Upload
others
View
5
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.roRevistă de cultură și politică n Serie nouă n martie 2018 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în
Nr. 228
JUSTIŢIE 3‑4
Justiţia în tranziţieAdelina‑Liana Ţînţariu n
Adrian Păduraru
Cred n
MANIFEST 24
Ameninţările lui PutinDan Pavel
Anul XVIII
În plină campanie pentru alegeri cu învingător predeterminat, Vladimir Putin a făcut
o demonstraţie de forţă. În afară de promisiunile electorale legate de măsurile antisărăcie, de creștere a nivelului de trai, în cuvântarea televizată eternul președinte a prezentat o serie de filme video și de animaţie privind progresele rusești în materie de armament convenţional și nonconvenţional. Nici în timpul Războiului Rece nu au fost transmise public ameninţări atât de explicite la adresa rivalului nuclear, the United States of America. Seriozitatea lor este și mai gravă pentru statele din „prima linie” de apărare, precum România și Polonia. Putin a anunţat că Rusia a dezvoltat și testat o nouă linie de arme strategice nucleare capabile să străpungă toate sistemele de apărare antinucleare ale SUA (deci și ale NATO).
În anii din urmă, presa internaţională sa concentrat mai mult asupra amestecului serviciilor secrete rusești în alegerile americane, europene, în referendumuri, în manipularea și finanţarea formaţiunilor extremiste din ţările occidentale ș.a.m.d. Sa uitat că Rusia șia modernizat continuu arsenalul nuclear. În ciuda prăbușirii regimurilor comuniste de tip sovietic, cursa înarmării a continuat. Iar când conducătorul unui stat cu un imens arsenal de arme de distrugere în masă face ameninţări, ele trebuie luate în serios.
Putin a prezentat secvenţe din testarea rachetelor nucleare RS28 Sarmat. Raza lor de acţiune este de 11 000 kilometri și poartă 15 focoase nucleare. Un alt sistem de rachete balistice este Satan 2. Agresivul lider rus a mai vorbit despre o armă laser funcţională, drone subacvatice, rachete hipersonice și o rachetă de croazieră care poate zbura indefinit. Racheta hipersonică (numită Kinzhal) are de zece ori viteza sunetului, iar Putin avertizează că poate penetra orice sistem de apărare antibalistic. Unele arme sunt deja testate „pe teren”: primul bombardier nedetectabil rus Su57 a fost folosit recent în misiuni de luptă din Siria. Ar mai fi și alte exemple, însă ceea ce contează sunt semnificaţiile mesajelor transmise. Putin a declarat explicit că modernizarea arsenalului militar rusesc este răspunsul la politica externă agresivă a SUA de după 2001. Iar candidatul la un nou mandat a insistat asupra consecinţelor retragerii americanilor în 1972 din tratatul privind rachetele antibalistice! Adică, din vremea Uniunii Sovietice.
Cursa înarmărilor na încetat după Războiul Rece, iar de această dată între adversari sunt și fostele state comuniste „satelit”. Cursa va continua indiferent dacă Donald Trump va supravieţui sau nu rezultatelor investigaţiilor comisiei speciale privind scandalul implicării Rusiei în alegerile prezidenţiale din 2016. Va continua indiferent cine va fi viitorul președinte al Americii. Prin subminarea SUA și
discreditarea actualului președinte, Putin urmărește subminarea și discreditarea întregii ordini mondiale instaurate și patronate de americani după cel deal Doilea Război Mondial.
Ca și Germania de după Primul Război Mondial, Rusia nu sa împăcat cu pierderea Războiului Rece, a „imperiului exterior” al fostelor ţări comunistesatelit (inclusiv România), a fostelor republici sovietice. Revanșardismul sa manifestat deja în Ucraina, Siria, Republica Moldova și chiar în Balcani. Semne de întrebare privind amplitudinea amestecului Rusiei sau ridicat în legătură cu Brexit, referendumul pentru separarea Cataloniei, alegerile din Olanda, Franţa, Austria și din alte ţări. Una dintre ipotezele de notorietate din anii din urmă este că principalul efect al amestecului rușilor în politica internă a acestei ţări este bilanţul neîmplinirilor din aproape toate domeniile de activitate, de la alegeri și guverne ineficiente la sabotarea politicilor din domeniul educaţiei, îngrijirii sănătăţii, infrastructurii ș.a.m.d.
Sună tentant să crezi că eșecurile noastre naţionale, faptul că România este pe ultimul loc în Europa și în Uniunea Europeană în multiple domenii, la diferite standarde, nu au fost cauzate doar de corupţia internă, ineficienţa guvernamentală, clientelism, lipsa profesionalismului. Oricum, cu cât este mai precară consolidarea democraţiei unui stat, cu atât crește riscul subminării sale de către o putere ostilă.
Unirea Basarabiei cu RomâniaPetru Clej, Iulian Chifu, Eugen Tomac, Radu Găină și Sergiu Musteaţă n
UNIREA 5‑9
Un secol de istorie naţională şi europeană (1918‑2018)Dan Dungaciu și Victor Rizescu n
CENTENAR 10‑11
INTERVIU 12‑14
Nicolae Dabija:„Conjunctura politică necesară revenirii Basarabiei acasă e favorabilă”Interviu realizat de Adriana Nazarciuc și Dan Pavel n
Cristina SimionTrei zile cu Eugen Raportoru n
CRONICI 23
Sursa foto: CNSC – Sectiunea Basarabia
Revistă de cultură şi politică martie 2018
Director:Dan Pavel
Redactor‑şef:Sabin Drăgulin
Secretar general de redacţie:Adina Scutelnicu
Redacţia:Maria Bilașevschi, Teodor Corban, Andrei Crăciun, Florina Rodica Hariga, Romeo Aurelian Ilie, Oana Maria Nicuță, Ursula Ollendorf, Adrian Păduraru, Ioana Scoruș, Cristina Simion, Mihaela Stanciu, Mihaela Toader, Dana Țabrea, Daniel Ungureanu
Departamentul tehnic:Cornelia Păduraru (șef departament tehnic & editor web), Anastasia Stoiciu, Teodora Diaconu (grafică),Andrei Cucu (fotoreporter),Simina Jitariu (director comercial)
Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.
Redacţia şi administraţia:Strada Petru Rareș, nr. 2, Iași – 700126Tel.: 0040 (232) 277998
Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797
ISSN–L 1223 – 8597ISSN 1223‑8597
E‑mail: [email protected]/RevistaTimpul.ro
Revistă de cultură şi politică editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.
Publicaţie decorată de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii”(Decretul nr. 471/2016).
Partener media principal:
2 | ACTUALITATE
Repoziţionările Chinei şi noul dezechilibru mondial
Cronică internă
Cronică internaţională
Pe scut sau sub scutSabin Drăgulin
În viaţa Partidului Comunist Chinez sau petrecut schimbări spectaculoase, care vor afecta raporturile de forţe la nivel plane
tar. În ultimul sfert de secol, Occidentul și lumea liberă sau complăcut în iluzia că ridicarea Chinei la statutul de supraputere și transformarea în lider al comunităţii internaţionale se petrec simultan cu procesele „ireversibile” de democratizare a ţării și de instaurare a economiei de piaţă. Dar acele iluzii sau prăbușit. A devenit clar chiar și pentru filochinezi că sa trecut de la un regim semiautoritar sau de soft authoritarianism la dictatură. Măsurile luate la ultimul congres al celui mai mare partid din lume și anunţarea procedurilor de permanentizare în funcţia de președinte al ţării a lui Xi Jinping au risipit îndoielile. Sau scris sute de articole pe această temă. Una dintre cele mai sincere recunoașteri este în prestigiosul săptămânal britanic The Economist.
În fostele ţări comuniste, au fost mulţi care nu sau lăsat păcăliţi nici de jocul perfid al Rusiei și nici de imensa operaţiune chineză de dezinformare. Occidentalii chiar îi acuzau că sunt conspiracy‑minded. Ceea ce sa petrecut însă în ultimele luni spulberă toate calculele strategice regionale și mondiale făcute după ce Donald Trump a compromis în mare parte statutul de lider mondial al SUA.
Să amintim doar retragerea unilaterală din acordul planetar legat de schimbările climaterice. China sa grăbit să preia rolul de lider mondial, iar antiamericanismul din multe state ia făcut pe liderii acelora să accepte situaţia.
Anul trecut, înaintea întâlnirii TrumpJinping de la MaraLago, la CNN, Fareed Zakaria anunţa profetic transferarea leadershipului mondial de la USA către China. Dar tocmai atunci, ca reacţie la folosirea de către guvernul lui Assad a armelor chimice împotriva civililor, Trump a ordonat bombardarea Siriei. Ceea ce Barack Obama nu făcuse, în circumstanţe mult mai grave. Tot în aceleași zile, în Afganistan a fost lansată împotriva militanţilor ISIS the mother of all bombs (cea mai mare bombă convenţională din istorie); în Somalia, trupele speciale americane sau alăturat guvernului pentru combaterea alShabaab (organizaţie afiliată al Qaeda). Or, de la dezastrul din timpul administraţiei Clinton (sau făcut filme pe această temă, ca să nu menţionăm bibliografia de specialitate), trimiterea de trupe în Somalia era un tabu pentru americani. Trump a demonstrat că, în materie de hard power, pentru multă vreme de acum încolo, America va rămâne singura supraputere militară. Și atunci chinezii au încercat să preia iniţiativa în alte domenii – în diplomaţie, în trimiterea de trupe de pace
ONU, în ajutorarea statelor pe care americanii leau pus pe lista neagră.
Acum, totul este compromis pentru China, deoarece lumea liberă nu va accepta ca lider mondial un stat dictatorial. Iar Trump nu va rămâne la putere o veșnicie. Reconcilierea Americii cu restul lumii a început. Simptomatic este că Trump a căzut iniţial în capcana acceptării Chinei ca mediator în complicatele relaţii cu Coreea de Nord, iar de atunci încoace situaţia sa înrăutăţit. Odată cu Jocurile Olimpice de Iarnă, Coreea de Sud (unul dintre aliaţii strategici cheie ai SUA) a preluat iniţiativa tratativelor cu Coreea de Nord. O întâlnire între liderii american și nordcoreean ar fi fără precedent. China nu mai este naţiunea indispensabilă.
A doua zi după instalare, Trump a retras SUA din TransPacific Partnership, construcţia instituţională căreia Obama ia dedicat opt ani. Unul dintre scopurile strategice al acelei organizaţii era China’s containment. Dar evoluţiile Rusiei și Chinei din ultima jumătate de an lau făcut pe Trump săși reconsidere poziţia faţă de TPP. Acum este sfătuit de generalii din poziţiilecheie să continue jocul geopolitic început de Obama în zona AsiaPacific. Dacă îi va asculta, China va rămâne doar o mare putere regională. Așa cum plănuiseră minţile strategice luminate. (Timpul)
Cronica internă a lunii martie se află, în opinia mea, sub semnificaţia expresiei antice „sub scut sau pe scut”. Ma
mele spartanilor, la momentul în care aceștia plecau la război îi întovărășeau cu acest refren. Sensul acestor cuvinte era că, la reîntoarcerea în patrie, fie erai victorios și atunci erai sub scut, fie erai înfrânt și te întorceai pe scutul care era sicriu. Această impresie am avuto urmărind mișcările liderilor celor două prin cipale partide politice din România, PSD și PNL.
În cazul PSD, „destinul” politic al partidului a fost „lipit”, greșit din punctul meu de vedere, de cel al lui Liviu Dragnea. Bazat pe un principiu de marketing electoral de bază, imaginea liderului, bună sau rea, influenţează procentul în sondaje. Principiul este corect, însă istoria ultimilor aproape 30 de ani ne demonstrează că PSD, ca urmaș politic al FSN, beneficiază de un bazin electoral solid și un electorat captiv receptiv. Ca urmare, în alegerile politice, PSD nu a cunoscut un procent mai mic de 30%. O altă observaţie este că, în afară de Ion Iliescu, nici un alt lider al partidului care ia succedat nu a reușit să fie o locomotivă. Din acest punct de vedere, demonizarea lui Dragnea în speranţa că scorul în alegeri al PSD va scădea este un rămășag, riscând mai degrabă să îl transforme pe acesta întro victimă. Face bine la audienţele TV, dar mai puţin la procentele în alegeri. Cert este că în urma Congresului extraordinar care șia închis lucrările în ovaţiile celor 4 000 de delegaţi ce au sprijinit fără crâcnire linia impusă de la centru, deviaţioniștii au fost pedepsiţi, iar schismaticii au fost trecuţi pe o linie moartă. În acest moment, orice discuţie privitoare la posibila erodare a imaginii lui Liviu Dragnea în partid sa încheiat. Revenind la refrenul iniţial, Dragnea sa întors în patrie sub scut, alături de alţi tovarăși de luptă politică. Desigur, ca în orice partid, fiecare
criză poate produce o schimbare a situaţiei, dar, momentan, liderul este înconjurat de fideli. O singură tușă mai am de adăugat la acest subiect, este interesant că, la TVR, acest congres sa bucurat de maximum de spaţiu de antenă, în timp ce alt eveniment politic important, de această dată desfășurat în ograda PNL, respectiv organizarea Consiliului Naţional, sa „bucurat” de doar câteva minute. „Libertatea” jurnalistică șia spus cuvântul.
PNL, ca orice partid aflat în opoziţie, luptă prin mijloace proprii să revină la putere. Până acum, această luptă a părut să nu fie condusă cu motoarele turate la maximum, motivaţia principală fiind problema în justiţie pe care președintele partidului, Ludovic Orban, a avuto. Odată cu achitarea definitivă primită la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, se așteaptă apariţia unui nou suflu. O schimbare de atitudine este necesară pentru sănătatea democraţiei românești în condiţiile în
care raportul dintre putere și opoziţie trebuie să fie echilibrat. Nu va fi ușor, sprijinul mediatic de care se bucură în acest moment partidul este minim, nu are bani și mai ales resimte în ceafă poziţia USRului, care, deși nu a demonstrat mare lucru până acum, are un discurs suficient de zgomotos și populist pentru a putea să „aspire” un electorat important, care în mod normal sar îndrepta spre PNL. Să nu uităm că la ultimele alegeri parlamentare, cu toate că anumiţi lideri ai partidului de la acea dată afirmau cu suficienţă că electoratul USR este diferit de cel al PNL, rezultatele postelectorale au demonstrat contrariul. Voturile pentru USR au provenit tot din bazinul electoral al PNL. Singurul avantaj rezultă dintro bună organizare în teritoriu, unde filialele sunt puternice. De aceea, poate, Ludovic Orban, de pe scena Consiliului Naţional, a trimis către membrii partidului mesajul, ce a părut a fi un pic bizar pentru cei mai puţin obișnuiţi cu meandrele puterii în PNL: „Luaţi parul și daţi în liderii PSD”. Este un mesaj războinic, în care se dorește schimbarea atitudinii liderilor locali. Aceștia, de la nefastul moment al înfiinţării USL, care a reprezentat cel mai mare risc al disoluţiei partidului, disoluţie care venea de jos în sus, din teritoriu către centru, sau obișnuit să nu se implice total sau chiar să facă un noncombat pe faţă în raport cu colegii din PSD. Concluzia în cazul domnului Orban este că și acesta a ieșit din sala Parlamentului în care au avut loc lucrările Consiliului Naţional tot sub scut, reușind să își întărească puterea personală în partid. Mai rămâne ca, alături de mesajul simbolic al parului, acesta să fie însoţit și de alte tipuri de acţiuni, cum ar fi acela, de exemplu, al reluării discuţiilor cu caracter teoretic și ideologic care să permită revenirea acestui partid în matca dreptei politice și a rediferenţierii faţă de PSD în ochii electoratului.
Sursa foto: fabriano.com
nr. 228 www.revistatimpul.ro
JUSTIŢIE | 3
Crimele comunismului, între uitare şi neuitare O perspectivă asupra justiţiei de tranziţie din România
Adelina‑Liana Ţînţariu
Viitorul României ca democraţie și stat de drept depinde de finali‑zarea reformei justiţiei. Tocmai de aceea va fi decisiv deznodămân‑tul luptelor privind reformarea justiţiei, eliminarea presiunilor politice, a neglijenţelor procedurale și erorile judiciare comise din diferite cauze. Deși este vorba despre probleme de interes public,
diverșii actori implicaţi nu înţeleg rolul crucial al construirii consensului. Fiecare crede că are dreptate și refuză să recunoască măcar dramul de adevăr din dis‑cursul adversarului sau partenerului de discuţie. Prin modul cum administrează crizele legate de puterea judecătorească, actualul președinte dovedește fie că nu a înţeles semnificaţiile constituţionale ale rolului de moderator, fie că nu‑și poate depăși simpatiile personale și partizanatele de grup. Faptul că nici președinţii ante‑riori nu și‑au înţeles rolul de mediator este o simplă scuză. Cineva cu autoritate din interiorul sistemului va trebui la un moment dat să și‑l asume, indiferent de câte alegeri va fi nevoie; altminteri, exercitarea rolului de mediator ne va fi impus din afară, eventual prin funcţionarii diplo‑matici ai statelor occidentale atașaţi la București. Ceea ce este contraproductiv.
Politica are două jumătăţi: conflictul și consensul. Conflictul este natural în politică, se produce de la sine, dintr‑o multitudine de cauze. Construirea institu‑ţională a consensului este însă cea mai dificilă parte a construcţiei democratice (democracy building). În democraţiile consensuale trebuie găsite soluţii pentru ca fiecare să aibă ceva de câștigat. Dacă autorităţile nu au soluţii sau nu știu cum să le pună în practică, ele trebuie ajutate. Liberalizarea lumii moderne s‑a produs când activitatea autorităţilor statale și cea a asociaţiilor voluntare au devenit complementare.
Revista Timpul va publica în perioada următoare analize legate de funcţiona‑rea principalelor instituţii componente ale puterii judecătorești și administrarea actului justiţiei. Scoaterea discuţiei din zona partizanatului politic este un impe‑rativ metodo logic. Vom publica analize despre Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, tribunale, Procuratura Generală, Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Avocatul Poporului. Curtea Constituţională a dat decizii importante de invalidare a unor legi votate de parlament, dar neconstituţionale. Nenumă‑raţi politicieni aleși sau numiţi s‑au dovedit corupţi, fiind anchetaţi de DNA,
iar apoi condamnaţi; în legătură cu foarte puţini există bănuiala că a existat exces de zel ori amestec politic. Suficient cât să pună sub semnul întrebării o instituţie altminteri funcţională. Este interesant de văzut ce tipuri de cazuri au ajuns Curtea Europeană a Drepturilor Omului și care au fost costurile pentru statul român.
La fel vom proceda și cu temele dedicate evoluţiei puterii legislative după 1989, iar în particular a parlamentului de după alegerile din 2016. Analiza funcţionării celor două Camere va scoate în evidenţă uriașele progrese făcute din 1990 încoace și mai ales semnificaţiile alinierii legislaţiei românești la standardele Uniunii Euro‑pene. Cei care critică sau chiar au încercat să submineze prestigiul parlamentului (în frunte cu unii dintre politicieni consideraţi responsabili), confundă cea mai im‑portantă instituţie a democraţiei cu majorităţile trecătoare din anumite perioade. Pentru ei, contează prea puţin că România a fost obligată să legifereze încă din perioada de preaderare în spiritul și litera legislaţiei europene, indiferent cine avea
majoritatea în parlament. Disfuncţio‑nalităţile majore ale democraţiei autoh‑tone provin din nerespectarea princi‑piului separării puterilor în stat. El a fost introdus explicit în textul constituţio‑
nal abia în 2003, dar nu se respectă. O mare parte dintre crizele sistemului politic au fost cauzate de excesul de putere legislativă al puterii executive. Nebunia or‑donanţelor de urgenţă a început cu guvernul Victor Ciorbea (din motive care merită analizate) și s‑a accen tuat cu fiecare guvern, astfel încât criza politică provo‑cată de OUG 13 a Guvernului Grindeanu a fost o bombă cu explozie întârziată. Iar excesul legislativ nu a încetat nici în timpul Guvernelor Tudose și Dăncilă.
O temă asupra căreia vom reveni constant va fi analiza puterii executive (în două componente separate – guvernele României din 1989 până în 2018; președinţia din aceeași perioadă). Guvernele de după decembrie 2016 vor bene‑ficia de o atenţie aparte, mai ales că două dintre ele sunt deja istorie. Ne vom con‑centra pe analiza politicilor (dacă aspectele menţionate anterior ţineau de political analysis, cele care urmează ţin de policy analysis) din diferite domenii: cultură, sănă‑tate, protecţia mediului, educaţie, siguranţa cetăţeanului, armata, serviciile secrete, protecţia copilului și a mamei ș.a.m.d. Aceasta necesită atragerea unui număr mai mare de profesioniști ai analizei politice și eliminarea acelora care se pricep la orice și au „opinii” despre orice, fără a avea expertiză. Avem nevoie de profesioniști atât în politică, cât și în analiza politică. (Timpul)
Necesitatea analizei
Justiţia în tranziţie
Sursa foto: Mediafax
În decembrie 1989, România ieșea din comunism printr‑o revoluție sânge‑roasă, încheiată cu un bilanț tragic de 1 000 de victime, în mare parte tineri, care au plătit cu viața prețul libertății. România a fost singurul stat comunist
care alegea această cale, ca urmare a unui plan de legitimare bine pus la punct de către eșaloanele doi și trei ale puterii comuniste, care aveau să se organizeze în noua conducere a țării. Mai mult, noii lideri organizau în grabă procesul cuplului Ceaușescu, care printr‑un verdict rapid erau condamnați la moarte și executați pe 25 decembrie 1989. România intra într‑o tranziție dificilă și lungă.
Comunismul românesc fusese unul dintre cele mai agresive și etatiste re‑gimuri din regiune. Comunismul a lăsat în urma lui o imagine dezolantă a României, cu zeci de mii de victime, familii distruse și lipsuri economice ca‑tastrofale. Dacă în țări precum Polonia sau Germania tranziția spre democrație a fost într‑o formă sau alta negociată între forțele politice ale vremii, România avea să rămână tributară trecutului, prin alegerea în fruntea țării a unui neo‑comunist, Ion Iliescu, și parcurgerea unei tranziții marcate de incertitudine. Mai mult, fosta disidență din perioada comunistă nu a avut spațiul necesar să își impună în prima linie a puterii rerezentanții, așa cum s‑a întâmplat în Polonia sau Cehia cu Lech Walesa și Vaclav Havel. În România, prima decadă a tranziției spre democrație a continuat cu manifestări violente ale puterii po‑litice nou‑instalate, care nu s‑a sfiit să folosească violența de stat pentru înlătu‑rarea opozanților, fapt demonstrat prin evenimente ca Mineriada din 1990.
(continuare în pagina 4)
Revistă de cultură şi politică martie 2018
Decembrie 1989 a fost folosit de către Ion Iliescu ca formă de autolegiti
mare, prezentânduse în faţa mulţimilor ca un adevărat salvator și factor de stabilitate naţională. Înconjurat de camarazi fideli, Ion Iliescu șia construit rapid propria platformă politică. Pentru Ion Iliescu, trecutul comunist rămânea un capitol închis al României, de altfel sloganul său Un președinte pentru liniștea noastră anunţa „liniștea” ce avea să se aștearnă peste crimele comunismului odată cu preluarea puterii.
Justiţia de tranziţie a fost lipsită de finalitate
Pe de altă parte, opoziţia anticomunistă formată din partidele istorice PNŢCD și PNL regrupate în jurul unor personalităţi precum Corneliu Coposu, Ion Raţiu sau Radu Câmpeanu, după mai bine de 40 de ani de ilegalitate, a încercat să pună pe agenda politică problematica trecutului. Pentru ei, rezolvarea trecutului era o prioritate, dar porneau dintro poziţie dezavantajată. Din păcate, prea puţin cunoscuţi de către marele electorat, mesajul liderilor opoziţiei anticomuniste nu fost pe deplin înţeles și receptat. De asemenea, eforturile lor au fost constant blocate de Ion Iliescu și apropiaţii săi.
Justiţia de tranziţie este un proces complex de democratizare a unei societăţi prin implementarea unor mecanisme de analiză și investigare a regimurilor totalitare. Adoptarea unor politici de justiţie de tranziţie reprezintă o decizie a noului regim, prin urmare este o măsură, de cele mai multe ori, politică.
Justiţia de tranziţie din România a fost mai degrabă un cumul de măsuri episodice, fiind lipsită de o finalitate clară. România a alternat între măsuri punitive, precum procese împotriva unor artizani ai regimului comunist, iniţiative de lustraţie menite să îi înlăture din viaţa publică pe cei are avuseseră legături cu pricipalele instituţii comuniste, măsuri compensatorii pentru foștii deţinuţi politici, înfiinţarea unor comisii istorice pentru analiza regimului comunist, precum și iniţiative de memorializare.
În cadrul acestui articol, vom analiza perspectiva punitivă a justiţiei de tranziţie din România, cu precădere procesele penale deschise împotriva unor responsabili comuniști. Demararea proceselor penale împotriva responsabililor comuniști a întâmpinat multiple obstacole. Pe de o parte, încadrarea jurdică a fost potrivnică anchetelor, ţinând cont de lipsa unor legi speciale care să ajute demersul legal, dar a fost vorba și de o interpretare subiectivă a cadrului legal existent. Pe de altă parte, actorii politici, mai ales cei care au fost implicaţi în conducerea ţării după 1989, sau opus constant acestor demersuri.
