Suport de Curs_Microeconomie

5/13/2018 Suport de Curs_Microeconomie - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/suport-de-cursmicroeconomie 1/68

SUPORT DE CURS

ANUL I - Semestrul 1

Cluj – Napoca2010

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCACentrul de Formare Continuă şi Învăământ la Distană Facultatea de Ştiine Economice şi Gestiunea Afacerilor

Specializarea: Trunchi comunDisciplina: Microeconomie



1

I. Informaii generale

• Date de identificare a cursuluiDate de contact ale titularului de curs:

1. Prof. dr. Ghisoiu MagdalenaE- mail: [email protected]. Prof.dr. Popescu GheorgheE-mail: [email protected] 3. Conf.dr. Bodea Gabriela E-mail: [email protected] 4. Conf.dr. Cocioc PaulE-mail: [email protected]

Facultatea de Ştiine Economice şiGestiunea Afacerilor, Catedra deEconomie politică, str. Teodor Mihali58-60, Cluj-NapocaTelefon: 0264-418655Fax: 0264-412570

Date de identificare curs şi contacttutori:

Numele cursului:

MICROECONOMIE

Codul cursului: EBE0001 Anul I, semestrul 1 Tipul cursului: obligatoriuPagina web a cursului: -Tutori, adrese e-mail tutori:1. Prof. dr. Ghisoiu MagdalenaE- mail: [email protected]. Prof.dr. Popescu GheorgheE-mail: [email protected] 3. Conf.dr. Bodea Gabriela E-mail: [email protected] 4. Conf.dr. Cocioc PaulE-mail: [email protected] 5. Lector dr. Rovinaru FlaviusE-mail: [email protected] Lector dr. Jula OctavianE-mail: [email protected]

• Condiionări şi cunoştine prerechizite1. Disciplina MICROECONOMIE nu impune condi ionă ri (alte cursuri / discipline acăror parcurgere şi promovare condiionează înscrierea la cursul de faă); vor fiapreciate, însă, cunoştinele economice anterioare, deinute deja de studeni.2. Cunoştinele, deprinderile şi experiena necesare studentului pentru a face faă activităilor sunt date de obiectivele disciplinei:

- însu şirea de către studeni a noiunilor de bază din economie, ca de pildă: lege,valoare, utilitate, cost, productivitate,concurenă, monopol, pre, eficienă ş.a.;

- în elegerea conceptelor proprii MICROECONOMIEI;- aplicarea cunoştinelor dobândite, în domenii conexe;- realizarea corela iilor între teorie şi practică.- utilizarea cunoştiinelor la însuşirea celorlate discipline de specialitate

3. Competen ele dobândite prin absolvirea disciplinei:- deprinderi în utilizarea conceptelor economice- abilităi de argumentare şi raionament

4. METODELE utilizate în cadrul procesului de învăă mânt : expunerea,argumentaia, conversaia, discutarea unor studii de caz, prezentarea unor exemple,discutarea unor referate, rezolvarea de probleme,dezbaterea. Pentru abordarea,în elegerea şi mai ales aplicarea cunoştinelor presupuse de curs, indicăm metoda



2

învăării „în paşi măruni”, respectiv parcurgerea cursivă, temă cu temă, a manualului(în ordinea dată de fiecare capitol) şi a Cărilor de teste şi probleme.• Descrierea cursului1. Con inut: Elemente generale de Microeconomie2. Descriere: Disciplina î şi propune oferirea suportului terminologic şi teoretico-

practic necesar demersului de a înelege şi a învăa principiile după care se ghidează Microeconomia.. Ea se bazează pe prezentarea, în cadrul tuturor temelor abordate,

fie a unor elemente şi structuri importante, care se cer a fi reinute, fie a unor aspecteinteresante ale teoriei de specialitate. Cursul este elaborat prin modalit ă i de lucrumoderne, în scopul sporirii abilităii de a gândi şi a dexterităilor de calcul necesare

în studiul economiei.Con inutul propriu-zis al cursului de MICROECONOMIE: obiectul Microeconomieişi metodele utilizate de ea în cercetarea vieii economice; caracteristicile sistemeloreconomice; marfa şi trăsăturile ei;utilitatea bunurilor economice, cererea de bunuri,elasticitatea cererii, firma, factorii de producie, optimul producătorului, productivitateafactorilor de producie, costurile de producie, maximizarea profitului,concurena, piaade monipol. Monopsonul, piaa cu concurenă monopolistică, piaa de oligopol.etc.

• Organizarea temelor în cadrul cursuluiTemele aferente cursului vor fi regăsite în prezentul material (în cadrul modulelor) şi

în bibliografie.

• Formatul şi tipul activităilor implicate de cursModulele, respectiv temele de studiu, vor fi parcurse în ordinea dată de coninutulcursului, deoarece numai astfel poate avea loc înelegerea corespunzătoare asubiectelor tratate. Studentul î şi poate gestiona modalitatea şi timpul de parcurgere acursului, fiind conştient că la finalul semestrului, la examen, va avea de sus inutproba scrisă (evaluată prin notă). Studenii vor avea de elaborat proiecte individualeasupra uneia din unit ă ile importante precizate la coninutul cursului, in specialprobleme si studii de caz.

• Materiale bibliografice obligatoriiSurse bibliografice obligatorii pentru acest curs:

1. Angelescu Coralia, Dic ionar de economie, ed. A II-a, Ed.Economică,Bucureşti, 2001

2. Bodea, Gabriela, Ban, Irina, Microeconomie & Macroeconomie. Aplica ii., Ed.Risoprint, Cluj-Napoca, 2008 (pentru modele / exemple de grile, teste şi aplica ii).

3. Bodea, Gabriela, Microeconomia: principiile şi mecanismele jocului, PresaUniversitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

4. Ciobanu, Gheorghe (coord.), Microeconomie, Ed.Risoprint, Cluj-Napoca,2010 .

5. Ghişoiu Magdalena , Introducere în micro şi macroeconomie, Ed.Risoprint,

Cluj-Napoca, 20086. Ghişoiu Magdalena (coordonator), Caiet de seminar , Ed.Risoprint, Cluj-

Napoca, 20087. Cocioc, Paul; Jula Octavian, Microeconomie aplicat ă , Ed.Risoprint, Cluj-

Napoca, 20088. Popescu, Gheorghe, Evolu ia gândirii economice, ed.a III-a, Ed.Academiei

române, Cluj-Napoca, 2004



3

9. Samuelson, Paul; William Nordhaus, Economie politică , Ed.Economica,Bucureşti, 2005

• Materiale şi instrumente necesare pentru curs: cursuri, cări, culegere de probleme, articole de specialitate pe temele indicate

• Calendarul cursuluiA se studia Calendarul disciplinei MICROECONOMIE

• Politica de evaluare şi notare1. Modalitatea de evaluare / notare presupune, la forma ÎNVĂĂMÂNT LADISTANĂ, următoarele aspecte:

A. Se bazează pe imaginea de ansamblu pe care trebuie să şi-o formezestudentul în privina noiunilor şi teoriilor parcurse;

B. concret, proba de examen este una SCRISĂ şi va miza pe COMBINAREAtipurilor de învăare; ea va conine: a) 15 întrebări de tip grilă, cu răspunsuri multiple;

b) 3 probleme şi aplicaiiPrecizare: Fiecare subiect va fi punctat distinct, studenii cunoscând de la

începutul examenului punctajul aferent fiecărei grupe de subiecte (grile / aplicaie / întrebare cu răspuns deschis / teorie)2. Caiet de probleme, în funcie de cerinele fiecărui profesor

Precizare: Modalitatea de examinare / notare se pă strează şi în sesiunea derestan e / mă riri de note.

• Elemente de deontologie academică 1. Lipsa deontologiei în cazul studen ilor priveşte încercă rile de fraud ă şi frauda,respectiv utilizarea unor materiale / instrumente / mijloace tehnice – altele decâtfoaia de examen şi instrumentul de scris – care ar urma să faciliteze / au facilitatobinerea notei.2. În aceeaşi categorie a fraudei se înscrie şi plagiatul: referatele studenilor trebuie să se bazeze pe surse bibliografice menionate clar (nu să reproducă pasaje dinlucrări sau lucrări – orice provenienă ar avea ele, inclusiv Internet-ul). Precizare:Claritatea se referă la note de subsol pe parcurs şi la referine în finalul referatului.IMPORTANT: Ghidul de elaborare standard a referatelor postat pewww.econ.ubbcluj.ro va fi un reper important pentru studeni, contând în strategia denotare.3. Atât încercarea de fraudă, respectiv frauda, cât şi plagiatul, au ca urmare anulareaexamenului.

• Studeni cu dizabilităiÎn asemenea cazuri, propunem utilizarea adresei de e-mail oferită la începutul acestuimaterial, respectiv contactarea cadrului didactic pentru discutarea unor variante delucru potrivite pentru student.

• Strategii de studiu recomandateFiecare student are propriul stil de învăare, ştiind cât şi cum poate reine / înelege.De aceea, nu putem impune, ci doar recomanda STUDIUL temeinic, săptămână desăptămână, al fiecărei teme din programă. Este singura cale pentru a reuşi accesulspre o notă care să reflecte cunoştine reale, serioase şi de durată.



4

CONCEPTE DE BAZĂ:• Capitolul 1 (Unitatea de curs 1): Obiectul şi metoda Economiei politice:

Economie, Economia politică, Metodă, Metodologie, Cunoaştere economică,Comparare, Analiză, Sinteză, Inducie, Deducie, Ipoteză, Model – modelare,Caracterul legic al economiei, Legi generale, Legi comune, Ordine, Sisteminterdependent

• Capitolul 2 (Unitatea de curs 2): Sistemul economiei de pia ă : Activitatea economică, Agent economic, Gospodărie, Întreprindere,Administraii publice, Instituii financiare, Nevoi, Trebuine, Intereseleeconomice, Resurse, Legea rarităii resurselor, Curba posibilităilor deproducie, Bunurile economice, Bunuri fungibile, Bunuri nonfungibile,Marfa, Teorii despre valoare, Economia de mărfuri, Economia naturală, Piaă

OBIECTIVE URMĂRITE:1) Să dezvăluie conceptul de raritate ca problemă fundamentală cu care se

confruntă toate economiile din cauza faptului că resursele (pământ, muncă,capital şi antreprenoriat) sunt insuficiente pentru a produce toate bunurilemateriale şi serviciile pe care oamenii ar dori să le consume. Să explicefaptul că raritatea face necesară alegerea între posibilităi alternative: ce

bunuri vor fi produse şi în ce cantităi.2) Să definească conceptul de cost de oportunitate şi să explice necesitateaalegerii între posibilităile alternative privind felul şi cantităile bunurilorproduse.

3) Să definească problemele studiate de ştiina economică legate de utilizarearesurselor pentru satisfacerea nevoilor umane.

4) Să explice diferena dintre ştiina economică şi ştiinele naturii.5) Să arate modalitatea de bază prin care economiştii aparinând principalelor

curente clasice şi neoclasice au abordat obiectul lor de studiu, să asigure oorientare cu privire la principalele ramuri ale ştiinei economice şiprincipalele cunoştine despre şcolile de gândire economică.

6) Să arate diferena dintre abordările pozitive şi normative. Să dezvolte

abilitatea de a separa punctele de vedere asupra a ceea ce se întâmplă înrealitate de cele care exprimă ceea ce oamenii ar dori să se întâmple.7) Să descrie virtuile sistemului economiei de piaă şi limitele sale.

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL:• Manualul de Microeconomie, editat de Catedra de Economie Politică,

ediia 2010;

INTRODUCERE ÎN MICROECONOMIE

Modulul I



5

• Bibliografia indicată în Silabus;• Alte surse bibliografice indicate în urma discuiilor cu tutorii;• Discuii şi analize realizate împreună cu tutorii, pe marginea temelor indicate

spre studiu (legile economice, trebuine, interese şi activitate economică,sisteme economice);

• Studii de caz;• Lucrări practice;

REZULTATE AŞTEPTATE:Studierea modulului „Introducere în Microeconomie” permite studentului să

se familiarizeze cu noiunile şi conceptele de bază cu care operează această ştiină.Drept urmare, metoda de studiu trebuie să-l ajute ca, în final, să se orienteze

cu uşurină în abordarea şi cercetarea diferitelor probleme ale teoriei şi practiciieconomice. În acelaşi context, studentul va putea înelege de ce procesele şifenomenele economice nu se desf ăşoară la întâmplare, având un caracter legic. Cuacest prilej, va reuşi să cunoască principalele legi economice obiective careguvernează economia. Totodată, se urmăreşte însuşirea sistemului de trebuineeconomice, precum şi legităile de mişcare şi dezvoltare ale acestora.

Satisfacerea trebuinelor este posibilă numai prin intermediul activităiieconomice. De aceea, este necesar ca studentul să cunoască principalele coordonateale acesteia şi sistemele economice care o susin. În final, însuşirea acestui modul îiva permite studentului să opereze, în mod curent, cu principalii termeni, principalelenoiuni, categorii şi concepte folosite în teoria economică.

Unitatea de curs 1 (cap. 1)

Obiectul şi metoda Economiei politice

- Sinteză -

Devenirea ş tiin ei economiei politice

Până să ajungă însă o ramură distinctă a ştiinei, economia politică a parcursun proces lung şi anevoios, marcat de reuşite şi eşecuri îndelung repetate. Raiuni detimp şi spaiu nu ne permit să zăbovim acum şi aici asupra întregului proces dedevenire a ştiinei economice până la nivelul cunoscut astăzi, sarcina aceastarevenind disciplinei Istoria gândirii economice. Supunem acum ateniei doar câtevamomente eseniale din evoluia refleciei economice, care au însemnat tot atâteamodificări de paradigmă în ştiina despre economie.

I. Reinem, la început, faptul că primele reflecii despre economie au apărut încă din perioada antichit ă ii. Refleciile economice ale antichităii au intuit şi

pătruns în mod pertinent unele aspecte legate de bani (ca mijloc de măsură a valoriişi instrument al schimbului), marf ă (şi cele două reprezentări ale ei: utilitatea şivaloarea), proprietate (individuală şi socială). Chiar etimologia Economiei politiceare originile în limba greacă; Oikos = casă, gospodărie; Polis = oraş, cetate,colectivitate; Nomos = lege. Economia politică ar desemna „legile gospod ă ririicolectivit ă ii”.



6

II. În Evul Mediu, cel mai important gânditor a fost Toma D’Aquino, caredeşi a studiat economia în sens normativ de pe poziiile doctrinei religioase creştine,a legitimat ideile „preului just” şi „profitului” ca mobil al activităii economice.

III. O adevărată revoluie în devenirea ştiinei economice s-a produs înperioada Mercantilismului secolelor al XVI-lea – al XVIII-lea. Pe parcursul celor trei

secole ale existenei sale mercantilismul şi-a construit paradigma de gândire în jurulideii centrale a îmbogă irii na iunii, fixând practic pentru perioada care a urmatobiectul principal de studiu al economiei politice în economia marfar ă . Contribuiilemercantiliştilor sunt remarcabile în multe domenii din care amintim: studiile desprebani, populaia şi fora de muncă, preul, creditul şi dobânda, comerul exterior. Deşiau studiat în primul rând circulaia, mercantiliştii şi-au dat seama de importanaproduciei în crearea şi sporirea bogăiei (Antoine de Montchrestien), şi tot ei au pusbazele primelor programe statele de organizare şi programare economică (JeanBaptiste Colbert). De o deosebită importană este faptul că mercantilistul francezAntoine de Montchrestien a folosit, pentru prima dată, sintagma Economie politică (1615, Traite de l’Economie politique).

IV. Încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-a dezvoltat ce mai

mare megatendină a teoriei şi practicii economice mondiale, Liberalismul. Pe planglobal, liberalismul a fost marcat de generalizarea economiei marfare, trecereaomenirii de la civilizaia agricolă spre cea industrială şi de la economia naională spreeconomia internaională. Prin lucrările principalilor săi reprezentani liberalismulclasic a aşezat în cadre ştiinifice noiunile, categoriile şi legităile ştiinei economice,aşa cum sunt cunoscute (multe dintre ele) până astăzi.

V. Dar, paradigma liberală dominantă n-a fost singura care s-a dezvoltat înperioada 1750-1870, nu a fost perfectă, nu a fost unanim acceptată şi nicigeneralizată la nivelul întregii lumi. Pe măsură ce capitalismul liberal se consolida,apăreau şi unele defecte ale lui şi unele neajunsuri ale „spiritului manchesterian”,ceea ce a determinat formularea unor noi modele de organizare economică şi socială a lumii. Ele au evoluat treptat pe întreaga perioadă 1750-1870, dar n-au reuşit să seimpună practicii şi să se bucure de acceptarea largă a comunităii ştiinifice şi sociale.Excepia de natură ştiinifică a f ăcut-o Marxismul. De pe poziiile filosofice alematerialismului dialectic şi istoric, ale teoriei obiective ale valorii determinate demuncă şi ale echivalen ei schimburilor , Karl Marx a sesizat imperfeciunileeconomiei marfare edificată pe proprietatea privată asupra condiiilor materiale aleproduciei, a relevat mecanismul exploatării forei de muncă de către capital,contradiciile modurilor de producie edificate pe proprietatea privată şi liberalism,caracterul lor istoric şi necesitatea transformării sociale a economiei şi societăii.

VI. Începând cu ultima treime a secolului al XIX-lea s-a dezvoltat Liberalismul neoclasic (Marginalismul), care a însemnat o nouă revoluie în ştiinaeconomică şi o nouă schimbare de paradigmă. Neoclasicismul este o formă a

liberalismului economic, deoarece preia şi dezvoltă cele patru elementefundamentale ale gândirii liberale.VII. Secolul al XX-lea aduce o nouă revoluie în ştiina economică

Keynesismul (de la numele iniiatorului ei, englezul John Maynard keynes). Aportulfundamental al lui Keynes (1936, General Theory of Employment, Interest and

Money) constă în faptul că a demonstrat compatibilitatea şi complementaritateamecanismelor pie ei libere şi ale interven iei guvernamentale într-un climat



7

concuren ial pentru asigurarea func ionă rii normale a economiei marfare. Modelulpropus de el a constituit impulsul principal al fundamentării studiilor demacroeconomie.

VIII. Începând cu deceniul 1970-1980 ştiina economică a intrat într-o nouă etapă, pe care noi o numim Neoliberalism institu ional, întrucât reînvie şi

generalizează valorile neoliberalismului inter şi postbelic într-o nouă sinteză, carepreia şi importante elemente de instituionalism economic adecvate climatuluiliberal.

Obiectul de studiu al economiei politice

Economia politică este ramură a ştiinei, a cunoaşterii raionale, deoarece eaare obiect propriu de cercetare. Obiectul general de studiu al economiei politice este„activitatea economică”.

În timp, obiectul de studiu al Economiei politice s-a schimbat:I. Mai întâi, obiectul predilect de studiu al cercetărilor economice l-a

constituit „ Bogă ia”. Mercantiliştii au îneles prin bogăie „banii şi metalele

pre ioase”, au fixat sfera ei de producere în circulaie şi au considerat drept factorproductiv capitalul comercial. Fiziocraii secolului al XVIII-lea au definit bogăiaprin „masa bunurilor ce pot fi consumate f ă r ă a se afecta sursa reproduc iei lor continue”, au fixat sfera creatoare de bogăie în producia agricolă şi au considerat caunic factor productiv natura. Liberalii clasici englezi au revoluionat concepia desprebogăie, definind-o ca „totalitatea bunurilor marf ă ale societ ă ii”, au lărgit sferaproducerii ei la economia marfară şi au introdus formula trinitară a factorilor deproducie (natură, muncă şi capital). Liberalii clasici francezi au lărgit cuprindereabogăiei identificând-o cu „totalitatea utilit ă ilor din societate”, extinzând sferaproducerii ei la toate activităile utile şi mărind numărul factorilor de producie de latrei la patru (prin adăugarea întreprinzătorului).

II. Protecioniştii germani ai secolului al XIX-lea au criticat liberalismul îngeneral şi l-au respins, propunând totodată şi abandonarea definiiilor de până atuncidate bogăiei. Ei considerau că bogăia sub forma bunurilor „dispare prin consum şinaiunea poate deveni săracă”. De aceea li s-a părut mai potrivit să-şi îndrepte ateniaspre studierea „ for elor productive ale na iunii”, adică spre forele capabile să perpetueze producerea neîncetată de bogăie în proporii tot mai mari („Bogăia esteputerea de a crea neîncetat bogăie”). Concomitent, sfera producătoare de bogăie selărgeşte la totalitatea activităilor utile ce pot servi forelor productive ale naiunii.

III. Socialiştii utopici ai secolelor XVIII-XIX au propus mutarea accentului în investigaiile economice de la studierea proceselor producerii bogăiei sprecercetarea celor mai echitabile mecanisme ale reparti iei sociale a acesteia. Ei au fost– se pare – primii gânditori care au vorbit de „economia socială”, sugerând ca

economia politică să urmărească „asigurarea bună st ă rii” atât la nivelul general alsocietăii, cât şi la cel individual al fiecărui cetăean în parte.IV. Paradigma marxistă a îneles prin economie „modul istoriceşte determinat

în care oamenii produc şi reproduc bunurile necesare existenei”. De aceea i s-a părutfiresc ca economia politică să studieze „rela iile economice dintre oameni şi legileobiective care le guvernează ”.



8

V. Paradigma propusă de neoclasici începând cu ultima treime a secolului alXIX-lea – şi preluată de gândirea dominantă neoliberală a secolului al XX-lea – afost una esenialmente psihologică şi de natură hedonistă. De aceea, neoclasiciiconsideră că obiectul de studiu al economiei politice în constituie „analizacomportamentului uman în condi iile utiliză rii (alternative) a resurselor rare”.

La fel ca toate celelalte ramuri ale ştiinei şi economia politică se legitimează ca atarenumai în măsura în care oferă practicii nemijlocite soluii mai bune pentrufuncionarea activităii economice, adică numai în măsura afirmării şi confirmării

func iei sale aplicative.economia politică este „ştiina care studiază realitatea economică şi sugerează soluiimai bune problemelor practice cu care ea se confruntă”.

Metode de studiu

Methodos înseamnă cale, mijloc, mod de exprimare, acesta este sensulmetodei şi în ştiină, deci şi în ştiina economică.

Pentru început, subliniem că analiza proceselor şi fenomenelor economice se

face pe calea abstractiză rii. Ea reprezintă procedeul investigaiei prin carecercetătorul reine, în plan mintal, numai ce este esenial, repetabil şi relativ stabil înrealitatea studiată, reine tendinele mişcării, laturile principale, lăsând deoparte ceeace este aleatoriu, întâmplător în manifestarea şi evoluia obiectului cunoaşterii.

Legile economice reprezintă legăturile cauzale, eseniale care există înrealitatea economică, determină mişcarea, sensul şi scopul acestei mişcări îneconomie.

Ceea ce este specific cercetării ştiinifice este ra ionamentul, logica,demonstraia legăturilor cauzale, construcia articulată şi sistemică a edificiuluicunoaşterii. Printre metodele raionamentului ştiinific mai amintim induc ia şideduc ia.

