e legat de concordanţe cu cerinţele persoanei, iar

neplăcutul de contradicţia cu aceasta.

2. Dispoziţiile. Stările afective elementare, agreabilul, durerea, dezagreabilul sunt trăiri afective de

slabă intensitate şi scurtă durată (cu excepţia durerii senzoriale, care se poate prelungi multă vreme, dar

atunci se transformă în emoţie).

Dispoziţiile au şi ele o slabă intensitate, dar durează multă vreme, zile, poate chiar şi

săptămâni, influenţându-ne trăirile afective, care apar în acest răstimp: când cineva e prost dispus, vede

numai aspectele neplăcute ale existenţei, trăieşte emoţii negative, n-are chef de lucru. Invers, buna

dispoziţie ne face să vedem totul în culori luminoase, să avem chef de glume şi să muncim cu spor.

Aceste stări de spirit, pe care le-am numit dispoziţii, au o dublă condiţionare. Cauzele de ordin intern

sunt: oboseala, proasta funcţionare a unor organe interne, o boală incipientă ori, dimpotrivă, o sănătate

înfloritoare, resurse energetice abundente. Cauzele exterioare sunt constituite de existenţa unor

conflicte în familie sau la locul de muncă, stări de frustrare, apariţia unor pericole. Ele pot favoriza şi

buna dispoziţie: aprecierile pozitive ale unor personae importante pentru noi, perspective atrăgătoare

etc.

Dispoziţiile nu constau numai în a fi bine dispus ori rău dispus, există şi stări îndelungate de

nelinişte, anxietate. Uneori suntem foarte iritabili, orice fleac ne enervează.

3. Emoţiile sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al relaţiilor noastre cu un obiect

ori o situaţie, deci au un caracter situaţional. Ele pot fi declanşate de o împrejurare reală sau imaginară

(gândul că poliţia poate fi pe urmele sale sperie tâlharul, care are banii furaţi în geamantan).

Intensitatea lor e foarte variată: poate fi vagă, mijlocie, dar şi foarte mare, zguduind întregul organism.

În acest caz, vorbim de emoţie-şoc (căreia mulţi psihologi îi spun afect).

Există patru emoţii-şoc, tipice: frica (frustrarea), furia, tristeţea în forma sa acută (disperarea)

şi bucuria explosivă. Dar acestea pot apărea, în condiţii obişnuite, cu o intensitate mijlocie: cineva se

teme să intre la dentist; altcineva se enervează că prietenul său întârzie la întâlnire; un tânăr se

întristează, fiindcă logodnica i s-a îmbolnăvit de gripă etc. Dar indignarea, simpatia, speranţa, antipatia,

mila, satisfacţia, nehotărârea, sfidarea etc. Există şi emoţii în relaţie cu munca intelectuală: mirarea,

nesiguranţa, certitudinea, îndoiala, ...etc.

Emoţiile sunt frecvent identificate cu sentimente, cum ar fi dragostea şi ura (dar sunt multe

tipuri de dragoste: de tată, soţie, prieten, dragoste de muncă, de patrie etc.: după cum există şi variate

obiecte ale urii: faţă de un rival, duşman, hoţ, de o sectă, o ideologie ş.a.). Într-adevăr, întorcându-ne la

marii filosofi, care au analizat afectivitatea, constatăm o asemenea lipsă de diferenţiere. Astfel, Rene

Descartes în lucrarea sa „Les passions de l`âme” (Pasiunile sufletului) descrie 40 de „pasiuni”, printre

care figurează, pe lângă emoţii, sentimente, dorinţe şi chiar trăsături de caracter. Dar marele filosof

francez consideră că toate îşi au originea în numai şase pasiuni primitive: mirarea, iubirea, ura, dorinţa,

bucuria şi tristeţea. Toate celelalte n-ar fi decât varietăţi ale acestora sau rezultatul unor combinări ale

lor. Cum se vede, trei din pasiunile fundamentale sunt emoţii, două – sentimente, iar una, dorinţa,

constituie o denumire generică, în care pot figura nenumărate aspiraţii.

Dorinţa este o stare afectivă elementară, o trebuinţă conştientă de obiectul ei, care poate fi de

scurtă durată. Dar ea e folosită adesea în locul termenului de aspiraţie, dorinţa durabilă de a realiza un


anume progres, ceea ce presupune existenţa unui sentiment, acesta fiind o structură bine cristalizată,

tainică.

Nu au fost deosebite net (şi nici azi nu sunt) pentru motivul că ele – dorinţa, aspiraţia, emoţia,

sentimentul – toate sunt trăiri afective foarte strâns legate, interdependente şi pot avea acelaşi obiect,

pot exprima calitatea aceleeaşi relaţii dintre obiect şi subiect.

Sentimentele se deosebesc de emoţii şi de simplele dorinţe prin amploarea, prin existenţa lor.

Ele sunt transsituaţionale, persistând în variate împrejurări şi chiar în absenţa obiectului principal.

Emoţiile-şoc sunt o categorie aparte de stări afective datorită intensităţii lor deosebite şi a

exteriorizării lor puternice prin diferite expresii emoţionale, modificări fiziologice şi reacţii slab

controlate.

Furia este declanşată când cineva ne ofensează în chip jignitor, de multă vreme, ori ne-a cauzat

un rău notabil şi apoi se amuză, intervenind momentul „paharului plin”. Accesul de furie se manifestă

prin înroşirea feţei, vinele feţei şi gâtului se îngroaşă, ochii ies din orbite şi se injectează, pulsul se

accelerează, persoana gâfîie, începe să urle, se agită, gesticulează, uneori aruncă diferite obiecte din

cale. Cazurile de „mânie palidă” se manifestă oarecum opus.

Frica, teroarea sunt provocate de apariţia bruscă a unui mare pericol, cum ar fi un cutremur,

când totul se clatină, se prăbuşeşte, sau apariţia unui urs agresiv în pădure. Tabloul expresiilor e relativ

opus furiei: totdeauna apare o paloare cadaverică, ochii larg deschişi cu pupilele lărgite, fixând

dezastrul sau pericolul iminent, părul se face măciucă, pe faţă apar broboane de transpiraţie, se

declanşează un tremur, muşchii devin rigizi ori se contract convulsiv, se fac gesturi de îndepărtare,

izbucneşte un strigăt ascuţit de teroare. Persoana fie înlemneşte, fie porneşte într-o fugă disperată. Sunt

cazuri când frica provoacă un stop cardiac fatal.

Disperarea poate fi cauzată de moartea neaşteptată a unei persoane dragi sau incendierea

locuinţei. Şi aici intervine paloarea feţei: sprâncenele devin oblice, faţa se alungeşte, colţurile gurii se

lasă în jos, apar cute pe frunte, privirea devine ştearsă, inexpresivă, inima şi respiraţia îşi încetinesc

ritmul, persoana suspină, uneori plânge cu hohote, i se înmoaie picioarele, apar tremurături şi senzaţia

de frig.

Bucuria explosivă survine când aflăm, pe neaşteptate, despre un eveniment fericit, mult dorit:

candidatul, care se crede respins la un examen foarte important, află că totuşi a reuşit. Bucuria implică

manifestări dinamice: unii sar în sus, dansează, bat din palme, râd din toată inima, bătăile inimii se

accelerează, statura se îndreaptă, faţa se îmbujorează, ochii sticlesc, trăsăturile feţei capătă o alură

ascendentă.

Există situaţii, când persoana reacţionează invers, paradoxal. Datorită epuizării, cineva, aflând o

veste minunată, începe să plângă. Deşi, fiecare dintre emoţiile-şoc prezintă un tablou destul de specific,

există şi excepţii: se poate păli şi de frică, şi de mânie, se plânge la tristeţe, dar şi la bucurie, se tremură

de frică, dar şi într-un acces de disperare. În toate cazurile emoţiile-şoc sunt însoţite de puternice

modificări fiziologice şi expresive.

Acum ne vom referi mai detaliat la stările afective dinamice, cum sunt sentimentele şi

pasiunile.

Sentimentele sunt ample structuri de tendinţe şi aspiraţii, relativ stabile, care orientează,

organizează, declanşează şi reglează conduita. La om sentimentele au acelaşi rol cu cel al instinctelor

la animale. Acestea cu cât sunt mai primitive, cu atât sunt dirijate mai exact de către instinct.

Comportamentul uman este subordonat, în mare măsură, reglementărilor sociale, totuşi, cel

puţin în timpul său liber omul acţionează potrivit intereselor, ce corespund orientării sentimentelor sale.

În limbajul curent, termenul de sentiment nu este utilizat frecvent: se aminteşte de „interese”,

„aspiraţii” sau „pasiuni” (pasiunile sunt într-adevăr nişte sentimente foarte intense, dar termenul e

folosit şi atunci când e vorba doar de interese mai stabile). De exemplu, nu se vorbeşte de sentimentul

dragostei pentru ştiinţă, ci se spune interes ori pasiunea pentru cercetare. Interesele, aspiraţiile, ca şi

emoţiile izvorăsc la adult din orientările sentimentelor cristalizate. Apariţia sentimentelor e precedată


de formarea unor dorinţe, atitudini şi emoţii. Odată constituite, ele devin permanente virtualităţi,

posibilităţi de aspiraţii, atitudini şi emoţii.

Sintetizând numeroase structuri de tendinţe, sentimentele devin puternice forţe dinamizatoare,

puternice motive de activitate. Sentimentele sunt transsituaţionale, vizând şi viitorul.

Termenul de sentiment este frecvent alăturat celui de atitudine afectivă. Între aceste fenomene

există strânse relaţii. Dar, în unele cazuri, se merge până la a subordona sentimental atitudinii,

afirmându-se: „Atitudinea afectivă, odată formată, asigură constanţa sentimentului”. Totul e în funcţie

de cum sunt definite noţiunile. Unii cercetători caracterizează atitudinea afectivă ca fiind „o

predispoziţie subiectivă de a aprecia pozitiv sau negativ o situaţie, persoană ori simplă afirmaţie”.

Sentimentele sunt izvorul unor atitudini, ca şi ale multor emoţii. Numai aşa putem înţelege

stările de spirit, atitudini, aparent contradictorii.

Sentimentele cunosc diferite grade de intensitate şi de complexitate. Doi tineri pot simţi unul

pentru altul o atracţie puternică, dar care să fie pur senzuală. Cunoscîndu-se mai bine, ea poate

cristaliza multe atitudini, aspiraţii asemănătoare, devenind un profund sentiment de iubire, foarte

durabil, dirijând existenţa lor de-a lungul unei vieţi.

Există o strânsă legătură între sentiment şi procesele cognitive. Ele sunt mult influenţate şi,

totodată, influenţează imaginaţia. Dar sunt prezente şi în memorie, percepţie, gândire. Se poate găsi o

asemănare între sentimente şi noţiuni. Ambele sunt virtualităţi. Noţiunea constituie o posibilitate de

judecăţi, de acţiuni pe plan verbal, iar un sentiment asigură posibilitatea unor variate acţiuni afective, în

planul obiectiv.

Oricare proces cognitiv poate deveni, în unele circumstanţe, sursa unei emoţii şi chiar a unui

sentiment. De exemplu, descoperirea unei disonanţe cognitive neaşteptate ne poate trezi o emoţie de

surpriză, şi, în acelaşi timp, un asemenea fenomen poate fi izvorul unei probleme, menită să canalizeze

efortul unui savant ani de zile. Aceasta nu înseamnă să amestecăm terminologia, confundând fenomene

mult diferite.

Varietatea sentimentelor este extrem de mare. Avea dreptate Spinoza când scria: „Sunt atâtea

feluri de afecte, de câte feluri sunt obiectele, de care suntem afectaţi”. Sentimentele sunt structuri

complexe de tendinţe. Tendinţele sunt începuturi de mişcări în raport cu acţiunile dorite, care şi ele

depind de obiecte, persoane, situaţii şi de relaţiile existente între ele şi noi.

De aceea, clasificarea sentimentelor e foarte dificilă. Se pot face câteva mari diviziuni. Se pot

distinge sentimentele inferioare de cele superioare; împărţirea nu se referă la vre-un criteriu moral, ci

mai mult la gradul de complexitate.

Sentimentele inferioare sunt considerate cele aflate în relaţie cu trebuinţe de ordin biologic sau

strict personal.

Sentimentele superioare sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale, cu aspiraţii colective,

benefice din punct de vedere social. Ele pot fi împărţite în trei mari grupe: morale, estetice şi

intelectuale.

Sentimentele morale sunt în raport direct cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii, dragostea de

om, dragostea de muncă, patriotismul etc.

Sentimentele estetice sunt legate de trăirea frumosului din natură şi artă, de creaţie artistică.

Sentimentele intelectuale constau în aspiraţia de a cunoaşte. În cadrul lor s-ar putea distinge

două categorii – aspiraţia de a şti cât mai mult, de a culege cât mai variate informaţii (caracteristică

„eruditului”) şi aceea de a soluţiona o problemă ştiinţifică, de a descoperi ceva nou (caracterizând pe

cercetător).

Sentimentele superioare au un rol esenţial pentru progresul social, ele dinamizează indivizii,

favorizează înţelegerea şi colaborarea în muncă, furnizează energia necesară creatorului, atât în ştiinţă,

cât şi în artă. Ele au importanţă şi pentru fericirea personală, pentru menţinerea echilibrului psihic.

Sentimentele inferioare n-au stabilitatea şi trăinicia celor superioare. Satisfacţiile de ordin alimentar sau


erotic sunt de scurtă durată şi se transformă uşor în contrariul lor. Cu confortul omul se obişnuieşte

repede. Ambiţiile materiale dau satisfacţii limitate, deoarece nu putem toţi fi milionari.

Pasiunile. Nu sunt deosebiri mari între pasiuni şi sentimente. E o chestiune mai mult de

intensitate, pasiunile fiind înrobitoare, acoperind sau subordonându-se toate preocupările, dominând

puternic întreaga viaţă afectivă. Există iubirea-pasiune, avariţia, pasiunea social-politică, pasiunea

artistică, ştiinţifică, sportivă etc. Trebuie însă să facem o delimitare între pasiunile pozitive şi cele

negative. Primele îmbogăţesc viaţa psihică cel puţin dintr-un domeniu şi permit realizări importante,

mai ales când se îmbină armonios şi cu un talent autentic. Dintre acestea fac parte cele menţionate, cu

excepţia zgârceniei, care este una negativă.

Şi mai dăunătoare sunt aşa-numitele „patimi”: beţia, goana continuă după alcool, cu obsesia

aerului de cârciumă; apoi dependenţa de drog sau pasiunea jocurilor de noroc, toate au distrus vieţi,

familii. Pasiunile negative conduc la o sărăcie accentuată a vieţii psihice, la degradarea morală şi fizică.

Deşi similară sentimentelor, în pasiune apare o evidenţă unilateralitate. Chiar omul de ştiinţă, dacă e

pasionat, îşi neglijează viaţa de familie, uită de îndatoririle sale sociale, nu e sensibil la suferinţele

altora, fiind receptiv numai la ceea ce are o legătură directă cu problemele disciplinei sale. Se

instaurează o dominantă afectivă, care poate deforma totul prin prisma ei.

În orice sentiment intervine subiectivitatea, dar nu ajunge la cote mari de denaturare.

Unilateralitatea pasiunii favorizează în unele cazuri obţinerea de importante realizări, mai ales dacă ea

se sprijină pe un real talent, deşi ea nu e o condiţie indispensabilă. Cercetarea ştiinţifică solicită o

deplină obiectivitate, greu compatibilă cu o abordarepasională.

DIMENSIUNEA RELAŢIONALĂ A AFECTIVITĂŢII

Ca formă particulară a vieţii psihice, afectivitatea joacă un rol esenţial în relaţionarea omului cu

lumea, cu ceilalţi semeni. Ea este profund implicată în structurarea relaţiilor interpersonale – simpatie-

antipatie, atracţie-respingere, agresivitate-toleranţă, prietenie-ură, altruism-egoism, coparticipaţie-

invidie – şi în determinarea climatului psihosocial în grupuri şi comunităţi – încredere-suspiciune,

coeziune-tensiune, armonie-conflict.

Nu există situaţie socială sau influenţă comunicaţională care să nu fie filtrată şi evaluată afectiv

şi care să nu genereze răspunsuri şi stări afective. Astfel că, în funcţie de natura, semnul şi intensitatea

trăirilor şi stărilor emoţional-afective, individul îşi determină poziţia sa în situaţia dată sau în lume în

general, el simţindu-se (şi considerându-se) agreat, apreciat, integrat sau respins, persecutat, izolat,

privit cu prietenie sau cu ură.

Relaţionarea afectivă iese permanent în evidenţă şi îşi pune amprenta pe relaţionarea la celelalte

niveluri – cognitiv, atitudinal, acţional. În virtutea prevalenţei legii autoconservării şi a celei a adaptării,

printr-un mecanism de reglaj voluntar, autoimpus, în procesul relaţionării affective devine posibilă şi

simularea: afişarea în comportament (motor sau verbal) a unor stări afective opuse celor interne reale:

fac gesturi sau adresez o expresie de simpatie unei persoane pe care, în realitate, o antipatizez. Pe

coordonata inversă – afişarea unor stări negative care să mascheze stările reale pozitive – simularea se

manifestă mult mai rar.

În dinamica relaţionării şi autorelaţionării afective, se delimitează o serie de secvenţe, legate pe

baza legii efectului final (echifinalităţii):

a) subiectul este locat interactiv în lume cu alţii, angajat într-o practică interpretativă mondenă

sau problematică;

b) se produce o interacţiune între el şi obiectul social (incluzând o altă persoană);

c) o dată ce obiectul intră în câmpul fenomenologic al subiectului, el este definit (tratat) în

termeni de trăire (autotrăire), ca: supărare, frică sau anticipaţie;

d) aceste trăiri anticipatorii sunt ratificate prin trăiri „fizice” şi senzaţii la nivelul organismului

ca entitate vie, care se condensează în ceea ce numim tensiune şi anxietate;


e) subiectul îşi imaginează aparenţa sa şi acţiunile sale în ochii partenerului său real sau

imaginar;

f) interpretează judecăţi ale altor parteneri şi genul de trăire (autotrăire) care acompaniază

aceste judecăţi;

g) generează trăiri asociate la trăirile celuilalt faţă de subiectul dat;

h) această trăire este încorporată în interiorul trăirilor pe care subiectul le simte faţă de sine;

i) subiectul încearcă o trăire a autopercepţiei morale a Eu-lui şi a percepţiei de către el a

celorlalţi (partenerul de relaţie);

j) realizarea unei autodefiniri sumare, incluzând o definiţie emoţională a Eului altora şi obiectul

în jurul căruia a fost structurată acţiunea.

Potenţialul pentru emoţionalitate este întotdeauna prezent în Eu şi în situaţia existenţială a

persoanei.

În concepţia fenomenologiei, emoţionalitatea ca stare manifestă este pregătită prin

preemoţionalitate existentă ca dispoziţie latentă în persoană. După Heidegger (1927), de pildă, este

imposibil să abordezi o situaţie independent de un fond aperceptiv, de pre-interpretări, de ante-

înţelegere şi ante-conceptualizare. Emoţionalitatea izvorăşte din situaţia hermeneutică a pre-

înţelegerilor interpretate pre-emoţional şi a dispoziţiilor pre-emoţionale de a acţiona emoţional.

Emoţionalitatea este o formă a acţiunii, a autoconservării şi a interacţiunii care decurge din

interjocul cogniţiilor şi „ideilor emoţionale” în câmpul de experienţă al persoanelor. Ea este un dialog

cu lumea, desfăşurat pe şi prin „idei emoţionale”, acţiuni, cuvinte, gesturi şi semnificaţii. Asemenea

oricărui dialog, ea se răsfrânge asupra Eului însuşi, re-defineşte Eul, re-exprimă Eul şi îi conferă noi

sensuri şi dimensiuni în mişcarea şi evoluţia lui. Pe scurt, emoţionalitatea este un proces circular care

începe şi se termină cu tranzacţii şi acţiuni ale Eului în situaţia socială, interacţionând cu Eul altora.

Orice influenţă socială, pentru a se transforma într-un conţinut intern sau într-o trăsătură stabilă a

personalităţii, trebuie să fie percepută şi integrată afectiv.

INTELIGENTA EMOTIONALA (I E)

Cercetatorii au investigat dimensiunile inteligentei emotionale folosindu-se de concepte

adiacente cum ar fi aptituidinile sociale, competenta interpersonala, maturitatea psihologica si

constienta emotionala. S-au cercetat concepte precum “dezvoltare sociala”, “invatare sociala si

emotionala” si “inteligenta personala”, toate avand ca scop “cresterea nivelului competentei sociale si

emotionale”. S-au dezvaluit astfel stranse legaturi intre inteligenta emotionala si celelalte fenomene -

conducere, performanta de grup, performanta individuala, schimbari sociale interpersonale, adaptare la

schimbari.

Inteligenta emotionala ne armonizeaza cu mediul si cu noi insine.

Definirea conceptului de inteligenta emotionala (I E) Psihologul W. Mischel de la universitatea Stanford a aplicat unor copii in varsta de 4 ani un test

cu ”acadele” care poate preconiza cat de bine se vor adapta acestia ca liceeni. Testul consta in a le oferi

copiilor o singura acadea chiar in acel moment sau doua acadele peste o anumita perioada de timp cand

se va intoarce supraveghetorul. Este un test de inteligenta emotionala. Copii care-si pot controla

sentimentele, emotiile si au suficienta rabdare pentru a primi doua acadele, se dovedesc a nu fi doar

mai capabili din punct de vedere emotional, ci si mai competenti la scoala si-n viata de toate zilele.

Daniel Goleman a surprins toate aceste descoperiri precum si multe alte indicii privind

sentimentele fiintei umane si consecintele acestora in cartea intitulata Inteligenta emotionala. Cartea

subsumeaza rezultatele unor cercetari care arata ca dezvoltarea emotionala a elevilor este decisiva

pentru succesul lor in viata si nu doar pentru rezultatele scolare. De exemplu, cercetatorii au demonstrat

ca elevii care au un sistem emotional stabil la 4 ani au rezultate mult mai bune la diversele examinari

de admitere la facultate. Capacitatea de a recunoaste si de a face fata emotiilor duce la performante mai


mari la scoala, in munca si in relatiile interumane. Plecandu-se de la rolul adaptativ al afectivitatii s-a

constatat ca persoanele care au un coeficient intelectual (QI - indice al nivelului de dezvoltare a

inteligentei, stabilit prin raportarea varstei mentale la varsta cronologica) inalt sau o inteligenta

academica foarte bine dezvoltata se descurca mult mai putin in viata de zi cu zi, in timp ce alta

categorie de subiecti, desi au un QI mai redus in comparatie cu primii, au rezultate deosebite in

practica. Ca urmare, apare si intrebarea fireasca: “Cum reusesc acestia sa aiba succese in situatii critice,

sa faca fata oricand in imprejurari de viata?” In 1988 Sternberg a rugat oamenii de pe strada sa spuna

ce inteleag ei printr-o persoana inteligenta. Analizand raspunsurile la acest sondaj, cercetatorul a ajuns

la concluzia ca ei dispun de o alta abilitate decat inteligenta academica, datorita careia ei reusesc sa

depaseasca obstacolele vietii de zi cu zi. Aceasta abilitate a fost raportata initial la inteligenta sociala

care desmneaza capacitatea de a intelege si de a stabili relatii cu oamenii.

Inteligenta sociala este definita de Thorndike ca fiind capacitatea de a intelege si de a actiona

inteligent in cadrul relatiilor iterumane. H. Gardner (1993) in teoria sa privind inteligentele multiple,

rezerva un loc important acelor forme de inteligenta care permit omului o adaptare superioara la mediul

social mai indepartat sau mai apropiat lui. Astfel, el a introdus termenii de inteligenta interpesonala si

intrapersonala.

Inteligenta interpersonala se refera la abilitatea de a-i intelege pe ceilalti, de a cunoaste ceea ce-i

motiveaza pe oameni, cum muncesc ei, cum poti sa cooperezi mai bine cu ei. Gardner apreciaza ca cei

mai buni profesori, politicieni, lideri spirituali dispun in cel mai inalt grad de aceasta forma a

inteligentei.

Inteligenta intrapersonala consta in abilitatea de a se intoarce spre sine, in interiorul propriei

persoane; reprezinta abilitatea de a forma cu acuratete un model vertical riguros al sinelui si de a folosi

acest model pentru a actiona adecvat in viata. Formarea inteligentei intrapersonale echivaleaza cu un

ghid de comportare bazat pe o aprofundata cunoastere personala.

Multi psihologi si-au dat seama ca aceasta abilitate care asigura succesul in viata cotidiana este,

pe de o parte, distincta de inteligenta academica (teoretica), dar, pe de alta parte, constituie un fel de

sensibilitate specifica fata de practica si relatiile interumane. Conceptul de inteligenta emotionala a fost

formulat pentru prima data intr-o teza de doctorat, in S.U.A., in 1985 de catre Wayne Leon Payne care

considera ca inteligenta emotionala este o abilitate care implica o relationare creativa cu starile de

teama, durere si dorinta. De fapt, D. Wechsler, autorul setului de teste standardizate pentru inteligenta

(academica sau teoretica), a remarcat ca adaptarea individului la mediul in care traieste se realizeaza

atat prin elementele cognitive, cat si prin cele non-cognitive. Aspectele non-cognitive ale inteligentei

include factori de ordin afectiv, personal si social, find esentiale pentru reusita in viata a individului.

Studiile privind inteligenta emotionala sunt relativ recente si ele au debutatat in jurul anilor ’90,

conturandu-se trei mari directii reprezetate de John D. Mayer si Peter Salovey; Reuven Bar-On; Daniel

Goleman.

1. Mayer si Salovey (1990, 1993) considera ca inteligenta emotionala implica:

abilitatea de a percepe cat mai corect emotiile si de a le exprima

abilitatea de accede sau genera sentimente atunci cand ele faciliteaza gandirea

abilitatea de a cunoaste si intelege emotiile si de a le regulariza pentru a promova dezvoltarea

emotionala si intelectuala. Oferind o astfel de definitie, cei doi autori au vrut, de fapt, sa

evidentieze interconditionarile pozitive intre emotie si gandire.

2. Reuven-Bar-On a realizat studii ce s-au intins pe o perioada de 25 ani. In 1992, ca doctor la

Universitatea din Tel Aviv, a stabilit si el componentele inteligentei emotionale pe care le grupeaza

astfel:

Aspectul intrapersonal

constientizarea propriilor emotii - abilitatea de a recunoaste propriile sentimente;


optimism (asertivitate) - abilitatea de a apara ceea ce este bine si disponibilitatea de exprimare a

gandurilor, credintelor si sentimentelor, dar nu intr-o maniera distructiva;

respect - consideratie pentru propria persoana - abilitatea de a respecta si accepta ce este la baza

bun;

autorealizare - abilitatea de a realiza propriile capacitati potentiale, capacitatea de a incepe sa te

implici in cautarea unor scopuri, teluri care au o anumita semnificatie si un anumit inteles

pentru tine;

independenta - abilitatea de a te directiona si controla singur in propriile ganduri si actiuni,

capacitatea de a fi liber de dependentele emotionale.

Aspectul interpersonal

empatie - abilitatea de a fi constient, de a intelege si a aprecia sentimentele celorlalti

relatii interpersonale - abiliatatea de a stabili si mentine relatii interpersonale reciproc pozitive,

acest lucru caracterizandu-se prin intimitate, oferire si primire de afectiune

responsabilitate sociala - abilitatea de a-ti demonstra propria cooperativitate ca membru

contribuabil si constructiv in grupul social caruia ii apartii sau pe care l-ai format.

Adaptabilitate

Rezolvarea de probleme - abilitatea de a fi constient de probleme si de a defini problemele

pentru a genera si implementa potentialele solutii efective;

Testarea realitatii - abilitatea de a stabili, a evalua (a aprecia) corespondentele intre ceea ce

inseamna o experienta (traire) si care sunt obiectivele existente;

Flexibilitate - abilitatea de a-ti ajusta gandurile, emotiile si comportamentul pentru a schimba

situatia si conditiile.

Controlul stresului

toleranta la stres - abilitatea de a te impotrivi evenimentelor si situatiilor stresante fara a te

poticni si, de asemenea, abilitatea de a face fata acestora in mod activ si pozitiv;

controlul impulsurilor - abilitatea de a rezista sau amana impulsivitatea si de a goni tentatia care

te determina sa actionezi in graba.

Dispozitia generala

fericire - abilitatea de a te simti satisfacut de propria viata, de a te distra singur si impreuna cu

altii, de a te simti bine;

optimism - abilitatea de a vedea partea stralucitoare a vietii, de a mentine o atitudine pozitiva

chiar impotriva adversitatilor.

Acesti cinci factori ce intra in componenta inteligentei emotionale (I E) se evalueaza prin teste

specifice. Suma punctelor obtinute la aceste teste reprezinta coeficientul de emotionalitate, Q. E. De

obicei, tipul de persoana care cunoaste succesul in viata are un QE ridicat, consideradu-se ca se poate

prevedea succesul in viata si prin stabilirea coeficientului de emotionalitate.

Dupa cei doi autori, in cadrul inteligentei emotionale sunt incluse urmatoarele capacitati grupate in

cinci domenii:

Constiinta de sine a propriilor emotii: introspectia, observarea si recunoasterea unui sentiment

in functie de modul in care ia nastere;

Stapanirea emotiilor: constientizarea emotiilor care stau in spatele sentimentelor, aflarea unor

metode de a face fata temerilor, anxietatii, maniei si supararilor;

Motivarea interioara: canalizarea emotiilor si sentimentelor pentru atingerea unui scop, insotita

de controlul emotional, care presupune capacitatea de a reprima impulsurile si de a amana

obtinerea gratificatiilor, recompenselor;

Empatia: capacitatea de a manifesta sensibilitate si grija fata de sentimentele altora, persoana

fiind in stare sa aprecieze diferentele dintre oameni;


Stabilirea si dirijarea relatiilor interumane: se refera la competenta si aptitudinile sociale,

persoana fiind in stare sa cunoasca, sa anlizeze si sa controleze emotiile altora.

3. D. Goleman este reprezentantul celei de-a treia mare directie in abordarea inteligentei

emotionale. El a urmat facultatea de psihologie la Harward fiind preocupat de studiul creierului,

creativitatii si comportamentului. A fost si ziarist la New-York Times, ceea ce l-a condus spre o

extindere a intelesului conceptului de inteligenta si la popularizarea acestuia in reviste fara profil

stiintific. In viziunea lui, constructele care compun aceasta forma a inteligentei sunt:

constiinta de sine - incredere in sine;

auto-control - dorinta de adevar, constiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea;

motivatia - dorinta de a cuceri, daruirea, initiativa, optimismul;

empatia - a-i intelege pe altii, diversitatea, capacitatea politica;

aptitudinile sociale - influenta, comunicarea, managementul conflictului, conducerea,

stabilirea de relatii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru in echipa.

In cartea sa din 1995, Daniel Goleman si-a formulat definitia inteligentei emotionale pe baza

lucrarii lui Myer si a lui Solovey din 1990. Totusi, Goleman a adaugat multe lucruri la ceea ce el a

prezentat ca fiind inteligenta emotionala. Evident, el a facut aceasta singur, fara sprijinul sau acordul

comunitatii academice. El a adaugat cateva variabile care ar putea fi mai bine numite “trasaturi de

personalitate sau de caracter decat componente ale inteligentei emotionale. A inclus de asemenea una

din temele sale favorite de cercetare, ceea ce el numeste “curgere” (flow). Acesta este un subiect despre

care scrisese pe cand studiase meditatia, religiile orientale si starile modificate ale constiintei. Cartea lui

Goleman a reusit sa devina foarte populara si multi au fost aceia care au acceptat definitia extinsa a

inteligentei emotionale elaborata de autor.

S. Hein, ca majoritatea autorilor, a incercat sa adauge propria lui contributie “confuziei”

referitoare la inteligenta emotionala, asfel incat in 1996 a oferit cateva definitii alternative. Dupa acest

autor, inteligenta emotionala inseamna:

1. sa fi constient de ceea ce simti tu si de ceea ce simt altii si sa stii ce sa faci in legatura cu

aceasta;

2. sa stii sa deosebesti ce-ti face bine si ce-ti face rau si cum sa treci de la rau la bine;

3. sa ai constiinta emotionala, sensibilitate si capacitate de conducere care sa te ajute sa

maximizezi pe termen lung fericirea si supravietuirea.

Hein a mai enumerat si o serie de componente specifice ale inteligentei emotionale, care au fost

preluate din lucrarile lui Mayer si ale lui Salovey:

Constiinta de sine - sa fii constient de propriile emotii atunci cand acestea te cuprind

Sa fii cunoscator din punct de vedere emotional - sa fii capabil sa identifici si sa etichetezi

sentimente specifice in tine insuti si in altul; sa fii capabil sa discuti despre emotii si sa le

comunici in mod clar si direct

Capacitatea de a fi empatici in raport cu ceilalti, de a simti compasiune pentru ei, de a-i

confirma, de a-i motiva, de a-i inspira, de a-i incuraja si de a-i consola;

Capacitatea de a lua decizii intelepte folosind un echilibru sanatos al emotiilor si al ratiunii, de a

nu fi nici prea rational, nici prea emotional;

Capacitatea de a reusi sa-ti asumi responsabilitatea pentru propriile emotii, mai ales

resposabilitatea pentru propria motivare si propria fericire.

In prezent, exista un dezacord daca inteligenta emotionala e mai mult un potential innascut ori daca

ea reprezinta un set de abilitati, competente sau indemanari invatate.

D. Goleman sustine ca ”spre deosebire de gradul de inteligenta, care ramane acelasi de-a lungul

vietii sau de personalitatea care nu se modifica, competentele bazate pe inteligenta emotionala sunt

abilitati invatate.”


S. Hein a analizat afirmatiile lui D. Goleman si a concluzionat ca acesta omite in primul rand

existenta unor diferente in potentialul genetic innascut pentru inteligenta emotionala. Pe de alta parte,

afirmatia facuta de Goleman cum ca personalitatea nu se modifica de-a lungul vietii se afla in

contradictie cu viziunea acestuia legata de inteligentan emotionala, in structura careia inclusese

perseverenta si optimismul ca aspecte ale personalitatii. In opinia lui Goleman, orice om isi poate ridica

gradul de inteligenta emotionala prin exercitiu si educatie, dar unele componente ale inteligentei sunt

tratate ca insusiri de personalitate si prin urmare nu s-ar putea modifica pe parcursul vietii individului.

Jean Segal a pus in evidenta patru componente ale inteligentei emotionale, si anume:

Constiinta emotional

Acceptarea

Constiinta emotionala active

Empatia

Prima componenta vizeaza trairea in mod autentic a tuturor emotiilor care ne incearca, lasand

deoparte deprinderile intelectuale prin intermediul carora avem tendinta sa gandim emotiile. Pentru a

dezvolta autocontrolul emotiilor, autoarea recomanda exercitii specifice de constientizare a senzatiilor

corporale si a emotiilor.

Cea de-a doua componenta presupune acceptarea emotiilor constientizate, adica asumarea

responsabilitatii propriilor trairi afective. Aceasta nu inseamna resemnare si pasivitate fata de emotii, ci

deschidere atat fata de cele placute, cat si fata de cele neplacute.

Constientizarea emotionala activa inseamna sa traiesti experienta prezenta si nu ceea ce ai simtit in

trecut. Aceasta componenta inseamna constientizarea a tot ceea ce simti, a cauzelor emotiei a realitatii

si situatiei in care te afli, pentru a putea fi echilibrat, a gandi limpede si a nu fi influentat de emotiile

trecute.

Empatia se refera la abilitatea de a ne raporta la sentimentele si la nevoile celorlalti, fara a

renunta la propria experienta emotionala. Empatia presupune intelegerea celuilalt, participarea la

problemele sale emotionale, fara a te implica in rezolvarea acestora.

Concluzie: Formarea inteligentei emotionale este intr-o mare masura tributara unor obisnuinte /

automatisme invatate, avand la baza modele emotionale in familie sau in mediul scolar. Inteligenta

academica - concept care se raporteaza la modele ale cunoasterii stiintifice, este mai flexibila, mai

independenta de contextele concrete in care se construieste. Totusi, merita a fi remarcat ca atat

sensibilitatea naturala, inteligenta emotionala, cat si inteligenta generala sau traditionala au un caracter

adaptativ, asigurand supravietuirea persoanei. Putem conchide, intr-adevar ca “lumea este a

entuziastilor care nu se infierbanta”.


APLICAŢIE: MOTIVAREA PROFESIONALĂ

1. Motivarea - concept

2. Tipologia motivării profesionale

1. Motivarea – concept

DEFINIŢII

Ansamblul elementelor, mijloacelor şi acţiunilor de stimulare, direcţionare, întărire sau chiar de

a provoca (determina) motivaţia în muncă. Toate aceste elemente constituie tocmai conţinutul

motivării. Ele se pot identifica şi structura prin examinarea diferitor tipuri de motivaţii,

respectiv a factorilor pe care acestea le presupun

Declanşator, stimulator al fenomenului motivaţiei (când aceasta este necesară) prin strategiile

pe care le propune

Putem vorbi de motivare numai în contextul motivaţiei, în sensul că poate stimula, consolida,

întări

Este latura practică a problematicii motivaţiei

Are în vedere întregul proces al motivaţiei

Se bazează pe conţinutul motivaţiei, pe cunoaşterea factorilor, efectelor, tipurilor de motivaţii

Motivaţia este individuală prin excelenţă, în timp ce motivarea poate fi şi colectivă

Proces cu semnificaţie morală prin intermediul căruia persoana se raportează la motivele proprii

sau ale celorlalţi

Nu poate fi separată de recompense/ întărire şi pedepse

Oamenii sunt motivaţi să realizeze un comportament pentru obţinerea (sau eventual pentru a

evita pierderea) unei recompense sau a se oferi (ori eventual a scăpa) de o pedeapsă. Unele

recompense sau pedepse sunt evidente, cum ar fi mâhnirea ori durerea; altele sunt subtile, cum

ar fi zâmbetul sau încruntarea

Aria motivării nu se opreşte aici, ea se dezvoltă pe axa „cognitiv-afectiv şi „intrinsec-extrinsec”

Tipologia motivării profesionale

A). După modul cum se produce (axa cognitiv-afectiv): Motivare cognitivă – vizează procesele mintale privind „ghidarea” comportamentului. Generează

convingeri şi diferite stări faţă de realitate pe baza educaţie şi a diferitor instruiri la locul de muncă, de

unde şi automotivarea. Eficienţa depinde de soliditatea argumentării, credibilitatea sursei: persoana,

instituţia, autorul, domeniul

Motivare afectivă – vizează procesele, cauzele emoţionale în „ghidarea” comportamentului. Are la

bază diferite sentimente, pasiuni, simpatii, frustrări, plăceri, libertatea de a alege, chiar şi iluzia alegerii

Influenţele celor două tipuri de motivări sunt reciproce, separarea se face ca şi reacţie şi

comportament, sub aspectul cauzalităţii imediate


B) După „conţinutul” muncii (axa intrinsec-extrinsec): Motivare intrinsecă – vizează însăşi conţinutul muncii, satisfacţia interioară a persoanei

respective de a face acel lucru, considerarea muncii ca o necesitate (ca o trebuinţă). Munca devine a

componentă a structurii interioare a individului, iar odată realizată are efecte de lungă durată. Din acest

considerent trebuie avută în vedere în procesul de selecţie (privind opţiunile personale) şi promovare

printr-o stimulare continuă

Motivare extrinsecă – vizează factorii externi conţinutului procesului de muncă. Se regăseşte

la locul de muncă sub două forme: recompensele şi pedepsele (penalităţile). Sunt concretizate în

diverse forme: materiale (de natură salarială sau altele: timp liber) sau nemateriale (diplome, aprecieri

verbale, insigne, gesturi: prânz cu managerul etc.). Au efecte de scurtă durată şi determină acţiuni care

să le întreţină (la teoriile motivaţionale se încadrează mai ales la teoria „Condiţionării operante” a lui

Skinner). Presupun identificarea unor aspecte tangibile, specifice diferitelor situaţii, activităţi etc.

Datorită caracterului de continuitate şi multitudinea motivărilor extrinseci este nevoie de o structurare a

lor într-un sistem: de recompense, se salarizare, de penalităţi. Trebuie să fie „bine dozate” altfel pot sa

nu aibă efect şi să genereze numai cheltuieli.

C) După factorii ce o determină (axa individual-organizaţională) există: Motivare individuală – vizează elementele legate de fiecare persoană angajată, în parte, ca individ.

Se referă la satisfacerea nevoilor materiale prin câştigul bănesc (remuneraţia în general), siguranţă,

dezvoltare profesională, independenţă în activitatea profesională (program, comportare, ţinută),

creativitate, autorealizare. Pentru a echilibra nevoile individuală cu scopurile întreprinderii trebuie

întreprinse o serie de acţiunile/mijloace: un nivel cât mai înalt a remuneraţiei şi stabilitatea ei, contract

de muncă sigur, condiţii de muncă adecvate/ securitatea persoanei la locul de muncă, statul clar şi

nerestrictiv, posibilitatea avansării profesionale (dezvoltarea carierei)

Motivare organizaţională – vizează elemente constitutive ale mediului la nivelul organizaţiei.

Din punctul de vedere al motivaţiei există două pe două niveluri: al grupului (echipei) şi global (al

organizaţiei).

Motivarea organizaţională la nivel de grup – presupune constituirea grupului (formaţiei,

echipei de lucru) şi vizează afilierea, apartenenţa la grup, siguranţă, responsabilitatea, chiar stima şi

dezvoltarea.

ATU: duce la creşterea creativităţii (schimb de idei şi opinii), asigură şi dezvoltă sentimentul

apartenenţei, poate exercita presiuni asupra individului mult mai puternice chiar decât cele financiare

(salariile).

Unele neajunsuri: „ascunderea” în spatele grupului, pericolul „lenei sociale”,

diminuarea/pierderea motivaţiei (care este totuşi individuală), reducerea responsabilizării

ACŢIUNI / STRATEGII:

structurare corectă a sarcinilor de grup: disjunctiv (sarcina să fie „împărţită” pe grup) şi

conjunctiv (corelare directă şi continuă);

personalizarea atribuţiilor;

responsabilizarea (foarte importantă şi numai pentru remuneraţie)

formularea implicativă a sarcinilor (atractive, să genereze o evoluţie spre motivaţie intrinsecă)

descrierea corectă a sarcinilor în cadrul grupului

cultivarea coeziunii grupului prin comunicare şi cultivarea identităţii duale: nu „eu” ci „noi”

managementul operativ al grupului: împărţirea obiectivelor, angajamentul faţă de grup,

acceptarea valorilor grupului, sentimentul dependenţei reciproce, luarea deciziei prin consens,

flux degajat al informaţiei, rezolvarea conflictelor de către membrii grupului înşişi


Motivarea organizaţională la nivel global (ansamblului organizaţiei) Are în vedere în esenţă corelarea intereselor/nevoilor salariaţilor cu scopurile organizaţiei. Se pot grupa

în 3 domenii:

Structura organizaţiei (ca factor motivator)

Climatul organizaţional

Sistemul recompenselor

Structura organizaţiei – se referă la subdivizarea organizaţiei pe compartimente, colective,

echipe. Reprezintă cu precădere structura organizatorică la nivel de întreprindere, mai exact structura

de conducere (nu şi structura de producţie şi concepţie). Poate fi un factor motivator dar şi inhibator.

Porneşte de la scopul organizaţiei, dar şi de la nevoia „conectării” salariaţilor la obiectivele

organizaţionale.

Strategii/acţiuni/măsuri:

configurarea tipului de structură: ierarhică, funcţională, mixtă

„apropierea” sistemului conducător de sistemul condus

reducerea nivelurilor ierarhice

reglementări clare motivante (cu cât organizaţia este mai mare cu atât şi amploarea

reglementărilor creşte): standardizarea, specializarea, autonomizarea compartimentelor,

feed-back, subsidiaritate (complementarietate)

proiectarea corectă a posturilor muncii

Climatul organizaţional– mediul uman în care muncesc membrii organizaţiei, fie că ne referim

la un departament sau la organizaţie per ansamblul ei. Se referă la:

moralul salariaţilor

puterea sentimentului de apartenenţă

bunăvoinţă membrilor organizaţiei: ataşament, atitudine

valorile organizaţiei

modul de manifestare a relaţiilor dintre persoane

în această situaţie rolul managerului este esenţial, prin:

stilul managerial

nivelul reglementărilor

integrarea cerinţelor sociale, alături de cele tehnice

managementul conflictelor

recrutare adecvată

orientarea spre competitivitate

Sistemul recompenselor – este un factor important, dar nu şi singurul (este o condiţie de bază

dar nu şi suficientă). Funcţionează ca factor igienic (teoria lui Herzberg – lipsa lui produce

insatisfacţie, iar prezenţa – nu produce creşterea gradului de satisfacţie).

Acţiuni:

conceperea unui sistem adecvat

relaţia:

sistemul recompenselor > sistemul de remunerare > sistem de salarizare

reglementări în domeniu

efectuarea plăţii recompenselor după nivel, structură (număr, pondere), ritm, forme de

atribuire etc.


Chestionar de motivaţie profesionala (adapatat după R. Bazin)

Instructaj:

Mai jos vă prezentăm o listă cu trebuinţe şi motive privind activitatea dumneavoastră

profesională. Vă rugăm să le aşezaţi în ordinea importanţei lor (în plan real) pentru dumneavoastră.

Astfel, după ce parcurgeţi lista întreagă cu motive şi trebuinţe profesionale, stabiliţi care dintre ele este

cel mai însemnat pentru dumneavoastră şi plasaţi-l pe locul 1, apoi căutaţi motivul care se află pe locul

2, după aceea pe locul 3, ş.a.m.d până la locul 35.

Nr.

crt. Lista motivelor şi trebuinţelor profesionale

1. Un loc de muncă permanent şi sigur.

2. Respect de sine, ca persoană.

3. Program fix de lucru, perioade de repaus,

distracţii.

4. Salariu ridicat.

5. Instituţie (firmă) cu o bună reputaţie (de

prestigiu).

6. Condiţii fizice bune pentru muncă.

7. Avantaje în natură (de exemplu, transport

gratuit, bonuri de masă).

8. Posibilitatea de a face o muncă de calitate.

9. Un loc de muncă în care poţi face carieră.

10. Bună înţelegere cu ceilalţi colegi.

11. O comunicare bine organizată.

12. Posibilitatea asumării riscurilor.

13. Poziţie, statut înalt în instituţie (firmă).

14. Posibilităţi de promovare.

15. Muncă stimulativă, interesantă.

16. Pensionare avantajoasă, în bune condiţii.

17. Asigurarea unor servicii: sport, călătorii, team-

building.

18. Instituţie solidă care dăinuie în timp.

19. Să nu fii nevoit să munceşti din greu.

20. Să cunoşti ce se petrece în instituţie (firmă).

21. Să ai sentimentul că faci un lucru important.

22. Să fii membru în organisme de reprezentare pe

lângă conducerea instituţiei.

23. Post de muncă clar definit.

24. Să ai un şef care apreciază munca bine făcută.

25. Să poţi stabili uşor contacte umane (sociale).

26. Să lucrezi într-o instituţie dinamică.

27. Să asişti la cât mai multe şedinţe de lucru.

28. Să fii de acord cu obiectivele instituţiei.

29. Să ai libertate în activitatea profesională.

30. Oportunităţi pentru dezvoltarea personală.


31. Sancţionarea lucrurilor prost făcute.

32. Să ai un superior competent.

33. Posibilitatea de a alege data concediilor.

34. Îndrumare nemijlocită şi permanentă.

35. Locul de muncă să fie lângă casă.


UNITATEA 5.

REGLAREA PSIHICĂ A COMPORTAMENTULUI





Să definească şi să delimiteze termenii: comunicare, limbă, limbaj

Să exemplifice formele limbajului

Să exemplifice funcţiile limbajului

Să definească atenţia

Să explice funcţiile, formele, însuşirile atenţiei

Să definească voinţa

Să exemplifice calităţile voinţei

Să stabilească fazele actului voluntar


Comunicare şi limbaj

Atenţie

Voinţă

1.16. COMUNICARE ŞI LIMBAJ

În prezent, în circuitul ştiinţific, întâlnim trei termeni (comunicare, limbă şi limbaj), în

utilizarea cărora există un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezultă din aceea că atât în cadrul

unor discipline diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi discipline, termenii respectivi sunt folosiţi uneori ca

echivalenţi, iar alteori ca desemnând realităţi distincte. Conţinutul lor a devenit obiect de cercetare

multidisciplinară, la preocuparea „tradiţională” a lingviştilor şi psihologilor adăugându-se şi cea a

inginerilor în tehnica inteligenţei artificiale şi a comunicaţiei, logicienilor, matematicienilor,

sociologilor etc. S-au constituit discipline noi, precum semantica şi semiotica, fixându-şi ca obiect

nemijlocit de studiu semnele, cu sensurile şi viaţa lor. Cultura obiectivată, în întregul său, inclusiv

arhitectura, se abordează şi se interpretează ca ansamblu integrat şi ierarhizat de semne. Semnul şi

semnificaţia s-au impus drept coordonate esenţiale de definire şi orânduire a existenţei umane.

Problematica limbajului a dobândit – în ansamblul preocupărilor ştiinţifice - o pondere

substanţial sporită odată cu apariţia la începutul secolului a semioticii – ştiinţa despre semne – dar mai


ales graţie dezvoltării structuralismului pentru care a constituit atât o bază de pornire cât şi un domeniu

preferat de aplicaţie. Printre ştiinţele care au ca obiect limbajul (lingvistica, semiotica, fonetica etc.),

psihologia limbajului vizează în special integrarea “comportamentelor verbale” în ansamblul structurii

personalităţii.

ÎNCERCĂRI DE DEFINIRE:

Comunicarea este:

relaţie de schimb între două sau mai multe persoane, două sau mai multe grupuri;

un schimb de semnificaţii, semnificaţia se poate transmite prin mijloace verbale dar şi

nonverbale;

pentru Anzien şi Martin (1969) comunicarea reprezintă ansamblul proceselor psihice şi fizice

prin care o persoanaă sau mai multe se pun în relaţie cu o alta sau cu mai multe în vederea

atingerii unor obiective.

Esenţiale pentru actul comunicării sunt:

relaţia dintre indivizi sau grupuri;

schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii;

modificarea voită sau nu a comportamentului.

Continutul comunicării este foarte variat (imagini, noţiuni, idei) centru cognitiv dar şi afectiv –

acceptare, respingere; motivaţional – trebuinte, aspiratii; volitiv – se declanşează, stopează acţiunea.

Se comunica trei tipuri de informatii:

cognitive;

indiceale (centrate pe locutor, pentru definirea, controlul acestuia);

injoctive sau conative – schimburile între interlocutori pentru a înainta comunicarea spre scop.

Mijloacele comunicării:

vocal (cuvinte) / nonvocal (gesturi, atitudini);

verbal (cuvinte) / nonverbal (non cuvinte).

Din combinarea acestora rezultă:

vocal-verbal – cuvântul ca unitate lingvistică;

vocal-nonverbal – intonaţii, calitatea vocii;

nonvocal-verbal – cuvântul scris ca unitate lingvistică;

nonvocal-nonverbal – expresia feţei, gesturi, atitudini.

