Upload
others
View
36
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
MAREA CAMERĂ
CAUZA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
(Cereri nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 octombrie 2012
Această hotărâre este definitivă dar poate fi subiect al revizuirii editoriale.
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
1
În cauza Catan şi alţii c. Moldovei şi Rusiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în cadrul Marii
Camere compuse din:
Nicolas Bratza, preşedinte,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Nina Vajić,
Dean Spielmann,
Lech Garlicki,
Karel Jungwiert,
Anatoly Kovler,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi,
Helen Keller, judecători,
şi Michael O’Boyle, Grefier,
Deliberând la 25 ianuarie şi 5 septembrie 2012 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată
menţionată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află trei cereri (nr. 43370/04, 8252/05 şi
18454/06) depuse împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate
cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de mai mulţi cetăţeni
ai Republicii Moldova (“reclamanţi”) la 25 octombrie 2004.
2. Reclamanţii, unul din care a beneficiat de asistenţă juridică gratuită,
au fost reprezentaţi de către dl Alexandru Postică şi dl Ion Manole, avocaţi
din Chişinău, şi dl Padraig Hughes şi dna Helen Duffy, avocaţi de la
Interights, organizaţia pentru drepturile omului din Londra. Guvernul
Republicii Moldova a fost reprezentat de către Agenţii săi, dl Vladimir
Grosu şi dl Lilian Apostol şi Guvernul Federaţiei Ruse a fost reprezentat de
către dl Georgy Matyushkin, reprezentantul Federaţiei Ruse la Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului.
3. Reclamanţii sunt cetăţeni ai Republicii Moldova care locuiesc în
Transnistria şi care la momentul depunerii cererii erau elevi la trei şcoli cu
2 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
predare în limba moldovenească şi părinţii lor: (a se vedea anexa), s-au
plâns, în temeiul articolului 2 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi în temeiul
articolului 8 al Convenţiei, în mod separat şi combinat cu articolul 14 al
Convenţiei, de închiderea şcolilor lor şi hârţuirea lor de autorităţile
separatiste transnistrene.
4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1
al Regulamentului Curţii). La 15 iunie 2010, ca urmare a audierilor privind
admisibilitatea şi fondul (articolul 54 § 3 al Regulamentului Curţii), cererile
au fost comasate şi declarate parţial admisibile de către o Cameră a acestei
Secţiuni compusă din următorii judecători: N. Bratza, L. Garlicki,
A. Kovler, L. Mijović, D. Björgvinsson, J. Šikuta, M. Poalelungi, şi de
asemenea T.L. Early, Grefierul Secţiunii. La 14 decembrie 2010, Camera s-
a desesizat în favoarea Marii Camere, şi nici una din părţi nu a avut obiecţii
faţă de această desesizare (articolul 30 al Convenţiei şi articolul 72 al
Regulamentului Curţii).
5. Compoziţia Marii Camere a fost determinată în conformitate cu
prevederile articolului 26 §§ 4 şi 5 al Convenţiei şi articolul 24 al
Regulamentului Curţii.
6. Reclamanţii şi fiecare Guvern pârât au depus observaţii scrise asupra
fondului cererii (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).
7. La 25 ianuarie 2012, în Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg, a
avut loc o şedinţă publică pe marginea acestei cauze (articolul 59 § 3 al
Regulamentului Curţii).
În faţa Curţii s-au prezentat:
(a) pentru Guvernul Republicii Moldova
Dl V. GROSU, Agent,
Dl L. APOSTOL, Consilier;
(b) pentru Guvernul Federaţiei Ruse
Dl G. MATYUSHKIN, Agent,
Dna O. SIROTKINA,
Dna I. KORIEVA,
Dna A. DZUTSEVA,
Dl N. FOMIN,
Dna M. MOLODTSOVA,
Dna V. UTKINA,
Dl A. MAKHNEV, Consilieri;
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
3
(c) pentru reclamanţi
Dl P. HUGHES,
Dna H. DUFFY, Avocat,
Dl A. POSTICA,
Dl I. MANOLE,
Dl P. POSTICA, Consilieri.
Curtea a audiat adresările parvenite din partea dlui Hughes, dlui
A. Postica, dlui Grosu şi dlui Matyushkin.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
A. Contextul istoric
8. Ţara care ulterior a devenit Republica Moldova a fost creată ca
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească la 2 august 1940 dintr-o
parte a Basarabiei şi un teritoriu de pe malul stâng al râului Nistru (a se
vedea în continuare Tănase v. Moldova [GC], nr. 7/08, §§ 11-17, ECHR
2010-...). Începând cu anul 1924, această regiune de est, cunoscută acum ca
Transnistria, împreună cu mai multe teritorii care fac acum parte din
Ucraina, a fost parte a Republicii Sovietice Socialiste Autonome
Moldoveneşti. Populaţia Transnistriei era la început compusă din ucraineni,
moldoveni/români, dar începând cu anii 1920 aceasta a fost supusă unui
proces semnificativ de imigrare a muncitorilor industriali din alte părţi ale
Uniunii Sovietice, în special a ruşilor şi ucrainenilor. În cadrul unui
recensământ organizat de către Uniunea Sovietică în anul 1989, populaţia
Transnistriei era evaluată la 679,000, şi era compusă etnic şi lingvistic din
40% moldoveni, 28% ucraineni, 24% ruşi şi 8% alţii.
9. Potrivit Constituţiei Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din
anul 1978, existau două limbi oficiale: rusa şi „moldovenească” (limba
moldovenească/română care se scria cu grafia chirilică).
10. În august şi septembrie 1989, alfabetul latin a fost reintrodus în
Moldova pentru limba moldovenească/română scrisă, care a devenit prima
limbă oficială.
11. La 23 iunie 1990, Moldova şi-a proclamat suveranitatea; la 23 mai
1991, ea şi-a schimbat numele în Republica Moldova; şi la 27 august 1991,
Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de Independenţă a
Republicii Moldova, teritoriul căreia includea şi Transnistria.
4 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
B. Conflictul transnistrean
12. Faptele privind conflictul armat din anii 1991-1992 şi perioada până
la sfârşitul anului 2003 sunt descrise în mai multe detalii în cauza Ilaşcu and
Others v. Moldova and Rusia [GC], nr. 48787/99, §§ 28-183, ECHR
2004-VII şi din considerente practice aici este prezentat doar sumarul
evenimentelor cheie. Curtea observă că în observaţiile sale, Guvernul Rusiei
a declarat că faptele privind conflictul armat nu erau relevante chestiunilor
abordate în această cauză.
13. Începând cu anul 1989, în Transnistria a fost creată o mişcare de
rezistenţă faţă de independenţa Moldovei. La 2 septembrie 1990, separatiştii
transnistreni au proclamat crearea „Republicii moldoveneşti nistrene”
(„RMN”). La 25 august 1991, „Consiliul Suprem al RMN” a adoptat
„declaraţia de independenţă” a „RMN”. La 1 decembrie 1991, au fost
organizate „alegeri prezidenţiale” în raioanele Transnistriei, declarate
ilegale de către autorităţile moldoveneşti şi dl Igor Smirnov a pretins că a
fost ales „Preşedinte al RMN”. Până în prezent, “RMN” nu a fost
recunoscută de către comunitatea internaţională.
14. La momentul declarării independenţei sale, Moldova nu avea o
armată proprie. Armata a Paisprezecea a URSS, a cărui cartier general se
afla la Chişinău începând cu anul 1956, a rămas pe teritoriul Republicii
Moldova, deşi retrageri de echipament şi personal au fost semnalate
începând cu anul 1990. Pe parcursul anului 1991, Armata a Paisprezecea era
compusă din câteva mii de soldaţi, unităţi de infanterie, artilerie (dotate în
special cu un sistem de rachete anti-aeriene), vehicule blindate şi aviaţie
(inclusiv avioane şi elicoptere de luptă) şi avea mai multe depozite de
muniţii, inclusiv unul dintre cele mai mari depozite de muniţii din Europa,
situat la Colbasna, în Transnistria.
15. Prin decretul nr. 234 din 14 noiembrie 1991, Preşedintele Republicii
Moldova a declarat că muniţiile, armamentul, mijloacele de transport
militare, bazele militare şi alte bunuri aparţinând unităţilor militare ale
forţelor armate sovietice staţionate pe teritoriul Republicii Moldova sunt
proprietate a Republicii Moldova. Acest decret nu a fost executat în
Transnistria.
16. Printr-un decret emis la 5 decembrie 1991, dl Smirnov a decis să
plaseze unităţile militare ale Armatei a Paisprezecea dislocate în
Transnistria, sub comandamentul “Departamentului naţional de apărare şi
securitate a Republicii Moldoveneşti Nistrene”. Dl Smirnov l-a numit pe
general-locotenentul Iakovlev, comandant al Armatei a Paisprezecea, în
calitate de Şef al “Departamentului naţional de apărare şi securitate” a
“RMN”. În decembrie 1991, autorităţile moldoveneşti l-au reţinut pe
general-locotenentul Iakovlev, acuzându-l de faptul că a ajutat separatiştii
transnistreni să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a Paisprezecea.
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
5
Totuşi, el a fost ulterior eliberat, ca urmare a intervenţiei Guvernului
Federaţiei Ruse.
17. La sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992, au izbucnit
confruntări violente între forţele separatiste transnistrene şi forţele de ordine
moldoveneşti, care s-au soldat cu câteva sute de morţi.
18. Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunităţii internaţionale şi
Consiliului de Securitate al ONU, Guvernul Republicii Moldova a protestat
împotriva ocupaţiei la 3 decembrie 1991 a oraşelor moldoveneşti
Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol şi Râbniţa situate pe malul stâng
al râului Nistru, de către Armata a Paisprezecea plasată sub comandamentul
general-locotenentului Iakovlev. Ei au acuzat autorităţile URSS, în mod
special, Ministerul Apărării, de faptul că au stat la originea acestor acţiuni.
Militarii Armatei a Paisprezecea au fost acuzaţi că au distribuit echipament
militar separatiştilor din Transnistria şi că au organizat separatiştii în
detaşamente militare care terorizau populaţia civilă.
19. În anii 1991–1992, mai multe unităţi militare aparţinând Armatei a
Paisprezecea au trecut de partea separatiştilor transnistreni. În hotărârea
Ilaşcu, Curtea a constatat fără nici o îndoială că separatiştii transnistreni se
puteau înarma, cu ajutorul personalului Armatei a Paisprezecea, cu
amuniţiile din depozitul Armatei a Paisprezecea staţionate în Transnistria. În
afara de aceasta, un mare număr de cetăţeni ruşi din afara regiunii, în special
cazacii, au venit în Transnistria pentru a lupta împreună cu separatiştii
împotriva forţelor Moldovei. Ţinând cont de ajutorul acordat de către
trupele Armatei a Paisprezecea forţelor separatiste şi transferul masiv de
arme şi muniţii din arsenalul Armatei a Paisprezecea separatiştilor, este clar
că armata moldovenească se afla într-o situaţie de inferioritate, ceea ce a
împiedicat-o să-şi restabilească controlul asupra Transnistriei. La 1 aprilie
1992, Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Boris Elţîn, a emis un decret prin care
a dispus transferarea Armatei a Paisprezecea sub jurisdicţia Federaţiei Ruse,
şi aceasta a devenit astfel “Grupul Operaţional al Federaţiei Ruse din
regiunea transnistreană a Republicii Moldova” sau “GOR”. La 2 aprilie
1992, generalul Netkachev, noul comandant al GOR, a ordonat forţelor
moldoveneşti care au încercuit oraşul Tighina (Bender), ocupat de
separatişti, să se retragă imediat, în caz contrar, armata rusă urmând să
riposteze. În mai, GOR a lansat atacuri împotriva forţelor Republicii
Moldova, împingându-i din unele sate aflate pe malul stâng al Nistrului. În
iunie, GOR a intervenit oficial în favoarea separatiştilor care pierdeau oraşul
Tighina, şi au alungat forţele moldoveneşti.
C. Acord de încetare a focului, Memorandum din 1997 şi
Angajamentele de la Istanbul
20. La 21 iulie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, şi
Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, au semnat un acord cu privire la
6 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
principiile de reglementare amiabilă a conflictului armat din regiunea
transnistreană a Republicii Moldova (în continuare – „acord de încetare a
focului”).
21. Prin acest acord a fost stabilit principiul unei zone de securitate
create prin retragerea armatelor „părţilor în conflict” (articolul 1 § 2). În
temeiul articolului 2 al acestui acord, a fost creată o Comisie Unificată de
Control („CUC”), compusă din reprezentanţi ai Republicii Moldova,
Federaţiei Ruse şi Transnistriei, cu sediul la Tighina. Acordul prevedea de
asemenea constituirea forţelor de menţinere a păcii pentru a supraveghea şi
a asigura menţinerea păcii şi a securităţii, formate din cinci batalioane
ruseşti, trei batalioane moldoveneşti şi două batalioane transnistrene, aflate
sub jurisdicţia unui comandament militar comun, subordonat CUC. Potrivit
articolului 3 al acordului, oraşul Tighina a fost declarat regiune supusă
regimului de securitate şi administrată de „autorităţile de autoadministrare
locală, eventual de comun acord cu comisia de control”. CUC i-a fost
atribuită sarcina de menţinere a ordinii publice în Tighina împreună cu
poliţia. Articolul 4 prevede ca trupele ruseşti, staţionate pe teritoriul
Republicii Moldova, trebuie să respecte riguros neutralitatea sa. Articolul 5
interzice aplicarea oricărei sancţiuni sau blocade şi fixează ca obiectiv
înlăturarea tuturor obstacolelor pentru libera circulaţie a mărfurilor,
serviciilor şi persoanelor. Măsurile prevăzute în acest acord au fost definite
ca fiind „o parte foarte importantă a reglementării conflictului prin mijloace
politice” (articolul 7).
22. La 29 iulie 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituţie.
Aceasta prevedea, printre altele, neutralitatea statului, interzicerea
staţionării pe teritoriul său a trupelor aparţinând altor state şi posibilitatea de
a acorda o formă de autonomie localităţilor situate în partea stângă a
Nistrului. Potrivit articolului 13 al Constituţiei, limba de stat era limba
moldovenească în grafia latină.
23. De mai multe ori începând din anul 1995, autorităţile Moldovei s-au
plâns că personalul armat al GOR şi contingentul rus al forţelor de
menţinere a păcii de la CUC au încălcat principiul neutralităţii stabilit în
acordul de încetare a focului şi că, inter alia, transnistrenii au obţinut
echipament militar şi ajutor din partea GOR. Aceste declaraţii au fost negate
vehement de către autorităţile ruse. În afara de aceasta, delegaţia Moldovei
la CUC a susţinut că transnistrenii au creat noi posturi militare şi puncte de
trecere în zona de securitate, cu încălcarea acordului de încetare a focului. În
hotărârea Ilaşcu, Curtea a constatat, prin intermediul probelor care se
conţineau în documentele oficiale ale CUC, că în diferite părţi ale
Transnistriei aflate sub controlul forţelor ruseşti de menţinere a păcii, cum
ar fi Tighina, forţele separatiste transnistrene au încălcat acordul de încetare
a focului.
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
7
24. La 8 mai 1997, dl Lucinschi, Preşedintele Republicii Moldova, şi dl
Smirnov, „Preşedintele RMN”, au semnat la Moscova un memorandum care
a pus bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria
(“Memorandumul din 1997”). Prin Memorandumul din 1997, deciziile
referitoare la Transnistria trebuiau luate de comun acord de către ambele
părţi, competenţele trebuiau divizate şi delegate şi garanţiile trebuiau
asigurate reciproc. Transnistria trebuia să participe la realizarea politicii
externe a Republicii Moldova în domenii care ating interesele sale, definirea
acestor domenii urmând a fi stabilită de comun acord. Transnistria ar avea
dreptul să stabilească şi să menţină în mod unilateral relaţii internaţionale în
domeniul economic, ştiinţific şi tehnic, cultural şi altele, care urmează să fie
determinate printr-un acord comun. Părţile s-au angajat să reglementeze
orice conflict care ar putea surveni pe parcursul negocierilor cu asistenţa,
dacă va fi necesar, a Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, în calitate de state-garant
ale respectării acordurilor încheiate, precum şi a Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi Comunitatea Statelor
Independente (CSI). Memorandumul din 1997 a fost contrasemnat de către
reprezentanţii statelor-garant, şi anume de Preşedintele Federaţiei Ruse, dl
Elţin, şi al Ucrainei, dl Leonid Kuchma şi de asemenea de dl Helveg
Petersen, Preşedintele OSCE.
25. În noiembrie 1999, OSCE a organizat al şaselea Summit la Istanbul.
În cadrul Summitului, 54 state membre au semnat Carta de Securitate
Europeană şi Declaraţia Summit-ului de la Istanbul şi 30 state membre,
inclusiv Moldova şi Rusia, au semnat Acordul de Adaptare a Tratatului
privind Forţele Armate Convenţionale din Europa (“Tratatul FACE
adaptat”). Tratatul FACE adaptat reglementa, inter alia, principiul potrivit
căruia trupele străine nu trebuie să staţioneze pe teritoriul Moldovei fără
acordul Moldovei. Acordul Rusiei de a se retrage din Transnistria (unul din
“Angajamentele de la Istanbul”) a fost inclus într-o anexă la Actul Final la
Tratatul FACE adaptat. Suplimentar, în paragraful 19 al Declaraţiei
Summit-ului de la Istanbul, a fost inclus inter alia angajamentul Federaţiei
Ruse de a-şi retrage forţele sale din Transnistria până la sfârşitul anului
2002:
“19. Reamintind deciziile Summit-ului de la Budapesta şi Lisabona şi Întâlnirea
Ministerială de la Oslo, reiterăm speranţa noastră că trupele ruseşti se vor retrage din
Republica Moldova rapid, în ordine corespunzătoare şi în mod complet. În acest
context, salutăm progresele recente la care s-a ajuns la retragerea şi distrugerea
echipamentului militar rus stocat în regiunea transnistreană a Moldovei şi finisarea
distrugerii muniţiilor care nu sunt transportabile.
Salutăm angajamentul asumat de Federaţia Rusă de a finaliza până la finele anului
2002 retragerea forţelor armate de pe teritoriul Republicii Moldova. De asemenea,
salutăm dorinţa Republicii Moldova şi a OSCE de a facilita acest proces, în baza
competenţelor lor şi în cadrul termenelor limită convenite.
Reamintim faptul că o misiune internaţională de evaluare este gata să purceadă
imediat la supravegherea retragerii şi distrugerii muniţiilor şi armamentului rusesc. Cu
8 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
scopul asigurării procesului de retragere şi distrugere, vom solicita Consiliului
Permanent să examineze posibilitatea extinderii mandatului Misiunii OSCE în
Moldova pentru a asigura transparenţa acestui proces şi coordonarea asistenţei
financiare şi tehnice oferite pentru a facilita retragerea şi distrugerea. Mai mult,
suntem de acord să examinăm posibilitatea instituirii unui fond pentru asistenţă
financiară internaţională voluntară care va fi administrat de către OSCE.”
În 2002, în timpul unei Conferinţe Ministeriale a OSCE de la Lisabona,
Rusia a obţinut extinderea cu un an a termenului pentru retragerea trupelor
sale, până la sfârşitul lui decembrie 2003.
26. Rusia nu s-a conformat angajamentelor asumate la Summit-ul OSCE
de la Istanbul şi Conferinţa Ministerială de la Lisabona privind retragerea sa
militară din Transnistria până la sfârşitul anului 2003. La Consiliul
Ministerial al OSCE din decembrie 2003, a fost imposibil de a ajunge la o
poziţie comună pe chestiunea privind Transnistria, şi a fost publicată
următoarea declaraţie:
“Majoritatea miniştrilor au notat eforturile întreprinse de Federaţia Rusă în vederea
executării angajamentelor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul în 1999 şi
finisarea retragerii forţelor ruseşti de pe teritoriul Moldovei. Ei au subliniat că un
progres real a fost atins în anul 2003 prin retragerea/evacuarea unor muniţii şi altui
echipament militar care aparţinea Federaţiei Ruse. Ei au apreciat eforturile tuturor
statelor participante ale OSCE care au contribuit la Fondul Voluntar instituit pentru
sprijinirea acestui efort. Cu toate acestea, ei sunt îngrijoraţi de faptul că retragerea
forţelor ruseşti nu va fi finalizată până la 31 decembrie 2003. Ei au subliniat
necesitatea îndeplinirii acestui angajament fără întârziere.”
Statele membre ale Organizaţiei Tratatului Nord Atlantic (NATO) au
refuzat să ratifice tratatul FACE adaptat până la respectarea de către Rusia a
Angajamentlor de la Istanbul.
D. “Memorandumul Kozak”
27. În 2001, Partidul Comuniştilor a câştigat alegeri şi a devenit partidul
de guvernământ în Moldova. Noul Preşedinte al Moldovei, dl Vladimir
Voronin, a început negocieri directe cu Rusia asupra viitorului Transnistriei.
În noiembrie 2003, Federaţia Rusă a înaintat o propunere de reglementare a
conflictului, “Memorandumul cu privire la principiile de bază ale structurii
statului unificat” (denumit “Memorandumul Kozak”, după politicianul rus,
dl Dimitry Kozak, care a lucrat asupra acestui document). Prin
Memorandumul Kozak a fost propusă o nouă structură federativă pentru
Moldova, în cadrul căreia autorităţile “RMN” ar avea un nivel considerabil
de autonomie şi a fost garantată reprezentarea acesteia în noul “organ
legislativ federativ”. Memorandumul Kozak includea şi prevederi tranzitorii
potrivit cărora, până în 2015, o majoritate de trei-pătrimi din a doua cameră
a legislativului nou creat, compusă din patru reprezentanţi din Gagauzia,
nouă din Transnistria şi 13 din prima cameră a organului legislativ federativ
nou creat, va confirma legile organice federale. Acest lucru va oferi
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
9
reprezentanţilor “RMN” din cea de-a doua cameră un drept de veto până în
anul 2015 asupra legislaţiei care se referă la toată Moldova. La 25
noiembrie 2003, dl Voronin a decis să nu semneze Memorandumul Kozak,
cu toate că anterior el a indicat disponibilitatea sa de a accepta aceste
propuneri.
E. Controlul vamal şi la frontieră intensificat
28. În decembrie 2005, a fost creată o Misiune a Uniunii Europene de
Asistenţă la Frontieră în vederea oferirii asistenţei în combaterea comerţului
ilegal dintre Ucraina şi Moldova. În martie 2006, Ucraina şi Moldova au
început implementarea acordului vamal din 2003, potrivit căruia companiile
transnistrene implicate în comerţul transfrontalier trebuiau să se înregistreze
în Chişinău pentru a primi documente cu indicarea ţării de origine a
mărfurilor, în conformitate cu protocoalele Organizaţiei Mondiale a
Comerţului. Ucraina s-a angajat să refuze importul bunurilor fără prezenţa
documentelor de export pentru trecerea frontierei.
29. În semn de răspuns la aceste măsuri vamale noi, reprezentanţii
Transnistriei au refuzat să continue negocierile în formatul 5+2. În
continuare, în februarie şi martie 2005, “în răspuns la acţiunile întreprinse
de Guvernul Moldovei menite să agraveze situaţia privind Transnistria”,
Duma rusă a adoptat rezoluţii prin care a cerut Guvernului rus să introducă
interdicţia la importul produselor alcoolice şi de tutun din Moldova; să
exporte energia electrică în Moldova (cu excepţia Transnistriei) la tarife
internaţionale; şi să introducă regim de viză pentru cetăţenii Moldovei care
vizitează Rusia, cu excepţia locuitorilor Transnistriei.
30. În aprilie 2005, autorităţile ruse au interzis importul produselor din
carne, precum şi a fructelor şi legumelor din Republica Moldova, pe motiv
că standardele naţionale de igienă nu au fost respectate în procesul lor de
producţie. În perioada martie 2006 şi noiembrie 2007 a fost introdusă o
interdicţie la importarea vinurilor moldoveneşti. Fondul Monetar
Internaţional a constatat că în 2006-2007 aceste măsuri au avut un efect
negativ combinat asupra creşterii economice a Moldovei de 2-3% anual.
31. În ianuarie 2005, dl Viktor Yushchenko a fost ales Preşedinte al
Ucrainei. În mai 2005, Guvernul ucrainean a prezentat o nouă propunere
privind soluţionarea conflictului transnistrean, “Spre soluţionare prin
democratizare” (sumarizat în raportul Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei: a se vedea paragraful 64 de mai jos). În iulie 2005, citând planul
ucrainean, Parlamentul Moldovei a adoptat Legea “cu privire la prevederile
de bază ale statutului juridic special al Transnistriei”. Negocierile formale
au fost reluate în octombrie 2005, cu participarea Uniunii Europene (“UE”)
şi a Statelor Unite ale Americii în calitate de observatori (denumite
“formatul 5+2”).
10 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
F. Personalul şi echipamentul militar rus din Transnistria
32. La 20 martie 1998, Viktor Chernomyrdin, Prim-ministrul Federaţiei
Ruse, şi dl Smirnov, “Preşedintele RMN”, au semnat la Odessa un acord cu
privire la unele chestiuni referitoare la bunurile militare ale GOR. Potrivit
unui calendar care figura în anexa la acordul respectiv, retragerea şi
distrugerea anumitor elemente depozitate, eliminarea lor prin detonare sau
alte procedee mecanice trebuiau realizate până la 31 decembrie 2001.
