www.revistatimpul.ro

Anul XV Nr. 193

Fondat la 15 martie 1876

Daniel Şandru

TelejustiţiaPagini coordonate de Sorin BocanceaOpinii semnate de Mălin Bot, Florin Chiriac, Cristi Danileţ, Lucian Dîrdală și Dan Pavel n

Florin Coşuleţ:„Pe scenă nu ai ce să pui la bătaie decât sufletul tău” n

POLIS 4‑5

INTERVIU 12‑13

Concepte interculturale în filosofia româneascăPagini coordonate de George BondorOpinii semnate de Constantin Aslam, Viorel Cernica, Cornel‑Florin Moraru și Oana Camelia Șerban n

FILOSOFIE 8‑9

Daniel Cristea‑EnacheMonseniorul Ioan Robu și comunitatea n

FĂRĂ AGENDĂ 17

EXCLUSIV 21

Poveste cu Tom Banwell, pălării, păpuși și Steampunk n

ACTUALITATE 2‑3

Revistă de cultură contemporană n Serie nouă n aprilie 2015 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în reţeaua

Iaşul, capitala filmului românesc n

În prima decadă a lunii mai, timp de cinci zile, filmul românesc este

omagiat la Iași. Peste 20 de  in vitaţi, actori, regizori și

specialiști în cinematografie vor partici‑pa la un festival de anvergură, iniţiat în urmă cu șase ani graţie entuziasmului ti‑nerilor ce formează Asociaţia Studenţilor Jurnaliști. De anul trecut, publicaţia noastră a devenit partener al acestui pro‑iect, astfel că cea de‑a șasea ediţie a Seri‑lor Filmului Românesc TIMPUL este tot‑odată cea  de‑a doua în care, alături de ASJ, ne concentrăm în organizarea sin‑gurului festival de acest tip din România. Și prin acest eveniment, Timpul își depă‑șește statutul de simplă revistă culturală și, plasându‑se în contemporaneitate, as‑piră să atragă  energii intelectuale înspre dezvoltarea unui ve ritabil fenomen, în contextul căruia cultura nu este doar po‑vestită, ci și produsă ca atare. Ne încura‑jează, în această direcţie, atât personalită‑ţile remarcabile care, prin recunoașterea naţională și interna ţională de care dis‑pun, dau greutate unui asemenea eveni‑ment, cât și partenerii noștri instituţio‑nali ori mediatici, de al căror sprijin beneficiem pentru ca de la o ediţie la alta festivalul să crească în amploare și profe‑sionalism.

Anul acesta, între 6 și 10 mai, publi‑cul susţinător al filmului românesc se va putea bucura de zece proiecţii de excep‑ţie, al căror cap de afiș va fi Reconstituirea, întrucât ediţia din 2015 îi este dedicată actorului George Mihăiţă, după ce anul trecut festivalul l‑a avut în prim‑plan pe regizorul Mircea Daneliuc. Cel care pro‑movează valoarea acestui aveniment de excepţie, ca ambasador al festivalului, este actorul Adrian Păduraru. Proiecţiile vor alterna între Grădina Palas și Casa de Cultură a Studenţilor, fiind precedate sau urmate de discuţii între invitaţi și public, lansări de carte și expoziţii, pentru ca, la finalul acestei „curse” cinematografice, cortina să fie coborâtă după un concert. Toate acestea se vor întruni sub auspiciile unui bun moment pentru a pune în rela‑ţie trecutul și prezentul cinematografiei românești, actorii și regizorii cu specta‑torii, specialiștii în domeniu cu publicul. Va fi de asemenea un bun moment pen‑tru a încerca să înţelegem de ce filmele românești din „noul val” reprezintă pro‑duse culturale al căror succes vine să ofe‑re României, și din această perspectivă, garanţia că are propriul cuvânt de spus în conturarea europenităţii pe care cei mai mulţi dintre decidenţii în materie de politici culturale adeseori doar o clamează, făcând uz de adevărate spectacole retorice. Vom avea de‑a face, nu mai puţin, cu un

moment care va permite cu siguranţă revizitarea critică a producţiilor cinema‑tografice românești, astfel încât publicul tânăr să aibă la îndemână instrumentele culturale spre a discerne între peliculele cu adevărat valoroase și produsele sim‑bolice, care, așa cum s‑a întâmplat și în alte zone ale culturii noastre, au servit unor interese orientate politic. Și cred că e îmbucurător faptul că și acest festival, ce și‑a conturat deja tradiţia, întregește blazonul Iașului, în condiţiile în care ne apropiem de deschiderea competiţiei pentru titlul de Capitală Culturală Euro‑peană în 2021.

În fond, Serile Filmului Românesc TIMPUL reprezintă și un pariu, nu doar o provocare. Este pariul că, și astfel, Iașul poate ieși din sfera provincialismului cul‑tural și intelectual prin proiecte de echi‑pă, nu numai individuale. Căci astfel de proiecte, fără a le concura pe cele indivi‑duale, nu fac decât să mărească șansele ca o comunitate să‑și poată disemina va‑lorile culturale, astfel încât acestea să in‑tre în atenţia publicului larg și să câștige credibilitate. Tocmai din acest punct de vedere, Timpul filmelor românești este, în aceeași măsură, un timp al entuziasmu‑lui bine temperat, ce are în spate ideea că lucrurile bune reușesc să se impună și să devină încetul cu încetul normalitatea co‑munităţii noastre.

Timpul filmului românesc

Geo

rge

Mih

ăiţă

în R

econ

stitu

irea

(197

1)

www.revistatimpul.ro aprilie 2015

Cont în lei deschis de Asociaţia Revistei Timpul la Banca Raiffeisen, sucursala Iași.IBAN: RO82RZBR0000060017247360SWIFT: RZBRROBU

Cont în euro deschis de Asociaţia Revistei Timpul la Banca Raiffeisen, sucursala Iași.IBAN: RO76RZBR0000060017247371SWIFT: RZBRROBU

Cont în USD deschis de Asociaţia Revistei Timpul la Banca Raiffeisen, sucursala Iași.IBAN: RO92RZBR0000060017247374SWIFT: RZBRROBU

Director: Daniel Şandru

Redactor‑şef:Gabriel Cheşcu

Colegiul de redacţie:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Corespondenţi externi:J.W. Boss (Amsterdam),Paula Braga Šimenc (Ljubljana),Bogdan Călinescu (Paris),Eva Defeses (Lisabona),Aliona Grati (Chişinău),Ana‑Maria Pascal (Londra),Aurelian Crăiuţu (Bloomington),William Totok (Berlin)

Editori coordonatori:Sorin Bocancea, George Bondor, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu

Rubrici permanente:Irina Achim, Mioara Anton, Maria Bilaşevschi, Emil Brumaru, Daniel Cristea‑Enache, Dragoş Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Mircea Gheorghe, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraş, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea, Bogdan Ulmu

Redacţia:Petre‑Emil Juverdeanu (corector),Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Rodica Crîşmaru (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter),Marius Pârciu (corespondent special)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iaşi – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN–L 1223 – 8597

ISSN 1584‑0565

E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

2 | ACTUALITATE

Pagini coordonate de Andrei Giurgia

Cu fiecare ediţie, festivalul a crescut atât prin calita‑tea invitaţilor, cât și prin

producţiile prezentate  publicului cinefil. „Noi credem că Iașul are doar de câștigat din organizarea acestui eveniment, iată, pentru a șasea oară. Poate că pu blicul în faţa căruia venim cu fil mele din programul festivalului nu are acces la cinematografia româ‑nească, așa cum se întâmplă, de exemplu, în București sau în alte orașe, unde producţiile româ‑nești intră mai ușor în sălile de cinema ori unde se organizează mai ușor evenimente similare. Ţinem cu tot dinadinsul să adu‑cem cinefilii ieșeni împreună, să iniţiem un dialog și să conștien‑tizăm importanţa filmelor autoh‑tone. Pentru asta avem nevoie de susţinere și implicare, desigur. Să spunem totuși că în cele cinci seri de festival vom avea pro‑ducţii cinematografice și invitaţi de top, iar faptul acesta este deja meritoriu”, precizează PR‑ul fes‑tivalului, Corina Gologoţ.

La început de mai, la Iași sunt așteptaţi peste 20 de actori, regizori și scenografi, iar numă‑rul filmelor prezentate se ridică la zece. „Această nouă ediţie a Serilor Filmului Românesc TIMPUL reprezintă, pentru pu‑blicaţia pe care o coordonez, o altă oportunitate de a prezenta cultura în acţiune, în contextul unui parteneriat care există, deja pentru al doilea an, între ASJ și revista noastră. În plus, aș spune că avem posibilitatea de a demonstra, împreună cu ti‑nerii jurnaliști, că Timpul nu este doar o revistă de cultură, ci și un fenomen care produce și susţine cultura, de această dată prin intermediul filmului româ‑nesc, al minunaţilor săi regizori și actori și al extraordinarului său public”, a subliniat Daniel Șandru, președintele ART.

Şase noutăţi pentru a VI‑a ediţie

Pentru prima dată, festiva‑lul are o temă: reconstituirea. Ma‑joritatea filmelor de anul acesta pornesc de la anumite fapte rea‑le, situaţii întâmplate sau care recompun aceste momente. Fil‑mul‑vedetă este Reconstituirea, în regia lui Lucian Pintilie, avân‑du‑l în rolul principal pe George Mihăiţă.

Adrian Păduraru este amba‑sadorul ediţiei de  anul acesta, actorul ieșean reprezentând imaginea festivalului în mediile culturale din ţară.

Criticul de film Irina Marga‑reta Nistor este consultantul ci‑nematografic al festivalului și va fi prezentă, alături de invi‑taţi, la întâlnirile cu iubitorii de film românesc din Iași. „Serile Filmului Românesc TIMPUL, edi‑ţia a VI‑a, debutează pe 6 mai, cu o peliculă‑far a anilor ’60, Recon‑stituirea, al cărei protagonist de 66 de ani are în continuare su‑fletul adolescenţilor, pe care îi cucerește și călăuzește de atâta vreme cu un farmec incontesta‑bil: George Mihăiţă, românul și europeanul. O întâlnire care cu siguranţă va rămâne de neuitat, întipărită în memoria afectivă a publicului ieșean cinefil, de toate generaţiile”, este de părere Irina Margareta Nistor.

Tot pentru prima dată, la această ediţie a Festivalului Se‑rile Filmului Românesc TIMPUL, s‑a apelat la implicarea tinerilor

în eveniment, mai exact, s‑au re‑crutat voluntari pentru preluarea invitaţilor, organizarea proiecţii‑lor și evenimentelor conexe sau realizarea unor materiale jurna‑listice. Din cele peste 80 de per‑soane înscrise, urmează a fi se‑lectaţi 25 de voluntari.

Organizatorii au lansat plat‑forma web a festivalului (www.serilefilmului.ro), unde se regă‑sesc toate detaliile ediţiei de anul acesta, dar și o istorie scrisă și în imagini a celor cinci ediţii des‑fășurate până în prezent.

„Iubesc filmul românesc” este o campanie marca Serile Filmu‑lui Românesc TIMPUL și vine în sprijinul promovării producţiilor cinematografice românești din toate timpurile. Campania începe în mediul online, iar apoi se va muta în offline, în Iași, cu scopul de a‑i informa pe iubitorii de film despre modul de desfășurare a festivalului. Scopul campaniei este acela de a face publicul și iubito‑rii de film să se identifice cu per‑sonajele și filmele românești pre‑ferate și de a le promova.

George Mihăiţă şi invitaţii săi

Primele două zile din festi‑val îl au ca personaj central pe actorul George Mihăiţă și invi‑taţii lui, alături de care va face o scurtă incursiune în activitatea cinematografică de până acum. „Abia aștept să vin la Iași, să mă întâlnesc cu publicul cinefil din acest oraș care te obligă cultu‑ral. Îi felicit pe organizatori și m‑aș bucura dacă aș schimba opinii cu spectatorii ieșeni des‑pre filmele prezentate în festi‑val”, a declarat actorul.

Deschiderea festivalului va avea loc pe 6 mai 2015 printr‑o gală ce se va desfășura în Sala Mare a Teatrului Naţional „Vasi‑le Alecsandri” din Iași. Aici vor fi proiectate filmele Accident, în regia lui Sergiu Nicolaescu, și Reconstituirea, în regia lui Luci‑an Pintilie. Invitaţii lui George Mihăiţă care vor participa la dis‑cuţiile cu publicul cinefil sunt Vladimir Găitan, Ileana Popo‑vici și Irina Margareta Nistor.

Reconstituirea a fost ales cel mai bun film românesc din toate timpurile de către Asociaţia Cri‑ticilor Români de Film, juraţii fiind 40 de critici de film autoh‑toni. Pelicula a fost achiziţiona‑tă în 2012, în colecţia permanen‑tă a Muzeului de Artă Modernă din New York.

Șoricelul Aurică este rolul din filmul Veronica ce l‑a marcat pe George Mihăiţă. Pe 7 mai 2015 va fi Ziua Copilăriei la Casa de Cultură a Studenţilor, unde filmul va fi proiectat în prezenţa actorului, care le va po‑vesti despre acest rol celor pre‑zenţi în sală. Filmat atât în Ro‑mânia, cât și la Moscova, filmul Veronica a deschis porţile către sufletele mici și mari. Motanul Dănilă (Dem Rădulescu) sau vulpea (Vasilica Tastaman) sunt doar o parte dintre personajele alături de care generaţii întregi au trăit cu sufletul la gură peri‑peţiile Veronicăi.

Iașul, capitala

filmului românesc

În perioada 6‑10 mai 2015, Asociaţia Studenţilor Jurnalişti (ASJ) şi Asociaţia Revistei TIMPUL (ART) organizează cea de‑a VI‑a ediţie a Festivalului Serile Filmului Românesc TIMPUL, eveniment dedicat anul acesta actorului George Mihăiţă. Proiecţiile vor avea loc la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, la Casa de Cultură a Studenţilor

şi în aer liber, în grădina publică Palas.

nr. 193 www.revistatimpul.ro

ACTUALITATE | 3

Film românesc în aer liber, la Iaşi

Seara, în grădina publică Palas, va rula filmul Undeva la Palilula, în regia lui Silviu Purcărete. Filmul lui Silviu Purcărete pre‑zintă un oraș în care viciile se plimbă li‑bere, locul în care sufletele sunt vândute alcoolului și desfrâului. Locul paradoxu‑rilor și al miturilor, în care există o mater‑nitate, dar nici unui copil nu îi este per‑mis să vină pe lume, este considerat un blestem. Palilula este orașul în care ajun‑ge tânărul Serafim, proaspăt absolvent al Școlii de Medicină și care cade pradă, la rândul său, viciilor și falsei fericiri. După proiecţie, spectatorii îi vor întâlni pe George Mihăiţă și actriţa Pușa Darie.

America, venim! şi De ce eu? la SFR TIMPUL

Cea de‑a treia zi a festivalului va debuta cu o comedie în regia lui Răzvan Săvescu, America, venim! Filmul pune accent pe

întâmplările pline de umor și neprevă‑zut prin care trece o trupă de teatru din provincie care pleacă în căutarea visului ame rican. Cei cinci actori împreună cu directorul teatrului traversează Oceanul pentru a susţine un spectacol la New York, la invitaţia Consulatului Român. Dar cum în showbiz totul este imprevizibil, trupa își schimbă colaborarea pe drum, pentru câţiva bani în plus. La discuţiile cu publicul ieșean vor participa actorii Tania Popa, Ion Sapdaru și regizorul Răzvan Săvescu.

Seara va fi proiectat filmul De ce eu?, având la bază fapte reale. Pelicula prezintă lupta dusă de un tânăr procuror cu scopul de a afla adevărul și ruinarea rapidă a acestuia în conjunctura prea dură a reali‑tăţii. În circumstanţele social‑politice din 2000, procurorul Cristian Panduru încearcă să dezlege iţele unui caz complicat de co‑rupţie, anchetând cazul unui coleg procu‑ror suspectat de luare de mită, fals, uz de fals și sustragere de documente. Lupta pe care tânărul procuror idealist o începe din interior contra sistemului și descoperirea

faptului că rădăcinile corupţiei, întreţinute de oamenii puterii, sunt mult prea adânci îi produc schimbări interioare puternice. La final, regizorul Tudor Giurgiu și acto‑rul Emilian Oprea vor răspunde la între‑bările cinefililor.

Actoriedefilm.ro, un proiect care promite

Dragoș Bucur, Alexandru Papadopol și Dorian Boguţă au pus bazele acestui proiect cu scopul de a aduce pe marile ecrane din România un tip de cinema efervescent, proaspăt și liber de orice fel de constrângere conceptuală. Iulia Rugină a semnat regia peliculelor Love Builing și Alt Love Builing, ce vor rula în ziua de 9 mai 2015 în premieră la Serile Filmului Românesc TIMPUL. La discuţiile cu spec‑tatorii vor participa actorii Alexandru Papadopol și Dorian Boguţă.

Aferim! şi Declaraţie de dragoste la final de festival

Filmul lui Radu Jude, Aferim!, care a obţinut Ursul de Argint pentru regie la cea de‑a 65‑a ediţie a Festivalului Inter‑naţional de Film de la Berlin, va fi pre‑zentat publicului ieșean în ultima zi de festival. Filmul ne oferă o poveste în alb‑negru de acum 200 de ani din Ţara Românească. Un zapciu, interpretat de actorul ieșean Teodor Corban, însoţit de fiul său (Mihai Comănoiu), caută un rob fugar (Cuzin Toma). La întâlnirea cu

publicul de după proiecţia filmului vor participa actorul Teodor Corban și sce‑naristul Florin Lăzărescu.

Filmul Declaraţie de dragoste, în re‑gia lui Nicolae Corjos, împlinește anul acesta 30 de ani de la lansare. Organi‑zatorii vor pregăti câteva momente spe‑ciale pentru a marca acest moment ală‑turi de actorii Teodora Mareș, Adrian Păduraru și Andrei Duban. Această pro‑iecţie specială este organizată împreună cu revista VIP.

La finalul acestei ediţii, membrii ASJ vor realiza un supliment cu interviuri, re‑portaje, informaţii din culise și tot ce nu se va vedea în perioada 6‑10 mai 2015. Acesta va fi distribuit împreună cu numă‑rul din luna mai al revistei Timpul, parte‑nerul oficial al festivalului. Ediţia de anul acesta este susţinută de Institutul Cultu‑ral Român (ICR), Uniunea Cineaștilor din România (UCIN) și TV5 MONDE.

Apoi m‑am gândit la prea puţin amintiţii scriitori arădeni, la Ioan Slavici și m‑am gândit la… Iași.

De câte ori poposesc în Iași, îmi închipui ce lecţii de literatură în stradă s‑ar putea ţine cu tinerii, urmând traseul bulevarde‑lor, clădirilor, parcurilor… În fine, am vrut să se vorbească la Arad despre Doinaș și s‑a vorbit. La o primă ediţie a Festivalului „Zile și Seri de Literatură Doinaș” trebuia adusă în discuţie personalitatea scriitoru‑lui, omul care a fost, contextul în care și‑a scris opera, polemicile din jurul numelui său. I‑am invitat astfel pe criticul literar Daniel Cristea‑Enache, cel care a coordo‑nat volumul 111 cele mai frumoase poezii. Ștefan Aug. Doinaș (Nemira, 2014), să vor‑bească despre opera poetului, pe istori‑cii Adrian Cioroianu și Victor Neumann. Cei doi au susţinut o conferinţă pe tema României comunizate și, implicit, a des‑tinului scriitorului român. A participat de asemenea scriitorul și jurnalistul Emil Hurezeanu, prieten apropiat al cuplului Ștefan Augustin Doinaș – Irinel Liciu și al Cercului Literar de la Sibiu.

Toţi invitaţii au avut, pe lângă con‑ferinţe și lansări de carte, întâlniri cu elevii a cinci licee arădene, unde l‑au pre‑zentat pe Ștefan Augustin Doinaș în pa‑ralel cu scriitorii arădeni: Vasile Dan, Gheorghe Schwartz, Gheorghe Mocuţa, Cătălin Lazurca, Andrei Mocuţa, Lucia Cuciureanu, Ioan Matiuţ și Lia Alb. De la

Iași i‑am avut de partea noastră pe Daniel Șandru, Gabriel Cheșcu și Andrei Giur‑gia de la revista de cultură contemporană Timpul. Cu această ocazie a fost lansat numărul din luna martie al revistei, dar și volumul semnat de Mihaela Doboș, Ta‑bloul unui destin  – Ștefan Augustin Doi‑naș (Editura Adenium, 2013).

Cred că arădenii au fost receptivi la proiectul meu, deoarece mi s‑au alăturat masiv în susţinerea unor acţiuni de vo‑luntariat: Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, Biblioteca Judeţeană „A.D. Xenopol”, Li‑brăria „Scienta”, Cafeneaua „Boeme”, Re‑staurantul „Curtea veche”, Cenaclul lite‑rar ADN, cvartetul Liceului de Artă „Sabin Drăgoi”, profesori, directori de li‑cee și chiar o casă de modă! După ce am lansat proiectul, am primit susţinerea Primăriei Arad și a Asociaţiei „Arad – Ca‑pitală Culturală Europeană 2021”.

Mă gândesc la a doua ediţie, cu im‑plicarea mediului universitar arădean, care să susţină traducerea poeziei lui Doinaș, dar și pe cea a unor tineri poeţi remarcabili din România. Îmi doresc ca în Zilele Doinaș (un adolescent a propus denumirea „#2nash”) să se recite, să se scrie, să aibă loc lecturi în aer liber, să fie nopţi albe încărcate de literatură, iar poe‑zia să fie pe buzele tuturor, de la grădiniţă și până la universitate. Doinaș e un spirit viu, fără termen de garanţie, e la fel de autentic și azi, și peste o sută de ani.

La Arad s‑a vorbit despre DoinașLia Faur

Ideile ne vin în funcţie de nevoile materiale sau spirituale ale momentului, iar nevoia pe care am resimţit‑o la începutul acestui an a fost să recitesc poeziile lui Doinaş, dar nu egoist, ci împreună cu oamenii din oraşul meu, pe care îi văd aproape zilnic pe stradă, îngânduraţi şi rupţi adesea de poezia zilei, cu tinerii din licee şi facultăţi.

www.revistatimpul.ro aprilie 2015

4 | POLIS

Pagini coordonate de Sorin Bocancea

Dan Pavel

Telejustiţia

Cancerul agresiv se tratează cu medicamente agresive sau cu operaţie

Mălin Bot

Valul de arestări ale unor politicieni ce a oferit presei posibilitatea de a prezenta aproape zilnic breaking news de la uşa DNA a împărţit societatea românească în două tabere. De o parte sunt cei care consideră că transmiterea în amănunt a imaginilor cu arestările politicienilor acuzaţi de corupţie sunt benefice,

deoarece, astfel, societatea află că, după atâţia ani de aşteptare, justiţia a început să funcţioneze, că nu poate nimeni să încalce legea la nesfârşit fără să i se întâmple nimic. De cealaltă parte sunt cei care consideră că aceste transmisiuni aduc atingere imaginii şi demnităţii celor în cauză, că ar trebui să nu mai fie prezentate publicului imagini cu cei încătuşaţi, că asemenea imagini sunt o ruşine pentru societate, iar justiţia ar trebui să se facă cu mai multă discreţie. S‑au formulat şi acuzaţii la adresa instituţiilor care „scapă” spre presă informaţii ce fac posibile astfel de demersuri jurnalistice, dar care ar şi afecta bunul mers al cercetărilor. Acestea fiind poziţiile, ne întrebăm: este necesară această telejustiţie? Vine ea dintr‑un fond cultural sau este doar o etapă în evoluţia justiţiei din România? Ce efect poate avea telejustiţia asupra celor vizaţi? Dar asupra societăţii româneşti?

Iar am ratat ocazia de a mă situa într‑o tabără sau alta. Nici nu ar trebui să existe asemenea tabere, ci o abordare analitică

(iar dacă se poate educativă) a unui feno‑men complex.

Respect atât de mult profesiunea de jurnalist, încât am căpătat aversiune faţă de emisiunile live de proastă calitate. Con‑fraţii care se năpustesc asupra politicieni‑lor suspecţi, încătușaţi sau nu, joacă mai mult rolul de procurori și judecători, de galerie, chibiţi, iar uneori își amintesc că sunt ziariști. Reporterii transmit telejustiţia deoarece asta li se cere din partea șefilor. Telejustiţia este simultan o formă degrada‑tă de justiţie și jurnalism. Știu că „publicul” (această sintagmă ignoră însă existenţa a zeci de subcategorii ale publicului) vrea să vadă tot ce este mai infect, ba chiar „vrea sânge!”, iar televiziunile ori canalele online în căutare de audienţă încearcă să le satis‑facă dorinţele. Același public ar fi și mai satisfăcut dacă respectivii politicieni ar fi lapidaţi în direct ori spânzuraţi în faţa came‑relor de luat vederi. Noroc că nu mai avem pedeapsa cu moartea! Sau ghinion, pentru că ar fi fost audienţe record.

Prezumţia de nevinovăţie a fost de mult sacrificată de jurnalismul neprofesionist. Telenovelizarea știrilor, talk‑show‑urilor, trans‑misiunilor directe, serialelor autohtone și emisiunilor distractive este o reţetă sigură de fidelizare & imbecilizare a gloatelor și de alungare a elitelor către Netflix, Sundance, Discovery, National Geographic și alte pro‑ducătoare de nișă. Același lucru îl vedem când se transmit funeralii live. Un singur exemplu: moartea lui Sergiu Nicolaescu și tot ce a urmat. Voluptatea nedisimulată a edi‑torilor, prezentatorilor și reporterilor pentru năvălirea cu bocancii în viaţa intimă a fami‑liilor îndoliate ar fi ultima dintre greșelile morale. Însă mai rău de atât este sacrilegiul de a întina una dintre tainele creștinismului.

Sunt un fan al justiţiei televizate inte‑ligent și un adversar al telenovelizării jus‑tiţiei. Ignor pentru moment bibliografia măreaţă a justiţiei și mă refer la justiţia te‑levizată, online, serializată. În plan educa‑tiv, nu există ceva comparabil cu procesele transmise live, înregistrate ori ficţionalizate. Voi da câteva exemple. Mi‑a plăcut Procesul de la Nürnberg și diferitele sale variante, dar nu am văzut la televiziunile postcomuniste „procesul comunismului” (am fost ziarist acreditat la procesul demnitarilor comu‑niști, însă a fost ceva lamentabil). Am văzut recent filmul The Eichmann Show, făcut de BBC, și urmăresc de șase sezoane serialul american The Good Wife. Cele mai pasio‑nante show‑uri de televiziune au fost în America audierile Mafiei din U.S. Congress. Înţeleg nevoia unora de a vedea „cu ochii lor” că se face justiţie, dar o reformă adevă‑rată ar fi dacă s‑ar introduce și la noi curtea cu juri. Din simpli spectatori resentimen‑tari, indivizii s‑ar transforma în cetăţeni res‑ponsabili, implicaţi în actul de justiţie.

Necesitatea unui tratament agre‑siv pentru cancerul corupţiei este dată de stadiul avansat în

care se află boala în România. Când ai o tumoare care apasă pe inimă și riscă să o blocheze, treci peste citostatice, urci pacientul pe masă pentru o operaţie bru‑tală și periculoasă, dar necesară. Asta se întâmplă acum în România cu bătălia împotriva corupţiei. Cei speriaţi de am‑ploarea operaţiunilor judiciare și de vi‑zibilitatea lor nu realizează că aspectul exagerat nu e dat de vreo lege greșită sau de vreun abuz al magistraţilor, ci de dimensiunea pe care o are fenomenul, de gravitatea bolii.

