Upload
lazarmarius2863
View
895
Download
11
Embed Size (px)
Citation preview
Cuprins
Capitolul INoţiuni generale privind dreptul procesual penal..................................................................1
Capitolul IIPrincipiile fundamentale ale procesului penal........................................................................6
Capitolul IIIParticipanţii la procesul penal................................................................................................12
Capitolul IVAcţiunile ce se exercită în cadrul procesului penal...............................................................22
Capitolul VCompetenţa în materie penală................................................................................................31
Capitolul VIProbele în procesul penal........................................................................................................40
Capitolul VIIMijloacele de probă.................................................................................................................46
Capitolul VIIIMăsurile procesuale.................................................................................................................64
Capitolul IXActele procesuale şi procedurale comune..............................................................................79
Capitolul XUrmărirea penală.....................................................................................................................95
Capitolul XIProcedura plângerii prealabile.............................................................................................112
Capitolul XIIJudecata..................................................................................................................................118
Capitolul XIIICăile de atac ordinare...........................................................................................................131
1
Capitolul XIVCăile de atac extraordinare...................................................................................................146
Capitolul XVExecutarea hotărârilor penale..............................................................................................157
Capitolul XVIProcedurile speciale...............................................................................................................173
Capitolul I
Noţiuni generale privind dreptul procesual penal
şi procesul penal
Secţiunea I-a
Normele de drept procesual penal
1. Noţiune
Normele de drept procesual penal sunt normele juridice care
reglementează activitatea organelor judiciare penale, a părţilor şi a altor persoane
participante la procesul de constatare a faptelor ce constituie infracţiuni şi de
aplicare a pedepselor şi a măsurilor prevăzute de legea penală celor care le-au
săvârşit, precum şi raporturile ce se stabilesc între acestea. Totalitatea acestor
norme constituie dreptul procesual penal.
2
2. Clasificarea normelor de drept procesual penal
Sub aspectul conţinutului reglementării, dreptul procesual penal cuprinde
două categorii de norme:
- norme procesuale;
- norme procedurale.
După sfera lor de aplicabilitate, normele procesual penale sunt:
- norme generale (de drept comun);
- norme speciale.
În raport de obiectul reglementării, normele de drept procesual penal se
pot clasifica în:
- norme de organizare;
- norme de competenţă;
- norme de procedură.
3. Aplicarea în spaţiu a normelor de drept procesual penal
Normele de drept procesual penal se aplică actelor procesuale şi
procedurale efectuate în cadrul procesului penal de către organele judiciare
române pe teritoriul României.
Aplicarea legii procesuale penale în spaţiu are la bază principiul
teritorialităţii, potrivit căruia toate activităţile realizate în cadrul procesului
penal pe teritoriul României cad sub incidenţa legii procesuale penale române.
De la această regulă există unele excepţii: în cazul comisiei rogatorii
internaţionale, al recunoaşterii şi executării hotărârilor pronunţate în străinătate
sau al extrădării.
3
4. Aplicarea în timp a normelor de drept procesual penal
Normele de drept procesual penal se aplică potrivit principiului activităţii
conform căruia actele procesuale sau procedurale se efectuează conform normei
de drept procesual penal aflată în vigoare la data efectuării actului.
Există însă şi situaţii în care, prin excepţie de la regula activităţii, normele
de procedură penală retroactivează (se aplică înainte de intrarea lor în vigoare)
sau ultraactivează (continuă să se aplice şi după ce a intrat în vigoare legea
nouă).
Conform dispoziţiilor Legii nr.31/1968, norma nouă retroactivează în
materie de nulităţi şi ultractivează în materie de căi de atac şi în materie de
termene. Legea nr.281/2003 prevede, la rândul său, un caz de ultraactivitate a
legii vechi în materia competenţei, iar Legea nr.576/2004 un caz de
ultraactivitate privind recursul în anulare.
Secţiunea a II-a
Obiectul de reglementare al dreptului procesual penal
1. Noţiunea de proces penal
Obiectul de reglementare a dreptului procesual penal îl constituie procesul
penal.
Procesul penal este activitatea judiciară reglementată de lege, desfăşurată
într-o cauză penală de organele judiciare, cu participarea părţilor şi a altor
persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi
în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a celor care le-au
4
săvârşit, în aşa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept precum şi
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
2. Scopul procesului penal
Scopul procesului penal este definit de art.1 al.1 ca fiind constatarea la
timp şi în mod complet a tuturor faptelor care constituie infracţiuni astfel încât
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici
o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Acesta este scopul
direct, imediat al procesului penal.
Procesul penal are însă şi un scop general sau mediat. Scopul general,
prevăzut de art.1 al.2, este acela de a contribui la apărarea ordinii de drept, la
apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea
infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
3. Fazele procesului penal
Procesul penal în forma sa tipică este organizat pe trei faze procesuale:
urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.
Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la
existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii
acestuia pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în
judecată. În cadrul acestei faze îşi desfăşoară activitatea procurorul şi organele
de cercetare penală.
Faza de judecată are ca obiect stabilirea de către instanţă, cu caracter
definitiv, printr-o hotărâre judecătorească, a vinovăţiei inculpatului şi a
sancţiunii împotriva acestuia. Judecata parcurge judecata în primă instanţă şi
judecata în căile de atac (apel şi recurs). La faza de judecată participă şi
procurorul, însă instanţa este aceea care pronunţă hotărârea.
5
Faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti constă în
aducerea la îndeplinire de către instanţa de executare a dispoziţiilor hotărârii
judecătoreşti rămase definitivă.
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti,
2004, p.23-34.
2. Neagu, Ion, Paraschiv, Carmen, Lazăr, Mugurel, Damaschin, Mircea.
Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.17-30.
3. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală,
Editura Venus, Iaşi, 2005, p.7-17.
4. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.7-48.
5. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea generală, vol. I,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, p.1-60.
6. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela, Tratat de procedură penală.
Editura All, Bucureşti, 2001, p.3-24.
7. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.7-72.
6
Capitolul II
Principiile fundamentale ale procesului penal
Secţiunea I-a
Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale
Prin principii fundamentale ale procesului penal se înţeleg regulile cele
mai generale în temeiul cărora este reglementat şi se desfăşoară procesul penal.
Principiile care guvernează procesul penal îşi găsesc consacrarea în
dispoziţiile Codului de procedură penală (art.2-7) şi în cele ale Constituţiei
României (art.16, art.21, art.26-28).
7
Secţiunea a II-a
Conţinutul principiilor fundamentale
1. Legalitatea procesului penal
Principiul legalităţii, instituit de art.2 al.1, pretinde ca procesul penal să se
desfăşoare atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, potrivit
dispoziţiilor prevăzute de lege. Deşi textul se referă doar la primele două faze ale
procesului penal, el trebuie înţeles ca referindu-se la întreg procesul penal; şi
faza de punere în executare a hotărârilor trebuie să se supună cu aceeaşi
rigurozitate prevederilor legale ca şi urmărirea penală şi judecata.
2. Oficialitatea procesului penal
Conform art.2 al.2 actele necesare desfăşurării procesului penal se
îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
Principiul oficialităţii acţionează în latura penală a procesului penal; în
latura civilă acţionează principiul disponibilităţii, caracteristic procesului civil.
Totuşi, în cazul în care victima este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, principiul oficialităţii îşi va găsi
aplicarea şi în latura civilă a cauzei (art.17 al.1).
De la acest principiu există şi unele excepţii, în sensul că, în anumite
cazuri, legea interzice autorităţilor judiciare să acţioneze din oficiu, impunând
existenţa unei manifestări de voinţă din partea unei persoanei sau a unui anumit
organ.
8
3. Aflarea adevărului
Principiul aflării adevărului este înscris în art.3, conform căruia, în
desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire
la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
4. Rolul activ al organelor judiciare
Potrivit art.4, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt
obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.
Rolul activ al organelor judiciare penale înseamnă dreptul şi obligaţia
acestora de a interveni, din proprie iniţiativă, în procesul penal pentru a ajuta
părţile să desfăşoare o activitate de calitate sau pentru a suplini inactivitatea
acestora, în vederea soluţionării legale şi temeinice a cauzei.
5. Garantarea libertăţii persoanei
Dispoziţiile Codului de procedură penală (art.5) ca şi cele ale Constituţiei
(art.23) garantează libertatea persoanei în tot cursul procesului penal. Regula o
constituie aşadar, desfăşurarea cauzelor penale cu inculpatul aflat în stare de
libertate. În anumite situaţii, reglementate judicios de lege, însă, este permisă şi
privarea de libertate a persoanei urmărite sau judecate, fără ca prin aceasta să se
aducă atingere acestui principiu.
6. Respectarea demnităţii umane
Legiuitorul a instituit principiul respectării demnităţii umane ca principiu
fundamental al procesului penal în art.51, prin care a prevăzut că orice persoană
care se află în curs de urmărire sau judecată trebuie tratată cu respectarea
demnităţii umane, iar supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante este pedepsită de lege.
9
7. Prezumţia de nevinovăţie
Prezumţia de nevinovăţie îşi găseşte consacrarea atât în prevederile
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art.11) cât şi în cele ale Constituţiei
României (art.23 pct.11) şi ale Codului de procedură penală (art.52). Potrivit
acestei prezumţii, ridicată la rang de principiu, orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
Prezumţia de nevinovăţie decurge din cerinţa ca nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere, constituind o garanţie pentru orice
persoană că, în lipsa probelor de vinovăţie, nu poate fi trimisă în judecată şi
condamnată.
8. Garantarea dreptului de apărare
Principiul garantării dreptului de apărare este reglementat de art.6 conform
căruia dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi
în tot cursul procesului penal.
Dreptul de apărare constă în totalitatea mijloacelor instituite de lege pentru
constatarea şi invocarea împrejurărilor ce susţin apărarea, precum şi pentru
aplicarea dispoziţiilor favorabile părţii care se apără.
9. Desfăşurarea procesului penal în limba română
Potrivit art.7 al.1, în procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în
limba română. Acest principiu presupune folosirea limbii române atât în
dezbaterea orală ce are loc în faţa instanţei cât şi în actele procedurale scrise
întocmite de organele judiciare sau de părţi.
Reglementarea permite totuşi părţilor şi altor persoane chemate în proces
să folosească în faţa organelor judiciare limba maternă, impunând însă
10
întocmirea actelor procedurale în limba română (art.7 al.2). De acelaşi drept se
bucură şi părţile care nu vorbesc, nu înţeleg sau nu se pot exprima în limba
română, cărora li se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului,
de a vorbi şi de a pune concluzii în instanţa, prin interpret (art.8).
10. Egalitatea în faţa legilor şi a organelor judiciare
Principiul egalităţii este reglementat de Constituţie care, prin art.16 al.1,
statuează că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări. Se prevede, de asemenea, în al.2 al aceluiaşi articol
că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art.124 al.2 că justiţia este unică,
imparţială şi egală pentru toţi.
11. Accesul liber la justiţie
Accesul liber la justiţie constă, conform art.21 din Constituţie, în faptul că
orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor
şi a intereselor sale legitime fără ca vreo lege să poată împiedica exercitarea
acestui drept.
12. Respectarea vieţii intime, familiale sau private
Potrivit prevederilor art.26 al.1 din Constituţie, autorităţile publice
respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Ca urmare, în cauzele
penale, strângerea probelor şi desfăşurarea actelor de urmărire penală şi de
judecată se vor desfăşura în condiţii care să nu aducă atingere vieţii intime,
familiale sau private a celor care au calitatea de părţi în procesul penal.
13. Inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţei
Domiciliul şi reşedinţa sunt, potrivit art.27 al.1 din Constituţie, inviolabile;
nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul unei persoane fără învoirea
11
acesteia. Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri, al convorbirilor
telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este, de asemenea,
declarat inviolabil de către Constituţie prin art.28.
14. Operativitatea procesului penal
Principiul operativităţii constituie un principiu fundamental al procesului
penal, cu toate că el nu este reglementat explicit în Codul de procedură penală
sau în Constituţia României. El decurge însă din chiar scopul procesului penal,
respectiv, constatarea la timp a faptelor care constituie infracţiuni, precum şi din
cerinţa desfăşurării procesului penal într-un termen rezonabil impusă de
Constituţie în art.21 al.3.
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.35-44.
2. Istrate, Ilie. Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual penale, Editura
Scrisul romînesc, Craiova, 1984, 231p.
3. Neagu, Ion, Paraschiv, Carmen, Lazăr, Mugurel, Damaschin, Mircea.
Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.31-46.
4. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Venus, Iaşi, 2005, p.17-36.
5. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.49-82.
6. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea generală, vol. I,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, p.61-85.
7. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.25-46.
12
8. Tulbure, Adrian Ştefan. Prezumţia de nevinovăţie. Contribuţii la
integrarea europeană, Editura Red, Sibiu, 1996, 207p.
9. Ţigănaşu Jănică, Arion. Garantarea dreptului la apărare, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002, 272p.
10.Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.73-128.
Capitolul III
Participanţii la procesul penal
Secţiunea I-a
Noţiunea de participant
Participanţii la procesul penal sunt persoanele care iau parte la activitatea
judiciară desfăşurată în cauzele penale în vederea realizării scopului legii penale
si al procesului penal.
13
Secţiunea II-a
Organele judiciare penale
Organele judiciare penale sunt organele de stat competente să realizeze
activităţile procesuale ce formează conţinutul procesului penal. În desfăşurarea
procesului penal intervin ca organe judiciare: instanţele judecătoreşti, Ministerul
Public şi organele de cercetare penală, fiecare cu atribuţii proprii.
1. Instanţele judecătoreşti
Instanţele judecătoreşti alcătuiesc un sistem unitar şi sunt organizate sub
forma unei piramide având în vârf Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care este
instanţa supremă în stat. Veriga imediat următoare este formată din Curţile de
Apel şi Curtea Militară de Apel, urmată de veriga alcătuită din Tribunale şi
Tribunalul Militar Teritorial. Baza piramidei cuprinde instanţele cele mai mici în
grad, anume Judecătoriile şi Tribunalele Militare.
Modul de compunere a completelor de judecată
Completele de judecată sunt alcătuite din judecători, într-un număr stabilit
de lege, şi sunt prezidate de către un preşedinte numit dintre aceştia.
La judecata în primă instanţă desfăşurată la oricare dintre instanţele
judecătoreşti stabilite de lege, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
completul de judecată este format dintr-un singur judecător.
La judecata în apel, completul de judecată este compus din 2 judecători,
iar la judecata în recurs din 3 judecători.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completul de judecată în primă
instanţă este alcătuit din 3 judecători, iar în recurs se judecă în complet de 3
14
judecători sau de 9 judecători, după cum hotărârea atacată a fost pronunţată de o
Curte de Apel sau de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Constituirea instanţei de judecată
Instanţa de judecată se constituie cu procuror şi cu grefier. La Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, rolul grefierului este preluat de un magistrat-asistent.
Poziţia procesuală a instanţei
Activitatea instanţei se desfăşoară în principal în faza de judecată. În
această fază, instanţa de judecată este conducătorul procesului penal, întreaga
procedură judiciară desfăşurându-se în faţa sa şi fiind singura autoritate îndrituită
să hotărască în tot ceea ce priveşte cauza.
În afară de această funcţie, instanţa desfăşoară şi activităţi legate de
urmărirea penală, de punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive
şi de unele proceduri speciale care nu realizează un proces penal propriu zis, dar
soluţionează probleme importante legate de anumite cauze penale.
2. Ministerul Public
Potrivit normelor constituţionale (art.131 al.1) şi a Legii privind
organizarea judiciară (art.4 al.1), Ministerul Public reprezintă în cadrul activităţii
judiciare, interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Ministerul public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în
parchete. Parchetele funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti dar nu sunt
subordonate acestora. De regulă, pe lângă fiecare instanţă judecătorească
funcţionează câte un parchet, excepţie făcând Tribunalele Militare pe lângă care
funcţionează mai multe parchete.
15
Procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, îşi desfăşoară
activitatea pe parcursul întregului proces penal, potrivit principiilor legalităţii,
imparţialităţii şi controlului ierarhic şi în conformitate cu legea.
Rolul primordial îl ocupă în faza de urmărire penală, pe care fie o
efectuează personal, fie o supraveghează.
În faza de judecată, procurorul se află pe o poziţie de egalitate cu părţile şi
de subordonare faţă de instanţă, exercitând funcţia de învinuire (acuzare).
În faza de punere în executare a condamnării penale, procurorul
supraveghează modul în care este adusă la îndeplinire executarea mandatelor de
executare şi veghează la respectarea legii la locurile de executare a pedepselor,
măsurilor educative şi de siguranţă. De asemenea, participă obligatoriu la
procedurile desfăşurate în faţa instanţei de executare,
3. Organele de cercetare penală
Organele de cercetare penală îşi desfăşoară activitatea în cadrul procesului
penal numai în prima sa fază, faza de urmărire penală, efectuând urmărirea
penală sub supravegherea procurorului.
Conform art.201 al.2 sunt organe de cercetare penală: organele de
cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.
Poliţia judiciară
Poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie specializaţi
în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în
vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt organizate şi funcţionează
în structura Inspectoratului General al Poliţiei, Inspectoratului General al Poliţiei
de Frontieră şi a unităţilor teritoriala ale acestuia. Ele îşi desfăşoară activitatea, în
mod nemijlocit, sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului.
16
Organele de cercetare penală speciale
Conform art.208, sunt organe de cercetare speciale:
organele de cercetare penală militare
ofiţerii poliţiei de frontieră pentru infracţiunile de frontieră prevăzute în
Legea privind frontiera de stat a României.
căpitanii porturilor pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe
apă şi contra ordinii şi disciplinei la bord precum şi pentru infracţiunile de
serviciu sau în legătură cu serviciul săvârşite de personalul navigant al marinei
civile, dacă fapta a pus în pericol sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei
sau a navigaţiei.
Secţiunea a III-a
Părţile în procesul penal
Părţile sunt acele persoane participante la procesul penal care au interese
proprii în rezolvarea cauzei penale şi care, potrivit art.23 şi 24 c.p.p., au drepturi
şi obligaţii ce izvorăsc direct din exercitarea acţiunii penale şi acţiunii civile în
cadrul procesului penal.
Au calitatea de părţi în procesul penal inculpatul, partea vătămată, partea
civilă şi partea responsabilă civilmente.
1. Inculpatul
Persoana care a săvârşit o infracţiune şi este chemată să răspundă penal în
faţa organelor judiciare penale poartă denumiri diferite în raport de stadiul de
desfăşurare a procesului penal. Codul de procedură penală foloseşte denumirea
17
de făptuitor (art.200, 214, 215) atunci când se referă la persoana bănuită de a fi
săvârşit o infracţiune, dar faţă de care nu s-a început încă procesul penal.
Din momentul începerii urmăririi penale şi până la punerea în mişcare a
acţiunii penale, făptuitorul poartă denumirea de învinuit (art.229), iar după
punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul dobândeşte calitatea de inculpat
(art.23). Această calitate este păstrată pe tot parcursul procesului penal până la
pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare în cauză când va dobândi
calitatea de condamnat.
Codul atribuie atât învinuitului, în faza de urmărire penală, cât şi
inculpatului, în tot cursul procesului penal, o serie de drepturi procesuale de
natură a le asigura exercitarea dreptului de apărare, dar şi mai multe obligaţii a
căror respectare este impusă de realizarea scopului procesului penal.
2. Partea vătămată
Conform art.24 al.1, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare
fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal se numeşte parte
vătămată.
Pentru ca o persoană să devină parte vătămată în procesul penal se cer a fi
îndeplinite următoarele condiţii:
- să existe o vătămare fizică, morală sau materială;
- vătămarea să fie urmarea săvârşirii unei fapte penale;
- să existe o manifestare de voinţă din partea persoanei vătămate cu privire
la tragerea la răspundere a făptuitorului.
Şi partea vătămată are la îndemână pentru apărarea intereselor sale şi
exercitarea funcţiei de învinuire mai multe modalităţi procesuale.
Calitatea de parte vătămată încetează prin deces sau prin renunţarea
persoanei vătămate la această calitate.
18
3. Partea civilă
Conform art.24 al.2, persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în
cadrul procesului penal are calitatea de parte civilă. Pentru a putea dobândi
calitatea de parte civilă în procesul penal, persoana vătămată trebuie să aibă
dreptul, potrivit legii civile, de a obţine în justiţie repararea prejudiciului cauzat
prin infracţiune.
Dobândirea calităţii de parte civilă se face prin constituirea ca parte civilă.
Partea civilă îndeplineşte în procesul penal funcţia procesuală de susţinere
a pretenţiilor civile decurgând din pagubele provocate de infracţiune astfel că se
bucură de toate drepturile acordate părţii vătămate dar numai în ceea ce priveşte
latura civilă.
4. Partea responsabilă civilmente
Potrivit art.24 al.3, persoana chemată în procesul penal să răspundă,
potrivit legii civile, pentru pagubele cauzate prin fapta învinuitului sau
inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente. Au vocaţia de a fi
chemate în calitate de parte responsabilă civilmente următoarele persoanele
prevăzute de legea civilă (art.1000 al.2-4 C.civ.)
Calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal se poate
dobândi, conform art.16, prin două modalităţi:
- prin introducerea persoanei responsabile civilmente în cauză de către
organul judiciar din oficiu sau la cererea părţii civile. Introducerea în cauză poate
avea loc fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la
citirea actului de sesizare a instanţei.
- prin intervenţia persoanei responsabile civilmente, din proprie iniţiativă, în
cauză. Intervenţia voluntară poate avea loc în tot cursul urmăririi penale şi al
19
judecăţii în primă instanţă până la terminarea cercetării judecătoreşti, luându-se
procedura din stadiul în care se află.
Partea responsabilă civilmente participă în proces, numai în latura civilă,
apărându-şi interesele legitime în legătură cu răspunderea sa civilă.
Secţiunea a III-a
Apărătorul
1. Asistenţa juridică
Conform art.6 al.4, orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot
cursul procesului penal. Apărătorul este persoana care participă în procesul penal
pentru a acorda asistenţă juridică învinuitului, inculpatului sau celorlalte părţi din
proces.
Asistenţa juridică se acordă, de regulă, de către avocaţi.
Asistenţa juridică în procesul penal este facultativă. În unele cazuri, expres
prevăzute de lege, asistenţa juridică a învinuitului şi a inculpatului este însă
obligatorie (art.171 al.2). Dacă, în aceste cazuri, partea nu îşi angajează apărător,
organul judiciar este obligat să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din
oficiu.
20
2. Poziţia procesuală a apărătorului
Apărătorul nu este parte în proces, ci doar un subiect procesual care se
situează pe poziţia părţii pe care o apără, îndeplinind funcţia procesuală de
apărare. Participarea sa la procesul penal este ocazionată de apărarea drepturilor
şi intereselor părţii pe care o asistă, astfel că el poate exercita drepturile
procesuale acordate de lege acesteia. Exercitarea drepturilor procesuale ale
părţilor are loc în limitele prevăzute de lege.
Afară de drepturile procesuale ale părţii pe care o asistă, apărătorul are şi
unele drepturi procesuale proprii.
Secţiunea a IV-a
Alţi participanţi la procesul penal
1. Reprezentantul
Reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în procesul
penal acte procesuale în numele şi în interesul unei părţi din proces care nu
doreşte sau nu poate să se prezinte la chemarea organelor judiciare.
Reprezentarea în procesul penal poate fi legală şi convenţională.
Reprezentarea legală are loc în baza legii şi intervine în cazul persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu şi al persoanelor juridice.
Reprezentarea convenţională are loc în baza unui acord de voinţă şi
intervine în urma încheierii unui contract de mandat între una din părţi, ca
reprezentat (mandant) şi o altă persoană ca reprezentant (mandatar).
21
2. Substituitul judiciar (procesual)
Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să îndeplinească
activităţi procesuale în nume propriu pentru realizarea unui drept al altuia.
Calitatea de substituit nu poate apărea decât în temeiul legii şi se poate referi
numai la actele pe care legea le autorizează în mod expres.
3. Succesorii
Potrivit art.21, prin succesori se înţeleg persoanele fizice sau juridice care,
în condiţiile legale, succed în drepturi persoanelor fizice decedate sau
persoanelor juridice reorganizate, desfiinţate sau dizolvate şi anume moştenitorii,
unităţile succesoare în drepturi şi lichidatorii.
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.45-66.
2. Buneci, Petre. Partea responsabilă civilmente în procesul penal, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, 134p.
3. Neagu, Ion, Paraschiv, Carmen, Lazăr, Mugurel, Damaschin, Mircea.
Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.47-64.
4. Nistoreanu, Gheorghe, Apetrei, Mihai, Nae, Laurenţiu. Asistenţa juridică
în procesul penal, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993, 108p.
5. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Venus, Iaşi, 2005, p.37-64.
6. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.83-176.
7. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea generală, vol. I,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, p.155-174.
22
8. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.82-88.
9. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.141-216.
Capitolul IV
Acţiunile ce se exercită în cadrul procesului penal
Secţiunea I-a
Consideraţii generale privind acţiunile în justiţie
1. Noţiunea şi elementele acţiunii în justiţie
Acţiunea în justiţie este instrumentul (mijlocul) juridic prin care o
persoană este trasă la răspundere juridică în faţa autorităţii judecătoreşti pentru a
fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept
încălcate.
Pentru a avea eficienţă juridică, acţiunea în justiţie este condiţionată de
existenţa unor elemente care permit o reglementare precisă a ei şi asigură corecta
23
desfăşurare a întregii activităţi judiciare. Aceste elemente sunt: temeiul, obiectul,
subiecţii şi aptitudinea funcţională.
2. Acţiunile în justiţie ce se exercită în cadrul procesului penal
În cadrul procesului penal se exercită acţiunea penală şi eventual şi
acţiunea civilă accesorie acţiunii penale.
Acţiunea penală este specifică procesului penal şi nu se poate promova şi
exercita decât în cadrul unui proces penal. Acţiunea civilă este specifică
procesului civil.
În cazul în care acţiunile sunt exercitate împreună în cadrul procesului
penal, acţiunea penală constituie principalul, iar acţiunea civilă accesoriul.
Acţiunea civilă poate fi promovată şi separat de acţiunea penală în cadrul
unui proces civil. În cazul în care cele două acţiuni sunt exercitate concomitent
judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei
penale.
