Taina stelelor in satul minunilor

Motto:”Lumina pe masura ce biruie adanceste si largeste umbra din jurul ei”.Lucian Blaga

Lucian Blaga e unul dintre cei mai originali creatori de imagini ai literaturii romane,imagini neprevazute,cizelate.Poetul s-a nascut la 9 mai 1895,in satul ardelean Lancram,al carui nume aminteste dupa cum afirma acesta de “sunetele lacrimei”.Multa vreme ,Blaga a lasat in peisajul liricii noastre interbelice impresia de aparitie singulara. Poetului insusi i-a placut sa se prezinte astfel,scriind :”Lucian Blaga e mut ca o lebada./In patria sa ,/zapada fapturii tine loc de cuvant./Sufletul lui e in cautare /in muta,seculara cautare/de totdeauna/si pana la cele din urma hotare”-Autoportret. Nicolae Steinhardt afirma ca “Lucian Blaga s-a numarat printre indragostitii, pasionatii ,ahtiatii de aflare a tainelor universului si sufletelor”. Lirica lui Blaga transcrie stari sufletesti. Acesta isi traieste plenar ideile, de unde ecoul lor adanc in lumea sentimentelor. Blaga a inteles inca din prima parte a veacului stransa relatie dintre stiinta si filozofie. Ovidiu S. Crohmalniceanu in “Poezia sentimentului cosmic si a fiorului metafizic” afirma ca “toate cartile sale ganditoare sunt pline de formule ,teorii, ipoteze , sisteme fizice ,matematice, cosmogonice si psihologice.”

Poezia lui Blaga se desfasoara pe un fond de melancolie .Intr-o lume desacralizata ,lipsa de substanta absoluta ,sau care o conserva in natura,de care omul s-a despartit, unde existenta este o alunecare in neant,o “mare trecere”.In evolutia liricii lui Blaga ,succesiunea ipostazelor eului liric reflecta raportul dintre sine si lume.

Am ales sa analizez poeziile “Stelelor” (vol.” Poemele luminii” ), “Taina initiatului” (vol.” In marea trecere “) si “Satul minunilor”.(vol.” La curtile dorului”) , pentru a marca evolutia liricii lui Blaga, pt a cuprinde etapele creatiei sale. Etapele de creaţie sunt determinate de specificitatea lirică a volumelor de poezii, în care evoluţia filozofică este evidentă.

Poezia “Stelelor”, dedicata unei fiinte dragi a poetului si anume Cornelia Brediceanu, inchide volumul “Poemele luminii” aparut in anul 1919.Versurile releva lectorului setea de absolut a eului liric, de integrare in destinul macrocosmic.

Tema poeziei este setea de cunoastere a tainelor universului,de absolut .Poezia este dominata de un puternic vitalism, revărsat peste graniţele prea strâmte ale timpului, ale condiţiei umane în general, ca o dorinţă de contopire cu cosmosul.

Titlul sugereaza sursa de lumina,deoarece steaua este un simbol al spiritului,al conflictului dintre fortele spirituale si cele materiale.In poezie, astrii brazdeaza cerul intr-o vasta migratie catre o tinta necunoscuta „spre care lumi va duceti si spre ce abisuri?” Personificarea „oarbe

nazuinti” sugereaza setea de cunoastere.El se avanta spre astrii”c-o mare de indemnuri”,ca si cum eul insusi ar fi una din acele stihii oarbe,nucleu de energie launtrica pornita sa se descatuseze. Adorarea astrilor are in ea ceva de combustie distrugatoare”flacari de-ardoare/imi ard in ochi ca-n niste candele de jertfa”.Potentialul cititor poate remarca dinamismul expresionist „clocotul” si arderea interioara.Pe cand poetul se consuma ca o flacara de jertfa,din lumjea stelelor strabat pana la el doar fiorii de raceala”Fiori ce vin din tara voastra,imi saruta/cu buze reci de gheata trupul”.Eul liric se zbate intre „alergare” si „inmarmurire”,se simte „pribeag” si „singuratec suflet” intr-o necontenita cautare a unei tinte.Dintr-o asemenea stare de zbucium al fiintei izvoraste intrebarea care rascoleste insesi temeliile gandului”spre care lumi va duceti si spre ce abisuri?”.Raspunsul este dat tot de poet:”o stelelor nici voi n-aveti /in drumul vostrunici o tinta/dar poate tocmai de aceea cuceriti nemarginirea!”. Raspunsul este o solutie umana si subiectiva la raceala imensa a cosmosului.In poezia „Stelelor” lectorul descopera ca avantul se transforma intr-un fel de inmarmurire tragica a fiintei,lasand sa se ghiceasca o suferinta fara leac. Cheltuirea,mistuirea fortelor launtrice,apare ca singura garantie a „nemarginirii”. Jubilarea euforica se transforma in neputinta fara ca setea de absolutul trairii sa scada. Un abandon al eului istovit se presimte prin strigatul de invocare adresat astrilor:”o stelelor!”.Acest „O!” de admiratie absoluta,de ardoare este exclamatia in care se exteriorizeaza sufletul expresionist. Poezia blagiana propune un mod de a exista in lume,de situare umana,mereu tragica, mereu revelatoare, situare care de fapt este aceea a artei dintotdeauna.