Comunicarea este un proces de transmitere a unor informaţii. Cea mai simplă schemă de

comunicare între două persoane cuprinde următoarele:

1) emiţătorul;

2) codul;

3) canalul de comunicare;

4) mesajul;

5) receptorul sau destinatarul;

6) conexiunea inversă de la destinatar la emiţător.

Într-un dialog, rolurile de emiţător şi de destinatar-receptor se schimbă alternativ. În orice

proces comunicaţional se recurge la coduri de diverse tipuri. Codul este un sistem de semne, prin care

se semnifică ceva, deci se receptează sau se transmite un mesaj informaţional.

LIMBA ŞI LIMBAJ

Diferenţieri

a) În timp ce limba este un fenomen social, limbajul este un fenomen individual, individualizarea se

realizează atât în plan fiziologic (datorită aparatului fonator) cât şi în plan psihologic (diferit prin


timbru, dispunerea cuvintelor în frază). Este acel „coeficient personal”. Rubinstein spunea ca „limbajul

este limba în acţiune”.

b) În timp ce limba este extraindividuală, limbajul, în schimb, vehiculează limba, conştientizează

elementele fonetice, grafice, realizează trecerea de la cuvinte izolate la structuri (propozitii, fraze).

Limba este un produs al istoriei şi îndeplineşte funcţia de principal mijloc de comunicare în

viaţa şi activitatea socială. Limba este un obiect de studiu pentru lingvistică, urmărindu-se inventarul

lexical, normele gramaticale şi corelaţiile cu activitatea cognitivă şi cu practica.

Limba reprezintă un sistem de semne, ce funcţionează în calitate de mijloc de comunicare şi

instrument al gândirii.

Limbajul este un sistem de comunicare, alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin

care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele.

Llimbaj – mecanismul psihic individual, constituit ontogenetic, de utilizare a limbii.

Limbajul, vorbirea este un proces de comunicare prin intermediul limbii.

Limbajul este un ansamblu de elemente cu valoare de designare, care serveşte ca instrument de

codificare şi transmisie a informaţiei în cadrul unui grup şi al unor situaţii particulare.

SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL LIMBAJULUI

Limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi funcţionează limba la nivel

individual. El se subordonează procesului şi activităţii de comunicare, comportamentului semiotic. Din

punct de vedere psihologic şi psihofiziologic, funcţia semiotică exprimă capacitatea parţial înnăscută,

parţial dobândită a omului de a folosi semne sau simboluri (semnificanţi) ca „înlocuitori” ai obiectelor

(semnificate) şi de a efectua cu ajutorul lor combinaţii şi transformări în plan mental. Graţie acestei

funcţii designativ-reprezentaţionale, activitatea mental dobândeşte un suport propriu şi o autonomie

relativă în raport cu câmpul perceptiv imediat şi cu imaginile senzoriale, înscriindu-se pe traiectoria

abstractizării, generalizării şi formalizării.

În funcţionarea creierului uman, limbajul verbal s-a impus istoriceşte ca un nou sistem de

codare şi vehiculare a informaţiei, care se integrează celorlalte două sisteme primare, biologice –

sistemul bioelectric şi spaţialconfiguraţional (suportul memoriei de scurtă durată) şi sistemul biochimic

(combinaţii ale moleculelor de ADN şi ARN – suportul memoriei de lungă durată). Pentru dezvoltarea

proceselor psihice superioare – gândirea formal-abstractă, memoria logică, imaginaţia lingvistică etc. –

limbajul verbal, ca suport de codare-fixare-vehiculare a informaţiei joacă un rol esenţial, el reglând şi

subordonând sistemele de codare primare. În acelaşi timp, dezvoltarea în ontogeneză a limbajului

verbal are loc în strânsă interacţiune cu dezvoltarea psihică generală a individului. În structurarea şi

funcţionarea limbajului, se vor reflecta nivelul şi caracteristicile dezvoltării psihice generale a

subiectului.

Ca instrument şi modalitate de realizare a comunicării, limbajul verbal nu posedă un conţinut

reflectoriu propriu, precum alte procese psihice – cognitive, afective, motivaţionale şi chiar volitive –,

fiecare cuvânt sau propoziţie obiectivează şi exprimă conţinuturi sensorial-perceptive, noţionale,

emoţionale, motivaţionale, motorii. Astfel, limbajul verbal nu are o manifestare în sine, independentă,

ci numai una integrată manifestării unui proces psihic specific sau altuia, unei activităţi sau alteia. Din

punct de vedere psihologic, limbajul verbal devine mediator şi liant al diferitelor funcţii şi procese

conştiente şi subconştiente, el făcând posibilă structurarea unui tip nou de comportament, specific

uman – comportamentul verbal. În forma sa expresivă, limbajul poate fi definit ca ansamblul

răspunsurilor verbale la acţiunea diverşilor stimuli externi. Acest gen de răspunsuri constituie

materialul faptic cel mai relevant, pe baza căruia încercăm să obţinem acces şi să explicăm modul

organizării vieţii psihice interne, subiective, ideale. În tabloul comportamental, cuvântul apare atât ca

„ieşire”, cât şi ca „intrare”, ca stimul (semnal), declanşând şi generând modificări în „profilul de stare

intern” al personalităţii. Aşa cum a demonstrat I.P.Pavlov, cuvântul devine „semnal al semnalelor”,

substituind prezenţa şi acţiunea agenţilor fizici externi. Ca urmare, la nivelul omului se constituie cel


mai complex sistem de organizare şi integrare comportamentală – verbo-verbală, care constă în aceea

că atât veriga aferentă (declanşatoare), cât şi cea eferentă (efectoare) ale comportamentului sunt de

natură şi esenţă verbală. Corespunzător, şi comunicarea la nivelul omului devine eminamente verbală

sau mediată verbal. Astfel, verbalizarea se impune ca principiu central în organizarea şi integrarea

sistemului psihic uman. Capacitatea de a verbaliza, de a avea limbaj verbal este una din aptitudinile

generale esenţiale ale omului, alături de inteligenţă şi instruibilitate, graţie cărora el se ridică pe o

treaptă evolutivă superioară, comparativ cu celelalte vieţuitoare.

FORMELE COMUNICĂRII / LIMBAJULUI

Comunicarea are o sferă mai largă decât limbajul, se realizează atât prin mijloace verbale cât şi

nonverbale.

Limbajul este o comunicare verbală realizată cu mijloace lingvistice dar „depaşeşte limitele

comunicării deoarece se poate desfăşura şi atunci când nu are loc comunicarea cu cineva”.

Formele comunicarii

În funcţie de numărul de persoane care participă la comunicare:

interpersonală – participă două persoane, primeşte deseori nuanţe intime sau profesionale,

convenţionale când interlocutorii se cunosc mai puţin.

de grup – reglată de optica generală, este deci supraindividuală.

Aceasta poate fi:

- intergrup – între mai multe grupuri;

- intragrup – în cadrul aceluiaşi grup.

În funcţie de instrumentele folosite poate fi:

verbală

nonverbală

În funcţie de prezenţa sau absenţa obiectivelor:

incidentală – subiecţii oferă informatii despre statut, rol, aspiratii, fară a avea această intenţie;

consumatorie – este expresia unor stări, subiectul vrea să-şi exteriorizeze starea afectivă, nu să

furnizeze informaţii; este un schimb cu celelalte persoane din placere, pentru a trece timpul.

instrumentală:

- urmareşte modificarea conduitei celorlalti;

- are întotdeauna un scop;

- este de tip utilitar;

- are cel mai mare efect, celalalt este „obiect” de valorificat;

comuniune:

- motivată de bucuria de a fi împreună;

- vizează atmosfera creată.

A. Comunicarea nonverbală

Se realizează prin mijloace nonverbale: corpul uman, spaţiul (teritoriul), imaginea.

1) Comunicarea prin corp – cea mai complexă – recurge la aparenţa fizică, gesturi, mimică.

Aparenta fizică – înfăţişarea, starea, îmbrăcămintea, poate fi un mijloc profesional

(îmbrăcămintea de politist, de medic, etc.). Îmbrăcămintea pune în evidenţă trebuinţe (originalitate),

intenţii (de a place, de a trezi interesul).

Gesturile pot fi:

autice – care nu au nici o legătură cu cele comunicate (ex. manevrarea pixului la examen),

simbolice – exprimă aprobare, negare, nemulţumire.

Expresia feţei – mimica (ex. susţinerea, fixarea privirii – admiraţie, vinovăţie). Prin aceasta

putem stimula, orienta, decodifica, întelege, susţine comunicarea cu celălalt.


2) Comunicarea prin spatiu

În sociologie există trei tipuri de teritorii:

tribale;

familiale;

personale.

Studiul relaţiilor spaţiale ca mod de comunicare este realizat de ştiinţa numită proxemica.

Problemele studiate de proxemica sunt:

felul cum e perceput spaţiul în diferite culturi;

efectele simbolice ale spaţiului;

distantele fizice ale comunicării.

Sunt menţionate patru tipuri de distanţe:

intimă – corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are rol minor;

personală – 45 -75 cm, până la 125 cm, vocea e normală, familiară;

socială – 125 - 210 cm, max 360, vocea e distinctă, intensă;

publică – 3,6 m - 7,5 m, discursul este formalizat, gesturile convenţionale.

3) Comunicarea prin imagini – fotografii, benzi desenate, cinema

este omniprezentă (TV);

se exercită într-un sens unic;

este foarte eficientă, fiind profitabilă pentru un numar mare de persoane;

este important mesajul lingvistic care completează, exprimă;

„limbajul ochilor” – un indice de iconicitate.

Rolurile mijloacelor nonverbale:

de transmitere (idei, informaţii, trăsături de caracter);

de a preciza comunicarea (devine receptivă).

Rolurile comunicarii verbale:

de a accentua;

de a contrazice;

de a substitui;

de a repeta.

B. Comunicarea verbală (limbajul)

Limbajul este mijlocul de transmisie şi totodată o conduită verbală ce implică activităţi

numeroase (vorbire, receptare, schimb de mesaje, decodificare, reproducere).

Conduita verbală relaţionează cu alte conduite simbolice (desen, scris, gesturi). Una din

problemele foarte importante este aceea a achiziţiei limbajului. Unii autori au considerat că este

înnascut, iar alţii că structura sa se construieşte treptat.

Formele limbajului

Distingem mai întâi limbajul:

activ - ne referim la initiativa în comunicare, la procesul de pronunţare a cuvintelor şi de fixare

a lor în scris;

pasiv - este vorba de recepţionarea şi întelegerea limbajului. Citirea este o varianta a limbajului

pasiv.

Limbajul articulat, verbal, este împărţit în două mari forme:

1. Limbajul exterior – cel prin care comunicăm cu semenii nostri; limbajul exterior se divide în:

a) Limbajul oral – este cel mai important. De la el pornesc toate celelalte. Este forma

fundamentală a limbajului. Vorbirea fiecăruia are un caracter adresativ pregnant, rolurile de subiect

iniţiator sau de obiect receptor alternează, una şi aceeaşi idee „circulă” prin mintea mai multor


persoane, în final se poate ajunge la concluzii de origine şi valabilitate comună. În acest caz pot

interveni prescurtări, comutări de sens. Un rol deosebit aici îl are expresivitatea, prin variaţiile de

intensitate, înaltime a sunetelor pronunţate care au o uriaşă însemnătate în întelegerea semnificaţiilor şi

sensurilor celor comunicate. De asemenea, este important accentul. Expresivitatea verbală mai este

susţinută de alegerea cuvintelor, evitarea repetiţiilor, lungimea şi densitatea frazelor. Limbajul oral

dispune şi de mijloace extralingvistice de expresivitate. Acestea sunt gesturile, mimica, postura, etc.

Limbajul oral este de două tipuri:

dialogat – când schimbăm diferite păreri cu una sau mai multe persoane;

monologat – atunci când o persoană se adresează unui auditor care asculta (elevi, în cazul

conferinţelor, discursurilor). Este mai dificil decât limbajul dialogat, el presupune cursivitate,

organizare, adaptare la auditor, se presupune ceea ce întelege ascultătorul şi se anticipează

eventualele întrebari, răspunzându-se operativ la acestea.

Aici se mai disting două forme de limbaj:

situativ – care nu poate fi înteles decât dacă te afli în situaţia la care se refera cel care

vorbeşte. De obicei, este întâlnit în cazul copiilor de 6-7 ani, ei îşi închipuie că ceilalţi

„vad” persoanele şi împrejurările vizate;

contextual – e un limbaj evoluat, el fiind accesibil în funcţie de propoziţiile, frazele

propuse.

b) Limbajul scris – este mai pretenţios, întrucât necesită o activitate de elaborare a frazelor, nu

permite erori gramaticale, trebuie să se conformeze normelor de claritate, sa fie concis. Fiecare

redactare trebuie să ţină seama de destinaţia sa. Nu este permis ca textul unei conferinţe sau prelegeri să

fie redactat în acelaşi mod ca un studiu sau lecţie din manual.

2. Limbajul interior – însoţitor permanent al gândirii abstracte, desfăşurându-se aproape

permanent cât suntem în stare de veghe. Este cel care se desfăşoară în sfera launtrică. Este o vorbire cu

sine însuşi şi pentru sine, o continuă comentare a situaţiilor ce se ivesc, a intenţiilor şi a mijloacelor ce

pot fi utilizate în atingerea scopului urmărit. Se dezvoltă prin interiorizarea treptata a dialogurilor şi

controverselor exterioare desfăşurate în realitate. Evoluţia limbajului interior este lentă, ajunge la

maturitate abia odată cu vârsta adolescenţei. Este centrat pe întelesuri, pe idei, imagini, prezintă un

maximum de economicitate, uzează de prescurtări, condensări, are o extraordinară viteza de lucru, de

sute de ori mai mare decât cea a vorbirii. Multe propozitii sunt eliptice, comprimate, înlocuite cu titluri,

simboluri verbale.

Limbajul intern are mai multe forme:

automatizată – desfăşurata în baza deprinderii;

pasivă – implicată în ascultare şi întelegere;

anticipativă – prin care se planifică vorbirea orală sau scrisă;

vorbire internă – ca modalitate desfaşurată de limbajul intern.

FUNCŢIILE LIMBAJULUI

1. Funcţia semnificativă (fiecare cuvânt este un semn al obiectului, fenomenului etc.) – această

funcţie deosebeşte vorbirea umană de comunicarea animalelor, ce este legată de emoţii, de molipsire

emoţională.

2. Funcţia comunicativă sau de transferare a unui conţinut de la o persoană la alta, care poate

fi împărţită în:

- informativă;

- afectiv-expresivă;

- imperativă.

3. Funcţia cognitivă, de integrare, conceptualizare şi în linii generale de elaborare a gândirii;

permite explorarea şi investigarea realităţii, îmbogăţirea şi clasificarea cunoştinţelor.


4. Funcţia simbolic-reprezentativă, de substituire a unor obiecte, fenomene, relaţii prin

formule verbale sau alte semne.

5. Funcţia expresivă, de manifestare complexă a unor idei, imagini nu doar prin cuvinte, dar şi

prin intonaţie, mimică, pantomimică, gestică.

6. Funcţia persuasivă sau de convingere, de inducţie la o altă persoană a unor idei şi stări

emoţionale.

7. Funcţia reglatoare sau de determinare, conducere a conduitei altei persoane şi a propriului

comportament.

8. Funcţia ludică sau de joc, presupunând asociaţii verbale de efect, consonanţe, ritmică,

ciocniri de sensuri etc., mergând până la construcţia artistică.

9. Funcţia dialectică sau de formulare şi rezolvare a contradicţiilor sau conflictelor

problematice.

EXERCIŢIUL 1.

Identificaţi elemente de limbaj pasiv, activ şi non-verbal prezente în actul comunicaţional din timpul

cursului.

EXERCIŢIUL 2.

Înţelegeţi textul? Explicaţi de ce.

Chirurgul care l-a operat pe fratele meu este un măcelar.

Casa lui este un cuib de gândaci.

Medicamentele pe care le iei sunt apă de ploaie.

Seful meu este un leu în sala de sedinţe si un pisoias blând cu mine.

Bunicul meu este o legumă.

Fosta nevastă a lui Ion l-a mâncat de viu.

EX ERCIŢIUL 3.

Pentru a înţelege mai bine cum vă schimbaţi limbajul în context diferite, să presupunem că vă daţi

întâlnire cu un coleg de serviciu după terminarea orelor de muncă. Să presupunem apoi că s-a ivit

ceva şi trebuie să vă sunaţi colegul pentru a schimba ora şi locul întâlnirii. Vă sunaţi colegul la

serviciu, seful lui direct răspunde la telefon si se oferă să vă preia mesajul. Ce i-aţi spune sefului

colegului dumneavoastră pentru a fi siguri că el va afla de schimbarea orei si a locului de întâlnire?

Acum imaginaţi-vă că ar răspunde la telefon băieţelul în vârstă de 5 ani al sefului direct al colegului

dumneavoastră. Ce aţi spune în această situaţie? În fine, gândiţi-vă că la celălalt capăt al firului este

chiar colegul dumneavoastră. Ce i-aţi spune? Cum v-aţi modificat limbajul în fiecare din aceste

contexte, chiar dacă scopul dumneavoastră si implicit mesajul erau aceleaşi în toate cele trei contexte?

1.17. ATENŢIA

Omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea într-un mediu natural şi social hipercomplex, deosebit

de bogat în stimuli şi în informaţii care, prin intermediul analizatorilor, se transmit creierului uman şi se

cifrează la circa 100000 biţi/ sec. Din această avalanşă de informatii se prelucrează la nivelul codurilor

psihice, în mod conştient, doar 25-100 biţi/ sec. Este important ca în mediul înconjurător sa receptăm

cu claritate şi să prelucrăm informaţiile care sunt indispensabile pentru adaptarea la cerinţele concrete

ale unei anumite situaţii. Aceasta presupune o stare de conştienţă, valorificată sub unghi conativ şi

cognitiv prin intermediul procesului psihofiziologic numit atenţie.

Atenţia este procesul psihofiziologic care constă în orientarea şi concentrarea selectivă a

activităţii psihice asupra unor stimuli sau sarcini, în vederea obţinerii unei percepţii optime, rezolvării

adecvate a sarcinilor, a situaţiilor-problemă şi adaptării comportamentului senzorio-motor, cognitiv şi


afectiv la mobilitatea condiţiilor externe şi la dinamica motivelor şi scopurilor persoanei. Atenţia apare

ca o conditie primară, de fond, pentru desfăşurarea proceselor de cunoaştere, a celor de autoanaliză şi

autoevaluare, precum şi a comportamentelor motorii.

Atenţia nu dispune de un conţinut reflectoriu propriu, de un conţinut informaţional specific, ci

ea asigură declanşarea, menţinerea şi optimizarea proceselor psihice cognitive. Declanşarea atenţiei

focalizate este concomitentă cu declanşarea de către un obiect-stimul a percepţiei, sau prin reglare

voluntară –a reprezentării, a memorării reactualizării, gândirii, imaginaţiei, praxiilor etc. Deci, se poate

spune că atenţia este un nod-releu al vieţii şi activităţii psihice (Fig.1 ).

Fig. nr. 1. Atenţia: nod – releu al activităţii psihice

Atenţia se manifestă în plan subiectiv ca o stare de încordare rezultată din concentrarea

activităţii psihice asupra unui obiect, fenomen, proces sau eveniment, asupra unor idei, acţiuni, stări

psihice etc. În plan comportamental (senzorial, motor, intelectual) atenţia se obiectivează prin

selectivitate, orientare şi activare. Subiectul atent răspunde selectiv la diferiţi stimuli, sesizează,

detectează şi filtrează informaţii, concentrându-se asupra celor relevante şi neglijându-le pe altele

nesemnificative pentru o anumită situaţie. “Criteriul interior” al selecţiei informaţiilor depinde în esenţă

de motivaţie (trebuinţe, motive, interese), de emoţii şi sentimente etc.

Atenţia are un rol important în majoritatea activităţilor umane.

FUNCŢIILE ATENŢIEI

Ea are trei funcţii principale:

1. detectarea semnalului, incluzând vigilenţa şi căutarea („search”) care presupun detectarea

apariţiei unui anumit stimul;

2. atenţia selectivă, prin care alegem să urmăm unii stimuli şi să îi ignorăm pe alţii;

3. atenţia distributivă, prin care alocăm cu prudenţă resursele disponibile ale atenţiei pentru a ne

coordona îndeplinirea a mai mult de o sarcină la un moment dat.

Mulţimea

OBIECTELOR şi FENOMENELOR

Din câmpul perceptiv al subiectului

Analizatori ca sisteme

aferent - eferente

ATENŢIA

Proces psihofiziologic

Procese fiziologice cerebrale

PROCESE PSIHICE

- cognitive

- afective

- motivaţionale

- conative


Tabelul nr. 1: Caracteristicile funcţiilor atenţiei

FUNCŢIA DESCRIERE EXEMPLU

Atenţie

distributivă

Adesea ne angajăm în mai multe sarcini în

acelasşi timp şi, de aceea, ne schimbăm

resursele atenţiei noastre pentru a le aloca cu

prudenţă la ceea ce este nevoie.

Şoferii experimentaţi pot vorbi cu

usurinţă atunci când conduc în cele mai

multe situaţii, dar dacă un vehicul pare că

se îndreaptă către maşina lor, îşi schimbă

rapid atenţia de la vorbit la condus.

Vigilenţa şi

detectarea

semnalului

În multe ocazii, încercăm vigilenţi să

detectăm dacă am simţit sau nu un semnal,

un stimul-target particular care ne

interesează. Prin vigilenţă sau atenţia

susţinută putem realiza rapid acţiuni când

detectăm stimulii de semnal.

Într-o cercetare desfăşurată într-un

submarin, putem urmări sunetele

neobişnuite ale sonarului; pe o stradă

întunecată, încercăm să detectăm siluete

şi sunete nedorite; după un cutremur,

căutăm mirosul de gaze sau cel de fum.

Căutarea

(„search”)

Ne angajăm adesea într-o căutare activă a

stimulilor particulari.

Dacă detectăm fum (ca rezultat al

vigilenţei noastre) putem să ne angajăm

într-o căutare activă pentru a găsi sursa

fumului. În plus, unii dintre noi se află

constant în căutarea unor chei, ochelari si

alte obiecte care lipsesc…

Atenţia

selectivă

În mod constant noi facem alegeri de stimuli

la care vom fi atenţi şi de stimuli pe care îi

vom ignora. Prin ignorarea sau estomparea

unor stimuli, punem accent pe unii

importanţi pentru noi. Concentrarea atenţiei

pe stimulii informaţionali particulari măreşte

abilitatea de a manipula acei stimuli pentru

alte procese cognitive, precum înţelegerea

verbală sau rezolvarea de probleme.

Putem fi atenţi când citim un text sau

când ascultăm un curs în timp ce ignorăm

stimuli precum un radio sau un televizor

care funcţionează în apropiere sau

zgomotul produs de întârziaţii care sosesc

în sala de curs.

FORMELE ATENŢIEI

În studierea clasificării atenţiei este necesar să fie clar determinate criteriile de clasificare.

Primul criteriu este bazat pe prezenta sau absenţa scopului şi efortului voluntar, astfel deosebim:

1) atenţie involuntară (lipsesc scopul şi efortul volitiv); atunci când orientarea se face de la

sine, fără un efort din partea noastră, reprezintă actul neintenţionat, nedeliberat către factori externi. Se

mai numeşte şi pasivă şi este determinată de intensităţi mari ale stimulilor, noutatea stimulilor,

contrastul dintre stimuli sau însuşirişe lor, apariţia şi oprirea bruscă a stimulilor, mişcarea stimulilor în

câmpul perceptiv;

2) atenţie voluntară (sunt prezente atât scopul, cât şi efortul volitiv); presupune încordarea

voinţei, presupune decizie şi hotărâre, folosirea efortului şi reglajului voluntar, a scopului, a

comenzilor verbale (să fiu atent, să mă concentrez);

3) atenţie postvoluntară (este prezent scopul, însă efortul se poate micşora sau dispare

complet), atunci când o activitate care a necesitat efort devine plăcută şi ne atrage în mod spontan

(copilul, obligat să facă exerciţii la un instrument muzical, are nevoie de voinţă la început, dar,

progresând, muzica îl atrage şi nu va mai cere efort voluntar).


Tabelul nr. 2: Tipurile atenţiei şi caracteristicile sale comparative

Tipurile

atenţiei

Condiţiile apariţiei Caracteristicile de

bază

Mecanismele

Involuntară Acţiunea excitantului

puternic, de contrast sau

de importanţă şi care

provoacă o reacţie

emoţională

Involuntaritate, uşurinţa

apariţiei şi comutării

Reflexul de orientare sau

dominanta, care

caracterizează interesul mai

mult sau mai puţin stabil

al personalităţii.

Voluntară Formularea şi adaptarea

conştientă a problemei

Orientarea în raport cu

problema. Cere eforturi

volitive, oboseşte

(extenuează)

Rolul conducător al

sistemului doi de semnalizare;

inducţia reciproc-negativă

Postvoluntară Pătrunderea în activitate şi

apariţia interesului în

legătură cu aceasta

Se păstrează orientarea

spre scop, se înlătură

încordarea (tensiunea)

Dominanta, care

caracterizează interesul apărut

în procesul activităţii date

Al doilea criteriu se bazează pe orientarea conştiinţei asupra mediului uman extern sau intern,

aici deosebim:

1) atenţie internă;

2) atenţie externă.

Atenţia internă se concentrează, prin dedublare, asupra vieţii interioare, asupra propriilor

imagini, gânduri, sentimente. Este atenţia angrenată în actul de introspecţie.

Atenţia externă este orientarea conştiinţei asupra mediului uman extern, ea este prezentă atunci

când urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant ori mişcările sau acţiunile noastre externe. Dat

fiind faptul că atenţia nu este omogenă şi unidimensională, ci prezintă un tablou complex, eterogen,

vom analiza mai detaliat şi distinct fiecare din formele de bază ale atenţiei.

Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane, care se declanşează şi

se menţine spontan, fără intenţie şi fără vre-un efort voluntar special din partea subiectului. Ea se

realizează pe baza reflexului de orientare, determinat de noutatea stimulilor şi de modificările

intempestive în ambianţa familiară.

Mecanismul său direct îl constituie interacţiunea fazică dintre cele două verigi ale sistemului

reticular activator ascendent (SRAA); veriga bulbară (a lui Magoun), care susţine activarea difuză,

respectiv, reflexul generalizat de orientare, şi veriga diencefalică (a lui Jaspers), care susţine activarea

focalizată, respectiv, reflexul de orientare localizat.

Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie şi cu atenţia voluntară. Dacă în timp ce ne

concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostrum perceptiv un

stimul nou puternic, brusc se întrerupe acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare este luat de atenţia

involuntară (susţinută de reflexul necondiţionat de orientare).

În fine am putea spune că funcţia principală a atenţiei involuntare este cea de explorare –

investigare a noului şi imprevizibilului şi de pregătire a intrării în scenă a atenţiei voluntare, pentru

performarea activităţilor adaptive specifice.

Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului conştient

asupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acte psihocomportamentale. Ea constă în

orientarea selectivă şi în focalizarea deliberată a focusului conştiinţei asupra unui obiect, sarcini sau

activităţi şi în menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea

scopului propus. Nu se poate vorbi de conectarea acestei forme a atenţiei fără existenţa şi formularea

prealabilă a unui obiectiv sau scop: „vreau să-mi propun să ...”, „vreau să stabilesc ...” etc. Atenţia


voluntară nu se menţine fixată într-un punct; de regulă, ea urmează logica desfăşurării evenimentelor şi

secvenţelor activităţii, precum şi pe cea a succesiunii situaţiilor şi solicitărilor obiective. Ea trebuie,

deci, să nu fie nu numai concentrată, ci şi mobilă, comutativă, distributivă.

Pentru situarea ei în limitele optime reclamate de activitatea curentă, recurgem permanent şi la

funcţia reglatoare a limbajului, folosind instructaje anticipative de inducere a set-urilor pregătitoare şi

comenzi secvenţiale („să fiu atent acum”, „să iau seama mai bine”, „să mă concentrez mai bine” etc.).

Atunci când sarcina de rezolvat prezintă o semnificaţie deosebită pentru noi, energia necesară

concentrării atenţiei va fi furnizată nu numai de mobilizarea voluntară, ci şi de motivaţie.

Pentru rezolvarea unei sarcini sau desfăşurarea unei activităţi eficiente este necesar ca atenţia

voluntară să fie egal distribuită pe toate cele trei verigi componente de bază: veriga aferentă (intrarea),

veriga intermediară (prelucrarea-interpretarea) şi veriga eferentă (elaborarea, selecţia şi emiterea

răspunsurilor sau rezultatelor corespunzătoare).

După criteriul rangului, atenţia perceptivă şi motorie este mai simplă şi mai uşor de reglat, în

vreme ce atenţia voluntară intelectivă este mult mai complexă şi mai dificil de susţinut.

Sub raportul eficienţei este evident că atenţia voluntară e net superioară celei involuntare, care

permite doar „ constatare”, nu şi elaborare - interpretare conceptual-teoretică.

Atenţia voluntară intelectivă este implicată în soluţionarea problemelor teoretice, în formularea

şi testarea ipotezelor, în elaborarea şi testarea veridicităţii judecăţilor şi raţionamentelor.

Atenţia postvoluntară. Pe măsura structurării, consolidării şi automatizării schemelor operatorii

ale proceselor cognitive şi activităţii, efortul voluntar iniţial – necesar concentrării şi stabilităţii atenţiei

– se reduce, coborând sub pragul de conştientizare la nivel optim. Pe lângă factorul consolidare-

automatizare operatorie, trecerea atenţiei voluntare în atenţie postvoluntară este facilitată de factori

afectiv-motivaţionali, care potenţează şi susţin prin energie proprie desfăşurarea finalistă a

comportamentului şi activităţii.

Atenţia postvoluntară este mult mai frecvent întâlnită în activităţile întrinsec motivate decât în

cele bazate pe motivaţie extrinsecă. Ea capătă astfel valenţe atitudinale, fiind corelată şi reflectând

selecţiile, orientările operate de subiect după criteriile sale valorice. Nu trebuie să credem că o

activitate se fixează şi se desfăşoară permanent şi exclusiv pe fondul atenţiei postvoluntare. Apariţia pe

parcursul ei a unor obstacole sau sarcini noi, pentru care subiectul nu are pregătire sau elaborate

schemele de răspuns, conduce automat la conectarea atenţiei voluntare, trecând prin atenţia involuntară.

În concluzie, cele trei forme ale atenţiei nu sunt izolate şi independente una de cealaltă, ci

alcătuiesc o unitate dinamică de tip ciclic: atenţie involuntară – atenţie voluntară – atenţie

postvoluntară – atenţie involuntară.

ÎNSUŞIRILE (DIMENSIUNILE) ATENŢIEI

Indiferent de forma, în care se manifestă, involuntară sau postvoluntară, atenţia pune în evidenţă

un ansamblu de dimensiuni pregnant comparată şi evaluată. Printre cele mai importante dimensiuni

vom menţiona următoarele: volumul, concentrarea, stabilitatea, mobilitatea şi distributivitatea.

Volumul exprimă numărul „elementelor” sau „entităţilor” distincte (litere, cifre, silabe, cuvinte,

figuri geometrice, imagini, obiecte), pe care un subiect le poate cuprinde simultan cu maximă şi relativ

egală claritate (în plan perceptiv sau în plan mental – reprezentare, imaginaţie). Pentru cercetarea şi

evaluarea acestei dimensiuni, cel mai la îndemână este experimentul în sfera percepţiei vizuale, bazat

pe tehnica tahistoscopului. Datele obţinute printr-un astfel de experiment au demonstrat că atunci când

elementele sunt independente, fără legătură între ele, volumul atenţiei (perceptive) este cuprins în

limitele numărului magic al lui Miller 7 (±) 2, deci 5 şi 9. Valoarea concretă a acestui număr variază în

funcţie de subiect şi de caracteristicile elementelor prezentate ca stimuli (cifrele se percep mai uşor

decât literile, formele pătratice mai uşor decât cele triunghiulare, formele rotunde mai uşor decât cele

alungite etc). Când trecem de la litere izolate la cuvinte, care devin stimuli principali, numărul literilor

în câmpul atenţiei devine considerabil mai mare, dar al cuvintelor propriu-zise rămâne mai mic decât al


literilor prezentate separat. O altă variabilă, care influenţează mărimea volumului atenţiei, este gradul

de familiaritate al stimulilor: în raport cu stimulii familiali, valoarea volumului atenţiei va fi mai mare,

iar în raport cu cei nefamiliali aceasta va fi semnificativ mai mică.

Concentrarea este, posibil, dimensiunea cea mai importantă a atenţiei, ea exprimând gradul de

activare selectă şi intensitatea focarelor dominante la nivelul structurilor şi zonelor cerebrale implicate

în realizarea procesului sau activităţii psihice specifice. Ea poate lua astfel valori diferite atât de la un

subiect la altul, cât şi la unul şi acelaşi subiect, de starea sa internă (motivaţională, afectivă, odihnă –

oboseală etc). Continuumul ei valoric, în plan funcţional, se întinde între extremele cunoscute în

patologie – fixitatea, care se întâlneşte în schizofrenie, şi difuzitatea, care apare în sindromul frontal şi

oliogofrenie. În stare normală se poate vorbi de niveluri de concentrare – slab, mediu, înalt. Calitativ,

concentrarea va fi exprimată în corectitudinea răspunsurilor la probele specifice de tip Bourdon,

Anfimov, Kraepelin, probe de tip cod. Iar corectitudinea se evaluează prin raportarea numărului de

răspunsuri corecte (Nc) la numărul de erori (bifări, greşeli+omisiuni). Dacă Nc=Nc’[Nc= nr.absolut de

răspunsuri corecte; Nc’ – valoarea raportului Nc/(O+E)] corectitudinea este maximă şi ea indică o

concentrare puternică; atunci când Nc=(E+O) avem de-a face cu o concentrare medie; când Nc<(E+O),

avem de-a face cu o concentrare slabă.

Profunzimea (intensitatea) concentrării poate fi apreciată şi după rezistenţa la acţiunea

factorilor perturbatori, distractivi: cu cât frecvenţa şi intensitatea acestora, la care atenţia poate rezista,

sunt mai mari, cu atât concentrarea este mai profundă. Scăderea concentrării atenţiei poate fi luată ca

indicator psihofiziologic obiectiv al oboselii.

Stabilitatea exprimă durata, în decursul căreia atenţia se poate menţine aproximativ la acelaşi

nivel. Întrucât, în mod obişnuit, rezolvarea sarcinilor, cu care suntem confruntaţi, reclamă un timp

relativ îndelungat, de la câteva minute până la câteva ore, nu e suficient simplul fapt de a atinge nivelul

cerut de concentrare a atenţiei, dar şi menţinerea acestui nivel cât timp este necesar pentru finalizarea

activităţii începute. Performanţele mari în orice gen de profesie sunt facilitate, printre altele, şi de

stabilitatea atenţiei. Stabilitatea, ca şi concentrarea, se poate educa şi dezvolta prin exerciţiu,

subiectului cerându-i-se să rezolve sarcini cu durate din ce în ce mai mari, şi prin întăriri adecvate. Ea

este însă condiţionată şi de anumite premise naturale, cum ar fi forţa, mobilitatea şi echilibrul

proceselor nervoase fundamentale.

Mobilitatea (comutarea) reprezintă calitatea atenţiei de a se transfera rapid, la nivel optim de

concentrare, de la o situaţie la alta, de la o secvenţă sau verigă a activităţii la alta, menţinând totodată

controlul (prin programul comportamentului conştient) asupra ansamblului. Graţie acestei calităţi,

elementele şi secvenţele particulare se leagă într-o organizare spaţio-temporală unitară. Prin aceasta,

mobilitatea se deosebeşte şi se opune simplei fluctuaţii sau oscilaţii, care reprezintă, în genere, o

trăsătură negativă. În timp ce mobilitatea este solicitată de desfăşurarea normală a activităţii şi se

bazează pe ea, oscilaţia (fluctuaţia) se produce spontan şi împotriva cerinţelor obiective ale activităţii;

dacă mobilitatea presupune menţirea nivelului optim al concentrării, oscilaţia afectează, în primul rând,

concentrarea şi se traduce ca scădere semnificativă a acesteia.

Distribuirea se referă la posibilitatea atenţiei de a permite realizarea simultană a două sau mai

multor activităţi diferite. Aceasta este discutabilă. Unele date par a pleda în favoarea existenţei reale a

distributivităţii, altele împotrivă. În formularea răspunsului se cere, aşadar, prudenţă şi să ţinem seama

de legea neurofiziologică obiectivă a exclusivităţii, potrivit căreia, într-un moment dat de timp, nu

putem efectua decât o singură activitate principală. Acolo, unde se vorbeşte de distributivitate şi de

simultanietate, avem de-a face cu o comutare foarte rapidă. Ca şi celelalte dimensiuni ale atenţiei, şi

distribuirea poate fi educată, iar modelarea ei cea mai semnificativă se realizează în cadrul pofesiei.

Există profesii, cum sunt cele executivmotorii, de pilotare a autovehiculelor, de conducere, pedagogică

etc., care solicită din plin distributivitatea sau cel puţin comutarea rapidă între mai multe acţiuni sau

verigi diferite. În plan neurofiziologic bazal, distributivitatea este favorizată de mobilitatea şi echilibrul

proceselor nervoase şi îngrădită de inerţie şi dezechilibru.


1.18. VOINŢA

Omniprezentă în activitatea conştientă şi finalist orientată a omului, încercată zilnic de către

fiecare dintre noi în diferite situaţii de viaţă, voinţa aparţine acelor fenomene ale universului psihic care

nu şi-au găsit un loc bine precizat în sistematica psihologiei generale. Punctele de vedere exprimate

diferă unele de altele, şi nu de puţine ori se situează chiar la poli opuşi. Aşa, de pildă, la un pol, voinţa

este recunoscută ca o entitate distinctă şi ireductibilă, declarată drept componenta fundamentală a vieţii

psihice a omului (psihologia introspecţionistă de factură voluntaristă); la polul opus, i se neagă cu

desăvârşire statutul de entitate distinctă, individualizată, fiind dizolvată în procesualitatea fiziologică

(psihologia behavioristă, în varianta ei watsoniană).

Până în prezent, situaţia a rămas aproximativ la fel: în timp ce unii autori de tratate şi manuale

de psihologie generală includ voinţa ca un „element” important în structura psihicului, afectându-i

capitole speciale de analiză, alţii o elimină complet sau o disipează în cadrul capitolelor despre alte

componente – cognitive, motivaţionale, formele de activitate etc. Se poate consemna şi o deosebire de

ordin mai general între orientările psihologice de sorginte americană şi cele de sorginte europeană: în

cadrul celor dintâi, voinţa nu este prezentă ca problemă distinctă de cercetare şi analiză şi nu figurează

ca atare în nici un manual sau tratat modern de psihologie generală; în schimb, psihologia europeană

afirmă existenţa voinţei ca entitate psihică distinctă şi o abordează în individualitatea ei specifică.

Voinţa se defineşte drept un proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace

verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în vederea

învingerii anumitor greutăţi sau obstacole în activitate şi atingerii scopurilor conştient stabilite.

Voinţa este numită de către psihologi „reglajul reglajelor”. Ea reglează raţiunea, activitatea

cognitivă şi practică a omului, precum şi sentimentele. La om mecanismele interne de autoreglare se

structurează şi se integrează la două niveluri funcţionale calitativ diferite: nivelul involuntar şi nivelul

voluntar.

STRUCTURA ŞI FAZELE ACTULUI VOLUNTAR

În oricare acţiune întotdeauna se include voinţa, controlul volitiv. Însă în funcţie de caracterul

acţiunii acest control poate să se manifeste în mod diferit. Dacă acţiunea este nouă, dificilă, ea necesită

eforturi voluntare considerabile, controlul voluntar se manifestă accentuat. În cazul acţiunilor simple

automatizate, voinţa se manifestă slab. În stările afective acţiunile pot complet să excludă controlul

volitiv. Ca formă şi expresie a nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se caracterizează

prin două attribute esenţiale:

a) diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente – motivul, mijlocul şi scopul

– cu posibilitatea transformării, la nevoie, a fiecăruia dintre ele în „obiect” de analiză specială şi de

evaluare;

b) prezenţa condiţionării, atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăşurare a ei,

condiţionare, ce constă în corelarea şi aprecierea permanentă a raportului dintre dorinţe, scopuri, pe de

o parte, şi posibilităţi (subiective şi obiective), pe de altă parte, între efortul întreprins şi rezultatele

înregistrate.

De aici decurge şi caracterul serial-discursiv şi multifazic al structurii şi desfăşurării actului

voluntar.

Acţiunile voluntare sau actele pot fi divizate în simple şi complexe. Actele voluntare simple de

obicei constau din două faze – formularea scopului şi realizarea (executarea) lui. Astfel de acţiuni

nu caracterizează voinţa omului. În condiţiile vieţii cotidiene, a repetărilor multiple ele se

automatizează şi se transformă în acte neintenţionate (nepremeditate).

Nivelul formării voinţei umane caracterizează acţiunile voluntare complexe şi faptele.


Fig. nr. 2: Etapele actului voluntar

În acţiunile voluntare complexe sau de durată pot fi cu uşurinţă desprinse anumite moment sau

faze în care reglajul voluntar se confruntă cu un anume specific şi în mod diferit.

Fazele acţiunilor voluntare complexe (Fig. nr. 2):

Faza I: actualizarea unor motive, care generează anumite scopuri şi orientarea

preliminară spre ele. În primul moment al acestei faze, reglajul voluntar este abia la început şi se

manifestă doar ca orientare făcută pe baza legăturii dintre motiv şi scop. Dacă se parcurge doar acest

moment, se rămâne numai la o dorinţă. Trebuie să apară apoi şi intenţia de a realiza acel scop, care

este, de obicei, formulată verbal, prin mecanismele limbajului interior şi care este susţinută de

cercetarea modalităţilor concrete de desfăşurare a acţiunilor.

Faza II: lupta motivelor, apariţia mai multor motive şi aferente lor, mai multe scopuri. Unele

pot fi atrăgătoare pentru că realizarea lor aduce satisfacţii imediate, dar de fapt, nu sunt prea valoroase

pentru persoană. Altele sunt mai puţin tentante, prin rezultatele lor imediate, dar sunt importante pentru

viitor. În aceste condiţii reglajul voluntar se manifestă, cu precădere, drept deliberare în vederea

alegerii – analiza fiecărei alternative şi a consecinţelor neglijării ei.

Faza III: luarea hotărârii, ce reprezintă urmarea unei decizii. Aceasta înseamnă alegerea unui

motiv şi scop şi inhibarea, amânarea celorlalte. Momentul deciziei poate fi uneori dramatic. Decizia

depinde de nivelul de aspiraţii, particularităţile temperamentale, dorinţa de a avea succes sau teama de

eşec. Prin reglajul voluntar se va realiza o permanentă confruntare între ceea ce se obţine şi ce s-a

proiectat.

Faza IV: executarea hotărârii luate, deci realizarea efectivă a planului şi atingerea reală a

scopului. Acum omul foloseşte o serie de mijloace materiale şi mintale, cum sunt cunoştinţele,

deprinderile, priceperile etc. Desfăşurarea secvenţială a acţiunii este controlată prin confruntarea

ACTUALIZAREA UNOR MOTIVE

ANALIZA ŞI LUPTA

MOTIVELOR

EVALUAREA REZULTATELOR

(FEED-BACK-UL)

EXECUTAREA HOTĂRÂRII

DELIBERAREA SAU

LUAREA HOTĂRÂRII


permanentă cu planul mintal şi cu condiţiile practice de desfăşurare, realizându-se şi modificări ale

planului, dacă împrejurările o impun.

Faza V: verificarea rezultatului obţinut şi formularea unor concluzii valoroase pentru

activitatea viitoare. Pe lângă cele patru faze desprinse şi descrise de psihologia clasică, mai sus

sintetizate, psihologia contemporană, de inspiraţie cibernetică, introduce o a cincea fază, evaluative

corectoare/optimizatoare. Ea se realizează în două forme: secvenţială şi globală. Forma secvenţială se

realizează în cadrul fiecărei faze de bază, asigurând prevenirea sau înlăturarea eventualelor deviaţii şi

erori (autoreglare secvenţială); forma globală se manifestă la finele actului voluntar, asigurând

informaţia inversă despre gradul lui de reuşită şi despre posibilele consecinţe ale sale (autoreglarea

globală sistemică).

CALITĂŢILE VOINŢEI

Principalele criterii după care apreciem voinţa, sunt: 1) forţa; 2) perseverenţa; 3)

consecvenţa; 4) fermitatea; 5) independenţa.

Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare, de a mobiliza şi concentra energia

neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei necesare la presiunea pulsiunilor

interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară. Se poate afirma că o persoană posedă o voinţă cu atât

mai puternică, cu cât ea poate să-şi stăpânească, temperând, amânând sau frânând, trebuinţe sau stări

interne bulversate, de intensitate mai ridicată; în acelaşi timp, forţa voinţei este cu atât mai mare, cu cât

amplitudinea obstacolului surmontat este mai mare.

Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp, cât este necesar

pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi, ce se pot ivi în cale. Opusul ei este

renunţarea sau delăsarea, conduc la deconectarea mecanismelor de mobilizare energetică, pe măsură ce

atingerea scopului întârzie şi pe traiectoria spre scop apar obstacole noi sau eşecuri. Perseverenţa se

poate măsura după numărul tentativelor, pe care un subiect le face întru rezolvarea unei probleme mai

dificile sau întru a realiza ceea ce şi-a propus, în condiţiile apariţiei unor piedici neprevăzute. Pe lângă

factorul educaţional şi exerciţiu, ea depinde şi de „rezerva energetică” a individului, exprimată în forţa

sistemului nervos şi în echilibrul emoţional, tipul puternic şi echilibrat fiind favorizat în raport cu tipul

slab sau cu cel puternic neechilibrat. Fatigabilitatea şi saturaţia rapide sunt stările, care, atunci când

devin stabile (cronice), subminează din interior perseverenţa şi fragmentează continuitatea efortului

voluntar. Astfel, în surmenaj şi în neuroză, subiecţii manifestă frecvent lipsă de perseverenţă,

renunţarea rapidă la continuarea efortului dacă rezultatul scontat întârzie să apară, evitarea de a se

confrunta cu greutăţi şi obstacole cât de mici.

Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în concordanţa dintre

convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în structura caracterului şi devine o

trăsătură axiologică (valorică) a personalităţii. Opusul consecvenţei este inconsecvenţa, care constă în

instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor, a hotărârilor şi scopurilor, în discrepanţa dintre convingeri şi

acţiune (duplicitate), dintre vorbă şi faptă. Nivelul de elaborare şi funcţionare a consecvenţei depinde

de forţa Eu-lui, de gradul de dezvoltare a motivaţiei, de rol şi de statut, de nivelul conştiinţei demnităţii

şi mândriei personale. În plan executiv, consecvenţa este cea, care ne determină să trecem la

îndeplinirea deciziilor luate şi a promisiunilor făcute, asigură astfel unitatea dintre latura subiectivă

internă (ideatică) şi cea obiectivă externă (acţională) voinţei.

Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi hotărârilor luate în

diferite situaţii, în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să revenim asupra

lor, spre a le modifica sau anula. Atunci când hotărârile sunt obiectiv justificate, fermitatea favorizează

instaurarea în relaţiile interpersonale a unor repere clare şi sigure, eliberate de echivoc şi subiectivism.

În acest context, persoana, care posedă o asemenea calitate, îşi va impune autoritatea şi va câştiga

respectul celorlalţi. Opusul fermităţii sunt influenţabilitatea şi oscilaţia. Comportamentul devine ezitant

şi fluctuant, el fiind până la urmă ghidat, nu atât de propriile convingeri şi decizii, cât de influenţele


celor din jur. Dar atunci când un punct de vedere sau o hotărâre se menţin în ciuda netemeiniciei lor

evidente, dintr-o trăsătură pozitivă, fermitatea se transformă în una negativă

Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe cont propriu,

pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii. Opusul ei este dependenţa, ce constă în absenţa

unui orizont şi a unor repere existenţiale clare, în dificultatea sau imposibilitatea de a lua o hotărâre sau

de a trece la acţiune fără un sprijin din partea altcuiva. Deşi presupune şi anumite predispoziţii

înnăscute, de genul potenţialului energic şi activismului, independenţa este în cea mai mare parte

rezultatul regimului educaţional din copilărie. Un regim educaţional echilibrat, bazat pe un raport optim

între permisivitate şi interdicţie, între protecţie şi frustraţie (severitate), este de natură să asigure

modelarea în limite normale a independenţei. Independenţa, în sensul pozitiv al termenului, dă măsura

autodeterminării persoanei în relaţiile sale cu situaţiile sociale externe, cu ceilalţi semeni. Ea devine

sursă de iniţiativă şi de acţiune, prin asumarea conştientă a răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare.

Calităţile voinţei prezentate mai sus se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi

condiţionare reciprocă. Statistic, între ele se constată existenţa unei corelaţii positive semnificative,

astfel că dacă una are valori ridicate şi celelalte vor tinde să ia valori proporţional mari, şi invers.

Se pare că trăsătura bazală, în jurul căreia gravitează celelalte, este forţa sau tăria voinţei. Când

forţa este slab structurată, devine puţin probabil ca perseverenţa, fermitatea sau independenţa să o

compenseze, astfel încât să menţină voinţa la un nivel superior. De aici rezultă că educarea voinţei

trebuie să înceapă şi să aibă în centrul obiectivelor sale forţa. O voinţă puternică poate mai uşor

dobândi şi trăsăturile perseverenţei, consecvenţei, fermităţii şi independenţei.


UNITATEA 6.

CONCEPTUL DE PERSONALITATE


Evidenţiază structura integratoare a mecanismelor psihice



Să definească personalitatea, conform diferitelor paradigme

Să explice noţiunile de individ, individualitate, persoană, personalitate, personaj,

statut şi rol social

Să exemplifice stadiile dezvoltării cognitive (Piaget)

Să exemplifice stadiile dezvoltării morale (Kohlberg)

Să exemplifice stadiile dezvoltării sociale (Erickson)


Individ – individualitate

Persoana – personalitate

Personaj – social şi masca

Teorii psihologice ale dezvoltării psihice (Piaget, Kohlberg, Erickson)

Personalitatea – entitate biopsihosocială şi cultural

CONCEPTUL DE PERSONALITATE ÎN PERSPECTIVĂ MULTIDISCIPLINARĂ

Vorbind despre personalitate, discutăm în termeni majori despre OM; în personalitate este

implicată atât existenţa umană în ceea ce are substanţial şi spiritual, cât şi întreg ansamblul de valori

acumulate istoric, însuşite de om, realizate în prezent şi proiectate în viitor.

Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o

realitate extrem de complexă (deoarece integrează o varietate de componente diferite ca structură,

funcţionalitate şi finalitate – biologice, psihologice, sociale, axiologice, istorice) şi dinamică (deşi

dispune de trăsături relativ stabile, cunoaşte o evoluţie în timp, atât în plan filogenetic, cât şi în plan

ontogenetic). Ca urmare a acestui fapt, personalitatea nu poate fi cercetată de o singură ştiinţă, ci

necesită o abordare multidisciplinară.

Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm:

antropologia fizică şi culturală – studiază speciile umane şi faptele de cultură;

sociologia – consideră omul ca o componentă esenţială a vieţii societăţii;

pedagogia – se preocupă de legile formării personalităţii;


istoria – înregistrează etapele evoluţiei în cadrul personalităţii dezvoltând în ultimele decenii o

adevărată psihologie istorică;

morala – priveşte personalitatea ca deţinătoare a valorilor morale;

estetica – se preocupă de aprecierea omului sub raportul creaţiei şi perceperii frumosului;

medicina – este centrată pe echilibrul dintre starea de sănătate şi boală;

psihologia – studiază sistematic legile vieţii psihice şi structurile psihice ale personalităţii.

Conceptul de personalitate este întâlnit în toate ştiinţele socioumane şi în filosofie (vizându-se

„esenţa umană”), punându-se în evidenţă aspectele specifice, unghiul de abordare fiind diferit (ceea ce

impune cu atât mai mult o convergenţă a perspectivelor). Menţionăm faptul că independent de ştiinţă,

literatura şi arta au adus contribuţii valoroase privind înţelegerea vieţii omului şi cunoaşterea complexă

a diverselor profiluri umane. Ştiinţa aduce însă un aport în plus pe linia descoperirilor legilor implicate

în fenomenul de personalitate. În lucrarea de faţă vom analiza personalitatea în special din punct de

vedere psihologic.

ASPECTE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Deşi ideea de personalitate are rădăcini foarte adânci în istoria vieţii şi culturii omeneşti

(preocupări şi lucrări care poartă chiar în titlul lor termenul personalitate putând fi consemnate încă din

secolul al XVIII-lea), ştiinţa despre personalitate – psihologia personalităţii – este de dată recentă,

deoarece nu este suficient să recunoşti manifestările personalităţii, ci şi să o studiezi riguros, să-i

descifrezi structura şi modul de funcţionare. În această privinţă, ştiinţa a venit relative târziu cu un

aspect substanţial la cunoaşterea domeniului.

Psihologia personalităţii ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a

psihologiei, s-a conturat începând cu deceniul al treilea al secolului XX.

I. Referindu-se la problemele generale ale psihologiei personalităţii, P.Popescu-Neveanu şi

S. Teodorescu (1980) evidenţiază câteva aspect relevante:

1. Noţiunea psihologică de personalitate se diferenţiază semnificativ de accepţiunile date de

celelalte discipline. Ea stă la baza tuturor celorlalte accepţiuni, deoarece psihologia este ştiinţa centrală

despre om şi personalitatea sa şi, în mod firesc, cunoştinţele psihologice despre personalitate au cel mai

avansat grad de constituire. Nu este însă vorba de o constituire axiomatică ci de una bazată pe cercetări

capabile să permit acumularea continuă de informaţii noi.

2. În cadrul ştiinţei psihologice problema personalităţii a fost pusă abia la începutul secolului

XX, după o primă etapă a explorării funcţiilor şi proceselor care o caracterizează. Dacă toate ştiinţele

încep cu analiza părţilor pentru ca ulterior să încerce surprinderea întregului, în cazul psihologiei

personalităţii trecerea de la studiul elementelor (părţilor) la întreg a fost şi este anevoioasă, deoarece

personalitatea nu se reduce la o simplă sumă sau sinteză a părţilor. Totodată, părţile (funcţii, procese) în

psihologia asociaţionistă, psihologia funcţională şi psihologia fiziologică de tip clinic sau

comportamental au fost considerate în mod predominant biologic, în timp ce personalitatea ca model

integrativ a fost abordată sociocultural.

Astfel, pentru a se obţine tabloul de ansamblu al personalităţii s-a apelat fie la structurile

organice, constituindu-se tipologiile psihomorfologice, fie la valorile sociale, uneori direct la ideologie,

elaborându-se tipologii culturale, mai valide decât cele psihomorfologice, dar îndepărtate de concret,

datorită neluării în considerare a factorilor psihici. Ca urmare a slabei reprezentări a aspectului

psihologic în ambele cazuri, personalitatea a fost considerată ca fiind exterioară în raport cu psihologia

proceselor psihice şi a conduitei.

3. Antropologia filosofică identifică personalitatea cu „esenţa umană” (cu acele însuşiri sau

structuri ce definesc omul). Astfel, au existat diverse tentative vizând surprinderea esenţei umane, şi

implicit a notei definitorii pentru fenomenul de personalitate. Ulterior s-au adăugat, pe rând,


calificativele de economic, social, creator de istorie, conştient, dotat cu limbaj verbal, apt de conduită

instrumentală şi fabricant de unelte, raţional (dotat cu gândire), generator de semnificaţii etc. Toate

aceste definiţii subliniau una din dimensiunile umane, dar le presupuneau până la urmă pe toate. Nu

numai că erau unilaterale, ci aveau tendinţa de a postula un fenomen în sine, de a considera esenţa

personalităţii ca un dat sau ceva ce rezultă din însăşi fiinţa umană. În consecinţă, exagerările

subiectiviste nu au putut fi evitate.

4. Antropologia culturală aduce o modificare în interpretarea genezei esenţei umane, a

personalităţii, esenţa fiind introdusă din afară „înăuntru” (pe fondul potenţialului uman ereditar),

nefiind o simplă extrapolare aşa cum rezultă din definiţiile precedente. Omul se naşte ca un „candidat

la umanitate” (H. Pieron) şi se constituie (devine) personalitate prin modelarea după relaţiile şi

comportamentele sociale. Prin interiorizarea acţiunilor şi valorilor, socioculturalul îşi asumă

esenţialitatea în sistemul bio-psiho-social şi, totodată, se conturează strategia genetică în explorarea

personalităţii ca un sistem hipercomplex în continuă devenire.

Personalitatea apare astfel nu ca un produs social-istoric, ci ca un agent al istoriei: ca urmare a

determinismului social, ea se construieşte în împrejurări concrete şi implicări în activitate şi relaţii, prin

intervenţia pregnantă şi creatoare în ambianţă (activism), ca un sistem dotat cu autoreglaj superior şi

remarcabile posibilităţi de emergenţă (determinarea trece treptat în autodeterminare). Dar pentru ca

subiectul să ajungă la o relativă autonomie şi la manifestări originale (creaţie) este necesar ca

dimensiunile socioculturale să se convertească, prin asimilare – acomodare, în fapte şi însuşiri psihice.

Astfel, dacă prin natura (originea), conţinutul şi funcţiile sale, personalitatea este social istorică,

modul de existenţă şi de realizare al personalităţii este psihologic, ţinând de structuri mentale şi

comportamentale individuale.

Ridicându-se problema legilor proprii personalităţii, dacă sunt sociale sau psihologice, este clar

că nu se pot formula opţiuni unilaterale – omul fiind un punct de întâlnire între natural şi cultural –,

personalitatea fiind un sistem cu mai multe niveluri (subsisteme): biopsihic, psihologic şi psihosocial.

5. Psihologia personalităţii vizează tematica omului concret cu o anume dotaţie nativă şi cu o

experienţă unică, implicat în diverse, complexe şi variate relaţii şi acţiuni. Ca urmare, în prim plan

apare diversitatea, care se impune până la limita singularităţii şi irepetabilităţii fiecărei personae

individuale. Personalitatea înseamnă, în primul rând, „unitate în diversitate”(privind integrarea

diverselor procese şi însuşiri), dar şi conformarea la un model uman universal.

Personalitatea este o caracteristică general-umană, având structuri şi legi generice. Deşi

generalul se obţine prin abstractizări din variantele concrete, el apare şi ca un model real ce se

identifică în fiecare om, într-o formă irepetabilă.

La nivelul personalităţii, operează, de fapt, simultan trei tipuri de caracteristici (niveluri):

a. General – umane (universale), proprii tuturor oamenilor;

b. Tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri (categorii) de indivizi;

c. Strict individuale (singulare), ce definesc omul ca entitate irepetabilă, unică, originală.

În absenţa nivelului general al personalităţii (de competenţa psihologiei generale), variaţiile

interindividuale pot fi doar constatate, dar nu şi explicate deplin. În mod real, variaţiile concrete rezultă

din gradaţii şi particularităţi de organizare ale elementelor şi structurilor ce alcătuiesc modelul general.

În acest context, nivelul tipologicului prezintă un grad de generalitate intermediară. Fiecare individ

poate fi încadrat (cu o anumită aproximaţie) într-o tipologie. Astfel, singularul se descifrează pe baza

generalului şi prin diverse clasificări tipologice şi apoi prin generalizarea acestora.

Actual se consideră că orice demers în sfera personalităţii, fie cu caracter teoretic sau aplicativ,

trebuie să se bazeze pe corelarea dialectic permanentă a individualului şi general – particularului, a

concretului şi abstractului.

6. Bipolaritatea conştient – inconştient, concepută în interacţiuni dialectice ne permite, totodată,

să înţelegem mai bine constituţia complex şi, în acelaşi timp, să descifrăm dinamica globală a

personalităţii ce presupune frecvent conflictualitate, compensaţii, conversiuni energetice etc.


II. Abordarea ştiinţifică a personalităţii ne oferă, astfel, de la început un aspect

contradictoriu: nu există unanimitate cu privire la natura obiectului său de cercetare, nu există un model

unic al personalităţii, ci modele eterogene, deoarece termenul «personalitate» este o noţiune polisemică

(el având semnificaţii diferite în contexte diferite). Putem vorbi de unanimitate doar cu privire la

constatarea diversităţii semnificaţiilor privind structura personalităţii şi metodele ei de cercetare.

Există, deci, o diversitate de termeni sau definiţii mai mult sau mai puţin coerente, la care se adaugă o

gamă destul de largă de teorii, fiecare urmărind să găsească un cadru specific de referinţă din care să se

deducă un fundament (model) unic de construcţie. Plecând de la aceste considerente, V. Pavelcu (1982)

consideră că elaborarea unui model unitar al personalităţii presupune mai întâi precizarea divergenţelor

în problema structurii şi orientării personalităţii şi apoi, sinteza contradicţiilor. În acest sens,

dificultăţile privind modelul unitar al personalităţii sunt de natură epistemolgică, metodologică şi

ontologică:

a. Dacă ştiinţa, în finalitatea ei, tinde spre cunoaşterea cât mai obiectivă a realităţii, oferind

omului, în cadrul determinismului şi legităţilor fenomenelor, posibilitatea de predicţie şi transformare a

realităţii, atunci şi natura informaţiei ştiinţifice are caracterul de generalitate şi universalitate. Această

normă epistemologică, dacă este valabilă şi suficientă în cadrul ştiinţelor naturii, în domeniul ştiinţelor

umane ea devine sursa unor contradicţii. Psihologia, ca ştiinţă a personalităţii, are ca obiect o structură

individuală, o configuraţie psihică unică şi irepetabilă. Dreptul de a se considera ştiinţă îi impune astfel

psihologiei o sinteză a generalului cu individualul, a structurii general umane cu configuraţia

individuală.

b. Contradicţia între general (nomotetic) şi individual (idiografic) se reflectă şi în plan

metodologic. Există deosebiri între metodele aplicate, unii cercetători plecând de la metoda observaţiei

clinice individuale pentru a ajunge la tipuri generale, alţii utilizând metoda experimentală şi statistică,

ca drum deschis spre cibernetică. Se impune, şi în acest caz, găsirea unui mijloc pentru o mai strânsă

colaborare între demersul calitativ şi cel cantitativ, între teorie şi metodă.

c. Aspectul metodologic este strâns legat de cel ontologic, de natura obiectului psihologiei.

Studiul psihologic al personalităţii nu se reduce numai la studiul persoanelor individuale, situate la

acelaşi nivel al echilibrului şi sănătăţii mentale. Există, la nivelul personalităţii, grade, straturi sau

niveluri de organizare, precum şi deviaţii de la normal. În acest sens, apar anumite probleme, şi anume

dacă abaterile respective sunt de natură cantitativă sau calitativă; ce criterii de diferenţiere există între

personalitatea normală (organizată, structurată) şi cea patologică (dezorganizată, destructurată); ce

deosebiri structural – genetice există între etapele de dezorganizare a personalităţii. Ceea ce apare ca

normal la unii autori este înţeles ca anomalie la alţi autori. De aceea este necesară depăşirea acestei

contradicţii, prin folosirea aceluiaşi limbaj. Dificultăţile de ordin ontologic se referă şi la faptul că dacă

în ştiinţele naturii, atât semnificaţia obiectului cât şi modul de cercetare se menţin la un anumit nivel de

stabilitate (permiţând siguranţă în verificarea experimentală a rezultatelor în aceleaşi condiţii precis

determinate), în ştiinţele umane ne aflăm în faţa unui obiect de cercetare care este, în acelaşi timp

obiect şi subiect al cercetării. Astfel, comportamentul unei persoane ca obiect de studiu va fi influenţat

atât de atitudinea acesteia despre natura sau finalitatea probei respective, cât şi de atitudinea acesteia

faţă de cercetător.

În mod clar, numărul de variabile, ca factori ai rezultatului obţinut, este mult mai mare decât în

domeniul fenomenelor lumii fizice, ceea ce face ca modelul fizicalist în exploatarea naturii umane să

nu poată fi adoptat. Aria de cercetare psihologică este mult mai amplă şi, totodată, mult mai complexă,

mai dificilă de tradus în sisteme stabile şi previzibile

(deterministe). Modurile de manifestare ale personalităţii nu reprezintă acelaşi lucru cu trăsăturile,

conţinutul acesteia. Situarea pe un plan sau altul al obiectivului cercetării (de subiect sau obiect) va

determina natura modelului personalităţii: dacă unii autori scot în evidenţă trăsătura individualităţii şi

caracterul concret al comportamentului, alţii relevă totalitatea, unitatea şi stabilitatea personalităţii.


Pentru depăşirea acestei contradicţii este nevoie de o sinteză mai amplă între structură şi funcţie,

stabilitate şi schimbare, sincronie şi diacronie.

O sinteză adecvată şi suplă a tuturor acestor divergenţe – în scopul elaborării unui model unitar

al personalităţii – este posibilă numai prin aplicarea şi aprofundarea teoriei generale a sistemelor

(abordarea de pe poziţiile principiului interacţionist-sistemic). Prin determinarea relaţiilor

intrasistemice şi intersistemice, a relaţiilor dintre nivelurile personalităţii (biologic, psihologic şi social)

– prin aprofundarea procesului de personalizare a lumii externe, de interiorizare progresivă,

subiectualizare a normelor sociale, concomitent şi în corelaţie cu procesul de proiectare, obiectivare şi

obiectualizare a trăirilor interne, de integrare a sistemelor psihice individuale în suprasistemul

conştiinţei sociale – se poate ajunge la un model structural unanim acceptat al personalităţii, la un

model pluridimensional ca unitate Eu-Lume.

Cu referire la divergenţele metodologice din cadrul psihologiei personalităţii M. Golu (2004) le

sistematizează în următoarele tipuri de orientări: nomotetică şi idiografică, biologistă şi sociologist-

culturologică; atomar-descriptivistă şi sintetic-structuralistă; plană şi ierarhică; statică şi dinamică.

1. Divergenţa dintre orientarea idiografică şi orientarea nomotetică se referă la problema

raportului particular (individual, concret) şi general (universal).

Orientarea nomotetică (nomos – lege, normă; nomothetikos – promulgare de legi) presupune:

explicaţiile cauzale (deterministe, tip cauză-efect) ale fenomenelor psihosociale;

cuantificarea proceselor psihocomportamentale;

elaborarea legilor generale, cu caracter deductiv şi probabilist;

utilizarea metodelor psihologice cantitative (experimentul de

laborator);

recurgerea la metodele calitative (idiografice) doar cu scop ilustrativ.

Orientarea idiografică (idios – propriu, specific) presupune:

studii longitudinale (un singur caz pe o perioadă mai îndelungată de timp);

explorarea specificităţilor individuale (a unicităţii);

utilizarea metodelor psihologice calitative (interpretative): metoda biografică, analiza

documentelor personale, observaţia, introspecţia, tehnici proiective etc.

Rezolvarea dilemei ştiinţă – unicitate (nomotetic – idiografic) o constituie paradigma interacţionist

– sistemică: împletirea demersului individual – concret cu cel general. Această direcţie a fost formulată

de psihologul american J. Lamiell (1981), sub denumirea de abordarea idiotetică a personalităţii.

2. Divergenţa dintre orientarea biologistă şi orientarea sociologistculturologică implică problema

raportului de determinare (condiţionare) dintre factorii biologici şi factorii sociali ai personalităţii.

Orientarea biologistă:

consideră că personalitatea este exclusiv produsul factorilor biologici (trebuinţe biologice

primare, instincte);

este reprezentată iniţial de freudism (psihanaliză) şi, ulterior, de biopsihologie (J.R. Williams).

Orientarea sociologist – culturologică:

atribuie rolul determinant în formarea personalităţii, exclusive factorilor socioculturali generaţi

istoric;

se regăseşte în psihologia mulţimilor (G. Le Bon, E. Durkheim) şi antropologia culturală

comparativă (A. Kardiner, R. Linton, G. Mead, M. Mead).

Depăşirea unilateralităţii celor două orientări o realizează paradigm interacţionist – sistemică,

conform căreia personalitatea este o unitate biopsiho- socială (culturală): se are în vedere interacţiunea

şi condiţionarea reciprocă a factorilor biologici şi socioculturali, cu preponderenţa treptată, însă, a

factorilor socioculturali.


3. Divergenţa dintre orientarea atomar – descriptivistă şi orientarea sintetic – structuralistă

evidenţiază problema raportului „parte” – „ întreg”.

Orientarea atomar – descriptivistă:

corespunde paradigmei asociaţioniste;

explică personalitatea prin descompunerea ei în elementele sale componente (în vederea

studierii legităţilor ei de funcţionare) şi studiul acestora separat.

Orientarea sintetic – structuralistă:

corespunde paradigmei gestaltiste;

porneşte nu de la parte (elementele componente), ci de la întreg (modul lor de organizare şi

ierarhizare în cadrul structurii globale);

consideră personalitatea ca o structură integrală, globală, unitară.

Această controversă a fost depăşită prin paradigma interacţionist – sistemică, în care se operează

atât cu partea, cât şi cu întregul, fără a le reduce una la cealaltă.

4. Divergenţa dintre orientarea plană (liniară) şi orientarea ierarhică (plurinivelară) se referă la

problema organizării interne a personalităţii.

Orientarea plană:

concepe organizarea internă a personalităţii în mod liniar, echipotenţial, toate elementele

componente fiind amplasate pe un singur nivel şi având importanţă egală; diferenţierile depind

de cercetător, în funcţie de obiectivele şi ipotezele formulate;

se regăseşte în teoria şi modelul trăsăturilor de personalitate (G. Allport, R. Cattell, H. Murray);

inventarul liniar al trăsăturilor redă organizarea internă a personalităţii, fără a mai fi necesară

determinarea ponderilor lor.

Orientarea ierarhică:

are în vedere raportul inferior – superior şi principiul subordonării, pe verticală;

concepe organizarea internă a personalităţii în mod multinivelar, supraetajat, cu niveluri

primare (bazale), niveluri intermediare şi niveluri terminale (supraordonate); niveluri înnăscute

şi dobândite; niveluri inferioare şi superioare;

pleacă de la considerentul că între nivelurile personalităţii apar diferenţieri de ordin genetic şi

funcţional;

schema psihanalitică a nivelurilor personalităţii a dat naştere la precizări pe dimensiunea

verticală.

Depăşirea acestei controverse o realizează paradigma interacţionistsistemică: integrarea sistemică a

personalităţii elaborându-se atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

5. Divergenţa dintre orientarea statică şi orientarea dinamică implică problema dimensiunii

temporale a personalităţii.

Orientarea statică:

consideră funcţiile şi capacităţile psihice ca fiind predeterminate, nemodificabile în timp;

urmăreşte identificarea constantelor (invarianţilor) organizării interne a personalităţii şi

demonstrarea faptului că aceasta rămâne stabilă în timp;

îşi au originea în concepţia nativistă şi frenologică (F. Gall).

Orientarea dinamică:

se bazează pe caracterul devenit şi evolutiv al organizării interne a personalităţii şi posibilitatea

modificării ei în timp;

urmăreşte identificarea legităţilor dinamicii situaţionale şi temporale a personalităţii;

se delimitează în trei suborientări:

a) internalistă (sursa dinamicii personalităţii se află exclusive în descărcările energetic spontane

ce au loc în interiorul inconştientului – S. Freud);


b) proiectiv – externalistă (sursa dinamicii personalităţii se află în acţiunea forţelor câmpului

fizic, extern – K. Lewin);

c) interacţionist – sistemică: dinamica personalităţii este o funcţie de timp: P = f(t);

personalitatea este un sistemic dinamic evolutiv, cu autoorganizare; traiectoria dinamicii generale a

personalităţii cuprinde trei segmente – ascendent (evolutiv), staţionar (relativă stabilitate) şi descendent

(involutiv).

În abordarea personalităţii trebuie să luăm în considerare interacţiunea antagonică a staticii

funcţionale (invarianţii structurali) şi a dinamicii funcţionale (adaptările sau dezadaptările determinate

din exterior).

PRECIZĂRI CONCEPTUALE

Existenţa, evoluţia şi manifestarea fiinţei umane presupune prezenţa mai multor ipostaze care,

deşi fiinţează în unitate, în interdependenţă şi interacţiune, constituie o obiectivare de sine stătătoare.

Pe de o parte, vizăm unitatea fiinţei umane şi, pe de altă parte, subliniem manifestarea ei prin mai multe

ipostaze. În această perspectivă, conceptele de individ, individualitate, persoană, personalitate, personaj

reprezintă ipostaze distincte ale subiectului uman. Şi, deoarece în literatura de specialitate aceşti

termeni apar de multe ori nediferenţiaţi, sinonimi, se impune delimitarea lor teoretică.

INDIVIDUL

În delimitarea cât mai clară a planului uman se pleacă de la conceptul de individ şi se analizează

semnificaţia lui.

Conform etimologiei cuvântului (lat. individuum), noţiunea de individ are prin excelenţă un

sens biologic, sugerând însuşirea de unitate indivizibilă a organismului cu mediul înconjurător

(mediul natural).

Este o unitate biologică ce se afirmă atât în interdependenţa funcţiilor şi organelor între ele, cât

şi în relaţiile organismului cu mediul înconjurător (mediul natural).

Desemnează exemplarul singular – insul – dintr-o specie de fiinţe.

Nu poate fi divizat fără a-şi pierde specificul. În cadrul specie umane, integritatea individului se

asociază cu unicitatea, pentru a sublinia că nu există doi indivizi identici.

Este în întregime determinat biologic.

Este un reprezentant al speciei (umană, animală şi vegetală).

Nu cuprinde note de valoare sau de diferenţiere calitativă, fiind o noţiune aplicabilă tuturor

organismelor vii (indiferent de vârstă şi nivel de dezvoltare).

INDIVIDUALITATEA

Reprezintă expresia individului diferenţiat în plan biologic şi psihologic.

Rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structuralfuncţionale a individului. Este o

specificare a individului.

Se referă la o realitate psihologică specială: la structurarea în interiorul individului a proceselor

sale conştiente, a trăsăturilor psiho-fizice, a diferitelor însuşiri personale într-o formă unică,

nerepetabilă la ceilalţi. În acest sens, fiecare om este o individualitate distinctă.

Este specifică omului; prin ea omul se particularizează, îşi dobândeşte specificitatea sa.

În lumea animală, ea este mai mult specificitate, particularitatea fiind mai pronunţată pe unităţi

de specie şi familie decât pe indivizi.

Individualitatea psihologică începe cu conduitele perceptive, cu conduita corpului propriu.

Dacă individul este suportul individualităţii, individualitatea este felul de a fi al individului.


Diferenţa dintre individ şi individualitate semnifică trecerea de la fiinţa generică – înţeleasă ca

unitate indivizibilă a speciei, la fiinţa unică şi irepetabilă – percepută conştient ca atare, într-un

context sociocultural dat.

Ca structură interioară, individualitatea – eul propriu – nu se identifică cu personalitatea care

cuprinde întreaga interacţiune a individului cu mediul şi prin urmare şi relaţiile interiorului său

cu exteriorul, actuale ca şi cele potenţiale – întreaga sa devenire. Elementul central al oricărei

individualităţi îl reprezintă personalitatea.

PERSOANA

Unii autori înlocuiesc termenul de „personalitate” cu cel de „persoană”. V. Pavelcu afirma că

această preferinţă apare din două motive:

a) unul exprimă alegerea termenului mai concret şi comprehensiv: persoana este o fiinţă

concretă, bio-psiho-socială, în timp ce personalitatea este o abstracţie psihologică;

b) un alt motiv dezvăluie o deosebire între sferele acestor concepte, deosebire care, la rândul ei,

implică una de conţinut. Prin personalitate se înţelege uneori o persoană remarcabilă,

excepţional înzestrată, cu o poziţie de conducere şi autoritate în societate; orice personalitate

este persoană, dar numai unele persoane sunt personalităţi. Plehanov foloseşte termenul de

personalitate tocmai în acest înţeles de persoană cu prestigiu şi autoritate în societate.

Evoluţia istorică a noţiunii de persoană: Preluat din practica teatrului, termenul de persoană a

fost utilizat de-a lungul timpului de filosofi, teologi, eseişti, sociologi, literaţi, fără a-şi pierde,

până în prezent, nimic din importanţa lui. Evoluţia termenului de persoană s-a realizat în strânsă

dependenţă cu evoluţia conceptului de om, deoarece persoana îl exprimă pe om într-o anumită

postură. De la o etapă istorică la alta, conceptul de persoană a dobândit noi nuanţe. Termenul de

persoană vine din latinescul persona, care ar deriva din grecescul prosopon care a însemnat, pe

rând, în teatrul grec din Antichitate, masca actorului, rolul acestuia, actorul însuşi, pentru ca,

ieşind din incinta teatrului, să se generalizeze asupra omului. Procesul similar s-a petrecut şi cu

trecerea de la vechiul cuvânt rusesc licina la cuvântul licinosti, personalitate. Unii filologi

derivă termenul de persoană din denumirea phersu, înscrisă sub o figură mascată din

mormintele etrusce. Se crede că numele ar aparţine unui zeu subteran, înrudit, dacă nu chiar

identic, cu Persephona sau Persus. Teatrul roman a preluat masca teatrală de la etrusci. Astfel,

primul sens al cuvântului persoană a fost acela de mască, de „costumaţie”, prin care actorii

teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe scenă. Al doilea sens, obţinut prin

extensiune, se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în viaţă, la funcţiile şi

obligaţiile sociale pe care cineva şi le asumă (exteriorizarea, manifestarea publică a persoanei).

Un al treilea sens vizează chiar actorul însuşi, care joacă rolul (individualitatea corporală şi

psihică a celui care îndeplineşte rolul). Un al patrulea sens adaugă conceptului de persoană un

atribut valoric, referindu-se la calitatea de a fi om, la rangul (statutul) său social. Dintre cele

patru semnificaţii (accepţiuni), o pondere mai mare au dobândit-o persoana ca rol social şi

exprimând o valoare. Observăm cum, sub aspect filosofic şi psihologic, noţiunea de persoană a

evoluat spre cea de personalitate, fiind utilizată pentru a desemna fiinţa liberă, raţională,

conştientă, creatoare de valori şi responsabilă de acţiunile sale. Pentru explicarea persoanei s-au

făcut mai întâi unele referiri la dreptul civil, deoarece acesta îşi are ca obiect principal de

preocupare însăşi persoana umană. În al doilea rând, explicarea persoanei apare la unii gânditori

antici şi medievali. Apoi, s-au făcut referiri la literatura epică şi dramatică, deoarece aceasta

exprima în mod manifest viaţa concretă a persoanei. Abia ulterior s-a trecut la interpretarea

psihologică a persoanei. Deşi persoana constituie obiectul preferat al disciplinelor care, direct

sau indirect, abordează problematica umană, prin conţinutul său aparţine, în primul rând

psihologiei.


Este o entitate psihosocială, la nivelul ei realizându-se interacţiunea dinamică dintre individual

şi social, dintre procesele psihice care stau la baza elaborării conduitelor şi procesele

psihosociale care condiţionează forma şi conţinutul acestora. Este determinată sociocultural

(statut, etnie, religie etc.), constituindu-se doar prin interacţiunea omului cu mediul

sociocultural.

Desemnează sistemul de însuşiri, relaţii şi calităţi psihosociale care dau identitate socială

individului. Persoana vizează fiinţa concretă cu o identitate socială determinată (nume, familie,

loc şi dată de naştere, statut social etc.) şi având o anumită poziţie în cadrul sistemului social, cu

anumite drepturi şi obligaţii de care este conştientă.

Desemnează o individualitate conştientă de sine şi recunoscută de ceilalţi. Este clar că nu există

conştiinţă de sine fără sistem de relaţii sociale; nu este posibilă o conştiinţă fără conştientizarea

rolului social, a poziţiei individului în contextul relaţiilor sociale. De aceea, abordarea

personalităţii nu este posibilă fără a avea în vedere persoana, fără raportarea acesteia la relaţiile

sociale din care se naşte şi în care se dezvoltă.

Este corespondentul în plan social al individului din planul biologic.

În timp ce individualitatea vizează caracteristicile care diferenţiază un individ de altul, persoana

nu poate fi înţeleasă decât în relaţie, atributele ei specifice fiind date de interacţiunea cu mediul

social.

Orice persoană matură, normal dezvoltată, este purtătoare a unui nucleu al individualităţii sale

şi se realizează ca personalitate.

Este o noţiune aplicabilă doar omului, dar nu în întregime: copilul mic este doar un candidat la

dobândirea persoanei, iar în cazurile patologice, când psihicul adultului se destructurează,

rămâne doar atributul de individ; de asemenea, semnificaţia peiorativă de „individ” exprimă

intenţia de a sublinia degradarea socială şi morală a persoanei devenită simplă fiinţă biologică.

Psihologia contemporană vizează prin conceptul de persoană nu atât individul uman din punctul

de vedere al cunoaşterii ambianţei (ca factor pasiv), cât mai ales ca factor activ care stabileşte

relaţii cu mediul, aflându-se în interacţiune reciprocă (influenţându-se reciproc).

Primul care a dat conceptului de persoană un fundament psihologic este John Locke: el este cel

care a definit persoana prin intermediul conştiinţei de sine (care implică existenţa Eului).

Conştiinţa de persoană este rezultatul unui proces psihosocial: procesul de personalizare (ca

proces de desăvârşire a Eului). Persoana este produsul personalizării, cu alte cuvinte al

socializării şi al culturalizării.

PERSONALITATEA

În accepţiune curentă, desemnează persoana maximal valorizată social (persoana plus o notă de

valoare). Implică două condiţii:

– a fi recunoscut ca valoare, ca o individualitate ce contribuie substanţial la viaţa socială;

– a avea conştiinţa că personal reprezinţi ceva valoros.

În sens strict psihologic, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii

şi explicării – la nivelul teoriei ştiinţifice – modalităţii de fiinţare şi funcţionare al persoanei.

Reprezintă modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi psihosociale

ale persoanei. Este o sinteză (unitate) bio-psiho-socio-istorică şi culturală, care asigură

adaptarea originală a individului la condiţiile mediului natural şi mai ales, social. Are caracterul

unei structuri vectorizată axiologic şi teleologic, trinomul valori – atitudini – idealuri fiind

principalul nucleu funcţional care mediază elaborarea conduitelor sociale (D. Cristea, 2000).

Este conceptul central în raport cu celelalte ipostaze ale subiectului uman, care asigură atât

continuitatea şi coerenţa psihică în planul istoriei individului, cât şi funcţionarea mecanismelor


fundamentale ale adaptării originale la mediul fizic şi social, precum şi pe cele de reglare

dinamică a comportamentelor şi de conservare a propriilor structuri.

Înţelegerea personalităţii ca izvorând din individualitate, nu ne permite izolarea ei de

„infrastructura” biologică de care rămâne legată. Dacă nu orice individ este persoană, orice

persoană este individ, deoarece personalitatea – din punct de vedere genetic – nu este o simplă

suprapunere, ci un salt şi o restructurare. De aceea, prin persoană şi personalitate nu înţelegem

numai conţinutul conştiinţei de sine şi imaginea Eului în conştiinţa altuia, ci întreaga fiinţă

umană, adică, aşa cum precizau Sheldon şi Allport, organizarea dinamică a aspectelor cognitive,

afective, conative, fiziologice şi morfologice ale individului. Personalitatea este o persoană în

devenire.

Este un mod de a fi al persoanei, orice persoană avându-şi personalitatea sa; este modelul la

care se raportează persoana, sistemul în funcţiune prin care se manifestă persoana.

Dacă la nivelul persoanei comportamentul este un rezultat al reflexiei, al alegerii, al deciziei,

personalitatea constă dintr-un stil comportamental.

Dacă persoana este un subiect, personalitatea este „imaginea obiectivă pe care ne-o facem

despre un asemenea subiect” (J. Stoetzel, 1963); este construcţia dinamică pe care se bazează

persoana în funcţionarea sa, în sensul unei organizări a dispoziţiilor, deprinderilor şi atitudinilor

individului, ierarhizarea şi exteriorizarea acestora în mod original şi unic.

PERSONAJUL

Reprezintă exteriorizarea persoanei prin comportament.

Este persoana în rol, omul interpretat ca un rol social. Deoarece fiecare om poate juca mai multe

roluri, el se poate manifesta prin mai multe personaje. Distingem, astfel, diferite ipostaze ale

personajului, şi anume:

a. Personajul ca stereotip social, care joacă rolul aferent poziţiei pe care o ocupă în societate şi

condiţionat de imperativele sociale („ce am datoria să fiu”);

b. Personajul ca ideal personal („volitiv”), care se automodelează în raport cu propriile idealuri

şi aspiraţii („ce vreau să fiu”);

c. Personajul ca „mască”, prin care individul prezintă în mod deliberat o anumită ipostază

pentru ceilalţi, disimulând unele faţete ale propriei personalităţi („ce vreau să par că sunt”);

d. Personajul ca refugiu, conduita impusă de statut fiind un alibi moral pentru propriul

comportament („ce mi se impune să fiu”). Ipostazele personajului se diferenţiază în funcţie de

rolurile active pe care le implică, de spontaneitatea sa creatoare şi de particularităţile situaţiilor

concrete în care se manifestă.

Există un strâns raport între persoană şi personaj, fără ca ele să se confunde: personajul se

prezintă ca o imagine fragmentară a persoanei, ca o aparenţă, ca o mască; persoana constituie

realitatea psihosocială care se ascunde în spatele măştii; nimeni însă nu se poate apropia de

persoană decât prin intermediul acestei imagini, care o revelează şi o trădează (P. Tournier,

1965).

Dacă la nivelul persoanei identificăm potenţialităţile psihosociale ale cuiva, la nivelul

personajului se realizează obiectivarea acestor potenţialităţi (în funcţie de situaţia socială

concretă în care se află persoana).

Persoana vizează elementele de identitate, continuitate şi stabilitate psihosocială a individului,

în timp ce personajul vizează modalităţile de inserţie socială activă a persoanei, precum şi

aspectele conjuncturale (ce ţin de viaţa socială a comunităţii).

Din punct de vedere psihosocial, personajul este persoana în interpretarea unui rol social, din

punct de vedere strict psihologic personajul reprezintă mularea persoanei într-un model social,

individual încorporând atitudinile şi conduitele prescrise de societate.


Între persoană şi personaj pot exista relaţii armonioase (de cooperare), dar şi disonanţe care,

atunci când sunt foarte mari, pot duce la stări patologice (dedublarea personalităţii).

Obiectivarea persoanei la un înalt nivel de performanţă şi relevanţă socială echivalează cu

transformarea personajului în personalitate publică, ipostază în care devine model social şi reper

axiologic pentru ceilalţi.

STATUTUL ŞI ROLUL SOCIAL

Sunt coordonate esenţiale în realizarea socială a personalităţii.

Îndeplinind un rol social, bine stabilit printr-un statut social, persoana se autooglindeşte în

conştiinţa sa – dincolo de mască (aparenţă), – ca funcţie socială, aceasta generându-i conştiinţa

obligaţiilor şi a importanţei sociale.

Noţiunea de personaj este foarte apropiată de noţiunea de rol, cu câteva nuanţe: este vorba

despre un rol care atrage atenţia asupra celui ce şi-l asumă sau care îl joacă, rol care îi poate fi

atribuit sau de care poate fi lipsit, debarasat, lăsând la suprafaţă propria-i persoană.

Personalitatea reprezintă modul de interiorizare-integrare şi manifestare în comportament a

statutelor şi rolurilor. Personalitatea este „dezvoltarea şi organizarea internă a disponibilităţilor

şi capacităţilor psihofizice ale individului în raport cu statutele şi rolurile pe care şi le asumă el

în mediul social dat” (M. Golu, 1993).

Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau

pretinde din partea altora, în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială” (J. Stoetzel,

1963). Distingem, astfel, atât o latură obiectivă a statutului (definită prin elementele exterioare,

observabile ale comportamentelor statutare), cât şi o latură subiectivă (constând din aprecierea

şi atitudinea persoanei faţă de poziţia pe care o ocupă).

Atât definirea, cât şi funcţionalitatea statutelor nu pot fi concepute decât în cadrul unei reţele

interacţionale de poziţii sociale în care atribuţiile, drepturile şi îndatoririle sunt precis

circumscrise, astfel încât să nu apară rupturi sau hiatus-uri. Funcţia unui statut constă în

contribuţia fiecărei poziţii la realizarea scopurilor grupului sau instituţiei sociale, într-un context

social dat. Ca urmare, unul şi acelaşi statut poate avea funcţii diferite, în funcţie de contextul

social concret.

Fiecare persoană nu are numai un singur statut, ci un „set de statute”. Putem diferenţia

următoarele tipuri de statute:

a. Statute actuale şi latente (fiecare om are concomitent mai multe statute, dar pune în evidenţă,

în funcţie de situaţia socială concretă, un anumit statut, celelalte rămânând în stare potenţială,

latentă);

b. Statute prescrise sau înnăscute (după criterii de vârstă, sex, etnie, religie, naţionalitate),

pentru care individul nu a optat şi achiziţionate sau dobândite (prin profesie, activitate politică

sau economică etc.), pe care persoana le-a ales şi pentru obţinerea cărora a făcut anumite

eforturi. Statutul profesional ocupă locul central în constelaţia statutelor associate unei

persoane; în jurul lui se cristalizează toate celelalte statute parţiale; el influenţează toate

celelalte statute ale persoanei;

c. Statute formale (impuse de o instituţie oficială) şi informale (generate consensual în cadrul

unor grupuri sau asocieri spontane);

d. Statute temporare (conjuncturale, cu o durată relativ redusă) şi permanente.

e. Statute reale actuale şi anticipate (dorite de individ, spre care acesta aspiră; aspiraţia spre

statute psihosociale superioare devine, la un moment dat, o trebuinţă a personalităţii, unul dintre

motivele dezvoltării sale sociale).

La nivelul persoanei putem întâlni atât situaţii de congruenţă inter şi intrastatus, cât şi situaţii de

conflict inter şi intrastatus. Conflictul interstatus poate fi generat de opoziţia dintre statutele


atribuite şi cele dobândite, precum şi de exclusivitatea unor statute achiziţionate. Conflictul

intrastatus este generat prin însăşi natura internă a statutului (individual trebuie să corespundă

concomitent unor cerinţe contradictorii).

Statutele sunt complementare (de exemplu, statutul de profesor nu poate fi corect definit decât

în strânsă corelaţie cu statutul de elev).

Complementar statutului, rolul reprezintă aspectul dinamic al acestuia, punerea în vigoare a

drepturilor şi îndatoririlor asociate statutului.

Noţiunea de rol exprimă atât un comportament efectiv cât şi prescripţie normativă. Ca

prescripţie normativă, rolul reprezintă „ansamblul de comportamente pe care alţii le aşteaptă

legitim” din partea individului.

Rolul desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui anumit statut. După

O. Klineberg, rolul indică individului ce anume trebuie să facă pentru a-şi justifica un statut sau

altul. R. Linton precizează că rolul este în fapt standardul comportamentelor dictate de un

anumit statut.

Între noţiunile de statut şi rol există un raport de complementaritate dialectică, acestea

reprezentând două faţete ale persoanei aflate în relaţie: statutul desemnează aspectul static şi

structural al poziţiei ocupate, el fiind determinat preponderent sociocultural; rolul desemnează

aspectul dynamic şi particularizat al comportamentului persoanei care ocupă respective poziţie,

el fiind determinat preponderent psihoindividual şi psihosocial. Prin asumarea unui rol persoana

se implică într-o activitate care vizează implicit îndeplinirea funcţiilor statutului corespunzător,

măsura îndeplinirii acestor funcţii depinzând direct de calitatea rolului prestat de persoană. Cu

cât o persoană este mai potrivită ocupării unei anumite poziţii (prin nivel de pregătire,

experienţă socială, nivel aptitudinal, responsabilitate socială etc.), cu atât distanţa dintre

prescripţiile statutare şi comportamentul de rol este mai mică, ceea ce se va reflecta şi în modul

cum este apreciat la nivel social jocul de rol.

Rolurile îndeplinesc două funcţii principale:

a. De reglare a raporturilor sociale (prin intermediul normelor şi modelelor socioculturale care

le fundamentează şi prin reţeaua de relaţii pe care le determină între membrii grupurilor

sociale);

b. De integrare a personalităţii (în plan intern – prin focalizarea însuşirilor, capacităţilor şi

proceselor psihice în raport cu jocul de rol şi în plan extern – prin adecvarea la obiectivele şi

exigenţele activităţii sociale de grup).

Ceea ce interesează cu privire la rol în planul personalităţii sunt o seamă de structuri şi

organizări psihice speciale, şi anume:

a. Concepţia rolului (dată de modul în care persoana îşi reprezintă rolul respectiv şi ce crede

despre rolul dat);

b. Expectaţia rolului (aşteptările persoanei cu privire la rol);

c. Percepţia rolului;

d. Acceptarea rolului;

e. Capacitatea de a prelua rolul;

f. Interpretarea efectivă a rolului dat.

Concepţia, înţelegerea şi expectaţia rolurilor sunt legate de sfera cognitivă a individului, de

informaţiile sale cu privire la rolurile date, de stăpânirea mai ales a normelor şi modelelor

sociale, a tuturor prescrierilor în raport cu rolurile respective. Aptitudinea de a efectua roluri

este în funcţie de capacitatea individului de a trece de la un sistem de referinţă la altul.

Disponibilitatea de a intra în rol poate fi dominant interioară (empatie crescută) sau dominant

exterioară (dexteritate de reproducere, de imitare şi interpretare). În general, capacitatea de a


îndeplini roluri sociale presupune aspiraţii corespunzătoare faţă de rol, precum şi determinarea

motivaţiei specifice în raport cu rolul dat.

Asociate statutelor respective, se disting diverse categorii de roluri:

a. Roluri atribuite (prescrise) şi achiziţionate (dobândite);

b. Roluri asumate liber, impuse şi generate în situaţii de stres;

c. Roluri preformate şi create;

d. Roluri prezente, viitoare şi reminiscente;

e. Roluri rigide, flexibile şi amorfe;

f. Roluri individuale, grupale şi instituţionale;

g. Roluri refuzate, aspirate, visate, imaginate, virtuale, simbolice;

h. Roluri permanente, intermitente şi conjuncturale.

Ca şi în cazul statutului, fiecare persoană, la un moment dat, nu are

numai un singur rol, ci un „set de roluri” care pot fi congruente sau incongruente, în ultimul caz

putând să apară conflicte de rol (conflicte inter – şi intrarol), ce pot conduce la perturbarea

echilibrului psihic al personalităţii. Conflictele de rol sunt stări psihice tensionale, anxiogene şi

disfuncţionale în plan comportamental, determinate de incompatibilitatea (incongruenţa) a două

sau mai multor roluri ale aceleiaşi personae (conflicte intrarol sau intrasubiective), sau ale unor

persoane diferite aflate în interacţiune directă, care au concepţii diferite asupra aceluiaşi rol şi

funcţiilor sale (conflicte interrol sau intersubiective). La originea conflictelor intrarol se poate

afla discrepanţa dintre trăsăturile de personalitate ale purtătorului de rol şi prescripţiile rolului.

Sursele de conflict interrol pot fi discordanţa între aşteptări şi conduitele de rol ale unor

persoane aflate în interacţiune directă, sau competiţia interpersonală pentru asumarea simultană

a aceluiaşi rol. Ajunse la o anumită intensitate, conflictele de rol pot deveni factori importanţi ai

schimbărilor atât la nivel individual cât şi social.

În cadrul raportului rol-personalitate, ne confruntăm cu două tipuri de situaţii:

a. Situaţia în care individul refuză să se identifice (să adere) cu un anumit rol (datorită

nepotrivirii dintre trăsăturile de personalitate şi statutul atribuit sau dobândit);

b. Situaţia în care individul se identifică (aderă complet) cu rolul social pe care îl joacă în

virtutea statutului său, până la formarea unui personaj. Dacă individul continuă a-şi asuma rolul

dincolo de limitele stricte ale statutului său, rolul dă naştere unui personaj. Anumite roluri

impun identificarea totală a personalităţii cu statutul. Rolurile jucate temporar nu influenţează

decât în mică măsură personalitatea, nu generează personaje. Pe de altă parte, construirea

personajului diferă în funcţie de categoria de vârstă, sex, profesiune, etnie, religie sau clasă

socială.

Problema raportului rol-personalitate a generat trei concepţii diferite:

1. Prima menţine o distincţie fermă între cele două noţiuni: personalitatea nu se poate confunda

cu rolurile şi nu face decât să se exprime prin intermediul lor. Este o concepţie spiritualistă,

susţinută, îndeosebi, de Bergson.

2. A doua concepţie reduce în mod strict personalitatea la jocul de roluri: nu suntem altceva

decât actori; persoana se confundă cu personajul. Este o concepţie de inspiraţie shakespeariană.

3. A treia concepţie este una eclectică, tinzând să facă din personalitate o putere de opţiune între

roluri şi de sinteză a lor şi a anumitor elemente aparte, ireductibile. Când această dialectică

reuşeşte, vorbim de persoană; când este vorba de un compromis, vorbim de personaj. Personajul

reprezintă, în general, un fel de compromis între spontaneitatea individului (pulsiuni, aspiraţii)

şi exigenţele sociale; el dobândeşte o funcţie de securizare sau de valorizare, în moduri foarte

diferite (personaje foarte diferite).

Între personalitate şi rol există o relaţie de interacţiune reciprocă: nu numai personalitatea

influenţează rolurile sociale (rolurile purtând amprenta personalităţii), ci şi rolurile influenţează


personalitatea (rolul fiind un element al dinamicii sociale, care nu trebuie în mod rigid legat de

statut).

ACCEPŢIUNI ALE CONCEPTULUI DE PERSONALITATE

Din multitudinea accepţiunilor noţiunii de personalitate, M. Zlate (2000) selectează trei

accepţiuni considerate ca fiind esenţiale şi complementare una în raport cu alta: accepţiunea

antropologică, accepţiunea psihologică şi accepţiunea axiologică.

ACCEPŢIUNEA ANTROPOLOGICĂ

Avem în vedere antropologia filosofică, socială şi unele variante mai centrate pe influenţa

factorilor de mediu, pe utilitatea acestora în formarea omului (pragmatismul şi behaviorismul

american).

Se pleacă de la premisa că la naştere copilul nu dispune de personalitate, el fiind un candidat la

dobândirea acestui atribut.

Personalitatea se formează în decursul vieţii numai în cadrul relaţiilor sociale, prin interacţiunea

individului cu multitudinea şi varietatea relaţiilor sociale. Izolarea copilului la naştere de mediul

social, ca şi bolile psihice grave anulează atributul de personalitate, rămânându-se la stadiul de

individ.

Esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă,

interiorizată.

Calitatea personalităţii va depinde de calitatea relaţiilor sociale (mediului social) în care ea se

formează, imperfecţiunile şi slăbiciunile mediului social ducând la înstrăinarea sau

destructurarea personalităţii.

Şi în cadrul psihologiei contemporane, relaţia şi interacţiunea apar în prim plan. Personalitatea

„există, se formează şi se manifestă în şi prin relaţionare” (M. Golu, 1993). Personalitatea este o

„construcţie” social (A. Neculau, 1996).

Avantaje:

a. Amplasarea şi integrarea omului în sfera vieţii sociale;

b. Ne ghidează în procesul de formare, dar şi de schimbare a personalităţii (prin formarea şi,

respectiv, schimbarea în primul rând a condiţiilor de mediu şi nu prin intervenţia directă asupra

personalităţii, ce ar duce la rezultate temporare).

Limite:

a. Personalitatea este doar un produs social, relaţiile sociale fiind preexistente individului;

individul este pasiv, conceput doar ca purtător al esenţei personalităţii creată de societate

(determinism social).

b. Relaţia nu este univocă – de la mediu la personalitate –, ci biunivocă: la rândul său,

personalitatea este creatoare de medii sociale, ea poate modifica relaţiile sociale.

ACCEPŢIUNEA PSIHOLOGICĂ

Personalitatea este un „ansamblu de condiţii interne”. Ea nu se constituie printr-un simplu efect

de amprentă a relaţiilor sociale; întotdeauna influenţele externe acţionează prin intermediul condiţiilor

interne, acestea din urmă fiind interiorizări ale primelor (Rubinstein, 1962).

Natura condiţiilor interne poate fi dublă:

a. Biologică, ereditară (ele controlează în primul rând constituţia somatică, tipul de sistem

nervos, predispoziţiile native care stau la baza aptitudinilor şi a altor însuşiri). Condiţiile interne

de natură biologic definesc individul.


b. Psihologică (se referă la formaţiunile psihice structurate în procesul dezvoltării – cognitive,

afective, motivaţionale, energizoare, aptitudinale şi atitudinale –, ce s-au constituit datorită

interacţiunii dintre factorii interni şi condiţiile externe, prin interiorizarea unor date externe).

Condiţiile interne de natură psihologică – însuşirile psihice – sunt formaţiuni sintetice rezultând

din condensarea diverselor funcţii şi procese psihice. Ele sunt sintetizări şi generalizări ale

particularităţilor dominante aparţinând proceselor psihice (de exemplu, inteligenţa – ca însuşire

sintetică de personalitate, implică un nivel superior în desfăşurarea proceselor cognitive).

Deşi îşi au originea în procesele psihice, însuşirile psihice (de personalitate) nu derivă din

fiecare din procesele psihice sau din suma lor, ci sunt formaţiuni psihice relativ noi (de nivel

superior).

Însuşirile psihice se disting prin următoarele caracteristici:

1. Dispun de o relativă stabilitate, neputând fi radical modificate de situaţiile tranzitorii sau

accidentale;

2. Sunt condensări ale diverselor funcţii psihice;

3. Sunt generalizate (se manifestă în cele mai diverse situaţii) şi au caracter reproductiv (intră în

funcţiune de câte ori este necesar);

4. Sunt esenţiale şi definitorii pentru om (vizează aspectele cele mai importante ale manifestării

omului privind orientarea sa, răspunsurile sale fundamentale);

5. Dispun de o relativă plasticitate (se pot restructura, modifica şi perfecţiona în grade diferite în

funcţie de cerinţele relaţionării cu ambianţa).

Datorită acestor caracteristici, însuşirile psihice programează comportamentul uman, dând

posibilitatea anticipării lui (ele devenind invarianţii psiho-comportamentali ai personalităţii).