Secţiunea a II-a
Acţiunea penală
1. Noţiunea şi elementele acţiunii penale
Acţiunea penală este mijlocul procesual prin care o persoană care a
săvârşit o infracţiune este adusă în faţa organului judiciar penal în vederea
tragerii la răspundere penală.
Elementele acţiunii penale sunt cele comune oricărei acţiuni în justiţie:
temeiul, obiectul, subiecţii şi aptitudinea funcţională.
24
Temeiul de drept al acţiunii penale îl constituie norma de drept care
incriminează fapta şi dă dreptul la acţiune; temeiul de fapt constă în săvârşirea
unei infracţiuni.
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor
care au săvârşit infracţiuni (art.9 al.1).
Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt procurorul, partea vătămată şi
instanţa de judecată.
Subiectul pasiv este inculpatul.
Acţiunea penală are aptitudine funcţională atunci când folosirea ei poate
determina pornirea procesului penal, iar actele procesuale efectuate în
exercitarea sa pot servi la dinamizarea desfăşurării activităţii procesuale.
Codul de procedură penală prevede la art.10 unele situaţii în care
aptitudinea funcţională a acţiunii este înlăturată în sensul că acţiunea penală nu
poate conduce la realizarea obiectului ei şi, ca urmare, nu mai poate fi pusă în
mişcare, sau dacă a fost promovată, ea nu mai poate fi exercitată. Aptitudinea
funcţională a acţiunii penale este înlăturată în următoarele situaţii:
- lit.a) fapta nu există;
- lit.b) fapta nu e prevăzută de legea penală;
- lit.b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
- lit.c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat;
- lit.d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;
- lit.e) există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
- lit.f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau
sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege necesară
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
- lit.g) a intervenit amnistia, prescripţia sau decesul făptuitorului; lit.h) a
fost retrasă plângerea prealabilă sau părţile s-au împăcat;
25
- lit.i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
- lit.i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
- lit.j) există autoritate de lucru judecat.
2. Trăsăturile acţiunii penale
Având în vedere obiectul său specific, precum şi cadrul legal în care se
desfăşoară, acţiunea penală se manifestă prin trăsături particulare ce o
diferenţiază de alte acţiuni judiciare. Cele mai importante trăsături caracteristici
ale acţiunii penale sunt următoarele:
- acţiunea penală aparţine statului;
- acţiunea penală este obligatorie;
- acţiunea penală este indisponibilă;
- acţiunea penală este personală;
- acţiunea penală este indivizibilă.
3. Momentele desfăşurării acţiunii penale
Desfăşurarea acţiunii penale presupune existenţa a trei momente esenţiale:
punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea şi epuizarea sau stingerea ei.
Punerea în mişcare a acţiunii penale
Acţiunea penală se pune în mişcare de subiecţii săi activi – procurorul,
partea vătămată şi instanţa de judecată – fiecare dintre aceştia putând realiza
acest act numai în cazurile anume prevăzute de lege.
Procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală prin următoarele acte de
inculpare:
- prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale;
- prin rechizitoriu, la terminarea urmăririi penale;
26
- prin declaraţie orală, în cursul judecăţii, în cazul extinderii procesului
penal cu privire la alte fapte sau alte persoane.
Partea vătămată pune în mişcare acţiunea penală în cazul infracţiunilor
prevăzute la art.279 al.2 lit.a pentru care plângerea prealabilă se adresează direct
instanţei.
Acţiunea penală se pune în mişcare de instanţa de judecată, prin încheiere,
numai în mod excepţional, în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte
fapte şi numai dacă procurorul nu este prezent la judecată.
Exercitarea acţiunii penale
Acţiunea penală se exercită de procuror şi de partea vătămată.
Soluţionarea acţiunii penale
Acţiunea penală se soluţionează de către instanţa de judecată.
Instanţa de judecată sesizată cu judecarea cauzei poate da acţiunii penale
una din următoarele rezolvări:
- condamnarea, atunci când fapta există, constituie infracţiune şi a fost
săvârşită de inculpat (art.345 al.2);
- achitarea, când se constată existenţa uneia din situaţiile prevăzute la
art.10 lit. a-e (art.11 pct.2 lit.a şi art.345 al.3);
- încetarea procesului penal când se constată existenţa uneia din situaţiile
prevăzute la art.10, lit. f-j (art.11 pct.2 lit.b şi art.345 al.3).
4. Continuarea procesului penal
În caz de amnistie, prescripţie, retragere a plângerii prealabile, precum şi
în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul pot cere
continuarea procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia (art.13).
27
Secţiunea a III-a
Acţiunea civilă
1. Noţiunea şi elementele acţiunii civile
Acţiunea civilă ce se exercită în cadrul procesului penal este mijlocul legal
prin intermediul căruia persoana păgubită material sau moral în urma săvârşirii
unei infracţiuni, cere organelor judiciare penale să-i fie reparat prejudiciul cauzat
sau daunele morale.
Temeiul acţiunii civile îl va constitui aşadar producerea unui prejudiciu
material sau moral ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni.
Obiectul acţiunii civile constă în tragerea la răspundere civilă a persoanei
ce a săvârşit infracţiunea ce a produs prejudiciul reclamat sau/şi a persoanelor
care răspund din punct de vedere civil pentru prejudiciul cauzat de acesta.
Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru
repararea daunelor morale, potrivit legii civile (art.14 al.5).
Subiecţii activi ai acţiunii civile sunt partea civilă şi procurorul. Subiecţii
pasivi sunt inculpatul şi partea responsabilă civilmente.
Pentru ca acţiunea civilă ce se exercită în cadrul procesului penal să aibă
aptitudine funcţională trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- infracţiunea să fi produs un prejudiciu material sau moral;
- între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul reclamat să existe un raport de
cauzalitate;
- prejudiciul să fie cert.;
- prejudiciul să nu fi fost reparat;
28
- să existe o manifestare de voinţă a persoanei vătămate în legătură cu
dezdăunarea sa.
2. Trăsăturile acţiunii civile
Trăsăturile caracteristice acţiunii civile desfăşurate în procesul penal sunt
următoarele:
- acţiunea civilă aparţine persoanei care a suferit un prejudiciu prin
infracţiune;
- acţiunea civilă este facultativă;
- acţiunea civilă este disponibilă;
- acţiunea civilă este patrimonială;
- acţiunea civilă este divizibilă.
3. Dreptul de opţiune
Prejudiciul material sau moral rezultat dintr-o infracţiune poate fi reparat
pe calea unei acţiuni civile promovată fie în faţa unei instanţe penale, fie în faţa
unei instanţe civile. Persoana vătămată este cea care hotărăşte pe care dintre cele
două căi o va folosi.
Odată ce dreptul de opţiune a fost exercitat prin alegerea căii prin
intermediul căreia persoana vătămată a înţeles să-şi valorifice pretenţiile sale
civile, opţiunea devine irevocabilă. Partea vătămată nu poate părăsi calea aleasă
pentru a se îndrepta pe cealaltă cale sub sancţiunea pierderii dreptului de a obţine
repararea pagubei pe cale judiciară, afară de cazurile exceptate de lege.
4. Momentele desfăşurării acţiunii civile în faţa instanţei penale
29
Desfăşurarea acţiunii civile în faţa instanţei penale presupune existenţa a
trei momente principale: punerea în mişcare, exercitarea şi soluţionarea acţiunii
civile.
Punerea în mişcare a acţiunii civile
Punerea în mişcare a acţiunii civile se realizează de către subiecţii săi
activi: partea civilă şi procurorul.
Acţiunea civilă se pune în mişcare în procesul penal de către persoana
vătămată printr-o declaraţie de constituire ca parte civilă, făcută în faţa organelor
de urmărire penală sau instanţei de judecată, în scris sau oral (art.15 al.2).
Procurorul pune în mişcare acţiunea penală, din oficiu, în cazurile în care
cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă (art.17 al.1).
Exercitarea acţiunii civile
Acţiunea civilă se exercită de partea civilă concomitent cu acţiunea penală
exercitată de procuror pentru ca instanţa să soluţioneze concomitent cele două
acţiuni.
Acţiunea civilă promovată de partea civilă poate fi exercitată şi de
procuror (art.18 al.1). În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă procurorul este
obligat să exercite din oficiu acţiunea civilă, chiar dacă acesta nu s-a constituit
parte civilă sau a renunţat, cu încălcarea legii, la pretenţiile civile (art18 al.2).
Soluţionarea acţiunii civile
Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal se soluţionează de
către instanţă odată cu acţiunea penală prin aceeaşi hotărâre judecătorească.
Soluţionarea acţiunii civile presupune adoptarea unei soluţii de admitere sau de
respingere.
30
- În mod excepţional, codul permite lăsarea nerezolvată a acţiunii civile în
anumite situaţii, expres prevăzute (art.346 al.4).
5. Exercitarea acţiunii civile în faţa instanţei civile
Dacă persoana vătămată a ales calea civilă pentru valorificarea pretenţiilor
sale civile, se vor aplica regulile procesului civil în ceea ce priveşte promovarea,
exercitarea şi soluţionarea acţiunii civile. Când, după sesizarea instanţei civile, se
pune în mişcare acţiunea penală în procesul penal, judecata în faţa instanţei
civile se suspendă până la soluţionarea definitive a acţiunii penale de către
instanţa penală (art.14 al.2).
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.67-82.
2. Gorgăneanu, Ion. Acţiunea penală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998,
207p.
3. Neagu, Ion, Paraschiv, Carmen, Lazăr, Mugurel, Damaschin, Mircea.
Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.79-88.
4. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Venus, Iaşi, 2005, p.65-88.
5. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.177-221.
6. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea generală, vol. I,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, p.87-202.
31
7. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.58-102.
8. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.217-272.
Capitolul V
Competenţa în materie penală
Secţiunea I-a
Noţiunea şi formele competenţei
1. Noţiune
Competenţa, în materie procesuală, constă în împuternicirea recunoscută
de lege unui organ judiciar de a urmări, respectiv de a judeca şi soluţiona o cauză
penală, cu excluderea altor organe judiciare de la îndeplinirea acestei activităţi.
32
Competenţa are în vedere atât organele de urmărire penală cât şi instanţele
judecătoreşti şi cele mai multe reguli privitoare la competenţă sunt aplicabile
atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată.
2. Formele competenţei
Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care
se diferenţiază capacitatea organelor judiciare de a urmări sau judeca diversele
cauze penale. Criteriile avute în vedere de legiuitor privesc fapta săvârşită,
persoana făptuitorului ori a persoanei vătămate şi organele judiciare. În raport de
aceste elemente, în procesul penal se întâlnesc patru forme fundamentale de
competenţă: funcţională, materială, personală şi teritorială.
Competenţa funcţională este acea formă a competenţei care determină
sfera de atribuţii ce revine fiecărui organ judiciar în cursul soluţionării unei
cauze penale.
Competenţa materială este acea formă a competenţei care împarte
cauzele penale pe linie verticală, între organe judiciare de grad diferit, în funcţie
de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Competenţa personală este acea formă a competenţei care împarte
cauzele penale pe linie verticală, între organe judiciare de grad diferit, în funcţie
de calitatea sau starea făptuitorului în momentul săvârşirii faptei.
În determinarea competenţei personale, se are în vedere calitatea
făptuitorului din momentul săvârşirii infracţiunii şi de regulă, nu se cere să existe
o legătură între calitatea făptuitorului şi infracţiunea săvârşită, fiind suficient ca
în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să aibă una din calităţile prevăzute de
lege.
Competenţa teritorială este acea formă a competenţei care repartizează
cauzele penale între organe judiciare de acelaşi grad, pe linie orizontală, în raport
33
de circumscripţiile teritoriale în care aceste organe îşi exercită atribuţiile şi de
localizările speciale arătate de lege.
În determinarea competenţei teritoriale se au în vedere două modalităţi,
după cum infracţiunea este săvârşită în ţară sau în străinătate.
În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul ţării,
competenţa teritorială se determină, conform art.30 al.1, în funcţie de
următoarele criterii:
locul unde a fost săvârşită infracţiunea (locul unde s-a desfăşurat
activitatea infracţională, în tot sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul
acesteia),
locul unde a fost prins făptuitorul,
locul unde locuieşte făptuitorul,
locul unde locuieşte persoana vătămată.
Judecarea cauzei se va face însă la acea instanţă din cele arătate în a cărei
circumscripţie s-a efectuat urmărirea penală; urmărirea se efectuează la primul
organ de urmărire penală sesizat, iar în caz de sesizări simultane se are în vedere
ordinea de preferinţă stabilită de cod în art.30 al.1.
În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită în străinătate, ea va fi
judecată de instanţa civilă sau militară în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul
sau locuieşte făptuitorul (art.31 al.1). Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu
locuieşte în ţară, fapta se va judeca la instanţa competentă după materie şi
calitatea persoanei din Bucureşti, iar dacă e de competenţa judecătoriei la
Judecătoria sectorului 2, afară când prin lege se dispune altfel.
34
Secţiunea a II-a
Competenţa instanţelor judecătoreşti
Reglementarea actuală a competenţei după calitatea persoanei împarte
instanţele judecătoreşti în două categorii: instanţe de drept comun şi instanţe
militare. Competenţa instanţelor militare este dată, în principal, de calitatea
făptuitorului în momentul săvârşirii faptei – calitatea de militar, iar la unele
dintre instanţele militare şi de existenţa unei legături între aceste calitate şi
îndatoririle de serviciu ale făptuitorului.
Secţiunea a III-a
Prorogarea de competenţă
Prin prorogare de competenţă se înţelege extinderea competenţei unui
organ judiciar asupra unei cauze care, conform regulilor generale de competenţă,
nu intră în competenţa sa.
Prorogarea de competenţă în procesul penal poate avea loc în următoarele
cazuri: în caz de indivizibilitate şi de conexitate, în cazul chestiunilor prealabile
şi în caz de schimbarea a încadrării juridice sau calificării faptei.
Prorogarea de competenţă în caz de indivizibilitate sau conexitate
Art.33 prevede trei cazuri de indivizibilitate:
35
a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;
b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act;
c) când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
Conform art.34 există conexitate atunci când:
a) două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acte diferite, de una sau
mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
b) două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite în timp ori în loc diferit, după
o prealabilă înţelegere între făptuitori;
c) o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea
unei infracţiuni sau pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere
penală a făptuitorului unei alte infracţiuni;
d) între două sau mai multe infracţiuni există o legătură şi reunirea cauzelor se
impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.
Regulile de determinare a competenţei prin prorogare dau prioritate,
conform art.35, instanţei celei dintâi sesizate (instanţe egale în grad şi de aceeaşi
categorie), instanţei militare (instanţe egale în grad şi de categorii diferite) şi
instanţei mai mari în grad (instanşe de aceeaşi categorie şi de grad diferit). Când
infracţiunile sunt de competenţa unor instanţe de categorii şi grade diferite, iar
instanţa civilă este mai mare în grad ca instanţa militară prorogarea competenţei
se face în favoarea instanţei militare echivalente în grad cu instanţa civilă.
Reunirea cauzelor se dispune în faza de judecată de instanţă, iar în faza de
urmărire de procuror. În faza de judecată, reunirea cauzelor se hotărăşte de
instanţa competentă să judece cauzele reunite, afară de cazul în care competenţa
revine instanţei militare egale în grad cu instanţa civilă, când reunirea se dispune
de instanţa civilă care trimite apoi cauzele reunite instanţei militare competente
prin prorogare (art.36).
Alte cazuri de prorogare a competenţei
36
Potrivit art.44, instanţa penală este competentă să judece orice chestiune
prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă, prin natura ei, acea
chestiune este de competenţa altei instanţe.
Schimbarea încadrării juridice a faptei intervenită după efectuarea
cercetării judecătoreşti la instanţa ierarhic superioară celei competente să judece
fapta respectivă determină prorogarea competenţei acestei instanţei asupra cauzei
respective (art.41 al.1).
Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă intervenită în cursul
judecării cauzei nu atrage incompetenţa instanţei, afară de cazul când prin acea
lege s-ar prevede altfel.
Prorogarea de competenţă poate interveni şi în cursul urmăririi penale.
Organul de cercetare penală prorogă competenţa în cazuri urgente, când
efectuează acte de cercetare ce nu suferă amânare într-o cauză ce nu este de
competenţa lui (art.213) sau în afara circumscripţiei sale judiciare (art.212).
Secţiunea a IV-a
Regularizarea competenţei penale
Controlul regularităţii competenţei se poate face din oficiu sau la cerere,
prin ridicarea excepţiilor de necompetenţă.
Excepţia de necompetenţă este mijlocul legal prin care subiecţii
procesuali pot invoca lipsa de competenţă a organului judiciar în faţa căruia se
desfăşoară procedura judiciară şi pot solicita desesizarea organului respectiv.
Respingerea excepţiei duce la continuarea judecării cauzei în faţa instanţei
sesizate. Admiterea excepţiei de necompetenţă va determina declinarea de
competenţă în favoarea instanţei competente.
37
Declinarea de competenţă reprezintă manifestarea de voinţă a unei
instanţe de a se dezinvesti de judecarea unei cauze penale cu care a fost sesizată
şi de a trimite cauza unei alte instanţe pe care o consideră competentă în raport
de infracţiunea săvârşită, de calitatea făptuitorului sau de criteriile teritoriale
stabilite de legiuitor.
Conflictele de competenţă reprezintă dezacordurile ce se pot ivi între
două sau mai multe instanţe penale sesizate simultan sau succesiv cu aceeaşi
cauză, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare. Conflictele de competenţă
pot fi pozitive sau negative.
Rezolvarea conflictelor de competenţă este de competenţa instanţei
ierarhic superioare comune. Instanţa ierarhic superioară comună soluţionează
conflictul de competenţă, cu citarea părţilor, stabilind situaţia de fapt ce rezultă
din dosarul de urmărire penală şi încadrarea juridică dată a faptei şi, în raport de
acestea, instanţa competentă să judece în cauză. Hotărârea instanţei poartă
denumirea de regulator de competenţă şi nu este supusă nici unei căi de atac.
Secţiunea a V-a
Incompatibilitatea şi remediile sale procedurale
Incompatibilitatea este instituţia prin intermediul căreia anumite persoane
ce fac parte din organele care desfăşoară procesul penal sau care ajută la
soluţionarea acestuia sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală.
Împiedicarea prevăzută de lege se justifică prin intervenţia unor împrejurări de
natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea acestor persoane în soluţionarea
cauzei penale.
38
Cazurile de incompatibilitate sunt expres prevăzute de Codul de
procedură penală în art.46-49 şi 54 şi se referă la următoarele categorii de
persoane: judecători, procurori, magistraţii-asistenţi, grefierii de şedinţă,
organele de cercetare penală, experţi şi interpreţi.
Remediile procesuale ale incompatibilităţii sunt abţinerea şi recuzarea.
Abţinerea constituie modalitatea prin care persoana care are cunoştinţă că
se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate arată că înţelege să nu
participe la desfăşurarea procesului penal.
Recuzarea este modalitatea prin care, în lipsa unei declaraţii de abţinere,
oricare dintre părţile în proces cere ca persoana aflată într-un caz de
incompatibilitatea să fie oprită de la participarea la desfăşurarea procesului
penal. Recuzarea se formulează oral sau scris, printr-o cerere.
În faza de urmărire penală, declaraţia de abţinere şi cererea de recuzare se
soluţionează de procuror prin ordonanţă, în cel mult 3 zile.
În faza de judecată, abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului,
magistratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă
secretă, fără participarea celui presupus incompatibil, printr-o încheiere.
Secţiunea a VI-a
Strămutarea
Strămutarea este instituţia prin care se realizează transferul unei cauze de
la instanţa competentă la o altă instanţă de acelaşi grad şi de aceeaşi categorie cu
scopul de a se asigura desfăşurarea normală a procesului penal.
39
Strămutarea unei cauze poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau
de ministrul justiţiei şi se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care are
competenţa exclusivă de a o judeca.
Procedura de rezolvare a cererii de strămutare parcurge trei etape:
informarea (art.57), înştiinţarea părţilor (art.58) şi examinarea cererii (art.59).
Cererea de strămutare se soluţionează printr-o hotărâre care îmbracă forma
unei încheieri semnată de toţi judecătorii care au luat parte la deliberare şi care
nu se motivează.
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.83-103.
2. Neagu, Ion, Paraschiv, Carmen, Lazăr, Mugurel, Damaschin, Mircea.
Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.119-137.
3. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Venus, Iaşi, 2005, p.89-120.
4. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.222-270.
5. Stroe, Gheorghe. Competenţa de judecată a instanţelor penale, Editura
Tempus, Bucureşti, 2002, 216p.
40
6. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea generală, vol. I,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, p.248-285.
7. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.144-162.
8. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.273-330.
Capitolul VI
Probele în procesul penal
Secţiunea I-a
Noţiune şi clasificare
Prin probe se înţeleg elementele de fapt care servesc la constatarea
existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a
41
săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei (art.63 al.1).
Probele pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care cele mai
importante sunt funcţia procesuală pentru care intervin, izvorul din care provin şi
faptul la care se referă. După funcţia procesuală pentru care intervin, probele
sunt în apărare şi în acuzare (învinuire). După izvorul din care provin, probele
sunt imediate şi mediate. În raport de faptul la care se referă, probele se clasifică
în probe directe şi probe indirecte.
Secţiunea a II-a
Cerinţele probelor
Pentru ca probele folosite de organele judiciare să conducă la aflarea
adevărului şi la realizarea scopului legii penale, e necesar ca ele să îndeplinească
anumite cerinţe: să fie admisibile, să fie pertinente, să fie concludente şi să fie
utile.
Admisibilitatea
În procesul penal este admisibilă, în principiu, orice probă cu condiţia de a
fi concludentă şi utilă pentru soluţionarea justă a cauzei penale. Regula generală
a admisibilităţii probelor (principiul libertăţii probelor) cunoaşte două categorii
de limitări: limitări legale şi limitări impuse de concepţiile generale despre lume.
Dacă intervin asemenea limitări, proba devine inadmisibilă.
Pertinenţa
Sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte sau
împrejurări care au legătură cu cauza urmărită sau judecată. Probele ce nu sunt în
42
legătură cu împrejurările de fapt ce formează obiectul probaţiunii nu sunt
pertinente.
Concludenţa
Probele sunt concludente dacă servesc la dovedirea unor fapte şi
împrejurări de care depinde aflarea adevărului şi soluţionarea justă a cauzei
penale. Aprecierea unei probe, în sensul că este sau nu concludentă, are loc
atunci când părţile cer administrarea unei probe şi nu după ce proba a fost deja
administrată. Probele contrare celor deja administrate sunt întotdeauna
concludente.
Utilitatea
Probele sunt utile când administrarea lor este necesară pentru soluţionarea
legală şi temeinică a cauzei penale. Sunt utile şi deci trebuie administrate numai
probele concludente; nu toate probele concludente sunt însă utile cauzei. O probă
concludentă poate deveni inutilă în situaţia în care faptele sau împrejurările pe
care le dovedea au fost deja dovedite prin administrarea altor probe.
Secţiunea a III-a
Obiectul probaţiunii
Activitatea de strângere şi verificare a probelor desfăşurată de organele
judiciare poartă denumirea de probaţiune. Prin obiect al probaţiunii se înţelege
ansamblul faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite într-o cauză
penală, pentru a fi legal şi temeinic soluţionată.
În ansamblul de fapte şi împrejurări care formează obiectul probaţiunii se
disting:
- fapte şi împrejurări ce se referă la fondul cauzei;
43
- fapte şi împrejurări ce se referă la normala desfăşurare a cauzei.
Obiectul probaţiunii are în vedere, în principal, faptele şi împrejurări ce se
referă la fondul cauzei. În cadrul acestor fapte se face distincţie între faptul
principal şi faptele probatorii.
Faptul principal îl constituie faptele ce formează obiectul procesului
penal – infracţiunea şi autorul ei.
Faptele probatorii sunt acele fapte sau împrejurări care deşi nu cuprind
faptul principal, prin existenţa sau inexistenţa lor asigură constatarea existenţei
sau inexistenţei faptului principal.
În afara faptelor şi împrejurărilor care au legătură cu faptul principal, mai
exisă şi altele care, deşi nu au această legătură, prin datele pe care le pot furniza
pot să ajute la rezolvarea unei cauze penale. Asemenea fapte pot fi: auxiliare,
similare şi negative.
Există însă şi o categorie de fapte sau împrejurări care, deşi se referă la
faptul principal, nu trebuie dovedite în cauză. Aceste fapte intră in obiectul
probaţiunii, dar pentru ele există dispensă de probă întrucât legea sau
cunoştinţele noastre despre lume le consideră existente. Asemenea fapte sunt
prezumţiile legale, faptele notorii şi faptele necontestate.
Secţiunea a IV-a
Procedura probaţiunii
1. Sarcina probaţiunii
44
Potrivit art.65, sarcina administrării probelor în procesul penal revine
organelor judiciare: organului de urmărire penală în faza de urmărire şi instanţei
de judecată în faza de judecată.
Părţilor în proces nu le revine sarcina dovedirii împrejurărilor pe care le
invocă, ci li se acordă dreptul de a propune probe şi de a cere administrarea lor
(art.67 al.1).
2. Administrarea probelor
Administrarea probelor constă în deducerea în faţa organului judiciar a
faptelor şi împrejurărilor faptice care configurează orice probă, în aşa fel încât să
se formeze o reprezentare exactă a celor petrecute. Deducerea probelor în faţa
organelor judiciare se realizează prin intermediul mijloacelor de probă.
Administrarea probelor în procesul penal este guvernată de principiul
libertăţii, astfel că organele judiciare au posibilitatea de a alege dintre mijloacele
de probă prevăzute de lege pe acelea prin care se pot administra cele mai sigure
probe.
Probele sunt administrate de organele judiciare care instrumentează cauza.
Există însă şi situaţii în care administrarea unor probe se poate face şi de un alt
organ judiciar. Potrivit art.132, când un organ de urmărire penală sau instanţa de
judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa
locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act
procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală sau unei alte
instanţe, care are posibilitatea să le efectueze. În acest fel, se procedează la
efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie sau prin delegare.
3. Aprecierea probelor
45
Aprecierea probelor reprezintă operaţia finală a activităţii de probaţiune.
În cadrul acesteia, organele judiciare determină măsura în care probele le
formează încrederea că sunt în conformitate cu adevărul, în sensul că faptele la
care se referă au avut loc sau nu în realitatea obiectivă.