Dosare dezincriminate pentru crimă şi abuzuri
După 1989, în România au fost adoptate mai multe strategii punitive împotriva responsabililor pentru crimele și abuzurile comise în timpul fostului regim dictatorial, care au fost strâns legate de factorul politic. Câteva procese ale anilor ’90 atrăgeau
atenţia publicului, prin prisma faptului că cei incriminaţi erau apropiaţi ai fostului dictator Nicolae Ceaușescu. Acestea au fost orientate către evenimentele din 1989, fără alte referinţe la fapte din perioada regimului comunist propriuzis. După câștigarea alegerilor de către Convenţia Democrată Română în 1996, procesele au mers atât în direcţia anchetării represiunii din decembrie 1989, dar au avut în vedere și faptele din alte perioade ale regimului comunist, vorbinduse tot mai mult de un Proces al comunismului. După anul 2000, fluxul proceselor scade, urmând ca odată cu momentul 2004, când Alianţa Dreptate și Adevăr câștiga alegerile, problematica proceselor să fie reluată.
În 2006, în timpul Alianţei DA, era înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, instituţie publică aflată în subordinea primministrului, cu scopul de a investiga, dintro perspectivă știinţifică, cazurile de încălcări ale drepturilor omului din perioada regimului comunist. Unul dintre scopurile institutului era sesizarea organelor abilitate în speţe ce ţineau de crime împotriva umanităţii. Institutul a depus mai multe sesizări penale care făceau referire la cazuri de crime și abuzuri comise în anii de maximă represiune 19481964, dar și din perioada târzie a regimului comunist, toate fiind respinse de parchete fie prin neînceperea urmăririi penale sau prin scoaterea de sub urmărire penală. Procurorii au invocat lipsa cadrului juridic.
În 2012, începea cel mai important ciclu al proceselor de după Revoluţie. Conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din acea
perioadă punea pe masa procurorului general, dar și a factorilor politici, problematica trecutului.
Vişinescu şi Ficior, condamnaţi pentru infracţiuni contra umanităţii
Pe 30 iulie 2013, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc anunţa public că a fost depusă la Parchetul Militar prima sesizare împotriva fostului comandant de penitenciar din perioada comunistă, Alexandru Vișinescu, sub acuzaţia de omor deosebit de grav. Curând după depunerea sesizării, Secţia Parchetelor Militare șia declinat competenţa către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, care reîncadra faptele în genocid, procurorii acuzândul pe Vișinescu de „exterminarea colectivităţii deţinuţilor politic de la Râmnicu Sărat”.
Era pentru prima dată după 1989 când fapte din perioada anilor ’50’60 erau anchetate de către procurori, înregistrânduse astfel o premieră pentru procesul de justiţie de tranziţie din România postcomunistă. Procesul Vișinescu devenea precedentul mult așteptat pentru investigarea altor cazuri, precum Dosarul Revoluţiei sau al Mineriadei. Mai mult, intrarea în vigoare a noului Cod Penal în 2014 simplifica încadrarea faptelor comise de către responsabilii comuniști în infracţiuni contra umanităţii. Procesul lui Alexandru Vișinescu a început în 2014, acesta primind sentinţa definitivă în 2017, când era trimis pentru 20 de ani în spatele gratiilor pentru infracţiuni contra comunităţii. Curând,
lui Alexandru Vișinescu ia urmat binecunoscutul comandant de la Periprava, Ioan Ficior, condamnat definitiv tot în 2017 la 20 de ani de închisoare pentru exterminarea a 103 deţinuţi politici. După cele două procese și odată cu schimbarea conducerii IICCMER, intensitatea sesizărilor, dar mai ales a proceselor, a scăzut considerabil.
Prea târziu pentru justiţie?
Cu toate acestea, întrebarea care a rămas în memoria colectivă este: de ce nu sa făcut un decont al regimului comunist în toţi acești ani? Răspunsul este simplu, nu a existat voinţă politică, multă vreme după căderea comunismului scena politică fiind ocupată de către cei apropiaţi regimului comunist. De asemenea, sistemul judiciar nu era încă pregătit pentru demararea acestor procese. România nu a avut o lege a lustraţiei, acest acest lucru îngreunând democratizarea societăţii, sau legi speciale care să ajute justiţia de tranziţie. În 2012, deja vorbim despre o înnoire a sistemului, mai ales cel judiciar, care a înţeles necesitatea investigării trecutului comunist. Noua generaţie de procurori a avut rolul cel mai important pentru demarerea anchetelor, iar politicienii au făcut un pas în spate, nu sau mai opus deschiderii acestui capitol din istoria noastră naţională. Poate unii vor spune că este prea târziu, însă România încă are nevoie de o analiză profundă a perioadei comuniste, mai ales dacă vrem să înţelegem motivele pentru care astăzi suntem aici. Fără o înţelegere a trecutului, societatea românească nu va putea merge înainte.
4 | JUSTIŢIE
Sursa foto: cugetliber.ro
nr. 228 www.revistatimpul.ro
UNIREA | 5
Republica Moldova: identitate naţională, limbă, Unire – 20 de ani de peregrinări la Est de Prut
Petru Clej
Unirea Basarabiei cu România
Primul contact cu Basarabia l‑am avut în 1995, când am fost să realizez un reportaj în sudul Basarabiei, actualmente în Regiunea Odesa din Ucraina. Prima oprire a fost în comuna Oziornîie, situată pe malul lacului Ialpuh, nu departe de Gurile Dunării. Comuna se numea în trecut Babele și este locul de naștere al mareșalului Alexandru Averescu; în 1856, cele trei judeţe din sud – Cahul, Izmail și Bolgrad – au fost atribuite Principatului Moldovei de marile puteri europene după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii și au făcut parte apoi din Principatele Unite
și România până în 1878, când aceleași mari puteri europene au reatribuit cele trei judeţe Rusiei, care de data aceasta câștigase războiul cu Imperiul Otoman. A fost în fapt prima unire a Basarabiei cu România (sau predecesoarele sale), dar urmele de românism, niciodată foarte puternice, s‑au cam șters aici. Când am intrat în sat pe o uliţă, am întrebat mai multe persoane: „Vorbiţi românește?”, de fiecare dată răspunsul fiind „Da, moldovenește”. Satul era 100% moldovenesc și, ca și în alte sate din regiune, aici legăturile păreau mai degrabă mai puternice cu oamenii de dincolo de frontiera de Nord cu Republica Moldova (apărută brusc în 1991, după destrămarea URSS și apariţia republicilor succesoare), decât cu cei din Vest, din România.
Desigur că existau și românofobii de serviciu, ca Anatol Fetescu, președintele Asociaţiei Moldovenilor
din Ucraina, pe care lam cunoscut la Odesa, dar în general nu am întâlnit aici, acum 22 de ani, sentimente unioniste.
Sărăcie şi emigrareÎn 1996, am acoperit alegerile prezi
denţiale din Republica Moldova, în care Petru Lucinschi la învins pe președintele fondator al statului, Mircea Snegur. Am descoperit atunci un stat cvasisovietizat, rusificat, în care discuţiile identitare nu stârneau prea mare interes, deși chestiunea identitară nu era niciodată prea departe de suprafaţă. Sărăcia era însă lucie și Republica Moldova își alegea drumul în mod șovăielnic, oscilând între statutul de fostă republică (colonie) sovietică și apropiere de Occident, via „fraţii de peste Prut” – termen inventat în România și folosit în exces până a fost golit de tot conţinutul. Am revenit în următorii patru ani, uneori de mai multe ori pe an, și în 1998 am înfiinţat biroul BBC la Chișinău. Au fost de fapt anii cei mai grei pentru populaţia din Republica Moldova, în care viabilitatea acestui stat a fost greu pusă la încercare, în care sărăcia și corupţia au devenit dea dreptul sufocante. Nu este de aceea de mirare că în 2001 alegerile parlamentare au fost câștigate de Partidul Comuniștilor în frunte cu Vladimir Voronin, care milita pentru o reapropiere de Rusia. După acel an, a început emigrarea susţinută a populaţiei moldovenești la muncă în străinătate și cu banii trimiși de aceștia acasă statul a fost salvat de la faliment. Relativa stabilizare economică de după 2001 a fost însoţită de o sporire a românofobiei oficiale, însoţită simultan de o creștere a atractivităţii României, care între timp devenise candidată la aderarea la Uniunea Europeană. Cu toate acestea, la recensământul din 2004, doar 2% din populaţia recenzată (în teritoriul controlat de Chișinău, nu și în Transnistria) sau declarat români și problema unionismului aproape a dispărut din discursul public.
România devine atractivăDupă o scurtă lună de miere între
proaspăt alesul președinte al României, Traian Băsescu, și președintele Voronin, relaţiile dintre cele două ţări sau deteriorat vizibil, ajungânduse ca Republica Moldova
să impună vize de călătorie pentru cetăţenii României. Căderea regimului Voronin, ce a urmat demonstraţiilor de protest de la 7 aprilie 2009, a însemnat reapropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană și implicit de România. În același an, România a schimbat din nou legea cetăţeniei, la iniţiativa președintelui Băsescu, ușurând considerabil procedura de obţinere a cetăţeniei române pentru cetăţenii Republicii Moldova și de unde din 1991 până în 2001 (când legea a fost restricţionată exact cu două săptămâni înaintea ridicării de către UE a regimului vizelor de călătorie pentru cetăţenii români) au obţinut cetăţenia circa 100 000 de persoane, după 2009 numărul acestora a depășit de câteva ori suta de mii, potrivit unor estimări neoficiale. Nu e de mirare că președintele Băsescu a devenit cel mai popular politician român în Republica Moldova, unde a fost plebiscitat în mai multe rânduri la alegerile din România, unde au votat cetăţenii români de la Est de Prut.
Bizara coaliţie proeuropeană aflată neîntrerupt la putere din vara lui 2009 – un amalgam de politicieni proRomânia, românosceptici și chiar românofobi – a dus o politică constantă de apropiere de UE și implicit de România, care a avut ca finalitate nu doar ajutoare financiare importante, ci și ridicarea în 2014 a vizelor de călătorie în ţările UE pentru persoanele care circulă cu pașaport moldovenesc.
Exodul moldovenilor – tot mai mulţi posesori de pașapoarte ale României – a luat proporţii și deși permite supravieţuirea financiară prin banii trimiși ca reticenţe
a celor rămași acasă și a statului, în general, duce la depopularea tot mai accentuată a ţării, unde mai ales la sate rămân doar vârstnicii și cei foarte tineri. Între timp, chestiunea identitară șia făcut din nou apariţia cu acuitate în viaţa publică atunci când, în 2013, Curtea Constituţională a decis că limba de stat trebuie să se numească „română”, și nu „moldovenească”, așa cum scrie în articolul 14 al Constituţiei Republicii Moldova. Aceasta a accentuat conflictul dintre forţele proEuropa (și România) și cele proRusia și a facilitat ascensiunea politică a liderului Partidului Socialiștilor (PSRM), Igor Dodon, care iniţial a ocupat locul întâi în alegerile parlamentare din 2014, iar mai apoi a câștigat alegerile prezidenţiale din 2016, primul scrutin direct din 1996 pentru alegerea șefului statului, și acum are o coabitare conflictuală cu guvernul.
Români şi moldoveniCeea ce este interesant este detabui
zarea folosirii termenului „român” în public. Îmi aduc aminte că pe 27 august 2016 eram la Chișinău când a fost aniversat cu fast un sfert de secol de la declararea independenţei Republicii Moldova. Și atunci am fost frapat de frecvenţa folosirii pe canalele media a acestui termen. După mai puţin de trei luni însă, Dodon avea să câștige scrutinul prezidenţial, în bună măsură datorită campaniei electorale agresive în care, o dată în plus, a apelat la teama de unirea cu România și la nostalgia faţă de trecutul sovietic.
În ziua primului tur de scrutin am fost în Găgăuzia, unde Dodon a câștigat 91% din voturile exprimate (avea să câștige aproape 99% în al doilea tur). Am stat de vorbă cu câţiva alegători și miam dat seama că nimic nui poate desprinde pe acești oameni de Rusia, faţă de care au o loialitate de neclintit. Și nu doar găgăuzii și minoritarii în general, ci numeroși moldoveni/români din Republica Moldova au acest sentiment proRusia și antiRomânia. Mulţi români din România nu înţeleg această mentalitate cu rădăcini în trecutul de 200 de ani, timp în care Basarabia (sau mai corect Moldova de la Est de Prut) a fost cvasipermanent ancorată de Rusia, iar atunci când a făcut parte din România (19181940 și 19411944) perioada a fost prea scurtă și politicienii de la București prea inepţi ca să poată atrage populaţia de acolo.
După obţinerea independenţei în 1991, Republica Moldova a fost legată cu fire văzute și nevăzute de Rusia, iar România nu a putut concura cu arme egale, fără să mai pomenim de cunoscuta inepţie (și ignoranţă) a politicienilor de la București în privinţa Basarabiei. Limba rusă rămâne în continuare limba cea mai cunoscută printre cetăţenii Republicii Moldova, iar în massmedia este dominantă. Limba română se vorbește mai mult în public decât în trecut, dar influenţa limbii ruse rămâne și aici importantă, fie în topica frazei, fie în termenii folosiţi, adeseori traduși direct din rusește. Chestiunea identitară nu a dispărut și nici nu poate dispărea. Identitatea regională basarabeană e foarte puternică și nu e de mirare, dat fiind că în ultimii 200 de ani această provincie a ratat practic participarea la formarea identităţii naţionale românești în secolul al XIXlea.
Centenarul Unirii Basarabiei cu România e un moment prielnic pentru reflecţie. Vremea discursurilor patriotarde, a podurilor de flori sau a invectivelor („moldoveni proști” sau „ţiganii de români”) a trecut. Românii și moldovenii de pe ambele maluri ale Prutului, ca și cei din diaspora (adeseori segregaţi) trebuie să înţeleagă odată și pentru totdeauna ce au în comun și ce au diferit și să se accepte unii pe alţii așa cum sunt: cu accente diferite, cu culturi oarecum diferite, privind către Vest sau către Est, unioniști sau antiunioniști. Și când vor înţelege că în pofida diferenţelor au multe în comun, atunci vor putea deveni cu adevărat prieteni. Și pentru asta nu e neapărat nevoie să trăiască în același stat.
Sursa foto: basarabia.md
Revistă de cultură şi politică martie 2018
6 | UNIREA
Unionismul modern în Republica Moldova. Umbra lui 27 martie. La ChişinăuIulian Chifu
Acţiunea a pornit de la ideea ca, la 27 martie 2018, să se semneze de
claraţia de unire la nivelul statului, după un document votat în Parlament. A fost, evident, o utopie. Apoi nivelul de ambiţie a fost redus la dimensiunea unor acte simbolice, semnate de cât mai multe localităţi din Republica Moldova. Totul pe fondul unei creșteri sensibile a unionismului în stânga Prutului, acolo unde circa 30% din populaţie își dorește unirea cu România, un procent care nu a mai fost atins de la marile marșuri ale perioadei renașterii naţionale din 19891991 în Republica Moldova. Un procent încurajator pentru perspectiva reprezentării parlamentare unioniste în viitorul parlament, ce va fi ales, cel mai probabil, la sfârșitul acestui an.
Reprezentare unionistă în viitorul parlament
Întradevăr, dacă astăzi în Parlamentul Republicii Moldova mai fiinţează Partidul Liberal al lui Mihai Ghimpu, perspectiva ca acest partid să mai intre în parlament e nulă după arestarea lui Dorin Chirtoacă, nepotul și tânăra speranţă a PL, fost primar de Chișinău, ulterior demisionat, căruia liderul partidului nu ia cedat ștafeta când era pe val, acum patrușase ani. În schimb, avem o nouă formaţiune unionistă cu detentă, Partidul Unităţii Naţionale (PUN), carel are drept președinte onorific pe fostul președinte al României și președinte al Partidului Mișcarea Populară, Traian Băsescu, și drept președinte executiv pe Anatol Șalaru, fost ministru al Apărării și veteran al mișcării de eliberare naţională de sub Uniunea Sovietică, încă din anul 1988.
Teza acestui partid este că integrarea europeană a Republicii Moldova este moartă, perspectivele intrării în UE a celui deal doilea stat românesc sunt nule, deci singura opţiune este unirea cu România. De aceea și dorinţa a numeroase persoane, mai ales tinere, de a se alătura acestui proiect. Cum fostul președinte al României calcă aproape săptămânal în câte o regiune a Republicii Moldova și face campanie de la ușă la ușă, în mijlocul cetăţenilor, creșterea noului partid PUN în sondaje (Anatol Șalaru
a fost membru PL, desprins de acolo, ba chiar a fost fondatorul partidului pe care la confiscat Mihai Ghimpu) a fost una încurajatoare – că acesta va putea să atingă pragul de 6% și să pătrundă în parlament.
Traian Băsescu a făcut câteva lucruri în premieră în Republica Moldova. Mai întâi, a pus steagul unionismului deschis și fără echivoc – cum nu la făcut în perioade electorale chiar Mihai Ghimpu, în trecut. Apoi a venit cu numele și funcţia pe care a ocupato, așezând steagul României pe partidul unionist, evitând astfel canibalizarea cu alte partide unioniste de orgoliu, create de Rusia sau de conducerea administrativă a Republicii Moldova pentru a împărţi și risipi voturile acestui curent. În plus, ia învăţat pe politicienii din Republica Moldova cum se face campanie electorală, iar aceștia au de învăţat, cu adevărat, fiind primul partid careși face în mod real campanie fără resurse administrative.
Ce a rămas din Unirea de la 27 martie la Chişinău?
Efectul pervers al activităţii lui Traian Băsescu și PUN la Chișinău, al acţiunilor individuale din diferite localităţi a fost crearea unei teme majore de dezbatere și creștere a partidului socialist prorus și a președintelui Igor Dodon, intrat în desuetudine deja și rizibil pentru agitaţia sa proverbială, dar fără sens. A dat un subiect și un cal de bătaie. Dacă amintim și recenta adunare a găgăuzilor din final de februarie, o adunare de susţinere a statalităţii – au ajuns separatiștii să susţină statalitatea Republicii Moldova – vedem că unionismul a întărit curentul prorus și antiunionist deopotrivă.
De fapt, în Republica Moldova există două curente complementare care se suprapun. Primul este cel unionist, al PUN și al lui Traian Băsescu, care susţine că nu mai există integrare
europeană pentru statele Parteneriatului Estic, deci unica șansă a Republicii Moldova de a se smulge din fostul imperiu – fără Transnistria, care e a rușilor, notează explicit Băsescu – este unirea cu România. Nu azi, ci peste optzece ani, când va fi posibilă, când se reunesc condiţiile necesare, cu precădere pragul de 50% din populaţia Republicii Moldova care șio dorește. O naraţiune cu propriile sale limite, efecte secundare și greutăţi, pentru că e greu de acceptat ca stat să renunţi la o parte a teritoriului și cetăţenilor tăi, la Transnistria, pentru a te uni cu România și aţi salva majoritatea cetăţenilor din dreapta Nistrului.
Al doilea curent susţine integrarea europeană a Republicii Moldova, folosirea banilor europeni și a know howului (cunoașterii) europene, a experienţei sale transformatoare pentru a construi instituţii, a adopta legi compatibile, din acquis, și a dezvolta cultura europeană, democratică, a edifica statul de drept
și a pregăti administraţia din Republica Moldova în spirit european, iar ulterior, în funcţie de dorinţa UE de a se extinde și în Est, în spaţiul postsovietic, de a decide cu noul stat reformat și europenizat dacă se merge pe varianta integrării celui deal doilea stat românesc în UE (varianta acceptării în UE a extinderii în Est) sau se face unificarea cu România.
Orizontul de timp ar fi comparabil cu cel al unioniștilor, iar gesturile aparţinând constructivismului și vizează realizarea instituţională, adoptarea legislaţiei europene, funcţionarea lor și crearea culturii instituţional, multiplicarea investiţiilor și conexiunilor naturale între localităţi, administraţii, instituţii și oameni, pentru ca ulterior reintegrarea să fie un pas sigur. Acest curent nu discută regiunea separatistă, dar asumă, în subsidiar, nevoia edificării statului reintegrat Re publica Moldova (deci cu tot cu regiunea separatistă) care să opteze pentru unirea cu
În stânga Prutului, anul Centenarului a determinat o efervescenţă ciudată, odată ce localităţi întregi au adoptat declaraţii simbolice de unire cu România. Într‑o sarabandă ce se vrea nesfârșită, până la această oră, când scriem materialul, 90 de localităţi – din circa 900, e adevărat – și trei raioane din 32 au semnat aceste declaraţii. De remarcat aici locul de baștină al președintelui socialist prorus Igor Dodon, Sadova, care s‑a alăturat localităţilor declarat unioniste, în timp ce consilieri socialiști au votat și ei, prin ţară, în diferite localităţi, declaraţiile de unire.
În contrapartidă, Partidul Socialiștilor, declarat și asumat prorus, a obţinut semnături pentru a promova declaraţii stataliste alternative, antiunioniste, în 200 de localităţi. A fost o replică masivă, dar realizată instituţional și, cel mai interesant, fără mare priză și vizibilitate publică. Din contra, efortul migălos și bătăliile pas cu pas, localitate cu localitate, de a aduna voturile și a obţine aceste declaraţii unioniste sunt urmărite mai întâi cu surprindere, apoi cu interes; mai nou, au devenit un fapt cotidian, iar perspectiva este una mai degrabă încurajatoare pentru populaţia nemulţumită de propriii politicieni și care caută o alternativă.
Sursa foto: RFi
nr. 228 www.revistatimpul.ro
UNIREA | 7
La fel ca şi în 1918, elita politică poate determina, prin decizii curajoase, unirea cu Republica Moldova
Eugen Tomac
Pentru Rusia, Basarabia a fost mereu un obiectiv de interes major. Imperiul de
la Răsărit a avut, în ultimele două secole, un singur obiectiv strategic: săși întărească și săși sporească influenţa în Estul Europei, iar controlul Mării Negre făcea parte din acest plan imperial al Moscovei.
După 1812, când a fost anexată la Imperiul Ţarist, Moldova dintre Prut și Nistru avea o populaţie de 482 630 de locuitori, dintre care 84% erau români. Tocmai de aceea, ţinta Rusiei a fost deznaţionalizarea populaţiei majoritare prin diferite pârghii – Biserică, educaţie sau administraţie. La toate acestea se adaugă și un vast proces de încurajare a emigrării compacte a unor populaţii din alte zone ale Europei. Așa au ajuns, în regiunea de Sud a Basarabiei, colonii întregi de turci creștini, cunoscuţi astăzi drept găgăuzi, precum și comunităţi compacte de bulgari sau germani. Această politică de asimilare masivă prin acordarea de facilităţi celor care se stabileau în noua gubernie a produs mutări puternice și ușor de sesizat în documentele vremii. Deja la recensământul din 1856 putem observa că în toată Basarabia aveam o populaţie de 990 274 de persoane, dintre care aproximativ 670 000 erau moldoveni, însemnând 65,5%.
După Războiul din Crimeea, în urma Tratatului de Pace de la Paris, pe lângă noul statut pe care îl dobândesc Principatele Române, puterile Europei decid să îngrădească accesul Rusiei la Gurile Dunării. Astfel, Sudul Basarabiei a revenit în graniţele Moldovei. Practic, judeţele Cahul, Bolgrad și Ismail au făcut parte din procesul de creare a statului român prin Unirea Principatelor la 1859, realizată prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domnitor al ţinutului românesc ce se întindea de la Orșova până dincolo de Ismail.
România modernă a cuprins și partea istorică a Basarabiei, iar acest ţinut devenise un important centru cultural și spiritual pentru restul Basarabiei. Așa au apărut la Ismail, în 1864, Episcopia Dunării de Jos, precum și primele publicaţii ce reflectau viaţa întregii privincii.
Rusia însă nu sa resemnat cu situaţia creată după pierderea Războiului din Crimeea și, mai ales, cu lipsa accesului la Gurile
Dunării. A așteptat momentul potrivit pentru a cere din nou puterilor europene să anexeze Sudul Basarabiei la Rusia. Sa întâmplat în martie 1878, după Războiul rusoturc în urma căruia am obţinut indepedenţa faţă de Imperiul Otoman. Rusia a reușit, în urma Tratatului de pace semnat la San Stefano, să își sporească influenţa în Balcani, să reanexeze judeţele basarabene de la Gurile Dunării – Ismail,
Cahul și Bolgrad. Pierderea celor trei judeţe basarabene, impusă de Rusia, a fost negociată prin prisma acceptării unirii Dobrogei cu România. În vara anului 1878, marile puteri europene au convocat o conferinţă de pace la Berlin, prin care sau stabilit condiţiile finale ale Războiului rusoturc, precum și recunoașterea independenţei României. Și aici, Rusia a insistat să păstreze neschimbat statutul regiunii de
Sud a Basarabiei, Gurile Dunării rămânând în componenţa Imperiului Rus până la prăbușirea Imperiului Ţarist.