În scopul descoperirii adevărurilor realităii studiate economia politică foloseşte ca tehnici (subsumate unora dintre metodele de mai sus) compara ia,analiza, sinteza, istorismul, cuantificarea, descrierea, calculul economic, optimizarea,modelarea, actualizarea, formularea de ipoteze, apelează la instrumentarul matematicşi statistic pentru exprimarea cantitativă (şi calitativă) a elementelor investigate, etc.

Caracterul legic al economiei

Economia politică studiază legile realităii economice. Func ionarea legică imprimă economiei ordine. Astfel, mecanismul economic funcionează preponderentordonat. Aceasta nu înseamnă că în economie nu există dezordine, chiar haos,

întâmplare şi spontaneitate. Cu toate acestea, realitatea economică are – în principal

– un caracter ordonat, necesar şi conştient. Iată de ce se poate vorbi de existenalegilor şi de ordinea economică.În general, legea exprimă legă turile necesare, esen iale, generale, repetabile

şi relativ stabile ale realit ă ii economice.Orice lege economică exprimă o anumită legătură esenială de un anumit tip,

ceea ce-i conferă o autonomie relativă de funcionare. În acelaşi timp şi măsură –cum activitatea economică este complexă, formată din numeroase fenomene şi



9

procese interdependente şi, la rândul ei, este integrată sistemului social, iar acestasistemului universal integrator – legile economice formează un sisteminterdependent . În interiorul sistemului legilor economice însuşi există ordine.Aceasta înseamnă că legile economice sunt de grade diferite de importană, între eleexistă chiar raporturi de subordonare, etc., dar că ele acionează – toate – în mod

interdependent şi numai astfel – ca sistem – guvernează activitatea economică.Legile economice se pot clasifica după numeroase criterii, însă noi vom reinepentru moment, doar pe cel al duratei ac iunii lor, după care avem:

Legi generale, care acionează în toate sistemele economice. Printre eleamintim: Legea diviziunii muncii, Legea economiei de timp, Legea rarităii relative aresurselor, etc.

Legi comune anumitor sisteme economice. De pildă legile economieimarfare, printre care: Legea valorii, Legea concurenei, Legea rentei, etc.

Pentru activitatea economică nemijlocită ca şi pentru ştiină prezintă odeosebită importană mecanismul de ac iune şi folosirea legilor economice obiective.

Mecanismul func ionă rii legilor economice obiective desemnează totalitateaelementelor prin care acestea se manifest ă , guvernează şi reglementează activitatea

economică nemijlocit ă a oamenilor .Dorim să subliniem, că folosirea legilor economice obiective înseamnă,

înainte de toate, cunoa şterea lor şi – mai ales – organizarea activit ă ii practice înconcordan ă cu cerin ele mecanismului lor de func ionare.

Unitatea de curs 2 (cap. 2)

Sistemul economiei de piaă - Sinteză -

Activitatea economică Scopul activităii umane este satisfacerea nevoilor, a trebuinelor indivizilor.

Realizarea acestui deziderat este posibil, în cea mai mare parte, prin intermediulbunurilor create în activitatea economică.

Activitatea economică reprezint ă un subsistem, o component ă a activit ă iiumane, ală turi de cea politică , culturală , religioasă , educativă , etc. care are caobiectiv producerea de bunuri economice. Desf ăşurarea activităii economice înlumea de azi presupune existena unor pie e (cum ar fi: a bunurilor de consum, afactorilor de producie, a capitalurilor şi valutară) precum şi a unor actori sau agen ieconomici. Agenii economici pot fi clasificai după funcia lor principală şi naturaresurselor pe care le utilizează: gospodăriile, î ntreprinderile, administraiile

publice, instituiile financiare, organisme/asociaii cu scop non-lucrativ. Nevoi, trebuin e şi resurse

În analiza şi caracterizarea activităilor economice, ca formă specifică deaciune, punctul de plecare îl constituie omul şi trebuinele sale. În sensul cel maigeneral nevoile reprezintă cerin e obiective ale vie ii umane, ale existen ei şi



10

dezvoltă rii purtă torilor lor – indivizii, grupurile sociale, statele, na iunile, societatea în ansamblul ei.

O deosebită importană a reprezintă modalitatea de clasificare a nevoilor. Învirtutea acestui demers se iau în considerare o serie întreagă de criterii, şi anume: -după natura lor atunci vom avea: nevoi somatice (biologice, organice), materiale,

spirituale, sociale şi nevoi de altă natură: economice, juridice, etc;- după subiec i, după nivelul la care se manifestă există: nevoi individuale, de grup,generale;- după aria de manifestare nevoile se împart în: nevoi locale, regionale, naionale,multinaionale şi mondiale; - după posibilitatea satisfacerii nevoilor atunci neconfruntăm cu: nevoi solvabile, parial solvabile şi insolvabile.

Trăsăturile comune, ale trebuinelor în general, sunt: caracterul obiectiv, purt ă torii, caracterul istoric, dinamism, elasticitate diferit ă , concuren ialitate şicomplementaritate.

Trăsăturile proprii, specifice trebuinelor economice se referă la următoareleaspecte: sunt forme de manifestare a necesităilor economice; câmpul de manifestareal acestui tip de trebuine este economia; ocupă un loc aparte şi îndeplinesc un rol

specific în cadrul economiei şi al societăii omeneşti.Una din problemele majore ale teoriei şi practicii economice, şi nu numai a

lor, este f ără îndoială problema intereselor economice. Acestea reprezintă forme de manifestare a trebuin elor economice.

Subiecii şi purtătorii intereselor economice sunt tot indivizii, diferitele micro,macro şi alte comunităi umane şi structurile lor instituionalizate.

Interesele economice ocupă un loc aparte în cadrul vieii economico-socialeşi îndeplinesc un rol deosebit de activ în cadrul acesteia. Interesele îndeplinescrolul de impuls nemijlocit, de foră motrice nemijlocită şi de cauză principală imediată a activităii economico-sociale, a muncii, a produciei sociale.

Curba posibilită ilor de produc ie

Legea rarităii resurselor constă în aceea că volumul, structura şi calitatearesurselor şi a bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitateatrebuin elor . Altfel spus, resursele şi bunurile sunt relativ limitate, rare, în compara iecu nevoile.

Raritatea poate avea la bază cauze diverse: naturale, tehnice/tehnologice,economice, instituionale, religioase.

Dată fiind cantitatea disponibilă (esenialmente limitată la o cantitate fixă) dintr-o anumită resursă şi considerând că aceasta poate servi la producerea a două bunuridistincte (X şi Y), curba sau frontiera posibilită ilor de produc ie reflectă ansamblul

cantită ilor maxime din cele două bunuri care ar putea fi produse. Fiecare punct de peaceastă curbă reflectă o combinaie între o anumită cantitate (xi) din bunul X şi a

anumită cantitate (yi) din bunul Y care pot fi produse cu volumul dat de resurse. Eareflectă posibilităile tehnice, tehnologiile de realizare a celor două produse.

Aşa după cum se poate remarca din figura următoare, cu cantitatea limitată din resursa disponibilă se poate produce exclusiv unul sau altul din cele două bunuri(x0 din X, în punctul A de pe curbă, respectiv y0 din Y în punctul D), sau cantităimai mari sau mai mici din unul şi din celălalt (de exemplu x1 şi y1 corespunzătoarepunctului B sau x2 şi y2, corespunzătoare punctului C).



11

Aceasta reflectă cantităile maxime, cele aferente celei mai eficiente utilizăria resurselor şi, în acelaşi timp, cele ce presupun utilizarea integrală a cantităiidisponibile din resursa respectivă. Este de aceea posibil producerea unor cantităiinferioare din bunurile respective, corespunzătoare oricărui punct din interiorul ariei0AD, (de exemplu xm, ym din punctul M) reflectând, după caz, neutilizarea integrală

a resurselor disponibile sau/ şi neutilizarea acesteia în condiii de maximă eficienă.Nu este posibilă, însă, din punct de vedere tehnic realizarea unei combina ii (deexemplu xn, yn aferentă punctului N) din afara ariei menionate.

Frontiera posibilităilor de producie

O modificare a posibilităilor de producie apare atunci şi numai atunci cândare loc o modificare a volumului resurselor disponibile şi/sau ca urmare a modificării(de regulă a perfecionării) tehnicilor, tehnologiilor de fabricaie. Creştereavolumului de resurse disponibile (o “relaxare de rarităii”) determină o creştereacorespunzătoare a cantităilor care pot fi realizate din fiecare bun, la fel după cum oscădere a acestora (“accentuarea” rarităii) va avea un efect contrar.

Bunurile economice

Bunurile economice reprezintă o formă concretă a bunurilor în general. Acestea din urmă, sunt lucruri, obiecte etc. care au proprietatea de a satisface o

trebuin ă umană şi care sunt utile omului. Aceasta înseamnă că nu toate lucrurile,obiectele utile sunt bunuri economice. Aerul, lumina naturală, căldura solară, în

anumite condiii şi apa, reprezintă f ără îndoială, valori de întrebuinare, elementeutile deoarece satisfac trebuine şi nu orice trebuine ci trebuine vitale, fundamentaleale omului, sunt deci bunuri, dar nu sunt bunuri economice.

Existena bunurilor economice presupune în general următoarele condi ii:existena unei trebuine umane reale; proprietatea obiectivă a lucrului, a obiectului dea satisface o trebuină sau alta, deci, de a fi utilă; conştientizarea de către om a

însuşirii respective; necesitatea unui efort, a suportării unui cost de producie pentru

Bunul X

A

B

C

D Bunul Y

x1

y1

x2

y2 0

x0

y3 ym

MX

N

y

xN



12

obinerea bunului respectiv. Uneori această condiie este denumită raritate;disponibilitatea şi accesibilitatea obinerii şi utilizării bunului;

Din punctul de vedere al funciei sociale, bunurile economice sunt grupate în: a) bunuri de subzistenă sau de consum şi b) bunuri de producie, care se mainumesc bunuri de capital sau mijloace de producie;

Sub aspectul realităii fizice, bunurile economice sunt grupate în: a) bunurimaterial-obiectuale şi b) bunuri non-obiectuale;Din punctul de vedere al duratei de funcionare, bunurile economice sunt

grupate în: a) bunuri durabile (de folosină îndelungată) şi b) bunuri nedurabile carese consumă integral în decursul unei singure întrebuinări. Bunurile care se consumă şi dispar în decursul unei singure întrebuinări şi pot fi înlocuite cu altele de aceeaşicalitate şi în aceeaşi cantitate se numesc bunuri fungibile, iar celelalte - bunurinonfungibile;

Dacă se ia drept criteriu de clasificare data producerii bunurilor economice,acestea sunt grupate în: a) bunuri vechi; b) bunuri noi şi c) bunuri viitoare, care au doar oexistenă conceptuală (bunuri prognozate);

În concordană cu criteriul relaiilor reciproce, dintre bunurile economice,

ele sunt grupate în: a) bunuri alternative; b) bunuri pereche; c) bunuri simultane;Din punct de vedere al consumului sau al utilizării lor finale, bunurile

economice sunt clasificate în: a) bunuri complementare (consumul unui bunpresupune şi consumul altui bun); b) bunuri concurente (consumul unuia excludeconsumul altuia);

Marfa

Primul şi cel mai important element al economiei de schimb în general şi aleconomiei capitaliste în special este marfa - care este produsă şi vândută în deplină concordană cu regulile pieei concureniale. În cadrul acestui sistem vom privischimbul ca procesul de vânzare-cumpă rare a mărfurilor.

Marfa este caracterizată de o serie de însuşiri:- Este un bun, obinut în urma unei activităi productive umane, care prinproprietăile sale satisface anumite trebuine ale omului, indiferent de natura lor.Atributul de a satisface o trebuină reprezintă o condiie necesară pentru ca bunulrespectiv să devină marf ă, chiar şi în acest context nu toate bunurile sunt mărfuri.- Marfa este un bun economic, deoarece este creată de munca omenească.Trebuie avut în vedere faptul că nu orice bun economic este o marf ă: doar aceleacare sunt destinate procesului de schimb devin mărfuri cu o anumită utilitatesocială. Bunurile economice destinate auto-consumului nu pot fi consideratemărfuri, tocmai din cauza faptului că nu sunt implicate în procesul de schimb.- Cel mai important element în transformarea unui bun economic în marf ă este

dat de schimb, de faptul că trece de la producător la consumator prin intermediulprocesului de vânzare-cumpărare.Luând în considerare însuşirile ce caracterizează un bun economic în

procesul de devenire al acestuia marf ă , vom încerca să definim acest ultim concept.Marfa denume şte orice bun economic care serve şte satisfacerii nevoilor

oamenilor şi / sau produc iei, supus procesului de vânzare-cumpă rare prin tranzac iide pia ă şi apt să satisfacă o trebuin ă socială reală .



13

Principalele categorii de mă rfuri sunt:• mărfuri corporale de consum personal: alimente, îmbrăcăminte, articole de

igienă;• mărfuri corporale de consum îndelungat: locuine, mobilă, autoturisme;• servicii şi informaii destinate consumului personal şi / sau social:

învăământ, sănătate, servicii de poştă, de transport;• servicii, informaii şi bunuri corporale destinate activităii economice: bunuri

de capital fix şi circulant, servicii de marketing, management, consultană economică şi tehnico-ştiinifică;

• active monetare şi financiare.Vom spune că bunul economic marf ă este unitatea organică a utilit ă ii şi a

valorii de schimb.

Teorii despre valoare

Istoria gândirii economice prezintă o amplă dispută în legătură cu valoareabunurilor economice, cu determinarea şi exprimarea acesteia.

Valoarea de întrebuinare este dată de utilitatea pe care o are un buneconomic. Această utilitate este determinată tocmai de proprietăile fizice ale bunuluirespectiv, definindu-se în mod cantitativ. Valoarea de schimb apare ca un raportcantitativ, ca proporie în care valorile de întrebuinare dintr-o anumită marf ă seschimbă cu valori de întrebuinare dintr-o marf ă cu caracteristici diferite, raport carevariază mereu în funcie de loc şi timp. Ea reprezintă forma de exprimare a valorii.

Cunoscând expresia dublă pe care o are valoarea unui bun economic, vomaduce în discuie, câteva din cele mai importante orientări în exprimarea şi definireavalorii: teoria obiectivă a valorii (teoria valorii-muncă);teoria subiectivă a valorii(teoria valorii-utilitate); teoria obiectiv-subiectivă (combinarea celor două teorii înuna singură).

Economia de mă rfuri

Activitatea economică, producia de bunuri, modul de satisfacere atrebuinelor a cunoscut – în procesul evoluiei sale istorice – două forme principalede organizare social ă a produciei: economia naturală şi economia de schimb (de

pia ă sau de mă rfuri).Economia naturală este acea formă de organizare a activit ă ii economice în

care fiecare producă tor (individual sau colectiv) realizează întreaga gamă de bunuride care are nevoie pentru satisfacerea trebuin elor sale (sau în orice caz,majoritatea covâr şitoare a acestora), astfel încât schimbul nu este necesar .

Economia de mărfuri reprezint ă acea formă de organizare socială a

activit ă ii economice în care producă torii independen i se specializează fiecare înconfec ionarea unui anumit bun (sau un numă r extrem de redus de bunuri), astfelîncât, pentru satisfacerea trebuin elor individuale, ace ştia trebuie să schimbe între ei

produsele create.Economia de schimb se caracterizează prin următoarele tră să turi:- este o economie deschisă, orientată spre piaă (de aceea se mai numeşte şi

economie de pia ă )



14

- schimbul (comerul) este generalizat, producătorul şi consumatorulbunurilor sunt ca regulă generală) persoane diferite (de aici denumirea deeconomie de schimb)

- scopul produciei este schimbul pe piaă şi, ca urmare, rezultatele activităiinu sunt bunuri economice în general ci mărfuri (de aici denumirea de

economie de mă rfuri)- resursele şi activitatea economică este concentrată în unităi de dimensiunimari şi în continuă expansiune (fabrica este unitatea de referină cel puin

în marea producie industrială)- resursele folosite sunt preponderent neregenerabile (în principal

combustibilii fosili: cărbune, iei şi gaze naturale, dar şi minereurile)- se întemeiază pe existena diviziunii sociale a muncii (în continuă

dezvoltare şi adâncire)În procesul dezvoltării sale istorice economia de schimb a cunoscut două faze

(etape) şi anume: produc ia simplă de mă rfuri, caracterizată prin faptul că bunurile(mărfurile) sunt realizate de către producătorii individuali exclusiv pe seama forei demuncă din propria gospodărie, şi mai apoi , produc ia de mă rfuri dezvoltat ă ,

întemeiată în principal de munca salariată, dar şi pe atragerea de capital de la teri.

Pia a: concept, tipologie

Definirea pieei nu este o sarcină uşoară, datorită existenei şi confruntăriimai multor puncte de vedere, referitoare atât la conceptul de pia ă, cât şi la realitateaeconomică pe care el o acoperă şi o reflectă. Din această cauză, prezentăm câtevarepere pariale care compuse vor oferi o imagine apropiată de realitate. În primulrând, piaa este un spa iu economico-geografic, adică locul în care agenii economiciacionează şi î şi desf ăşoară activitatea. Piaa devine locul de manifestare şi deîntâlnire a cererii cu oferta; aici are loc compararea, măsurarea, confruntareamărfurilor din punct de vedere calitativ şi structural. Piaa este locul de formare a

pre ului. După această etapă, agenii economici se transformă în vânzători, respectivcumpărători. Piaa devine, deci, locul de întâlnire al acestora din urmă, precum şilocul de încheiere a tranzac iilor economice, (locul de desf ăşurare a schimbului, aactelor de vânzare-cumpărare care au ca obiect marfa). Piaa este şi locul demanifestare a concuren ei, care joacă rolul de regulator. Nu în ultimul rând, piaaeste o adevărată institu ie economică , creată din relaiile de conlucrare dintre oameni.

Sintetizând cele anterioare, putem spune că pia a ar cuprinde toată gama deaciuni, mijloace şi pârghii prin care cumpărătorii şi vânzătorii intră în contact pentrua schimba bunuri, servicii şi/sau informaii, indiferent de locul în care se desf ăşoară tranzaciile. Piaa reprezintă un ansamblu coerent, un sistem de relaii de vânzare-cumpărare între agenii economici, care sunt pe de o parte legai prin legături de

interdependenă şi, pe de altă parte, de află în raporturi de opoziie, fiecare urmărindpropriul interes (relaii de concurenă).Poate fi realizată o clasificare a pieei după următoarele criterii:- după spaiul economico-geografic de desf ăşurare a tranzaciilor, distingem: pieelocale şi regionale: acestea cuprind totalitatea tranzaciilor realizate pe o arierestrânsă, cum ar fi o localitate, zonă sau regiune; piee na ionale: care se referă laansamblul tranzaciilor realizate în interiorul granielor unei ări; ele au luat naştere



15

în urma unirii şi integrării treptate a pieelor locale, în perioada de formare a statelornaionale, respectiv, a economiilor naionale; piee interna ionale, culminând cu

pia a mondială : au în vedere tranzaciile dintre ări ca urmare a apariiei şi dezvoltăriidiviziunii internaionale a muncii. Un caz particular îl constituie fostă Piaă Comună,actualmente piaa Uniunii Europene.

- după natura bunurilor care fac obiectul tranzaciilor, întâlnim: piaa resurselor şi factorilor de produc ie, care cuprinde pieele muncii, pă mântului şi capitalului (larândul ei, aceasta din urmă fiind compusă din: piaa capitalului fizic, a capitalului

financiar , a creditului bancar şi cea valutar ă ); piaa bunurilor finale, care se referă lapiaa mă rfurilor cu existen ă fizică , la cea a serviciilor şi la cea a informa iilor .- după forma de concurenă care se manifestă, există: piaă cu concuren ă perfect ă sau cvasiperfect ă ;piaă cu concuren ă imperfect ă ; piaă cu concuren ă de tipmonopol sau cvasimonopol. - după gradul de informare a agenilor economici, întâlnim: piee opace, pe careagenii economicii dispun de informaii reduse, superficiale şi/sau izolate; pieetransparente, pe care agenii economici sunt permanent şi/sau perfect informaiasupra mecanismului şi variabilelor pieei.

- după modul de acces pe piaă, remarcăm: piee libere, în situaia în care intrareasau ieşirea de pe piaă a agenilor economici se realizează liber, f ără bariere; pieereglementate, în cazul în care accesul agenilor economici, mai ales al ofertanilor,este permis numai după îndeplinirea unor criterii sau condiii - cum ar fi deinereaunei licene sau diplome autorizate pentru a realizate anumite activităi economice;piee intermediare, pe care accesul este permis numai pentru anumite categorii depersoane, abilitate şi expres autorizate - cum sunt brokerii şi dealerii.

În concluzie, piaa este locul de întâlnire a dorinelor consumatorilor,purtători ai cererii - cu cele ale producătorilor, purtători ai ofertei. În urmaconfruntării acestora, se formează, în condiii ce vor fi definite ulterior, preulbunurilor - iar în funcie de acesta se vor desf ăşura, apoi, tranzaciile propriu-zise.

REZUMAT

Atunci când timpul şi resursele pentru atingerea scopurilor sunt limitate şi susceptibile de utilizări alternative iar scopurile pot fi difereniate între ele în ordineaimportanei, comportamentul uman îmbracă în mod necesar forma alegerii.

Ştiina economică este ştiin a care studiază comportamentul uman ca pe orela ie dintre scopuri şi mijloace limitate ce au şi utiliză ri alternative, sau într-o altă formulare, obiectul ştiinei economice îl reprezintă modul de administrare (gestionare)a unor resurse rare şi cu întrebuin ă ri alternative în vederea asigur ă rii satisfacerii cât mai bune a unor trebuin e tot mai numeroase şi diversificate.

Ştiina economică elaborează teorii economice, constituite dintr-un ansamblude idei, concepii abstracte aplicabile la un domeniu particular. Aceste teorii stau labaza deciziilor în domeniul economic, care se concretizează în politici economice îndiferite domenii ca de exemplu: financiar, industrial, etc. Prin intermediul politiciloreconomice se iau decizii în legătură cu alocarea resurselor, alegerea variantelor optimeetc., astfel încât trebuinele să fie cât mai bine satisf ăcute.



16

Teoria economică înelege prin legi economice legăturile eseniale necesare,generale, trainice şi stabile ce sunt imanente esenei fenomenelor, relaiiloreconomice sau se statornicesc între acestea. Legile economice aparin existeneieconomico - sociale. Ele guvernează mişcarea economică, funcionarea şi progresuleconomiei acionând independent de voina, conştiina şi inteniile oamenilor.

Descoperirea şi cunoaşterea cât de cât cuprinzătoare a legilor economice suntoperaiuni complexe şi dificile. Ele se bazează pe anumite premise istorice şiteoretico-metodologice.

Motivaia este centrul vital al activităii economice. Motivaia se grefează petrebuine (economice, în cazul nostru), izvorăşte din trebuine, acestea fiind substratulcauzal al celor mai diferite activităi şi comportamente umane.

Trebuinele pot fi clasificate după mai multe criterii, fiecare din grupărileprezentate mai sus î şi au importana lor proprie, determinând particularităi înstabilirea priorităilor şi obiectivelor urmărite de oameni în activitatea lor, ca şi înprocesul de formare a cererii pentru diferitele categorii de resurse şi bunurieconomice.