În materia aprecierii probelor operează principiul liberei aprecieri a
probelor consacrat de dispoziţiile art.63 al.2 care prevede că probele nu au
valoare mai dinainte stabilită. Libera apreciere a probelor şi egalitatea valorii
probante a acestora obligă organele judiciare să aprecieze fiecare probă în parte
nu în raport de anumite elemente prestabilite, ci în raport de încrederea pe care
le-o produce că este veridică.
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.104-113.
2. Neagu, Ion, Paraschiv, Carmen, Lazăr, Mugurel, Damaschin, Mircea.
Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.149-153.
3. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Venus, Iaşi, 2005, p.121-136.
46
4. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.271-291.
5. Sava, Alexandru. Aprecierea probelor în procesul penal, Editura Junimea,
Iaşi, 2002, 216p.
6. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea generală, vol. I,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, p.287-310.
7. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.163-179.
8. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.331-357.
Capitolul VII
Mijloacele de probă
Secţiunea I-a
Noţiunea de mijloc de probă
47
Mijloacele de probă sunt mijloacele legale prin care se constată elementele
de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal. Conform art.64 al.1, mijloacele
de probă ce pot fi folosite în procesul penal sunt: declaraţiile învinuitului sau ale
inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile
civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video,
fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice,
constatările medico-legale şi expertizele.
Fiecare mijloc de probă, în funcţie de specificul său, îşi are procedeele sale
de administrare. Cele mai des întâlnite procedee probatorii sunt ascultarea
(audierea), confruntarea, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţia, cercetarea
la faţa locului şi reconstituirea.
Secţiunea a II-a
Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului
1. Noţiune
Declaraţiile învinuitului şi inculpatului constituie mijloace de probă dacă
sunt făcute în cursul procesului penal, în faţa organelor judiciare şi doar dacă au
48
fost obţinute prin procedeele prevăzute de lege şi cu respectarea tuturor
prevederilor legale.
Declaraţiile învinuitului şi inculpatului sunt obţinute în procesul penal prin
trei procedee probatorii: luarea unei declaraţii scrise personal, ascultarea şi
confruntarea. Dintre acestea, rolul cel mai important îl are ascultarea, folosirea
celorlalte două procedee fiind condiţionată de ascultare.
2. Ascultarea învinuitului sau inculpatului
Procedura de ascultare a învinuitului sau inculpatului este, în principiu,
aceeaşi atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată. Ca regulă
generală, învinuitul şi inculpatul sunt ascultaţi la sediul organului judiciar.
Fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat.
Înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la
unele date necesare pentru stabilirea situaţiei sale personale.
I se aduce apoi la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, dreptul
de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-
i-se atenţia totodată că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Învinuitul sau inculpatul este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză.
După terminarea expunerii libere, învinuitului sau inculpatului i se pot pune
întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi la învinuirea care i
se aduce, de natură a completa sau a preciza relatarea făcută sau pentru a se
verifica exactitatea celor declarate. De asemenea, este întrebat cu privire la
probele pe care înţelege să le propună în susţinerea celor declarate.
3. Consemnarea declaraţiilor
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, complet
şi exact. Declaraţia scrisă se citeşte apoi celui ascultat sau, dacă cere, i se dă să o
49
citească. Când acesta este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare
pagină şi la sfârşit. Învinuitul şi inculpatul pot reveni asupra declaraţiilor date
anterior sau pot aduce completări, rectificări sau precizări la declaraţiile date
anterior.
4. Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului
Conform art.69, declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului pot servi la
aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi
împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Declaraţia
inculpatului luată independent de celelalte mijloace de probă nu are valoare
probatorie.
Secţiunea a III-a
Declaraţiile celorlalte părţi din proces
(art.75-77)
50
Art.64 enumeră în categoria mijloacelor de probă ce pot fi folosite în
procesul penal şi declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente.
Dacă persoana vătămată alege să participe la proces ca parte vătămată
sau/şi ca parte civilă, ea va fi ascultată în această calitate. În cazul contrar,
persoana vătămată va fi ascultată ca martor, aplicându-i-se toate dispoziţiile
prevăzute de lege pentru această calitate.
Ascultarea acestor persoane se face potrivit dispoziţiilor privitoare la
ascultarea învinuitului sau inculpatului. Şi declaraţiile părţii vătămate, ale părţii
civile şi ale părţii responsabile civilmente au o valoare probatorie condiţionată de
existenţa unor probe care să le sprijine.
Secţiunea a IV-a
Declaraţiile martorilor
1. Calitatea de martor
Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre
vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului şi care este chemată
de organele judiciare pentru a fi ascultată cu privire la acestea (art.78).
Nu pot fi ascultate ca martor următoarele categorii de persoane:
- persoanele care au calitatea de părţi în cauză.
- persoanele obligate a păstra secretul profesional (art.79).
- soţul şi rudele apropiate ale inculpatului, dacă acestea nu consimt să
dea declaraţii (art.80).
51
Dobândirea calităţii de martor atrage după sine şi unele drepturi şi obligaţii
procesuale.
2. Măsurile de protecţie a martorului
Măsurile de protecţie a martorilor vizează următoarele aspecte:
- protecţia datelor de identitate a martorului;
- ascultarea martorului protejat de către organele judiciare, sub o altă
identitate decât cea reală sau prin modalităţi speciale de distorsionare a imaginii
şi vocii;
- măsuri sporite de siguranţă la domiciliu, precum şi de protejare a
deplasării martorului la şi de la organele judiciare.
3. Ascultarea martorilor
Ascultarea martorilor se face în ambele faze ale procesului penal, la sediul
organului judiciar sau acolo unde se află, atunci când deplasarea sa nu este
posibilă. Martorii sunt ascultaţi pe rând, fără a fi de faţă martorii care nu au fost
deja ascultaţi pentru a nu se influenţa unii pe alţii.
Înainte de a fi ascultat martorul este întrebat cu privire la nume, prenume,
vârstă, adresă şi ocupaţie şi cu privire la raporturile în care se află cu părţile în
proces, dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna dintre ele sau dacă a suferit
vreo pagubă de pe urma infracţiunii.
Martorul este invitat apoi să depună jurământul.
După depunerea jurământului sau a formulei prevăzute de lege, martorului
i se pune în vedere că, dacă nu spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de
mărturie mincinoasă. Martorul este lăsat apoi să facă o relatare liberă, fără a fi
întrerupt. După ce martorul a făcut declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la
52
faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana
părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele relatate.
4. Consemnarea declaraţiilor
Consemnarea declaraţiilor se face de organul judiciar care a procedat la
ascultarea martorului după aceleaşi reguli ca şi consemnarea declaraţiei
învinuitului sau inculpatului. În declaraţia scrisă se va face menţiune şi despre
jurământul care a fost depus şi despre îndeplinirea obligaţiei organului judiciar
de a-i atrage atenţia asupra consecinţelor ascunderii adevărului.
5. Valoarea probatorie a declaraţiilor martorului
Declaraţiile martorilor sunt guvernate de regula generală a liberei aprecieri
a probelor, având o valoare probatorie independentă. Pentru declaraţiile date de
martorii cu identitate protejată, codul a condiţionat însă valoarea probatorie de
existenţa unor alte probe care să ateste veracitatea lor.
Secţiunea a V-a
Confruntarea
53
Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar prin care se
urmăreşte lămurirea contrazicerilor care există între declaraţiile date anterior de
două sau mai multe persoane în aceeaşi cauză.
Confruntarea se realizează prin întrebări formulate de către organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată şi va privi doar faptele şi
împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic.
Declaraţiile date ca şi întrebările formulate se consemnează într-un proces
verbal ce va fi semnat atât de persoanele confruntate cât şi de organul judiciar
care a realizat confruntarea.
Secţiunea a VI-a
Interceptările şi înregistrările audio sau video
Interceptările şi înregistrările audio sau video sunt mijloacele de probă din
al căror conţinut rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea
adevărului în cauzele penale. Aceste mijloace de probă pot fi folosite în procesul
penal doar în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de lege.
1. Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor
şi comunicărilor
Pentru a se putea dispune efectuarea de interceptări şi înregistrări audio
sau video se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
54
- interceptarea sau înregistrarea să fie necesară pentru aflarea adevărului
şi realizarea scopului procesului penal;
- să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea
unei infracţiuni ce se urmăreşte din oficiu;
- să existe o autorizare din partea organelor competente.
Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor poate fi
autorizată doar în cazul infracţiunilor ce se urmăresc din oficiu, expres arătate de
cod în art.911 al.2.
2. Autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor
Autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor pe bandă magnetică sau pe
orice alt tip de suport se dispune, la cererea procurorului, de către preşedintele
instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în
camera de consiliu. Autorizarea poate fi cerută şi de partea vătămată pentru
interceptarea şi înregistrarea comunicărilor ce îi sunt adresate.
Autorizarea se dă, prin încheiere, pentru durata necesară înregistrării până
la cel mult 30 de zile, cu posibilitatea de prelungire pentru motive temeinic
justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă a
înregistrărilor autorizate este de 4 luni.
3. Efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor
Efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor este de competenţa procurorului
care poate proceda personal la aceasta sau poate dispune efectuarea lor de către
organul de cercetare penală.
55
4. Certificarea înregistrărilor
După efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor, procurorul sau organul de
cercetare penală întocmeşte un proces-verbal cu privire la înregistrările efectuate.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează
la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de
cercetare penală, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală în cauză. Banda magnetică sau orice alt tip de
suport, însoţită de transcrierea integrală şi copii de pe procesele-verbale, se
păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat.
5. Valoarea probantă a interceptărilor şi înregistrărilor
Interceptările şi înregistrările audio sau video autorizate au o valoare
probantă independentă, de sine stătătoare.
Secţiunea a VII-a
Înscrisurile
Înscrisurile constituie mijloace de probă dacă în conţinutul lor se arată
fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului în cauză.
Cele mai des folosite înscrisuri în cauzele penale sunt procesele verbale.
Pot încheia procese verbale cu privire la faptele care constituie infracţiuni sau la
împrejurările referitoare la acestea, organele de cercetare penală, procurorul,
instanţa de judecată, investigatorii sub acoperire, organele de constatare precum
şi alte organe şi persoane, dacă legea prevede aceasta.
56
Pentru a servi ca mijloc de probă, procesul verbal trebuie să cuprindă fapte
şi împrejurări legate de săvârşirea infracţiunii, constatate prin propriile simţuri de
către persoana care îl încheie.
Înscrisurile au valoare probantă independentă, putând servi la aflarea
adevărului în cauză fără a fi necesară coroborarea lui obligatorie cu alte probe.
Secţiunea a VIII-a
Mijloacele materiale de probă (art.94-95)
Mijloacele materiale de probă sunt obiecte care orin legătura lor cu
infracţiunea săvârşită ajută la aflarea adevărului în cauză.
Din definiţia dată noţiunii de mijloace materiale de probă de art.94 rezultă
că există 5 categorii de mijloace de probă:
- obiecte care conţin sau poartă o urmă a infracţiunii
- obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la
săvârşirea infracţiunii;
- obiecte care sunt produsul infracţiunii
- orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului.
Obiectele care pot constitui mijloace materiale de probă ajung la îndemâna
organelor judiciare ca urmare a descoperirii lor cu ocazia unei cercetări la faţa
locului, unei ridicări de obiecte şi înscrisuri sau a unei percheziţii sau ca urmare
a prezentării lor de către părţi.
Mijloacele materiale de probă nu au o valoare probatorie dinainte stabilită.
57
Secţiunea a IX-a
Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi
mijloacelor materiale de probă
Codul de procedură penală reglementează 3 procedee probatorii prin
intermediul cărora înscrisurile şi mijloacele materiale de probă pot ajunge la
îndemâna organelor judiciare: ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţia şi
cercetarea la faţa locului.
1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri (art.96-99)
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este procedeul probatoriu prin
intermediul căreia organele judiciare procedează la strângerea obiectelor şi
înscrisurilor ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal despre a căror
existenţă şi situare au cunoştinţă.
Organul de urmărire penală se prezintă personal la persoana fizică sau
juridică la care se află mijloacele de probă respective, le solicită de la aceasta şi
le ridică, încheind despre aceasta un proces verbal. Instanţa de judecată solicită,
prin adresă, persoanei juridice să predea obiectele sau înscrisurile necesare
cauzei ori dispune părţii prezente să le înfăţişeze.
În ipoteza în care se refuză predarea, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată va dispune ridicarea silită. Procedura ridicării silite a
obiectelor şi înscrisurilor este aceeaşi cu procedura efectuării percheziţiei
domiciliare.
2. Percheziţia (art.100-111)
58
Percheziţia este procedeul probatoriu prin intermediul căruia sunt căutate
şi ridicate obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul
penal a căror existenţă sau situare este doar bănuită de organele judiciare.
Percheziţia poate fi corporală sau domiciliară.
Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare
penală, de procuror sau de judecător şi se efectuează de organul judiciar care a
dispus-o, cu obligaţia de a se legitima în prealabil, sau de persoana desemnată de
acest organ. Persoana care procedează la efectuarea percheziţiei corporale
trebuie să fie de acelaşi sex cu persoana percheziţionată.
Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai după începerea urmăririi
penale, numai de către judecător, prin încheiere motivată. Ea se efectuează de
către procuror sau de organul de cercetare penală, însoţiţi după caz, de lucrători
operativi.
3. Procedura efectuării percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi
înscrisuri
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se pot
efectua numai între orele 6-20, iar în celelalte ore, numai în caz de infracţiune
flagrantă sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local public.
Percheziţia începută între orele 6-20 poate continua şi în timpul nopţii.
Ambele procedee probatorii se efectuează în prezenţa persoanei de la care
se ridică obiecte sau înscrisuri ori la care se face percheziţia, a unui reprezentant,
a unui membru al familiei sau a unui vecin cu capacitate de exerciţiu.
Înainte de a proceda la efectuarea percheziţiei organul judiciar este obligat
să se legitimeze şi să prezinte, dacă este cazul, autorizaţia dată de judecător. Se
procedează apoi la căutarea obiectelor şi înscrisurilor, organul judiciar având
59
dreptul de a deschide orice încăperi sau alte mijloace de păstrare în care s-ar
putea găsi obiecte sau înscrisuri.
Despre efectuarea percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi înscrisuri se
întocmeşte un proces verbal.
4. Cercetarea la faţa locului (art.129, art.131)
Cercetarea la faţa locului este procedeul probatoriu care constă în
deplasarea organului judiciar la locul unde s-a săvârşit infracţiunea, unde s-a
produs rezultatul acesteia sau unde au rămas urme, în vederea constatării situaţiei
locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii şi a
stabilirii poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de probă şi a împrejurărilor în
care a fost săvârşită infracţiunea.
Cercetarea la faţa locului se poate efectua atât în cursul urmăririi penală
cât şi în cursul judecăţii.
Activitatea desfăşurată cu ocazia cercetării la faţa locului se consemnează
într-un proces verbal la care se pot anexa schiţe, desene sau fotografii făcute cu
această ocazie.
5. Reconstituirea
Reconstituirea este procedeul probatoriu care constă în reproducerea, în
întregime sau în parte, a modului şi condiţiilor în care a fost săvârşită fapta, în
scopul verificării sau precizării unor date de la locul faptei.
Despre efectuarea reconstituirii se întocmeşte un proces verbal care va
trebui să arate cu precizie modul în care s-a desfăşurat reconstituirea şi
rezultatele ce au fost obţinute.
60
Secţiunea a XI-a
Constatările tehnico-ştiinţifice şi constatările medico-legale
1. Constatarea tehnico-ştiinţifică
Efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice poate fi dispusă numai în faza
de urmărire penală, de organul de urmărire penală, din oficiu sau la cerere,
printr-o rezoluţie.
Organul de urmărire penală îl cheamă pe specialist sau tehnician în faţa sa
şi îi pune în vedere să efectueze constatarea tehnico-ştiinţifică şi să răspundă la
întrebările puse, prezentându-i totodată şi datele şi materialele necesare.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialului şi datelor puse la
dispoziţie de către organul de urmărire penală.
2. Constatarea medico-legală
Constatarea medico-legală se efectuează de organele medico-legale
competente potrivit normelor de organizare a instituţiilor şi serviciilor medico-
legale.
Potrivit art.114, este obligatorie efectuarea unei constatări medico-legală
în următoarele cazuri:
- în caz de moarte violentă;
- în caz de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă;
- când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau asupra
persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existenţa urmelor
infracţiunii.
Procedura dispunerii şi efectuării constatării medico-legale se desfăşoară
după aceleaşi reguli ca şi constatarea tehnico-ştiinţifică.
61
3. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală
Operaţiile efectuate de specialist sau tehnician şi concluziile la care acesta
a ajuns se consemnează într-un raport ce va fi depus la organul de urmărire
penală care a dispus efectuarea constatării (art.115).
Dacă raportul depus nu răspunde la toate întrebările puse sau dacă
răspunsurile date nu sunt precise, organul de urmărire penală, din oficiu sau la
cererea uneia dintre părţi, dispune prin rezoluţie completarea sau refacerea
constatării efectuate sau efectuarea unei expertize dacă nu mai există urgenţă.
4. Valoarea probatorie a constatărilor
Rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică şi medico-legală nu au o
valoare probatorie preferenţială faţă de celelalte mijloace de probă, ci au o
valoare probatorie egală cu cea a celorlalte mijloace de probă, putând fi reţinute
numai dacă formează încrederea ca sunt conforme cu adevărul.
Secţiunea a XII- a
Expertizele
1. Noţiune
62
Efectuarea unei expertize poate fi dispusă, din oficiu sau la cererea părţilor
interesate, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată.
De regulă, expertiza este facultativă. Există însă şi unele situaţii în care
legea impune, în mod expres, efectuarea obligatorie a unei expertize.
Organele de urmărire penală dispun efectuarea expertizei prin rezoluţie
sau prin ordonanţă (expertiza tehnică şi cea contabilă), iar instanţa de judecată
prin încheiere.
2. Desemnarea expertului şi efectuarea expertizei
În ceea ce priveşte numirea expertului, codul utilizează două sisteme: fie
expertul este desemnat de organul judiciar din lista experţilor oficiali în
specialitatea respectivă, fie organul judiciar se adresează unei instituţii
specializate pentru efectuarea expertizei, urmând ca aceasta să desemneze unul
sau mai mulţi experţi.
Expertiza este efectuată pe baza materialului pus la dispoziţia expertului
de către organul judiciar.
3. Raportul de expertiză
După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris care se
depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei. Raportul de
expertiză cuprinde, potrivit art.123, trei părţi.
Dacă se constată că expertiza nu este completă va dispune efectuarea unui
supliment de expertiză de către acelaşi expert sau de către un altul.
Dacă organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor
raportului de expertiză, se poate dispune efectuarea unei noi expertize.
4. Valoarea probatorie a raportului de expertiză
63
Raportul de expertiză nu are o valoare probatorie superioară altor mijloace
de probă, cu toate că el este fundamentat pe nişte cunoştinţe de specialitate.
Aprecierea lui se va face de către organul de urmărire penală sau de instanţa de
judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în cauză.
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.114-157.
2. Buneci, Petre, Butoi, Ioana Teodora. Martorul pe tărâmul justiţiei, Editura
Pinguin Book, Bucureşti, 2004, 168p.
64
3. Doltu, Ioan. Probele şi mijloacele de probă, cu privire specială la
declaraţiile învinuitului şi ale inculpatului ca mijloace de probă şi de apărare în
procesul penal, Editura Dobrogea, Constanţa, 1997, 210p.
4. Doltu, Ioan. Martorul în procesul penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004, 144p.
5. Neagu, Ion, Paraschiv, Carmen, Lazăr, Mugurel, Damaschin, Mircea.
Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.154-173.
6. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Venus, Iaşi, 2005, p.137-190.
7. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.292-371.
8. Radu, Constantin. Expertizele – mijloc de probă în procesul penal, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2000, 275p.
9. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea generală, vol. I,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, p.313-350.
10.Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.180-209.
11.Văduva, Nicolae. Mijloace de probă în procesul penal român, Editura
Little Star, Bucureşti, 2004, 96p.
12.Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.358-398.
Capitolul VIII
Măsurile procesuale
Secţiunea I-a
65
Noţiunea de măsuri procesuale
Măsurile procesuale sunt mijloacele prevăzute de lege prin care organele
judiciare asigură desfăşurarea normală a procesului penal, executarea
sancţiunilor aplicate şi repararea pagubei produse prin infracţiune sau previn
săvârşirea de fapte antisociale.
Secţiunea a II-a
Măsurile preventive
Măsurile preventive sunt măsurile procesuale ce pot fi luate de organele
judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau
pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei (art.136 al.1).
Măsurile preventive pot fi împărţite, în funcţie de constrângerea pe care o
exercită, în două categorii: măsuri privative de libertate (reţinerea şi arestarea
preventivă) şi măsuri restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea
şi obligarea de a nu părăsi ţara).
1. Luarea măsurilor preventive
Pentru a putea fi luată o măsură preventivă împotriva învinuitului sau
inculpatului, legea cere îndeplinirea următoarelor condiţii:
să existe probe sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală;
66
infracţiunea urmărită sau judecată să fie sancţionată de lege cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau a închisorii;
să existe vreunul din cazurile anume prevăzute de lege la art.148 şi
anume:
a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa
datelor necesare;
b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege
este mai mare de un an;
c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la
urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi
dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la
executarea pedepsei;
d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea
adevărului prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea
mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;
e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente
rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni;
f) inculpatul este recidivist;
h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai
mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol
concret pentru ordinea publică;
i) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va
exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere
frauduloasă cu aceasta.
67
Luarea măsurilor preventive se dispune prin ordonanţă, de către organul de
cercetare penală sau de procuror, şi prin hotărâre (încheiere, sentinţă sau
decizie), de către instanţa de judecată sau de judecător.
2. Înlocuirea şi revocarea măsurilor preventive
Potrivit art.139 al.1, măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură
atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Revocarea unei măsuri preventive se dispune, din oficiu sau la cerere, atunci
când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei (art.139 al.2).
Înlocuirea şi revocarea se dispun, de regulă, de organul judiciar care a
dispus luarea măsurii preventive.
3. Încetarea de drept a măsurilor preventive
Încetarea de drept constituie un obstacol legal în menţinerea măsurilor
preventive, organul judiciar fiind obligat să pună de îndată în libertate pe cel
reţinut sau arestat sau să ridice obligaţia de a nu părăsi localitatea sau ţara
impusă învinuitului sau inculpatului.
Conform art.140 al.1, toate măsurile preventive încetează de drept în
următoarele cazuri:
la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele
judiciare;
în caz de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale
sau a procesului penal sau de achitare;
4. Reglementarea măsurilor preventive
Reţinerea (art.143-144)
68
Reţinerea poate fi luată atât de organul de cercetare penală cât şi de
procuror, printr-o ordonanţă în care se menţionează ziua şi ora la care reţinerea a
început.
Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore.
Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus reţinerea se poate face plângere,
în termen de maxim 24 de ore de la luarea măsurii. Plângerea se adresează
procurorului care supraveghează urmărirea penală, dacă reţinerea a fost dispusă
de organul de cercetare penală, şi procurorului ierarhic superior, dacă a fost
dispusă de procuror. Procurorul competent trebuie să se pronunţe asupra
plângerii înainte de expirarea măsurii, prin ordonanţă (art.1401).
Obligarea de a nu părăsi localitatea (art.145)
În faza de urmărire penală, obligarea de a nu părăsi localitatea se dispune
de către procuror, printr-o ordonanţă a cărei copie se comunică atât învinuitului
sau inculpatului, cât şi secţiei de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta.
Măsura poate fi luată pe o durată de cel mult 30 de zile.
Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus obligarea de a nu părăsi
localitatea, învinuitul sau inculpatul poate face plângere, în termen de 3 zile de la
luarea măsurii, la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă.
Durata măsurii poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat,
fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Competenţa de a dispune
prelungirea obligării de a nu părăsi localitatea îi revine instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond.
În faza de judecată, obligarea de a nu părăsi localitatea se dispune de către
instanţa de judecată printr-o încheiere supusă recursului în termen de 24 de ore.
Măsura se ia în faza de judecată pe o perioadă nedeterminată de timp şi poate
69
dura, dacă se menţin temeiurile care au justificat luarea ei, până la soluţionarea
cauzei.
Obligarea de a nu părăsi ţara (art.1451)
Dispoziţiile prevăzute de cod cu privire la luarea, durata şi prelungirea
măsurii obligării de a nu părăsi localitatea se aplică în mod corespunzător şi în
ceea ce priveşte obligarea de a nu părăsi ţara.
Arestarea preventivă
Arestarea preventivă se poate dispune, în tot cursul procesului penal,
numai de judecător. Arestarea preventivă se dispune printr-o hotărâre
judecătorească pe baza căreia se emite, de îndată după luarea măsurii, mandat de
arestare.
Codul de procedură penală reglementează arestarea preventivă în două
modalităţi, în funcţie de calitatea pe care o are în procesul penal persoana
arestată.
Arestarea preventivă a învinuitului (art.146-147)
Arestarea preventivă a învinuitului constă în privarea de libertate a
învinuitului pentru o perioadă de cel mult 10 zile atunci când interesul urmăririi
penale o impune şi dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege.
În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune doar la
propunerea procurorului de către judecător. Împotriva încheierii prin care s-a
dispus arestarea sau s-a respins propunerea de arestare se poate declara recurs de
învinuit şi de procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţarea instanţei,
respectiv de la comunicarea încheierii.
Arestarea preventivă a inculpatului (art.148 – 160b)
70
În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă a inculpatului se dispune
numai de către judecător la propunerea motivată a procurorului. Durata arestării
inculpatului în această fază nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea
este prelungită în condiţiile legii.
În faza de judecată, arestarea preventivă a inculpatului se dispune de către
instanţa sesizată cu judecarea fondului cauzei, pe termen nelimitat, prin încheiere
motivată, susceptibilă de recurs în termen de 24 de ore.
Deşi nu prevede o durată a arestării preventive a inculpatului în faza de
judecată, codul impune instanţei să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de
zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Prelungirea arestării preventive a inculpatului
Arestarea inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale,
motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare
privarea de libertate sau există temeiuri noi în acest sens. Prelungirea arestării
preventive este de competenţa instanţei căreia i-ar reveni spre judecare fondul
cauzei sau a instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de
deţinere.
Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită de instanţă cu cel
mult 30 de zile. În cauză pot fi acordate mai multe prelungiri, fiecare neputând
depăşi 30 de zile. Durata totală a arestării inculpatului în faza de urmărire penală
nu poate depăşi însă un termen rezonabil şi oricum, nu mai mult de 180 de zile.
5. Dispoziţii speciale pentru minori
Măsurile preventive se pot lua în cadrul procesului penal şi faţă de
învinuiţii şi inculpaţii minori, aplicându-se, în principiu, aceleaşi reguli ca şi
71
pentru majori. Există însă şi unele dispoziţii cu caracter special în ceea ce
priveşte reţinerea şi arestarea preventivă a minorilor.
Reţinerea învinuiţilor minori cu vărsta între 14 şi 16 ani poate fi dispusă
numai în mod excepţional dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune
pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare.
Reţinerea învinuitului minor poate dura cel mult 10 ore, cu posibilitatea de a fi
prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o
durată de cel mult 10 ore. Pentru reţinerea învinuitului minor cu vârsta între 16 şi
18 ani, se aplică dispoziţiile prevăzute de cod pentru reţinerea învinuiţilor majori
(art.143-144), ne fiind instituite dispoziţii speciale.
Arestarea minorilor între 14 şi 16 ani poate fi dispusă doar dacă pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă.
Dacă minorul are calitatea de învinuit, arestarea preventivă durează cel
mult 3 zile. Dacă minorul are calitatea de inculpat, arestarea preventivă durează,
în cursul urmăririi penale, cel mult 15 zile. Durata măsurii poate fi prelungită în
cursul urmăririi penale, numai în mod excepţional, fiecare prelungire neputând
depăşi 15 zile. Durata totală a arestării în cursul urmăririi penale nu poate să
depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile. În cursul
judecăţii, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani se dispune
pe perioadă nedeterminată, dar instanţa este obligată să verifice legalitatea şi
temeinicia măsurii luate periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile.
Minorii cu vârsta peste 16 ani fi arestaţi preventiv ca învinuiţi pentru cel
mult 3 zile. Dacă minorul are calitatea de inculpat, arestarea preventivă durează,
în cursul urmăririi penale, cel mult 20 de zile, cu posibilitatea de prelungire a
acestei durate, de fiecare dată cu 20 de zile. Arestarea preventivă a inculpatului
72
minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen
rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile.
Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului
minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai
târziu de 40 de zile.
Secţiunea a III-a
Liberarea provizorie (art.1601 – 16010)
1. Noţiune şi modalităţi
Liberarea provizorie este o măsură procesuală cu un caracter accesoriu
faţă de măsura arestării preventive, care constă în punerea în libertate provizorie
a învinuitului sau a inculpatului arestat preventiv sub condiţia respectării
anumitor obligaţii impuse de lege sau stabilite de instanţă. Măsura se dispune de
instanţa de judecată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii
(art.1602a).
Codul de procedură penală reglementează liberarea provizorie în două
modalităţi: sub control judiciar şi pe cauţiune.
Liberarea provizorie sub control judiciar constă în condiţionarea ca pe
toată perioada de liberare, învinuitul, respectiv inculpatul să respecte una sau mai
multe obligaţii impuse la acordarea liberării, urmată de verificarea modului de
îndeplinire a acestor obligaţii. Obligaţiile ce îi pot fi impuse învinuitului sau
inculpatului sunt prevăzute de art.1602 al.3.
Liberarea provizorie pe cauţiune presupune condiţionarea învinuitului
sau a inculpatului de a respecta anumite obligaţii pe timpul liberării, precum şi
73
plata unei sume de bani, numită cauţiune, ca o garanţie a respectării obligaţiilor
impuse(art.1604).
Cuantumul cauţiunii este stabilit de instanţă şi nu poate fi mai mic de 10
milioane lei. Consemnarea cauţiunii se face pe numele învinuitului sau
inculpatului şi la dispoziţia instanţei.
2. Procedura liberării provizorii
Condiţiile liberării (art.1602 al.1 şi 2)
Pentru acordarea liberării provizorii, în oricare din cele două modalităţi, se
impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- învinuitul sau inculpatul să fi fost arestat preventiv şi să se menţină
temeiurile care au stat la bază arestării preventive;
- învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau o
infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte 12 ani;
- învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist;
- din datele existente în cauză să nu rezulte necesitatea de a-l împiedica
pe cel arestat preventiv să săvârşească alte infracţiuni sau să zădărnicească
aflarea adevărului;
- să se aprecieze că nu mai este necesară privarea de libertate.
În cazul liberării provizorii pe cauţiune, se cere a fi îndeplinită şi condiţia
de a se fi depus cauţiunea stabilită de instanţă.
Cererea de liberare provizorie (art.1606 al.1-3)
Liberarea provizorie, în oricare dintre modalităţile sale, se dispune de către
instanţa de judecată la cerere. Cererea de liberare provizorie poate fi făcută, atât
în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, de către învinuit sau de
inculpat, de soţul şi rudele apropiate ale acestuia.
74
Cererea se soluţionează de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în fond, în faza de urmărire penală, şi instanţei sesizate cu
judecarea cauzei, în faza de judecată.
Procedura de soluţionare a cererii de liberare (art.1607 – 1609)
Procedura de soluţionare a cererii de liberare provizorie parcurge trei
etape: verificarea prealabilă a menţiunilor cuprinse în cerere, examinarea
admisibilităţii în principiu a cererii şi soluţionarea cererii.
Cererea de liberare provizorie se respinge atunci când:
- nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege;
- cererea este neîntemeiată;
- cererea a fost făcută de o altă persoană decât inculpatul şi acesta nu şi-a
însuşit-o.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile legii şi cererea este întemeiată, instanţa va
dispune, prin încheiere, admiterea cererii şi punerea în libertate provizorie a
inculpatului, stabilind şi obligaţiile pe care acesta trebuie să le respecte.
Încheierea instanţei este supusă recursului în termen de 24 de ore de la
pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă la
pronunţare.
Revocarea liberării provizorii (art.16010)
Revocarea liberării provizorii se poate dispune în cazul în care se constată,
în cursul liberării provizorii, că aceasta a fost dispusă fără temei sau că cel liberat
nu respectă obligaţiile ce i-au fost impuse.
Revocarea liberării provizorii este de competenţa instanţei ce a admis
cererea de liberare provizorie. Revocarea se dispune prin încheiere după
ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător.
Încetarea liberării provizorii
75
Încetarea liberării provizorii se poate dispune în tot cursul procesului
penal. În faza de urmărire penală, procurorul va dispune încetarea liberării
provizorii, în caz de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi
penale. În faza de judecată, instanţa va dispune încetarea liberării provizorii
odată cu soluţia asupra fondului cauzei, indiferent că aceasta este de achitare, de
condamnare sau de încetare a procesului penal. Liberarea provizorie va înceta şi
ca urmare a dispariţiei temeiurilor care au justificat luarea măsurii arestării
preventive, încetarea fiind dispusă prin încheiere de către instanţă.
Secţiunea a IV-a
Măsurile asigurătorii
1. Noţiunea şi scopul măsurilor asigurătorii
Măsurile asigurătorii sunt măsurile procesuale cu caracter real ce pot fi
luate în cursul procesului penal de către procuror şi de către instanţă şi constau în
indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile
aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în
vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea
executării pedepsei amenzii.
În funcţie de bunul asupra căruia se aplică sechestrul, măsurile asigurătorii
sunt de trei feluri : sechestrul propriu-zis (care priveşte bunurile mobile),
inscripţia ipotecară (bunurile imobile) şi poprirea (sumele de bani).
2. Procedura luării măsurilor asigurătorii
76
Luarea măsurilor asigurătorii este, în principiu, facultativă şi se poate
dispune atât la cererea părţii civile cât şi din oficiu.
În faza de urmărire penală, măsurile asigurătorii se dispun de procuror,
prin ordonanţă, şi se aduc la îndeplinire de către acesta sau de secretarul
parchetului (atunci când procurorul este cel ce efectuează urmărirea penală) ori
de organele proprii de executare ale unităţii păgubite în cazul în care aceasta este
una din cele la care se referă art.145 C.p.
În cursul judecăţii, luarea unei măsuri asigurătorii se dispune de către
instanţă, prin încheiere, şi se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc.
Procedura de luare a măsurilor asigurătorii este reglementată diferenţiat, în
funcţie de felurile sechestrului penal.
Sechestrul propriu-zis (art.165)
În vederea indisponibilizării bunurilor, organul care aplică sechestrul
procedează mai întâi la identificarea şi evaluarea bunurilor persoanei împotriva
căreia s-a luat măsura, iar apoi la inventarierea acestora într-un proces verbal.
Bunurile sechestrate pot fi ridicate sau lăsate în păstrare.
Despre aplicarea sechestrului se întocmeşte un proces verbal. Un exemplar
de pe procesul verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul, iar în lipsă
celor cu care locuieşte, administratorului, portarului ori celui care în mod
obişnuit îl înlocuieşte sau unui vecin, iar alt exemplar se înaintează organului
care a dispus luarea măsurii asigurătorii în termen de 24 de ore de la încheierea
procesului verbal.
Inscripţia ipotecară (art.166 al.3)
În cazul în care sechestrul priveşte bunuri imobile, indisponibilizarea
acestor bunuri se realizează prin luarea inscripţiei ipotecare. În acest sens,
organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea
inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate.
77
Poprirea (art.167)
Poprirea constă în indisponibilizarea sumelor de bani datorate învinuitului,
inculpatului sau părţii responsabile civilmente, cu orice titlu, de către cel păgubit
sau de un terţ. Sumele datorate sunt poprite în mâinile debitorilor de la data
primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul până la scadenţă. În termen de
5 zile de la scadenţă, debitorii vor trebui să consemneze aceste sume la dispoziţia
organului care a dispus poprirea sau a organului de executare şi să predea
recipisa de consemnare acestora în termen de 24 de ore de la consemnare.
3. Contestarea măsurilor asiguratorii
Învinuitul, inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă
persoană interesată pot face plângere împotriva măsurii asigurătorii dispuse sau
împotriva modului de îndeplinire a acesteia. Plângerea se adresează procurorului
în faza de urmărire penală şi instanţei în faza de judecată.
Secţiunea a V-a
Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare
Restituirea lucrurilor (art.169)
78
Restituirea lucrurilor se dispune de către procuror sau de instanţă, în
condiţiile în care se constată că bunurile ridicate de la învinuit sau inculpat sau
de la orice persoană care le-a primit de la aceştia pentru a le păstra, sunt
proprietatea persoanei vătămate sau au fost luate pe nedrept din posesia sau
deţinerea sa.
Restabilirea situaţiei anterioare (art.170)
Restabilirea situaţiei anterioare se dispune atunci când, în urma săvârşirii
infracţiunii, s-a produs, în mod vădit, o schimbare a situaţiei de fapt sau de drept.
Procurorul şi instanţa pot lua măsuri prin care să restabilească situaţia anterioară
săvârşirii infracţiunii, dacă restabilirea este posibilă.
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.159-195.
2. Ciuncan, Dorin. Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar,
Editura Juridică, Bucureşti, 2004, 203p.
79
3. Neagu, Ion, Paraschiv, Carmen, Lazăr, Mugurel, Damaschin, Mircea.
Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.184-207.
4. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Venus, Iaşi, 2005, p.191-234.
5. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.372-459.
6. Sima, Constantin. Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.88-112;
7. Sima, Constantin, Ţuculeanu, Alexandru, Ciuncan, Dorin. Arestarea
preventivă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, 319p.
8. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea generală, vol. I,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, p.355-386.
9. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.212-234.
10.Ţuculeanu, Alexandru. Reţinerea. Arestarea preventivă. Obligarea de a
nu părăsi localitatea. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003, 223p.
11.Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.399-450.
Capitolul IX
Actele procesuale şi procedurale comune
Secţiunea I-a
80
Actele procesuale şi procedurale
1. Noţiune şi clasificare
Actele procesuale şi procedurale sunt instrumentele juridice prin
intermediul cărora se dinamizează şi se înfăptuieşte activitatea procesual penală
din momentul începerii acesteia şi până la soluţionarea cauzei.
Actele procesuale sunt actele prin care participanţii la procesul penal îşi
manifestă voinţa, în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, de începere şi de
desfăşurare a procesului în vederea realizării scopului acestuia.
Actele procedurale sunt actele prin care se aduce la îndeplinire un act sau
o măsură procesuală ori se constată efectuarea şi se consemnează conţinutul unui
act procesual sau procedural ori a unei măsuri procesuale. Actele procedurale
prin care se atestă îndeplinirea unor acte procesuale sau procedurale se mai
numesc şi acte procedurale constatatoare sau documente procedurale.
Actele procesuale şi procedurale sunt de mai multe feluri, putând fi
clasificate după următoarele criterii:
1. după obligativitatea efectuării lor, sunt acte imperative şi facultative;
2. după forma lor, sunt acte materiale, acte scrise şi acte orale;
3. după momentul îndeplinirii lor, actele sunt comune şi speciale;
4. după subiecţii procesuali care le efectuează, sunt oficiale şi neoficiale.
2. Rectificarea actelor procedurale
Rectificarea actelor procedurale se poate produce pe calea modificării
actelor procedurale, îndreptării erorilor materiale sau a înlăturării unor omisiuni
vădite
Modificarea (art.194 al.1 şi 2) poate avea loc în cursul întocmirii actului
sau imediat după aceasta, putând fi făcută doar de cel care a încheiat actul.
81
Îndreptarea erorilor materiale (art.195) cuprinse în actele procedurale
se face de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a
întocmit actul, la cererea celui interesat sau din oficiu. Îndreptarea erorii se
consemnează de organul de urmărire penală într-un proces verbal şi de instanţă
într-o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat.
Procedura de îndreptare a erorilor materiale se aplică şi în cazul în care, ca
urmare a unor omisiuni vădite, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată nu s-a pronunţat asupra unor chestiuni adiacente fondului.
3. Comunicarea actelor procedurale
Comunicarea este actul procedural scris prin care se transmite unui
participant la procesul penal un alt act procedural scris, îndeplinit în cauză, spre
a lua cunoştinţă de conţinutul său.
Comunicarea actelor procedurale este obligatorie, ori de câte ori legea
impune aceasta. Ea se poate realiza prin transmiterea unei copii integrale după
act sau a unei copii parţiale. Comunicarea se face potrivit aceloraşi dispoziţii ca
şi citarea.
Secţiunea a II-a
Citarea
1. Noţiunea de citare
82
Citarea este actul de dispoziţie prin care o persoană este chemată în faţa
unei autorităţi judiciare la o anumită dată, sub prevederea unei sancţiuni în caz
de neprezentare.
Citarea se realizează de regulă prin citaţie scrisă, dar se permite şi citarea
prin notă telefonică sau telegrafică (art.175 al.1).
2. Citaţia
Citaţia se prezintă ca un formular cu două părţi: prima parte o constituie
citaţia propriu-zisă care se înmânează sau se afişează, iar cea de a doua este
dovada de îndeplinire a procedurii de citare ce se restituie organului judiciar şi se
ataşează la dosar.
Citaţia trebuie să cuprindă obligatoriu menţiunile prevăzute de art.176.
3. Locul de citare (art.177)
Ca regulă generală, citarea se face la adresa unde locuieşte inculpatul, deci
adresa efectivă din momentul citării care poate fi diferită de domiciliul stabil.
Dacă nu se cunoaşte adresa, inculpatul se citează la locul de muncă prin
serviciul personal al unităţii respective. Dacă nu se cunosc adresa şi locul de
muncă, inculpatul se citează la sediul Consiliului Local în a cărui rază teritorială
s-a săvârşit infracţiunea. Când activitatea infracţională s-a desfăşurat în mai
multe locuri, afişarea se face la sediul Consiliului Local în a cărei rază teritorială
se află organul care a efectuat urmărirea penală.
Bolnavii aflaţi în spital sau case de sănătate se citează prin administraţia
acestora. Deţinuţii se citează prin administraţia locului de deţinere, iar militarii
încazarmaţi se citează prin comandantul unităţii militare.
83
Dacă inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face prin scrisoare
recomandată dacă adresa este cunoscută, în caz contrar, inculpatul se citează prin
afişare la sediul Consiliului Local de la locul săvârşirii faptei.
Persoana juridică se citează la sediul ei prin serviciul de registratură.
4. Înmânarea citaţiei (art.178-179)
Înmânarea citaţiei se face de agentul anumit însărcinat cu îndeplinirea
acestei atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal.
Înmânarea citaţiei se face personal celui citat, dacă este găsit la locul citat,
acesta trebuind să semneze dovada de primire a citaţiei. Dacă cel citat nu este
găsit acasă, citaţia se înmânează soţului, unei rude sau oricărei persoane care
locuieşte cu cel citat sau unei persoane care îi primeşte corespondenţa în mod
obişnuit.
Dacă nu este găsită nici una dintre aceste persoane sau acestea efuză
primirea, citaţia se afişează pe uşa locuinţei.
Înmânarea citaţiei se face numai personal în situaţia în care citarea se face
prin serviciul personal al locului de muncă sau administraţia spitalului sau
locului de detenţie sau prin comandantul unităţii militare.
În cazul în care scrisoarea recomandată prin care este citat inculpatul ce
locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată datorită refuzului primirii ei sau din
orice alt motiv, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz.
La fel se procedează şi în situaţia în care statul destinatarului nu permite citarea
prin poştă a cetăţenilor săi.
5. Dovada de îndeplinire a procedurii de citare (art.181)
Dovada de îndeplinire a procedurii de citare se face prin dovada de primire
a citaţiei sau procesul-verbal încheiat de agentul procedural.
84
Procesul-verbal încheiat cu ocazia înmânării sau afişării citaţiei cuprinde
aceleaşi date la care se adaugă şi cauza care a determinat încheierea procesului-
verbal.
În cazul citării persoanelor aflate în străinătate prin scrisoare recomandată,
avizul de primire a scrisorii, semnat de destinatar, ţine loc de dovadă a
îndeplinire procedurii de citare (art.177 al.8).
Secţiunea a III-a
Mandatul de aducere (art.183)
Mandatul de aducere este actul procedural prin care se ordonă aducerea
silită a unei persoane în faţa organului judiciar în situaţia în care aceasta, deşi
citată, nu s-a prezentat şi ascultarea sau prezenţa sa este necesară.
Aducerea cu mandat poate fi dispusă de organul de urmărire penală şi de
instanţa de judecată şi se execută de către organele de poliţie, mai puţin în cazul
militarilor, pentru care executarea mandatului se face prin comandantul unităţii
militare sau prin comandantul garnizoanei.
Persoana adusă cu mandat va fi ascultată de îndată de organul judiciar, ne
putând fi ţinută la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru
audiere, afară de cazul când s-ar dispune reţinerea sau arestarea sa preventivă.
Secţiunea a IV-a
Termenele
85
1. Noţiune
Termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după expirarea
cărora poate fi îndeplinit un act procesual sau procedural sau poate fi luată o
măsură procesuală.
În desfăşurarea procesului penal intervin două categorii de termene:
termene substanţiale şi termene procedurale.
Termenele substanţiale sunt cele ce ocrotesc drepturi şi interese
extraprocesuale, preexistente procesului penal şi independente de acesta limitând
durata unor măsuri sau condiţionând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor
acţiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual.
Termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile şi
interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal şi contribuie la
disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale în vederea asigurării
realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal.
2. Clasificarea termenelor procedurale
Termenele procedurale se pot clasifica în mai multe categorii, în funcţie de
următoarele criterii:
- după factorul ce stabileşte termenul, sunt termene legale şi termene
judiciare;
- după efectele pe care le produc, termenele pot fi: imperative,
prohibitive şi de recomandare;
- după modul de fixare, termenele pot fi: fixe, maxime şi minime;
- după sensul în care sunt calculate, termenele pot fi de succesiune şi de
regresiune.
86
3. Calcularea termenelor (art.186 şi art.188)
Modul de calcul al termenelor este diferit după cum termenul este
substanţial sau procedural, respectiv după unitatea de timp pe care este stabilit.
Termenele procedurale pe ore şi pe zile se calculează potrivit sistemului pe
unităţi libere de timp în sensul că nu intră în calcul nici ora sau ziua când
termenul începe să curgă şi nici ora sau ziua când termenul expiră.
Termenele substanţiale pe ore şi pe zile se calculează potrivit sistemului pe
unităţi pline de timp în sensul că intră în calcul şi ora sau ziua când termenul
începe şi ora sau ziua când termenul expiră.
Termenele procedurale pe luni şi pe ani se calculează potrivit sistemului
calendaristic, în sensul că termenul expiră în ziua corespunzătoare din ultima
lună, respectiv ultimul an.
În ceea ce priveşte termenele substanţiale pe luni şi pe ani, conform
dispoziţiilor Codului penal (art.154), luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi
înainte de ziua corespunzătoare datei la care au început să curgă.
4. Modificarea termenelor procedurale
Durata efectivă a termenele procedurale poate fi modificată prin prorogare
(ceea ce presupune extinderea duratei lor) sau prin abreviere (scurtarea duratei
lor).
Prorogarea termenelor procedurale intervine atunci când ultima zi a
termenului este o zi nelucrătoare, caz în care termenul va expira la sfârşitul
primei zile lucrătoare care urmează (art.186 al.4).
Abrevierea intervine în cazul termenelor procedurale pe luni, atunci când
ultima zi a termenului cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, caz în care
termenul va expira în ultima zi a acelei luni (art.186 al.3).
87
5. Actele considerate ca făcute în termen (art.187)
Actele ce trebuie depuse într-un anumit termen la un anumit organ judiciar
sunt considerate ca făcute în termen dacă sunt depuse în termenul respectiv la un
alt organ expres prevăzut de lege. Organele la care se poate depune actul sunt
limitativ prevăzute de lege şi anume, locul de deţinere (pentru arestaţi şi
deţinuţi), unitatea militară (pentru militari) şi oficiul poştal.
În ceea ce priveşte actele efectuate de procuror care trebuie depuse la alte
organe judiciare, cu excepţia căilor de atac, acestea vor fi considerate ca făcute în
termen dacă data la care este trecut actul în registrul de ieşiri al parchetului este
înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.
6. Consecinţele nerespectării termenelor (art.185)
Nerespectarea termenelor impuse de lege produce efecte diferite după cum
termenul procedural este imperativ sau prohibitiv.
În cazul termenelor imperative, neefectuarea actului înăuntrul termenului
conduce la decăderea din exerciţiul dreptului a titularului care nu şi-a exercitat
dreptul în termenul prevăzut de lege..
În cazul termenelor prohibitive, dacă actul este efectuat înainte de a expira
termenul impus de lege, el va fi lipsit de efecte juridice, fiind lovit de nulitate ca
prematur. După expirarea termenului, actul va putea fi efectuat din nou, putând
produce efecte juridice.
În ceea ce priveşte termenele substanţiale, când o măsură procesuală nu
poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept
încetarea măsurii luate.
Secţiunea a V-a
88
Sancţiunile procesual penale
Sancţiunile procesual penale constau fie în pierderea unor drepturi
procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale sau procedurale
efectuate ori a măsurilor procesuale dispuse cu încălcarea dispoziţiilor care
reglementează desfăşurarea procesului penal.
Codul de procedură penală reglementează patru categorii de sancţiuni
procesual penale: decăderea din exerciţiul dreptului, inadmisibilitatea,
inexistenţa şi nulitatea.
1. Decăderea din exerciţiul dreptului (art.185 al.1)
Decăderea din exerciţiul dreptului este sancţiunea care intervine în cazul în
care nu s-a respectat un termen imperativ şi constă în pierderea unui drept
procesual ca urmare a neexercitării lui în termen. Dacă, totuşi, actul va fi efectuat
el va fi lovit de nulitate ca tardiv şi nu va produce efecte juridice.
2. Indmisibilitatea
Inadmisibilitatea constă în lipsirea de efecte a unui act procesual sau
procedural pe care legea nu îl prevede ori îl exclude, precum şi a unui act prin
care a fost exercitat sau se încearcă exercitarea unui drept procesual exercitat şi
epuizat anterior.
Inadmisibilitatea este o sancţiune procesual-penală care împiedică
efectuarea unui act; dacă totuşi actul este efectuat, nu produce efecte juridice,
fiind lovit de nulitate.
3. Inexistenţa
89
Inexistenţa este sancţiunea procesuală ce caracterizează actele şi măsurile
procesual penale ce nu sunt îndeplinite sau efectuate cu respectarea condiţiilor
esenţiale pretinse de lege pentru existenţa lor. Actul inexistent este o simplă
realitate de fapt care, însă, nu poate produce nici un efect juridic, datorită
modului cum a fost conceput.
4. Nulitatea (art.197)
Nulitatea este sancţiunea procesuală care atrage nevalabilitatea actelor
procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează
desfăşurarea procesului penal, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi
înlăturată decât prin remedierea sau refacerea actelor viciate, când acest lucru
este posibil.
Clasificarea nulităţilor
Principala clasificare a nulităţilor se face după natura, modul de aplicare şi
efectele pe care le produc. După acest criteriu, nulităţile sunt:
- nulităţi absolute. Nulităţile absolute intervin în cazurile expres prevăzute
de lege (art.197 al.2) şi pot fi invocate oricând în cursu1 procesului penal şi de
către oricine, putând fi luate în considerare şi din oficiu.
- nulităţi relative. Nulităţile relative sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt
incidente în cazul încălcării oricărei alte dispoziţii legale decât cele enumerate
anterior. Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea care a suferit
vătămarea prin încălcarea legii, numai într-o anumită stare a procesului şi poate
fi acoperită prin voinţa părţilor.
Nulităţile pot fi clasificate şi în raport de următoarele criterii:
- după modul de exprimare în norma juridică, nulităţile pot fi exprese si
virtuale;
- după cum legea permite acoperirea nulităţilor prin voinţa părţilor sau prin
90
trecerea unui termen util pentru a putea fi invocate, nulităţile se clasifică în
sanabile şi nesanabile (neacoperibile);
- după limitele la care se extind consecinţele, nulitatea poate fi totală sau
parţială.
Condiţiile nulităţii
Conţinutul procesual al nulităţii este determinat de întrunirea unor condiţii
necesare pentru existenţa ei ca sancţiune procesuală şi de prezenţa unor trăsături
pentru valorificarea ei în procesul penal.