Noul statut al României independente a influenţat în mod direct soarta celorlalte provincii, fie că ne referim la Transilvania, Basarabia sau Bucovina. Pentru liderii politici de la București, dar și din celelalte ţinuturi, obiectivul Unirii a devenit un scop pentru care întreagă elită politică și culturală luptă în mod asumat și deschis.
În Basarabia, după Primul Război Mondial, elita politică a adoptat o serie de decizii extrem de curajoase. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării de la Chișinău, forul legislativ al Guberniei Basarabia, a proclamat crearea Republicii Democrate Moldovenești, ca parte a Rusiei federative. Apoi, după ce la Chișinău a început să se instaleze tot mai mult haosul prin mișcările provocatoare ale bolșevicilor, Sfatul Ţării a decis, pe 24 ianuarie 1918, proclamarea Independenţei Republicii Democrate Moldovenești. Tocmai aceste gesturi au fost mișcări esenţiale, cele care au stat la baza Actului din primăvara aceluiași an. La 27 martie 1918, tot Sfatul Ţării a fost cel care a făcut pasul decisiv: a votat, cu o largă majoritate, Unirea Basarabiei cu patriamamă România.
Această decizie istorică trebuie privită drept momentul de cotitură în evoluţia statului român. România de atunci, aflată întro dificultate uriașă, cu un guvern retras la Iași, a primit din partea Moldovei dintre Prut și Nistru semnalul necesar pentru ca românii să își dorească cu și mai multă determinare accelerarea procesului de unificare.
După Basarabia au urmat și celelalte provincii; Bucovina, pe 28 noiembrie, anul încheinduse cu Declaraţia de la Alba Iulia, atunci când toate „ţările” din Transilvania au hotărât, pe 1 Decembrie, Unirea cu România!
România, fără forţe militare ruse sau paramilitare separatiste, fără depozite de arme ale Moscovei în regiune, fără administraţie prorusă.
Reintegrarea Republicii Moldova cu România continuă natural şi implacabil
Unioniști se regăsesc în multe partide în Republica Moldova. O parte mai sunt în Partidul Liberal, firește, alţii prin Partidul Naţional Liberal al Vitaliei Pavlicenco – un partid de buzunar ieșit din orice perspectivă electorală de peste 10 ani, de trei mandate. Dar mult mai mulţi sunt în Partidul LiberalDemocrat din Moldova (PLDM), fost al lui Vladimir Filat, condus
azi de un alt fost ministru al Apărării, Viorel Cibotaru, încă partid parlamentar asociat platformei proeuropene de opoziţie. Și mai mulţi sunt în Partidul Acţiunii Sociale (PAS), al fostului finalist al competiţiei prezidenţiale, Maia Sandu (47% în faţa lui Dodon și a sistemului administrativ de stat), dar și în Partidul Platformei Dreptate și Adevăr (PPDA) al lui Andrei Năstase. Ultimele trei sunt partide proeuropene, care însă resping explicit unionismul azi. Dar unioniști sunt și la putere, în PPEM – Iurie Leancă și în grupul popularilor, unioniști sunt și în Partidul Democrat din Moldova, e adevărat, și alături de antiunioniști celebri.
Unionismul și spiritul lui 27 martie îl regăsim și în numeroase localităţi din stânga Prutului înfrăţite cu localităţi din
România, și în parteneriatele instituţionale ale ministerelor, agenţiilor, comitetelor și comisiilor de orice fel de pe cele două maluri ale Prutului cu omoloagele lor. Gesturi mai puţin ostentative și declarate apar pas cu pas în viaţa de zi cu zi a Republicii Moldova. Iar reintegrarea Republicii Moldova cu România continuă natural și implacabil după obţinerea liberei circulaţii a cetăţenilor în UE, după acordul de liber schimb extins și aprofundat (DCFTA) al Republicii Moldova cu UE și după Acordul de asociere al Republicii Moldova la Uniunea Europeană.
Numai comerţul și schimburile economice, dacă le luăm în consideraţie, vedem că sunt dominate de UE, cu precădere de către România, și dacă luăm în discuţie strict regiunea separatistă, raioanele de răsărit ale
Republicii Moldova denumite Transnistria, volumul schimburilor cu România este mai mare decât schimburile cu Rusia și Ucraina luate împreună, de două ori mai mari, în fapt, decât cu oricare din cele două state estice. Practic, în Transnistria, cetăţenii proeuropeni cu pașapoarte biometrice ale Republicii Moldova – circa 350 000 dintrun estimat de 500 000 în total în regiune – și companiile de acolo sunt mai integrate cu Uniunea Europeană și cu România, la graniţa de pe Prut, decât mai sunt cu spaţiul postsovietic și Rusia lui Putin.
Evident că reușita oricărei mișcări de integrare europeană sau unionistă depinde de reformele din Republica Moldova. Depinde de orientarea strategică europeană și menţinerea ei – că tot se modifică Constituţia pentru a înscrie această orientare
precum și numele de limbă română. Depinde de susţinerea populaţiei pentru reforme, pentru independenţa justiţiei și statul de drept și de gesturile politi cienilor în a le adopta. Depinde de schimbările profunde în viaţa de zi cu zi care vor avea loc în următorii 10 ani. Și chiar dacă nu vom avea unire la 27 martie 2018, spiritul Centenarului și al orientării occidentale a Republicii Moldova, al unionismului și al apropierii de România se poate dezvolta și poate avea relevanţă tot mai mare în viitorul deceniu. Fără termene ultimative, dar cu substanţa integrării și regăsirii fraţilor în aceeași entitate politică. Dacă și alegerile generale din acest an vor menţine orientarea proeuropeană și coeziunea forţelor europene, și nu rivalităţi și bătălii fratricide pe alte teme.
Sursa foto: certitudinea.ro
R ecent, un jurnalist care urmărește cu atenție presa de la Moscova îmi spunea că dacă presa românească ar acorda aceeași atenție subiectului Republica Mol‑dova așa cum o face presa rusă, Unirea s‑ar fi produs demult. Atât timp cât,
la București, acest subiect va fi tratat cu mari rezerve, acest proces complex de cu‑noaștere și recunoaștere a românilor de dincolo de Prut va avansa mult prea lent. Acum 100 de ani, situația nu era cu mult diferită. Și atunci exista multă indiferență în societate, însă elita politică a acelor vremuri a avut o gândire vizionară și a acționat cu mai mult curaj. Așa s‑a creat România anului 1918.
Revistă de cultură şi politică martie 2018
8 | UNIREA
O geană de luminăRadu Găină
Nimic nu preconiza și anunţa după izbucnirea și în timpul Marelui Război unirea teritoriului dintre
Prut și Nistru cu Regatul României la 27 martie 1918. Basarabia părea pierdută pentru cauza românească.
„Un popor nu poate trăi fără un ideal”
Geopolitica vremii impunea statului român să aleagă alianţa cu Antanta, unde se regăsea și Imperiul Ţarist, și, pe cale de consecinţă, România trebuia să renunţe la pretenţia de a readuce în componenţa sa provincia răpită din trupul Moldovei de această putere, în anul 1812. Chestiunea a stârnit o vie dezbatere în societatea românească și la ședinţa parlamentului român de la sfârșitul anului 1915, cu prilejul dezbaterilor despre Mesajul Tronului, în discursul său, Constantin Stere preciza: „Un popor nu poate trăi fără un ideal”.
În aceeași ședinţă, Take Ionescu dădea replica principalilor adepţi ai intrării în război împotriva Rusiei, Constantin Stere și P.P. Carp. Acesta din urmă invoca faptul că politica e o chestiune de morală, și nu de interes, iar Tăkiţă Gură de Aur, cum era denumit liderul conservatorilor democraţi din România, spunea că în acel moment istoric se impunea „politica instinctului naţiunei”.
Anul 1917 a avut o sinusoidă aparte în ceea ce privește situaţia Regatului României, nevoit să fiinţeze în condiţii complicate și pline de dificultate. Revoluţiile din Rusia, cea burghezodemocratică din februarie 1917 și cea bolșevică din noiembrie al aceluiași an au influenţat situaţia politică și militară a României și au înrâurit întrun mod aparte starea de spirit în teritoriul dintre Prut și Nistru. Aproximativ 300 000 de basarabeni au fost înrolaţi în armata rusă ţaristă la începutul războiului, luptând pentru o cauză care nu era a lor și, sub impactul noilor idei generate de schimbările politice din Rusia, aveau propriile lor așteptări. Nu erau atât de infuzaţi de idealurile unităţii românești. O parte a lor erau radicalizaţi de propaganda bolșevică. Li se părea mai atractivă o organizare republicană a societăţii, iar regalitatea română era asociată, ca simbol, cu Casa Romanovilor.
Un război al nervilorLa rândul lor, cei mai mulţi dintre
fruntașii politici basarabeni erau ademeniţi de obiective politice în cadrele unui stat reformat și democratizat rus. Ion Inculeţ a fost ales deputat în Sovietul din Petrograd din partea Partidului Socialist Revoluţionar (ezerii) din Rusia și, în aprile 1917, a revenit în Basarabia ca emisar al lui Alexadr Kerenski împreună cu un grup de studenţi și profesori din capitala Rusiei, pentru a adânci cuceririle revoluţiei din februarie.
În vara lui 1917, Gherman Pântea obţine după multe peripeţii acordul lui Kerenski pentru înfiinţarea armatei moldovenești. Era un context extern extrem de complex, în condiţiile în care Ucraina dorea să anexeze Basarabia, iar trupele ruse bolșevizate controlau Chișinăul. Pantelimon Halippa (foto) și Gherman Pântea, două personalităţi cu un rol important în evenimentele ce se derulau cu repeziciune, au fost primiţi la SanktPetersburg, în mod conspirativ, chiar de Vladimir Ilici Lenin. Unii susţin că aceste întâlniri au fost inventate de istoriografia comunistă, dar ele sunt perfect verosimile în contextul frământat al anului 1917. Era nevoie de prezenţă de spirit și hotărâre. În urma unei telegrame false adresată lui Kerenski, Gherman Pântea și Ștefan Holban au convocat, între 2027 octombrie 1917, Congresul ostașilor moldoveni, care a proclamat autonomia Basarabiei și formarea Sfatului Ţării.
Derularea evenimentelor în spaţiul dintre Prut și Nistru la sfârșitul anului 1917 și începutul lui 1918 stătea sub semnul unui război al nervilor, în condiţiile în care numărul soldaţilor bolșevizaţi sa mărit în Chișinău prin crearea FrontOtdelului, o filială a RUMCERODului de la Odesa. Sfatul Ţării, avândul în frunte pe Ion Inculeţ, a proclamat înfiinţarea Republicii Democratice Federative Moldovene, dar starea de anarhie din Chișinău devenise extrem de periculoasă. Ajuns la Chișinău, Ilie Cătărău, autoproclamat colonel în prima ședinţă a Sfatului Ţării, lucra acum pentru Ceka și câștigând simpatia unei mari părţi a soldaţilor bolșevizaţi, devenise comandantul garnizoanei de aici, subminând autoritatea Sfatului Ţării și a Consiliului Directorilor, guvernul moldovean. Cu sprijinul unei unităţi de cazaci plătiţi, Gherman Pântea îl arestează pe Cătărău în noaptea de Anul Nou 1918 și îl trimite
la Odesa, însă acolo, acest aventurier politic a fost eliberat de către comisarul ucrainean Poplavco, declarând că fusese arestat deoarece era militant pentru unirea Basarabiei cu Ucraina. Cătărău nu sa mai întors la Chișinău, dar FrontOtdel a organizat o acţiune în forţă în 6 ianuarie 1918, în gara Chișinău, în urma căreia a fost dezarmat un batalion de voluntari ardeleni veniţi de la Kiev, comandantul lor și o parte a acestora fiind omorâţi în confruntarea iscată de grupurile bolșevice. În fapt, voluntarii ardeleni trebuiau folosiţi pentru întărirea autorităţii Sfatului Ţării, dar planul fusese deconspirat și sau creat premisele organizării unui puci bolșevic, văzut de istoriografia din fosta Republică Moldovenească Sovietică drept momentul instaurării regimului comunist la Chișinău.
Unirea, singura şansă reală pentru Moldova
Voluntarii ardeleni au fost scuipaţi și molestaţi pe stradă la Chișinău după ce sau predat, iar situaţia era extrem de confuză și dramatică. Ion Inculeţ a trimis o telegramă de protest la Iași și a cerut oprirea înaintării trupelor române spre Chișinău. Ei au fost forţaţi să ordone trupelor moldovenești să lupte împotriva trupelor române. Mulţi dintre membrii Sfatului Ţării au fost arestaţi. Era un moment în care apele trebuiau să se limpezească. Consiliul Directorilor de la Chișinău a cerut, din nou, sprijinul armatei române. Regatul Român a obţinut acordul reprezentanţilor Antantei și ai Puterilor Centrale de a restabili ordinea între Prut și Nistru. Guvernul de la Iași a trimis peste Prut două divizii de infanterie și două de cavalerie în frunte cu generalul Ernest Broșteanu, asistat de șeful Misiunii Militare Franceze, generalul Henri Mathias Berthelot.
În cursul lunii martie 1918, devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare ale Ucrainei. În cadrul ședinţei guvernului român de la Iași, din 23 martie 1918, la care au luat parte Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu și Constantin Stere, sa decis trimiterea unei delegaţii la Chișinău, care să dezbată chestiunea Unirii în Sfatul Ţării.
În dupăamiaza zilei de 27 martie 1918 sa deschis ședinţa Sfatului Ţării, în care sa hotărât unirea Basarabiei cu patria mamă, dar cu anumite condiţii și în principal cu obligaţia Regatului Român de a realiza reforma agrară. Primministrul României, Alexandru Marghiloman, lua notă și spunea că acest act istoric definea „geniul rasei noastre”. O geană de lumină se prefigura întrun orizont destul de întunecat pentru România în acel moment...
În anii 1913‑1914, Ilie Cătărău, un personaj exotic și imprevizibil născut în Basarabia, dinamita statuia regelui Arpad de pe Muntele Tâmpa de la Brașov și trimitea un colet cu bombă episcopiei greco‑catolice de Hajdúdorog. Erau, după limbajul de astăzi, două acţiuni teroriste, iar în al doilea caz s‑a lăsat și cu victime. Ministerul de Interne al Dublei Monarhii îi acuza pe românii din America de comiterea atentatului, dar aceștia s‑au disculpat, adresând un viguros protest către Viena,
publicat în ziarele românești de peste Ocean. În scurt timp, se află identitatea făptașului, cu toate că scăpase să fie arestat cu ajutorul serviciilor secrete ale Regatului României. Putea fi un casus belli între România și Austro‑Ungaria, dar chestiunea a fost mușamalizată și, după cum știm, Primul Război Mondial a izbucnit în urma altui atentat, comis la Sarajevo.
Sursa foto: archiva.flux.md
nr. 228 www.revistatimpul.ro
UNIREA | 9
Unirea Basarabiei cu România în manualele şcolare din Moldova sovietică
Sergiu Musteaţă
Primul Război Mondial a complicat situaţia Rusiei ţariste, în general, și a guberniilor de Vest, în mod special. Printre acestea se numără și Basarabia, unde au crescut atât nemulţumirile militarilor, cât și cele ale populaţiei civile. Schimbările politice din februarie 1917 de la Petrograd au radicalizat și mai mult societatea. Activizarea bolșevicilor, susţinuţi în mare parte de autorităţile germane și americane, au condus la răsturnarea de guvern din 25 octombrie 1917 și instaurarea unei noi puteri, care a avut un impact larg
asupra istoriei secolului XX, atât asupra Rusiei, cât și asupra lumii întregi. Interpretările evenimentelor din 1917‑1918 au fost și rămân subiecte puternic politizate și ideologizate. În acest context, și manualele de istorie din perioada sovietică au fost dogmatizate și, de fapt, adaptate politicii generale a partidului bolșevic. Situaţia Basarabiei a fost un subiect aparte al politicii și respectiv istoriografiei sovietice. În decembrie 1917, este declarată independenţa Republicii Democratice Moldovenești. Basarabia nu a fost o excepţie în acest sens, deoarece mai multe foste gubernii ţariste (cum ar fi Finlanda, Ucraina, Statele Baltice și cele din Caucaz etc.) și‑au declarat independenţa. Dar, o problemă pentru bolșevici a fost hotărârea Sfatului Țării, organul legislativ al Republicii Democratice Moldovenești, care a hotărât pe 27 martie/9 aprilie 1918 unirea Basarabiei cu România.
Acest fapt împlinit nu a fost recunoscut de puterea bolșevică; dea lun
gul perioadei interbelice, aceasta a întreprins mai multe măsuri provocatoare la adresa României, soldate în urma pactului HitlerStalin cu ocuparea, la finele lunii iunie 1940, a Basarabiei, Bucovinei, Ţinutului Herţa și celor trei State Baltice.
„Ziua biruinţei revoluţiei socialiste în Moldova”
Manualele de istorie din fosta URSS și respectiv RSS Moldovenești au interpretat aceste evenimente destul de tendenţios. Astfel, în manualul coordonat de E.D. Šemjakov (red.), Istoria RSS Moldovenești, manual pentru clasele IXX, ediţia a șasea, Chișinău, Lumina, 1979, sunt mai multe afirmaţii care deseori nu corespund realităţilor vremii sau preamăresc rolul activităţii bolșevicilor în Basarabia în anii 19171918, cum ar fi spre exemplu menţiunile de la paginile 4546 – „Muncitorii, ţăranii și soldaţii din Moldova au întâmpinat cu entuziasm știrea despre biruinţa răscoalei armate din octombrie și hotărârile Congresului II al Sovietelor… La sfârșitul anului 1917, întreaga putere a trecut în mâinile Sovietelor la Ungheni, Tiraspol, Bender, Briceni, Ocniţa, Larga, Lipcani…” (sic!).
Cât privește congresul militarilor moldoveni, autorii manualului consideră că acesta a fost convocat „contrar voinţei poporului”, deoarece „clasele exploatatoare din Moldova căutau cu înfrigurare posibilităţi pentru ași menţine puterea în ţinut… Din partea Basarabiei, au participat la congres 120 de reprezentanţi, iar din partea raioanelor de pe malul stâng al Nistrului, 10 reprezentanţi ai burgheziei și moșierilor moldoveni. Muncitorii nau avut nici un reprezentant, iar ţăranii, care constituiau 90 de procente din populaţia ţinutului, au avut doar 30 de reprezentanţi. Acest congres a creat Sfatul Ţării. Prin astfel de afirmaţii, autorii se contrazic în mai
multe sensuri, printre care și faptul că ponderea clasei muncitoare în Basarabia la începutul secolului XX în Basarabiei era destul de modestă, iar miza pe acest segment social este mai mult în contextul construcţiei puterii bolșevice.
În continuarea temei „Biruinţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Instaurarea Puterii Sovietice în Moldova”, autorii manualului încearcă să demonstreze crearea și dezvoltarea sovietelor bolșevice în Basarabia și eforturile lor de a instaura puterea sovietelor pe 1/14 ianuarie 1918 – „Această dată a intrat în istorie ca ziua biruinţei revoluţiei socialiste în Moldova” (sic!). Insistând și asupra faptului că o barieră în „instaurarea puterii sovietice în Moldova” a fost Sfatul Ţării, care „a trădat interesele poporului său” și „intervenţia militară împotriva Basarabiei” a României regale. Un alt impediment este considerat faptul că
„…naţionaliștii burghezi estompau interesele de clasă ale poporului moldovenesc, propagau teoria «neburghezismului naţiei moldovenești, a unităţii ei»”. De altfel, data instaurării puterii sovietice în Basarabia a fost un fapt inventat în birourile politice de la Chișinău și o negociere cu istoricii aflaţi în serviciul partidului comunist. Și, din nou, pentru a demonstra ponderea prezenţei bolșevice în regiune și pretenţiile lor teritoriale asupra Basarabiei.
Unirea Basarabiei cu România
Cât privește istoria Basarabiei din prima jumătate a anului 1918, ea este dezbătută în manualul amintit mai sus în cadrul temei „Moldova în perioada intervenţiei militare străine și a războiului civil (19181920)” de la paginile 5256. De fapt, unirea Basarabiei cu România
este calificată drept „Cotropirea Basarabiei de către România regală”, iar „muncitorii și ţăranii au nimerit sub jugul apăsător al României regale”. De aceea, guvernul sovietic sa lansat „împotriva cotropirii Basarabiei”. Din afirmaţiile autorilor manualului reiese că „imperialiștii străini nu voiau săi permită Rusiei să iasă din componenţa sistemului mondial capitalist”, de aceea „primul stat început prin intervenţia militară împotriva puterii sovietice a fost România burghezomoșierească. La ocuparea Moldovei Sovietice, România regală a fost ajutată de Antantă, de corpul generalilor Frontului român, de Sfatul Ţării și de Rada Ucraineană. Ocupan ţii au lichidat în Basarabia toate cuceririle Marelui Octombrie, au instaurat un nou regim de asuprire socială și naţională a popoarelor mai crunt decât cel din timpul ţarismului”. Deci, autorii încearcă să construiască o imagine a unor puteri dușmănoase faţă de Rusia bolșevică și să se victimizeze în cazurile unde unele popoare au dorit să fie independente sau în cazul Basarabiei, care a decis unirea cu România. Din relatarea de mai sus, se vede clar că și Rada ucraineană era un organ pe măsura Sfatului Ţării, care declarase și ea independenţa Ucrainei, a susţinut schimbările din Basarabia, dar în februarie 1918 guvernul sovietic „a trimis trupe în ajutorul oamenilor muncii din Ucraina, trupe care au zdrobit Rada Centrală burgheză”. Deci, prin această temă, istoricii sovietici încearcă să demonstreze un fapt care nu a existat – „instaurarea puterii bolșevice în Basarabia” – și să construiască din România un „dușman cotropitor”, iar Sfatul Ţării – „un organ trădător.
Cât privește actul Unirii Basarabiei cu România, autorii manualului afirmă: „Clica militaristă română cu ajutorul căpeteniilor «Sfatului Ţării», aplicând teroarea, șantajul și mituirea deputaţilor, a obţinut ca la 9 aprilie 1918 «Sfatul Ţării» să adopte o hotărâre despre alipirea «condiţionată» a Basarabiei la România. Dar România regală nu prea avea încredere în deputaţii «Sfatului Ţării». De aceea, în timpul
votării, în sala de ședinţe a «Sfatului Ţării» au introduși ofiţeri și soldaţi români înarmaţi, carei ameninţau cu armele pe cei ce refuzau să voteze pentru alipirea cu România”. Autorii consideră că România nu a respectat înţelegerile cu Rusia bolșevică din martie 1918 și „încălcând în mod grosolan dreptul internaţional și dreptul naţiilor la autodeterminare”. Este adevărat că pe teritoriul Basarabiei, la invitaţia Sfatului Ţării, staţionau trupe românești chemate să restabilească ordinea în regiune de pe urma dezastrelor provocate de soldaţii ruși care se retrăgeau de pe frontul Primului Război Mondial. Dar, despre aceste evenimente și despre atacul soldaţilor ruși asupra celor români ajunși la Chișinău nu se amintește nimic în acest manual, și nici de multe alte realităţi ale anilor 19171918, deoarece contrazic teoriile de „instaurare a bolșevismului în Basarabia”.
ConcluziiManualul de istorie discutat
succint în rândurile de mai sus nu este altceva decât o mostră de speculaţie pe seama unor evenimente istorice care aveau ca scop justificarea pretenţiilor bolșevice asupra teritoriului Basarabiei și invaziei Armatei Roșii din iunie 1940. De aceea, aceste subiecte sensibile din istoria Europei merită o abordare mult mai atentă, prin prisma spiritului analitic complex și critic al tuturor surselor istorice. Altfel, se sare dintro extremă în alta, iar educaţia istorică și manualele de istorie trebuie să reflecte aceste realităţi adecvat, aducând în faţa elevilor pluralitatea de surse, de opinii și abordările multiperspectivale. Din păcate, în anii de independenţă a Republicii Moldova, anul 1918 rămâne un subiect care divizează în continuare societatea noastră. Cel mai probabil din cauza dogmatizării și mentalităţii sovietice, care a impus o abordare unilaterală, iar politicienii, în loc să fortifice societatea, mai degrabă o dezbină, speculând pe seama acelor evenimente.Sursa foto: WordPress.com
Revistă de cultură şi politică martie 2018
10 | CENTENAR
Republica Moldova la Centenar O radiografie identitară – de la moldovenismul sovietic la moldovenismul... unionistDan Dungaciu
Un secol de istorie naţională și europeană (1918‑2018)
Un rapid rezumat al istoriei republicii din acest punct de vedere ar arăta
în felul următor.
Discursul unionist proromânesc
La începutul anilor ’90, cel mai coerent a fost discursul (pro)românesc/unionist. Niciodată asumat până la capăt de toată elita politică, ocolit, abordat fariseic de prea mulţi lideri, a fost totuși prezent pe scenă. Anii ’90 lau adus în primplanul spaţiului public, în faţa unei tabere dezorientate, sovietică și nostalgică, dar fără un proiect coerent în afară de revenirea sau menţinerea URSSului. Anul 1994 a însemnat, cu intermitenţe, ieșirea discursului (pro)românesc din zona discursului oficial sau chiar oficios. În ciuda absenţei publice de la mesele oficiale, latenţele acestuia sunt încă prezente și, probabil, nu vor putea fi extirpate niciodată până la capăt în stânga Prutului. Are de partea lui demografia și academia, chiar dacă nu politica oficială. Ca orice latenţă însă, pentru a se explicita, are nevoie de cadre de manifestare (lideri și partide credibile), circumstanţe și impulsuri favorabile. Și tot ca orice latenţă, ieșirea lui imediată la rampă nu e garantată sută la sută. Așa cum poate deveni primordial, poate să și sucombe. Este ceea ce au înţeles autorităţile de la Chișinău când, explicit sau implicit, încercau sau chiar blocau contactele de orice tip – în special mediatice – între cele două maluri ale Prutului.