TESTE PENTRU AUTOEVALUARE

1. Din punct de vedere etimologic, termenul de “Economie politică” provine dinurmătoarele cuvinte: a) oiko; b) nomos; c) politeia; d) polis; e) oikos.2. Care a fost coninutul acestei ştiine în concepia primilor oameni de ştiină: a)studiul vieii sociale; b) conducerea activităii economice; c) administrarea casei; d)studiul filozofiei; e) munca sclavilor.3. Cum defineşte Economia politică P. A. Samuelson: a) ştiina bogăiilor; b) studiulsocietăii; c) studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru aproduce bunuri; d) maniera în care se formează, se distribuie şi se consumă bogăiile;e) studiul legilor economice; f) arta de a obine maximum de la viaă.4. Ce reprezintă o lege economică: a) o reglementare juridică; b) o lege elaborată înParlament; c) o lege care trebuie aplicată în activitatea economică; d) toaterăspunsurile sunt greşite.5. Care sunt trăsăturile comune legilor economice: a) o relaie probabilistică; b) suntlegi care guvernează activitatea economică; c) exprimă o legătură; d) câmpul deaciune al acestor legi este economia; e) se exprimă ca medie a unor abateripermanente; f)exprimă caracteristici eseniale.6. Care sunt trăsăturile specifice legilor economice: a) exprimă o legătură generală;b) caracterul ascendent mai accentuat; c) î şi modifică forma; d) câmpul de aciune alacestor legi este economia; e) exprimă o legătură trainică.7. În funcie de durata lor, legile economice se pot clasifica în următoarele categorii:a) legi de dezvoltare; b) legi care acionează la nivel microeconomic; c) legi care

acionează pe perioadă scurtă de timp; d) legi specifice unui sistem economic; e) legicare acionează pe parcursul unui secol.8. După rolul lor în mişcarea economică, legile economice se clasifică în:a) legi care acionează la nivelul agenilor economici; b) legi comune mai multor sistemeeconomice; c) legi funcionale; d) legi care acionează la nivelul economiei naionale; e)legi structurale.



17

9. Care sunt trăsăturile comune ale trebuinelor: a) elasticitatea diferită; b) sunt formede manifestare a le necesităilor oamenilor; c) caracterul istoric; d) câmpul demanifestare este economia.10. Care sunt legităile formării şi dezvoltării trebuinelor: a) creşterea intensităiitrebuinelor; b) legea complementarităii trebuinelor; c) legea elasticităii

trebuinelor; d) legea diminuării volumului de nevoi.11. Cum se explica caracterul continuu al satisfacerii trebuinelor (ca legitate aacestora): a) o nevoie satisf ăcută generează noi nevoi; b) diferite nevoi cresc înproporii diferite; c) chiar daca o nevoie este satisf ăcută, apare mai devreme sau maitârziu aceeaşi cerină; d) are loc o descreştere a trebuinelor pe măsura satisfaceriilor.12. Trebuinele sunt influenate de: a) factori istorici; b) factori naturali; c) factorisociali; d) tradiii; e) gradul de dezvoltare a societăii şi a individului.13. Care sunt componentele activităii economice: a) numai activitatea de producerea bunurilor economice; b) schimbul; c) activitatea din justiie; d) activităi sportive;e) repartiia.14. Clasificai activitatea economică în funcie de modul de constituire: a)

preponderent fizice; b) fizice; c) sociale; d) intelectuale; e) preponderent intelectuale;f) biologice; g) complexe.15. În ce categorii se clasifică agenii economici în funcie de rolul lor în activitateaeconomică: a) ageni economici naionali; b) ministere; c) instituii; d) restul lumii; e)administraii private; f) societăi de nonprofit; g) baze sportive.16. Cum se clasifică bunurile după legătura dintre ele: a) efective; b) noi; c)poteniale; d) alternative; e) nonfungibile; f) curente.17.Clasificati sistemele economice după nivelul la care se realizează activitateaeconomică: a) centralizate; b) naionale; c) funcionale; d) urbane; e) descentralizate;f) internaionale; g) nefuncionale.18. Care sunt elementele care asigura funcionalitatea economiei de piaă: a)intervenia statului; b) interesele personale; c) proprietatea asupra bunurilor, in cadrulcăreia domina proprietatea privată; d) aciunile agenilor economici se bazează pecriterii de raionalitate economică; e) libertatea de aciune a agenilor economici.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:1. Abraham – Frois, Gilbert, Economie politică , Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, p.440 – 448.2. Constantinescu, N.N., Probleme ale metodologiei de cercetare în ştiin aeconomică , Editura Economică, Bucureşti, 1998, în special paginile 52-68;3. Ghişoiu, M; Cocioc, P., Economie generală , Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj– Napoca, 1999, p.6 – 33.4. Hayek, F. A., Tipuri de ordine în societate, (II), în Alternative, numărul 21-

22,19905. Lipsey R.; Chrystal, K Alec, Economia pozitivă , Ed. Economică, Bucureşti, 1999,p.55 – 61.6. Negucioiu, Aurel (coordonator), Economie politică , vol.1, Editura GeorgeBariiu,Cluj-Napoca,1998, p. 50-98, p. 126-175.7. Popescu, Gheorghe, Evolu ia gândirii economice, Ed.George Bariiu, Cluj –Napoca, 2ooo, p.48 – 50.



18

8. Popper, Karl R., Mizeria Istorismului, Ed. All, p. 75-93,19.9. Pohoaă, Ion, Paradigme de gândire. Introducere în epistologia economică ,Editura Universităii „Al. I. Cuza” Iaşi, 1994, p. 101-137.10. Raboacă, Gheorghe, Dumitru Ciucur, Metodologia cercet ă rii ştiin ificeeconomice, Editura Fundaia României de mâine , Bucureşti, 2001, p. 33-36, 124-175.

11. Samuelson, P.; Nordhaus, W.D., Economie politică , Ed. Teora, Bucureşti, 2000,p. 21 – 35.12. Smith, Adam, Avu ia na iunilor , vol.1, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1962,p. 13-14, 305.



19

CONCEPTE DE BAZĂ:• Capitolul 1 (Unitatea de curs 1): Comportamentul consumatorului: Teoria

cardinală şi ordinală a utilităii, Utilitate individuală, totală şi marginală,Curbe de indiferenă, Rată marginală de substituie, Dreaptă a bugetului,Echilibrul consumatorului, Bunuri Giffen, Efect de venit şi efect desubstituie.

• Capitolul 2 (Unitatea de curs 2): Cererea: Cerere individuală şi totală,Funcia cererii, Elasticitatea cererii în funcie de pre, Elasticitate

încrucişată, Elasticitatea cererii în funcie de venit.

OBIECTIVE URMĂRITE:1) Să explice diferena dintre conceptele de utilitate totală şi marginală;2) Să prezinte legea utilităii marginale descrescânde şi rolul ei în

determinarea curbei cererii individuale;3) Să explice utilizând conceptul de utilitate marginală motivul pentru care

bunurile care se găsesc în abundenă au un pre ridicat iar bunurile caresunt deficitare vor avea un pre ridicat (paradoxul valorii );

4) Să prezinte modul de determinare a surplusului consumatorului în cazulunui bun achiziionat de pe piaă;

5) Să explice motivul pantei negative a curbei cererii consumatorului pentru

bunurile normale;6) Să explice modul de cheltuire al banilor al unui consumator raional întremai multe produse (echilibrul consumatorului);

7) Să explice de ce în momentul în care selectarea bunurilor de către unconsumator raional a fost f ăcută utilităile marginale ale bunurilorselectate raportate la preurile lor sunt egale;

8) Să explice de ce în deciziile obişnuite de fiecare zi, utilitatea marginală este mai importantă decât utilitatea totală folosind ca exemplu cerereapentru un aliment oarecare;

9) Să utilizeze conceptul de utilitate marginală în prediciile asupraelasticităii cererii în funcie de pre al unui bun;

10) Să definească cererea, să arate care este deosebirea între “cerere” şi

“necesitate” şi să ilustreze această diferenă prin cererea din România şio ară dezvoltată;11) Să prezinte metodele de măsurare a elasticităii cererii şi ofertei în

funcie de pre la modificarea variabilelor care le determină;12) Să identifice factorii determinani ai elasticităii cererii în funcie de pre

al unui bun.

TEORIA CONSUMATORULUI

Modulul II



20

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL: • Manualul de Microeconomie, editat de Catedra de Economie Politică,

ediia 2010 • Bibliografia indicată în Silabus;• Alte surse bibliografice indicate în urma discuiilor cu tutorii;

• Discuii şi analize realizate împreună cu tutorii, pe marginea temelorindicate spre studiu (comportamentul consumatorului, piaa, concurena);

• Studii de caz;• Lucrări practice;• Rezolvări de probleme (tipuri de probleme pe temele: comportamentul

consumatorului, cerere);• Răspunsuri la întrebări teoretice tip grilă.

REZULTATE AŞTEPTATE:Modulul de faă î şi propune să analizeze o serie de elemente proprii

microeconomiei. Ca atare, prin studierea modulului „Teoria consumatorului”

studentul vine în contact, în primul rând, cu o serie de probleme cardinale alecomportamentului consumatorului cum sunt: teorii despre utilitate, restriciabugetară, curbe de indiferenă. Pe baza cărora se vor putea determina cantităile dindouă bunuri ce îi voi conferi individului cea mai mare utilitate posibilă în condiiilebugetului dat. Analizând modul în care are loc modificări ale echilibruluiconsumatorului, la variaii ale preului unui bun, se va putea introduce noiunea decerere. Studentul va fi în măsură să definească acest concept, factorii careinfluenează cererea şi să distingă între diversele tipuri de cerere. Astfel, după ce încadrul primului modul, s-a familiarizat cu noiunea de pia ă , acum va analiza unuldintre elementele definitorii ale acesteia şi anume cererea.

UNITATEA DE CURS 1 (CAP. 1)Comportamentul consumatorului

- Sinteză -

Teoria cardinal ă şi teoria ordinal ă a utilită ii

Microeconomia are rolul de a explica principiile care stau la baza alegeriiconsumatorului. În acelaşi timp, teoria economică explică modul în care indivizii fac o

asemenea alegere între diferite bunuri încât să ob ină o satisfac ie maximă în urmaconsumării produselor achiziionate cu venitul de care dispun.

Teoria consumatorului nu este decât un model care nu poate reproduce cuexactitate realitatea. Nici un cumpărător nu va aplica teoria legată de optimulconsumatorului, aşa cum este descrisă în acest capitol. Cu toate acestea, orice individ va decide asupra bunurilor pe care le va cumpă ra, în func ie de constrângereabugetar ă şi va ac iona astfel încât prin consumul acestor bunuri să ob ină o satisfac iemaximă .

Termenul de utilitate provine de la cuvântul latinesc “uti” care înseamnă "a folosi" şi care s-a transformat în "utilitas" sau "utilitate" primind sensul de



21

capacitate a unui bun de a aduce satisfac ie sau bucurie. Conceptul a fost preluat dela filosoful Jeremy Bentham (1748-1831) care definea utilitatea ca o « proprietatea unui obiect de a produce plă cere sau fericire ori de a preveni durerea, r ă ul saunefericirea «. El considera că la baza întregii legislaii trebuie să stea principiulutilităii adică promovarea « fericirii absolute a majorităii »

I. Teoria clasică a utilită ii face o legă tur ă între propriet ă ile unui bun şitrebuin ele individului. Astfel, un bun oarecare, pe baza proprietăilor sale, va aveaaceiaşi utilitate, care se poate măsura printr-un număr, indiferent de consumator şipreferinele acestuia. Conform acestei teorii, utilitatea totală a unui bun oarecare, sepoate calcula ca un produs între utilitatea acelui bun, exprimată printr-un număr şi,respectiv, numărul de unităi consumate.

II. Teoria cardinal ă a utilit ă ii a fost elaborat ă de reprezentan ii marginalismului care au ar ă tat că fiecare individ apreciază utilitatea în func ie de pre uirea pe care o acord ă unui bun. Astfel, ei au considerat că orice consumator ştiecu precizie ce utilitate ob ine în urma consumului unui bun oarecare. Pe baza acesteiteorii, ei au explicat că fiecă rui nivel de utilitate i se poate acorda câte un numă r, ceeace înseamnă că utilitatea poate fi mă surată cardinal.

III. Teoria ordinal ă a utilită ii propune ca utilitatea să nu fie mă surată cardinal deoarece aprecierea utilită ii are un caracter individual şi subiectiv. Pentru a pune în eviden ă preferin ele consumatorilor pentru diferite bunuri, este necesară ordonarea acestor preferin e, ierarhizarea lor. Se consideră că fiecare consumator ra ional face o ierarhie a produselor pe care le consumă într-o alt ă ordine, după

propriile preferin e, care pot fi diferite fa ă de ale unui alt consumator.

Utilitatea individual ă , total ă şi marginal ă

Prin utilitate se înelege satisfacia resimită de un individ în urmaconsumării unei anumite cantităi dintr-un bun sau mai multe bunuri.

Utilitatea total ă (UT) rezult ă din satisfac ia dobândit ă prin consumarea tuturor unit ă ilor dintr-un bun care se pot cumpă ra, la un moment dat, cu ajutorul bugetuluide care dispune un individ. Ea este crescătoare, odată cu sporirea volumului de bunuriconsumate. Astfel, dacă x1 ,x2 ,...,xn, reprezintă cantităile consumate dintr-un anumitbun, func ia utilită ii se poate scrie: U T = f (xi ).

Pentru a determina utilitatea totală este nevoie să cunoaştem conceptul deutilitate individual ă (U i ) care reflect ă satisfac ia pe care o aduce unu individ, binedefinit consumul unei singure unit ă i dintr-un bun.

Cunoscând utilitatea individuală , se poate determina utilitatea total ă prinînsumarea utilit ă ilor individuale: U T = Σ U i .

Dacă avem în vedere separat utilitatea fiecă rei unită i consumate dintr-un anumit bun, ea este diferită de la o unitate la alta. Mai mult, are loc o descre ş tere a

utilită ii fiecă rei noi unită i consumate, deci a utilităii marginale.Prin utilitate marginal ă se înelege sporul de utilitate care rezult ă dinconsumarea ultimei unit ă i dintr-un anumit bun.

Utilitatea marginală depinde de intensitatea nevoii unui individ şi de raritatea bunului. Prin urmare, utilitatea marginală a unui bun este mai mare dacă satisface onevoie cu un grad mai înalt de intensitate şi dacă este un bun mai pu in abundent .



22

Invers, dacă un bun satisface o nevoie mai puin intensă şi dacă este mai abundent,utilitatea marginală este mai mică.

Dacă considerăm că utilitatea este o funcie de o singură variabilă, deci U =U(x), x fiind cantitatea consumată dintr-un produs, utilitatea marginală Umg se poate

calcula astfel: Umg

= X

U

∆

∆ sau: U

mg=

dx

dU .

Utilitatea marginală este întotdeauna pozitivă dar descrescătoare în raportcu utilitatea unităilor anterior consumate.

Curba utilităii marginale

Această evoluie a utilităii marginale se datorează legii utilităii marginaledescrescătoare, care are la bază fenomenul de satisfacie sau saturare care se producepe măsura creşterii cantităii consumate dintr-un bun oarecare până în momentul încare acesta este respins, iar consumul se opreşte.

O funcie de utilitate reflect ă un mod de a atribui o valoare diferitelor co şuri de bunuri de consum, astfel încât cele mai dezirabile vor ob ine valorisuperioare fa ă de cele mai pu in dezirabile. Aceasta înseamnă că func ia de utilitateva face un clasament al bunurilor. Utilitatea marginală depinde de utilitatea totală care însă are rolul de a exprima ordinea preferinelor.

Curbele de indiferen ă

Curbele de indiferenă măsoară preferin ele consumatorului, pe cândutilitatea este o mă sur ă abstract ă a satisfac iei ob inute de un consumator în urma

folosirii unei combina ii de bunuri alese.O curbă de indiferen ă, sau de izoutilitate reprezintă totalitatea combina iilor din două bunuri, care aduc aceea şi utilitate consumatorului.

O curbă de indiferenă mai poate fi definită ca locul geometric al punctelor ale că ror coordonate desemnează combina ii diferite între două bunuri a că ror utilitate este identică .

12

3

45

6

7

8

01 2 3 4 5 6 7 8

Q

Umg



23

Considerăm că un consumator î şi cheltuieşte integral bugetul cumpărând două produse X şi Y, în diferite cantităi. Ansamblul combinaiilor dintre diferitele cantităicare pot fi cumpărate din produsele X şi Y şi care aduc consumatorului aceeaşi utilitatepot fi redate grafic cu ajutorul unei curbe de indiferenă.

Dacă un consumator dispune de un buget mai mare, el poate cumpăra o

cantitate mai mare din ambele produse şi va obine un nivel mai înalt de utilitate,ceea ce presupune trecerea pe o altă curbă de indiferenă. Cu cât venitul este maimare, cu atât consumatorul se va situa pe o curbă de indiferenă care indică un nivelmai înalt de utilitate. Se formează, în acest fel , o familie de curbe de indiferen ă sau

o hartă a curbelor de indiferen ă.

Tră să turile curbelor de indiferen ă (de izoutilitate)

1. Curbele de indiferenă au caracter monoton (continuu), pentru că variaiacantităii de bunuri participante la combinaie poate fi infinitezimală, concretizându-se în puncte foarte apropiate pe grafic.

2. În principiu, curbele de izoutilitate au înclina ie descendent ă (direc ia NV –

SE). Demonstraia se bazează pe faptul că, deoarece nivelul satisfaciei rămâneconstant pe o aceeaşi curbă, renunarea la o anumită cantitate dintr-un bun secompensează cu o cantitate adiională din celălalt.

3. Două curbe de indiferen ă nu se intersectează .4. Curbele de izoutilitate sunt convexe în raport cu originea. Situaia reflectă

descreşterea – pe traseul descendent al fiecărei asemenea curbe – a ratei marginale desubstituie între cele două bunuri X şi Y, din care se consumă cantităile x şi y.

Rata marginal ă de substitu ie

Rata marginal ă de substitu ie între două bunuri Y şi X (notată cu RMSY/X şi îneleasă drept rata marginală de substitu ie a bunului Y prin bunul X ) reprezintă cantitatea din bunul Y la care consumatorul poate renuna în schimbul achiziiei uneiunităi suplimentare din bunul X, astfel încât utilitatea resim it ă de subiectul economicsă r ă mână neschimbat ă (în condi iile conservă rii satisfac iei consumatorului):

mgY

mgXT

X / Y U

U

y

Ux

U

dx

dyRMS =

∂

∂∂

∂

−=−= .

Linia bugetului şi optimul de consum

În adoptarea deciziilor sale, individul ra ional, dornic să-şi maximizezeefectele utile ale consumului de mărfuri, trebuie să ia în considerare două constrângeri economice: venitul (bugetul) disponibil şi pre ul bunurilor consumate.

Dreapta bugetului semnifică, de fapt, linia posibilit ă ilor maxime de consum (demarcaia dintre opiunile accesibile şi cele imposibile). Fiecare punct al eireprezintă o combinaie a cantităilor maxime ce pot fi achiziionate din bunurile X şiY, în condiiile utilizării venitului disponibil pentru consum. Dreapta bugetului are



24

pantă negativă

−

Y

X

P

P, întrucât la cumpărarea / consumul unei unităi adiionale

dintr-o marf ă, trebuie să se renune, în condiiile amintite, la o anumită cantitate dincelălalt (a se revedea coninutul ratei marginale de substitu ie între bunuri şi faptulcă mărimea RMS scade de la stânga spre dreapta, pe lungimea dreptei bugetului).

Dreapta (linia) bugetului

Optimul de consum denumeşte, aşadar, situaia în care cumpă r ă torul î şimaximizează utilitatea totală , în condi iile constrângerilor existente, atât din parteavenitului disponibil, cât şi prin prisma pre urilor mă rfurilor .

Individul ra ional va face alegerea optimă rezolvând următorul sistem deecuaii (denotând consumul a “x” unităi din bunul X şi a “y” unităi din bunul Y):

V = x·PX + y·PY

Y

X

mgY

mgX

P

P

U

U= .

Aplica ie: Venitul disponibil al unui consumator este V = 300.000 lei. Cuaceastă sumă, persoana în cauză doreşte să achiziioneze cantităile “x”, respectiv“y”, din mărfurile X şi Y, care au preurile unitare PX = 20.000 lei şi PY = 25.000 lei.Restriciile bugetare şi de pre fiind precizate, vom determina alegerea optimă aconsumatorului.

Dacă individul ar dori să cumpere, cu întregul venit V, doar bunul X (încantitatea posibilă), ar putea achiziiona maxim xA = V / PX, adică 15 unităi din X

(punctul A în Fig. 3.8.); dacă el s-ar hotărî doar pentru bunul Y, ar cumpăra maxim yA =V / PY, adică 12 unităi din Y (punctul B, pe aceeaşi figură).Faă de datele problemei, precizăm că satisfacia consumatorului – decurgând

din consumul fiecărei unităi suplimentare din bunurile X şi Y şi comensurată subforma utilităilor marginale – apare în tabelul următor:

0

Y

X

.N

M.

B

A

S

R. .

YB

xA



25

Numă rul de unită i consumate din bunurile X şi Y şi utilită ile lor marginale

Numă r unit ă i consumate (din marfa X, respectiv din marfa Y) Umg 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15Umg

X

80 40 26,6 20 16 13,3 11,4 10 8,8 8 7,2 6,6 6,15 5,7 5,3

UmgY

160 80 53,3 40 32 26,6 22,8 20 17,7 16 14,5 13,3 12,3 11,4 10,6

V = x·PX + y·PY 20·x + 25·y = 300 4·x + 5·y = 30

Y

X

mgY

mgX

P

P

U

U=

000.25

000.20

U

U

mgY

mgX=

5

4

U

U

mgY

mgX=

În tabelul de mai sus, căutăm rapoartele de tip5

4

U

U

mgY

mgX= (egale cu raportul

preurilor mărfurilor X şi Y). Singurul asemenea caz este, în aceast ă situa ie, cel în

care, corespunzător unui număr de 5 unităi din X, consumatorul achiziionează 8unităi din Y (UmgX5 = 16 şi UmgY8 = 20). Soluia găsită ( x = 5 unit ă i; y = 8 unit ă i)satisface ambele ecuaii ale sistemului iniial de restricii, întrucât:

V = x·PX + y·PY 300.000 = 5·20.000 + 8·25.000

Y

X

mgY

mgX

P

P

U

U=

000.25

000.20

20

16= .

În consecină, în problema dată, cumpărând şi consumând 5 unităi din bunulX şi 8 unităi din bunul Y, individul raional va face alegerea optimă ; altfel spus,situaia respectivă va permite atingerea optimului de consum (starea de echilibru

înregistrată de consumator), reprezentat în figura de mai jos de punctul S.

Optimul de consum (caz particular)

0

Y

X5 15

8

12

.N

M. B

A

. S

R. .

.