Atât nulităţile absolute cât şi cele relative presupun mai întâi îndeplinirea
unor condiţii generale de existenţă a nulităţii:
să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal;
să se producă o vătămare procesuală;
vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului
îndeplinit prin încălcarea legii.
Invocarea nulităţii
Nulitatea nu operează automat, prin simpla încălcare a legii ci trebuie
invocată în faţa autorităţii judiciare de către partea îndrituită sau trebuie luată în
discuţie din oficiu de către organul judiciar. Nulitatea se invocă, în cursul
procesului penal, prin excepţia de nulitate.
Constatarea şi declararea nulităţii
Pentru ca nulitatea să devină operantă în procesul penal nu este suficient
ca ea să fie invocată şi pusă în discuţia părţilor, ci este necesar ca ea sa fie
constatată şi declarată de organul judiciar competent. Constatarea şi declararea
91
nulităţii se poate face în tot cursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale,
cât şi a judecaţii.
Astfel în faza de urmărire penală organul judiciar împuternicit să constate
şi să declare nulitatea va fi în primul rând organul de urmărire penală care
instrumentează cauza, iar în cursul judecăţii instanţa în faţa căreia s-a produs
încălcarea legii.
Efectele nulităţii
Odată constatată şi declarată, nulitatea trece în stare activă şi produce
efecte specifice de sancţiune şi remediu procesual. După declararea ei judiciară
nulitatea produce două efecte principale, consecutive:
- lipseşte de efecte juridice actele efectuate cu încălcarea legii;
- creează posibilitatea şi atrage obligativitatea restabilirii legalităţii prin
refacerea sau remedierea actelor neregulate.
Secţiunea a VI-a
Cheltuielile judiciare
Cheltuielile judiciare sunt cheltuielile făcute de organele judiciare sau de
părţi pentru îndeplinirea actelor de procedură, administrarea probelor şi
conservarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea apărătorilor, precum şi
pentru orice alte activităţi inerente desfăşurării procesului penal.
Cheltuielile judiciare se acoperă în cursul procesului penal de către părţi
sau din sumele avansate de stat.
1. Cheltuielile judiciare avansate de stat (art.191 şi 192)
92
Obligaţia de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat se determină
în raport de soluţia procesuală dată cauzei penale. Cheltuielile judiciare vor fi
suportate de partea aflată în culpă procesuală.
În caz de condamnare, obligaţia plăţii îi revine inculpatului mai puţin în
ceea ce priveşte cheltuielile privind interpreţii şi apărătorul, dacă s-a dispus
acordarea de asistenţă gratuită, care rămân în sarcina statului.
Dacă partea responsabilă civilmente a fost obligată în solidar cu inculpatul
la repararea pagubei, ea va fi obligată în mod solidar şi la plata cheltuielilor
judiciare avansate de stat.
În caz de achitare sau de scoatere de sub urmărire penală, plata
cheltuielilor revine:
- părţii vătămate, în măsura în care au fost determinate de aceasta;
- părţii civile căreia i s-a respins în totul pretenţiile civile, în măsura în
care au fost determinate de această parte;
- inculpatului, în cazul când, deşi achitat, a fost obligat la repararea
pagubei.
În caz de încetare a urmăririi penale sau a procesului penal, obligaţia
de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat îi revine :
- inculpatului, dacă s-a dispus înlocuirea răspunderii penale sau există o
cauză de nepedepsire;
- ambelor părţi, în caz de împăcare;
- părţii vătămate, în caz de retragere a plângerii prealabile.
Dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, în condiţiile art.13,
cheltuielile judiciare sunt suportate de către partea vătămată, dacă inculpatul este
scos de sub urmărire penală sau achitat şi de către inculpat, atunci când,
neputându-şi dovedi nevinovăţia, procesul penal a încetat faţă de acesta.
93
În cazul declarării apelului sau recursului ori introducerii oricărei alte
cereri, persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea
va fi cea obligată la plata cheltuielile judiciare.
În toate celelalte cazuri, cheltuielile avansate de stat rămân în sarcina
statului.
2. Cheltuielile judiciare făcute de părţi (art.193)
În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare făcute de părţi, plata acestora se
face tot de partea aflată în culpă procesuală.
În caz de condamnare şi în caz de admitere a acţiunii civile, inculpatul
este obligat să plătească părţii vătămate, şi respectiv părţii civile, cheltuielile
făcute de aceasta.
În caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului
şi părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura
în care au fost provocate de ea.
În toate celelalte cazuri, obligaţia de restituire se stabileşte potrivit legii
civile.
Secţiunea a VII-a
Amenda judiciară (art.198-199)
94
Amenda judiciară este măsura procedurală ce poate fi luată în cazul
săvârşirii unei abateri judiciare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului
penal şi împiedicării oricărei tergiversări a soluţionării cauzelor.
Art.198 reglementează abaterile judiciare ce pot fi comise în trei categorii,
în funcţie de consecinţele pe care le pot produce, cuantumul amenzii fiind diferit.
Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de
instanţă prin încheiere.
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.196-220.
95
2. Giurgiu, Narcis. Cauzele de nulitate în procesul penal, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974, 362p.
3. Neagu, Ion, Paraschiv, Carmen, Lazăr, Mugurel, Damaschin, Mircea.
Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.218-235.
4. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Venus, Iaşi, 2005, p.235-266.
5. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.460-512.
6. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea generală, vol. I,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, p.389-427.
7. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.242-262.
8. Vasiliu, Alexandru. Teoria generală a actelor de procedură penală,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003, 344p.
9. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.451-490.
Capitolul X
Urmărirea penală
96
Secţiunea I-a
Noţiunea, obiectul şi principiile specifice
urmăririi penale
1. Noţiune
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal şi are rolul de a
pregăti şi asigura buna desfăşurare a procesului penal în faza de judecată.
Urmărirea penală se efectuează obligatoriu în majoritatea cauzelor penale.
Nu se efectuează urmărire penală în cazul infracţiunilor prevăzute la art.279 al.2
lit.a şi nici în cazul extinderii procesului penal conform art.335, 336, 337.
Competenţa de a efectua urmărirea penală revine organelor de urmărire
penală: procurorul şi organele de cercetare penală. În desfăşurarea urmăririi
penale, organul de urmărire dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin
ordonanţă, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie
motivată.
2. Obiectul urmăririi penale
Conf. art.200 C.p.p., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la
stabilirea răspunderii acestuia pentru a se constata dacă este sau nu cazul să fie
trimis în judecată.
3. Principiile specifice urmăririi penale
97
Pe lângă principiile fundamentale ale procesului penal care îşi găsesc
aplicarea şi în această fază, urmărirea penală este guvernată şi de anumite
principii specifice, cum ar fi:
a) Lipsa de publicitate;
b) Operativitatea;
c) Mobilitatea;
d) Lipsa de contradictorialitate;
e) Forma preponderent scrisă.
Secţiunea a II-a
Competenţa organelor de urmărire penală
Conf. art.201, c.p.p., urmărirea penală se efectuează de procuror şi de
organele de cercetare penală.
Procurorul
Procurorul are ca atribuţii efectuarea urmăririi penale în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege precum şi supravegherea activităţii de cercetare
penală efectuată de poliţie şi de alte organe de cercetare speciale.
Este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală
procurorul de la parchetul corespunzător instanţei căreia îi revine competenţa să
judece cauza în primă instanţă.
În marea majoritate a cauzelor penale, procurorul supraveghează urmărirea
penală. Există însă unele situaţii expres prevăzute de lege (art.209) în care
urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror.
98
Când este efectuată de procuror, urmărirea penală este supusă
supravegherii procurorului ierarhic superior.
Organele de cercetare penală
Conf. art.201 al.2 sunt organe de cercetare penală: organele de cercetare
ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă generală în
efectuarea urmăririi penale, putând instrumenta orice cauză care nu este dată prin
lege în competenţa procurorului sau a organelor de cercetare specială. Ca organe
de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din
Ministerul de Interne anume desemnaţi de ministrul de interne, cu avizul
favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, sub autoritatea căruia îşi desfăşoară activitatea.
Organele de cercetare penală speciale sunt prevăzute de art.208, ca
fiind:
1. organele de cercetare militară
- comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare şi ofiţerii anume
desemnaţi de aceştia pentru militarii în subordine;
- şefii comenduirilor de garnizoană şi ofiţerii anume desemnaţi de aceştia
pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara UM;
- comandanţii centrelor militare şi ofiţerii anume desemnaţi de aceştia
pentru infracţiunile săvârşite de civili în legătură cu obligaţiile lor militare.
Competenţa organelor de cercetare militară este o competenţă exclusivă,
organele de poliţie neputând efectua cercetarea penală în locul acestora.
2. ofiţerii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiunile de
frontieră.
3. căpitanii porturilor pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe
apă şi contra ordinii şi disciplinei la bord precum şi pentru infracţiunile de
99
serviciu sau în legătură cu serviciul săvârşite de personalul navigant al marinei
civile, dacă fapta a pus în pericol sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei
sau a navigaţiei.
Aceste organe de cercetare penală efectuează urmărirea penală în cauzele
arătate sub supravegherea procurorului.
Secţiunea a III-a
Organele de constatare (art.214, 215)
Fără a le recunoaşte calitatea de organe de cercetare penală, legea acordă
unor organe şi persoane, denumite organe de constatare, dreptul de a încheia acte
de constatare a săvârşirii unor infracţiuni. Procesele verbale încheiate de aceste
organe constituie mijloace de probă.
Sunt organe de constatare:
a) organele inspecţiilor de stat şi alte organe de stat pentru infracţiunile
care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o
controlează potrivit legii;
b) organele de control şi conducere ale administraţiei publice sau ale
unor unităţi la care se referă art.145 C.p. pentru infracţiunile săvârşite în
legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine sau sub controlul lor;
c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei române pentru
infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice.
d) comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe
acestea cât timp se află în afara porturilor şi aeroporturilor;
e) agenţii de poliţie de frontieră pentru infracţiunile de frontieră.
100
Organelor de constatare enumerate de cod li se adaugă persoanele şi
organele cărora li se recunoaşte prin lege dreptul de a face constatări cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni.
Actele efectuate de organele de constatare au semnificaţia unor acte
premergătoare începerii urmării penale.
Secţiunea a IV-a
Supravegherea exercitată de procuror în activitatea
de urmărire penală (art.216-220)
Procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală şi
supraveghează ca actele de urmărire penală sa fie efectuate cu respectarea
dispoziţiilor legale.
Supravegherea se realizează prin următoarele modalităţi:
1. verificarea legalităţii actelor de urmărire penală.
2. participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală.
3. trecerea cauzei de la un organ de cercetare la altul.
4. darea de dispoziţii obligatorii pentru organul de cercetare penală.
5. infirmarea actelor sau măsurilor procesuale luate cu încălcarea legii.
6. autorizarea, încuviinţarea, avizarea sau confirmarea unor acte de
urmărire penală.
7. soluţionarea plângerilor împotriva actelor şi măsurilor de urmărire
penală.
În cazurile în care procurorul efectuează personal urmărirea penală,
supravegherea activităţii de urmărire penală se efectuează de prim-procurorul
101
parchetului sau de procurorul ierarhic superior, prin următoarele modalităţi:
procurorul ierarhic superior poate asista la efectuarea unor acte de urmărire
penală, poate da dispoziţii obligatorii procurorului, are competenţa de a se
pronunţa asupra plângerilor îndreptate împotriva actelor şi măsurilor luate de
procuror şi confirmă rechizitoriul întocmit de procuror.
Secţiunea a V-a
Sesizarea organelor de urmărire penală
Conform art.221, principalele moduri de sesizare a organelor de urmărire
penală sunt plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu.
Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o
persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. Ea
poate fi formulată de persoana vătămată personal sau prin mandatar sau de
substituiţii procesuali: un soţ pentru celălalt soţ sau copilul major pentru părinte.
Plângerea poate fi făcută în scris sau oral, plângerea orală fiind
consemnată într-un proces-verbal de organul care o primeşte şi va cuprinde
următoarele date:
- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;
- descrierea faptei ce formează obiectul plângerii;
- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;
- indicarea mijloacelor de probă.
Denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o
persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Denunţul poate fi făcut în
scris, caz în care trebuie semnat de denunţător, sau oral, cu obligaţia consemnării
102
într-un proces-verbal de cel care îl primeşte şi trebuie să cuprindă aceleaşi date
ca şi plângerea.
Denunţul este obligatoriu pentru orice persoană cu atribuţii de conducere
într-o unitate la care se referă art.145 C.p. sau cu atribuţii de control, care a luat
cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, precum şi pentru orice
funcţionar care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu
serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile
Sesizarea din oficiu
Organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu atunci când află prin
orice altă cale, decât prin denunţ sau plângere, de săvârşirea unei infracţiuni.
Modalităţi concrete prin care se poate realiza sesizarea din oficiu:
- pe baza constatării personale a unei infracţiuni flagrante;
- pe baza unui denunţ anonim sau pseudodenunţ;
- prin intermediul mijloacelor de informare în masă;
- prin descoperirea, în timpul cercetării într-o cauză, a unor fapte sau
aspecte noi, uneori cu totul străine de ceea ce se cercetează.
În vederea sesizării din oficiu, organul de urmărire penală întocmeşte un
proces-verbal în care consemnează faptele şi împrejurările constatate şi faţă de
care s-ar justifica începerea urmăririi penale.
Moduri de sesizare speciale
Sunt moduri de sesizare speciale:
a) plângerea prealabilă - în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede
în textul de incriminare că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate;
b) sesizarea organului prevăzut de lege – când legea prevede că
începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, cum ar fi
103
sesizarea comandantului pentru infracţiunile săvârşite de militari contra ordinii şi
disciplinei militare.
c) autorizaţia prealabilă din partea autorităţii prevăzute de lege.
Organul de urmărire penală poate fi sesizat în aceste cazuri prin unul din modurile
generale de sesizare dar nu poate proceda la începerea urmăririi decât în condiţiile
obţinerii autorizaţiei impuse de lege. Astfel, magistraţii nu pot fi reţinuţi, cercetaţi,
arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără încuviinţarea secţiilor
Consiliului Superior al Magistraturii.
Secţiunea a VI-a
Actele premergătoare
Actele premergătoare sunt mijloacele de investigaţie prin care se verifică
seriozitatea unei sesizări, precum şi existenţa sau inexistenţa vreunuia din
cazurile prevăzute de art.10.
Actele premergătoare constau în acte de investigaţie, de strângere a
mijloacelor materiale de probă, ridicare de înscrisuri, ascultare de persoane, ori
efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau medico-legale pentru a se constata
dacă este sau nu cazul să se dispună începerea urmăririi penale.
Potrivit art.224, actele premergătoare se pot efectua de organul de
cercetare penală şi de lucrătorii operativi din Ministerul de Interne precum şi din
celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, dar şi de
investigatorii sub acoperire.
104
Secţiunea a VII-a
Desfăşurarea urmăririi penale
1. Începerea urmăririi penale
Începerea urmăririi penale se dispune de către organul judiciar competent
să efectueze urmărirea penală printr-o rezoluţie, în cazul unui act de sesizare
extern, sau printr-un proces verbal, în cazul sesizării din oficiu.
Rezoluţia şi procesul verbal de începere a urmăririi penale emise de
organul de cercetare penală sunt supuse confirmării motivate a procurorului care
exercită supravegherea, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii
urmăririi penale.
Pentru a se putea dispune începerea urmăririi penale se cer a fi îndeplinite
cumulativ 2 condiţii:
organul de urmărire penală să fi fost sesizat în vreunul din modurile
prevăzute de lege;
din conţinutul actului de sesizare sau a actelor premergătoare efectuate să
nu rezulte existenţa vreunui caz din cele prevăzute la art.10, cu excepţia
cazulurilor de la lit.b1, i şi i1.
2. Cercetarea penală
Cercetarea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la
existenţa infracţiunii pentru care s-a început urmărirea, identificarea făptuitorului
şi stabilirea răspunderii penale şi civile a acestuia, pentru a se constata dacă este
sau nu cazul de a se dispune trimiterea în judecată.
Cercetarea penală se poate desfăşura în 2 modalităţi: fără acţiune penală
pusă în mişcare şi cu punerea în mişcare a acţiunii penale.
105
Cât timp acţiunea penală nu este pusă în mişcare, cel urmărit are calitatea
de învinuit. El este ascultat obligatoriu, iar înainte de ascultare i se ia o declaraţie
scrisă personal.
În cauzele de o mai mare complexitate, cercetarea penală se efectuează cu
punerea în mişcare a acţiunii penale. Organul de cercetare, după punerea în
mişcare a acţiunii penale, este obligat să îl cheme pe inculpat, să îi comunice
fapta pentru care este învinuit şi să îi dea explicaţii cu privire la drepturile şi
obligaţiile pe care le are. De asemeni, inculpatului aflat în stare de libertate
trebuie să îi pună în vedere că este obligat să se prezinte la toate chemările ce i se
vor face în cursul procesului penal şi că are îndatorirea să comunice orice
schimbare de adresă.
După ce organul de cercetare penală apreciază că a administrat toate
probele necesare în cauză, pregăteşte dosarul în vederea înaintării lui la procuror
şi întpcmeşte un referat de terminare a cercetării penale. Dacă cercetarea penală
se efectuează de către procuror, nu se mai întocmeşte referat de terminare a
cercetării penale.
3. Prezentarea materialului de urmărire penală
Prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie la terminarea
urmăririi penale atât faţă de învinuit cât şi faţă de inculpat. Materialul de
urmărire penală se prezintă învinuitului de către procuror, iar inculpatului de
către organul de cercetare penală, afară de cazul în care cercetarea este efectuată
chiar de procuror.
Despre prezentarea materialului de urmărire penală, se va încheia un
proces verbal în care se consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile
învinuitului sau inculpatului. Procesul verbal de prezentare a materialului de
106
urmărire penală trebuie semnat de învinuit sau inculpat, de apărătorul acestuia şi
contrasemnat de organul de urmărire penală.
4. Rezolvarea cauzei de către procuror
Procurorul este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la primirea
dosarului înaintat de organul de cercetare penală să procedeze la verificarea
lucrărilor de urmărire penală şi să se pronunţe asupra acestora. În urma
verificărilor se pot ivi două situaţii (art.262):
A) procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care
garantează aflarea adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând
probele necesare şi legal administrate, caz în care poate dispune:
- trimiterea în judecată, atunci când din materialul de urmărire penală
rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta
răspunde din punct de vedere penal.
- scoaterea de sub urmărire penală, atunci când se constată că a
intervenit una din situaţiile de la art.10 lit.a-e. În cazul prevăzut la art.10, lit.b1 se
dispune şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ (mustrare, mustrare
cu avertisment, amendă).
- încetarea urmăririi penale, atunci când se constată că a intervenit
una din situaţiile de la art.10 lit.f-h şi j.
- clasarea, atunci când urmărirea penală s-a desfăşurat fără învinuit în
cauză, acesta fiind necunoscut şi a intervenit una din situaţiile de la art.10.
B) procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau a fost
efectuată cu nerespectarea dispoziţiilor legale sau a fost efectuată de un organ
necompetent, caz in care va dispune prin ordonanţă:
- restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea pentru
completarea sau refacerea urmăririi penale atunci când aceasta nu este completă
107
sau a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor legale care garantează aflarea
adevărului.
- trimiterea cauzei la organul competent, atunci când se constată că
urmărirea a fost efectuată de un organ necompetent.
Secţiunea a VIII-a
Trimiterea în judecată
Trimiterea în judecată se dispune de către procuror prin rechizitoriu dacă
se constată că fapta există, a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi acesta
răspunde din punct de vedere penal. Rechizitoriul se întocmeşte de procurorul
care supraveghează urmărirea penală sau care efectuează personal urmărirea şi
este supus, în acest ultim caz, confirmării procurorului ierarhic superior.
Rechizitoriu constituie, conform art.264, actul de sesizare a instanţei de
judecată. Când acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi
penale, rechizitoriul îndeplineşte un dublu rol: este şi act de sesizare a instanţei
dar este şi act de inculpare.
Rechizitoriul se întocmeşte în atâtea exemplare câţi inculpaţi în stare de
deţinere sunt. Acestora odată cu citaţia li se va înmâna şi o copie de pe
rechizitoriu.
108
Secţiunea a IX-a
Încetarea urmăririi penale
Încetarea urmăririi penale are loc, conform art.242, atunci când se constată
existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art.10 lit.f-h şi j şi există învinuit
sau inculpat în cauză.
Încetarea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, în cazul
în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare şi prin rezoluţie, dacă urmărirea s-
a efectuat cu învinuit în cauză.
Prin ordonanţa de încetare se dispune totodată şi asupra măsurilor
procesuale dispuse în cauză. Aceleaşi probleme trebuie rezolvate şi prin rezoluţia
de încetare a urmăririi penale.
Secţiunea a X-a
Scoaterea de sub urmărire penală
Scoaterea de sub urmărire penală are loc, conform art.249, atunci când se
constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art.10 lit.a-e şi există
învinuit sau inculpat în cauză.
Procedura scoaterii de sub urmărire penală este aceeaşi cu cea a încetării
urmăririi penale. Procurorul dispune, la propunerea organului de cercetare
penală, scoaterea de sub urmărire prin ordonanţă, dacă acţiunea penală a fost
pusă în mişcare, şi prin rezoluţie în caz contrar.
109
Dacă temeiul soluţiei adoptate îl constituie însă cazul prevăzut de art.10 lit
b1, procurorul se pronunţă prin ordonanţă, indiferent dacă acţiunea penală a fost
sau nu pusă în mişcare. Alături de scoaterea de sub urmărire penală, în acest caz,
procurorul va dispune şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ
(mustrare, mustrare cu avertisment, amendă).
Secţiunea a XI-a
Suspendarea urmăririi penale
Suspendarea urmăririi penale se poate dispune dacă învinuitul sau
inculpatul suferă de o boală gravă care-l împiedică să ia parte la proces. Pentru a
putea conduce la suspendare, e necesar ca boala gravă să fie constată printr-o
expertiză medico-legală. Procurorul dispune suspendarea, la propunerea
organului de cercetare penală, prin ordonanţă.
Secţiunea a XII-a
Reluarea urmăririi penale
Conform art.270, urmărirea penală poate fi reluată în caz de:
a) încetare a cauzei de suspendare. Reluarea se dispune în acest caz de
către procuror, prin ordonanţă, la propunerea organului de cercetare penală.
b) restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii
sau completării urmăririi, ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a
110
procesului penal. Reluarea se dispune în acest caz de către instanţă, prin sentinţă
sau decizie.
c) redeschidere a urmăririi penale. Redeschiderea urmăririi penale se
dispune de către procuror atunci când acesta constată că nu a existat în fapt
cazul care a determinat scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi
sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia soluţia respectivă.
Redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, după care
cauza este trimisă organului de cercetare penală care reia cercetarea din stadiul în
care se afla în momentul scoaterii de sub urmărire penală sau al încetării
urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată ca între timp
a intervenit vreunul din cazurile prevăzute în art. 10.
Secţiunea a XIII-a
Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală
Împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală pot face plângere atât
părţile cât şi orice altă persoană, chiar străină de cauză, dacă respectivul act a
adus o vătămare intereselor sale legitime.
Plângerea adresată procurorului
Plângerea împotriva actelor întocmite de organul de cercetare penală se
adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare
penală şi se depune fie direct la procuror, fie la organul de cercetare.
111
Plângerea contra actelor procurorului sau contra actelor efectuate de
organul de cercetare penală pe baza dispoziţiilor procurorului se rezolvă de
procurorul ierarhic superior.
Dacă plângerea se îndreaptă împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi
penale, a ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub urmărire sau de încetare a
urmăririi penale, ea trebuie să fie formulată în termen de 20 de zile de la data
înştiinţării persoanelor interesate despre soluţia dată.
Procurorul este obligat să rezolve să rezolve plângerea în termen de cel
mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut
plângerea modul în care a fost rezolvată.
Plângerea adresată instanţei
Persoana vătămată şi orice altă persoană a cărei interese legitime au fost
vătămate pot face plângere la instanţă dacă plângerea lor împotriva rezoluţiei de
neîncepere a urmăririi penale, a ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub
urmărire, de încetare a urmăririi penale sau de clasare a fost respinsă de procuror
sau dacă acesta nu a fost soluţionată de acesta în termenul legal.
În soluţionarea plângerii, instanţa poate adopta una din următoarele soluţii:
- respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia din rezoluţia sau
ordonanţa atacată;
- admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa
atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii
urmăririi penale.
- admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa
atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei,
reţine cauza spre judecare în primă instanţă.
Sentinţa prin care instanţa s-a pronunţat asupra plângerii poate fi atacată
cu recurs.
112
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.221-273.
2. Ionăşeanu, Eugen. Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară,
Bucureşti, 1979, 250p.
3. Lefter, Alexandru, Tun, Ion, Dinu, Ion, Mihălcioiu, Serghie, Popa, Ştefan.
Cercetarea penală. Aspecte teoretice şi practice, Editura Global Print, Bucureşti,
1999, 396p.
4. Mateuţ, Gheorghiţă. Procedură penală. Partea specială, vol.I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.4-33 şi 65-247.
5. Păvăleanu, Vasile, Iacobuţă, Ioan, Covalciuc, Mihai. Drept procesual
penal, Editura Panfilius, Iaşi, 2005, p.209-247.
6. Pop, Octavian. Soluţii ce pot fi pronunţate în cazul urmăririi penale,
Editura Mirton, Timişoara, 2003, 68p.
7. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea specială, vol. II,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p.35-144.
8. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.297-320.
9. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.II, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.7-110.
113
Capitolul XI
Procedura plângerii prealabile
Secţiunea a I-a
Noţiunea, natura juridică şi efectele
plângerii prealabile
Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată
printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală autorul
acelei infracţiuni, act fără de care nu poate interveni răspunderea penală şi, ca
urmare nu poate începe şi nici continua procesul penal.
Afară de caracterul de condiţie indispensabilă pentru punerea în mişcare şi
exercitarea acţiunii penale, plângerea prealabilă are în procesul penal şi rolul de
act de sesizare a organului de urmărire penală sau chiar a instanţei de judecată şi
rolul de act de inculpare atunci când ea se adresează direct instanţei.