Retragerea (transferul şi distrugerea) surplusului de muniţii şi a altor
echipamente militare ale GOR trebuia realizată cel târziu până la 31
decembrie 2002. Mai multe eşaloane cu echipament aparţinând GOR au fost
evacuate din Transnistria în perioada 1999-2002.
33. În luna octombrie a anului 2001, Federaţia Rusă şi „RMN” au
încheiat un acord cu privire la retragerea forţelor ruseşti. În baza acestuia, ca
urmare a retragerii unei părţi a echipamentului militar rusesc staţionat în
Transnistria, „RMN” urma să primească o reducere de o sută de milioane de
dolari americani (SUA) la datoria contractată pentru consumul de gaz
importat din Federaţia Rusă, şi cesiunea de către Armata rusă, în cadrul
retragerii, a unei părţi din echipament care putea fi folosit în scopuri civile.
34. După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al OSCE, la 24
decembrie 2002, autorităţile ruse au evacuat din Colbasna 29 de vagoane
care transportau echipamente pentru construcţia podurilor şi bucătării
mobile. Acelaşi comunicat de presă a preluat, de asemenea, declaraţia
comandantului GOR, generalul Boris Sergheev, potrivit căreia ultimele
retrageri au fost posibile datorită unui acord, încheiat cu transnistrenii,
potrivit căruia “RMN” urma să primească jumătate din echipamentele şi
materialele nemilitare retrase. Generalul Sergheev a dat drept exemplu
retragerea, la 16 decembrie 2002, a 77 de camioane, care a fost urmată de
transmiterea a 77 de camioane ale GOR către partea transnistreană
35. Potrivit probelor audiate de către Curte în cauza Ilaşcu, în anul 2003,
cel puţin 200,000 de tone de echipament militar şi de muniţii ruseşti au
rămas în Transnistria, stocate în mare parte la depozitul de la Colbasna, care
includeau 106 tancuri de luptă, 42 vehicule blindate de luptă, 109 vehicule
blindate pentru transportarea trupelor, 54 vehicule blindate de recunoaştere,
123 tunuri şi mortiere, 206 arme antitanc, 226 arme antiaeriene, 9 elicoptere
şi 1,648 de vehicule de alte tipuri (a se vedea hotărârea Ilaşcu, citată mai
sus, § 131). În anul 2003, OSCE a observat şi a verificat retragerea din
Transnistria a 11 trenuri cu echipament militar rus şi 31 trenuri încărcate cu
peste 15,000 tone de muniţii. Cu toate acestea, în anul următor, în 2004,
OSCE a raportat că a fost retras un singur tren care conţinea aproximativ
1,000 tone de muniţii.
36. Din anul 2004, nu a avut loc nici o retragere verificată a armelor şi
echipamentului rus din Transnistria. Curtea a constatat în cauza Ilaşcu că, la
sfârşitul anului 2004, în Transnistria mai rămâneau încă aproximativ 21,000
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
11
tone metrice de muniţii, precum şi peste 40,000 arme mici şi uşoare şi
aproximativ zece eşaloane cu echipament militar divers. În noiembrie 2006,
o delegaţie a OSCE a obţinut acces la depozitul de muniţii ale Federaţiei
Ruse şi a raportat că acolo mai rămâneau peste 21,000 tone de muniţii (a se
vedea paragraful 68 de mai jos). În luna mai a anului 2005, Comandantul
GOR a informat că a fost distrus surplusul de 40,000 arme mici şi arme
uşoare, însă observatorii independenţi nu au avut acces să verifice aceste
declaraţii. În observaţiile sale în această cauză, Guvernul Rus a declarat că
cea mai mare parte a armamentului, a muniţiilor şi a proprietăţii militare a
fost evacuată în perioada 1991 şi 2003 şi că tot ce mai rămânea în depozite
erau obuze, grenade manuale, bombe obuziere şi muniţii mici.
37. Părţile în această cauză au fost de acord că aproximativ 1,000 de
militari ruşi staţionau în Transnistria pentru a păzi depozitele cu muniţii. În
afara de aceasta, părţile au fost de acord că în zona de securitate staţionau
aproximativ 1,125 de militari ruşi, ei fiind parte a forţelor de menţinere a
păcii la crearea cărora s-a convenit la nivel internaţional. Zona de securitate
avea 225 km lungime şi 12-20 km lăţime.
G. Sprijinul economic şi politic care se pretinde că este acordat
“RMN” din partea Rusiei
38. Din nou, trebuie de notat faptul că Guvernul rus a afirmat că
evenimentele din Transnistria care au avut loc înainte de criza şcolilor nu
erau relevante chestiunilor din această cauză.
39. În hotărârea Ilaşcu, Curtea a constatat că este indiscutabil faptul că
industria de producere a armamentului, care era unul din pilonii economiei
Transnistriei, era direct sprijinită de întreprinderile ruse, inclusiv de
întreprinderile Росвооружение (Rosvoorujenïe) şi Elektrommash.
Întreprinderea rusă Iterra a cumpărat cea mai mare întreprindere din
Transnistria, uzina metalurgică din Râbniţa, în pofida opoziţiei exprimate de
autorităţile Republicii Moldova. În afara de aceasta, armata rusă a fost
principalul angajator şi cumpărător de alimente din Transnistria.
40. Potrivit reclamanţilor în această cauză, Rusia beneficiază de 18% din
exporturile “RMN” şi 43.7% din importurile acesteia, în primul rând în ceea
ce priveşte energia electrică. “RMN” a plătit mai puţin de 5% din costul
gazului consumat. Spre exemplu, în 2011, Transnistria a consumat gaz în
valoare de USD 505 milioane, dar a plătit doar pentru 4% (USD 20
milioane). Guvernul rus a explicat că deoarece “RMN” nu era recunoscută
ca o entitate aparte în conformitate cu dreptul internaţional, ea nu putea avea
datoriile sale suverane, şi Rusia nu furniza gaz separat pentru Moldova şi
Transnistria. Prin urmare, factura pentru aprovizionarea cu gaz a
Transnistriei era atribuită Moldovei. Aprovizionarea regiunii cu gaz era
organizată prin intermediul unei companii publice ruse Gazprom şi
societatea pe acţiuni Moldovagaz, care aparţinea Moldovei şi “RMN”.
12 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
Datoria companiei Moldovagaz către Rusia depăşea USD 1.8 miliarde, din
care USD 1.5 miliarde se refereau la gazul consumat în Transnistria.
Gazprom nu putea să stopeze aprovizionarea regiunii cu gaz, deoarece avea
nevoie să aprovizioneze cu gaz ţările Balcanice prin conductele care treceau
prin Moldova.
41. Reclamanţii au mai pretins că Rusia a acordat Transnistriei ajutor
umanitar direct, în cea mai mare parte în forma unor contribuţii la pensiile
de vârstă. Reclamanţii au pretins că sursele oficiale ruse au declarat că între
2007 şi 2010 volumul total al asistenţei financiare acordate Transnistriei a
fost de USD 55 milioane. Guvernul Moldovei a declarat că în 2011, “RMN”
a primit ajutor financiar din partea Rusiei în valoarea totală de USD 20.64
milioane. Guvernul rus a declarat că asistenţa acordată în calitate de ajutor
umanitar cetăţenilor ruşi care locuiesc în regiune, cum ar fi plata pensiilor şi
aprovizionarea cu alimente a şcolilor, închisorilor şi spitalelor, era total
transparentă, şi putea fi comparată cu ajutorul umanitar oferit de Uniunea
Europeană. În afara de acordarea ajutorului populaţiei care locuia în
Transnistria, Rusia de asemenea oferea ajutor şi celor care locuiau în alte
regiuni ale Moldovei.
42. În afara de aceasta, reclamanţii au susţinut că un număr de
aproximativ 120,000 de persoane care locuiesc în Transnistria au primit
cetăţenia rusă. Printre aceste persoane se numărau de asemenea mulţi lideri
“RMN”. Curtea consideră că acest lucru trebuie examinat în contextul
rezultatelor recensământului desfăşurat în 2004 de “ Guvernul RMN”, care
a constatat că în zona aflată sub controlul acestuia locuia o populaţie de
555,347 de persoane, aproximativ 32% dintre care proveneau din
comunitatea moldovenească, 30% dintre care erau ruşi şi 29% erau
ucraineni, cu un procent mic de alte grupe naţionale şi etnice.
H. Criza şcolilor şi faptele legate de cauzele reclamanţilor
43. Potrivit articolului 12 al „Constituţiei” RMN, limbile oficiale în
RMN sunt „moldovenească”, rusă şi ucraineană. Articolul 6 al „Legii RMN
privind limbile”, care a fost adoptată la 8 septembrie 1992, prevede că, în
toate scopurile, limba „moldovenească” trebuie să fie scrisă cu grafia
chirilică. „Legea” mai prevede că folosirea grafiei latine poate constitui o
contravenţie şi articolul 200-3 al „Codului cu privire la contravenţiile
administrative al RMN”, adoptat la 19 iulie 2002, prevede că:
„Nerespectarea de către persoanele care deţin funcţii publice şi de către alte
persoane din organele puterii executive şi din administraţia de stat, din asociaţiile
publice, precum şi din alte organizaţii, indiferent de statutul lor juridic şi de forma de
proprietate, şi din alte instituţii situate pe teritoriul RMN, a legislaţiei RMN cu privire
la funcţionarea limbilor pe teritoriul RMN ... conduce la aplicarea sancţiunii în forma
unei amenzi de până la 50 (cincizeci) salarii minime.”
44. La 18 august 1994, autorităţile „RMN” au interzis utilizarea
alfabetului latin în şcoli. Printr-o hotărâre din 21 mai 1999, „RMN” a
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
13
obligat toate şcolile care aparţin „statelor străine” şi care funcţionează pe
teritoriul „său” să se înregistreze la autorităţile „RMN”, în caz contrar
acestea nu vor fi recunoscute şi vor fi private de drepturile lor.
45. La 14 iulie 2004, autorităţile „RMN” au început să ia măsuri în
vederea închiderii tuturor şcolilor cu grafia latină. La data adoptării deciziei
de admisibilitate, în Transnistria au mai rămas doar şase şcoli care folosesc
limba moldovenească/română şi grafia latină.
1. Catan şi Alţii (cererea nr. 43370/04)
46. Reclamanţii sunt 18 elevi care studiau la liceul Evrica din Rîbniţa în
perioada de referinţă şi 13 părinţi (a se vedea anexa la această hotărâre).
47. Din anul 1997, liceul Evrica folosea clădirea situată pe strada
Gagarin, care a fost construită cu ajutorul fondurilor publice ale Moldovei.
Şcoala a fost înregistrată la Ministerul Educaţiei al Moldovei şi folosea
grafia latină şi programul de învăţământ aprobat de către acest Minister.
48. Ca urmare a „hotărârii RMN” din 21 mai 1999 (a se vedea
paragraful 44 de mai sus), liceul Evrika a refuzat să se înregistreze deoarece
înregistrarea impunea folosirea grafiei chirilice şi a programului de
învăţământ inventat de regimul „RMN”. La 26 februarie 2004, clădirea
folosită de liceu a fost transferată de autorităţile „RMN” către
„Departamentul de Educaţie din Rîbniţa”. În iulie 2004, ca urmare a mai
multor închideri ale şcolilor cu grafia latină din „RMN”, elevii, părinţii şi
învăţătorii de la liceul Evrika şi-au asumat obligaţia de a păzi şcoala zi şi
noapte. La 29 iulie 2004, miliţia transnistreană a luat cu asalt şcoala şi a
evacuat femeile şi copiii care se aflau înăuntru. În următoarele zile, miliţia şi
funcţionarii din „direcţia de învăţământ din Rîbniţa” au vizitat părinţii
copiilor care erau înmatriculaţi în această şcoală, cerându-le să-şi retragă
copii din şcoală şi să-i transfere într-o şcoală înregistrată de regimul
„RMN”. Se susţine că părinţilor li s-a spus că dacă ei nu vor face aceasta, ei
vor fi concediaţi de la locul lor de muncă şi chiar vor fi privaţi de drepturile
lor părinteşti. Ca urmare a acestei presiuni, mulţi părinţi şi-au retras copiii şi
i-au transferat la o altă şcoală.
49. La 29 septembrie 2004, inclusiv ca urmare a intervenţiei Misiunii
OSCE în Moldova, şcoala a reuşit să se înregistreze la „Camera de
Înregistrare de la Tiraspol” în calitate de o instituţie privată străină de
învăţământ, însă nu a reuşit să-şi continue activitatea din cauza lipsei unui
sediu. La 2 octombrie 2004, regimul „RMN” i-a permis şcolii să se
redeschidă într-o altă clădire, care anterior a găzduit o grădiniţă. Clădirea a
fost închiriată de la „RMN” şi Guvernul Moldovei a plătit pentru renovarea
acesteia. Cererile repetate ale şcolii de a i se permite să se reîntoarcă în
clădirea situată pe strada Gagarin, care era mai mare şi mai potrivită, au fost
respinse pe motiv că o altă şcoală a început să folosească acea clădire.
Reclamanţii susţin că clădirea închiriată era nepotrivită pentru liceu,
deoarece lumina, coridoarele şi sălile de studiu nu erau adaptate pentru un
14 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
liceu şi nu existau laboratoare sau săli amenajate pentru sport. Liceul este
administrat de Ministerul Educaţiei al Moldovei, care plăteşte salariile
profesorilor şi aprovizionează liceul cu materialele educaţionale. Liceul
foloseşte grafia latină şi programul de studii al Moldovei.
50. Reclamanţii au înaintat mai multe petiţii şi plângeri la autorităţile
Federaţiei Ruse. Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a răspuns
la acestea prin publicarea unor declaraţii generale despre escaladarea
conflictului în privinţa şcolilor din Transnistria care folosesc limba română
de predare. Declarând că problema consta de fapt în conflictul continuu
dintre Moldova şi „RMN”, Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei a atras
atenţia Moldovei şi a „RMN” asupra faptului că folosirea forţei pentru
rezolvarea conflictului ar putea periclita securitatea în regiune şi i-a chemat
să folosească diverse forme de negocieri pentru a rezolva conflictul. De
asemenea, reclamanţii s-au plâns de situaţia lor autorităţilor moldoveneşti.
51. Şcoala a devenit ţinta unei campanii sistematice de vandalizare şi
spargerea de geamuri. Reclamanţii au declarat că această campanie a
început în anul 2004; Guvernul Moldovei pretinde că aceasta a început în
toamna anului 2007. La 10 aprilie 2008, Ministerul Reintegrării al Moldovei
a cerut Reprezentantului Special al Secretarului General al Consiliului
Europei să intervină pentru a încerca a pune capăt atacurilor. De asemenea,
reclamanţii au declarat că copiii sunt intimidaţi de către populaţia vorbitoare
de limba rusă şi se tem să vorbească limba moldovenească în afara şcolii.
52. La 16 iulie 2008, Ministerul Reintegrării al Moldovei a solicitat
asistenţa Misiunii OSCE în Moldova în transportarea materialelor
educaţionale, materialelor de construcţie şi a banilor pentru salariile
profesorilor peste „frontiera” cu „RMN”.
533. În anul academic 2002-2003, la liceu studiau 683 elevi. În anul
2008-2009 acest număr a scăzut la 345 de elevi.
2. Căldare şi Alţii (cererea nr. 8252/05)
54. Reclamanţii sunt 26 de copii care studiau la liceul Alexandru cel
Bun din Tighina, Bender, în perioada de referinţă şi 17 părinţi (a se vedea
anexa). Iniţial, şcoala folosea clădirea situată pe strada Kosmodemianskaia,
care a fost construită cu fondurile publice ale Moldovei şi care le-a fost
închiriată de către autorităţile moldoveneşti. Şcoala a fost înregistrată la
Ministerul Educaţiei al Moldovei şi, prin urmare, folosea grafia latină şi
programul de studii aprobat de Ministerul Educaţiei.
55. La 4 iunie 2004, „Ministerul Educaţiei al RMN” a avertizat şcoala că
aceasta va fi închisă în cazul în care nu se va înregistra, şi că vor fi aplicate
măsuri disciplinare împotriva directorului şcolii. La 18 iulie 2004, şcoala a
fost deconectată de la electricitate şi aprovizionare cu apă şi la 19 iulie
2004, administraţia şcolii a fost anunţată că nu mai putea să folosească
clădirea situată pe strada Kosmodemianskaia. Totuşi, profesorii, elevii şi
părinţii au ocupat clădirea, refuzând să plece. Miliţia transnistreană a
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
15
încercat să reocupe clădirea, însă nu a reuşit şi în cele din urmă a cedat.
Miliţia s-a retras la 28 iulie 2004. La 20 septembrie 2004, inclusiv ca
urmare a mai multor negocieri cu observatorii internaţionali şi cu
reprezentanţii Consiliului Europei, şcoala a fost reconectată la apă şi
electricitate.
56. Regimul „RMN” a permis redeschiderea şcolii în septembrie 2004,
însă într-o altă clădire închiriată de la autorităţile „RMN”. În prezent, şcoala
foloseşte trei clădiri, care se află în diferite sectoare ale oraşului. Clădirea
principală nu are o cantină, o sală pentru ştiinţele naturii şi sport şi
transportul public nu ajunge până la ea. Guvernul Moldovei a acordat şcolii
un autobuz şi computere. De asemenea, Guvernul a plătit pentru reparaţia
facilităţilor sanitare în una din clădirile acesteia.
57. Reclamanţii au adresat mai multe petiţii şi plângeri autorităţilor ruse
şi moldoveneşti.
588. În anul 2002-2003, în şcoală erau 1751 elevi şi în anul 2008-2009
erau 901 de elevi.
3. Cercavschi şi Alţii (cererea nr. 18454/06)
59. Reclamanţii sunt 46 de elevi care studiază la liceul Ştefan cel Mare
din Grigoriopol în perioada de referinţă şi 50 de părinţi (a se vedea anexa).
60. În anul 1996, la cererea părinţilor şi copiilor lor, şcoala, care studia
după programul de studii în grafia chirilică, a adresat mai multe petiţii
regimului „RMN” solicitând-i să-i permită folosirea grafiei latine. Ca
urmare a acestui fapt, între anii 1996 şi 2002, „RMN” a orchestrat o
campanie de presă ostilă, şi forţele de securitate au folosit intimidare şi
ameninţare. Aceste măsuri au atins un apogeu la 22 august 2002, când
poliţia transnistreană a atacat şcoala şi a evacuat profesorii, elevii şi părinţii
care se aflau înăuntru. La 28 august 2002, preşedintele comitetului de copii
a fost arestat şi ulterior condamnat la cincisprezece zile de arest
administrativ. Ca urmare a acestor incidente, 300 de elevi au părăsit şcoala.
61. Ca urmare a ocupării clădirii de către regimul „RMN”, Ministerul
Educaţiei al Moldovei a decis că şcoala trebuie să fie temporar transferată
într-o clădire din Doroţcaia, un sat situat la aproximativ 20 de kilometri de
Grigoripol şi controlat de Moldova. În fiecare zi, copiii şi profesorii se
deplasează la Doroţcaia în autobuze oferite de Guvernul Moldovei. Genţile
lor sunt percheziţionate şi identitatea lor este verificată de către autorităţile
„RMN” şi, de asemenea, se pretinde că la adresa lor sunt comise acte de
hârţuire, precum scuipatul şi abuzul verbal.
62. Reprezentanţii şcolii au depus mai multe petiţii şi s-au plâns de
această situaţie la OSCE, Organizaţia Naţiunilor Unite, precum şi
autorităţilor ruse şi moldoveneşti. Autorităţile ruse au răspuns prin
îndemnarea Moldovei şi a „RMN” să folosească diverse forme de negocieri
pentru a rezolva conflictul. Autorităţile moldoveneşti au informat
reclamanţii că ei nu puteau face nimic mai mult pentru a-i ajuta.
16 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
63. În anul 2000-2001, în şcoală erau 709 elevi şi în anul 2008-2009
erau 169 de elevi.
II. RAPOARTELE ORGANISMELOR INTER-GUVERNAMENTALE ŞI
NEGUVERNAMENTALE
A. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei
64. La 16 septembrie 2005, Comitetul pentru onorarea obligaţiunilor şi
angajamentelor statelor membre ale Consiliului Europei (Comitetul de
monitorizare) al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) a
emis un raport privind „Funcţionarea instituţiilor democratice în Moldova”.
Secţiunea privind Transnistria prevede următoarele:
„31. În ultimele luni au avut loc evoluţii majore noi, pe care Adunarea trebuie să le
examineze îndeaproape şi să le susţină în cel mai bun mod posibil.
32. Ca urmare a contactelor diplomatice intense dintre Moldova şi Ucraina, la 22
aprilie, la Sumitul GUAM din Chişinău, Preşedintele ucrainean Yushchenko a anunţat
o iniţiativă de 7 puncte în vederea reglementării chestiunii transnistrene. ...
Scopul principal al acestui nou plan este de a realiza o reglementare de lungă durată
prin democratizarea Transnistriei. Aceasta ar impune:
– crearea condiţiilor pentru dezvoltarea democraţiei, societăţii civile, şi a unui
sistem multi-partid în Transnistria;
– organizarea unor alegeri libere şi democratice în Sovietul Suprem al Transnistriei,
monitorizate de Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei, Rusia, Statele Unite,
şi alte ţări democratice, inclusiv Ucraina;
– transformarea formatului actual al operaţiunii de menţinere a păcii într-o misiune
internaţională de observatori militari şi civili sub egida OSCE şi mărirea numărului de
observatori militari ucraineni în regiune;
– admiterea de către autorităţile transnistrene a unei misiuni internaţionale de
monitorizare, cu includerea experţilor ucraineni, la întreprinderile militaro-industriale
din regiunea transnistreană;
– o misiune de monitorizare OSCE pe termen scurt în Ucraina pentru a verifica
circulaţia bunurilor şi persoanelor pe frontiera Ucraino-moldovenească.
33. Întregul text al planului ucrainean a fost prezentat la 16-17 mai la o întrevedere a
reprezentanţilor mediatorilor şi a Moldovei şi Transnistriei în Vinnitsa, Ucraina, după
aproape o lună de ‘diplomaţie de intermediere’ dintre secretarul Consiliului de
Securitate al Ucrainei Pyotr Poroshenko şi consilierul prezidenţial al Moldovei Mark
Tkachuk.
34. Reacţiile au fost diverse, însă cu precauţie pozitive.
35. La 10 iunie, Parlamentul Moldovei a adoptat o ‘Declaraţie privind iniţiativa
ucraineană de reglementare a conflictului transnistrean’ şi două apeluri privind
demilitarizarea şi privind promovarea criteriilor de democratizare a regiunii
transnistrene a Republicii Moldova (a se vedea anexa II).
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
17
36. Declaraţia a salutat iniţiativa Preşedintelui Yushchenko şi a exprimat speranţa că
aceasta va deveni ‘un factor major în atingerea integrităţii teritoriale şi civile a
Moldovei’. Parlamentul însă şi-a exprimat regretul în privinţa faptului că iniţiativa
ucraineană nu reflectă unele principii importante de reglementare, în primul rând,
retragerea trupelor ruse; demilitarizarea; principiile şi condiţiile democratizării
regiunii şi stabilirea unui control transparent şi legal asupra segmentului transnistrean
al frontierei moldo-ucrainene. Declaraţia a solicitat eforturi suplimentare din partea
comunităţii internaţionale şi a Ucrainei în aceasta privinţă.
37. De asemenea, Parlamentul a criticat mai multe prevederi care ar putea ‘atinge
suveranitatea Republicii Moldova’, precum sunt co-participarea Transnistriei în
desfăşurarea politicii externe a Republicii Moldova şi propunerea de a crea aşa-
numitul comitet de conciliere. Parlamentul a insistat pe soluţionarea conflictului în
limitele prevederilor Constituţiei Moldovei prin dialog cu noua conducere
transnistreană, aleasă în mod democratic. Prin urmare, există mai multe divergenţe
dintre iniţiativa ucraineană şi abordarea privind implementarea acesteia aleasă de către
Moldova.
38. Mediatorii în conflictul transnitrean (OSCE, Rusia şi Ucraina) au declarat că
planul prevede un impuls concret spre reglementarea conflictului. La toate
întrevederile lor recente, ei au chemat la reluarea dialogului direct şi continuu pe
marginea reglementării conflictului.
39. Mai delicată este poziţia Rusiei. Este clar că prin prezenţa sa militară şi
economică şi datorită legăturilor puternice culturale şi linguistice cu Transnistria,
Rusia ar dori să menţină influenţa sa puternică asupra teritoriului. Presa a scris recent
despre existenţa unui ‘Plan de acţiuni de menţinere a influenţei ruse în Republica
Moldova’, detaliile căruia sunt ţinute în secret. Rusia mai este încă mult ataşată faţă de
aşa-numitul ‘Memorandum Kozak’ din anul 2003, care propunea Moldovei o soluţie
federală. Moldova aproape acceptase planul; însă a refuzat să-l semneze în ultimul
moment, sub influenţa pretinsă a vestului.
40. În ultimele luni, au existat câteva semnale de tensiune. Spre exemplu, la 18
februarie, Duma de Stat a Federaţiei Ruse a adoptat cu o majoritate vastă o rezoluţie
prin care a cerut de la Guvernul Rusiei introducerea mai multor sancţiuni economice
şi de alt gen împotriva Moldovei, cu excluderea Transnistriei, în cazul în care
autorităţile din Moldova nu renunţă la ‘blocada economică a Transnistriei.’