26

În concluzie, în punctul de echilibru, respectiv de optim în privinaconsumului, raportul utilit ă ilor marginale ale lui X, respectiv Y, este egal cu

raportul dintre pre urile lor unitare:Y

X

mgY

mgX

P

P

U

U= sau

Y

mgY

X

mgX

P

U

P

U= , iar

Y

X

mgY

mgX'T

'T

T

T

X / Y P

P

U

U

YUXU

y

Ux

U

dx

dyRMS ===

∂

∂∂∂

−=−=

Efectul de venit şi efectul de substitu ie

Cantitatea cerută dintr-un bun depinde de o serie de variabile, dintre care celemai importante sunt pre ul produsului în cauză şi venitul consumatorului.

Atâta timp cât efectul de substituie este mai mare decât efectul de venit, ocreştere a salariului mediu va antrena o creştere a orelor dedicate muncii.Dimpotrivă, atâta atunci când efectul de venit este mai mare decât efectul desubstituie, va scădea timpul de muncă, în favoarea timpului liber.

UNITATEA DE CURS 2 (CAP. 2)

Cererea

- Sinteză -

Conceptul de cerere

Literatura de specialitate defineşte în mod distinct cererea şi cantitateacerută. Astfel, cererea este definită prin cantitatea dintr-o anumit ă marf ă , buneconomic sau serviciu ce se poate cumpă ra într-o perioad ă de timp dat ă , la pre ul

pie ei (în fiecare moment la un nivel diferit). Cantitatea cerută reprezintă o cantitatedeterminată la un anumit moment, la un nivel dat al pre ului, în condiiile în carecelelalte elemente sunt meninute constante.

E de asemenea importantă distincia între tipul de pre utilizat în definirea şideterminarea cererii. E vorba aici de preul relativ, adică preul unui bun comparat cupreul altui bun sau combinaie de bunuri şi respectiv de preul în expresie bănească.În definirea cererii, respectiv a legii acesteia, se utilizează preurile relative.

Cererea se poate determina pe mai multe planuri. În plan individual, eareprezintă cantitatea dintr-un anumit bun economic ce se dore şte a fi cumpă rat ă în

condi ii date de loc şi de pre de că tre un consumator .Cererea totală reprezintă întreaga cantitate cerută dintr-un bun şi se formează prin însumarea cererilor individuale pentru bunul respectiv ale tuturor consumatorilor .

Din punct de vedere al obiectului ei, cererea poate fi: pentru factori deproducie, situaie în care mărimea cererii este determinată de randamentele



27

marginale ale factorilor; pentru bunuri tangibile (obiectuale); pentru bunuriintangibile (servicii, informaii).

În reprezentare grafică cererea îmbracă forma unei curbe cu pantă negativă.Această caracteristică a curbei cererii se datorează relaiei inverse care există întrecantitatea cerută dintr-un bun şi preul său unitar.

În acelaşi timp, curba cererii este dată de curba utilităii marginale. Aceastapentru că preul pe care este dispus să-l plătească un consumator pentru fiecareunitate suplimentară va fi mai mic, deoarece, respectând Legea descreşterii utilităiimarginale, utilitatea pe care consumatorul o conferă fiecărei unităi suplimentarconsumate din bunul respectiv descreşte pe măsură ce creşte cantitatea consumată din respectivul bun.

Mărimea cererii este determinată de pre şi de venit şi influen at ă de o serie defactori de natură economică şi extraeconomică dintre care amintim: - dimensiuneapieei; cu cât piaa este mai restrânsă, cu atât cererea pentru produsul sau serviciulrespectiv va fi mai mică; - puterea de cumpărare a celor ce formează cererea pentruun anumit produs; - preferina consumatorilor, moda, standardul de viaă.; -anticipările consumatorilor privind evoluia preurilor, a veniturilor, a conjuncturii

economice de ansamblu sau a situaiei politico-economice; - existena sau inexistenabunurilor substituibile ; - gradul de substituibilitate; - modificările în nivelulpreurilor bunurilor substituibile; - existena bunurilor complementare şi preulacestora; - factorii de mediu: o perioadă ploioasă va determina creşterea cereriipentru umbrele, o zonă poluată va determina scăderea cererii din partea turiştilorpentru locuri de odihnă în zona respectivă etc; - obiceiurile, tradiiile, religia.

Exprimarea cantităii cerute dintr-un bun în funcie de determinanii săi serealizează prin funcia cererii care îmbracă următoarea formă:

)A,V,P,...,P,P(CQ 1n1nCn −= , unde: QC

n – cantitatea cerută dintr-un anumit

produs; Pn – preul produsului respectiv; P1,…, Pn-1 – preul celorlalte produse; V –venitul consumatorilor; A – ali factori.

Relaia pre-cantitate cerută este una de determinare inversă, în sensul că modificarea preului pentru bunurile obişnuite generează o modificare în sens contrara cantităii cerute.

Excepia de la situaia enunată anterior o constituie bunurile de tip Giffen (acăror denumire provine de la Robert Giffen, cel care în urmă cu aproximativ un secola observat că există un tip special de bunuri a căror cerere se modifică în acelaşi senscu modificarea preurilor). În această categorie se înscriu de regulă bunurileinferioare a căror cerere creşte în condiiile creşterii generale a nivelului preurilor.Exemplul dat de Giffen este cel al creşterii cererii pentru cartofi pe fondul creşteriigenerale a nivelului preurilor. În această situaie oamenii vor renuna la o anumită cantitate de carne (considerată drept bun superior în cadrul combinaiei cartofi-carne)şi vor consuma mai muli cartofi. Afirmaia de mai sus este adevărată atunci când

creşterea preurilor este acompaniată de meninerea constantă a nivelului veniturilor,sau de o scădere a acestora.

Tot ca o excepie, notăm şi relaia care se stabileşte între preul bunurilor şicantitatea cerută în cazul bunurilor de lux, în sensul că este posibil ca o creştere apreului să genereze o creştere a cererii pentru bunul respectiv, ca urmare a unorinfluene de natură comportamentală (oamenii vor dori să arate că î şi pot permitecumpărarea bunului respectiv, sau vor căuta să-i imite pe cei din jur care şi-au



28

cumpărat şi ei bunul respectiv). La fel ca în cazul bunurilor de tip Giffen, şi înaceastă situaie, reprezentarea grafică a cererii se face printr-o curbă cu pantă crescătoare (asemănătoare cu cea a ofertei)

Dacă relaia pre-cantitate cerută este una de determinare inversă, relaiavenit-cantitate cerută este una directă, în sensul că orice creştere a venitului

generează o creştere a cantităii cerute. Ca şi în cazul relaiei pre-cantitate cerută,există excepiile de rigoare: bunurile inferioare pentru care cantitatea cerută scade odată cu creşterea veniturilor. Astfel, la o creştere a venitului consumatorii nu-şi vorcreşte proporional consumul de bunuri inferioare, ci vor opta pentru produse de ocalitate superioară, care să le poată acoperi mai bine trebuinele sau care să răspundă unor cerine de natură subiectiv socială mai ridicate.

Elasticitatea cererii

Pentru a evidenia modul cum reacionează cantitatea cerută la modificareafactorilor de influenă se utilizează coeficienii de elasticitate.

Elasticitatea cererii în func ie de pre arată modul în care se modifică cererea

pentru un bun atunci când are loc o modificare a preului. Altfel spus, elasticitateacererii în funcie de pre exprimă cu câte procente se modifică cererea pentru bunul

în cauză atunci când are loc schimbarea cu 1% într-un sens sau altul a preului său.Elasticitatea cererii în funcie de pre se determină cu ajutorul coeficientului

de elasticitate a cererii definit ca raport între modificarea relativă (procentuală) acantităii cerute şi modificarea relativă (procentuală) a preului.

Coeficientul de elasticitate a cererii în funcie de pre notat cu Ecp se

determină după următoarea formulă:0000

cp P

P /

Q

Q

P / Q

P / QE

∆∆−=

∆∆−= , unde: Q0 =

cantitatea cerută iniial, P0 = preul iniial al bunului, Q = variaia cantităii cerute,P = variaia preului bunului.

Cererea pentru bunuri se modifică în mod diferit la variaia preului. Astfel înfuncie de mărimea coeficientului de elasticitate a cererii pentru bunul cumpărat Ecp se distinge următoarea tipologie a cererii:

1. Bunuri cu cerere elastică – sunt acele bunuri la care modificarea preuluicu un procent determină modificarea cantităii cerute cu mai mult de un procent dar

în sens opus (de exemplu creşterea preului cu 1% determină scăderea cantităiicerute cu mai mult de 1%); în condiiile în care volumul valoric al încasărilor totale(calculat ca produs între preul unitar şi cantitate) creşte. Cererea cu elasticitateridicată este caracteristică bunurilor pentru care există substitueni apropiai, cumsunt, spre exemplu untul şi cu margarina etc. Pentru acest tip de bunuri coeficientulde elasticitate a cererii în funcie de pre este supraunitar având o valoare cuprinsă

între unu şi infinit.Un caz particular al bunurilor cu cerere elastică este cel al bunurilor cu cerere

perfect elastică. Acestea sunt acele bunuri la care modificarea nesemnificativă apreului unei mărfi generează o reacie a cererii care tinde spre infinit. Coeficientulde elasticitate a cererii în funcie de pre tinde spre infinit. Un exemplu de bun cuelasticitate infinită este cererea pentru medicamente pe bază de iod în urma explozieide la Cernobâl.



29

2. Bunuri cu cerere inelastică - sunt acele bunuri la care cererea creşte cu maipuin de un procent în condiiile scăderii preului cu un procent; volumul valoric alvânzărilor totale scade. Pentru acest tip de bunuri coeficientul de elasticitate al cererii

în funcie de pre este cuprins între zero şi unu. În această categorie se încadrează bunurile care sunt eseniale pentru existena oamenilor şi pentru care nu există

substitueni disponibili (exemplu electricitate, asigurări medicale, transportul, încălăminte).Bunuri cu cerere perfect inelastică (elasticitate zero) reprezintă un caz

particular al bunurilor cu elasticitate redusă - sunt acele bunuri la care modificarea într-un anumit sens (reducere sau mărire) a preului unei mărfi determină omodificare minoră uneori chiar insesizabilă a cantităii cerute. Coeficientul deelasticitate a cererii în funcie de pre este egal cu zero. Cererea cu elasticitate zero se

întâlneşte în cazul produselor de strictă necesitate şi mai mult în cazul bunurilorcomplementare indispensabile (în cazul pâinii spre exemplu).

3. Bunuri cu cerere de elasticitate unitar ă - sunt acele bunuri a căror cererecreşte cu un procent în condiiile în care preul scade cu un procent, volumul valorical vânzărilor rămânând neschimbat. În această situaie, valoarea coeficientului de

elasticitate este unu. Acest tip de cerere este caracteristic bunurilor de folosină îndelungată achiziionate de gospodării (obiecte de mobilier, aparate de uz casnic).

4. Bunuri cu cerere atipică – sunt bunuri inferioare de tip Giffen, dar şibunuri care se cumpără doar pentru satisfacerea vanităii şi snobismului. În cazulacestor bunuri creşterea preului determină creşterea cantităii cerute, respectivscăderea preului determină scăderea cererii. Coeficientul de elasticitate a cererii înfuncie de pre ia valoare mai mică decât zero. Exemplul dat este cel al creşteriicererii pentru cartofi pe fondul creşterii generale a preului şi a reducerii cereriipentru carne considerat un bun superior în acest exemplu.

Elasticitatea cererii în funcie de pre este influenată de:- ponderea consumului în totalul veniturilor unei familii este mai mare cu atâtelasticitatea cantităii cerute faă de pre este mai mare;- gradul de substituibilitate (rata marginală de substituie). Cu cât acest grad este mairidicat, cu atât elasticitatea cererii în funcie de pre este mai mare.

Între bunuri pot să se existe relaii de substituibilitate, de complementaritate,dependenă sau indiferenă.

Elasticitatea încrucişată valabilă atât pentru cazul substituiei cât şi alcomplementarităii dintre două bunuri arată variaia relativă a cererii pentru un bunca urmare variaiei relative a preului unui alt bun, bunuri între care există o anumită relaie. Se calculează prin intermediul coeficientului de elasticitate încrucişată acererii notat cu E î după următoarea formulă:

0000 Y

Y

X

X

Yx

YX

i P

P /

Q

Q

P / Q

P / QE

∆∆=

∆∆= unde: Qx0 = cantitatea cerută iniial din bunul X

(substituibil), Py0 = preul iniial al bunului Y (substituit), Qx = variaia cantităiicerute din bunul X, Py = variaia preului bunului Y.

Valoarea coeficientului de elasticitate încrucişată a cererii ia valori pozitiveatunci când bunurile sunt substituibile sau negativă atunci când bunurile suntcomplementare.



30

Elasticitatea cererii în funcie de venit arată cu câte procente se modifică cererea pentru un bun, la schimbarea cu un procent a venitului disponibil alcumpărătorului.

Elasticitatea cererii în funcie de venit se determină cu ajutorul coeficientuluide elasticitate a cererii definit ca raport între modificarea relativă (procentuală) a

cantităii cerute şi modificarea relativă (procentuală) a venitului.Coeficientul de elasticitate a cererii în funcie de venit notat cu Ecv se

determină după următoarea formulă:0000

cv V

V /

Q

Q

V / Q

V / QE

∆∆=

∆∆= , unde: Q0 =

cantitatea cerută iniial, V0 = venitul iniial al cumpărătorului, Q = variaia cantităiicerute, P = variaia venitului cumpărătorului.

REZUMAT

Scopul activităii economice îl reprezintă producerea bunurilor necesare

satisfacerii nevoilor, a trebuinelor indivizilor. În strânsă legătură cu consumul debunuri apare termenul de utilitate.

Noiunea de utilitate a fost preluată de economişti de la filozoful JeremyBentham, care i-a atribuit sensul de capacitate a bunurilor de a crea satisfacii.

Prin utilitate se înelege satisfacia resimită de un individ în urma consumăriiunei anumite cantităi dintr-un bun sau mai multe bunuri. În general teoreticienii facdistincie între utilitatea totală şi utilitatea marginală.

În condiiile în care bugetul este strict limitat, consumatorul trebuie să facă oasemenea alegere între bunuri încât să obină o utilitate totală maximă. Punctul deoptim sau de maxim al utilităii se poate obine prin confruntarea liniei bugetare cufamilia de curbe de indiferenă.

Piaa reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta. Cererea este definită princantitatea dintr-o anumită marf ă, bun economic sau serviciu ce se poate cumpăra

într-o perioadă de timp dată, la preul pieei. Exprimarea cantităii cerute dintr-un bun în funcie de determinanii săi se realizează prin funcia cererii care îmbracă

următoarea formă: )A,V,P,...,P,P(CQ 1n1nCn −= , unde: QC

n – cantitatea cerută

dintr-un anumit produs; Pn – preul produsului respectiv;


1. Care este numele economiştilor care au elaborat teoria cardinală a utilităii? a)E.Slutsky; b) Leon Walras; c) Bernoulli; d) Carl Menger; e) H.H.Gossen; e) Jevons

Stanley; f) J.Hicks.2. În ce constă axioma de tranzitivitate? a) Dacă avem în vedere două bunuri există următoarele posibilităi de ordonare: q1> q2 ; q2> q1; b) dacă avem în vedere două coşuri de bunuri, va fi preferat coşul care conine cele mai multe bunuri; c) dacă avem în vedere trei bunuri: q1> q2; q1 > q3; q3>q1; d) Dacă avem în vedere trei bunuri:q1>q2; q2>q3 ; q1>q3; e) Dacă avem în vedere două bunuri există următoareleposibilităi de ordonare: q1> q2 ; q2> q1 ; q1= q2.



31

3. Curba de indiferenă reprezintă: a) Totalitatea combinaiilor din diferite bunuricare aduc aceeaşi utilitate consumatorului; b) Comportamentul raional al unuiindivid atunci când consumă mai multe bunuri; c) Totalitatea combinaiilor dindiferite bunuri care aduc aceeaşi utilitate pentru toi consumatorii dintr-un spaiueconomic; d) Alegerea combinaiilor care asigură cheltuirea în întregime a

veniturilor disponibile ale consumatorului.4. Punctul de optim al consumatorului reprezintă: a) Punctul care asigură maximizarea utilităii f ără a ine seama de buget; b) Punctul care se obine princonfruntarea liniei bugetare cu orice curbă de indiferenă; c) Punctul în care dreaptade buget intersectează curba de indiferenă; d) Punctul în care raportul dintreutilitatea marginală a unui produs şi preul acestuia este egal cu raportul dintreutilitatea marginală a celuilalt bun raportat la preul acestuia.5. În ce constă coninutul valorii utilitate: a) valoarea este determinată de costurile deproducie şi de utilitatea mărfii; b) valoarea se bazează pe utilitate şi pe raritate; c)valoarea se bazează pe utilitatea marginală şi utilitatea totală; d) valoarea se bazează numai pe cost; e) valoarea se bazează pe pre.

Problema 1. Dacă avem funcia de utilitate de forma U = 4xy, iar venitulconsumatorului este B = 1200 u.m., PX = 30 u.m., PY = 10 u.m., să se determineechilibrul consumatorului.Problema 2. În graficul de mai jos este reprezentată curba de indiferenă şi liniabugetului unui consumator:

a) Dacă preul bunului X este de 70 u.m., calculai bugetul de care dispuneconsumatorul.

b) Care este preul bunului Y?c) Care este rata marginală de substituie de echilibru?

6. Ce reprezintă cererea totală? a) ansamblul cantităii cerute dintr-un bun de unindivid timp de un an; b) cantitatea dintr-un bun oferită pe piaă de un producător peo perioadă de un an; c) întreaga cantitate de bunuri cerută pe piaă; d) întreagacantitate de bunuri oferită pe piaă; e) rezultă din însumarea cererilor individualepentru un anumit bun exprimate de consumatori; f) rezultă din însumarea ofertelorindividuale ale tuturor producătorilor care realizează un anumit bun.

X

Y

40

8

0



32

Problema 1. Când veniturile consumatorului cresc cu 10%, cererea pentru bunul Xscade cu 25%. Determinai coeficientul elasticităii cererii în funcie de venit.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:1. Abraham-Frois, Gilbert, Economia politică , Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pag.

164-185, pag.267-270, pag.276-289;2. Bernier, B.; Vedie, H.L., Initiation à la microéconomie, Ed. Dunod, Paris, 1995,pag. 21 – 48;3. Clover, R.W.; Graves, Ph.E., Intermediate Microeconomics, Ed. Hartcourt BraceJovanvich, Academic Pres, San Diego, 1988, pag. 87 – 11; 114 – 125;4. Colander, David, Microeconomics, Third Edition, McGraw Hill, 1998, pag. 59-104;5. Galbraith, J.K., Ş tiin a economică şi interesul public, Ed. Politică, Bucureşti, 1982,pag.110-114;6. Lipsey, Richard G., Chrystal, K. Alec, Economia pozitivă , Ed. Economică,Bucureşti, 1999, pag.161-188, pag.252-253;7. Lipsey, Richard G., Chrystal, Alec K., An Introduction to Positive Economics,

Oxford Univesity Press, 1995, pag. 61-127;8. Marx, Karl, Capitalul, Vol.I, Bucureşti, 1947, pag. 67-156;9. Negucioiu, Aurel (coordonator), Economie Politică , vol. I, Ed. George Bariiu,Cluj Napoca, 1998, pag.175-201;10. Romano-Safta, Eugeniu, Dreptul de proprietate privat ă şi publică în România,Ed. Graphix, Iaşi, 1993, pag.21-29;11. Ryan, Alain, Proprietatea, Ed. Du Style, Bucureşti, 1998, pag.76-106, pag. 136-163;12. Samuelson, Paul; Nordhaus, William, Economics, 13th Edition, McGraw Hill,1989, pag. 55-73; pag. 421-446;13. Varian Hal, Intermediate Microeconomics A modern approach, W.W. Norton &Company, pag 136-153.



33

CONCEPTE DE BAZĂ: • Capitolul 1 (Unitatea de curs 1): Comportamentul producă torului: Funcii de

producie, Curbele de izoproducie, Zona economică a produciei, Ratamarginală de substituire dintre factori, Dreapta bugetului, Optimulproducătorului, Productivitatea factorilor, Legea randamentelordescrescătoare.

• Capitolul 2 (Unitatea de curs 2): Teoria costurilor şi profitul: Cost deproducie, Cost de oportunitate, Cost fix, Cost variabil, Costuri totale, Costuri

unitare, Cost marginal, Costuri pe termen scurt şi lung, Costuri sociale • Capitolul 3 (Unitatea de curs 3): Teoria ofertei: Funcia ofertei, Ofert total,

Ofert individual, Legea ofertei, Ofert elastic, Ofert inelastic,Elasticitate încrucişat.

OBIECTIVE URMĂRITE:1) Să definească conceptele de bază în domeniul costurilor: costuri fixe, costuri

variabile, costuri marginale, costul mediu.2) Să explice legătura între legea productivităii marginale descrescânde şi

forma funciei costului mediu pe termen scurt.3) Să explice factorii care determină forma costului mediu pe termen lung, Să

explice conceptul economiilor de scară respectiv al dezeconomiilor de scară şi să utilizeze aceste concepte în analiza formei costului mediu pe termenlung.

4) Să explice semnificaia economică a principiului substituiei în utilizareafactorilor de producie pentru firme. Să explice cu ajutorul principiuluisubstituiei diferenele în metodele de producere a aceluiaşi produs în diferiteări.

5) Să definească oferta şi relaia dintre ofertă şi legea productivităii marginaledescrescânde.

6) Să dea exemple de industrii tipice în care oligopolul este prezent.

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL:• Manualul de Microeconomie, editat de Catedra de Economie Politică,

ediia 2010 • Bibliografia indicată în Silabus;• Alte surse bibliografice indicate în urma discuiilor cu tutorii;

TEORIA PRODUCĂTORULUI

Modulul III



34

• Discuii şi analize realizate împreună cu tutorii, pe marginea temelor indicatespre studiu (comportamentul producătorului, costurile de producie, teoriaofertei);

• Studii de caz;• Rezolvări de probleme (tipuri de probleme pe tema: costurile de producie);

• Răspunsuri la întrebări teoretice tip grilă.

REZULTATE AŞTEPTATE: Modulul dedicat „Comportamentului producătorului” urmăreşte

familiarizarea studentului cu problemele firmei de afaceri, tipologia acestora şicriteriile pe baza cărora este apreciată dimensiunea optimă a întreprinderii. În strânsă legătură cu aceasta, studentul va putea opera în domeniul folosirii eficiente afactorilor de producie, începând cu combinarea acestora, determinarea zonei optimea produciei, utilizarea diferitelor tipuri de funcii de producie, calcululproductivităii şi aprecierea randamentelor de scară crescătoare, constante şidescrescătoare. Pe fondul însuşirii acestor cunoştine, studentul va trebui să seorienteze cu uşurină în domeniul costurilor de producie şi al analizei dimensiunilorvolumului produciei în funcie de nivelul costurilor totale şi marginale.


Comportamentul producătorului

-Sinteză -

Firma

Firma este, în accepiune juridică, un atribut de identificare a unui comerciant

– şi constă în numele sau denumirea folosit de acesta în realizarea operaiunilor carefac obiectul activităilor sale. Altfel spus, firma echivalează cu numele comercial subcare un agent economic este cunoscut în mediul de afaceri.