Transparenţa acţiunilor judiciare este necesară din mai multe motive. Unul dintre ele ţine de puterea educativă a exemplului. Coruptibilii nu rămân indi‑ferenţi văzând ce păţesc cei mult mai puternici decât ei, iar transparenţa acţiu‑nilor judiciare restabilește încrederea pu‑blicului în justiţie. Cei care acuză exage‑rări și acte nedemocratice din România invocă situaţiile din ţări cu o democra‑ţie consolidată. Este adevărat, acolo nu vedem asemenea spectacole, dar nu pen‑tru că legile sunt diferite sau pentru că primează protecţia imaginii suspectu‑lui, ci pentru că acolo statul nu este atât de corupt. Asta face diferenţa, nu vreo anomalie din sistemul judiciar româ‑nesc. În SUA, de exemplu, procesele în care sunt implicate vedete sau persoane cu foarte mulţi bani fac obiectul unor veritabile telenovele pe toate canalele generaliste. Diferă obiectul infracţiunii, însă mediatizarea e la fel de puternică.

Politicienii care se adresează acum pe această temă magistraţilor greșesc, pentru că o eventuală schimbare de ton nu ţine de decizia magistraţilor. Procu‑rorii și judecătorii acţionează în baza unor legi emise de Parlament. De exem‑plu, Legea 544/2001 spune că este de interes public orice informaţie privind comiterea unor infracţiuni și că procu‑rorul este obligat să prezinte presei aceste informaţii și poate să ţină în secret, pe perioada derulării anchetei, doar infor‑maţiile care pot altera ancheta dacă ar ajunge publice. De asemenea, procesul penal este public prin definiţie (excep‑tând situaţiile aparte, cu minori sau se‑crete de stat), pentru ca societatea să vadă cum se iau măsuri după ce i‑au fost încălcate interesele. Judecarea pentru co‑miterea unei infracţiuni a unei persoane în timpul exercitării de către aceasta a unei funcţii publice trebuie să fie trans‑parentă, pentru ca publicul să constate că puterea pe care a deţinut‑o sau o de‑ţine suspectul nu determină un trata‑ment privilegiat. Tocmai acea putere și influenţă a ei joacă un rol determinant și în decizia judecătorului de a dispune măsuri preventive speciale, pentru că ar putea afecta bunul mers al anchetei. De aceea, este logic ca acea persoană să fie supusă unor măsuri preventive mai re‑pede decât un infractor oarecare.

Încă un aspect esenţial: toţi cei care sunt cercetaţi sau judecaţi în astfel de dosare sunt persoane care și‑au permis cele mai bune apărări posibile. Posibili‑tatea apariţiei unor erori judiciare este

aproape nulă în condiţiile în care per‑soana judecată dispune de mijloace su‑ficiente pentru a‑și asigura o apărare performantă.

Dincolo de toate aceste argumente, mai este un aspect important de adus în discuţie: avem o instituţie care oferă pu‑blicului eficienţă și acţionează în forţă împotriva unui fenomen grav. Acest fapt este și ar trebui să fie perceput ca un lucru bun. Cum ar arăta România dacă ar funcţiona la fel de eficient toate instituţiile statului? Câţi bani ar avea vistieria ţării dacă Fiscul, de exemplu, ar reuși să‑i depisteze la fel de eficient pe toţi cei care au făcut averi fabuloase din afaceri ilegale și neimpozitate? Câte vieţi s‑ar salva dacă Poliţia Rutieră ar fi la fel de determinată să impună agresiv legislaţia pentru care funcţionează ca instituţie? Și exemplele pot continua cu toate instituţiile statului ineficiente din‑tr‑un motiv foarte simplu: sunt sub in‑fluenţă politică.

Închidem astfel cercul, pentru că ajungem la boala pe care o tratează acum agresiv sistemul judiciar: corup‑ţia. Într‑o ţară cu politicieni onești, fără agende ascunse determinate de acte de corupţie, chiar și instituţiile aflate sub control politic sunt eficiente. Sursa ce‑lor mai mari rele care ne distrug acum viaţa și ne forţează să trăim într‑o ţară nedezvoltată este tocmai corupţia gravă din zona politică. Până când nu sunt ex‑tirpate tumorile din politică, nimic nu se poate schimba în bine în nici o zonă pe care politica o influenţează.

Funeralii live & justiţie ad‑hoc

nr. 193 www.revistatimpul.ro

POLIS | 5

Florin Chiriac

Lucian Dîrdală

O coaliţie pentru telejustiţie

Cristi Danileţ

Lăsaţi telejustiţia! Ce spuneţi de open justice?

Discuţiile pe tema telejustiţiei sunt, dacă nu false, atunci cel puţin marcate de ipocrizie. O parte din

populaţie e nemulţumită dacă nu află informaţii despre activitatea judiciară și atunci acuză organele judiciare de muș‑amalizare. O altă parte crede că e ceva nefiresc să afle prea multe din dosare și acuză organele judiciare că sunt influen‑ţate de public în luarea deciziilor.

Acum 15 ani băteam hotărârile la mașina de scris, foloseam indigoul pen‑tru multiplicare, părţile primeau deseori o copie ilizibilă; astăzi, se obţine ușor o copie și se poate comunica varianta elec‑tronică a tuturor documentelor proce‑durale. Acum 10 ani nu se știa numele celor din completul de judecată; astăzi, componenţa completului este publică, împreună cu orice informaţie relevantă pentru cauza respectivă, până la CV‑ul profesional al fiecărui magistrat. Acum 10 ani presa se lovea de obtuzitatea sis‑temului în furnizarea de informaţii; as‑tăzi, avem un Ghid de relaţii dintre sis‑temul judiciar și presă adoptat de CSM și, practic, nu există emisiune de știri din care să lipsească informaţii despre vreun caz important. Înainte, un străin de proces nu își putea lua notiţe cu pri‑vire la cele dezbătute; astăzi, avem înre‑gistrări audio ale ședinţelor de judecată. Până acum șapte ani doar părţile dintr‑un caz aveau acces la hotărârea ce le pri‑vea; în perioada 2008‑2010 s‑au publicat în mod experimental 100 000 de hotărâri judecătorești în programul „Jurindex”, iar din acest an proiectul „ROLII” va asi‑gura publicarea câtorva milioane de ho‑tărâri judecătorești, anonimizate, ceea ce va permite identificarea practicilor instanţelor și ale judecătorilor.

Există un progres în domeniile trans‑parenţei și funcţionării justiţiei. Se vrea

mai mult? Se poate face mai mult? Fără îndoială. Produce telejustiţia vreun efect negativ? Nu știu. Dacă prin „telejusti‑ţie” înţelegem filmările din faţa DNA sau din sediul vreunei instanţe de jude‑cată cu persoane încătușate, atunci tre‑buie spus că acest lucru este interzis de Codul de reglementare a conţinutului audiovizual și, evident, CNA nu își face datoria. Dacă prin „telejustiţie” înţele‑gem apariţia în presă „pe surse” a unor documente din dosare, atunci justiţia are o problemă că nu poate opri acest lucru. Dacă prin „telejustiţie” înţelegem nesfârșitele talk‑show‑uri cu tot felul de analiști care emit păreri despre probe și vinovăţii, atunci publicul are o problemă că urmărește astfel de pseudodezbateri.

Eu propun ca toate procesele care se desfășoară public să se transmită on‑line și conţinutul tuturor dosarelor din instanţe să fie publicat pe internet. E o propunere avangardistă, ce va stârni reacţii negative. Dar să renunţăm la ipo‑crizie: publicul preferă misterul, sursele și imaginile furate; invocă drepturile omului, dar abia așteaptă imagini în ex‑clusivitate și documente despre viaţa privată a celor investigaţi; spune că cel cercetat beneficiază de prezumţia de ne‑vinovăţie, dar până la sfârșitul procesu‑lui el e crucificat la televizor. Cred că, dacă ar fi totul public, nu va mai fi nimic de aflat „pe surse”, iar cetăţenii vor ve‑dea cu ochii lor ce se întâmplă într‑o sală de judecată. Magistraţii înșiși vor fi mai atenţi la conduita lor faţă de părţi, iar avocaţii vor găsi o nouă modalitate de lărgire a portofoliului de clienţi. Cei audiaţi, cu excepţia avocaţilor, vor fi as‑cultaţi cu filmare din spate și cu proteja‑rea datelor personale. Evident, procesele care nu sunt publice (de exemplu, cele

cu minori, victime ale unor infracţiuni de natură sexuală sau procesele civile fără interes public) nu se vor transmite.

Acest sistem funcţionează în alte state. În SUA, Marea Britanie și Austra‑lia procesele care au loc la Curtea Su‑premă sunt transmise online. Chiar și în Africa de Sud s‑a transmis integral, de către o instanţă inferioară, procesul sportivului care și‑a împușcat prietena. În SUA, toate dosarele sunt urcate în format digital pe internet, iar accesul se asigură în unele state numai pentru părţi și avocaţi pe baza unei parole, iar în alte state pentru toată lumea. Se nu‑mește open justice, având la bază con‑cepţia că tot ce vede și atinge judecăto‑rul în sala de judecată trebuie să fie public.

Pe acest drum mergem și noi. Toate ședinţele din procesele civile și penale se înregistrează audio, toate ședinţele CSM se transmit online și înregistrările sunt disponibile pe site‑ul instituţiei, iar toate conferinţele de pregătire a magis‑traţilor desfășurate la INM sunt de ase‑menea transmise online. Din 2013, la Cluj și Arad se asigură accesul părţilor la propriul dosar în format electronic, iar curţile au propriii purtători de cu‑vânt, site‑uri, conturi de Facebook, ale‑gând ce informaţii din dosare transmit spre exterior.

Oricum, viitorul digital al justiţiei este inevitabil. Știm că ședinţele Parla‑mentului și ale Guvernului sunt publi‑ce, iar proiectele de acte normative sunt în dezbaterea publică mai înainte de a fi votate. Dacă tot vrem ca puterile să fie egale, aceasta s‑ar putea întâmpla și la capitolul transparenţă. Iar transparenţa nu a stricat niciodată nimănui. Poate fi șocant la început, însă doar atât.

Poziţie de cununie religioasă, cu mâi‑nile adunate în faţă, capul plecat, dar în mers grăbit, cu haina fără floare

peste cătușe, croind cale printre microfoane.Scena a rulat nopţi la rând în coșmaru‑

rile demnitarilor, oameni tensionaţi, pentru care o bătaie matinală în ușa casei poate provoca infarctul. Evident, din năduful unei intimităţi incomode, la împachetarea hai‑nelor într‑un bagaj de rezervă, s‑a născut o expresie a superiorităţii de clasă: falsa vic‑timizare. Mai ales că televiziunile contribuie consistent la alimentarea acestor frustrări, fiind capabile să ilustreze ore întregi de so‑fisme despre nimic prin reluarea obositoare a aceleiași scene.

Baroniada de carton a presărat în co‑munităţi atâtea evidenţe, încât pronunţa‑rea termenului telejustiţie îi îndepărtează și mai mult pe aleși și numiţi de o aștepta‑tă agendă publică, un capăt de dreptate. Căratul imunităţii în spate, accesul discre‑ţionar la resursele ţării și dosirea capitalu‑rilor (faza „pre‑mir”) sunt chinuri care me‑rită răsplătite cu mai mult decât o banală scenă televizată. În faza „mir” a coșmarului apar aroganţa, sacrificiul, opresiunea, mân‑gâiatul pe creștet și compasiunea în grup. Așa‑zisa „telejustiţie” reprezintă momente episodice din faza „post‑mir”, când se des‑chide o lume nouă, a cărţilor nescrise, a inspiraţiei divine, a dedicării. O dimensiu‑ne în care are loc și întâlnirea cu propria sănătate fizică.

Statistica „stenogramică” relevă că la un capăt al firului se află întotdeauna o slu‑gă, un produs al fermelor de partid, un exe‑cutant care vorbește la telefon în poziţie de drepţi, chiar dacă e singur în încăpere.

Aparatul represiv tulbură intimitatea vieţii publice, extrăgând secvenţe din isto‑vitoarea muncă de conducere și traducând, pentru dușmanii ţării, elemente de securi‑tate naţională. Forţele antinaţionale se in‑spiră din discuţiile pușcăriabililor despre temele copiilor, pentru a construi scenarii expansioniste, pentru a distruge esenţa ro‑mânismului. Și toate astea din cauza steno‑gramelor, care, prin surse, satisfac pofta generalizată de a trage cu urechea.

Interceptările ar trebui premiate. Ar trebui să existe chiar un festival naţional al stenogramelor. Atâta realitate postdecem‑bristă se ascunde în astfel de dialoguri, în‑cât acestea par scene ale unui film turnat după un scenariu la care lucrează tot nea‑mul nostru. Până și cei mici au învăţat că un „miel european” înseamnă o mie de euro. Sau că „Spitalul” este Hrebenciuc, care a fost dus la „clinică” din cauză că avea câ‑teva „plăcinte”. E limpede că sforarii ţării discută mai tot timpul despre sistemul sa‑nitar, despre reformele și investiţiile în să‑lile de operaţie și în bucătării. Și pentru că sănătatea reprezintă un element de sigu‑ranţă naţională, cred că scurgerea de infor‑maţii pe astfel de teme ar trebui interzisă de CSAT.

Date fiind gusturile publicului, mă mir că nu am văzut deja la televi‑ziune un „proces simulat” al

vreunui inculpat de prim rang. Juriștii știu că n‑ar fi greu de organizat, cu in‑formaţii din dosar furnizate selectiv atât de procurori, cât și de avocaţii apă‑rării. Televiziunea ar desemna un com‑plet de judecată, iar rolurile principale, în primul rând cel al inculpatului, ar fi încredinţate unor actori cunoscuţi. Fon‑dul sonor ar fi asigurat de publicul invi‑tat în studio, al cărui puls ar fi luat cu regularitate de reporteri și cameramani. În fine, telespectatorii ar putea participa online – spre exemplu, interogându‑l pe inculpat – și ar vota în privinţa vinovă‑ţiei. Totul, pe fondul comentariilor com‑petente formulate din studio de analiști stipendiaţi de patron.

Nu avem parte de așa ceva – nu încă. Pe de altă parte, instituţiile statului ac‑ţionează sub o presiune extrem de pu‑ternică, în sensul că s‑a ajuns la conclu‑zia că România evoluează sub așteptări

în primul rând – dacă nu cumva chiar exclusiv – din cauza corupţiei. Ca întot‑deauna, exagerările sunt nocive. Există multe alte cauze pentru care lucrurile nu merg bine. Avem parte de multe legi sau politici proaste, nu pentru că ar fi expresii ale corupţiei. Orbirea ideologi‑că, incompetenţa sau interesele electo‑rale pot compromite demersul politic. Însă, în România, dezbaterea ideologică sau cea orientată spre eficienţă au fost aproape total copleșite de cea axată pe corupţie. Discuţiile despre democraţie sau despre statul de drept au intrat sub dominaţia categorică a aceleiași teme.

De aici, disponibilitatea instituţiilor statului (poliţie, parchet, instanţe de dife‑rite niveluri) de a intra în jocul colabo‑rării cu mass‑media, pentru a satisface o  piaţă extrem de extinsă și promiţă‑toare. Mulţimea consumatorilor de tele‑justiţie este eterogenă, dar este unită prin ostilitatea cvasigenerală a publicu‑lui faţă de elitele politice, administrative,

de business etc. Uciderea simbolică a presupușilor are loc înainte de începe‑rea procesului de administrare a drep‑tăţii, nu după încheierea acestuia.

Dacă ne referim la telejustiţie în sens restrictiv – defilarea persoanelor încătu‑șate – , probabil că s‑ar putea lua măsuri de limitare a spectacolului, deși e greu de crezut că el ar putea fi eliminat. Insti‑tuţiile sistemului de justiţie ar trebui să fie cele care să se preocupe de protejarea dreptului fiecărui om la demnitate. Apli‑carea de constrângeri asupra mass‑media nu va duce nicăieri. Dacă însă ne refe‑rim la telejustiţie în accepţiunea mai largă a termenului, nu trebuie să ne așteptăm la progrese rapide. Societatea este divi‑zată, iar piaţa pentru asemenea produc‑ţii judiciar‑mediatice este considerabi‑lă. Interesele parohiale ale structurilor statului, obiectivele de rating (și bani) ale mass‑media și priorităţile politic‑partizane ale oamenilor politici formează o coali‑ţie redutabilă.

Interceptări din lumea cătuşelor

www.revistatimpul.ro aprilie 2015

6 | FOCUS

Andrei C. Şerban

Ioan Şerbu

Cel care scrie

O Căsnicie amară

Povestea se vrea simplă, cu priză: un el și o ea prove‑nind (cum se întâmplă) din

lumi diferite, ei înșiși extrem de deosebiţi: El – tânăr, atrăgător, in‑teligent, sociabil, totuși fără prea multă experienţă; ea, Rebeca, urâ‑ţică, pocăită, cu coșuri, îmbrăcă‑minte militant antipasională, tă‑cută, ridicolă – nu mai insist, sunt sigur că v‑aţi făcut o idee. Cei doi devin (pe bune) un cuplu, urmând un tipar… clasic: după câteva pri‑viri schimbate prin autobuze, ea se hotărăște să spargă gheaţa și, într‑o noapte, intră pe geam în casa lui, îi face o felaţie, apoi, sub ameninţarea șuturilor, se mai ţine o vreme după el prin baruri până îl convinge. Și o face bine, întru‑cât el, nu aflăm sub ce fel de vra‑jă – doar mai târziu va descoperi o oarecare frumuseţe a Rebecăi odată cu machiajul, coafura și hainele noi  –, o ia de soţie. Iar căsnicia, în această ordine, va merge, apoi nu va merge, după care va merge din nou pentru scurt timp, odată cu apariţia unui al treilea personaj, Daria (pe care cei doi o vor împărţi ca priete‑nă,  confidentă, amantă). Daria,

firește, pleacă, mariajul se opin‑tește iarăși, tensiunile, tăcerile, învinovăţirile iau teritoriu, pen‑tru ca, în final, cei doi nici să se despartă, nici să se iubească. Să accepte.

Naraţiunea nu urmărește ace‑lași fir. Cu o arhitectură a roma‑nului bine controlată, Dan Coman e imparţial și oferă alternativ am‑bele perspective. O cameră de filmat ce construiește non‑crono‑logic cadre numai în jurul bărba‑tului, proiecţia lui, filtrul lui. Vocea Rebecăi e intercalată în scenariul masculin sub formă de jurnal, de‑voalând treptat povestea. Iar po‑vestea ei, spre deosebire de si‑tuaţia soţului, se naște exclusiv în apartament, pe măsură ce se re‑levă caietul‑jurnal. Bărbatul, din contră, e urmărit și în afara spa‑ţiului conjugal (școală, cafenea, călătorie la București etc.). Teh‑nica nu are cusur: două entităţi distincte din punct de vedere temporal, spaţial, discursiv și se‑mantic sunt amestecate pe tot parcursul romanului. Astfel, în‑ţelesurile, logica și trăsăturile lor sunt descoperite progresiv, conco‑mitent cu îndreptarea căsniciei

(cât și a Căsniciei) către un dez‑nodământ.

S‑a spus deja despre Căsnicia că este unul dintre puţinele ro‑mane care tratează și investi‑ghează  subiectul acestui tip de convieţuire cu „zoaiele și tot ba‑lastul” aferent (Bogdan‑Alexandru Stănescu). Că înfăţișează „decli‑nul familiei contemporane” (Alex Ciorogar), dar și că, asimilabil unui „roman patriarhal”, e „greu de zis unde se termină (…) realis‑mul și tendinţa psihologizantă și unde încep schemele romanului erotic de consum” (Ștefan Baghiu). Așadar n‑o să le repet. Voi preciza în schimb de ce nu cred deloc că e „romanul care ţi‑ar putea salva inima” și de ce nu poate aduce „multe motive de reflecţie referitor la menţinerea unui cuplu”, cum am mai găsit în alte descrieri.

Personajul Rebecăi e un băr‑bat îmbrăcat în femeie. Pertinent și rezonabil ici‑colo, nu produce emoţie, nu e feminin, nu e auten‑tic. Când nu e patetic sau contra‑dictoriu, discursul e fie supraex‑plicativ, fie necredibil (și, atenţie, e discurs de jurnal): „poate urâţe‑nia mea e de vină. Nu cea fizică

neapărat. Întunericul din suflet și din mine”. Sau: „m‑am simţit foarte singură în copilărie pentru că nimeni nu avea timp de mine”. Sau: „Nu‑mi mai recunosc uma‑nitatea. Aș putea fi la fel de bine ploaie, sau vulpe, sau măr”. Sin‑gurul merit al Rebecăi ţine de intenţiile de construcţie ale au‑torului: suferinţă feminină asu‑mată, retragere în conjugal și în introspecţie aspră. Rezultatul? Un fel de Marimar.

Personajul masculin e stăpâ‑nit permanent de disonanţă cog‑nitivă: vrea să își salveze căsnicia, dar nu aflăm din nici o replică sau gest sentimentele lui (de iu‑bire, de ură, de indiferenţă?) faţă de Rebeca. În schimb, reiese frec‑vent dorinţa sexuală, în ciuda ex‑haustivelor descrieri ale Rebecăi – moartea pasiunii. Să admitem că el a fost târât în căsnicie din con‑junctură și că nu e decât un copil mare, ţâfnos și nesigur. Dincolo de minime scheme atitudinale și coafări psihologice seci, plutește fără fond prin roman, nici simpa‑tic, nici antipatic. Doar neînţeles.

Psihologicul: literatură ușoa‑ră („Am ajuns din nou – pentru a

câta oară – cantitate neglijabilă”). Consecvenţa: contradictorie (vezi atitudinea ei privind sexul). Re‑semnarea: comică („Viaţa împre‑ună e tot mai grea”). Cine știe, poate căsătoriţii înţeleg altfel această pleiadă de contuzii și plictiseli expuse prea lung în aproape 250 de pagini.

Un alt cuplu ce nu funcţio‑nează e cel al lui McEwan, Pe plaja din Chesil. Personajele, caracteri‑zate la sânge, sunt sensibile, au un istoric, fac gesturi infinitezi‑male. Iar imaginile lor, distorsio‑nate de subiectivitate (așa cum trebuie), se transformă într‑un spaţiu restrâns din drăgăstoase în caricaturale, din tandre în scâr‑boase etc. Nu și în Căsnicia.

Totuși, sfârșitul (împreună cu ultimele 40 de pagini) e bun. Și nu rezolvat, așa cum spune cro‑nicarul, în „cheie hollywoodiană, spre un bine final”. Pentru că nu există un bine final. Nici tragic, nici happy, sfârșitul e real, ușor amar, un nou nivel al lui Coman, de fapt, pe care m‑aș fi așteptat să‑l găsesc de‑a lungul întregii cărţi.

Îmi place Dan Coman. Atât poezia lui flamboaiantă, experimentală, manifest, cât şi Irezistibil şi Parohia, mai puţin vizionare, dar mai perfide psihologic. Cu acelaşi simţ al ridicolului tranchilizat, Coman, transformat în personaj de proză, e crud până la mutilare cu slăbiciunile omeneşti ale avatarului. Nu‑i oferă scuze, nu‑l victimizează, nu‑i dă momente de putere. Poate, în plus faţă de autori asemenea (Adrian Șchiop, Cezar Paul‑Bădescu), intervine cu o tuşă, două de fantastic, care aminteşte în ce cheie trebuie citită cartea: ficţiune, şi nu roman autobiografic.

Tocmai de aceea m‑am simţit bine în cotidianul lui nemilos, recognoscibil şi autentic între limitele penibilitate‑curaj. Tocmai de aceea am început cu mari aşteptări Căsnicia, cel mai recent roman (2015) al bistriţeanului.

Fundamentat pe relaţiile care definesc cuplul conju‑gal, aflat la intersecţia din‑

tre așteptări și deziluzii, roma‑nul lui Dan Coman ne vorbește cu un soi de sadism latent des‑pre iminenta destrămare a unei căsnicii aflate în așteptarea cri‑zei vârstei de mijloc. De fapt, ro‑manul, eclectic prin modalitatea de organizare la nivel structural, combinând panseurile jurnaliere cu proza heterodiegetică ori pa‑sajele poetice cu descrieri pro‑zaice ale reacţiilor psihologice, pare să își propună redarea unei formule universale de percepe‑re a relaţiilor interumane, o axio‑mă care pune cuplul conjugal sub semnul fatalităţii. Riscul unui ast‑fel de demers, pe care autorul îl reperează încă de la început, îl pre‑supune chiar tema cărţii, întrucât

un astfel de subiect aduce inevi‑tabil în discuţie o suită de scena‑rii predeterminate, a căror finali‑tate este departe de a mai fi o revelaţie neașteptată pentru citi‑tor. Totuși, Dan Coman își pla‑sează proza dincolo de structura narativă a poveștilor clasice de acest gen, construind un roman al cărui stil și a cărui precizie de introspecţie își depășește cu mult premisa.

De altfel, cele trei voci sur‑prinse într‑o manieră specifică fiecărui personaj (prin discursul poetic, proza heterodiegetică și confesiunea jurnalieră), pe care autorul le combină în redarea ra‑porturilor stabilite pe parcursul naraţiunii, reabilitează demersul romanesc, oferindu‑ne înainte de toate un exerciţiu stilistic remar‑cabil. Această polifonie la nivel

structural‑discursiv, care delimi‑tează modul de percepere a rea‑lităţii pentru fiecare personaj în parte, stabilește premisele legă‑turilor dintre membrii cuplului, puși în situaţia de a accepta în familia lor un terţ, un interme‑diar între dorinţele lor neexpri‑mate, ca singură posibilitate de a‑și salva propria relaţie. Cu alte cuvinte, conflictul stilistic îl an‑ticipează pe cel psihologic, fiind poate și cel mai eficient subter‑fugiu prin care autorul se sustrage clișeului. Ceea ce surprinde în cadrul acestei formule discursive este, în schimb, capacitatea de empatizare pe care cititorul o dez‑voltă de‑a lungul lecturii. Pe mă‑sură ce înaintezi în text, senzaţia că pasajele de proză jurnalieră sunt cele mai atașante devine tot mai acută. Când vine vorba

despre modalitatea de redare a raporturilor care definesc perso‑najele, sinceritatea pare a fi pri‑vilegiul celor care scriu.

Scrisul despre sine aduce me‑reu certitudinea unei reabilitări, a unei ispășiri asumate, în care se restabilesc coordonatele pro‑priei identităţi. Rebeca (soţia) devine astfel cel mai autentic per‑sonaj, singura voce care, anali‑zându‑se, își face din confesiu‑ne  un ritual de autoflagelare. Asistând la o mărturisire pe care Daria i‑o face cu scopul de a‑și împărtăși din amintirile sale le‑gate tot de intimitatea conju‑gală, Rebeca redă în jurnalul său  această experienţă, însă cu o  puternică încărcătură senzo‑rială, participativă: „povesteau și se bucurau și făceau dragoste astfel încât să‑și construiască

unul celuilalt amintiri pe care să le resimtă mai apoi luni în șir, nu doar cu mintea, ci cu toată fiinţa, până în mijlocul adânc al organelor sexuale”. Senzoriali‑tatea, la care se adaugă pasajele în care voluptatea devine mai mult decât un artificiu de seduc‑ţie a cititorului, mută proza de la un nivel strict vizual de recep‑tare a scenariului narativ la un nivel superior de sondare psiho‑logică.

Personajele sunt cu atât mai vii, mai pregnante, cu cât sunt mai deschise spre senzaţie. Pen‑tru că, în ceea ce privește roma‑nul lui Dan Coman, senzaţia de‑vine o etichetă a autenticităţii, dar mai ales a sincerităţii, cea mai pregnantă amprentă pe care lectura acestui text o lasă în urmă.