Sancţiunile includeau interzicerea importului de băuturi alcoolice şi produse de tutun
din Moldova, introducerea preţului de piaţă mondial pentru exporturile gazului natural
rusesc în Moldova şi vize pentru moldoveni care intră în Rusia.
41. Ambele apeluri ale Parlamentului Moldovei au cerut suportul Consiliului
Europei şi, în privinţa democratizării Transnistriei, implicarea activă în proces. În
timpul vizitei noastre la Chişinău, interlocutorii noştri au subliniat în mod repetat
importanţa expertizei şi experienţei organizaţiei noastre în această privinţă.
Documentele adoptate de Parlamentul Moldovei au fost transmise oficial de către
Preşedintele Parlamentului Comitetului de Monitorizare ‘pentru examinare în cadrul
exerciţiului de monitorizare al Moldovei’ şi pentru ‘analiză, comentarii şi
recomandări, precum şi idei din partea Adunării Parlamentare care ar putea contribui
la democratizarea regiunii transnistrene şi reglementarea definitivă a conflictului’.
42. La prima vedere, planul trebuie examinat îndeaproape de Consiliul Europei, ca
fiind o organizaţie principală în domeniul democraţiei, drepturilor omului şi
supremaţiei legii. Prin urmare, Comitetul ne-a împuternicit cu responsabilitatea de a
vizita oraşele Kiev, Moscova, Bucureşti şi Brussel pentru a ne întâlni cu actorii
principali responsabili de planul ucrainean şi a face cunoştinţă cu toate detaliile
18 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
acestuia. În baza acestei informaţii, noi vom face propuneri concrete ca Adunarea să
joace un rol efectiv în implementarea planului.
43. Rămân mai multe întrebări privind implementarea planului ucrainean şi
condiţiile stabilite de Parlamentul Moldovei. Totuşi, în ciuda tuturor încercărilor
diplomatice eşuate, acesta are un avantaj puternic. Acesta combină eforturi
diplomatice cu măsurile specifice pentru democratizare, atât în Transnistria cât şi în
Moldova, care trebuie să servească drept un exemplu. Iniţiativa vine de asemenea într-
un moment potrivit, deoarece aceasta coincide cu efortul major pentru democratizare
şi integrare europeană în întreaga regiune.
44. Nu doar Moldova, a cărei integritate teritorială şi suveranitate au fost violate, dar
şi Europa în întregime nu mai poate permite existenţa acestei ‘găuri negre’ pe
teritoriul său. Transnistria este centrul diverselor tipuri de comerţ ilicit şi, în primul
rând, a traficului de arme şi contrabandă diversă. Viaţa politică continue să fie
dominată de poliţia secretă; libertăţile fundamentale sunt subminate.
45. Unul din elementele cele mai dificile pare să fie posibilitatea organizării
alegerilor democratice în Transnistria. Pentru aceasta, regiunea are nevoie de partide
politice, mijloace de informare şi societatea civilă care să funcţioneze în mod liber.
Alegerile locale din 27 martie din Transnistria (pentru alegerea consiliilor săteşti,
orăşeneşti şi raionale, precum şi preşedinţi de consilii săteşti şi raionale) au arătat că
opoziţia cu adevărat puternică încă lipseşte. Aceste alegeri au fost considerate drept
un test pentru alegerile planificate pentru luna decembrie 2005 în Sovietul Suprem al
Transnistriei.
46. Cu toate acestea, există câteva evoluţii interesante, în special privind un grup de
membri ai Sovietului Suprem condus de vice-preşedintele Evgeny Shevchuk. La 29
aprilie, acest grup a iniţiat un proiect de modificări ambiţioase în ‘constituţia’
transnistreană, pentru a consolida rolul acestui ‘parlament’ vis-à-vis de ‘preşedinte’ şi
executiv – spre exemplu oferindu-i dreptul la votul de neîncredere faţă de ‘miniştri’ şi
alţi funcţionari numiţi de ‘preşedinte’, sau dreptul de a controla activitatea şi
cheltuielile executivului. La 18 mai, au fost adoptate în primă lectură alte modificări
mai modeste, inclusiv un proiect de lege privind administraţia locală, care prevede că
preşedintele consiliului raional şi orăşenesc trebuie să fie ales de consilieri prin vot
secret. Dl Shevchuk de asemenea promovează o iniţiativă legislativă de transformare a
postului regional oficial ‘TV PMR’ într-o instituţie de difuzare publică.
47. La 22 iunie, Sovietul Suprem a recomandat ‘preşedintelui’ Smirnov să-l demită
pe ‘ministrul’ justiţiei Victor Balala. Balala, care este unul din cei mai apropiaţi aliaţi
ai ‘preşedintelui’, a decis recent transferarea funcţiilor de înregistrare de la
‘ministerul’ său la o ‘cameră de experţi’ quasi-comercială.
48. La 22 iulie, Parlamentul Moldovei a aprobat în două lecturi Legea cu privire la
prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului
(Transnistria). Legea a stabilit o unitate teritorială autonomă care este parte
inseparabilă a Moldovei şi – prin puterile plenare stabilite în baza Constituţiei şi
legislaţiei Moldovei – decide asupra chestiunilor care fac parte din jurisdicţia sa.
Legea prevede că localităţile din stânga Nistrului se pot alătura Transnistriei sau ieşi
din aceasta în baza referendumului local şi în conformitate cu legislaţia Moldovei.”
65. În lumina acestui raport, PACE a adoptat o rezoluţie prin care a
reglementat, inter alia, că:
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
19
„10. Adunarea salută reluarea negocierilor ca urmare a iniţiativei optimiste a
Ucrainei de reglementare a conflictului transnistrean prin acordarea priorităţii
democratizării. Ea speră că formatul actual de cinci-membri, care implică Moldova,
regiunea transnistreană, Rusia, Ucraina şi OSCE, va fi lărgit şi va include de
asemenea Consiliul Europei. Ea subliniază necesitatea supravegherii efective a
frontierei dintre Moldova şi Ucraina, a depozitelor de arme şi producerea de arme.
Având în vedere experienţa sa acumulată, Adunarea doreşte ca raportorii săi să fie
asociaţi cu toate aceste evoluţii.
11. Orice reglementare a conflictului transnistrean trebuie să se bazeze pe principiul
inviolabil de respect total al integrităţii teritoriale a Moldovei şi suveranităţii sale.
Potrivit supremaţiei legii, orice soluţie trebuie să fie în concordanţă cu voinţa
poporului exprimată în cadrul unor alegeri pe deplin libere şi democratice organizate
de autorităţile recunoscute internaţional.”
B. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
66. În Raportul său Anual pentru anul 2004, OSCE s-a referit la
evenimentele din Transnistria după cum urmează:
„...Totuşi cel mai subminant fapt a reprezentat decizia Transnistriei din mijlocul
lunii iulie de a închide şcolile moldoveneşti din regiunea transnistreană cu predare în
grafia latină. În răspuns, partea moldovenească a suspendat participarea sa la
negocierile pentru o reglementare politică în formatul care include cinci părţi.
Împreună cu co-mediatorii din Federaţia Rusă şi Ucraina, Misiunea s-a angajat într-
un proces îndelungat de negocieri începând din mijlocul lunii iulie şi până în toamnă,
pentru a ameliora criza şcolilor şi a găsi şi implementa o soluţie. De asemenea,
Misiunea a căutat să reducă tensiunile între părţi în domeniul libertăţii de mişcare, a
problemei loturilor de pământ, şi a căilor ferate.”
În anul 2004, OSCE de asemenea a observat că:
„În anul 2004, doar o garnitură cu aproximativ 1,000 tone de muniţii a fost evacuată
din depozitele Grupului Operativ al forţelor ruse din Transnistria. Aproximativ 21,000
tone metrice de muniţii rămân a fi evacuate, împreună cu peste 40,000 arme mici şi
uşoare şi aproximativ zece eşaloane cu echipament militar divers. Misiunea a
continuat să coordoneze asistenţa tehnică şi financiară acordată Federaţiei Ruse pentru
aceste activităţi .”
67. Raportul Anual din anul 2005 prevedea:
„Misiunea şi-a concentrat eforturile pe relansarea negocierilor de reglementare
politică, blocate din vara anului 2004. Mediatorii din partea Federaţiei Ruse, Ucrainei,
şi OSCE au avut consultări cu reprezentanţii de la Chişinău şi Tiraspol în ianuarie,
mai şi septembrie. La întrunirea din mai, Ucraina a introdus planul de reglementare al
Preşedintelui Victor Yushchenko, Spre reglementare prin democratizare. Această
iniţiativă prevede democratizarea regiunii transnistrene prin organizarea unor alegeri
internaţionale în organul legislativ regional, împreună cu măsurile de promovare a
demilitarizării, transparenţei şi încrederii sporite.
În iulie, citând planul ucrainean, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o Lege
cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al Transnistriei. În cadrul
consultărilor care au avut loc în Odesa în luna septembrie, Chişinău şi Tiraspol au fost
de acord să invite UE şi SUA pentru a participa în procesul de negocieri în calitate de
20 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
observatori. Negocierile formale au fost reluate într-un format lărgit în octombrie,
după o pauză de 15-luni, şi au continuat în decembrie în urma Consiliului Ministerial
al OSCE din Ljubljana. La 15 decembrie, Preşedinţii Ucrainei şi al Federaţiei Ruse,
Victor Yushchenko şi Vladimir Putin, au emis o declaraţie comună prin care au salutat
reluarea negocierilor privind reglementarea conflictului transnistrean.
În septembrie, Preşedinţii Voronin şi Yushchenko au solicitat împreună
preşedintelui în exerciţiu al OSCE să ia în consideraţie trimiterea unei Misiuni
Internaţionale de Evaluare (MIE) pentru a analiza condiţiile democratice din
Transnistria şi măsurile necesare pentru desfăşurarea unor alegeri democratice în
regiune. În paralel, Misiunea OSCE a desfăşurat consultări şi a efectuat analize
tehnice privind condiţiile de bază necesare pentru organizarea unor alegeri
democratice în regiunea transnistreană, propuse în Planul Yushchenko. La negocierile
din octombrie, preşedintele în exerciţiu al OSCE a fost rugat să continue consultările
asupra posibilităţii de a organiza o MIE în regiunea transnistreană.
Împreună cu experţii militari din Federaţia Rusă şi Ucraina, Misiunea OSCE a
finalizat elaborarea unui pachet de măsuri propuse pentru sporirea încrederii şi
securităţii, care au fost prezentate de cei trei mediatori în iulie. Ulterior, Misiunea a
început consultările asupra acestui pachet cu reprezentanţii din Chişinău şi Tiraspol.
Negocierile din octombrie au salutat posibilitatea unui progres privind consolidarea
transparenţei prin schimbul reciproc al datelor militare, prevăzut în elementele acestui
pachet.”
În privinţa chestiunii privind retragerea militară rusă, OSCE a observat:
„În anul 2005, nu a avut loc retragerea armatei şi echipamentului rus din regiunea
transnistreană. Aproximativ 20,000 tone metrice de muniţii rămân a fi evacuate.
Comandantul Grupului Operaţional al forţelor ruse a raportat în mai că surplusul de
40,000 arme mici şi uşoare depozitate de forţele ruse în regiunea transnistreană au fost
distruse. OSCE nu are acces să verifice aceste afirmaţii.”
68. În anul 2006, OSCE a declarat următoarele:
„Referendumul de ‘independenţă’ din 17 septembrie şi alegerile ‘prezidenţiale’ din
Transnistria din 10 decembrie – care nu au fost nici recunoscute şi nici monitorizate
de către OSCE – au conturat cadru politic al acestei activităţi ...
Pentru a da un nou impuls negocierilor de reglementare, la începutul anului 2006
Misiunea a elaborat documente care sugerează: o posibilă delimitare de competenţe
dintre autorităţile centrale şi regionale; un mecanism pentru monitorizarea uzinelor
din complexul militaro-industrial al Transnistriei; un plan pentru schimbul de date
militare; şi o misiune de evaluare pentru a aprecia condiţiile şi a formula
recomandările pentru desfăşurarea unor alegeri democratice din Transnistria. Partea
transnistreană, însă, a refuzat să continue negocierile după introducerea în martie a
unor noi reguli vamale pentru exporturile din Transnistria, şi, astfel, nici un progres nu
a fost posibil, inclusiv în privinţa derulării acestor proiecte. Încercările de a debloca
acest impas prin consultări între mediatori (OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina) şi
observatori (Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii) din aprilie, mai şi
noiembrie şi prin consultări ale mediatorilor şi observatorilor cu fiecare parte separat
în octombrie nu au adus nici un rezultat. ...
La 13 noiembrie, un grup de 30 de şefi de delegaţii ale OSCE, împreună cu membrii
Misiunii OSCE, au obţinut acces pentru prima dată din martie 2004 la depozitul de
muniţii al Federaţiei Ruse din Colbasna, situat în apropierea frontierei moldo-
ucrainene în partea de nord a Transnistriei. În anul 2006, nu a avut loc nicio evacuare
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
21
din Transnistria a muniţiilor şi a echipamentului rus, şi peste 21,000 tone de muniţii
mai rămân depozitate în regiune...”
69. Raportul Anual pentru anul 2007 declară:
„Mediatorii în procesul de reglementare transnistreană, Federaţia Rusă, Ucraina şi
OSCE, şi observatorii, Uniunea Europeană şi Statele Unite, s-au întâlnit de patru ori.
Mediatorii şi observatorii s-au întâlnit neformal cu partea moldovenească şi partea
transnistreană doar odată în octombrie. Toate întrunirile s-au axat asupra găsirii unor
modalităţi de relansare a negocierilor formale de reglementare, care însă nu au fost
reluate. ...
Misiunea a observat că în anul 2007 nu a avut loc retragerea muniţiilor sau
echipamentului rus. Fondul voluntar are resurse suficiente pentru a finaliza sarcina de
retragere.”
70. În anul 2008, OSCE a observat:
„Preşedintele Republicii Moldova Vladimir Voronin şi liderul transnistrean Igor
Smirnov s-au întâlnit în aprilie pentru prima dată în ultimii şapte ani, şi această
întâlnire a fost urmată de o altă la 24 decembrie. Mediatorii de la OSCE, Federaţia
Rusă şi Ucraina şi observatorii de la Uniunea Europeană şi Statele Unite s-au întâlnit
de cinci ori. Întâlnirile neformale ale părţilor cu mediatorii şi observatorii au avut loc
de cinci ori. Aceste întâlniri, precum şi alte eforturi suplimentare de diplomaţie de
intermediere realizate de Misiune nu au dus, însă, la reluarea negocierilor formale în
formatul ‘5+2’. ...
În anul 2008, nu a avut loc retragerea muniţiilor sau echipamentului rus din regiunea
transnistreană. Fondul voluntar are resurse suficiente pentru a finaliza sarcina de
retragere.”
C. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale
71. În raportul său din 17 iunie 2004, „Moldova: tensiunile regionale în
Transnistria” (Raportul European nr. 157), Grupul Internaţional de Criză
(GIC) a constatat următoarele (extrasul din sumarul executiv):
„Suportul acordat de către Rusia către „Republica Moldovenească Nistreană”
(„RMN”), care este autoproclamată şi nerecunoscută, a împiedicat soluţionarea
conflictului şi a stopat progresul Moldovei spre o integrare mai amplă în structurile
europene politice şi economice. În încercările sale recente şi în mare parte unilaterale
de a soluţiona conflictul transnistrean, Rusia a demonstrat o mentalitate aproape de
război rece. În ciuda retoricii încurajatoare în privinţa relaţiilor Rusiei şi Uniunii
Europene (EU) şi a cooperării Rusiei cu SUA în domeniul reglementării conflictului şi
în domeniul forţelor pacificatoare din Statele Noi Independente ale fostei Uniuni
Sovietice (CSI), se pare că vechile obiceiuri dispar cu greu. Rusia nu doreşte să
permită ca UE, SUA sau Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europe
(OSCE) să joace un rol activ în soluţionarea conflictului, deoarece Moldova mai este
încă privită la Moscova de către mulţi drept o sferă de interes geopolitic exclusiv al
Rusiei.
Pentru Rusia nu a fost dificil să exploateze instabilitatea politică şi economică din
Moldova pentru interesele sale proprii. În ciuda acceptării unor termene limită
concrete pentru retragerea trupelor sale, Rusia în mod repetat a dat înapoi, încercând
să impună o reglementare politică care ar asigura, prin aranjamente constituţionale
22 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
inechitabile, o influenţă continuă a Rusiei asupra proceselor decizionale din Moldova
şi prelungirea prezenţei sale militare deghizate în forţele pacificatoare. Până în prezent
aceasta nu a dorit să-şi folosească influenţa asupra conducerii „RMN” pentru a
promova o abordare în soluţionarea conflictului care ar echilibra interesele legitime
ale tuturor părţilor.
Cercurile de afaceri din Ucraina şi Moldova au fost de acord să folosească în paralel
economia „RMN” în scopurile lor proprii, participând în mod regulat la re-exportarea
şi în alte practici ilegale. Unii au folosit influenţa politică pentru a preveni, a întârzia,
şi a împiedica luarea deciziilor care ar putea pune presiune asupra conducerii „RMN”
de a face compromisuri. Aceste includ abolirea reglementărilor în domeniul taxelor,
inclusiv celor vamale, favorabile afacerilor ilegale de reexport, asigurarea unui control
efectiv de frontieră şi vamal, şi colectarea taxelor vamale la ‘frontierele’ interne.
Cu sprijinul Rusiei, Ucrainei şi elitei economice a Moldovei, conducerea „RMN” a
devenit mai încrezută. Recunoscând că recunoaşterea internaţională este puţin
probabilă, aceasta s-a concentrat asupra conservării de facto a independenţei prin
crearea unei confederaţii largi cu Moldova. Din nefericire, liderii „RMN” – profitând
de contradicţiile existente în sistemele fiscale şi vamale ale Moldovei şi „RMN” -
continuă să atragă profituri substanţiale din activităţile economice legale şi ilegale,
inclusiv din reexporturi, contrabandă şi producere de armament.
„RMN” a devenit un actor conştient cu interesele şi strategiile sale proprii, având o
dimensiune limitată pentru manevre politice independente, însă o reţea vastă de relaţii
economice şi de alt gen în Rusia, Moldova, şi Ucraina. Totuşi, aceasta rămâne mult
dependentă de sprijinul politic şi economic al Rusiei şi nu doreşte să fie pusă în
poziţia în care ar trebui să acţioneze contrar politicii ruse. Deseori interesele Rusiei şi
ale „RMN” se intersectează, însă în unele situaţii, liderii „RMN” au reuşit să
elaboreze şi să implementeze strategii cu scopul de a evita presiunea rusă, a tergiversa
negocierile, a împiedica iniţiativele ruseşti, şi a submina politicile ruseşti prin
provocarea dezacordurilor între co-mediatori şi prin valorificarea surselor alternative
de sprijin extern.
Cea mai recentă încercare a Rusiei de a impune o reglementare – Memorandumul
Kozak din octombrie şi noiembrie 2003 – a arătat că influenţa sa, deşi universală, are
limite clare. Rusia nu poate impune o reglementare fără sprijinul Moldovei şi al
comunităţii internaţionale, în special al jucătorilor cheie, cum ar fi OSCE, UE, şi
SUA. O reglementare politică cuprinzătoare cere o abordare care ar putea concilia
diferenţele dintre Rusia şi alţi actori internaţionali cheie, luând în acelaşi timp în
consideraţie interesele atât a Guvernului Moldovei, cât şi al „RMN”.
În ciuda înţelegerii că Rusia nu trebuie să fie antagonizată, o influenţă gravitaţională
a integrării europene este puternică în Moldova. Curând, chiar şi conducerea
comunistă a Moldovei a subliniat necesitatea de a face mai multe pentru a atinge acest
scop. În ultimul deceniu, însă, ţara rareori s-a aflat pe monitoarele de radar ale
vestului, şi ea va avea nevoie de o susţinere mai clară din partea UE şi SUA, pentru ca
să reziste sprijinului politic şi material al Rusiei acordat „RMN” şi împiedicării de
către partea transnistreană a procesului de negocieri. Actorii internaţionali trebuie de
asemenea să ajute Moldova să-şi securizeze frontierele sale împotriva activităţilor
ilicite economice care permit Transnistriei să se menţină şi care, de asemenea,
afectează vecinii săi europeni.
Conflictul poate fi soluţionat doar dacă comunitatea internaţională îşi va folosi
influenţa sa asupra Rusiei atât bilateral cât şi în cadrul OSCE. Doar în acest caz, şi cu
un angajament mult mai determinant faţă de o reformă politică, economică şi
administrativă din partea sa, Moldova va putea să-şi realizeze aspiraţiile sale
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
23
europene. O strategie cuprinzătoare faţă de Moldova, Ucraina şi Rusia în cadrul
Politicii Europene de Vecinătate a UE ar fi un prim pas necesar.”
72. În raportul său din 17 august 2006, „Viitorul incert al Moldovei”
(Raportul European nr. 175), GIC a observat (extras din sumarul executiv):
„După aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, UE va avea hotar cu
Moldova, un stat neconsolidat, divizat de un conflict şi atins de corupţie şi crimă
organizată. Conducerea Moldovei şi-a declarat intenţia de a se alătura UE, dar
aderarea Moldovei la valorile europene rămâne suspectă, şi eforturile sale de a
soluţiona conflictul cu regiunea separatistă - Transnistria, nu au dus la ieşirea dintr-un
impas ce durează deja cincisprezece ani. Tinerii nu au încredere în viitorul ţării şi
părăsesc ţara într-un ritm alarmant. Ca Moldova să devină un vecin stabil al UE, e
nevoie de mai multă implicare internaţională, nu numai în soluţionarea conflictului,
dar şi în accelerarea reformelor interne, pentru a face ţara mai atractivă pentru
cetăţenii săi.
Două iniţiative recente ale Uniunii Europene şi Ucrainei au generat speranţe ca
balanţa forţelor în conflictul de la Nistru se va schimba semnificativ. Misiunea
Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră (EUBAM) lansată la sfârşitul anului 2005
a contribuit la scăderea contrabandei pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-
ucrainene, o sursă cheie de venituri pentru autorităţile din Tiraspol, capitala
Transnistriei. În acelaşi timp, implementarea de către Kiev a unui nou regim vamal
pentru a ajuta Moldova să controleze exporturile transnistrene a redus capacitatea
întreprinderilor din regiunea separatistă de a opera fără supravegherea Moldovei,
constituind o lovitură psihologică serioasă pentru regiunea separatistă.
Optimismul generat de aceste măsuri s-a dovedit a fi fals, pentru că ele nu au forţat
Transnistria să facă concesii diplomatice. Chiar dacă EUBAM s-a bucurat de unele
succese semnificative, contrabanda la scara largă continuă din cauza bugetului său
insuficient şi numărului mic al participanţilor la misiune. Noul regim vamal ucrainean
nu a avut un efect decisiv asupra întreprinderilor transnistrene, care au capacitatea de
a comercializa liber şi cu profit produsele lor aşa cum se întâmplă şi în trecut. Mai
mult, nesiguranţa politică internă din Ucraina pune la încercare continuarea
implementării noului regim vamal.
Rusia şi-a intensificat susţinerea pentru Transnistria, trimiţând ajutoare economice şi
aplicând măsuri punitive Moldovei, printre care şi interdicţia de comercializare a
vinurilor pe piaţa rusă, una din sursele principale de venit a Moldovei. Moscova
refuză să-şi retragă trupele, staţionate în Transnistria încă de pe timpul Uniunii
Sovietice, a căror prezenţa conservă situaţia în regiune. Beneficiind de susţinerea
Rusiei, liderul transnistrean Igor Smirnov, nu are motive să accepte un compromis pe
calea către independenţă. În ciuda prezenţei UE şi SUA din 2005 în calitate de
observatori, negocierile mediate la nivel internaţional între cele două părţi nu duc
nicăieri. Chiar dacă se ajunsese la o înţelegere comună referitor la nivelul de
autonomie, Moldova şi-a întărit poziţia pentru a fi la nivelul intransigenţei
Transnistriei.”
73. În raportul său intitulat „Libertate în lume 2009”, Freedom House a
comentat, inter alia:
„Moldova a respins planul de federalizare susţinut de Rusia în noiembrie 2003 după
ce acest plan a provocat proteste publice. Ultima rundă de negocieri formale
multilaterale a avut loc la începutul anului 2006, şi la referendumul transnistrean din
septembrie 2006 alegătorii au susţinut în mare parte cursul spre independenţă cu
24 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
scopul de a adera eventual la Rusia, deşi legitimitatea alegerilor nu a fost recunoscută
de Moldova sau de comunitatea internaţională.
În lipsa unor negocieri active în formatul 5+2, Voronin a purtat discuţii bilaterale cu
Rusia şi a întreprins mai multe măsuri pentru a aduce politica externă a Moldovei în
conformitate cu cea a Kremlinului. În cea mai mare parte din anul 2008, el a insistat
ca Rusia să accepte o propunere în baza căreia Transnistria va primi o autonomie
semnificativă în cadrul Moldovei, o prezenţă puternică şi unitară în Parlamentul
Moldovei, şi dreptul de a ieşi din Moldova daca aceasta se va uni în viitor cu
România. Drepturile de proprietate ale Rusiei vor fi respectate, şi trupele ruse vor fi
înlocuite cu observatori civili. Voronin a justificat ‘consultările’ sale separate cu
Rusia, spunând că orice reglementare se va finaliza în formatul 5+2.