Tipologia firmelor

Firma de afaceri reprezintă o unitate economică de bază, în jurul căreiapolarizează una sau mai multe subunităi economice, sub o singură conducere şigestiune financiară. Ea este alcătuită dintr-un grup de persoane organizate potrivitunor cerine juridice, economice, tehnologice şi manageriale, care concep şidesf ăşoară un complex de procese lucrative, concretizate în producerea de bunuri şiservicii destinate vânzării pe piaă, în scopul obinerii unui profit.

Articolul 2 din legea Nr. 31/1990 stipulează că societăile comerciale se vorconstitui în una din următoarele forme:

• societate în nume colectiv (S.N.C.);• societate în comandită simplă (S.C.S.);• societate pe aciuni (S.A.);• societate în comandită pe aciuni (S.C.A.);



35

• societate cu răspundere limitată (S.R.L.).Orice societate comercială care doreşte să funcioneze în România trebuie să

se organizeze în una din cele cinci forme. Se interzice preluarea caracteristicilor de lamai multe societăi şi formarea uneia noi, sui-generis.

Caracteristicile şi func iile firmei

Crearea bunurilor şi serviciilor presupune existena unor colectivităiorganizate, formate prin participarea unui număr cât mai mare de persoane carecooperează între ele.

Întreprinderea reprezintă în primul rând o organizaie socială, un complex derelaii structurale, interpersonale sau pluripersonale. În al doilea rând o firmă este unorganism tehnico-productiv. Nu în ultimul rând, întreprinderea reprezintă unorganism economic care are la bază un patrimoniu propriu.

Activitatea productivă a firmei constă în transformarea bunurilor intermediare înbunuri finale, prin folosirea factorilor de producie. Ansamblul acestor procese detransformare este pus în evidenă de funciile întreprinderii:

• Funcia de cercetare-dezvoltare • Funcia de producie • Funcia comercială • Funcia financiar-contabilă • Funcia de personal• Funcia de management

Dimensiuni ale firmei de afaceriSe pune deseori întrebarea care este dimensiunea unei firme, aceea care să-i

permită acesteia desf ăşurarea activităii cu riscuri minime şi obinerea unui profitconvenabil? Răspunsul la această întrebare poate fi dat analizând contextul

economic, politic şi social mondial, dar şi factorii endogeni care stau la bazadesf ăşurării activităii economice la nivel de firmă.

În condiiile economiei concureniale contemporane, se observă o creşteresemnificativă a numărului şi importanei firmelor mici, datorită specificului activităiiacestora – întrucât cele mai multe asemenea unităi desf ăşoară activităi de prestăriservicii sau de producie mică (în condiiile în care sfera serviciilor s-a extins rapid, înultimii 30 de ani ponderea serviciilor în totalul activităii economice s-a dublat în ăriledezvoltate şi a crescut semnificativ în celelalte ări).

Factorii de produc ie

Factorii de produc ie (prod-factorii) constituie ansamblul elementelor şicondiiilor necesare oricărui proces de fabricaie, pentru ca acesta să se desf ăşoare

conform scopurilor agentului economic. În consecină, ei sunt considerai resurse (intr ă ri sau input -uri, respectiv indicatori de efort ) pentru sistemul în cauză, careurmăreşte obinerea unor rezultate (ie şiri sau output -uri, respectiv efecte)

a) Munca reprezintă exercitarea – de către om – a unei aciuni detransformare a aciunii factorilor materiali ai produciei, având ca finalitate



36

obinerea de efecte economice utile (bunuri şi servicii). Ea este un factorprimar şi în acelaşi timp activ al produciei, deoarece asigură înzestrareaacesteia cu bunurile de capital necesare. De asemenea, ea constituie şi unproces social-economic, deoarece: pe de o parte, se referă la contactuldirect dintre oameni, în cadrul diviziunii muncii; pe de altă parte, este

mijlocul economic de satisfacere a nevoilor individuale şi generale. b) Natura, factor originar de producie, cuprinde elemente precum: solul,subsolul, relieful, hidrografia şi clima. Principalul element constitutiv alacestui prod-factor îl reprezintă pă mântul, care are anumite proprietăi:este nesubstituibil, nereproductibil, limitat ca întindere şi imobil.

c) Capitalul nominalizează, în general, totalitatea bunurilor eterogene şireproductibile create prin muncă şi folosite în scopul realizării altorbunuri şi servicii destinate vânzării pe piaă. Ca factor de produc ie derivat , economia introduce termenul capital tehnic (capital real),reprezentat de bunuri de capital propriu-zise. Acest concept desemnează oparte a capitalului în func iune, participând la realizarea unui circuiteconomic care cuprinde: etapa de transformare a capitalului lichid al

agenilor economici în capital real productiv (în care firma cumpără bunuri de capital de pe piaă); etapa de folosire productivă a capitaluluireal; etapa de transformare a acestuia – deja aflat în componenamărfurilor – în formă bănească, prin vânzarea bunurilor pe piaă.

d) Informa ia este un semnal tehnic, economic, psiho-social, transformat înfactor de producie prin intermediul cunoaşterii. Ea determină, în măsură semnificativă, avansarea gradului de inovare, precum şi calitatea,competitivitatea şi eficiena activităii unui agent economic – şi se referă la date tehnico-economice vizând: sursele de aprovizionare şi furnizorii,piaa de desfacere şi modalităile de comercializare a mărfurilor, mediulde afaceri (cooperare – rivalitate). Informaia este calea trecerii sistemeloreconomice, prin evolu ie, spre societatea post-industrială.

e) Tehnica denumeşte un prod-factor activ, deoarece se referă la resursetehnologice şi operaionale de tipul inovaiilor, brevetelor de invenii,licenelor, proiectelor şi programelor. Utilizarea tehnicii avansatecontribuie la progresul generalizat, accentuând latura creativă a omului.

f) Managementul şi abilitatea întreprinză torului sunt elemente de bază înasigurarea succesului unei afaceri. Fără ele, actualmente nu se mai poatevorbi nici de evoluia cantitativă a factorilor de producie, nici de ceacalitativ-structurală.

În concluzie: sistemul economic funcionează bine doar dacă toi factorii deproducie de care dispune sunt repartizai şi utilizai raional. În acest sens, trebuiecăutat modul optim de alocare a resurselor , care reflectă coordonarea activităilor

pieei şi relaiile dintre actorii economici.

Combinarea prod-factorilor. Func iile de produc ie.

Combinarea prod-factorilor reprezintă o modalitate de alăturare cantitativă,structural-funcională şi calitativă a cel puin doi asemenea compuşi, în scopulobinerii de bunuri, al maximizării efectelor obinute şi al minimizării efortului depus



37

de agentul economic utilizator. Orice producător este interesat, deci, să găsească acele combinaii de prod-factori care să-i aducă profit.Din această perspectivă, combinarea factorilor de producie se supune criteriilor dera ionalitate economică . Ea îmbracă numeroase forme de alăturare a prod-factorilor,ceea ce face necesară apelarea la funcia de producie. Prin acest concept înelegem

expresia matematică a legăturilor dintre cantităile consumate din diferii prod-factorişi volumul maxim de output (bunuri şi servicii), fabricat în anumite condiii(naturale, tehnico-organizatorice ş.a.), în limitele respectării uneia sau mai multorrestricii.

Forma generală a unei funcii de producie este Q = f(L, K,...), unde Qreprezintă output -ul (variabilă dependentă), iar L, K,... sunt prod-factori (resurseprivite ca variabile independente; aici, L = munca, iar K = capitalul).

Funciile de producie măsoară eficiena relativă a prod-factorilor, opiunilepentru substituia acestora (dacă există) şi aportul fiecărui factor implicat înrealizarea output -ului. În postura de construc ii economico-matematice, funciileamintite se utilizează în cazul produciei omogene, care prezintă, din perspectivacombinării prod-factorilor, stabilitate în timp. În cazul uzual Q = f(L, K) (1), funcia

dată se consideră omogenă de gradul n, dacă f(r ·L, r ·K) = r n·f(L, K) (2), unde n este o constantă, iar r un număr real pozitiv.

Una din cele mai cunoscute funcii aplicabile domeniului economic este func ia globală de produc ie de tip Cobb-Douglas, la forma căreia au contribuit, în1928, C.W. Cobb şi P.H. Douglas. Relaia ei tipică este Q = A·Lα·Kβ, în condiiile încare: Q – producia; A (unde A > 0) – coeficient de concordană / de proporionalitate

între factorii de producie muncă (L) şi capital fix în func iune (K), în legă tur ă cu progresul tehnic încorporat în ace ştia; α – coeficient de elasticitate a produciei în

raport cu factorul muncă :L

L:

Q

Qα

∆∆= ; β – coeficient de elasticitate a produciei în

raport cu factorul capital:

K

K:

Q

Qβ

∆∆= ; α, β ≥ 0 (parametri pozitivi). Într-o asemenea

formă, coeficienii α, respectiv β, arată cu câte procente creşte producia, atunci cândfactorul implicat (L, respectiv K) sporeşte cu 1%.

În cazul funciei Cobb-Douglas, pe baza relaiilor (1) şi (2) rezultă că pentru n = 1, relaia (2) devine: Q(r ·L, r ·K) = A·r α·Lα·r β·Lβ) = r α+β·Q(L, K). Situaii posibile:α + β = 1 → randamente de scară constante; α + β > 1 → randamente de scară crescătoare; 0 < α + β < 1 → randamente de scară descrescătoare.

Deşi foarte des utilizate, funciile tip Cobb-Douglas au unele limite. Cea maivizibilă este aceea că, deşi în cazul lor, substituia prod-factorilor este posibilă într-ungrad relativ înalt, ea nu este perfect ă (situaie proprie doar funciilor liniare). Deasemenea, ele induc ideea că s-ar putea realiza o creştere teoretic infinită a output -ului, lăsând valoarea unui factor constantă şi mărind-o doar pe cealaltă.

Asemănător curbelor de izoutilitate, curbele de izoproducie au următoareletr ă să turi:

au caracter monoton (sunt continue); au înclinaie descrescătoare (direcie NV-SE); forma lor este convexă în raport cu originea; nu se intersectează.



38

În fiecare punct al oricărei izocuante se înregistrează un anumit grad deeficienă, astfel încât, ca să-şi maximizeze rezultatele, producătorul trebuie să optezepentru acea combinaie de prod-factori, care atrage eficien a cea mai ridicat ă .Aceasta se obine în aşa-numita zonă a produc iei ra ionale (numită şi zonaeconomică a produc iei).

Optimul producă torului

Determinarea punctului de optim al producătorului nu constă doar în aflareacelei mai mari cantităi din producie ce poate fi obinută cu resursele date, ci poateviza, de asemenea: minimizarea cheltuielilor, maximizarea profitului sau a cifrei deafaceri şi alte obiective.

Vom avea în vedere că, în general, este posibilă substituia parială afactorilor de producie. În acest sens vom determina rata marginală de substituie(tehnică) a doi prod-factori. Ea arată cantitatea dintr-un factor de producie la caretrebuie să se renune pentru a spori cu o unitate celălalt factor utilizat, astfel încâtnivelul produciei să se păstreze acelaşi ca înainte de substituire. De exemplu, dacă

dorim să optăm pentru combinaia aferentă lui E, în defavoarea celei corespunzătoarepunctului C, rata marginală de substituie tehnică a capitalului cu munca se va

calcula astfel:mgKWmgLW

lQ

kQ

l

k

ClElCkEkT

L / KRMS =∆⋅∆

∆⋅∆=

∆

∆=

−

−= .

Altfel spus, vom fi interesai să aflăm la câte unităi de capital va trebui să renunăm pentru a spori cu o unitate factorul muncă , astfel încât producia să rămână constantă. În cazul substituiei pariale a prod-factorilor, rata marginală de substituiescade pe măsură ce capitalul se substituie într-o proporie din ce în ce mai mare cumunca, deoarece producătorul este dispus să renune la cantităi din ce în ce mai micidin factorul substituit, pentru câte o unitate suplimentară din factorul substitut. Înplus, pe măsură ce are loc o creştere a cantităii de muncă folosită în procesul de

fabricaie, productivitatea marginală a acestui factor va scădea – ca urmare averificării în practică a legii randamentelor descrescă toare – în timp ceproductivitatea marginală a capitalului va fi mai mare, folosindu-se mai puine unităidin acest prod-factor. Per ansamblu, raportul WmgL /WmgK va lua valori din ce în cemai mici.

Productivitatea factorilor de produc ie

Productivitatea reprezint ă eficien a cu care sunt combina i şi utiliza i factoriide produc ie, exprimând rela ia care se stabile şte între efort şi efect. Mai exact, earelevă mod de exprimare a eficien ei utiliză rii factorilor de produc ie, deoareceurmă re şte realizarea maximului de rezultate posibil, prin folosirea unui minim dat

de resurse.De regulă, ea se calculează ca raport între efect / efort , punând în evidenă

volumul de output realizat prin utilizarea unei unităi de input . Spre exemplu,productivitatea muncii (WML) se calculează prin raportarea produciei (Q) la factorulmuncă necesar obinerii acesteia (L), după relaia: WML = Q / L

În acest caz, productivitatea medie a muncii reflectă numărul de unităi debunuri ce revine la o unitate de muncă (pe om-zi, om-oră, salariat ş.a.).



39

Aprecierea oportunităii unei anumite activităi economice pe termen scurt sepoate face prin intermediul productivităii. În evoluia rezultatelor unei activităieconomice, pe termen mediu şi lung, o mare importană o deine dinamica

productivit ă ii, analizată prin intermediul indicelui productivit ă ii medii: I WM = (WM 1 / WM 0 )100.

Să analizăm acum situaia productivit ă ii factorilor de produc ie, calculată astfel:a) Productivitatea medie (WM) se determină după relaile:

WM = Q / FP (efect / efort) sau W = FP / Q (efort / efect) b) Productivitatea marginală (Wmg) exprimă, în general, sporul de rezultate

obinut prin utilizarea unei unităi suplimentare dintr-un factor de producie X,ceilali factori avui în vedere rămânând constani. Ea este determinată după relaia:W mg = ∆Q / ∆ FP X sau W mg = dQ / dFP X

Între producie, productivitatea medie şi cea marginală a unui factor deproducie există o relaie bine determinată.

Randamentele factoriale şi randamentele de scară .

Randamentul este o formă de determinare a eficienei economice, care reflectă relaia dintre prod-factorii utilizai într-un proces productiv şi volumul rezultateloreconomice obinute (de exemplu: un muncitor realizează 20 de produse X într-o oră,ceea ce reprezintă randamentul muncii sale).

Randamentele factoriale (sau de substitu ie) evideniază modul în care semodifică output-ul atunci când un factor de producie variabil se combină cu ocantitate dată dintr-un factor fix, toate celelalte condiii rămânând neschimbate. Elepot fi crescă toare atunci când efectul obinut prin utilizarea unei unităi suplimentaredin factorul variabil este din ce în ce mai mare; sau descrescă toare caz în careutilizarea unei unităi adiionale din factorul variabil determină scăderea efectuluieconomic, meninându-se condiia ca ceilali factori să fie constani.

Randamentele de scar ă (de dimensiune) exprimă relaia existentă întrecreşterea volumului produciei şi a cantităii utilizate din prod-factorii combinai. Maiexact, ele arată cu cât sporeşte producia, în condiiile în care cantităile utilizate dinfactorii de producie folosii se modifică simultan şi în aceeaşi proporie.

Randamentele de scară pot fi constante, crescătoare şi descrescătoare, după cum urmează:

a) Randamentele de scar ă constanteb) Randamentele de scar ă crescă toare c) Randamentele de scar ă descrescă toare

Legea randamentelor nepropor ionale

Evoluia randamentelor factoriale se subordonează legii randamentelor nepropor ionale. Aceasta ne arată raportul stabilit între evoluia rezultatelor obinute(a produciei) şi un factor de producie variabil, folosit în doze suplimentare – ceilalifactori de producie rămânând constani. Acestă lege a fost formulată de JaquesTurgot, în legătură cu exploatările economice agricole.



40

De altfel, în general, activităile economice cunosc mai întâi o fază derandament crescă tor (costuri de producie în scădere), urmată de o alta cu randament maxim (corespunzător combinaiei optime a factorilor de producie), şi apoi, în celedin urmă, o fază de randamente descrescătoare (pe fondul majorării costurilor deproducie).


Teoria costurilor şi profitul

-Sinteză -

Con inutul economic al costului de produc ie

Producia de bunuri şi desfacerea mărfurilor pe piaă au la bază folosireainput -urilor (resurse materiale, financiare şi umane). Consumul factorilor de

producie presupune, însă, utilizarea lor conform deciziei manageriale, în scopulrealizării unei oferte corespunzătoare cererii manifestate pe piaă.Consumul factorilor de producie are un caracter dinamic, deoarece se

modifică în timp, în funcie de elemente precum: cantitatea de bunuri fabricate,gradul de înzestrare cu prod-factori, introducerea progresului tehnic, consumurilespecifice ş.a.. În consecină, denotând cheltuieli, el trebuie studiat prin intermediulunui indicator sintetic relevant. Acesta este costul de producie, care reflectă – prinmărime şi structură – gradul de eficienă al activităii unui agent economic.

Costul de producie constituie, aşadar, expresia monetară a cheltuielilorocazionate de achiziia, alocarea şi consumul factorilor de producie de către fiecare

întreprindere, în vederea realizării procesului productiv şi a desfacerii bunurilor(mărfuri şi servicii). Incluzând cheltuielile suportate de firme pentru fabrica ie,

respectiv pentru desfacere, costul presupune un consum comparabil de prod-factori.Se impune, însă, o precizare: deşi aparent , costul de produc ie este sinonimcu cheltuielile de produc ie, se observă că practic, cele două noiuni nu se identifică

întotdeauna.

Tipologia şi mă rimea costurilor

Clasificarea costurilor de producie se face în raport cu mai multe criterii.Cele mai relevante vor fi abordate în cele ce urmează.

După modul de reflectare a cheltuielilor, întâlnim costul contabil (carecuprinde expresia cheltuielilor comensurabile bănesc, suportate efectiv de ageniieconomici pentru plata contravalorii materiilor prime, materialelor, combustibilului,

energiei, amortizării, prevenirii poluării ş.a., corespunzând producerii şi desfaceriiunui bun) şi costul economic (care include, pe lângă elementele anterioare, cheltuielice nu presupun plăi către teri – de exemplu, consumul de muncă al proprietaruluifirmei, dacă este cazul).

Natura cheltuielilor împarte costurile în: costuri explicite – cheltuielile cufurnizorii resurselor economice procurate şi consumate la producerea unui bun(cheltuieli materiale, cu munca ş.a.), care se reflectă în contabilitate în conturi



41

aferente) – şi costuri implicite (alternative sau de oportunitate), respectiv costuri alealegerii realizate de întreprinzător / manager, în privina resurselor deinute; acesteadin urmă nu sunt generate de o plată, ci constituie expresia consumului de resurse“sustrase” altor întrebuinări, în favoarea celei alese.

Costul de oportunitate (denumit şi cost al op iunii, cost al şansei sacrificate

sau cost al alegerii) reprezintă, de fapt, costul renunării la o variantă de utilizare aunui element (factor), în favoarea alegerii alteia, din mai multe posibile. Termenulindică utilitatea alternativă a unui bun, respectiv preul ocaziilor nefolosite deagentul economic. Altfel spus, el face referire la ceea ce s-ar fi putut ob ine încondiiile altei utilizări (cheltuiri) a prod-factorilor necesari fabricării unui bun,decât cea pentru care s-a optat.

Deoarece producătorul raional optează pentru tehnica ce atrage minimizareacheltuielilor sale, principiul costului de oportunitate devine criteriu al eficienei(pentru că se referă la cheltuiala minimă ce “revine” output -ului, conform input -uluiutilizat). Costul alternativ minim, acceptat pentru producerea unui bun, poartă numele de cost real.

Fără îndoială, costul monetar (care face referire la situaia în care aspectul

bănesc este numitorul comun al consumului de prod-factori) este “dublat” de costulpsihologic – utilizat în sensul delimitării componentei subiective a cheltuielilorocazionate de procesul de fabricaie (cum este cazul raportului utilitate / dezutilitate).

Prin prisma celui care suport ă costurile, există aşa-numitul cost privat (carecuprinde cheltuielile asumate de o firmă cu privire la produsul său) şi costul social –referitor la cheltuielile care nu “încarcă” producătorii diverselor bunuri (nefiindsuportate direct de ei), ci societatea. Costul social presupune două tipuri de efecte:

pozitive, având urmări favorabile asupra dezvoltării societăii (pregătirea la un nivel înalt a personalului, gradul de cultură propriu angajailor, comportamentul acestora,creşterea productivităii muncii) şi negative. Din categoria acestora din urmă,menionăm factori interni şi externi, precum: scumpirea tehnologiei utilizate,creşterea preurilor la prod-factori şi mărfuri, mişcările sociale, cheltuielile cuprotecia mediului, majorarea cotelor de impozitare ş.a.; cele mai cunoscute costurisociale rămân, totuşi, cele legate de dezechilibrele macroeconomice: inflaia şişomajul.

Costurilor de producie (determinate de procesul de fabricaie propriu-zis)le se adaugă cele de desfacere, cuprinzând: costuri de tranzac ie, care fac posibilă funcionarea pieei (de exemplu, cheltuieli cu comisioanele, cu publicitatea ş.a.) şicosturi de informare, necesare pentru o cât mai bună cunoaştere a stării pieei (învederea reducerii riscurilor).

Unul din cele mai importante criterii de structurare a costurilor este tipulconsumului care generează cheltuielile. Din această perspectivă, costurile fixe (CF)sunt determinate pe perioad ă scurt ă , de consumurile fixe. Ele sunt independente de

nivelul produciei şi, ca urmare, rămân constante pe intervale scurte de timp. Sereferă la cheltuieli cu: amortizarea capitalului fix, iluminat, chirii, încălzireagenerală, salarii pentru personalul din activităile general-administrative, asigurăriş.a.. Pe termen lung, însă, costurile de această natură devin variabile.

Costurile variabile (CV) sunt angajate de consumurile variabile (e vorbadespre materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile personalului direct



42

implicat în activitatea productivă ş.a.). Ele depind de volumul produc iei Q, semodifică în aceeaşi direcie cu el – deci CV = f(Q) – şi pot fi de două categorii:

Costul total (CT) este costul aferent întregii producii a unei întreprinderi. Elpoate fi privit în trei accepiuni:

i CT = CF + CV (suma costurilor fixe şi variabile);i CT = CP + CD (suma costurilor de producie şi de distribuie);i CT = CM + CS (suma costurilor materiale şi a celor salariale);

CM = A + Kc → CT = A + Kc + CS (unde: A – cheltuieliocazionate de amortizare; Kc – cheltuieli cu capitalul circulant).