Plângerea prealabilă produce efecte in rem. Astfel, pentru a fi antrenată
răspunderea penală a tuturor celor care au luat parte la infracţiune e suficint ca
doar una dintre părţile vătămate să fi formulat plângere sau plângerea să se refere
doar la unul dintre autori.
Întrucât plângerea produce efecte in rem şi retragerea ei va avea
consecinţe tot in rem. Astfel o retragerea parţială a plângerii este lipsită de
eficienţă şi în raport cu ceilalţi participanţi şi în raport de cel faţă de care a fost
retrasă, toţi continuând să fie traşi la răspundere penală.
114
Împăcarea părţilor, spre deosebire de retragerea plângerii prealabile,
produce efecte in personam astfel că va fi înlăturată răspunderea penală doar
pentru inculpatul cu care persoana vătămată s-a împăcat.
Secţiunea a II-a
Condiţii de fond şi formă pentru introducerea
plângerii prealabile
1. Titularul plângerii prealabile
Conform art.279, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care
legea prevede că este necesară o astfel de plângere.
Dacă persoana vătămată nu are capacitate de exerciţiu, plângerea va fi
introdusă de reprezentantul său legal, iar dacă are capacitate de exerciţiu
restrânsă, plângerea se face de către aceasta dar cu încuviinţarea reprezentantului
său legal. Pentru aceste persoane, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din
oficiu de procuror, fără a fi nevoie de plângere prealabilă.
2. Conţinutul plângerii prealabile
Plângerea prealabilă trebuie să fie făcută în scris şi semnată de persoana
vătămată. Conform art.283, plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei,
indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a
martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi
indicarea persoanei responsabile civilmente, dacă este cazul.
115
Plângerea trebuie să arate totodată numele, prenumele şi adresa persoanei
vătămate, precum şi manifestarea de voinţă a acesteia ca făptuitorul să fie tras la
răspundere penală.
Atunci când plângerea este făcută de reprezentantul legal sau de mandatar,
la plângere trebuie să se anexeze actele din care rezultă calitatea de reprezentant.
3. Termenul de introducere a plângerii prealabile
Potrivit art.284 al.1, plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 2
luni din ziua în care persoana vătămată a cunoscut cine este făptuitorul. În cazul
în care persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul curge de la
data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul.
Secţiunea a III-a
Organele cărora li se adresează plângerea prealabilă
Conform art.279 al.2 plângerea se adresează fie instanţei, fie organelor de
cercetare penală, în funcţie de infracţiunea săvârşită sau de calitatea
făptuitorului.
Plângerea se adresează instanţei de judecată în cazul infracţiunilor expres
prevăzute de art.279 al.2 lit.a, dacă făptuitorul este cunoscut. Activitatea
procesuală în faţa instanţei sesizată prin plângerea prealabilă se desfăşoară
potrivit normelor dreptului comun aplicabile în faza de judecată, cu deosebirea
că lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive de judecată
este considerată drept retragere a plângerii prealabile.
116
Atunci când infracţiunea săvârşită este o infracţiune pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângere prealabilă, oricare alta decât cele
enumerate anterior, plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare
penală sau procurorului (art.279 al.2 lit.b).
În cazul în care, însă, făptuitorul are în momentul săvârşirii infracţiunii o
anume calitate, plângerea prealabilă se adresează organului competent să
efectueze urmărirea penală în respectiva cauză (art.279 al.2 lit.c).
Dacă plângerea este greşit îndreptată la organul de urmărire penală deşi
trebuia depusă la instanţă sau viceversa, acest organ judiciar este obligat să o
trimită organului competent. În aceste cazuri, plângerea se consideră introdusă în
termen, luându-se în considerare data când a fost depusă la organul necompetent.
Secţiunea a IV-a
Aspecte speciale privind procedura plângerii prealabile
1. Procedura în cazul infracţiunilor flagrante
În cazul infracţiunilor flagrante supuse plângerii prealabile, organul de
urmărire penală este obligat să constate săvârşirea infracţiunii, chiar şi în lipsa
plângerii prealabile.
2. Procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate
În caz de conexitate sau de indivizibilitate între infracţiunile cu plângere
prealabilă şi infracţiuni ce se urmăresc din oficiu se procedează la disjungerea.
Dacă disjungerea nu este posibilă cauzele se vor soluţiona împreună, fiind
aplicabile regulile generale în materia conexităţii şi indivizibilităţii.
117
3. Procedura schimbării încadrării juridice a faptei
În caz de schimbare a încadrării juridice dintr-o infracţiune ce se
urmăreşte din oficiu într-o infracţiune pentru care este necesară plângerea
prealabilă, organul de cercetare penală ori instanţa trebuie să cheme partea
vătămată şi să o întrebe dacă înţelege să facă plângere.
118
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.274-288.
2. Mateuţ, Gheorghiţă. Procedură penală. Partea specială, vol.I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.34-64.
3. Păvăleanu, Vasile, Iacobuţă, Ioan, Covalciuc, Mihai. Drept procesual
penal, Editura Panfilius, Iaşi, 2005, p.248-255.
4. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea specială, vol. II,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p.149-177.
5. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.321-328.
6. Turai, Constantin. Plângerea prealabilă, Editura Curentul, Bucureşti,
1938, 200p.
7. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.II, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.111-136.
119
Capitolul XII
Judecata
Secţiunea I-a
Noţiunea, obicetul şi principiile specifice
fazei de judecată
1. Noţiunea de judecată
Judecata este activitatea procesuală şi procedurală desfăşurată de instanţa
de judecată cu participarea procurorului, a părţilor şi a persoanelor chemate în
interesul cauzei, în vederea aflării adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu
care a fost sesizată şi soluţionării legale şi temeinice a cauzei penale.
În marea majoritate a cauzelor penale, judecata poate parcurge trei grade
de jurisdicţie : judecata în primă instanţă, judecata în apel şi judecata în recurs.
Parcurgerea tuturor celor gradelor de jurisdicţie nu este însă necesară şi
obligatorie. Judecata în apel şi cea în recurs sunt etape eventuale ale judecăţii şi
intervin numai în măsura în care ele sunt promovate de persoanele îndrituite de
lege în termenele legale.
De la regula celor trei grade de jurisdicţie există şi excepţii, unele cauze
putând fi judecate numai în primă instanţă şi în recurs, nefiind susceptibile de
apel.
Cele trei (sau două) grade de jurisdicţie se înscriu în ciclul obişnuit al
procesului penal, trecerea cauzei de la un grad la altul făcându-se fără ca
hotărârea să rămână definitivă. După rămânerea definitivă, hotărârea se bucură
de autoritate de lucru judecat şi poate fi pusă în executare. O nouă judecare a
120
acelei cauze este posibilă numai în situaţii excepţionale, anume prevăzute de
lege, prin intermediul unei căi extraordinare de atac.
2. Obiectul judecăţii
Judecata are ca obiect aflarea adevărului în cauza supusă judecăţii şi
tragerea la răspundere penală a inculpatului găsit vinovat sau, dimpotrivă,
absolvirea inculpatului de învinuirea formulată împotriva sa când există o cauză
de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale.
3. Principiile specifice fazei de judecată
Faza de judecată este guvernată nu numai de principiile fundamentale ale
procesului penal ci şi de unele principii specifice:
- publicitatea;
- oralitatea;
- nemijlocirea;
- contradictorialitatea.
Secţiunea a II-a
Reglementări comune privind judecata
1. Reglementări comune privind pregătirea judecăţii
Pregătirea şedinţei de judecată se caracterizează prin efectuarea unor acte
care asigură buna desfăşurarea a şedinţei de judecată; aceste acte sunt acte de
administrare a justiţiei, raţiune pentru care nu li se aplică principiile specifice ale
121
judecăţii. Ele sunt efectuate în afara şedinţei de judecată de către preşedintele
instanţei şi de personalul auxiliar: grefieri, arhivari.
Pregătirea şedinţei de judecată în oricare dintre etapele sale presupune
efectuarea următoarelor acte:
a) Fixarea termenului de judecată;
b) Desemnarea completului de judecată;
c) Citarea părţilor şi a altor persoane chemate în interesul cauzei.
(martori, experţi şi interpreţi);
d) Asigurarea apărării;
e) Alte măsuri pregătitoare. Preşedintele completului de judecată are
îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de
judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare.
De asemenea, se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată sa fie
intocmită şi afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de
judecată.
2. Reglementări comune privind desfăşurarea şedinţei de judecată
Şedinţa de judecată se desfăşoară public, oral, nemijlocit şi contradictoriu
în faţa completului de judecată, în prezenţa procurorului şi a părţilor, atunci când
aceştia participă la judecată, cu respectarea următoarelor dispoziţii cu caracter
general:
1. Deschiderea şedinţei de judecată de către preşedintele instanţei;
2. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi de către grefier;
3. Conducerea şedinţei de judecată de către preşedintele instanţei. Ceea ce
impune şi asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei.
4. Constatarea infracţiunilor de audienţă de către preşedintele instanţei;
5. Verificarea sesizării instanţei;
122
6. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării inculpatului;
7. Rezolvarea chestiunilor incidente. Cererile şi excepţiile formulate de
procuror şi de către părţi, precum şi cele invocate din oficiu de către instanţă, ca
chestiuni prealabile, sunt puse în discuţie în şedinţă, după care instanţa se
pronunţă asupra lor prin încheiere motivată. Instanţa se pronunţă prin încheiere
motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii.
8. Suspendarea judecăţii. Suspendarea cursului judecăţii poate interveni în
două situaţii: în cazul unei boli grave a inculpatului şi atunci când se ridică în
faţa instanţei o excepţie de neconstituţionalitate a unei text de lege în legătură cu
cauza.
9. Note privind desfăşurarea procesului. În cursul şedinţei de judecată,
grefierul consemnează toate afirmaţiile, întrebările şi susţinerile celor prezenţi,
inclusiv ale preşedintelui completului. Consemnarea se face prin înregistrarea cu
mijloace tehnice, urmată de transcriere. În cel mai scurt timp de la terminarea
şedinţei de judecată şi oricum înainte de termenul următor, părţile primesc câte o
copie de pe notele grefierului sau de pe transcrierea înregistrărilor.
10. Încheierea de şedinţă. Pe baza notelor luate în cursul şedinţei de
judecată, se întocmeşte în 24 de ore de la terminarea şedinţei, de către grefier,
încheierea de şedinţă.
3. Reglementări comune privind deliberarea şi pronunţarea hotărârii
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac, potrivit art.306, de îndată după
închiderea dezbaterilor. afară de cazul când, din motive temeinice, sunt amânate
dar nu mai mult de 15 zile.
Deliberarea are loc în secret şi la ea iau parte doar membrii completului
în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului
membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse
123
deliberării. Când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate.
În cazul în care completul este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate
fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă.
Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care
opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate
de părerea sa.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută ce va fi semnată de
toţi membrii completului de judecată.
Pronunţarea hotărârii se face prin citirea minutei de către preşedintele
instanţei de judecată asistat de către grefier. Pronunţarea are loc în şedinţă
publică, fără citarea părţilor.
După pronunţare, soluţia dată cauzei se trece şi în condica de şedinţă a
instanţei judecătoreşti, iar hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile.
Secţiunea a III-a
Felurile hotărârilor judecătoreşti
Instanţele judecătoreşti pot pronunţa trei feluri de hotărâri: încheieri,
sentinţe şi decizii.
Încheierile sunt hotărârile prin care instanţa de judecată rezolvă toate
chestiunile premergătoare soluţionării fondului. În faza de urmărire penală, ori
de câte ori instanţa este chemată să dispună asupra unei măsuri procesuale sau
procedurale sau să efectueze un act, ea se pronunţă printr-o încheiere.
Sentinţele sunt hotărârile prin care prima instanţă soluţionează fondul
cauzei sau se dezinvesteşte fără să soluţioneze fondul cauzei.
124
Deciziile sunt hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra apelului,
recursului, recursului în interesul legii, precum şi hotărârile prin care instanţa de
recurs soluţionează fondul cauzei după rejudecare.
Cuprinsul hotărârii judecătoreşti variază de la o hotărâre la alta; în general
însă orice hotărâre judecătorească cuprinde 3 părţi: partea introductivă
(practicaua), expunerea (considerentele) şi dispozitivul (minuta).
Secţiunea a IV-a
Judecata în primă instanţă
1. Noţiunea şi obiectul judecăţii în primă instanţă
Judecata în primă instanţă este etapa iniţială şi obligatorie a judecăţii fără
de care nu se poate vorbi de actul de justiţie. La judecata în primă instanţă
trebuie să se soluţioneze fondul cauzei, anume să se constate dacă învinuirea
adusă inculpatului este întemeiată şi în caz afirmativ, să se aplice sancţiunea
prevăzută de legea penală. Totodată rezolvarea fondului cauzei impune şi
pronunţarea asupra pretenţiilor civile ale părţii civile.
Judecata în primă instanţă se mărgineşte, conform art.317, la fapta şi
persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a
procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.
2. Participanţii la judecata în primă instanţă
La judecata în primă instanţă pot lua parte atât părţile cât şi procurorul şi
întotdeauna participă instanţa de judecată, în lipsa căreia judecata nu poate avea
loc.
125
Procurorul participă în mod obligatoriu la judecata în primă instanţă
desfăşurată la alte instanţe decât judecătoria, iar la judecătorie, participarea sa
este obligatorie atunci când instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu,
în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
de 3 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de
detenţie sau în vreuna dintre situaţiile care impun asistenţa juridică obligatorie,
precum şi în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a
închisorii. La şedinţele de judecată privind alte infracţiuni, procurorul participa
doar când consideră necesar.
Inculpatul aflat în stare de liberate poate să nu se prezinte la judecată.
Dacă procedura de citare este legal îndeplinită, neprezentarea sa nu va împiedica
judecarea cauzei. Dacă însă inculpatul este arestat sau se află în stare de deţinere,
aducerea inculpatului la judecată este obligatorie.
3. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată în primă instanţă
Pregătirea şedinţei de judecată în primă instanţă este supusă
reglementărilor comune în materia judecăţii cu unele dispoziţii specifice acestei
etape a judecăţii.
Astfel, sunt citate toate persoanele care au dobândit o calitate procesuală în
cauză. Persoana vătămată prin infracţiune va fi citată chiar dacă nu s-a constituit
parte civilă sau nu a declarat că doreşte sa participe la proces ca parte vătămată
pentru a i se da posibilitatea să dobândească calitatea de parte în faţa instanţei.
4. Şedinţa de judecată în primă instanţă
Şedinţa de judecată în primă instanţă parcurge trei stadii procesuale:
începutul şedinţei, cercetarea judecătorească şi dezbaterile.
126
A) Începutul şedinţei de judecată este marcat de strigarea cauzei de către
preşedintele instanţei, urmată de dispoziţia de a se face apelul părţilor şi a
celorlalte persoane care au fost citate.
Se verifică în primul rând prezenţa şi identitatea inculpatului. Judecata
poate avea loc în lipsa inculpatului doar dacă acesta, legal citat fiind, nu se
prezintă. După apelul părţilor se face apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor.
Preşedintele explică apoi persoanei vătămate că se poate constitui parte
civilă sau că poate participa ca parte vătămată în proces. Sunt întrebaţi apoi
procurorul şi părţile daca au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea de
probe noi.
Dacă cererile au fost rezolvate şi nu s-a ajuns la o amânare a cauzei ori la
dezinvestirea instanţei, preşedintele instanţei de judecată va dispune citirea
actului de sesizare a instanţei, marcându-se astfel trecerea la cel de-al doilea
stadiu al şedinţei, cercetarea judecătorească.
B) Cercetarea judecătorească are ca obiect readministrarea tuturor
probelor care au fost administrate în cursul cercetării penale dar şi administrarea
oricăror alte probe noi necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.
După ce au fost readministrate toate probele strânse în cursul urmăririi
penale, preşedintele instanţei va da cuvântul procurorului şi părţilor pentru ca
aceştia să-şi propună, dacă este cazul, probe noi. Instanţa poate dispune şi din
oficiu administrarea de probe, dacă aceasta se impune pentru aflarea adevărului.
C) Incidente ivite în cursul cercetării judecătoreşti
În cursul cercetării judecătoreşti, înainte de terminarea acesteia, pot
interveni unele incidente procesuale care determină fie o întrerupere a cursului
judecăţii, fie o modificare a cursului iniţial.
Restituirea cauzei la procuror poate fi dispusă de instanţa de judecată în
vederea realizării fie a refacerii urmăririi penale, fie a completării acesteia.
127
Restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale (art.332) se dispune
atunci când, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, instanţa constată că în
cauza supusă judecăţii, cercetarea penală s-a efectuat de un alt organ decât cel
competent.
Restituirea pentru completarea urmăririi penale (art.333) intervine în
condiţiile în care din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că
urmarirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face
completarea acesteia decât cu mare întârziere.
Instanţa pronunţă restituirea cauzei printr-o sentinţă supusă recursului.
Schimbarea încadrării juridice (art.334) intervine în cursul judecăţii
atunci când, în raport de probele administrate, se constată că încadrarea juridică
dată faptei prin actul de sesizarea a instanţei nu este corectă.
Extinderea obiectului judecăţii se poate realiza în cursul cercetării
judecătoreşti prin extinderea acţiunii penale sau a procesului penal, realizându-se
în acest fel sesizarea instanţei şi cu privire la alte acte materiale, alte fapte sau
persoane decât cele cuprinse în actul de sesizare iniţial.
Extinderea acţiunii penale (art.335) se dispune de către instanţa de
judecată, prin încheiere, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina
inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale, care intră în conţinutul
infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Extinderea procesului penal se poate realiza pentru alte fapte, pentru alte
persoane şi pentru alte fapte şi persoane.
Conform art.336, extinderea procesului penal pentru alte fapte poate avea
loc atunci când se descoperă în cursul judecăţii în primă instanţă date din care
rezultă că inculpatul a mai săvârşit şi o altă faptă prevăzută de legea penală în
legătură cu cea pentru care este judecat.
128
Procedura extinderii este diferită după cum procurorul este sau nu prezent
la judecată. Dacă procurorul nu participă la judecată, instanţa va extinde din
oficiu procesul penal şi va proceda fie la judecarea cauzei în întregul ei, fie la
trimiterea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Dacă
procurorul participă la şedinţa de judecată, instanţa nu mai poate dispune
extinderea procesului penal din oficiu, ci numai la cererea procurorului.
Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane este reglementată
de art.337 şi are în vedere două situaţii:
- participarea unei alte persoane la săvârşirea faptei pentru care inculpatul
este judecat;
- săvârşirea de către altă persoană a unei alte infracţiuni care are legătură cu
fapta pentru care este judecat inculpatul.
În oricare din cele două situaţii, extinderea nu poate avea loc decât la
cererea procurorului; instanţa nu poate dispune extinderea procesului penal din
oficiu chiar dacă procurorul ar lipsi de la judecată.
D) Dezbaterile judiciare
Dezbaterile judiciare constau în concluziile pe care le pun oral procurorul
şi părţile din proces asupra fondului cauzei. Art.340 impune următoarea ordine:
procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi
inculpatului.
După ce s-a dat cuvântul tuturor participanţilor la dezbateri, dacă se
impune discutarea unor chestiuni de care depinde soluţionarea cauzei cu privire
la care procurorul şi părţile nu s-au referit iniţial, preşedintele poate da cuvântul
şi în replică, la cerere sau din oficiu.
Momentul final al dezbaterilor este marcat de ultimul cuvânt al
inculpatului.
129
După ce inculpatul a avut ultimul cuvânt, instanţa va declara dezbaterile
închise iar părţile pot depune din proprie iniţiativă sau la cererea instanţei,
concluzii scrise.
5. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii
Deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei făptuitorului,
asupra stabilirii pedepsei, asupra măsurii educative ori măsurii de siguranţă când
este cazul sa fie luat o asemenea măsură, precum şi asupra computării reţinerii şi
arestării preventive.
Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după
caz, una din următoarele soluţii: condamnarea, achitarea sau încetarea procesului
penal. Dispunând achitarea pentru cazul prevăzut de art.10 lit.b1, respectiv
încetarea procesului penal şi înlocuirea răspunderii penale (art.10 lit.i), instanţa
va dispune şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.
Completul de judecată deliberează şi asupra reparării pagubei produse prin
infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, mijloacelor materiale de
probă, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind
justa soluţionare a cauzei.
În rezolvarea laturii civile, instanţa poate obliga la repararea pagubei
materiale şi a daunelor morale, potrivit legii civile sau poate respinge acţiunea
civilă. Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea
pentru cazul prevăzut în art.10 lit.b, ori când pronunţă încetarea procesului penal
pentru vreunul din cazurile prevăzute în art.10 lit. f si j.
Hotărârea se redactează în termen de cel mult 20 de zile, iar după
redactare inculpaţilor amintiţi anterior li se comunică copii de pe aceasta.
130
6. Sentinţa penală
Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care
aceasta se dezinvesteşte fără să soluţioneze fondul poartă denumirea de sentinţă.
Sentinţa penală cuprinde ca orice hotărâre judecătorească 3 părţi: partea
introductivă, expunerea şi dispozitivul.
Întrucât judecata poate parcurge două sau trei grade de jurisdicţie,
neexistând cauze ce sunt soluţionate în fond în primă şi ultimă instanţă, sentinţa
penală este nedefinitivă în momentul pronunţării sale.
Deşi nedefinitivă, sentinţa penală produce totuşi unele efecte:
- dezinvesteşte instanţa de judecarea cauzei, aceasta nemaiavând
dreptul de a modifica soluţia adoptată;
- determină prin pronunţarea sau comunicarea sa scurgerea termenului
de apel sau de recurs;
- impune punerea în executare a dispoziţiilor executorii (cele
referitoare la arestarea sau punerea în libertate a inculpatului, la măsurile
asiguratorii şi la confirmarea măsurii de siguranţă a internării medicale).
După rămânerea definitivă, sentinţa penală are un dublu efect: pe de o
parte, hotărârea trece sub autoritatea lucrului judecat, fiind împiedicată
desfăşurarea unui proces penal cu privire la acea cauză (art.10 lit.j), iar pe de altă
parte, se naşte posibilitatea şi obligaţia punerii hotărârii în executare de către
organele competente.
131
Bibliografie
Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.289-333.
Gheorghe, Dumitru. Procesul penal. Judecata în primă instanţă, Editura
Editas, Bucureşti, 2005, 295p;
Mateuţ, Gheorghiţă. Procedură penală. Partea specială, vol.II, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.3-176.
Păvăleanu, Vasile, Iacobuţă, Ioan, Covalciuc, Mihai. Drept procesual penal,
Editura Panfilius, Iaşi, 2005, 256-294.
Plăeşu, Teodora Eleonora. Judecata în cauzele penale. Reguli de bază,
Editura Junimea, Iaşi, 2003, 317p.
Surdescu, Ioana, Popa, Aida Rodica. Minuta – act al deliberării în procesul
penal român. Aspecte metodologice, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, 199p.
Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, Editura
Cugetarea, Iaşi, 1998, p.179-294.
Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.331-382.
Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.II, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.137-230.
132
Capitolul XIII
Căile de atac ordinare
Secţiunea I-a
Reglementări comune privind căile de atac ordinare
1. Noţiune
Căile ordinare de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se
exercită un control judecătoresc asupra hotărârilor judecătoreşti prin care s-a
soluţionat a cauză penală, înainte de rămânerea lor definitivă în scopul
descoperirii şi îndreptării eventualelor erori pe care acestea le-ar cuprinde.
Codul de procedură penală reglementează două căi de atac ordinare: apelul
şi recursul.
2. Persoanele care pot acţiona prin căile de atac ordinare
Subiecţii procesuali care au drept de apel şi de recurs, precum şi întinderea
acestui drept pentru fiecare dintre ei, sunt arătaţi în art.362 şi 3852. Aşadar, pot
declara apel sau recurs:
a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
c) partea vătămată, numai în ce priveşte latura penală;
d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura
civilă, dar şi latura penală;
e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile
judiciare cuvenite acestora;
133
f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o
măsură sau printr-un act al instanţei.
Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b)-f) şi de către
reprezentantul legal şi de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul
acestuia.
3. Termenul de declarare al căilor de atac ordinare
Conform art.363 şi 3853, durata termenului de apel şi a celui de recurs este
de 10 zile, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel.
Nedeclararea căii de atac în termen duce la decăderea din exerciţiul
dreptului şi la respingerea căii de atac formulate ca fiind tardivă. Codul
reglementează însă două remedii procesuale prin care decăderea este înlăturată
dacă sunt îndeplinite anumite condiţii stabilite de lege: repunerea în termen şi
apelul sau recursul peste termen.
Repunerea în termen (art.364 şi 3853al.2)
Pentru a interveni repunerea în termen se cer a fi îndeplinite cumulativ
două condiţii:
- partea să fi fost oprită să declare apel de o cauză temeinică de
împiedicare.
- să nu fi trecut mai mult de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau
a despăgubirilor civile din hotărâre.
Repunerea în termen în termen se dispune la cererea motivată a persoanei
care nu a putut declara apel sau recurs în termen, iar dacă cererea este admisă,
calea de atac este considerată ca făcută în termen producând toate efectele pe
care legea i le atribuie (inclusiv efectul suspensiv).
134
Apelul peste termen (art.365 şi 3853al.2)
Pentru ca un apel declarat peste termen să investească instanţa de apel cu
judecarea apelului declarat, se cer a fi îndeplinite două condiţii:
- partea să fi lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare.
- să nu fi trecut mai mult de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau
a despăgubirilor civile din hotărâre.
Apelul peste termen investeşte instanţa cu rejudecarea cauzei dar nu
suspendă executarea hotărârii primei instanţe.
4. Procedura de declarare a căilor ordinare de atac
Conform art.366 şi 3854, apelul şi recursul pot fi declarate în scris sau oral.
Căile de atac ordinare se declară în scris printr-o cerere semnată personal
de persoana care uzează de calea de atac, cerere ce se depune la instanţa a cărei
hotărâre se atacă, ori la unul din locurile arătate în art.187.
Căile de atac ordinare pot fi declarate şi oral în şedinţa în care s-a
pronunţat hotărârea, cu obligaţia pentru instanţă de a consemna aceasta într-un
proces-verbal.
5. Renunţarea la apel sau la recurs
După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a
căii de atac, părţile pot renunţa în mod tacit sau expres la calea de atac (art.368 şi
3854 al.2).