Moldovenismul sovietic
După cum îi spune și denumirea, provenienţa lui este sovietică, cu vagi rădăcini presovietice, și a fost forjat și impus ca discurs politic și identitar în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – RSSM (azi Republica Moldova) – după ocupaţia sovietică și includerea acestui teritoriu în Uniunea Sovietică. După căderea URSS și obţinerea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991), a fost relansat, în 1994, dar a atins apogeul în perioada guvernării Partidului Comuniștilor din Moldova (2001 2009). Astăzi, este reluat cu
același aplomb de președintele Igor Dodon și Partidul Socialiștilor.
În esenţă, acreditează similitudinea dintre cetăţenie și etnie, producând un discurs moldovenist etnicist, cu pretenţii de legitimare istorică de 650 de ani, asumânduși nonșalant și, nu o dată, rizibil, istoria întregii Moldove medievale Acest tip de discurs este și fundamentul unor producţii ilare de tipul Vasile Stati, Dicţionarul moldovenesc românesc, Chișinău 2003. Asta,
cu riscul suprapunerii masive pe discursul identitar românesc, mult mai bine plasat geografic (2/3 din teritoriul Moldovei medievale se află în România) și istoric (capitala Moldovei medievale, simbolistica voievodală etc.) pentru a revendica el moștenirea etnosimbolică a unui teritoriu constitutiv al Vechiului Regat și, ulterior, al României Mari. Este mai degrabă un discurs al resentimentului, nu al realităţii.
Discursul polietnic şi multicultural. „Naţiunea civică”
Dacă e coerent, discursul moldovenist sovietic, trebuie să renunţe la Transnistria. „Soluţia” – tot oficială! – la Chișinău a fost adoptarea altui tip de discurs, oficial și el: discursul polietnic și multicultural. În acest caz, asimilarea identitară a Transnistriei sau a Găgăuziei sunt mai
ușor de realizat. Dar asta sar face cu preţul ieșirii din scenă a discursului moldovenist de formulă iredentistă („Moldova Mare”). Iar preţul pentru abandonarea lui va fi oficializarea parţială sau totală a limbii ruse la nivelul statului și, ca o consecinţă, amplificarea influenţei „minorităţii imperiale” ruse și a limbii acesteia la nivelul întregului teritoriu „reîntregit”. Practic, o reîntoarcere identitară a Imperiului, de data asta prin „rămășiţele” (minorităţile) acestuia. Discursul polietnic și multicultural, garnisit numai pe ideea asumării subiective a identităţii, mai ascunde o capcană relativ la Transnistria, respectiv apariţia și perpetuarea acolo a unui discurs identitar regionalist de tipul „noi suntem transnistrieni!”. Astăzi, el este vehiculat la nivel „oficial” la Tiraspol, dar consistenţa lui publică este greu de estimat în realitate. Totuși, „naţiunea civică” (apanajul partidului PD de guvernare, astăzi) rămâne ca o alternativă identitară în regiune și potenţialul său nu trebuie neglijat în eventualitatea unor confruntări politice electorale.
Moldovenismul europenist
Este forma cea mai „sofisticată” și pregnantă de patriotism localist, „moldovenesc”. Spre deosebire de moldovenismul sovietic promovat de regimurile de extracţie comunistă de la Chișinău, moldovenismul europenist are câteva virtualităţi și caracteristici principale. Nu este obligatoriu prorusesc, fără să aibă radicalitatea discursului proromânesc în această direcţie. În relaţia cu Moscova acceptă, eventual, pragmatismul, inclusiv tăcerea pe subiectele istorice contondente, chiar dacă nu este clar de fiecare dată care sunt reperele și limitele acestui pragmatism. Din punct de vedere geopolitic, acest tip de atitudine și de discurs încearcă să se justifice, la nivel popular, inclusiv printrun soi de autarhie geopolitică greu de definit, ceea ce se traduce de obicei în formula care răbufnește nu odată la nivel public – „și fără ruși și fără români” –, respectiv un soi de „prin noi înșine”, vag și nerealist, firește. În relaţia bilaterală cu România, moldovenismul europenist va fi tot pragmatic, va pedala pe cooperare și colaborare, fără însă să individualizeze Sursa foto: www.dol.ro
Proiectul „Basarabia e România” împlinește, pe 27 martie 2018, 100 de ani. Centenarul este despre identitate. A noastră și a lor. A basarabenilor, adică. Identitatea acestora rămâne însă o enigmă pentru multă lume. Inclusiv, din păcate, și pentru ei. În Republica Moldova, incapacitatea de a‑și asuma o identitate
(altminteri spus evitarea obsesivă a celei românești) înseamnă incapacitatea de a te dezvolta și prospera. De‑a lungul scurtei istorii a R. Moldova, au fost încercate mai multe soluţii.
nr. 228 www.revistatimpul.ro
CENTENAR | 11
Elitele şi masele: o reconsiderare din unghiul Centenarului
Victor Rizescu
Printre detaliile anecdotice savurate meditativ de personajul principal, Hans Cas
trop, din romanul Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, se numără și faptul că, în restaurantul sanatoriului de la Davos, unde zăbovește sub pretextul unei afecţiuni pulmonare în ultimii ani de dinaintea Primului Război Mondial, reprezentanţii fiecărei naţiuni europene sunt grupaţi în jurul unei singure mese. Cu o excepţie: alături de masa „rușilor bine” există și o alta, a celor de rând. O asemenea deviere de la tiparele continentale ale mondenităţii, în curs de elaborare pe fundalul democratizării lente, dar indubitabile a regimurilor politice organizate în formatul constituţionalismului liberal era motivată, desigur, de distanţele mai mari dintre categoriile sociale din cadrul înapoiatului și cvasiautocraticului imperiu răsăritean, dar și de fractura dintre cultura occidentală a celor de sus și reflexele culturale mai puţin afectate de contactul cu Occidentul ale straturilor mijlocii.
Scriitorul german participa la analiza de factură tocquevilliană a democratizării definite ca proces de „egalizare a condiţiilor”, și nu doar ca dezvoltare a unui ansamblu de proceduri capabile să dea glas suveranităţii populare prin dispozitive de reprezentare. Însușinduși aceeași accepţiune lărgită a noţiunii de democratizare, teoria modernizării din secolul XX a consacrat și ideea că starea de democraţie înţeleasă ca atenuare a distanţelor și estompare a diferenţelor poate progresa – la fel ca și nivelurile de urbanizare, industrializare, raţionalizare și secularizare înregistrate în interiorul unui corp
social – și în conjuncţie cu eclipsa, degenerarea sau falsificarea democraţiei procedurale. Totalitarismele și alte experimente autoritare cu origini revoluţionare au contribuit în modul cel mai au tentic la fenomenul repertoriat ca atare, deopotrivă în etapele lor de purism ideologic și în fazele lor de regres, pragmatism tulbure și degringoladă. Acţiunea lor a avut, deci, rezultate similare celor produse de comercializarea progresivă a tuturor segmentelor vieţii sociale din acele părţi ale lumii unde preceptele democratice formale sau bucurat de o soartă mai bună.
Imaginea sciziunii de o profunzime aparte dintre elite și mase din Rusia de dinaintea comunismului, reflectată în romanul citat, a fost consacrată ca paradigmatică pentru o stare a societăţii aptă să dea naștere unor convulsii revoluţionare de
uriașă magnitudine (și, deci, unor transformări omogenizatoare nu mai puţin eficiente). Ideologia culpabilităţii profesată de intelectualii populiști, animaţi de dragoste pentru popor, dar incapabili să se perceapă ca făcând parte din el, este doar expresia cea mai pregnantă și mai des invocată a realităţilor menţionate, după cum postura elitismului revoluţionar adoptată de teoria marxistă în forma sa leninistă nu trebuie considerată – împreună cu toate consecinţele sale – decât ca una dintre manifestările unui sindrom plurivalent (și ca o dovadă că, în mediul înapoierii, noile elite contestatare au tendinţa de a repeta, cu diferenţe specifice, comportamentul vechilor grupări privilegiate cu rădăcini tradiţionale).
Nu putem decât să reflectăm cu amărăciune că Thomas Mann nu a găsit potrivit să aloce spaţii,
în restaurantul său exemplar, micilor naţiuni situate în vecinătatea Rusiei, spre Vest. Fără îndoială că ia privit pe ruși ca reprezentativi pentru întreaga regiune de la Est de lumea germană, dar avem toate motivele să credem că, dacă ar fi fost mai scrupulos, el ar fi prevăzut tot câte două mese, și separate pe aceleași temeiuri, pentru fiecare grup naţional din categoria respectivă. Presupunerea nu poate fi decât întărită dacă ne gândim la felul cum istoricul britanic Hugh SetonWatson observa, în anii ’40, că în nici o ţară din zonă, cu excepţia Rusiei, falia dintre păturile occidentalizate – oricât de superficial și distorsionant – și popor nu era mai adâncă decât în România. Sau dacă reflectăm, altminteri, la felul cum politologul Ghiţă Ionescu stăruia tot asupra cazului românesc, în anii ’60, pentru a sublinia progresul
realizat de politica agrariană interbelică din Europa de Est faţă de populismul rus prerevoluţionar, în sensul unei evoluţii de la retorica paternalistă desfășurată în numele poporului la discursul adresat chiar electoratului ţărănesc, tratat ca un actor social pe cale de conștientizare și maturizare (un progres relativ, anevoios și grăitor pentru inerţia structurilor implicate).
Lăsând la o parte inadecvarea ei la peisajul schimbării sociale din ultimele decenii, nostalgia generalizată de după 1989 faţă de elitele dislocate, decimate și dizolvate în creuzetul comunist nu sa armonizat niciodată cu opiniile critice de tipul celor amintite mai sus, formulate în legătură cu ele (cu precădere din afara contextului). Pe lângă numita înclinaţie de a accentua marcajele simbolice cu origini premoderne ale distanţei dintre clase multă vreme după ce modernitatea le erodase considerabil în alte locuri, categoriile atât de năpăstuite sub comunism au mai înfăţișat și năravul de a exploata spre folos lor exclusiv – și spre dauna maselor atât de hulite în orizontul căutărilor postcomuniste – mai întâi împrejurările stăpânirii imperiale străine și ale dependenţei economice, apoi ambivalenta configuraţie a modernizării accelerate cristalizată ca remediu al relelor străvechi. Vom continua, desigur, să ne gândim la ele nostalgic, în starea de dezarticulare socială sub imperiul căreia trăim. Dar poate că articularea unui mod de a vorbi despre ele cu luciditate critică este o precondiţie pentru formarea unor noi elite veritabile, în vremuri bântuite de spectrul masificării.
Sursa foto: Argumente si fapte
explicit relaţia bilaterală în parcursul european al Republicii Moldova, decât dacă nu are încotro. În strictă legătură aspectul geopolitic, din punct de vedere ecleziologic, respectiv al apartenenţei religioase, moldovenismul europenist este cel mai bine plasat pentru a susţine, perfect coerent din perspectiva sa, a treia „soluţie” pentru Biserica din R. Moldova, respectiv autocefalia, care ar valida, prin recul, existenţa „etniei moldovenești”, pe care acesta nu o promovează ca atare. Din punct de vedere al glotonimului și al etnonimului, este forma de patriotism a celor care recunosc că vorbesc „limba română”, dar menţin ideea unei diferenţieri între cele două maluri ale Prutului, chiar dacă nu din raţiuni explicit etnice, dar, oricum, istorice și culturale. Din punct de vedere al identităţii statale, moldovenismul europenist nu este antiromânesc, așa cum nu este nici „proromânesc”, iar ideea de „două state românești” este refuzată programatic
(ar putea fi acceptată mai degrabă ca abordare tactică, de etapă, nicidecum ca proiect).
Moldovenismul unionist
Moldovenismul unionist este ultima formă identitară pe care o capătă moldovenismul din Republica Moldova, după cea sovietică și europenistă. Este o specie identitară relativ nouă, neasumată public explicit – un oximoron politic.
Despre ce e vorba? În primul rând, despre intrarea întro criză evidentă după 2014 a moldovenismului europenist, care devine astăzi tot mai greu de susţinut. Eșecurile guvernării zis proeuropene au lăsat urme adânci, iar ideea de integrare europeană a devenit astăzi, mai degrabă, un slogan fără viaţă: luminiţa de la capătul tunelului abia mai există ca iluzie.
De aici și apariţia acestui oximoron politic: moldovenismul
unionist. Incapabil să îl mai respingă aprioric și decisiv, moldovenismul tot găsește, în raport cu unionismul, explicaţii în a nu îl asuma plenar sau activ. Nu îl mai respinge din raţiuni de inadecvare, așa cum făcea ieri, când steagul integrării europene mai avea cât de cât justificare, ci șil asumă parţial și condiţionat.
Moldovenismul unionism de la Chișinău vrea să „împace” oximoronul prin următoarele strategii discursive pe care le găsim în nenumărate declaraţii politice, chiar programe politice declarat unioniste:
1. Nu ne putem uni cu România până nu rezolvăm „chestiunea transnistreană”. Deci haideţi să ne concentrăm cu toţii pe acest dosar. De unde și invitaţiile aberante la tot felul de iniţiative: schimbarea formatelor de negociere 5 plus 2, discuţii directe BucureștiChișinău pe chestiunea transnistreană etc.
2. Nu ne putem uni înainte de a „recupera” teritoriile de la
Ucraina: Bucovine de Nord, ţinutul Herţei și Bugeacul, pe care Republica Moldova ar trebuie să le negocieze înainte (?) cu Kievul și le schimbe cu… Transnistria.
3. Nu ne putem uni înainte de „a face ordine” în R. Moldova, de a lupta cu corupţia, de a europeniza republica, de a o aduce la un nivel relativ compatibil cu UE etc.
4. Nu ne putem uni dacă nu se acordă, iniţial, un statut special „Basarabiei”/Republicii Moldova, în care să fie menţinute chiar și o serie de atribute specifice Moldovei – neutralitate, organizare teritorială etc. – cel puţin pe o perioadă de timp.
5. Nu se poate face unirea până nu se face un referendum pentru asta, în care să se exprime „voinţa populară”. În absenţa unui asemenea referendum, orice unire ar fi nelegitimă (?).
În realitate, suntem întro situaţie aproape schizofrenică.
Ideea că înainte de unire trebuie să rezolvi chestiunea transnistreană, să faci bunăstare și europenizare în Republica Moldova etc. este bizară. În primul rând, de ce nu sau făcut până acum? Iar în al doilea rând, apetenţa pentru unire este și o consecinţă a acestor nerealizări! O soluţie ultimă! Căci dacă sar fi îndeplinit toate cele de mai sus, pur și simplu nu se mai discuta despre eșecul proiectului Republicii Moldova (eșecul integrării euroatlantice) și, implicit, despre unire. Iar alte precondiţii legate de un tip de „reglementare” a chestiunii transnistrene, schimburi de teritorii etc., nu au darul decât de a justifica și bloca, de fapt, asumarea proiectului unionist.
Moldoveniștii unioniști își găsesc de fiecare dată altceva de făcut decât să promoveze sau să susţină public unirea, fie că înţeleg sau nu în ce eroare sau contradicţie profundă se află. În realitate, moldovenismul unionist este un antiunionism. Așa cum au fost și sunt toate moldovenismele.
Revistă de cultură şi politică martie 2018
12 | INTERVIU
Nicolae DabijaSu
rsa
foto
: Blo
gosf
era.
md
Interviu realizat de Adriana Nazarciuc şi Dan Pavel
Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948, Codreni, raionul Cimișlia, RSS Moldovenească) este un scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române și membru corespondent al
Academiei de Știinţe a Moldovei. Este președintele Forumului Democrat al Românilor din Republica Moldova (organizaţie neguvernamentală de cultură și drept, la care au aderat peste 150 de organizaţii culturale, uniuni de creaţie, asociaţii neguvernamentale) și președinte al asociaţiei nonguvernamentale Mișcarea „Sfatul Țării – 2”, care și‑a propus unificarea naţiunii române. Printre cele mai recente volume publicate de Nicolae Dabija amintim: Manifest de unire (2013); Umbra sârmei ghimpate (2013); Psalmi de dragoste (2013); Mihai Eminescu – un poet de mâine. Asasinarea lui Eminescu (2014); Tăceri tălmăcite‑n cuvinte (2014); Biserica pe roţi (2014); Tema pentru acasă (2015); Pe urmele lui Orfeu (2016); Reparatorul de vise (2016); Te blestem să te îndrăgostești de mine (2017).
Care sunt forţele favorabile ideii unirii Republicii Moldova (o parte a Basarabiei) și României? Cine sunt intelectualii publici favorabili unirii, de‑o parte și de alta a Prutului?
De multe ori sunt întrebat: câţi unioniști există în Republica Moldova?! Răspunsul meu e: sunt aproximativ atâţia unioniști câte persoane au sau au avut acces la informaţie. Intelectualii, de regulă, exceptând cozile de topor, sunt unioniști. Basarabeanul care a aflat că el este român și neamul lui e cel românesc nu poate să nu fie unionist. Mai cred că limba vorbită deo parte și de alta a Prutului nea unit de mult. Mai rămâne săși facă datoria lor și politicienii.
Cine se împotrivește unirii Basa‑rabiei cu România?
Nu atât cine, cât ce: ignoranţa, prostia fudulă, ura de sine (moldovenii care afirmă că nus români), dezinformarea, frica, amnezia. Cu mai mulţi ani în urmă un om de la ţară mia vorbit:
„— Numi plac românii.— De ce?— Pentru că lau bătut pe tata.— Și unde e tatăl tău acum?— Lau împușcat rușii.”
Deci el nui ura pe rușii care lau omorât, ci pe românii care lau bătut.
Basarabeanul, nu vorbesc aici de toţi, mai e bolnav de sindromul Stockholm, când victima începe săși simpatizeze călăul și săși urască aproapele. El nui va ţine minte pe cei care lau împușcat, aruncat în gropi cu var sau în copcile din Nistru – morţii nu au memorie! –, ci pe cei care, în loc săl pună la dubă pentru anumite încălcări, iau tras o palmă, „pentru ca altă dată să nu mai facă”.
De ce, din ce motive există această împotrivire?
Timp de peste cincizeci de ani, basarabeanului i sa spus că românul e dușmanul lui, în manualele școlare găsea enormităţi pe care trebuia să le creadă, precum: în anul 1812 rușii iau eliberat pe moldoveni... de moldoveni, din 1856 și până în 1878 Sudul Moldovei (de Est) a fost cotropit de Moldova (de Vest), în 1918 Moldova (noastră) a fost anexată de Moldova (cealaltă, numită împreună cu Muntenia România) etc. Noroc de ruși, care au știut mereu săl salveze pe
Toată speranţa mea e în generaţiile de azi, educate în spiritul discernământului, care cresc scuturate de frică, cu conștiinţă de sine și cunoaștere a Adevărului.
moldovean de fraţii lui moldoveni și săl deporteze în Siberii, săl trimită să moară în Afganistanuri sau Mozambicuri etc.
Aceleași argumente pentru recunoștinţa pe care urmează să io poarte Imperiului de la Răsărit sunt preluate azi de massmedia rusească, de cele peste o sută de posturi radio și de televiziune rusești etc. Toată speranţa mea e în generaţiile de azi, educate în spiritul discernământului, care cresc scuturate de frică, cu conștiinţă de sine și cunoaștere a Adevărului.
Cum privesc ideea unirii statele importante (și cele mai puţin importante) din Uniunea Europeană (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania) și din Europa?
În 1989, am fost invitat, ca deputat în fostul Soviet Suprem al URSS, în SUA. Am fost solicitat atunci să vorbesc într‑o comisie a Senatului SUA despre Republica Moldova. La sfârșitul discuţiei am remarcat cu o anume părere de rău: „SUA a uitat de Republica Moldova”. Și atunci un senator, Raul Costa, a spus: „Noi n‑am uitat niciodată de Republica Moldova. Noi n‑am știut niciodată de Republica Moldova”. Nici celelalte state europene – Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania – nu cunoșteau pe atunci, dar nici acum prea multe des‑pre noi. Ei ne cred în continuare mai degrabă ruși decât români. N‑a existat nici o preocupare, dar de fapt nici un interes al politicienilor din Republica Moldova și nici din România să se cu‑noască adevărul despre noi. Iar acesta poate fi rezumat într‑o singură frază: Republica Moldova este o așchie de teritoriu românesc ruptă de la România în urma Pactului RibbentropMolotov.
Dacă s‑ar cunoaște această evidenţă, reunirea ar fi privită cu alţi ochi de către cei care identifică dorinţa noastră de re‑venire la locul din care am fost rupţi cu aceea a intrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană pe ușa ei din spate. Iar această misiune ar trebui să le re‑vină, în primul rând, celor două minis‑tere de Externe, al României și al Repu‑blicii Moldova.
Am avut mai multe întâlniri în capi‑talele europene cu diverși demnitari – am fost o vreme reprezentantul Republicii Moldova în Adunarea Interparlamentară a Ţărilor din Bazinul Mării Negre –, ca să mă conving că marile puteri ne‑ar dori
nr. 228 www.revistatimpul.ro
INTERVIU | 13
„Conjunctura politică necesară revenirii Basarabiei acasă e favorabilă”și în continuare un popor fărâmiţat pe hărţile lumii. Or, fiind un stat mare (întins), România are toate șansele să devină și un stat puternic. Un argument în acest sens ar fi perioada interbelică. Atunci România împărţea cu Danemarca locurile 6 și 7 după venitul naţional. Astăzi, salariul mediu în Danemarca e de 5 800 de euro, în România și Republica Moldova – din cauza comunismului și a ocupaţiei sovietice – e de 400 de euro și, respectiv, 40 de euro. Dacă nar fi fost cei doi criminali – Hitler și Stalin –, care neau forfecat harta în 1940, sunt convins că poporul român ar fi fost astăzi unul dintre cele mai prospere din lume.
Care este poziţia Statelor Unite ale Americii?
La 27 iunie 1991, doi senatori americani, Larry Pressler și Jesse Helms, cu care mă întâlnisem la New York, au iniţiat în Senatul SUA rezoluţia nr. 148 prin care cereau Uniunii Sovietice dreptul Republicii Moldova de se reuni cu România. Era cu două luni mai înainte de proclamarea independenţei Republicii Moldova, când aceasta făcea parte din URSS. De atunci a trecut mai bine de un sfert de secol. Acum câteva zile, ambasadorul SUA la Chișinău, James D. Pettit, referinduse la Declaraţiile de Unire cu România ale celor peste o sută de primării (câte erau la 7 martie 2018), a afirmat că gesturile disperate ale acestora ar fi niște „provocări”. Tot Excelenţa Sa susţinuse acum un an pe un ton categoric că „...este important ca moldovenii să se recunoască a fi moldoveni, o naţiune aparte”, situânduse în acest subiect pe poziţiile Federaţiile Ruse.
Mă întrebam atunci dacă avea dreptul un ambasador, deci un diplomat, să se exprime total nediplomatic și să se amestece brutal în probleme atât de sensibile cum sunt etnia, istoria, naţiunea, limba unui popor (Excelenţa Sa, apropo, șia însușit o foarte bună „limbă moldovenească” la București)? Șimi răspundeam că declaraţiile respective veneau dintro necunoaștere a unor realităţi. Dar mă mai întrebam: aceste declaraţii ofensatoare la adresa adevărului istoric nor fi oare o consecinţă a întrevederilor dese pe care leau avut întro perioadă cei doi miniștri de Externe, rus și american, la care să fi convenit un alt RibbentropMolotov de reîmpărţire a lumii, în care SUA să se arate satisfăcută de faptul că ei îi revine România, unde săși poată instala bazele militare, iar cealaltă Românie, numită Republica Moldova – cu identitate falsă, acceptată și de ambasadorul Pettit – să rămână ancorată, ca fostă republică sovietică, cu tot cu Armata a 14a, Transnistria, în zona de influenţă a Federaţiei Ruse?!
Ar fi trist de tot, dacă ar fi așa.
Cum definiţi unionismul în anul 2018?
Cuvântul „unire” face parte din vocabularul lui Dumnezeu. În Psalmul 132, parcă, se spune despre noi:
„Iată cei frumos nespus,Iată vestea cea mai bunăDorită de Cel de Sus:Fraţii să fie împreună!”
Iisus se ruga astfel: „Părinte, Mă rog ca toţi să fie una...” (Ioan, 17, 21).
E un îndemn și pentru noi, românii: ca toţi să fie una. Numai așa vom izbăvi. Numai astfel noi vom putea deveni noi (chiar și în sens de înnoire). Noţiunea de unionism descinde din cea de unire. A te uni înseamnă a face o lucrare plăcută Domnului. Și doar cel rău lucrează ca să dezbine, să învrăjbească, să disperseze, ca astfel să poată stăpâni mai ușor.