Cel mai recent roman al lui Dan Coman, Căsnicie, stă sub semnul unei mărturisiri. Undeva, pe la jumătatea cărţii, un personaj afirmă: „Fac din nou gestul de a scrie doar pentru a încerca să‑mi construiesc o imagine despre mine”. Depăşind experimentele cu tentă onirică spre absurdă ale volumelor de proză anterioare (Irezistibil şi Parohia, apărute la Cartea Românească), a căror miză era mai degrabă una strict cinetică, de redare a unui scenariu adesea abracadabrant şi imprevizibil, scriitorul bistriţean ne oferă

de această dată o proză realistă densă, cu o puternică notă meditativă, centrată pe explorarea mecanismelor psihologice.

nr. 193 www.revistatimpul.ro

ANCHETĂ | 7

Pagină coordonată de Radu Vancu

Proza poeţilor: Dan ComanÎn ultimii ani, una dintre secțiunile cele mai consistente ale

prozei a rezultat din conversiunea poeților de prim‑plan, de la O. Nimigean la Marin Mălaicu‑Hondrari, la proză (urmând, în fond, conversiunea similară a lui Mircea

Cărtărescu de la poezie la proză, de la începutul anilor ’90).

Cea mai recentă conversiune de acest gen este a lui Dan Coman, iar cele trei cărți de proză ale lui, colaționate de un eventual spirit ludic într‑un triptic, ar da unul dintre cele mai puternice romane post‑2000. Ancheta de față chestionează patru scriitori tineri în legătură cu cel mai recent roman al lui Coman, Căsnicie.

Adina Diniţoiu

Complicităţile şi servituţile cuplului

Ajuns la a treia carte de proză, după Irezistibil (2010) și Parohia (2012),

cunoscutul poet bistriţean Dan Coman explorează în Căsnicie (2015, Editura Polirom, colecţia „Ego. Proză”) „tribulaţiile” vieţii de cuplu, în cele mai fine miș‑cări – psihologice și de conduită exterioară – ale celor doi parte‑neri. Pornită ca o relaţie destul de stranie – Rebeca, fata unor pen‑ticostali din sat, pe care protago‑nistul o întâlnește în autobuzul de navetiști, e cea care are iniţia‑tiva –, legătura lor se transformă în căsnicie. O căsnicie, doi copii și o rutină a vieţii de cuplu care, încet‑încet, ajunge la uzură. În‑tre cei doi dispare atracţia fizică; apar, în schimb, resentimentele. Dan Coman ne oferă posibilitatea de a avea acces la ambele per‑spective, a bărbatului – perspec‑tiva dominantă, personajul‑na‑rator –, dar și a soţiei, Rebeca, în capitolul „2009‑2010. Folderul Rebeca”. În felul acesta, perso‑najul feminin nu este confiscat de perspectiva masculină a pro‑tagonistului  – cum se întâmpla altădată la un Camil Petrescu, în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război –, ci are dreptul la replică.

Romanul Căsnicie este, așa‑dar, istoria amoroasă a unui cuplu, o istorie hardcore de la un punct încolo, à la Pascal Bruckner: pentru a‑și reface relaţia, pentru a resuscita dorinţa, partenerii vor recurge la un fel de ménage à trois, în care intervine Daria, profesoară și ea la liceul unde predă protagonistul. Ea este me‑diatoarea, cea care îi învaţă pe amândoi cum să‑și recâștige dra‑gostea, cea care aprinde din nou scânteia erotică în cuplu. Îndră‑gostiţi amândoi de ea, partenerii reușesc să se apropie din nou, însă Daria – liberă și libertină – ocupă o poziţie ambiguă în acest „menaj”: prietenă fidelă a Rebecăi, dar și seducătoare a bărbatului. În clipa în care ea se îmbolnă‑vește, iar apoi dispare (pleacă din ţară), cei doi se regăsesc faţă în faţă, singuri, confruntaţi cu aceeași dilemă: să continue sau nu „căsnicia”, „menajul” fără ea?

Dan Coman surprinde atent amestecul complicat de iubire și dependenţă, complicităţile, dar și servituţile pe care le presupune viaţa de cuplu. Ca și, într‑un fi‑nal, renunţarea bărbatului, ceda‑rea, rămânerea în căsnicie din lipsa de energie de a o lua de la capăt. De altfel, întreaga carte se construiește circular, în jurul

poemului iniţial, marcat cu italice (poate un poem al Dariei, din car‑tea pe care protagonistul o gă‑sește la început în cutia poștală, după dispariţia ei): „Va fi dra‑goste bine gândită, ca fraţii vă veţi iubi”  – aceasta e, în fond, promisiunea făcută Dariei și, de‑clarată cu onestitate și curaj, pia‑tra tombală a iubirii‑pasiune.

Mihaela Ursa

Despre caznele căsniciei

Se știe că scriitorului Dan Coman îi plac provocările. Fiecare dintre cărţile lui por‑

nește din sfidarea unei condiţii de imposibilitate sau dificultate extremă; de exemplu, Dicţionarul Mara, din provocarea că o con‑știinţă masculină e oarbă faţă de maternitate, iar Irezistibil, din pro‑vocarea că scrisul autobiografic este limitat de operaţiile de iden‑tificare între lumea personajului și cea a autorului biografic, de autoeroizare și de solicitarea obli‑gatorie a unei complicităţi cu na‑ratorul. Provocarea din Căsnicie este explorarea tematică a rela‑ţiei conjugale dincolo de cheia – obligatorie în înţelegerea iubirii în Occident, dacă e să‑i credem pe teoreticieni – a adulterului. Tema căsătoriei fericite este  – pro cedural vorbind – o opţiune sinucigașă în literatura moder‑nă dacă nu se materializează ca iluzie și eșec. Introducerea tri‑unghiului conjugal a devenit un mecanism narativ obligatoriu în ficţiunile despre căsătorie, iar încercările de a scrie „de bine” despre iubirea conjugală nu reu‑șesc decât în romane elipsoida‑le, cum e Anna Karenina (unde povestea lui Kitty și Levin face contrapunctul poveștii adulte‑rine centrale) sau Dragostea în vremea holerei (unde Fermina Daza iubește de două ori), fiind oricum antipatice cititorului post‑bukowskian.

Reușita tehnică a acestui ro‑man este răsturnarea funcţiei celui de‑al treilea personaj: în loc să descentreze cuplul, cum se întâmplă la cei mai supravalori‑zaţi dintre romancierii contem‑porani francezi, de pildă, Daria va fi „păzitoarea” iubirii conju‑gale. În felul acesta, realismul dur al cotidianului matrimonial, primitivismul patriarhal al impu‑nerii unei relaţii de forţă, distri‑buirea unui clișeu al lumii artis‑tice românești (bărbatul‑artist și femeia‑infirmier), dar și ironiza‑rea și descompunerea lucidă, sis‑tematică a idealizării misticii con‑jugale – toate acestea apar și mai puternic, iar eșecul căsniciei este și mai sigur.

Romanul nu este destinat să confirme o așteptare publică prin conţinutul lui imediat, indi‑ferent cât de mult s‑ar bucura pe bloguri adepţii unor căsătorii „deschise” că au găsit modelul conjugal viabil. Dan Coman este un scriitor pretenţios, care nu face concesii așteptărilor publice. De aceea sunt convinsă că, departe de a fi un text despre cum să‑ţi salvezi inima sau căsnicia, recen‑tul Căsnicie este încă unul dintre textele sale despre scris și litera‑tură. Didactica iubirii practicată de Daria, dar ilustrată și de poe‑mul iniţial, în care se regăsesc sugestii din Ovidiu și Longos, cum au mai fost la noi prelucrate de Gheorghe Crăciun, este ade‑vărata himeră din text. Iar între‑bările imposibile pe care cartea le lasă deschise sunt dacă iubi‑rea poate fi predată și învăţată, dacă deprinderea ei ne transformă și dacă, mai ales, se poate scrie despre toate acestea.

Bogdan‑Alexandru Stănescu

Through the looking glass

Dan Coman e un scriitor care s‑a ferit întotdeauna de tirania separaţiei ge‑

nurilor în stat. Statul literaturii, bineînţeles. Și în cazul de faţă ar fi greșit să privești Căsnicie ca pe un roman pursânge.

E undeva o capcană, bine disimulată sub convenţii, fie că sunt ele diaristice, fie că vorbim despre tehnica oglinzilor paralele. Capcana este construită pe prin‑cipiul scrisorii furate a lui Poe: stă chiar în deschiderea cărţii, într‑un poem. Întreaga carte se naște din visul acelui poem, pseudorealis‑mul romanului Căsnicie este ni‑velul la care ajungi după ce ai sondat, în pur spirit medieval, toate nivelele acestui palimpsest, pornind însă de la cel poetic. Tre‑buie să accepţi faptul că există un incipit poetic, care structurează graniţe în interiorul cărora rea‑lismul nu mai poate fi privit ca atare, nici măcar cel psihologic. Da, accepţi povestea și poţi citi cartea ca pe o „relatare” defor‑mată a unei povești de iubire (?), ca pe cea a necrozării unei căs‑nicii, ca pe o relaţie de depen‑denţă și ură dintre doi oameni. Dar, în același timp, o poţi privi prin lentilele acestea fumurii ale visului poetic, ca pe o scufun‑dare în coșmar, ca pe asumarea ficţiunii în cea mai cărtărescia‑nă abordare a optzecismului.

Toate astea sunt gânduri pe care le‑am avut, din păcate, după ce am scris cronica, unde am citit

doar două straturi din palimp‑sest. O fi o meteahnă de bărbat căsătorit…

Florin Partene

O căsnicie fără sfârşit

Când eram mai mici, în fu‑rioasele noastre discuţii despre literatură și fete,

cum sunt toate dezbaterile cu adevărat importante, eu și prie‑tenii mei ajungeam mai mereu la terifianta dilemă: cine duce greul, sufletul sau trupul? Între timp, sufletul a încetat să existe, ultima dată l‑am văzut într‑un pub, undeva cu zeci de ani în urmă. Din toate acele frământări, pan‑sament pentru o lume care ni se părea în derută, condamnată la suferinţă în lipsa unui răspuns clar la astfel de probleme, s‑a ivit un monstru de neoprit. Așadar cine mai duce greul: mintea sau trupul?

Niciodată până la cărţile lui Dan Coman corpul și mintea nu au fost elemente atât de diferite ale aceleiași fiinţe. Intimitatea e în Căsnicie cerul sub care se des‑fășoară povestea unor vieţi. Un el, Rebeca și Daria. Putem să urmă‑rim cu interes poveștile lor fasci‑nante, aceleași vieţi ca peste tot, cu plecări și reveniri, cu tragicul

și derizoriul lor. Decorul pe care îl formează este însă un studiu pe viu despre minte, trup și inti‑mitate. Cum se poate trăi până la capăt? Cu maximă disponibi‑litate, acceptând că dragostea, ca și literatura, sunt de fapt un bulgăre pe care îl rostogolim la nesfârșit de la unul la altul.

Un exerciţiu logic și de admi‑raţie mă face să mă întreb cum ar reacţiona fiecare dintre cele trei personaje la citirea cărţii în care trăiesc. Și iată ce ar putea ieși. El, mereu pe drumuri, în căutarea vieţii pe care nu a avut‑o vreo‑dată, ar răsfoi furibund cartea, ar mirosi‑o și s‑ar ascunde sub pat. Cred că ar uita și să fumeze cu ţigara în gură. Rebeca ar recu‑noaște în ea sforile care leagă un trup indisponibil de o minte dis‑ponibilă și, fără nici o problemă, ca în perioadele ei bune, s‑ar strecura cu ea în pat. Daria ar intra la duș, iar prin perdeaua de apă ar vedea cum paginile se lipesc, devenind imposibil de citit.

Căsnicie poate fi și o dezba‑tere despre literatură și viaţă, dar cu multe reguli impuse deja. Una dintre ele primejduiește inclusiv răspunsurile. Pentru că, iată, în dezbaterea noastră nu mai avem voie să folosim unele cuvinte, cum ar fi cafea, tutun, căsnicie…

Dan Coman ne invită la o căsnicie fără sfârșit.

www.revistatimpul.ro aprilie 2015

8 | FILOSOFIE

Pagini coordonate de George Bondor

Viorel Cernica Constantin Aslam

La o primă vedere, categoria filosofică este o noţiune cu rol constitutiv‑se‑mantic într‑o reconstrucţie filosofică.

Iar concept intercultural este noţiunea adu‑să din afara unei filosofii determinate cultu‑ral și re‑formată potrivit datelor acesteia din urmă. Poate reveni la condiţia de categorie filosofică orice concept intercultural care deschide o nouă experienţă filosofică în cul‑tura care l‑a primit. Cele mai multe dintre categoriile filosofiei antice grecești au de‑venit concepte interculturale prin traducere, resemnificare, interpretare. Dar unele din‑tre ele au revenit la condiţia categoriei dato‑rită experienţelor filosofice pe care le‑au motivat și structurat. Originaritatea unei experienţe de re‑gândire a lumii este condi‑ţia de a fi a unei categorii filosofice. Primele categorii  – arché, apeiron, on, nous, logos, aletheia, eidos – ţin de o experienţă origina‑ră, în sensul de „a gândi încă o dată lumea de la început” (Blaga).

Termenul cultură folosit aici nu desem‑nează doar ceea ce am putea numi „configu‑raţii naţionalizate de valori”, ci în primul rând un sistem de pre‑judecăţi și operaţii corespunzătoare ce pot fi activate atunci când intrăm în relaţie unii cu alţii.

Faptul determinant pentru soarta cate‑gorială sau interculturală a unui concept este tipul de operare la care este supus și ambianţa atitudinală corespunzătoare. Ex‑perimentarea și ispășirea unei „lumi noi”, constituirea ca atare a unui concept el în‑suși constitutiv unor judecăţi fundamentale într‑o reconstrucţie filosofică, puse în operă de un gânditor, sunt condiţiile categoriei fi‑losofice. Operarea contextual‑culturală pusă în operă de un subiect care intenţionează să înţeleagă și să comunice sensurile unui con‑cept, rostul unei idei, referinţa unui termen, semnificaţiile unei concepţii filosofice, toate venite din altă cultură filosofică, instituie con‑ceptul intercultural; experienţă de regândire a lucrurilor însele, pe de o parte, motivaţie

de înţelegere și comunicare a semnifica‑ţiei  unor construcţii filosofice, de cealaltă. O judecată de forma „Acest termen se refe‑ră la ceva anume, în contextul cutare” are drept obiect corelat însuși termenul în cauză. Despre el putem afirma sau nega ceva; îi putem atașa fel de fel de predicate indicând sensuri, înţelesuri, semnificaţii, referinţe cu care el a fost folosit în diferite împrejurări filosofice. Această judecată reprezintă forma logică în care se încadrează conceptul inter‑cultural.

Este posibilă în această mișcare de la categoria filosofică la conceptul intercultu‑ral  – și invers  – o deconstituire a obiecte‑lor‑referinţă ale conceptelor interculturale; tocmai această operaţie deschide calea unei re‑temporizări a acestora, în sensul tre‑cerii lor de la statutul de concept intercultu‑ral la cel de categorie filosofică. Operaţia în cauză are două premise: temporalitatea ori‑ginară, constitutivă pentru o categorie filo‑sofică, prin care aceasta s‑a definit (ca fiind ceva), având un obiect corelativ constituit el însuși (în judecăţile în care se află catego‑ria respectivă, referirea acesteia este direct către „lucrurile însele”); temporalitatea vi‑zată, intenţionată, dar într‑un mod radical, ca schimbare a celei dintâi, pornind însă de  la anumite judecăţi interculturalizate. Deseori, chiar dacă există o intenţie în sen‑sul detemporizării „obiectului” unui con‑cept intercultural, rezultatul rămâne o recon‑textualizare istoric‑culturală a conceptului în cauză. Alteori, rezultatul poate fi însăși re‑temporizarea, dobândirea unei tempora‑lităţi noi, spargerea blocajului teoretic con‑struit în jurul oricărui concept intercultural. Faptul care ar corespunde primei situaţii poate fi numit modificare de temporalitate; prin aceasta, obiectul unor judecăţi intercul‑turalizate, și anume conceptul intercultural, este reexperimentat, în sensul aducerii sale către un nou timp al constituirii obiectului propriu.

Mica comunitate epistemică for‑mată din cercetători profesio‑nalizaţi în investigaţii asupra

gândirii românești, comunitate aflată în plin proces de consolidare profesio‑nală, se află în faţa unor multiple inte‑rogaţii legate de determinarea analitică a elementelor și corelaţiilor ce conferă identitate ethosului filosofic românesc. Sarcina nu este simplă, întrucât expre‑sia filosofie românească este percepută de actualii filosofi români, la nivelul conștiinţei de sine profesionale, mai de‑grabă ca un concept evaluativ, ce func‑ţionează într‑un registru valoric‑emo‑ţional, decât unul cognitiv, operaţional și clasificator. Luările de poziţie publice în legătură cu înţelesul expresiei filo‑sofie românească îndeplinesc mai de‑grabă funcţii psihologice, de echilibru existenţial sau de situare și autodefi‑nire profesională, decât de rosturi ale‑thice legate de cunoaștere, de produ‑cere și numire a adevărului. Pentru a folosi o analogie preluată din lumea artei, cadrele culturii filosofice româ‑nești sunt precum o lucrare de artă (un tablou, de pildă) în care fiecare dintre noi se regăsește sau nu. După acest prim act, de factură emoţională, generator de atracţie sau respingere, urmează evaluările cognitive, argumen‑tele care justifică, într‑un fel sau altul, prima opţiune.

Care este izvorul acestei  repre‑zentări emoţionale despre „sinele” fi‑losofiei românești? Răspunsul îl gă‑sim, pare‑se, în natura interculturală a  filosofiei românești. Interculturali‑tatea este o stare de fapt a filosofiei autohtone, o marcă a practicilor filo‑sofice și metafilosofice reale, explicite și implicite, precum și a percepţiilor culturale ce însoţesc aceste practici. În alţi termeni, ambianţa filosofică și

culturală în cuprinderea căreia se pro‑duc actele vii de gândire și creaţie filo‑sofică, ce pot fi reperate și identificate în orice moment al istoriei filosofiei ro‑mânești, este de natură interculturală.

Consensul unanim instaurat în le‑gătură cu această dimensiune funda‑mentală a culturii reflexive românești explică probabil de ce interculturalita‑tea ca atare nu a fost, filosofic vorbind, încă tematizată în mod sistematic, cu toate că marile teorii culturale româ‑nești, de la Maiorescu, Lovinescu și până la Noica, au încercat să determine ce este vernacular și de import în cul‑tura noastră savantă umanistă, inclu‑siv în filosofie.

Considerăm că a sosit momentul în care cercetătorul profesionalizat în analize ce ţin de domeniul istoriei filo‑sofiei românești să reflecteze sistema‑tic asupra naturii categoriilor și concep‑telor interculturale care au fecundat gândirea noastră reflexivă și să tema‑tizeze acele concepte în jurul cărora s‑au produs coagulări semnificative de creaţie și lărgire a experienţei filo‑sofice în spaţiul cugetării românești. Cercetările sale trebuie să fie critice și terapeutice, în sens wittgensteinian, de descifrare a jocurilor originare de limbaj în care apare, într‑o cultură sau alta, un anumit concept filosofic fertil, generator de noi perspective interpre‑tative, urmate apoi de înţelegerea și recompunerea ambianţei semantice și valorice în care jocurile de limbaj ini‑ţiale sunt schimbate prin traducerea și translatarea acestui concept în pro‑pria noastră cultură filosofică.

Astfel, prin descifrarea mecanis‑melor interculturale reale am putea înţelege mai bine atât unitatea, cât și diversitatea ethosului filosofic româ‑nesc.

Filosofia românească a fost permanent dependentă de anumite modele europene, care au fost preluate şi asumate în diferite feluri. Însă una dintre intenţiile constante ale filosofilor români, intens dezbătută în ultima vreme, a fost aceea de a pune în evidenţă ontologia implicită a culturii române tradiţionale, pe care o vedeau ca o replică la metafizica occidentală. La sfârşitul lunii februarie

a acestui an s‑a desfăşurat la Bucureşti un interesant colocviu dedicat filosofiei româneşti şi interferenţelor ei cu filosofia occidentală. Având titlul Categorii filosofice şi concepte interculturale în filosofia românească, simpozionul a dat naştere unor dezbateri aprinse, dar aplicate şi riguroase, lipsite de elogii naţionaliste, dar şi de complexe de inferioritate.

Categorie filosofică versus concept intercultural

Tematizarea interculturalităţii – o sarcină a cercetătorului filosofiei româneşti

Concepte interculturale

nr. 193 www.revistatimpul.ro

FILOSOFIE | 9

Oana Camelia Şerban

Cornel‑Florin Moraru

A‑l socoti pe Klimt un autor al kitschului pare a fi, cel puţin „la o primă navigare”, actul hermeneutic ce mută portretele de salon

vienez, ale Adelei Bloch‑Bauer, în rândul tablouri‑lor semnate de Reni, Murillo și MacKart, consacrate ca posibile „minciuni estetice” (Călinescu). Ce au‑toritate păstrează Künstlerhaus, de vreme ce Blaga descurajează orice reprezentare ce transferă ilicit elemente ale esteticului natural în conţinuturi ar‑tistice, printr‑o mutaţie ontologică aprobată con‑venţional ca „necesitate stilistică”, dar care, la li‑mită, provoacă „kitschizarea”? Dacă Secesiunea Vieneză a început prin destituirea tradiţiei mimesi‑sului, rescrisă de filosoful român ca geneza structu‑rilor paraestetice, cum mai poate fi salvat rococoul de la eticheta „artei marginale” cultivate prin izo‑larea esteticului natural de cel artistic?

„Dosarele ontologice” ale kitschului se deschid prin tentativa de a judeca acest fenomen în calitate de discurs transcultural, practicat prin instituirea categorială a paraesteticului. Investigând autonomia celor două naturi ale esteticului, Trilogia valorilor in‑spiră următoarea teză: ca excepţie a legii nontrans‑portabilităţii dintre esteticul artistic și cel natural, paraesteticul (gr. para‑kalia) instituie prin kitsch un discurs filosofic al transculturalităţii generate de ipoteza practicării unui mimetism artistic.

Potrivit legii nontransportabilităţii, structurile obiective ale esteticului natural își pierd funda‑mental calitatea iniţială când trec în structuri ar‑tistice și invers. Ce se întâmplă dacă, odată accep‑tat acest model, judecăm întemeierea discursului transcultural prin operarea calităţilor iniţiale ale structurilor obiective ale esteticului dintr‑un re‑gistru de dominaţie în altul? Sensul lui trans‑ apar‑ţine pervertirii. Excepţia recuperată de Blaga constă în instituirea categoriilor paraestetice, concreti‑zând tocmai „ieșirea‑în‑afară”, aruncarea esteticu‑lui dincolo de graniţele domeniului de autoritate.

Rivalitatea survenită este aceea dintre sensurile particulei para‑, ca produs al abaterii de la normali‑zarea categorială, și accepţiunile în care trans‑ se instituie ca rezultat al acestei traversări, normaliza‑tă, în mod paradoxal, în registre de dominaţie defi‑nite sau în perioade culturale distincte. Para‑kalia, exemplificată prin kitsch, destituie zonele de autori‑tate, prin abaterea de la normalizarea categorială, pe care Blaga o regăsește în picturile lui Klimt și în paginile lui Goethe cu aceeași putere. Eroarea desti‑nală pe care o au în comun este aceea de a fi permis un exerciţiu mimetic de redare a conţinuturilor ar‑tistice după modelul celor naturale, misterele nepu‑tând fi scoase în afara categoriilor abisale ale uma‑nului. Deși nerecunoscută direct, premisa pe care se sprijină argumentul lui Blaga este dată de tensiu‑nea dintre puterea naturii de a pro‑duce mistere și sarcina artei de a le re‑produce, în registre de do‑minaţie izolate originar. De aceea, în afara pagini‑lor de album, cronica filosofică a lui Blaga îl va re‑ţine pe Klimt ca figura „lamentabilă” a secolului său, care a retras aurului funcţia metaforică în raport cu transcendenţa, coborându‑l din tradiţia bizantină a icoanelor de pe cupola catedralei San Marco pe trupul femeii dintr‑un portret, cu ambiţia necum‑pătată de a păstra esteticul natural.

Să încercăm însă recuperarea paraesteticului prin fluxul „normalizării estetice”. De ce para‑ a fost preferat în pofida particulei de enunţare a tradiţiei unei construcţii „antiestetice”, în sensul propus de Foster și Baudrillard? De ce nu este legea non‑transportabilităţii urmarea „falsei normativizări” (Habermas) a „modernităţii incomplete”, în numele căreia se scriu obsedantele naraţiuni ale autonomiei estetice prin arta practicată de dragul artei și al categoriilor negative? Sunt întrebări care i‑ar face lui Klimt tot atâta dreptate câtă recunoaștere i‑ar aduce lui Blaga, fără teama de a‑l recupera printr‑o filosofie românească izbăvită de contestări.

Încă de la primele ocurenţe ale acestui tip de preocupare umană, problema nefiinţei a fost o piatră de încercare

pentru rostirea filosofică. Odată cu încer‑cările incipiente de gândire ale grecilor, ea și‑a făcut simţită prezenţa prin apeiron‑ul lui Anaximandru, apoi s‑a împletit cu fiinţa și a fost alungată de pe calea cunoașterii adevărate prin „decret divin” la Parmenide, pentru ca, ulterior, să fie hăituită de dialec‑tica platoniciană din Sofistul până în cel mai înalt domeniu al ontologicului, fără însă a putea fi complet despărţită de opusul său, de fiinţă.

Aporiile nefiinţei nu au ocolit nici gân‑direa românească, dar s‑au ivit aici cu ac‑cente și orizonturi surprinzătoare și unice în felul lor. Pe terenul fertil al preocupării pentru specificul naţional, ele au dat naș‑tere, la Mircea Vulcănescu, unei concepţii originale în care nefiinţa și negaţia sunt gândite pe alte cărări decât cele bătătorite

de filosofia tradiţională, prin recurs la ana‑liza limbii române ca semn al ethosului naţional.

Luând ca punct de plecare o experien‑ţă etimologică asupra întâmplării, conform căreia aceasta nu e o înfiinţare din nimic, ci o trecere prin spaţiul semnificativităţii, se pune accentul pe faptul că atât existen‑ţa în lume, cât și nefiinţa nu sunt absolute. Ceea ce vine pe lume prin întâmplare exista deja, într‑un sens, înainte de a „cădea sub vremi” și va continua să fie chiar și după ieșirea din mundan. Astfel, trecerea lucru‑lui prin lume nu‑i oferă un plus de existen‑ţă, ci doar posibilitatea de a afecta insul ca păţanie și de a‑i provoca o „alterare meta‑fizică a fiinţei” (Vulcănescu).

Drept urmare, nici negaţia româneas‑că nu atinge existenţa lucrurilor în sens tare, ci doar existenţa lor categorială în domeniul judicativului. Ea se referă la fe‑lul lor de a fi, nu la faptul de a fi ca atare. Așadar ceea ce e negat privește doar apar‑tenenţa unui lucru la o anumită regiune a  fiinţei, determinată de fiecare dată ca

orizont de preocupare structurat de păţa‑niile destinale ale insului și în care, „prin simplul fapt al căutării, atești existenţa” (Vulcănescu). De aceea, după Vulcănescu, ontologia în spirit românesc e una regio‑nală, care se referă mereu la un decupaj făcut pe baza „căutăturii” insului, al unui orizont mai larg al existenţei depline și ne‑categoriale.

În acest context, fiindcă negaţia nu are un sens existenţial, aneantizarea în sens tare nu își are defel locul. Pentru ca o în‑tâmplare să se menţină în existenţă, ea trebuie să afecteze insul, care e definit ca substrat stabil de întâmplări. De aceea, gândit totodată ca fiinţă și lucru, el oferă posibilitate de manifestare unei serii de întâmplări semnificative, prin care ajunge, în cele din urmă, să se definească. Așadar insul ca un conglomerat de întâmplări se arată odată cu păţaniile sale, iar aneanti‑zarea ar fi echivalentă doar cu dispariţia înfăţișării, a chipului în care acestea se manifestă. De fapt, gândită astfel, desfiin‑ţarea nu e decât „desfacerea întregului în

părţi” (Vulcănescu) și ieșirea de sub vremi și din lume.