Problema transnistreană a persistat şi a dobândit un grad de urgenţă în august 2008,
după ce Rusia a avut un conflict de scurtă durată cu Georgia şi a recunoscut
independenţa celor două regiuni separatiste aflate acolo. Oficialii ruşi au declarat că ei
nu planificau recunoaşterea ‘RMN’, însă au avertizat Moldova să nu adopte atitudinea
de confruntare a Georgiei. Guvernul Moldovei în schimb a respins orice comparaţie şi
şi-a reiterat angajamentul de a avea negocieri paşnice. Unii experţi şi-au exprimat
îngrijorarea că în cadrul discuţiilor bilaterale Rusia ar putea impune Moldovei o
reglementare rigidă şi apoi recunoaşte ‘RMN’ în cazul în care planul era respins.
Relaţiile preşedintelui Transnistriei Igor Smirnov cu Voronin au rămas tensionate în
decursul anilor, deoarece liderul moldovean a negociat pe la spatele lui Smirnov şi şi-
a exprimat frustrarea sa vizibilă în privinţa conducerii ‘RMN’. Cei doi s-au întâlnit în
aprilie pentru prima dată din anul 2001, apoi din nou în decembrie. Câteva zile după
întâlnirea din aprilie, preşedintele României Traian Basescu s-a referit în mod indirect
asupra perspectivei unei divizări în care Ucraina va absorbi Transnistria şi România
va anexa însăşi Moldova, determinându-l pe Voronin să-l acuze de sabotarea
negocierilor. Între timp, pe parcursul anului preşedintele rus Dmitri Medvedev s-a
întâlnit separat cu Voronin şi Smirnov...
Drepturile politice şi libertăţile civile
Locuitorii Transnistriei nu îşi pot alege lideri în mod democratic, şi nu pot participa
în mod liber la alegerile din Moldova ...
Corupţia şi crima organizată sunt probleme serioase în Transnistria ...
Libertatea presei este restricţionată ...
Libertatea religioasă este limitată ...
Cu toate că câteva mii de elevi studiază limba moldovenească în grafia latină,
această practică este restricţionată. Limba moldovenească şi grafia latină sunt asociate
cu sprijinirea unirii cu Moldova, în timp ce limba rusă şi grafia chirilică sunt asociate
obiectivelor separatiste. Părinţii care îşi trimit copii la şcolile care folosesc grafia
latină, şi însăşi şcolile, sunt victime ale unei hârţuiri regulate din partea serviciilor de
securitate.
Autorităţile limitează grav libertatea de întrunire şi rareori eliberează autorizaţiile
necesare pentru a desfăşura proteste publice ...
Sistemul judecătoresc serveşte intereselor puterii executive şi în general realizează
voinţa autorităţilor ...
Autorităţile discriminează împotriva moldovenilor etnici, care constituie
aproximativ 40 procente din populaţie. Se consideră că etnici ruşi şi ucraineni
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
25
reprezintă împreună aproximativ majoritatea populaţiei, şi se consideră că o treime din
locuitorii regiunii deţin paşapoartele ruseşti.”
III. DREPTUL INTERNAŢIONAL RELEVANT
A. Prevederile dreptului internaţional cu privire la răspunderea
statelor pentru actele ilicite
1. Proiectul de articole elaborat de Comisia de Drept Internaţional cu
privire la răspunderea statelor pentru actele internaţionale ilicite
74. Comisia de Drept Internaţional (CDI) a adoptat în august 2001
Proiectul de articole cu privire la răspunderea statelor pentru actele
internaţionale ilicite („Proiect de Articole”). Capitolul II al Proiectului de
Articole reglementează „Atribuirea conduitei unui stat” şi prevede
“Articolul 6: Conduita organelor puse la dispoziţia statului de către un alt stat
Conduita unui organ pus la dispoziţia statului de către un alt stat trebuie considerată
drept un act al primului stat în temeiul dreptului internaţional, dacă organul acţionează
în exercitarea elementelor autorităţii guvernamentale ale statului la dispoziţia căruia
este pus.
Articolul 8: Conduita direcţionată sau controlată de stat
Conduita unei persoane sau a unui grup de persoane trebuie considerată drept un act
al statului în temeiul dreptului internaţional, dacă persoana sau grupul de persoane
acţionează de fapt în comportamentul său în baza instrucţiunilor, sau în baza
direcţiilor sau în controlul acelui stat.”
2. Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ)
75. În opinia sa consultativă cu privire la „Consecinţele legale pentru
state ale prezenţei continue a Africii de Sud în Namibia, indiferent de
Rezoluţia nr. 276 (1970) a Consiliului de Securitate”, CIJ a subliniat
obligaţia în dreptul internaţional de a pune capăt unei situaţii ilegale:
“117. Ajungând la aceste concluzii, Curtea va examina acum consecinţele legale
pentru state ale prezenţei continue a Africii de Sud în Namibia, indiferent de Rezoluţia
nr. 276 (1970). Concluzia obligatorie a unui organ competent al Naţiunilor Unite
privind faptul că situaţia este ilegală nu poate rămânea fără consecinţe. Odată ce
Curtea se confruntă cu o aşa situaţie şi, având în vedere funcţiile sale judiciare,
aceasta nu poate să nu declare despre faptul că există o obligaţie, mai ales a statelor
membre ale Naţiunilor Unite, de a pune capăt acestei situaţii. După cum a constatat
această Curte, cu referire la una din deciziile sale prin care o situaţie era declarată
contrară regulilor dreptului internaţional: ‘Acestă decizie are consecinţe juridice de a
pune capăt unei situaţii ilegale " (Rapoartele CIJ 1951, p. 82).
118. Africa de Sud, fiind responsabilă de crearea şi menţinerea unei situaţii pe care
Curtea a declarat-o ca fiind ilegală, are obligaţia de a pune capăt acesteia. Prin urmare,
ea are obligaţia de a-şi retrage administraţia sa din teritoriul Namibiei. Prin faptul că
26 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
Africa de Sud menţine situaţia ilegală actuală, şi ocupă teritoriul fără a avea acest
drept, ea este responsabilă la nivel internaţional pentru violarea continuă a unei
obligaţii internaţionale. De asemenea, ea este responsabilă pentru orice încălcare a
obligaţiilor sale la nivel internaţional, sau ale drepturilor poporului din Namibia.
Faptul că Africa de Sud nu mai are nici un drept să administreze acest teritoriu nu o
eliberează de obligaţiile şi responsabilităţile sale în baza dreptului internaţional faţă de
alte state în privinţa exercitării împuternicirilor sale faţă de acest teritoriu. Controlul
fizic al teritoriului, şi nu suveranitatea sau legitimatea dreptului, reprezintă temei al
responsabilităţii statului pentru actele care afectează alte state.”
76. În Cauza privind aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid (Bosnia and Herzegovina v. Serbia and
Montenegro), hotărârea din 26 februarie 2007, CIJ a hotărât următoarele, în
privinţa chestiunii ce ţine de răspunderea statului:
“391. Prima chestiune ridicată în această dispută este dacă în principiu există
posibilitatea de a atribui statului conduita unor persoane – sau grupurilor de persoane -
care, deşi nu au un statut juridic al organelor de stat, acţionează de fapt în baza unui
asemenea control strict din partea statului, încât trebuie să fie tratate ca şi organele de
stat în scopurile atribuirii necesare care conduce la răspunderea statului pentru
comiterea unui act internaţional ilicit. Curtea de fapt a examinat deja această
chestiune, şi a oferit în principiu un răspuns la aceasta, în Hotărârea sa din 27 iunie
1986 în cauza privind Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua
(Nicaragua v. United States of America) (Merits, Hotărârea, I.C.J. Reports 1986, pp.
62-64). În paragraful 109 al acestei Hotărâri, Curtea a declarat că ea trebuia să
‘determine . . . dacă relaţia contractantului cu Guvernul Statelor Unite era atât de
similară unei relaţii de dependenţă pe de o parte şi control pe de altă parte, încât ar fi
corect de a egala contractantul, pentru scopurile legale, cu un organ al Guvernului
Statelor Unite, sau ca acţionând din numele acelui Guvern’ (p. 62).
Ulterior, examinând faptele în lumina informaţiei pe care o posedă, Curtea a
observat că ‘nu există o dovadă clară a faptului dacă Statele Unite au exercitat de fapt
un asemenea grad de control în toate domeniile, încât ar putea să justifice tratarea
contractantului ca acţionând din numele său’ (para. 109), şi a conchis că ‘dovezile de
care dispune Curtea . . . sunt insuficiente pentru a demonstra dependenţa completă a
[contractantului’] de ajutorul Statelor Unite’, astfel încât Curtea ‘nu a avut
posibilitatea să determine dacă forţa contractantului poate fi egalată, pentru scopurile
legale, cu forţele Statelor Unite’ (pp. 62-63, para. 110).
392. Pasajele citate arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii, persoanele, grupurile de
persoane sau entităţile pot fi egalate, în scopul răspunderii internaţionale, cu organele
de stat chiar dacă acest statut nu rezultă din dreptul intern, cu condiţia că persoanele,
grupurile de persoane sau entităţile acţionează în ‘dependenţă totală’ de stat, a cărui
instrumente ei sunt. În aşa caz, este potrivit de a privi dincolo de simplu statut legal,
pentru a înţelege realitatea relaţiei dintre persoana care acţionează, şi statul de care
el/ea este atât de strâns legat încât nu este nimic mai mult decât agentul său: orice altă
soluţie ar permite statelor să se eschiveze de răspunderea lor internaţională alegând să
acţioneze prin intermediul persoanelor sau entităţilor a căror independenţă presupusă
ar fi o simplă ficţiune.
393. Totuşi, egalarea persoanelor sau entităţilor cu organele de stat atunci când ele
nu au acest statut în temeiul dreptului intern trebuie să fie efectuată doar în mod
excepţional, deoarece aceasta necesită dovezi ale unui grad deosebit de înalt de
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
27
control al statului asupra acestora, o relaţie pe care Hotărârea Curţii a citat-o în mod
expres mai sus ca ‘dependenţă completă’. ...”
CIJ a mai constatat că Serbia nu era direct responsabilă de genocidul din
perioada războiului din Bosnia din anii 1992-1995. Ea a constatat totuşi că
Serbia şi-a încălcat obligaţia sa pozitivă de a preveni genocidul, prevăzut în
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, prin faptul că
nu a luat toate măsurile posibile pentru a opri genocidul care a avut loc în
Srebrenica în iulie 1995 şi nu l-a transferat pe Ratko Mladić, învinuit de
comiterea genocidului şi complicitate în genocid, pentru procesul iniţiat de
Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavia.
B. Prevederile tratatelor privind dreptul la educaţie
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948
77. Articolul 26 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului prevede:
“(1) Orice persoană are dreptul la învăţătură. Învăţământul trebuie să fie gratuit, cel
puţin în ceea ce priveşte învăţământul elementar şi general. Învăţământul elementar
trebuie să fie obligatoriu. Învăţământul tehnic şi profesional trebuie să fie la îndemâna
tuturor, iar învăţământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturora,
pe baza de merit.
(2) Învăţământul trebuie sa urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi
întărirea respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale. El trebuie să
promoveze înţelegerea, toleranţa, prietenia între toate popoarele şi toate grupurile
rasiale sau religioase, precum şi dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru menţinerea păcii.
(3) Părinţii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învăţământ pentru copiii lor
minori.”
2. Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul
învăţământului din 1960
78. Convenţia de mai sus, care a fost adoptată de către Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, în cea de-a 11-a sesiune
a sa în perioada octombrie-decembrie 1960, prevede următoarele în
articolele 1, 3 şi 5:
“Articolul 1
1. În sensul prezentei Convenţii, termenul de „discriminare” cuprinde orice
distincţie, excludere, limitare sau preferinţă care, intemeiată pe rasă, culoare, sex,
limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, origine naţională sau socială, situaţie
economică sau naştere, are drept obiect sau ca rezultat suprimarea sau alterarea
egalităţii de tratament in ceea ce priveşte invăţămantul şi mai ales:
a) înlăturarea unor persoane sau a unui grup de la accesul la diverse tipuri sau grade
de invăţămant;
b) limitarea la un nivel inferior a educaţiei unei persoane sau a unui grup;
28 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
c) sub rezerva celor stabilite in articolul 2 al prezentei Convenţii instituirea sau
menţinerea unor sisteme sau instituţii de invăţămant separate pentru persoane sau
grupuri; sau
d) plasarea unei persoane sau a unui grup intr-o situaţie incompatibilă cu demnitatea
umană.
2. În sensul prezentei Convenţii, cuvantul „invăţămant” se referă la diverse tipuri şi
diferite grade de invăţămant şi cuprinde accesul la invăţămant, nivelul şi calitatea sa,
precum şi condiţiile in care este predat.
Articolul 3
In scopul de a elimina sau preveni orice discriminare in sensul prezentei Convenţii,
statele participante işi iau angajamentul:
a) să abroge orice dispoziţii legislative şi administrative şi să pună capăt oricăror
practici administrative care ar comporta o discriminare in domeniul invăţămantului;
...
Articolul 5
1. Statele participante la prezenta Convenţie convin:
a) că educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi
intărirea respectului drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că ea trebuie să
favorizeze inţelegerea, toleranţa şi prietenia intre toate naţiunile şi toate grupurile
rasiale sau religioase, precum şi dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru
menţinerea păcii...”
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale din 1966
79. Articolul 13 al Pactului internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale prevede următoarele:
“1. Statele părţi la prezentul pact recunosc dreptul pe care il are orice persoană la
educaţie. Ele sunt de acord că educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a
personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale şi să intărească respectarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Pe langă aceasta, ele sunt de acord că
prin educaţie orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util intr-o
societate liberă, că educaţia trebuie să favorizeze inţelegerea, toleranţa şi prietenia
intre toate naţiunile şi toate grupurile rasiale, etnice sau religioase şi să incurajeze
dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.
2. Statele părţi la prezentul Pact recunosc că in vederea asigurării deplinei exercitări
a acestui drept:
a) învăţământul primar trebuie să fie obligatoriu şi accesibil tuturor in mod gratuit;
b) învăţămantul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învăţământul secundar
tehnic şi profesional, trebuie să fie generalizat şi să devină accesibil tuturor prin toate
mijloacele potrivite şi in special prin instaurarea in mod progresiv a gratuităţii lui;
c) învăţământul superior trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate, în
funcţie de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite şi în special prin
introducerea treptată a gratuităţii;
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
29
d) educaţia de bază trebuie incurajată sau intensificată cat mai mult posibil, pentru
persoanele care au primit instrucţie primară sau care n-au primit-o pană la capăt;
e) trebuie să se urmărească activ dezvoltarea unei reţele şcolare la toate nivelurile, să
se stabilească un sistem adecvat de burse şi să se amelioreze în mod continuu
condiţiile materiale ale personalului didactic.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi,
atunci cand este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituţii de
invăţămant altele decat cele ale autorităţilor publice, dar conforme cu normele
minimale pe care le poate prescrie sau aproba statul în matereie de educaţie şi de a
asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor in conformitate cu propriile lor
convingeri.
4. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu trebuie interpretată ca aducând atingere
libertăţii indivizilor şi persoanelor juridice de a înfiinţa şi de a conduce instituţii de
invăţămant cu condiţia ca principiile enunţate in paragraful 1 al prezentului articol să
fie respectate, iar educaţia dată în aceste instituţii să fie conformă cu normele
minimale pe care le poate prescrie statul.”
4. Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială din 1966
80. Articolul 5 al Convenţiei Naţiunilor Unite de mai sus prevede
următoarele (în partea sa relevantă):
“În conformitate cu obligaţiile fundamentale enunţate în articolul 2 al prezentei
Convenţii, statele părţi se angajează să interzică şi să elimine discriminarea rasială sub
toate formele şi să garanteze dreptul fiecăruia la egalitate în faţa legii fără deosebire
de rasă, culoare, origine naţională sau etnică, în folosinţă drepturilor următoare:
...
(e) drepturi economice, sociale şi culturale, în special:
...
(v) dreptul la educaţie şi la pregătire profesională;”
5. Convenţia cu privire la drepturile copilului din 1989
81. Articolele 28 şi 29 ale Convenţiei menţionate mai sus adoptate de
către Organizaţia Naţiunilor Unite prevede următoarele:
“Articolul 28
1. Statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie şi, în vederea asigurării
exercitării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, în special,
statele membre vor avea obligaţia:
a) de a asigura învăţământul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi;
b) de a încuraja crearea diferitelor forme de învăţământ secundar, atât general, cât şi
profesional şi de a le pune la dispoziţia tuturor copiilor şi de a permite accesul tuturor
copiilor la acestea, de a lua măsuri corespunzatoare, cum ar fi instituirea gratuităţii
învăţământului şi acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie;
30 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
c) de a asigura tuturor accesul la învăţământul superior, în functie de capacitatea
fiecăruia, prin toate mijloacele adecvate;
d) de a pune la dispoziţie copiilor şi de a permite accesul acestora la informarea şi
orientarea scolară şi profesională;
e) de a lua măsuri pentru încurajarea frecventării cu regularitate a şcolii şi pentru
reducerea ratei abandonului şcolar.
2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzatoare pentru a asigura aplicarea
măsurilor de disciplină şcolară într-un mod compatibil cu demnitatea copilului ca
fiinţă umană şi în conformitate cu prezenta convenţie.
3. Statele părţi vor promova şi vor încuraja cooperarea internaţională în domeniul
educaţiei, mai ales în scopul de a contribui la eliminarea ignoranţei şi a
analfabetismului în lume şi de a facilita accesul la cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice şi la
metode de învăţământ moderne. În această privinţă se va ţine seama, în special, de
nevoile ţărilor în curs de dezvoltare.
Articolul 29
1. Statele părţi sunt de acord că educaţia copilului trebuie să urmărească:
a) dezvoltarea plenară a personalităţii, a vocaţiilor şi a aptitudinilor mentale şi fizice
ale copilului;
b) cultivarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum
şi pentru principiile consacrate în Carta Naţiunilor Unite;
c) educarea copilului în spiritul respectului faţă de părinţii săi, faţă de limba sa, de
identitatea şi valorile sale culturale, faţă de valorile naţionale ale ţării în care acesta
locuieşte, ale ţării de origine, precum şi faţă de civilizaţii diferite de a sa;
d) pregătirea copilului să işi asume responsabilităţile vieţii într-o societate liberă,
într-un spirit de inţelegere, de pace, de toleranţă, de egalitate între sexe şi prietenie
între toate popoarele şi grupurile etnice, naţionale şi religioase şi cu persoanele de
origine autohtonă;
e) educarea copilului în spiritul respectului faţă de mediul natural.
2. Nici o dispoziţie din prezentul articol sau din art. 28 nu va fi interpretată de o
manieră care să aducă atingere libertăţii persoanelor fizice sau juridice de a crea şi
conduce instituţii de învăţământ, cu condiţia că principiile enunţate în paragraful 1 al
prezentului articol să fie respectate şi ca educaţia dată în aceste instituţii să respecte
normele minimale prescrise de stat.”
ÎN DREPT
82. Reclamanţii s-au plâns de închiderea forţată a şcolilor lor şi de
hârţuirea şi intimidarea acestora de către autorităţile „RMN” pentru
opţiunea lor de a continua instruirea copiilor în şcolile cu predare în limba
moldovenească/română. Curtea trebuie să determine mai întâi dacă
chestiunea cu privire la faptul dacă reclamanţii se află sub jurisdicţia unuia
sau a ambelor state pârâte este strâns legată cu fondul pretenţiilor formulate
de către reclamanţi, în sensul articolului 1 al Convenţiei.
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
31
I. JURISDICŢIA
A. Declaraţiile părţilor
1. Reclamanţii
(a) Jurisdicţia Republicii Moldova
83. Reclamanţii au declarat că, deşi Republica Moldova nu exercită un
control efectiv asupra Transnistriei, totuşi, această regiune rămâne a fi parte
a teritoriului naţional şi protecţia drepturilor omului rămâne a fi
responsabilitatea Republicii Moldova.
84. Reclamanţii consideră că obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova
faţă de ei funcţionează pe câteva nivele care se intersectează. Moldova a
avut obligaţia de a lua toate măsurile posibile pentru a restabili supremaţia
legii şi autoritatea sa suverană în Transnistria. De asemenea, aceasta avea
obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile posibile în special pentru a remedia
situaţia reclamanţilor, a proteja libertatea lor la educaţie şi de a garanta
posibilitatea copiilor de a învăţa în şcolile cu predare în limba
moldovenească. Reclamanţii au susţinut că, în ciuda faptului că Republica
Moldova nu exercită control general asupra Transnistriei, ea dispune de
pârghii politice şi economice importante care puteau afecta relaţiile sale
actuale cu autorităţile “RMN”.
(b) Jurisdicţia Federaţiei Ruse
85. Reclamanţii au subliniat faptul că închiderea şcolilor a avut loc în
anul 2004, la scurt timp după pronunţarea de către Curte a hotărârii în cauza
Ilaşcu (citată mai sus). Ei au declarat că constatările Curţii în cauza Ilaşcu,
privind faptul că Rusia exercită influenţă decisivă asupra “RMN”, se aplică
în mod egal şi în această cauză.
86. Reclamanţii au declarat că din anul 2004, nu a avut loc nicio
retragere verificată a armelor sau echipamentului rusesc. Ei au susţinut că
Rusia avea careva afaceri secrete cu liderii “RMN” în legătură cu
administrarea depozitelor de arme. În anul 2003, cifrele prezentate chiar de
Guvernul Federaţiei Ruse arătau că în regiune staţionau 2,200 trupe ruseşti
şi nu existau probe care ar demonstra faptul că această cifră s-ar fi micşorat
considerabil. Prezenţa lor a fost justificată de către Rusia prin necesitatea de
a păzi depozitele de arme. Reclamanţii au declarat că prezenţa atât a armelor
cât şi a trupelor era contrară angajamentelor internaţionale asumate de către
Rusia. Reclamanţii au mai declarat că nu exista nici un indiciu al vreunui
angajament clar în vederea retragerii trupelor şi armelor. În schimb,
declaraţiile oficiale ale Rusiei aveau tendinţa să indice asupra faptului că
retragerea era condiţionată de reglementarea politică a conflictului. În opinia
reclamanţilor, prezenţa militară continuă a Rusiei a reprezentat o ameninţare
32 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
latentă a unei viitoare intervenţii militare, care ar fi avut drept scop
intimidarea Guvernului Republicii Moldova şi a oponenţilor regimului
separatist din Transnistria.
87. Reclamanţii au susţinut că Transnistria depindea de importul de
energie electrică din Rusia şi de investiţiile, ajutorul şi comerţul rusesc. 18%
din exporturile “RMN” sunt îndreptate spre Rusia şi 43.7% din importurile
acesteia, în primul rând a energiei electrice, provin din Rusia. “RMN” a
plătit pentru mai puţin de 5% din gazul consumat, însă Rusia nu a luat nici o
măsură pentru a recupera această datorie. Rusia a oferit ajutor umanitar
direct Transnistriei, în mare parte în forma contribuţiilor la pensiile pentru
vârstă, cu încălcarea legislaţiei Republicii Moldova. Reclamanţii au susţinut
că sursele oficiale ruse au declarat că între 2007 şi 2010 volumul total al
asistenţei financiare acordate Transnistriei a reprezentat USD 55 milioane.
88. Reclamanţii au declarat că prezenţa politică rusă privea Transnistria
ca un avanpost al Rusiei. Ei au oferit exemple ale unor declaraţii făcute de
membrii Dumei în sprijinul independenţei “RMN” de Republica Moldova şi
s-au referit la apelurile făcute de Igor Smirnov, preşedintele “RMN” până în
ianuarie 2012, privind anexarea Transnistriei de Federaţia Rusă. De
asemenea, ei au subliniat că aproximativ 120,000 de persoane care locuiesc
în Transnistria deţin cetăţenia Rusiei. În februarie şi martie 2005, “în
răspuns la acţiunile întreprinse de Guvernul Republicii Moldova care au
avut drept scop înrăutăţirea situaţiei în Transnistria”, Duma rusă a adoptat
rezoluţii cerând Guvernului rus introducerea restricţiilor la importul
produselor alcoolice şi produselor de tutun din Moldova; exportul energiei
electrice în Moldova (cu excepţia Transnistriei) la preturi internaţionale;
introducerea de vize pentru cetăţenii Republicii Moldova care vizitează
Rusia, cu excepţia locuitorilor din Transnistria. Reclamanţii au făcut
referinţă la concluziile Fondului Internaţional Monetar, potrivit căruia
aceste măsuri au avut un efect negativ combinat asupra creşterii economice
a Republicii Moldova de 2-3% anual în anii 2006-2007.
2. Guvernul Republicii Moldova
(a) Jurisdicţia Republicii Moldova
89. Guvernul Republicii Moldova a declarat că potrivit argumentelor din
hotărârea Ilaşcu (citată mai sus), reclamanţii cad sub jurisdicţia Republicii
Moldova deoarece, revendicând teritoriul şi încercând să asigure drepturile
reclamanţilor, autorităţile Republicii Moldova şi-au asumat obligaţii
pozitive în privinţa lor. Guvernul Republicii Moldova a menţinut că el nu
avea jurisdicţia, în sensul autorităţii şi controlului, asupra teritoriului
Transnistriei; în ciuda acestui fapt, acesta a continuat să îndeplinească
obligaţiile pozitive introduse prin hotărârea Ilaşcu. Pentru Guvernul
Republicii Moldova, chestiunea centrală în privinţa Moldovei a fost cât de
departe poate merge o asemenea obligaţie pozitivă pentru a angaja
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
33
jurisdicţia statului. Acesta s-a bazat, în această privinţă, pe Opinia Parţial
Separată a Judecătorului Sir Nicolas Bratza la care s-au alăturat Judecătorii
Rozakis, Hedigan, Thomassen şi Panţîru la hotărârea Ilaşcu.