În raport cu nivelul la care analizăm costurile, calculăm:a) costul global (total) – privit ca ansamblu al cheltuielilor antrenate de

întreaga activitate a agentului economic (de exemplu, CF, CV, CT);b) costul mediu (unitar) – considerat un raport între un tip de cost global şi

rezultatele obinute (de obicei, volumul produciei, Q):i costul fix mediu CFM – costul fix suportat de întreprindere pe

unitatea de produs; pe termen scurt, el depinde de evoluia volumului

produciei (Q): Q

CF

CFM = .i costul variabil mediu CVM – costul variabil înregistrat de firmă pe

unitatea de produs; în dinamică, el depinde atât de nivelul costurilorvariabile (CV), cât şi de evoluia volumului produciei (Q):

Q

CVCVM = .

i costul total mediu CTM – costul total revenit pe unitatea de produs; în dinamică, el depinde atât de nivelul costurilor variabile (CV), cât

şi de evoluia volumului produciei (Q):Q

CTCTM = .

O categorie aparte o constituie costul marginal Cmg – respectiv sporul decost antrenat de creşterea consumului de factori de producie (∆CT), pentru a

suplimenta cu o unitate producia (∆Q):1-ii

1-iimg QQ

CTCT

Q

CTC

−

−=

∆

∆= sau

Q

CVCFCmg

∆

∆+∆= . După cum se poate observa, pentru ∆Q = 1, Cmg = ∆CT. Pe

termen scurt, deoarece ∆CF = 0,Q

CVCmg

∆

∆= .

Rela iile dintre costurile înregistrate pe termen scurt

Pe termen scurt , având în cadrul CT un singur factor variabil al produc iei(întrucât costurile fixe CF sunt constante), întreprinderea procedează la ajustareainput -ului până când ajunge la volumul urmărit al output -ului, pe baza tehnicii şitehnologiei disponibile.



43

Minimizarea costurilor

Curbele costurilor agenilor economici nu pot fi şi nici nu sunt identice, cidiferen iate, întrucât: condiiile de fabricaie şi managementul întreprinderilor suntspecifice (în spaiu şi în timp); firmele beneficiază de o înzestrare inegală cu factori

de producie, iar utilizarea acestora depinde de decident; nivelele de eficienă înregistrate sunt, în consecină, diferite.Reducerea şi minimizarea costurilor sunt obiective ale oricărui agent

economic raional, pentru a realiza volumul dorit al produciei. În vederea acestuideziderat, întreprinderea trebuie să ia în calcule toate elementele implicate înobinerea bunurilor, între care cele mai importante sunt factorii de produc ie şicosturile totale (acestea din urmă necesitând operaiuni de reducere, conform unorfuncii de minimizare).

În contextul minimizării costurilor de producie, literatura economică formulează regula celor mai mici costuri, aplicabilă în orice întreprindere.

Minimizarea costurilor presupune intervenii asupra cheltuielilor înregistratepe unitatea de efect util. Ca atare, mărimea costului unitar (mediu) depinde de factori

precum: nivelul consumului de prod-factori pe unitatea de output ; evoluia preuriloracestor factori; volumul produciei obinute; modificarea calităii şi caracteristicilorbunurilor fabricate.

Evolu ia costurilor pe termen lung

A. Costurile totale pe termen lung (CTTL)Pe termen lung, toi factorii produciei devin variabili, astfel încât agentul

economic are de ales nu doar capacitatea de fabricaie, ci şi modalitatea în care s-orealizeze. Deoarece deciziile pe perioadă îndelungată implică un grad de riscsemnificativ, un rol important în desf ăşurarea normală a activităii îl au anticiparea şi

planificarea.B. Costurile totale medii pe termen lung (CTMTL)În general, unul dintre criteriile de apreciere a viabilităii unui agent

economic este nivelul costului său mediu, ştiut fiind că acesta evoluează – înprincipiu – astfel: dacă la darea în folosină a unei capacităi de producie are un nivelridicat, pe parcurs el scade şi atinge un punct de minim. Apoi, pe măsură cecapacitatea disponibilă este suprasolicitată, CTM începe să se majoreze, dovedind că procesul nu mai este rentabil.

Conceptul de profit. Teorii explicative

Profitul reprezintă, ca atare, o formă de venit net, fiind perceput, în general,

ca un câştig (avantaj) pentru cel care-l realizează. De aceea, pe o piaă competitivă,vor supravieui actorii economici care acumulează profit.Titularii de profit sunt, în general, agenii economici (persoane fizice şi

juridice), care fac parte din două categorii: în cazul firmelor cu capital de stat,beneficiarii profitului sunt autorităile publice; în situaia agenilor cu capital privat,titularii de profit sunt proprietarii fondurilor plasate în diverse afaceri; dacă estevorba de societăi pe aciuni, o parte a rezultatelor obinute (sau profitul ca atare,



44

conform deciziei la nivelul Adunării Generale a Acionarilor) se distribuieacionarilor, pe criteriul participării lor la capitalul social al firmei în cauză.

Masa şi rata profitului. Forme şi func ii ale profitului

În termeni generali, profitul reprezintă o formă de venit, apărând ca excedental venitului înregistrat de un subiect economic, peste cheltuielile totale, ocazionate derealizarea activităii pe care o execută: Pr = VT – ChT. Referitor la această relaie,facem următoarele precizări:

a.) Simbolul VT reflectă veniturile totale, alcătuite, la rândul lor, din categoriicum sunt: venituri din exploatare, obinute în urma vânzării bunurilor care facobiectul produciei de bază; ele colectează cea mai mare parte a veniturilor firmeiproductive; venituri financiare, aferente dobânzilor sau altor surse de natura acestuitip de câştig; venituri extraordinare / excep ionale, realizate ca urmare a unorcondiii aleatoare (de exemplu, veniturile rezultate din imputări).

b.) Notaia ChT se referă la cheltuielile totale, formate din: cheltuieli dinexploatare, efectuate în legătură cu producia de bază (materii prime, materiale,

combustibil ş.a.); cheltuieli financiare (de exemplu, cele vizând plata dobânzilor lacredite); cheltuieli extraordinare / excep ionale, provocate de situaii deosebite(suportarea pagubelor în cazul inundării materiilor prime din depozite, plata amenzilorş.a.).

Profitul obinut ca urmare a diferenei dintre venituri şi cheltuieli se consideră a fi relevant sub două aspecte eseniale:

I. Din punct de vedere absolut , ca masă a profitului (Pr), el reprezintă sumatotală realizată în formă de profit, de către un subiect economic, într-un intervaldeterminat, în care acesta produce bunuri şi servicii destinate pieei. Dacă VT > CT(iar pe produs, P > CTM), subiectul obine profit (Pr); dacă, însă, VT < CT (iar peprodus, P < CTM), el înregistrează pierderi (p).

II. Din punct de vedere relativ, se calculează rata profitului (Pr’), ca raportprocentual între masa profitului şi un indicator reprezentând: fie costurile totale ocazionate de obinerea rezultatului înregistrat – caz în care facem referire, de fapt, larata rentabilit ă ii – fie cifra de afaceri (volumul încasărilor realizate din activitateaproprie), fie capitalul (sub forma capitalului investit sau a capitalului în func iune,după caz). Concret, se iau în considerare următoarele variante, în care notaiilefolosite sunt: CT – costurile totale; CA – cifra de afaceri; K – capitalul.

100CT

PrPr' ⋅= 100

CAPr

Pr' ⋅= 100KPr

Pr' ⋅=

Rata profitului reflectă gradul de valorificare a componentelor careparticipă în mod real la obinerea profitului şi măsura eficienei

combinării acestor prod-factori. Pe scurt, ea corespunde unor cuantificăricare arată venitul rezultat din utilizarea unui anumit capital şi secalculează la nivel de firmă, de ramură şi de economie, în scopulefectuării comparaiilor de rigoare pe plan internaional.

Profitul brut (Prb) este diferena dintre veniturile totale realizate (Vt) şicheltuielile efectuate (Cht) pentru obinerea rezultatului unei activităi economice: Prb = VT – ChT.



45

Profitul net (Prn) rezultă în urma diferenei dintre profitul brut şi impozitulpe profit: Prn = Prb – IPr. În legătură cu conceptul de profit net se vorbeşte şi despreprofitul admis.

Profitul normal arată nivelul minim al profitului, necesar şi suficient pentruca agentul economic să - şi poat ă continua activitatea. Privit, în esenă, drept cost de

oportunitate, el cuprinde: salariul întreprinzătorului, potrivit muncii sale deorganizare şi de conducere a firmei; dobânda la capitalul propriu, utilizat înactivităile agentului economic; chiria pentru clădirile proprii, puse în serviciulfirmei; renta pentru terenul propriu al întreprinzătorului, pus la dispoziia agentuluieconomic. Sub limita profitului normal, produc ia nu se mai motivează .

Profitul economic sau pur este diferena pozitivă dintre profitul brut şi celnormal (constituind o mărime reziduală sau r ă masă ). Atunci când profitul economic este

zero, întreprinderea realizează profit normal sau minimal (situaie întâlnită în condiiile pie ei cu concuren ă perfect ă ).

Supraprofitul este surplusul de profit peste cel ob inut în condi ii obi şnuitede pia ă , respectiv profitul datorat unor condi ii particulare – de obicei economice(ca urmare a preurilor f ără acoperire, a diferenelor de pre între piee ş.a.), naturale

sau prefereniale. În această categorie sunt incluse, ca exemple, cazul eficien eideosebite şi cel al firmei care activează pe pia a de monopol.

Pragul de rentabilitate şi pragul de închidere la nivel de firmă

În strânsă legătură cu conceptul de profit se studiază pragul de rentabilitate.El arată volumul produciei unui agent economic, începând cu care întreprinderea

înregistrează profit. Corespunzător acestei situaii, punctul de plecare este relaia: Pr= VT – CT. În condiiile obinerii de profit normal, pragul de rentabilitate QR secalculează conform următoarei metode:Pr = 0 => VT – CT = 0, deci VT = CT, respectiv:P·Q = CF + CV, adică P·Q = CF + CVM·Q sau P·Q – CVM·Q = CF;

Q·(P – CVM) = CF => Q = QR =CVMP

CF

−.

Amintim că notaiile folosite anterior sunt: VT – venitul total; CT – costultotal; CF – costul fix total; CVM – costul variabil mediu; P – preul de vânzare.

În strânsă legătură cu noiunea prag de rentabilitate se analizează condiia de

închidere a unei firme (pragul de închidere sau pragul de faliment), ştiut fiind că

orice agent economic care nu-şi mai poate acoperi costurile (avem în vedere mai ales

nivelul costurilor variabile CV) î şi va înceta activitatea pe termen scurt.

Pragul de închidere a unei întreprinderi rezultă din următoarea “regulă”:Atunci când preul de vânzare al mărfii scade pe piaă atât de mult, încât venitulfirmei se situează sub nivelul costului variabil (VT < CV), iar preul se află submărimea costului variabil mediu (P < CVM), agentul î şi va minimiza pierderile dacă-şi va înceta activitatea desf ăşurată. Preul P, pentru care venitul acoperă costul



46

variabil (VT = CV) sau pentru care pierderile egalizează costurile fixe (p = CF) senumeşte prag (punct) de închidere.

Pragul de rentabilitate şi pragul de închidere în cazul unei întreprinderi

unde:- OO’ – curba ofertei, dată de curba costului marginal Cmg;- CC’(PR) – curba cererii, determinată de preul mărfii vândute (PR);- QR; PR – producia şi preul proprii aferente pragului de rentabilitate;- QI; PI – producia şi preul aferente pragului de închidere.


Teoria ofertei-Sinteză -

Oferta

Prelucrarea resurselor (materiale şi umane) în scopul satisfacerii trebuinelorindividuale sau societale constituie obiectul de activitate al oricărui proces productivşi are drept rezultat formarea unei anumite cantităi de bunuri, servicii sau informaii,care constituie oferta.

Ştiina economică s-a ocupat, timp de aproximativ două secole de ofertă,considerând că aceasta joacă rolul decisiv în crearea avuiei, respectiv în dezvoltareaeconomică a societăii.

La începutul anilor '80 ai secolului nostru a apărut, în cadrul curentuluineoliberal orientarea numită economia ofertei (supply-side economics) carerecunoştea rolul ofertei în dinamizarea produciei, a productivităii şi a reduceriicosturilor.

În sens general, oferta este definită prin cantitatea dintr-un bun economic,serviciu sau factor de produc ie pe care un producă tor o realizează şi dore şte să o

0 QR QI

P, Cmg,CTM,

CVM

Q

CC’ (PR)

CTM

OO’ (Cmg)

RPR

PI I

CVM



47

vând ă pe pia ă (în fapt să o preschimbe pe piaă cu alte bunuri şi servicii, prinintermediul banilor) într-o perioad ă de timp dat ă la un anumit (oricare) nivel al

pre ului.La fel ca şi în situaia cererii, literatura de specialitate face distincie între

ofertă şi cantitatea oferită. Cantitatea oferită reprezintă o cantitate determinată dintr-

un bun pe care producătorul doreşte să o vândă la un anumit nivel de pre, într-unanumit moment.Mărimea ofertei este determinată de o serie de factori obiectivi şi subiectivi,

dintre care enumerăm:1) din perspectiva producă torului: a/ preul factorilor de producie;b/ preul bunului oferit pe piaa respectivă şi pe alte piee;c/ tipul de piaă şi forma de concurenă care se manifestă pe piaa respectivă ;d/ rata profitului pe economie, comparaia pe care o face producătorul între

rata profitului calculată pentru produsul care face obiectul ofertei respective şi rataprofitului obinută în cazul altor bunuri.

e/ mărimea profitului total şi a celui unitar;

f/ dobânda - privită ca şi un cost, atunci când se are în vedere suma pe caretrebuie să o plătească întreprinzătorul pentru creditele contractate în vedereadesf ăşurării activităii sale, dar şi din perspectiva venitului pe care l-ar aducedepunerea la bancă a capitalului bănesc corespunzător desf ăşurării activităii deproducere a bunului care face obiectul ofertei;

g/ climatul social şi politic existent; 2) din perspectiva consumatorului: a/ preul produsului oferit (un pre mare poate determina o scădere a cererii, ceea

ce îl va determina pe producător să reducă nivelul cantităii oferite);b/ mărimea venitului nominal de care dispun consumatorii şi puterea de

cumpărare a banilor;c/ existena unui raport favorabil între pre, utilitate şi calitate;d/ existena bunurilor substituibile, preul acestora şi modificările care

intervin în nivelul preurilor acestor bunuri;e/ oferta de bunuri complementare şi evoluia preului acestora;

3) din perspectiva producă torului şi a consumatorului: a/ modificarea numărului consumatorilor, al producătorilor şi a preferinelor

acestora;b/ concurena între producători şi tipul de piaă pe care acionează în scopul

desfacerii produsului respectiv;c/ concurena între consumatori;

4). politica statului privind importurile, încurajarea investi iilor, dezvoltarea economică .

Funcia ofertei care ilustrează influenele factorilor are exprimarea:)F,...,F,P(OQ m1n

On = , unde: QO

n – oferta pentru bunul n; Pn – preul produsului

n; F1...Fn – preul factorilor de producie utilizai în producerea produsului n.Privită prin prisma numărului vânzătorilor, respectiv al producătorilor, oferta

poate fi individual ă , atunci când se referă la cantitatea produsă , respectiv vândut ă decă tre un singur agent economic, sau total ă (agregată ), atunci când se are în vedereansamblul cantit ă ilor dintr-un bun, serviciu sau factor de produc ie ce se produce



48

sau se comercializează la un moment dat într-o ramur ă sau sector de activitate.Analog cererii şi oferta totală reprezintă suma ofertelor individuale la nivelul fiecăruipre.

Între cantitatea oferită şi nivelul preului unui bun există o relaie dedeterminare directă, în cadrul căreia factorul independent şi determinant al relaiei îl

reprezintă preul unitar al bunului respectiv, iar factorul determinat este reprezentatde cantitatea oferită. Această relaie, în care modificarea pre ului reprezint ă cauzamodifică rii cantit ă ii cerute (în acelaşi sens) reprezintă legea ofertei. Altfel spus,orice creştere a preului la care poate fi vândut un bun îi va determina pe producătorisă crească cantitatea produsă şi oferită din bunul respectiv şi orice scădere a preului,privită de producător ca o potenială scădere a profitului (în situaia în care toatecelelalte condiii de pe piaă rămân neschimbate) determină o scădere a cantităiioferite. În acelaşi timp:

1. la o creştere a nivelului preurilor are loc o creştere a ofertei din parteaproducătorilor aflai pe piaă ;

2. o creştere a nivelului preurilor la care poate fi vândut un bun atrage după sine intrarea pe piaa bunului respectiv a unor noi producători.

Reprezentarea grafică a relaiei dintre preul unui bun şi cantitatea oferită dinbunul respectiv se face cu ajutorul curbei ofertei.

În forma sa tipică, ea este o curbă ascendentă, crescătoare, orientată pedirecia SV - NE, care face legătura dintre cantitatea oferită (reprezentată pe abscisă)şi preul oferit (reprezentat pe ordonată) şi ilustrează relaia de proporionalitate întrepre şi cantitatea oferită aşa cum este enunată în legea ofertei. Curba ofertei este, înacelaşi timp, curba costului marginal.

Curba ofertei

În formă atipică, curba ofertei se aseamănă mai degrabă cu o curbă tipică a

cererii. În acest caz, cantitatea oferit ă cre şte pe mă sura scă derii pre ului (situaiaunor producători de bunuri extrem de perisabile sau cea a ofertantului pentru carevânzarea bunului de care dispune reprezintă unica sa sursă de venit).

Q

P

P2

P1

A

B

0

O



49

Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei reprezint ă modificarea cantit ă ii oferite dintr-un bunsau serviciu în func ie de varia ia factorilor care influen ează nivelul acesteia.

Elasticitatea ofertei în funcie de diverşii factori care o influenează se

calculează cu ajutorul coeficienilor de elasticitate.Elementul determinant care influenează mărimea ofertei la un moment dateste preul de vânzare al bunului sau serviciului.

Coeficientul elasticităii ofertei în funcie de pre se calculează după relaia:

P

P:

Q

QE

00p / o

∆∆= , unde: Eo/p – coeficientul de elasticitate al ofertei în funcie de

pre; Q0 – cantitatea oferita din bunul respectiv, în momentul iniial; P0 – preul

iniial de vânzare al bunului respectiv; ∆Q – modificarea procentuală sau absolută acantităii oferite; ∆P – modificarea procentuală sau absolută a preului de vânzare.

Elasticitatea ofertei poate fi simplă sau încrucişată.În funcie de nivelul coeficientului de elasticitate al ofertei faă de factorul de

influenă luat în considerare (în cazul de mai jos preul), oferta îmbracă următoareleforme:

a) oferta elastică, atunci când modificarea cu un anumit procent a pre uluidetermină o modificare de mai mare amploare a cantit ă ii oferite.

Eo/p > 1 deoareceP

P

Q

Q

00

∆>

∆

b) oferta cu elasticitate unitară atunci când modificarea cu un anumit procent a pre ului determină o modificare de aceea şi mă rime a cantit ă ii oferite.

Eo/p = 1 deoareceP

P

Q

Q

00

∆=

∆

c) oferta inelastică atunci când modificarea cu un anumit procent a pre uluidetermină o modificare de mai mică mă sur ă a cantit ă ii oferite.

Eo/p < 1 deoareceP

P

Q

Q

00

∆<

∆

d) oferta perfect elastică este un caz care există doar în teorie şi care presupune ca la o cre ştere infinitezimală a pre ului de vânzare oferta să crească lainfinit .

Eo/p = ∞ deoarece raportul ∆P / P0 = 0

e) oferta perfect inelastică reprezintă situaia când oricât de mare ar fimodificarea pre ului oferta nu se modifică .

Eo/p

= 0 deoarece ∆Q = 0

În analiza factorilor care determină elasticitatea ofertei unui bun ne oprimasupra perioadei scursă de la modificarea pre ului acelui bun.

În condiiile în care ceilali factori rămân neschimbai există trei perioade acăror analiză prezintă interes.

a) Perioada foarte scurtă de timp (perioada pieei): reprezintă perioadaextrem de scurtă de la modificarea preului bunului X, ca urmare a creşterii cererii,



50

perioadă în care nu e posibilă sporire a ofertei. Astfel, pentru această perioadă detimp, oferta este practic perfect inelastică.

b) Perioada scurtă de timp: în această perioadă, creşterea preului ca urmarea creşterii cererii poate fi urmată într-o oarecare măsură de o sporire a ofertei, însă doar în anumite limite şi cu un consum suplimentar de resurse umane şi materiale

(este vorba desigur despre componentele variabile ale acestora, componenta fixă rămânând constantă).c) Perioada lungă de timp: este suficientă pentru asigurarea unei oferte

elastice. Sporirea produciei se va realiza nu prin măsuri conjuncturale ci prininvestiii susinute care determină modificarea cantităilor folosite din toi factorii deproducie şi care au ca scop lărgirea capacităilor de producie. În situaia în carefirmele aflate pe piaă nu pot satisface cererea existentă, vor pătrunde pe piaă firmenoi.

Pentru a evidenia influena modificării preului substituenilor unui bun sau apreului bunurilor complementare asupra ofertei unui anumit bun aflat în discuie, secalculează un coeficient de elasticitate încrucişată.

Elasticitatea încrucişată a ofertei unui bun în funcie de preul altui bun

reprezintă mă rimea procentuală a modifică rii cantit ă ii oferite din bunul X subinfluen a modifică rii pre ului unui bun Y cu 1 procent .Motivul pentru care se analizează separat această situaie este acela că oferta pentrubunurile pentru care există substitueni, respectiv bunuri complementare, evoluează diferit de oferta bunurilor care nu pot fi substituite sau care nu au relaie decomplementaritate cu vreun alt bun.

P

P:

Q

QE

y0x 0

yxy / x î

∆∆= , unde: E î x/y – coeficientul de elasticitate încrucişată al ofertei

bunului X în raport cu preul bunului Y; ∆Qx – variaia ofertei bunului X de la o

perioadă la alta; ∆Py – variaia preului bunului Y între două momente de timp;

Qx0

– cantitatea oferită din bunul X în momentul iniial; Py0

– preul iniial al

bunului Y.

REZUMAT

Firma de afaceri reprezintă o unitate economică de bază în jurul căreiapolarizează subunităi economice sub o singură conducere şi gestiune financiară. Eaeste alcătuită dintr-un grup de persoane organizate potrivit unor cerine juridice,economice, tehnologice şi manageriale care concep şi desf ăşoară un complex deprocese lucrative, concretizate în producerea de bunuri şi servicii în scopul obineriiunui profit.

Procesul de producere al bunurilor economice presupune achiziionarea şicombinarea factorilor de producie, adică a acelor resurse materiale şi umane caresunt efectiv atrase în activitatea economică. Existena unui număr mare de combinaii

între factorii de producie utilizai a determinat folosirea func iei de produc ie.Cu ajutorul funciei de producie se calculează eficiena utilizării factorilor de

producie: productivitatea totală, medie şi marginală. Dacă considerăm venitulproducătorului o mărime fixă, iar preurile factorilor de producie constante, alegerea



51

combinaiei optime presupune maximizarea funciei de producie Q = f(x,y), în careQ (cantitatea de producie) trebuie maximizată.