Așa stând lucrurile, nefiinţa româ‑nească „nu are un plan de existenţă abso‑lut” (Vulcănescu), ci toposul ei se formea‑ză în funcţie de ins și de preocuparea sa. Ca spaţiu al negaţiei și nemanifestării în lume, ea constituie un „hotar existenţial” (Vulcănescu) care delimitează orizontul de apariţie categorială sub vremi a fiinţei depline sub formă de păţanie a insului. Din acest punct de vedere, ideea de fiinţă e una „atopică”, pe care nu o putem cir‑cumscrie unui domeniu ontologic anume și care marchează o „alunecare a fiinţei de la felul ei de a fi absolut” (Vulcănescu), o schimbare de fire a fiinţei care structu‑rează întreaga dimensiune a existenţei.

Așadar, spre deosebire de modelul fi‑losofiei tradiţionale, nefiinţa vulcănescia‑nă nu e nici un opus, nici un contrar al fiinţei depline, ci doar vine să definească și să delimiteze fiinţa ca fiinţă categorială și, în același timp, orizontul de semnifica‑tivitate al insului.

Kitschul ca discurs transcultural

Nefiinţa ca hotar existenţial

în filosofia românească

www.revistatimpul.ro aprilie 2015

10 | POEZIE

Cristina‑Monica Moldoveanu

soră și atâtşedeam smirnă în bisericăîmpreună cu o femeie peste care căzuse luminamă întrebam de ce unele poartă nume de zişi altele de noaptede ce rămân în piatră ca sculpturiletoate cele cu care mă înrudisemfiindcă nu aveam o soră adevărată

aş fi vrut să îi vorbescnu despre filozofi cum mărturisisem unui preotci despre muşcata mea roşie ca în pridvorul mânăstiriidespre lumina care trecea prin petale şi perdeleşi în definitiv de ce nudespre floarea de ceapă ca un glob imperfectşi despre atâtea alte lucruri frumoasecum sunt frunzele de fasole ca nişte inimilipindu‑se de mine într‑o grădină micăsimple indulgențe ale vieții

în jurul caseipretutindeni era tot mai curatmai linişteviața trecuse ca o călugăriță îmbrăcată în negrufără cusurviața mă trăise

15 făurarbaloane de gumă de mestecat broscuțe mecanice numărători

cu bile scrisori pe hârtie parfumată motocei pentru pui de pisică moş crăciun de ciocolată ştampile cu girafe ponchouri cu ciucuri ochelari de pirat abțibilduri cu inimioare fosforescente ocarine din lut acadele curcubeu

atunci era linişte dacă râdeam

fetița care priveşte soarele printr‑o frunză mare nu mai creştesânii ei sunt ca petalele de magnoliecând se scutură rămân norii nemişcați între crengi iar soarele

e mic ca un ochi roşu de porumbel alb

păpuşile din coceni de porumb nu dorm niciodatăpărul lor mătăsos devine tot mai întunecat şi asprupăpuşile din porțelan care plâng la cheie învață să danseze

step în pantofi de lac

mi‑am ales o floare şi am creat lumea după chipul şi asemănarea ei

acum e linişte chiar dacă plâng

când plouă cineva mă uităcând plouă mă plictisesc de tot ce se mişcă în afara frunzelor care tremură lângă geam detest farurile roşii ale maşinilor bicicliştii întârziați copiii sub prima lor umbrelă cu zâmbete de hoți nevinovați

perdelele vecinilor trase la repezealătrecătorii refugiați sub copertina cafenelelor sunt geloasă pe sâmburele de lumină din ochii pudelului alb scos la plimbare aş vrea să stea totul în afara ploii ca în portretul bunicii cu genele nemişcate unde doar andrelele se ciocnesc una de alta iar ea vorbeşte din vârful buzelorca şi cum ar şti că m‑am ascuns sub masă

mă gândesc că tocmai acum altcineva uită de mine habar nu au în ce colț al amintirilor stau pitită uitarea este mai simplă decât ploaia precum o rugăciune citită de la amin spre început

lămâia din paharul de oufemeia mică de la mansardă stă picior peste picior cu

bigudiurile de plastic roz ore în şir. viața i se învârte ca mosorul pe maşina de cusut. doarme îmbrăcată în capot cu flori în camera cu tapet înflorat şi carpetă second‑hand imitație de iarbă tomnatică.

fierbe ceaiul de tei şi macaroanele de post la reşou sau cu

fierbătorul. îşi spală părul cu şampon cu extract de urzică. o dată pe lună

merge la magazinul central să vadă modele noi de rochii apoi

citeşte fotografie de grup cu doamnă la miezul nopții. în sertarul unei

comode vechi ține ascunsă o pereche de mănuşi de dantelă culoarea

pielii parfumate. le poartă când bate vânt de primăvară. pe etajera din bucătărie se usucă o lămâie cu coaja rasă într‑un pahar de ou.

grup primarerau un soi de oameni care bat din inimăca dintr‑o coadă de peşteplesneau viața doar din când în cândzâmbeau cu buzele în linie dreaptărâdeau fals ca şi cum încercau o monedă între dinți

ea spărgea rar farfurii ieftineel împuşca rar ținte în parcul de distracțiiea avea arsuri de la înălbitorul de rufeel se tăia mereu cu lama de rasea folosea cremă niveael dormea în indispensabili

era mereu ceva foarte importantprecum cutele în plus ale feței de masătotul trebuia să fie întins şi netedimpecabilca o şosea pentru trafic accelerat

când se certau se jucau de‑a ariciul şi vulpeaapoi schimbau rolurile între eierau doi oameni într‑o maşină daciavreme de un sfert de secol

munci și nopținumăr pastilele de stomac pastilele de inimă şi de somnîn fapt de seară când viața creşte ca o floare cu nectarul

prea ascunspentru care nu s‑au inventat încă gâzeaş vrea să vindec lumea mea de nesiguranță cu piluleşi apă de la supermarket în sticle de plastic pe care scrieforaj la mare adâncime

poate că frunzele care tremură se vor aduna între eleprecum o fată frumoasă îşi încrucişează brațele peste sânie frig domnița mea cu obrajii de piersică albămai toarnă‑ți un ceai ca chihlimbarul din samovarul

din trenul rusescrogu‑te fii un pic mai tânărăcel puțin până în ziua în care vei duce lipsa durerii de azipriveşte lumea este un adagiooamenii rămân la fel şi după ce vulcanii nu mai sunt

încă o iarnă în care încolțesc cartofii într‑un colț al bucătăriei

încă o sărbătoare în care totul e strălucitor şi viu precum lumina

în noapte

l’important c’est le rienstătea cu mâinile căzute din umeri cu umbra ei făcând cruce

cu umbra platanului de pe champs‑élyséesaştepta pe banca de lângă wc‑ul public din parcul palatului

schönbrunngonea cu genunchii strânşi pe bancheta economică din

autocarul neaerisitprintre vechiturile europei apusene şi de mijloccum era şi viața eise regăsea pe sine doar în posturi interzise cu fereastra

hotelului de mâna a treia deschisă spre un zid orbun zid alb şi curatdosul altei clădiri aşa fusese totulținea minte fiindcă citise carte după carte până când lumea

era plină cu palimpsestede câte ori desfăcea un alt sul literele fugeau unele peste

celelalte

ea tot mai cânta în gând aria normeidescoperise că poate să cânte în gând fără cuvinte şi în sfârşit

înțelesese misterul compozitorilor fără auztaina numirii stelelor sau străzilor unei metropoleacum când putea să îşi imagineze corect în time lapse etapele

înfloririi unui trandafir

se vedea în sala de bal cu oglinzi acoperind tavanulla brațul inginerului afon care dansa tango mecanic şi perfectca rotițele unui ceas în buzunarul lui dumnezeuea îşi pregătea minuțios paşii ca pe un proiect tehnic şi călca

mereu greşitel o ținea tot mai strâns şi spunea că toate femeile au dansul

în sânge

dar ea ştia că nu

Poeme

nr. 193 www.revistatimpul.ro

POEZIE | 11

Emil Brumaru

Îngerii şi lucrările lor

O, cine nu și-ar spânzura destinul…O, cine nu şi‑ar spânzura destinulDe buclele ei moi şi castaniiȘi nu i‑ar săruta voios preaplinulFeselor mari, ca într‑o joacă de copiiNeştiutori la ce li se întâmplă,Cum nu ar şti nici îngerii cumințiCe‑şi scot aureola, tâmplă‑n tâmplăSă‑şi potoleasc‑ascunsele dorinți.Chiar Domnul îşi coboară pudic pleoapaȘi se preface‑a adormi adânc,Molcom izvoarele însmântânesc fin apa,Fluturi tulpina florilor o strângCu patimă şi năpădesc corolaCăscată, lepădând mir sfânt de‑acola…

* * *

Picioarele femeilor pe dinăuntru‑s goale!Oh, să le umplem noi cu osanale,Cu‑ngenuncheri şi rugi de‑nchinăciuneȘi cu dorinți ce nici nu se pot spune,Să le luăm în sufletele noastreSpre‑a se foi sub plapume albastre,Căci ridicând spre cer tandre călcâieNe‑or parfuma destinul cu tămâie!

Traduceri aminte

Şerban Foarţă

Vlad A. Gheorghiu

Alfred Jarry

Cântec de leagăn pentru ca mortul să adoarmă

Stafia marelui portret

solar pe‑ntunecat tapet,

spre pufu‑n care, indolent,

zac eu, ridică‑şi fruntea, lent.

Oh, albul unei frunţi lunare,

a mea, sub stele septenare!

Muralul frunţii mele chip

m‑a supt de sânge ca pe‑un şip.

Mi‑adulmecă,‑n gâtlej şi‑artere,

vampirul izuri deletere,

pe când păianjenii‑s armate

pe degetele‑mi descărnate,

şi‑mi fac mitene pe măsură

din voalul lor de pânză sură.

Și, fi’nd de parcă aş avea

în gât un zvon de cucuvea,

n‑àud suveicile de doliu

ce lumânărilor linţoliu

le ţes. – Ca fluturii,‑n cutreier,

feştilele cu‑arìpi de greier,

se‑aşază pe câte‑o petală

de prapure, cu floarea pală.

Elitra galbenă,‑n volane,

a lor, aduce a olane,

pe când din calmul, în amurg,

plafon plat lacrimi mari se scurg…

Pot, oare, oasele‑mi intacte,

în cărnării nemaicompacte,

să dăinuie până la oracând trupul luptă‑se cu sora

lui, moartea – sufletul, prin carne,putând să‑l vezi ca prin lucarne

sau ca prin ochiul de meduză…Eşti prins în liota ursuză

de sepii care, dând din mâini, eemblema zilelor de mâine.

Miezul feştilei dă să moară, ca o clepsidră ce‑mi măsoară

timpul rămas. Vagi Avsalomispânzură ca de nişte pomi

de draperiile de voal.Când, iată,‑n perini un mic val

ca dâra melcilor de umed,să‑l ling cu buzele, mă‑ncumet,

şi,‑n nări, las cât mai mult să‑i steaparfumul vag de albăstrea.

De grei ce sunt, nu‑mi simt genunchii,pe când mă descopciez din unghii,

şi mă lărgesc ca un costumprea strâmt, în patul meu postum –vestmânt ce‑ar flutura‑n rafale de clopote duminicale.

Lenţi clopotari cu mână ciungăvor trage clopotele‑n dungă…

Sub norii ca o sumbră cască,vezi limbi străine cum se cască…

În cerul fără nici o rază, sub văluri, Sfântul Chip radiază…

și în tine se aprind stroboscoapelete‑ai descurcat binepână acumfără să ai idee ce vine de aiciîncoloe ca atunci când înaintezi noapteacu geamurile aburite prin ninsoareaputernicăfără să ştii nimic despre ioanadacă se mai gândeşte la tine dacăacea dimineață a însemnat ceva pentruea dacă i‑a plăcut cafeauafăcută de tine dacă va veni să te vadă laspital şi‑ți va spune că e okse ocupă ea de restul lumiitu odihneşte‑teşi tu o asculți şiadormi ca un nesăbuit şi în tinese aprind stroboscoapele şi muzicaîncepe să cânte.

dureri din care nu-ți mai poți revenişi am adormitîn aceeaşi piele ne făceam locca ultimele două albineîntr‑un fagureîn fața geamului deunde Dumnezeu privea ca la unreality show şi cred că şi el semira cum am rezistat înfrigul ăla şidormeam dar de fapt nu dormeamşi încercam să nu fac nici o mişcare doarsă nu te trezesc când închideam ochii măînvârteam în jurul tău ca un melc peo răzătoare electricăşi tot ce doream era ca acele clădiri hidoasedin fața noastră să sară atunci înaer să ia focşi să te iau de mână în fața geamului

şi acolo să te strâng în brațe din nou şidin nou ca şi cum asta ar fi singura meaplăcere ca şi cum aş puteatrăi fericit cu o durereputernică înpiept.

poemdimineața oasele tale nu vorsă te mai ascultese târăsc prin corpultău ca la un antrenamentmilitar şi‑şicaută locuri noiîn care să seadapteze degeabale întorci le împingi elenu vor face nimic dince le cerinimic nimicîn dimineața aceasta nu osă te ridici din patsă închizi ploaiaafară dincameră.

Poeme

www.revistatimpul.ro aprilie 2015

12 | INTERVIU

Florin Coşuleţ

La 39 de ani, actorul Florin Coşuleţ are un CV extraordinar. De 13 ani joacă pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, bifând peste 50 de premiere. De opt ani este şi cadru didactic la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, unde predă cursuri de arta actorului, antrenamentul expresiei corporale, arta actorului de film, vorbire etc.

Este unul dintre liderii incontestabili ai tinerei generaţii de actori din România. Cântă, scrie poezie şi dansează mai bine decât primele două la un loc. A lucrat cu cei mai mari regizori din România şi nu numai, fiind coordonator artistic pentru trei piese. Are un one‑man show de mare succes la Sibiu (Nimeni nu ştie ce e în inima mea), pe care luna aceasta îl va „juca” şi la Iaşi.

Fără spectatori am juca la oglinzi, cu noi înșine, singuri, fără rost. Plân‑găcioși, cum suntem, tot spunem că nu avem în‑credere în oameni, dar câţi nu ne ajută?

Ce te‑a determinat să dai la Actorie?Nici acum nu știu dacă vreau să devin

actor (râde).

Când ai știut că vei face asta? A fost o experienţă în trecut despre care poţi spune că ţi‑a schimbat viaţa atât de tare încât să urmezi această cale?

Steinhardt spunea: „Chemarea e mereu anterioară  – oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită”. Sunt semne, chemări anterioare. Când eram copil, am jucat toate rolurile posibile la biserică, cu irozii, dar și la școală. Ascultam cu înfrigurare teatru ra‑diofonic. Vocile marilor actori… Niciodată n‑am să pot uita vocea tulburătoare a lui George Constantin. Poate că toate acestea au fost chemări pentru mine. Poate.

Ce oameni ţi‑au marcat cariera și ţi‑au influenţat modul în care joci, în care ești ca artist? Există oameni de la care ai „furat”?

Am avut șansa să o am ca profesoară de actorie pe doamna Adriana Popovici, care mi‑a marcat hotărâtor destinul. Încerc să duc mai departe crezul unui om extraordi‑nar și profesionalismul unui pedagog de excepţie. „Fur” de la toţi cei cu care mă întâl‑nesc. Marian Râlea, Ilie Gheorghe, Bogdán Zsolt, actori cu care am jucat și în preajma cărora uiţi să dai replica. Victor Rebengiuc, Marcel Iureș, Florin Zamfirescu, actori ma‑gistrali, pe care nu te mai saturi să‑i vezi ju‑când. Gheorghe Dinică, Virgil Flonda, Ștefan Iordache, actori de geniu, care nu mai sunt, dar pe care generaţiile de acum nu îi vor da uitării.

Ce actori străini îţi plac?Mă uit la de Niro și mi se pare incredi‑

bil. Cred că am văzut Vânătorul de cerbi de un milion de ori. Mă uit la Woody Harrelson în Natural Born Killers și îmi place acea de‑menţă. Mă uit la Zorba și… „ce cădere, boss”. Când a murit Anthony Quinn am plâns ca un copil. Sunt mulţi. Sunt atâţia actori mi‑nunaţi. Marlon Brando… mă trec fiori.

„În Sibiu mă simt tare iubit, dar nu pot spune că am profitat de asta”

Meseria te‑a ajutat în viaţa privată? Faptul că ești actor, că ai învăţat să te joci cu emoţiile, să cunoști oameni…

Este adevărat că suntem privilegiaţi. În Sibiu mă simt tare iubit, dar nu pot spune că am profitat de asta. N‑am primit locuinţă ANL (râde). Am fost atât de ocupat cu ce am

de făcut pe scenă, încât, dacă am nevoie de un medic, nu pot să spun că apelez la cineva, că am o „pilă”. Mi‑a trecut prin cap să dau în judecată Primăria din Rășinari din cauză că nu am apă și am tot stat să mă gândesc dacă știu vreun avocat. Și nu știu nici unul. Deci…

Dar, invers, viaţa și emoţiile tale le‑ai adus pe scenă?

Invers, da. Nu ai ce pune la bătaie decât propriul suflet. Multe dintre trăirile perso‑najului pe care‑l întruchipezi le poţi verifica atunci când le compari cu ceea ce‑ai trăit sau ai citit.

Există un moment în care ai devenit „mare”, ca actor?

Slavă Domnului că sunt încă la vârsta la care lumea îmi urmărește devenirea și nu îmi contemplă trecutul. Însă există o înlăn‑ţuire de lucruri care te fac mai sigur, te îm‑plinesc. Nu am un moment anume. Confir‑marea vine întotdeauna din interior. Însă, de la o vreme, aud pocnetul nuferilor care înfloresc în mine.

Cât de chinuitor e ceea ce faci? În sensul lui Stendhal: „eu nu pot să ard de‑cât în flăcări mistuitoare, nu mocnit”…

Aici e de fapt marea problemă. Dai cât trebuie, chiar dacă asta e chinuitor uneori. Dar acesta e și rostul, de asta te duci la teatru, de asta vine lumea, nu? Să vadă pe cineva care e poate mai curajos decât ei, care ac‑ceptă să se spovedească în fiecare seară, de la ora șapte.

„Când faci ceva cu bucurie, nu e un sacrificiu”

Meseria de actor implică mari sacri‑ficii…

Când faci ceva cu bucurie, nu e un sacri‑ficiu, să fim cinstiţi. Într‑adevăr, e complicat uneori. Ai suferinţa că nu ai fost într‑un loc atunci când probabil trebuia să fii, dar tot timpul alegem, într‑un fel sau altul. Pentru mine, cele mai crunte alegeri au fost atunci când a trebuit să renunţ să particip la înmor‑mântări. Când nu ești acolo atunci când îţi sunt îngropaţi bunicii pentru că ai spectacol. Când nu te duci la nunta verișorului tău, cu care ai împărţit bucata de pită înmuiată în apă cu zahăr când eraţi copii. M‑au iertat. Nu știu cât o vor mai face. Am lipsit la foarte multe evenimente ale familiei. Dacă unele, cele distractive, sunt de trecut, celelalte nu ţi le ierţi. Nu știi dacă ai greșit, dacă ai făcut bine, dacă a meritat. Renunţările și alegerile le porţi mereu cu tine.

nr. 193 www.revistatimpul.ro

INTERVIU | 13

„Pe scenă nu ai ce să pui la bătaie decât sufletul tău”

În România de astăzi sunt multe bârfe și răutăţi. În tea‑tru se lucrează cu emoţii, cu oameni. Sunt aici mai multe bârfe, răutăţi, cuţite în spate?

Unora le face mare plăcere să se ocupe de ceilalţi. E un soi de vârtej, care pe unii îi trage mereu în ameţeala asta a bârfei. Probabil stă în natura omului și e foarte greu să nu te atingă. De la un timp, pe mine nu mă mai deranjează. Sau cel puţin așa în‑cerc să mă cultiv. Însă nu cred că în teatru se bârfește mai mult decât la bancă. Nu cred că sunt mai multe cuţite decât la finanţe. Nu cred că la Prefectură sunt mai puţine răutăţi. În schimb, actorii, tocmai pentru că lucrea‑ză cu mai multe sensibilităţi, ar trebui înţeleși și iertaţi mai ușor. Eu îi iert pe colegii mei mai ușor. Dacă mă cert cu Ofelia [Ofelia Popii – n.n.], de exemplu, dacă îi zic sau îmi zice o vorbă rea, am șansa să mă împac cu ea în seara spectacolului, când avem un mo‑ment împreună. Cum am avut cu Diana [Diana Fufezan – n.n.] în această seară. Ne‑am mai ciondă‑nit, dar nu putem juca cu adevă‑rat dacă nu ne împăcăm. Îi simţi transpiraţia, îi simţi răsuflarea, îi simţi greutatea, dacă se urcă pe umerii tăi, cum e în Mozart Steps. Nu pot să o arunc de pe mine pentru că mi‑a zis nu știu ce în culise. Ierţi fără să vrei. Poţi intra certat, dar după ce‑ai trăit expe‑rienţa… Nici nu ne mai spunem, dar simţi că te‑ai curăţat de pă‑cate. Ţi‑e greu să mai fii supărat când ai avut momentul acela fru‑mos și, la final, primești aplauze.

Eu așa sunt. Oamenii mici trăiesc bine în micimea lor. Nu trebuie deranjaţi. Generozitatea ţine de oamenii mari.

Marius Manole, Medeea Marinescu, Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Florin Coșuleţ etc. Sunteţi o generaţie foarte bună de actori.

Suntem o generaţie talen‑tată. Teatrul românesc e constant în astfel de generaţii. Mereu au fost actori talentaţi. Acum e rândul generaţiei mele să arate ce poate. Însă nu e corect să ju‑decăm generaţiile prin compara‑ţie. Sunt timpuri și epoci diferite. Contextul și datele se modifică. Înainte, era greu cu cenzura; acum, e greu cu lumea asta care parcă a luat‑o razna. Dar și atunci, și acum, actorii își împli‑nesc menirea. După ce am jucat Viaţa cu un idiot în Finlanda, actorii finlandezi au spus: „Și noi ce să mai jucăm acum?”. Erau înmărmuriţi, ca și publicul, de parcă venisem de pe altă pla‑netă. Dar veneam din România, ţara despre care ei știu doar des‑pre cerșetori și spărgători de bancomate. Au rămas năuciţi. Am jucat cinci spectacole unul după altul, seară de seară, câte două ore și jumătate. Un spec‑tacol foarte greu de dus ca inten‑sitate și emoţie. Oriunde am fost cu Faust, toţi, fără excepţie, au fost copleșiţi. Sunt convins că, dacă mergeau Dinică și Moraru, cu Nepotul lui Ramon, rămâneau la fel de năuciţi. Dacă faci un lucru bine, nu mai ţine de generaţie.

„Îţi trebuie o cheie, o legătură, pentru a‑ţi transborda personalitatea”

Mozart Steps. Tu cu Diana ieșiţi cel mai mult în evidenţă.

Mozart Steps reprezintă una dintre întâlnirile frumoase, care te așază pe un alt nivel. Îmi place enorm. Gigi Căciuleanu e fan‑tastic. E minunat. De vis. Nu pot vorbi despre spectacol decât prin prisma omului care ne‑a ghidat în această lume. E un om fascinant. Pentru actori a fost o întâlnire cu dansul; nu eram pe tărâmul nostru confortabil. Îţi trebuie o cheie, o legătură, pentru a‑ţi transborda personalitatea, dar și obișnuinţa și modul de a te ma‑nifesta într‑o altfel de exprimare. Eu și Diana ne decupăm într‑un mod special, dar mai toţi colegii mei au momente foarte delicate și pline de emoţie.

Există diferenţe în privin‑ţa publicului de la un oraș la altul? Despre publicul de la Iași se spune că este mai con‑servator.

Da, există diferenţe. Dar există diferenţe și de la o seară la alta, în aceeași localitate. În general, am reușit să aducem publicul acolo unde trebuie. Dacă ești cinstit pe scenă, îl aduci la tem‑peratura la care vrei tu. Dar nu‑mai dacă joci cinstit. Publicul din Iași poate părea mai conserva‑tor și l‑am simţit așa atunci când am atins într‑un spectacol pro‑bleme care ţin de religie. Însă în această reacţie diferită constă fru‑museţea spectacolului de teatru. Am avut la Iași seri memorabile.

„Iaşul are ceva aparte, e un izvor nesecat şi foarte profund de emoţie”

În 2014, Teatrul din Sibiu a fost la Iași cu două piese, So-litaritate, în cadrul Festivalu‑lui Internaţional al Educaţiei, și Mozart Steps, la Festivalul

Internaţional de Teatru pen‑tru Publicul Tânăr, organizat de Teatrul „Luceafărul”. Cum a fost întâlnirea cu Iașul, cu publicul ieșean? Întreb asta pentru că Timpul este o revistă care se distribuie în toată ţara, dar totuși are sediul la Iași.

E o mare emoţie să apari în Timpul, revista la care a lucrat Eminescu… Iașul, fără să încerc să măgulesc cititorii ieșeni, păs‑trează în el spiritul unor mari oameni ai acestui neam. Simt ceva special aici. Iașul are ceva aparte, e un izvor nesecat și foarte profund de emoţie.

Știm de Festivalul Inter‑naţional de Teatru de la Sibiu. Cât de mult poate ajuta un astfel de festival un oraș?

Sibiul a renăscut în mod deo‑sebit datorită Festivalului. Iar omul care conduce acest festival, Constantin Chiriac, este, poate nu întâmplător, un ieșean. Un vizionar care, pariind pe cultură, și‑a lăsat amprenta pe viaţa unui oraș. Cultura, educaţia în gene‑ral, ajută un oraș. Dacă Iașul va deveni Capitală Culturală Euro‑peană – și eu vă doresc succes –, veţi înţelege mai bine ce vreau să spun. Cred că educaţia e singura șansă pentru a ieși din orice fel de impas.

Florin Coșuleţ, regizor?Această calitate în care mă

găsesc uneori, cea de regizor, este un privilegiu ce se trage firesc din experienţa mea pedagogică îngemănată cu cea actoricească. Tot ce am realizat în această ipostază a fost, într‑adevăr, apre‑ciat de public. Pentru mine, ex‑perienţa e năucitoare. Acum îi înţeleg pe antrenorii de fotbal: mai bine joci, decât să stai pe margine. Silviu Purcărete spunea că spectacolele lui sunt marile sale dezamăgiri. Și cred asta. Îmi imaginez ce e în mintea lui și ce iese. Nouă ni se par fabuloase

spectacolele create de el, numai că ele sunt probabil doar 30% din ce și‑a imaginat. Ce fasci‑nant trebuie să fie universul unui astfel de om! În vis, lucrurile se leagă mult mai ușor. Amesteci culorile cum vrei, dar când co‑bori în materie, apar tot soiul de probleme. Așa este și la regie: îţi imaginezi niște lucruri și oa‑menii înţeleg câteodată mai bine decât tine sau câteodată nu înţe‑leg. Nu e neapărat vina lor, dar e o discrepanţă între ceea ce‑ţi imaginezi și ceea ce se pune în practică și atunci mori de inimă. De obicei, trec „coordonator ar‑tistic”, pentru că eu nu sunt regi‑zor, nu am terminat o școală de regie. Eu conduc mașini mici; sunt șofer, dar nu pot spune că sunt șofer profesionist. Sunt actor. Re‑gizori sunt Purcărete, Măniuţiu, Zholdak…

Un mesaj pentru fanii tăi.Mesajul meu pentru oame‑

nii care îmi apreciază munca și cărora poate le‑am schimbat, vorba poetului, o clipă din șirul clipelor: fără prezenţa dumnea‑voastră am juca la oglinzi, cu noi înșine, singuri, fără rost. Iar fără aprecierea dumneavoastră ne‑ar fi un pic mai greu în a ne motiva. Într‑o lume tot mai dez‑binată, de cele mai multe ori prin manipulări meschine, într‑o lume în care, de dimineaţa până seara, ni se induce ideea de singură‑tate, de neîncredere în celălalt, teatrul, prin întâlnirile pe care le prilejuiește seară de seară, con‑trabalansează această tendinţă. Eu am nevoie de ceilalţi. De în‑crederea în celălalt. Avem mai multă încredere decât neîncre‑dere, numai că, plângăcioși cum suntem noi, tot spunem că nu avem încredere în oameni sau că oamenii ne‑au trădat. Dar câţi nu ne ajută? Dacă am face o ana‑liză într‑o zi, am vedea că, de fapt, sunt mai mulţi cei care ne ajută, în care avem încredere decât cei care ne fac rău.