Condiţiile interne (însuşirile psihice) au rolul de a filtra (media) solicitările din exterior. Ele se

interpun între cauză şi efect, producând:

– fie asimilarea şi interiorizarea stimulărilor externe;

– fie devierea, amânarea, suspendarea efectului.

ACCEPŢIUNEA AXIOLOGICĂ

Personalitatea este un „ansamblu de valori”. În formarea personalităţii, important nu este orice

fel de mediu social, ci un mediu impregnat de valori.

În decursul existenţei sale omul asimilează nu doar experienţa de cunoaştere şi pe cea practică

elaborată social-istoric, ci şi sistemul de valori materiale şi spirituale, semnificaţia existenţei şi

activităţii umane în general, criteriile şi procedeele de apreciere-valorizare-alegere şi fixare a lor

ca mecanisme fundamentale de reglare a conduitei umane. Prin asimilarea acestor aspecte,

personalitatea umană dobândeşte o dimensiune valorică (axiologică).

În decursul existenţei, la personalitate se ataşează o notă de valoare, chiar produsele

personalităţii fiind valorizate. Omul trece, astfel, de la stadiul de „consumator” de valori la cel

de „producător” de valori.

Are în vedere omul valorizat (intelectual, moral, social, spiritual), deci omul ca valoare.

Dimensiunea valorică a personalităţii este de fapt o faţetă a dimensiunii culturale.

Din perspectiva celor trei accepţiuni, personalitatea umană apare ca:

1. Entitate bio-psiho-socioculturală, ca întreg, ca unitate;

2. Purtător şi executor al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice, ca fiinţă care cunoaşte,

acţionează şi valorizează, transformând astfel lumea şi pe sine;

3. Produs şi producător de împrejurări, de medii, ambianţe şi situaţii sociale; omul nu doar

asimilează, ci şi creează, dirijează şi modifică împrejurările.


TIPURI DE DEFINIŢII ALE PERSONALITĂŢII – SINTEZA DEFINIŢIILOR

Complexitatea semantică a conceptului de personalitate determină rezistenţa sa la încadrarea

într-o definiţie strictă. Totuşi, făcând o analiză comparativă a mai multor definiţii privind

personalitatea, pot fi desprinse unele elemente comune pe care acestea le conţin, permiţând o

sistematizare a definiţiilor.

A. După criteriul conţinutului, G. Allport (1991) clasifică definiţiile personalităţii în trei

grupe: definiţii prin efect extern, definiţii prin structură internă şi definiţii pozitiviste sau formale.

1. Definiţiile prin efect extern (biosociale) vizează două aspecte:

a. Capacitatea personalităţii de a se exterioriza, manifesta în exterior, în afara individului;

b. Capacitatea de a produce o serie de efecte asupra comportamentului, efecte care, cu cât sunt

mai mari, cu atât personalitatea este mai elaborată, mai coerentă, mai puternică.

Când facem o afirmaţie despre cineva că „are” sau „nu are” personalitate ne referim, pe de o

parte, la modul în care o persoană se manifestă în exterior, iar pe de altă parte, ne gândim la amploarea

efectelor (modificărilor) produse în comportamentul celuilalt.

Personalitatea este definită ca:

„suma totală a efectului produs de un individ asupra societăţii”;

„deprinderi sau acţiuni care influenţează cu succes alţi oameni”;

„răspunsuri date de alţii la un individ considerat ca stimul”;

„ce cred alţii despre tine”.

Avantajul acestor definiţii constă în faptul că numai prin judecăţile altora despre noi personalitatea

noastră este cunoscută ca atare; ne facem cunoscuţi prin modul nostru de a fi şi de a ne manifesta,

producând o influenţă asupra celor din jur.

Limite:

– am putea deduce, în mod eronat, că dacă influenţăm oameni diferiţi în moduri diferite, avem mai

multe personalităţi.

– legătura de determinare cauzală între personalitate şi modalităţile exterioare comportamentale.

– o persoană care influenţează are în mod obligatoriu şi personalitate bine structurată, originală; şi

invers, o personalitate care nu influenţează comportamentul altora nu dispune de personalitate.

– se confundă personalitatea cu reputaţia (rolul), iar cineva poate avea mai multe reputaţii.

2. Definiţiile prin structură internă deplasează centrul de gândire spre interioritatea individului.

Personalitatea este o entitate obiectivă, este ceva care există cu adevărat indiferent de modul în care

influenţează sau este percepută de alţii. Deşi este deschisă spre lume şi suportă influenţele acesteia,

personalitatea are o consistenţă proprie, o structură internă specifică.

În interiorul acestui tip de definiţii, G. Allport delimitează:

a. Definiţii tip „omnibus” sau „sac de cârpe”, nestructurate, care introduc în conţinutul personalităţii

o serie de elemente (dispoziţii, impulsuri, dorinţe, instincte, tendinţe dobândite prin experienţă etc.),

fără a reuşi să le integreze într-o structură. Personalitatea apare ca o pluralitate, ca o sumă a acestor

elemente, ca „un sac în care poţi să arunci orice”.

b. Definiţii structuralist-esenţialiste, care încearcă să desprindă din multitudinea elementelor

componente, elementul esenţial, central.


„o unitate multiformă dinamică” (W. Stern, 1923, apud G. Allport, op.cit.).

„ceva ce trebuie apreciat”, „valoare supremă” (Goethe, Kant).Se adaugă o notă de „valoare”

acestui tip de definiţie.


„suma totală a tuturor dispoziţiilor, impulsurilor, tendinţelor, dorinţelor şi instinctelor biologice

înnăscute ale individului, precum şi a dispoziţiilor şi tendinţelor dobândite prin experienţă” (M.

Prince, 1924, apud G. Allport, op.cit.)

„întreaga organizare mentală a fiinţei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrăţişează

fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate şi fiecare

atitudine care s-a format în cursul vieţii cuiva” (H.C. Warren, L. Carmichael, 1930, apud G.

Allport, op.cit.).

„o schemă unificată a experienţei, o organizare de valori care sunt compatibile între ele”

(P.Lecky,1945, apud G. Allport, op.cit.). Se subliniază rolul factorului cognitiv subiectiv care

participă la organizarea internă.

„ansamblul organizat al proceselor şi stărilor psihofiziologice aparţinând individului” (R.

Linton, 1968).

„organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină

gândirea şi comportamentul său caracteristic” (G. Allport, 1991). Această definiţie, dată de

Allport încă din 1937, este şi cea mai cunoscută definiţie structural-esenţialistă a personalităţii.

„organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi

fizicului unei persoane; această organizare determină adaptarea sa unică la mediu”

(H.J.Eysenck,1953).

„ceva unic şi relativ stabil în individ care permite explicarea conduitei lui în anumite situaţii”

(W. Huber, 1992).

„un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali, ce se exprimă constant în

conduită şi sunt definitorii pentru subiect” (P.Popescu-Neveanu, 1977). Invarianţa sugerează

ideea esenţei personalităţii.

Avantajul acestui tip de definiţii constă în faptul că se explică interioritatea personalităţii şi se

surprinde conţinutul acesteia, elementele ei componente şi mai ales relaţiile dintre ele (obţinându-se o

viziune mai corectă asupra conţinutului personalităţii).

Limita: aceste definiţii nu pot explica geneza personalităţii, formarea ei. Ele explică natura

personalităţii, dar nu şi modul de apariţie al structurii interne.

3. Definiţiile pozitiviste (formale) au apărut ca o reacţie împotriva celor structuraliste. Au la bază

convingerea autorilor lor că structura internă chiar dacă există, nu poate fi studiată, nu este accesibilă

ştiinţei. Ceea ce putem cunoaşte sunt propriile noastre operaţii (metode) pe care le facem atunci când

studiem personalitatea. Cel mai bun lucru pe care îl putem face, dat fiind faptul că personalitatea

(structura internă) este un mit, un „construct”, este să formulăm ipoteze despre ea, să o conceptualizăm;

iar conceptualizarea nu trebuie să treacă dincolo de limitele metodelor ştiinţifice pe care le utilizăm.

O astfel de definiţie este dată de D. Mc. Clelland (1951): „personalitatea este conceptualizarea cea

mai adecvată a comportamentului

unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de ştiinţă o poate da la un

moment dat.” Behaviorismul clasic reprezintă varianta extremistă a acestui punct de vedere, ajungând

chiar la excluderea personalităţii din psihologie. Ei susţin că nici n-ar trebui să apelăm la termenul de

personalitate, deoarece în cazul în care nu cunoaştem destul despre „stimul” şi despre „răspuns” nu ar

trebui să ne mai complicăm cu o „variabilă intermediară” ca personalitatea. Relaţia stimul-răspuns este

astfel absolutizată.

Avantajul acestor definiţii rezidă în faptul că introduc studiul personalităţii pe calea cercetării

obiective, riguroase, pozitiviste.

Limite:

– definirea obiectului în funcţie de metodele utilizate, care pot fi imperfecte; în realitate trebuie

să ne adaptăm modelele la obiect, şi nu invers.

– golirea, sărăcirea personalităţii de conţinut, chiar înlăturarea ei din psihologie.


Reţinându-ne atenţia doar primele două tipuri de definiţii (cele pozitiviste având consecinţe

nefavorabile pentru psihologia personalităţii), constatăm că fiecare dintre ele, interpretată în sine, este

unilaterală, reducţionistă, absolutizantă: una reduce personalitatea la exterior, cealaltă la structura

internă. Interpretate corelativ, constatăm ca sunt complementare (ce nu surprinde una, surprinde

cealaltă).

O definiţie autentică a personalităţii va trebui să ia în considerare sinteza, integrarea atât a

structurilor interne cât şi a exteriorităţii personalităţii; relaţia nu poate fi negată: structura internă se

manifestă în afară, iar exteriorul se repercutează – feedback – asupra interiorităţii (interacţiunile fiind

circulare). Direcţia va fi aceea de a sublinia aceste interdependenţe între structura internă a

personalităţii şi modul ei de manifestare.

Definiţiile prin structură internă au accentuat anumite caracteristici, note definitorii ale

personalităţii (invarianţii, constantele personalităţii).

Sinteza definiţiilor prin efect şi prin structură internă se va regăsi în abordarea structural-

sistemică a personalităţii.

B. După criteriul sferei delimităm două tipuri de definiţii ale personalităţii (M.Golu, 2004):

1. Definiţii reducţionist-unidimensionale, care reduc personalitatea la una din componente, de

cele mai multe ori la componenta afectivmotivaţională (dispoziţională), la temperament sau la caracter.

H. Eysenck, de exemplu, reduce întreaga personalitate la cele două dimensiuni temperamentale polare:

introversie-extraversie şi stabilitateinstabilitate emoţională.

2. Definiţii multidimensional-globale, care prezintă personalitatea ca entitate complexă,

eterogenă, după natura substanţial-calitativă a elementelor ce o compun.


„unitatea bio-psiho-socială, care realizează o adaptare specifică a individului la mediu” (G.

Allport, 1991);

„unitatea bio-psiho-socială constituită în procesul adaptării individului la mediu şi care

determină un mod specific, caracteristic şi unic de comportare în diversitatea situaţiilor externe”

(W.Mischel, 1968; S.J. Wiggins, 1971).

„un sistem hipercomplex, cu autoorganizare, teleonomic şi determinat biologic şi sociocultural,

cu o dinamică specifică, individualizată” (M.Golu, 1993).

Definiţiile de tip global sunt mai adecvate decât cele reducţioniste deoarece ele reflectă mai

veridic rolul integrator supraordonat al conceptului de personalitate. Ele evidenţiază unitatea şi

intercondiţionarea complexă, nonliniară a determinanţilor esenţiali ai personalităţii (biologici, psihici şi

socioculturali).

STADIALITATEA

Ca şi alte teme ale psihologiei sau a dezvoltării, problematica stadialităţii are la ora actuală un

caracter deschis. Deşi nu este deloc o problemă nouă pentru cercetarea psihologică, prin complexitatea

sa, ea rămâne în atenţia investigaţiei psihologice şi rezultatele ce vor apărea pot schimba datele actuale.

Din aspectele multiple ale acestei problematici se reţin:

o mai mare concordanţă între autori în acceptarea conţinutului psihic al fiecărui stadiu al

dezvoltării (dimensiunea descriptivă a cunoaşterii), decât în precizarea cauzelor şi

mecanismelor care susţin acest conţinut (dimensiunea explicativă a cunoaşterii);

prezenţa stadialităţii atât în abordarea genetică (longitudinală) a vieţii psihice, deci la nivelul

procesualităţii psihice (cognitive, afective, moral-sociale, acţionale etc.) – STADII


GENETICE, cât şi în perspectivele transversale interesate de unitarea diverselor aspecte ale

vieţii psihice într-o etapă anume – STADII DE VÂRSTĂ;

decalajul existent între cele două planuri, atât timp cât un studiu de vârstă poate cuprinde

aspecte ce ţin de două stadii genetice diferite ale aceleiaşi procesualităţi psihice. Ca urmare,

stadiul de vârstă nu este identic şi nici nu se suprapune cu stadiile genetice ale diverselor

procese psihice;

decalajul dintre diversele stadii genetice ale proceselor psihice, datorat ritmurilor diferite de

dezvoltare. Ca urmare, la o vârstă dată, un individ poate fi într-un stadiu genetic adult, din

perspectiva maturizării procesului psihic respectiv, dar în stadii în curs de maturizare pentru

alte dimensiuni psihice ( exemplu: situaţia decalată a maturizării cognitive, afective şi morale

la vârsta adolescenţei). Deci, vârsta cronologică nu corespunde totdeauna cu vârsta biologică şi

nici cu cea psihică, iar cea din urmă poate fi diferită, pentru aspecte psihice diferite, chiar dacă

momentul cronologic (19 ani) este acelaşi; modalităţile de definire a stadiului genetic şi a

stadiului de vârstă sunt diferite. Prima comportă reunirea unui ansamblu de condiţii, a doua, un

ansamblu de caracteristici, generate de anumite dominante;

stadiul, în perspectivă genetică, presupune:

a) ordinea diverselor achiziţii este neschimbată. Spre exemplu, conservarea volumului este

achiziţionată totdeauna după cea a greutăţii sau, în adolescenţă, afilierea homofilă

(covârstnicii de acelaşi sex) o precede pe cea heterofilă (cei de sex opus) etc. ;

b) există o structură proprie stadiului şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi;

c) această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar, ci se manifestă doar în

altă formă, iar în situaţii regresive pot apărea din nou;

d) fiecare stadiu comportă un moment de pregătire şi unul de închegare;

e) fiecare stadiu reprezintă un moment de echilibru al vieţii psihice, echilibru însă relativ, care

conţine în sine germenii trecerii la unnou stadiu;

dificultatea de a opera cu stadialitatea genetică pe parcursul întregii vieţi, fapt care nu apare în

cazul stadialităţii de vârstă – numită şi stadialitatea psihodinamică. Altfel spus, stadialitatea

psihodinamică este mai operantă din perspectiva prezentării dezvoltării psihice pe durata vieţii

decât stadialitatea psihogenetică;

între autori se constată o mare convergenţă în precizarea stadiilor psihodinamice ale ciclului

vieţii, în timp ce în privinţa criteriilor periodizării şi a limitelor cronologice ale stadiilor şi

substadiilor părerile sunt mult mai diverse;

de regulă, referitor la reperele cronologice, ele tind să fie diferite la autori diferiţi, mai ales după

depăşirea stadiilor de creştere (copilărie, adolescenţă);

ordinea stadiilor psihogenetice şi psihodinamice este considerată aceeaşi, diferite fiind însă

reperele cronologice, forma, intensitatea şi durata lor;

atât stadialitatea genetică, cât şi cea dinamică sunt la rândul lor subdivizate în substadii, etape,

etc. ;


STADIILE DEZVOLTĂRII COGNITIVE (JEAN PIAGET)

Piaget a considerat că toţi copiii trec printr-o serie de perioade în dezvoltarea lor cognitivă.

Aceste stadii sunt:

0-2 ani – senzorio-motor

2-7 ani – preoperaţional

7-11 ani – operaţiilor concrete

11ani –operaţiilor formale

Stadiul senzorio-motor este primul stadiu al dezvoltării cognitive, în care sarcina principală a

copilului este de a organiza şi de a interpreta informaţtiile pe care le primeşte prin organele de simţ şi

de a-şi dezvolta coordonarea motorie, cu alte cuvinte, de a învăţa să-şi coordoneze muşchii. In timpul

acestui stadiu, copilul începe dezvoltarea schemei corporale şiprincipala achiziţie este permanenţa

obiectului(capacitatea copilului de a-şi reprezenta obiectele şi în absenţa lor)

În stadiul preoperaţional, pot fi percepute cel mai clar diferenţele între gândirea copiilor şi

gândirea adulţtilor. Aceasta este perioada în care se dezvoltă limbajul si Piaget considera că utilizarea

limbajului de catre copil demonstreaza o reduce treptata a egocentrismului. La inceput, copilul prezinta

o vorbire egocentrica, cu o conştienţă redusă a necesitaţilor ascultăatorului; dar, treptat, devine

conştient că, în scopul utilizării limbajului, pentru comunicare, trebuie să şi-l ajusteze în vederea unei

interacţiuni, în loc să îşi exprime pur şi simplu gândurile. In această perioadă copilul îşi dezvoltă

capacitatea de descentrare, de adoptare a punctului de vedere al altei persoane. Atunci când se gandeşte

la diferite probleme, copilul are şi o tendinţă de centrare, concentrându-se asupra esenţei problemei şi

ignorand alţi factori. Un exemplu este lipsa reflexibilitatii: la această vârstă, copiilor le este foarte greu

să vadă operaţiile ca fiind reversibile. De exemplu, un copil ar putea învăţa că 4x4=16, dar nu ar fi

capabil să ajungă, de aici, la concluzia că 16=4x4. Sau copilul poate admite că are un tată dar nu este

capabil să admită că şi tatăl său are un copil. Deşi o operaţie este inversul celeilalte, copilul are tendinţa

să se concentreze asupra unei laturi a problemei şi îi este greu să vadă o altă latură.

Un alt exemplu de centrare apare în incapacitatea copilului aflat în perioada preoperaţională de

a înţelege principiiile de conservare. Aceasta este cea mai faimoasă dintre părţtile teoriei lui Piaget.

Prin conservare întelegem că un obiect şi-ar putea modifica forma sau aspectul, păstrandu-şi totuşi

aceeaşi masă sau volum. El a efectuat mai multe studii asupra conservării. Aceste studii s-au realizat cu

mai multe obiecte: bucăţi de plastilină, transformate din bile în forme alungite, sau apă colorată, turnată

dintr-un pahar larg şi mic, într-unul înalt şi subţire. De fiecare dată, copilul se concentra asupra celui

mai evident aspect al modificării, ignorându-le pe cele asociate, care indicau faptul că volumul sau

cantitatea a rămas aceeaşi.

Principala sarcină a stadiului preoperational este de a pregăti copilul pentru stadiile ulterioare şi,

în acest scop, copilul învaţă tot timpul din ce în ce mai multe despre mediu. O careacteristică a acestei

perioade, observată de Piaget, este tendinţa de a generaliza excesiv regulile pe care le-au învăţat.

Numai prin aplicarea regulii, copilul învaţă modalităţi diferite de a o utiliza. De exemplu, la începutul

acestei perioade copilul ar putea numi toate animalele mici “căţel”, dar cu cât perseverează, cu atât îşi

dă mai bine seama că există diferite tipuri de animale mici şi că toate au nume diferite. Prin procesele

de asimilare şi acomodare copilul îşi extinde schemele, aplicându-le la mediu, până când îşi formează


un set operaţional de structuri. La sfârşitul stadiului preoperaţional, copilul este dotat destul de bine cu

scheme adecvate pentru a face faţă principalelor provocari din mediul său.

Al teilea stadiu identificat de Piaget este cel al operaţiilor concrete. În acest stadiu, gândirea

unui copil este foarte asemănătoare cu acea a unui adult, dar copilul are totuşi dificultăţi cu noţiunile

pur abstracte, pentru că trebuie să le lege de lumea reală, pentru a le întelege. Copiii aflaţi în această

perioadă sunt caracterizaţi de o dorinţă extraordinară de a culege informaţii despre lume: deseori, ei

adună liste considerabile de fapte sau de date despre un subiect de interes.

În stadiul operatiilor formale, gândirea copilului este asemănătoare celei a unui adult. El poate

manevra acum logica abstractă, elaborează ipoteze (teorii) despre lume, le testează ca un om de ştiinţă

şi utilizează noţiuni abstracte în gândirea sa. Piaget consideră că aceasta este cea mai înaltă formă de

gândire şi susţinea că, din acest moment, copilul îşi poate extinde cunoştinţtele, fără a mai fi impiedicat

de egocentrism sau de alte asemenea restricţii.

Analizand aceste perioade, putem observa că procesul de adaptare la mediu, are loc treptat în

timpul dezvoltării cognitive a copilului. El consideră că modul în care se dezvoltă gândirea copilului

oglindeşte procesul dezvoltării gândirii raţionale la fiinţa umană. Perioadele iniţtiale din dezvoltarea

copilului reprezintă formele primitive de gândire, care au ajutat animalul să se adapteze la mediu.

Desi Piaget considera că dezvoltarea cognitivă are loc prin interacţiune cu mediul, el credea că este

vorba de un proces ereditar, pentru că o anumită formă de gândire nu s-ar putea dezvolta, în cazul în

care copilul nu ar fi pregătit genetic pentru aceasta. Totusi predispoziţia poate apărea mai devreme,

dacă mediul este extrem de stimulativ, sau mai tarziu, dacă nu există prea multe şanse pentru copil de a

explora probleme diferite.

STADIILE DEZVOLTARII MORALE (LAWRENCE KOHLBERG)

Lawrence Kohlberg a pornit de la cercetările lui Piaget şi s-a concentrat pe evidenţierea etapelor

pe care le parcurge o persoană în formarea raţionamentului său moral.

Kohlberg a investigat modul în care copiii şi adulţii rezolvă dilemele morale. Subiecţilor li se

prezentau probleme care intrau în conflict cu convenţiile sociale, cerându-li-se să se aprecieze ce era

corect sau greşit într-un comportament şi cum trebuia pedepsită greşeala. Exemple de probleme: un

bărbat intră prin efracţie într-o farmacie pentru a obţine medicamentele necesare soţiei sale muribunde

– se poate recurge la furt pentru a salva viaţa cuiva? Este mai bine să salvăm viaţa unei persoane

importante sau a unor persoane mai puţin importante dar numeroase?

Pe baza argumentelor creionate de subiecţi, apar trei perioade mari, divizate fiecare în câte două

subetape. Limitele de vârstă sunt stabilite pe populaţia americană şi sunt orientative.

Perioada preconvenţională (4 –10 ani)

Individul aplică anumite standarde pentru valoarea lor instrumentală, focalizându-se pe

consecinţe.

Subetapa 1 – orientarea spre pedeapsă şi supunere. Credinţa în ideile morale are ca scop

evitarea pedepsei. Exemple de argumente: pro – “fabricarea medicamentului nu a costat prea mult, deci

paguba nu era prea mare”; contra – “va merge la închisoare pentru ce a făcut”.

Subetapa 2 – orientarea instrumentalistă. Conformarea la morală îi asigură individului simpatia

celorlalţi. Exemple de argumente: pro – “Heinz are nevoie de medicamente să îşi salveze soţia, fără de


care nu poate trăi”; contra – “Soţia lui Heinz va muri până iese el din închisoare, deci nu rezolvă

nimic”.

Perioada convenţională (10 – 13 ani)

Individul este preocupat de respectarea unor norme exterioare, sociale. Faptele sunt judecate

după intenţii. Se cristalizează necesitatea existenţei normelor.

Subetapa 1 – orientarea “băiat bun – fată drăguţă” sau conformitatea interpersonală.

Conformitatea la morală se face din dorinţa de a obţine aprobarea celorlalţi. Exemple de argumente:

pro – “Heinz este altruist pentru că urmăreşte interesele soţiei sale”; contra – “ceea ce a făcut se va

răsfrânge asupra întregii sale familii”.

Subetapa 2 – orientarea “lege şi ordine”. Respectarea normelor societăţii este morală pentru că

acţionează în binele tuturor, deci şi al tău ca individ. Exemple de argumente: pro – “Heinz este

responsabil de moartea soţiei sale dacă nu iamedicamentul”; contra – “faptele sale îl transformă în

încălcător de legi”.

Stadiul de tranziţie dintre etapa convenţională şi cea postconvenţională merită menţionat pentru

că adesea reprezintă un punct critic în evoluţia unui individ. Înainte de a se fi descoperit principiile

etice universale, morala poate părea relativă şi arbitrară, motiv pentru care unele persoane pot devia

într-o etică de tip hedonist. Un astfel de exemplu este cultura hippie din anii şaizeci.

Perioada postconvenţională (la 13 ani, la tinereţe sau niciodată)

Individul îşi elaborează un cod moral autonom, pe care îl interiorizează, pornind de la

identificarea cu o comunitate, cu care individul împarte regulile şi îndatoririle.

Subetapa 1 – orientarea social-contractuală. Legile sunt stabilite printr-un proces democratic, în

beneficiul tuturor, iar când nu mai funcţionează pot fi renegociate. Exemple de argumente: pro – “legea

nu este ajustată pentru situaţii speciale, dar nici nu prevede că unii trebuie să se îmbogăţească în urma

sacrificiului altora”; contra – “Şi alţii ar putea avea nevoie la fel de mare de medicament”.

Subetapa 2 – orientarea spre etica universală. Valorile universale (dreptate, bine, adevăr, egalitate etc.)

sunt ierarhizate într-o conduită personală, individul poate fi în dezacord cu o regulă a societăţii dacă o

consideră imorală. Exemple de argumente: pro – “Heinz nu s-ar fi putut împăca cu conştiinţa sa dacă

şi-ar fi lăsat soţia să moară”; contra – “Heinz nu s-ar fi putut împăca cu conştiinţa sa dacă ar fi devenit

hoţ”.

Modelul propus de Kohlberg se aplică în ceea ce priveşte gândirea morală, nu este obligatoriu

să-l regăsim şi în conduită. Din punct de vedere formativ, autorul recomandă ca metodă de dezvoltare a

gândirii morale a copilului ca acesta să asculte argumente ale persoanelor aflate în stadii superioare. A

explica are o valoare formativă mult crescută faţă de a indica ce trebuie făcut.

Kohlberg face următoarele remarci asupra dezvoltării stadiale a moralităţii:

- ordinea stadiilor este invariabilă;

- nu se poate parcurge decât un stadiu odată

- o persoană nu poate înţelege specificul unui stadiu superior, cu excepţia celui imediat următor

- indivizii sunt atraşi de modul de a raţiona specific nivelului imediat următor celui în care se

plasează

- progresul de la un stadiu la altul se realizează eficient atunci când există un dezechilibru

cognitiv generat de o dilemă morală

- dezvoltarea fizică şi cea morală sunt diferite şi nu evoluează simultan


- majoritatea oamenilor rămân la stadiul al patrulea, doar 25% acced la nivelul al şaselea

dezvoltarea morală apare din interacţiunea socială

STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE (ERIC ERIKSON)

E. Erikson considera, la fel ca şi Freud, că la baza dezvoltării stă conflictul. Spre deosebire de

Freud, care vedea acest conflict centrat pe părţile corpului neofreudianul Erikson vede conflictul centrat

pe relaţiile individului cu alţi membri ai societăţii.

Dezvoltarea psihosocială se desăvârşeşte prin parcurgerea a opt stadii, progresiv. Numai

rezolvarea conflictelor iniţiale îl ajută pe individ să le domine pe celelalte.

Stadiul 1 – nou-născutul (0 -1 an)

Conflictul apare între încredere şi neîncredere. Este momentul în care copilul îşi stabileşte

atitudinea de bază faţă de lumea din jurul său. Cu cât beneficiază de mai multă siguranţă cu atât

atitudinea sa va fi mai încrezătoare Determinant este comportamentul matern

Stadiul 2 – copilul mic (1-3 ani)

Conflictul apare între autonomie şi îndoială, fiind generat de apariţia mersului. Provocările

fizice cu care se confruntă copilul îi pot susţine încrederea în forţele proprii sau pot genera o lipsă de

încredere în sine. Determinant este aici modul în care părinţii îl ajută pe copil să depăşească

provocările. Faptul că adultul rezolvă problemele în locul copilului sau îl lasă să se descurce singur

când problemele sunt vădit peste capacităţile lui contribuie la lipsa de încredere în sine.

Stadiul 3 – copil mijlociu (3-6 ani)

Conflictul apare între iniţiativă şi vinovăţie, generate de responsabilităţile în creştere care îi

revin copilului. Dacă i se solicită să îşi asume responsabilităţi pentru sine, copilul va învăţa să aibe

iniţiative. Dacă i se cere prea mult, poate ajunge să se simtă vinovat pentru că nu şi-a îndeplinit

responsabilităţile. Din nou mediul familial este determinant.

Stadiul 4 – copil mare (6-12 ani)

Conflictul apare între sârguinţă şi inferioritate şi este generat de intrarea copilului în şcoală.

Mediul şcolar sau prietenii de joacă îl pot determina pe copil să devină sârguincios, străduindu-se să

facă faţă cererilor, sau să se simtă neputincios.

Stadiul 5 – adolescent (12-18/20 ani)

Conflictul este între identitate şi confuzia de rol. Apar o mulţime de roluri sociale, pe care

adolescentul trebuie să le integreze şi să le interiorizeze. Determinante sunt, pentru atingerea unităţii

individuale sau confuzia rolului, atât modelele cât şi grupul de prieteni.

Stadiul 6 - tânăr (20-30/35 ani)

Conflictul apare între izolare şi intimitate. Tânărul este influenţat de partener sau de prieteni în

alegerea unui comportament de relaţionare centrat pe intimitate cu ceilalţi sau pe izolare faţă de ei.

Stadiul 7 – matur (35-50/60)

Conflictul apare între creaţie şi stagnare. Maturul poate căuta împlinire în viaţă, activism, sau se

poate blaza, devenind pasiv. Rol important au aici profesia şi familia.

Stadiul 8 - bătrân (peste 60 de ani)

Conflictul apare între integritate şi disperare, fiind generat de necesitatea de a accepta

apropierea morţii. Pensionarea are influenţă majoră aici.


UNITATEA 7.

STRUCTURA PERSONALITĂŢII





Să definească temperamentul

Să exemplifice tipologiile temperamentului

Să definească aptitudinea

Să definească caracterul

Să definească inteligenţa

Să definească creativitatea


Temperament si tipologii: constitutionale, psihologice, psihofiziologice

Aptitudinea,caracterul, inteligenta, creativitatea

TEMPERAMENTUL – CA SUBSISTEM DINAMICO-ENERGETIC AL PERSONALITĂŢII


Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamicoenergetice ale personalităţii.

Pe de o parte, ne furnizează informaţii cu privire la cât de rapidă sau lentă, mobilă sau rigidă, uniformă

sau neuniformă, accelerată sau domoală este conduita unui individ – nivelul dinamic –, iar pe de altă

parte, ne indică modul de acumulare şi descărcare a energiei unui individ – nivelul energetic – de unde

atributele energic, exploziv, rezistent, expansiv şi contrarele lor (deficit de energie, consum lent al

energiei, risipă de energie).

În cadrul dezvoltării personalităţii, temperamentul este latura care se manifestă cel mai de

timpuriu (observabilă din copilărie, când nu se poate spune încă nimic despre celelalte laturi ale

personalităţii deoarece ele nu au fost dezvoltate) şi se exprimă cel mai pregnant în conduită şi

comportament (mişcări, reacţii afective, vorbire etc.)

Din punct de vedere biologic, temperamentul implică direct constituţia fizică şi procesele

neurochimice sau metabolice din organism.

Din punct de vedere psihologic, temperamentul implică modul cum reacţionează şi se manifestă

un individ, sub aspect dinamico – energetic, în diverse situaţii externe.

Dinamica temperamentală se exteriorizează atât în mişcările persoanei, cât şi în afectivitate, în

conduitele voluntare sau în procesele cognitive; ea se exprimă în mimica individului, în viteza şi ritmul

vorbirii, în particularităţile scrisului său etc.


Astfel, putem identifica temperamentele cu ajutorul unor indicatori psihocomportamentali, şi

anume:

impresionabilitatea → adâncimea şi tăria cu care sunt trăite fenomenele psihice, în special cele

senzoriale şi afective. În funcţie de capacitatea de receptare a stimulărilor şi profunzimea

impresiilor produse, precum şi de ecoul (rezonanţa) lor în întreaga fiinţă a individului, unii

indivizi sunt adânc impresionabili (informaţiile primite şi impresiile formate au rezonanţă mare

în plan psihic, iar trăirile afective îl fac să vibreze puternic, toate acestea suprapunându-se pe un

fond crescut al sensibilităţii persoanei), iar alţii sunt puţin (superficial) impresionabili.

impulsivitatea → se referă la caracterul brusc al răspunsurilor, la descărcări sacadate în

desfăşurarea proceselor sau înregistrând perioade de latenţă prelungită, desfăşurări domoale şi

intensitate redusă.

ritmul reacţiilor şi trăirilor psihice → ne înfăţişează alternarea lor uniformă sau neuniformă;

modificările accelerate sau încetinite, o anumită regularitate între răspunsuri şi pauze sau o

instabilitate şi iregularităţi evidente.

tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale → se exprimă în frecvenţa trăirilor psihice

într-o anumită unitate de timp. Există indivizi cu un tempou ridicat, tumultuos (cu o frecvenţă

mare în unitatea de timp, a trăirilor psihice) şi indivizi cu un tempou scăzut (cu o frecvenţă

redusă a trăirilor psihice, pe aceeaşi unitate de timp).

expresivitatea psihică → intonaţia vorbirii; debitul şi viteza limbajului; mişcările de mers

automatizate; expresiile emoţionale şi mimice; actele voluntare complexe; direcţia orientării

dominante (extraversie/introversie); disponibilitatea la comunicare interpersonală; ascendenţa

sau obedienţa raţională; locul controlului (dependenţa de activismul intern propriu);capacitatea

generală de lucru şi rezistenţa la solicitările puternice şi de lungă durată; capacitatea de adaptare

la situaţii noi; rezistenţa la frustraţie, la stres, la situaţii conflictuale.

TIPOLOGII TEMPERAMENTALE

De-a lungul timpului au fost elaborate o multitudine de tipologii temperamentale, în funcţie de

diverse criterii:

1) criterii morfologice sau bioconstituţionale;

2) criterii psihofiziologice;

3) criterii psihologice;

4) criterii psihosociologice;

5) criterii psihopatologice.

TIPOLOGII BIOCONSTITUŢIONALE

Aceste tipologii se bazează pe parametrii constituţiei corporale, morfologice a individului,

mai exact pe raporturile cantitative dintre diferitele dimensiuni ale corpului, considerând că o anumită

constituţie predispune la un anumit comportament. În general, în cadrul lor, se diferenţiază trei tipuri

constituţionale: unul cu dimensiunile orizontale mai accentuate (tipul brevilin), altul cu dimensiunile de

lungime mai accentuate (tipul longilin) şi un al treilea tip intermediar. Pentru a stabili apartenenţa la un

tip sau altul se realizau măsurători antropometrice şi se calculau diferiţi coeficienţi. Un astfel de

coeficient a fost obţinut prin înmulţirea cu 100 a perimetrului toracic şi prin împărţirea produsului cu

valoarea taliei. Cu cât rezultatul a fost mai mic, cu atât indicele de brevilinitate era mai mic şi indicele

de longilinitate mai mare.


Tipologia lui E. Kretschmer

Primul care a reuşit să încadreze problema tipologiei constituţionale în coordonatele psihologiei

a fost psihiatrul german E. Kretschmer. Pornind de la constatarea că majoritatea bolnavilor

schizofrenici pe care îi trata aveau constituţia astenică, iar majoritatea celor care sufereau de boala

circulară (maniaco-depresivă) aveau constituţia picnică, a sesizat că între constituţia corporală şi

profilul psihologic există o anumită corelaţie. Pe baza constatărilor făcute pe bolnavii psihici,

Kretschmer elaborează o tipologie valabilă şi pentru oamenii normali. El distinge trei tipuri

constituţionale principale, şi anume:

a. Tipul picnic → constituţie orizontală, abdomen voluminos, tendinţa spre obezitate, statură

mijlocie, piele întinsă, faţa moale şi largă, gât mare, torace bombat şi lăsat în jos, extremităţi moi,

rotunde, scurte, sistem osos fragil;

b. Tipul leptosom (astenic) → constituţie verticală (dezvoltat mai mult în lungime), trunchi

cilindric, cutie toracică plată (turtită), umeri apropiaţi şi înguşti, cap mic şi rotund, muşchi şi oase

subţiri (aspect scheletic), nas lung şi ascuţit, paloarea feţei, trăsături feminine la bărbaţi şi masculine la

femei;

c. Tipul atletic – vâscos → constituţie fizică proporţionată, dezvoltare amplă a scheletului osos,

a musculaturii, epidermei; partea de sus a corpului dezvoltată în lărgime, gât îngust, umeri laţi şi bazin

îngust.

La aceste trei tipuri principale se adaugă şi un tip accesoriu – tipul displastic (cu malformaţii

individuale şi mai puţin individualizat).

Acestor tipuri constituţionale le corespund două tipuri psihice (două dimensiuni polare ale

personalităţii):

tipul ciclotim, caracterizat printr-o permanentă oscilaţie (trecere în cicluri) de la o stare psihică

la alta (veselie – tristeţe, calm – iritare); aceste oscilaţii pot fi rapide şi superficiale la unii, lente

şi profunde la alţii; este adecvat la excitaţie (natural, liniştit); se asociază cu extraversia

(personae naturale, fireşti);

tipul schizotim se distinge printr-o profundă discrepanţă între aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce

se vede şi ceea ce este ascuns; poate fi cald, hipersensibil sau rece, insensibil; prezintă contraste

între constant (temperamentele calde, hipersensibile) şi instabil (temperamentele reci,

insensibile); este inadecvat la excitaţie (reţinut, blocat); se asociază cu introversia (persoane

complexe, greu descifrabile).

Cu referire la tipurile ciclotim şi schizotim, prezentăm în tabelul următor (tabelul nr. 1), câteva

dintre particularităţile temperamentale care caracterizează cele două tipuri, sintetizate după

Rohracher:

Tabelul nr. 1: Particularităţile temperamentale care caracterizează tipurile ciclotim şi schizotim,

după Rohracher

Trăsătura Particularităţi temperamentale

Tipul ciclotim Tipul schizotim

Ritmul personal

Oboseala

Reacţia la formă şi culoare

Extensiunea câmpului de observaţie

lent

se manifestă progresiv

receptiv la culori

larg

rapid

se manifestă brusc

receptiv la forme

îngust


Performanţă şi atenţie

Adaptabilitate la situaţii noi

Comportamentul

În situaţii excitante

cantitativ bună,

calitativ slabă,

sintetic şi orientat spre

ansamblu

uşor adaptabil

corelaţie afectivă imediată,

fără repercusiuni

prelungite

exploziv

cantitativ slabă, calitativ

bună,

analitic şi orientat asupra

unor anumite părţi

greu adaptabil

coloratură afectivă lentă, cu

repercusiuni durabile

stăpânire de sine

Tipul picnic corespunde tipului temperamental ciclotim, iar tipul astenic corespunde tipului

schizotim.

Kretschmer stabileşte şi o corelaţie între cele patru tipuri şi predispoziţia pentru anumite boli

psihice:

tipul picnic – ciclotim predispune la boli maniaco-depresive;

tipul astenic – schizotim predispune la schizofrenie;

tipul atletic – vâscos şi tipul displastic predispun la epilepsie.

Tipologia lui W. H. Sheldon

În funcţie de gradul de dezvoltare a celor trei forţe embrionare – endoderm, mezoderm şi

ectoderm – Sheldon stabileşte trei biotipuri: endomorf, mezomorf şi respectiv, ectomorf.

a) Endomorful → constituţie dezvoltată pe orizontală, sferică, dezvoltare redusă a muşchilor şi

oaselor, un coeficient redus al suprafeţei corporale.

b) Mezomorful → greu şi rectangular, dezvoltare superioară a oaselor şi muşchilor, rezistent la

efortul fizic.

c) Ectomorful → constituţie dezvoltată pe verticală, înalt, fragil, cu coşul pieptului turtit, slab,

cu muşchii puţin dezvoltaţi, puţin rezistent la efortul fizic.

Acestor trei tipuri constituţionale le corespund trei tipuri temperamentale distincte, după cum

reiese din tabelul următor (tabelul nr. 2):

Tabelul nr. 2: Tipologia lui Sheldon

Tipul constituţional Tipul temperamental

Endomorf

Mezomorf

Ectomorf

Visceroton

Somatoton

Cerebroton

a) Tipul visceroton → caracterul relaxat al ţinutei şi al mişcărilor, dorinţă de confort fizic,

plăcerea de a munci, sociabil, amabil, tolerant, mâncăcios, somn adânc, nevoia de ceilalţi atunci când

este tulburat; corespunde tipului picnic descris de Kretschmer.

b) Tipul somatoton → aserţiune în ţinută şi mişcări, dorinţă de aventură fizică, nevoia de efort

fizic, manifestări energice, vioi, tendinţa de a domina, tendinţa spre autoafirmare, competitivitate,

maniere directe, agresivitate, claustrofobie, voce nereţinută, indiferenţă faţă de durere, somn neliniştit,

simte nevoia de acţiune atunci când are probleme; corespunde tipului atletic descris de Kretschmer.


c) Tipul cerebroton → mişcări reţinute, anxios, inhibat, tendinţă de izolare, sociofobie,

agorafobie, discreţie în domeniul afectiv, încordare mintală, hiperatenţie, voce reţinută, evitarea

zgomotului, meditativ, introvert, nevoia de singurătate atunci când are probleme; corespunde tipului

astenic descris de Kretschmer.

În tabelul următor (tabelul nr. 3) redăm corespondenţele dintre tipologia lui Sheldon şi

Kretschmer:

Tabelul nr. 3: Corespondenţele dintre tipologia lui Sheldon şi Kretschmer

Tipuri temperamentale

Tipologia lui Sheldon Tipologia lui Kretschmer

Tipul visceroton

Tipul somatoton

Tipul cerebroton

Tipul picnic

Tipul atletic

Tipul astenic

Pentru determinarea tipului temperamental, Sheldon a elaborat o metodă de evaluare cantitativă,

utilizând o scală de evaluare în şapte trepte (scală tip Lickert). Aplicând această metodă se evaluează

un număr mai mare de însuşiri ale persoanei şi, în final, se obţine pentru fiecare individ un indice

cantitativ mediu compus din trei valori care pot varia de la 1 la 7, unu fiind cota minimă iar şapte cota

maximă. Pe primul loc se află cota viscerotoniei, pe cel de-al doilea cota somatotoniei, iar pe al treilea

cota cerebrotoniei.

Concluzii privind biotipologiile

1. Deşi legătura dintre constituţia fizică (biotip) şi structura psihică (psihotip) nu poate fi pusă

sub semnul întrebării, această legătură nu este însă o legătură cauzală sau genetică, ci o corelaţie

statistică.

2. Determinarea şi analiza cantitativă a biotipurilor este insuficientă, deoarece nu ne spune

nimic despre direcţia de evoluţie, la nivel individual, a parametrilor respectivi. De aceea, analiza

cantitativă (matematică) va trebui completată cu analiza calitativă.

3. Legătura dintre biotip şi psihotip depinde atât de factorii genetici, cât şi de factorii

ontogenetici. În acest sens, vor fi necesare şi alte criteria pentru identificarea şi evaluarea trăsăturilor

temperamentale.

TIPOLOGII PSIHOFIZIOLOGICE

Criteriile considerate în cadrul tipologiilor psihofiziologice sunt atât psihologice cât şi

fiziologice, realizându-se o sinteză între subiectiv şi obiectiv.

Tipologia lui I.P. Pavlov

Plecând de la unul din postulatele de bază ale psihologiei ştiinţifice, conform căruia psihicul este

funcţie a creierului, Pavlov consideră că principalii factori care condiţionează tipul temperamental

sunt proprietăţile naturale înnăscute – intensitatea (forţa), echilibrul şi mobilitatea – ale celor două

procese nervoase fundamentale: excitaţia şi inhibiţia. Cele trei proprietăţi definesc tipul de activitate

nervoasă superioară sau tipul de sistem nervos.

În funcţie de cele trei criterii fundamentale ale activităţii nervoase superioare, distingem: tipuri

puternice şi slabe (după criteriul forţei), tipuri echilibrate şi neechilibrate (după criteriul

echilibrului), tipuri mobile şi inerte (după criteriul mobilităţii).

Aceste tipuri de sistem nervos pot fi identificate prin anumiţi indicatori

psihocomportamentali (I. Radu, 1991):


a) Indicatori ai forţei proceselor nervoase

Indicatori ai tipului puternic Indicatori ai tipului slab

capacitate de lucru intensă şi prelungită,

inclusiv în condiţii de suprasolicitare, stres;

capacitate de lucru în regim de dozare

uniformă a efortului; consum mic pe unitate de

timp, dar eşalonat în continuitate; declin rapid

în situaţii de stres;

restabilirea rapidă după efort sau oboseală; oboseala se instalează rapid şi este persistentă;

capacitate de a cuprinde sarcini complexe,

rezistenţă la stimuli supraadăugaţi;

volum mai mic al activităţii (nu poate duce

suprasarcini), dificultatea atenţiei distributive;

stimulii supraadăugaţi exercită o influenţă

inhibitivă accentuată;

menţinerea îndelungată, în probe de învăţare a

platoului atins prin exerciţiu;

suprasolicitarea inhibiţiei duce la suprimarea

reacţiilor învăţate, la conduită haotică;

relaţie aproximativ liniară între nivelul

mobilizării energetice şi dificultatea sarcinilor

(indicator şi al echilibrului);

mobilizare excesivă în raport cu sarcina;

praguri senzoriale ridicate, sensibilitate redusă. praguri senzoriale joase, sensibilitate ridicată.

b) Indicatori ai echilibrului proceselor nervoase

Indicatori ai tipului echilibrat Indicatori ai tipului neechilibrat

efectuarea în mod egal în timp a aceleiaşi

activităţi;

evoluţie sincopată a activităţii;

coordonare motorie; coordonare mai dificilă;

concurenţa (suprapunerea) a două activităţi nu

are efecte negative; uşurinţa atenţiei

distributive;

suprapunerea de activităţi (sarcini) perturbă

sarcina de bază;

suportă situaţii de aşteptare prelungită; tendinţă spre supraexcitare; suportă greu

„afectul aşteptării prelungite”;

dezvoltă uşor stăpânire de sine. izbucniri nervoase frecvente, reacţii explozive;

intensitatea reacţiei de orientare se asociază cu

predominarea excitaţiei.

c) Indicatori ai mobilităţii proceselor nervoase

Indicatori ai tipului mobil, vioi Indicatori ai tipului inert

adaptare rapidă la împrejurări noi de viaţă;

viteză sporită în formarea reacţiilor noi;

ritm lent de adaptare la situaţii noi, inerţia

deprinderilor şi stereotipiilor;

trecerea uşoară de la repaus la activitate, şi

invers;

trecerea anevoioasă de la repaus la activitate şi

invers;

mobilitate motorie şi verbală lentoare în mişcări şi limbaj.

Prin interacţiunea şi combinarea celor trei însuşiri ale activităţii nervoase superioare rezultă

patru tipuri de bază, cărora le corespund cele patru temperamente stabilite în Antichitate de Hippocrate:

temperamental sangvinic, temperamentul flegmatic, temperamentul coleric şi temperamental

melancolic.


Prezentăm, în continuare, corespondenţele dintre tipurile generale de sistem nervos şi

temperament:

a) tipul puternic-echilibrat-mobil are corespondent temperamental sangvinic;

b) tipul puternic-neechilibrat-inert are corespondent temperamental flegmatic;

c) tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamental coleric;

d) tipul slab are corespondent temperamentul melancolic.

Tipologia lui Pavlov are şi limite:

– nu ia în considerare decât variantele extreme ale celor trei însuşiri ale activităţii nervoase

superioare (fără a surprinde şi variantele temperamentale intermediare, intertipice);

– nu ia în considerare toate cele trei însuşiri la toate tipurile (tipul slab se stabileşte doar pe

criteriul intensităţii).

Caracteristicile psihocomportamentale ale temperamentelor clasice:

a) Temperamentul sangvinic (al bunei dispoziţii):

Nota dominantă → mobilitate, ritmicitate, echilibru pe fondul vioiciunii, rapiditatea reacţiei.

În plan emoţional → efervescenţă emoţională; sensibil dar fluctuant şi inegal în trăirile

afective, manifestând o oarecare superficialitate în acest plan.

În plan intelectual → productiv în activităţile de scurtă durată, îşi fixează greu scopurile,

flexibilitate şi mobilitate intelectuală.

În planul activităţii → se angajează uşor în activitate, dar nu o finalizează; este vioi, mobil, dar

nepersistent.

În plan relaţional → reacţii prompte; vesel, vorbăreţ, destins, spiritual; influenţabil,

nestatornic, renunţă uşor (fără a suferi); sociabil, se adaptează repede, dar nu este persistent.

b) Temperamentul flegmatic (apatic):

Nota dominantă → inerţia.

În plan emoţional → pare a fi indiferent, dar este capabil de stări afective foarte intense şi

durabile.

În plan intelectual → datorită răbdării realizează performanţe de lungă durată.

În planul activităţii → se angajează greu în activitate, dar este perseverent; are o mare

capacitate de muncă.

În plan relaţional → foarte calm, răbdător, temperat, perseverent, imperturbabil, inert; reacţii

întârziate, stereotipe, puţin încordat; uşor nesociabil (deşi doreşte socialul), capacitate de

adaptare redusă la situaţii noi.

c) Temperamentul coleric (irascibil):

Nota dominantă → neechilibrul, inegalitatea în manifestări, trecerea de la o extremă la alta.

În plan emoţional → sentimente intense, dar de scurtă durată; nestăpânit, cu stări de teamă,

panică, furie, alarmă; înclinat spre exagerare.

În plan intelectual → productiv în activităţile de scurtă durată; omul marilor iniţiative, dar şi

oscilant.

În planul activităţii → activ, rezistent, dar manifestă risipă de energie; o evoluţie sinusoidală a

capacităţii de muncă (cu ascensiuni şi căderi, cu entuziasm şi stări de decepţie).

În plan relaţional → reactivitate promptă, nerăbdare, agresivitate, impulsivitate, iritabilitate,

schimbător, neliniştit; predispus la explozii afective, la furie violentă, dar şi la trăiri afective

deosebite; exagerează fie ambiţia, fie ostilitatea.

d) Temperamentul melancolic (trist, hipotonic):

Nota dominantă → tonus scăzut, posibilităţi energetice scăzute.

În plan emoţional → hipersensibilitate, stări afective intense, de lungă durată; înclinaţii spre

depresie; blocaj, în special la suprasolicitări.

În plan intelectual → productiv în muncile migăloase, tendinţa de subapreciere.


În planul activităţii → se angajează cu toată fiinţa sa; este persistent, dar se descurajează des.

În plan relaţional → interiorizat, conştiincios, meticulos; liniştit, sobru, retras, anxios,

pesimist, nesigur, rigid, nesociabil; dificultăţi de adaptare socială (datorită lipsei încrederii în

sine şi autoexigenţei).