(b) Jurisdicţia Federaţiei Ruse
90. Guvernul Republicii Moldova consideră că, în lumina principiilor
stabilite în Al-Skeini and Others v. the United Kingdom [GC], nr. 55721/07,
din 7 iulie 2011, faptele acestei cauze cad sub jurisdicţia Rusiei din cauza
prezenţei militare continue a acesteia care a împiedicat reglementarea
conflictului.
91. Guvernul Republicii Moldova a accentuat că nu are acces la
depozitul de arme de la Colbasna şi astfel nu cunoaşte cantitatea reală a
armelor deţinute de Federaţie Rusă în Transnistria. Acesta a declarat că este
dificil de a stabili clar numărul soldaţilor ruşi care reprezintă forţele de
menţinere a păcii în baza acordului de menţinere a păcii şi a soldaţilor ruşi
din cadrul Grupului Operaţional Rus (“GOR”), staţionat în Transnistria
pentru a asigura paza depozitului de arme. Ei au declarat că, în afara de
comandanţii de rang înalt care probabil că au fost recrutaţi direct din Rusia,
mulţi din soldaţii obişnuiţi din ambele forţe erau cetăţeni ruşi din
Transnistria care susţineau regimul separatist. În final, ei au subliniat că
aeroportul militar de la Tiraspol era în controlul Rusiei şi că oficialii
“RMN” îl puteau folosi în mod liber.
92. Guvernul Republicii Moldova a declarat că prezenţa militară rusă şi
prezenţa armelor ruse în Transnistria a blocat eforturile îndreptate spre
rezolvarea conflictului şi a ajutat la menţinerea regimului separatist la
putere. Guvernul Republicii Moldova se afla într-o poziţie dezavantajată şi
nu putea să negocieze în mod liber fără ameninţarea că retragerea militară
rusă va fi suspendată, fapt care s-a întâmplat când Moldova a respins
Memorandumul Kozak (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Rezistenţa
“RMN” faţă de retragerea armelor nu a oferit, în opinia acestuia, o scuză
acceptabilă pentru refuzul de a le retrage sau distruge şi Guvernul Rusiei nu
trebuie să accepte sau să se bazeze pe o asemenea rezistenţă. Guvernul
Republicii Moldova era în orice caz pregătit să coopereze, cu excepţia
situaţiei în care cooperarea presupunea condiţii oneroase nejustificate, cum
ar fi cele incluse în “Memorandumul Kozak”. Implicarea activă a altor
parteneri internaţionali în procesul de negocieri trebuie de asemenea să
diminueze orice povară excesivă asupra Rusiei care reiese din aranjamentele
practice pentru distrugerea depozitului de arme.
93. Guvernul Republicii Moldova a declarat că economia “RMN” era
adaptată spre exporturile de mărfuri spre Rusia şi Ucraina; nu existau relaţii
comerciale reale dintre “RMN” şi Moldova. Cu toate acestea, doar
aproximativ 20% din populaţia era activă din punct de vedere economic şi
regiunea supravieţuia doar datorită sprijinului financiar din partea Rusiei, în
formă de scutire de la plata datoriilor de gaz şi a ajutorului în formă de
34 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
donaţii. Spre exemplu, în anul 2011, “RMN” a primit ajutor financiar din
partea Rusiei în sumă de USD 20.64 milioane. În anul 2011, Transnistria a
consumat gaz în valoare de USD 505 milioane, însă a plătit doar pentru 4%
(USD 20 milioane).
94. În final, Guvernul Republicii Moldova a declarat că politica “RMN”
era orientată în întregime spre Rusia şi în direcţia opusă de Moldova. Au
existat mai multe vizite la nivel înalt dintre Rusia şi Transnistria şi declaraţii
de susţinere din partea politicienilor ruşi de rang înalt. Cu toate acestea,
situaţia politică evolua în continuare şi era dificil de a oferi o evaluare
atotcuprinzătoare a situaţiei.
3. Guvernul rus
(a) Jurisdicţia Republicii Moldova
95. Guvernul rus nu a comentat asupra poziţiei jurisdicţiei Republicii
Moldova în această cauză.
(b) Jurisdicţia Federaţiei Ruse
96. Guvernul Rusiei s-a alăturat poziţiei Curţii în privinţa jurisdicţiei în
cauza Ilaşcu şi Al-Skeini (ambele citate mai sus). El a declarat că era voinţa
statelor contractante, exprimată în textul articolului 1 al Convenţiei, că în
absenţa unei declaraţii exprese în temeiul articolului 56, jurisdicţia fiecărui
stat trebuie limitată la hotarele sale teritoriale. În mod alternativ, abordarea
preluată de către Curte în cauza Banković and Others v. Belgium and 16
Other Contracting States (dec.) [GC], nr. 52207/99, ECHR 2001-XII, a fost
o interpretare mai potrivită, deoarece aceasta a recunoscut că jurisdicţia ar
putea fi extinsă extra-teritorial doar în cazuri excepţionale. Pentru Guvernul
Rusiei, jurisdicţia putea fi extinsă în mod excepţional extra-teritorial în
cazul în care un stat exercita control efectiv asupra unui alt teritoriu,
echivalent cu nivelul de control exercitat asupra propriului său teritoriu pe
timp de pace. Aceasta ar putea include cazuri în care statul parte se afla într-
o stare de ocupaţie pe un termen lung sau cazuri în care un teritoriu era
controlat efectiv de către un guvern care era privit pe bună dreptate drept un
organ relevant al statului parte, în conformitate cu testul aplicat de către
Curtea Internaţională de Justiţie în Cauza privind aplicarea Convenţiei
pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia and
Herzegovina v. Serbia and Montenegro) (a se vedea paragraful 76 de mai
sus). Nu se putea afirma că Rusia exercita jurisdicţia în această cauză, unde
teritoriul era controlat de un guvern de facto care nu era un organ sau
instrument al Rusiei.
97. În mod alternativ, Guvernul Rusiei de asemenea a declarat că această
cauză trebuie deosebită de cauzele anterioare, deoarece nu exista nicio
dovadă a unui act extra-teritorial al autorităţilor ruse. În contrast, în cauza
Al-Skeini, spre exemplu, Curtea a constatat că rudele reclamantului cădeau
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
35
sub jurisdicţia Marii Britaniei, deoarece ei au fost ucişi de către soldaţii
britanici. Chiar şi în cauza Ilaşcu, Curtea s-a bazat pe două seturi de
argumente pentru a constata jurisdicţia Rusiei: în primul rând, “RMN” a
fost subiectul influenţei dominante a Rusiei, şi reclamanţii au fost arestaţi şi
transferaţi în custodia “RMN” de către soldaţii ruşi. În cauza Ilaşcu, decizia
Curţii s-a bazat pe faptul că Rusia a fost direct implicată în arestare, şi, ca
urmare a ratificării Convenţiei, ea nu a făcut eforturi suficiente pentru a
asigura eliberarea lor. În acează cauză, Guvernul rus a accentuat faptul că nu
există o legătură cauzală între prezenţa forţelor ruse în Transnistria şi
tratamentul şcolilor reclamanţilor. Din contra, Guvernul rus a încercat să
rezolve criza şcolilor acţionând în calitate de mediator. Mai mult, Guvernul
rus a afirmat că nu existau probe că Rusia exercita control militar sau politic
efectiv în Transnistria. În cazul în care Curtea va constata că Rusia are
jurisdicţia în această cauză, aceasta va însemna în mod efectiv că Rusia este
responsabilă în temeiul Convenţiei pentru orice încălcare care are loc în
Transnistria, în ciuda prezenţei militare nesemnificative ruse în această
regiune. Prin urmare, Curtea trebuie să constate că faptele contestate nu cad
sub jurisdicţia Rusiei în temeiul articolului 1 al Convenţiei.
98. Guvernul Rusiei nu a oferit nicio cifră în privinţa cantităţii armelor
depozitate în Colbasna situată în Transnistria. Cu toate acestea, Guvernul
rus a insistat că majoritatea armelor, muniţiilor şi proprietăţilor militare au
fost evacuate între 1991 şi 2003. În anul 2003, când Guvernul Republicii
Moldova a refuzat să semneze Memorandumul cu privire la crearea unui
stat moldovenesc unificat (“Memorandumul Kozak”), “RMN” a blocat
evacuarea ulterioară a armelor. Potrivit Guvernului rus, cooperarea
autorităţilor Moldovei era de asemenea necesară, deoarece ei au blocat
utilizarea căilor ferate din Transnistria pe teritoriul controlat de Moldova. În
prezent, doar scuturile, grenadele de mână, bombele mortiere şi muniţii de
proporţii mici mai erau stocate în depozite. Peste 60% din acest echipament
trebuia distrus la sfârşitul perioadei de garanţie, însă Guvernul rus nu a
specificat când se va întâmpla aceasta. Mai mult, distrugerea acestuia va fi
posibilă doar când se va ajunge la acordul privind securitatea mediului.
Guvernul rus a subliniat că avea responsabilitatea să păzească depozitul de
muniţii de eventual furt, însă în acelaşi timp acesta s-a simţit sub presiunea
de a evacua 1,000 de militari staţionaţi în Transnistria pentru a-l păzi.
Suplimentar la acest contingent mic, în zona de securitate mai staţionau
aproximativ 1,125 de militar ruşi ca parte a forţelor de menţinere a păcii la
care s-a convenit la nivel internaţional. Zona de securitate avea 225 km în
lungime şi 12-20 km în lăţime. În opinia Guvernului rus, era evident că
prezenţa a câtorva sute de soldaţi ruşi care păzeau depozitele militare şi
executau funcţii de menţinere a păcii nu putea reprezenta un instrument de
control efectiv general în Transnistria.
99. Guverul rus a negat faptul că ei au oferit “RMN” careva sprijin de
natură economică. În ceea ce priveşte aprovizionarea cu gaz, ei au explicat
36 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
că deoarece “RMN” nu a fost recunoscută în calitate de un stat independent
în baza dreptului internaţional, aceasta nu putea avea datorii proprii
suverane şi Rusia nu efectua livrare separată de gaz pentru Moldova şi
Transnistria. Contul spre plată pentru aprovizionarea cu gaz a Transnistriei
era, prin urmare, atribuit Moldovei. Aprovizionarea cu gaz a regiunii era
organizată prin corporaţia publică rusă Gazprom şi societatea pe acţiuni
Moldovagaz, care aparţinea în comun Moldovei şi “RMN”. Datoria
întreprinderii Moldovagaz faţă de Rusia depăşea suma de USD 1.8 miliarde,
dintre care USD 1.5 miliarde se referea la gazul consumat în Transnistria.
Gazprom nu putea pur şi simplu să refuze aprovizionarea regiunii cu gaz,
deoarece aceasta avea nevoie ca ţevile ei să treacă prin Moldova pentru a
aproviziona statele balcanice cu gaz. Au fost organizate negocieri complexe
dintre Gazprom şi Moldovagaz în privinţa achitării datoriei. În 2003-2004 a
fost propusă o soluţie prin care “RMN” ar permite Rusiei să evacueze
echipamentul militar în valoare de USD 1 milion în schimbul anulării de
către Rusia a unei sume echivalente din datoria de gaz, însă această schemă
nu a fost niciodată implementată, deoarece la acel moment relaţiile dintre
Moldova şi “RMN” s-au deteriorat şi nici una dintre părţi nu era gata să
ajungă la un acord. Guvernul rus a negat faptul că ar fi existat contracte
separate pentru aprovizionarea cu gaz a Moldovei şi Transnistriei şi a
afirmat că era imposibil pentru Gazprom să fixeze preţuri diferite pentru
consumatorii din diferite părţi ale ţării. Din 2008, Moldova a fost obligată să
plătească preţuri europene pentru gaz, în locul preţurilor interne
preferenţiale.
100. În privinţa ajutorului financiar, Guvernul rus a declarat că suma
ajutorului umanitar oferit cetăţenilor ruşi care locuiesc în regiune, cum ar fi
plata pensiilor şi catering în şcoli, închisori şi spitale, era pe deplin
transparentă, şi se putea compara cu ajutorul umanitar oferit de Uniunea
Europeană. Similar ajutorului oferit populaţiei care locuia în Transnistria,
Rusia de asemenea a oferit ajutor locuitorilor din alte părţi ale Moldovei. De
asemenea, Guvernul rus a negat faptul că Republica Moldova a fost
vreodată supusă sancţiunilor economice, din cauza poziţiei sale faţă de
“RMN” şi a subliniat că mai degrabă Preşedintele şi Guvernul erau
responsabili de politica economică, decât Duma de Stat. În martie 2006,
Rusia a introdus restricţii asupra importului de vinuri din Moldova din
cauza încălcării normelor sanitare. Importul vinului moldovenesc a fost
reluat din 1 noiembrie 2007, ca urmare a elaborării unui raport de expertiză.
Autorităţile Federaţiei ruse considerau că Republica Moldova era un stat
unitar şi nu aveau aranjamente separate economice şi comerciale cu
Transnistria.
101. În ceea ce priveşte problema susţinerii politice, Guvernul rus a
declarat că, în baza dreptului internaţional, chiar dacă este stabilit faptul că
într-un fel Rusia susţinea autorităţile “RMN” din punct de vedere politic,
aceasta nu demonstrează faptul că Rusia era responsabilă de încălcările
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
37
drepturilor omului comise de către acestea. În opinia Rusiei, declaraţia că
orice putere externă care sprijinea un guvern local care avea mandat
democratic era responsabilă de abuzurile drepturilor omului comise în
acesta era absurdă.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale relevante jurisdicţiei în temeiul articolului 1 al
Convenţiei
102. Articolul 1 al Convenţiei prevede următoarele:
„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor
drepturile şi libertăţile definite în titlul I al [prezentei] Convenţii.”
103. Curtea a stabilit mai multe principii clare în jurisprudenţa sa în
temeiul articolului 1 al Convenţiei. Prin urmare, după cum prevede acest
articol, angajamentul asumat de către un stat contractant este limitat la
“recunoaşterea” (“reconnaître” în textul francez) drepturilor şi libertăţilor
persoanelor aflate sub “jurisdicţia” sa (a se vedea Soering v. the United
Kingdom, 7 iulie 1989, § 86, Series A nr. 161; Banković and Others v.
Belgium and Others [GC] (dec.), nr. 52207/99, § 66, ECHR 2001- XII).
“Jurisdicţia” în temeiul articolului 1 este un criteriu de prag. Exercitarea
jurisdicţiei este o condiţie necesară pentru ca un stat contractant să poată fi
tras la răspundere pentru acţiunile sau omisiunile ce îi sunt imputate care
dau naştere unei declaraţii privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor
garantate în Convenţie.
104. Competenţa jurisdicţională a unui stat în temeiul articolului 1 al
Convenţiei este în primul rând teritorială (a se vedea Soering, citată mai sus,
§ 86; Banković, citată mai sus, §§ 61; 67; Ilaşcu, citată mai sus, § 312; Al-
Skeini, citată mai sus § 131). Se presupune că jurisdicţia este exercitată în
mod normal pe tot teritoriul statului (Ilaşcu, citată mai sus, § 312; Assanidze
v. Georgia [GC], nr. 71503/01, § 139, ECHR 2004-II). Dimpotriva, în
circumstanţe excepţionale, acţiunile statelor contractante care sunt înfăptuite
sau produc efecte în afara teritoriului lor pot constitui o exercitare de către
state a jurisdicţiei lor în sensul articolului 1 al Convenţiei (Banković, citată
mai sus, § 67; Al-Skeini, citată mai sus § 131).
105. Până în prezent, Curtea a recunoscut mai multe circumstanţe
excepţionale care pot da naştere dreptului unui stat contractant de a-şi
exercita jurisdicţia în afara hotarelor sale teritoriale. În fiecarea caz aparte şi
reieşind din faptele specifice ale cauzei, trebuie de determinat chestiunea
dacă există circumstanţe excepţionale care cer şi justifică constatarea Curţii
privind faptul că statul exercita jurisdicţia extra-teritorială (Al-Skeini, citată
mai sus, § 132).
106. O excepţie la principiul că jurisdicţia în temeiul articolului 1 este
limitată la teritoriul statului este introdusă atunci când, în urma unei acţiuni
38 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
militare - legale sau ilegale - statul contractant exercită în practică controlul
efectiv asupra unei regiuni situate în afara teritoriului său naţional. Obligaţia
de a asigura, într-o asemenea regiune, respectarea drepturilor şi libertăţilor
garantate de Convenţie rezultă din înfăptuirea unui astfel de control,
exercitat în mod direct, prin intermediul forţelor sale armate sau prin
intermediul unei administraţii locale subordonate (Loizidou v. Turkey
(obiecţii preliminare), 23 martie 1995, § 62, Series A nr. 310; Cyprus v.
Turkey [GC], nr. 25781/94, § 76, ECHR 2001-IV, Banković, citată mai sus,
§ 70; Ilaşcu, citată mai sus, §§ 314-316; Loizidou (merits), citată mai sus, §
52; Al-Skeini, citată mai sus, § 138). Atunci când este constatat faptul unei
asemenea dominaţii asupra unui teritoriu, nu este necesar de a determina
dacă statul contractant exercită un control efectiv asupra politicilor şi
acţiunilor administraţiei locale subordonate. Faptul că administraţia locală
supravieţuieşte datorită suportului militar şi de şi de altă natură oferit de
statul contractant determină responsabilitatea acestui stat asupra politicilor
şi acţiunilor din teritoriul respectiv. Statul care exercită control are
responsabilitatea în temeiul articolului 1 al Convenţiei de a asigura, în
limitele controlului său, întregul spectru al drepturilor fundamentale
garantate de Convenţie şi Protocoalele sale aditionale pe care le-a ratificat.
Acest stat va fi responsabil pentru orice încălcare a acestor drepturi (Cyprus
v. Turkey, citată mai sus, §§ 76-77; Al-Skeini, citată mai sus, § 138).
106. Este necesar de a determina dacă o Parte Contractantă exercită de
fapt un control efectiv asupra unei regiuni aflate în afara teritoriuliu său
naţional. Atunci când se constată existenţa unui control efectiv, Curtea va
face în primul rând referinţă la forţa prezenţei militare a statului în regiunea
respectivă (a se vedea Loizidou (fondul), citată mai sus, §§ 16 and 56;
Ilaşcu, citată mai sus, § 387). Alte indicatoare ar putea fi de asemenea
relevante, cum ar fi măsura în care sprijinul militar, economic şi politic
oferit administraţiei locale îi acordă influenţă şi control asupra regiunii (a se
vedea Ilaşcu, citată mai sus, §§ 388-394; Al-Skeini, citată mai sus, § 139).
2. Aplicarea acestor principii la faptele cauzei
107. Este util la această etapă de a reaminti faptele centrale ale cauzei.
Reclamanţii sunt copiii şi părinţii din comunitatea moldovenească din
Transnistria care s-au plâns în privinţa efectelor politicii lingvistice adoptate
de către regimul separatist asupra lor şi copiilor lor cu referire la educaţia şi
viaţa lor de familie. Miezul plângerilor lor se referă la acţiunile întreprinse
de autorităţile “RMN” în anul 2002 şi 2004, în vederea implementării
deciziilor adoptate cu câţiva ani în urmă, prin care s-a interzis utilizarea
alfabetului latin în şcoli, şi prin care toate şcolile au fost obligate să se
înregistreze şi să înceapă utilizarea programului de învăţământ aprobat de
“RMN” şi a grafiei chirilice. Prin urmare, la 22 august 2002, miliţia “RMN”
a evacuat forţat elevii şi profesorii din şcoala Ştefan cel Mare din
Grigoriopol. Şcolii nu i s-a permis să se redeschidă în aceeaşi clădire şi
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
39
ulterior şcoala a fost transferată într-o altă clădire aflată la 20 de kilometri
distanţă, pe teritoriul controlat de Moldova. De asemenea, copiii şi
profesorii au fost evacuaţi din şcoala Evrica din Rîbniţa în iulie 2004. În
aceeaşi lună, şcoala Alexandru cel Bun din Tighina a fost ameninţată cu
închidere şi a fost deconectată de la electricite şi apă. Ambele şcoli au fost
obligate să se mute în alte sedii mai puţin comfortabile şi mai puţin echipate
din oraşele lor natale la începutul următorului an şcolar.
(a) Republica Moldova
108. Curtea trebuie să determine dacă această cauză cade sub jurisdicţia
Republicii Moldova. În această privinţă, ea observă că toate cele trei şcoli s-
au aflat întotdeauna pe teritoriul Moldovei. Este adevărat, după cum acceptă
toate părţile, că Moldova nu-şi exercita autoritatea asupra unei părţi a
teritoriului său aflat pe malul stâng al râului Nistru, care este controlat de
“RMN”. În ciuda acestui fapt, în hotărârea Ilaşcu, citată mai sus, Curtea a
constatat că persoanele deţinute în Transnistria se află sub jurisdicţia
Republicii Moldova, deoarece Republica Moldova este un stat teritorial,
chiar dacă aceasta nu exercită un control efectiv asupra regiunii
transnistrene. Obligaţia Moldovei, conform articolului 1 al Convenţiei, de a
“asigura drepturile şi libertăţile garantate [de către Convenţie] persoanelor
aflate în jurisdicţia sa”, era, totuşi, limitată în aceste circumstanţe la
obligaţia pozitivă de a lua măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic sau
de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul
internaţional (a se vedea Ilaşcu, citată mai sus, § 331). Curtea a ajuns la o
concluzie similară în hotărârea Ivanţoc and Others v. Moldova and Rusia,
nr. 23687/05, §§ 105-111, 15 noiembrie 2011.
109. Curtea nu vede nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită
în această cauză. Chiar dacă Moldova nu exercită un control efectiv asupra
acţiunilor autorităţilor “RMN” din Transnistria, faptul că acest teritoriu este
recunoscut în baza dreptului internaţional public ca fiind parte a teritoriului
Republicii Moldova o obligă pe cea din urmă, în temeiul articolului 1 al
Convenţiei, să folosească toate mijloacele legale şi diplomatice disponibile
pentru a continua să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor
garantate de Convenţie pentru locuitorii din Transnistria (a se vedea Ilaşcu,
citată mai sus, § 333). Mai jos, Curtea va examina dacă Moldova a
îndeplinit această obligaţie pozitivă.
(b) Federaţia Rusă
110. În continuare, Curtea trebuie să stabilească de asemenea faptul dacă
reclamanţii cad sub jurisdicţia Federaţiei Ruse. Trebuie de menţionat de la
început că evenimentele cheie din această cauză, şi anume evacuarea forţată
a şcolilor, au avut loc în perioada august 2002 şi iulie 2004. Aceşti doi ani
se includ în perioada de timp examinată de către Curte în hotărârea Ilaşcu
(citată mai sus), care a fost pronunţată în iulie 2004. Este adevărat că în acea
40 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
cauză, Curtea a considerat că arestarea, deţinerea şi maltratarea dlui Ilaşcu,
dlui Leşco, dlui Ivanţoc şi dlui Petrov-Popa de către soldaţii Armatei a
Paisprezecea în anul 1992, care ulterior au fost transferat sub custodia
“RMN”, sunt relevante faptului dacă jurisdicţia rusă este angajată în această
cauză. Curtea consideră că aceste acţiuni, chiar dacă au avut loc înainte de
ratificarea de către Rusia a Convenţiei la 5 mai 1998, reprezintă o parte din
şirul de responsabilitate continuă şi neîntreruptă a Federaţiei Ruse faţă de
soarta deţinuţilor. Curtea a mai considerat că responsabilitatea Federaţiei
Ruse este de asemenea angajată în ceea ce priveşte faptele ilegale care au
avut loc în Transnistria în anii 1991-1992, luând în consideraţie susţinerea
politică şi militară oferită de aceasta pentru instaurarea unui regim separatist
(a se vedea Ilaşcu, citată mai sus, § 382). Mai mult, în perioada între mai
1998, când Rusia a ratificat Convenţia, şi mai 2004, când Curtea a pronunţat
hotărârea sa, Curtea a constatat că „RMN” a supravieţuit datorită sprijinului
militar, economic, financiar şi politic oferit de către Federaţia Rusă şi că
aceasta a continuat să rămână sub controlul efectiv sau cel puţin sub
influenţa decisivă a Federaţiei Ruse (Ilaşcu, citată mai sus, § 392). Prin
urmare, Curtea a conchis că reclamanţii se află sub „jurisdicţia” Federaţiei
Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei (Ilaşcu, citată mai sus, §§ 393-
394).
111. În aceste circumstanţe, în care Curtea deja a conchis că Federaţia
Rusă avea jurisdicţia asupra evenimentelor din Transnistria în perioada
relevantă de timp, ea consideră că acum este responsabilitatea Guvernului
rus să demonstreze că Rusia nu a exercitat jurisdicţia asupra evenimentelor
de care s-au plâns aceşti reclamanţi.