Interviu realizat de Marius PârciuFotografii din arhiva personală a lui Florin Coșuleţ

www.revistatimpul.ro aprilie 2015

14 | CRONICI

Circul domestic

Claudiu Komartin

„Antologicul” Eugen Cioclea (II)

Cronică de carte

E rosonetele sunt precedate de „Nota traducătorului”, un text semnat de Șerban Foarţă, dar și de „Baffo”,

de Guillaume Apollinaire. „Caracterul lui Baffo îmbina urbanitatea cu pudoarea. N‑a fost niciodată auzit pronunţând vreun termen mai grobian; drept pentru care Ginguené a spus că Baffo «vorbea ca o fe‑cioară, scriind ca un satir». Acest poet care, adesea, ne poartă cu gândul la Horaţiu va fi avut, în primul rând, bun‑simţ. Propria‑i epocă pe Baffo nu‑l nemulţumește; se bucură, din contră, că trăiește și că trăiește în Veneţia, oraș amfibiu, cetate umedă, lascivă, sexul feminin al Europei. Baffo e un poet adevărat. Unul obscen, desigur; ob‑scenitatea căruia e însă, dacă vreţi, plină de nobleţe”, aflăm de la Apollinaire.

Erosonetele sunt pline de umor și ero‑tism; se pare că descendentul sultanei, așa cum se știe despre Baffo, era foarte vesel și scrisul era pentru el o plăcere asemănătoare sexului.

Sonetele lui Pierre Louÿs din Femeia sunt mai serioase decât cele ale lui Baffo; asta nu înseamnă însă că nu le citești cu zâmbetul pe buze. Ne iniţiază cel mai bine în „Cuvânt‑înainte” chiar Șerban Foarţă: „Pierre Louÿs (1870‑1925), discipol al lui Mallarmé și prieten, de foarte timpuriu,

al lui André Gide sau Paul‑Ambroise, alias încă provincialul Valéry, este, faţă de Giorgio Baffo, bunăoară (cu care are une‑le afinităţi de ordin strictamente epider‑mic), un produs tipic (ar fi spus Verlaine) al «Imperiului la finea Decadenţei». Li‑cenţios și, nu o dată, lubric (ca și alţi poeţi secesioniști, cu note prerafaelite în chiar preziua Art nouveau‑ului mai stenic), plin de langori și cărnuri fezandate – pentru el sexul nu e însă o distracţie, o aventură de o zi sau de o noapte cu o cortegiană sau chiar cu o dubioasă «peripateticia‑nă», ci o mistică sau o religie, care dez‑voltă un întreg ritual și, mai ales, o adora‑ţie a Venerei desnuda”. Este destul să te uiţi la cuprinsul cărţii, ca să‑ţi dai seama că poetul muncea sistematic, a gândit bine volumul, pornind ori de la anumite poziţii de sex, ori de la anumite părţi ale corpului.

Ambele cărţi au apărut la Editura Adenium din Iași, iar cei mai pudici tre‑buie să știe că volumele pot fi ascunse în buzunarele de la cămașă sau de la sa‑cou. Dar cel mai bine e să le citiţi acasă. Tocmai de aia nu v‑am dat citate: pe de‑o parte, aș cita cam tot, pe de alta, în prezentarea editurii am văzut clar sem‑nul „18+”.

Baffo şi Louÿs de la Şerban FoarţăAlexandru Vakulovski

Literatura erotică românească s‑a îmbogăţit în 2014 cu două cărţi extraordinare: Erosonete de Giorgio Baffo şi Femeia (1889‑1891)de Pierre Louÿs. Spun „literatura română” pentru că ambele cărţi sunt în transpunerea lui Șerban Foarţă. Odată trecute prin filtrul lui Foarţă,

erosonetele sunt ca nişte bijuterii, ceea ce mi‑a întărit convingerea că nu anumite cuvinte din limbă sunt vulgare, ci oamenii care le folosesc în mod vulgar.

Apariţia în epoca glasnostului – de fapt, chiar în anul în care în RSS Moldovenească se năștea Mișca‑

rea Democratică din Moldova – a primei cărţi semnate de Cioclea, Numitorul co‑mun, este o dată importantă și pentru lite‑ratura română din ultima parte a secolu‑lui XX. Un poet a cărui legendă precedase publicarea sa în volum și ale cărui poeme circulau deja de ceva vreme, atrăgând în 1986 criticile Comitetului Central al Par‑tidului Comunist din Moldova, nu avea cum să nu provoace și să fascineze. Mai ales că personalitatea sa bătăioasă și nea‑liniată exprima spiritul timpului, fără să facă apologia naţionalismului sau să con‑tinue poezia sentimentală și tradiţionalis‑tă a predecesorilor. „Să intri în poezie ca un gladiator,/ sfidând cu un surâs adoles‑cent tribuna”, acesta este spiritul poeziei lui Eugen Cioclea, poet ironic, cu certe trăsături de postmodern (deși unul căruia e clar că nu‑i pasă de o asemenea situare „ideologică” mult mai presantă în anii ’80 de partea aceasta a Prutului), pe care îl vedem din start desprins întru totul de scoriile discursurilor poetice vetuste care domină până la el poezia românească din Basarabia. Nici vorbă la Cioclea de

elanurile lui Grigore Vieru sau Leonida Lari, de sonorităţile atât de fidele (până la anularea în unele cazuri a oricărei identi‑tăţi proprii) pe de o parte lui Eminescu, iar pe de alta – în diferite grade – lui Lucian Blaga sau Octavian Goga.

Cioclea se autodefinește direct, cu nerv și atitudine, dar lipsit de patos, em‑fază și de alte forme de infantilism liric, pentru că „El crede că, dacă orice lucru și faptă/ poartă un nume,/ lor trebuie să li se spună pe nume,/ or, poezia/ nu e o stare de leșin,/ nu e un stres.// El nu are când aștepta inspiraţia,/ fiindcă aceasta/ degrabă cărăbănindu‑se/ ca să se deie în scrânciob/ în grădina din spatele unei clinici/ de psihiatrie,/ fericită mereu ca un purice,/ îi trimite bezele cu sacul/ sau doze enorme de/ barbiturice” („La per‑soana a treia”).

Tăietura versului e mereu neaștepta‑tă, arhitectura poemului nu respectă re‑guli prestabilite, limbajul e colocvial și spumos („Eu nu scriu versuri./ Eu așa vor‑besc”), iar rostirea poetică, tocmai fiindcă e presantă și neaderentă la compromisuri sau jumătăţi de măsură, va fi, prin urmare, directă și contondentă, ca în admirabi‑lul poem polemic „Cina irodică”: „Am stat

și eu la masa lor./ Cu o condiţie. Să tac./ Vorbeau pe rând, vorbeau în cor –/ eu tre‑buia să mă prefac.// Eu trebuia să le zâm‑besc./ Cât sunt de sus, cât sunt de mari!/ Cel ce m‑a dus, era firesc,/ mă îndemna să pap homari.// Eu înghiţeam ceva urât/ mirositor,/ ceva vomat. / Dădeam pahare «tari» pe gât,/ să scap de jeg, să fac cu‑rat.// (…) Am stat și eu la masa lor,/ numai că n‑am prea stat domol./ – Ce vreţi să fac, le‑am zis,/ să mor?/ Duhneau a morgă,/ a/ formol”.

Nu numai că Cioclea nu acceptă nici un fel de constrângere, dar rămâne întot‑deauna, în această latură a operei sale (comparaţia cu poeziile protestatare ale lui Mircea Dinescu a fost deja făcută), coro‑ziv și lucid, iar versurile sale sunt croșee aplicate oricărei concesii stilistice și exis‑tenţiale, precum și gregarităţii și retoricii demodate a „insulei de repaus” sau a „me‑taforelor albastre”: „Mă adresez generaţiei mele,/ cât și celor ce n‑au apucat deocam‑dată/ să prindă la seu:/ din clipa aceasta (nu mai puţin importantă/ ca pasul lui Armstrong pe lună),/ toţi cu șanse egale de a hrăni cu colivă/ clanul de vrăbii al istoriei literare,/ departe de‑a fi puritani,/ măcar pentru poemele despre mamă și

patrie,/ vom refuza legăturica/ cu bani”. Așa sună sfârșitul „Apelului” lui Eugen Cioclea, poemul care începe cu un alt vers‑emblemă (care ar putea sta foarte bine ca epitaf la căpătâiul acestui poet care a refuzat permanent evaziunile și „strategiile literare” în favoarea directeţei și a notaţiei cinic‑melancolice): „Sunt cel mai trist poet din Europa”.

Poet complex, stăpânind întotdea‑una cu subtilitate și imaginaţie rima, dar mai ales procedeele ritmice, capabil de șarje satirice și atitudini caustice, așa arată Eugen Cioclea în Antologic (Cartier, 2014). Nimic evaziv nu încape în textele acestui autor pregătit oricând de răzmeriţă, tranșant până și‑n poeme‑le erotice – „afectivitate rănită” și „fâșii de angoasă” sunt două expresii ale lui Al. Cistelecan care surprind excelent osci‑laţiile acestui atrabilar atașant, una din‑tre cele mai puternice, dar și mai puţin cunoscute voci din poezia românească recentă: „Vin acasă./ Mă întorc în provin‑cie./ Mai sentimental decât toată litera‑tura/ sovietică moldovenească,/ de parcă aș fi fost toată viaţa pantof,/ care, deși având limbă,/ abia acum s‑a hotărât/ să vorbească”.

Am scris, cu aproape cinci ani în urmă, o frază care, spre surprinderea mea, a rezumat sentimentul pe care îl au mulţi dintre cei care cunosc şi admiră poezia lui Eugen Cioclea. Îmi displace să mă autocitez, însă, întrucât aceste cuvinte, scrise înainte de dispariţia poetului, au fost de atunci reproduse în mai multe locuri şi preluate inclusiv în antologia recentă de la Editura Cartier,

cred că sunt la fel de actuale şi de adevărate: „Fără Eugen Cioclea, literatura română este un pian cu câteva clape lipsă”.

nr. 193 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 15

Cronică de arte vizuale

Maria Bilaşevschi

Atelier 35

Emanuel Copilaş

Liberalismul de care avem nevoie. Adrian Marino şi „al treilea discurs” (2)

Naţionalismul virulent al lui Eminescu, dreapta in‑terbelică agresivă și dog‑

matismul comunist au obstruc‑ţionat până acum acest proiect. Șansa lui este că astăzi poate fi reactualizat sub forma unui „al treilea discurs”, aflat între „fantas‑mele occidentalizante” (preluarea integrală, necritică, neadaptată la particularităţile românești a paradigmelor europene), respec‑tiv „himerele autohtoniste”, care au fost deja aduse în discuţie (Viaţa unui om singur, Polirom, 2010, p. 327; Adrian Dinu Rachieru, Alternativa Marino, Junimea, 2002, pp. 81‑83; vezi, mai pe larg, Adrian Marino, Sorin Antohi, Al treilea discurs. Cultură, ideologie și politică în România, Polirom, 2001). Dacă ţinem însă cont de mesianismul, determinismul și naţionalismul romantic al miș‑cării pașoptiste clasice sau de raportarea paternalistă și con‑descendentă a acesteia relativ la majoritatea populaţiei, ţăranii, scepticismul mi se pare reacţia cea mai adecvată faţă de proiec‑tul neopașoptist propus de căr‑turarul clujean.

Ce i se poate reproșa lui Marino, în altă ordine de idei, este insistenţa (tipic liberală) în ceea ce privește limitarea „cât

mai mult posibil a intervenţiei statului în toate domeniile. El are funcţii precise doar în politica ex‑ternă, apărare, comunicaţii și co‑lectarea impozitelor” (Viaţa unui om singur, p. 347). Adept al sin‑tagmei „stat minimal”, teoretizată

de Robert Nozick, Marino se pronunţă împotriva statului bi‑rocrat omniprezent, camuflaj per‑fect pentru fosta nomenclatură comunistă, respectiv a corolaru‑lui acestuia, mentalitatea egali‑taristă. Sigur, pentru un intelec‑tual născut în 1921 și care a fost supus la numeroase privaţiuni generatoare de frustrări înainte de 1989, o astfel de poziţie este oarecum de înţeles. Până la un punct. Mă mir cum curiozitatea și incisivitatea intelectuală a lui Marino nu l‑au condus înspre studii mai aprofundate pe acest subiect, studii de economie po‑litică, nu neapărat marxistă. Căr‑turarul clujean, adept convins al drepturilor omului și al disocie‑rii statului (cetăţenie, instituţii) de naţiune (ideologie, xenofo‑bie) – o discuţie vastă, pe care o  tratează expeditiv și impro‑priu, în ciuda unor intuiţii per

ansamblu corecte  –, ar fi aflat, dacă l‑ar fi interesat cu adevărat problema raporturilor dintre stat, societate și economie, că dere‑glementarea, piaţa liberă, este la rândul ei o iluzie, cu nimic mai puţin nocivă decât „himerele autohtoniste” pe care le‑a expus atât de caustic și fără echivoc. Piaţa liberă este la rândul ei o creaţie a statelor sau cel puţin a simbiozei dintre elitele politice și cele economice și presupune diferite tipuri de reglementări ce avantajează în primul rând marii jucători, mai puţin micile firme sau cetăţenii. În absenţa unei legislaţii corespunzătoare care să o integreze social, piaţa liberă nu este altceva decât legea junglei, dreptul forţei. Este regre‑tabil că Marino, care s‑a disociat ferm pe plan cultural de „grupul de la Păltiniș”, a ajuns să cadă în aceeași capcană ideologică.

Dacă din partea „boierilor minţii” nu putem avea prea multe pre‑tenţii, aceștia fiind fie ignari, fie cinici, fie amândouă, din partea lui Marino putem și trebuie să avem.

Un alt punct în care mă pla‑sez în dezacord cu autorul rezi‑dă în ceea ce acesta a numit, cu o superficialitate îngrijorătoare, „falsele ravagii ale globalizării” (Rachieru, 2002, p. 95). Poate că, dacă ar fi trăit mai mult, suficient de mult pentru a fi contemporan cu actuala criză economică, sau dacă ar fi citit mai multă antro‑pologie politică și culturală, la pachet cu economia politică deja menţionată, Adrian Marino ar fi avut în această privinţă o opinie mult mai nuanţată. Poate chiar radical diferită. Nu vom ști asta niciodată. Dar putem afirma cu certitudine că liberalismul critic, sistematizarea intelectuală și acu‑rateţea știinţifică marca Marino rămân repere pentru oricine este interesat (și deranjat) de ceea ce  Sorin Adam Matei a numit, într‑un interviu cu subsemnatul, „obsesiile culturale românești” („Idolii Forului nu are o ideolo‑gie. Un dialog Emanuel Copilaș – Sorin Adam Matei despre obse‑siile culturale românești”, Timpul, nr. 3, 2011, pp. 12‑15).

Când ajunge la subiectul democraţie, Adrian Marino afirmă că o consideră inseparabilă de iluminismul european clasic. Paradigma ideologică de la care se revendică este, de altfel, „neopaşoptismul”, o altoire a criticii paşoptiste originare, considerate singurul moment veritabil al europenizării culturale şi politice a spaţiului românesc pe imperativele prezentului.

Atelier 35 este un concept apărut în 1966, dedicat ex‑perimentului și artiștilor

aflaţi la început de carieră, nu‑mărul sugerând limita tinereţii. Atelierul a fost un important pas pentru intrarea în UAP, care se petrecea cu mare dificultate, pe bază de dosar, admiterea fiind ex‑trem de restrictivă pentru tinerii artiști.

Mai este de actualitate un astfel de eveniment? Vrea Ate‑lier 35 să ofere o vedere exhaus‑tivă asupra practicilor artistice din urbe? Dacă la prima între‑bare doar numărul artiștilor par‑ticipanţi poate să confirme sau nu importanţa sa în propriul pal‑mares, la a doua, răspunsul se desprinde singur. Atelier 35 nu este o oglindă a practicilor artis‑tice contemporane, nici un eveni‑ment nostalgic, valoarea acestuia fiind dată de artiștii ce demon‑strează că sunt mai mult decât reprezentanţi ai unei școli sau direcţii.

Atelier 35 confirmă an după an că o mare parte dintre artiștii premiaţi sunt acele nume care și‑au desăvârșit un stil, s‑au afir‑mat prin acel „altceva” necesar în puzzle‑ul postmodern. Faţă

de ediţiile precedente, care au cunoscut fie o diversitate de lu‑crări și stiluri (din care s‑au putut extrage doar câteva personalităţi), fie o autocenzură la care artiștii au apelat din timiditate ori dezin‑teres, ediţia din acest an aduce în prim‑plan o varietate de im‑pulsuri, suprafeţe pictate, mar‑mură, lemn ori textile, ecrane metaforice pe care genurile se întrepătrund, se metamorfozea‑ză sau se ciocnesc.

Abstracţia sau practicile de tipul colajului au lăsat în acest an mai mult loc figurativului, reconfigurând și testând strate‑gii artistice sub o pălărie apa‑rent omogenă. Cu adevărat im‑presionante, lucrările semnate de Alexandru Floarea (textile), Claudiu Ciobanu, Marinela Botez, Ioana Palamar, Adrian Crîșmaru și Rodica Crîșmaru (pictură)

emană acele obsesii binefăcă‑toare pe care marii artiști le do‑bândesc încă din tinereţe. Mi‑au atras atenţia pânzele Petronelei Iacob, ale lui Leonard Bejenaru, dar și ale Dianei Mereuţă, în care personajul canin reîntărește pac‑tul făcut de artistă cu pictura, ac‑ţionând conform simbolisticii re‑nascentiste ca un mediator fidel între om și promisiunile acestuia, și sculptura lui Ionuţ Filimon.

Consider salutară participa‑rea unor tineri artiști, încă stu‑denţi, care, prin tușe îndrăzne‑ţe, luminoase, elegante sau, pe alocuri, amuzante, dovedesc o înţelegere deopotrivă a vârstei și a limitelor inerente. Prin apro‑pierea unor forme și simboluri cunoscute și prin manipularea lor subtilă, artiști precum Andreea Macovei, Andrei Pantea și Ioana Palamar și‑au însușit un limbaj propriu, prin care noile forme își

creează la rândul lor o istorie plăsmuită, ce rulează alături de naraţiunile anterioare, fundamen‑tându‑le.

Trebuie remarcată prezenţa tot mai consistentă a sculpturii. Nume deja cunoscute ale scenei artistice, dar și altele la început de drum reinventează un traseu bănuit a fi bătătorit. Valeriu Stăncescu impresionează printr‑o instalaţie ancorată pe pământ, iar senzaţiei de zbor pe care un balon o dă privitorului artistul îi conferă o greutate fizică, o plonjare în con‑cret. Ana Maria Negară creează o lucrare ce stârnește fiecăruia o percepţie diferită. Fie că este vor‑ba despre structura ADN‑ului sau despre circumvoluţiuni ale unei structuri organice, aceasta este probabil cea mai bună lu‑crare a artistei din ultimul an.

Atelier 35 este o expoziţie ce dovedește depășirea de către

artiști a impasului stilistic, a bla‑zării tehnice. Putem vorbi des‑pre orientări reprezentative, însă timpul va dovedi dacă „reprezen‑tativitatea” înseamnă și o valoare consacrată.

Unic în cadrul evenimentelor artistice ce au supravieţuit Revoluţiei, Atelier 35, care se derulează în prezent în Iaşi la Galeriile „N. Tonitza” şi „Th. Pallady”, coordonat de Adrian Crîşmaru în parteneriat cu Uniunea Artiştilor Plastici, îi celebrează pe tinerii creatori de artă, oferindu‑le o platformă de liberă exprimare.

www.revistatimpul.ro aprilie 2015

16 | CRONICI

Angelo Mitchievici

Cronică de film Cronică de teatru

Dana Ţabrea

Aferim, halal să‑ţi fie!

O structură serială la nivelul piesei este activată într‑un spectacol ce recuperează intervalul film‑teatru.

Lumi posibile, având la bază textul auto‑rului canadian John Mighton, adresează probleme actuale în context istoric, pe un fundal filmic de cadre interconectate.

Într‑un fragment din Descartes, ra‑portul corp‑minte este comparat cu cel dintre corabie și corăbier; în ciuda dua‑lismului, spiritul și corpul sunt funda‑mental legate prin simţuri. În caz con‑trar, am fi martorii obiectivi a ceea ce se petrece cu propriul nostru corp. Această problemă, la care se adaugă supravie‑ţuirea percepţiilor în condiţiile morţii fizice, dar și întrebarea privind raportul creier‑minte, constituie intriga din Lumi posibile, science‑fiction cu implicaţii me‑tafizice. Asemenea lumii actuale în per‑cepţie, dar în mod diferit (tabloul kan‑tian al constituirii lumii este dat peste cap, raportul cauză‑efect nu mai funcţio‑nează, spaţialitatea și temporalitatea nu mai prezintă o structură ordonată), lu‑mile posibile (în context, ficţionale) sunt construite la nivelul imaginaţiei prota‑gonistului, care nu se știe dacă poate fi legitimat ca personaj din punct de ve‑dere naratologic.

În lumea actuală, George Barber este un cadavru, din care doar creierul furat supravieţuiește în condiţii artificiale, co‑nectat prin toţi centrii la un calculator. Imaginaţia ca mod de cunoaștere pre‑zumtiv raportat la lumi posibile supra‑vieţuiește simultan, doar facultatea me‑moriei fiind afectată. Uitând‑o pe Joyce, femeia vieţii sale, el începe să o recons‑tituie în imaginaţie, luând astfel naștere o serie de lumi ficţionale, prezentând as‑pecte ale convieţuirii dintre un bărbat cu o activitate similară lui George (analist al factorilor de risc pentru companii) și două personaje feminine diferite. Scena 9 leagă episoadele, plasându‑l pe George între Joyce 1 și Joyce 2, femeia inaborda‑bilă și femeia‑pradă, terminând ulterior o relaţie cu a doua, nedeslușit impreg‑nată de prima, conștient de plasarea in‑definită în mai multe lumi posibile, de faptul că femeia aceasta de necuprins e „singura din toate lumile” ori că va fi (fost) omorât fără vină. În lumea actua‑lă, cercetările poliţiștilor se derulează în paralel cu desprinderea lumilor în do‑meniul imaginativ.

Accesând calculatorul, mefistofelicul Penfield are acces la lumile posibile con‑struite de George și orânduiește faptele în așa fel încât să‑l facă pe acesta să creadă că „în lumea aceasta nu am fost decât un criminal”. Odată însă ce George se poate legitima ca personaj, puterea lui Penfield este anulată, iar testele, oprite:

Movie onto stage

Lumi posibile, de John Mighton.

Regia: Theodor Cristian Popescu.

Distribuţia: Stanca Jabeniţan, Florin Caracala, Cătălin Mîndru, Cosmin Panaite, Cristian Bojan, Alex Iuraşcu.

Video: Andrei Cozlac.

Scenografia: Velica Panduru.

Premieră naţională: 25 martie 2015, Teatru Fix.

Am vorbit cândva despre movie onto stage. Acesta devine posibil, în condiţiile unei proiecţii video competitive, păstrând teatralitatea prestaţiilor actoriceşti, îmbinând astfel cu succes implicarea şi detaşarea, două tendinţe opuse ale

spectacularului. De la lumile (posibile) în lumea (actuală) ale lui Mighton, la matrioşca lui Carnevali (video în video în video), la teatrul în teatru (în teatru) de la Fix, s‑au scris mii de pagini despre raportul minte‑corp, raportul limbaj‑gândire, relaţia de determinare dintre creier şi minte, metafora lumii ca teatru, raportul imaginaţie‑memorie etc.

„Am visat. Știu unde sunt. Într‑un reci‑pient”. Odată devenit personaj, el nu mai poate servi drept cobai. Coincidenţele și asemănările îl conduc pe George înspre concluzia finală. El este legitimat ca per‑sonaj prin analogie, urmând firul logic al coincidenţelor care‑l poartă printre lu‑mile ficţionale. Lichidul din vas face ca scenele să aibă legătură cu marea, iar la recipient ajunge atunci când vasul deco‑rativ cu pietre al lui Joyce 2 este com‑parat cu o plajă pe care cei doi s‑ar afla (replică hazardată), plecând de la tau‑tologia comparării vasului cu el însuși. Vasul era un cadou de la fostul său prie‑ten. Ni se relevă motivul plecării de aca‑să a lui Joyce în lumea actuală, cearta cu soţul din cauza cadoului primit de la un admirator. Deopotrivă cu edificarea lui George asupra condiţiei sale existenţia‑le, spectacolul ia sfârșit, nemailăsând loc apariţiei adevăratei Joyce din memoria traumatizată.

Lumile posibile sunt diferenţiate de cele actuale prin caracterul figurativ sau nonfigurativ al laturii video care înso‑ţește nivelul teatral. Proiectate pe opt plasme, imaginile realiste sau onirice conduc spectatorul printr‑un labirint pa‑ralel, indicându‑i gradul de teatralitate atins. De la plus (implicare) la minus (detașare) teatralitate se trece prin teatru în teatru (în teatru), când nivelul jucat de Florin Caracala și Stanca Jabeniţan diferă de cel jucat de Cătălin Mîndru și Cosmin Panaite, iar întregul spectacol e un „film în teatru”. Nișa teatralităţii o constituie nivelul lumilor posibile, înfă‑ţișate cu scenografie minimalistă și joc dual (emoţie versus intelectualizare), pe o platformă cubică, neagră, lucioasă, cu proprietăţi reflexive. Teatrale sunt și in‑trările detectivilor, dar mai puţin. Pro‑blema este dacă nu cumva sunt și ei su‑puși unor teste similare celor exercitate pe creierele furate, dezvăluind motivul teatrului în teatru. Cel mai puţin teatrală e lumea virtuală ce contribuie la plasa‑rea centrului de greutate al spectacolu‑lui în domeniul imaginii.

Culoarea locală nu e un fapt secun‑dar al acestui film, drumurile celor doi oameni ai legii, tată și fiu, într‑o

frumoasă ilustrare a nepotismului în trans‑miterea slujbelor, intersectează nu doar oameni, ci și povești. Celălalt aspect care pune culorile pe pânză este lingvistic. Limbajul întrebuinţat contribuie esenţial la un efect autenticist. Constandin‑zapciul împreună cu fiul său, dorobanţul Ioniţă, pleacă la drum pentru a‑l prinde pe ţiga‑nul rob Carfin, care a păcătuit cu soţia bo‑ierului. Filmul este un excelent road movie de epocă fanariotă, cu un contur picaresc. Călătoria, o modestă odisee balcanică, este însă ilustrativă pentru reflexul menta‑litar construit în retortă pe baza unui de‑cupaj livresc.

Paradoxal, regizorul și scenaristul Florin Lăzărescu, un romancier cunoscut, au ales literatura pentru a conferi veridici‑tate personajelor. Literatura de la Dimitrie Cantemir la Ion Budai‑Deleanu, de la Anton Pann la Vasile Alecsandri furnizează acel timbru inconfundabil al vocilor din epocă. Limbajul, în mare parte paremiologic, te izbește prin vitalitate și cruzime, perso‑najele vorbesc în proverbe, zicători, pilde, ghicitori, de unde rezultă că fiecare eve‑niment a fost supus unei reflecţii cutu‑miare pentru a fi repus în circulaţie liberă. Constandin‑zapciul cunoaște căile întorto‑cheate ale lumii pe care o străbate, există o filozofie „a omului sub cârma vremii” care se prelungește șarjat‑ironic într‑un gest hamletian, adaptat plaiului mioritic, în locul craniului lui Yorick folosindu‑se un craniu de bou, așa cum cântecul înso‑ţește o lamentaţie‑reflecţie cu parfum de ecleziast.