Unionismul, in Anno Domini 2018, presupune a conlucra, a te
apropia, a te înfrăţi nu doar la nivel de indivizi, ci și la cel de ţări sau părţi de ţară.
Partizanii reunirii Basarabiei cu România se deosebesc între ei prin diferite idei, iniţiative, scenarii? Care ar fi scenariile realiste și cele nerealiste?
În ultimele trei decenii, au fost identificate mai multe soluţii pentru ca Republica Moldova și România să poată fi împreună. Una dintre ele ar fi plebiscitul. Constituţiile celor două ţări subliniază în mod expres faptul că modificările teritoriale pot fi efectuate doar în urma unui referendum (plebiscit). Aici intervine o întrebare firească: dar cei care au intrat cu oștile peste noi în 1812, apoi în 1940 au făcuto cumva în urma vreunui referendum? Evident că nu.
Ar fi lipsit de logică un plebiscit în cadrul căruia cei care neau deportat părinţii, neau
condamnat intelectualii la moarte, neau persecutat bunicii, neau deznaţionalizat, au interzis să ne vorbim limba și să ne rugăm lui Dumnezeu, ei și urmașii lor să decidă dacă să fim cu fraţii de care chiar ei neau rupt sau să le fim, noi cu copiii și nepoţii noștri, ostatici în continuare? În Republica Moldova avem și suficientă lume derutată, rătăcită, manipulată, de aceea desfășurarea unui plebiscit pe acest subiect este riscant.
Reunirea se mai poate face pe cale parlamentară – prin votarea Declaraţiei de Unire a Parlamentelor celor două state românești. Dar, conform Constituţiei Republicii Moldova, șin acest caz hotărârea de reunire, adoptată de cele două foruri legislative, urmează a fi confirmată de către votul majorităţii cetăţenilor înscriși pe listele electorale. Nici aici nu va putea fi evitat referendumul.
O soluţie sigură de reunificare o găsiseră oamenii politici
Sursa foto: www.vicovia.ro
din România și Republica Moldova, care ceva mai încoace neau promis că ne vom uni în Uniunea Europeană. În 1998, comisarul eu ropean Romano Prodi ne asigura, când vorbea de șansele de reintegrare a Republicii Moldova, că acest lucru se va întâmpla „peste douăzeci de ani”. Adică în 2018, anul în care ne aflăm. Iar un alt comisar, Günter Verheugen, cu nu prea mulţi ani în urmă avea să afirme ceva mai metaforic următoarele: „Șansele de integrare în UE pentru Republica Moldova sunt egale cu cele ale Tanzaniei”. Adică, odată cu stoparea extinderii UE, nu avem nici o șansă să ne întâlnim în familia statelor europene în următorii vreo cincizeci de ani. Dar noi am vrea să ne reunim cu Ţara în timpul vieţilor noastre, nu în timpul vieţilor altora.
Reîntregirea, dacă sar dori acest lucru de către oamenii politici din cele două ţări, ar putea deveni realizabilă și întro lunădouă. Congresul Mișcării Unioniste „Sfatul Ţării2”, asociaţie nonguvernamentală de cultură și drept, la 27 martie 2016, a aprobat ideea creării unui stat comun RomâniaRepublica Moldova. Statul comun va fi o asociaţie a două state suverane, independente, unitare și indivizibile. Această asociaţie de state este conformă dreptului internaţional și e o formă a vieţii internaţionale care ţine numai de competenţa statelor componente. Statele au între ele doar raporturi de drept internaţional, și nu de drept constituţional (drept intern). Statul comun va lua naștere printrun tratat internaţional ratificat de către parlamentele statelor componente. El va fi bazat pe principiile și normele unanim recunoscute de dreptul internaţional, de legislaţia Republicii Moldova, a României, precum și de normele Uniunii Europene. Statul comun va avea, pentru o perioadă de tranziţie, două guverne, două parlamente, două capitale, două constituţii, urmând săși unifice structurile în timp. Este esenţial de subliniat că acest tratat nu aduce atingere constituţiilor statelor membre, ceea ce înseamnă că nu este necesară organizarea de referendumuri pentru aprobarea acestuia.
Scopul înfiinţării Statului RomâniaRepublica Moldova îl constituie apărarea intereselor comune așa cum sunt ele definite de fiecare dintre părţi, între care amintim: respectarea Declaraţiei universale a drepturilor omului și a drepturilor și libertăţilor fundamentale ale omului prevăzute în constituţiile statelor membre; asigurarea securităţii naţionale; consolidarea statului de drept și lupta reală cu corupţia; propășirea economică, al cărei rezultat direct va fi eradicarea sărăciei; armonizarea legislaţiei statelor membre etc.
(continuare în pagina 14)
Revistă de cultură şi politică martie 2018
14 | INTERVIU
Din punct de vedere istoric și al dreptului internaţional și ţinând cont de faptul că Pactul RibbentropMolotov a fost condamnat și declarat nul ab initio de întreaga comunitate internaţională, iar în Actul final de la Helsinki din 1975, Carta de la Paris pentru o Nouă Europă din 1990 și alte acte internaţionale este stipulat clar că frontierele dintre state pot fi modificate pe cale pașnică cu acordul părţilor, nimeni nu ne poate interzice să scoatem graniţa dintre români și români de pe râul Prut. Și, sunt convins, nici o ţară din lume nu se va opune. Nici chiar Rusia, care printro declaraţie din 10 septembrie 2015 a dlui Maxim Șevcenko, consilier al președintelui V. Putin, recunoaște că „Moscova nu exclude eventualitatea unei reuniri a Republicii Moldova cu România, care sunt o naţiune și vorbesc aceeași limbă, acest lucru nu ar face decât să îmbunătăţească relaţiile Moscovei cu Chișinăul și Bucureștiul”.
Numai așa am putea evita catastrofa care ne așteaptă întrun viitor ce vine ca parte a unui trecut blestemat, numai așa iam putea face pe copiii și nepoţii noștri să evite, odată cu intrarea Republicii Moldova în Uniunea Vamală Euroasiatică a Federaţiei Ruse, eventualele deportări, calamităţi sufletești, pericole pentru viaţa lor și a urmașilor acestora de peste ani.
Menţionăm în mod special faptul că crearea statului comun RomâniaRepublica Moldova exclude pericolul federalizării României, din motiv că atât Transilvania, cât și Transnistria nu sunt subiecte de drept internaţional.
Domnule Nicolae Dabija, explicaţi ideile și iniţiativele pe care le favorizaţi dumneavoastră în problema unirii Basarabiei cu România. Care ar fi primii pași? Ce urmează?
Întrucât Basarabia (actuala Republică Moldova) și Nordul Bucovinei au fost invadate de Rusia comunistă în urma unei înţelegeri dintre doi criminali, Hitler și Stalin, cunoscută cu numele Pactul RibbentropMolotov, cu încălcarea mai multor tratate internaţionale, pe care, atât URSS, cât și Germania, le semnaseră din 1920: Tratatul de pace de la Paris din 1920, Carta Ligii Naţiunilor din 1920, Tratatul renunţării la război din 1928, Pactul de asistenţă mutuală dintre România și URSS încheiat în 1933, Convenţia pentru definirea agresiunii din 1933 ș.a. am propus următoarele: conducerile celor două state ro mânești să solicite Organiza ţiei Naţiunilor Unite, statelor Uniunii Europene, ale Consiliului Europei, Conferinţei pentru Securitate și Cooperare în Europa, dar și Germaniei Federale și Fe deraţiei Ruse, ca succesoare de drept ale statelor semnatare, să recunoască dreptul la reunificare pașnică a actualelor teritorii ale Republicii Moldova, Bucovinei și Basarabiei de Sud, așa cum au arătat acestea până la 23 august 1939, momentul semnării Pactului RibbentropMolotov cu România, ţara de la care au fost rupte în urma acestuia, dar și a ultimatumurilor și ameninţărilor de război din partea URSS. Sunt iniţiative lansate de
Mișcarea „Sfatul Ţării2”, al cărui președinte sunt, ca un prim pas pentru rectificarea unor greșeli ale istoriei.
În același timp, conducerea Republicii Moldova, intelectualitatea, televiziunile, presa etc. vor trebui să explice populaţiei, inclusiv minoritarilor, beneficiile pe care le vor avea devenind parte integrantă a unui stat al Uniunii Europene. Dacă ratăm această șansă de a fi împreună și de a șterge frontiera care mai stă trasă prin mijlocul neamului nostru, nu ne vor ierta nepoţii și strănepoţii, dar nici bunii și străbunii rupţi cu sila de fraţii și surorile lor și trimiși să moară în Siberiile de gheaţă. La ora actuală, conjunctura politică necesară revenirii Basarabiei românești acasă e cea mai favorabilă, so fructificăm!
„Fără România, Republica Moldova nu are nici un viitor!”
Am locuit câţiva ani în Republica Moldova (Adriana Nazarciuc). În perioada 20052009. Am simţit atunci că deși există aici două Mitropolii, la un anumit nivel părea să nu existe nici un Dumnezeu. Deși erau legiferate două limbi ca fiind oficiale, niciuna nu era vorbită corect. Cu alte cuvinte,
lipsea caracterul unitar. Sa schimbat ceva între timp? Se impune acest caracter unitar la nivel de naţiune pentru a putea vorbi despre unire?
Cei care sau lăţit peste noi în 1940 au creat o nouă naţiune, naţiunea „moldovenească”, or, cum putea altfel glorioasa armată sovietică săi elibereze pe români de sub jugul „românilor”?! Tot atunci a apărut și o nouă limbă romanică – „limba moldovenească”.
În concepţia ideologilor vremii, Eminescu, Creangă, Alecsandri ș.a. au scris dintrodată în două limbi: română și „moldovenească”, iar în Serbia, aflu vara trecută că toţi clasicii noștri au scris în trei limbi – șin „valahă”!
Unii atei întreabă de ce naţionalitate e Dumnezeu? Iată însă că recent patriarhul Kiril al Moscovei a sugerat că Cel de Sus e rus. Iar mitropolitul Vladimir al Moldovei îl crede. Ca și ceilalţi preoţi ai lui.
Pe când eu sunt convins că El e român. Atotţiitorul nu poate fi de altă naţionalitate decât cea a Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, a Sfinţilor Ștefan cel Mare, Varlaam, Dosoftei, Daniil Sihastru, Constantin Brâncoveanu, Valeriu Gafencu de la Sângerei, „Sfântul închisorilor” ș.a. El e al Neamului nostru. Un grec îmi spune că Dumnezeu e grec. Un evreu mia vorbit că au
existat martori care au asistat la discuţiile dintre patriarhii lor și Savaot. Șiatunci de ce laș crede pe Kiril că Atotţiitorul ar fi unul deal lor, care iar iubi doar pe ei și iar urî pe toţi ceilalţi?
Din păcate, nici o Biserică na fost pusă să servească mai mult o ţară, o ideologie, un regim ca aceasta. Iar Mitropolia moscovită a Moldovei e ostatica ei. Ea e obligată să facă în Bisericile noastre politica Imperiului de la Răsărit. De aici ne vin multe din relele care au dat și mai dau peste noi. Caracterul unitar al Basarabiei va lipsi atât timp cât politicienii noștri vor vrea să fie șin CSI, șin UE, și cu România, și cu Federaţia Rusă, și cu Iisus, și cu Iuda. E drama „marginii” așezată, cum spunea Grigore Ureche, în „calea tuturor răutăţilor”, iar această stare de lucruri va continua atâta vreme cât Basarabia va mai orbecăi pe drumul ei, se pare fără sfârșit, către Acasă.
Aţi militat dintotdeauna pentru unire, ceea ce condus la ideea că sunteţi ultranaţionalist. Încă mai există controverse legate de articolul dumneavoastră intitulat „Rusoaicele”. De ce credeţi că a trebuit să fie atât de greu acest demers, calea spre unire?
Am declarat nu o dată: eu sunt naţionalist, dar nu sunt xe nofob. Îmi iubesc ţara, dar nu
urăsc alte ţări. Din păcate, la noi adevărul e naţionalist și doar minciuna e internaţionalistă. Dacă spuneai că ești român, că limba e română, că neamul tău e cel românesc, că în 1812 ţara nea fost ruptă în două, iar în 1940 – în patru, Stalin te împușca sau, în cel mai bun caz, te deporta la Polul Nord; azi, pentru aceleași lucruri nu te mai împușcă, ci ești „doar” etichetat ca naţionalist sau ultranaţionalist. Semn că trăim în democraţie.
Întro perioadă, la radio și televiziune eram rugaţi să nui spunem limbii noastre căi română. De ce? „Ca să nu se supere rușii.” Dar de când adevărul ar trebui să supere pe cineva? Apoi am mai auzit că din cauza noastră, a celor care dorim unirea cu România, rușii neau mărit preţurile la gaze. Eu îi înţeleg pe rușii care doresc ca Republica Moldova să se unească pentru vecie cu patria lor, Federaţia Rusă. Nui înţeleg deloc însă pe moldovenii care doresc același lucru. De ce atunci aceștia mă condamnă pe mine și pe alţi intelectuali care împărtășesc aceleași idealuri, când doresc ca ce a mai rămas din fosta Basarabie, azi Republica Moldova, să revină la ţara de la care a fost ruptă?
Calea spre unire e cu spini și ea amintește drumul lui Moise prin pustie, când libertatea înseamnă schimb de mentalităţi.
În articolul „Rusoaicele” am pus degetul pe rană: în toate fostele republici sovietice avansau doar persoane căsătorite cu rusoaice și cu copii ruși (M. Snegur, P. Lucinschi, V. Voronin ș.a. ar fi câteva exemple). Și acum, în independenţă, ele își continuă misiunea: unde vezi un moldovean careși urăște neamul și limba, să știi că are o soţie de etnie rusă.
Voci de dincolo de Prut spun că nu există cale de întoarcere. Unirea se va realiza. Dacă ar fi să suprapuneţi identitatea românilor de dincolo și de dincoace de Prut, care ar fi tabloul rezultat?
Unirea e inevitabilă. De asta se tem cel mai mult Dodon și Moscova. Zilele trecute, circa o sută de localităţi au adoptat Declaraţii de Unire cu România. Generaţiile tinere își văd locul lor în Europa, în România. Fără România, Republica Moldova nu are nici un viitor. Ea se mai află încă întro dureroasă căutare de sine, unii basarabeni, care încă nau ieșit din localităţile lor, nu vor unirea. E și firesc acest lucru. Pentru că nu poţi iubi ceea ce nu cunoști. Un consătean care era contra unirii, după ce a vizitat România, ma căutat prin tot Chișinăul ca să mă anunţe uimit că „Tot Bucureștiul vorbește moldovenește”. Chiar dacă folosise un nume impropriu pentru limba noastră, el descoperise, după o călătorie de câteva zile prin ţară, că noi suntem aceiași cu cei de dincolo de Prut.
Întrebarea consăteanului meu era, după ce a văzut frumuseţile Ţării, el referinduse și la prăpădul din stânga Prutului: „Dar o să vrea oare românii să se mai unească cu noi?”. Iam spus: „Trebuie săi convingem să vrea!”, pentru că fără de ei nu avem nici un viitor nici noi, nici copiii și nici copiii copiilor noștri.
Sursa foto: www.vicovia.ro
nr. 228 www.revistatimpul.ro
CRONICI | 15
Sergiu Musteaţă – Basarabeanul bruiat de KGB. La microfonul Europei Libere – Grigore Singurel, 1981‑1990
Mihaela Toader
La aproape un veac de la ziua istorică 27 martie 1918, „drumurile basarabene” din fascinanta lucrare a lui Mihail Sadoveanu scrisă în 1919‑1920 despre „ţara de pământ” descrisă într‑o metaforă uneori prea tristă de Geo Bogza în 1939 ne descoperă o lucrare de istorie publicată recent la Editura ARC în 2017, Basarabeanul bruiat de KGB. La microfonul Europei Libere – Grigore Singurel, 1981‑1990, ce ne amintește de Basarabia și ţelurile unor oameni plecaţi Occident ce nu au uitat realităţile de‑o parte și de alta a Prutului din timpul
Războiului Rece. Cartea, cuprinsă în două volume, este semnată de istoricului Sergiu Musteaţă și este realizată pe baza unei documentări consistente în arhivele publice și private din Republica Moldova, Ungaria, Germania, SUA prin valorificarea bibliografiei istorice existente și apelul la istoria orală, reușind să‑l intervieveze pe Efrim Crimerman cunoscut la Radio Europa Liberă cu pseudonimul de Grigore Singurel.
În iunie 1948, președintele SUA Harry Truman semna Decizia NSC 10/2 prin care
lua fiinţă în cadrul CIA un departament destinat angajării efective în „propagandă; război economic; acţiuni directe de natură preventivă, inclusiv sabotaje, contrasabotaje, măsuri de demolare și evacuare; acţiuni subversive contra statelor ostile, inclusiv ajutor acordat mișcărilor de rezistenţă acţionând în clandestinitate, de gherilă și grupurilor de refugiaţi luptând pentru libertate, sprijin pentru elementele naţionale anticomuniste din ţările ameninţate de acest flagel”.
„Vocea celor fără de voce”
În acest conflict, un rol de seamă a revenit mijloacelor care puteau livra mesajul lumii libere dincolo de Cortina de fier, mai exact posturilor de radio. Vocea Americii, BBC, Deutsche Welle Radio, Europa Liberă, Radio Libertatea etc. au reprezentat arme redutabile întrun război psihologic care sa întins pe mai bine de patru decenii. Mulţi din generaţiile noastre cunosc istoria sau importanţa posturilor de radio Europa Liberă și Libertatea, care au avut rolul de a demasca regimurile politice din ţările de dincolo de Cortina de fier și ale republicilor unionale din Uniunea Sovietică. Emisiunile acestora au reprezentat „vocea celor fără de voce” a miilor de ascultători care sperau în răsturnarea puterii comuniste și curajul unora de a transmite mesaje pe diferite căi, pentru a fi citite la microfonul acestor posturi.
Ceea ce se știe mai puţin și acest lucru ni‑l face cunoscut Sergiu Musteaţă în lucrarea sa este faptul că cele două posturi aveau departamente pentru toate ţările din Europa de Est și repu‑blicile unionale și mai puţin Re‑publica Sovietică Socialistă Mol‑dovenească de atunci, care nu a beneficiat de un serviciu sau departament. Acest fapt a determinat interesul unor personalităţi de la Chișinău aflate în exil dea organiza emisiuni dedicate românilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească atât la postul de radio Europa Liberă, cât și la radio Libertatea. Printre personalităţile care au colaborat sau au avut emisiuni la aceste posturi de radio se numără Nicolae Lupan, Vladmir Socor și
Grigore Singurel. Despre personalitatea și activitatea acestuia din urmă ne vorbește în cartea sa istoricul Sergiu Musteaţă. Volumul are avantajul, graţie talentului autorului, să prezinte adevărul istoric nu numai pentru specialiștii în domeniu, ci și publicului larg.
Un fost comunist dezamăgit fuge în RFG
Sergiu Musteaţă prezintă cititorilor o biografie interesantă,
strâns legată de bătăliile purtate pentru „minţile și inimile” oamenilor din lagărul socialist: biografia lui Efrim Krimerman, evreu basarabean, cunoscut ascultătorilor Europei Libere drept „Grigore Singurel”. Un veritabil believer, la numai 17 ani Krimerman fuge în vara anului 1940 din faţa persecuţiilor rasiale în ceea ce considera pe atunci „patria tuturor celor ce muncesc”: de la Galaţi pleacă la Chișinău, unde toc mai se instalaseră autorităţile sovietice. Face parte din
Armata Roșie, iar după război își pune energiile în slujba ideologiei comuniste. Încă din perioada când urma cursurile Facultăţii de Filologie la Chișinău, Krimerman scrie poezii și povestiri apreciate de autorităţi și răsplătite cu premii. Ulterior, ca redactor literarmuzical la Filarmonica de Stat din Chișinău, a exercitat atribuţii de cenzor, dar a scris și peste 200 de texte pentru diverse piese muzicale, obţinând numeroase premii naţionale și internaţionale.
Dezamăgit treptat de regimul comunist, Krimerman a suferit un proces de alienare care a sfârșit prin luarea unei decizii radicale – de a pleca, în 1981, în R.F. Germania. După sosirea în Occident, începe o colaborare de durată cu posturile Europa Liberă și Libertatea, aducând în atenţia ascultătorilor discrepanţele tot mai mari dintre propaganda oficială și viaţa cotidiană a locuitorilor din Basarabia. Efim Krimerman putea fi ascultat de douătrei ori pe săptămână atât la Radio Svoboda, cât și la Radio Europa Liberă. Temele prezentate la radio de Grigore Singurel au vizat informaţii și dezbateri despre Moldova Sovietică, Ro‑mânia și situaţia evreilor din re‑giune. La Radio Svoboda, Efim Krimerman a fost susţinut de Lev Roitman, în calitatea de redactor în acea vreme, iar la Radio Europa Liberă a colaborat cu Doina Șneider, de la emisiunea Lumea comunistă, redactor fiind Neculai Constantin Munteanu.
Politica de deznaţionalizare a românilor, penuria de produse alimentare, măsurile abuzive ale autorităţilor, cenzura și dogmatismul cultural au fost analizate cu talent și vervă în textele semnate cu pseudonimul „Grigore Singurel”.
Lucrarea istoricului Sergiu Musteaţă aduce o contribuţie semnificativă la cunoașterea temelor, interzise de regimul comunist, care au fost abordate de către Efim Krimerman la Radio Europa Liberă în perioada 19811990. Efim Krimerman, deși a publicat în anul 2008 cartea Golos iz‑za bugra, a rămas mai puţin cunoscut în Republica Moldova. Contribuţia lui Sergiu Musteaţă de a readuce în actualitate contribuţiile lui Grigore Singurel de la Radio Europa Liberă este importantă, iar textele publicate reflectă modalitatea în care au fost percepute și prezentate evenimentele din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească la un post de radio din Occident, considerat dușman al regimului comunist și interzis pe teritoriul URSS, semnalul fiind bruiat.
Volumul Basarabeanul bru‑iat de KGB le aduce cititorilor nu doar o extraordinară poveste de viaţă, ci le oferă și prilejul unei meditaţii asupra libertăţii, a puterii cuvintelor și a mentalităţilor politice și sociale din acea perioadă.Sursa foto: Stiinta pentru toti
Revistă de cultură şi politică martie 2018
16 | POEZIE
Teodor Corban
Mihaela Stanciu
Despre ploi
***în lumea dinăuntru suntemeștiintimizarea unor scene cu pete negredă rod pe umeridoar atunci când refuzsă privesc mai mult la inimă decât la mintecilindrul în care ne imersăm în fiecare zie scurtătura în situații de urgențăieșim vizibili
orașul cu păstrăviscena asta care te face pe tine personajo, scena în care agenda mea de telefoneste și nu esteeforturi de memorie creierul trebuie solicitatce pot să‑ți spun?
Lansare de carte la Târgul de moarte
Ioana Scoruş
te ascult sunt de‑acordîmi spun că te pricepi să alegi cuvintelescena asta care te readuce în ochii meiam uitat numele orașuluiah, dar știu că mașina vecheavea un carton ca să‑i protejeze
radiatorulah, cât de frig era și ție‑ți ardea să stai la coadă la peștela marea dezlegareda, era un oraș de munteeu te petreceam cu privirea
și nu mi‑e dor de orașul cu păstrăvicât mi‑e dor de frigul care‑nghețase
păcatele.
***a, bunăîți răspund în timp ce inima‑mi palpitămă gândesc la tot ce e mai răunebulizator cu ultrasunetecautmasca mea de „oxigen”să nu mi se zdrelească nici măcar un gândsă elimin stresul în mijlocul lumiivremea violentă e șalul meu caldîmi place ploaiasă mă doară până‑n vârful carpienelorîmi placesă‑mi pătrundăveneleuite că n‑am ajuns la limită
Și, într‑adevăr, nu mi‑era frică, de‑acum puteai să mă prezințiLa cititori, la părinți și la sfințiOamenii te recunoșteau și‑ntorceau capul pe stradeleCu brațe pline de roșii și albe laleleIar ochii lor transparenți se măreau de uimire și ciudăRealitatea le era, deodată, prea crudăVedeau că ții de mână o femeie cu cizme negre și colanți mulați pe fundȘi mai ales vedeau că fundul e apetisant și rotundCredeau că e doar o extravaganță de‑a ta, deloc o noutateGândeau că nu se face așa ceva când ești în etateȘi mai ales când ieși în societateDar cu toții știau că adori orhideea sălbaticăAcvatică, roșiatică, lipsită de orice gramaticăȘi totuși erau uimiți. Așa o blondăAșa o rotondă, așa o frondăNu foarte tânără, doar foarte coaptăȘi asta se vedea de la șapte poște, că blonda nu ți‑e moartă
Adunam în urma noastră oameni în valuriFemei uluitoare cu strălucitoare șaluriPe cerul cupolei uriașe străluceau nebunește cristaluriSe zvonise deja că e ultima lansare de carteDe aici, de la târgul de moarteCu toții voiau să știeCe‑a mai pus Poetul pe hârtieSe transmitea în direct, la televiziuni și pe internetȘi în Kamceatka, evident
Și am ajuns, ținându‑ne de mână, la standul de carteUnde nu mai era loc de atâta moarteSe stătea pe scaune, se stătea în picioare, se stătea grămadăPriveam, îngrozită, a morții plămadăOamenii erau atât de curioși, atât de nerăbdătoriPriveau cu ochii însângerați, curgătoriCa niște fiare hămesite de pofte și foameFiecare suflet cântărea 1,4 grameNu știai ce se întâmplă, nu înțelegeai dar era suspectSă ai, deodată, un public atât de deșteptMă întrebai, din ochi, ce se‑ntâmplă?Și viața îți pulsa sub tâmpla stângă
Nu se auzeau din stradă cârdurile de ciori croncănind în zborCoborând pe caldarâm ca un mare și întunecat soborSub cupola uriașă străluceau candalebre stinghereȘobolani slăbănogi așteptau prin limpezi unghereToată planeta privea, așteptând înfrigurată, duminicaMarele ecran pe care deocamdată nu se întâmpla nimica
(Textul integral poate fi citit pe Timpul online, www.revistatimpul.ro)
Ştiaţi că fluturii sunt de trei feluri?