112. Guvernul rus neagă faptul că Rusia a avut jurisdicţia asupra
Transnistriei în perioada relevantă de timp. În primul rând, Guvernul rus
accentuează că această cauză se deosebeşte în mod evident de cauza Ilaşcu,
citată mai sus, unde Curtea a constatat că pentru prima dată reclamanţii au
fost arestaţi şi întemniţaţi de către soldaţii ruşi, şi de Al-Skeini, de asemenea
citată mai sus, unde Curtea a constatat că Regatul Unit avea jurisdicţia în
privinţa civililor irakieni omorâţi în timpul operaţiunilor de securitate
exercitate de către soldaţii britanici.
113. Curtea reiterează că ea a constatat deja că un stat poate, în unele
circumstanţe excepţionale, avea jurisdicţia extra-teritorială prin impunerea
autorităţii şi a controlului de către agenţii acestui stat asupra unei persoane
sau unor persoane, după cum s-a întâmplat spre exemplu în cauza Al-Skeini
(citată mai sus, § 149). Cu toate acestea, Curtea a constatat de asemenea că
un stat poate exercita jurisdicţia extra-teritorială atunci când, în urma unei
acţiuni militare - legale sau ilegale - un stat contractant exercită control
efectiv asupra unei regiuni care se află în afara teritoriului său naţional (a se
vedea paragraful 106 de mai sus). Curtea acceptă faptul că nu există probe a
unei implicări directe a agenţilor ruşi în acţiunile întreprinse împotriva
şcolilor reclamanţilor. Cu toate acestea, potrivit afirmaţiilor reclamanţilor,
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
41
Rusia exercita un control efectiv asupra “RMN” în perioada relevantă şi
Curtea trebuie să constate dacă aceasta a fost cazul.
114. Guvernul Federaţiei Ruse afirmă că Curtea poate să constate că
Rusia exercita un control efectiv doar dacă constată că “Guvernul” “RMN”
putea fi privit drept un organ al statului rus în conformitate cu abordarea
Curţii Internaţionale de Justiţie în Cauza privind aplicarea Convenţiei
pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia and
Herzegovina v. Serbia and Montenegro) (a se vedea paragraful 76 de mai
sus). Curtea reiterează că în hotărârea pe care s-a bazat Guvernul Federaţiei
Ruse, Curtea Internaţională de Justiţie avea drept scop să determine când
comportamentul unei persoane sau a unui grup de persoane putea fi atribuit
unui stat, astfel încât statul să poată fi găsit responsabil în temeiul dreptului
internaţional pentru acest comportament. Totuşi în această cauză, Curtea
este preocupată de o altă chestiune, şi anume dacă faptele de care s-a plâns
reclamantul cad sub jurisdicţia statului pârât în sensul articolului 1 al
Convenţiei. După cum demonstrează rezumatul jurisprudenţei Curţii stabilit
mai sus, testul pentru stabilirea existenţei “jurisdicţiei” în temeiul articolului
1 al Convenţiei nu a fost niciodată egalat cu testul pentru stabilirea
responsabilităţii statului pentru o faptă incorectă din punct de vedere
internaţional în temeiul dreptului internaţional.
115. În circumstanţele acestei cauze, Curtea trebuie să stabilească dacă,
ca şi chestiune de fapt, Rusia a exercitat un control efectiv asupra “RMN” în
perioada august 2002 – iulie 2004. În aprecierea acestui fapt, Curtea va lua
ca bază toate materialele care i-au fost prezentate, şi dacă este necesar, de
asemenea materialele obţinute proprio motu (a se vedea, mutatis mutandis,
Saadi v. Italy [GC], nr. 37201/06, § 128, ECHR 2008).
116. Guvernul rus a subliniat în continuare că prezenţa sa militară în
Transnistria a fost nesemnificativă în perioada în cauză, şi includea
aproximativ 1,000 de militari GOR pentru paza depozitului cu muniţii de la
Colbasna şi alţi 1,125 de militari care staţionau în Zona de Securitate şi care
erau parte a forţelor de menţinere a păcii la crearea cărora s-a convenit la
nivel internaţional. În hotărârea Ilaşcu, Curtea a constatat că în anul 2002,
GOR nu avea mai mult de 1,500 de militari care păzeau depozitele de
muniţii (citată mai sus, § 131). Numărul trupelor ruseşti nu este disputat de
către celelalte părţi în această cauză (a se vedea paragraful 37 de mai sus).
În privinţa depozitului de muniţii de la Colbasna, a fost imposibil de stabilit
cu exactitate mărimea şi conţinutul acestuia în perioada anilor 2002-2004,
deoarece Guvernul rus nu a oferit Curţii informaţii detaliate pe care aceasta
le-a solicitat şi nici un observator independent nu a avut acces la depozite.
Cu toate acestea, în hotărârea Ilaşcu (citată mai sus, § 131), Curtea s-a
referit la informaţiile, potrivit cărora, în anul 2003, GOR dispunea de cel
puţin 200,000 de tone de echipament militar şi de muniţii stocate acolo şi de
asemenea de 106 tancuri de luptă, 42 vehicule blindate de luptă, 109
vehicule blindate de transportare a trupelor, 54 vehicule blindate de
42 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
recunoaştere, 123 tunuri şi mortiere, 206 arme antitanc, 226 arme
antiaeriene, 9 elicoptere şi 1,648 de vehicule de alte tipuri.
117. Curtea acceptă că, în 2002-2004, numărul personalului militar rus
staţionat în Transnistria a scăzut în mod semnificativ (a se vedea Ilaşcu,
citată mai sus, § 387) şi era mic în comparaţie cu mărimea teritoriului. Cu
toate acestea, după cum a constatat Curtea în hotărârea Ilaşcu (citată mai
sus, § 387), având în vedere mărimea arsenalului depozitat la Colbasna,
importanţa militară a trupelor ruseşti în regiune şi influenţa acestora a
persistat. Mai mult, cu referinţă la depozitul de muniţii şi trupele, Curtea
consideră că în cazul de faţă contextul istoric are o importanţă semnificativă
asupra poziţiei examinate în această cauză. Nu trebuie de uitat faptul că în
hotărârea Ilaşcu, Curtea a constatat că separatiştii au reuşit să-şi asigure
puterea în 1992 doar ca urmare a ajutorului militarilor ruşi. Depozitul de
muniţii din Colbasna era iniţial proprietatea Armatei a Paisprezecea a URSS
şi Curtea a constatat că ea a stabilit fără îndoială rezonabilă că în timpul
conflictului armat, separatiştii se puteau echipa, cu ajutorul personalului
Armatei a Paisprezecea, din depozitele de muniţii. În continuare, Curtea a
constatat că transferul masiv către separatişti a armamentului şi muniţiilor
de la depozitele Armatei a Paisprezecea a fost esenţial în împiedicarea
armatei moldoveneşti să-şi recapete controlul asupra Transnistriei.
Suplimentar, Curtea a constatat că, de la începutul conflictului, un mare
număr de cetăţeni ruşi din afara regiunii, în special cazacii, au venit în
Transnistria pentru a lupta cu separatiştii împotriva forţelor Republicii
Moldova. În final, aceasta a constatat că în aprilie 1992, armata rusă
staţionată în Transnistria (GOR) a intervenit în conflict, şi astfel a permis
separatiştilor să cucerească Tighina.
118. Guvernul rus nu a oferit Curţii nicio dovadă pentru a demonstra că
constatările făcute în hotărârea Ilascu nu erau de încredere. În opinia Curţii,
având în vedere constatările sale privind faptul că regimul separatist a fost
iniţial stabilit doar ca urmare a ajutorului militar rus, faptul că Rusia îşi
menţinea depozitul de arme pe teritoriul Moldovei, cu încălcarea
angajamentelor sale internaţionale şi în ascuns, împreună cu 1,000 de trupe
pentru apărare, a trimis un semnal puternic privind sprijinirea continuă a
regimului “RMN”.
119. După cum a fost menţionat mai sus, în hotărârea Ilaşcu, Curtea de
asemenea a constatat că “RMN” a supravieţiut în această perioadă doar
datorită sprijinului economic oferit de către Federaţia Rusă, inter alia (a se
vedea paragraful 111 de mai sus). Curtea consideră că Guvernul rus nu şi-a
onorat obligaţia de a demonstra şi a stabili că această constatare era
incorectă. În special, Guvernul rus nu a negat faptul că Gazprom, compania
de stat a Federaţiei Ruse, a furnizat gaze regiunii transnistrene şi că „RMN”
a plătit doar pentru o parte foarte mică din gazele consumate atât de către
consumatorii casnici cât şi de către complexele industriale din Transnistria,
multe dintre care aparţineau unor proprietari din Rusia (a se vedea
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
43
paragrafele 39-40 de mai sus). Guvernul rus a admis faptul că acesta
cheltuia milioane de USD în fiecare an în forma ajutorului umanitar acordat
populaţiei Transnistriei, inclusiv pentru plata pensiilor de vârstă şi asistenţa
financiară acordată şcolilor, spitalelor şi închisorilor. Luând în consideraţie
datele statistice oferite de Guvernul Moldovei care nu au fost contestate de
către Guvernul rus, doar aproximativ 20% din populaţia “RMN” este activă
din punct de vedere economic, fapt care subliniază importanţa pentru
economia locala a pensiilor şi a altor ajutoare plătite de Rusia. În final,
Curtea observă că Guvernul rus nu a făcut referinţă la statistica oferită de
către reclamanţi cu privire la cetăţenia, potrivit căreia aproape o cincime din
cei care locuiesc în regiunea controlată de “RMN” au obţinut cetăţenia rusă
(a se vedea paragraful 41-42 de mai sus).
120. În sumar, Guvernul rus nu a convins Curtea că concluziile la care a
ajuns aceasta în anul 2004 în hotărârea Ilaşcu (citată mai sus) au fost
incorecte. “RMN” a fost creată ca rezultat al asistenţei militare ruse.
Prezenţa continuă militară şi prezenţa armamentului rus în regiune era de
natură să trimită autorităţilor „RMN”, Guvernului moldovean şi
observatorilor internaţionali un semnal clar de susţinere militară continuă a
regimului separatist de către Rusia. Mai mult, populaţia Transnistriei era
dependentă de furnizarea gratuită sau puternic subvenţionată a gazelor
naturale, a pensiilor şi altor ajutoare financiare oferite de Rusia.
121. Prin urmare, Curtea îşi menţine constatările din hotărârea Ilaşcu
(citată mai sus), potrivit cărora în perioada 2002-2004 “RMN” a reuşit să-şi
continue existenţa şi să opună rezistenţă eforturilor Moldovei şi eforturilor
internaţionale de a rezolva conflictul şi a aduce democraţia şi supermaţia
legii în regiune doar datorită sprijinului militar, economic şi politic acordat
de către Rusia. În aceste circumstanţe, nivelul înalt de dependenţă a “RMN”
de ajutorul rus indică asupra faptului că Rusia exercita un control efectiv şi
o influenţă decisivă asupra administraţiei “RMN” în perioada crizei şcolilor.
122. Prin urmare, reclamanţii în această cauză cad sub jurisdicţia Rusiei
în temeiul articolului 1 al Convenţiei. Curtea trebuie acum să determine
dacă a avut loc vreo încălcare a drepturilor lor în temeiul Convenţiei,
precum şi să angajeze responsabilitatea statelor pârâte.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 AL PROTOCOLULUI
NR. 1 LA CONVENŢIE
123. Articolul 2 al Protocolului Nr. 1 la Convenţiei prevede următoarele:
„Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe
care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul
părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor
religioase şi filozofice.”
44 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
A. Declaraţiile părţilor
1. Reclamanţii
124. Reclamanţii au declarat că Curtea trebuie să facă uz de această
oportunitate pentru a-şi dezvolta jurisprudenţa sa în temeiul articolului 2 al
Protocolului Nr. 1 la Convenţie, având în vedere standardele internaţionale
privind dreptul la educaţie. Spre exemplu, articolul 26 al Declaraţiei
Universale pentru Drepturile Omului, articolul 13 § 1 al Pactului
internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale şi articolul 29
§ 1(a) al Convenţiei privind drepturile copilului prevăd că educaţia trebuie
să fie orientată spre “dezvoltarea deplină a personalităţii umane”. Curtea a
recunoscut deja importanţa educaţiei în dezvoltarea copilului, făcând
referinţă la aceste instrumente: Timishev v. Rusia, nr. 55762/00 şi 55974/00,
§ 64, ECHR 2005-XII). Potrivit declaraţiei reclamanţilor, un alt scop al
educaţiei este de a permite copiilor să participe şi să fie activi în cadrul
societăţii în calitate de copii şi în viitor în calitate de adulţi. Educaţia care nu
atinge aceste scopuri ar putea să împiedice accesul copilului la oportunităţile
viitoare şi abilitatea acestuia de a scăpa de sărăcie şi de a putea exercita alte
drepturi ale omului. Potrivit declaraţiei reclamantului, utilizarea limbii este
în mod nemijlocit legată de aceste priorităţi educaţionale.
125. Reclamanţii au declarat că cele mai importante incidente pe care ei
s-au bazat în cererea lor au avut loc în perioada dintre 2002 şi 2004, când
şcolile au fost forţate să se închidă şi să se redeschidă în alte clădiri. Ei au
oferit declaraţii sub jurământ prin care au explicat cum acţiunile “RMN”
împotriva şcolilor i-au afectat pe ei în mod individual. În vara anului 2004,
şcolile au fost închise şi ulterior clădirile au fost asediate de către poliţia
“RMN”. Profesorii au fost arestaţi şi deţinuţi şi materialele didactice în
grafia latină au fost confiscate şi distruse. Unii părinţi şi-au pierdut serviciul
ca urmare a deciziei lor de a-şi trimite copiii la şcolile cu predare în limba
moldovenească.
126. Reclamanţii au subliniat că de atunci nu a avut nici o schimbare
semnificativă a situaţiei lor. Legea care interzice utilizarea grafiei latine a
rămas în vigoare şi predarea în limba moldovenească/română risca să fie
supusă hârţuirii şi urmăririi penale. Ca urmare a evenimentelor din 2002 şi
2004, mulţi părinţi au abandonat lupta de a-şi instrui copii în limba
moldovenească/română. Cei care au dorit continuarea studiilor în şcolile de
limbă moldovenească/română au fost nevoiţi să accepte o calitate a
învăţământului diminuată din cauza lipsei clădirilor adecvate, a drumurilor
lungi spre şi dinspre şcoală, a lipsei materialelor, activităţilor extraşcolare,
hârţuirii continue, vandalizării sediilor şcolilor, intimidării şi abuzurilor
verbale. Alternativa oferită de către autorităţile “RMN” vorbitorilor de
limbă moldovenească/română era educaţia în limba “moldovenească”
(moldovenească/română scrisă cu alfabet chirilic). Din moment ce această
variantă a limbii nu este recunoscută nicăieri în lume în afara Transnistriei,
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
45
şi nu este utilizată nici măcar de administraţia “RMN”, predarea se efectua
în baza materialelor didactice din epoca sovietică, creând astfel copiilor
dificultăţi în continuarea studiilor, inclusiv în instituţiile de învăţământ
superior, sau angajarea în câmpul muncii.
127. Eşecul autorităţilor “RMN” de a oferi o educaţie continuă în limba
dominantă şi oficială a statului teritorial a afectat în mod evident esenţa
dreptului la educaţie. Suplimentar la aceasta, “RMN” nu a făcut nici o
tentativă pentru a ajuta populaţia etnic moldovenească, permiţând accesul
liber la şcolile private unde copii ar putea primi educaţia în limba lor.
Reclamanţii au comparat poziţia lor cu cea a populaţiei enclave greceşti în
hotărârea Cyprus v. Turkey, citată mai sus, § 278. În afara de aceasta,
părinţii reclamanţi s-au plâns de ingerinţa în dreptul la respectarea
convingerilor lor filosofice în procesul de asigurare a educaţiei de către stat;
în special, a convingerilor lor că cele mai bune interese ale copiilor lor sunt
legate de educaţia în limba moldovenească.
128. Reclamanţii au declarat că Moldova avea obligaţia pozitivă să ia
toate măsurile rezonabile şi corespunzătoare necesare pentru a menţine şi
proteja instruirea în limba moldovenească pe teritoriul acesteia. În ceea ce
priveşte respectarea de către Republica Moldova a obligaţiei sale pozitive,
reclamanţii au declarat că tratamentul şcolilor cu predare în grafia latină nu
era condiţionat de reglementarea conflictului în cadrul negocierilor
multilaterale şi nu pare să fie expusă în prezentările către autorităţile
“RMN” şi Guvernul rus. Oficialilor “RMN” li s-a permis să călătorească
prin Republica Moldova fără nici o piedică, în contrast cu acţiunile luate de
EU în vederea interzicerii călătoriei oficialilor de rang înalt ale “RMN” pe
teritoriul UE, în mod expres din cauza tratamentului aplicat şcolilor cu
predare în grafia latină, inter alia. De asemenea reclamanţii au susţinut că
Guvernul Moldovei a întreprins eforturi insuficiente pentru a asigura
întoarcerea copiilor în sediile şcolilor şi de a-i proteja de hârţuire.
129. Reclamanţii au declarat că încălcările în această cauză au avut o
legătură directă şi neîntreruptă cu sprijinul continuu acordat de către
Federaţia Rusă administraţiei “RMN”. Nu există indicaţii privind luarea
unor măsuri de către Rusia în vederea prevenirii încălcărilor sau exprimării
unei rezistenţe faţă de acestea. În schimb, Rusia a susţinut politica
educaţională a “RMN” prin faptul că a oferit materiale didactice şcolilor cu
predare în limba rusă din regiune, recunoscând calificările şcolilor cu
predare în limba rusă din “RMN” şi deschizând instituţii ruseşti de
învâţământ superior în Transnistria, fără a se consulta cu Guvernul
Moldovei.
2. Guvernul Republicii Moldova
130. Guvernul Republicii Moldova nu dispunea de informaţii detaliate
despre situaţia continuă a reclamanţilor. Cu toate acestea, Guvernul a
confirmat faptul că deşi faza iniţială de criză se pare că a trecut şi situaţia s-
46 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
a “normalizat”, numărul copiilor la fiecare din cele trei şcoli a continuat să
scadă. Spre exemplu, între 2007 şi 2011, numărul elevilor din liceele
Alexandru cel Bun şi Evrica practic s-a înjumătăţit, cu toate că numărul
elevilor din liceul Ştefan cel Mare a rămas relativ stabil. În general, numărul
de elevi care studiază în limba moldovenească/română în Transnistria s-a
redus de la 2,545 în 2009 la 1,908 în 2011.
131. Guvernul Republicii Moldova a declarat că a luat toate măsurile
rezonabile pentru a îmbunătăţi situaţia atât în general în privinţa conflictului
transnistrian cât şi în special în privinţa sprijinului oferit şcolilor. Ei au
declarat că regimul separatist transnistrean nu a fost niciodată susţinut sau
încurajat de către Republica Moldova. Unicul obiectiv al Guvernului
Republicii Moldova era de a soluţiona litigiul, a obţine controlul asupra
teritoriului şi a introduce principiile supremaţiei legii şi respectarea
drepturilor omului.
132. În ceea ce priveşte şcolile însuşi, Guvernul Republicii Moldova a
plătit pentru arenda şi reparaţia clădirilor, salariile profesorilor, materialele
didactice, autobuzele şi computerele. Potrivit legislaţiei Republicii
Moldova, reclamanţii, împreună cu toţi absolvenţii şcolilor din Transnistria,
aveau privilegii speciale la aplicarea pentru locurile bugetare la
universităţile şi instituţiile de învăţământ superior din Moldova. Mai mult,
Guvernul Republicii Moldova a ridicat problema şcolilor transnistrene la
nivel internaţional şi a solicitat asistenţa şi intermedierea internaţională, spre
exemplu, în cadrul unei conferinţe organizate sub auspiciile UE şi OSCE în
Germania în 2011. Având în vedere că Guvernul Republicii Moldova nu
exercită autoritatea sau control efectiv asupra teritoriului în cauză, nu se
putea cere acestuia să facă mai multe pentru a-şi îndeplini obligaţia sa
pozitivă în privinţa reclamanţilor.
133. Paşii care au fost luaţi de către Republica Moldova pentru a
ameliora situaţia reclamanţilor ar putea fi priviţi drept o recunoaştere
implicită a faptului că drepturile lor au fost încălcate. Guvernul Republicii
Moldova nu a susţinut, astfel, că în această cauză nu a avut loc nicio
încălcare a dreptului la educaţie. În schimb, acesta a cerut Curţii să
analizeze atent responsabilitatea fiecărui stat pârât în privinţa oricărei
încălcări a drepturilor reclamanţilor.
3. Guvernul rus
134. Guvernul rus, care a negat orice responsabilitate pentru actele
autorităţilor “RMN” a prezentat doar observaţii limitate în privinţa fondului
cauzei. Cu toate acestea, Guvernul rus a subliniat că Rusia nu era
responsabilă pentru acţiunile miliţiei “RMN” în asedierea clădirilor şcolilor
sau a autorităţilor locale “RMN” pentru întreruperea aprovizionării şcolilor
cu apă şi energie electrică. Ei au accentuat că Rusia a fost implicată în criza
şcolilor doar în calitate de mediator. Împreună cu mediatorii ucraineni şi
OSCE, ei au încercat să ajute părţile să rezolve acest conflict. Mai mult, ei
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
47
au subliniat că din septembrie-octombrie 2004, ca urmare a acestei medieri
internaţionale, problemele au fost rezolvate şi copiii celor trei şcoli au reuşit
să reia procesul de studii.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
135. În interpretarea şi aplicarea articolului 2 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie, Curtea trebuie să ia în consideraţie faptul că acesta reprezintă un
tratat menit să asigure o protecţie efectivă a drepturilor individuale ale
omului şi că Convenţia trebuie citită în întregime, şi interpretată astfel încât
să promoveze coerenţa internă şi armonia între prevederile sale diverse (Stec
and Others v. the United Kingdom (dec.) [GC], nr. bb. 65731/01 şi
65900/01, § 48, ECHR 2005-X; Austin and Others v. the United Kingdom
[GC], nr. 39692/09, 40713/09 şi 41008/09, § 54, 15 martie 2012). Cele două
propoziţii ale articolului 2 al Protocolului nr. 1 la Convenţie trebuie astfel
citite nu doar una în lumina celeilalte, dar, în special, în lumina articolelor 8,
9 şi 10 ale Convenţiei care proclamă dreptul fiecărei persoane, inclusiv ale
părinţilor şi copiilor, “la respectarea vieţii private şi de familie”, la “libertate
de gândire, de conştiinţă şi de religie”, şi la “libertate ... de a primi sau a
comunica informaţii ori idei” (a se vedea Kjeldsen, Busk Madsen and
Pedersen v. Denmark, hotărârea din 7 decembrie 1976, Series A nr. 23,
§ 52; Folgerø and Others v. Norway [GC], nr. 15472/02, § 84, ECHR
2007-III; Lautsi and Others v. Italy [GC], nr. 30814/06, § 60, ECHR 2011
(extracts); a se vedea de asemenea Cyprus v. Turkey [GC], nr. 25781/94, §
278, ECHR 2001-IV). În interpretarea şi aplicarea acestei prevederi, trebuie
de asemenea de luat în consideraţie orice regulă şi principii relevante ale
dreptului internaţional aplicabile în relaţiile dintre părţile contractante şi
Convenţia trebuie interpretată în măsura posibilităţii în armonie cu alte
prevederi ale dreptului internaţional din care aceasta face parte (a se vedea
Al-Adsani v. the United Kingdom [GC], nr. 35763/97, § 55, ECHR 2001-XI;
Demir and Baykara v. Turkey [GC], nr. 34503/97, § 67, ECHR 2008; Saadi
v. the United Kingdom [GC], nr. 13229/03, § 62, ECHR 2008-...; Rantsev
v. Cyprus and Rusia, nr. 25965/04, §§ 273-274, ECHR 2010 (extracts)).
Prevederile cu privire la dreptul la educaţie garantat de Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, Convenţia împotriva discriminării în
educaţie, Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi
culturale, Pactul internaţional privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială şi Convenţia privind drepturile copilului sunt astfel
relevante în acest context (a se vedea paragrafele 77-81 de mai sus, şi a se
vedea de asemenea Timishev v. Rusia, nr. 55762/00 şi 55974/00, § 64,
ECHR 2005-XI). În final, Curtea accentuează că obiectul şi scopul
Convenţiei, în calitate de un instrument pentru protecţia persoanelor
48 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
individuale, cere ca prevederile acesteia să fie interpretate şi aplicate astfel
încât garanţiile acesteia să fie practice şi efective (a se vedea, inter alia,
Soering v. the United Kingdom, 7 iulie 1989, § 87, Series A nr. 161; şi
Artico v. Italy, 13 mai 1980, § 33, Series A nr. 37).