Situaţia ţiganilor robi este deopotrivă un pretext pentru a cuprinde din priviri lumea dosnică pe care o străbat cei doi la pasul cailor, lume construită de prejude‑căţi statornice, dar și de un spirit tranzac‑ţional. Nedreptatea nu e excepţia, ci mă‑sura lumii, cruzimea e monedă curentă, obiceiul pământului reglează orice relaţie. Radu Jude nu ne livrează o teză, precum Steve McQueen în 12 ani de sclavie, unde mai e puţin și sclavul poate trece la tri‑buna ONU pentru a‑și prezenta argumen‑tele. Avem diverse forme de xenofobie, turcii sunt detestaţi chiar și când sunt po‑liticoși, antisemitismul e la el acasă, un preot ţine o predică împănată mitologic pe tema aceasta, homofobia așijderea, ţi‑ganii trebuie să se împace cu bătaia ca un dat, muscalii sunt o speranţă, grecii sunt ca la ei acasă, femeile pot fi certate și cu gârbaciul când soţul crede de cuviinţă etc. Pravila există, dar nu se aplică, iar boierul dispune cum vrea de sufletele de pe moșie. Există un relativism moral, o împăcare umilită cu abuzul celor puternici, o privire

visătoare către o lume de departe, civili‑zată, occidentală.

Filmul alb‑negru al lui Radu Jude pri‑vilegiază un joc lumină‑umbră care are forţa sa, numeroase cadre plein‑air‑iste lăsând loc unei libere respiraţii a peisajului. Ţigă‑nia este și ea un mod de a fi în lume, însă nimeni nu ridică niciodată chestiunea legi‑timităţii acestei condiţii, astfel încât robul ţigan își caută un stăpân mai bun; fantas‑ma libertăţii nu‑l bântuie niciodată.

Însă latura umană prezidează în rela‑ţia dintre zapciu, fiul său și ţiganul Carfin. Ţiganul nu câștigă pe deplin încrederea zapciului, care rămâne un apărător al legii, dar acesta e capabil să înţeleagă dimen‑siunea umană a poveștii cu iz decamero‑nic; limbajul frust face restul. Inaccepta‑bilă pentru noi, cruzimea boierului nu era una ieșită din comun în epocă. Emoţio‑nantă este încercarea tatălui de a‑și educa fiul, ușor debil, naiv și impresionabil în ra‑port cu o lume prost alcătuită, insistând ca acesta să vadă partea bună a lucrurilor. Reflecţia zapciului vizează la un moment dat relaţia cu posteritatea, cu istoria, iar aici Radu Jude riscă puţin, redimensio‑nând per sonajul la o scară care îi depășeș‑te condiţia. Zapciul se vede pe sine veriga de legă tură în lanţul istoriei, treapta pe care vor păși alte generaţii, beneficiind de efortul lui și condamnându‑l la anonimat. El nu greșește cel puţin într‑o privinţă, și anume că toată această călătorie care pare atât de vie și autentică este în același timp o mică parabolă în sine.

Drumul presărat de cruci de hotar, zapcii, popi, boieri, târgoveţi, ţigani, han‑gii, ţărani simpli, haiduci etc. este lumea, lumea aceasta de margine la care ne invită să reflectăm Radu Jude. Nu cumva și noi suntem ca ea?

Cum vor fi arătat Țările Româneşti în 1835, anul indicat de regizor pentru întâmplările modeste care au loc în filmul Aferim? Nici un documentar nu cred că ar fi reuşit mai bine să recupereze un mai intens parfum al timpului decât cel care

pluteşte în filmul lui Radu Jude. Gospodării ţărăneşti, bâlciuri, crâşme‑han, case boiereşti, mânăstiri, încropeli tribale ţigăneşti şi lume de toată teapa, un melting pot balcanico‑oriental, dintr‑o viziune mateină sau barbiliană.

nr. 193 www.revistatimpul.ro

OPINII | 17

Roxana Patraş

Monseniorul Ioan Robu și comunitatea

Anecdota rimează

Fără agendă

Monseniore, nu numai oa‑menii devin mai buni în preajma marilor sărbă‑

tori (ca și în momentele tragice), ci și societatea, în ansamblul ei. Dincolo de marketingul ce ex‑ploatează comercial Paștele ori Crăciunul, aceste două mari săr‑bători curăţă, în diferite straturi, sufletul omului și conștiinţa so‑cială a comunităţii.

Sărbătoarea este atât un fapt individual, cât și unul comunitar, din două motive simple: comuni‑tatea este alcătuită din indivizi, iar individul  – deși are în mod clar nevoie de un spaţiu propriu, de autonomie sau privacy, cum se spune acum – are tot atâta ne‑voie și de un spaţiu de împărtă‑șire: un loc și un timp în care să se bucure împreună cu ceilalţi. Căci o bucurie pe care nu ai cu cine să o împărtășești e o bucurie mai mică, ba chiar poate să nu mai fie deloc. Și, invers, când mo‑tivul bucuriei este cu adevărat unul foarte semnificativ, el apro‑pie între ei chiar și oameni necu‑noscuţi sau care altfel se ţineau la distanţă. Vreau să menţionez astfel, de pildă, bucuria cu care, în anii în care Paștele cade deodată, fraţii ortodocși îmi urează „Paște fericit!”. În anii în care Paștele cade la date diferite, există parcă un fel de reţinere, o nesiguranţă. Fiecare se gândește: dacă le spun „Cristos a înviat”, acum că ei sunt în Postul Mare, s‑ar putea să se supere, să creadă că‑i provoc. Iar

ei nu‑mi spun același salut, pen‑tru că, dacă l‑ar spune, eu aș pu‑tea gândi că ei nu sunt serioși și nu‑și respectă postul… În aceste condiţii, o jenă, o reţinere, o ne‑siguranţă rămâne oricum, fie că ne‑am adresa sau nu salutul pas‑cal „Cristos a înviat”. Apoi, dacă sărbătoarea ne poate face mai buni, ca persoane, ca societate? Aș spune că… depinde. Dacă din tot conţinutul spiritual al sărbă‑torii nu a mai rămas nimic, decât că e un prilej de a întinde o masă mare (poate chiar prea mare, com‑parativ cu posibilitatea de con‑sum a invitaţilor), un prilej de a chefui, cu multă băutură și mu‑zică dată la maximum, într‑un ast‑fel de caz, nu sunt sigur că săr‑bătoarea ne va face mai buni. Dar, revenind la ideea bucuriei (care este de fapt esenţa sărbă‑torii: ne bucurăm că un anumit lucru semnificativ s‑a împlinit!), revenind la nevoia omului de a‑și trăi bucuria în comuniune cu alţii, ei bine, pla sându‑ne în această perspectivă, putem ajunge să ne gândim și la aceia a căror bucurie este întunecată de lipsuri, de boală, de singurătate.

Aș vrea să adaug însă și un alt aspect: sărbătoarea este, da, un moment privilegiat pentru această aducere aminte, dar să nu uităm că săracul e sărac și în alte zile, nu doar de Paște și Crăciun, că bătrânul are nevoie de un su‑flet care să îi calce pragul și în cursul săptămânii și tot așa.

În acest sens, îmi vine în min‑te un cuvânt al Papei Francisc,

din Exortaţia Apostolică „Evan‑gelii gaudium” („Bucuria Evan‑gheliei”): „Credinţa noastră în Cristos care s‑a făcut sărac și mereu aproape de cei săraci și de cei marginalizaţi este funda‑mentul preocupării pentru dez‑voltarea completă a celor mai abandonaţi membri ai societăţii. Fiecare creștin și fiecare comu‑nitate sunt chemaţi să fie instru‑mente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea și promovarea săraci‑lor, în așa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune să fim docili și atenţi să ascultăm strigătul săracului și să‑l ajutăm. (…) În acest context se înţelege cererea lui Isus adre‑sată discipolilor săi: «Daţi‑le voi să mănânce» (Mc. 6,37), iar asta implică fie colaborarea pentru a rezolva cauzele structurale ale să‑răciei și pentru a promova dez‑voltarea completă a săracilor, fie gesturile cele mai simple și zil‑nice de solidaritate în faţa lip‑surilor foarte concrete pe care le întâlnim. Cuvântul solidaritate s‑a uzat întrucâtva și uneori este interpretat greșit, însă semnifică mult mai mult decât vreun act

sporadic de generozitate. El so‑licită să se creeze o nouă men‑talitate, care să gândească în termeni de comunitate, de prio‑ritate a vieţii tuturor faţă de aproprierea bunurilor din partea câtorva” (nr. 186, 187, 188).

În felul acesta, da, bucuria împărtășită și luminată de cre‑dinţă, generozitatea faţă de cei săraci ne fac mai buni, curăţă su‑fletul și conștiinţa socială a co‑munităţii. Deoarece prin muncă dobândim o mare parte din bu‑nurile de care avem nevoie ca să trăim mulţumiţi  – hrană și îm‑brăcăminte, preferabil pe gustul nostru, un cămin confortabil, liber‑tate de mișcare, prestigiu etc. –, tindem să acordăm muncii o im‑portanţă foarte mare. Și cum e în firea dorinţelor să tot sporească, ne spunem că, dacă vom munci un pic mai mult, un pic mai in‑tens, dacă (doar) de astă dată vom renunţa la păstrarea sărbă‑torii și vom lucra acea zi în plus… Înţelegeţi, așa ajunge să se in‑stituie ideea că sărbătoarea este un fel de odihnă forţată, necesa‑ră doar recuperării energiei fizice și că, în fond, la sărbătoare putem și renunţa, dacă avem alte obiec‑tive mai importante, ce nu suportă amânare…

Daniel Cristea‑Enache

Sursă foto: arhiva Arhidieceza Romano‑Catolică de București.

În perioada Sărbătorilor Pascale de anul trecut, am realizat un amplu dialog cu ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop şi mitropolit romano‑catolic de Bucureşti. Reproduc în spaţiul alocat acestei rubrici un fragment din acest dialog. Versiunea integrală poate fi citită pe LiterNet.

Procesul modernizării, la rându‑i, aduce o serie de provocări care convulsio‑

nează amintirile fanariote ale so‑cietăţii românești. Fără a avea nimic în comun cu idealul ilumi‑nist al emancipării și cultivării claselor de jos, problema „alfabe‑tizării politice” se referă acum mai ales la alfabetizarea elitelor inte‑lectuale, la modul în care acestea învaţă să‑și sublinieze filiaţiile doc‑trinare, să‑și inventeze istorii legi‑timatoare și să‑și discursivizeze experienţele. Într‑adevăr, pe mă‑sură ce oratorii parlamentari de‑prind alfabetul politicii, vom putea observa maturizarea discursurilor și focalizarea temelor de dezba‑tere, în mare, o rafinare sau chiar o sofisticare a gândirii prin mij‑loacele vorbirii politice. Devenind recesivă, literaritatea oratoriei câmpului politic funcţionează ca o formă de medialitate. Desigur, literatura nu poate trece în textul politic decât într‑o formă codată

și abreviată (butade, clișee, pro‑verbe), care sintetizează o serie de experienţe culturale, de obicei importate din culturi mai mari, cu scopul de a suplini penuria voca‑bularului de specialitate. Eticheta literară arogată de vorbirea po‑litică românească spre sfârșitul secolului al XIX‑lea devine, așadar, un mijloc de precizare termino‑logică, de depășire a analfabetis‑mului politic.

Sofisticarea gândirii va con‑duce însă la „machiaverlâc”, impus adesea ca normă a discursurilor privind moralitatea în politică. Sti‑lul alexandrin trezește suspiciu‑nea că vorbele sunt menite nu să transmită adevărul, ci să ascundă intenţiile. Într‑adevăr, unii oratori, precum B.P. Hasdeu, P.P.  Carp, Titu Maiorescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Al. Lahovary, dau glas numai unor atitudini insi‑nuante, distante sau difidente, în vreme ce alţii, precum Take Ionescu, C.C. Arion sau N. Fleva,

transformă distanţa critică faţă de lumea politică într‑o adevăra‑tă teorie a necesităţii disidenţei. Consacrarea termenului aduce și forma sa de plural: o disidenţă – mai multe disidenţe. La rigoare, zice un înţelept om de stat, o disi‑denţă, două mai merg; dar într‑o carieră politică, a treia disidenţă te face ridicol.

S‑a observat că agregările doctrinare care nu poartă mesajul nici uneia dintre clasele consa‑crate – în acest dispozitiv ideatic, conservatorii ar reprezenta intere‑sele aristocraţiei, liberalii, pe ale burgheziei, socialiștii, pe ale pro‑letariatului – introduc în câmpul politic românesc o distanţă cri‑tică, pe scurt, un mod „estetic”, di‑sengaged, cum ar zice Mannheim, de a participa la interesele cetăţii. Cu toate că dezangajarea și este‑tizarea au fost asociate, în gene‑ral, cu facţiunile intelectuale de dreapta („Junimea”, de pildă), se poate spune că acesta este valabil

pentru întreaga opinie publică românească, atât timp cât patima politichiei orientează viaţa socia‑lă mai curând spre vorbă decât spre faptă. Și asta, din cele mai vechi timpuri și până astăzi, cum s‑ar zice… Într‑adevăr, fiind „năs‑cut poet”, ca atare, întreţinând o relaţie specială cu cuvântul, pen‑tru român nu poate fi pasiune mai mare decât aceea a politicii. De unde și succesul actualelor programe de știri care împache‑tează politica românească sub formă de reality‑show.

Fenomenul e atât de evident, încât memorialiștii de la începu‑tul secolului trecut (C. Bacalbașa, R. Rosetti) observă că toate po‑lemicile, fie că este vorba despre chestiunea minorităţilor, asimi‑larea dinastiei străine, reformarea educaţiei, independenţa justiţiei sau eficientizarea administraţiei, eșuează până la urmă tot la pro‑blema politicianismului. Politicia‑nismul, cred conservatorii, trebuie

justificat prin decăderea mora‑vurilor. Cu mult înaintea intrării cuvântului corupţie în vocabu‑larul nostru politic (e drept, și datorită teatralelor descinderi ale DNA), oratorii secolului al XIX‑lea folosesc termenul decadenţă spre a numi exact aceleași realităţi la care ne referim și astăzi: nepo‑tism și favoritism, administraţie bugetiforă, mită, conflict de inte‑rese, cumul de funcţii etc. Împru‑mutându‑l din câmpul literar, unde scriitura „decadentă” de‑vine simptomul trecerii dinspre regimul poetic al literaturii în‑spre un regim estetic, P.P. Carp, Nicolae Filipescu, N. Fleva ș.cl. revin insistent asupra cuvântu‑lui.

„Decadenţa” moravurilor po‑litice se referea atunci nu nu‑mai la ceea ce înţelegem astăzi prin „corupţie”, ci și la modul în care vorbirea politică poate per‑verti mecanismele gândirii, con‑ducând‑o pe calea sofismului.

Alfabetizare politică: „corupţie” și „decadenţă”

În a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, Parlamentul României şi alte spaţii funcţionalizate ideologic (cluburi politice, întâlniri electorale) sunt martorele unei tranziţii particulare dinspre gândire spre vorbirea politică. În lipsa traducerilor din literatura de specialitate (filosofie şi teorie), calitatea vorbirii politice depinde de modul în care aceasta se lasă mediată şi modelată de practicile literare. Ca atare, pot fi suficiente referinţele la Shakespeare, Hugo sau Lamartine pentru activarea unui proces

de decodare culturală ce va asocia automat numele acestor scriitori cu ideile de ordine, umanitarism sau libertate.

www.revistatimpul.ro aprilie 2015

18 | ANALIZĂ

Bogdan Călinescu

Lucian Dîrdală

Democratic blues Note inutile

Nu cred că este cazul să facem ana‑logii forţate cu Războiul Rece, pen‑tru că acea competiţie se derula

într‑un cadru internaţional mult diferit ca structură de cel al epocii noastre. Analo‑giile istorice – indiferent dacă vorbim des‑pre vara lui 1914, despre München, Ialta sau alte asemenea episoade și procese – pot fi utile doar dacă evităm capcanele pe care astfel de raţionamente ni le întind la tot pasul. Acum avem parte de altceva.

Totuși, merită să reflectăm la modul în care alţii, înaintea noastră, s‑au obișnu‑it cu teama, inclusiv cu teama de conflict. A studia, spre exemplu, reacţia vest‑ger‑manilor faţă de pericolul transformării Războiului Rece într‑unul fierbinte ne‑ar fi de ajutor, fără ca prin asta să dobândim reţete de acţiune. După ce ani de zile ne‑am lăudat cu poziţia noastră geostrategică de o excepţională importanţă, a venit vre‑mea să înţelegem mai bine ce înseamnă să fii binecuvântat în acest fel.

Învăţăm cu toţii să ne comportăm în noile circumstanţe. Autorul acestui text nu este un mare admirator al clasei politice românești, după cum nici printre cititorii lui nu se vor găsi prea mulţi. Totuși, să re‑cunoaștem că în rândul eșalonului de vârf al politicii românești penetrarea încercată de Kremlin a dat rezultate mult mai proaste decât cele obţinute la Sofia, Budapesta ori Praga. Nu neapărat pentru că liderii noștri și‑ar fi asumat mai intens valorile occiden‑tale – nici vorbă de așa ceva. Mai degrabă asistăm, din partea lor, la preluarea și asu‑marea unor aspiraţii ale societăţii civile.

Poate că o fac doar pentru voturi, poate că atașamentul faţă de Vest este unul strict oportunist. Însă, dacă ne îndepărtăm o se‑cundă de controversele partizane, ar trebui să recunoaștem că un politician român care ar cere astăzi îndulcirea tonului faţă de Moscova s‑ar îndrepta către o înfrân‑gere sigură și catastrofală.

La fel, cred, și un politician care ar în‑cerca să sfideze Statele Unite. Ne‑am putea închipui un președinte al României care ar decide să participe, la 9 mai, la ceremoniile de la Moscova, în condiţiile în care Occi‑dentul a decretat (neoficial) boicotul? Sau

care să interzică accesul unui diplomat ame‑rican la Palatul Cotroceni, drept pedeapsă pentru o declaraţie politică a acestuia?

Ne‑am putea închipui un prim‑mi‑nistru român care să se asocieze Greciei, Serbiei și Ungariei, în încercarea de a con‑tura traseul unei noi conducte prin care să curgă nu doar gazul, ci și puterea rusă? Sau care să se plângă de pierderile diver‑selor sectoare ale economiei naţionale, în urma sancţiunilor impuse Rusiei de către Uniunea Europeană?

Astfel de comportamente ar fi greu de imaginat la București. Pentru orice politi‑cian român, un CV pro‑american și pro‑occi‑dental reprezintă un avantaj însemnat în competiţia electorală. Cei care, în trecut, au dat semne de șovăială sau ambiguitate în această privinţă s‑au văzut confruntaţi, până la urmă, cu surprize neplăcute.

Așadar, fără a idealiza în vreun fel va‑lorile sau atitudinile electoratului, să ob‑servăm că ele tind să ofere o bază solidă și predictibilă pentru acţiunea liderilor. Mai mult, ar merita să ne întrebăm dacă nu cumva fiecare nouă ameninţare for‑mulată de vreun aparatcik de la Kremlin duce la întărirea acestei baze.

Nu trebuie să ne deranjeze coagularea vocilor sponsorizate de Moscova, în spa‑ţiul public românesc. Concetăţenii noștri care vor să recepteze în limba română con‑ţinut mass‑media creat la Kremlin trebuie să‑și poată îndeplini dorinţa. Cei care do‑resc să scrie sau să comenteze în colţul pro‑rus al spaţiului virtual o pot face – și e foarte bine. Românii care ar dori o reorien‑tare strategică a ţării noastre au dreptul la liberă exprimare, în limitele legii și ale bunului‑simţ. A ne speria, a ne lamenta, a limita dreptul la informare și exprimare este exact reacţia pe care și‑o doresc cei deranjaţi de asocierea României la struc‑turile occidentale. Propaganda ne poate enerva astăzi și ne poate speria mâine, dar asta nu înseamnă că se va dovedi eficientă. Mai mult, ar fi de așteptat ca vectorii pro‑pagandei antioccidentale să contribuie ne‑intenţionat tocmai la dezvoltarea lucidi‑tăţii și a maturităţii pe care ni le dorim, în vremuri agitate.

Beneficiile propagandei

O altă surpriză am avut‑o de Paște (cel catolic e sărbătorit cu o săp‑tămână înaintea celui ortodox).

Mă aflam într‑un orășel la vreo sută de kilometri de Paris cu misiunea de a cum‑păra carne de miel, dar a fost imposibil să găsesc. Nici la măcelării, nici la super‑market. Totul fusese cumpărat. Ce bine ar fi fost dacă aveam o pilă…

La înmormântarea celor de la revista Charlie Hebdo, uciși în atacul terorist din ianuarie, s‑a intonat Internaţionala, iar în metroul parizian a fost interzis un panou publicitar al unei asociaţii ce ajută creștinii din Orient. În numele laicităţii!

În mai multe manuale de istorie de clasa a XII‑a, un capitol important e con‑sacrat Chinei. Cea de ieri și cea de astăzi. Partea istorică oculta total crimele lui Mao. Peste 60 de milioane de victime „uitate” de autorii (istorici?) ai manualelor. Cum adesea sunt ignorate victimele comunis‑mului. Într‑o discuţie cu eseistul Thierry Wolton, care pregătește o monumentală istorie a comunismului mondial, vine vor‑ba despre Alzheimerul ideologic de care suferă unii istorici sau politicieni când e vorba despre crimele comunismului. Pen‑tru Thierry, această amnezie este o nega‑ţie criminală ce ar trebui pedepsită.

În numărul trecut pomeneam de ad‑miraţia celor de dreapta din Franţa pentru autocratul Putin. Iată un nou exemplu pe care l‑am găsit în cotidianul Figaro ( joi, 26 martie) în dezbaterea pe care au avut‑o Gaspard Koenig, filosof și romancier, și Natacha Polony, editorialistă la acest ziar. Koenig e un intelectual liberal 100%, iar Polony întruchipează dreapta „republica‑nă”, ce preferă un stat intervenţionist și un

șef reprezentativ. Primul crede în capaci‑tatea individului de a reforma și de a se adapta, pe când Natacha Polony preferă un regulator și un „ghid”: nu are încre‑dere în oameni decât dacă sunt suprave‑gheaţi. Schimbul între cei doi e simpto‑matic, deoarece rezumă problema dreptei în Franţa, care nu reușește să ia direcţia reformelor liberale, așa cum au făcut‑o celelalte partide de dreapta în Europa și America.

Rezultatele alegerilor departamen‑tale confirmă această situaţie. Frontul Na‑ţional, partidul considerat de extremă dreapta, a obţinut cu peste un milion de voturi mai mult decât partidele de dreap‑ta clasice și cu două milioane mai mult decât cele de stânga (în ciuda acestor re‑zultate, modul de scrutin favorizează par‑tidele clasice). O situaţie ce obligă candi‑daţii de dreapta să alerge după alegătorii Frontului Naţional cu un program antili‑beral… O tactică riscantă, ce nu le inspiră încredere celor ce ar putea vota pentru candidaţii de dreapta.

Dezbaterile din jurul tacticii de adop‑tat împotriva Frontului Naţional sunt ex‑trem de numeroase. Majoritatea vor să critice cu argumente solide programul economic (e drept, catastrofal) al acestui partid. Nu cred în această strategie. Ade‑sea, programele partidelor extremiste sunt utopice și dezastruoase (vezi exemplul din Grecia), însă votul alegătorilor e o formă de protest, nu un vot logic. A‑l combate raţional e inutil; el trebuie atacat prin ac‑ţiune și reformă. Asta așteaptă cei care votează pentru extreme, nu argumente economice sau politice, oricât ar fi ele de justificate.

Din Franţa

La sfârşitul lunii februarie am asistat la o conferinţă organizată de un institut european de cercetări economice şi consacrată problemelor şefilor de întreprinderi din Franţa (impozite, reglementări) în comparaţie cu dificultăţile celor din Germania. Am fost extrem de uimit să constat că în sala ce poate primi

50 de invitaţi nu erau decât… trei persoane (inclusiv eu). Cu atât mai mult cu cât la precedentele întâlniri nu erau locuri libere. Explicaţia nu a fost greu de găsit: dezbaterea a fost organizată în plină vacanţă de iarnă, iar în această perioadă „toţi” francezii sunt la munte, la schi. Oamenii se plâng că nu au bani… Iar o săptămână la schi în această perioadă e considerată, în medie, de două ori mai scumpă decât o săptămână de vacanţă în august.

De mai bine de un an, România se confruntă cu o intensă presiune politică generată de Moscova. Modul în care reacţionăm este, cel puţin până acum, îmbucurător. Existenţa unor viziuni diferite este absolut normală într‑o societate liberă, astfel că partizanii reorientărilor

sau cedărilor au dreptul de a se exprima. Cursul politicii noastre externe şi de securitate este însă suficient de solid încât să depăşim astfel de blocaje.

nr. 193 www.revistatimpul.ro

LABIRINT | 19

Stelian Dumistrăcel Martori ai derivei

Psih(o)analiza subiectivă

Redau câteva dintre cele care mi s‑au părut mai expresive: „Doamne, ce ghi‑veci înăcrit este scriitura lui James

Joyce! Nimic în afară de homosexuali bă‑trâni, cotoare de varză și citate din Biblie care fierb în sucul secretat de mintea sa de jurnalist pervers” (D.H. Lawrence despre James Joyce); „Domnul Kipling reprezin‑tă tot ce mi‑aș dori să fie altfel în lumea asta cangrenată” (Dylan Thomas despre Rudyard Kipling); „Nimeni n‑ar putea fi mai clovn, mai greoi sau mai de prost‑gust decât Herman Melville, chiar și într‑o carte de valoare cum e Moby Dick” (D.H. Lawrence despre Herman Melville); „N‑a folosit nicio‑dată vreun cuvânt care să determine un cititor să folosească dicţionarul” (William Faulkner despre Ernest Hemingway); „Săra‑cul Faulkner. El chiar crede că marile emo‑ţii provin din cuvinte sofisticate?” (Ernest Hemingway despre William Faulkner); „Orice urmă de entuziasm faţă de scriitu‑ra lui Poe este semnul unui stadiu primitiv de gândire” (Henry James despre Edgar Allan Poe); „Există două moduri prin care să nu‑ţi placă poezia. Unul e să nu‑ţi placă, celălalt e să‑l citești pe Pope” (Oscar Wilde despre Alexander Pope); „Ulise este opera unui student greţos care își stoarce coșurile” (Virginia Woolf despre James Joyce).

E amuzant? E trist? Este perfect uman? Este perfect normal (oricare definiţie a nor‑malităţii am adopta‑o…)? Lista este mult mai lungă, iar asemenea „aprecieri” au existat dintotdeauna, și nu numai printre scriitori.

Invidia, căci ea e firul roșu comun afir‑maţiilor citate, este un sentiment uman, cunoscut fiecăruia dintre noi. Ca expe‑rienţă emoţională primară, ea este iden‑tificată cu dorinţa nesatisfăcută de a avea ceva ce aparţine altuia. Dacă în copilărie sau adolescenţă invidia poate avea un rol funcţional, adaptativ, la maturitate, ea con‑duce în mod direct spre dificultăţi de or‑ganizare psihică. Se poate constitui într‑un simptom în dezvoltarea unei nevroze, poate declanșa o criză existenţială sau poate fi punctul de răscruce în procesul de afirmare a identităţii personale sau profesionale.