Fluturele inspirat este viermele înfluturat de ideea de sine: „Dă‑mi Doamne aripi, că de aere mă ocup eu!”Fluturele expirat este molia pârguită de naftalină, care‑şi doreşte un concediu pe „Coasta de Samur”. Şi mai este fluturele suprimat. E acela care moare când îi iei cerul şi apoi îl mai şi rupi de context.
Știați că fluturii sunt de trei feluri? Nu din punct de vedere lepidopterologic, uman vorbind, adică vorbind așa, ca băieții, despre fluturi. Da. Sunt trei categorii: fluturi inspirați, fluturi expirați și fluturi suprimați.
scrisoaretu – doifilă în coloaneeu mă plimb printre rânduriciupesc din ele când cu mintea, când cu inimaalerg în zigzagfac salturi în diagonalăîmi țin inima înfiptă dreptși capul îmi joacă festee gestiunea unui om care nu știe matematicănu mă îndur să rup foaiaprivesc în gol și aleg doar ce e de bineafară fulgerădau paginaplouă.
Autostrăzi de halogeni deveniseră potecile de printre standuriNoi pășeam prin gânduri, prin rânduri ca prin mirifice landuriEram deținătorii unei vieți secrete, dragostea și Amuleta ne‑nsoțeauIar morțile celor din jur abia ne‑atingeauSimțeam ardoarea în palma stângă strângând‑o pe a ta în palma cea dreaptăO simțeam în centrul plexului, acolo unde stă sufletul, cum așteaptă„Liuba, Liuba, ți‑e frică, Liuba mea mică?”De‑ngrijorare mâna ta nu mai știa ce să zică„Dragostea mea, avem dragostea și avem AmuletaȘi întreagă planeta.Nu mi‑e frică, Liuba ta micăVa ști la lansare ce să zică”
nr. 228 www.revistatimpul.ro
CRONICI | 17
Cronică de teatru
Teatrul ca pregătire pentru moarteDana Ţabrea
R ambuku este o mostră de teatru ca rugă, un poem dramatic despre fiinţă și nefiinţă, despre realitate și irealitate, despre invizibil și deitatea ce nu poate fi numită prin atributele pe care le folosim pentru a ne referi la existenţa sensibilă, dincolo de afirmaţie ori negaţie, mai presus de tot și de toate, eliberat în mod absolut. Deopotrivă ceva, cineva și undeva, loc și personaj, dar mai presus de orice conceptualizare de acest tip, Rambuku presupune experienţa sacrului,
iar nu cunoașterea acestuia pe cale raţională. Experienţa sacrului, a inefabilului și copleșitorului ca mysterium fascinosum et tremendum, despre care vorbesc autorii mistici la care se raportează Jon Fosse, este surprinsă ca atare de regizorul Mihai Măniuţiu la nivelul întregii construcţii artistice, în intervalul dintre atracţie și respingere, dintre înfiorare și captivare.
Apoi, defalcat, elementele spectacolului plasticizează conceptul de teatru ca experimentare mistică
a tainei înfricoșătoare și fascinatoare.
Storytelling‑ul ca poetry telling
Muzica este deopotrivă armonie (o notă la pian sau o vioară) și scrâșnet (sonorităţi aproape dizarmonice, resimţite fizic, trimiţând spre o senzaţie de durere insuportabilă), vocea Claudiei Ieremia – șoaptă și urlet îngemănate (șoaptă urlată can prima scenă și urlet șoptit ca mai apoi). Iar coregrafia semnată de Andrea Gavriliu are momente când experienţa numinosului ca mysterium tremendum e redată explicit prin tremor, contorsionări, mișcări sacadate ca de păpușă mecanică, dar și mișcări de închinăciune. Mai mult, mișcările robotizate de dans, feţele vopsiten alb, ploaia cu jet de lumină, înfrigurarea, lacrimile, repetarea replicilorcheie (aducerea cărţii în scenă, storytelling devenit poetry telling), accentul pe simţul auditiv (ca atunci când se aude viforul tăcerii), conflictul dintre poezie și tensiune, cânturile religioase, silabele ori zicerile având forţă ritualică, contradicţia dintre ceea ce se poate rosti și acel ceva despre care nu se poate spune nimic, toate acestea contribuie la restituirea experienţei sacrale.
Rambuku sau teatrul ca pregătire pentru moarte
În același timp, Rambuku este o mostră de teatru ca pregătire pentru moarte și un spectacol filosoficopoetic despre pregătirea pentru moarte. Una dintre cele mai frumoase definiţii ale filosofiei – pregătire pentru moarte – se referă la purificarea sufletului de patimi și la a deveni o fiinţă contemplativă. Apa ca simbol al purificării și ideea de spălare ritualică apar în prima scenă cu replici (spectacolul se construiește prin alternarea scenelor din tăceri și replici, în care intervin El și Ea, și a scenelor coregrafice, individuale sau de grup cu Rambuku, existând însă și scene mixte, sincrone coregrafice pe muzică sacră, cu amestecul actorilor printre dansactori). Transformarea în fiinţă contemplativă este desfășurată pe tot cuprinsul spectacolului prin scenele în care se spune, prin intermediul poeziei, povestea din Cartea Vieţii, prin parcursul Lui/Ion Rizea (un personaj absurd, perplex), sub îndrumarea Ei/Claudia Ieremia (de un dramatism tulburător), de la tăcere și interiorizare la repetarea mimetică a replicilor Ei, și mai apoi la exprimarea prin cuvânt a ceea ce iniţial înţelegea doar intuitiv (privire expresivă); în paralel cu momentele de coregrafie geometrizată și, în același timp, semnificând
sensuri prin gesturi, acompaniind, încifrând și descifrând discursul. Cei doi se pregătesc pentru a locui „în cântecul lui Rambuku”, în ceea ce e altceva decât discurs, în nefiinţa care ascunde și revelează fiinţa, dar, pentru a ajunge dincolo de concept și verbalizare, El trebuie mai întâi să depășească stadiul de dincoace de concept și verbalizare. Se pregătesc pentru un sfârșit și un nou început, pentru o trecere. Rambuku sau Shambala sau tărâmul de dincolo reprezintă deopotrivă o întâl nire și imposibilitatea unei întâlniri. Pen tru că a trece dincolo anulează orice senzaţie, concreteţe, atribut ori categorie valabilă în termenii existenţei noastre. De aceea, spectacolul este sfâșietor de frumos prin simboluri (sfera solară, locul nelocuirii din Rambuku, încercările de atingere în imposibilitatea atingerii ori în absenţa simţului tactil, chiar a conceptului de a atinge mâna celuilalt).
O zi cât o viaţă de omDe la introul coregrafic cu Andrea
Gavriliu întrun spaţiu geometrizat (care se deschide și închide alternativ), desprins parcă dintro operă de artă de James Turrell, mișcări de dans la fel de geometrizate, robotizate, din linii frânte, contorsiuni, contrazise de mimica expresivă și de semnalarea unor zone de interes (cea religioasă, anumite gesturi ale danscoregrafei
Sursa foto: Teatrul Naţional București
Rambuku de Jon Fosse, adaptare de Anca Măniuţiu, regie: Mihai Măniuţiu, distribuţie: Ion Rizea/El, Claudia Ieremia/Ea, Andrea Gavriliu/Rambuku şi Ada Dumitru, Adrian Loghin, Alexandru Ioan Pântea, Ana Negrescu, Andreea Giurgiu, Bianca Pintea, Ciprian Valea, Eugen Curelici, Eva Maria Danciu, Ioana Repciuc, Ionuţ Iova, Mario Valdelvira Garcia, Raul Lăzărescu, Roxana Fânaţă, Sebastian Vâlcea, Ştefania Misăilă, Vlad Cireşan (Ceilalţi Rambuku), decor: Adrian Damian, costume: Luiza Enescu, muzica: Mihai Dobre, video: Lucian Matei, light design: Lucian Moga, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, premiera: 15 iulie 2017, prezentat în FNT 2017.
și muzica) și până la finalul cutremurător a trecut o zi cât o viaţă de om. Între timp, spectacolul sa încărcat de energie și gravitate. Astfel încât interpretări și referiri la tragedia greacă devin posibile. În final nu regăsesc atât de mult o trimitere la Holocaust, cât sensul unei eliberări spirituale ultime (pe intonarea cântuluirugăciune de pregătire pentru moarte Hineni – Here I am). Un Laocoön imens, cât toată omenirea, devorată nu de șerpi (există anterior un moment coregrafic în care
mișcările la orizontală ale dansactorilor creează impresia unor șerpuiri cemi susţine trimiterea la mitologie), ci care se autodevoră. O încadrare sculpturală de trupuri goale spiritualizate repetă din mișcările de dans deja cunoscute. După ce scenele se transformaseră, după aproximativ două treimi din spectacol, în veritabile tablouri. Asistăm astfel la o estetizare exemplară a definiţiei filosofiei ca pregătire pentru moarte și la o redefinire a teatrului.
Revistă de cultură şi politică martie 2018
18 | CRONICI
Cronică de arte vizuale
Suzana Fântânariu: Despre om ca documentMaria Bilaşevschi
Încătușat în prezent, vezi trecutul în proiecţia viitorului, uitat în manuscris ești tu, pri
vitor, pierdut și regăsit, fiindcă asta aduce Suzana Fântânariu prin marea instalaţie evocată prin manuscris, o interogaţie cu privire la uitare și un pretext pentru stimularea văzului acorporal, un procedeu subtil ce declanșează autocunoașterea, resuscitează un timp interior anonim și universal.
O semiotică personală ce porneşte dintr‑o hartă a unui peisaj afectiv‑metafizic
Suzana Fântânariu șia făurit și asumat un alfabet, de fapt o întreagă semiotică personală ce pornește dintro hartă a unui peisaj afectivmetafizic pe care îl desfășoară asemenea unui sul de hârtie sau îl compactează întro sferă sau triunghi, lăsând atributele intrinseci să vorbească cu și între ele.
Expoziţia poate fi văzută ca un jurnal de o intimitate ce te tulbură, dar fără a te stingheri. Evocarea ar putea debuta cu portretul realizat în 1975, gravură, primul experiment cu expresivitatea materiei rezultată nu atât din subiect, cât din suprapunerea mai multor întreguri ce vor da, separat, corpul artei Suzanei Fântânariu.
Pentru a citi xilogravurile, stratificate astfel încât le poţi parcurge funcţia tectonică, ori elementele de atmosferă, trebuie să le înţelegi drept partituri pentru câte un instrument anume, parte anatomică sau spirituală a omului. Asemenea unui compozitor, Suzana Fântânariu alege plăcile de lemn destinate matriţelor, tăiate în sensul sau în curmezișul fibrei, în funcţie de cerinţele de ritmare a grafemelor în secvenţe distincte. Coconsarcofag, germinaţie și moarte, prezenţă și absenţă, personajele xilogravurilor sale însumează tot atâtea personalităţi pe cât de multe destine sau prins în manuscrisul omenirii. Fiecare în parte are încrustat în derma funerară un semn sau simbol (triunghiul scară spre ascensiune, ochiul egiptean al inimii sau metaforă a trinităţii, spirala – aripă a urechii) cei redă umanitatea tranzitorie. Prin îndepărtarea fâșiilor monocrome,
rămâne centrul în faţa unei busole în care punctele cardinale, sângerii, sunt deschideri, total și în parte, canale spre care și prin care nucleul caută să comunice. Cu toate acestea, personajele mumificate nu sunt văzute ca un întreg, ci individualizate prin solitudine. Există un grad subtil de sacralitate, silueta amprentă făcânduși apariţia ca un avertisment, premoniţie, alegorie a trecerii pe obiectele tridimensionale, ispitind privitorul cu tactilitatea imediată.
Receptarea înţelesurilor
Alături de aceste fiinţe, se înalţă o piramidă din coloane, colate la rândul lor cu xilogravuri ce întăresc simbolismul axial al verticalităţii, dar dintro perspectivă a reperelor contemporane, ce nu unesc fizicul cu spiritualul, ci interiorul de exterior, hedonismul de corespondentul său vizual.
Suzana Fântânariu te invită să receptezi înţelesuri. Bidimensionalitatea gravurii alături de tridimensionalitatea obiectului ramă în lucrări precum Palimpsest te trimit cu gândul la un melanj al caligrafiei pe verticală, translată pe orizontală în pagini de mari dimensiuni, întrun dialog al tipurilor și subtipurilor parte a unui organism, mai presus de toate, viu. Mai mult decât atât, această tehnică tradiţională în ceea ce privește instrumentarul este resemnificată prin transportarea unor însemne corespondente din xilogravură pe forme cilindrice (sucitor, bare de lemn), probând versatilitatea funcţionalităţii structurii, concepută iniţial prin gravura în lemn prin alipire pe suportulmaterie din lemn, sub forma unei restituiri către natură a naturii însăși.
În camera „vitraliilor” contemporane, omului mozaic monumental, incandescent, emană o lumină edificatoare prin ferestrele culoareoglindătext. Inserţiile de colaje sunt fragmente din lucrări ale artistei cu care aceasta scrie litere, cifre, imaginisemn, dezascetizând prin sintetizare substanţa.
Omul religios, omul mistic, omul ispitit, omul ce pendulează între veneraţia exteriorului și propriile ispite este pus faţă în faţă cu simbolurile faţă de care se raportează. Deasupra acestora,
ferigilefierăstrău învelite în foiţe de aur își continuă ascensiunea.
Un procedeu asemănător, de resemantizare a obiectului se observă în oda adusă Palatului Baroc din Timișoara. Preluarea de fragmente brute și transformarea în vibraţii, în pulsaţii ce se dezic de decorativ, aduce în primplan necesitatea de a repune în circuit istoria prin activarea relicvelor sociale și cele personale, de a le purifica printrun ritual. De aceea, fiecare petic, fragment, cusăturăînsemnscriere este prin el însuși o destăinuire și o interogaţie. Din ogivele realizate prin imprimarea suprafeţei cu fierul de călcat, diferite broderii, care rupte din context ar friza derizoriul, sunt antropomorfizate și expuse dialogului. Fragilitatea structurii, a elementelor compuse din multiple fire de aţă suprapuse creează senzaţia unei matrice efemere, care se poate desface până la urzeală. În fapt, cred, cheia de lectură a anumitor lucrări pornește de la motivul ferestrei care captează energiile și le proiectează în afară, apropiinduse de Constantin Noica, cel care considera că singurul lucru
de încercat în această monadologică lume este să punem ferestre peste tot, dar nu pentru a privi în lucruri, căci așa neam depărta și mai mult de noi înșine, ci pentru a face lucrurile să ne vadă.
Rescrierea propriei poveşti
Abia în faţa Jurnalelor utopice observi o întreagă recuzită de obiecte însufleţite (perii, frunze, broderii, nasturi, monede, fotografii, dopuri, texte, papură) desfășurânduse sub forma fizică a unui manuscris. Înrămate în casete distincte, semnate fiecare în parte, asemenea unor radiografii, pictorobiectele sunt o documentare intimă, sumativă, portaluri către un moment irepetabil. Trecerea dinspre trecut spre viitor se oprește în prezent. Uitat în manuscris, cea mai recentă lucrare a artistei, o retrăire a Revoluţiei, fără nostalgie sau brutalitate, factual și scriptic, în care creionul devine lumânare, o cumpănă imobilă ce nu mai înregistrează, ci doar acumulează.
Manuscrisul contemporan, alungit asemenea unei lăzi cu lateralele căzute, dezvăluie intestinele metalice, aproape robotizate (cipuri, lanţuri, chei) ale contemporaneităţii. Etichetate și numerotate, dispuse cu răceală, ca pe o masă de operaţie, obiectele șiau pierdut din caracterul estetizant, amintind de coabitarea alienată, artistulcolecţionar documentând modul în care acestea transcend locul sau timpul, devenind simboluri universale ale prezentului.
Manuscrisul în alb, asemenea unei perdele, sită ce cerne și delimitează două lumi, cea publică și cea intimă, oferă speranţa și posibilitatea rescrierii propriei povești. Această graniţă după care se rostogolește ciclic un bulgăre de foc lasă „un gol”, cum spunea Kandinsky, plin de bucuria unei apropiate renașteri, a începuturilor.
Onestitatea ca profesiune de credinţă
Din seria portretelor, a chipurilor arhetipale, se desprinde un mic autoportret. Prin fragmente de porţelan banal, nasturi care închid laterala, acesta aduce prin simplitatea sa cochetărie și oferă o senzualitate ce palpită viaţă.
Cărţile obiect ale Suzanei Fântânariu pot fi citite. Nu numai conţinutul, ci subtextul, materialul propriuzis din care sunt realizate, carcasa vie ce poartă povestea conceperii. Fiecare literă, fotografie, incrustaţie, relief devine o operă în sine și o mărturie asupra lor prin ele însele. Cu o încărcătură aparte este prezentată povestea familiei. Inserţia fotografică a tatălui integrată în lemn astfel încât nuţi mai dai seama dacă aceasta emerge din lemn sau ia fost suprapusă, în spatele unui grilaj, scrisoarea neterminată adresată mamei, fotografiacopertă a surorii de pe carteaobiect sunt mai mult decât naraţiuni, sunt moșteniri ale omului Suzana Fântânariu.
Cu o inteligenţă imuabilă, Suzana Fântânariu a convins diversitatea să devină un stil. Multiplele tehnici potenţează receptarea aceluiași mesaj, a aceluiași cod. Memoria ca axă verticală a spiritului, materia ca receptacul și eliberator al energiilor, onestitatea ca profesiune de credinţă.
Suzana Fântânariu te copleșește. Artista construiește o legendă, fiecare lucrare fiind o documentare a unui document artistic ca reper spaţio‑temporal, fizic și metafizic. Te uiţi la creaţia sa, la persoana sa, te uiţi în jur și tot ce exista înainte – străzi, colţuri, chipuri, coperţi sau pagini – prind o viaţă, eterică și ermetică în același timp. Parcurgi prezenta expoziţie apăsat de propria imposibilitate sau incapacitate de a culege, absorbi din pădurea de simboluri ţesută în lemn tot ce ţi se deschide
sau închide în grafii, umbre și penumbre, scoarţe, ferestre, în esenţă, corpuri resemantizate sau dematerializate. Alături de artistă, curatoarea Galeriei „Dana” ce găzduiește expoziţia sugestiv intitulată Uitat în manuscris, Smaranda Bostan, se metamorfozează într‑un veritabil scenograf ce dirijează lucrările, formele, obiectele.
Sursa foto: Radio Reșiţa
nr. 228 www.revistatimpul.ro
CRONICI | 19
Regatul prusac era o monarhie absolută condusă de Frederic Wilhelm al IVlea de Hohenzollern, iar clasa
diriguitoare era alcătuită din membrii birocraţiei și ai Statului Major al armatei, care la rândul său era alcătuit din membrii marilor proprietari de pământ ( junkerii). În același timp, localizarea Prusiei în centrul continentului european împreună cu discontinuitatea sa teritorială (provinciile de vest, Renania și Westfalia, nu aveau frontieră directă cu partea centralestică) necesita o capacitate mare de apărare. În plus, alte state germane (Bavaria, Sassonia, Hannover, Baden, Württemberg) preferau să se afle sub protecţia statului austriac pentru a le fi garantată independenţa, decât să riște o dominaţie prusacă ce să conducă la unificarea statului german.
Mișcările revoluţionare de la Paris din anul 1848 șiau făcut simţită influenţa și la Berlin, ceea ce a condus la promulgarea unei Constituţii liberaldemocratice care a fost rapid retrasă la presiunea junkerilor, fiind înlocuită cu un alt act juridic care prevedea împărţirea societăţii în trei clase: nobilimea, burghezii și poporul. Noua lege fundamentală garanta exercitarea votului universal, dar puterea politică se afla în mâinile junkerilor. La moartea regelui, ia urmat la tron Frederic I, care era reprezentantul curentelor conservatoare din societate, ale căror valori lea aplicat în cadrul raporturilor instituţionale. Odată cu venirea la tron al noului suveran, sa pus în aplicare un plan politic ce prevedea unificarea Germaniei de sus în jos. Un anume Albrecht Graf von Roon, în calitate de ministru de Război a propus crearea unei armate bazată pe principiul recrutărilor,
care să se regăsească în afara oricărui control democratic. Pentru a pune în aplicare acest plan, care impunea declanșarea unei lupte politice cu parlamentul fiindcă implica violarea prevederilor Constituţiei, von Roon a considerat că este necesar să îl aducă pe Otto von Bismarck în funcţia de șef al guvernului.
Viaţa politică a lui Otto von Bismarck
Începând cu luna august 1851, Bismarck a fost reprezentantul Prusiei în cadrul Confederaţiei Germane de Nord, îndeplinind și funcţia de ambasador la San Petersburg.
Izbucnirea unui conflict cu caracter constituţional între parlament și rege pe tema finanţării armatei și eșecul politicii regale în faţa puterii legislative a cerut aducerea unei mâini de fier în fruntea executivului prusac. Cel ales a fost Bismarck. Noul primministru a aplicat legea fără ca aceasta să fie votată de parlament, iar la momentul în care, ani mai târziu, efectele acesteia șiau dovedit roadele, conducând la înfrângerea Austriei, aceiași deputaţi
au adoptato. Aceasta a fost cartea de vizită a unui politician a cărui politică a fost caracterizată de nerespectarea regulilor și a propriilor cetăţeni. Recunoașterea deplină a calităţilor sale a cunoscut valori maxime după victoria împotriva Franţei (18701871), care la ajutat să devină primul cancelar al noului imperiu. Odată ce liberalii naţionaliști au ajuns să își îndeplinească programul politic, criticii săi au devenit din ce în ce mai puţini.
Noul imperiu era o monarhie constituţională în care rolul principal îi revenea împăratului, iar principalul inamic guvernamental era considerat a fi burghezia liberală. Măsurile represive aplicate împotriva acesteia a condus la interzicerea socialdemocraţilor prin lege (1878), după ce împotriva împăratului fuseseră dejucate două atentate. Însă legile nu puteau să oprească avântul schimbărilor sociale, iar Bismarck a tentat să impună din ce în ce mai multe reforme sociale care au devenit baza statului social de astăzi.
Cu trecerea timpului, în sânul contemporanilor săi apărea din ce în ce mai evident că efectele politice introduse de cancelar erau din ce în ce mai depășite, iar la momentul în care Wilhelm al IIlea
la demis în anul 1890, vestea a suscitat un sentiment de ușurare generală.
Rămâne să ne mai întrebăm cum a influenţat „Cancelarul de fier” apariţia republicii?
Bismarck a murit în anul 1898, însă odată cu moartea sa sa dezvoltat un cult al personalităţii care a atins niveluri neașteptate, acesta datorânduse și publicării volumului său de memorii intitulat Gânduri și amintiri. Mitul bismarckian sa desprins din ce în ce mai mult faţă de persoana reală, iar în sânul burgheziei naţionale sa născut (1914) sentimentul că opera Cancelarului de fier ar trebui să fie încheiată prin intermediul altui război.
La încheierea Primului Război Mondial, o revoltă a marinarilor sa extins dea lungul imperiului, dând naștere astfel Revoluţiei din noiembrie. Prevederile constituţionale ulterioare variantei impuse de Bismarck transformaseră Imperiul German întro monarhie parlamentară, guvernul fiind expresia voinţei Reichstagului, și nu a împăratului. Această schimbare a permis ca împăratul Wilhelm al IIlea să fie detronat.
Am putea spune că dacă facem o comparaţie între cei doi cancelari, Bismarck și Merkel, observăm că asemănările nu există, dar ar fi bine ca oamenii politici germani să asculte și să pună în practică măsuri atunci când oamenii politici francezi sau de altă naţionalitate își exprimă o nemulţumire, plecând de la ideea că obiectivul nostru comun este realizarea unei Europe unite pe principiul diversităţii.
Traducere realizată de Sabin Drăgulin
al tatălui ei, prin desene completate de text, fragile, parcă în contradicţie cu conţinutul lor. Tot spre o construcţie metaforică se îndreaptă lucrările Mălinei Moncea Night at the Office sau Criogenare. Obiectul devine aici o extensie certă a artistului, iar îngheţarea spaţiului intim prin colectarea și fixarea obiectelor personale devine actul de afirmare către public a propriei persoane. Apelul la memorie și cadru intim ne construiește un mesaj concret pentru noi, dar mental pentru artistă.