Producerea de bunuri materiale şi servicii necesită anumite cheltuieli cu factoriide producie. Ansamblul acestor cheltuieli necesare obinerii unui anumit volum demărfuri şi servicii, poartă denumirea de cost de produc ie. În vederea obinerii unui

profit maxim, orice producător caută să-şi minimizeze costurile de producie. Studiulcostului de producie se face în două moduri:1) pe o perioadă scurtă de timp, în care producătorul î şi modifică volumul

produciei suplimentând cantitatea utilizată din factorii variabili, iar capitalul fix(clădiri, echipament de lucru) rămân nemodificate.

2) pe o perioadă lungă de timp, în care producătorul î şi modifică volumulproduciei ca urmare a sporirii tuturor factorilor de producie (inclusiv aechipamentelor de lucru).

Cunoscând funciile de cost, întreprinzătorul are posibilitatea să determinecurba ofertei produsului pe piaă.


1. Care sunt principalele caracteristici ale Societăilor în nume colectiv: a) asociaiise împart în două categorii: comanditai şi comanditari; b) utilizează capitaluri dedimensiuni mari; c) asociaii se numesc acionari; d) răspundere nelimitată şi solitară pentru toate actele înf ăptuite; e) pările sociale nu sunt transmisibile.2. Care sunt principalele caracteristici ale Societăilor cu Răspundere Limitată: a)asociaii se împart în două categorii: comanditai şi comanditari; b) utilizează capitaluri de dimensiuni mari; c) asociaii se numesc acionari; d) răspunderenelimitată şi solitară pentru toate actele înf ăptuite; e) pările sociale nu sunttransmisibile.3. Care dintre următoarele nu reprezintă o formă de societate comercială: a)societatea cooperatistă; b) societatea cu răspundere limitată; c) societatea pe aciuni;d) societatea în comandită simplă.4. În care dintre următoarele variante pot exista acionari comanditari: a) societateape aciuni; b) societatea în comandită simplă; c) societatea cooperatistă; d) societateacu răspundere limitată; e) societatea în comandită pe aciuni.5. După criteriul instituional, întreprinderile pot fi: a) societăi pe aciuni; b) societăicooperative; c) societăi comerciale; d) regii autonome; e) holdinguri; f) întreprinderipublice.6. Care dintre elementele enumerate mai jos reprezintă trăsături ale factorilor deproducie ce permit combinarea lor: a) divizibilitatea; b) adaptabilitatea; c) utilitatea;d) complementaritatea; e) perisabilitatea; f) utilitatea.

7. Cum se mai numeşte dreapta bugetului firmei: a) izoutilitate; b) izoproducie; c)izocost; d) izocuantă; e) izoindiferenă.8. Pe o curbă de izoproducie, rata marginală de substituie: a) rămâne constantă; b)creşte; c) se micşorează; d) are o evoluie fluctuantă; e) se modifică directproporional.



52

9. Optimul producătorului desemnează situaia în care: a) se maximizează producia;b) se minimizează costurile; c) calitatea bunurilor produse este mai ridicată; d) seproduce cantitatea cea mai mare posibilă cu bugetul disponibil.10. Când sunt descrescătoare randamentele de scară: a) sporul de factori de produciecreşte mai rapid decât sporul produciei; b) sporul factorilor de producie creşte mai

încet decât sporul produciei; c) sporul produciei este tot mai mic; d) sporulproduciei este tot mai mare. Problema 1. Funcia de producie a unei întreprinderi este: Q(K,L)=K*L. Dacă preul unitar al factorului de producie capital este 5 u.m., iar al factorului muncă 10u.m. şi bugetul producătorului este 210 u.m., se cere: a) Determinai combinaiaoptimă; b) Care este rata marginală de substituire în punctul de optim?Problema 2. La o firmă 15 salariai lucrau 6 zile pe săptămână câte 10 ore pe zi,fiecare dintre aceştia realizând în medie 5 produse/oră. Cu cât ar trebui să crească productivitatea medie a muncii pentru a menine acelaşi nivel al produciei totale(săptămânale) dacă durata muncii se reduce la 5 zile/săptămână şi 8 ore/zi?

11. Costurile de oportunitate reprezintă: a) cheltuielile cu achiziionarea factorilor de

producie necesari realizării activităii; b) cantitatea de bunuri care nu pot fi realizatedatorită producerii unui alt bun; c) remunerarea factorilor de producie care auparticipat la realizarea produciei; d) remunerarea factorilor de producie care aparinproducătorului; e) cheltuielile de producie oportune.12. În cadrul costurilor pe termen lung se modifică: a) numai costurile fixe; b) numaicosturile variabile; c) numai costul unitar fix; d) toate costurile de producie; e)numai costul variabil mediu.13. Care este relaia care ne indică pragul de rentabilitate: a) p·Q =CTM; b) p·CT =p·Q; c) p·Q = minCTM; d) p·Q = min CVM; e) p·Q = CT; f) p = CTM.14. Curba costului total mediu pe termen lung are următoarea formă: a) reuneştepunctele de minim ale curbelor costurilor totale medii pe termen scurt; b) une ştepunctele de minim ale costurilor variabile medii pe termen scurt; c) reprezintă suma

costurilor totale medii pe termen scurt; d) trece prin punctele de maxim ale costurilorfixe pe termen scurt.15. În cazul în care costul marginal depăşeşte costul mediu, pentru orice creştere aproducie: a) costul mediu trebuie să crească; b) costul mediu trebuie să scadă; c)costul mediu creşte sau scade; d) costul mediu trebuie să rămână constant; e) costulmediu creste, scade sau rămâne constant.Problema 3. Să se calculeze costul fix, costul variabil şi costul total, cunoscând că pentru obinerea unei cantităii de produse s-au efectuat următoarele cheltuieli (în miiu.m.): materii prime – 500 000; materiale – 50 000; cheltuieli de între inere – 100000; salarii directe – 100 000; salariile personalului administrativ – 25% din totalulcosturilor de producie; amortizarea capitalului fix – 80 000; chirii – 90 000.Problema 4. Se cunosc următoarele date privind evoluia costurilor unei firme:

Q CF CV CT CMF CMV CMT Cm0 720…30 min 20…40 min 40



53

a) Completai datele care lipsesc. b) Care ar fi costul total al produc iei necesarfabricării a 29 de bucăi?Problema 5. În t0, costurile variabile sunt de 20.000.000 u.m. şi producia de 2.000bucăi. În condiiile creşterii produciei cu 25%, costul marginal este de 1,2 ori maimare decât costul variabil mediu din t0. Să se determine: a) sporul absolut al

costurilor totale; b) indicele costurilor variabile totale; c) arătai cu cât au crescut sauau scăzut costurile variabile totale.

RECOMAND Ă RI BIBLIOGRAFICE:

1. Abraham – Frois, Gilbert, Economie politică , Ed. Humanitas, Bucureşti,1994, pag.100 – 141, pag. 141-147, pag. 158-163;2. Angelescu Coralia (coord.), Economie, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pag. 92-100; pag. 102-104;3. Bernier,B.; H.L. Vedie, Initiation à la microéconomie, Ed. Dunod, Paris, 1995,pag. 61- 71;

4. Braudel, Fernand, Jocurile schimbului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, pag. 383;5. Clover, R.W.; Graves, Ph.E., Intermediate Microeconomics, Ed. Hartcourt BraceJovanvich, Academic Pres, San Diego, 1988, pag. 135 – 168;6. Dobrotă Niă (coord.), Dic ionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p.137-141;7. Fudulu Paul, Microeconomie, Editura Hiroyuki, Bucureşti, 1997, pag. 95-109;8. Samuelson, P.; W.D.Nordhaus, Economie politică , Ed. Teora, Bucureşti, 2000,pag. 159 – 165;9. Streinu Anca, Dic ionar de Economie, Ed. Niculescu, Bucureşti 2001, pag.105-106, pag. 123;10. ***Legea nr.26/1990 privind Registrul Comerului, republicată în 1998;11. ***Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privai pentru

înfiinarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.



54

CONCEPTE DE BAZĂ: • Capitolul 1 (Unitatea de curs 1): Pia a cu concuren ă perfect ă : Concurena;

Structură de piaă; Concurena perfectă; Echilibrul pe piaa cu concurenă perfectă; Perioadă ultrascurtă, scurtă, lungă;

• Capitolul 2 (Unitatea de curs 2): Pia a de monopol: Monopol, Echilibrul pepiaa de monopol, Monopson, Monopol bilateral;

• Capitolul 3 (Unitatea de curs 3): Alte pie e cu concuren ă imperfect ă : Piaacu concurenă monopolistică, oligopol, duopol, cartel.

OBIECTIVE URMĂRITE:1) Să prezinte coninutul concurenei şi criteriile pe baza cărora pot fi delimitate

cele două forme ale sale: concurena pură şi concurena imperfectă.2) Să arate că forma pură a concurenei este o abstracie ştiinifică dar ea

serveşte ca model teoretic de analiză a mecanismului pieei, şi o folosimpentru înelegerea concurenei reale.

3) Să poată determina mecanismul de formare a preului atât pe piaa cuconcurenă perfectă, cât şi imperfectă ;

4) Să arate în ce constă maximizarea profitului în cazul concurenei perfecte şi în cazul monopolului;

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL:• Manualul de Microeconomie, editat de Catedra de Economie Politică,ediia 2010

• Bibliografia indicată în Silabus;• Alte surse bibliografice indicate în urma discuiilor cu tutorii;• Discuii şi analize realizate împreună cu tutorii, pe marginea temelor indicate

spre studiu (formarea preului pe diferite tipuri de piee, profitul întreprinzătorului);

• Studii de caz;• Rezolvări de probleme (tipuri de probleme pe temele: formarea preului pe

piaa cu concurenă perfectă şi imperfectă, profitul întreprinzătorului);• Răspunsuri la întrebări teoretice tip grilă.

REZULTATE AŞTEPTATEConcuren a şi formarea pre ului pe diferite pie e constituie un modul foarte

important în cadrul manualului de Microeconomie, deoarece urmăreşte ca studentulsă cunoască mecanismul formării preurilor în condiiile pieei cu concurenă perfectă şi imperfectă. Pe această bază, el trebuie să capete deprinderi operative în calculuinivelului şi dinamica profitului, precum şi influenei exercitate de diferii factori

CONCUREN A Ş I FORMAREA PRE ULUI PE DIFERITE PIE E

Modulul IV



55

asupra masei şi ratei profitului. Folosind cunoştinele dobândite la tema ce tratează costurile de producie, studentul va putea calcula pragul de rentabilitate în condiiilediferitelor forme de producie, mergând până la individualizarea acestuia pe fiecareunitate de produs.


Piaa cu concurenă perfectă - Sinteză -

Cadrul general al concuren ei

Unul dintre cele mai importante elemente ale pieei şi una din trăsăturileeseniale a economiei de piaă este, f ără îndoială, concurena. Ea reprezintă un modeficient de repartizare a resurselor, o procedură de descoperire a unor cunoştine

(informaii) sistematice - referitoare la preferinele consumatorilor şi posibilităiletehnologice ale producătorilor - prin intermediul preurilor de piaă.În acelaşi timp, sub presiunea concurenei (şi urmărind realizarea scopurilor

proprii), întreprinzătorii sunt determinai să introducă progresul tehnic şi să crească productivitatea. Concurena pentru exploatarea eficientă a unor resurse limitate şipentru obinerea de noi mijloace de satisfacere a nevoilor individuale şi colective lacosturi mai scăzute şi de o calitate mai ridicată, a contribuit substanial la îmbunătăireanivelului general de bunăstare materială şi spirituală, la creşterea calităii vieii.Concurena nu reprezintă numai un puternic factor de stimulare ci şi un puternic factorcoercitiv, eliminând firmele cele mai puin performante şi presând permanent îndirecia reducerii preului.

Privită ca rivalitate între indivizi (grupuri sau naiuni), concurena apare

întotdeauna când două sau mai multe pări luptă pentru ceva ce nu pot obinetoi.Etimologic provine din latinescul cum petere, unde “cum = cu, împreună

cu”, iar petere alături de sensul ostil de “a căuta să lovească, a ataca”, reine şi sensulde ”a căuta să atingă /să obină, a urmări (dorind să obină), a se îndrepta spre”.

Concurena presupune astfel existena rivalităii în, şi prin, activitateaeconomică, pentru aproprierea unor bunuri rare, precum şi pentru atingerea unorobiective ce nu pot realizate de către toi. Avem astfel imaginea unor persoane saugrupuri rivale care doresc şi caută să obină în acelaşi timp o parte cât mai mare dinceva care, insuficient fiind în raport cu dorinele tuturor, se cere împărit într-oanume modalitate şi după anumite criterii între ei (sau între o parte dintre ei).

Concurena înseamnă şi realizarea şi meninerea libertăii economice. Se

poate afirma că alături de raritate - deci de imposibilitatea realizării concomitente şiintegrale a scopurilor tuturor - libertatea economică constituie o altă “pre-condiie” aexistenei şi manifestării concurenei economice.

Concurena nu elimină cooperarea, cel puin sub anumite forme, iarsuccesul unor competitori nu înseamnă neapărat un unic învingător. Cooperarea esteo caracteristică fundamentală a societăii, f ără de care schimbul, activitateaeconomică, nu ar fi posibile. Urmărind atingerea unor scopuri proprii indivizii intră



56

în mod necesar în relaii unii cu alii şi, în anumite condiii şi limite, cooperează învederea realizării anumitor obiective comune - în măsura în care şansele de reuşită vor creşte în acest fel şi dacă rezultatele aşteptate vor fi considerate suficiente decătre toi cei implicai ori pentru a se proteja mai bine în faa ofensivei altor competi-tori.

În toate variantele teoriei economice concurena, definită în moduri diferite,reprezintă un concept central. Ea apare într-o triplă accepiune: politici sau strategiicomerciale ale firmelor; structur ă de pia ă ; proces sau mecanism economic.

Teoria economică atribuie sistemului concurenial un anumit rol şi consideră că aceasta îndeplineşte anumite funcii în cadrul sistemului economiei de mărfuri.Principalele avantaje au în vedere: alocarea optimală a resurselor ; stimularea

progresului economic; cre şterea eficien ei economice; egalizarea treptat ă şi relativă a condi iilor de produc ie; reducerea pre urilor mă rfurilor ; reglarea diviziuniisociale a muncii şi stabilirea echilibrului la nivel micro şi macroeconomic; că utarea,identificarea sau producerea şi difuzarea informa iilor, precum şi reglarea mi şcă riiinforma iilor economice; confruntarea cererii şi ofertei; reparti ia veniturilor .

Principala delimitare f ăcută cu privire la conceptul de „cocurenă” este între

concurena perfectă şi concurena imperfectă, deşi literatura economică reine şianalizează şi alte forme.

Concuren a perfectă

Sursa conceptului de concurenă perfectă poate fi identificată în noiuneaclasică de concurenă, îneleasă în forma sa de liberă concurenă. Concurena liberă reprezintă, în primul rând, negarea monopolului şi se opune oricărei intervenii astatului şi amesteculuifactorilor exogeni de orice natură în cadrul procesului economic.

Spiritul liberei concurene concentrează în sine credina că principala foră care pune în mişcare oamenii este interesul individual. Acest comportament este, înesena sa, individualist (egoist). Baza acestui spirit şi acestui comportamentconcurenial o reprezintă existen a propriet ă ii private ca temelie a economiei.

Existena unui număr suficient de mare de ageni economici a fostconsiderată, de cele mai multe ori, singura cerină suplimentară (necesară şisuficientă) pentru ca în cadrul unui mediu economic liber şi caracterizat printr-uncomportament bazat pe raionalitate economică, libera concurenă să existe, să semanifeste şi să asigure deplina realizare a funciilor sale.

Concurena perfectă este îneleasă în prezent drept acea situaie în care pe oanumită piaă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiii şicaracteristici:

1. Atomicitatea ansamblului economic;

2. Omogenitatea produsului;3. Intrarea liber ă în şi ie şirea liber ă din orice ramur ă de activitate;4. Transparen a perfect ă a pie ei;5. Mobilitatea perfect ă a factorilor de produc ie;



57

Formarea pre ului pe o pia ă cu concuren ă perfectă

Funcionarea economiei de piaă, a schimbului în general, este legată şi depreul mărfurilor, de modul în care acesta se formează. La modul general el exprimă raportul în care se schimbă două produse. Într-o economie monetară, în care

schimbul este intermediat, preul reprezint ă suma de bani pe care o prime ştevânză torul unui bun economic de la cumpă r ă torul acesteia. Sub acest aspect, preuleste considerat expresia bă nească a valorii mărfurilor.

Preul se stabileşte, se formează, pe piaă, pe baza înelegerii cumpărătoruluicu vânzătorul, ca purtători ai cererii şi ofertei, şi ca urmare, este considerat unrezultat al pieei (sau determinat de piaă): P = f (C,O).

Prin echilibrul pieei înelegem acea situaie în care cantitatea de mărfuricerută egalizează la cel mai ridicat nivel posibil oferta de marf ă, iar preulcorespunzător punctului de echilibru reprezintă preul de echilibru. Corespunzătoracestui echilibru va rezulta volumul tranzaciilor – adică cantitatea din marfarespectivă vândută şi cumpărată pe piaă – şi preul de echilibru.

Preul de echilibru este un pre al cărui creştere diminuează cantitatea vândută (volumul tranzaciilor), chiar dacă acest lucru este dorit de producători, în timp ce oreducere a sa atrage, de asemenea, scăderea cantităii vândute, pentru că puini agenieconomici vânzători vor accepta acest lucru. El reprezintă, aşadar, preul la carecantitatea care se poate vinde dintr-o marf ă este cea mai mare, când cererea şi ofertasatisf ăcută corespunde celui mai mare volum de vânzări şi cumpărări posibile pepiaă.

În condiii de liberă concurenă echilibrul pe piaă se va stabili ca rezultatexclusiv al cererii şi ofertei totale. Nici un agent economic participant pe respectiva piaă nu poate influena în nici un fel stabilirea sa.

De câte ori pe piaă există un pre superior celui de echilibru producătorii (sau în orice caz o parte dintre ei) vor rămâne cu anumite cantităi de produse nevândute.

Avem de a face într-o asemenea situaie cu un exces de ofert ă , cu o supraproducierelativă (în raport cu preul prea mare solicitat pentru marfa respectivă).

În cazul în care preul s-ar situa sub nivelul celui de echilibru, cererea va fisuperioară ofertei, pe piaă evideniindu-se o penurie de produse, situaie denumită exces de cerere.

Conform analizei echilibrului realizate de Alfred Marshall, distingem treiperioade de timp diferite: perioada de piaă sau ultrascurtă (instantanee); perioadascurtă; şi perioada lungă. Corespunzător fiecărei perioade, vom avea următoarelesituaii:

Echilibrul pe perioad ă ultrascurt ă (de pia ă ) Pe perioadă ultrascurtă sau de piaă oferta este rigidă. Bunurile ce o formează

sunt deja produse şi se află pe piaă. Ele se cer, aşadar, vândute şi vor fi vândute pecât se va oferi. Preul se va fixa în mod normal la acel nivel care permite vânzarea

întregii cantităi oferite în acest interval. Ca urmare, el este rezultatul exclusiv al uneianumite cereri.

Echilibrul pe perioadă scurtă Perioada scurtă cuprinde acel interval de timp ce permite ajustări ale

volumului produciei, ca răspuns la fluctuaiile cererii, dar numai în limitacapacit ă ilor de produc ie existente. Oferta nu mai este rigidă, dar gradul său de



58

elasticitate (în special sub raportul posibilităilor de creştere a produciei) depindefundamental de gradul pre-existent de utilizare a acestor capacităi.

Echilibrul pe termen lungDacă perioada considerată se prelungeşte, numărul factorilor variabili

sporeşte, ca şi capacitatea de adaptare a ofertei la cerere, cu precădere în raport de un

volum al produciei superior. Principalul factor la care ne referim este capacitatea deproducie (capitalul fix). Corespunzător, modificarea cererii acionează mai puinasupra preului şi mai mult asupra volumului produciei şi tranzaciilor. Preul pare afi influenat mai mult de evoluia costurilor decât de cerere.

În concluzie – după Marshall – pe termen scurt cererea are rolul fundamental în stabilirea echilibrului, în timp ce pe termen lung rolul preponderent revine ofertei.

Maximizarea profitului pe pia a cu concuren ă perfectă

Cum în condiii de concurenă perfectă, atât vânzătorii cât şi cumpărătoriiprivesc preurile ca un factor exogen, ca un parametru exterior, asupra căruia nu auun control direct, maximizarea profitului presupune exclusiv o aciunea asupra

nivelului propriei producii. Adică, stabilirea acelui volum de producie care, încondiii date de costuri şi de pre dat (sau de cerere, pe pieele monopolizate), asigură

ob inerea celui mai ridicat profit total. Iar acesta obiectiv reprezintă scopulexistenei oricărei firme.

O firmă î şi va spori producia atâta timp cât din acest lucru va obine uncâştig (profit) suplimentar, profit ce se va adăuga celui adus de cantităile precedente.Aşadar, ceea ce compara în permanenă producătorul este venitul suplimentar obinut(venitul marginal) cu costul obinerii acestui venit, adică cu costul marginal. Încondiii de concurenă perfectă, modificarea produciei unei firme nu este de natura ainfluenta oferta totală şi, deci, echilibru pieei, iar ca urmare venitul suplimentarobinut va fi egal cu preul de vânzare. Astfel, creşterea produciei se justifică atâtatimp cât: (Vmg = p) > Cmg. Pe cale de consecină, profitul maxim corespunde aceluinivel al produciei pentru care: Vmg = p = Cmg

Oferta pe termen scurt (Oi) corespunde unui segment a curbei costurilormarginale (Cmg), mai precis oferta porneşte de la acel nivel valoric şi al producieicorespunzător costului mediu variabil minim (pragului de închidere/faliment) pentru

firmele în func iune, respectiv de la nivelul costului mediu total minim (pragului derentabilitate/de intrare pe piaă) pentru firmele noi. Productivitatea marginală descrescândă antrenează creşterea costului marginal şi conferă forma tipică curbeiofertei.



59


PIA A DE MONOPOL

- Sinteză -

Defini ia şi ipotezele modelului

Cauzele existen ei monopolului (sursa monopolului)

Cuvântul monopol, literal, înseamnă un singur vânzător. O firmă se află însituaie de monopol dacă se constituie în unicul ofertant al unui produs omogen, avândcontrol complet asupra ramurii respective. Faptul că o firmă se află în situaie demonopol înseamnă că nu există nimeni care să producă un substituent al produsului pecare îl realizează firma respectivă, iar firma în cauză este în stare să împiedice alte firmesă-l producă.

În esenă, cauzele existenei unui monopol pot fi următoarele:

a) concentrarea progresivă a produciei şi eliminarea producătorilor maipuin performani, procesul, concurenial însuşi conducând la constituireamonopolului denumit monopol natural.

b) realizarea unei inovaii sau crearea unui produs nou face din întreprinderea respectivă un distribuitor unic pe piaă –creând o sursă temporară de monopol denumit monopol inova ional.

c) existena unor obstacole de reglementare sau legislative la intrareaconcurenilor pe piaă (monopol legal).

d) dreptul de proprietate asupra unor factori naturali cu calităi deosebite:terenuri fertile, zăcăminte bogate, căi de transport favorabile etc,inaccesibile celorlalte firme conferă firmelor deinătoare un avantaj decost care împiedică pătrunderea altor firme în ramura de activitate.