Daca in poezia „Stelelor” predomina vitalismul puternic in poezia „Taina initiatului” (vol. „In marea trecere”) vitalismul, trăirea intensă se estompează,iar problematica filozofică se amplifică tulburător .

Tema este timpul, timpul care e resimtit ca devorator al vietii, iar existenta devine o “mare trecere”,o lunecare spre abis. Meditatia asupra marii treceri e o componenta esentiala a poeziei.

Titlul poeziei nu face altceva decat sa exprime tema centrala a poeziei,si anume misterul nepatruns de mintea omeneasca,enigma ce nu trebuie dezvaluita omului comun,doar initiatului ii este permis sa posede asfel de cunostinte,taine.In versurile poeziei lectorul descopera ruptura dintre eul liric si univers. Natura îşi pierde inocenţa şi înfăţişarea paradisiacă, iar poetul se simte înstrăinat de ea, de rădăcinile sale. Vitalismul, trăirea intensivă se estompează în favoarea întrebărilor tulburătoare, a problematicii filozofice. Primele versuri sugereaza resemnarea,succesiunea regulata prin

motivul zilei,care marcheaza nasterea ,cresterea ,plenitudinea si declinul vietii:”Ziua din urma.Omule, e-adevarat:/din tot cea fost,/nimic nu s-a schimbat,”.Versurile urmatoare prezinta dihotomia cer-pamant,cerul reprezentand “cadrul” infinit al materiei cosmice fluide, transparente, incoruptibile si deci eterne, curgand in valuri de lumina si concentrandu-se in soare si in stele.,iar pamantul haosul primordial.Pamantul e parca o insula singuratica in spatiu, inconjurata de intuneric:” roteste sus acelasi cer, se-ntinde jos acelasi pamant”.Conjunctia adversativa “dar” aduce o schimbare la nivelul ideii poetice prin cantec,ce simbolizeaza cuvantul, care leaga puterea creatoare de creatia sa,este suflul fiintei create care raspunde suflului

creator.” Dar un cantec s-a iscat in larg, mare si tainic, in larg.” In versurile urmatoare moartea are un sens pozitiv,in care sufletul se inalta spre armoniile cerului,spre lumina,spre spiritualitate,prin ciocarlie,care prin trecerile sale successive de la cer la pamant si invers, leaga cei doi poli ai existentei,sacrul de profane .In plus, prin ciocarlie poetul trãieste sentimentul regretului profund al copilãriei si al inocentei acelei perioade:” S-ar zice ca sicriile s-au desfacut in adanc / si din ele au zburat/ nenumarate ciocarlii spre cer.” In partea finala a poeziei,poetul il indeamna pe omul comun sa deschida ochii si sa descifreze marile taine ale universului,deoarece initiatului ii este interzis sa le dezvaluie:” Omule, ti-as spune mai mult, / dar e-n zadar -/ si-afara de-aceea stele rasar/si-mi fac semn sa tac.”De asemenea versurile sugereaza reflexivitatea ,framantarea si nelinistea metafizica:” Indoaie-ti genunchii, / frange-ti manile/, deschide ochii si mira-te.”

Spre deosebire de poeziile “Stelelor”, in care se remarca setea de cunoastere a tainelor universului, si poezia “Taina initiatului” ,in care timpul este vazut ca devorator al vieii, in poezia” Satul minunilor” (vol. La curtile dorului) se contureaza mai pregnant imaginea spatiului etnic.

Tema poeziei o reprezinta aspiratia spre absolut,un elogiu adus satului romanesc.Spatiul in care se poate realiza aceasta aspiratie o reprezinta satul,care este situat in centrul lumii si se prelungeste in mit.