În literatura de specialitate se arată că invidia sau gelozia profesională apare în mod pregnant în cazul profesiilor ce pre‑supun recunoașterea socială. Astfel, artiș‑tii (scriitorii, muzicienii, pictorii, actorii,

arhitecţii etc.), cercetătorii, medicii, avo‑caţii, universitarii etc. se află în topul cate‑goriilor socioprofesionale ce se confruntă cu invidia. Explicaţia rezidă în faptul că ma‑joritatea indivizilor din aceste categorii au trăsături de personalitate de tip histrionic. Comportamental, invidia se manifestă prin dorinţa de a fi mereu în centrul atenţiei, prin căutarea permanentă a noutăţii, sti‑mularea și excitarea devenind inamicii ru‑tinei. Atenţia acordată tardiv (sau lipsa ei) conduce spre frustrare și stări depresive.

J. Elster a identificat semnele carac‑teristice ale invidiei: adoptarea unei atitu‑dini critice exagerate faţă de ceilalţi („cău‑tarea nodului în papură”), justificarea succeselor celorlalţi atribuindu‑le factori‑lor externi, apelarea la bârfă și sabotarea indirectă prin devalorizarea rivalului.

Însăși etimologia cuvântului (lat. in video – „a vedea împotrivă”, „a vedea con‑tra cuiva”) ne indică satisfacţia perversă de bucurie de răul celuilalt sau întristare de binele său.

Psihanaliștii plasează sorgintea invidiei în Complexul Cain (Cain și Abel) cauzat de rivalitatea fraternă pentru câștigarea dragostei părinţilor. În condiţii normale, ostilitatea iniţială se transformă în iubire. Lipsa climatului afectiv pozitiv creează premise pentru augmentarea invidiei.

Adepţii evoluţionismului localizează existenţa invidiei printre nevoile biologice pentru supravieţuire și înmulţire, teorie pe care se sprijină și unele modele educa‑ţionale contemporane: ideea de a fi la ni‑vel individual cel mai bun, de a‑i depăși pe ceilalţi pentru a putea îndeplini orice vis.

Unul dintre miturile fundamentale ale literaturii românești, Mioriţa, ne zugră‑vește imaginea invidiei atunci când doi ciobani se sfătuiesc să îl omoare pe al trei‑lea pentru a‑și însuși averea acestuia („Că‑i mai ortoman/ Ș‑are oi mai multe,/ Mândre și cornute”).

Oricum ar fi abordată, invidia face parte din natura umană dintotdeauna. Con‑secinţele psihologice pot fi devastatoare, în sensul risipirii sau blocării potenţialu‑lui intelectual, afectiv, iar în situaţii pato‑logice poate determina chiar crima. Sau, așa cum spunea B. Russell, „invidia este o teribilă sursă de nefericire pentru mulţi oameni”.

Un sentiment vechi de când lumea, mereu în vogă

Lavinia Maria Pruteanu

Nu intenţionăm prezentarea volumu‑lui la care ne‑am referit, în care au‑torul, pentru a‑i cunoaște pe stră‑

moșii românilor, se confruntă, temeinic și superior, cu istorici greci și latini, cu eru‑diţi francezi și germani, exegeţi pe tărâmul istoriei, al lingvisticii sau al editării antici‑lor, ci avem în vedere stilul său polemic, manifestat în spiritul Vieţii românești. Ne oprim la scrieri anterioare tipăririi Originii (1925), din seria dedicată preponderent „spe‑cialiștilor”, pornind de la cei din ţară, dar extinzând denominativul și caracterizările și asupra celor din străinătate, atunci când nu îi găsește deosebiţi de cei autohtoni.

Un text de bază îl reprezintă scrierea Un specialist român la Lipsca, publicată în anii 1909‑1910 în mai multe numere din Viaţa românească (și într‑un volum de 171 de pagini, în 1910, la care trimitem în continuare), al cărei „erou” este lingvistul german Gustav Weigand, considerat lipsit de obiectivitate și chiar intrigant, de vre‑me ce le scrie unor reviste pentru a împie‑dica publicarea articolelor adversarilor săi („calomniază oamenii prin scrisorele”).

O însemnată parte a studiului  res‑pectiv îl constituie recenzarea critică a 15 volume din Jahresbericht…, publicaţia instituţiei conduse de acesta, Institut für Rumänische Sprache /Rumänisches Semi‑nar/ zu Leipzig, finanţat de statul român. De exemplu, prezentând o gramatică practică a limbii române (Leipzig, 1903), Philippide se indignează și în legătură cu „munteniza‑rea” unor fonetisme din opera lui Creangă

(„un dujman de lup” și „că bine o mai plez‑niși”): „…să mai vie și un german de la Lipsca, care baraguinează românește, să schimbe samavolnicește limba lui Creangă al nostru, aceasta este culmea arbitrarului”.

Câteva cuvinte privind termenii pole‑micii. Totul pornește de la animozitatea ivită între cei doi lingviști, Philippide neac‑ceptând aerul de superioritate al specialis‑tului german, nepoliticos și agresiv. Lui Weigand i se reproșează faptul că, atât în publicaţii, cât și în scrisori particulare, folo‑sește termeni injurioși la adresa adversari‑lor și chiar a unor persoane la care se referă în treacăt. Astfel, o contribuţie etimologică a lui G. Pascu a fost etichetată de Weigand drept o „stupiditate” (Blödsinn), autorul ne‑meritând „să fie luat în serios”; Iosif Popovici este calificat prin termenii „mizerabil” (der Mensch ist viel zu erbärmlich), respectiv „mi‑zerabil calomniator” (ein elenden Verleum‑ders), iar despre un primar care, în timpul unei cercetări de teren, contrariat de unele preocupări ale anchetatorului‑lingvist, a „în‑drăznit” să‑i ceară din nou actele de acredi‑tare din partea autorităţilor de la București,

scrie: „a avut nerușinarea (Unverschäm‑theit) să mă cheme încă o dată la primărie”. Philippide respinge pe un ton categoric fo‑losirea, în dispute știinţifice, a unor aseme‑nea termeni: domnul Weigand „ar trebui să se ferească ca de foc de a mai da oamenilor epitete ca – mi‑i rușine că trebuie să le pome‑nesc – stupid, ori nerușinat, ori mizerabil”.

Discursul profesorului ieșean se vă‑dește superior, prin ironie: în descrieri și în argumentare, stilul său este colorat prin recurgerea la expresii populare. La un mo‑ment dat, subliniind o eroare de interpreta‑re a lui Weigand din domeniul gramaticii, consideră că buna documentare l‑ar fi scutit de încurcătură: „n‑ar mai fi confundat scripca cu iepurele”; faţă de comportamentele so‑cotite abuzive ale aceluiași, referinţa este de factură folclorică: se poartă „ca în satul lui Cremene”. În alt caz, precauţia unui co‑leg german este pusă pe seama temerii că acesta nu ar fi vrut să pară „mai slab în bălă‑măle” decât opinentul ieșean. Dar formulele expresive pot apărea chiar într‑o adevărată orchestraţie: „Dacă cel puţin [W] n‑ar fi în‑jurat oamenii, l‑aș fi lăsat poate în plata

lui D‑zeu, pentru că doar știu că împrejură‑rile sunt mai puternice decât mine și că cerc marea cu degetul când voiesc să des‑chid ochii conaţionalilor mei și compatrio‑ţilor D‑sale. Dl W. însă înjură oamenii și aceasta m‑a făcut să‑mi ies din sărite”, își cere scuze, cumva, Philippide.

În fond, cei doi polemiști au afinităţi temperamentale; în exprimarea amândurora putem constata distanţarea faţă de un re‑gistru public formal al discursului, de presu‑pus în discuţiile asupra unor probleme de specialitate și chiar în caracterizarea unor confraţi; dată fiind însă animozitatea ce se instalase între cei doi, dacă Weigand recurge frecvent la incitare, prin violenţe de limbaj, Philippide are de partea sa ludicul familiar.

În sfârșit, ne permitem să punem tră‑sături ale discursului critic al lui Philippide și pe seama impresiei acestuia că „specia‑liștii” sunt grăbiţi „pentru că se tem c‑or muri și n‑or avea când să ne spună toată înţelep‑ciunea ce au în minte. Ce bine ar fi prins omenirii ca măcar jumătate din această în‑ţelepciune să fi rămas pentru veșnicie as‑cunsă în creierul învăţaţilor!”.

Termenii unei polemici

Atunci când nu ne lăsăm alienaţi, internetul ne oferă tot felul de surprize. Tot navigând în voia sau împotriva curentului, găsesc pe un site de literatură insultele cu care s‑au „gratulat” unii scriitori celebri.

Parcurgerea primului volum din Originea românilor, opera capitală a lui Alexandru Philippide, creatorul şcolii lingvistice ieşene, volum intitulat Ce spun izvoarele istorice, apărut recent la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, ne‑a împrospătat imaginea filologului polemist, critic fără rezerve al unei perioade a ştiinţei româneşti pe care acesta o considera adesea grăbită şi superficială. Este un punct de vedere uşor

de înţeles dacă avem în vedere erudiţia şi meticulozitatea lui Philippide, de formaţie universitară germană, cunoscător profund al latinei şi al diferitelor ipostaze ale limbii greceşti, al limbilor romanice, pasionat de istorie şi pionier în domeniul studiului metodic al limbii române vechi şi moderne şi al interpretării dialectelor sud‑dunărene.

www.revistatimpul.ro aprilie 2015

20 | VITRALIU

Mioara Anton

Cotidianul comunist

Teodora Manea Detaşatul cultural

Alimentaţia raţională

Mi‑am imaginat acest adolescent, originar dintr‑un cochet orășel

transilvănean, visând despre noua sa viaţă în Anglia, zgâindu‑se la pozele unei Londre elegante și multiculturale, imaginându‑se căl‑când pragul Oxfordului și apoi frecându‑și coatele de un birou de sticlă cu vedere spre Tamisa. Sau poate visând la concerte rock, la prieteni noi, mașini, compu‑tere, călătorii și toată gama de mirosuri și promisiuni pe care nu doar ţara, dar și vârsta le adulmecă și le așteaptă. Dar toate aceste vise nu mai erau acum decât am‑balajul sfâșiat al unui cadou ine‑xistent. Anglia era pentru el cea mai mare deziluzie, sursa depre‑siilor cotidiene și a absenţelor.

Satul unde părinţii primise‑ră de lucru era o fundătură plină de noroaie. Ici‑colo câte o casă, o cârciumă și o școală primară. Adolescentul meu făcea naveta într‑o altă urâţenie de sat mai ră‑sărit (să‑l numesc Cucuieţington, ca să păstrez anonimitatea și să redau culoarea exactă), conec‑tat la restul lumii doar cu o linie timidă de autobuz, fie el și roșu

cu etaj. Întreaga zonă e recunos‑cută drept cea mai „curată etnic”, plină doar de ţărani englezi albi

și eterni pe aceste meleaguri on‑dulate. Cineva mi‑a spus că sunt destul de okay cu românii, că

măcar ei sunt albi și creștini. Co‑piii lor, forfăind pe coridoa rele liceului industrial, probabil în‑cearcă să iasă din peisajul tradi‑ţional, dar fără mult succes sau suport. Așa că sunt și ei acriţi și acizi.

Profesoara îl întreabă de ce a lipsit două săptămâni. El îi răs‑punde că dimineaţa stă în ploaie și frig așteptând autobuzul, co‑legii sunt răi cu el, nu are prie‑teni, nu‑i place unde este, nu‑i place mâncarea, nu‑i place nimic. Și îi este dor de câinele lui, pe care a fost forţat să‑l lase acasă. Din când în când, intră pe Skype cu bunicii, iar câinele vine și el și așa îi mai trece dorul. Boabe de singurătate i se rostogolesc pe obraji.

Programul guvernamental de integrare etnică îmi dă 10 ore de interpretare cu el la orele de curs, așa că timp de cinci săptămâni pendulez în cizme de cauciuc în vârful autobuzului roșu peste văile verzi spre Cucuieţington. Profesoara de mate, o rusoaică bătrână și nevrozată, scrie pe ta‑blă doar pentru ea, apoi șterge fără să explice și fără să o intere‑seze dacă cineva a văzut sau pri‑ceput ceva. Elevii nu sunt mo‑tivaţi, sunt plictisiţi și o iau în gheare așa cum o armată de șo‑bolani ar juca leapșa cu un pisic prăpădit. Ţipă. Traduc.

Mă uit în ochii lui dezamă‑giţi și aș vrea să‑i spun că‑mi pare rău pentru el, dar știu că asta nu‑l va ajuta deloc. La franceză, accentul lui perfect e ridiculizat de colegii incapabili să pronun‑ţe măcar je suis. O fată se întoar‑ce către mine în mijlocul orei și‑mi cere destul de imperativ să‑i arăt unghiile. Are părul mov și pare atât de năucă, încât nu cred că pot să‑i explic faptul că e deplasată. Îi arăt unghiile, ea mi le‑arată pe ale ei și zice: cool.

Într‑un februarie capricios, munca mea de interpret m‑a chemat la un liceu într‑un sat pierdut prin sudul Angliei. Un adolescent timid, cu ochelari, o profesoară energică, uscată, cu o faţă gri, şi eu ascunsă după ecusonul de interpret comunitar. Evident, eram chemată să rezolv o problemă, ceea ce în acest caz devenea sinonim cu a interpreta o problemă. Băiatul venise cu familia în octombrie anul trecut în Anglia, dar de câteva

luni adunase prea multe absenţe. Rolul meu era să‑l fac să înţeleagă că trebuie să meargă la şcoală.

Vorbesc pe Skype cu câinele meu

Pentru a‑și atinge obiecti‑vul, regimul a impus noi măsuri menite să discipli‑

neze societatea și să pună capăt unor fenomene care influenţau negativ economia. Prevenirea și combaterea speculei, raţionaliza‑rea alimentelor prin introduce‑rea cartelelor, autoaprovizionarea teritorială prin care se interzicea traficul cu produse alimentare dintr‑un judeţ în altul, înăspri‑rea disciplinei la locul de mun‑că, obligativitatea participării la muncile agricole au culminat cu elaborarea unui program naţio‑nal de alimentaţie știinţifică a populaţiei. O comisie formată din 27 de oficiali de partid și de stat reprezentând Ministerele Sănă‑tăţii, Învăţământului, Comerţu‑lui Interior, Clinica de Nutriţie

și Boli Metabolice, Institutul de Cercetări Biologice, Institutul de Cercetări pentru Industrie Ali‑mentară etc. a redactat progra‑mul prin care se declanșa lupta împotriva caloriilor și a obiceiu‑rilor culinare nesănătoase ale românilor.

Propusă în ședinţa Comite‑tului Politic Executiv din 20 oc‑tombrie 1981, varianta finală a programului a fost adoptată în anul următor, pe 3 iulie 1982. Ceaușescu invoca necesitatea ali‑nierii la recomandările Organi‑zaţiei Mondiale a Sănătăţii care preconizau un consum mediu de 2 800 de calorii pentru fiecare per‑soană. În România anului 1982, statisticile oficiale indicau un con‑sum de 3 300 de calorii, ceea ce însemna că românii mâncau

nesănătos, beau prea multă bere și preferau băuturile răcoritoare. Ceaușescu anunţa că programul era orientativ și avea un caracter educativ, cetăţenii fiind informaţi asupra pericolelor care le ame‑ninţau sănătatea: „cine vrea să mănânce mai mult n‑are decât, dar nu pot să spun că cine mă‑nâncă mai mult moare mai re‑pede”. Programul era însoţit de o anexă în care era indicată greu‑tatea ideală în funcţie de înăl‑ţime, vârstă și sex. Totodată, era stabilit consumul mediu de ali‑mente în funcţie de natura și in‑tensitatea efortului fizic depus de populaţia adultă. La principalele grupe de produse alimentare, can‑tităţile prevăzute să fie consu‑mate pentru perioada 1982‑1985 se situau pe cap de locuitor la

60‑70  kg carne, 8‑10 kg pește, 210‑230 de litri lapte, 260‑280 de ouă, 170‑185 kg legume, 85‑95 kg fructe, 22‑26 kg zahăr, 70‑90  kg cartofi, 20‑140 kg cereale și pro‑duse din cereale.

Partidul dorea să se asigure că starea de sănătate a popula‑ţiei era una corespunzătoare: „In‑teresul fiecărui om este să știe ce, cum, cât și când trebuie să consume pentru a fi sănătos, vi‑guros, creator, apt de muncă și a evita o îmbătrânire prematură”. Generalizarea penuriei de bu‑nuri alimentare se ascundea în spatele intenţiilor regimului de a educa știinţific gusturile alimen‑tare ale populaţiei. Comparativ cu anii ’50, statistic, în anii ’80, alimentaţia populaţiei se îmbu‑nătăţise calitativ și cantitativ,

ceea ce situa România la nivelul celor mai dezvoltate state. Reali‑tatea cotidiană a cozilor contra‑zicea însă datele oficiale. Nume‑roase scrisori, multe dintre ele anonime, deplângeau condiţiile de aprovizionare, igiena precară în care erau depozitate mărfu‑rile, permanentizarea cozilor și lipsa din magazine a produselor din carne. Într‑una dintre scri‑sorile adresate lui N. Ceaușescu se consemna ironic: „socialis‑mul începe acolo unde se termi‑nă carnea (…). Nu v‑a dat de gân‑dit faptul că singurele aplauze spontane, nedirijate, neorches‑trate, din timpul cuvântării tov. N. Ceaușescu la Conferinţa Naţio‑nală a PCR au izbucnit când s‑a anunţat sporirea cantităţilor de carne ce vor fi livrate pe piaţă?”.

Strategiile de supravieţuire au dus în timp la dezvoltarea unei economii subterane în care erau implicaţi mai ales cei care administrau reţelele de alimen‑taţie publică (alimentare, res‑taurante, aprozare, fabrici). Însă accesul la ele era limitat, majo‑ritatea populaţiei fiind obligată să se adapteze unui stil de viaţă „raţional și știinţific”.

La începutul anilor ’80, Ceauşescu se confrunta cu efectele nedorite ale unei crize economice care putea afecta stabilitatea regimului. Refuzul guvernelor occidentale de a mai acorda credite pentru o industrie nerentabilă a obligat conducerea partidului să găsească soluţii pentru raţionalizarea consumului şi redresarea economiei. Presiunile FMI ca guvernul de la Bucureşti să‑şi reevalueze planurile de dezvoltare industrială, precum şi perspectiva intrării în incapacitate de plată l‑au determinat pe Ceauşescu să anunţe

că România intenţiona să‑şi achite datoria externă. O povară care a fost aruncată direct asupra populaţiei.

nr. 193 www.revistatimpul.ro

EXCLUSIV | 21

Adina Scutelnicu

Viaţa lui Tom Banwell a fost un lung șir de iluzii și decepţii, de redes‑coperiri și reinventări. „După ce

am terminat facultatea, în 1970, nu prea mi‑am bătut capul să‑mi găsesc o slujbă full‑time în domeniul pe care mi l‑am ales; în schimb, mi‑am concentrat eforturile pentru a produce suficiente produse de artă vandabile. M‑am mutat din Berkeley în vecinătatea Oaklandului, unde chiriile erau mai ieftine, și am nimerit la doar câ‑teva blocuri distanţă de o zonă industrială în care se afla și o fabrică de mobilă. În tomberoanele de acolo am găsit o mulţime de piese de lemn deteriorate, precum și resturi de Naugahyde, o piele sintetică fo‑losită la tapiţat. Îmi amintesc de o mulţime de materiale verde‑mazăre și oranj, din care am făcut niște pălării fistichii. Materialul are o rigiditate oarecum similară pielii, iar aceasta a fost prima mea incursiune în proiectarea și lucrul cu acest tip de mate‑rial”, ne‑a povestit Tom.

Agonii şi extaze antreprenoriale

Doi ani mai târziu, și‑a luat prietena, pe Dee Dee, și s‑a mutat în Tahoe City, într‑o locuinţă pe care au împărţit‑o cu încă patru persoane. În subsol, unde și‑a amenajat un atelier, migălea prin tehnica batik tot felul de produse, dar vânzările erau rare și in‑consistente, așa că Dee Dee, plictisită să‑l tot sprijine financiar, l‑a părăsit. Abando‑nat și oarecum debusolat, Tom s‑a împrie‑tenit cu Joe Morasco, proprietarul unui magazin neconvenţional (ca să nu zic de‑a dreptul hippy, cu mărfuri… psihedelice, așa‑numitul head shop), care vindea și ar‑ticole din piele. A început așadar să facă haine și pantaloni din piele, poșete, curele și portofele. A urmat o călătorie pe un vas în Caraibe și Insulele Virgine, care i‑a schim‑bat optica, așa că la întoarcerea în Tahoe City s‑a apucat pe cont propriu de pielărie. Nu pentru mult timp însă, fiindcă își dorea de multă vreme să facă mobilier perso‑nalizat. Tom s‑a mutat din nou, de data aceasta în zona golfului, în Walnut Creek, unde, după căutări zadarnice la producă‑torii locali de mobilă, a reușit să se anga‑jeze la Diablo Mobilier, unde recondiţiona piese de mobilier, cu speranţa că va ajunge cândva să înveţe să facă mobilă. N‑a fost să fie; după un an a fost concediat pentru că punea beţe în roate bunului mers al afa‑cerii. Având o grămadă de timp la dispozi‑ţie, Tom a mai făcut câteva căști din piele „doar de amuzament”. Dar să fii șomer nu era deloc amuzant, așa că și‑a pus căștile

(de viking și de dragon) într‑o cutie mare și a bătut la poarta unui producător local de articole din piele. A fost angajat ime‑diat. În scurt timp, producătorul a deschis un al doilea magazin, în Jack London Village, unde Tom a fost delegat ca unic reprezen‑tant. Însă centrul comercial în care se afla magazinul abia fusese deschis, vânzările nu erau tocmai de top, timp liber era bere‑chet, așa că Tom putea să‑și realizeze pro‑priile creaţii. După un an, în magazin a apă‑rut un transport de pălării făcute manual, dar cu un design cam sărăcuţ. I‑a arătat patronului hibele și i‑a spus că poate face o marfă mai de soi. Într‑adevăr, pălăriile realizate de Tom arătau mult mai bine și au început să se vândă cu succes. Între timp, Tom Banwell s‑a căsătorit cu Monika și aș‑teptau deja și primul copil, așa că au consi‑derat că este timpul să‑și deschidă propria afacere. S‑au mutat la poalele munţilor Sierra Nevada, în Green Valley, unde au început să confecţioneze pălăriile Igor din piele, în stil western. Tom a luat o mostră și a dus‑o la San Francisco, unde a pre‑zentat‑o proprietarului unui showroom. Acesta a luat pălăria și le‑a arătat‑o unor doamne, și ele proprietare de magazine, spunându‑le că este un produs nou, pe care tocmai a început să‑l fabrice. Cele două doamne au fost mai mult decât entuzias‑mate: au făcut câte o comandă fermă, așa că proprietarul showroomului i‑a spus lui Tom că este de acord să‑i vândă pălăriile. Afacerea a mers bine, Tom și‑a angajat câ‑ţiva oameni, iar brandul Igor a început să se distribuie pe întregul teritoriu al Statelor Unite. Numele a fost schimbat din Igor în Cornerstone Hatworks, ca să fie luat mai în serios, și vreme de patru ani lucrurile au mers bine. Piaţa însă a început să fie inun‑dată de produse asemănătoare și Tom a simţit că afacerea sa urma să se ducă de râpă. În 1980 a vândut tot și s‑a reapucat de prelucrarea lemnului. Din păcate, vânzarea nu era cu banii jos, plata urmând să se facă eșalonat, lunar. Însă piaţa pălăriilor s‑a prăbușit, plăţile lunare au fost sistate, iar familia Banwell a început o viaţă pauperă.

Sinusoida reuşiteiÎn 1984, Tom a descoperit că rășina de

uretan poate fi turnată în forme de sili‑con astfel încât să arate ca lemnul, găsel‑niţă care l‑a propulsat într‑o nouă între‑prindere. Doi ani mai târziu, a deschis împreună cu un partener o fabrică de pă‑puși, Banwell Wolfe, care a scos pe piaţă un întreg popor de elfi, vrăjitori, gnomi și Moși Crăciuni. Dar mersul afacerii a în‑ceput să se încetinească, iar Tom prefera

să vândă componente altor fabricanţi de păpuși sau artizani. În 1999 și‑a cumpărat un Mannetron, o mașinărie care‑i permi‑tea să facă obiecte mai mari din uretan, iar Tom a început să fabrice trofee personali‑zate. Clienţii lui erau întreprinderi mari, cu bugete pe măsură și a urmat din nou o pe‑rioadă liniștită financiar, în care a putut să revină la pielărie. De data aceasta, a început să facă măști. A găsit pe internet un grup de artiști cu preocupări comune, dar și un site de vânzări. În 2008 a deschis un ma‑gazin Etsi, iar măștile lui au început să se vândă ca pâinea caldă. De atunci, lucruri‑le au mers din ce în ce mai bine. Căutările s‑au încheiat, pălăriile, elfii și trofeele au zburat, iar Tom și‑a găsit identitatea artis‑tică. Începea Perioada Steampunk. Cu ori‑gini în subgenul literar al ficţiunii și știin‑ţifico‑fantasticului, Steampunk (termen apărut în 1987) include acum moda, tehno‑logia și designul. Ea generează o viziune postapocaliptică a unei lumi fantastice, populate de personaje trăsnite și mașină‑rii monstruoase și inspirate din perioada mașinilor cu abur industriale, și chiar o subcultură dezvoltată din ficţiunea estetică Steampunk, ficţiunea victoriană și desig‑nul Art Nouveau. Măștile Steampunk con‑cepute de artistul Tom Banwell au combinat imaginaţia sa debordantă cu învăţăturile pielarului și ale fabricantului de trofee din rășină. Prototipul a fost masca împotriva ciumei a medicului, realizată în doar cinci zile, lucrare intitulată Dr. Beulenpest. A ur‑mat Ichabod, denumire cu conotaţii biblice, dar cu sensul de bază derivat din aceeași mască împotriva ciumei. De data aceasta, execuţia a durat 11 săptămâni. Tom a con‑tinuat cu o serie de măști intitulate Miasma, dotate de această dată cu ventilatoare și oculare cu lentile, uzând și de o tehnică specială de întindere a pielii pentru creș‑terea efectului vizual. Pentru finalizarea celei dintâi măști Miasma a fost nevoie de un an și jumătate. În momentul de faţă, lucrările lui au ajuns în muzee, în colecţii particulare, dar și pe podiumurile de modă, ca accesorii de lux. „Este greu să explic de ce îmi plac acest gen de lucrări, fiindcă n‑am stat niciodată să analizez asta. Pur și sim‑plu îmi place și mă face să mă simt bine”, spune Tom. „Am auzit și opinii potrivit că‑rora arta mea este înfiorătoare și perversă, dar nu‑mi pasă de aceste comentarii; eu iubesc arta la limită, cea care te face să spui: „Oau!”. Dacă tu crezi că este înfiorătoare, atunci, ei bine, arta mea nu este pentru tine. Eu doar mi‑am urmat calea și mi‑am găsit varianta optimă de exprimare. Și cred că asta este cel mai important”, ne‑a mărturisit Tom Banwell.