Din punct de vedere psihologic, niciun temperament nu poate fi considerat ca fiind privilegiat:

fiecare prezintă aspecte pozitive, precum şi riscul unor însuşiri negative. Modalităţile de manifestare a

celor două aspecte – pozitiv sau negativ – ale trăsăturilor temperamentale vor depinde de aptitudini, de

interese, de motivaţie şi, în special, de orientarea axiologică a persoanei (de caracter), precum şi de

particularităţile situaţiilor în care persoana se află (de exemplu, o persoană de tip melancolic într-o

ambianţă mai familiară, fără nicio ameninţare, fără risc, poate da dovadă de calm, de sociabilitate, de

încredere, dar în condiţii mai puţin familiare, poate avea uşor manifestări de autoapărare, de

autoasigurare exagerate: neîncredere, suspiciune, încăpăţânare, tendinţa de a se opune, de a contrazice,

hipersensibilitate, ironie etc.). De asemenea, şi tipurile pure sunt foarte rare; în general întâlnim tipuri

mixte, cu predominanţa mai uşoară sau mai accentuată a anumitor trăsături temperamentale.

În funcţie de raportul dintre cele două sisteme de semnalizare – senzorial şi logic –, Pavlov a

elaborat o tipologie temperamentală specific umană, distingând:

a. Tipul special artistic, cu predominarea funcţională a primului sistem de semnalizare – sistemul

senzorial: impresionabil, imagistic, intuitiv, afectiv;

b. Tipul special gânditor, cu predominarea funcţională a celui de-al doilea sistem de semnalizare –

sistemul logic: abstract, critic, obiectiv, calculat, neimplicat afectiv;

c. Tipul intermediar, caracterizat prin echilibrul funcţional al ambelor sisteme de semnalizare.

Tipologii neopavloviene

V. D. Nebîliţin a introdus o a patra dimensiune (însuşire) a tipului de sistem nervos, şi anume,

dinamismul proceselor nervoase: uşurinţa, viteza cu care celulele nervoase generează procesele

excitative şi inhibitive în cursul elaborării reacţiilor condiţionate (pozitive şi negative).

Indicatorii dinamismului constau în:

rapiditatea apariţiei şi stingerii reflexelor condiţionate;

ritmuri specifice EEG;

durata reacţiei de orientare la prima prezentare a stimulilor;

viteza elaborării diferenţierilor dintre stimuli.

Dinamismul nu este identic cu mobilitatea proceselor nervoase, aceasta din urmă desemnând viteza

cu care se realizează schimbarea semnificaţiei stimulilor (pozitivi şi negativi) şi rapiditatea cu care

procesele de excitaţie şi inhibiţie se înlocuiesc unele pe altele.

Gheorghe Zapan (1984) a adăugat la cele trei însuşiri ale sistemului nervos stabilite de Pavlov,

încă trei dimensiuni (indici) temperamentale – persistenţa, tonusul afectiv, direcţia – în cadrul a patru

subsisteme: motorgeneral, afectiv, perceptiv-imaginativ, mental.

Corelând cele şase dimensiuni temperamentale cu cele patru subsisteme din cadrul sistemului

temperamental, rezultă patru tipuri temperamentale:

a) tipul activ, la care predominant este subsistemul motor-general;

b) tipul afectiv, la care predominant este subsistemul afectiv;

c) tipul artistic, la care predominant este subsistemul perceptivimaginativ;

d) tipul gânditor, la care predominant este subsistemul mental.

Se observă că Zapan consideră temperamentul ca un sistem integral, unitar, organizat ierarhic şi

constituit din mai multe subsisteme.

Contribuţia lui constă atât în elaborarea unei noi tipologii temperamentale, dar mai ales în

realizarea unei metode de diagnosticare a temperamentului.


TIPOLOGII PSIHOLOGICE

În cadrul tipologiilor psihologice se consideră drept criteriu de clasificare a temperamentelor

fenomenele de natură psihică.

Vom prezenta în continuare câteva tipologii mai relevante.

Tipologia lui C.G. Jung

Jung este cel care fundamentează din punct de vedere psihologic tipologia temperamentelor în

termeni de trăsături polare. El consideră că personalitatea umană este diferit orientată: fie spre lumea

externă, spre obiecte (tipul extravertit), fie spre lumea interioară, spre sine (tipul introvertit).

Persoanele la care aceste orientări nu sunt predominante, ci se află în stare de echilibru, aparţin tipului

ambivert.

Pe baza dimensiunii polare extraversie – introversie se pun în evidenţă diferenţele

interindividuale, exprimând atât modalitatea dominant a interacţiunii individului cu lumea, cât şi

orientarea energiei sale psihice.

Tipul extravertit:

este orientat predominant spre lumea externă, spre lumea obiectelor şi fenomenelor reale

(atenţie externă);

rolul predominant în determinarea preferinţelor, a alegerilor, a deciziilor îl are factorul extern

raportat la cel intern;

energiile psihice sunt orientate spre obiect, parcă ar fi atrase de acesta ca de un magnet;

se caracterizează prin: gândire concretă, obiectivitate, simţ practic, inventivitate în tehnică,

sociabilitate, iniţiativă, deschidere, tendinţă de dominare, agresivitate, platitudinea

sentimentelor etc.

Tipul introvertit:

este orientat predominant spre lumea interioară (subiectivă) cu toate componentele sale (atenţie

interioară);

viaţa psihică se centrează mai mult în jurul propriilor idei despre lucruri şi despre sine;

energiile psihice sunt orientate spre subiect, parcă ar fi respinse de obiect;

se caracterizează prin: gândire abstractă şi profundă, capacitate de convingere, hotărâre,

corectitudine, subiectivitate, tendinţă de izolare, încăpăţânare, indiferenţă, anxietate,

egocentrism etc.

Cele două orientări se pot manifesta atât la nivelul conştiinţei, cât şi la nivelul inconştientului, dar

în sensuri opuse: dacă la nivelul conştiinţei se manifestă extraversiunea, atunci la nivelul

inconştientului vor apărea tendinţe contrare de introversiune şi invers. În concepţia lui Jung cele două

nivele – conştient şi inconştient – reprezintă tendinţe compensatorii şi complementare.

Jung indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta extraversiunea sau introversiunea,

şi anume: gândirea, afectivitatea, senzaţiile şi intuiţia.

În funcţie de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri, şi anume:

gânditor-extravertit;

gânditor-introvertit;

sentimental-extravertit;

sentimental-introvertit;

senzitiv-extravertit;

senzitiv-introvertit;

intuitiv-extravertit;

intuitiv-introvertit.


Tipologia olandeză – G. Heymans şi E.D. Wiersma

Cei doi autori definesc temperamentul pe baza a trei dimensiuni (însuşiri) psihice fundamentale:

a) emotivitatea sau instabilitatea emoţională: vizează reacţiile individului la evenimentele cu

care se confruntă; când evenimentele sunt importante, tensiunea psihică se descarcă deseori prin emoţii;

distingem două tipuri: tipul emotiv (tendinţa de a se tulbura puternic) şi tipul nonemotiv (se

emoţionează foarte greu).

b) activitatea: constă în prezenţa sau absenţa dispoziţiei spre acţiune; este legată de forţa

sistemului nervos folosită de Pavlov în tipologia sa; se disting două tipuri: tipul activ (mereu angajat în

acţiune, tendinţa de a înlătura obstacolele care împiedică desfăşurarea acţiunii) şi tipul non-activ

(depune efort pentru desfăşurarea acţiunii ca şi cum totul ar fi împotriva dorinţelor sale).

c) rezonanţa afectivă: se referă la „ecoul” pe care un eveniment îl are asupra individului; se

diferenţiază două tipuri: tipul primar (individul se detaşează cu rapiditate de evenimentul petrecut,

prezentul fiind trăit imediat, reacţiile fiind spontane şi imediate) şi tipul secundar (un eveniment îl

preocupă pe individ multă vreme; evenimentul este analizat, clasat şi intervine în experienţa anterioară

a subiectului; chiar şi un eveniment minor poate avea un „ecou” foarte profund). De exemplu, tipul

primar dacă este jignit reacţionează imediat, dar apoi uită repede incidentul, în timp ce tipul secundar

nu sesizează jignirea în primul moment, dar apoi o ţine minte mult timp. Secundarul este mai stabil,

mai organizat, cu tendinţe de aprofundare, planificare, constanţă, rigiditate.

Din combinarea celor trei dimensiuni polare (emotiv-nonemotiv, activ-nonactiv, primar-

secundar) rezultă opt tipuri psihologice (opt temperamente), prezentate în tabelul următor, în care

semnul „+” semnifică faptul că subiecţii se situează deasupra mediei pentru dimensiunea considerată,

semnul „-“ arată că subiecţii se situează sub medie pentru dimensiunea considerată, iar literele „P” şi

„S” indică predominarea funcţiei primare, respectiv secundare (tabelul nr. 4):

Tabelul nr. 4: Tipologia olandeză

Emotivitate Activitate Rezonanţă

afectivă

Temperament Valoarea

dominantă

+ - P Nervos Divertismentul

+ - S Sentimental Intimitatea

+ + P Coleric Acţiunea

+ + S Pasionat Îndeplinirea acţiunii preconizate

- + P Sangvinic Succesul social

- + S Flegmatic Legea

- - P Amorf Plăcerea

- - S Apatic Liniştea

Tipologia franceză – R. Le Senne, G. Berger, A. Le Gall

La cele trei însuşiri utilizate de tipologia olandeză, autorii francezi adaugă alte şase componente

psihologice – lărgimea sau întinderea câmpului conştiinţei, extraversia, tandreţea sau

sensibilitatea afectivă, pasiunea intelectuală, aviditatea şi interesele senzoriale , rezultând prin

combinarea lor un mare număr de tipuri particulare.

Fiecare dintre cele opt tipuri stabilite de Heymans şi Wiersma pot avea subdiviziuni. De

exemplu, Le Gall stabileşte pentru tipul nervos următoarele subtipuri:

a) tipul nervos melancolic → înclinat spre interiorizări, reflexii, reverie;

b) tipul nervos frivol → se abandonează uşor tentaţiilor, este avid de noutăţi;


c) tipul nervos mitoman → înclinat spre fabulaţii, spre compensarea decepţiilor şi vidului din

viaţa reală prin fantezii romantice;

d) tipul nervos dezaxat → emotivitate, complexitate cognitivă, receptează fapte de imaginaţie,

este atras de literatura pornografică;

e) tipul nervos hiperemotiv → teama de necunoscut, de excepţional;

f) tipul nervos isteric → rupe contactul cu realitatea, se abandonează pulsiunilor afectivităţii.

Cercetările ulterioare au demonstrat că dimensiunile utilizate de autorii olandezi şi francezi pot

fi reduse, prin analiză factorială, la doi factori independenţi: emotivitate şi rezonanţă afectivă

(primaritate – secundaritate).

TIPOLOGII PSIHOSOCIOLOGICE

În cadrul tipologiilor psihosociologice se ia în considerare raportarea omului la mediul

sociocultural, la sistemul axiologic.

Tipologia elaborată de Spranger, Allport şi Vernon

Aceşti autori, plecând de la premisa că valorile determină anumite tipuri umane deoarece omul

are o atitudine faţă de ele, au identificat şase tipuri umane în funcţie de orientarea valorică a persoanei,

de atitudinea dominantă faţă de valori:

a. Tipul teoretic → are ca valoare dominantă descoperirea adevărului, scopul său principal

fiind acela de a-şi ordona şi sistematiza cunoaşterea; este predominant empiric, critic şi raţional,

evitând judecăţile estetice sau morale, în favoarea celor strict cognitiv – analitice;

b. Tipul economic → este dominat de ideea utilităţii, satisfacerea trebuinţelor materiale fiind

pe primul plan; fiind interesat de afaceri, producţie, comerţ şi consumul bunurilor, tinde să ignore

dimensiunea estetică a existenţei, mai ales atunci când acesteia îi lipseşte componenta comercială;

c. Tipul estetic → are ca valoare dominantă armonia, experienţa empirică fiind judecată în

sine, din perspectiva graţiei, simetriei şi corespondenţei; componentele teoretice şi pragmatice sunt

convertite în experienţă estetică, frumosului acordându-i-se implicit şi o funcţie de adevăr;

d. Tipul social → are ca valoare supremă dragostea de oameni, obiectivată în relaţii

interpersonale pozitive, filantropice, prietenie şi altruism; pragmatismul, atitudinea teoretică,

economică sau politică sunt considerate reci şi inumane;

e. Tipul politic → este interesat în primul rând de putere, ascendenţă şi control asupra

celorlalţi, toate activităţile desfăşurate fiind ocazii şi pretext pentru competiţie, luptă şi posibile surse de

obţinere a superiorităţii;

f. Tipul religios → are ca valoare supremă unitatea; este mistic şi caută să înţeleagă universul

ca întreg şi să se raporteze pe sine la această totalitate cuprinzătoare; există „mistici imanenţi” (care îşi

găsesc experienţa religioasă în afirmarea vieţii şi în participarea activă la ea; de exemplu, un Faust cu

elanul şi entuziasmul său vede ceva divin în fiecare eveniment) şi „mistici transcedentali” (care caută

unitatea sa cu divinitatea prin retragerea din viaţă – ascetul).

Tipologia elaborată de K. Horney

Horney clasifică temperamentele în funcţie de relaţiile interpersonale. După modul în care o

persoană rezolvă conflictul interpersonal generat de existenţa a două atitudini contradictorii (opuse),

Horney distinge trei tipuri temperamentale, cu orientări interpersonale diferite:

a. Tipul complezent (dependent) – orientat spre relaţie; trebuinţă de dependenţă de afiliere

(relaţionare), sentiment de inferioritate, stimă de sine scăzută, tendinţă de supunere şi conformism;

b. Tipul agresiv – orientat împotriva relaţiei; tendinţă de dominare, nevoie de succes, de

recunoaştere socială; perfecţionism; spirit competitiv, cu tendinţe agresive, rezistenţă scăzută la

frustrare;


c. Tipul detaşat – detaşare afectivă de relaţie; trebuinţă de autorealizare, tendinţă spre izolare,

rezistenţă la schimbare.

TIPOLOGII PSIHOPATOLOGICE

Acestea pornesc de la criterii psihopatologice, vizând în principal, destructurările

manifestărilor temperamentale.

E. Kahn distinge următoarele tipuri:

a. Tipul nervos: caracterizat printr-o fenomenologie nevrotiformă;

b. Tipul sensibil: impresionabil, cu sensibilitate infantilă;

c. Tipul obsesiv: nesigur, temător;

d. Tipul exploziv: violent, primitiv în reacţii;

e. Tipul hipertimic: euforic, optimist;

f. Tipul depresiv: pesimist, cu spirit critic exagerat;

g. Tipul instabil: oscilant;

h. Tipul amoral: lipsit de scrupule;

i. Tipul nestatornic: înclinat spre schimbare;

j. Tipul impulsiv: nestăpânit, dând frâu liber tendinţelor instinctive;

k. Tipul fantastic: visător, trăieşte în reverie;

l. Tipul bizar: excentric, cu un surplus de originalitate.

Concluzii privind tipologiile temperamentale:

Deşi tipologiile temperamentale au o mare valoare teoretică şi practică, facilitând cunoaşterea

omului, ele dispun şi de anumite limite:

afirmă mai mult decât pot dovedi;

prezintă aspecte şi descrieri parţiale ale personalităţii;

nu pun problema genezei temperamentului, şi nici a direcţiei în care ar putea fi educate,

modelate.

CARACTERUL – LATURA RELAŢIONAL VALORICĂ A PERSONALITĂŢII


Iniţial, în greaca veche, termenul „caracter” se asocia cu un semn (de exemplu, un băţ) care se

folosea pentru a separa două terenuri (mejdină). Ulterior, semnificaţia lui s-a extins, fiind utilizat pentru

a exprima ceea ce distinge un lucru de altul, un organism de altul.

Caracterul constituie profilul psihomoral al individului, manifestat în consistenţa

relaţiilor interpersonale şi în activitatea sa. Constituie trăsături de caracter, însuşiri ca:

onestitatea, modestia, spiritul colectiv, solicitudinea, simţul de răspundere, sârguinţa, care

figurează şi în limbajul curent.

În timp ce temperamentul nu implică referire la valoare, caracterul nu se poate defini numai în

sens psihologic-fără referire la valori etice - pentru că relaţiile interpersonale sunt normate, pătrunse de

norme etice, juridice, etc. psihologii care propun un concept “deevaluat” al caracterului, ajung la

inconsecvenţă, întrucât, într-o asemenea optică, nu ar putea refuza atributul de “caracter ferm” unui

infractor hotărât şi organizat în actele antisociale pe care le întreprinde. Aşadar, nu putem defini


caracterul în afara orientării axiologice a persoanei. Însuşi scopul educaţiei se formulează în termeni

de caracter, normele si valorile etice fiind cele dintâi care dau chip concret profilului complex al

omului societăţii noastre.

Simţul comun tratează lucrurile în chip tranşant: un om are sau nu are caracter. Dihotomia este

aici simplistă. Se ridică întrebarea: dacă o persoană are sau nu are caracter, de la ce nivel se instituie

sau dispare caracterul? Un aforism al lui Lucian Blaga spune: “Substanţa noastră morală este

fluctuantă, iar caracterul reprezintă limita până la care putem “slăbi” ca fiinţe morale (“Elanul insulei”,

p.89). În această accepţiune caracterul ar corespunde unui gen de prag al moralităţii, ceea ce ar putea fi

definit ca fiind “strictul necesar”, minimul ce stă în puterea fiecăruia de a fi respecta şi împlinit (A.

Pleşu, 1988). O asemenea minima moralia ar constitui deci esenţa caracterului. În practică se vorbeşte

de un caracter puternic şi de un caracter slab, labil, ceea ce sugerează o anumită gradare în sfera

caracterului. De aici, înţelegerea sa ca dimensiune a personalităţii, care comportă o continuitate şi o

gradare. Eticul rămâne referinţa sistematică a comportării fiecăruia, eroul, omul exemplar apare

proiectat ca o situaţie limită spre care tinde în mod constant omul fără a o atinge decât în mod

excepţional. Majoritatea se înscrie în vecinătatea pragului, pe drumul care duce la exemplaritate.

Caracterul este acel "minim” moral - o sumă de principii-care dă consistenţa interioară a individului în

varietatea de situaţii ale vieţii. Aşadar, caracterul nu cuprinde comportamente aleatoare sau

situaţionale, ci moduri constante, stabilizate de conduită, astfel încât- pe baza acestora- să putem

prevedea cu o anumită probabilitate comportarea viitoare a unei persoane.

STRUCTURA CARACTERULUI.

Caracterul prezintă - după N.A. Levitov - două segmente:

1. un segment direcţional, de orientare, format din ţelurile activităţii, drumul de viaţă ales,

valorile pe care individul le recunoaşte şi le ilustrează practic prin conduită;

2. un segment efector, care cuprinde mecanismele voluntare ale conduitei, voinţa fiind coloana de

susţinere a caracterului, de unde şi definiţia: caracterul = voinţa moral organizată.

Caracterul se dezvăluie în primul rând în faptele de conduită în relaţiile cu ceilalţi, cu grupul mai

restrâns sau mai larg. Aceste acte de conduită/relaţii cu alţii relevă “poziţiile” specifice pe care

persoana le adoptă faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni, faţă de muncă şi faţă de sine. Aceste poziţii

reflectă ceea ce numim atitudini iar caracterul ne apare ca un sistem de atitudini şi trăsături.

De aici, definiţia dată de P. Popescu-Neveanu:

Caracterul este un sistem de atitudini proprii subiectului, exprimate de el constant în

comportament, având o relevantă semnificaţie social-umană şi definindu-l individual pe subiect

din punct de vedre axiologic.

Înţelegem prin atitudine o predispoziţie psihică sau propensiune de a acţiona într-un chip

caracteristic în diferite situaţii, faţă de date şi evenimente ale realităţii, ea este simultan fapt de

conştiinţă, relaţie.

Fireşte, în atitudine vedem nu o dispoziţie de moment, ci o propensiune stabilă, un principiu

unificator al actelor de conduită, care prefigurează o formă mai generală de reacţii fată de persoane,

idei, situaţii, instituţii, valori etc. Opinia este o expresie verbală a atitudinii. Prin atitudini şi valori,

persoana nu se mai raportează separat la fiecare din obiectele unei categorii, la însuşiri de detaliu, ci la

clasa de obiecte sau fenomene ca unitate.

Definitoriu pentru ceea ce numim atitudini este referinţa implicită sau explicită la valori.

Cuplul atitudini-valori ţine de nucleul persoanei – remarcă R.Linton. A lua poziţie înseamnă a fi pro

sau contra în raport cu un fapt, eveniment etc., ceea ce se exprimă în caracterul selectiv al opiniilor şi al

modului de comportare.

Unii autori reduc valorile la atitudini, deci la un dat subiectiv. În realitate valorile au un caracter

relaţional, în sensul că se relevă în interacţiunea dintre subiect şi obiect, dintre individ şi fenomene sau


fapte externe. În procesul activităţii, individul cu trebuinţele şi aspiraţiile sale intră în relaţie cu obiecte

sau cu acte externe ale semenilor având anumite proprietăţi. Valorile se relevă la intersecţia dintre

nevoile şi propensiunile umane pe de o parte şi calităţile obiectelor sau faptelor externe inclusiv a celor

de conduită - pe de altă parte. Valorile rezultă din relaţia subiect-obiect înfăţişându-se iniţial cu valenţe

adică proprietăţi ale obiectelor sau actelor de a satisface anumite trebuinţe sau aspiraţii umane.

Dar valorile sunt mai mult decât însuşiri ale fenomenelor sau actelor externe. Pe o anumită

treaptă de dezvoltare istorică, ele s-au conturat ca principii - binele, adevărul, frumosul, dreptatea etc. -

având un conţinut general-uman şi unul în funcţie de contextul social-istoric concret. Aceste principii

au apărut din anumite motive şi nevoi ale speciei umane, ale unor grupuri sociale etc. în anumite

condiţii fiind privat de ele, omul le proiectează ca obiect al dorinţei, al aspiraţiei: există o ipostaziere a

valorilor ceea ce face ca grupul social să le preia ca idealuri şi să le propună membrilor săi. În

consecinţă pentru individul concret, prezent la un moment dat pe scena istoriei, valorile apar ca date

externe ce trebuie însuşite. Aşa cum găseşte o structură socială determinată, o anumită tehnologie si

cultură, copilul sau tânărul găseşte un sistem de valori recunoscut prin aprecierea colectivă, care i se

propune ca principiu de conduită (P. Iluţ).

Atitudinile nu se confundă, aşadar cu valorile: ele constituie mai curând recunoaşterea valorilor,

însuşirea sau “interiorizarea” lor de către individ. Cunoaşterea atitudinilor şi valorilor proprii unui

individ sau grup constituie practic un instrument de previziune a comportamentului.

De regulă, opiniile şi atitudinile unei persoane tind să se armonizeze, să formeze un sistem,

alcătuind un ansamblu unitar. Unele idei şi valori sunt centrale, altele sunt flotante, marginale. Fiecare

resimte nevoie de ancorare în jurul unui nucleu de idei şi valori centrale ce definesc orientarea

persoanei.

Sub unghi psihogenetic, atitudinile, ca şi însuşirile caracterului se formează şi se structurează în

contextul relaţiilor ce se ţes între copil şi adulţi; în adolescenţă capătă semnificaţie particulară grupul de

aceeaşi vârstă (peer group), colectivul devenind “creuzetul” în care se formează caracterul. Iniţial,

copilul intră în mod practic într-un “câmp” de relaţii normale, alcătuind ceea ce se numeşte un câmp

formativ. Integrat în chip obiectiv în aceste relaţii, copilul preia moduri de comportare aprobate,

însuşindu-şi treptat şi conţinutul lor normativ sub formă de reprezentări/noţiuni despre ceea ce este

“bine” şi “rău”, “permis” şi “nepermis” etc. Graţie sistemului de recompense şi penalizări aplicat de

mediu (familie, anturaj), copilul selectează comportamentele valorizate, recompensate social.

Moralitatea copilăriei – arată Piaget – este moralitatea deprinderii, a obişnuinţei (= morala ascultării).

Relaţiile şi atitudinile privite în timp alcătuiesc un cuplu reversibil: relaţiile interiorizate devin atitudini

iar traducerea lor în comportamente, în acte ale relaţiilor interpersonale constituie însăşi relaţiile.

Aşadar, sub unghi psihogenetic, atitudinile se formează pornind de la activitate, de la conduită spre

conţinutul de conştiinţă corespunzător. Ca fenomen de conştiinţă, atitudinea se decantează din ecoul

subiectiv al evenimentelor, din “haloul” emoţional al relaţiilor copilului, constituind o formă de

generalizare a experienţei afective în strânsă corelaţie cu noţiunile şi ideile ce privesc releţiile

interumane.

În formarea trăsăturilor de caracter punctul de plecare îl constituie faptele, care, prin

exerciţiu, dobândesc statornicie, devenind deprinderi şi obişnuinţe. Acestea din urmă sunt

dublate pe plan subiectiv de cristalizarea atitudinilor.

Regăsim aici ideea fecundă a unităţii dintre conştiinţă şi activitate. Structura psihică a persoanei

nu numai se manifestă, dar se şi formează prin activitate. Trăsăturile de caracter reprezintă totodată

cauza şi efectul comportării reale a omului în situaţiile concrete ale vieţii. De ex., sârguinţa se dezvoltă

în procesul unei activităţi care solicită trăsătura respectivă, curajul se formează prin acte de curaj,

disciplina - prin însumarea a numeroase acte de disciplină ş.a.m.d. Omul disciplinat – arată S.L.

Rubinstein - se poartă de obicei disciplinat, dar cum devine el disciplinat? Numai subordonându-şi

comportarea în fiecare zi, de fiecare ceas unei discipline riguroase.


În formarea caracterului, un cuvânt au de spus trăsăturile de temperament, inclusiv tipul de

sistem nervos. Cele două aspecte ale conduitei: conţinutul (ceea ce face omul) şi forma (felul cum o

face)- deci caracterul şi temperamentul – se află în strânsă unitate. Echilibrul proceselor nervoase,

precum şi forţa lor se răsfrâng în relaţiile interpersonale, în uşurinţa sau greutatea adaptării la situaţiile

mereu noi ale vieţii. Stăpânirea de sine se poate grefa mai uşor pe un fond de echilibru al proceselor

nervoase; forţa acestora îşi pune amprenta asupra unor trăsături ca fermitatea, rezistenţa, energia în

activitate; inerţia proceselor nervoase favorizează tendinţa spre rutină, “stereotipizare”; emoţionalitatea

dă suport bunei-cuviinţe şi solicitudinii etc. Atitudinile stabilizate devin trăsături de caracter; suportul

lor îl constituie deprinderile şi obişnuinţele.

Un rol important în formarea atitudinilor îl au modelele oferite de mediu, de persoanele

semnificative pentru copil. Impulsul imitaţiei este binecunoscut la copii şi tineri. El se află iniţial la

baza învăţării sociale, fiind vorba în practică de un proces de învăţare prin învăţarea conduitei altuia şi

preluarea comportamentului socialmente recompensat, aprobat. În preluarea modelului primează

statusul persoanei ce “oferă” (G. Tarde a vorbit de o lege pe care o intitula “cascada modelului”).

Alegerea sau făurirea unui model – tendinţă prezentă încă la preadolescenţi (63%) – implică dorinţa,

efortul de a fi asemenea modelului. În consecinţă, adolescentul ia asupra lui standardele de conduită,

dobândind o anumită autonomie faţă de recompense sau penalizări din afară. Preluarea unui model

devine astfel formativă.

În formarea caracterului este greşit să se abuzeze de relaţia personală (aprobare, prietenie,

afecţiune) pt. că aceasta “riscă să amplifice excesiv mediul social calchiat pe constelaţia familială”. În

materie de formare morală se dovedeşte util complementul adus de “principiul acţiunii paralele” (A.

Makarenko), de efectele dinamicii de grup, potrivit cărora urmează să acţionăm asupra individului

influenţând colectivul care-l înglobează. Obiectul nemijlocit al acţiunii apare astfel nu individual izolat,

ci grupul, care devine la rândul lui subiect al educaţiei. Munca educativă se sprijină pe doi pivoţi:

relaţia personală şi influenţa grupului.

TRĂSĂTURI POZITIVE ŞI NEGATIVE DE CARACTER

Analiza şi evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atenţiei o sumă de atitudini şi

trăsături, care formează trei grupaje:

1) atitudinea faţă de societate, faţă de grupul mai restrâns, faţă de semeni;

2) atitudinea faţă de activitatea prestată (învăţătură, muncă),

3) atitudinea faţă de sine.

Atitudinea faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni se dezvăluie în trăsături pozitive de

caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul, altruismul,

spiritul de răspundere. Contrarele acestora – individualismul egoist, linguşeala, spiritul mercantil, - sunt

evident trăsături negative.

Atitudinea faţă de activitatea prestată ne apare în trăsături pozitive ca sârguinţa,

conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă, exigenţa în activitate, probitatea ş.a. Opuse lor sunt: lenea,

neglijenţa, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou ş.a.

Atitudinea faţă de propria persoană apare în trăsături pozitive ca modestia, sentimentul

demnităţii personale, spiritul autocritic, încrederea în sine, optimismul, stăpânirea de sine ş.a. Reversul

negativ: îngâmfarea, aroganţa, sentimentul inferiorităţii ş.a.

Trăsături negative mai frecvente şi corectarea lor

Dintre trăsăturile negative mai frecvente la copii şi adolescenţi, cercetarea psihologică şi

educaţională a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul, încăpăţânarea, timiditatea ş.a., arătând cauzele

acestora şi modurile de combatere.


Minciuna, în sens larg acoperă o gamă largă de comportamente: de la o simplă opţiune non-

conformistă între realitate şi ficţiune până la “ abaterea deliberată, conştientă, de la sistemul de

corespondenţe social – admise între realitate şi modul ei de prezentare” (Sutter). În sens restrâns (etic),

minciuna este o afirmaţie falsă cu scopul de a induce în eroare, producând prejudiciu de ordin

moral/material altuia şi aducând beneficiu autorului ei.

După J. Piaget, copilul mic până la 6-7 ani este un pseudomincinos, ce trăieşte intr-o lume

proprie (combinaţie de real şi imaginar), având sensuri simbolice inaccesibile adultului. Până la vârsta

amintită, copilul îşi poate manifesta imaginaţia prin fabulaţie, care nu trebuie confundată cu minciuna.

Când jocul acesta devine obişnuinţă şi aduce avantaje copilului, atunci ridică semne de întrebare. La

adolescent, obiceiul de a minţi indică – după P. Popescu Neveanu – fie o suferinţă afectivă, fie refuzul

de a se integra în mediu, fie o dizarmonie a personalităţii. Allendy notează: “ copilul care minte este fie

nesatisfăcut de realitatea înconjurătoare, fie nemulţumit de sine însuşi”.

Printre cauzele minciunii se menţionează mai întâi frica de pedeapsă-care favorizează minciuna

de apărare-apoi interdicţia activităţilor plăcute (ludice), încercarea de “justificare” a unor încălcări,

dorinţa de a ieşi în relief, lăcomia ş.a.

Ca remedii se propun: dezvoltarea simţului realului, deprinderea cu exactitatea, redarea fidelă a

faptelor observate, corectarea cu tact a fabulaţiei exagerate ş.a.

Simţind nevoia de a avea prieteni, de a trăi în colectiv, copilul şi mai ales adolescentul vor

descoperi treptat că sinceritatea înseamnă încredere reciprocă şi întemeierea pe adevăr; apoi sinceritatea

înseamnă curaj; însăşi prietenia şi viaţa de colectiv vor duce la convingeri care îl fac pe adolescent să

recunoască şi să proclame necesitatea sincerităţii şi loialităţii în relaţiile reciproce.

Capriciul este un defect al voinţei şi caracterului, exprimat în fapte şi acţiuni neîntemeiate, în

refuzul ascultării de cei mari. Se întâlneşte mai frecvent la copiii mai mici, la copilul unic, la cei

crescuţi de rude (îndeosebi la bunici).

Capriciul are la bază o slabă dezvoltare a inhibiţiei interne şi un psihic labil (sistem nervos

slab). Printre cauzele externe se numără răsfăţatul, alintarea, satisfacerea tuturor dorinţelor (adesea în

anticipaţie).

Ca forme de manifestare ale capriciului menţionăm: fluctuaţia dispoziţiei afective, ţipete,

izbucniri afective când i se refuză ceva, plânsul (uneori mimat), cuvinte urâte etc. aceste manifestări au

un caracter situativ; ele apar în faţa persoanelor care obişnuit “îl cultivă” pe copil, precum şi în situaţii

anumite: înainte de masă, de culcare, la îmbrăcat/dezbrăcat, în prezenţa unor persoane străine etc.

răsfăţul lasă pe copil dezarmat în faţa oricărei situaţii noi.

La vârste mai mari regăsim capriciul la adolescenţi, fiind socotit uneori la fete ca “semn al

feminităţii”.

Remediul pedagogic apare nu în lămurire sau rugăminte, ci luarea unei atitudini hotărâte,

formularea unor cerinţe statornice, instituirea unui regim de viaţă ordonat, apoi adoptarea unei atitudini

de indiferenţă faţă de manifestările capricioasă, educarea la timp a inhibiţiilor necesare.

Încăpăţânarea constă în rezistenţa sau opoziţia individului faţă de voinţa altor oameni, dorinţa

de a nu face aşa cum i se cere, cum este sfătuit sau rugat. Singura modificare invocată: “Aşa vreau eu”,

dar întrebarea “De ce?” nu are răspuns, fapt care indică tendinţa individualistă de a impune cu orice

preţ propriul punct de vedere. După cum observa Hegel: “încăpăţânarea este forma caracterului, dar

este lipsită de conţinutul său”.

Încăpăţânarea este o reacţie negativă a voinţei în momentul în care i se cere, copilul sau tânărul

vrea tocmai contrariul. Este parcă o voinţă cu semnul minus. Un act de încăpăţânare este mai curând un

act semivoluntar.

După origine, se pot distinge trei forme ale încăpăţânării pe care le redăm în continuare:

a) Încăpăţânarea ca formă de protest împotriva unei educaţii excesiv de autoritare, în care

domină tonul de comandă, vociferările, jignirea şi ofensa, forma brutală de prezentare a cerinţelor; lipsă

de echitate şi obiectivitate;


b) O altă formă este reacţia de încăpăţânare a copilului răsfăţat, alintat, crescut într-o atmosferă

de laudă şi admiraţie, de tutelare măruntă a fiecărui pas cu o exigenţă scăzută faţă de sine însuşi orice

refuz în satisfacerea pretenţiilor trezeşte încăpăţânarea pentru a-şi menţine poziţia privilegiată în

familie sau în colectivul şcolar. Este vorba de o îndrumare insuficientă în chestiunile mari şi tutelare

măruntă pe teme secundare (exigenţe foarte mici).

c) Încăpăţânarea copilului nesupravegheat lipsit de orice îndrumare autoritară, de absenţă a

exigenţelor faţă de el.

Sub orice formă, încăpăţânarea are la bază greşeli de educaţie, grefate pe un fond

temperamental.

În sfârşit, există şi încăpăţânare aparentă, legată de timiditate; o situaţie nouă, îl face pe copil să

se închidă în sine, să devină inhibat, aparent încăpăţânat.

În şcoală provoacă încăpăţânare, “supărare” faţă de profesori: un act de inechitate, jignire sau

ofensă nemeritată, ceea ce face ca elevul să reacţioneze prin tăcere ostentativă legată de profesorul în

cauză. La şcolarii mai mici care cred că nota depinde doar de învăţători copilul se supără pe dascăl şi

nu mai învaţă dinadins, exprimându-şi astfel protestul, nemulţumirea.

Trecând la remedii pedagogice, profesorul sau părintele nu trebuie să frângă voinţa copilului, să

o anuleze, să o îndrume, introducând doar un corectiv permanent în conduita lui.

Comportarea încăpăţânatului conţine de regulă, un sâmbure raţional, anumite revendicări faţă

de cei din jur, un anumit motiv general de nemulţumire. Metodele de educaţie depind de cauzele

încăpăţânării. De exemplu, în cazul încăpăţânării care apare ca formă de reacţie faţă de tratarea brutală

din familie - copilul apărându-şi independenţa - metoda va fi apropierea şi câştigarea încrederii.

Oricare formă de reacţie ar fi, se dovedesc eficace:

educaţia prin muncă, prin activitate (pentru că încăpăţânarea apare ca reacţie la sarcini şi

obligaţii)

justa folosire a recompensei, laudei, aprobării

ignorarea temporară, după preceptul: observaţi totul dar nu reacţionaţi la orice

amânarea îndeplinirii sarcinilor/cerinţelor: în starea de încăpăţânare încercarea de influenţare

imediată provoacă împotrivire, orice propunere provoacă o reacţie contrară; copilul sau

adolescentul trebuie pus în faţa cerinţelor dar se cere executarea lor mai târziu, starea de

încăpăţânare fiind una din împrejurările în care reacţia imediată nu este indicată

abaterea atenţiei spre alt obiectiv (metodă eficace mai ales la cei mici);

prezentarea cerinţelor ca sfaturi, indicaţii, chiar rugăminţi (deci nu se ordonă).

Cauza încăpăţânării poate fi şi surmenajul; atunci se impune soluţia adecvată, care să ducă la

eliminarea oboselii severe.

Conştiinţa parţială a erorii naşte tendinţe contradictorii - de acceptare sau de împotrivire - dar

învinge adesea a doua. O dată cu îndoiala apare însă o şansă a îndreptării.

La baza încăpăţânării se pot afla, uneori, noţiuni greşite; printre adolescenţi întâlnim echivalarea

între încăpăţânare şi perseverenţă, voinţă. În cazul acesta se impune un complement de instruire etică.

Încăpăţânarea împinsă oarecum la limită constituie negativismul care prezintă două forme: una

persistentă, şi alta trecătoare, pasageră.

Forma persistentă: şcolarul perseverează intr-o acţiune deşi vede că rezultatele nu sunt cele de dorit,

refuză argumentele numai pe motivul că vin de la altul, îşi fixează scopuri neapărat contrarii celor

propuse de părinţi, profesori, etc. La originea manifestărilor negativiste găsim – ca şi în cazul

încăpăţânării - fie tutelarea excesivă din partea mediului, fie atitudini şi măsuri excesiv de severe din

partea celor mari. Prin urmare este înăbuşită dorinţa de independenţă a copilului, expresie a

subaprecierii.

Remediile sunt în principiu aceleaşi ca la încăpăţânare.


Forma pasageră are de regulă cauze de ordin fiziologic, (oboseală, surmenaj); ea este legată de aşa-

numitele stări fazice (paradoxale şi ultraparadoxale), în care raporturile dintre situaţii şi reacţiile

comportamentale adesea se inversează: stimulii pozitivi produc reacţii negative şi invers. Remediul

apare aici în reglementarea odihnei şi activităţii.

În apariţia şi dezvoltarea trăsăturilor negative de caracter, asistăm la alternanţa între cauze şi efecte,

la înlănţuiri ce capătă caracter ciclic, de circuit psihic. De pildă, educaţia brutală din partea mediului

generează încăpăţânarea copilului iar aceasta din urmă incită tonul de comandă, nervozitatea în reacţia

părinţilor, cauza şi efectul îşi schimbă mereu locurile. Tot aşa, în cazul răsfăţatului, îngăduinţa şi

dragostea exagerată a celor din jur împiedică formarea la timp a inhibiţiilor necesare la copil sau

adolescent; impulsurile şi dorinţele sale îşi fac jocul nestingherit. Manifestările de încăpăţânare şi

negativism îi fac pe părinţi să-şi dubleze eforturile pt. a-l satisface, iar copilul îşi va spori pretenţiile. În

felul acesta, dragostea părintească exagerată alimentează încăpăţânarea/capriciul, iar acestea din urmă

sporesc grijile şi preocupările părinţilor pentru a răspunde pretenţiilor crescânde ale copilului.

FUNCŢIILE CARACTERULUI

Caracterul, ca sistem valoric şi autoreglabil de atitudini şi trăsături, îndeplineşte mai multe funcţii

pe care M. Zlate (2000) le sintetizează în:

1. Funcţia relaţională (pune individul în contact cu realitatea şi, în acelaşi timp, facilitează relaţiile

sociale);

2. Funcţia orientativ-adaptativă (oferă persoanei posibilitatea de orientare şi conducere de sine

conform scopului său şi, totodată, posibilitatea manifestării atitudinilor adecvate);

3. Funcţia de mediere şi filtrare (permite filtrarea la nivel cognitiv şi afectiv a tuturor acţiunilor);

4. Funcţia reglatorie (prin care persoana îşi reglează propria sa conduită).

Caracterul domină, controlează şi integrează celelalte subsisteme ale personalităţii, valorizându-le

şi valorificându-le maximal.

DEVENIREA CARACTERULUI

Nota esenţială a caracterului este devenirea lui. Caracterul nu este dat, înnăscut, ci dobândit. El este

expresia istoriei personale a omului, este o „a doua natură” a omului. Trăsăturile caracteriale nu sunt

date odată pentru totdeauna, ci evoluează de-a lungul vieţii individului, se conturează treptat în

ontogeneză.

Unii autori au considerat că şi caracterul provine dintr-o structură nativă care se manifestă, însă,

mai târziu. Această accepţiune a fost infirmată de cercetările ulterioare. Analiza profilurilor caracteriale

în raport cu epocile istorice, cu poziţiile sociale şi condiţiile concrete ale educaţiei evidenţiază primatul

mediului şi educaţiei în formarea caracterului. Concomitent cu schimbările şi progresul social se

manifestă esenţial şi profilurile caracteriale.

Caracterul se dobândeşte prin asimilarea relaţiilor sociale, a ideilor şi valorilor dominante ale epocii

respective, prin conformarea la anumite norme şi reguli pe care societatea le impune individului.

Configuraţia individuală nativă are o anumită însemnătate, temperamentul imprimând caracterului

un anumit „colorit”; esenţial este însă conţinutul social, moral şi cultural care se însuşeşte pe parcursul

vieţii individuale.

În configurarea caracterului, decisive sunt împrejurările de viaţă, drumul concret pe care îl străbate

individul în viaţa sa, modelele socioumane pe care le-a întâlnit, relaţiile în care s-a angajat, acţiunile pe

care le-a îndeplinit. De aceea, caracterul se prezintă finalmente într-o formă strict individuală, unică,

irepetabilă, izvorând din istoria individuală.

Caracterul leagă persoana de realitate, îl pune în raporturi cu diversele laturi ale realităţii. Este

vorba, însă, nu de acele relaţii în care predomină obiectul asupra subiectului, ci relaţiile în care

iniţiativa aparţine subiectului (individului), prin care acesta se impune în diverse împrejurări şi prin

care îşi manifestă specificul său individual (pentru ca individul să se manifeste într-un fel sau altul, el


trebuie să dispună de o anumită organizare psihică prin care să filtreze toate informaţiile din exterior, să

se orienteze într-un anumit mod în lume şi să se conducă pe sine în raport cu această orientare).

Trebuie specificat faptul că devenirea caracterială are o dublă importanţă, şi anume:

din punctul de vedere al dezvoltării normale a individului;

din punctul de vedere al destructurării personalităţii individului, al tulburărilor caracteriale

(„caracteropatii”), când dezvoltarea hipertrofiată a unei trăsături caracteriale le domină pe toate

celelalte, devenirea caracterială fiind blocată. H. Ey (1983) afirmă că personalitatea

caracteropată, ca alterare a Eului, în loc să se ordoneze în raport cu alţii şi să se armonizeze cu

ea însăşi într-o unitate coerentă, se dezvoltă hipertrofic într-o trăsătură de caracter (de exemplu,

fanaticul impulsiv în violenţă, anxiosul în securitate şi eşec, introvertitul în refuzul realităţii

etc.), fără să mai aibă posibilitatea de a-şi crea un mod de a fi utilizându-şi toate capacităţile.

Conştiinţa de sine se constituie în acest caz într-o imagine superficială, cea a unui individ care

trebuie să nu fie ceea ce este pentru toţi ceilalţi.

În cazul dezvoltării normale, trăsăturile caracteriale dispun de o anumită flexibilitate, plasticitate,

ele putând fi modelate, modificate de-a lungul istoriei individuale sau în cadrul raporturilor cu alţii şi

cu diverse evenimente. „Caracteropatia”, ca formă patologică a caracterului, debutează odată cu

fixitatea şi cu fatalitatea caracterului, cu imposibilitatea de a le domina pe acestea sau de a le modifica

potrivit propriei istorii. „Fixaţia”, „fixitatea”, „constanţa absolută”, „stereotipia” sunt simptomele

patologiei Eului redus la formele arhaice, primitive, cu imposibilitatea individului de a deveni, de a-şi

constitui singur propria istorie. Personalitatea caracteropată vizează, astfel, acel caracter care se

constituie împotriva lui însuşi, lipsit de libertatea (autonomia) voinţei, conştiinţei de sine şi iniţierii

propriei acţiuni.

APTITUDINILE

DEFINIŢIE

Aptitudinea este o însuşire sau un complex de însuşiri psihice şi fizice care asigură succesul,

reuşita intr-o activitate sau alta. Definiţia subliniază aspectul de deficienţă, de randament. Orice

însuşire sau proces psihic privit sub unghiul eficienţei devine aptitudine (de exemplu: memoria, spiritul

de observaţie etc.).

Unii autori numesc capacitate ceea ce am definit mai sus a fi aptitudine. Intr-un dicţionar de

psihologie de mare circulaţie se defineşte aptitudinea ca fiind “substratul constituţional al unei

capacităţi, preexistent acesteia. Singură capacitatea poate fi obiectul evaluării, aptitudinea fiind o

virtualitate”. Această accepţie - care vede aptitudinea ca fiind înnăscută - este proprie în bună măsură şi

a simţului comun. În cele ce urmează luăm aptitudinea în conţinutul stabilit prin definiţia iniţială dată

fără nici o referire la originea şi formarea ei, păstrând pentru componenta genetică termenul de (pre)

dispoziţie în sens de potenţialitate.

Experienţa arată că una şi aceiaşi aptitudine poate constitui o premisă a reuşitei în activităţi

diferite. Dacă ne referim la anumite aptitudini profesionale, dexteritatea manuală şi a degetelor este

implicată în asamblarea pieselor în industria electronică, dar şi în chirurgie; memoria chinestezică este

o componentă a reuşitei în coregrafie, dar şi în diferite ramuri sportive; spiritul de observaţie este cerut

profesorului, dar şi botanistului, scriitorului etc. O aptitudine izolată nu poate să asigure singură

succesul într-o activitate; importantă este combinarea aptitudinilor, care permite compensarea unei

însuşiri deficitare prin altele. E. Claparėde insistă asupra structurii specifice a aptitudinilor, rezultate

din sinteza de procese şi însuşiri psihice. O bună memorie poate compensa până la un punct inteligenţa,

o judecată fină poate suplini un deficit de informaţie ş.a.m.d. Unul şi acelaşi rezultat poate fi obţinut

poate fi obţinut prin mecanisme psihice diferite.


Talentul este combinarea originală a aptitudinilor asigurând prestaţii creative într-un domeniu

sau altul.

Alături de eficienţă (funcţionalitate), aptitudinile prezintă şi un aspect procesual, care se referă

la cunoaşterea proceselor psihice care compun aptitudinea, la structura acesteia. În performanţe, în

produsele materiale şi spirituale, în care se obiectivează aptitudinile găsim într-o formă condensată şi

fuzionată, acele procese psihice care alcătuiesc elementele aptitudinii, concurând sinergic la realizarea

prestaţiei. Rezultatele şcolare identice la matematici sau la muzică presupun combinaţii aptitudinale

diferite.

În consecinţă aptitudinile trebuie considerate sub dublu aspect: al eficienţei sau reuşitei în

activitate şi sub aspect procesual, structural. Aptitudinea implică, în acelaşi timp combinare de

însuşiri dar şi un nivel funcţional al însuşirii psihice.

Tentativa de a întocmi - pe baza unor studii extensive - o taxonomie a aptitudinilor - umane îi

aparţine lui E.A. Fleishman, care abordează problema în termeni relativ simpli: cum receptează o

persoană informaţia, cum o prelucrează şi ce răspunsuri dă pe această bază? În tabelul 5 redăm un

extras din această listă reluată de altfel de numeroşi autori.

Cu ajutorul listei din tabelul 5 pot fi descrise numeroase performanţe umane indicându-se astfel

aptitudinile cerute pentru exercitarea reuşită a unei activităţi sau alta.

Pentru ilustrare, enumerăm - în termenii tabelului dat - aptitudinile necesare lucrătorului de

poliţie: înţelegere verbală (=a sesiza rapid mesaje-radio de la maşina de patrulă); exprimare verbală

(=a da dispoziţii deplin inteligibil); raţionament deductiv (=a decide rapid asupra conduitei unei

persoane suspecte), raţionament inductiv (=a alinia o suită de acte ca aparţinând aceleaşi persoane);

sensibilitatea la probleme (=a sesiza elementul problematic sub aparenţă de rutină, de obişnuit); o bună

memorie (=a întocmi rapid harta mintală a unei întâmplări); ordonarea informaţiei, forţă statică, timp

de reacţie, forţă explozivă.

Tabelul nr. 5 Taxonomia aptitudinilor

APTITUDINEA DESCRIERE

Înţelegere verbală

a înţelege mesajul verbal scris sau oral; a înregistra în mod adecvat descrierea unui

eveniment

Exprimare verbală

a utiliza în chip reuşit limbajul oral sau scris pentru a comunica celorlalţi

idei/informaţii

Fluenţa ideilor

a produce un număr de idei pe o temă dată; contează numărul ideilor, nu atât

calitatea acestora

Originalitate

a propune răspunsuri/soluţii neuzuale intr-o temă sau situaţie dată; a improviza

soluţii în situaţiile în care procedurile standard nu sunt operante

Memorie bună a reţine informaţia nouă cu privire la o parte de rutină dintr-o activitate

Sensibilitatea la probleme

a detecta problemele în situaţii curente sau inedite; a recunoaşte problema - nu

neapărat soluţia - ca întreg şi elementele sale

Raţionament deductiv

a aplica reguli/propoziţii generale la cazuri particulare; a proceda de la principii

stabilite la concluzii logice

Raţionament inductiv

a aproxima o regulă sau un concept care subsumează o situaţie; a ajunge la o

explicaţie logică pentru fapte/evenimente aparent necorelate disparate

Ordonarea informaţiei

a aşeza informaţia în cea mai bună succesiune; corelarea adecvată a regulilor sau

procedurilor cunoscute la o situaţie dată

Flexibilitatea în

clasificare

abilitatea de a găsi moduri de grupare sau categorii alternative pentru un set de

lucruri; aceste lucruri pot fi obiecte, persoane, idei etc.