136. Asumându-şi obligaţia, în temeiul primei propoziţii a articolului 2
al Protocolului nr. 1 la Convenţia, că “nimănui nu i se poate refuza dreptul
la instruire”, statele contractante garantează fiecărei persoane aflate sub
jurisdicţia sa dreptul de acces la instituţiile de învaţământ existente la acel
moment (a se vedea Cauza “privind unele aspecte ale legilor referitoare la
utilizarea limbilor în procesul de educaţie din Belgia”, hotărârea din
23 iulie 1968, Series A nr. 6, §§ 3-4). Acest drept de acces reprezintă doar o
parte a dreptului la instruire stabilit în prima propoziţie. Pentru ca acest
drept să fie efectiv este în continuare necesar ca, inter alia, beneficiarul să
aibă posibilitatea să beneficieze de educaţia primită, adică, de dreptul de a
obţine, în conformitate cu regulile în vigoare în fiecare stat, şi într-o formă
sau în alta, recunoaşterea oficială a studiilor pe care le-a finisat (Cauza
“privind unele aspecte ale legilor referitoare la utilizarea limbilor în
procesul de educaţie din Belgia”, citată mai sus, § 4). Mai mult, cu toate că
textul articolului 2 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu specifică limba de
instruire, dreptul la educaţie nu ar avea sens dacă nu ar include dreptul
beneficiarilor de a fi instruiţi în limba lor naţională sau în una din limbile
naţionale, după cum ar putea fi cazul (Cauza “privind unele aspecte ale
legilor referitoare la utilizarea limbilor în procesul de educaţie din Belgia”,
citată mai sus, § 3).
137. Dreptul stabilit în a doua propoziţie a articolului este o
complementare a dreptului fundamental la educaţie stabilit în prima
propoziţie. Părinţii au responsabilitatea primară pentru educaţia şi instruirea
copiilor lor şi prin urmare, ei pot cere statului să respecte convingerile lor
religioase şi filozofice (a se vedea Cauza “privind unele aspecte ale legilor
referitoare la utilizarea limbilor în procesul de educaţie din Belgia”, citată
mai sus, §§ 3-5 şi Kjeldsen, Busk Madsen and Pedersen v. Denmark,
hotărârea din 7 decembrie 1976, Series A nr. 23, § 52). Cea de-a doua
propoziţie are drept scop garantarea posibilităţii de pluralism în procesul de
instruire, care este esenţială pentru conservarea “societăţii democratice”
concepute de Convenţia. Aceasta implică faptul că statul, realizându-şi
funcţiile sale în privinţa instruirii şi educaţiei, trebuie să asigure ca
informaţia şi cunoştinţele incluse în programul de învăţământ să fie
comunicate într-un mod obiectiv, critic şi pluralistic. Se interzice statului să
urmărească scopul de îndoctrinare care ar putea fi considerat că nu respectă
convingerile religioase şi filozofice ale părinţilor (Kjeldsen, Busk Madsen
and Pedersen, citată mai sus, §§ 50 şi 53; Folgerø, citată mai sus, § 84;
Lautsi, citată mai sus, § 62).
138. Drepturile garantate de articolul 2 al Protocolului nr. 1 la Convenţie
se aplică atât în privinţa instituţiilor publice, cât şi private (Kjeldsen, Busk
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
49
Madsen and Pedersen, citată mai sus, § 50). Suplimentar, Curtea a constatat
că această prevedere se aplică învăţământului primar, secundar şi superior (a
se vedea Leyla Şahin v. Turkey [GC], nr. 44774/98, §§ 134 şi 136, ECHR
2005-XI).
139. Cu toate acestea, Curtea recunoaşte că, în ciuda importanţei sale,
dreptul la educaţie nu este unul absolut, şi poate fi supus unor limitări. Cu
condiţia că nu este afectată esenţa dreptului, aceste limitări se permit prin
implicaţie, deoarece dreptul de acces la educaţie “prin însăşi natura sa
trebuie să fie reglementat de către stat” (a se vedea Cauza “privind unele
aspecte ale legilor referitoare la utilizarea limbilor în procesul de educaţie
din Belgia”, citată mai sus, § 3). Pentru a asigura că limitările impuse nu
aduc atingere dreptului în cauză într-o asemenea măsură încât să
prejudicieze însăşi esenţa acestuia şi să priveze acest drept de efecienţa
acestuia, Curtea trebuie să se asigure că acestea sunt previzibile pentru cei
interesaţi şi urmăresc un scop legitim. Cu toate acestea, spre deosebire de
poziţia reflectată în articolele 8 la 11 ale Convenţiei, ea nu este legată de o
listă exhaustivă de “scopuri legitime”, în temeiul articolului 2 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Podkolzina v.
Latvia, nr. 46726/99, § 36, ECHR 2002-II). Mai mult, o limitare va fi
compatibilă cu articolul 2 al Protocolului nr. 1 la Convenţia doar dacă există
o relaţie rezonabilă de proporţionalitate dintre mijloacele utilizate şi scopul
care urmează a fi atins (Leyla Şahin, citată mai sus, § 154). Cu toate că
decizia finală privind respectarea Convenţiei aparţine Curţii, statele
contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest domeniu.
Marja de apreciere creşte odată cu nivelul de educaţie, în proporţie inversă
cu importanţa acestei educaţii pentru cei implicaţi şi pentru toată societatea
(a se vedea Ponomaryovi v. Bulgaria, nr. 5335/05, § 56, ECHR 2011).
2. Dacă a avut loc o încălcare a dreptului reclamanţilor la educaţie în
această cauză
140. Curtea observă că nici unul din Guvernele pârâte nu a contestat
pretenţiile reclamanţilor privind închiderea şcolilor. Într-adevăr,
evenimentele cheie din 2002 şi 2004 au fost monitorizate şi documentate de
către mai multe organizaţii internaţionale, inclusiv de către OSCE (a se
vedea paragraful 66 de mai sus). În continuare, reclamanţii se plâng că, cu
toate că şcolilor li s-a permis ulterior să se redeschidă, sediile lor au fost
confiscate de către autorităţile “RMN” şi ele au fost nevoite să se mute în
clădiri noi care erau mai prost echipate şi amplasate în locuri mai puţin
convenabile. Reclamanţii au afirmat că ei au fost supuşi unor campanii
sistematice de hârţuire şi intimidare din partea reprezentanţilor regimului
“RMN” şi a unor persoane fizice. Copiii erau abuzaţi în mod verbal în
drumul lor spre şcoală şi erau opriţi şi percheziţionaţi de către miliţia şi
vameşii “RMN”, care le confiscau manualele în grafia latină când le găseau
asupra lor. Suplimentar, două şcoli amplasate pe teritoriul controlat de
50 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
“RMN” au fost ţinta unor acţiuni repetate de vandalism. Reclamanţii susţin
că alternativa, pentru părinţii şi copiii din comunitatea moldovenească, era
fie a suferi această hârţuire, fie a transfera copilul la o şcoală cu predare în
limba rusă, ucraineană sau “moldovenească”, şi anume, în limba
moldovenească/română scrisă în grafia chirilică. Limba “moldovenească”
nu era o limbă folosită sau recunoscută în altă parte în lume, cu toate că
aceasta a fost una din limbile oficiale în Moldova în perioada sovietică.
Aceasta înseamnă că unicele materiale didactice disponibile şcolilor
“moldoveneşti” din Transnistria modernă datau din perioada sovietică. Nu
existau colegii sau universităţi cu instruire în limba “moldovenească”, astfel
că copii din aceste şcoli care doreau să urmeze studii superioare trebuiau să
înveţe o nouă grafie sau limbă.
141. Cu toate că Curţii îi este dificil să stabilească detaliile faptelor care
se referă la experienţele reclamanţilor în perioada de după redeschiderea
şcolilor, totuşi aceasta observă următoarele. În primul rând, articolul 6 al
„Legii cu privire la limbi” a “RMN” era în vigoare şi utilizarea grafiei latine
reprezenta o infracţiune în “RMN” (a se vedea paragraful 43 de mai sus). În
al doilea rând, este clar că şcolile trebuiau să se mute în clădiri noi, liceul
Alexandru cel Bun folosea trei clădiri şi elevii din liceul Ştefan cel Mare
erau nevoiţi să călătorească zilnic 40 de km. În al treilea rând, potrivit
cifrelor oferite de Guvernul Moldovei, numărul copiilor înmatriculaţi în cele
două şcoli care se aflau pe teritoriul controlat de “RMN” s-a înjumătăţit în
perioada 2007 şi 2011 şi de asemenea a avut loc o reducere considerabilă a
numărului general de copii care învaţă în limba moldovenească/română în
Transnistria. Deşi se pare că Transnistria are o populaţie îmbătrânită şi că în
special populaţia moldovenească emigrează (a se vedea paragrafele 8 şi 42
de mai sus), Curtea consideră că reducerea numărului de elevi cu 50% la
liceele Evrica şi Alexandru cel Bun este prea mare pentru a fi explicată doar
prin factorii demografici. Pentru Curte, aceste fapte necontestate confirmă
esenţa generală a pretenţiilor formulate în cele 81 declaraţii scrise şi
prezentate de către reclamanţi părinţi şi elevi, care descriu hârţuirea
constantă pe care o suferă.
142. În toată această perioadă, şcolile erau înregistrate de către
Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova, utilizau programul de
învăţământ stabilit de către Minister şi ofereau instruirea în prima limbă
oficială a Moldovei. Prin urmare, Curtea consideră că închiderea forţată a
şcolilor, în baza “Legii privind limbile a “RMN”“ (a se vedea paragrafele
43-44 de mai sus), şi măsurile ulterioare de hârţuire au reprezentat ingerinţe
în drepturile elevilor reclamanţi de acces la instituţiile de învăţământ
existente în perioada respectivă de timp şi de a fi instruiţi în limba lor
naţională (a se vedea paragraful 137 de mai sus). Suplimentar, Curtea
consideră că aceste măsuri reprezintă o ingerinţă în drepturile părinţilor
reclamanţi de a asigura educaţia şi instruirea copiilor lor în conformitate cu
convingerile lor filosofice. După cum a fost menţionat mai sus, articolul 2 al
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
51
Protocolului nr. 1 la Convenţie trebuie citit în lumina articolului 8 al
Convenţiei, care garantează, inter alia, dreptul la respectarea vieţii private şi
de familie. Părinţii reclamanţi în această cauză doreau ca copiii lor să fie
instruiţi în limba oficială a ţării lor, care era de asemenea limba lor maternă.
În schimb, ei au fost puşi într-o poziţie neplăcută de a fi nevoiţi să aleagă,
pe de o parte, dintre posibilitatea de a-şi trimite copiii la şcolile unde ei
trebuiau să facă faţă dezavantajului ca copiii lor să urmeze învăţământul
secundar în limba şi grafia pe care ei o considerau artificială şi care nu este
recunoscută nicăieri în lume, cu folosirea materialelor didactice elaborate în
perioada sovietică sau, în mod alternativ, să lase pe copiii lor să călătorească
distanţe mari şi/sau să înveţe în încăperi care nu corespund standardelor, să
fie supuşi hârţuirii şi intimidării.
143. Curtea nu dispune de probe care ar sugera faptul că măsurile luate
de către autorităţile “RMN” în privinţa acestor şcoli au urmat un scop
legitim. Într-adevăr, se pare că politica lingvistică a “RMN”‘ aplicată
acestor şcoli a fost menită să ducă la rusificarea limbii şi culturii comunităţii
moldoveneşti care locuieşte în Transnistria, în conformitate cu obiectivele
politice generale ale “RMN’ de unificare cu Rusia şi separarea de Moldova.
Având în vedere importanţa considerabilă a educaţiei primare şi secundare
pentru dezvoltarea personală şi succesul viitor al fiecărui copil, întreruperea
procesului de învăţământ al acestor copii şi impunerea lor şi a părinţilor lor
să facă asemenea alegeri dificile cu singurul scop de a consolida ideologia
separatistă a fost inadmisibilă.
3. Responsabilitatea statelor pârâte
(a) Republica Moldova
144. În continuare, Curtea trebuie să determine dacă Republica Moldova
şi-a onorat obligaţiile sale şi a luat toate măsurile corespunzătoare şi
suficiente pentru a asigura drepturile reclamanţilor în temeiul articolului 2 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie (a se vedea paragraful 110 de mai sus). În
hotărârea Ilaşcu (citată mai sus, §§ 339-340), Curtea a constatat că
obligaţiile pozitive ale Moldovei se referă atât la măsurile necesare pentru
restabilirea controlului asupra teritoriului Transnistriei, ca şi o expresie a
jurisdicţiei sale, cât şi la măsurile de a asigura respectarea drepturilor
individuale ale reclamanţilor. Obligaţia de a restabili controlul asupra
Transnistriei cerea Moldovei, în primul rând, să se abţină de la susţinerea
regimului separatist şi, în al doilea rând, să acţioneze prin luarea tuturor
măsurilor politice, juridice şi altor măsuri de care dispune pentru restabilirea
controlului asupra acestui teritoriu.
145. În privinţa îndeplinirii acestor obligaţii pozitive, în cauza Ilaşcu
Curtea a stabilit că, de la iniţierea ostilităţilor din 1991-92 şi până la
pronunţarea hotărârii, în iulie 2004, Guvernul Republicii Moldova a luat
toate măsurile de care dispunea pentru a restabili controlul asupra
52 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
teritoriului Transnistriei (citată mai sus, §§ 341 la 345). Curtea nu dispune
de dovezi care ar sugera că ea trebuie să ajungă la o altă concluzie în această
cauză.
146. În hotărârea Ilaşcu, Curtea a constatat că Moldova nu şi-a onorat pe
deplin obligaţiile sale pozitive şi nu a luat toate măsurile pe care le avea la
dispoziţie în cadrul negocierilor cu “RMN” şi autorităţile ruse pentru a pune
capăt încălcării drepturilor reclamanţilor (citată mai sus, §§ 348-352). În
această cauză, în contrast, Curtea consideră că Guvernul Moldovei a depus
eforturi considerabile pentru a-i sprijini pe reclamanţi. În special, în urma
rechiziţionării sediilor şcolilor de către autorităţile „RMN”, Guvernul
moldovean a suportat toate cheltuielile legate de arendarea şi reparaţia
noilor sedii, procurarea echipamentului, plata salariilor personalului şi de
transport, astfel permiţând şcolilor să-şi continue activitatea şi copiilor să
continue să înveţe în limba moldovenească, chiar dacă în condiţii greu de
numit ideale (a se vedea paragrafele 49-53, 56 şi 61-63 de mai sus).
147. Din aceste considerente, Curtea consideră că Republica Moldova
şi-a onorat obligaţiile sale pozitive în privinţa acestor reclamanţi. Prin
urmare, ea nu a constatat existenţa unei violări a articolului 2 al Protocolului
nr. 1 la Convenţie în privinţa Republicii Moldova.
(b) Federaţia rusă
148. Curtea observă că nu există nicio dovadă a implicării directe din
partea Rusiei în măsurile luate împotriva reclamanţilor. De asemenea, nu
există dovezi de implicare a Rusiei sau de aprobare de către aceasta a
politicilor lingvistice generale ale “RMN”. Într-adevăr, anume prin
eforturile întreprinse de mediatorii ruşi, care acţionau împreună cu
mediatorii din Ucraina şi OSCE, autorităţile “RMN” au permis şcolilor să se
redeschidă în calitate de “instituţii de învăţământ străine private” (a se vedea
paragrafele 49, 56 şi 66 de mai sus).
149. Cu toate acestea, Curtea a stabilit că Rusia exercita un control
efectiv asupra “RMN” pe toată durata perioadei în cauză. În lumina acestei
concluzii, şi în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, nu este necesar de a
stabili dacă Rusia a exercitat un control detaliat asupra politicii şi acţiunilor
administraţiei locale subordonate ei (a se vedea paragraful 106 de mai sus).
Rusia este de fapt responsabilă în baza Convenţiei de încălcarea dreptului
reclamanţilor la instruire, deoarece „RMN” nu ar fi supravieţuit fără ajutorul
continuu al acesteia de natură militară, economică şi politică. În concluzie,
Curtea constată că a avut loc o violare a articolului 2 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie în privinţa Federaţiei ruse.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
150. Articolul 8 al Convenţiei prevede:
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
53
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât
în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate
democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia
sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
151. Reclamanţii au declarat că dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie în temeiul articolului 8 al Convenţiei include dreptul la
recunoaşterea limbii drept o parte a identităţii etnice sau culturale. Limba
este un mijloc esenţial al interacţiunii sociale şi al dezvoltării identităţii
personale. Aceasta a fost în mod special cazul în situaţiile în care, similar
acestei cauze, limba era o caracteristică definitorie, distinctă a unui grup
etnic şi cultural distinct. În această cauză, împiedicarea elevilor reclamanţi
să studieze în grafia limbii lor proprii, care era un aspect esenţial al
identităţii lor lingivistice şi culturale, era o ingerinţă directă în drepturile
garantate de articolul 8 al Convenţiei. Ingerinţa era în mod deosebit serioasă
în situaţia în care impunerea unei grafii străine avea scopul deliberat de a
elimina moştenirea lingvistică a populaţiei moldoveneşti aflată pe teritoriul
“RMN” şi a-i forţa să adopte o nouă identitate “rusofilă”. Suplimentar,
hârţuirea şi intimidarea la care au fost supuşi elevii pentru faptul că învaţă în
şcolile la alegerea lor, au rezultat în intimidare şi frică care a avut un impact
semnificativ asupra vieţilor lor private şi de asemenea asupra vieţii lor de
familie, din cauza presiunilor excesive exercitate asupra lor.
152. Guvernul Republicii Moldova a declarat că limba este o parte a
identităţii etnice şi culturale, care la rândul său este parte a vieţii private în
sensul articolului 8 al Convenţiei. Acesta consideră că a avut loc o ingerinţă
în drepturile reclamanţilor din partea autorităţilor “RMN”, în sensul
articolului 8 al Convenţiei, însă a declarat că Moldova a respectat obligaţia
sa pozitivă în acest sens.
153. Guvernul Federaţiei ruse a declarat că, deoarece Rusia nu avea
jurisdicţia asupra reclamanţilor, întrebarea dacă a avut loc o încălcare a
drepturilor lor în temeiul articolului 8 al Convenţiei nu trebuie adresată
Rusiei.
154. Având în vedere concluziile sale în temeiul articolului 2 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie, Curtea consideră că nu mai este necesar de
examinat în mod separat pretenţia formulată în temeiul articolului 8 al
Convenţiei.
IV. PRETINSE VIOLĂRI ALE ARTICOLULUI 14 AL CONVENŢIEI,
SINGUR SAU COMBINAT CU ARTICOLUL 2 AL
PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE SAU ARTICOLUL 8 AL
CONVENŢIEI
155. Articolul 14 al Convenţiei prevede următoarele:
54 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să
fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă
la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
156. Reclamanţii s-au plâns de faptul că ei au fost discriminaţi pe motive
de etnie şi limbă. Cerând populaţiei moldoveneşti să înveţe într-o limbă
artificială, nerecunoscută în afara Transnistriei, le-a cauzat dezavantaje ce
ţin de educaţia, viaţa lor privată şi de familie care nu sunt experimentate de
către membrii altor comunităţi principale din Transnistria, şi anume ruse şi
ucraineşti.
157. Guvernul Moldovei nu şi-a exprimat punctul de vedere privind
faptul dacă reclamanţii au suferit de discriminare, dar a repetat pur şi simplu
că Moldova s-a conformat obligaţiilor sale pozitive în temeiul Convenţiei.
158. În mod similar cu articolul 8 al Convenţiei, Guvernul rus a refuzat
să comenteze asupra chestiunilor formulate în temeiul articolului 14 al
Convenţiei.
159. Având în vedere concluziile sale în temeiul articolului 2 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie, Curtea consideră că nu mai este necesar de
examinat în mod separat pretenţia formulată în temeiul articolului 14 al
Convenţiei.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
161. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o satisfacţie echitabilă.”
160. Reclamanţii au pretins compensaţii cu titlu de prejudiciu moral şi
costuri şi cheltuieli.
A. Prejudiciul
161. Reclamanţii au pretins compensaţii pentru depresia, anxietatea,
umilinţa şi tulburările provocate de stresul post-traumatic pe care l-au suferit
ca urmare a încălcării directe a drepturilor lor garantate de Convenţia. Ei au
declarat că un asemenea prejudiciu moral nu putea fi compensat prin simpla
constatare a unei violări. În Sampanis and Others v. Greece, nr. 32526/05, 5
iunie 2008, Curtea a acordat câte EUR 6,000 fiecărui reclamant care a
experimentat anxietate, umilinţă şi depresie ca urmare a refuzului de a-i
înmatricula pe copiii lor în şcoală din motive etnice. Reclamanţii au declarat
că, în urma acestui fapt, fiecare din ei avea dreptul la minim EUR 6,000 în
privinţa prejudiciului pe care l-au suferit ca rezultat direct al refuzării
dreptului la educaţie efectivă din cauza etniei şi limbii lor. Suplimentar,
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
55
reclamanţii au declarat că, la examinarea cererilor pentru prejudiciul cauzat
parvenite de la un număr mare de victime, Curtea trebuie să adopte o
abordare similară celei adoptate de Curtea Inter-Americană pentru
Drepturile Omului, care foloseşte o estimare aproximativă a prejudiciului
suferit ca urmare a combinării specifice de fapte pentru fiecare categorie de
reclamant (a se vedea, spre exemplu, González et al (the “Cotton fields
case”) v. Mexico, hotărârea din 16 noiembrie 2009). Prin urmare,
reclamanţii au pretins că fiecare reclamant care era minor la momentul
producerii violărilor avea dreptul la o sumă suplimentară de EUR 3,000 cu
titlu de prejudiciu moral. Părinţii reclamanţi care au fost arestaţi, intimidaţi,
ameninţaţi cu concediere de la locurile lor de muncă şi privarea de drepturi
părinteşti au pretins fiecare o sumă suplimentară de EUR 5,000. Reclamanţii
care au obţinut un scor care depăşeşte limita diagnosticată în tabelul de
simptome Hopkins-25 pentru depresie şi anxietate severă au pretins o sumă
suplimentară de câte EUR 5,000.
162. Guvernul rus a declarat că pretenţiile reclamanţilor erau nefondate
şi neîntemeiate. Curtea trebuie să se conducă în primul rând de propria sa
jurisprudenţă şi nu de abordarea Curţii Inter-Americane. Evenimentele de
care s-au plâns reclamanţii au avut loc în mare parte în anul 2002 şi 2004 şi
au fost ulterior soluţionate. În orice caz, reclamanţii nu au oferit nicio
dovadă documentară pentru a demonstra pretenţiile lor că unii din ei şi-au
pierdut locul de muncă, au fost arestaţi şi interogaţi, au suferit de violenţă
fizică şi au primit avertizări şi ameninţări. Tabelul de simptome Hopkins-25,
care evaluează simptomele de anxietate şi depresie, a fost creat pentru a fi
aplicat de către asistenţii medicali sub supravegherea unui psihiatru sau
medic. Atunci când este aplicat de sine stătător, cum a fost cazul
reclamanţilor, acesta nu era exact şi demonstra puţine lucruri. În final, în
opinia Guvernului Federaţiei ruse, această cauză nu era comparabilă cu
Sampanis, citată mai sus, care se referea la discriminare suferită de cetăţenii
greci care locuiesc în Grecia. Federaţia rusă a exprimat în mod continuu
punctul său de vedere că reclamanţii care locuiesc în Transnistria nu cad sub
jurisdicţia Rusiei. În cazul în care Curtea ajunge la o concluzie diferită,
constatarea violării va reprezenta o satisfacţie echitabilă adecvată.
163. Curtea reiterează că ea a constatat că nu este necesar sau posibil în
această cauză de a examina separat pretenţiile fiecărui reclamant în privinţa
acţiunilor de hârţuire direcţionate împotriva lui de către autorităţile “RMN”.
Mai mult, pretenţiile reclamanţilor formulate în temeiul articolului 3 al
Convenţiei erau declarate inadmisibile de către Camera la 15 iunie 2010.
Camera a observat că reclamanţii nu au oferit “nicio dovadă medicală
obiectivă”. Ea a constatat că “testele aplicate de sine-stătăror [tabelul de
simptome Hopkins-25] nu înlocuiesc o examinare şi evaluare din partea
unui psihiatru profesionist” şi a conchis că probele pe care le deţine nu
susţine opinia că a fost atins pragul înalt impus de articolul 3 al Convenţiei
56 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
(Catan and Others v. Moldova and Rusia (dec.), nr. 43370/04, 8252/05 şi
18454/06, § 108, 15 iunie 2010).
164. Cu toate acestea, este clar că reclamanţii, atât părinţii cât şi copiii,
au suferit un prejudiciu moral ca urmare a politicii lingvistice a “RMN”,
pentru care simpla constatare a violării Convenţiei nu acordă redresare
suficientă. Totuşi, sumele pretinse de către reclamanţi sunt excesive. Făcând
o evaluare în mod echitabil, Curtea estimează prejudiciul moral al fiecărui
reclamant la suma de EUR 6,000.
B. Costuri şi cheltuieli
165. Reclamanţii nu au formulat pretenţii separate cu titlu de costuri şi
cheltuieli pentru procedurile în faţa Marii Camere. Cu toate acestea, la 20
septembrie 2010, ei au depus o cerere prin care au solicitat costuri şi
cheltuili pentru procedurile în faţa Camerei, inclusiv organizarea audierilor
în cadrul Camerei privind admisibilitatea. În acest document, reclamanţii au
declarat că complexitatea cauzei justifică reprezentarea lor de către doi
avocaţi şi un consilier. Reprezentanţii reclamanţilor au lucrat 879 de ore
asupra tuturor celor trei cauze, pentru toţi cei 170 de reclamanţi, care a
constituit în total suma de EUR 105,480.
166. Guvernul Moldovei nu a comentat asupra pretenţiei cu privire la
costurile.