Firmele se pot afla în situaie de monopol cel puin un timp, existând însă risculpătrunderii altor firme în domeniu. Dacă, pe termen scurt acest lucru este puin probabil,

pe termen lung, nici o firmă nu este la ad ă post de concuren a internă sau externă . Oricedeschidere la comerul internaional, eliminarea chiar şi parială a restriciilor tarifare saunetarifare este de natură să genereze concurenă, alterând situaia de monopol.

Cererea că tre firmă şi curba veniturilor unui monopol

Deoarece o firmă-monopol este singurul producător al produsului pe care îlvinde, curba cererii sale este identică cu curba cererii de piaă pentru acel produs.

În aceste condiii, curba cererii de piaă, care exprimă de fapt cantitatea totală

pe care cumpărătorii o solicită corespunzător fiecărui pre, arată cantitatea pe carefirma monopol va fi capabilă să o vândă corespunzător fiecărui pre. Curba cererii nueste fixată de firma-monopol, ea este rezultatul agregării cererilor individuale.



60

Echilibrul pie ei de monopol pe termen scurt şi lung

Maximizarea profitului

Ipoteza cea mai frecventă privind obiectivul monopolistului este de

maximizare a profitului. Pentru a ilustra cum se poate atinge echilibrul în cazul uneifirme-monopol interesate de maximizarea profitului, trebuie să cunoaştem funciacererii şi funcia costurilor. Deoarece legea randamentelor descrescă toarecaracterizează condi iile în care sunt produse bunurile indiferent de structura pie ei,

firmele-monopol au curbe de costuri, pe termen scurt, în formă de U, exact a şa, cumau firmele perfect competitive.

Oferta şi monopolul

În timp ce cererea globală pe piaa monopolistă este suma cererilorindividuale ale unui număr foarte mare de cumpărători, oferta globală nu este altcevadecât oferta individuală a monopolului. Ca şi în cazul concurenei perfecte, oferta de

monopol reprezintă cantitatea pusă în vânzare la un pre care-i asigură acestuiaprofitul maxim. Nu există o curbă a ofertei de monopol, la aceeaşi cantitatepreul fiind diferit în funcie de elasticitatea cererii în raport cu preul. Pentru aşti cantitatea produsă corespunzător fiecărui pre, trebuie să cunoaştem atât curbacererii, cât şi curba costului marginal.

În cazul în care firma-monopol are mai multe unităi de producie, acesteaoperează în condiii de costuri diferite, ceea ce face ca problema echilibrului şi arepartizării produciei să fie caracterizate printr-o anumită specificitate. Costulmarginal al monopolului reprezintă cel mai mic nivel al costului marginal înregistrat înoricare dintre unităile de producie din care este constituit monopolul. Repartizareaoptimă a produciei monopolului între unităile de producie are loc atunci când fiecareunitate produce acea cantitate pentru care costul său marginal este egal cu costulmarginal al monopolului şi cu venitul marginal al acestuia.

Monopsonul şi monopolul bilateral

Monopsonul, oarecum este situaia simetrică a celei prezentate mai sus.Atunci când pe o piaă cererea este reprezentată, pe de o parte, de un singurcumpărător (o singură foră), iar pe de altă parte, de un număr mare de producătorivorbim de o piaă de tip monopson.

Asemenea situaii se întâlnesc, atunci când într-o anumită regiune, pe piaaforei de muncă există o singură întreprindere, care angajează foră de muncă cu oanumită calificare, de ex. regiunile miniere, unde practic minerii pot fi angaja i de o

singură întreprindere minieră.În cazul în care atât oferta cât şi cererea pe o piaă este reprezentată de câte o întreprindere sau de câte o singură foră atunci avem de a face cu monopol bilateral.De exemplu, dacă o întreprindere este singura care angajează un anumit tip de muncă

într-o regiune, fiind singurul cumpărător pe piaa muncii respective, şi oferta estemonopolizată de un sindicat, avem de a face cu monopol bilateral.



61


ALTE PIE E CU CONCUREN Ă IMPERFECT Ă

- Sinteză -

Pieele cu concurenă imperfectă au preluat anumite trăsături ale monopoluluiprecum şi ale pieei cu concurenă perfectă. Formele pe care le îmbracă sunt multiple(piaa cu concurenă monopolistică, de oligopol, piee oligopolistice, contestate saudisputabile,etc.) dar, în acest capitol ne vom referi doar la două dintre acestea şianume: piaa cu concurenă monopolistică şi piaa cu concurenă de oligopol.

Pia a cu concuren ă monopolistică

Piaa cu concurenă monopolistică este o structură de piaă cu un număr marede producători şi consumatori, obiectul tranzaciei fiind un produs neomogen( saudifereniat).

Tr ă să turile caracteristice ale acestui tip de pia ă

În analiza acestei piee pornim de la principalele tră să turi ale sale:1) Atomicitatea cererii şi a ofertei, tr ă să tur ă prin care se aseamă nă cu pia a

cu concuren ă perfect ă ;2) Curba cererii adresată firmei este descrescătoare, prin care se aseamănă

cu piaa de monopol; 3) Diferenierea produsului, ceea ce înseamnă că un anumit bun prezint ă

deosebiri de la un producă tor la altul. Produsele sunt difereniate dar suficient desubstituibile pentru a satisface aceeaşi trebuină şi a dezvolta concurena întreproducători. După unii economişti, un produs difereniat este acel produs sau grupde produse care sunt suficient de asemă nă toare pentru a fi considerate variante aleaceluia şi bun dar şi suficient de diferite pentru a fi vândute la pre uri diferite. Estecazul, în special al produselor manufacturate care ocupă o pondere din ce în ce maimare în totalul celor care sunt destinate pe piaă.

Diferenierea poate fi realizată:a). în mod real - difereniere reală sau efectivă - care are la bază

calitatea produsului sau complexitatea acestuia;

b). în mod iluzoriu - adică indus publicului prin diferite elemente care sunt percepute ca diferen e, ca de exemplu: mod de ambalare, de prezentare, de vânzare,reclamă publicitate, etc.

O consecină importantă a acestei caracteristici este faptul că fiecare firmă areo curbă proprie a cererii.

4) Preul produsului poate fi influenat în anumite limite de către producător,ceea ce înseamnă că firmele au o anumită putere pe piaă. Dar, în acest caz apare oreacia a consumatorului care va cumpăra o cantitate mai mare sau mai mică. De celemai multe ori diferen ele de calitate justifică diferen ele care apar în pre ul

produselor . De asemenea cumpărătorii, o mare parte a lor, preferă produsele demarcă, mai ales că firmele respective au posibilitatea să acioneze pe piaă prin:publicitate, vânzări promoionale, oferte speciale de finanare, etc.



62

Dar, produsul fiind substituibil, în cazul în care o firmă ar mări exageratpreul acestuia, consumatorii vor alege un alt ofertant.

Preul fiind decis de firmă, el este un pre administrat şi se modifică mai greudecât unul care se fixează pe piaă în funcie de jocul cererii şi al ofertei. Aceastadeoarece firmele fabricând produse difereniate sunt tentate să producă o cantitate

mai mică din fiecare, şi o shimbare frecventă a preului nu ar fi posibilă decât cucosturi foarte mari. Firmele decid frecvena schimbării preului fiecărui sortiment înparte calculând costul de oportunitate al acestor schimbări, care sunt date depierderile înregistrate dacă nu se apelează la schimbări.

5) Deciziile producătorilor sunt relativ independente , fiecare ofertant având propriul segment de pia ă . Aceasta înseamnă că fiecare firmă ignoră reaciileposibile ale competitorilor şi ia decizii în mod independent, mai ales, în legătură cupreul şi cantitatea, inând cont numai costuri şi cerere.

6) Înlocuirea concurenei prin pre cu concurena prin produse(concurena non pre)

7) Intrarea liberă pe piaă a firmelor8) Simetria. În momentul în care o firmă intră pe piaa unui produs, ea are

capacitatea de a capta un anumit număr de cliei astfel încât celelalte firme vor finevoite să-şi micşoreze vânzările, iar curba cererii se va deplasa spre stânga;

9) Folosirea incompletă a capacităilor de producie, ceea ce înseamnă că fiecare firmă va realiza un cost total mediu superior celui pe care l-ar realiza pe opiaă cu concurenă perfectă. În acest caz, firmele de pe o piaă cu concurenă monopolistică sunt competitive chiar dacă au economii de scară neexploatate, adică vorproduce în condiiile în care se situează pe partea negativă a curbei costului total mediu;

10) Preul produsului este mai mare comparativ cu o piaă cu concurenă perfectă dar mai mic comparativ cu o piaă de monopol

11) Profitul pe care-l obine o firmă care acionează pe o asemenea piaă este mai mic comparativ cu o piaă de monopol, şi se obine doar pe termenscurt. Comparativ cu o piaă cu concurenă perfectă, profitul este mai ridicat mai ales

în cazul firmelor care realizează produse de calitate superioară.

Echilibrul pie ei pe termen scurt

Cererea. O firmă, având un produs difereniat, se comportă pe piaă asemenea unui monopol. Spre deosebire de acesta, însă, ea nu poate atrage toicumpărătorii şi de aceea curba cererii adresată firmei va avea o pantă descrescătoare,şi nu infinit elastică, aşa cum este cazul unei firme care acionează pe o piaă cuconcurenă perfectă.

Aceasta înseamnă că o firmă care acionează pe o asemenea piaă are unanumit grad de monopolizare a clientelei.

Echilibrul presupune realizarea acelui nivel al produc iei – denumit optim –care să asigure maximizarea profitului anual.În aceste condiii, pre ul produsului va fi stabilit în funcie de cantitatea

optimă şi de curba cererii, care exprimă comportamentul consumatorului.Condiia care trebuie respectată, pentru atingerea echilibrului este: Cmg = Vmg,

Cmg = costul marginal, Vmg = venitul marginal



63

Echilibrul pie ei pe termen lung

În general, o firmă care acionează pe o piaă cu concurenă monopolistică obine profituri ridicate pe termen scurt. Din acest motiv alte firme sunt atrase în

bran şă , ceea ce va modifica echilibrul pieei.

În primul rând, va avea loc o creştere a ofertei totale pe piaă, iar dacă cerereatotală nu va spori în aceeaşi măsură, fiecare firmă va fi nevoită să-şi restrângă activitatea.Ca atare, curba cererii adresată fiecă rei firme se va deplasa spre stânga, iar profitul

fiecă rei firme se va mic ş ora.În concluzie, echilibrul pe termen lung prezintă următoarele caracteristici:

pre ul este mai mare comparativ cu costul marginal , ca în cazulmonopolului, ceea ce determină obinerea unui profit mai ridicat,comparativ cu piaa cu concurenă perfectă, unde preul este identic cu costulmarginal;

deoarece dreapta cererii este descrescătoare, în punctul de optim, venitul marginal este inferior pre ului de echilibru;

pe termen lung , pre ul de echilibru este identic cu costul total mediu, ca şi în

cazul concurenei perfecte, ceea ce face posibilă intrarea şi ie şirea firmelor din bran şă numai până în momentul în care profitul se anulează . Prin această condiie, concurena monopolistică se deosebeşte de monopol, care obine unprofit ridicat pe termen lung;

În cazul concuren ei monopolistice, pe termen lung, punctul de optim se situează la stânga punctului de minim al costului total mediu, ceea ce determină apari ia unor capacită i de produc ie în exces;

Oligopolul

Oligopolul este un tip de pia ă cu concuren ă imperfect ă care secaracterizează prin prezen a pe pia a unui bun a unui numă r mic de producă tori şiunui numă r mare de consumatori.

Pe o piaă cu concurenă de tip oligopol, aciunile unui producător anume, depe piaa respectivă au o influenă semnificativă asupra concurenilor săi, respectiv pepiaă există un număr suficient de mic de producători pentru ca aciunile lor să fieinterdependente. În această categorie sunt incluse, de regulă, situaiile în care piaaeste dominată de câteva firme de dimensiuni mari, f ără a exclude însă existena unuinumăr mai mare sau mai redus de producători mici, cu o influenă redusă pe piaă,motiv pentru care nu prezintă interes studierea comportamentului acestora.

Oligopolurile constituie, aşadar, forme tipice de concentrare a produciei şicapitalurilor în firme mari. Marile firme sau giganii industriali care acionează îneconomiile de piaă intră în concurenă fie în cadrul aceluiaşi produs omogen (oel,

aluminiu, ciment), fie în cadrul unor produse difereniate (automobile, televizoare,calculatoare, avioane etc).Tr ă să turile specifice oligopolului pot fi sintetizate după cum urmează:

- Un numă r restrâns de firme de mari dimensiuni care acoper ă cererea de pe pia ă şi au o eficien ă ridicat ă



64

- Firmele au posibilitatea de a influen a pre ul dar nu sunt nici „pricetakers”, nici „price makers” ci sunt firme care caut ă pre ul, respectiv„price seekers”.

- Deciziile fiecă rei firme sunt influen ate de deciziile firmelor concurente.Firmele î şi construiesc strategii în cadrul că rora iau în considerare reac ia

celorlalte firme la propriile decizii- Sunt forme stabile de organizare a pie ei, datorit ă faptului că o cre ştere avolumului produc iei peste o anumit ă limit ă nu mai asigur ă o scă dere acosturilor şi, prin urmare, firma oligopolist ă nu este stimulat ă să ob ină monopolul asupra produsului.

În cele ce urmează vom prezenta o clasificare prealabilă a formelor deoligopol, clasificarea fiind necesară în înelegerea mecanismului de adoptare adeciziilor de piaă în cadrul acestui tip de concurenă.a. În funcie de gradul de coordonare existent între politicile de piaă ale firmelor:

• Oligopol perfect coordonat caracterizat prin centralizarea vânzărilortuturor firmelor participante de către un sindicat sau prin încheierea deconvenii de cartel între firmele respective.

• Oligopol par ial coordonat poate fi întâlnit în situaii în care în cadrulindustriei respective există o firmă leader care le influenează pecelelalte având caracter dominant cât şi în situaii în care între firmeleoligopoliste există o cooperare voluntară (f ără leader) dată depreocuparea realizării unui interes comun

• Oligopol f ă r ă coordonare care se poate referi la trei situaii şi anume:1) un r ă zboi deschis în domeniul pre urilor , între firmele careactivează în industrie, 2) oligopol supercompetitiv, în care firmeindependente produc bunuri uşor difereniate, se pândesc reciproc şipractică politici agresive de vânzare, 3) oligopol în lan caz în carerelaiile concureniale sunt înlănuite (firma A este dominantă în

raport cu firmele B şi C iar firma C este dominantă în raport cu D şi Eetc)b. În funcie de diferen ierea produselor :

• Oligopol pur situaie în care produsele sunt omogene (cele maifrecvente cazuri sunt piaa oelului, cimentului, aluminiului) iarconcurena va fi realizată prin pre sau cantitate.

• Oligopol diferen iat : constă în concurena între firme care producbunuri diferen iate, gradul de difereniere fiind în relaie inversă cugradul de dependenă dintre firme.

c. În funcie de situaia maximiză rii profitului: • Oligopol complet care apare în situaia în care legăturile reciproce

dintre firme sunt atât de puternice încât se poate aciona astfel încât la

nivel de grup profitul cumulat să fie maximizat. Situaia este ideală din punct de vedere practic, întrucât este un obiectiv greu de

îndeplinit, având în vedere complexitatea deciziilor care trebuie luate în cadrul oligopolului

• Oligopol par ial mai des întâlnit în practică presupune neîndeplinireacondiiilor din cadrul oligopolului complet, respectiv situaia în care



65

fiecare firmă acionează astfel încât să î şi maximizeze propriul profitiar profitul cumulat la nivelul grupului nu este maximizat.

d. După caracterul de atomicitate al cererii şi al ofertei:• Oligopson situaie în care oferta î şi păstrează caracterul de atomicitate

iar cererea este redusă la un număr restrâns de cumpărători

• Duopson situaie în care se păstrează caracterul de atomicitate alofertei dar pe piaă există doar doi cumpărători

• Oligopol situaia în care oferta î şi pierde caracterul de atomicitate, pepiaă existând un număr mic de ofertani iar cererea î şi păstrează atomicitatea (de fapt acesta fiind cazul clasic de oligopol)

• Duopol situaie în care oferta î şi pierde caracterul de atomicitate, pepiaă existând doar doi producători-ofertani iar numărul decumpărători fiind mare (se păstrează caracterul de atomicitate alcererii)

În literatura economică, duopolul constituie cel mai cunoscut cadru de studiupentru situaiile oligopolistice. Analiza interaciunii strategice într-un cadru restrânseste mai facilă, întrucât permite înelegerea comportamentului firmelor pe baza unuinumăr de patru variabile: preurile fiecărei firme şi cantităile produse de fiecarefirmă. Omogenitatea produsului (regăsită în cazul oligopolului pur ) constituie oipoteză importantă pe care se bazează întreaga analiză.

Cartelul

Dacă firmele urmăresc să limiteze conflictul dintre ele, ele se comportă înmod cooperant. Un cartel este o organiza ie format ă din mai multe firmeindependente, care realizează produse similare şi colaborează în ceea ce prive şte

pre ul şi outputul care să maximizeze profitul total. Deşi legislaiile prevăd înmajoritatea cazurilor restricionarea firmelor de a încheia acorduri în scopul fixării

preurilor sau împăririi pieelor, acestea de cele mai multe ori sunt tentate să ajungă la înelegeri. Astfel, firmele urmăresc să practice aceleaşi preuri, să î şi mărească profiturile şi să reducă gradul de risc al afacerilor pe care le desf ăşoară prinrestrângerea competiiei. Studiile recente arată că numeroase firme sunt bănuite deasemenea practici, companiile aeriene fiind cel mai des acuzate de comportamentcooperant ilegal.

Un cartel se comportă ca un monopolist şi urmăreşte maximizarea profituluitotal, urmând apoi ca acesta să fie împărit între firmele care formează cartelul.

REZUMAT

Piaa cu concurenă perfectă are, în cele mai multe cazuri, o existenă teoretică,dar permite înelegerea modului de determinare a preului de echilibru pentru un anumitprodus, în funcie de raportul dintre cerere şi ofertă. Prin urmare, pe o piaă cuconcurenă pură şi perfectă există o suveranitatea pieei, iar agenii economici sunt doar"receptori de pre”.



66

PE O PIAĂ CU CONCUREN Ă PERFECTĂ PREUL DE ECHILIBRU SEFORMEAZĂ PRIN CONFRUNTAREA CERERII TOTALE CU OFERTATOTALĂ PENTRU FIECARE BUN ECONOMIC ÎN PARTE. ACEST PRE

DETERMIN Ă ECHILIBRUL PIE EI UNUI BUN CARE NE INDIC Ă ÎNTÂLNIREA INTERESELOR CUMP Ă R Ă TORILOR CU CELE ALE OFERTAN ILOR.

ECHILIBRUL PIE EI PENTRU UN BUN SE REALIZEAZ Ă PRIN RESPECTAREACONDI IEI URM Ă TOARE: O (P) = D (P)

În continuare se prezintă modul de formare a preului pe pieele cu concurenă imperfectă, în special de tip: monopol, monopolistic, oligopol, monopson, etc.

Toate aciunile desf ăşurate în cadrul economiei de piaă încep şi se sfârşescprin calcularea atentă, exigentă şi obiectivă a fiecărui element de cheltuială precum şia surselor aducătoare de profit. De aceea, profitul reprezintă unul din conceptelecheie ale teoriei şi practicii economice. Problemele dezbătute în literatura despecialitate au vizat originea profitului, sursele lui de formare, formele demanifestare şi modalit ă ile de însuşire.


1. Ce se înelege prin skimming price: a) preul unui produs la lansarea pe o piaă şicare la început include un profit ridicat; b) preul la care un ofertant este dispus să-şivândă marfa sau un cumpărător este dispus să achiziioneze un produs; c) preul fixatde o firmă pentru un bun şi care este adoptat şi de firmele concurente; d) care seformează prin jocul liber al cererii şi al ofertei; e) sunt preuri fixate de stat.2. În vederea maximizării profitului, un monopol are posibilitatea: a) să mărească atât volumul produciei cât şi preul de vânzare al produsului; b) să micşoreze atâtvolumul produciei cât şi preul produsului; c) să mărească volumul produciei şi să micşoreze preul; d) să micşoreze volumul produciei şi să mărească preulprodusului; e) nici o variantă nu este corectă.

3. În cazul unui monopol spre deosebire de o piaă cu concurenă perfectă: a) preulprodusului este mai mare; b) preul bunului este mai mic; c) există o identitate întrepreurile practicate pe cele două tipuri de piee; d) nu se poate stabili nici o legătură

între preurile practicate pe cele două tipuri de piee.4. În cazul unui cartel preul este stabilit: a) de o singură firmă; b) prin înelegere

între mai multe firme din cadrul cartelului; c) calculându-se media ponderată apreurilor fiecărei firme; d) de către firma dominantă; e) nici un răspuns nu estecorect.5. Situaia firmei barometru presupune: a) stabilirea preului prin înelegere întrefirmele care compun branşa acelui bun; b) stabilirea unui for de conducere la nivelulfirmelor care compun branşa pentru stabilirea preului; c) stabilirea preului bunuluirespectiv de către o singură firmă; d) preul este stabilit de firma dominantă.

Problema 1. Presupunem că cererea de portocale este dată de următoarea relaie: P =80 – 4Qc, unde P este preul în milioane u.m. / tonă, iar Qc este cantitatea cerută deportocale în tone. Presupunem că oferta de portocale este: P = 12Qo, unde Qo estecantitatea oferită de portocale în tone. a) Care este preul de echilibru şi cantitatea deechilibru? b) Dacă guvernul ar impune un pre de 70 milioane u.m./t, cât ar fisurplusul de ofertă?



67

Problema 2. Funcia ofertei de automobile este următoarea: Qo = 100 + 30P, undeQo este cantitatea oferită, iar P este preul mediu al automobilelor (milioane u.m.).Dacă cererea de automobile este Qc = 1900 bucăi, iar guvernul impune un pre minim al automobilelor de 50 milioane u.m., va exista un excedent de cerere sau deofertă? a) Cât de mare va fi acesta? b) Dacă preul minim impus de guvern ar fi de 70

milioane u.m., care ar fi situaia pe piaa acestui produs?

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

1. Abraham-Frois, Gilbert, Economie politică , ediia a II-a, Ed. Humanitas,Bucureşti, 1998, pag. 215 - 285;

2. Angelescu Coralia (coord.), Economie, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pag.170-184;

3. Dobrotă, Niă (coord.), Dic ionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti,1999; pag.344 – 347; pag. 373-374;

4. Gherasim, Toader, Microeconomie, vol. II, Ed. Economică, Bucureşti, 1994,pag. 77 – 199;

5. Iancu, Aurel, Tratat de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1993, pag. 224-226.

6. Nicholson, Walter, Microeconomic Theory, Ed. A VI-a, Dryaden Press, 1995,pag. 443 – 667.

Documents

Suport de Curs_Microeconomie