Poveste cu Tom Banwell, pălării, păpuși și Steampunk

Măştile lui Tom Banwell nu sunt pentru cei slabi de înger, după cum nici curentul artistic Steampunk, în care s‑ar încadra, nu este unul tocmai popular. Dar, fie că te îndrăgosteşti de ele, fie că le găseşti ciudate sau înfiorătoare, îţi atrag atenţia. Sunt originale, sunt expresive, sunt altceva. Tom Banwell însuşi este un artist complet ieşit din tipare. A studiat sociologia la Berkeley, California, dar preocupările sale pentru artă i‑au deviat traseul ştiinţific, l‑au făcut să trăiască

pentru a crea. Arta a devenit în timp un mod de viaţă. A testat tot felul de tehnici artistice, a folosit tot felul de suporturi; a desenat, a pictat, a sculptat în lemn şi în alte materiale, a imprimat prin tehnica batik (o procedură de imprimare cu ceară fierbinte asemănătoare – dacă nu chiar identică – cu cea folosită în Bucovina la împistritul ouălor), s‑a ocupat de sticlărit şi de sticlă fuzionată, a făcut fotografii, trofee, pălării şi păpuşi… Mai uşor ar fi de spus ce n‑a făcut. Cea dintâi mască, realizată în 1977, a fost a Bestiei din Frumoasa şi Bestia (ulterior, aceasta a fost cumpărată de un regizor şi folosită într‑un film). A fost urmată de o mască Zanni. Începuse călătoria artistică ce urma să dureze o viaţă şi avea să dea identitate lucrărilor semnate Tom Banwell.

www.revistatimpul.ro aprilie 2015

22 | ESEU

Idei în agora

Dan Pavel

Politica arhitecturii

Dragoş Dascălu

Filosofia ca pregătire pentru moarte

Influenţat de mentori și profe‑sori, am început studiul limbii grecești vechi. Lucrarea mea

de licenţă are titlul Ontologie și logică în dialogul „Parmenide” de Platon, iar interpretările la care am ajuns mi‑au întărit convinge‑rea că luasem o hotărâre bună. Pentru mine, teza lui Whitehead (The safest general characteriza‑tion of the European philosophi‑cal tradition is that it consists of a series of footnotes to Plato.) era adevărată. Eram blindat mental pentru strategia intelectualului în regimul totalitar: refugiul în turnul de fildeș.

Și mai aveam o ambiţie: să revoluţionez marxismul. Am fă‑cut o teorie politică a marxis‑mului pentru că mi se părea că acela era punctul slab al mate‑rialismului dialectic și istoric. Și cum lucram la teorie, am fost obligat să privesc realitatea. Din confruntarea asta, convingerile mele marxiste au fost rău zdrun‑cinate. Din marxist convins am devenit marxist revizionist, apoi anticomunist, iar în final m‑am radicalizat. Pe 21 decembrie 1989 am devenit „revoluţionar” (pen‑tru că revoluţia s‑a terminat a doua zi, pe 22 decembrie, când Ceaușescu a fugit cu elicopterul

de pe clădirea Comitetului Cen‑tral al PCR).

Din acel moment, am luat‑o de la început. În viaţă și în carieră. Totul s‑a schimbat, însă lecturile din Platon și mai ales ideile sale mi‑au rămas în memoria activă. Nu știu dacă mă voi întoarce vreodată la proiectul exegetic al reinterpretării, dar de Platon nu mă pot despărţi. Este un frag‑ment care îmi revine în minte în situaţiile‑limită, când personajul Socrate din dialogul „Phaidon” îl întreabă retoric pe un interlo‑cutor: „Căci oare nu aceasta e filo‑sofia, o stăruitoare pregătire pen‑tru moarte?” (melete thanatou).

După un vis apocaliptic și pre vestitor, pe care nu îl voi po‑vesti aici, mi‑am dat seama că nu m‑am pregătit stăruitor pen‑tru moarte. Am zece, chiar două‑sprezece proiecte începute și

neterminate. Unele sunt vechi de peste 15 ani, cum ar fi trilogia des‑pre FSN (ultimul titlu este Fese‑nismul de la Iliescu la Băsescu). Am început‑o odată cu cartea despre Convenţia Democratică, pe care am publicat‑o în 2003. Ceva din acel vis mă constrânge

să le termin. Dar nu voi mai lucra la toate proiectele simultan, ci voi încerca să le termin unul câte unul, dacă voi mai avea timp. Planul meu este să le termin pe primele două în 2015.

Însă nu despre aceasta voiam să scriu, ci despre felul radical în care mi s‑a schimbat percep‑ţia despre ceea ce se petrece în jur și în lume. De pildă, nu mă mai interesează și nici nu mai am timp pentru programele de știri de la televiziuni, pentru talk‑show‑uri. Ceea ce mă inte‑resează este în primul rând po‑litica externă ame ricană, teoria democraţiei, societatea civilă, po‑litica românească, intelligence studies, zona Asia‑Pacific ș.a.m.d. Despre toate găsesc informaţii pe internet, din surse de mare calitate. Un efect colateral este faptul că am scăpat de stresul

imens provocat de politică. Nu mă mai duc la televiziuni. În schimb, citesc și recitesc la un nivel comparabil cu perioadele mele cele mai intense. Am hotă‑rât să nu mai pierd timpul cu problemele urgente ale omenirii, pe care sper că le vor rezolva ge‑neraţiile viitoare (încălzirea glo‑bală, creșterea poluării, deșerti‑ficarea, dispariţia unor specii, suprapopularea planetei, crește‑rea violenţei și înmulţirea răz‑boaielor). Mi‑au venit însă idei simple și eficiente pentru pro‑blemele politice ale mediului în‑conjurător. Mă feresc ca dracu’ de tămâie de reţelele de sociali‑zare. În schimb, socializez direct cu prieteni vechi și cunoștinţe, după o selecţie strictă. Nu mă mai uit la fotbal, tenis, rugby, iar dacă joacă favoriţii mei (Manchester United, Steaua, All Blacks, Roger Federer, iar mai nou Simona Halep), las televizorul pe silent și citesc, dar mai trag cu coada ochiului spre ecran.

Mai sunt și alte schimbări, dar mai important decât orice este că filosofia ca pregătire pentru moarte m‑a readus la fi‑losofie. Pe lista „celor douăspre‑zece munci” sunt și cărţile de fi‑losofie. O altfel de filosofie decât cea pe care am studiat‑o.

Ar fi fost mai simplu să dau citatul la care tot reflectez, însă dacă îl scot din context pot rata ideile pe care voiam să le subliniez. Este contextul filosofic/antifilosofic al propriei vieţi. În primul an de facultate am hotărât că‑mi voi dedica viaţa studiului şi reinterpretării complete a lui Platon. Nu a fost uşor să iau decizia, pentru că

preocupările de logică şi epistemologie mă apropiaseră de descoperiri spectaculoase.

E foarte ușor atunci când te poţi bate cu piatra (sau cu lemnul) în piept, ridicând

în slăvi gospodăria tradiţională, bisericile pictate din Bucovina sau bisericile de lemn din Mara‑mureș și foarte greu e să arăţi valoarea unei clădiri care se gă‑sește în aproximativ aceeași for‑mă în câteva alte zeci de locuri. Căutând atât de mult specificul, „localul” și diversitatea, tindem să ignorăm sau să minimalizăm toc‑mai ceea ce ne este comun, de frica omogenizării, globalizării sau mcdonaldizării, cum ar spune Ritzer. Aici e marea provocare pentru patrimoniul industrial.

Căci nimic nu este mai co‑mun la nivel european decât moștenirea epocii industriale. Orașe întregi au fost construite sau reconstruite, inventând dis‑ciplina urbanismului (Parisul de către Haussman sau Barcelona după planurile lui Cerda), după principii similare  – funcţionali‑tate, fluxuri, claritate  –, iar sute de situri industriale de secol al XIX‑lea și XX încă sunt în pi‑cioare. Aceasta constituie o bună parte din moștenirea arhitectu‑rală comună europeană. Iar anul 2015, declarat Anul Patrimoniului

Industrial în Europa, ar trebui să releve tocmai acest lucru.

Totuși, aceste situri sunt de multe ori ignorate. Fiindcă toc‑mai am sărbătorit pe 18 aprilie

Ziua Internaţională a Monumen‑telor și Siturilor Istorice, un eve‑niment ICOMOS care în acest an a împlinit 50 de ani de acti‑vitate, am aflat că, printre cele

puţin peste 1  000 de situri UNESCO la nivel mondial, re‑găsim doar în jur de 20 de situri industriale. Dar asta nu înseam‑nă că nu există o grijă pentru

protejarea lor. Chiar fără a fi un patrimoniu mondial, clădiri‑le  industriale din Europa sunt păstrate, convertite, extinse și adaptate, căpătând o nouă viaţă. Elbphilarmonie din Hamburg sau Caixa Forum din Madrid por‑nesc de la foste depozite, inter‑venţia nouă fiind în permanent dialog cu vechea imagine in‑dustrială.

În România, chiar și situri‑le  industriale clasate ca monu‑ment istoric se află într‑o stare deplorabilă. Să ne gândim la Fa‑brica de Cherestea de la Putna, Fabrica de Ţigarete din Iași sau Fabrica de Bere din Turda. Ad‑ministraţiile publice sunt de mul‑te ori incapabile sau ignorante. Considerând aceste clădiri in‑dustriale ca parte din ceea ce ne apropie arhitectural de Europa (în aceeași măsură ca modernis‑mul anilor ’20‑’30, urbanismul de anii ’60 sau brutalismul arhitec‑tural din anii ’70), cred că modul în care ne raportăm la patrimo‑niul industrial ne oferă fiecăruia dintre noi un răspuns la întreba‑rea: cât de europeni suntem sau vrem să fim? Cât despre admi‑nistraţiile publice…

O moştenire europeană comună

Lucrând la un proiect de cercetare, o întrebare a pus (surprinzător, poate) echipa în dificultate: „Cum ajută proiectul dumneavoastră la apariţia şi transmiterea patrimoniului cultural european şi la procesul de europenizare?”. Atunci când se discută un dosar în cadrul oricărei comisii de monumente, a doua întrebare după „Cât de veche este clădirea?” este „Cât de diferit

este obiectivul propus pentru clasare faţă de toate celelalte din România şi Europa?”.

nr. 193 www.revistatimpul.ro

JURNAL | 23

Tableta de lut (11)Mircea Gheorghe

Un minut de modestie

Cătălin Mihuleac

Pe vremea comunismului, polonezii care ne vizitau ţara își făceau intrarea prin

Vama Siret, în limuzinele lor de buzunar Polski Fiat gheboșate de poveri. Mai străbăteau niște kilo‑metri și se opreau drept în cam‑pingul din cartierul Iţcani, situat pe buza orașului Suceava.

Acolo, închiriau o căsuţă de lemn și scoteau la vânzare case‑tofoanele, aparatele de radio, bu‑teliile de aragaz pentru voiaj și blugii Odra. Un loc aparte îl ocu‑pau cartușele de Marlboro, căci industria comunistă poloneză fa‑brica sub licenţă nu doar auto‑mobile Fiat, ci și ţigări Marlboro ori casetofoane Grundig. Un fru‑mos succes la public era repurtat de trusele cu boieli, jinduite de urmașele Evei comuniste. Cu cel mai nevinovat aer, femeile aflate sub semnul secerii și ciocanului își aruncau ochiul peste gardul lagărului, să vadă încotro o apucă moda în lumea necontaminată de ideile lui Marx și Lenin.

După ce stocurile erau lichi‑date, cu mașinuţele despovărate, polonezii o porneau cătinel spre Iași, unde schimbau, la studenţii străini sau la bișniţari, leii pe do‑lari. Când și această conversie era mântuită, apucau calea de

întoarcere spre casă, unde trăgeau linie și calculau. Cheltuielile erau scăzute, profitul pus deoparte, iar restul reinvestit, „turismul comer‑cial” fiind reluat, după un răgaz destinat odihnei. Ce să‑i faci, nu toţi cetăţenii Poloniei înţelegeau să adopte metodele frontale de exprimare ale lui Lech Wałęsa!

În România, turiștii comer‑ciali – sau comercianţii turistici – de sorginte poloneză reprezen‑tau o prezenţă pitorească și mai cu seamă utilă. Prea ocupată pen‑tru a se apleca asupra nuanţelor fenomenului, statistica oficială se limita să se laude cu creșterea numărului de turiști din statele comuniste prietene, veniţi în România pentru a se bucura de frumuseţile inegalabile ale patri‑ei noastre.

Dar unde s‑a mai văzut armo‑nie să dureze?! Bișniţarul român, la care polonezul prefăcea une‑ori în Iași leii în dolari, a gândit și a pus în practică o haiducie.

Nu singur, ci în cârdășie cu mili‑ţianul, știut fiind că, pe pămân‑tul  patriei noastre, între infrac‑tor și omul legii au existat mereu relaţii bazate pe principii ca ega‑litatea în drepturi, avantajul reci‑proc, întrajutorarea tovărășească, neamestecul în treburile interne și respectarea integrităţii terito‑riale.

Așa că, de îndată ce schim‑bul „lei‑dolari” se realiza între polonez și bișniţar la fereală de privirile indiscrete, răsărea din piatră seacă miliţianul. Cu ţinuta lui de preot al legii, îi legitima pe cei doi infractori prinși în fla‑grant și, ca o primă măsură, con‑fisca pe loc valuta, pregătindu‑se totodată pentru scrierea procesu‑lui‑verbal incriminator. Un mușchi nu i se clintea pe chip când își pregătea borderoul și pixul. Toţi cei de faţă știau foarte bine că deţinerea de valută constituia o faptă gravă, de pedeapsa căreia nu se scăpa cu una, cu două.

Având înţelegere mutuală cu miliţianul, bișniţarul își păstra sângele rece, ca un actor de film care știa că gloanţele trase spre el erau false. Numai genunchii turistului polonez începeau să tremure, împingând vibraţiile până sus, în voce. Într‑o limbă română de bazar, se lamenta, im‑plora și promitea că e prima și ul‑tima oară când… Cunoștea riscul. Un proces‑verbal i‑ar fi ruinat vii‑toarele drumuri în România și i‑ar fi zădărnicit comerţul.

Inima de miliţian era ea de piatră, dar până la un punct. Cu doza de umanitate fără de care nici o meserie aspră nu poate fi‑inţa, lăsa de la el și‑l ierta atât pe polonez, cât și pe bișniţar. Îi scu‑tea de procesul‑verbal cuvenit, dojenindu‑i părintește. Cu mii de plecăciuni, turistul se retrăgea spre micul său Polski Fiat. Bișni‑ţarul se retrăgea și el, în direcţie contrară. Valuta rămânea la mili‑ţian, confiscată fără acte. Uneori,

într‑un exces de omenie, confisca doar jumătate.

Peste o jumătate de oră, biș‑niţarul și miliţianul se întâlneau după un trunchi de copac și îm‑părţeau între ei dolarii jupuiţi de pe fraier. Pe din două, în spiritul eticii și echităţii socialiste.

Abia după ani am aflat că bișniţarii respectivi nu erau in‑fractori de rând, ci în paralel in‑formatori ai Poliţiei și, uneori, ai Securităţii. Din această protec‑ţie  provenea siguranţa cu care călcau dalele de pe trotuarele vieţii. Știau că nici un pericol nu îi pândea.

Pe cei mai mulţi, schimbarea de regim politic nu i‑a afectat. Și‑au menţinut puterea și i‑am revăzut, după căderea comunis‑mului, lângă personalităţile din fruntea ţării. I‑am revăzut jucând table cu președinţii ţării, i‑am re‑văzut patronând ziare, le‑am re‑cunoscut umbra din spatele ma‑rilor afaceri cu statul român. Căci statul a ocupat și ocupă în sche‑mele lor locul lăsat vacant de polonezii fraieriţi.

Și alte servicii de informa‑ţii  – provenite din cele vechi  – i‑au înglobat în sistemele lor, fo‑losindu‑i în acţiuni care mi‑au rămas și‑mi vor rămâne străine.

Oameni de nădejde ai serviciilor române de informaţii

Ca o floare ce face echilibristică pe un colţ neprietenos de stâncă, în fiecare lagăr de prizonieri îmboboceşte şi îşi deschide clandestin petalele un mic comerţ de interior. Normal că nici lagărul comunist nu s‑a abătut de la regulă.

Francezul Auguste Leloir (1809‑1892) a pictat în 1841 un tablou intitulat Homer,

unde miticul rapsod orb este re‑prezentat recitând și acompani‑indu‑se la liră, înconjurat de mai multe personaje: păstori, tinere aristocrate, copii și chiar o nimfă. Expresiile lor sugerează starea de suflet cu care participă la reci‑tal. Firește, interesul asistenţei va fi fost stârnit, la început, de per‑soana lui Homer și de ce vrea să recite, dar apoi, pe măsură ce is‑toria a avansat, fiecare ascultător s‑a lăsat, potrivit naturii sale, pă‑truns de felul în care se dezvoltă eposul, iar rapsodul, am putea spune, a dispărut. Cum ascultă‑torii sunt foarte diferiţi, este evi‑dent că și înţelegerea lor, sensul pe care‑l dau celor auzite, modul în care metabolizează conţinutul sunt diferite.

Momentul acesta este imagi‑nat de pictor. Homer se află în centrul tabloului și toate perso‑najele, cu excepţia unui păstor așezat la picioarele lui, privesc în  direcţia lui. Dar niciunul nu pare să‑l vadă cu adevărat. Privi‑rile lor mate sugerează interiori‑zarea. Nu indiferenţa, fiindcă, de‑ar fi așa, n‑ar avea de ce să asculte. În fundalul tabloului, dincolo de

copaci, se zărește un templu cu coloane dorice și cu oameni care intră și ies purtaţi de treburile și interesele lor cotidiene. Grupul din jurul lui Homer, se vede bine, este abstras de la realitatea coti‑diană. Tabloul lui August Leloir poate fi „citit” ca un exemplu de preeminenţă a operei, aici reci‑tate, în raport cu autorul. Avem confirmarea în împrejurarea că personalitatea și chiar identita‑tea lui Homer au devenit nebu‑loase încă din Antichitate, dar opera lui, nu.

În schimb, o categorică pre‑eminenţă a autorului o întâl‑nim  în destinul scrierilor sacre, controlate cu severitate de Bise‑rica Catolică până în secolul al XVIII‑lea. Întrucât sunt texte reve‑late, înţelegerea lor trebuia să fie întru totul fidelă intenţiilor auto‑rului divin. Și atunci, „din pricina primejdiei de a vedea poporul ig‑norant rătăcindu‑se printr‑o rea interpretare” (inchizitorul Antonio de Sotomayor, în 1640), lectura Bibliei de către cititorii laici era interzisă. Firește că aceștia nu ar fi putut s‑o citească decât în lim‑bile lor materne, zise „vulgare”,

altele decât ebraică, latină, greacă, persană etc. și, în consecinţă, tra‑ducerile erau și ele prohibite.

Singurii autorizaţi printr‑o li‑cenţă semnată de un episcop sau un inchizitor să facă lectura tex‑tului sacru și să‑i explice conţinu‑tul erau preoţii și savanţii. Numai ei erau capabili să înţeleagă și să transmită nealterat sensul comu‑nicat (revelat) de autorul divin.

Și, desigur, nu e întâmplător fap‑tul că pentru proclamarea prima‑tului cititorului faţă de text și de autorul lui s‑a reluat, la aproape un secol distanţă, o sentinţă a lui Nietzsche. „Dumnezeu a murit”, spunea acesta în 1882. „Autorul a murit”, afirma și Roland Barthes, în 1968, într‑un articol care a fă‑cut vâlvă. Formula lui Roland Barthes era un fel de concluzie

brutală  – ulterior nuanţată  – la ceea ce spunea Paul Valéry încă din 1933, în legătură cu propriul poem Cimetière marin: „Nu există un sens adevărat al unui text. Și nici autoritatea autorului. Indife‑rent ce a vrut să spună, el a scris ce a scris. Odată publicat, un text este ca un aparat de care fiecare se poate servi cum vrea și potri‑vit mijloacelor sale. Nu e sigur că cel care l‑a construit îl folosește mai bine decât altcineva. În rest, faptul că știe bine ce a vrut să facă îi tulbură totdeauna percep‑ţia a ceea ce a făcut”.

Cuvintele lui Paul Valéry, ca și proclamarea „morţii autorului”, semnalează în fond o situaţie elementară: nu intenţia de comu‑nicare a autorului contează, ci performanţa de comunicare a tex‑tului. Dar această performanţă nu depinde în cele din urmă de text, ci de cititorul textului. Tex‑tul exprimă o potenţialitate care se poate realiza ori nu în actul real al lecturii. Or, lecturile sunt tot atât de personale și de unice ca amprentele. Și irepetabile, pen‑tru că așa cum nu ne scăldăm de două ori în aceeași apă, tot ast‑fel nu citim de două ori aceeași carte. Recitim în altă dispoziţie sufletească, purtători de noi ex‑perienţe, îmbogăţiţi cu alte refe‑rinţe culturale și literare, dotaţi cu alte abilităţi de lectură și, de multe ori, determinaţi de alt tip de interes.

Doctrinele literare care au stabilit primatul textului asupra autorului şi apoi primatul cititorului deopotrivă în faţa textului şi a autorului au teoretizat o realitate care s‑a manifestat încă de la apariţia literaturii şi într‑o vreme când difuzarea şi cunoaşterea ei erau orale.

www.revistatimpul.ro aprilie 2015

24 | AGORA

Presa Timpului

Radu Vancu

În curând, revista de cultură contemporană Timpul va fi disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe adresa redactie@revistatimpul.ro.

România literară, nr. 12/2015

La rubrica mea din ianuarie din Timpul, intitulată „O anchetă canonică ra‑tată”, observam că domnul Răzvan

Voncu răspunde inadecvat la ancheta României literare despre scriitorii gene‑raţiei 2000: Răzvan Voncu, pe care îl apreciez pentru cronica ediţiilor și pen‑tru cartea privind istoria literară a vinu‑lui, e în mod evident complet aerian în acest context. Numai așa îmi explic fap‑tul că i‑a putut include pe Ovidiu Verdeș și Gabriel Mihăilescu, amândoi scriitori născuţi în 1963 (cu doar șapte ani mai tineri decât Mircea Cărtărescu, așadar), printre douămiiști.

La rubrica domniei sale din România literară (nr. 12/2015), în cronica ediţiilor intitulată „Dincolo de frontierele unei ediţii restitutive”, domnul Răzvan Voncu ţine să‑mi demonstreze că nu e aerian. Iată cum: scriind despre proza lui Sorin Stoica, ajunge cu o stranie necesitate lo‑gică la o concluzie care mă privește: „Pe lângă mulţii închipuiţi ai «literaturii noi» (de la Claudiu Komartin la Radu Vancu), Sorin Stoica e un scriitor”.

Pe lângă Claudiu Komartin și cu mine, în cronica domnului Voncu despre Sorin Stoica mai sunt admonestaţi Paul Vinicius și Dan Mircea Cipariu, la fel de out of the blue. Cum absolut toţi patru se întâmplă să fim și critici la adresa directorului Româ‑niei literare, domnul Nicolae Manolescu, sunt nevoit să retractez: domnul Răzvan Voncu nu e câtuși de puţin aerian. La cât

de avântat și prompt știe să atace scriito‑rii care îi critică directorul, aș zice acum că, dimpotrivă, e foarte bine orientat.

Bubulina şi o fotografie veche de 76 de ani

Steaua, nr. 1‑2/2015

Să trecem însă de la copilăriile dom‑nului Voncu la copilăriile cele mai serioase. Date fiind condiţiile de in‑

certitudine financiară care l‑ar fi făcut până și pe Heisenberg să se simtă complet pierdut, mi se pare aproape miraculoasă constanţa cu care Ruxandra Cesereanu reușește să facă din Steaua clujeană o re‑vistă vie și atașantă. Centrul de interes al numerelor recente e dat de anchetele năs‑trușnice și serioase la care răspund scrii‑tori dintre cei mai năstrușnici și serioși, din toate generaţiile literare. În numărul dublu de la începutul lui 2015, ancheta este despre Scriitori, jucării, copilărie. Răs‑pund cam treizeci de scriitori din câteva generaţii literare – extremele cronologice sunt, dacă m‑am uitat bine, Ion Vianu și Andra Rotaru. Iar răspunsurile sunt când cinic‑tandre, când luminos‑sfâșietoare, când nu de‑a dreptul cinic‑tandre‑lumi‑nos‑sfâșietoare, cum e de pildă acesta al lui T.O. Bobe: „De obicei, dormeam până târziu, iar înainte să deschid ochii mă ră‑suceam prin somn, prindeam în pumn permanentul larg al mamei și mai rămâ‑neam așa încă vreo douăzeci de minute. Doar că atunci, după ce mi‑am înfipt

degetele în coafura aflată alături, palma mi‑a alunecat către faţă și, în locul răsu‑flării cunoscute și calde, am dat de răcea‑la cadaverică a unui obraz din plastic, complet imobil. Și bănuiesc că în dimi‑neaţa aceea am avut, pentru prima dată, intuiţia morţii. Mama plecase până la chioșcul din vecini să cumpere lapte și, ca să nu mă trezesc, mi‑o strecurase pe Bubulina în așternuturi. (…) Nu mai ţin minte când și cum am fost convins să mă despart cu totul de Bubulina. Și m‑aș în‑treba unde se duc Bubulinele când se duc, dacă n‑aș ști că plasticul din care fusese făcută rezistă în timp și dacă n‑aș fi sigur că, fie și așa, ruptă în bucăţi, se află într‑o groapă de gunoi a Constanţei și că încă îl așteaptă pe căpitanul de navă dintr‑o po‑veste pe care mi‑a spus‑o cândva”.

Cum bine se știe, orice discuţie se‑rioasă despre copilărie ajunge să fie, cum vedem în textul lui T.O. Bobe, o discuţie la fel de serioasă despre moarte. Iar atunci când rememorarea acoperă o perioadă de șaptezeci și șase de ani, precum în cazul lui Ion Vianu, discuţia despre copilărie și moarte devine și una despre un paradis pierdut, ba chiar și despre paradisul vii‑tor. Vorbind în maniera cea mai naturală despre o fotografie veche de 76 de ani, reprodusă și ea în revistă (și dosarul foto‑grafic al anchetei e absolut senzaţional!), Ion Vianu ajunge să vorbească la fel de natural despre destin și Paradis: „Băieţe‑lul nu are mai mult de șase ani, după din‑ţii de lapte, cu strungăreaţă. Fiind vorba de mine și ţinând seama de decorul de vară, poza trebuie să fi fost făcută în pri‑măvara/vara anului 1940 (sau toamna

timpurie a lui 1939?) la Grădina Monte Carlo, din Cișmigiu, în mijlocul insuliţei, pe lacul cu lebede negre, unde, prin com‑binaţie cu alte amintiri, realizez că am luat odată ceaiul. Imaginea pare să fi fost luată cu aparatul Kodak, un simplu box, fără reglare a duratei de expunere, graţie căruia mama a făcut excelente poze de familie. Îmi va fi stat în faţă, așa se ex‑plică expresia mea de adoraţie ușor amu‑zată, în timp ce bunică‑mea «Lenchen», o femeie frumoasă și romantică de vreo 55 de ani, purtând mănuși până la cot de batist și pălărie cu boruri largi și voaletă, trebuie să‑mi fi stat la dreapta (braţul apare în imagine, rochia trebuie să fi fost mov, iubea culoarea asta, mov). În faţa mea se găsește o ceașcă goală, în care fu‑sese ciocolată cu lapte. Îmi sprijin capul cu mâna stângă, un gest «gânditor» care nu m‑a părăsit toată viaţa, aș zice, mă ca‑racterizează tot atât de bine ca și liniile din podul palmei; acum când scriu (după 75 de ani ce s‑au scurs), le confrunt cu cele din fotografie. S‑ar putea spune că desti‑nul îmi fusese hotărât… iar concepţia mea despre Paradis: să împărtășești lucruri bune cu oameni iubiţi, în iluzia eternită‑ţii, neîncetând să gândești, fusese fixată”.

Nu altceva fac cele mai bine de două duzini de scriitori respondenţi: împărtă‑șesc lucruri bune despre copilăriile lor cu oameni dragi, în iluzia eternităţii, neînce‑tând să gândească. Semn că revuistica și viaţa literară pot sta și ele sub o zodie paradisiacă (oricât de afurisiţi ar vrea une‑ori să pară unii dintre actorii ei, precum domnul Voncu, să zicem; dar și micile lor gesturi sunt doar niște copilării, în fond).

Moravuri literare autohtoneCopilăriile domnului Răzvan Voncu