Viziunea privată a artistei Francesca Ignat ţine de asemenea de timp, înţeles
fragmentar, secvenţial, ca o dimensiune a gândurilor personale. O serie de ochelari de soare imprimaţi cu imaginea unui peisaj, cu variaţiuni cromatice, este arhivată pe rafturi de colţ. Așa cum afirmă și artista, „scopul empiric al fotografiei este cel de revizualizare a momentelor trecute”, iar această idee este subliniată de obiectul multiplicat.
Vlaicu Bunduchi ne vorbește în fotografia sa, reprezentând două ipostaze ale aceluiași personaj despre ambiguitatea autocunoașterii și cea a autodefinirii ca artist, iar Binomul se activează între creaţie și
existenţă. Tot despre procesul de cunoaștere a sinelui aflăm detalii în videoul multichanel ASMR BDSM al Larisei Danilov, un video performance în fapt. Artista ne vorbește despre cunoaștere ca reacţie, ca experienţă, ca exerciţiu și efort, ca relaţie permanentă cu celălalt.
Jurnalul fiscal al lui Mihai Florea ne poartă prin intermediul contrastului și a tensiunii care se creează între casa de marcat folosită pentru înregistrările fiscale și mesajul poetic scris în fapt cvasiautomat pe hârtia specifică către descoperirea caracterului confesiv al construirii mesajului. Acesta mută obiectul din sfera lui sematică, îl apropie și îl „domesticește”.
Vlad Onescu vine în Miles cu o critică personală la adresa instituţiilor artistice care nu răspund întru totul necesităţilor sociale și economice actuale, de intermediere între artist și public. Un monitor pe care rulează niște imagini este obturat de scufundarea întrun acvariu unde apa este înlocuită de bile opace, care ne fac imposibilă lecturarea vizuală a mesajului original.
Deși poate părea eclectică în ansamblul ei, expoziţia rămâne un exerciţiu necesar tânărului artist pentru care descoperirea diversităţii mediale ţine nu doar de latura experimentală, cât mai ales de corelarea conceptuală a mesajului structurat, subiectiv și dinamic.
Ursula Ollendorf
Rolul lui Otto von Bismarck pentru realizarea tranziţiei de la monarhie la republică
De la artist la obiect şi înapoiOana Maria Nicuţă
Galeria ieșeană apARTe ne‑a propus la sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie o expoziţie de grup care reflectează asupra relaţiei între semiotica obiectului artistic și artist, înteles nu ca
producător al acestuia, ci ca „o încărcătură de materie intelectuală an‑corată în realitatea palpabilă”. Obiectul devine astfel o realitate puternic subiectivă, o materie intimă deschisă către ochii publicului. Expoziţia P.F. Artist, coordonată de Bogdan Teodorescu, meditează de asemenea prin lucrările expuse de cei 10 tineri artiști asupra cotidianului, a psiho‑logiei percepţiei sau a aspectelor interacţiunii sociale prin interme‑diul tehnologizării rapide și multiple a obiectelor vieţii înconjurătoare. Suntem surprinși și de varietatea mediilor utilizate de artiști – de la desen, instalaţie, obiect ready‑made sau fotografie la video performance.
Oana Gociman în lucrarea Conform statisticilor realizează un studiu cu valenţe antropologice prin colec
tarea unor imagini corespunzătoare celor mai populare căutări prin motorul Google din ultimii ani. Le așază întrun dulap cu sertare tip fișet, privitorul având acces facil la răsfoirea lor. Procesul de căutare devine unul de tip clasic, manual și vizual întro arhivă bine stabilită. Interogarea principală este cea asupra modului în care sunt construite, gestionate sau distribuite sistemele de informaţie, fie ele de natură vizuală, politică sau socială, iar lucrarea se definește în sfera largă a antropologiei, ca experienţă vizuală.
O arhivă de coduri ne pune la dispoziţie și imaginea fotografică a unui peisaj, realizată de Andrei Botnaru. Informaţia se construiește aici dintrun alt tip de mesaj, cel al codurilor digitale. Ca o anexă a acestui peisaj, o cameră fotografică focalizează o parte a informaţiei, un cod misterios pe care privitorul este invitat săl vizualizeze urcânduse pe o scară de lemn care ne conduce către dispozitivul cu pricina. Stratificarea și gestionarea informaţiei devine cheia de lectură a lucrării Ecuaţia. Lucrarea Intrare dihotomică a lui Robert Boariu ne invită de asemenea la interacţiunea cu o instalaţie în care mediul informaţional complementar, cel scris și cel vizual, este închis de cadrele unui culoar scurt. Oglinzile ne pun în ambiguitate spaţială, iar textele despre fractali ne duc cu gândul la dorinţa de a organiza, clasifica și analiza informaţia din altă perspectivă.
Silvia Constantin ne propune o incursiune metaforică în jurnalul de armată
Pe 30 noiembrie 2011, ministrul socialist Arnaud Montebourg afirma că „Doamna cancelar Angela Merkel va aplica o politică bismarckiană” în cadrul politicii monetare europene. Această
afirmaţie ne invită să aruncăm o privire fugară în istoria Germaniei, tocmai în perioada istorică a monarhiei prusace dintre anii 1871‑1918, în care a activat „Cancelarul de fier” Otto von Bismarck, pentru a vedea care sunt originile susceptibilităţilor ministrului francez.
Revistă de cultură şi politică martie 2018
20 | CRONICI
Mergem împreună în călătorie? Spre Pământul Făgăduinţei în corabia abatelui BrendanFlorina Rodica Hariga
de fapt un pește, Iasconius, motiv prezent atât în Talmud, cât și în Fiziologul grec, ulterior cel latin. Întâmplările sunt captivante, iar întâlnirile descrise sensibilizează lectorul prin morala exprimată, atent împletită cu umanitatea care transpare întro reevocare a tensiunii milădreptate divină. În acest sens, aș aminti doar păsările întâlnite pe o insulă, care sunt de fapt duhuri ce nu au asumat o poziţie clar definită și au avut o atitudine indiferentă sau „călduţă” în momentul răzvrătirii lui Lucifer, iar acum sunt private de vederea lui Dumnezeu, dar totuși nu sunt damnate în Infern; călugărul care își mărturisește păcatul de a fi furat un colier și este iertat, primit ulterior după moarte in patria; și chiar Iuda care are parte de bunăvoinţa lui Dumnezeu prin pedepse alternative cu grad redus în anumite zile de sărbătoare. Succesiunea acestor insule amintește de Visio Sancti Pauli, text apocrif de care am amintit anterior, ea însăși o îndepărtată sursă de inspiraţie pentru bolgiile din Divina Commedia. Farmecul călătoriei descrise suscită mirarea cititorului care e îndreptăţit să se întrebe dacă Brendan a realizat cu adevărat o astfel de incursiune în mod real sau dacă totul trebuie înţeles și tălmăcit alegoric. Rafinamentul interpretativ al traducătorului este decisiv în menţinerea atmosferei din originalul lucrării și în limba română. Emanuel Grosu reușește ingenios să ofere cititorului de limbă română un text clar, simplu, concis, dar atât de bogat prin semnificaţiile surprinse și prin subtilitatea cuvintelor alese
pentru a desemna uneori ceva de necuprins. Cum este, spre exemplu, termenul scalta redat prin „fruct” cu o trimitere spre o specie de dovleac sau fruct exotic de pe coastele Americii sau din vecinătatea acestui continent – posibil indiciu al unor călătorii norocoase întreprinse de celţi? Alegorie sau prefigurare a marilor expediţii ulterioare? Tendinţa studiului realizat de traducător este conformă orientărilor actuale: se înclină spre o interpretare
alegorică a textului la alegoriile deja decriptate în diverse studiireferinţă, adăugând chiar o „alegorie a personajelor”. Notele, atât cea asupra ediţiei, cât și cele explicative sau comentariile surprind cu acurateţe efortul cercetătorului de a identifica relaţia de dependenţă a Călătoriei Sfântului abate Brendan de sursele sale patristice latine – mai mult decât lămuritoare, plasate strategic, desăvârșesc textul fără să îl încarce. Volumul este împlinit de studiul introductiv realizat în mod exemplar de profesorul Corin Braga despre immrama irlandeze: prezentarea elementelor de mitologie precreștină celtică alături de cele creștine recurente în povestiri oferă lectorului un alt unghi de analiză (și un nou prilej de a rămâne surprins) al unor ţinuturi de dincolo, precum Mag Mell sau Mag Mor corespondente Câmpiilor Elizee sau Insulelor Fericiţilor. Studiul „navighează” printre genurile literare specifice culturii tradiţionale celtice, precum echtrai (aventuri supranaturale în insule magice sau în lumea subterană) sau fisi („viziuni” care îmbină teme din mitologia celtică păgână cu tradiţia testamentară, accentul fiind plasat pe tema Apocalipsei). Sunt amintite și comparate lucrări precum Călătoria lui Mael Duin sau Călătoria lui Snegdus și Mac Rigala cu Aventura călugărilor Sfântului Colomban și cu cea realizată de abatele Brendan. O peregrinatio în mitologia celtică, un studiu captivant scris ce reușește să tenteze pe cel care îl parcurge la fel de mult ca textul despre care se scrie.
În final, cititorul acestui minunat volum nu poate decât să se predea. Dacă nu neapărat voinţei divine, precum o face abatele Brendan pe parcursul navigaţiei sale, atunci călătoriei propuse de acesta împreună cu traducătorul și comentatorul lucrării. Închizând paginile cărţii, lectorul călător a atins destinaţia. Fără tăgadă, a pregustat Terra Repromissionis Sanctorum.
parcă ar dori atenţie și compasiune. Spectatorul, redus la o poziţie de putere absolută și totodată construind lumea simbolică a imaginilor, devine privire pură (C. Nae, Moduri de a percepe). Laura este în căutarea femeii care ia furat bărbatul, iar Marina, aparent impersonală, este o susţinătoare a cauzei ce a adus chiar și un copil. Prezenţa acestuia denotă lipsa unui sprijin pentru al înlocui pe cel al femeii. Acţiunea este delimitată în timp de durata unei zile. Intriga nu poate fi prevăzută, ci doar savurată. Locurile retrase și pe alocuri abandonate sunt înfăţișate fără a se încerca să se ţină o predică despre acestea ori despre experienţele trăite de personaje aici. Pământul apare ca o formă ce râvnește a fi saturată cu material. La barul unde lucrează cealaltă femeie din viaţa lui Marius, Laura o va întâlni pe Andreea, o tânără blondă care dă impresia că plutește atunci când,
în pași de dans, preia comanda. Corpul și modul lui de afișare stânjenește. Schimbul de replici nu duce nicăieri și nu vom afla dacă ea este persoana căutată. Laura își va continua drumul cu ajutorul automobilului vișiniu, care de altfel lea și adus aici pe cele trei personaje, și se va depărta de ceilalţi pentru autoconservare. Dintrun foișor care joacă rolul unui spaţiu de proiectare al convingerilor lăuntrice, în mijlocul unui câmp ce nu are nimic special, dar care este perceput ca un loc diferit, Laura va dezvălui adevăratul ei scop.
Coloana sonoră încapsulează sentimentul de melancolie la limita nebuniei. În încadrarea și compoziţia imaginii, echilibrul încărcăturii vizuale este folosit pentru asigurarea ori distrugerea stabilităţii mediului înconjurător. Scenele flirtează pe platou și în designul de producţie cu jocul de culori pentru a crea o lume ușor diferită
de cea a spectatorului, lărginduși pe alocuri orizontul prin utilizări capricioase de culoare, ce dau impresia unei ultrarealităţi. Kandinsky, vorbind despre culori, a spus că acestea au puterea de influenţa direct sufletul (Hajo Düchting, Wassily Kandinsky, 1866‑1944: A Revolution in Painting). Călătoria este una cathartică, iar povestea este cea a unor oameni simpli, ce duc lipsa capacităţii de a se distinge ca individualităţi conștiente și libere, pentru care viaţa șia pierdut din farmec și peste care iarna tocmai sa abătut. În final personajele, plauzibil construite, convingătoare și suave vor fi parcurs un rit de trecere la capătul căruia se vor găsi cu o revelaţie în minus.
Prezent în 2016 la Festivalul de Film de la Cannes și la Next Film Festival de la București, articulând în termeni vizuali multiplele restricţii întâmpinate de femeie în urma limitărilor patriarhale și vorbind despre cum plasarea patriarhatului în lumea ideilor este o problemă care împiedică identificarea sursei, Ipoteze și predicţii bazate pe teorii nu este ușor de abordat și nici perfect, însă cu siguranţă este un film care necesită mai multă atenţie și recunoaștere.
Cronică de film
Sufăr, deci existDaniel Ungureanu
Sursa foto: LibHumanitas
Anonim, Călătoria Sfântului abate Brendan, ediţie (bilingvă) îngrijită, notă asupra ediţiei, tabel cronologic, traducere, note și comentarii de Emanuel Grosu, studiu introductiv de Corin
Braga, Colecţia Biblioteca medievală, Editura Polirom, Iași, 2018, p. 259.
„Biblioteca medievală” a Editurii Polirom propune prin Călătoria Sfân‑tului abate Brendan o incursiune
în imaginarul lumii celeilalte condimentat cu elemente ce amintesc de istorisirile celtice despre călătorii iniţiatice. Motivele creștine ce rediscută teme clasice, precum aflarea unui Paradis terestru, pendularea binerău, pedepse juste și profile morale umane exemplare reușesc doar să sporească savoarea lucrării anonime ce amintește de Apocalipsa sau Viziunea Sfântu‑lui Pavel (Visio Sancti Pauli), Vita Sancti Pauli primi Eremitae sau Purgatoriul Sfân‑tului Patrick.
Lucrarea îmbină două genuri literare, imramm și echtra, povestiri celtice care descriu călătorii extraordinare pe mare pentru răzbunarea unei persoane, pentru descoperirea unei insule magice sau, în cazul naraţiunilor modelate de gândirea creștină, pentru aflarea paradisului terestru. Abatele Brendan hotărăște să întreprindă o călătorie pentru a afla Pământul Făgăduinţei al celor Sfinţi (Terra Repromissionis Sanctorum), de care auzise vorbinduse cu ocazia vizitei Sfântului Barinthus. Acesta realizase călătoria pe insula amintită împreună cu discipolul său Mernocatus. Brendan alege paisprezece călugări pentru al însoţi cărora li se adaugă încă alţi trei călugări care își vor afla sfârșitul pe parcursul călătoriei care va dura șapte ani (deși Barinthus și Mernocatus navigaseră o singură oră pentru a ajunge la destinaţie). În peregrinările lor, eroii străbat diferite insule fecunde (unde își fac provizii de hrană și apă), insule inaccesibile (accesul este refuzat vizitatorilor dintrun motiv anume pe o durată temporară sau nedeterminată), insule monstruoase (cum e cea a fierarilor demonici), dar și insule unde sunt prezente gazde ospitaliere (eremiţi sau „oameni puternici” de diferite vârste, care sunt exemple de desăvârșire și probitate), chiar și o pseudoinsulă care se dovedește a fi
Filmul Andreei Păduraru Hristescu este o întrezărire a unui road‑movie ce ilustrează și sărbătorește, cu un
mix de copilărie, maturitate și nostalgie, relaţia dintre două femei împovărate de griji. Acestea sunt construite în baza relaţiilor pe care le au cu Bărbatul ca element vital al existenţei lor: una din perspectiva relaţiei cu un bărbat afemeiat, incapabil de a avea o relaţie stabilă, iar cealaltă, cu un bărbat care vede femeia ca pe o fiinţă subumană, făcută doar pentru a fi tolerată. Tot așa, una este proiectarea în viitor ori în trecut a celeilalte, fiind posibil a le cataloga drept personaje proiectate ori coprezenţe proiectate datorită anonimatului, a felului în care acestea sunt dispuse pe ecran și în cadrul poveștii. Deși poartă un nume, Băr‑batul este aici fie inexistent, pasager ori sub forma unui copil. Însoţite de vocea lui Andrew Whitfield interpretând compoziţia „Noapte bună” din ciclul Călătorie de iarnă a lui Schubert, dar departe de a fi considerate o extravaganţă vizuală a spaţiilor rurale, imaginile tăinuiesc scopul și rolul femeii în această ecuaţie.
Chiar la început, privirea voyeuristă mediată de cameră este oprită de a se depărta de personaje, acestea acţionând de
nr. 228 www.revistatimpul.ro
CRONICI | 21
Lilith + Eva = ViaţăRomeo Aurelian Ilie
Poeta Liliana Filișan este fără doar și poate o figură prea puţin cunoscută publicului român cititor de poezie. Dar aceasta se întâmplă doar pentru că preferă cu asupra de măsură, discreţia în locul pozei și a emfazei și, mai mult decât atât, este prea ocupată să trăiască și să moară, adică să creeze, pentru a se preocupa și de imaginea sa în lume, mai cu seamă că nu dă doi bani pe părerea lumii exterioare, universul său fiind mai degrabă unul aparent interior, dar, în fond, unul destinat transcendenţei.
Egofobia Lilith Evei este titlul penultimului volum de poezie al domniei sale, apărut în vara anului 2017 la editura Grinta din Cluj‑Napoca. Un titlu în egală măsură surprinzător și revelator. Surprinzător pentru că la prima vedere șochează prin alăturarea dintre numele unei stări psihice și acest nume inventat prin alipirea a două figuri legendare antagonice, aduse acum la un loc. Și revelator pentru că, așa cum se va vedea din conţinutul volumului, titlul acesta surprinde cum nu se poate mai bine chintesenţa gândirii și a simţămintelor pe care eul liric al poetei le oferă cititorului spre lectură și spre reflecţie.
Poemul ce deschide acest volum, având întrucâtva rolul de artă poetică, este de fapt poarta de intrare
în „purgatoriul” spiritual ce o locuiește pe poetă, deasupra căreia scrie următoarele cuvinte: „am locuit cu Dumnezeu întro pâine/ împărţind smerenia spicelor/ am ieșit să îi dau morţii o cană cu apă/ îmbrăcată doar în semnul nașterii mele/ și miam uitat ţipătul pe lama cuţitului”. Din aceste versuri se vede cum, prin prezenţa obsesiei morţii, chiar și vecinătatea intimă cu divinitatea este aruncată în mormântul îndoielii, străjuit apoi de străjerii fricii și ai disperării. Aceasta este de altfel și definiţia egofobiei. Pentru că omul, odată
despărţit de Dumnezeu, rămâne în mod fatal singur cu sine însuși. Iar în momentul în care își conștientizează izolarea de izvorul vieţii sale, îl cuprinde frica de sine.
Dar de unde identificarea în egală măsură cu Lilith și cu Eva, cele două femei primordiale croite fiecare după un alt calapod? Tocmai din conștientizarea faptului că, pentru a fi întreagă, deplină sau desă vârșită ca experienţă de viaţă, o femeie trebuie să fie atât Lilith, cea capricioasă și neroditoare, cât și Eva, dătătoarea de viaţă, dar nu mai puţin rebela, femeia care, vrând să afle sensurile vieţii sa lăsat ispitită și a ispitit la rândul ei. Atunci când se simte Lilith, poeta declamă: „Sunt Lilith/
oglinda în care fecioarele păgâne/ își privesc inocenţa cu ochii înroșiţi ai desfrâului// sunt Lilith/ femeia fugită din paradis pentru a stăpâni patul bărbatului/ trupul meu e calea iadului care duce la cămările morţii// sunt Lilith”. Iar când Eva își ridică glasul, se aude stins: „Mă așez dea dreapta liniștii tale/ cum Fiul născut din femeie dea dreapta Tatălui// între mine și El/ neînţeleasa taină a nașterii// între mine și tine/ o femeie dormind în plânsul unui clopot de oase// între mine și umbra mea un copil își strigă mama/ întro limbă de moarte”. Așadar, două voci distincte, complet diferite ale aceleiași femei, mereu împărţită între cele două jumătăţi ale
sinelui său. În vocea lui Lilith se simte aparenta asumare a păcatului și excluderea de bună voie a problemei mântuirii din ecuaţia vieţii, în glasul Evei își face simţită prezenţa nostalgia după paradisul pierdut, aparenta asumare a stigmatului de a da naștere vieţii departe de izvorul vieţii și o tristeţe blândă, ca o resemnare. Dar, așa cum am spus, ambele atitudini sunt doar aparente, pentru că în esenţă, nici Lilith, nici Eva, luate separat, nu sunt împăcate cu nimic. Ele sunt întro perpetuă căutare a sinelui sau mai degrabă a celeilalte, cu care să redevină un întreg, să reitereze viaţa femeii desăvârșite.
Faptul că așa stau lucrurile o dovedește poemul din finalul volumului, în care poeta invocă spre mântuirea sinelui ei, copilăria, adică firescul vieţii: „Doamne lasă copilăria să vină la mine/ sămi arunce cu piatra în geam/ nu mai pot să dorm în somnul celeilalte încă o viaţă// antante”. Iar mantra din jocul dea vaţi ascunselea din finalul poemului și al volumului vine ca o confirmare a faptului că în joc și în copilărie, în acea vârstă a „fericirii fără minte”, cum o numea poetul Panait Cerna, se găsesc toate răspunsurile noastre existenţiale.
În continuare, voi spune câte ceva despre tehnica poetică a Lilianei Filișan și voi sublinia aici două aspecte definitorii. Primul ar fi legat de faptul că aceasta alege să recurgă la intertextualitate, citând intermitent atât din Biblia Ortodoxă, cât și din scriitorii profani ca Anaïs Nin, Franz Kafka, Victor Hugo sau L. Frank Baum (lista completă a citatelor utilizate se află la finalul cărţii) și face aceasta atât pentru ași fundamenta gândurile pe piloni puternici, dar și dintrun gest de smerenie artistică, vrând să arate că nu are aroganţa de a crede despre sine că revoluţionează poezia sau limbajul poetic, ci este doar încă o voce ce scrie pentru că nu poate altfel, pentru că fără scris ar pieri în braţele disperării.
Al doilea aspect legat de tehnica poetică se referă la grija autoarei pentru cuvânt, pentru valoarea intrinsecă a acestuia. Iar aici aș spune că, dincolo de faptul că poezia sa este perfect șlefuită, niciun cuvânt nefiind în plus, grija aceasta se remarcă mai cu seamă prin faptul că reușește să dozeze perfect cuvintele grele și pe cele ușoare, pe cele de ocară și pe cele de alint, astfel încât ţipătul și liniștea, înjurătura și rugăciunea se împletesc în lirica sa ca întrun cântec ce face legătura discret între om și Dumnezeu, între imanenţa vieţii tangibile și transcendenţa vieţii viitoare, neatinsă, dar trăită din plin în suflet și în cuget.
Așadar, poeta Liliana Filișan ne vorbește prin lirica sa despre viaţă, în general, așa cum este ea, în egală măsură umană și divină, iar în particular, despre fiinţa femeii așa cum este ea, și Lilith, și Eva deopotrivă, adică femeie deplină.Sursa foto: Arhiva personală Liliana Filișan
Revistă de cultură şi politică martie 2018
22 | ATITUDINI
Asistăm, așadar, la o luptă acerbă pentru supremaţie în toate cetăţile: și în
cetatea literelor, și în cetatea filmului, pretutindeni (nici epigramiștii, dacă vreţi să știţi, nu se simt prea bine).
Din Băicoi până în Vișeu de Sus ni se întrec marii creatori mai rău ca la Cântarea României. Talente în stare pură, talente latente, talente care explodează, talente în ansambluri folclorice, nai cum să le ocolești.
Fiind noi și mai slobozi la gură, arta noastră de căpătâi e sudalma. La imprecaţie suntem maeștri, ceea ce nu ne împiedică să sfârșim tot cu pupat tot Piaţa Endpendenţi. Așa suntem noi: sfârșim cerând muzica! muzica! Ne exprimăm sulfuros, folosindune de cuvintele grele, dar ne împăcăm spectaculos înainte de generic.
Poemele involuntareNu știm a dialoga decent,
facem aversiune la om (cine se mai obosește să parcurgă opera? că obosim repede și oricum știm noi mai bine, fiindcă suntem neîndoielnic deștepţi), ne depășește retorica, nici gramatica nu ne pasionează, nu stăpânim raţionamentele întemeiate chiar pe raţiune, logica nu e, deci, punctul nostru forte, moderaţia ne jenează, noi suntem vulcanici, noi – vorba marelui nostru poet involuntar Gică Hagi – când spunem, spunem!
Și nu trebuie să vă amărâţi din atâta lucru. Pentru că inevitabil o să fie tot bine – la noi e mereu foarte bine. Dacă nu ar fi, nici nu sar mai povesti.
Omul român de cultură cel adevărat nu poate pentru ca să trăiască și fără o patimă, fără o pasiune politică, fără un crez
care săl vâre întro congregaţie care săl cocoaţe până ajunge la funcţie. Și luaţi cuvintele ca atare – chiar nu poate să trăiască. Fiindcă dacă nu e piaţă, înseamnă că nu sunt cumpărători și dacă nu sunt cumpărători, nu e papa bun. Și dacă nu e papa bun…
Îi deplâng mai ales pe poeţi, pentru că, așa cum știu toţi cinefilii care sau delectat cu filmul Poștașul, mare dreptate avea și poetul Pablo Neruda când spunea că „noi, poeţii, suntem toţi obezi”…
Dar, lasă, că de bine, de rău, tot e bine.