Renunţarea tacită intervine atunci când partea lasă termenul să se
împlinească fără a formula apel sau recurs. Renunţarea expresă poate fi făcută de
parte, personal sau prin mandatar cu procură specială, fie printr-o cerere scrisă
depusă la instanţă, fie oral în şedinţa în care are loc pronunţarea.
135
Partea poate reveni asupra renunţării făcute dar numai în ceea ce priveşte
latura penală a cauzei şi numai până la expirarea termenului de apel ori de
recurs.
6. Retragerea apelului sau recursului declarat
Potrivit dispoziţiilor art.369 şi 3854 al.2, oricare dintre părţi îşi poate
retrage apelul sau recursul declarat până la închiderea dezbaterilor la instanţa de
apel ori de recurs. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei
hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel.
7. Efectele declaraţiei de apel sau de recurs
Declararea apelului sau a recursului produce, potrivit art.370-373 şi
art.3855- 3858, patru efecte: suspensiv, devolutiv, extensiv şi neagravarea
situaţiei în propria cale de atac.
Efectul suspensiv
Atâta timp cât curge termenul de apel sau de recurs, toate dispoziţiile din
hotărâre sunt suspendate. Declararea apelului sau a recursului are ca efect
suspendarea în continuare a executării hotărârii atacate. Efectul suspensiv
priveşte însă doar acele dispoziţii din hotărâre care se referă la persoana care a
formulat calea de atac sau la care aceasta se referă.
Dispoziţiile din hotărâre care, prin voinţa legii, sunt executorii, chiar dacă
hotărârea nu este definitivă nu se suspendă ca urmare a declarării apelului sau
recursului, chiar dacă de referă la persoana celui care a declarat apel sau recurs.
Efectul devolutiv
Prin efect devolutiv se înţelege transmiterea, în întregime sau în parte, a
cauzei spre o nouă judecată, de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată la
instanţa competentă să soluţioneze calea de atac.
136
Efectul devolutiv al apelului sau al recursului, cunoaşte o triplă limitare:
- este limitat de persoana apelantului sau recurentului;
- este limitat de calitatea procesuală a celui care declară apel sau recurs;
- este limitat de efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac.
Când recursul este a doua cale de atac ce poate fi exercitată în cauză,
efectul său devolutiv este limitat şi la cazurile de casare prevăzute de art.3859.
Efectul extensiv
Efectul extensiv al căilor de atac ordinare obligă instanţa de control
judiciar să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la persoanele care nu au
uzat de calea de atac sau la care aceasta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa
acestora fără însă a le putea crea o situaţie mai grea.
Şi efectul extensiv este limitat de calitatea persoanei care declară apelul,
astfel încât dacă apelul acesteia devoluează doar una din laturile procesului penal
şi extinderea va putea avea loc numai în cadrul acelei laturi.
Efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac
Conform acestui efect, instanţa de control judiciar nu poate crea o situaţie
mai grea decât cea hotărâtă de prima instanţă, pentru cel care a declarat apel ori
recurs sau în favoarea căruia a fost declarat apelul ori recursul.
Efectul se produce nu numai la judecarea cauzei în apel sau în recurs ci şi
la rejudecarea cauzei ca urmare a desfiinţării hotărârii în apel cu trimitere sau a
casării în recurs cu trimitere şi la reluarea urmăririi penale ca urmare a restituirii
cauzei la procuror de către instanţa de apel ori de cea de recurs.
137
Secţiunea a II-a
Apelul
1. Noţiune şi caracterizare
Apelul este calea ordinară de atac prin care se promovează, la instanţa
imediat ierarhic superioară, o rejudecare a cauzei în fond sub toate aspectele de
fapt şi de drept, cu posibilitatea de a se schimba soluţia dată prin hotărârea
atacată în privinţa persoanei care a declarat apel sau la care se referă declaraţia
de apel şi în limitele calităţii sale procesuale.
Apelul se caracterizează prin aceea că este o cale ordinară de atac cu
privire la fondul cauzei, specială, preponderent de reformare şi numai în mod
excepţional, de anulare.
Conform art.378, obiectul judecăţii în apel îl constituie verificarea
hotărârii atacate pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror
înscrisuri noi, prezentate la instanţa de apel şi pronunţarea asupra tuturor
motivelor de apel invocate.
2. Hotărârile penale supuse apelului
Conform art.361, pot fi atacate cu apel sentinţele şi încheierile date în
primă instanţă.
Toate sentinţele sunt supuse apelului cu excepţia:
a) sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile menţionate în
art.279 al.2 lit.a;
138
b) sentinţelor pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile
menţionate în art.279 al.2 lit.a şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare
sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c) sentinţelor pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel;
d) sentinţelor pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie;
e) sentinţelor de dezinvestire (de restituire a cauzei la procuror, de
declinare de competenţă).
Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu
fondul. Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva
încheierilor, chiar daca acestea au fost date după pronunţarea sentinţei.
Nu sunt atacabile cu apel următoarele încheieri:
- încheierile date în cauzele nesusceptibile de apel;
- încheierile pentru care este reglementată calea de atac separată a
recursului (încheierile privind măsurile preventive);
- încheierile nesupuse nici unei căi de atac (încheierea prin care s-a
admis sau respins abţinerea).
3. Motivarea apelului
Motivele de apel se formulează în scris prin cererea de apel sau printr-un
memoriu separat depus la instanţa de apel cel târziu în ziua judecăţii (art.374
C.p.p.). Motivarea apelului nu este obligatorie.
4. Judecata în apel
Judecata în apel se desfăşoară potrivit normelor cu caracter general care
disciplinează faza de judecată la care se adaugă unele norme specifice căilor
ordinare de atac, în general sau apelului, în special.
139
Măsurile premergătoare şedinţei de judecată sunt cele comune
judecăţii în oricare din etapele sale. Sunt de observat doar următoarele reguli
specifice: sunt citate numai părţile faţă de care apelul poate produce efecte, iar
martorii sunt citaţi numai dacă se dispune reascultarea lor.
La şedinţa de judecată în apel prezenţa procurorului este obligatorie,
indiferent de obiectul cauzei, iar părţile dobândesc la judecarea în apel denumiri
specifice – cel care a declarat apel poartă numele de apelant, iar cel împotriva
căruia s-a declarat apelul, numele de intimat – fără a-şi pierde însă calităţile
iniţiale de parte.
Judecata propriu-zisă în faţa instanţei de apel se poate desfăşura în două
modalităţi: fără cercetare judecătorească şi cu cercetare judecătorească.
Judecarea apelului fără cercetare judecătorească. Judecata în apel se
face, de regulă, pe baza probelor administrate de prima instanţă şi, eventual, pe
baza unor înscrisuri noi prezentate în faţa instanţei de apel (art.378 al.1). În acest
caz, judecata propriu-zisă a apelului se identifică cu dezbaterea acestuia.
Preşedintele instanţei de judecată va da cuvântul părţilor în următoarea
ordine: apelant, intimat, procuror. Preşedintele poate da cuvântul şi în replică.
Înainte de a se încheia dezbaterile, inculpatului trebuie să i se acorde
ultimul cuvânt.
Judecarea apelului cu cercetare judecătorească. Motivele de apel
formulate şi susţinute în faţa instanţei pot releva necesitatea administrării unor
noi probe sau a readministrării unor probe administrate la prima instanţă. În
aceste situaţii, instanţa de apel poate proceda la efectuarea unei cercetări
judecătoreşti, după punerea în discuţie a utilităţii ei.
După administrarea probelor, se va da cuvântul părţilor pentru dezbateri,
procedura fiind identică cu cea prezentată anterior.
140
Deliberarea instanţei de apel are loc conform reglementărilor comune în
materie. Dacă în cauză au fost declarate mai multe apeluri, instanţa este obligată
să le examineze pe toate şi să se pronunţe asupra lor. Rezultatul deliberării se
consemnează într-o minută care va fi pronunţată în şedinţă publică, potrivit
reglementărilor comune.
5. Soluţiile pe care le poate adopta instanţa de apel
După ce deliberarea a luat sfârşit, instanţa de apel poate pronunţa una din
următoarele soluţii principale: respingerea apelului sau admiterea apelului.
Instanţa de apel respinge apelul şi menţine hotărârea atacată în
următoarele situaţii:
- când apelul este tardiv;
- când apelul este inadmisibil;
- când apelul este nefondat.
Apelul se admite atunci când hotărârea primei instanţe este greşită fie sub
aspectul stabilirii situaţiei de fapt, fie sub aspectul aplicării legii. Admiterea
apelului presupune întotdeauna desfiinţarea hotărârii atacate, în întregime sau în
parte. Admiterea apelului este însoţită întotdeauna de una din următoarele soluţii
subsecvente:
a) se dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost
desfiinţată, atunci când hotărâree a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea
cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal
citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre
această posibilitate, ori pentru că prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei;
b) se dispune rejudecarea de către instanţa competentă, atunci când
prima instanţă a judecat cu încălcarea normelor de competenţă prevăzute sub
sancţiunea nulităţii absolute;
141
c) se pronunţă o nouă hotărâre de către instanţa de apel, în toate
celelalte situaţii în care hotărârea primei instanţe este greşită.
Admiterea apelului poate fi urmată şi de restituirea cauzei la procuror
atunci când instanţa de apel apreciind necesitatea administrării unor noi probe,
consideră că administrarea acestora în faţa ei s-ar putea produce doar cu mare
întârziere.
6. Procedura rejudecării cauzei
Rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii în apel cu trimitere spre
rejudecare se desfăşoară potrivit normelor aplicabile judecăţii în primă instanţă.
Instanţa de rejudecare este obligată, însă, să se conformeze hotărârii instanţei de
apel în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea
apelului.
Secţiunea a III-a
Recursul
1. Noţiune
Recursul este calea ordinară de atac ce se poate îndrepta împotriva
hotărârilor judecătoreşti pronunţate în apel, realizând un al doilea control
judecătoresc al cauzei, preponderent în drept, sau împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă, în cauzele nesupuse apelului, realizând un control
judecătoresc integral al cauzei.
În oricare din formele sale, recursul este o cale ordinară de atac,
exercitabilă în orice cauză penală, cu o devoluţie predominant în drept,
142
admisibilă în cazurile prevăzute de lege şi preponderent de reformare.
2. Hotărârile suspuse recursului
Recursul se poate îndrepta împotriva sentinţelor, a deciziilor, şi a
încheierilor.
Potrivit art.3851, pot fi atacate cu recurs:
sentinţele pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor menţionate
în art.279 alin.2 lit.a), precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;
sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţţiunilor
menţionate în art.279 alin.2 lit.a) şi al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei
militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie;
deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunalele
militare teritoriale, curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, cu excepţia
deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor;
încheierile date în aceste cazuri, chiar dacă au fost date după
pronunţarea hotărârii, dar numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Pot fi atacate cu recurs şi încheierile şi sentinţele pentru care este
prevăzută separat calea de atac a recursului.
3. Cazurile de casare
Atunci când recursul urmează apelului, în sensul ca este a doua cale de
atac ordinară ce poate fi exercitată într-o cauză penală, recursul poate fi admis
143
doar dacă şi hotărârea recurată cuprinde anumite erori expres prevăzute de lege
şi numite cazuri de casare.
Cazurile de casare sunt prevăzute expres în art.3859.
Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi
atacată cu apel, nu este limitat la cazurile de casare prevazute în art.3859.
4. Motivarea recursului
Recursul trebuie sa fie motivat. Motivele de recurs se formulează în scris
prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la
instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
În cauzele supuse doar recursului, nu şi apelului, motivele de recurs pot fi
formulate şi oral în ziua judecăţii.
5. Judecata în recurs
Judecata în recurs se desfăşoară potrivit normelor cu caracter general care
disciplinează faza de judecată la care se adaugă unele norme specifice căilor
ordinare de atac, în general sau recursului, în special.
Măsurile premergătoare şedinţei de judecată sunt cele comune judecăţii
în oricare din etapele sale. O măsură pregătitoare, specifică recursului, constă în
posibilitatea de a se dispune întocmirea unui raport cu privire la cauza dedusă
judecăţii de către unul din magistraţii ce vor alcătui completul de judecată.
Raportul trebuie să cuprindă, pe scurt, obiectul procesului, soluţiile
pronunţate de instanţe şi faptele reţinute de ultima instanţă, în măsura în care
sunt necesare soluţionarii recursului, observaţii asupra condiţiilor de
admisibilitate a recursului, precum şi expunerea motivelor de recurs, fără a se
arăta opinia raportorului.
144
Şedinţa de judecată în recurs se desfăşoară conform reglementărilor
comune în materia judecăţii. Părţile dobândesc la judecarea în recurs denumiri
specifice – cel care a declarat recurs poartă numele de recurent, iar cel împotriva
căruia s-a declarat recursul numele de intimat – fără a-şi pierde însă calităţile
iniţiale de parte.
Judecata în recurs constă în dezbaterea motivelor de recurs formulate.
După citirea raportului, când s-a dispus întocmirea acestuia, preşedintele
completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi procurorului.
Inculpatul are cel din urmă cuvântul.
Deliberarea instanţei de recurs are loc conform reglementărilor comune în
materie. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs
invocate de procuror sau de părţi. Rezultatul deliberării se consemnează într-o
minută care va fi pronunţată în şedinţă publică, potrivit reglementărilor comune.
6. Soluţiile la judecata în recurs
După ce deliberarea a luat sfârşit, instanţa de recurs poate pronunţa una
din următoarele soluţii principale: respingerea recursului sau admiterea
recursului.
Instanţa respinge recursul şi menţine hotărârea când recursul este tardiv,
inadmisibil sau nefondat.
Recursul se admite atunci când instanţa de recurs apreciază că cel puţin
unul din cazurile de casare invocate de procuror sau de părţi sau examinate din
oficiu de către instanţă sunt întemeiate. Admiterea recursului conduce
întotdeauna la casarea hotărârii atacate, în întregime sau în parte.
Admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate sunt însoţite întotdeauna
de una din următoarele soluţii subsecvente:
a) se menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;
145
b) se dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal în
cazurile prevazute în art.10;
c) se dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată în
cazurile când:
- hotărârea atacată este lovită de nulitate absolută (cu excepţia cazului de
incompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă);
- judecarea la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau
care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa
despre această imposibilitate;
- la judecarea cauzei unei părţi i s-a respins în mod nejustificat o cerere de
amânare şi din această cauză nu a putut să-şi facă apărarea;
- prin hotărârea atacată nu a fost rezolvat fondul cauzei.
Trimiterea cauzei spre rejudecare se poate dispune şi pentru administrarea
de probe dar doar dacă instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
rejudecarea făcându-se în acest caz de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată
sau, când interesele justiţiei o cer, de către o altă instanţă egală în grad;
d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decat
cele prevăzute la lit. c).
Admiterea recursului poate fi urmată şi de restituirea cauzei la procuror
pentru completarea urmăririi penale atunci când instanţa de recurs apreciind
necesitatea administrării unor noi probe, consideră că administrarea acestora în
faţa ei s-ar putea produce doar cu mare întârziere.
7. Rejudecarea cauzei după casare
Procedura rejudecării cauzei după casarea hotărârii se desfăşoară după
aceleaşi reguli ca rejudecarea după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel.
146
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.334-370.
2. Mateuţ, Gheorghiţă. Procedură penală. Partea specială, vol.II, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.177-359.
3. Papadopol, Vasile, Turianu, Corneliu. Apelul penal, Editura Şansa,
Bucureşti, 1994, 293p.
4. Păvăleanu, Vasile, Iacobuţă, Ioan, Covalciuc, Mihai. Drept procesual
penal, Editura Panfilius, Iaşi, 2005, 295-334.
5. Rădescu, Dumitru, Jipa, Cristian. Apelul şi recursul în procesul penal,
Editura Juridică, Bucureşti, 2003, 531p.
6. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea specială, vol. II,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p.297-445.
7. Theodoru, Grigore. Teoria şi practica recursului penal, Editura Junimea,
Iaşi, 2003, 433p.
8. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.393-461.
9. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.II, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.231-314.
147
Capitolul XIV
Căile de atac extraordinare
Secţiunea I-a
Noţiuni generale privind căile de atac extraordinare
Căile de atac extraordinare sunt mijloacele prevăzute de lege prin care pot
fi atacate hotărârile judecătoreşti ce se bucură de autoritate de lucru judecat în
scopul desfiinţării acelor hotărâri care, deşi definitive, nu corespund legii sau
adevărului.
Codul de procedură penală (art.386-4142) reglementează trei căi de atac
extraordinare: contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.
Modul de reglementare este însă diferit pentru contestaţia în anulare şi revizuire,
pe de o parte, şi recurs în interesul legii, pe de altă parte.
Astfel, recursul în interesul legii nu produce efecte asupra hotărârilor date
cauzelor penale, având doar rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a
legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, pe când contestaţia
în anulare şi revizuirea pot conduce la desfiinţarea hotărârilor atacate care sunt
nelegale sau netemeinice. Admiterea lor are ca efect readucerea cauzei în ciclul
ordinar al procesului (la judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs), urmând
a se pronunţa o nouă hotărâre asupra fondului cauzei.
148
Secţiunea a II-a
Contestaţia în anulare
1. Noţiune şi caracterizare
Contestaţia în anulare este calea de atac extraordinară prin intermediul
căreia se poate asigura soluţionarea legală a unor cauze penale în care instanţele
de recurs au pronunţat hotărâri definitive ce cuprind erori de procedură ori
instanţele au pronunţat mai multe hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă şi
acelaşi făptuitor.
Contestaţia în anulare se caracterizează prin următoarele trăsături:
- este o cale extraordinară de atac;
- este o cale de atac de anulare;
- este o cale de atac de retractare;
- viciile cuprinse în hotărârea atacată sunt, ca regulă, vicii de procedură;
- se îndreaptă, de regulă, numai împotriva hotărârilor pronunţate în
recurs.
2. Cazurile de contestaţie în anulare
Codul de procedură penală a reglementat prin art.386, patru cazuri în care
se poate face contestaţie în anulare:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat
cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
149
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către
instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinta
instanţa despre aceasta împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a
procesului penal din cele prevăzute în art.10 lit. f-i1, cu privire la care existau
probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive
pentru aceeaşi faptă.
3. Procedura de exercitare a contestaţiei în anulare
Cererea de contestaţie în anulare
Potrivit art.387, contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre
părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art.386 lit.c şi d, şi de procuror.
În cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute în art.386
lit.a-c trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca
contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora.
Termenul de introducere
Contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art.386 lit. a-c poate fi
introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai tarziu în
10 zile de la începerea executarii, iar de către celelalte părţi în termen de 30 de
zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere.
Contestaţia pentru cazul prevăzut în art.386 lit.d poate fi introdusă oricând.
Instanţa competentă
Contestaţia în anulare pentru cazurile prevazute în art.386 lit.a-c se
introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a carei anulare se cere.
Contestaţia pentru cazul prevazut în art.386 lit.d se introduce la instanţa la
care a rămas definitivă ultima hotărâre.
150
4. Procedura de soluţionare a contestaţiei în anulare
Admiterea in principiu
Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie
prevăzute în art.386 lit.a-c, fără citarea părţilor.
Instanţa constatând că cererea de contestaţie este facută în termenul
prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele
prevazute în art.386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi
care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor
interesate.
Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând
concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se
cere.
Judecarea contestaţiei în anulare
La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa,
ascultand părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată,
desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de
îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea recursului, sau la
rejudecarea cauzei după casare.
Judecarea contestaţiei prevăzute în art.386 lit.d se face cu citarea părţilor
interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând
părţile şi concluziile procurorului, daca găseşte contestaţia întemeiată,
desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă, ultima hotărâre sau acea
parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.
151
Sentinţa dată în contestaţie este supusă apelului, iar decizia dată în apel este
supusă recursului.
Secţiunea a III-a
Revizuirea
1. Noţiune şi caracterizare
Revizuirea este calea de atac extraordinară prin care se îndreaptă erorile de
judecată cu privire la faptele cauzei datorită necunoaşterii de către instanţele care
au pronunţat hotărârea definitivă a unor fapte şi împrejurări în raport de care
aceasta nu corespunde adevărului şi, ca urmare, nici legii.
Hotărârile judecătoreşti pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura
penală cât şi la latura civilă, pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.
Revizuirea se caracterizează prin următoarele trăsături:
- este o cale extraordinară de atac;
- este o cale de atac de anulare;
- este o cale de atac de retractare;
- viciile cuprinse în hotărârea atacată sunt vicii de judecată;
- nu se întemeiază pe o critică a hotărârii atacate ci pe descoperirea unor
situaţii noi care, dacă ar fost cunoscute la data pronunţării hotărârii atacate, ar fi
dus la o altă soluţie.
2. Cazurile de revizuire
Potrivit art.394, revizuirea poate fi cerută când:
152
a) s-au descoperit fapte sau împrejurari ce nu au fost cunoscute de instanţă
la soluţionarea cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a savârşit infracţiunea de mărturie
mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a
fost declarat fals;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a
efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legatură cu cauza a
cărei revizuire se cere;
e) când două sau mai multe hotărâri judecatoreşti definitive nu se pot
concilia.
Cazul de la lit.a constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau
împrejurarilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare
a procesului penal ori de condamnare.
Cazurile de la lit.b, c şi d constituie motive de revizuire, dacă au dus la
darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.
În cazul prevazut de lit.e, toate hotărârile care nu se pot concilia sunt
supuse revizuirii.
3. Persoanele care pot cere revizuirea
Revizuirea poate fi cerută de:
a) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale;
b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea
acestuia.
Procurorul poate din oficiu sa iniţieze procedura revizuirii.
4. Cererea de revizuire
153
Cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă
instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.
Cererea se face în scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se
întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia. Dacă cererea nu
îndeplineşte conditiile impuse de lege, procurorul o va chema pe persoana care a
facut cererea în vederea completării sau precizării acesteia.
5. Termenul de introducere a cererii
Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând,
chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului.
Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a
celui faţă de care s-a încetat procesul penal, se poate face în termen de un an.
Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o
cauza care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal.
6. Procedura prealabilă a revizuirii
După introducerea cererii de revizuire procurorul ascultă, dacă este cazul,
persoana care solicită revizuirea. În cazul când este necesară efectuarea de
cercetari pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, procurorul dispune
aceasta prin ordonanţă şi cere, dacă este necesar, dosarul cauzei. Termenul de
efectuare a actelor de cercetare este de 2 luni şi curge de la data introducerii
cererii de revizuire.
Dupa efectuarea cercetarilor, procurorul înaintează întregul material
împreună cu concluziile sale instanţei competente.
7. Procedura de judecare a revizuirii
154
Instanţa competentă
Conform art.401, competentă să judece cererea de revizuire este instanţa
care a judecat cauza în primă instanţă. Când temeiul cererii de revizuire constă în
existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, competenţa se determină potrivit
regulilor din materia prorogării de competenţă.
Masuri premergatoare
La primirea lucrărilor trimise de procuror, preşedintele instanţei fixează
termen de judecată pentru examinarea cererii de revizuire, în vederea admiterii în
principiu, dispunând citarea părţilor interesate.
Când persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se
află în stare de deţinere, chiar într-o altă cauză, preşedintele dispune
încunoştinţarea acestei persoane despre termen şi ia masuri pentru desemnarea
unui apărător din oficiu. Persoana arestată este adusă la judecată.
Admiterea în principiu a cererii de revizuire
Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează
dacă cererea de revizuire este facută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din
probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente
pentru admiterea în principiu. Instanţa poate verifica oricare dintre probele pe
care se întemeiază cererea sau poate, când este necesar, să administreze probe
noi.
Instanţa, în baza celor constatate, dispune, prin încheiere, admiterea în
principiu a cererii de revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia.
Rejudecarea
Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se
face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.
155
Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează
hotărârea în masura în care a fost admisă revizuirea sau hotărârile care nu se pot
concilia şi pronunţă o nouă hotărâre cu privire la fonul cauzei.
Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o
respinge.
Sentinţele instanţei de revizuire sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi
hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse
recursului.
8. Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului
Potrivit art.4081, hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pot fi supuse revizuirii.
Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;
c) procurorul, din oficiu.
Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data publicării
hotărârii CEDO în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Procedura judecării cererii de revizuire este cea comună.
156
Secţiunea a IV-a
Recursul în interesul legii
Conform art.4142, recursul în interesul legii are rolul de a asigura
interpretarea si aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe intreg
teritoriul ţării, prin adoptarea unor soluţii de către instanţa supremă asupra
chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor
judecătoreşti. Soluţiile date în acest recurs se pronunţă numai în interesul legii,
nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia
părţilor din acele procese.
Recursul în interesul legii poate fi formulat de următoarele persoane:
- de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie;
- de ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general.
Competenţa de a se pronunţa asupra recursului în interesul legii revine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Deciziile prin care se soluţionează sesizările se
pronunţă de Secţiile Unite şi se aduc la cunoştinţa instanţelor de Ministerul
Justiţiei.
157
Bibliografie1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.371-394 şi 405-406.
2. Mihăescu, Dumitru Valeriu, Rămureanu, Virgil. Căile extraordinare de
atac în procesul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, 397p.
3. Păvăleanu, Vasile, Iacobuţă, Ioan, Covalciuc, Mihai. Drept procesual
penal, Editura Panfilius, Iaşi, 2005, 335-350.
4. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea specială, vol. II,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p.448-505 şi 523-525.
5. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.462-488 şi 496.
6. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.II, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.315-362 şi 375-376.
158
Capitolul XV
Executarea hotărârilor penale
Secţiunea I-a
Dispoziţii generale privind executarea
1. Hotărârile executorii
Conform art.415, hotărârile instanţelor penale devin executorii la data
când au rămas definitive.
Deşi regula este că numai hotărârile definitive sunt executorii, sunt
executorii şi hotărârile nedefinitive atunci când legea dispune aceasta. Asemenea
situaţii de excepţie există însă în afara fazei de executare şi privesc diferite
activităţi de judecată şi nu soluţionarea în fond a cauzei penale.
2. Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe
Conform art. 416, hotărârile primei instanţe rămân definitive:
- la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici
recursului;
- la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen şi
când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
- la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea
termenului de apel;
159
- la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului
sau dacă apelul a fost respins, atunci când nu s-a declarat recurs în termen ori
recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
- la data retragerii recursului, în cazul hotărârilor nesupuse apelului dacă
aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;
- la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul în cazul
hotărârilor nesupuse apelului.
3. Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel
Conform art.4161, hotărârile instanţei de apel, afară de cele prin care s-a
dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, rămân definitive:
- la data expirării termenului de recurs, când nu s-a declarat recurs în
termen şi atunci când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
- la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de apel,
daca aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;
- la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat
împotriva hotărârii instanţei de apel.
4. Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs
Potrivit art.417, hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data
pronunţării acesteia dacă nu s-a dispus trimiterea spre rejudecare a cauzei.
5. Instanţa de executare şi procedura în faţa sa
Instanţa de executare este, potrivit art.418, instanţa care a judecat cauza în
primă instanţă, fără deosebire după cum hotărârea a rămas definitivă la prima
instanţă, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs.
160
De la această regulă, codul prevede o singură excepţie, în privinţa
hotărârilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca primă instanţă.
Aceste hotărâri vor fi puse în executare nu de Înalta Curte, ci de Tribunalul
municipiului Bucureşti sau Tribunalul Militar Teritorial, după caz.
Punerea efectivă în executare se realizează de unul dintre judecătorii
delegaţi ai instanţei de executare. În cazul în care se ivesc nelămuriri sau
împiedicări la executare, judecătorul delegat poate sesiza instanţa de executare
care are competenţa să se pronunţe asupra acestora.
Procedura în faţa instanţei de executare se supune aceloraşi reglementări
generale privind faza de judecată, cu următoarele precăzări:
- după sesizarea instanţei, preşedintele dispune citarea părţilor interesate şi
ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile când legea
impune asistenţa juridică obligatorie;
- condamnatul arestat este adus obligatoriu la judecată;
- participarea procurorului este obligatorie;
- este obligatorie ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor;
- instanţa se pronunţă prin sentinţă.
Secţiunea a II-a
Punerea în executare a hotărârilor
1. Punerea în executare a pedepselor principale (art.420-425)
Punerea în executare a dispoziţiilor penale din hotărâre se face din oficiu
de către instanţa de executare.
Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
161
Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viată se pun în executare
prin emiterea mandatului de executare de către instanţa de executare. Mandatul
de executare se întocmeşte în trei exemplare.
În vederea aducerea la îndeplinire a mandatului de executare, două
exemplare de pe acesta se trimit, după caz, organului de poliţie, comandantului
locului de deţinere când condamnatul este arestat, sau comandantului unităţii
militare unde face serviciul militar cel condamnat.
Comandantul locului de deţinere, după primirea condamnatului sau după
înmânarea mandatului de executare condamnatului aflat în stare de arest,
consemnează într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început
executarea pedepsei. O copie de pe acest proces-verbal se trimite instanţei de
executare.
Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executarea la locul de
muncă
Pedeapsa închisorii cu executarea la locul de munca se pune în executare
prin emiterea mandatului de executare. Mandatul se emite de instanţa de
executare şi se întocmeşte in 4 exemplare.
Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis, se trimite
cate un exemplar de pe mandat unităţii unde se va executa pedeapsa,
condamnatului şi organului de poliţie din localitatea în care îşi are sediul
unitatea. O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instanţa de executare
consiliului local în a cărui raza teritoriala îşi are domiciliul condamnatul.
Punerea în executare a amenzii penale
162
Punerea în executare a amenzii penale are loc numai în măsura în care
condamnatul nu achită de bunăvoie amenda stabilită de către instanţă. Achitarea
amenzii poate avea loc în termen de 3 luni de la rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare, iar după achitare, persoana condamnată este obligată, conform
art.425, să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare.
Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achita integral
amenda în termenul prevăzut de lege, instanţa de executare, la cererea
condamnatului, poate dispune eşalonarea plaţii amenzii, pe cel mult 2 ani în rate
lunare.
În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată în termenul de 3 luni sau de
neplată a unei rate, instanţa de executare procedează la punerea în executare a
amenzii comunicând angajatorului sau organului financiar al primăriei un extras
de pe hotărârea de condamnare la pedeapsa amenzii.
2. Punerea în executare a pedepselor complementare (art.426-472)
Interzicerea exerciţiului unor drepturi
Pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin
trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii,
consiliului local în a cărui raza îşi are domiciliul condamnatul şi organului care
supraveghează exercitarea acestor drepturi.
Degradarea militară
Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către
instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre, după caz, comandantului
unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului
militar în raza căruia domiciliază condamnatul.
3. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă (art.429-4391)
163
Obligarea la tratament medical
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre
definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a
copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul
căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură sau administraţiei
locului de deţinere, dacă persoana este deţinută. Direcţia sanitară judeţeană va
comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura, unitatea sanitară la
care urmează sa i se faca tratament, iar instanţa de executare comunică persoanei
faţă de care s-a luat măsura, că este obligata sa se prezinte de îndată la unitatea
sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atragându-i-se atenţia că în caz
de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală.
Internarea medicală
Măsura de siguranţă a internarii medicale luată printr-o hotărâre definitivă
se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de
pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia
locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.
Direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea, încunoştinţând
despre aceasta instanţa de executare.
Interzicerea unei funcţii sau profesii şi interzicerea de a se afla în
anumite localităţi
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi măsura de
siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pun în executare prin
comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire
aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor.
Revocarea acestor măsuri de siguranţă
Persoana cu privire la care s-a luat una din măsurile prezentate anterior
poate cere instanţei în a cărei circumscripţie locuieşte, revocarea măsurii, când
164
temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat. Revocarea poate fi cerută şi
de procuror.
Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei cu privire la care este
luată măsura, ascultandu-se şi concluziile apărătorului şi procurorului. Asistenţa
juridică este obligatorie.
Expulzarea
Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura
de siguranţă a expulzarii, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei
închisorii că la data liberării, condamnatul sa fie predat organului de poliţie, care
va proceda la efectuarea expulzării.
Daca măsura expulzarii nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în
vederea expulzării se face organului de politie, imediat ce hotărârea a rămas
definitivă.
Confiscarea specială
Măsura de siguranţă a confiscării speciale luată prin ordonanţă sau
hotărâre se execută după cum urmează:
a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau
valorifica potrivit dispozitiilor legii;
b) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în
prezenţa, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se proces-
verbal care se depune la dosarul cauzei.
Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată
Când prin hotărârea de condamnare la pedepasa închisorii s-a luat şi
măsura interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, o
165
copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică organului de poliţie în a cărui
circumscripţie se află locuinţa familiei.
4. Punerea în executare a sancţiunilor cu caracter adminsitrativ
În cazul aplicării unei sancţiuni cu caracter administrativ, executarea
mustrării şi a mustrării cu avertisment se efectuează de îndată în şedinţa în care
s-a făcut pronunţarea sau la un termen fixat în acest sens, iar executarea amenzii
se efectuează potrivit dispoziţiilor referitoare la executarea amenzii judiciare.
5. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare
avansate de stat
Amenda judiciară, precum şi cheltuielile judiciare avansate de stat se pun
în executare de către organul judiciar care a aplicat amenda sau a obligat la plata
cheltuielilor. Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea
parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care,
potrivit legii, execută amenda penală.
6. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre
Restituirea lucrurilor si valorificarea celor neridicate
Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află
în pastrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către
judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în
drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele cărora urmează sa li se
restituie lucrurile.
Dacă, în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării, persoanele
chemate nu se prezintă, precum şi atunci când nu se cunosc persoanele cărora ar
trebui sa le fie restituite şi nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la
166
rămânerea definitivă a hotărârii, lucrurile trec în patrimoniul statului. Instanţa
constată aceasta prin încheiere.
Înscrisurile declarate false
Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în tot sau în
parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat.
Cand înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune
despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile
care conţin falsul.
Despagubirile civile si cheltuielile judiciare
Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despagubirile civile şi la
cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.
Secţiunea a III-a
Schimbări în executarea unor hotărâri
1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei
Asupra revocarii sau anulării suspendării condiţionate a executării
pedepsei sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere se pronunţă, din
oficiu sau la sesizarea procurorului, instanţa care judecă ori a judecat în primă
instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.
Dacă până la expirarea termenului de încercare nu au fost respectate
obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, partea interesată sau
procurorul sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în
vederea revocării suspendării executării pedepsei.
167
2. Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă
Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă se dispune,
după caz, de către instanţa de executare sau de către instanţa corespunzatoare în
a cărei circumscripţie se află unitatea unde se execută pedeapsa, ori de către
instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea
atrage revocarea sau anularea. Sesizarea instanţei se face din oficiu, de către
procuror, de unitate sau de organul de poliţie. În caz de pierdere a capacităţii de
muncă, instanţa poate fi sesizată şi de către cel condamnat.
3. Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune,
din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de
executare, iar dacă cel condamnat se află în stare de deţinere, de către instanţa
corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
4. Alte modificări de pedepse
Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a
hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri
definitive, existenţa concursului de infracţiuni, a recidivei sau a unor acte care
intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa
de executare a ultimei hotărâri. Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea
procurorului sau a celui condamnat.
5. Înlocuirea pedepsei amenzii
Înlocuirea pedepsei amenzii se dispune de instanţa de executare. Sesizarea
instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută
amenda.
168
6. Liberarea condiţionată
Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută
potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecatoria în a
cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau de către tribunalul militar în a
cărui circumscripţie se află închisoarea militară.
Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea
liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după
expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu
poate fi mai mare de un an.
Hotărârea instanţei este supusă recursului în termen de 3 zile. Recursul
declarat de procuror este suspensiv de executare.
7. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă
Încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune de judecătoria
în a cărei circumscripţie se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa.
Procedura de acordare ori de respingere a cererii de încetare este aceeaşi cu cea a
liberării condiţionate.
8. Înlocuirea executării pedepsei pentru militari
Înlocuirea executării pedepsei închisorii cu executarea în închisoare
militară, în cazul condamnaţilor care au devenit militari în termen în cursul
judecăţii la o instanţa civilă, precum şi pentru cei care au devenit militari în
termen dupa rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se dispune de către
tribunalul militar în a cărui circumscripţie se găseşte unitatea militară din care
face parte cel condamnat, la sesizarea comandantului.
169
9. Reducerea pedepsei pentru militari
Reducerea pedepsei ce se execută în închisoare militară se face la
sesizarea comandantului acelei închisori.
Instanţa competentă sa reducă pedeapsa este tribunalul militar în a cărui
circumscripţie se află închisoarea militară.
Secţiunea a IV-a
Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Potrivit art.453, executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
poate fi amânată în următoarele cazuri:
a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat
suferă de o boala care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa;
b) când condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de un an;
c) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar
avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează
condamnatul.
Amânarea executării pedepsei se poate acorda numai la cerere. Cererea de
amânare poate fi făcută de procuror, de condamnat, de apărătorul acestuia, de
reprezentantul său legal sau de către soţ, iar în cazul prevăzut la lit.c, şi de către
conducerea unităţii la care lucrează condamnatul.
170
Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării
pedepsei este instanţa de executare. Sentinţa prin care aceasta s-a pronunţat este
supusă apelului în termen de 10 zile.
Secţiunea a V-a
Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Întreruperea executării pedepsei are aceeaşi raţiune şi poate interveni în
aceleaşi cazuri ca şi amânarea executării pedepsei.
Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este
instanţa de executare sau instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de
deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă,
corespunzătoare în grad instanţei de executare.
Instanţa de executare, administraţia locului de deţinere şi unitatea unde
condamnatul execută pedeapsa ţin evidenşa întreruperilor acordate. Dacă la
expirarea termenului de întrerupere cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se
prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe
mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executării lui.
Administraţia locului de deţinere sau unitatea comunică instanţei de
executare data la care a reînceput executarea pedepsei.
Secţiunea a VI-a
Înlăturarea sau modificarea pedepsei
171
1. Intervenirea unor legi penale noi
Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege
ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea,
ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori
urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru reducerea sau înlocuirea pedepsei
conform legii penale.
Reducerea sau înlocuirea pedepsei se face din oficiu sau la cererea
procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel
condamnat se află în executarea pedepsei, de către instanţa corespunzatoare în
grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau unitatea unde
condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă.
2. Amnistia şi graţierea
Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii,
precum şi aplicarea graţierii, se fac de către un judecător de la instanţa de
executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un
judecător de la instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de
deţinere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă.
Secţiunea a VII-a
Contestaţia la executare
Contestaţia la executare este un procedeu jurisdicţional de rezolvare a
plângerilor îndreptate împotriva actelor de executare.
172
Potrivit art.461, contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face
în urmatoarele cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută
în hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo
împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere
ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.
În cazurile prevăzute la lit.a, b şi d contestaţia se face, după caz, la instanţa
de executare, iar în cazul prevăzut la lit.c, la instanţa care a pronunţat hotărârea
ce se execută.
Procedura de rezolvare a contestatiei la executare este cea comună tuturor
procedurilor desfăşurate în faţa instanţei de executare.
Contestaţia privitoare la executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii se face,
în cazurile prevăzute în art.461 lit.a şi b, la instanţa de executare, iar în cazul
prevăzut la lit.c, la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.
Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa
civilă potrivit legii civile.
Contestaţia contra executării amenzilor judiciare se soluţionează de către
instanţa care le-a pus în executare.
173
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.407-433.
2. Lupaşcu, Dan. Punerea în executare a pedepselor principale, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003, 172p.
3. Păvăleanu, Vasile, Iacobuţă, Ioan, Covalciuc, Mihai. Drept procesual
penal, Editura Panfilius, Iaşi, 2005, p.351-375.
4. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea specială, vol. II,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p.527-575.
5. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.497-533.
6. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.II, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.377-440.
174
Capitolul XVI
Procedurile speciale
Secţiunea I-a
Noţiuni generale privind procedurile speciale
Procedura specială constituie un complex de norme de drept procesual
penal care instituie, pentru anumite cauze penale, o desfăşurare a procesului
penal parţial diferită de procedura obişnuită.
Codul de procedură penală reglementează proceduri speciale de urmărire
şi judecare pentru două categorii de cauze:
- pentru unele infracţiuni flagrante;
- pentru infracţiunile săvârşite de minori.
Procedura specială de urmărire şi judecare a acestor cauze se completează
cu normele de drept comun în materia urmăririi şi judecăţii.
175
Proceduri speciale sunt instituite şi pentru rezolvarea unor aspecte
adiacente raportului juridic procesual principal, cum sunt:
- procedura reabilitării judecătoreşti;
- procedura reparării pagubei materiale sau a daunei în cazul condamnării
pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal;
- procedura în cazul dispariţiei înscrisurilor judiciare.
Secţiunea a II-a
Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante
1. Noţiunea de infracţiune flagrantă
Potrivit art.465 este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul
săvârşirii sau imediat după săvârşire.
Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei faptuitor,
imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vatămată, de martorii oculari
sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu
arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la
infracţiune.
2. Cazurile de aplicare a procedurii speciale
Pentru a fi urmărite şi judecate potrivit procedurii speciale, infracţiunile
flagrante trebuie să îndeplinească, potrivit art.466, cumulativ două condiţii:
176
- pedeapsa prevăzută de lege pentru forma tip a infracţiunii să fie
închisoarea mai mare de un an şi de cel mult 12 ani;
- să fie săvârşite în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun,
bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gari, chiar dacă nu aparţin unităţilor
teritoriale arătate anterior, ori în orice loc aglomerat.
Procedura specială nu se aplică infracţiunilor săvârşite de minori şi nici
celor pentru care plângerea prealabilă se depune direct la instanţa de judecată.
3. Procedura specială de urmărire
Procedura de urmărire penală începe cu întocmirea procesului verbal de
constatare a infracţiunii flagrante în care se consemnează cele constatate cu
privire la fapta săvârşită, precum şi cele constatate cu privire la fapta săvârşită.
Reţinerea învinuitului este obligatorie şi durează 24 de ore. După luarea
măsurii reţinerii, urmărirea penală se poate finaliza în două moduri după cum
cercetarea penală a fost sau nu finalizată pe perioada reţinerii.
Dacă procurorul apreciază, în cele 24 de ore, că sunt suficiente dovezi
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în
mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată şi trimite dosarul
instanţei competente.
Dacă efectuarea cercetării penale nu poate fi finalizată în cele 24 de ore de
reţinere, procurorul la sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, poate
solicita judecătorului arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile, acestea
calculându-se de la data expirării ordonanţei de reţinere.
177
Când procurorul dispune trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriu şi
înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul cauzei, cu propunerea de
arestare preventivă a inculpatului.
Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi
penale, urmărirea se efectuează potrivit procedurii obişnuite.
4. Procedura specială de judecare
Competenţa de judecată în cauzele privitoare la infracţiunile flagrante
prevăzute în art.466 este cea obişnuită.
Preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5
zile de la data primirii dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a
martorilor şi a părţii vătămate. Inculpatul este adus la judecată. Celelalte părţi nu
se citează.
Participarea procurorului la judecată este obligatorie.
Înainte de a trece la judecarea cauzei, instanţa verifică dacă în cauză sunt
întrunite condiţiile impuse pentru aplicarea procedurii speciale, în caz contrar,
judecata desfăşurându-se după regulile comune.
Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda termene care în total
nu trebuie să depaşească 10 zile.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei în aceeaşi zi în care s-
au încheiat dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile. Inculpatul aflat în
stare de deţinere este adus la pronunţare.
Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 de ore.
Termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare, iar
judecarea în apel şi în recurs se face de urgenţă.
178
Secţiunea a III-a
Procedura în cauzele cu infractori minori
1. Condiţii de aplicare a procedurii speciale
Pentru a fi aplicabilă procedura specială reglementată de cod pentru
urmărire şi judecarea infractorilor se cere ca învinuitul sau inculpatul să nu fi
împlinit vârsta de 18 ani, cel puţin până la data sesizării instanţei de judecată.
Dacă împlinirea vârstei majoratului are loc după această dată, ea nu mai produce
efecte cu privire la procedura aplicabilă cauzei.
2. Procedura de urmărire penală
Urmărirea penală faţă de învinuiţii sau inculpaţii minori se face potrivit
regulilor obişnuite cu două deosebiri:
- pentru minorii ce nu au împlinit 16 ani, este obligatorie citarea delegatului
autorităţii tutelare şi a părinţilor (tutore, persoana în îngrijirea căreia se află
minorul) la prezentarea materialului de urmărire penală minorului şi este lăsată
la aprecierea organului de urmărire, citarea acestor persoane la ascultarea şi
confruntarea minorilor;
- este obligatorie efectuarea unei anchete sociale.
3. Ancheta socială
Potrivit art.482, în cauzele cu infractori minori este obligatorie efectuarea
anchetei sociale atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.
Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care
minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi mintală a acestuia, la
antecedentele sale, la condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, la modul în
179
care parinţii, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul îşi
îndeplinesc îndatoririle faţă de acesta şi în general cu privire la orice elemente
care pot servi la luarea unei masuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă de minor.
4. Procedura de judecată
Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de
competenţă obişnuită, de judecători anume desemnaţi.
Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în
prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată.
La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, autoritatea tutelara şi
părinţii, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă
este considerată necesară de către instanţă.
Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat
de celelalte şedinţe şi nu este publică.
5. Punerea în executare a măsurilor educative
Mustrarea
În cazul când s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării, aceasta
se execută de îndată, în sedinţa în care s-a pronunţat hotărârea.
Libertatea supravegheată
Când instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate, această
măsura se pune în executare chiar în şedinţa în care este pronunţată, dacă
minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau unităţii speciale careia i s-a
încredinţat supravegherea sunt de faţă.
Revocarea măsurii libertăţii supravegheate pentru vreuna din cauzele
prevazute în art.108 C.p., cu excepţia cazului când minorul a săvârşit din nou o
180
infracţiune, precum şi înlocuirea libertăţii supravegheate se dispun de instanţa
care a pronunţat această măsură.
Internarea minorului
În cazul în care s-a luat faţă de un minor măsura educativă a internării într-
un centru de reeducare, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre, punerea în
executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea
unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află minorul.
Copia de pe hotărâre se predă centrului de reeducare în care minorul este
internat. Centrul de reeducare comunică instanţei efectuarea internării.
Revocarea măsurilor luate faţă de minor
Revocarea sau menţinerea măsurilor educative, precum şi a măsurii
liberării minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major sau
dintr-un institut medical-educativ, când minorul a săvârşit din nou o infracţiune,
se dispune de instanţa competentă să judece acea infracţiune.
Secţiunea a IV-a
Procedura reabilitării judecătoreşti
1. Cererea de reabilitare
Reabilitarea judecătorească poate fi acordată doar la cerere. Potrivit
art.495, cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după
181
moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot
continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului.
La cerere se anexează actele din care reiese ca sunt îndeplinite condiţiile
reabilitării.
2. Judecarea cererii de reabilitare
Competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie instanţa
care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru
care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzatoare în a cărei circumscripţie
domiciliază condamnatul.
Preşedintele instanţei, fixând termenul pentru soluţionarea cererii de
reabilitare, dispune citarea petiţionarului şi a persoanelor a căror ascultare o
consideră că ar fi necesară, ia măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte
hotărârea de condamnare şi cere o copie de pe fişa cu antecedentele penale ale
condamnatului.
La termenul fixat instanţa ascultă persoanele citate, concluziile
procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru
admiterea reabilitării.
Conform art.497, cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea
condiţiilor de formă în următoarele cazuri:
a) când a fost introdusă înainte de termenul legal;
b) când lipseşte adresa petiţionarului şi acesta nu s-a prezentat la termenul
de înfăţişare;
c) când lipsesc alte menţiuni cerute şi petiţionarul nu a completat cererea
la prima înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completarii.
În cazul prevazut la lit.a, cererea poate fi repetată după împlinirea
termenului legal, iar în celelalte cazuri, oricând.
182
Hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă
apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului.
3. Anularea reabilitării
Potrivit art.503, anularea reabilitării se hotarăşte la cererea procurorului,
de catre instanţa care a acordat reabilitarea.
Procedura prevazută pentru soluţionarea cererii de reabilitare se aplică în
mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii de anulare.
Secţiunea a V-a
Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei în cazul condamnării
pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal
1. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei
Conform art.504, au dreptul la repararea pagubei suferite următorele
persoane:
- persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei
a fost achitată printr-o hotărâre definitivă;
- persoana care a fost supusă unei măsuri preventive în mod nelegal în
cursul procesului penal;
- persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia,
amnistia sau dezincriminarea faptei.
183
2. Felul şi întinderea reparaţiei
Reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor
Publice. Reparaţia acordată poate consta în:
- plata unei sume de bani;
- constituirea unei rente viagere;
- încredinţarea persoanei unui institut de asistenţă socială şi medicală, pe
cheltuiala statului.
Pentru persoanele care înainte de privarea de libertate erau încadrate în
muncă, reparaţia constă şi în calcularea perioadei de privare de libertate la
vechimea în muncă stabilită potrivit legii.
3. Acţiunea pentru repararea pagubei
Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită
potrivit art.504, iar după moartea acesteia, poate fi continuată sau pornită de
către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii
definitive a hotărârilor judecătoreşti de achitare sau de încetare a procesului
penal ori a ordonanţelor procurorului de scoatere de sub urmărire sau de încetare
a urmăririi penale.
Acţiunea pentru repararea pagubei se adresează tribunalului în a cărui
circumscripţie domiciliază persoana îndreptăţită la reparaţie şi este scutită de
taxă de timbru.
Secţiunea a VI-a
Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare
184
1. Constatarea dispariţiei
În cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui
astfel de dosar, organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se
găsea dosarul sau înscrisul întocmeşte un proces-verbal prin care constată
dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lui.
Procedura specială de înlocuire sau reconstituire se desfăşoară pe baza
acestui proces verbal.
2. Obiectul procedurii speciale
Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat şi
nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul, prin ordonanţă, sau
instanţa de judecată, prin încheiere, dispune, după caz, înlocuirea sau
reconstituirea dosarului ori înscrisului disparut.
Încheierea instanţei se dă faără citarea părţilor, afară de cazul când instanţa
consideră necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă nici unei căi de
atac.
3. Efectuarea procedurii speciale
Înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală
ori de instanţa de judecată înaintea căreia cauza se găseşte pendinte, iar în
cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în conservare.
Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de
pe acel înscris. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată ia măsuri
185
pentru obţinerea copiei. Copia obţinută ţine locul înscrisului original până la
găsirea acestuia.
Când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut, se procedează la
reconstituirea acestuia. Reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea
înscrisurilor pe care le conţinea. Rezultatul reconstituirii se constată, după caz,
prin ordonanţa organului de urmărire penala confirmată de procuror sau prin
hotărârea instanţei dată cu citarea părţilor. Hotărârea de reconstituire este supusă
apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului.
Bibliografie
1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,
p.434-469.
2. Crişu, Anastasiu. Drept procesual penal. Proceduri speciale, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004, 197p.
3. Păvăleanu, Vasile, Iacobuţă, Ioan, Covalciuc, Mihai. Drept procesual
penal, Editura Panfilius, Iaşi, 2005, p.376-393.
4. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea specială, vol. II,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p.577-626.
5. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001, p.534-558.
6. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.II, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, p.441-482.
186
Cuprins
Capitolul INoţiuni generale privind dreptul procesual penal..................................................................1
Capitolul IIPrincipiile fundamentale ale procesului penal........................................................................6
Capitolul IIIParticipanţii la procesul penal................................................................................................12
Capitolul IVAcţiunile ce se exercită în cadrul procesului penal...............................................................22
Capitolul VCompetenţa în materie penală................................................................................................31
Capitolul VIProbele în procesul penal........................................................................................................40
187
Capitolul VIIMijloacele de probă.................................................................................................................46
Capitolul VIIIMăsurile procesuale.................................................................................................................64
Capitolul IXActele procesuale şi procedurale comune..............................................................................79
Capitolul XUrmărirea penală.....................................................................................................................95
Capitolul XIProcedura plângerii prealabile.............................................................................................112
Capitolul XIIJudecata..................................................................................................................................118
Capitolul XIIICăile de atac ordinare...........................................................................................................131
Capitolul XIVCăile de atac extraordinare...................................................................................................146
Capitolul XVExecutarea hotărârilor penale..............................................................................................157
Capitolul XVIProcedurile speciale...............................................................................................................173
188