Orientarea spaţială

a dobândi rapid o idee clară asupra spaţiului în care te afli; a te descurca într-un

spaţiu nou

Vizualizare a anticipa mintal înfăţişarea lucrurilor după o modificare sau o transformare ce va


surveni

Rapiditatea de cuprindere

rapiditatea cu care un număr mai mare de elemente sau informaţii pot fi organizate

sau combinate într-o configuraţie cu sens fără a avea o idee prealabilă despre

aceasta

Flexibilitatea cuprinderii a găsi un element/obiect ascuns într-o mulţime de elemente, a desprinde o latură

particulară într-un mănunchi de însuşiri, viteza nefiind importantă

Atenţie selectivă

a îndeplini o sarcină/activitate în condiţiile prezenţei unor factori distractori sau a

monotoniei

Viteza perceptivă

rapiditatea cu care însuşiri ale unor obiecte sau persoane sunt comparate cu

însuşiri ale altor persoane sau lucruri; a găsi apropieri/asemănări între

obiecte/evenimente

Dozarea timpului

a aborda cu atenţie două surse de informaţie, a utiliza informaţiile separat sau

împreună. Important este a opera cu informaţia ce parvine rapid de la surse diferite

Forţa statică

volumul forţei exercitate asupra unui obiect greu; efort static (a trage, a ridica, a

împinge)

Forţa explozivă

a investi energia în acte musculare explozive care cer o izbucnire energetică

concentrată într-un moment, nu atât în efort static

Forţa dinamică

a utiliza mâinile şi trupul pentru a mişca - un anumit timp sau o distanţă -

greutatea corpului (exemplu: a te căţăra cu frânghia)

Rezistenţa fizică

a menţine efortul fizic pentru o perioadă lungă de timp; antrenamentul

cardiovascular

Flexibilitate corporală a executa mişcări flexionare continue sau repetate (cu mâna sau piciorul) cu o

anumită rapiditate

Timp de reacţie viteza cu care este dat un răspuns la un stimul; promptitudinea reacţiei

Timp de reacţie la alegere a alege rapid răspunsul corect într-o situaţie precisă când două sau mai multe

răspunsuri sunt posibile

Dexteritatea degetelor a utiliza degetele în mod îndemânatic şi coordonat

Dexteritatea manuală a utiliza îndemânatic mâinile

Pentru asistentul medical generalist tabloul aptitudinal este următorul:

Fig nr. 1 Aptitudini cognitive – asistent medical generalist


Tabelul nr. 6 Aptitudini psihomotorii, senzoriale, fizice – asistent medical generalist

Aptitudini psihomotorii

Aptitudini senzoriale Aptitudini fizice

Dexteritate manuală Acuitate vizuală apropiată Rezistenţă fizică

Dexteritatea degetelor Claritate în vorbire Echilibru

Viteaza ajustării răspunsului în funcţie de

stimul

Vedere la distanţă Coordonare trunchi-

membre

Viteza mişcării mâinii, a încheieturilor şi a

degetelor

Vedere nocturnă

CLASIFICAREA APTITUDINILOR

Subsistemul aptitudinal al personalităţii pune în evidenţă o organizare internă complexă, el

incluzând entităţi de modalităţi psihofiziologice şi psihologice diferite, cu multiple conexiuni de

ordonare, coordonare, integrare şi subordonare între ele.

De aici se face necesară o diferenţiere şi o clasificare în interiorul subsistemului aptitudinal,

criteriul cel mai larg acceptat.

Pe baza lui au fost delimitate:

a) aptitudini generale;

b) aptitudini speciale.

Aptitudinea generală este acea aptitudine, care este solicitată şi intervine în orice fel de

activitate a omului sau în rezolvarea unor clase diferite de sarcini.

Aptitudinile generale alcătuiesc repertoriul instrumental-adaptativ al oricărui individ,

care asigură o relaţionare şi o adaptare cât de cât satisfăcătoare în condiţiile variabile ale

mediului.

Aptitudinile generale pot fi împărţite în:

1) Aptitudini senzoriale (rapiditatea, plasticitatea perceptuală);

2) Aptitudini psihomotorii (forţa mişcărilor, rapiditatea, precizia lor);

3) Aptitudini intelectuale (inteligenţa, care reprezintă o sinteză a mai multor aptitudini

intelectuale: spiritul de observaţie, memoria, fluenţa verbală, flexibilitatea gândirii, raţionamentul

inductiv şi deductiv, atenţie distribuitivă etc.).

Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalităţii, care asigură obţinerea

unor performanţe în anumite sfere particulare de activitate profesională. Se structurează şi se

dezvoltă selectiv în interacţiunea sistematică a subiectului cu conţinuturile obiective şi condiţiile

diferitelor forme ale activităţii profesionale. Ele sunt susţinute din interior de predispoziţii

ereditare diferenţiate şi de mare intensitate, care „dictează” direcţia de evoluţie a personalităţii.

Aptitudinile speciale se clasifică după genul activităţii, în cadrul căreia se manifestă:

aptitudini artistice (pentru literatură, muzică, pictură, sculptură, actorie etc.);

aptitudini ştiinţifice (pentru matematică, fizică, astronomie, biologie etc);

aptitudini tehnice (aptitudinea pentru proiectarea, producerea şi întrebuinţarea a tot ceea ce

înseamnă maşină);

aptitudini sportive (aptitudinea pentru atletism, gimnastică, jocul cu mingea etc.);

aptitudini manageriale (aptitudinea pentru organizare, administraţie, conducerecomandă).

În interiorul fiecărei clase se evidenţiază aptitudini cu un grad de individualizare şi de specializare

şi mai ridicat.


După structura lor, după gradul de complexitate, aptitudinile pot fi clasificate în: simple şi

complexe.

INTELIGENŢA

CONCEPTUL DE INTELIGENŢĂ

Termenul de inteligenţă are, în psihologie, multiple şi diferite semnificaţii, neexistând o definiţie

unanim acceptată. S-au formulat zeci de definiţii ale inteligenţei, datorită realităţii multiple care stă la

baza acestui termen.

Cuvântul latin inter – legere, din care derivă termenul de inteligenţă, reunea două sensuri: a

discrimina (disocia) şi a lega (a pune împreună).

Astfel, din perspectivă etimologică, inteligenţa este capacitatea de a stabili legături, relaţii între

obiecte, fenomene şi evenimente. Din cunoaşterea comună provine şi definiţia: inteligenţa este

capacitatea generală de adaptare la mediu, aptitudinea de a găsi soluţii optime în situaţii inedite,

noi, deci instrument al reuşitei.

Deşi există numeroase definiţii ale inteligenţei, putem distinge, din punct de vedere psihologic, anumite

note comune şi definitorii pentru inteligenţă, şi anume:

caracterul complex;

caracterul de orientare;

caracterul operatoriu.

Astfel „inteligenţa se relevă a fi aptitudinea intelectuală generală a individului uman de a

sistematiza şi apoi utiliza achiziţiile anterioare în situaţii problematice noi, modificând în mod

necesar semnificaţia funcţională a elementelor cunoaşterii, în scopul realizării unui echilibru

optimal la situaţiile noi şi mereu variabile ale mediului” (V. Oprescu, 1991).

Psihologia ştiinţifică actuală delimitează două accepţiuni intercorelate ale noţiunii de inteligenţă: ca

sistem complex de operaţii şi ca aptitudine generală.

1. Inteligenţa ca sistem complex de operaţii sintetizează în esenţă mecanismele adaptative ale

conduitei la împrejurările variabile ale mediului. Operaţiile se referă atât la procedeele şi mijloacele de

rezolvare a problemelor, cât şi la procesele mintale care au loc în timpul procedeului

ales. Activitatea psihică este constituită din operaţii – acţiuni mintale – care provin genetic din

interiorizarea acţiunilor practice, inteligenţa realizânduse prin operaţii.

După cum arată M. Zlate (2000), inteligenţa ca sistem de operaţii înseamnă:

abilitatea de adaptare a individului la situaţiile noi (nefamiliare);

abilitatea de a gândi abstract, de a generaliza şi a face deducţii;

abilitatea de a corela şi integra într-un tot unitar părţile relative disparate;

abilitatea de a anticipa şi prevedea consecinţele unor acţiuni şi evenimente;

abilitatea de a compara rapid variantele acţionale şi de a reţine pe cele optime;

abilitatea de a rezolva rapid şi corect probleme cu grade crescânde de dificultate.

Inteligenţa nu este un simplu proces psihic, ci reprezintă expresia organizării superioare a tuturor

proceselor psihice (cognitive, afectivmotivaţionale şi volitive), a modului şi a gradului în care aceste

converg şi conlucrează în vederea reuşitei acţiunilor individului. Inteligenţa se serveşte de procesele

psihice (în primul rând de gândire) pentru a realiza o adaptare suplă la condiţiile variate ale mediului.

Ea devine suplă şi flexibilă, pe măsură ce se formează şi se dezvoltă mecanismele şi operaţiile tuturor

celorlalte funcţii psihice.

Pentru unii autori, inteligenţa se identifică cu gândirea. În general, prin faptul că inteligenţa

presupune cunoaşterea relaţiilor şi a relaţiilor dintre relaţii, ea poate fi asimilată cu gândirea. În acest

sens, inteligenţa înseamnă descoperirea unor raporturi, a căror utilizare satisface un scop adaptativ


(transformativ). Asocierea inteligenţei cu gândirea, cu intelectul în general este regăsită cel mai bine în

concepţia lui J. Piaget (1965), care defineşte inteligenţa ca formă superioară de adaptare prin echilibrări

progresive între operaţiile fundamentale ale intelectului (asimilare şi acomodare).

Deşi este strâns legată de gândire, intersectându-se cu aceasta, inteligenţa nu coincide cu gândirea.

Gândirea nu este decât un instrument al inteligenţei; în sine, gândirea nu este în mod necesar

inteligentă. Totodată, aşa cum am precizat anterior, inteligenţa – ca funcţie integrativă – este implicată

la toate nivelele sistemului psihic uman.

2. Inteligenţa ca aptitudine generală vizează nu atât conţinutul şi structura ei psihologică, ci, mai

ales, finalitatea ei, implicarea ei cu success în diverse activităţi. Această accepţiune s-a dovedit a fi

limitată, deoarece studiile au evidenţiat nu numai o inteligenţă generală (care permite finalizarea cu

succes a mai multor activităţi), ci şi forme particulare de inteligenţă (care permit finalizarea cu succes a

unei singure activităţi).

Astfel, în afară de capacitatea generală de achiziţie a cunoştinţelor, de gândire raţională şi de

rezolvare de probleme, inteligenţa implică diferite tipuri de activităţi.

TIPURI DE INTELIGENŢĂ

E.L. Thorndike distinge trei tipuri de inteligenţă:

inteligenţa concretă sau practică (aptitudinea de a opera uşor şi cu mare randament pe plan

concret obiectual, practic; aceşti indivizi au capacităţi intuitive dezvoltate în sesizarea relaţiilor

dintre evenimentele percepute);

inteligenţa abstractă sau conceptuală (aptitudinea de a opera uşor şi adecvat cu materialul verbal

şi simbolic);

inteligenţa socială (adaptarea rapidă şi netensionată a individului la schimbările mediului social

apropiat, capacitatea de a se relaţiona şi înţelege cu ceilalţi).

A. Binet diferenţiază patru forme ale inteligenţei:

inteligenţa „obiectivă” (corespunde omului cu spirit practic sau ştiinţific);

inteligenţa „subiectivă” (imaginaţie bogată şi lipsa spiritului critic);

inteligenţa practică (excelare în domeniul practic, tehnic, în utilizarea aparatelor şi

mecanismelor; operare dificilă în domeniul verbal);

inteligenţa de tip „literat” (opusă celei practice).

J.P. Guilford delimitează patru tipuri de inteligenţă:

inteligenţa concretă (desemnează aptitudinile implicate în vehicularea informaţiilor figurale –

informaţii concrete percepute prin organele de simţ; centrarea pe lucruri concrete; este

specifică inginerilor, artiştilor, muzicienilor);

inteligenţa simbolică (desemnează aptitudinile implicate în vehicularea informaţiilor sub formă

de semne – literele alfabetului, notele muzicale; este esenţială pentru dezvoltarea limbajului şi

pentru matematică);

inteligenţa semantică (operarea cu noţiunile verbale, cu informaţiile sub forma înţelesurilor

ataşate cuvintelor, informaţii necesare în comunicarea verbală, în gândire);

inteligenţa socială şi capacitatea empatică (vehicularea informaţiilor nonverbale din

interacţiunile sociale; înţelegerea atitudinilor, dorinţelor, intenţiilor, percepţiilor personale şi

ale celorlalţi; este necesară pentru profesori, medici, psihologi, politicieni etc.).

Fr. Paulhan distinge două tipuri de inteligenţă:

inteligenţa „analitică” (centrarea pe detalii, cercetarea faptelor, a fiecărui fenomen în parte);


inteligenţa „sintetică”(centrarea pe ansamblu, pe idei generale).

B. Cattell şi D. Hebb diferenţiază două forme de inteligenţă:

inteligenţa fluidă (inteligenţa de tip A), care serveşte pentru adaptarea la situaţiile absolut noi,

caracterizată prin desfăşurare liberă, imprevizibilă, prin schimbarea rapidă a unghiului de

abordare a uneia şi aceleiaşi probleme; este eficientă în situaţii problematice slab definite.

inteligenţa cristalizată (inteligenţa de tip B), care se modelează după natura activităţilor,

caracterizată prin desfăşurare ordonată, coerentă, logică; este eficientă în situaţii structurate,

bine definite.

Mai mulţi autori (J. D. Mayer şi P. Salovey, Bar-On, D. Goleman, S. Hein, J. Segal)

evidenţiază o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa emoţională. Adaptarea individului la mediu se

realizează nu numai prin componentele cognitive, ci şi prin aspectele de ordin afectiv, personal şi

social, acestea din urmă fiind esenţiale pentru succesul individual.

C. Goleman include în componenţa inteligenţei emoţionale:

conştiinţa de sine (încrederea în sine);

autocontrolul (dorinţa de adevăr, conştiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea);

(dorinţa de a cuceri, dăruirea, iniţiativa, optimismul);

empatia (capacitatea de a ne raporta la sentimentele şi nevoile celorlalţi, de a-i înţelege pe

ceilalţi);

aptitudinile sociale (influenţa, comunicarea, managementul conflictului, conducerea, stabilirea

de relaţii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru în echipă).

CREATIVITATEA

DEFINIREA CONCEPTULUI DE CREATIVITATE

Termenul creativitate a fost introdus în psihologie de G.W. Allport pentru a desemna o

formaţiune de personalitate.

Prin creativitate, Allport încerca să desemneze o modalitate integrativă a personalităţii umane,

ce nu se reduce doar la o serie de însuşiri şi funcţii parţiale, având facultatea de a înţelege, reproduce şi

rezolva numeroasele probleme impuse de viaţă, profesiune, mediu, etc., ci să exprime ansamblul de

calităţi, care conduce la generarea noului, la originalitate.

În prezent există sute de modalităţi, prin care este definită creativitatea. Psihologii susţin în

general că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original şi adecvat realităţii. A crea înseamnă: a

face să existe, a aduce la viaţă, a cauza, a genera, a produce, a fi primul, care interpretează rolul şi dă

viaţă unui personaj, a compune repede, a zămisli, a făuri.

Creativ este cel, care se caracterizează prin originalitate şi expresivitate, este imaginativ,

generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovator etc.

Noutatea este şi ea evaluată gradual, după cote de originalitate.

Cota de originalitate corespunde distanţei dintre produsul nou şi ceea ce preexistă ca fapt

cunoscut şi uzual în domeniul respectiv. În literatura noastră se apreciază originalitatea culminativă a

poeticii lui Eminescu şi, după el, a poeziei lui Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu.

După unii autori „creativitatea este aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva nou şi

de valoare”, iar după alţii ea constituie un proces, prin care se realizează un produs.

Conform lui P. Popescu-Neveanu „creativitatea presupune o dispoziţie generală a

personalităţii spre nou, a anumită organizare a proceselor psihice în sistem de personalitate”.


Termenul de creativitate este foarte general şi a fost introdus în vocabularul psihologiei, pentru

a depăşi înţelesurile termenului de talent. Între conceptele de creativitate şi de talent nota comună este

cea de originalitate.

Talentul corespunde creativităţii de nivel superior. Creativitatea există şi la nivel mediu şi la

nivel inferior, şi chiar la nivel redus.

Toţi oamenii sunt în diverse grade creativi şi numai unii din ei sunt talentaţi. S-a apreciat

talentul ca fiind hotărât de dotaţia ereditară. Conceptul nou de creativitate admite o mare contribuţie a

influenţelor de mediu şi a educaţiei în formarea creativă a fiecăruia. Totodată, se consideră că oricare

din activităţi sau profesiuni poate fi desfăşurată la un nivel înalt de creativitate.

Talentul a fost conceput ca o dezvoltare superioară a aptitudinilor generale şi speciale şi ca o

fericită îmbinare a lor. Creativitatea însă, precum vom vedea, include structuri mai complexe de

personalitate, depăşind aptitudinile.

În psihologie, conceptul de creativitate are următoarele trei accepţiuni:

a) de comportament şi activitate psihică creativă;

b) de structură a personalităţii sau stil creativ;

c) creativitate de grup, în care interacţiunile şi comunicarea mijlocesc generarea de noi idei,

deci conduc la efecte creative.

Creativitatea se caracterizează printr-o multitudine de calităţi:

Productivitatea – se referă la numărul mare de idei, soluţii, lucrări de specialitate.

Utilitatea – priveşte în special rezultatele acţiunii, care trebuie să fie folositoare, să contribuie

la bunul mers al activităţii.

Eficienţa – are în vedere caracterul economic al performanţei, se referă la randamentul acţiunii,

la performanţele, care se pot obţine prin folosirea rezultatelor activităţii creatoare.

Valoarea produselor activităţii creatoare trebuie să prezinte însemnătate din punct de vedere

teoretic sau practic, să fie recunoscută şi respectată în plan social.

Ingeniozitatea presupune eleganţă şi deosebită eficacitate a metodelor de rezolvare.

Originalitatea – se apreciază prin raritatea ideilor, soluţiilor sau produselor. De obicei, sunt

considerate originale rezultatele creativităţii, care apar o singură dată într-o colectivitate, deci sunt

unice.

Conceptul de creativitate apare abordat din cinci perspective: ca potenţial, ca proces, ca

produs, ca preajmă, ca psihoterapie.

Potenţialul creative

Atunci când vorbim de potenţialul creativ, evidenţiem în primul rând calităţile creativităţii, care au

fost descrise mai sus: utilitate, productivitate, eficienţă, valoare, ingeniozitate, originalitate.

Procesul creative

S-a constatat că stadiile (etapele) procesului creator sunt următoarele:

- stadiul pregătitor;

- stadiul incubaţiei;

- stadiul iluminării;

- stadiul verificării.

Produsul creative

Orice proces creativ se finalizează cu un produs, care, pentru a fi considerat creator, trebuie să

posede următoarele calităţi: noutate, originalitate, utilitate.

Preajma (mediul)

Creativitatea este abordată şi din perspectiva cerinţelor şi solicitărilor din mediul intern şi extern.

Psihoterapia prin creativitate


În ultimii ani studiile asupra creativităţii individuale şi de grup au relevat valenţele curative ale

metodelor de creativitate, activitatea într-un grup creator, având ca efect reducerea barierelor interne

ale creativităţii. Se utilizează şedinţe cu ceilalţi.

STRUCTURA CREATIVITĂŢII

Orice subiect dispune de un potenţial creativ, pentru că orice subiect posedă o experienţă, pe care o

prelucrează mereu şi variabil, utilizând operaţii, tehnici şi scheme mintale.

În linii generale, se ajunge la noi idei sau proiecte prin transformări şi recombinări ale datelor

cognitive, de care subiectul dispune.

Gândirea logică aduce o anumită contribuţie la creaţie. Renumiţi savanţi, consideră că şi mai

importantă este imaginaţia, care posedă un grad mai mare de libertate, nu este încătuşată de reguli şi

norme fixe.

Demersurile creatoare pot fi spontane sau intenţionate şi voluntare. În ambele cazuri, ele trebuie să

fie susţinute energetic de trebuinţe şi motive, de înclinaţii, interese şi aspiraţii.

În psihologia românească structura creativităţii este explicată prin intermediul modelului bifactorial

al creativităţii. Cele două categorii de factori sunt:

a) vectorii – termen, ce reuneşte toate stările şi dispozitivele energetice, acestea susţinând subiectul

în acţiune şi anume: trebuinţele, motivele, scopurile, înclinaţiile, aspiraţiile, convingerile, atitudinile

caracteriale.

b) operaţiile generative – cuprind sistemele de operaţii, aptitudinile generale sau speciale de nivel

supramediu.

Vectorii sunt cei, care declanşează, selectiv ciclurile operatorii şi le direcţionează într-un anumit

sens.

Deci creativitatea nu este altceva decât interacţiunea optimă între vectorii creativi şi operaţiile

generative.

La nivelul personalităţii se constituie blocuri între vectorii atitudinali şi acele sisteme de

operaţii, pe care le-am numit aptitudini. Aceste structuri fac parte dintr-un stil de acţiune, cunoaştere şi

realizare a subiectului, care au sau nu efecte creative.

Considerată ca o structură de personalitate, creativitatea este, în esenţă, interacţiunea optimă

dintre atitudinile predominant creative şi aptitudinale generale şi speciale de nivel supramediu şi

superior.

Nu este suficient deci să dispui de aptitudini, dacă acestea nu sunt orientate, strategic, prin

motivaţie şi atitudini, spre descoperirea şi generarea noului cu valoare de originalitate.

Printre atitudinile creative importante, menţionăm:

încrederea în forţele proprii şi înclinaţia puternică spre realizarea de sine;

interesele cognitive şi devotamentul pentru profesiunea aleasă, care se include esenţial în sensul

şi scopul vieţii;

cutezanţă în adoptarea de noi scopuri neobişnuite;

perseverenţa în căutarea de soluţii şi în realizarea proiectului schiţat.

simţul valorii şi atitudinile valorizatoare;

grupul atitudinilor direct creative, constând din simţământul noului, dragostea şi receptivitatea

pentru tot ce este nou şi respectul faţă de originalitate.

NIVELURI ŞI STADII ALE CREATIVITĂŢII

Fiind o proprietate general-umană, creativitatea se prezintă în diverse forme şi se situează la diverse

niveluri ierarhice.


Savantul american C.W. Taylor distinge cinci niveluri ale creativităţii:

creativitatea expresivă;

creativitatea productivă;

creativitatea inventivă;

creativitatea inovatoare;

creativitatea emergentă.

a) Creativitatea expresivă – se manifestă liber şi spontan în desenele sau construcţiile copiilor

preşcolari. Nu se pune problema, la acest nivel, de utilizare sau originalitate. Acest tip de creativitate

reprezintă treapta de bază şi este un mijloc excelent de a cultiva aptitudinile creatoare, ce se vor

manifesta ulterior.

b)Creativitatea productivă – este crearea de obiecte, specific muncilor obişnuite. Un dar sau o

ţesătoare de covoare produc obiecte, a căror forma se realizează conform unei tradiţii, unei tehnici

consacrate, aportul personal fiind redus. Este planul, la nivelul căruia ajunge orice om muncitor.

c) Creativitatea inventivă – presupune generarea de noi metode şi îndeplinirea artificială a unor

noi funcţiuni. E vorba de inventatori, acele persoane, ce reuşesc să aducă ameliorări parţiale unei

unelte, unui aparat, unei teorii contraversate. În invenţie se introduc forme şi relaţii obiective, care sunt

noi în raport cu dispozitivele tehnice preexistente. Într-o ţară mare, cum este Japonia, se înregistrează

anual peste 100.000 de brevete de invenţii, ceea ce asigură un progres vizibil al producţiei.

d)Creativitatea inovatoare – implică modificările semnificative ale principiilor, care stau la baza

unui domeniu. Acest tip de creativitate o găsim la oamenii caracterizaţi ca fiind „talente”. Ei realizează

opere, a căror originalitate este remarcată pe plan naţional.

e) Creativitatea emergentă – este caracteristica geniului, a omului, care aduce schimbări radicale

revoluţionare într-un anumit domeniu şi a cărui personalitate se impune de-a lungul mai multor

generaţii.

Astfel a fost principiul evoluţionist al lui Darwin, relativitatea lui Einştein, etc. Este nivelul

suprem şi cel mai elaborat al creativităţii.

Creativitatea este considerată o expresie a personalităţii, care presupune activităţi îndelungate şi

eforturi deosebite.

Psihologul englez G. Wallas stabileşte patru stadii ale procesului de creaţie:

1. Stadiul pregătitor – este o fază iniţială şi obligatorie. Orice act de creaţie presupune o

preparaţie conştientă, adeseori intensivă şi de lungă durată. În perioada de preparare se delimitează

scopul sau problema. În vederea rezolvării problemei, viitorul creator citeşte, discută, întreabă, adună

informaţii, face observaţii, schiţează o ipoteză sau un proiect general. La această etapă se produce o

mobilizare a subiectului şi intervin schiţări de planuri, experimente mintale. Un rol important are

capacitatea de mobilizare a subiectului pentru antrenarea şi menţinerea în procesul creator. Problema

devine obsedată, apar stări de tensiune, încordare, apare anxietatea specifică, frustrări.

2. Stadiul incubaţiei – poate dura foarte mult, ani de zile! Este mai puţin vizibil în exterior.

Incubaţia este răstimpul încercărilor, când nu se găseşte soluţia. Procesul de creaţie continuă să se

desfăşoare în inconştient.

3. Iluminarea (intuiţia) – este momentul fericit, când apare soluţia, momentul intuiţiei acesteia,

al vizualizării obiectului creat. Este faza, în care se consideră că procesul de creaţie ajunge la punctul

culminant. Ideea creării apare brusc. Se întâmplă ca gânditorul creator să descopere ceva diferit de ceea

ce a căutat.

4. Stadiul verificării (sau elaborării finale) este cea mai importantă. Soluţia identificată este

verificată în practică şi apoi implementată. Este stadiul final, în care materialul brut, furnizat de

inspiraţie, este finisat, creatorul verifică dacă iluminaţia a fost corectă, apreciază şi eventual revizuieşte

ideea sau soluţia găsită. Newton şi Darwin au elaborat şi verificat ani de zile teorii, a căror inspiraţie a

fost poate rezultatul unor momente de scurtă durată.


Factorii, ce stimulează sau inhibează creativitatea

Creativitatea are un caracter cu informaţie complexă, în care interacţionează două categorii:

1) categoria socială;

2) categoria specială.

Prima categorie face parte din factorii stimulativi ai creativităţii şi se împart în:

a) interni – individ;

b) externi – colectivi;

c) sociali – societatea.

Interni

1. Intelectuali (imaginaţia, gândirea fluentă, divergentă; capacitatea de elaborare, sensibilitatea

la probleme, inteligenţa, capacitatea de transformare, memoria, tehnici operaţionale).

2. Aptitudini speciale (şcolare sau academice, creatoare, ştiinţifice, artistice, tehnice, de

conducere, sociale, pedagogice, culinare etc.).

3. „De personalitate” (atitudini, motivaţie, caracter). Cel mai general recunoscuţi fiind: voinţa,

perseverenţa, dorinţa de a schimba, tendinţa de informare, curiozitate, prezenţa unor interese şi

preocupări variate de tip hobby, încredere în sine, nonconformism, fond emoţional şi bogat.

Externi

1. Climatul creativ:

structura şi funcţionarea organizaţiei, instituţiei;

compoziţia şi interacţiunile grupului;

personalitatea şi comportamentul individual.

2. Conducerea (şeful la diferite niveluri ierarhice).

Sociali

1. Valori promovate.

2. Condiţii create: baza materială, legislaţie, formă de guvernămînt.

3. Educaţie (în familie, şcoală, factori educaţionali formali sau informali).

4. Nivelul cultural (cantitatea şi calitatea informaţiei).

5. Securitatea psihică.

6. Securitatea personală.

7. Necesitatea socială.

Din categoria specială fac parte factorii, ce inhibează creativitatea.

a) Factori cognitivi-perceptuali:

incapacitatea de a formula problema;

incapacitatea definirii termenilor problemei, când nu a fost înţeleasă suficient;

incapacitatea de a distinge între cauză şi efect;

neutralizarea tuturor simţurilor în observaţie;

stilurile cognitive extreme: empiric şi teoretizant.

b) Factorii cognitivi-informaţionali:

insuficienţa informaţiei;

necunoaşterea tehnologiei creaţiei; tehnicilor de descriere a inovaţiilor.

blocajele creativităţii.

c) Factorii vizând caracteristicile gândirii:

fixitatea metodei, stereotipul dinamic;

imposibilitatea abordării divergente a rezolvării problemelor tehnice;

autoimpunerea ideaţiei;

autoimpunerea unor restricţii, neprevăzute în condiţiile problemei;


conformismul intelectual.

d) Factorii „de personalitate”:

supramotivarea versus submotivarea (la sarcină sau profesională).

e) Factorii temperamental-caracteriali:

slaba încredere în sine şi descurajare;

conformismul comportamental;

încrederea prea mare în componenţa altor persoane;

gama restrânsă de interese şi preocupări;

lipsa voinţei şi obişnuinţei de a duce lucrurile până la capăt.

f) Factorii afectivi (emoţionali):

timiditate;

conflicte, frustrări;

teama de ridicol;

teama de dezaprobare socială;

teama de şefi, de colegi, de subalterni;

incapacitatea asumării riscului intelectual.

Blocaje ale creativităţii

Sidney Shore a descris trei tipuri de blocaje ale creativităţii:

emoţionale;

culturale;

perceptive.

1. Blocaje de tip emoţional

teama de a nu comite o greşeală, de a nu părea extravagant;

teama de a risca să fii un „pionier”, de a fi în minoritate;

oprirea prematură la prima idee, soluţie, care apare sau teama ori neîncrederea faţă

de superiori, colegi, colaboratori;

dificultatea de a schimba modelul de gândire;

dependenţa excesivă faţă de opiniile altora;

lipsa competenţei de a depune un efort susţinut pentru a desfăşura procesul de

rezolvare a unei probleme de la identificarea ei până la soluţionare.

2. Blocaje de ordin cultural

dorinţa de a se conforma modelelor sociale, dorinţa de apartenenţă;

„conformism” la idei vechi, ca şi la cele noi;

tendinţa de a reacţiona conform principiului „totul sau nimic”;

prea mare încredere în statistici şi experienţa trecută;

punerea pe primul plan a factorilor practici sau economici în luarea deciziilor, ceea

ce reduce timpul pentru a avea un număr suficient de idei;

slaba capacitate de a transforma sau modifica ideile;

sentimentul că tendinţa de a îndoi sistematic este un inconvenient social;

prea mare încredere în logica a ceea ce se numeşte raţiune.

3. Blocaje de ordin perceptiv:

incapacitatea de a distinge între cauză şi efect;

dificultatea de a defini o problemă sau declinarea capacităţii, refuzul de a sesiza, de

a releva;

dificultatea de a destructura o problemă în elemente, care pot fi manipulate,

dirijate;

dificultatea de a diferenţia între fapte şi probleme;


prezentarea prematură a pseudosoluţiilor la problemă, care nu au fost încă definite;

incapacitatea de a utiliza toate sensurile, care ne pun în contact cu mediul;

dificultatea de a percepe relaţiile neobişnuite între idei şi obiecte;

incapacitatea de a defini lucrurile;

îngustarea excesivă a punctului de vedere;

credinţa negativă: „Nu sunt creativ”.

Este foarte important să înveţi să detectezi natura acestor blocaje pentru a introduce spiritual

inovator în grupuri şi organizaţii. Aceste blocaje sunt numite şi bariere ale creativităţii.

Există patru grupe de bariere ale creativităţii:

I. Bariere legate de contextul socio-cultural:

conflictul de valori;

condiţionarea;

prejudecăţile;

diferenţele culturale;

nonintegrarea frustrărilor.

II. Bariere datorate temerilor endemice:

frica de confruntare;

agresivitatea;

competiţia;

rezistenţa la schimbare;

lipsa încrederii în sine.

III. Bariere legate de atitudinile individualiste:

comportamentele egocentrice;

necunoaşterea de sine;

sentimentul de incompetenţă;

subiectivitatea şi nerealismul;

pasivitatea excesivă.

IV. Bariere referitoare la relaţia individ – grup:

lipsa comunicării;

marginalizarea;

lipsa autenticităţii;

izolarea;

dependenţa.


UNITATEA 8.

RELAŢII ÎNTRE COMPONENTELE PERSONALITĂŢII





Să exemplifice relaţia temperament - caracter

Să exemplifice relaţia aptitudini - caracter

Să exemplifice relaţia temperament - aptitudini


Temperament-caracter

Aptitudini-caracter

Temperament-aptitudini

RELAŢIA TEMPERAMENT-CARACTER

În legătură cu relaţia dintre aceste laturi ale personalităţii s-au manifestat trei poziţii distincte:

1. Unii autori neputându-le diferenţia au recurs la amestecul lor:

EX.: Nuttin definea - caracterul: ,,componenta afectivo-dinamică a personalităţii”

temperamentul: ,,componenta fiziologică, în mare parte stabilă şi ereditară.”

2. Alti autori au ajuns la concluzia separării lor, pornind de la marea constantă a temperamentului

de-a lungul vieţii individului:

EX., se considera că temperamentul influenţează viaţa psihică în general şi nicidecum

personalitatea, de aceea el este rupt, desprins de personalitate. Argumentul invocat reprezenta

existenţa unor manifestari temperamentale care apar independent de atitudinile caracteriale şi

uneori chiar în ciuda acestora.

Caracterul era interpretat doar ca un simplu strat ce se suprapune peste temperament, el fiind

un fel de dublură a temperamentului.

Se încerca descifrarea caracterului după parametrii tipologici, invocându-se faptul că atitudinile

persoanei şi semnificaţia lor conduc la schimbarea aspectului dinamico-energetic al conduitei.

Potrivit acestei poziţii se ajungea la concluzii eronate din punct de vedere:

teoretic (autonomia temperamentului)

practice (ignorarea temperamnetului în formarea personalităţii)

3. Sunt autori care susţin ideea interacţiunii dintre temperament şi caracter de tip antagonist:

Între temperament şi caracter ar exista o luptă, o contradicţie permanentă, dezvoltarea

caracterului având loc ca urmare:

a unei continui destrămări a complexului tipologic,

concomitent cu reorganizarea lui în forme corespunzătoare caracterului


Consecinţa acestei viziuni: în lupta dintre temperament şi caracter s-ar ajunge în cele din urmă la

lichidarea temperamentului, sau, în cel mai bun caz, la golirea lui de consistenţă, ceea ce este o

absurditate.

Nici una dintre cele trei soluţii nu este convingătoare şi realistă.

Diverşi autori au crezut că vor rezolva problema prin invocarea relatiilor dialectice dintre

temperament şi caracter, numai că, aplicând nediferenţial şi nespecific dialectica, au ajuns la

concluzii eronate.

P.P.-NEVEANU: ,,cei doi termeni ai contradicţiei se întrepătrund, trec unul în altul, coincid…”

vorbeşte despre ,,integrarea organică a temperamentului în caracter”; ,,temperamentul nu poate fi

conceput în afara caracterului omului, ci ca o parte integrantă, organică a structurii acestuia.” Şi tipul

de activitate nervoasă este implicat în caracter ,,ca o latură a acestuia”.

Şi într-un caz şi în altul se ajunge la ,,amestecul” celor două laturi ale personalităţii, la pierderea

specificului fiecareia dintre ele.

După M. ZLATE adevărata soluţie a relaţiei dintre temperament şi caracter o constituie

relevarea interinfluentelor reciproce cu efecte:

benefice, constructive

erodante ale personalităţii

Dacă avem în vedere influenţa temperamentului asupra caracterului, atunci constatăm

următoarele situaţii tipice:

temperamentul colorează modul de exprimare, de manifestare în comportament a trăsăturilor

caracteriale

temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale

temperamentul avantajează sau provoacă dificultăţi în formarea unor trăsături caracteriale

EX. într-un fel îşi exteriorizează generozitatea un coleric, în alt fel un melancolic; aşa cum colericul

este predispus spre percepţii rapide dar cu multe erori, tot aşa temperamentul coleric va predispune şi

spre o anumită instabilitate caracterială

Dacă avem în vedere influenţa caracterului asupra trmperamentului, aceasta constă în

principal, în controlarea, reglarea acestuia din urmă şi se concretizează în următoarele situaţii:

caracterul reţine, inhibă anumite însuşiri temperamentale (mai ales pe acelea care se asociază în

plan comportamental cu apariţia unor efecte negative)

caracterul maschează şi compensează temporar însuşirile temperamentale care odată

manifestate în comportament ar produce efecte dezadaptative

caracterul valorifică la maxim trăsăturile temperamentale care se asociază în plan

comportamental cu efecte pozitive

fiecare dintre cele două componente ale personalităţii deţine o anumită ,,putere” asupra celeilalte,

chiar dacă aceasta nu este la fel de mare şi la fel de semnificativă.

Numai prin efort voluntar conştient, prin organizarea superioară a caracterului omul îşi poate

lua în stăpânire propriul temperament.

Rolul reglator al caracterului nu trebuie să fie însa excesiv, nu trebuie să meargă până la

anihilarea temperamentului.

RELAŢIA APTITUDINI – CARACTER (ATITUDINI)

Formarea şi valorizarea aptitudinilor depinde şi de orientarea caracterială. Pentru ca aptitudinea

să se poată forma şi manifesta eficient este necesar un caracter care să o susţină (în caz contrar,

aptitudinea dispare). La rândul său, caracterul, în formarea şi manifestarea lui, implică un ansamblu de

aptitudini în lipsa cărora orientarea caracterială rămâne suspendată. Atât aptitudinile, cât şi atitudinile

se formează şi se dezvoltă sub influenţa aceloraşi factori de mediu şi educaţie care pot avea efect


pozitiv sau negativ asupra relaţiei dintre cele două dimensiuni şi, respectiv, asupra structurii de

ansamblu a personalităţii.

Atunci când relaţiile dintre aptitudini şi caracter sunt compatibile şi optime, sau cu posibilităţi

de compensare reciprocă, ele conduc la armonizarea şi echilibrarea personalităţii, la creşterea eficienţei

sale. Cu cât gradul de incompatibilitate dintre aptitudini şi caracter este mai mare şi cu cât posibilităţile

de compensare reciprocă sunt mai reduse, cu atât personalitatea va fi mai afectată (mai dizarmonică şi

neeficientă).

Evaluarea relaţiilor dintre aptitudini şi caracter se realizează în funcţie de trei criterii (P.

Popescu-Neveanu, Zörgö):

1. nivelul la care se situează cele două dimensiuni, în mod absolute (nivelul global: superior,

mediu, inferior) şi în mod relativ (prevăzând posibilitatea echilibrării sau a dezechilibrării, a

surclasării aptitudinilor prin atitudini sau invers);

2. sensul în care se manifestă interacţiunile (pozitiv şi reciproc stimulativ, negativ-univoc sau

biunivoc şi cvasineutral);

3. caracterul direct sau indirect al interacţiunilor: directe sunt influenţele dintre atitudinile

focalizate pe o anumită activitate sau pe propriile posibilităţi şi aptitudinile individuale şi

speciale corespunzătoare; indirecte sunt relaţiile dinte atitudinile generale faţă de lume şi

aptitudinile specializate sau dintre atitudinile concrete şi aptitudinile generale, cum ar fi

inteligenţa.

RELAŢIA APTITUDINI – TEMPERAMENT

În raport cu aptitudinile, temperamentul constituie doar o premisă extrem de generală, cu rol de

predispoziţie. Faptul că temperamentul nu predetermină aptitudinile este confirmat de posibilitatea

formării uneia şi aceleiaşi aptitudini pe temperamente diferite sau a mai multor aptitudini pe fondul

unui singur temperament.

Între cele două dimensiuni există totuşi influenţe reciproce:

pe de o parte, temperamentul poate facilita sau provoca dificultăţi în formarea aptitudinilor,

dificultăţi care pot fi însă depăşite prin exerciţiu sau prin compensare.

pe de altă parte, modificarea manifestărilor temperamentale poate conduce la modificarea

aptitudinilor. Pe baza unor tendinţe de adaptare a temperamentelor la activitate, putem vorbi

despre o oarecare profesionalizare a temperamentelor.


UNITATEA 9.

ATITUDINI ŞI PREJUDECĂŢI


Integrează percepţiile interpersonale în practica profesionala



Să descrie conceptul de atitudine

Să descrie conceptul de prejudecată

Să identifice soluţii de reducere a prejudecăţilor


Componentele unei atitudini:cognitivă, afectivă, comportamentală;

Dezvoltarea prejudecăţilor: presiunea grupului; teoria “ţapului ispăşitor”; frustrare

(personalitate prejudiciată);

Reducerea prejudecăţilor: cooperare, team-building.

ATITUDINILE CARACTERIALE

Atunci când vorbim despre caracter ne referim la conduita umană direcţionată de un ax

conducător. Omul nu reacţionează arbitrar, ci comportamentele lui izvorăsc dintr-o anumită atitudine.

Atitudinea este poziţia internă, specifică, pe care o are o persoană faţă de realitatea în care

trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi.

Deoarece caracterul este în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor situaţii, el se

exprimă prin diferite atitudini care sunt componentele lui. Astfel, atitudinile fac parte integrantă din

structura caracterului, nu sunt entităţi diferite.

La nivelul caracterului nu ne interesează atitudinile circumstanţiale şi variabile, ci atitudinile

stabile şi generalizate, definitorii pentru individ, întemeiate pe convingeri puternice.

Atitudinea este atât o manieră relaţională, o modalitate internă de raportare la diverse laturi ale

vieţii sociale, la alţii, la sine, la activitate, un fapt de conştiinţă, cât şi o modalitate de manifestare în

comportament, reacţie comportamentală. În forma lor obiectivă, de comportament, atitudinile sunt

relaţii, iar relaţiile interiorizate apar ca atitudini. Atitudinea se constituie, aşa cum precizează

Klineberg, în procesul cunoaşterii şi al acţiunii, prin interacţiunea individului cu obiectele şi în

contextul unor evenimente sau situaţii sociale, prin interiorizarea relaţiilor generalizate şi stabile ale

omului cu lumea externă, relaţii ce devin, prin interiorizare, moduri de comportare. Fiind în esenţă un

rezultat al învăţării, atitudinea este, de fapt, ecoul subiectiv al evenimentelor şi faptelor externe, al

relaţiilor individului cu realitatea.

Prin atitudine, individul se orientează selectiv şi se autoreglează preferenţial. Atitudinea, ca

vector major al personalităţii, este în primul rând selectivă în perceperea şi evaluarea evenimentelor.


Atitudinea caracterială nu este o reacţie imediată, impulsivă, ci o orientare conştientă,

deliberată. Ea reprezintă un fel de dispoziţie latentă a individului de a reacţiona sau acţiona într-un

mod sau altul la stimulările mediului extern.

Atitudinea este o construcţie psihică sintetică, ce reuneşte elemente cognitive, afective şi

volitive. O atitudine trebuie să aibă un obiect – elementele cognitive –, cu o rezonanţă în subiect –

elementele afective – şi care ne impulsionează la acţiune – elementele volitive. Atitudinea apare, astfel,

ca o structură psihică multidimensională cu următoarele componente:

1. Componenta cognitivă (informaţională) include toată gama de reprezentări, cunoştinţe,

concepte, convingeri, stereotipuri pe care o persoană le are în raport cu obiectul atitudinii. Această

componentă îi conferă atitudinii orientare.

2. Componenta afectiv-motivaţională indică gradul de acceptare sau neacceptare al obiectului

atitudinii. Aceste componente (emoţii, sentimente, pasiuni, trebuinţe, interese, idealuri) funcţionează

dinamizator sau frânator, îl propulsează pe individ în acţiune sau îl opresc din acţiune, măresc sau

diminuează potenţialul său energetic.

3. Componenta volitivă (conativă) se referă la tendinţele de comportament ale persoanei faţă

de obiectul dat, la orientarea atitudinilor individului, desemnând sensul spre care întreprinde individul

acţiunea.

Caracterul se structurează prin integrarea în plan cognitiv, afectivmotivaţional şi volitiv a ceea

ce este semnificativ pentru individ în situaţiile şi evenimentele sociale (structura caracterială nu este

dictată de situaţiile şi evenimentele externe, ci ea se impune acestora).

Ponderea celor trei componente în structura atitudinii poate fi foarte variabilă la nivel

intraindividual (în copilărie predomină dimensiunea afectiv-motivaţională, iar începând cu adolescenţa

predominante devin dimensiunile: cognitivă şi volitivă) şi interindividual (diferită la diferiţi indivizi),

conducând la diverse tipologii caracteriale. Cele trei elemente alcătuiesc o unitate, o structură definită

prin următorii indicatori:

a. consistenţa: indică asupra ponderii şi valorii diverselor componente în structura atitudinii,

precum şi gradul de interdependenţă dintre cele trei dimensiuni;

b. gradul complexitate:

– componenta cognitivă poate varia de la minimum de informaţie despre obiect, necesară

descrierii şi identificării acestuia, până la cunoaşterea lui profundă;

– componenta afectiv-motivaţională poate să difere de la simpla emoţie la o trăire afectivă

complexă şi durabilă, de la trebuinţe la interese şi idealuri;

– componenta volitivă poate varia de la o reacţie obişnuită la o acţiune organizată, complexă;

c. nivelul de elaborare sau de dezvoltare:

– elementar (incipient), în care componentele şi relaţiile dintre ele sunt difuze, nediferenţiate;

– mediu, în care apar diferenţieri de la slab la mediu între componente şi relaţii;

– superior, caracterizat printr-o înaltă diferenţiere şi articulare a componentelor.

Specificul caracterului rezultă atât din relaţiile dintre componentele atitudinii (relaţii

intraatitudinale), cât şi din relaţiile dintre atitudini diferite (relaţii interatitudinale). Caracterul nu

este o sumă de atitudini, ci un mod de interacţiune a atitudinilor, de interdependenţă şi întrepătrundere a

lor, rezultat din dezvoltarea individuală.

Între atitudini pot exista următoarele tipuri de relaţii:

1. Relaţii de ierarhizare: o atitudine este condiţionată de alte atitudini, ele fiind organizate în

sistem ierarhizat. Sunt atitudini supraordonate (dominante) şi altele subordonate, organizarea putând fi

diferită de la un individ la altul (o atitudine subordonată proprie unui individ poate apărea ca atitudine

dominantă la alt individ). Atitudinile dominante le controlează pe cele subordonate, putând să le

reprime (să le interzică) sau să le stimuleze (să le pună în valoare). Apare, astfel, relaţia: atitudine faţă

de atitudine.


Specificăm faptul că atitudinile sunt fenomene bipolare, sistematizate două câte două, una

opusă alteia. O atitudine poate fi favorabilă sau nefavorabilă, între cei doi poli putând exista grade de

intensitate cu valori diferite în funcţie de semnificaţia pozitivă sau negativă a obiectului (situaţiei). Cu

cât ne apropiem de extremele celor doi poli – pozitiv şi negativ –, cu atât intensitatea atitudinii este mai

puternică. Un obiect cu semnificaţie negativă mare induce o atitudine de respingere puternică, în timp

ce un obiect cu semnificaţie negativă mică determină o atitudine de respingere de intensitate slabă; în

mod similar se întâmplă şi în cazul semnificaţiei pozitive şi a atitudinii favorabile.

Jumătatea distanţei dintre cei doi poli – punctul neutru (zero) – coincide cu absenţa

semnificaţiei faţă de obiect (situaţie) şi, respectiv, cu o atitudine neutră, de indiferenţă. Nu putem face

afirmaţia că o persoană oarecare dispune de la început numai de una dintre atitudinile-pereche: cea

favorabilă (pozitivă) sau cea nefavorabilă (negativă). Nu există şi nu pot exista reducţii absolute, ci

doar note dominante (atitudini dominante).

2. Relaţii de coordonare (de cooperare): atitudinile se situează în acest caz la acelaşi nivel

susţinându-se reciproc.

3. Relaţii de competitivitate şi excludere reciprocă: nu pot fi manifestate două atitudini în

acelaşi timp sau faţă de aceeaşi realitate (situaţie) şi, în consecinţă, trebuie să se realizeze o opţiune

pentru una dintre ele.

4. Relaţii de compensare: atitudinile deficitare sunt compensate prin alte atitudini mai

dezvoltate.

Din punct de vedere funcţional, structura atitudinală include două „blocuri” sau segmente

intercorelate:

a) Blocul orientativ sau direcţional şi, implicit selectiv-evalutiv, care include componenta

cognitivă şi afectiv-motivaţională, prin care se realizează:

– receptarea, filtrarea, identificarea şi evaluarea situaţiilor sociale;

– concordanţa sau discordanţa dintre valenţele situaţiei şi starea de necesitate actuală sau

viitoare a individului;

– acceptarea (trăirea pozitivă) sau nonacceptarea (trăirea negativă) obiectului atitudinii.

b) Blocul efector sau executiv, care cuprinde mecanisme voluntare ale conduitei, componenta

volitivă fiind coloana de susţinere a caracterului (de unde şi definiţia dată de Klages: caracterul

reprezintă „voinţa moral organizată”). Prin acest segment preponderent operaţional se

materializează orientarea (se trece la faptă). Segmentul voluntar este un fel de servomecanism al

orientării. Consecvenţa atitudinii este strict dependent de adaptarea voluntară, şi anume:

– atunci când segmentul orientativ este slab şi neclar, atitudinea rămâne relativ nedefinită;

– atunci când segmentul efector rămâne mult în urma celui orientativ, conduita devine

inconsecventă, şovăielnică. Aceeaşi situaţie este valabilă şi pentru sistemul caracterial în

ansamblul său. Caracterul poate rămâne decompensat din punct de vedere voluntar, ceea ce

poate duce la concesii, la acţiuni contrare intenţiilor, inconsecvenţă. În sistemul caracterial,

discordanţele dintre blocul orientativ şi cel efector pot fi parţiale, pot să cuprindă anumite grupe

de atitudini, alte grupe de atitudini nedispunând de acoperirea voluntară necesară.

Numai armonizarea şi coordonarea celor două „blocuri” ale atitudinii imprimă acesteia

pregnanţă şi eficienţă.

Cunoaşterea structurii caracteriale la nivel individual presupune identificarea atitudinilor

dominante, relaţiilor dintre atitudini şi raportului dintre orientarea caracterială şi voinţă.

Atitudinile şi segmentele lor nu trebuie interpretate în sine, ci în funcţie de valoarea lor morală.

Definitoriu pentru atitudine este raportarea ei permanentă, implicită sau explicită, la valori.

Atunci când atitudinile sunt în concordanţă cu normele sociale, ele devin valori, constituindu-se

ceea ce Linton denumea sistemul atitudini-valori, care ţine de nucleul persoanei.


Atitudinile nu se confundă cu valorile; ele constituie mai curând recunoaşterea valorilor,

interiorizarea lor de către individ. Atitudinile au un conţinut valoric şi o funcţie evaluativă prin care

reglează comportamentele specifice ale fiecărui individ.

În cadrul sistemului atitudini-valori, unele atitudini şi valori sunt centrale, dominante, altele

sunt marginale, periferice. Fiecare persoană se ancorează în jurul unui nucleu de atitudini şi valori

centrale care îi defines orientarea.

Cunoaşterea atitudinilor şi valorilor proprii unui individ reprezintă, din punct de vedere practic,

un instrument de previziune a comportamentului în diferite situaţii sociale.

Atitudinea, deşi este relativ stabilă, constantă, se restructurează, este supusă evoluţiei. Putem

vorbi, deci, de o dinamică a atitudinilor, această dinamică depinzând de componentele care

structurează atitudinea. În principiu, caracterul este modelabil pe toată durata vieţii individului,

putându-se reorganiza, corecta, perfecţiona.