Lăsăm închisă paranteza islandeză
Și iată de ce: freamătă ţara pe partea culturală, mai ales acum că se desprimăvărează și încep iar festivalurile cele mai exotice și banii publici blând vor mângâia buzunarele culturnicilor locului.
Se joacă la teatru, se rupe pe la opinci, saltă spre ceruri călcâiele călușarilor – cum să nu fie frumos? Cum să nu fie bine? Mai avem și centenarul acesta…
Desigur, se ridică obiecţia: au oare nu e tot așa și la bulgari? Bineînţeles că e tot așa și la fraţii noștri de la sud de Dunăre, cum să fie altfel? Ce, sunt bulgarii mai cu moţ decât noi?
Și, la o adică, așa e peste tot unde trăiesc oameni (bine, mai puţin la islandezi, dar islandezii sunt o altă poveste – nu e timpul acum să deschidem paranteza islandeză).
Atenţie la buzunare, au venit specialiştii
Ăștia suntem. Ne învârtim pe pietroiul care se învârte la rândul lui prin spaţiu (și, poate, și timp),
transformăm prin nobila artă a utilizării colonului alimentele în postalimente, punem la suflet și ne răţoim unii la alţii. Ce să facem? Atât ne duce capul. Atât ne duce inima.
Ce face și mai ridicolă împăunarea românească în faţa ideii de cultură (cultura noastră!) e moftul însoţitor. Specialiștii.
Specialiștii noștri. Figuri aparte, cu morgă. Riguroși. Docţi. Seriozitate! Nu te joci chiar așa cum vrei tu cu impostorii. Specialiștii – ei sunt. Avem specialiști, cum să navem noi specialiști?
Și nu e vorba doar de artiștii care creează fel de fel. Îi mai avem pe cap și pe cei care îi critică pe artiști (vorba vine). Tot acest simulacru care însoţește o piaţă reală a ideilor – avem!
Lucrări de specialitate chiar și studii de specialitate în facultăţi de specialitate (nare a face că nu e niciuna în prima mie din univers, nici măcar din statul paralel, tot diplomă eliberează). Păreri de specialitate, semnale de alarmă de specialitate, degete apodictice de specialitate ridicate din vreme, rivalităţi ridicole de specialitate, prieteșuguri de specialitate și, firește, grupări de specialitate, în care se adună cetăţenii de specialitate săși dea unii altora dreptate de specialitate, să se aplaude aplauze de specialitate și să urle peste gard la ăilalţi urlături de specialitate.
Fără MomuloaieȘi nici măcar nu mai poţi să
râzi de ei, că unii sunt excesivi în progresismul de divizia B și ceilalţi sunt excesivi în semănătorismul secolelor apuse, căci însăși recursul la ideologie întro lume din asta de bufet de
gară e caraghios. E caraghios în așa măsură că te lasă fără hohot. Stăm rău, stimabililor.
Și – vai! – nu ne mai salvează nici Exilul, că navem noi toţi Momuloaie (unde naveam noi o Momuloaie…) să trăim și să murim pe la Berlin pe banii tușicii, slăvit în veci fiei numele.
Și – vai! – nu ne mai salvează nici Exilul interior, că suntem tot aici, în prag de 1984, și imediat vine călare peste noi Miliţia Gândului Intim (naţi văzut și acum, cu congresul ăsta…).
Totuși, străinătatea! Visul nostru cel mai mare. Cea mai mare bucurie la români este succesul pe plan internaţional. Fiind, la bază, fii și fiice de ţărani trimiși la oraș, primind povaţă în gară să nu ne facem baștina de râs pe acolo, crește în noi pipota la lauda de dincolo de hotare. Ne place să ni se ducă vestea, ne place să ni se ducă buhul.
Nu mai contează că nu cu bagajul carpatodanubianopontic sa înregistrat succesul. Nare a face. El – succesul! – trebuie adjudecat, el este al poporului, ca Nadia Comăneci. Dar staţi așa, că nu e chiar așa.
Fiindcă românii au foarte multe păreri, există și părerea că nu ne trebuie nouă așa ceva (parcă e și așa, prea…), ducăse învârtinduse! ne strică nouă străinătatea rostul, ne strică nouă datina (și se știe ce datină bogată în arte avem).
MonologurileAcesta e cercul în care ne
învârtim. El se tot strânge și se tot strânge, ca un stomac de divă obeză operată după cele mai moderne tehnici pentru ași redobândi supleţea și iluzia tinereţii fără bătrâneţe (cea mai periculoasă dintre iluzii).
Cultura sudalmeiAndrei Crăciun
Sursa foto: editiadedimineata.ro
Deși dramatici din fire, nu putem să înaintăm dincolo de monolog. Conversaţia la români, atât în spaţiul public, cât și în cel privat, se desfășoară dintro singură replică. Nu are mare importanţă care este replica deschizătoare a balului. Are importanţă că următoarea e: ba pe‑a mă‑tii. Mai departe se dezvoltă motivul întreţinerii de raporturi sexuale nefirești cu persoanele decedate din ramura maternă a familiei interlocutorului.
Noi nu, niciodatăȘi acum, ceam vrea? Să fim
europeni, cu papion? Să fim snobi? Să ne dăm lebede când noi suntem gâște? Să avem purtări pariziene (în înţelesul veacurilor de altădată), să nu mai avem prieteniile noastre balcanice, să nu mai ascultăm de cumetri, să nu ne mai bălăcim în grup, să nu mai trăim în triburi stupide făcând gargară cu pseudoidei, să ne punem pe umeri mantaua brumei de civilizaţie?
Cum am putea oare să renunţăm la ceea ce ne definește cel mai adânc – arta de al pizmui și de al îngropa în sudalmă pe aproapele? Nu! Noi nu, niciodată!
Nimic din ce i sa dat de îndurat culturii nam ocolit: sa cenzurat și la noi vârtos, sa autocenzurat cu succes. Dar cel mai mare dar al zeilor către români (cred românii) este că au fost înzestraţi cu știinţa pamfletului. Ironia, parodia, sarcasmul, umorul mușcător – le fumăm înainte de grădiniţă!
Pamfletul – aceasta este catedrala spiritului nostru, între speciile care intră în arenă pamfletul e cel mai iubit. Pentru a lămuri cu o comparaţie definitivă, pamfletul este pentru cultură ce e micul pentru grătar.
Pe partea culturală, direct
Pamfletari! Așa neam născut. Are și pamfletul nostru nuanţa lui. El înseamnă, în esenţă, că poţi camufla sub el orice îţi trece prin cap. Poţi să faci albie de porci, poţi să înjuri după pofta inimii. Pentru că nu ești doar o vidanjă care umblă prin lume – ești un pamfletar.
Nu știu dacă aţi remarcat, dar, de fapt, omul de cultură cel mai popular la noi e cel care le zice, domnule, de la obraz. Care poartă pe umeri povara sudalmei ca artă parafină.
Nu e ușor, nu e deloc ușor, dar cineva trebuia să culeagă și laurii civilizaţiei noastre originale. Curaj! Și mâine e nouă zi în care poţi spurca, pe partea culturală, direct.
Și se vor găsi destui proști să stea cu gura căscată, admirânduţi, se înţelege, neicusorule, valoarea.
Trăind în lumea noastră foarte mică, în care n‑ajunge sinecura la tot artistul, orgoliile ne sunt mereu inflamate. Și unde mai pui că românul s‑a născut și geniu și dacă nu era perfidul Occident, încă de pe vremea dacilor, noi, ai noștri, neamul…
nr. 228 www.revistatimpul.ro
CRONICI | 23
Îl întâlnisem prima oară la Palatul Parlamentului, în urmă cu doi ani, unde reușise să umple perfect un
spaţiu imens și rece cu peisajele lui urba‑ne, alternând cu nonșalanţă frânturi din mahalalele bucureștene sau din pitores‑cul Balcic cu imagini ușor recognoscibi‑le din Paris sau Veneţia.
„Negrul Raportoru”, un element identitar
Mi‑a povestit cum a realizat o lucrare de mari dimensiuni (un peisaj din Veneţia, pictat pe panouri înalte de trei metri, cu o lungime totala de nouă metri) la faţa locului, în doar cinci zile. Am vorbit, de atunci, de multe ori la telefon sau pe Face‑book, încercând să găsim, pentru „perso‑nala” din Germania, o formulă expoziţio‑nală care să nu‑i trădeze stilul, dar care să se adapteze unui spaţiu de dimensiuni mici. N‑a vrut, în ruptul capului, să mă tutuiască, așa cum nu m‑a lăsat să‑l invit, ca o gazdă bună ce încercam să fiu, în cele trei zile, la nici o masă. Eugen Raportoru are idei clare despre maniere și un apetit insaţiabil pentru artă. Aveam să desco‑păr, în maratonul nostru german, că acest apetit e dublat de o energie aproape ine‑puizabilă și de o exigenţă profesională tăioasă ca o lamă de cuţit.
Cu o biografie artistică foarte bogată, comprimată însă în relativ puţini ani în circuitul artistic profesionist și încercând parcă să recupereze în forţă timpul pier‑dut, cunoscut pentru hărnicia și discipli‑na cu care lucrează, Raportoru s‑a impus rapid între artiștii români contemporani, prin energia picturii sale și prin expresi‑vitatea viziunii sale artistice, de sorginte expresionistă, cu o excepţională folosire a negrului – până într‑acolo, încât criticii vorbesc deja despre „negrul Raportoru”. Așa cum vorbesc despre spontaneitatea lucrărilor sale, despre forţa și acurateţea tușelor sale, despre precizia cu care aco‑peră spaţii de mari dimensiuni, despre energia și sinceritatea pe care le degajă lucrările sale. Când vorbesc despre arta lui Raportoru, vorbesc și despre omul Raportoru. Fiindcă personalitatea artistu‑lui e „la vedere”, deși nu pe de‑a‑ntregul.
Izbânda artistului asupra culorii
În 2011, primea premiul Uniunii Ar‑tiștilor Plastici pentru Pictură. De atunci, a avut expoziţii personale și colective în fiecare an. Dar, în 2016, „fenomenul Ra‑portoru” avea să explodeze: o lucrare ac‑ceptată la Londra, în Royal Academy of Arts Summer Exhibition, o „personală” la Palatul Parlamentului, participarea la expoziţia organizată de Muzeul Intercul‑tural din Oslo, participare la seria de ex‑poziţii‑manifest‑happening Arta la Fe-reastră (Galeria Simeza București). Acum, are pe simeze, practic concomitent, două expoziţii personale: una, în România, cea‑laltă – în Germania. Și un film despre el, aproape gata.
Graba cu care se mișcă e uimitoare. Întorci capul să spui ceva și nu‑l mai găsești. Crezi ca a uitat deja de tine în timp ce te grăbești și tu, gâfâind, încercând cu stângăcie să‑l reperezi și să‑l ajungi din urmă. Peste câteva secunde, îţi face semn, jovial, iţindu‑se de undeva, mai întotdeauna cu ţigara în mână, înnodând o conversaţie pe care o poartă continuu cu sine și de care te apropii precaut, fiindcă nu ești sigur unde‑a ajuns. E frig, frig cum n‑a mai fost niciodată în martie. Îi sunt gazdă și totodată ghid lui Eugen Raportoru, artist român, venit în Germania pentru
trei zile. Trei zile, trei orașe – Nürnberg, München și Würzburg – și un vernisaj, cel al primei sale expoziţii personale în afara României, la Tiny Griffon Gallery. Asta după ce, cu doar câteva zile în urmă, deschisese o altă expoziţie, de mari dimensiuni, la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești (Palatul Mogoșoaia).
Eugen Raportoru, Peisaje subiective, expoziţie personală, or‑ganizată la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești – Mogoșoaia, în parteneriat cu Centrul Naţional de Cultură a Romilor Romano Kher. Deschisă între 3 și 31 martie 2018. Curator Marcel Bunea.
Eugen Raportoru, Mic Tratat despre culoare, expoziţie per‑sonală, organizată la Tiny Griffon Gallery Nürnberg. Deschisă între 9 martie și 26 aprilie 2018. Curator Cristina Simion.
Dreptul la chip – Eugen Raportoru, documentar de artă, regizor Ovidiu Darian, produs de Studioul VideoArt al MCIN, în postproducţie. Lansarea e prevăzută pentru luna aprilie 2018.
Peisaje Subiective, expoziţia de la Palatul Mogoșoaia, e o nouă incursiune în genul care la consacrat: peisajul, cu precădere peisajul urban. Deși, în câteva (rare) ocazii, artistul sa dovedit un minunat portretist (memorabil portretul pe care i la făcut lui Johnny Răducanu), peisajul rămâne tema sa favorită, pentru că, după cum spune de multe ori, „mai bine să faci ceea ce îţi place cel mai mult”. În peisajele sale, Raportoru elimină conștient senzaţionalul, anecdota, facilul, estetica de sorginte folclorică, reușind să transmită emoţie sinceră și profundă cu tușe puţine (dar ferme) și cu o paletă coloristică restrânsă.
Mic tratat despre culoare, la Tiny Griffon Gallery din Nürnberg, are o explicaţie concretă pentru acest titlu neobișnuit: „mic”, pentru că, având în vedere limitările spaţiului, include relativ puţine lucrări, cele mai multe de mici dimensiuni, iar „tratat despre culoare” (nu este o expresie ironică), pentru că această expoziţie este o poveste despre „izbânda artistului asupra culorii”, despre efortul lui Eugen Raportoru de a se redefini, de a se reinventa, de a se impune, în cele din urmă, drept un colorist redutabil.
Nu că artistul nu sar fi exprimat până acum prin culoare (pentru că a făcuto), însă nu pentru aceasta e recunoscut Raportoru, ci pentru perfecta stăpânire a negrului și a tonurilor de gri, precum și pentru forţa tușelor largi, pentru surpriza uneori iritată a privitorului în faţa lucrărilor sale de mari dimensiuni.
Dreptul la chipÎn Mic tratat despre culoare, Eugen
Raportoru schimbă registrul său obișnuit de expresie, parcă pentru a ne convinge că un artist adevărat își poate păstra semnătura vizuală și atunci când experimentează teme, culori și dimensiuni nefamiliare. Rămân constante și proprii, chiar și atunci când pictează flori, principalele caracteristici ale artei sale: dramatismul și spontaneitatea.
Împrumutând, poate, ceva din tehnica vitraliului, învăţată în tinereţe de la „meșterul său”, Ion Brodeală, Raportoru reușește să păstreze sensibilul echilibru
dintre corporalitatea straturilor groase de culoare și transparenţa sugestivă, care surprinde efemerul și fragilitatea florilor.
Deși Eugen Raportoru e artistul antioportunist par excellence, nu doar arta sa emoţionează, ci și felul în care o trăiește, astfel încât filmul documentar care îi este dedicat, Dreptul la chip, a devenit o transcriere firească a crezului și actului artistic întro naraţiune cinematografică despre căutările artistului, despre singurătatea actului de creaţie, despre devenirea lui Eugen Raportoru ca artist, în ochii săi, ai criticilor, dar și ai prietenilor și colecţionarilor. Filmul, regizat de Ovidiu Darian, va fi lansat probabil în luna aprilie și face parte dintro serie dedicată artiștilor plastici contemporani.
Cincizeci de kilometri de artă şi arhitectură, pe jos
Am fost, trei zile, călăuza lui Eugen Raportoru prin trei orașe germane. Dar numai prin orașe, pentru că, prin muzee, călăuza a fost el. Deși istoria artei na învăţato în muzee, pentru că a călătorit puţin, recunoaște stilurile personale ale marilor maeștri cu o precizie rapidă și care nu lasă loc de îndoieli. Surprinzător de cosmopolit, Raportoru e foarte departe de naivitate. Știe ce se întâmplă pe scena internaţională a artei, înţelege cu rafinament strategiile de brand personal ale artiștilor contemporani, deși alege să ignore nobil și (auto)ironic orice lar putea îndepărta de actul creaţiei, singurul care, în opinia sa, susţine recunoașterea de durată. Cea la care aspiră un artist cu ambiţia unei construcţii așezate dincolo de modă, de topurile de vânzări la licitaţii, de celebritate.
Lista muzeelor și expoziţiilor vizitate împreună, în cele trei zile, ar umple un paragraf îndesat. Cincizeci de kilometri de artă și arhitectură, pe jos. Dar Raportoru e antiteza turistului care „bifează”. Îl văd cum analizează concentrat, ca pentru un examen, nu tot ceea ce vede, ci tot ceea cel interesează. Cum filtrează. Cum judecă. Cum reţine. Cum oftează. Învăţ diferenţa dintre oftatul admirativ și cel lipsit de înţelegere. Învăţ cum învaţă un artist.
Cristina Simion
Trei zile cu Eugen Raportoru
Revistă de cultură şi politică martie 2018
24 | MANIFEST
Revista de cultură și politică Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe www.revistatimpul.ro/abonament.
Cred
Din sumarul numărului viitor al revistei Timpul:• Politica externă americană în era Trump;• Alegerile din Italia și consecinţele lor;• Interviu cu Dinu Zamfirescu.
Norme ortografice la revista TimpulRevista Timpul respectă normele ortografiei Academiei Române, în conformitate cu Dicţionarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, publicat de Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română (Univers Enciclopedic, București, 2005), ediţia a IIa revăzută și adăugită. De pildă, unii autori folosesc în limba română normele ortografice ale limbii engleze, în particular prin introducerea cratimei în cuvinte care se scriu în limba română fără cratimă.
Printre cele mai des întâlnite cuvinte scrise greșit după model anglosaxon se numără: antiamerican; anticapitalist; antimodernist; anticomunist; antifeminist; antifascist; antibisericesc; antisovietic; neoliberal; neocomunist; neoconservator; noncontradicţie; nonpersoană; nonprofit; nonvaloare; postmodern; postrevoluţionar; postcomunism; postuma‑nism; postfeminism; precreștin; preistorie; premodern; prerevoluţionar; proamerican; procomunist; proeuropean; profeminist; pronaţional; profascist; pseudocultură; pseudodemo‑craţie; pseudoprofet; ultraconservator; ultracunoscut; ultrasecret; ultraconcurenţial.
Când a fost cazul, revista Timpul a operat aceste schimbări. Îi rugăm pe autori să ne ușureze sarcina corecturii textelor prin luarea în considerare a acestor norme. (Timpul)
PrecizareCV‑urile autorilor
pot fi citite pe Timpul online –
www.revistatimpul.ro
Puncte de vedere de peste Ocean
Pericolul pierderii spiritului identitar
Simona Hodos
După 1989, libertatea sa transformat repede în haos. Valoarea fiind peste
tot înlocuită de succes, nu mai exista nici o demarcaţie între cultura de consum și aceea de autentică valoare. Diferenţa dintre cultură și subcultură o face spiritul critic. Dar spiritul critic presupune ideea de autoritate și de ierarhie. Paradoxal, în comunism, cel puţin de la o vreme încoace, a existat spirit critic. Are mai puţină importanţă faptul că el se năștea din opoziţie, din reacţie la un sistem de valori. „Societatea de tranziţie, de după Revoluţia din 1989, este o societate lipsită de spirit critic. La fel și cultura. Cultura parcurge un proces de schimbare a tablei de valori, de transformare a mentalităţilor sociale și a conduitelor practice”, remarcă Mihaela Gligor, cercetător la Institutul de Istorie „G. Bariţiu” din ClujNapoca, în studiul intitulat Consideraţii asupra iden‑tităţii culturale în România îna‑inte și după 1989. În acest haos al libertăţii prost înţelese în care se poate ușor contesta sau pur
și simplu înlătura adevărata valoare, nu poate fi neglijat fenomenul alarmant al extinderii culturii de consum și al deplasării preferinţelor culturale spre produsele de calitate îndoielnică.
Referinduse la semnificaţia deosebită a culturii pentru identitatea unui popor, Alexandru Paleologu afirma, imediat după 1989, că „apărarea culturii e la fel de importantă ca apărarea teritoriului naţional”. Fapt care ne aduce înapoi în istorie, reamintindune de anii de început ai afirmării naţionale prin promovarea limbii și culturii românești prin teatru.
Acest lucru este valabil și în zilele noastre atât în cazul comunităţilor românești din afara ţării, dar și în contextul globalizării, care are ca efect sigur diminuarea, dispersarea și în ultimă instanţă pierderea acestui spirit unitar, solidar, identitar. Cu toate acestea, dea lungul anilor, în cadrul emi graţiei românești în Canada sau afirmat câteva personalităţi despre care putem spune cu certitudine că, în epoci diferite, din trecutul de acum peste 40 de ani până în prezent, au marcat profund sau măcar au adus și continuă să aducă un suflu nou, diferit artelor spectacolului din Canada.
Între valoare şi nonvalori, riscul asimilării şi pericolul „politicii corecte”
În Canada, identitatea culturală este o preocupare și o temă de discuţie pentru ambele părţi: nouveniţi (nouveaux‑arrivants) și societate primitoare (société d’accueil), căci între aceste două părţi trebuie să se producă o acomodare preferabil armonioasă.
Societatea care primește emigranţii se străduiește să le ofere noilor veniţi programe de susţinere care să corespundă nevoilor acestora de adaptare, în care să aibă loc și manifestarea de tip identitarcomunitar. Concret, există legi care permit înfiinţarea de organizaţii comunitare, există înlesniri de natură legislativă și suport financiar de bază care să potenţeze viaţa și activităţile cu caracter comunitar.
Comunităţile culturale, în general, nu sunt profund satisfăcute de aceste oportunităţi și de foarte multe ori apar situaţii care trădează faptul că nevoile identitare ale comunităţilor culturale sunt destul de departe de oferta la faţa locului. În aceste situaţii apar tensiuni, duse uneori până
la conflicte puternice în sânul societăţii. Cel mai puternic dintre acestea a fost în „Canada franceză” între francofoni și anglofoni, care sa încheiat prin retragerea vorbitorilor de engleză în provinciile anglofone, fapt cu profunde consecinţe economice, sociale, dar și culturale pe termen lung.
Un conflict istoric, transformat întrun război civil nu mai departe de sfârșitul anilor ’80, a izbucnit între populaţiile autohtone (premières nations) și cei naturalizaţi canadieni, descălecători francezi sau coloniști britanici. Toate aceste experienţe istorice și culturale au adus în Canada o deschidere mai mare faţă de identitatea culturală.
Mingea este aruncată în acest caz direct comunităţii, care trebuie să își definească propriul traseu, să elaboreze propriile programe, să își afirme și să promoveze pro priile valori, să determine și să folosească cele mai bune mijloace pentru ași face cunoscută și respectată și, mai ales, pentru ași putea perpetua propria identitate, fără însă a intra în cel mai mic conflict cu societatea canadiană, care își are, de asemenea, legile, specificul și valorile ei. În acest caz, legătura
comunitară este aspectul esenţial pentru perenitatea diasporei.
Identitatea unui grup, restrâns sau numeros, constă în această solidaritate comunitară, manifes‑tată prin aderarea, respectarea și promovarea unor valori comune. Cheia solidarităţii între membrii grupurilor lipsește de cele mai multe ori comunităţilor culturale; diasporei indiferent de origine.
Structura dispersată, lipsa ierarhiilor întro comunitate culturală – alias diaspora – generează mai multe nuclee în sânul aceleiași grupări, care își arogă sau chiar își dispută întâietatea. Faptul creează conflict, dezbinare și în cele din urmă îndepărtarea de comunitate, dezrădăcinarea, alienarea.
Limba, religia, cultura de origine se manifestă fără excepţie în cadrul comunităţii, de aceea sunt vitale în diaspora școlile românești, bisericile, institutele culturale. Fără una dintre acestea nu poate exista o pretenţie serioasă de a avea o diaspora puternică, o comunitate românească respectată în ţările de adopţie. Aceștia sunt în esenţă cetăţeni români din afara ţării, care este de dorit să păstreze și mai ales să transmită urmașilor un spirit românesc.
Memoria – devenită în spaţiul colectiv memorie culturală – joacă un rol important în structura comunităţii și în păstrarea identităţii, indiferent dacă această memorie se referă la un teritoriu real – ţara părăsită – sau la un spaţiu mitic, care nu există decât în mintea sau în sufletul celui plecat.
Aceasta memorie afectivă poate și este de cele mai multe ori transmisă la a doua generaţie. Copiii emigranţilor tânjesc după ţara de origine a părinţilor și chiar a bunicilor, deși nu au vizitato niciodată sau chiar dacă au pierdut limba maternă a acestora, dar care copii au fost crescuţi și hrăniţi cu dorul de casă.
(Textul integral poate fi citit pe Timpul online,
www.revistatimpul.ro)
Sursa foto: Guerilla Marketing
Deși evoluţia sau involuţia culturii par în acest moment impredictibile, există totuși semne în civilizaţia către care încercăm
să ne îndreptăm, cu nuanţe vest‑europene sau ale Americii de nord, pentru ceea ce va urma și la noi, măcar pe termen mediu.
Astăzi vă invit la reflecţie catalizată de ideile unui om de cultură român stabilit în Canada.
Cred că trebuie să cunoaștem și să analizăm ceea ce se petrece în restul lumii pentru a ne ra‑corda la valorile nou create, dar și pentru a stopa alunecarea în greșeli deja experimentate prin alte părţi.
Cred că acum este Timpul. (A.P.)
Pagină realizată de Adrian Păduraru