Titlul marcheaza tema poeziei,in care satul este un spatiu de comunicare cu divinitatea,un spatiu in care este posibila dezvaluirea tainelor,a minunilor.

Dupa parcurgerea unui drum lung si chinuitor,poetul se regaseste in acest cadru,care reprezinta un refugiu:”ajuns-am prin pulberi si miristi /unde razbat fara sfat numai unii”.Pulberi si miristi capata valori poetice duble,in primul plan al lecturii ele schiteaza peisajul rural caracteristic,dar in plan mai profund evoca valori ca zadarnicia”pulvis et umbra sumus”,ca divizarea fiintei,lipsa intregului,pustiul vadit de roade,asprimea peisajului interior-miristi.Cautarea se petrecea altadata pe un drum al linistii metafizice”Drumeaguri ades ocolit-am prin linisti/dupa mersul albastru al lunii”Se creeaza opozitia intre drum si drumeag ca posibile cai ale cunoasterii.Culoarea albastra a lunii sugereaza drumul infinitului in care realul se transforma in imaginar.Poetul va merge acum voit pe “drumeaguri”altadata ignorate.In strofa a doua poetul incearca sa îşi găseşte alinarea neliniştilor existenţiale în contactul cu spiritualitatea spaţiului mioritic:”Langa fantanile darului harului/palpaie boalele,tipa lastunii”.In preaja fantanilor”darului harului”bolile se sting si apare viata si cantecul sugerat de tipatul lastunilor.In acest spatiu e posibila prezenta directa a divinitatii,sugerata de versul “Plin este satul de-aromele zeului”,si revelatia spontana a tainelor sugerata de comparatia “minunea tasneste ca macu-n secara”.Ultimele versuri ale poeziei “Satul minunilor”sugereaza faptul ca timpul a devenit o coordonata a miracolului fara sfarsit .Marcheaza timpul festiv si patruns de elanul revelator al creatiei implinite prin substantivul duminica care reprezinta a saptea zi a Genezei, ziua in care creatorul se odihneste:”Cocosi dunareni isi vestesc de pe garduri/dumineca lunga si fara de seara”.Peste misterele nedezlegate se aseaza parca o liniste suava ,o vasta seninatate.

Asa cum afirma si Dumitru Micu “modernismul blagian este inainte de orice metafora revelatorie.”La nivelul poeziilor intalnim motive literare precum stelele ,luna, cerul ,cantecul ,ciocarlia ,buzele ,trupul, abisul ,ziua, tacerea, cuvantul, satul, miristi, drumul, fantana ,tipatul ,zeii, macul, duminica si multe altele.Ca tehnici moderniste intalnim viziunea asupra lumii care marcheaza subiectivismul ,imagismul puternic, prezenta metaforelor,atat cele plasticizante cat si metaforele revelatorii care cauta sa dezvaluie un mister existential, versul liber al carui ritm interior reda fluxul ideilor si frenezia traitii poetice.

Expresivitatea poeziei lui Blaga se realizeaza prin capacitatea de plasticizare a ideilor, prin temele si motivele literare regasite in poezii, prin limbajul metaforic, abstractizant, prin reflexivitate, ambiguitate si prin tehnicile moderniste polisindetonul si ingambamentul.

Lucian Blaga plasează eul creator în centrul universului ale cărui mistere le protejează prin transfigurare artistică, iar creaţia poetică este o cale de cunoaştere luciferică.Poeziile sale caracterizeaza in cel mai inalt grad drama cunoasterii,nevindecabila tristete metafizica in care se zbate sensibilitatea sa.

Creatia lui Blaga a parcurs succesiv mai multe etape fãrã ca intre acestea sã existe demarcatii ferme, exacte. Astfel primul volum, ‘Poemele luminii”, se caracterizeazã printr-un vitalism pronuntat, volumul urmãtor, “Pasii profetului”, se defineste printr-un limbaj meditativ, reflexiv , iar volumele urmãtoare, “La cumpãna apelor’ si “La curtile dorului’ se definesc printr-un lirism folclorizant.Prin interpretarea acestor poezii am incercat sa arat frumusetea ,farmecul si originalitatea incontestabila a poeziilor lui Blaga.

Bibliografie:

Nicolae Steinhardt “ Monologul polifonic”

Ov. S. Crohmalniceanu “Poezia sentimentului cosmic si a fiorului metafizic”

Ion Pop “Lucian Blaga-universul liric”

Pompiliu Constantinescu “Figuri Literare”

George Gana “Opere vol I” , Poezia lui Lucian Blaga