DEFINIŢII

Sintetizând mai multe definiţii, propuse de-a lungul timpului, Richard Perloff consideră că o

atitudine este „o evaluare globală, [dobândită printr-un proces de] învăţare, a unui obiect (persoană, loc,

problemă) care influenţează gândirea şi acţiunea“ (Perloff, 2003, p. 39). Prin această definiţie, Perloff

urmăreşte să sublinieze următoarele caracteristici:

Deşi este plauzibilă existenţa unor predispoziţii genetice ale înclinaţiilor sau aversiunilor

noastre faţă de anumite activităţi, toate dovezile strânse până în prezent susţin ideea că

atitudinile nu sunt prefigurate genetic, ci se formează numai în contact cu obiectul lor, printr-un

proces de învăţare, iniţiat şi mediat de către contextul social. Poate că unii indivizi sunt genetic

mai puţin dinamici, pe când alţii sunt mai activi, dar atitudinea faţă de muncă este rezultatul

educaţiei, al experienţei acumulate şi, mai presus de toate, al modului în care sistemul socio-

economic valorizează efortul, competenţa, corectitudinea, ambiţia, şi eficienţa fiecărui individ.

Atitudinile sunt evaluări globale ale anumitor tipuri de activităţi, produse, persoane şi situaţii. A

avea o atitudine înseamnă a emite o judecată de valoare faţă de ceva sau cineva, ceea ce

implică, în mod esenţial, dezvoltarea unor afecte pozitive sau negative faţă de obiectul raportării

atitudinale; nu este de loc exclusă existenţa unor sentimente contradictorii faţă de un obiect

atitudinal, dar, o dată conturată o atitudine, este exclusă indiferenţa, neutralitatea şi pasivitatea

faţă de acesta. Atitudinile sunt raportări complexe, care antrenează diferite componente ale

personalităţii umane: opinii, judecăţi, sentimente şi intenţii sau predispoziţii comportamentale.

Din acest motiv, psihosociologii vorbesc uneori nu atât despre atitudini, cât mai degrabă despre

„sisteme atitudinale“.

Atitudinile influenţează gândirea şi comportamentul. Ele ne permit o categorizare rapidă a

lucrurilor, persoanelor şi situaţiilor, modelând percepţiile şi orientând judecăţile noastre;

totodată, ele prefigurează modul nostru de acţiune faţă de diferitele obiecte atitudinale.

Într-o excelentă caracterizare sintetică, Muzafer Sherif spune că: „atunci când vorbim despre

atitudini, vorbim despre ceea ce o persoană a învăţat în procesul prin care a devenit un membru al

familiei, al unui grup şi al societăţii, proces care o face să reacţioneze faţă de realitatea ei socială

într-un mod consecvent şi caracteristic, şi nu într-un mod schimbător şi accidental. Vorbim despre

faptul că [persoana] nu mai este neutră în aprecierea lumii înconjurătoare; [individul] manifestă

atracţie sau repulsie; este pro sau contra, [lucrurile i se par] favorabile sau nefavorabile.“ (Sherif,

1967, p. 2)


STRUCTURA ATITUDINILOR

Psihosociologii au propus mai multe modele structurale ale atitudinilor.

Abordarea trifactorială

Abordarea trifactorială susţine că o atitudine este:

1) o reacţie cognitivă, în măsura în care evaluarea obiectului se bazează pe anumite opinii,

reprezentări şi amintiri;

2) o reacţie afectivă pozitivă, negativă sau mixtă, în care se regăsesc emoţiile, sentimentele şi

stările noastre de spirit faţă de un anumit obiect social;

3) o dispoziţie comportamentală sau, altfel spus, tendinţa de a acţiona într-un anume fel faţă

de obiect. (În literatura franceză se vorbeşte despre o dispoziţie conativă.)

Să ne gândim la atitudinea cuiva faţă de o marcă de automobil. În abordarea trifactorială, o

astfel de atitudine se conturează în funcţie de ceea ce ştie şi ceea ce gândeşte (corect sau eronat)

subiectul despre marca respectivă: caracteristici tehnice, performanţe, fiabilitate, preţ, costuri de

întreţinere, prestigiu etc. Ideile despre modelul de automobil se asociază cu anumite sentimente, mai

mult sau mai puţin intense şi coerente, legate de el; această componentă afectivă poate fi extrem sau

total favorabilă, nefavorabilă sau, cel mai adesea, mixtă, adică un amestec de reacţii afective favorabile

şi nefavorabile, unele sau altele fiind, însă, dominante. De exemplu, pot fi un mare admirator al

automobilelor Porsche sau Hummer, dar faptul că veniturile nu îmi vor permite probabil niciodată să

cumpăr un Porsche sau un Hummer, pe când o seamă de indivizi dubioşi, în opinia mea, şi le pot

permite, îmi provoacă resentimente. În sfârşit, modelul trifactorial presupune că elementele cognitive şi

afectiv-emoţionale predispun subiectul să acţioneze în cât mai deplin acord cu ele. Îmi place un anumit

model de automobil, despre care deţin informaţii care îl recomandă – drept urmare, îmi propun sau cel

puţin îmi doresc să îl cumpăr.

Abordarea unifactorială

Marele merit al abordării trifactoriale constă în faptul că surprinde cel mai bine complexitatea

raportărilor atitudinale, privind într-o perspectivă unificată componentele cognitive, afective şi

comportamentale. Există însă şi rezerve întemeiate faţă de modelul trifactorial.

Pe de o parte, nu întotdeauna se poate evidenţia o relaţie de convergenţă între elementul

cognitiv şi cel afectiv. Mulţi alcoolici cronici sau fumători înrăiţi ştiu foarte bine că excesele pe care şi

le îngăduie sunt profund dăunătoare, din multe puncte de vedere, atât pentru ei, cât şi pentru alţi oameni

şi, cu toate astea, îşi iubesc realmente viciul, la care nu ar renunţa pentru nimic în lume. Alţi indivizi

ştiu foarte bine că le-ar face foarte bine să meargă periodic la dentist, şi totuşi, detestă numai gândul

de-a se apropia de un cabinet stomatologic. Există, de asemenea, o certă autonomie a reacţiilor noastre

afective faţă de elementele cognitive. Ne plac şi ne atrag anumite persoane, lucruri şi situaţii despre

care nu ştim aproape nimic; sau, dimpotrivă, ne displac şi ne stârnesc repulsie, chiar dacă nu putem

emite o judecată critică faţă de ele.

Pe de altă parte, după cum vom vedea mai amănunţit într-un paragraf ulterior, cogniţia şi afectul

nu determină întotdeauna comportamentul individual. De multe ori, din varii motive, nu facem ceea ce

ne-ar plăcea sau, dimpotrivă, facem ceea ce ne displace.

Aceste rezerve, cel puţin în parte întemeiate, îi determină pe unii psihosociologi să opteze

pentru o abordare unifactorială. Adepţii acestei orientări preferă să trateze cele trei componente separat,

înţelegând prin atitudine numai componenta afectiv-emoţională. Îmi place, îmi displace, iubesc, urăsc,

admir, detest sunt cuvintele obişnuite prin care oamenii îşi descriu atitudinile. De pe această poziţie,

Fazio, de exemplu, defineşte atitudinea drept „o asociere între un obiect dat şi o evaluare dată“ (apud.

Perloff, 2003, p. 39), reducând evaluarea la o reacţie afectivă pro sau contra.

Abordarea unifactorială se dovedeşte însă excesiv de simplificatoare. După cum vom vedea, în

anumite condiţii, descifrate de cercetători, elementele cognitive interacţionează în mod esenţial cu


reacţiile afective, iar interacţiunea lor este de natură să influenţeze dispoziţiile acţionale sau chiar

comportamentul efectiv al subiectului.

Abordarea bifactorială

Abordarea bifactorială consideră că în orice tip de atitudine se pot distinge două componente

de bază: cogniţia şi afectul („mintea“ şi „inima“). În această perspectivă, atitudinea este o combinaţie

între ceea ce subiectul crede ori „se aşteaptă“ din partea unui anumit obiect şi felul în care el simte sau

„evaluează“ aceste aşteptări ale sale. Fishbein şi Ajzen susţin că atitudinea este un produs obţinut prin

multiplicarea a doi factori: (a) forţa credinţei că un obiect posedă anumite atribute şi (b) evaluarea

acestor atribute. (vezi Figura 1)

Atitudine

Evaluări

Opinii (credinţe)

Fig. 1 Modelul bifactorial al atitudinilor

Să presupunem că ne preocupă, de exemplu, atitudinea preadolescenţilor faţă de fumat. O

investigaţie condusă din perspectiva abordării unifactoriale ne-ar conduce la aflarea faptului că un

procent de copii au o atitudine favorabilă faţă de fumat; un alt procent sunt indiferenţi; în sfârşit, restul

dezaprobă fumatul. Aceste date ne spun, desigur, ceva important, dar nu ne dezvăluie prea multe în

ceea ce priveşte motivele care stau la baza acestor atitudini. Diane Morrison a cercetat aceeaşi

problemă din perspectiva modelului bifactorial. Ea a măsurat opiniile copiilor în legătură cu fumatul,

întrebându-i ce cred ei despre faptul că fumatul:

1) dăunează plămânilor;

2) face respiraţia urât mirositoare;

3) te face mai simpatic în ochii prietenilor;

4) te face să te simţi mai matur;

5) are un gust plăcut.

Morrison şi colaboratorii au estimat, totodată, evaluările copiilor anchetaţi, cerându-le să

aprecieze fiecare din cele cinci aspecte menţionate, pe o scală de acest tip:

Credeţi că a fi simpatic în ochii prietenilor este ceva:

„foarte bun“, „bun“, „nu (prea) bun“ sau „nu (prea) rău“, „rău“, „foarte rău“?

Corelând opiniile şi evaluările, cercetătorii au descoperit că doi copii pot avea atitudini diferite

faţă de fumat datorită unor opinii diferite în ceea ce priveşte consecinţele fumatului sau pentru că, deşi

au opinii identice, evaluează aceste consecinţe în mod diferit. Aceste date au scos în evidenţă faptul că

acei copii care cred că fumatul te face mai simpatic sau mai matur şi care, totodată, evaluează favorabil

aceste opinii, sunt cei mai predispuşi să înceapă să fumeze înainte de adolescenţă – elemente utile în

conceperea campaniilor antitabagism.


PROPRIETĂŢILE ATITUDINILOR

Indiferent la care dintre cele trei abordări mai sus menţionate subscriem, atitudinile prezintă o

serie de proprietăţi invariante. Cele mai importante sunt următoarele:

Valenţa se referă la dimensiunea evaluativ-afectivă a atitudinilor. O atitudine poate fi pozitivă

sau negativă, favorabilă sau defavorabilă faţă de un anumit obiect.

Intensitatea reprezintă gradul în care o atitudine se apropie de polii extremi ai unor scale

bipolare de tipul „pozitiv - negativ“ sau „favorabil – nefavorabil“. Cu cât o atitudine se apropie

mai mult de o extremă sau alta a acestor scale, cu atât intensitatea sau forţa ei este mai mare.

Centralitatea se referă la poziţia unei atitudini în ansamblul de elemente identitare ale

individului – valori, apartenenţe sociale, aptitudini etc. Asocierea mai mult sau mai puţin

subliniată cu unul dintre aceste elemente determină gradul ei de centralitate.

Accesibilitatea se raportează la forţa legăturii care uneşte atitudinea de obiectul ei. Cu cât

această legătură este mai puternică şi mai stabilă, cu atât mai mare este probabilitatea şi

rapiditatea cu care atitudinea va fi activată în prezenţa obiectului. (cf. Neculau, 2003)

Modelul bifactorial scoate în evidenţă o altă proprietate importantă a atitudinilor: consistenţa

intra-atitudinală, adică armonia şi compatibilitatea dintre elementele cognitive şi cele afective. Nu

rareori ne simţim lăuntric tulburaţi de afecte conflictuale faţă de acelaşi obiect sau de un dezacord între

judecată şi sentiment. Câţi dintre noi nu am spus, măcar o dată în viaţă, că „intelectual sunt de acord;

afectiv, nu“. La rândul său, modelul trifactorial ridică problema acordului sau a dezacordului dintre

atitudini şi comportament. Nu întotdeauna acţionăm în conformitate cu opiniile şi afectele noastre faţă

de un anumit obiect.

CONSISTENŢA INTRA-ATITUDINALĂ

Ne simţim bine atunci când ceea ce gândim despre ceva sau cineva este în deplin acord cu ceea

ce simţim faţă de acel lucru sau acea persoană. Din păcate, de multe ori avem o poziţie ambivalentă

faţă de obiectele atitudinale. Ambivalenţa se referă la unul sau mai multe conflicte între elementele

atitudinilor noastre. Se pot distinge mai multe tipuri de ambivalenţă:

În unele cazuri, avem opinii vădit incompatibile despre ceva sau cineva. Mulţi oameni au o

părere cât se poate de bună despre competenţa şi corectitudinea medicului lor de familie dar, pe

de altă parte, cred că sistemul nostru de sănătate este execrabil. Majoritatea indivizilor cred că

odraslele lor sunt nişte copii normali şi chiar foarte reuşiţi, deşi, pe de altă parte, sunt ferm

convinşi de faptul că educaţia copiilor şi a tinerilor din zilele noastre este la pământ.

Cumpărătorul Daciei Logan este pe deplin convins că şi-a luat o maşină bună, dacă avem în

vedere raportul dintre preţ şi calitate, cheltuieli de întreţinere, fiabilitate, spaţiu interior etc. Pe

de altă parte, el poate fi pe deplin convins de faptul că numai automobilele de import sunt

„maşini adevărate“. Utilizatorii de computere sau de telefoane mobile pot enumera multiplele

avantaje ale acestor aparate, aproape indispensabile vieţii moderne; pe de altă parte, mulţi dintre

ei ştiu că utilizarea frecventă şi de lungă durată a acestor instrumente este riscantă pentru

sănătate, prezentând şi alte dezavantaje.

Frecvent se întâmplă să nutrim sentimente contradictorii faţă de ceva sau cineva. Mulţi

români (deşi nu toţi) au simţit o bucurie imensă atunci când s-a prăbuşit regimul comunist, deşi,

pe de altă parte, au fost copleşiţi de tristeţe din cauza numeroaselor victime nevinovate ale

bizarelor evenimente din decembrie 1989. Mulţi s-au simţit descătuşaţi atunci când s-a anunţat

execuţia soţilor Ceauşescu, dar, pe de altă parte, au simţit oroare faţă de barbaria execuţiei şi

jenă faţă de acel simulacru de proces; în plus, persoanele religioase au fost profund şocate de

faptul că procesul sumar şi execuţia grăbită au avut loc chiar în ziua de Crăciun. În regimul

comunist, absolvenţii de facultate erau mulţumiţi de faptul că statul le asigura un loc de muncă

după terminarea studiilor, dar mulţi dintre ei erau revoltaţi de obligaţia de a se prezenta la locul


de muncă repartizat, chiar dacă acesta nu le convenea. Oamenii cu venituri modeste se bucură

de faptul că acum magazinele sunt pline de mărfuri atrăgătoare, dar se simt frustraţi de faptul că

nu şi le pot permite.

Cel mai frecvent întâlnit tip de ambivalenţă este conflictul dintre opinii şi sentimente, în care

mintea sau judecata raţională se orientează într-o anumită direcţie, pe când inima sau afectul ne

trag în direcţia opusă. Putem aprecia competenţa deosebită a medicului X, care ne-a aplicat cel

mai bun tratament în comparaţie cu alţi doctori care ne-au consultat; şi totuşi, individul ne poate

fi profund antipatic, din varii motive: este grobian, distant, afemeiat, urât etc. Mulţi tineri, de

ambele sexe, sunt pe deplin de acord că folosirea prezervativului este un mijloc necesar de

protecţie împotriva infectării cu HIV; şi, cu toate acestea, detestă folosirea lui. Multe femei din

societatea modernă, care doresc să facă o carieră de succes, resping ideea de a se mărita şi mai

ales de a avea copii devreme, deoarece viaţa de familie le-ar diminua considerabil şansele de

afirmare profesională; pe de altă parte, pe plan afectiv regretă amânarea maternităţii şi sunt

chiar îngrijorate de faptul că o maternitate târzie presupune complicaţii şi chiar riscuri.

Ambivalenţa este, pentru toată lumea, mai mult sau mai puţin inconfortabilă; pe unii oameni chiar îi

scoate din minţi. Psihosociologii sunt, în general, de acord că majoritatea indivizilor resimt în mod

neplăcut conflictele interioare dintre elementele cognitive şi cele afective, fiind, de aceea, motivaţi să

caute noi reconfigurări ale acestora, spre a (re)dobândi o stare de spirit armonioasă.

FORŢA ATITUDINILOR

În mare măsură, rolul exercitat de o atitudine depinde de importanţa sau forţa ei. Fiecare dintre

noi avem anumite opinii, credinţe şi simpatii la care ţinem mai mult decât la altele. Unii oameni se

ataşează de un anumit sport, de-o anumită echipă sau vedetă de film, de un partid politic, de regimul

vegetarian sau de o sectă religioasă. În fiecare caz, o astfel de atitudine se susţine cu tărie, este durabilă

şi greu de schimbat, având o influenţă considerabilă asupra gândirii şi a comportamentului.

De ce sunt atât de stabile atitudinile puternice? Maureen Wang Erber indică următoarele cinci

motive:

Atitudinile puternice sunt strâns legate de alte credinţe şi valori individuale tari; dacă un

individ, să spunem, şi-ar schimba convingerile religioase, cu siguranţă că multe alte atitudini şi

valori legate de aceste credinţe ar trebui să se modifice la rândul lor.

Este probabil că indivizii sunt mai bine informaţi asupra chestiunilor faţă de care au atitudini

puternice, ceea ce-i face mai rezistenţi faţă de contraargumente.

Oamenii au tendinţa să se asocieze cu alte persoane care au atitudini similare cu ale lor faţă de

chestiunile importante, astfel încât anturajul le susţine şi le întăreşte atitudinile respective.

Atitudinile puternice sunt, de regulă, mai bine elaborate şi mai uşor accesibile; drept urmare, cei

care le împărtăşesc sunt întotdeauna gata să le exprime cu uşurinţă, atunci când sunt puse în

discuţie.

Este de aşteptat ca oamenii cu atitudini puternice să caute în permanenţă informaţii relevante, în

legătură cu chestiunile care îi pasionează, ceea ce îi înarmează cu şi mai multe argumente contra

tentativelor celorlalţi indivizi de a le modifica convingerile şi sentimentele.

Psihosociologii au scos în evidenţă mai multe caracteristici care diferenţiază atitudinile puternice

faţă de cele slabe. Perloff (2003, p. 57) menţionează următoarele trăsături ale atitudinilor tari:

importanţa (ţinem foarte mult la chestiunea în cauză);

implicarea personală (atitudinea este legată de valori centrale ale sinelui);

extremitatea (atitudinea deviază semnificativ faţă de neutralitate);

certitudinea (suntem convinşi că atitudinea este corectă);

accesibilitatea (atitudinea ne vine rapid în minte);

cunoaşterea (suntem foarte informaţi în legătură cu obiectul atitudinii);


organizarea ierarhică (atitudinea este intra-consistentă şi inculcată într-o structură

atitudinală bine elaborată).

O anumită atitudine puternică poate să nu posede toate aceste caracteristici. Un ins poate să

acorde o mare importanţă unei atitudini, fără însă ca aceasta să fie legată de valorile centrale ale sinelui

său. Un altul poate să cunoască o mulţime de lucruri despre o anumită chestiune, fără a fi sigur de

corectitudinea cunoştinţelor sale sau fără a se ataşa în mod deosebit de chestiunea respectivă. O

atitudine poate să ne vină foarte rapid în minte, având o accesibilitate ridicată, fără să fie integrată

într-o structură elaborată.

ACCESIBILITATEA ATITUDINILOR

Nu toţi cercetătorii consideră accesibilitatea drept o trăsătură, printre altele, a atitudinilor

puternice sau, altfel spus, ca pe o derivată a forţei atitudinilor. Unii dintre ei susţin că, dimpotrivă, forţa

unei atitudini este determinată de accesibilitatea ei. În 1995, Russell Fazio a elaborat o teorie în acest

sens, considerând că atitudinile variază, sub aspectul forţei, pe o scală continuă.

Atitudinile slabe se caracterizează printr-o oarecare familiaritate cu obiectul, însoţită de o

evaluare minimă sau, cel mult, temperată. Gândiţi-vă la o ţară precum Uruguay, la eskimoşi sau la o

marcă oarecare de sneakers. Aţi auzit despre ele, dar nu aveţi nişte sentimente puternice (pozitive sau

negative) faţă de aceste entităţi. Vă puteţi actualiza atitudinile faţă de ele, dar nu o faceţi în mod

automat şi fără nici un efort. Atitudinile puternice – faţă de patrie, faţă de grupul etnic, o celebritate

sau un produs preferat – se caracterizează printr-o serie de asociaţii bine exersate între obiect şi

evaluările sale. Aceste atitudini sunt durabile şi memoria lor poate fi activată instantaneu, de orice

stimul care este conectat cu obiectul lor. (Puteţi face un experiment foarte simplu: priviţi cuvântul

Finlanda şi notaţi ceea ce vă vine rapid în minte; priviţi apoi cuvântul România şi faceţi acelaşi lucru.

Nu-i aşa că există diferenţe enorme?)

Constructele-cheie ale teoriei lui Fazio sunt accesibilitatea şi asociaţia.

Accesibilitatea se referă la gradul de automatism cu care o atitudine este activată din memorie.

Nu e vorba despre amintirea unor date şi informaţii despre obiect, căci Fazio este adeptul

modelului unifactorial, definind atitudinea drept o asociere între un obiect şi evaluarea lui, ca

proces emoţional-afectiv. El se referă, aşadar, la rapiditatea şi spontaneitatea cu care stimulii

legaţi de obiect reactualizează trăirile noastre emoţionale şi sentimentele noastre faţă de obiect,

fie acestea favorabile sau nefavorabile.

Asociaţiile sunt legături între diferitele componente ale atitudinii. Cu cât sunt mai numeroase şi

mai puternice aceste legături, cu atât forţa atitudinii sporeşte. Cuvântul România este asociat în

minţile românilor cu numeroase ipostaze cu mare încărcătură emoţională (nu întotdeauna şi

neapărat foarte favorabile): tricolorul, imnul naţional, Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, Mihai

Eminescu, muzica populară, peisaje, clădiri emblematice, evenimente de mare intensitate – dar

şi sărăcie, corupţie, inegalitate socială, iresponsabilitatea şi abuzurile administraţiei etc.

FUNCŢIILE ATITUDINILOR

Întrucât deţin un rol foarte important în ansamblul vieţii psihice, fiind direct sau indirect

corelate cu mai toate procesele şi componentele personalităţii şi interacţiunii dintre indivizi în context

social, atitudinile exercită o mare varietate de funcţii. Din acest motiv, nu există o sistematizare

standard în această privinţă, fiecare autor prezentând o altă versiune de ordonare taxonomică a

funcţiilor atitudinilor. Prima tipologie clasică este cea propusă, în 1960, de către D. Katz, care distinge

patru funcţii atitudinale: utilitară, ego-defensivă, valoric-expresivă şi cognitivă.

1) Funcţia utilitară este asociată atitudinilor care îi ajută pe oameni să maximizeze

recompensele şi, respectiv, să minimalizeze sancţiunile. Noi elaborăm atitudini favorabile faţă de

obiectele, persoanele sau situaţiile utile, care contribuie la satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor noastre, şi


atitudini negative faţă de tot ceea ce ne provoacă teamă sau frustrare. Un sportiv profesionist sau un

fashion model dezvoltă o atitudine pozitivă faţă de regimul alimentar strict şi faţă de exerciţiile fizice,

cu toate neplăcerile şi rigorile pe care le implică acestea, deoarece vigoarea şi frumuseţea fizică sunt

condiţii necesare ale exercitării cu succes a profesiunii lor. Profesioniştii desăvârşiţi sau pur şi simplu

raţionali dezvoltă, totodată, atitudini negative faţă de fumat, alcool şi droguri, întrucât aceste surse de

plăcere le pot ruina cariera. (Ceea ce ştim acum despre fenomenul ambivalenţei ne permite să

înţelegem de ce, nu de puţine ori, se întâlnesc cazuri de sportivi care se dedau unor excese dăunătoare

atât performanţei, cât şi imaginii lor publice.)

2) Funcţia ego-defensivă sau de apărare a Eului este legată de acele atitudini care fortifică

respectul de sine al persoanei. Atitudinile – îndeosebi cele centrale şi de mare intensitate – ne ajută să

ne sporim şi să ne protejăm respectul de sine împotriva ameninţărilor exterioare sau a conflictelor

interne. Credinţa religioasă îi ajută pe mulţi să înfrunte greutăţile, necazurile, umilinţele şi eşecurile.

Unii credincioşi văd toate aceste impasuri ca pe nişte pedepse sau încercări divine şi speră ca

suferinţele îndurate să le fie recompensate în ceruri. Alţii, dimpotrivă, pun toate eşecurile lor pe seama

răutăţii şi strâmbătăţii lumii de astăzi, care s-a îndepărtat de calea bisericii, orientând frustrările şi

resentimentele lor înspre ceilalţi, faţă de care se adoptă o atitudine extrem de critică. Alţi oameni se

ancorează în pasiunea lor faţă de o activitate nobilă, demnă de sacrificii morale şi materiale: artă,

ştiinţă, sport, protecţia mediului, eradicarea corupţiei din administraţie şi justiţie etc. Pe mulţi oameni îi

salvează de disconfortul unor eşecuri şi neajunsuri erosul, iubirea faţă de membrii familiei,

devotamentul faţă de prieteni etc. Din păcate pentru condiţia morală a omului „civilizat“, dar din

fericire pentru bancheri, producători şi comercianţi, tot mai mulţi indivizi încearcă să îşi umple vidul

axiologic care îi bântuie, prin certitudinea palpabilă a bunurilor şi serviciilor pe care le cumpără cu o

poftă insaţiabilă, sperând să găsească în abundenţa acestora dovada peremptorie a valorii lor,

obiectivate în avantajele şi privilegiile „succesului“ în viaţă. Comună este şi cultivarea prejudecăţilor

discriminatorii faţă de minorităţi, întrucât denigrarea, dispreţuirea şi umilirea altora îi face pe mulţi să

îşi consolideze buna părere despre ei înşişi, prin apartenenţa la un grup pretins superior.

3) Funcţia valoric expresivă. Atitudinile servesc, totodată, la exteriorizarea credinţelor şi

valorilor pe care le considerăm centrale şi definitorii pentru modul nostru de a fi şi pe care dorim ca

alte persoane să le perceapă şi să le respecte. Expresivitatea atitudinală oferă celorlalţi informaţii

privind două dimensiuni ale sinelui social:

Afişarea atitudinilor noastre centrale are, pe de o parte, rolul de a comunica celorlalţi

identitatea noastră socială: cine suntem şi ce aspirăm să devenim. Dorinţa oamenilor de a-şi exprima

identitatea socială este unul dintre motivele care îi fac să cumpere anumite produse şi servicii.

Obiectele pe care le arătăm în propria locuinţă, îmbrăcămintea pe care o purtăm, modul în care ne

petrecem timpul liber urmăresc să comunice altora ceva esenţial despre statutul nostru social. Oamenii

fac de multe ori cheltuieli nebuneşti, nu atât pentru satisfacerea unor nevoi utilitare personale, cât mai

ales pentru a li se recunoaşte un anumit nivel de bunăstare, inteligenţă, rafinament etc.

Pe de altă parte, afişarea unor atitudini are menirea de a face cât mai transparentă identitatea

noastră individuală, dezvăluind aluziv sau cu ostentaţie valorile prin care credem că ne putem distinge

ca individualităţi faţă de ceilalţi. Părinţii de astăzi, care acum treizeci de ani îşi afişau independenţa şi

spiritul rebel faţă de conformismul părinţilor lor purtând plete (băieţii) şi minijupe (fetele) sunt revoltaţi

astăzi de „idioţenia“ şi „dezmăţul“ copiilor lor, care poartă cercei în urechi, nas, limbă sau în alte părţi

anatomice, umblând pe stradă cu buricul gol (chiar şi la temperaturi destul de scăzute şi, mai ales, chiar

şi atunci când, cu oricâtă indulgenţă am judeca, nu prea au ce să arate). La unison, părinţii şi copiii lor,

elevi sau studenţi, sunt revoltaţi de costul enorm al cărţilor, manualelor şi rechizitelor, dar plătesc, fără

să clipească, sume cu mult mai mari pentru achiziţionarea unor bunuri „absolut necesare“: blue geans şi

sneakers de marcă, telefoane mobile sofisticate, brăţărele şi cruciuliţe, walkman şi combine hi-fi, role

şi, de ce nu, o maşină după „succesul“ de la bacalaureat. Iar dacă învăţământul este privit ca un serviciu

public (oarecum şi întrucâtva) necesar, însă teribil de obositor şi de nesuferit, în schimb hair dressing,


la „stilist“, mersul regulat la sala de fitness, la bere şi la discotecă, excursiile cu gaşca pe litoral sau la

munte sau balul monstruos de absolvire a liceului, la cel mai luxos şi costisitor hotel din oraş reprezintă

servicii esenţiale, fără de care „copiii“ şi părinţii lor s-ar simţi extrem de frustraţi, o dată ce şi unii şi

ceilalţi cred cu tărie că „tinerii trebuie să se distreze“.

4) Funcţia cognitivă. Întrucât clasifică obiectele experienţei individuale în funcţie de valenţa

lor afectivă (pozitivă sau negativă), atitudinile ierarhizează şi ordonează percepţiile. De exemplu, un

individ care nu agreează creditul de consum şi care îşi poate permite să nu recurgă la împrumuturi

pentru a-şi cumpăra cele necesare nu este interesat de reclamele menite să stimuleze cumpărarea cu

plata în rate. Dacă este, însă, un computerist pasionat, acelaşi individ se va dovedi foarte receptiv faţă

de mesajele publicitare ce promovează tehnica IT. Un individ cu venituri modeste (sau unul foarte

cumpătat) prospectează piaţa mai ales prin prisma preţurilor, devenind un expert în chilipiruri, pe când

un altul, cu o putere de cumpărare mai consistentă, urmăreşte în primul rând calitatea produselor şi

prestigiul de brand.

Clasificarea lui Katz are meritul de a fi ordonată şi suficient de suplă. Ea acceptă că o anumită

atitudine poate îndeplini simultan mai multe funcţii şi are meritul de a sugera nişte strategii rezonabile

de modificare persuasivă a fiecărui tip de atitudine. Ea nu este însă scutită de lipsuri, motiv pentru care

s-au făcut numeroase încercări de completare a ei, prezentându-se mai multe tipuri de funcţii, dar fără a

se obţine plusul dorit de claritate şi ordine sistematică.

De exemplu, Snyder şi DeBono introduc, în plus faţă de cele patru funcţii distinse de Katz, o

funcţie adaptativă. Atitudinile joacă un rol important în acomodarea individului cu normele şi

criteriile de exigenţă ale contextului social din care face parte. Atitudinile exercită o funcţie de

adaptare socială. Avem uneori tendinţa de a exprima unele atitudini care, într-un context determinat,

ne permit să primim aprobarea şi să evităm dezaprobarea celorlalţi, chiar dacă nu întotdeauna suntem la

unison cu grupurile în care dorim să fim acceptaţi. Dacă avem un loc de muncă avantajos, pe care

dorim să îl păstrăm, urmărind chiar să promovăm în ierarhia firmei la care suntem angajaţi, iar marea

majoritate a colegilor şi a şefilor au o atitudine clar definită şi puternică faţă de anumite probleme, ne

străduim să nu facem notă discordantă, afişând cu ostentaţie atitudini opuse; ba chiar, în unele cazuri,

mimăm consensul atitudinal cu ceilalţi – dar procedăm astfel între anumite limite şi numai atunci când

nu sunt puse în joc atitudini legate de valorile centrale ale sinelui. Putem să ne declarăm toleranţi faţă

de homosexuali, chiar dacă nu suntem; putem să admitem că ne place muzica de jazz, chiar dacă

preferăm rock sau hip hop; putem să ne aliniem ţinutei vestimentare standard în cadrul firmei, chiar

dacă avem gusturi diferite. Dar dacă, de exemplu, credem cu fervoare în Dumnezeu, nu vom accepta să

ne declarăm atei, doar pentru a fi în ton cu atitudinea dominantă a celorlalţi; sau dacă avem o clară şi

bine definită orientare politică, fie de stânga, fie de dreapta, ne va fi extrem de greu (deşi nu imposibil)

să mimăm simpatii clare faţă de orientarea opusă, numai pentru că ea este pe placul celorlalţi. Totul

este corect, numai că adaptarea socială nu apare ca o funcţie primară, ci, mai degrabă, ca un efect

integrat al celorlalte patru tipuri de funcţii menţionate de Katz, nemaivorbind faptul că se face o

confuzie supărătoare între a avea o atitudine autentică şi a exprima o atitudine, nu totdeauna sinceră.

O pistă promiţătoare pare a fi încercarea unor psihosociologi de a formula nişte criterii de

maximă generalitate de clasificare a funcţiilor pe care le îndeplinesc diferitele tipuri de atitudini. O

diferenţă cu adevărat semnificativă separă funcţiile atitudinale simbolice de cele instrumentale.

Funcţiile simbolice sunt legate de asociaţiile simbolice ale obiectelor atitudinale; atitudinile cu

funcţii simbolice au rolul de a exprima convingeri morale fundamentale, valori centrale şi imaginea de

sine.

Funcţiile instrumentale sunt legate de proprietăţile intrinseci ale obiectului; atitudinile cu

funcţii instrumentale rezumă aspectele dezirabile şi indezirabile ale obiectelor atitudinale, în relaţie cu

nevoile şi aspiraţiile subiectului.

De exemplu, dacă ne referim la disputele de la noi privind legalizarea prostituţiei, un individ

poate avea o atitudine favorabilă faţă de această schimbare din motive simbolice (este o măsură


progresistă, care ne apropie de ţările civilizate) sau utilitare (va face să scadă frecvenţa şi gravitatea

agresiunilor sexuale, precum şi răspândirea bolilor venerice, aducând venituri suplimentare la bugetul

statului). De asemenea, un alt individ se poate opune acestei măsuri legislative fie din motive simbolice

(este oficializarea unei degradări morale şi o sfidare la adresa religiei), fie din motive instrumentale

(rata nupţialităţii va scădea, iar coeziunea familială va avea de suferit). Desigur, este posibil ca o

anumită atitudine a cuiva să aibă atât temeiuri simbolice, cât şi instrumentale.

ATITUDINILE ŞI PROCESAREA INFORMAŢIEI

Atitudinile puternice influenţează atât receptarea mesajelor, cât şi evaluarea semnificaţiei lor.

Teoria lui Fazio despre accesibilitatea atitudinilor dezvăluie câteva dintre modalităţile în care evaluările

afective uşor şi rapid activate din memorie pot influenţa modul nostru de a emite o judecată asupra

obiectului atitudinal. Clarificări mai consistente ale relaţiei dintre atitudini şi procesele cognitive oferă,

însă, teoria judecăţii sociale, elaborată, în 1967, de către Muzafer Sherif şi Carolyn Sherif. Ideea de

bază a acestei teorii este aceea că judecata oamenilor, privind diferite chestiuni faţă de care şi-au definit

atitudini bine configurate, este semnificativ distorsionată de poziţia lor atitudinală pro sau contra. Iar

mecanismul principal al acestei distorsionări constă, susţin cei doi autori, în faptul că receptorul unui

mesaj îl percepe, îl descifrează şi îl evaluează într-un mod părtinitor, subiectiv, raportându-se diferit

faţă de mesajele consonante cu atitudinile sale şi cele care intră în conflict cu acestea.

Numită „teoria judecăţii sociale“ deoarece se referă la modul în care oamenii emit judecăţi

subiective asupra problemelor sociale aflate în dispută, abordarea astfel denumită este relevantă pentru

întreaga sferă atitudinală. În centrul ei se află câteva constructe conceptuale.

Latitudinea

Diferitele atitudini se plasează de-a lungul unui continuum evaluativ, pe care se delimitează un

spectru de poziţii acceptabile, un altul de poziţii inacceptabile, despărţite de acele poziţii faţă de care

subiectul nu şi-a definit o implicare profundă.

Latitudinea de acceptare cuprinde toate acele poziţii faţă de o anumită problemă pe care

individul este dispus să le valideze, întrucât sunt, mai mult sau mai puţin, consonante cu atitudinea sa.

Latitudinea de respingere cuprinde toate poziţiile faţă de care subiectul este înclinat să for-

muleze obiecţii, deoarece sunt disonante cu atitudinea sa.

În sfârşit, latitudinea de neimplicare constă în acele poziţii faţă de care subiectul preferă să nu

se pronunţe; este aria răspunsurilor de tipul: „nu ştiu“, „nu sunt sigur“, „nu m-am decis“.

În cazul indivizilor cu atitudini puternice, latitudinea de acceptare şi cea de neimplicare sunt

relativ restrânse, pe când latitudinea de respingere este foarte vastă. În schimb, la indivizii cu atitudini

moderate se constată o largă latitudine de neimplicare şi o mult mai restrânsă latitudine de respingere.

Asimilare şi contrast

Să presupunem că, la mijlocul lui decembrie, termometrele arată +20 grade Celsius la prânz. În

mod cât se poate de firesc, oamenii vor remarca şi vor comenta cu plăcută surpriză această temperatură,

pe care o consideră neobişnuit de ridicată. Asistăm la un fenomen de contrast între aşteptările

indivizilor şi ceea ce constată în realitate. Dar dacă termometrele arată 10 grade, oamenii abia dacă vor

băga de seamă acest fapt. Aşteptându-se la o temperatură de 4-5 grade la prânz, ei nu vor fi foarte

surprinşi. Ei asimilează temperatura din termometre cu cea la care se aşteptau, neglijând faptul că 10

grade este, totuşi, o temperatură mai ridicată decât cea obişnuită pentru luna decembrie.

Asimilarea şi contrastul sunt erori perceptive, distorsiuni provocate de tendinţa subiectului de a

percepe fenomenele dintr-un punct de vedere personal, nu obiectiv, ci subiectiv, luând atitudinile lor

drept cadre de referinţă. În cazul asimilării, indivizii presupun că mesajele pe care le receptează sunt

mai asemănătoare cu propriul lor punct de vedere decât sunt în realitate. Un ins care crede că Hagi este

„cel mai mare fotbalist român din toate timpurile“ va fi tentat să considere că un alt ins, care afirmă că


Hagi a fost un mare fotbalist, este întru totul de acord cu el, deşi, în realitate, partenerul de discuţie

poate gândi că Dobrin a fost un fotbalist mai mare decât Hagi ori că însăşi ideea de a desemna un

sportiv drept „cel mai mare din toate timpurile“ este o copilărie, dacă nu chiar o idioţenie curată. În

cazul contrastului, un mesaj oarecum dezagreabil este respins cu vehemenţă, receptorul presupunând că

ideea mesajului este mai radical opusă propriului punct de vedere decât în realitate şi supraestimând

diferenţa dintre atitudinea celui care emite mesajul şi propria atitudine. Un suporter fanatic, care afirmă

că echipa lui favorită este cea mai în formă la un moment dat, va presupune despre un necunoscut, care

precizează că şi alte echipe sunt valoroase, că este suporterul orbit de ură al unei echipe rivale, deşi, în

realitate, poate sta de vorbă cu un observator imparţial sau chiar cu un suporter ceva mai lucid şi mai

puţin împătimit al echipei sale de suflet. Fenomenele de contrast şi de asimilare survin frecvent în viaţa

politică. Votanţii presupun, fără să stea prea mult pe gânduri, că „alesul“ lor gândeşte la fel ca şi ei în

ceea ce priveşte sistemul de sănătate, educaţia, fiscalitatea, justiţia etc., pentru a descoperi cu surpriză

(neplăcută), după ce au votat, că alesul are vederi destul de diferite faţă de ei. În schimb, membrii

corpului electoral se autosugestionează că acel candidat sau partid pe care nu îl votează trebuie să se

situeze pe poziţii radical opuse propriilor convingeri şi speranţe, în toate privinţele – multora fiindu-le

peste măsură de greu să recunoască, dacă „ceilalţi“ ies învingători, că, sub unele aspecte, au procedat

aşa cum şi-ar fi dorit şi ei.

Implicarea personală

Factorul cel mai important de distorsiune a percepţiei şi judecăţii este, după cum o

demonstrează numeroase cercetări, implicarea personală a subiectului. Oamenii se implică atunci când

percep că o anumită chestiune vine în atingere cu valorile lor centrale şi cu conceptul lor de sine.

Persoanele cu grad ridicat de implicare se deosebesc de persoanele mai puţin implicate în următoarele

privinţe:

În primul rând, atunci când indivizii sunt foarte ataşaţi şi preocupaţi de o anumită problemă

socială, latitudinea lor de respingere este mai largă în comparaţie cu latitudinea de acceptare şi

cea de neimplicare. Cu alte cuvinte, ei resping aproape orice poziţie care nu este în consonanţă

cu poziţia lor.

În al doilea rând, aceşti indivizi sunt mult mai înclinaţi spre fenomenul de contrast – altfel spus,

au o clară tendinţă de a privi părerile cât de cât diferite de ale lor ca pe nişte poziţii radical

opuse.

În sfârşit, indivizii cu grad ridicat de implicare atitudinală receptează mesajele ambigue

întotdeauna selectiv, adică pot fi convinşi numai de acele interpretări ale mesajelor care sunt

consonante cu poziţia lor; interpretările care îi contrazic sunt ignorate sau rapid descalificate.

Din acest motiv, sunt foarte greu de convins să îşi modifice opiniile.

STEREOTIPURI ŞI PREJUDECĂŢI

Stereotipurile şi prejudecăţile sunt metode de categorisire a lumii din jurul nostru.

Conform definiţiei din Dicţionarul Cambridge, stereotipurile sunt „o idee fixă pe care oamenii o

au despre cum este cineva sau ceva, în special despre ceva greşit”. Conform aceluiaşi dicţionar,

prejudecăţile sunt „o opinie sau sentiment nedrept şi nerezonabil, format fără îndeajuns de multă

gândire sau cunoaştere”. Cu alte cuvinte, stereotipurile sunt idei preconcepute, clişee în timp ce

prejudecăţile sunt sentimente iraţionale de frică şi neplăcere. Pot fi înţelese ca nişte filtre de protecţie

împotriva afluxului de informaţii care ne permit să judecăm oamenii fără a-i cunoaşte personal sau

cunoscându-i numai superficial: ele ne limitează opinia despre realitate.


Stereotipul este ca o stampila, care multiplica de mai multe ori o imagine dupa un singur sablon.

Walter Lippmann, in cartea sa din 1920 Opinia Publica, a folosit termenul pentru a descrie felul in care

oamenii isi pun semenii in diverse categorii – le pun stampile – dupa anumite caracteristici ale acestora.

A crea stereotipuri este o functie naturala a creierului nostru, prin care simplificam realitatea complexa,

pentru ca mintea si corpul nostru sa dezvolte raspunsuri automate la stimuli similari.

Stereotipia, in relatiile sociale, are o functie utila: prin clasificarea indivizilor le putem anticipa

comportamentul si planifica reactiile. Dar a crea stereotipuri poate fi periculos. Stereotipurile culturale

conduc la prejudecati, la opinii negative despre ceilalti. Stereotipurile si prejudecatile sunt obstacole

majore in comunicare si, mai mult decat atat, sunt cauzele unor actiuni si emotii negative. Prejudecatile

care sunt bazate pe ultrasimplificarea oricarei rase de oameni intrun stereotip ingust si negativ, pot avea

consecinte tragice precum discriminarea, violenta si in cazuri extreme, genocidul.

Deseori oamenii au stereotipuri legate de:

Varsta: toti adolescentii iubesc rockul si nu respecta pe cei mai in varsta.

Sex: barbatii doresc un singur lucru de la femei.

Rasa: toti chinezii arata la fel.

Religie: toti cei care sunt de religie islamica sunt teroristi.

Vocatie: toti avocatii sunt lacomi.

Nationalitate: toate persoanele de etnie rommani sunt murdare.

Locuri: toti oamenii care traiesc in orasul X sunt lenesi.

Lucruri: toate ceasurile elvetiene sunt perfecte.

Stereotipurile caracteristici principale:

Sunt mult mai simple decat realitatea.

Se obtin mai degraba de la „mediatori culturali”, decat prin proprie experienta.

Sunt false prin insasi natura lor.

Atunci cand sunt dobandite in copilarie sunt foarte greu de schimbat si raman cu incapatanare in

mintea noastra, colorand perceptiile si comportamentele noastre.

Prejudecata reprezintă dimensiunea afectivă asociată stereotipului, raportarea afectivă la un anumit

grup. Şi de obicei implică respingerea celuilalt considerat ca membru al unui grup faţă de care se

manifestă sentimente negative. De obicei ele se clasifică în funcţie de categoria socială faţă de care

apar – sexism – prejudecăţi legate de gen, xenofobie – teama faţă de străini, rasism – prejudecăţi legate

de alte rase. Deseori existenţa unor stereotipuri negative şi prejudecăti cu privire la un grup social

conduce la dezvoltarea de comportamente discriminative faţă de acesta la nivel social. Folosirea unei

“etichete” în absenţa cunoaşterii persoanei sau situaţiei căreia i se aplică, prin generalizarea rapidă a

unor experienţe individuale sau de grup punctuale specifice la nivelul tuturor reprezentanţilor grupului

sau culturii respective stau de obicei la baza dezvoltării unor seturi de comportamente care

marginalizează, exclud sau discriminează categoria căreia i se adresează cu efecte negative asupra

imaginii acesteia în timp.

Modificarea stereotipurilor şi a prejudecăţilor deşi dificil de realizat, se poate iniţia prin:

evidenţierea unor reprezentanţi ai grupului cu privire la care identificăm existenţa unor

stereotipuri, care infirm stereotipul;

oferirea unei cantităţi semnificative de informaţii privind acel grup – privind toate valorile şi

normele specifice acestuia şi a membrilor acestuia;

motivarea individului - indivizilor în sensul înţelegerii corecte a grupului cu care doreşte să

comunice;

implicarea în activităţi în vederea atingerii unor scopuri commune


TEAM BUILDING Team-building este un proces prin care transformi un grup de oameni cu obiective individuale

intr-o echipa cu scopuri comune. Este procesul special creat si adaptat pentru a imbunatati relatiile si

raporturile dintre membrii unui grup astfel incat barierele aflate in calea atingerii obiectivelor comune

sa fie eliminate.


UNITATEA 10.

COMUNICARE NONVERBALĂ





Să definească conceptul de comunicare nonverbală

Să recunoască mesajul expresiilor faciale

Să recunoască mesajul paralimbajului


Semnificatia gesturilor, posturii, proximitate, spatiu personal, pozitia corpului, atingere

Expresii faciala: categoriile Osgood (fericire, surpriza, teama, tristete, furie, curiozitate,

dezgust)

Paralimbaj (tonul si ritmul vocii, flux verbal, contact vizual, emotii)

COMUNICAREA NONVERBALĂ

Prin comunicare nonverbală înţelegem: “interacţiunea umană bazată pe transmiterea de

semnale prin prezenţa fizică şi / sau prin comportamentele indivizilor într-o situaţie socio

culturală determinată”.

Însă în literatura de specialitate sunt menţionate nu o singură definiţie a comunicării nonverbale

ci mai multe şi toate sunt acceptate. Totul depinde din ce perspectivă este abordat procesul de

transmitere a semnelor nonligvistice.

Deşi oamenii sunt educaţi să prefere cuvintele pentru a comunica, în procesul comunicării

interpersonale doar 7% din mesaj este verbal, în timp ce 93% din mesaj este transmis nonverbal, din

care: 38% este prin tonurile vocale şi 55% prin limbajul nonverbal, preponderent prin gesturi.

Limbajul trupului este cel mai vechi limbaj. Adesea este o mare discrepanţă între cuvintele

cuiva şi acţiunile sale fizice. De multe ori apar confuzii în receptarea unui mesaj. În asemenea situaţii,

mesajele verbale şi nonverbale sunt în conflict. De aceea, specialiştii recomandă să avem încredere în

mesajele nonverbale primite (adică ceea ce vedem), deoarece cuvintele pot fi manipulate, dar gesturile

sunt mai greu de controlat.

Comunicarea nonverbală este mai subtilă şi poate fi mai putin controlată, însă are ca rezultat

transmiterea unor informaţii despre stările emoţionale şi informaţiile personale pe care oamenii adesea

doresc să le ascundă de ceilalţi.

TIPURI DE COMUNICARE NONVERBALĂ


comunicarea nonverbală denumită senzorială, deoarece se bazeaza pe ceea ce recepţionăm cu

ajutorul simţurilor văzului, auzului, mirosului, tactil şi gustativ ;

comunicarea nonverbală estetică (pictură, muzică, dans, imagine, etc) care

are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică şi comunică diferite

emoţii artistice ;

comunicarea nonverbală bazată pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne,

uniforme, etc) şi a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce,

altar, icoane, etc) sau statut social (gradele la ofiţeri, titulatura, decoratiile, etc).

Paul Ekman a identificat cinci funcţii ale comunicării nonverbale:

repetarea - spunem “da” şi dăm din cap de sus în jos, şi de jos în sus; spunem cuiva că adresa

căutată este pe o stradă la dreapta şi în acelaşi timp arătăm cu mana încotro să se îndrepte;

substituirea - înlocuirea mesajelor verbale - o faţă posomorâtă ne spune că persoana în cauză

nu se simte bine ;

completarea - colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai bună

decodificare a lor;

accentuarea / moderarea - punerea în evidenţă a mesajelor verbale, amplificarea sau

dimpotrivă diminuarea celor spuse: când scandăm sloganuri, ridicăm braţul şi arătăm pumnul;

când admonestam un prieten expresia facială poate arăta că nu ne-am supărat foarte rău;

contrazicerea - transmiterea de semnale în opoziţie cu mesajele verbale; spunem că ne

bucurăm că ne-am întâlnit cu o persoană cunoscută dar privim în altă parte când îi întindem

mâna, ne văităm că nu avem din ce trăi, dar ne afişăm cu bijuterii sau haine foarte scumpe.

În lucrarea sa, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Septimiu Chelcea face referire la

ştiinţa construită de Ray L. Birdwhistell şi anume, kinezica, careia Ray i-a dat semnificaţia de “studiul

mişcărilor corpului în relaţie cu aspectele nonverbale ale comunicării interpersonale.” Deoarece

termenii ca “limbajul trupului” sau “limbajul corpului” sunt improprii abordării ştiinţifice a comunicării

nonverbale, autorul foloseste termenul de “mişcări ale corpului” atunci când se referă la semnalele

transmise cu ajutorul corpului (gesturi, postură).

Gesturile

Fiind elemente ale conduitei expresive, gesturile vorbesc de la sine despre trăirile afective şi despre

temperamentul unei persoane, la fel ca şi expresia sau postura: o persoană care gesticulează amplu,

intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este prcepută ca impulsivă, autoritară / agresivă;

gesturile puţine indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic; mersul apăsat este semn de

hotărâre, fermitate, furie; mersul pe vârfuri – fire flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii „târâiţi”

indică lene sau depresie etc.

Postura Poziţia corpului (postura) face parte din mijloacele de comunicare nonverbală şi, la fel ca şi în cazul

expresiilor emoţionale, în timp, se consolidează posturi specifice care sunt interpretate ca trăsături de

personalitate: capul ţinut plecat şi spatele gârbovit sunt interpretate ca depresie şi umilinţă, capul dat pe

spate şi spatele drept ca aroganţă, mândrie, autoritate ş.a.m.d. În timpul conversaţiei, varierea poziţiei

corpului poate să comunice interlocutorului lucruri diferite: aplecarea trunchiului înspre înainte poate

semnifica interes pentru ceea ce el tocmai spune şi conversaţia devine mai „caldă”, mai apropiată,

aplecarea înspre înapoi poate semnifica detaşare şi conversaţia se „răceşte”.

Alte aspecte ce ţin de comunicarea nonverbală, în special de mesajele nonverbale transmise de

corpul nostru catre ceilalti sunt: artefactele (îmbrăcămintea, podoabele, accesoriile vestimentare, care

comunică apartenenţa persoanei la genul biologic, la o clasă de vârstă sau la o categorie socio-

economică etc.).

Înfăţişarea


Prima impresie pe care ne-o produce întâlnirea faţă în faţă cu o persoană rezultă din ceea ce vedem

(înfăţişarea şi mişcările) şi auzim (ce spune şi cum spune). Alura unei persoane, felul cum este

îmbrăcată, fizionomia, ne dau indicii intenţionate sau neintenţionate despre gen, vârstă, eventual

categorie socio-economică, felul în care percepe persoana situaţia şi se raportează la ea. Ne pregătim

înfăţişarea pentru fiecare situaţie importantă, de multe ori chiar ne străduim să ne modificăm înfăţişarea

astfel încât să producem impresia dorită.

Îmbrăcămintea Hainele constituie un însemn al diferenţierii sociale, dar totodată constituie un mod de exprimare a

persoanei: putem deduce statutul socio-economic şi chiar ocupaţia cuiva după tipul de îmbrăcăminte pe

care o poată - persoanele cu un statut economic ridicat îşi „afirmă” constant acest statut purtând haine

scumpe, elegante şi de bună calitate, persoanele cochete au un mod special de a fi elegante şi de a

atrage atenţia persoanelor de sex opus, prin croiala îmbrăcămintei, culorile pe care le poartă, accesorii,

etc. Prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalţi aşteptările noastre asupra modului în care dorim să fim

trataţi: un costum clasic comunică dorinţa noastră de a ne relaţiona la nivel oficial, o îmbrăcăminte mai

puţin „formală” poate fi interpretată ca intenţie de a da o notă mai caldă, mai personală relaţiei.

Haptica (contactul cutanat) Desmond Morris aminteşte faptul că au fost observate 457 de tipuri de contacte corporale, dar

multe dintre el se întalnesc destul de rar şi au importanţă redusă în comunicarea nonverbală. Printre

cele mai frecvente atingeri cutanate se numară:

Strângerea mâinii

Allan Pease apreciază că, poziţia palmei îndreptate în sus sau în jos când întindem palma pentru

salut transmite informaţii despre atitudinea noastra faţă de celălalt: dominare, supunere sau egalitate.

Îmbrăţişările

Sunt semne de legatură, adesea cu semnificaţii sexuale. Spre exemplu când două persoane se

întâlnesc după o perioada de timp mai mare, se îmbrăţişează. Prin acest gest se exprimă bucuria

revederii.

Autoatingerile

Tot Pease, este de părere că frecarea ochiului sau a pleoapei inferioare la extremitatea nazală a ei

poate să însemne: “N-am văzut nimic rău”, dar şi “îndepărtarea inducerii în eroare, îndoiala sau

minciuna pe care le vede”.

FAŢA CA MIJLOC EXPRESIV

Fizionomia Fiecare din noi avem tipuri de fizionomie care „ne plac / nu ne plac” şi care constituie repere în

evaluarea fizionomiei celuilalt: asemănarea cu „tipul pozitiv” duce la o impresie favorabilă, în timp ce

asemănarea cu „tipul negativ” duce la o impresie defavorabilă. A avea o fizionomie plăcută, care să

denote tinereţe şi sănătate este o caracteristică dezirabilă pentru orice persoană care îşi caută un post

sau vrea să promoveze în carieră.

Mimica Mimica este dată nu numai de exprimarea afectelor şi emoţiilor momentului, ci şi de

„sedimentarea” în timp, a celor mai frecvente expresii emoţionale în ridurile de expresie: persoanele cu

riduri la colţurile externe ale ochilor sunt percepute ca mai simpatice, deoarece aceste riduri sunt

asociate expresiei zâmbitoare a feţei: persoanele cu cute verticale pe frunte sunt percepute ca

dominatoare şi autoritare (expresie asociată atitudinilor imperative); cele cu cute orizontale - ca naive şi

nu prea inteligente (expresie asociată mirării, nedumeririi) s.a.m.d.

Expresia facială este modalitatea de comunicare nonverbală cea mai complexă, datorită

faptului că reflectă trăirea emoţională şi, prin aceasta, îndeplineşte o funcţie reglatorie intrapersonală şi

interpersonală.


Oculezica (contactul vizual)

În cadrul relaţiilor interpersonale, privirea oferă un feed-back important despre reacţiile

celuilalt. Într-un studiu de sinteză, realizat de C. Neil Macrae et. al. în 2002 apreciază ca “direcţia

privirii este un mijloc prin care oamenii şi animalele pot transmite informaţii sociale relevante”.

Contactul vizual dintre două persoane furnizează o serie de informaţii de context importante

pentru interpretarea mesajelor parvenite pe celelalte canale: direcţia privirii poate indica interesul sau

intenţiile interlocutorului; mişcările oculare sunt şi ele sugestive în privinţa trăirilor şi intenţiilor.

Privirea directă, ochi-în-ochi, este semnul atenţiei pe care ţi-o acordă celălalt şi avertizează asupra

formei de interacţiune ce va urma (eventualele intenţii agresive, faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau

dimpotrivă, aşteaptă un răspuns).

Frecvenţa şi durata contactului vizual.

Privirea are importante funcţii de comunicare în registrul afectiv: frecvenţa şi durata ei pot fi

semn de simpatie, de atracţie, într-un context pozitiv şi provoacă reciprocitatea trăirii, pe câtă vreme

într-un context negativ, frecvenţa mare sau durata excesivă a privirii pot fi interpretate ca semne de

agresivitate şi provoacă scăderea atracţiei.

ELEMENTE DE PARALIMBAJ

În studiul comunicării nonverbale, aspectele legate de caracteristicile vocii sunt denumite

paralimbaj, în sensul de “împreună cu limbajul” şi nu “împotriva limbajului”, cum s-ar putea crede pe

baza analogiilor cu “parasolar” sau “paratraznet” etc.

Elementele de paralimbaj constituie o altă componentă de bază a limbajului nonverbal. Ele

presupun utilizarea modalităţilor de exprimare vocală pentru a da anumite înţelesuri cuvintelor din

discurs. Tonul, ritmul şi volumul vocii pot fi folosite în aşa fel încât să îi atragă şi să îi convingă pe cei

care ascultă un discurs.

Tonul este inflexiunea vocii pe care o foloseşte un vorbitor. El poate fi calm, agresiv, pedant,

nervos, cald, rece etc. Pentru a avea succes, într-un discurs este preferabil să se foloseasca un ton calm

şi sigur, dar care să nu fie uniform. Schimbările acestuia sunt importante, întrucat ele rup monotonia,

făcând ca expunerea să câştige în atractivitate. Trecerea de la un ton calm la un ton entuziast nu poate fi

scăpată, rezultând o atenţie sporită din partea auditoriului.

Ritmul vorbirii reprezintă felul în care alternează cuvintele accentuate cu cele neaccentuate şi

frecvenţa acestora. El este ales în funcţie de ceea ce se doreşte să se comunice.

Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adresează publicului. Cel care ţine un

discurs trebuie să vorbească suficient de tare pentru a fi auzit de toate persoanele care îl ascultă. În

general nu este bine să se folosească un volum foarte ridicat, deoarece acest lucru poate fi perceput ca o

agresiune de cei din jur.

Deşi există semnificaţii general-umane ale unor expresii faciale sau ale unor gesturi, fiecare

cultură îşi are propriile reguli de semnificare, care sunt învăţate de toţi indivizii pe parcursul vieţii.

Grupurile organizaţionale au şi ele reguli particulare referitoare la semnificaţia elementelor de

comunicare nonverbală care sunt, la rândul lor, învăţate în cursul procesului de socializare

organizaţională.

Adoptând normele de comunicare verbală şi nonverbală, individul îşi precizează, într-o manieră

implicită, poziţia pe care o adoptă în interacţiunea socială şi dorinţa sa de a fi tratat în conformitate cu

această poziţie de către ceilalţi participanţi la comunicare.

Cunoaşterea particularităţilor de comunicare nonverbală ale unui grup este esenţială pentru o

persoană din exterior care se doreşte să comunice eficient cu membrii săi.

Procesul comunicării trebuie privit ca un act interpersonal care ţine seama tocmai de unicitatea

individului prin diversele moduri în care el se manifestă. Comunicarea nonverbală poate spune despre


un individ mai multe decat ar dori el sa transmită celorlalţi, iar interpretarea ei este un intrument real

pentru cei ce doresc să ajute la rezolvarea problemelor apărute în viaţa acestuia.


UNITATEA 11.

FORMARE IMPRESII

ATRACŢIE INTERPERSONALĂ





Să definească conceptul de relaţii interpersonale

Să definească conceptul de atribuire

Să numească erorile atribuirii

Să definească conceptele de consens comportamental, consistenta

comportamentala, specificitate comportamentala

Sa definească conceptele de stereotip şi prejudecată


Relatii interpersonale si de munca (efectul halo; trasaturi centrale; prima impresie;

stereotipuri sexuale, rasiale; obedienta si conformism)

Atribuire dispozitionala si atribuire situationala

Covarianta (Kelly)-consens comportamental, consistenta comportamentala, specificitate

comportamentala

Incadrarea in sabloane: boala si bolnav; simpatieantipatie; familiaritate si similaritate de

atitudini

PERSOANA ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Pentru psihologia socială este foarte importantă observarea faptului că procesele psihice nu există

ca enităţi separate, autonome, ci aparţin unui om concret. Persoana contează ca loc de geneză a

fenomenelor psihice, cadru de referinţă, reperul ce conferă identitate fenomenelor psihice.

Termenul vine din latinescul persona, desemnând :

masca pe care o purta actorul în timpul interpretării rolului

rolul interpretat

actorul ce joacă rolul

personaj cu sens de valoare socială

Comună acestor accepţiuni este o anumită caracteristică a omului ca persoană – rolul său, funcţia sa

socială.

Pentru psihologia socială este importantă înţelegerea persoanei ca sistem deschis, aflat în

interacţiune cu mediu natural şi socio – cultural. Situaţiile de interacţiune au proprietatea de a ne

modela, a ne solicita să le răspundem, a ne provoca să ne obiectivăm. Reacţionând sub imperiul

solicitărilor, omul se angajează într-o relaţie foarte complexă de roluri şi funcţiuni sociale, de relaţii şi

raporturi ce-şi pun amprenta asupra psihologiei sale. Manifestarea individului în regim de sistem

deschis se exprimă în psihologia socială prin două fenomene strâns legate între ele – conceptele de rol


şi statut. Statutul şi rolul persoanei sunt două noţiuni corelative, exprimând aspecte ale dinamicii

comportamentale generate de relaţia dintre persoană si situaţie.

1. Statutul persoanei.

Reflectă faptul că în grupuri şi colectivităţi comportamentele persoanelor se diferenţiază potrivit

poziţiilor, funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale.

Statutul exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura socială, poziţie ce poate fi raportată

la un rang mai coborât sau mai înalt şi care răspunde unui ansamblu de reguli şi obligaţii.

În concepţia lui J. Stoetzel, statutul reprezintă un ansamblu de comportamente la care

cineva se poate aştepta în mod legitim din partea altora. Astfel, statutul de profesor mă

îndreptăţeste să mă astept la o sumă de comportamente din partea cursanţilor mei (deferenţă, ascultare,

respect etc.), a colegilor mei, a superiorilor, a celorlalţi membri ai societăţii, pentru care statutul de

cadru didactic are o anumită semnificaţie.

Fiecare individ deţine, în orice societate, cel puţin o poziţie din care derivă anumite drepturi şi

îndatoriri. De regulă însă, el ocupă mai multe poziţii. Astfel, poţi fi concomitent profesor, fiu sau fiică,

părinte, membru al unui club sportiv sau ansamblu artistic etc.

Grupurile sociale se prezintă ca organizări complexe, ca enorme reţele de poziţii, unde toate

elementele componente se află în interrelaţie, statutele reprezentând cele mai mici elemente

componente ale unui grup organizat în vederea atingerii unui scop comun.

Distingem statute prescrise – de exemplu vârsta sau sexul şi statute câstigate – de exemplu,

acela de lider.

Funcţia statutului reprezintă contribuţia pe care fiecare poziţie recunoscută ca atare de membrii

grupului social o aduce la atingerea scopurilor de grup. Evident, funcţia unui statut poate diferi foarte

mult în contexte sociale diferite (gândiţi-vă la statutul femeii în societatea occidentală faţă de societatea

musulmană, sau la statutul cadrului didactic în România actuală, comparativ cu perioada interbelică, de

exemplu).

Desemnând şi delimitând comportamentele pe care individul, în virtutea poziţiei sale socio –

profesionale este îndreptăţit să le pretindă de la ceilalţi, statutul dă definiţia socială a persoanei.

2. Rolul persoanei

Aşa cum am arătat anterior, rolul este un concept corelat celui de statut, datorită faptului că din

orice poziţie socială decurg relaţii de reciprocitate şi complementaritate. Semnificaţia unei poziţii

rezidă atât în comportamentele pe care ocupantul ei este îndreptăţit să le astepte de la ceilalţi cât şi

reciproc – comportamentele pe care ceilalţi le asteaptă, în mod legitim, de la persoana aflată în poziţia

respectivă. Astfel, rolul apare ca reversul statutului – dacă în virtutea statutului de profesor eram

îndreptăţit să mă astept la ascultare şi respect din partea cursanţilor, în virtutea rolului am obligaţia de

a-i învăţa, a-i încuraja sau sancţiona etc.

După expresia lui R. Linton, rolul reprezintă expresia dinamică a statutului. Plasându-se

între prescripţiile statutului şi disponibilităţile acţionale ale persoanei, rolul face trecerea dinspre social

spre psihologic. Vorbim, în acest sens despre subprocesele de rol – perceperea, înţelegerea, acceptarea

şi adoptarea rolului. Primele două subprocese sunt de factură cognitivă, referindu-se la modalitatea în

care cineva ia act de prescripţiile rolului şi la maniera în care le procesează. Acceptarea şi adoptarea

rolului constituie dimensiunea atitudinal – aptitudinală (cum mă raportez la respectivul rol şi cum îl

transpun în practică). Înţelegem astfel de ce, desi prescripţiile unui anumit rol sunt aceleaşi pentru toţi

cei care trebuie să şi-l asume, maniera de interpretare a acestuia va fi absolut unică (toţi profesorii au

printre obligaţiile lor pe aceea de a transmite cunostinţe, dar modul de predare şi felul în care se

raportează la elevii sau studenţii lor sunt unice).


3. Conflictul de rol

Această sintagmă se aplică deopotrivă conflictelor ce iau nastere în cadrul aceluiaşi rol, prin

incompatibilitatea prescripţiilor acestuia (conflict intrarol) sau între diverse roluri pe care un individ le

poate deţine (conflict interrol). În cazul conflictului în cadul aceluiasi rol ne referim, de exemplu, la

situaţia în care două sau mai multe comportamente cerute de rol par sau sunt incompatibile pentru

persoana în cauză – ca de pildă, necesitatea de a stabili reguli, a pune limite, a sancţiona dar şi aceea de

a arăta afecţiune şi a oferi suport moral copiilor (comportamente cerute de rolul de părinte).

Conflictele interrol sunt determinate de mai mulţi factori :

proliferarea rolurilor în societatea contemporană – de exemplu, necesitatea de a fi, în acelaşi

timp femeie de carieră, mamă, soţie, fiică, prietenă etc.

inconsistenţa sau echivocul poziţiior şi al modelelor de rol corelative (în această situaţie se află

toate poziţiile de intersecţie, fie că apar între două culturi, două clase de vârstă, două grupuri

profesionale etc.)

articularea deficientă a funcţiilor: cazurile de interferenţă a posturilor într-o organizaţie socială

aflată în transformare.

Ca modalităţi de rezolvare a acestor conflicte avem la îndemână trei posibilităţi :

opţiunea – a alege un rol şi a renunţa la altul (altele);

compromisul – stabilind fie o ierarhie între prescripţii, fie o alternanţă a rolurilor;

inovaţia – promovarea unui nou tip de rol care ar permite concilierea asteptărilor contrare;

CONSTRUCŢIA SOCIALĂ A EULUI

Deşi eul este nucleul personalităţii, cel care ne dă sentimentul identităţii de-a lungul vieţii în ciuda

diversităţii contextelor pe care le traversăm şi este cu predilecţie obiectul de studiu al personologiei,

totuşi nu putem face abstracţie de faptul că el se construieşte în şi prin interacţiune cu ceilalţi. Pentru a

vedea că eul este un construct social va trebui să ne aplecăm asupra surselor de cunoastere de sine din

punctul de vedere al psihologiei sociale, sau mai bine zis al cogniţiei sociale, fiind vorba despre

informaţiile, atitudinile si credinţele pe care o persoană le are despre sine.

O primă modalitate de cunoastere este evaluarea reflectată. O parte a modului în care ne percepem

este determinată de modul în care o fac ceilalţi şi de feedback-ul pe care îl primim de la aceştia. Este

probabil prima dintre modalităţile de autocunoaştere puse în joc încă din copilărie, membrii familiei

fiind în cea mai mare parte răspunzători de imaginea de sine pe care şi-o formează viitorul adult.

Etichetări ca slab, neîndemânatic, bleg sau prost vor fi cu greu îndepărtate şi oricum, individul va

depune eforturi mari toată viaţa lui pentru a demonstra că lucrurile nu stau aşa.

O altă modalitate de autocunoastere este compararea socială. Este o tendinţă firească şi spontană

de a ne raporta la trăsăturile, abilităţile şi realizările celor din jur pentru a ne face o idee despre locul pe

care îl ocupăm în societate.

Teoria comparării sociale a fost propusă de către Leon Festinger, care afirma că dobândim

informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur. Cu

amendamentul că astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se evaluează.

Compararea socială poate avea două sensuri: în sus, când ne evaluăm prin comparaţie cu cineva mai

bun decât noi, ca imbold pentru a ne perfecţiona respectiva calitate – sau în jos, modalitate pe care o

folosim pentru a ne creşte stima de sine.

O altă modalitate de autocunoastere este aceea a internalizării rolurilor, despre care am discutat

anterior. Este evident faptul că oamenii achiziţionează informaţii despre ei înşişi şi prin efectuarea

comportamentelor prescrise de rolurile sociale. Acest fapt este posibil datorită generalizării

comportamentelor asociate rolului respectiv şi în alte situaţii (fapt extrem de evident atunci când cineva

este taxat ca având o deformaţie profesională ).


Conceptul de sine se studiază însă nu doar prin prisma cogniţiei, ci şi a afectivităţii - componenta

stimei de sine (self – esteem). Cuvântul stimă provine din latinescul aestimare, având sensul de

apreciere. Astfel, când vorbim despre stima de sine ne referim la aprecierile pozitive sau negative pe

care le fac oamenii despre ei înşişi. Desi este supraevaluat, cel puţin în cultura americană, rolul gândirii

pozitive şi al modalităţilor în care aceasta se poate antrena, nu e mai puţin adevărat că felul în care

gândesti despre tine afectează modul în care simţi despre tine şi în fine, modul în care te simţi. Astfel,

există un cerc vicios în care stima de sine scăzută ne introduce, ea atrăgând după sine expectaţii

negative (nu sunt în stare), efort scăzut şi anxietate înaltă, eşec, autoblamare, după care întreg acest

parcurs se reia.

PERCEPŢIA SOCIALĂ SI TEORIILE ATRIBUIRII

Am văzut cum, prin reflectare, prin interpretarea rolurilor şi prin interacţiunea cu alţi oameni

ajungem să ne cunoastem pe noi însine. Este momentul să ne întrebăm cum ajungem să-i cunoaştem şi

înţelegem pe ceilalţi.

Teoriile atribuirii reprezintă un termen generic pentru un grup de teorii care descriu modul în care

omul obisnuit interpretează comportamentul social al unei persoane. O notă comună a acestor teorii va

fi ipoteza că există cadre clare ce defines psihologia simţului comun, cu ajutorul căreia omul obisnuit

înţelege şi dă sens realităţii.

1. Teoria lui Fritz Heider (The Psychology of Interpersonal Relations)

Pentru Fritz Heider, pionierul acestui domeniu, atribuirea este „procesul prin care omul intuieşte

realitatea, o poate prezice şi stăpâni” (1958). Psiholog de orientare gestaltistă, Heider atrăgea atenţia

asupra faptului că, pentru omul obisnuit, lumea trebuie să aibă sens, adică să fie percepută ca stabilă,

predictibilă şi prin aceasta, controlabilă. Cum altfel ne-am putea orienta într-un mediu care este în

continuă schimbare ?

Omul obişnuit este privit ca un soi de om de stiinţă intuitiv sau spontan; astfel, în viaţa de toate

zilele, ca şi în stiinţă, indivizii uzează de teorii, de ipoteze, de principii de concordanţă (toate fiind

implicite). Procesul de atribuire este un proces de producere de sens. Găsirea sensului constă în

atribuirea – subiectivă, dar nu arbitrară – unei cauze sau unui set de cauze pentru un eveniment sau un

comportament observate.

Ideea centrală este aceea că evenimentele şi conduitele rezultă sau se datorează unor forţe şi

determinisme care emană fie din persoanele în cauză, fie din mediu. În primul caz vorbim despre

cauzalitate internă sau factori dispoziţionali, în cel de al doilea, de cauzalitate externă sau factori

situaţionali (de exemplu, esecul la un examen este explicat fie prin apel la dispoziţii interne – este

lenes, prost pregătit etc., fie prin apel la situaţia externă – subiectele sunt foarte dificile, examinatorul

sever).

2. Teoria inferenţei corespondente a lui Jones şi Davis

Inferenţă este un termen preluat din logică, unde are sensul de modalitate prin care se trece de la

premise la concluzie. În acest caz premisele sunt comportamentele celorlalţi, iar concluzia este cea pe

care o tragem în legătură cu determinanţii ale actelor acestora. Pe scurt, autorii încearcă să explice cum

realizează oamenii inferenţe despre trăsături ale semenilor lor pornind de la acţiuni ale acestora. (Oare

cel care donează bani pentru o acţiune de binefacere este un altruist, ori cel care comite un act agresiv

este o bestie ?).

Primul factor care ne influenţează judecata este posibilitatea actorului (cel pe care îl observăm) de a

alege un comportament sau altul.

Al doilea factor care intervine este gradul de expectaţie pe care-l avem faţă de conduita în cauză.

Cu cât se îndepărtează mai mult de prescripţile rolului, cu atât mai personală şi mai relevantă este

aceasta pentru observator.


În al treilea rând, în cadrul inferenţelor pe care le facem sunt mai relevante actele care nu par a duce

la consecinţe favorabile pentru actor, ceea ce înseamnă că nu situaţia ci o dispoziţie individuală îl

împinge pe acesta să dezvolte un anumit tip de comportament.

Rezumând, cu cât actorul este mai liber în alegerea sa, cu cât este mai neconform comportamentul

cu ceea ce se asteaptă în mod normal şi cu cât mai indezirabile sunt urmările unei asemenea alegeri, cu

atât mai mare va fi puterea inferenţei corespondente.

3. Modelul covariaţiei (H. Kelly)

Dacă modelul anterior descris arată modul în care, pornind de la conduite, oamenii realizează

inferenţe în privinţa dispoziţiilor interne care le-au provocat, teoria lui Kelly ridică o altă problemă:

comportamentul se poate datora nu doar factorilor interni ci şi celor situaţionali, externi. Cum se

realizează distincţia?

Conform autorului, oamenii fac atribuiri folosind un principiu al covaraţiei; pe scurt, dacă ceva este

cauza unui comportament, acel ceva trebuie să fie prezent în toate situaţiile în care comportamentul se

produce şi absent acolo unde nu se produce. Dacă informaţia provine din observaţii repetate, atunci

observatorul va grupa informaţiile în trei categorii importante:

informaţie consensuală, care provine de la comportamentul unor personae diferite aflate în

aceeasi situaţie;

informaţie distinctivă, care priveste comportamentul unei aceleiasi persoane în condiţiile

acţiunii unor stimuli diferiţi;

informaţia consistentă, care dă seama de comportamentul unei persoane, în prezenţa unui

singur stimul, dar de-a lungul timpului, în situaţii diferite.

Conjugarea acestor trei tipuri distincte de informaţii, crede Kelly, îl conduce cu siguranţă pe

observator la atribuirea de dispoziţii stabile. Desigur, nu întotdeauna deţinem informaţii atât de

amănunţite despre o persoană. Cel mai adesea trebuie să inferăm cauze ale comportamentului celuilalt

pornind de la o singură observaţie, de la informaţie lacunară. În acest caz, mecanismul atribuirii suferă

schimbări radicale, realizându-se prin ceea ce Kelly a numit scheme cauzale – credinţe sau chiar

prejudecăţi pornind din experienţă, despre modul în care unele tipuri de cauze produc prin interacţiune

un anume tip de efect.

4. Erori în procesul atribuirii.

a. Eroarea fundamentală de atribuire

Numim eroare fundamentală de atribuire tendinţa ca în judecarea comportamentelor celorlalţi să

subestimăm rolul situaţiei şi să supraestimăm rolul dispoziţiilor personale.

b. Efectul actor – observator

Cercetările au arătat că actorii tind să atribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în

timp ce observatorii tind să atribuie aceleasi comportamente unor cauze interne.

O eroare înrudită cu eroarea actor – observator este cea legată de atribuirea cauzelor succesului sau

esecului. Astfel, succesul se datorează unor factori personali, iar eşecul unora situaţionali (lucru de

înţeles, dacă avem în vedere faptul că a ne menţine stima faţă de noi înşine constituie un mecanism

important în ordinea adaptării).

Teoria disonanţei cognitive

Am văzut într-un curs anterior cum atitudinile se pot schimba ca urmare a persuasiunii. Dar, la

nivelul persoanei avem de analizat una dintre teoriile care privesc schimbarea atitudinilor ca urmare a

disonanţei resimţite de individul în cauză. De foarte multe ori oamenii se angajează în conduite care nu

sunt consistente sau nu exprimă convingerile lor, de exemplu ca parte a unui rol social pe care trebuie

să-l interpretăm la serviciu, sau pentru a nu-i nemulţumi pe ceilalţi. Cum ne simţim însă ca urmare a


faptului că între convingerile şi comportamentul nostru nu există concordanţă şi ce se întâmplă ca efect

al percepţiei acestei lipse de consistenţă?

Leon Festinger încearcă să explice aceste lucruri cu ajutorul teoriei disonanţei cognitive,

înţeleasă ca o stare psihologică neplăcută resimţită de indivizi în momentul în care două cogniţii ale

noastre în privinţa aceluiaşi obiect se află în conflict (este important de reţinut că deşi discordanţa poate

surveni între două evaluări, între cunostinţe şi evaluări sau între atitudine şi comportament, până la

urmă incongruenţa este la nivel mental, deci cognitiv). De exemplu, există disonanţă între cunoasterea

faptului că fumatul este dăunător şi plăcerea pe care o resimte fumătorul, între a fi obligat de presiunea

socialului să blamezi un anumit tip de comportament, pe care de altfel îl promovezi în viaţa particulară,

între a investi timp şi efort pentru o activitate şi ceea ce simţi când aceasta se dovedeste inutilă şi lipsită

de recompense etc. Sursele de disonanţă pot fi multiple şi fiind vorba despre o stare neplăcută, indivizii

vor căuta moduri de a reduce disonanţa.

Să presupunem că suntem la regim şi tocmai am mâncat ceva nepermis – tort de ciocolată, de

exemplu. Există următoarele posibilităţi:

schimbarea atitudinii – “de fapt nu am nevoie să ţin regim”

schimbarea percepţiei asupra comportamentului – “nu a fost decât o feliuţă de tort”

adăugarea de cogniţii consistente – “ciocolata este foarte hrănitoare şi reduce anxietatea”

minimizarea importanţei conflictului – “nu contează că sunt peste greutatea admisă ca normă, în

fond sunt oricum atrăgătoare”

minimizarea posibilităţii de alegere – “nu puteam supăra gazda, care s-a străduit să ne facă acest

desert“

După cum aţi observat, starea de disonanţă nu duce neapărat la schimbarea atitudinii, acesta fiind

doar unul dintre modurile de obţinere a consonanţei, în rest producându-se o serie de destructurări şi

restructurări cognitive, de justificări şi raţionalizări.

RELAŢIILE INTERPERSONALE

Cercetarea persoanei din punctul de vedere situaţional, punct de vedere propriu psihologiei

sociale, implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii pe care o exercită asupra altora şi a influenţei pe

care o suportă de la aceştia, adică urmărirea ei din perspectiva interacţiunii.

În forma sa primordială, interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul relaţiilor

interpersonale.

În sens larg, relaţiile interpersonale reprezintă orice legătură între indivizi sub forma perceperii,

înţelegerii, evaluării şi preferării sau respingerii unei persoane de către o alta.

În sens restrâns, relaţiile interpersonale desemnează uniunea psihică bazată pe o legătură

inversă sau feed – back dezvoltat şi implicând minimum două persoane.

Relaţiile interpersonale se caracterizează prin reciprocitate şi conştiinţa relaţiei.

Într-o relaţie interpersonală, fiecare participant înglobează în câmpul conştiinţei lui atât pe el

însuşi, cât şi pe partenerul său, precum şi elementele mediului comun. Comportamentul fiecărui

participant devine stimul pentru comportamentul celuilalt, astfel încât ei se reglează reciproc. În

procesul interacţional, participanţii se adaptează în permanenţă unul la celălalt (ceilalţi). Totalitatea

acestor fenomene poartă numele de câmp mutual împărtăsit.

1. Sociabilitatea – bază a relaţiilor interpersonale

Suportul relaţiilor psihosociale îl constituie o trebuinţă umană fundamentală – aceea a

sociabilităţii, a faptului că pentru a-şi desfăşura viaţa normală individul are nevoie de relaţii cu semenii

săi.


Schutz găseste trei aspecte ale trebuinţei de relaţionare :

a. trebuinţa de incluziune – este primordială, apărând deja la copilul mic sub forma apetitului de

comunicare, a dorinţei de a fi îngrijit, de a atrage atenţia, a fricii de a fi neglijat.

b. nevoia de control – în funcţie de particularităţile individuale, omul simte nevoia fie de a

domina, fie de a fi controlat de către alţii.

c. nevoia de afecţiune – reclamată mai ales în cuplul diadic.

Câteva dintre tipurile de relaţii interpersonale care pot exista şi coexista sunt următoarele:

relaţii funcţionale (socio – profesionale)

relaţii de intercomunicare

relaţii intercognitive

relaţii simpatetice sau preferenţiale.

Desigur, analiza este făcută doar în scop didactic, pentru că real, oamenii funcţionează simultan pe

toate „palierele” personalităţii lor.

Dintre aceste tipuri de relaţii ne vom opri asupra relaţiilor simpatetice sau preferenţiale, bazate pe

criteriul opţiunii afective.

Relaţiile simpatetice sunt structurate pe trei dimensiuni: atracţie, respingere, indiferenţă.

J. L. Moreno, inventatorul sociometriei (aplicarea măsurii = metrum, la fiinţa socială = socius)

vorbeşte despre existenţa a doi vectori: unul centrifug (ceea ce pleacă de la persoană) şi altul centripet

(ceea ce vine spre persoană). Astfel, vectorul centrifug defineşte totalitatea sentimentelor de atracţie,

respingere sau indiferenţă pe care un subiect le încearcă faţă de cei din anturajul său, iar vectorul

centripet reprezintă totalitatea sentimentelor pe care persoana le suscită în ceilalţi.

Calcularea atracţiilor şi respingerilor pe care cineva le emite faţă de ceilalţi ne va da indicele

expansivităţii sociale, iar numărul de atracţii şi respingeri primite ne va furniza indicele statutului

social sau a integrării sociale a individului. Astfel, pornind de la relaţiile interpersonale, vom avea o

gamă foarte largă de tipuri de relaţii – cele de reciprocitate (în care fie că partenerii se atrag, fie că se

resping mutual). Există situaţii de unilateralitate, în care sentimentele unei persoane nu sunt

împărtăşite şi de cealaltă persoană, statute privilegiate, cum este cel al centralităţii, individul care

suscită cele mai multe sentimente de atracţie, neutralitatea – desemnând un număr mare de reacţii de

indiferenţă pe care un individ la manifestă faţă de ceilalţi sau izolarea, poziţie ingrată, autoimpusă sau

impusă de grup, relevată printr-un mare număr de sentimente de respingere îndreptate către un individ.

2. Factori cu incidenţă asupra relaţiilor simpatetice

Un prim factor este reprezentat de cadrul spaţial, de viaţă. Există o influenţă puternică a

proximităţii spaţiale asupra modului în care se formează relaţiile simpatetice, fie ele amicale, fie de

parteneriat erotic. În literatura de specialitate referitoare la cuplu, primul filtru în alegerea maritală este

considerat filtrul proximităţii.

Un al doilea factor care pare a avea importanţă este cel socio – economic. Multe contacte sunt

favorizate de reţeaua de status – roluri sociale. Indivizii ale căror statute corespund este probabil că

frecventează aceleasi cercuri, au aceleasi tipuri de activităţi, se supun aceloraşi cutume sociale.

Nu în ultimul rând factorii axiologici, sistemele de norme şi valori împărtăşite reprezintă importante

fundamente pentru relaţiile simpatetice.

3. Teorii privind atracţia interpersonală :

1. Un prim grup de teorii consideră recompensa ca bază a atracţiei interpersonale, prin trei

modalităţi principale :

a. O persoană care manifestă faţă de noi grijă, suport, afecţiune.

b. O persoană ale cărei caracteristici – frumuseţe, inteligenţă, farmec - ne recompensează


c. O persoană prin intermediul căreia putem accede la recompensă.

2. Teoria echilibrului – F. Heider – postulează faptul că oamenii simt nevoia unei consistenţe, unui

echilibru atât în cogniţiile, cât şi în sentimentele şi relaţiile lor sociale.

De aceea, relaţiile echilibrate sunt percepute ca gratifiante, iar cele neechilibrate ca neplăcute.

Echilibrul este dat de reciprocitatea dintre ceea ce dăm si ceea ce primim într-o relaţie. Exemplul cel

mai elocvent al unei astfel de relaţii gratifiante, echilibrate este prietenia. Prietenia poate fi considerată

relaţia psihosocială de durată dintre două fiinţe umane, rezultat al alegerii libere şi bazate pe afecţiune,

încredere şi preţuire mutuală.

Caracteristici ale acestui tip de relaţie sunt :

are în centrul ei afectivitatea şi preţuirea reciprocă, fiind o relaţie autentică între două persoane

egale, dincolo de condiţia socială sau de altă natură.

reprezintă o relaţie de durată – simpatiile ocazionale neputând fi cuprinse în această categorie.

se bazează pe acordarea de sprijin moral, susţinere şi apărare mutuală.

respectul reciproc face ca, chiar în condiţiile existenţei unor tensiuni, conflicte, acestea să poată

fi depăsite. Mai mult, prietenii sunt dispusi să-şi ierte greselile, dar nu condescendent ci cu

înţelegerea felului unic de a fi şi a se manifesta al celuilalt.

INFLUENŢA SOCIALĂ

Conform Dicţionarului de Psihologie Socială, influenţa socială este o acţiune asimetrică, cu

predominanţă unilaterală, pe care o exercită asupra individului evenimentele, fenomenele

mediului, dar mai ales ceilalţi oameni cu care intră în contact.

1. Conformismul

În grupuri, influenţa este vizibilă mai ales prin fenomenul de conformism, înţeles ca tendinţa de a

ne schimba percepţiile, opiniile ori comportamentul într-un mod care este consistent cu norma de grup.

Norma este o modalitate de evaluare ce indică un interval aceeptabil şi un interval inacceptabil în

privinţa comportamentului, activităţii, evenimentelor, credinţelor sau oricărui alt subiect referitor la

membrii unei unităţi sociale sau a prescrie care comportamente sunt acceptabile şi care nu, faţă de un

anumit subiect - similar unei norme juridice, doar că nu este explicită şi nu este scrisă. De exemplu,

pentru adolescenţi, normele vestimentare sunt norme imperative, căci cel care nu le respectă devine

outsiderul grupului.

Experimente clasice în studiul conformismului.

1. Studiul lui M. Sherif – privitor la efectul autocinetic şi considerat prototipul formării unei norme

în grup.

2. Studiul lui S. Asch – prezintă subiecţilor săi sarcina ca pe una de discriminare vizuală. Subiecţii

au de rezolvat o sarcină simplă: compararea lungimii unor linii în funcţie de o linie etalon – situaţia

experimentală este construită astfel încât membrii grupului sunt complicii experimentatorului şi dau

răspunsuri greşite la trei sferturi din itemi, iar subiectul inocent răspunde în poziţie penultimă.

Comparând cele două experimente, observăm existenţa a două tipuri de influenţă care operează :

Numim influenţă informaţională acea situaţie în care oamenii se conformează deoarece

consideră că informaţia venită de la ceilalţi este o dovadă de adevăr. Este normal să considerăm

– deşi nu este neapărat adevărat – că patru ochi văd mai bine decât doi.

Influenţa este normativă atunci când oamenii se tem de consecinţele faptului de a apărea ca

deviant.

Ne place să ne considerăm unici, dar lipsa acordului între noi şi grupul de apartenenţă poate fi

foarte stresantă – indivizii care deviază de la norma de grup sunt, în general, rejectaţi. Comunicarea

publicitară şi moda se bazează din plin pe aceste fenomene. Aceste două tipuri de influenţă relevă două

tipuri distincte de conformism :


conformismul privat sau intern – apare atunci când persoana acceptă în forul său intim că

judecăţile celorlalţi sunt corecte. Aceasta presupune că nu îsi schimbă doar comportamentul ca

să fie pe placul grupului, ci şi convingerile.

conformismul public sau de complezenţă – nu atinge convingerile subiectului, este doar de

suprafaţă, are rol instrumental, mimează acordul cu ceilalţi.

Majoritatea comunicărilor tind să manipuleze această caracteristică profund umană – conformarea -

fie prin comunicatori persoane cu înalt grad de credibilitate, percepute de public ca experţi, fie prin

apelul la conformismul de complezenţă, care ne face să acceptăm un anumit tip de conduită pentru a nu

fi respinsi de grupul nostru.

Când ne conformăm ?

Dacă vorbim despre ceea ce am numit influenţă informaţională, ne conformăm când:

situaţia este ambiguă (vezi zvonurile) – când suntem nesiguri asupra răspunsurilor sau reacţiei

corecte într-o situaţie, atunci receptivitatea noastră la influenţa celorlalţi creşte.

este vorba despre o situaţie de criză (forţă majoră) – nu avem timpul necesar pentru a gândi

asupra cursului pe care-l vor lua evenimentele. Panica, de exemplu, înlăturând luciditatea, ne

face să acţionăm ca o turmă, făcând ceea ce fac ceilalţi.

o altă persoană este percepută ca expert.

Dacă vorbim despre influenţa normativă, atunci, conform teoriei impactului social, este relevantă

puterea pe care o are grupul asupra noastră şi care depinde, la rându-i, de:

cât de aproape în spaţiu şi timp ne aflăm de grupul care exercită influenţa

numărul membrilor grupului

cât de semnificativ este grupul pentru noi, influenţa normativă fiind cu atât mai puternică cu cât

provine de la oameni pe care îi respectăm, iubim sau venerăm, întrucât există costuri serioase

pentru noi dacă prin conduita noastră deviantă vom pierde prietenia, dragostea sau respectul lor

coeziunea grupului, în sensul că aderarea la o normă este cvasiunanimă.

tipul de cultură în care ne-am format

tipul de personalitate – cei cu anxietate socială, scăzută stimă de sine, care au continuu nevoie

de validare externă, este probabil să dezvolte mai frecvent acest tip de comportament.

2. Obedienţa

Este conduita de supunere, acceptare necondiţionată a unor cerinţe formulate de către autoritate.

Celebru în acest sens a rămas experimentul efectuat de către S. Milgram la Universitatea Yale.

În cadrul experimentului, cercetătorul nu este luat în considerare doar în calitatea sa de instructor

care asigură o procedură, ci în rolul său explicit de sursă de influenţă. Doar privind superficial

rezultatele acestui experiment (vezi W. Doise, J. C. Deschamp, G. Mugny, Psihologie socială

experimentală, Ed. Polirom, Iasi, 1996) am crede că subiecţii torturează din plăcere. Ei sunt sfâşiaţi

între constiinţa că tortura este o faptă rea şi necesitatea de a respscta angajamentul luat faţă de

experimentator (întruchiparea autorităţii). În aceste condiţii, ordinul venit de la autoritate, pare să ne

absolve de responsabilitatea faptelor noastre, cel care ne dictează actele are o putere considerabilă

asupra noastră, inclusiv efectele actelor noastre fiind privite ca neavând legătură cu noi. Acţionăm ca şi

cum nu am avea liber arbitru şi posibilitatea opţiunii.

EXPERIMENTUL LUI STANLEY MILGRAM. UNIVERSITATEA YALE, SUA, 1961

Preliminarii În fapt, experimentul obedienţei faţă de autoritate al lui Milgram constă într-o serie de

experimente efectuate la universitatea americană Yale şi care au avut ca scop măsurarea gradului în

care participanţii executau ordinele unei persoane cu semnele autorităţii, chiar dacă aceste ordine intrau

în conflict cu propriile norme morale.


Interesul profesorului de psihologie de origine evreiască, Stanley Milgram, pentru problema

obedienţei şi-a avut originea în întrebările acestuia privitoare la felul în care naziştii au fost dispuşi să

ucidă milioane de evrei în lagărele de concentrare în cel de-al doilea război mondial. Experimentul a

început în iulie 1961, la trei luni după ce începuse la Ierusalim procesul unui criminal de război nazist,

Adolf Eichmann.

Anunţul din ziar Studiul iniţial a implicat numai bărbaţi. Ulterior s-au făcut şi studii cu femei, iar diferenţele sunt

nerelevante. Printr-un anunţ dat într-un ziar local, s-au promis 4$ pentru participarea pe o perioadă de o

oră la un studiu ştiinţific asupra memoriei şi învăţării. Au fost selectate persoane cu vârste între 20 şi 50

de ani.

În ce a constat experimentul? La sosire, participanţii la studiu erau întâmpinaţi de un cercetător cu o mină şi comportament

serioase, îmbrăcat adecvat momentului, în halatul care indica înalta specializare, semn al autorităţii în

domeniul studiului ce urma efectuat.

Sarcina de executat pentru cei 4$ era simplă: unul dintre subiecţi juca rolul de profesor, iar un

alt subiect pe cel de elev, iar profesorul va da elevului un set de cuvinte pentru a fi memorat. În fapt,

elevul era întotdeauna un complice al experimentatorului, iar tragerea la sorţi privind rolurile era

trucată, în aşa fel încât participantul la experiment să fie pus în postura de profesor. Dacă răspunsul este

corect, profesorul îl va felicita pe elev. În schimb, dacă elevul greşeşte, profesorul va apăsa pe o manetă

a unui aparat ce administrează şocuri electrice. Experimentatorul spune că este interesat în a afla

efectele pedepsei cu şocuri electrice asupra procesului de învăţare.

Aparatul de şocuri electrice are treizeci de butoane, cu voltaje de la 15V la 450V. De fiecare

dată când elevul greşeşte, profesorul va acţiona maneta pentru administrarea şocului. La fiecare nouă

greşeală va acţiona maneta următoare, corespunzătoare unui voltaj mai mare cu 15V.

Între profesor şi elev există un perete despărţitor, dar cei doi se află în contact prin intermediul

unui interfon. Bineînţeles că în realitate elevul nu va suferi şocurile electrice, dar profesorul nu are de

unde ştii lucrul acesta. În schimb, elevul este instruit să greşească la întrebările puse de profesor şi să se

plângă de suferinţele pe care şocurile electrice i le pricinuiesc.

Pe măsură ce puneau întrebări, iar la greşeli administrau şocuri electrice, subiecţii aflaţi în rol

de profesori, confruntaţi cu un puternic conflict interior, de multe ori puneau întrebări referitoare la

starea fizică a elevului ori doreau să renunţe. La astfel de iniţiative, cercetătorul, care se afla tot timpul

lângă profesor, răspunde printr-un set standard de expresii:

vă rog să continuaţi!

experimentul cere ca dumneavoastră să continuaţi!

este absolut necesar ca dumneavoastră să continuaţi!

nu sunteţi în situaţia de a alege, trebuie să continuaţi studiul!

Ce spun psihiatrii?

Înainte de a pune în practică experimentul, Milgram a fost curios să afle părerea unui grup de 40

de psihiatri referitor la numărul celor care vor merge până la capăt cu administrarea şocurilor electrice.

Aceştia au spus că 3,73 la sută din subiecţi vor ajunge la maneta cu 300V, iar cel mult 1 la sută vor

ajunge la voltajul maxim, 450V.

Rezultatele experimentului şi scurte interpretări Rezultatele experimentului au fost în dezacord total cu presupunerile pasihiatrilor. Nu mai puţin

65% dintre participanţi (24 dintre cei 40 de subiecţi) au acţionat toate cele 30 de manete ale maşinii de

şocuri electrice, ceea ce, într-o situaţie reală, echivalează cu moartea elevilor. 13 participanţi au

renunţat după ce au administrat şocuri cu intensitate de cel puţin 300V. Doar un singur participant a

renunţat înainte să apese maneta de 300V...


Cum poate fi explicat un asemenea rezultat, care pentru oricine ar trebui să fie unul tulburător, o

descoperire pe cât de extraordinară, pe atât de funestă despre natura umană? Milgram a propus două

explicaţii:

- prima explicaţie se bazează pe teoria conformismului, ce are ca punct de plecare cercetările lui

Solomon Asch, care afirmă indirect că un subiect care nu are expertiză în a lua decizii, în special în

condiţii de criză, va lăsa actul decizional în sarcina grupului şi ierarhiei acestuia;

- a doua explicaţie se bazează pe teoria stării de agent, care spune că esenţa stării de obedienţă constă

în faptul că o persoană ajunge repede să se privească pe sine ca pe un instrument ce execută ordinele

unei alte persoane şi care, prin urmare, nu se mai percepe ca fiind persoana responsabilă pentru

acţiunile sale.

Interesant de menţionat este că nici unul dintre participanţii care au refuzat să meargă până la

capăt cu administrarea şocurilor nu au insistat ca experimentul să se termine şi nici nu au îndrăznit să

meargă în camera elevului-victimă pentru a-i verifica starea sănătăţii înainte de a cere aprobarea

experimentatorului.

Concluziile experimentului l-au făcut pe Milgram să enunţe: "Capacitatea omului de a-şi

abandona umanitatea pe măsură ce îşi împleteşte personalitatea sa unică în structuri

instituţionale mai largi [...] constituie eroarea fatală pe care natura a făcut-o cu noi şi cauza

pentru care, pe termen lung, specia noastră are şanse de supravieţuire destul de modeste."

ALTE EXEMPLE DE OBEDIENŢĂ

Relaţia medic-asistentă Aşa cum am mai spus, relaţii de putere se stabilesc la tot locul între oameni, între gardian şi

prizonier, dar şi între medic şi ajutorul acestuia, asistentele medicale.

Într-un studiu publicat în 1966 realizat de C.K.Hofling, E.Brotzman, S.Dalrymple, N.Graves şi

C.M.Pierce, s-au arătat rezultatele testării obedieţei în sistemul sanitar. Concret, s-a testat dacă

asistentele ar asculta ori ignora o cerere nelegitimă formulată de un medic necunoscut într-un spital.

Astfel, 22 de asistente au primit un telefon de la un medic din conducerea spitalului, prin care li

se cerea administrarea unei doze letale dintr-un anumit medicament, deşi pe eticheta flaconului era

indicat clar că doza maximă era jumătate din cea ordonată de medicul aflat la telefon. Este de

menţionat şi faptul că asistentele nu-l întâlniseră niciodată pe doctorul de la capătul firului.

Un alt grup de asistente a fost testat prin întrebări asupra modului de acţiune într-o situaţie ca

cea descrisă mai sus. 10 din 12 au spus că s-ar opune executării ordinului.

În situaţia noastră însă, atunci când asistentelor li s-a cerut realmente să administreze doza

letală, 20 dintre cele 22 s-au comportat în chip obedient şi au executat ce li s-a cerut...

STEREOTIPURI, PREJUDECĂŢI Stereotipurile, prejudecăţile sunt încadrabile în capitolul mare al atitudinilor sociale, mai precis în

zona atitudinilor intergrupuri.

Stereotipul este un cuvânt de origine greacă si înseamnă, literar, urmă sau semn rigid, dăinuitor.

Stereotipul este, asadar, un semn care se atasează foarte bine de un anume obiect, este o semnificaţie

care este bine impregnată în memoria cuiva faţă de un anume obiect sau fenomen. Pentru celebrul

ziarist american Walter Lipmann, ce publica în 1922 nu mai puţin celebra sa carte Public Opinion,

stereotipul este un fel de hartă mentală rezistentă la schimbare, după care ne orientăm în lume.

Stereotipul nu avea, deci, cu totul, conotaţiile negative de azi. Stereotipul este conţinutul constant al

unei scheme de grup, al unei rutine ce vizează atitudinea faţă de un grup sau un fenomen, este ceea ce

însoţeste cu regularitate imaginea unui grup sau fenomen. Atitudinile stereotipe sunt atitudinile

constante, neschimbate, care apar cu îndărătnicie ori de câte ori se pune problema unui grup de oameni

sau a unui fenomen. Stereotipul este un fel de ritual cognitiv, în timp ce prejudecata este partea

afectivă a acestuia: prejudecata nu se mulţumeste doar să marcheze mereu aceleasi trasee cognictive, ci


aduce si o atitudine negativă (sau pozitivă!) faţă de procesul ce este însoţit de stereotip. Astfel, faţă de

un grup minoritar se manifestă un stereotip, în sensul în care ori de câte ori se vorbeste sau se aminteste

despre el, apare şi o altă informaţie tip, mereu aceeasi şi, desigur, o anumită încărcătură afectivă, o

anumită prejudecată faţă de acelasi grup. Despre nemţi se spune mereu acelasi lucru: sunt corecţi, sunt

exacţi, sunt muncitori. În acelasi timp, aceste stereotipuri se poate spune că sunt şi prejudecăţi, devreme

ce atitudinea faţă de acest grup etnic este mai degrabă favorabilă, indiferent dacă realitatea este sau nu

asa cum se pretinde. În schimb, faţă de alte minorităţi, stereotipurile sunt altele, iar prejudecăţile nu mai

sunt deloc pozitive...Exemplele pot fi foarte numeroase.

Documents

Suport Curs Modul 7 Psihologie Generala an 1 Amg