167. Guvernul rus a afirmat că, deoarece reclamanţii nu au formulat
nicio pretenţie cu titlu de costuri angajate în faţa Marii Camere, nu trebuie
acordată nicio sumă. În privinţa pretenţiei din 20 septembrie 2010, Guvernul
rus a declarat că asistenţa unui aşa mare număr de reprezentanţi legali nu era
necesară şi că sumele trebuie reduse pentru a lua în consideraţie faptul că
toate trei cereri au ridicat chestiuni identice de drept.
168. Având în vedere toţi factorii relevanţi şi articolul 60 § 2 al
Regulamentului Curţii, Curtea acordă o sumă comună tuturor reclamanţilor
de EUR 50,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda
171. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată
în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca
Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,
1. Hotărăşte în unanimitate că faptele de care s-au plâns reclamanţii cad
sub jurisdicţia Republicii Moldova;
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
57
2. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă, că faptele de
care s-au plâns reclamanţii cad sub jurisdicţia Federaţiei Ruse şi
respinge obiecţia preliminară a Federaţiei Ruse;
3. Hotărăşte în unanimitate că a avut loc o violare a articolului 2 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie în privinţa Republicii Moldova;
4. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă, că a avut loc o
violare a articolului 2 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în privinţa
Federaţiei Ruse;
5. Hotărăşte, cu doisprezece voturi pentru şi cinci împotrivă, că nu este
necesar de a examina separat pretenţiile reclamanţilor în temeiul
articolului 8 al Convenţiei;
6. Hotărăşte, cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă, că nu este
necesar de a examina separat pretenţiile reclamanţilor în temeiul
articolului 14 al Convenţiei, combinat cu articolul 2 al Protocolului nr. 1
la Convenţie sau articolul 8 al Convenţiei;
7. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă,
(a) că Federaţia Rusă trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de
trei luni, următoarele sume:
(i) EUR 6,000 (şase mii euro), plus orice sumă care poate fi
percepută, cu titlu de prejudiciu moral, pentru fiecare reclamant
inclus în lista anexată mai jos;
(ii) EUR 50,000 (cincizeci de mii euro), plus orice sumă care poate
fi percepută de la reclamanţi, cu titlu de costuri şi cheltuieli, tuturor
reclamanţilor împreună;
(b) că de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la
executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai
sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca
Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei
procente;
8. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la
satisfacţia echitabilă.
58 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
Redactată în limba engleză şi franceză şi pronunţată la 19 octombrie
2012 într-o şedinţă publică în Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg.
Michael O’Boyle Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al
Regulamentului Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la această
hotărâre:
(a) Opinia parţial disidentă a Judecătorilor Tulkens, Vajić, Berro-
Lefèvre, Bianku, Poalelungi şi Keller;
(b) Opinia parţial disidentă a Judecătorului Kovler.
N.B.
M.O.B.
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI 59
OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORILOR
TULKENS, VAJIĆ, BERRO-LEFÈVRE, BIANKU,
POALELUNGI ŞI KELLER
(Traducere)
1. Ca urmare a constatărilor făcute în privinţa articolului 2 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie, majoritatea consideră că nu este necesar de
a examina în mod separat pretenţia formulată în temeiul articolului 8 al
Convenţiei şi pretenţia formulată în temeiul articolului 14 al Convenţiei.
Putem cu siguranţă înţelege că în unele cazuri, fie în cazul în care hotărârea
deja a abordat chestiunea juridică principală fie în cazul în care plângerile
coincid sau se suprapun, Curtea trebuie să adopte această abordare care ar
putea fi descrisă drept o economie procedurală. În această cauză, însă, ni se
pare că această abordare este reductivă în mod nejustificat, având în vedere
un tablou incomplet al situaţiei şi consecinţele pe care le impune.
Articolul 8
2. Considerăm că este important de subliniat că dreptul garantat de
articolul 8 al Convenţiei la respectarea vieţii private şi de familie, sub
ambele sale aspecte individuale şi sociale, include dreptul la recunoaşterea
limbii unei persoane drept o componentă a identităţii culturale. Limba este
un factor esenţial atât pentru dezvoltarea personală cât şi pentru
interacţiunea socială a unei persoane.
3. Convenţia Naţiunilor Unite din 1989 privind drepturile copilului
prevede în mod expres că educaţia copilului trebuie să aibă drept scop
respectarea identităţii, limbii şi valorilor ţării în care copilul trăieşte sau din
care el sau ea este originar (articolul 29 § 1 (c) al Convenţiei).
4. Din punctul de vedere al vieţii private şi de familie, argumentul
reclamanţilor că impunerea unei grafii străine avea drept scop subminarea,
şi chiar eliminarea, moştenirii lingvistice a populaţiei moldoveneşti şi într-
un fel forţarea lor să adopte o nouă “identitate”, în mod incontestabil are o
anumită forţă şi merită o examinare separată. Aceasta este mai cu seamă
adevărat deoarece chestiunea în cauză se referă la dezvoltarea intelectuală a
copiilor – o chestiune care în mod evident face parte din viaţa privată – într-
o societate care vorbeşte aceeaşi limbă dar o scrie cu un alfabet diferit.
Riscul de pierdere a identităţii sale lingvistice şi culturale nu poate fi exclus.
5. Apare un alt argument în mod similar legat de vieţile de familie şi
interacţiunea dintre ele prin utilizarea unei limbi comune. Să luăm exemplul
unei scrisori, unui email sau sms scris de către părinţi în limba română cu
folosirea grafiei latine copiilor lor, care învaţă limba română în grafia
chirilică: faptul că li se cere să scrie în aceeaşi limbă cu un alfabet diferit ar
putea, în unele circumstanţe, crea dificultăţi în comunicare.
60 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
6. În această cauză, nu putem neglija repercusiunile, atât asupra vieţilor
private cât şi de familie ale reclamanţilor, intimidări şi hârţuire la care au
fost supuşi copiii şi părinţii lor. Este clar din dosar că autorităţile din
“Republica moldovenească nistreană” au creat un climat de intimidare care
avea un “efect de călire” asupra elevilor, nu doar atunci când era vorba de
utilizarea manualelor scrise în grafia latină, dar de asemenea, mai pe larg,
atunci când era vorba de utilizarea limbii în şcoala sau în afara şcolii.
7. La 29 iulie 2004, spre exemplu, miliţia transnistreană a luat cu asalt
liceul Evrica din Rîbniţa şi a evacuat femeile şi copiii care se aflau înăuntru.
În următoarele zile miliţia şi funcţionarii din „direcţia de învăţământ din
Rîbniţa” au vizitat părinţii şi i-au ameninţat cu concedieri în cazul în care ei
refuzau să-şi transfere copiii la o altă şcoală (a se vedea paragraful 48 al
hotărârii). În opinia noastră, aceste acţiuni erau neproporţionale şi
reprezentau ameninţări la adresa familiilor nu doar în şcoală, dar şi acasă.
8. De asemenea, au avut loc şi alte incidente care au avut doar scopul de
intimidare, cum ar fi deconectarea de la electricite şi aprovizionare cu apă a
liceului Alexandru cel Bun din Tighina (a se vedea paragraful 55), eşecul de
a proteja liceul Evrica din Rîbniţa împotriva campaniilor sistematice de
vandalizare (a se vedea paragraful 51) şi transferarea liceului Ştefan cel
Mare (Grigoriopol) într-un sat aflat la douăzeci de kilometri depărtare care
se afla sub controlul Moldovei şi la care copiii trebuiau să călătorească cu
autobuz, fiind supuşi în fiecare zi la percheziţia ghiozdanelor lor şi verificări
ale identităţii lor la frontieră, uneori acestea fiind însoţite de insulte.
9. Cu o referinţă mai specifică la chestiunea controalelor şi perheziţiilor,
hotărârea Curţii în Gillan and Quinton v. the United Kingdom (ECHR 2010)
demonstrează clar, albeit dar în context diferit, pericolele samovolniciei
aplicate în acest domeniu şi necesitatea absolută de a introduce anumite
garanţii (a se vedea §§ 85 şi 86 a hotărârii în cauză).
10. Prin urmare, ne este clar că această atmosferă de intimidare a afectat
vieţile de zi cu zi ale familiilor care locuiau într-o atmosferă permanent
ostilă.
11. Din aceste motive, considerăm că a avut loc o violare a articolului 8
al Convenţiei în această cauză.
12. Mai mult, toate aceste măsuri au fost aplicate în mod sistematic
împotriva populaţiei Republicii Moldova care foloseşte grafia latină; aceasta
ne duce la chestiunea privind aplicarea articolului 14 al Convenţiei.
Articolul 14
13. Reclamanţii s-au plâns de faptul că au fost supuşi discriminării în
baza limbii lor. Mai specific, ei susţin că cerinţa privind studierea într-o
limbă pe care ei o considerau artificială căuza dezavantaje vieţilor lor
private şi de familie, şi în special procesului lor de educaţie, care nu erau
experimentate de către membrii altor comunităţi din Transnistria, în special
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI 61
ruse şi ucrainene. Din nou, în opinia noastră acest argument merita o
examinare separată.
14. Cunoaştem cu toţii că limba este un promotor esenţial al educaţiei,
aceasta din urmă fiind cheia pentru socializare. Acest fapt a fost indicat în
mod clar în Convenţia Naţiunilor Unite din 1960 privind discriminarea în
domeniul educaţiei şi Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965 (articolul 5 (e) (v)).
Dimpotrivă, barierele legate de limbă pot pune copiii într-o poziţie de
inferioritate şi, în unele cazuri, într-o poziţie de excludere. Raportul
Consiliului Europei din 1982 întitulat: “Prevenirea delicvenţei juvenile:
rolul instituţiilor de socializare într-o societate în proces de schimbare”1
accentuează rolul fundamental pe care îl are şcoala, care poate fi un factor
nu doar în promovarea dar de asemenea în împiedicarea integrării.
15. Astfel în contextul social şi politic al acestei cauze, noi considerăm
că nu a existat nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, în sensul
jurisprudenţei Curţii noastre, pentru tratamentul diferenţiat la care au fost
supuşi elevii şi posibilele consecinţe ale acestuia. Aceasta ne conduce la
concluzia că a avut loc o violare a articolului 14 al Convenţiei.
1. Comitetul European privind problemele legate de crime, Prevenirea delicvenţei
juvenile: rolul instituţiilor de socializare într-o societate în process de schimbare,
Strasbourg, Consiliul Europei, 1982.
62 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI
KOVLER
(Traducerea)
Regret că, în mod similar cauzelor Ilaşcu and Others v. Moldova and
Rusia ([GC], nr. 48787/99, ECHR 2004-VII) şi Ivanţoc and Others
v. Moldova and Rusia (nr. 23687/05, 15 noiembrie 2011), eu nu împărtăşesc
concluziile majorităţii privind mai multe puncte. În aceste cazuri, eu mi-am
exprimat dezacordul cu metodologia analizei (paralele greşite cu conflictul
de tip celui din Cipru), prezentarea faptelor (destul de selectivă), analiza
(atât disputabilă cât şi disputată de către mai mulţi specialişti1) conceptelor
“jurisdicţiei” şi “responsabilităţii”, astfel, având în vedere că această cauză
este o parte din seria cauzelor transnistrene nu este necesar să mă repet aici.
Prin urmare, mă voi concentra asupra aspectelor caracteristice acestei cauze.
În opinia mea, Curtea a încercat să evite cu orice preţ “vacuum legal” în
aplicarea teritorială a Convenţiei. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească
în primul rând care circumstanţe excepţionale pot da naştere dreptului unui
stat contractant (în cazul dat Rusia) de a-şi exercita jurisdicţia în afara
frontierei sale teritoriale. Aceasta este o modalitate de evaluare a principiilor
generale relevante jurisdicţiei, în sensul articolului 1 al Convenţiei,
exprimate de către Curte în paragrafele 104 şi 105 ale hotărârii, susţinute de
numeroase exemple din jurisprudenţa sa proprie, inclusiv cele mai recente
decizii ale sale. Aceste circumstanţe sunt stabilite prin faptul că în
paragraful 114 se sugerează că un asemenea control extra-teritorial poate fi
exercitat direct de către un stat prin intermediul agenţilor săi sau prin
impunerea autorităţii sale, dar conchide imediat, în acelaşi paragraf,
următoarele: “Curtea acceptă că nu există probe ale implicării directe a
agenţilor ruşi în acţiunile întreprinse împotriva şcolilor reclamanţilor”. Prin
urmare, care circumstanţe excepţionale mai rămân? “Controlul efectiv
asupra “RMN” în perioada relevantă” (a se vedea paragrafele 114 şi 116 ale
hotărârii), plus concluziile care conţin conotaţii politice puternice
(paragrafele 117-121). Este oare aceasta suficient?
Unii observatori fac referinţă la “imprevizibilitatea” jurisprudenţei Curţii
în anumite domenii, în special dreptul umanitar (a se vedea Kononov v.
1 Făcând referinţă la concluzia Curţii în hotărârea Ilaşcu privind “autoritatea efectivă” şi
“influenţa decisivă” a Rusiei în regiune, G. Cohen-Jonathan observă: “Aceasta reiterează
condiţiile şi soluţiile analizate în Cyprus v. Turkey: punctul important din articolul 1 este de
a stabili care stat exercită controlul efectiv (sau “influenţă” decisivă”) în situaţia în care
controlul general nu este exercitat” – G. Cohen-Jonatha mnn. “Quelquesf- observations sur
les notions de ‘juridiction’ et d’injonction”, Revue trimestrielle des droits de l’homme, nr.
2005/64, p. 772.
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI 63
Latvia [GC], nr. 36376/04, ECHR 2010)1. Prin contrast, rezultatul acestei
cauze era foarte previzibil, având în vedere că prin hotărârile Ilaşcu and
Others şi Ivanţoc and Others a fost deja stabilită jurisprudenţa Curţii – în
mod corect sau greşit. Ceea ce este “imprevizibil” în această hotărâre, totuşi,
este interpretarea controversată a conţinutului şi domeniului de aplicare a
dreptului la educaţie stabilit de articolul 2 al Protocolului nr. 1 la Convenţia.
În cauza principală Belgian linguistic case interpretarea de către Curte a
celei de-a doua propoziţii din acest articol a dispersat orice neclaritate:
“Această prevedere în domeniul educaţiei sau instruirii, nu cere statelor să
respecte preferinţele lingvistice ale părinţilor, dar numai convingerile lor
religioase şi filosofice. Interpretarea termenelor “religios” şi “filosofic” în
sens larg pentru a cuprinde de asemenea preferinţele lingvistice ar
reprezenta o distorsiune a sensului obişnuit şi normal al acestei prevederi şi
o introducere în Convenţie a reglementărilor care nu sunt acolo” (Cauza
“privind unele aspecte ale legilor referitoare la utilizarea limbilor în
procesul de educaţie din Belgia” v. Belgium (merits), 23 iulie 1968, § 6,
Series A nr. 6). După cum se cunoaşte, potrivit acestei hotărâri, dreptul la
educaţie nu ar avea sens dacă nu ar presupune dreptul beneficiarilor săi de a
fi instruiţi în limba lor naţională sau în una din limbile naţionale, după cum
ar putea fi cazul. Prin urmare, Curtea ar putea să se concentreze asupra
exercitării acestui drept “lingvistic” care, în această cauză, porneşte
împotriva problemei de utilizare a unui alfabet specific.
În decizia sa privind admisibilitatea, Curtea a reiterat poziţia Guvernului
Republicii Moldova în această privinţă: “Potrivit informaţiei de care
dispune Guvernul Republicii Moldova, educaţia în cele trei şcoli care sunt
subiecţi ai acestor cereri se efectuează în prezent în limba moldovenească
oficială, cu utilizarea grafiei latine, şi în baza programului de studii aprobat
de Minsiterul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova (MET).
Reclamanţii nu au oferit probe pentru a demonstra că autorităţile “RMN” au
avut succes în încercările lor de a impune grafia chirilică şi programul de
studii al “RMN” ... Prin urmare, în ciuda încercărilor autorităţilor “RMN”,
copiii beneficiau de educaţia în limba lor proprie şi potrivit convingerilor
părinţilor lor” (a se vedea Catan and Others v. Moldova and Rusia (dec.),
nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, § 117, 15 iunie 2010).
În opinia mea, chestiunea privind procesul de învăţământ şi aspectul
limbii-alfabetului se opreşte acolo. Desigur trebuie de luat în consideraţie
articolul 32 al Convenţiei, şi de asemenea conceptul că Convenţia este un
instrument viu, însă nu trebuie de uitat faptul că Convenţia este un tratat
internaţional la care se aplică Convenţia de la Vienna privind dreptul
tratatelor: “Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credinţă potrivit
sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul
1 E. Decaux. “De l’imprévisibilité de la jurisprudence européenne en matière de droit
humanitaire”, Revue trimestrielle des droits de l’homme, nr. 2011/86, pp. 343-57.
64 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
lor şi în lumina obiectului şi scopului său” (Article 31 “Regula generală de
interpretare”). În viziunea mea, Curtea nu trebuie să examineze pretenţia
formulată în temeiul articolului 2 al Protocolului nr. 1 la Convenţia cu
privire la fondul cauzei, deoarece această pretenţie depăşeşte sensul obişnuit
al dreptului la educaţie.
Cu toate acestea, Curtea urmează o pantă lunecoasă propusă de către
reclamanţi: “educaţia trebuie să fie orientată spre ‘dezvoltarea deplină a
personalităţii umane” (a se vedea paragraful 125 al hotărârii). În examinarea
acestei cereri, Curtea caută să-şi dezvolte jurisprudenţa sa cu privire la
articolul 2 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ... în timp ce încearcă să se
abţină, cu majoritatea de voturi, de a înlocui problema în contextul
prevederilor articolului 8 al Convenţiei. Bagheta magică care constă în
“interpretarea evolutivă” a Convenţiei se aplică doar articolului 2 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie, oferindu-i o semnificaţie deocamdată
nemaivăzută... Sarcina pe care şi-o pune Curtea la începutul analizei
contextului acestui articol (a se vedea paragraful 136 al hotărârii) vine în
contradicţie cu criteriul ratione materiae. Mă tem că, în preluarea acestei
abordări, Curtea stabileşte un exemplu rău a ceea ce se numeşte “activism
judiciar”. În opinia mea, această cauză este prea sensibilă pentru a fi folosită
în calitate de temei pentru activism judiciar.
Acest activism este de asemenea evident, alas, în aplicarea articolului 41
al Convenţiei. Ceea ce eu găsesc a fi de-a dreptul şocant este abordarea
“egalitară”: copii cu vârsta de şase ani la momentul evenimentelor (născuţi
în anul 1997 sau 1998) sunt puşi la picior de egalitate cu elevii din şcoala
secundară, şi părinţii elevilor cu părinţii copiilor care nu au fost incluşi în
cererea lor. Într-o hotărâre destul de recentă adoptată în cauza Ponomaryovi
v. Bulgaria (nr. 5335/05, § 56, ECHR 2011), Curtea a acordat fiecărui
reclamant câte EUR 2,000 pentru violarea articolului 14 combinat cu
articolul 2 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. În hotărârea Oršuš and Others
v. Croatia ([GC], nr. 15766/03, ECHR 2010), care se referă la educaţia
copiilor romi, Curtea a acordat fiecărui reclamant, pentru câteva violări,
printre care a articolului 2 al Protocolului nr. 1, câte EUR 4,500, şi în
hotărârea Sampanis and Others v. Greece (nr. 32526/05, 5 iunie 2008), ea a
acordat fiecărui reclamant câte EUR 6,000 pentru o violare mai gravă
(articolul 13 şi articolul 14 combinat cu articolul 2 al Protocolului nr. 1 la
Convenţia). În această cauză, totuşi, este acordată o sumă mult mai mare în
privinţa unei singure violări. Această observaţie se referă de asemenea la
costuri şi cheltuieli: EUR 10,000 în Oršuš şi EUR 50,000 în această cauză,
în timp ce ambele cauze au fost examinate de Marea Cameră ... Principiul
“nu sunt banii mei” este irelevant deoarece aceştia sunt banii contribualilor
dintr-un stat membru al Consiliului Europei.
În lumina tuturor argumentelor menţionate mai sus, eu nu pot să mă
alătur opiniei majorităţii privind câteva puncte pe care le consider de o
importanţă majoră.
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI 65
ANEXA
LISTA RECLAMANŢILOR
1. Catan şi Alţii (cererea nr. 43370/04)
Nr. Reclamantul Data de
naştere
1. BULGAC Elena 29/01/1968
2. BULGAC Cristina 18/04/1988
3. BULGAC Diana 29/05/1990
4. CACEROVSCHI Lilia 14/10/1969
5. CACEROVSCHI Andrei 07/01/1990
6. CACEROVSCHI Tatiana 31/08/1995
7. CATAN Alexei 02/06/1962
8. CATAN Elena 09/10/1988
9. CRIJANOVSCHI Anastasia 11/11/1969
10. CRIJANOVSCHI Olesea 20/11/1994
11. CRIJANOVSCHI Oxana 24/11/1990
12. DUBCEAC Teodora 12/11/1957
13. DUBCEAC Vladimir 22/07/1993
14. PETELIN Tatiana 13/06/1969
15. PETELIN Daniel 15/06/1994
16. PRIMAC Maria 04/05/1961
17. PRIMAC Ana 18/06/1991
18. SAFONOVA Lidia 26/12/1967
19. SAFONOVA Alisa 18/06/1995
20. SAFONOVA Olesea 14/04/1990
21. SALEBA Tatiana 24/05/1969
66 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
22. SALEBA Iana 26/09/1989
23. SARACUŢA Victor 20/08/1967
24. SARACUŢA Doina 14/10/1990
25. SARACUŢA Tatiana 16/05/1996
26. SCRIPNIC Tatiana 29/08/1961
27. SCRIPNIC Corneliu 25/04/1989
28. TIHOVSCHI Andrei 09/12/1958
2. Căldare şi Alţii (cererea nr. 8252/05)
Nr. Reclamantul Data de naştere
29. BEIU Elena 06/07/1970
30. BEIU Vladimir 28/05/1991
31. BURAC Tamara 31/08/1965
32. BURAC Dorin 14/07/1994
33. BURAC Irina 04/04/1986
34. CALDARE Elena 15/08/1969
35. CALDARE Ruxanda 02/02/1992
36. CALMÎC Ecaterina 05/07/1971
37. CALMÎC Vadim 10/12/1992
38. CARACACI Claudia 05/06/1959
39. CARACACI Ala 04/02/1987
40. CARACACI Oxana 04/03/1988
41. CÎRLAN Valentina 01/04/1969
42. CÎRLAN Artiom 08/07/1991
43. CÎRLAN Sergiu 28/05/1995
44. DOCHIN Elena 29/09/1965
45. DOCHIN Cristina 08/08/1989
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI 67
46. GĂINĂ Maria 17/11/1967
47. GĂINĂ Alina 15/12/1992
48. GĂINĂ Victoria 02/04/1989
49. LIULICA Victoria 28/04/1963
50. LIULICA Elena 10/05/1990
51. LIULICA Maxim 26/05/1987
52. MUNTEANU Raisa 04/08/1958
53. MUNTEANU Iulia 21/02/1994
54. MUNTEANU Veronica 24/09/1987
55. PĂDURARU Constantin 02/06/1967
56. PĂDURARU Elena 08/06/1995
57. RÎJALO Larisa 01/04/1966
58. RÎJALO Rodica 07/10/1989
59. SAVA Maria 18/10/1960
60. SAVA Roman 22/12/1990
61. SAVA Ştefan 22/12/1990
62. SIMONOV Aurelia 18/09/1970
63. GRIŢCAN Natalia 04/09/1994
64. GRIŢCAN Olga 31/07/1996
65. TELIPIS Olga 24/10/1955
66. TELIPIS Alexandra 26/05/1990
67. TELIPIS Cristina 26/05/1990
68. ŢOPA Maria 30/06/1955
69. ŢOPA Ana 30/01/1987
70. ŢURCANU Tamara 06/10/1963
71. ŢURCANU Andrei 29/09/1987
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI 69
3. Cercavschi şi Alţii (cererea nr. 18454/06)
Nr. Reclamantul Data de naştere
72. ARCAN Liuba 10/02/1977
73. ARCAN Irina 08/10/1994
74. BACIOI Anatoli 29/08/1960
75. BACIOI Nina 18/08/1962
76. BACIOI Irina 24/05/1989
77. BACIOI Mariana 24/05/1989
78. BALTAG Tamara 13/09/1961
79. BALTAG Igor 16/12/1994
80. BALTAG Liuba 18/11/1998
81. BODAC Ion 02/06/1962
82. BODAC Tatiana 24/07/1994
83. BOVAR Natalia 15/07/1971
84. BOVAR Alexandru 12/08/1992
85. BOVAR Ana 14/12/1998
86. BOZU Nicolae 11/10/1964
87. BOZU Nina 18/07/1966
88. BOZU Sergiu 20/11/1988
89. BRIGALDA Serghei 08/10/1967
90. BRIGALDA Svetlana 02/09/1971
91. CALANDEA Galina 18/01/1974
92. CALANDEA Iurie 30/10/1967
93. CERCAVSCHI Eleonora 11/09/1960
94. JMACOVA Nadejda 05/04/1989
95. CHIRICOI Natalia 27/02/1964
96. CHIRICOI Dumitru 06/08/1992
97. CHIRICOI Liuba 16/04/1960
70 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
98. CHIRILIUC Natalia 24/05/1966
99. CHIRILIUC Mihail 08/06/1997
100. CHIRILIUC Tatiana 26/04/1991
101. CHIŞCARI Ghenadie 19/12/1961
102. CHIŞCARI Egor 23/03/1989
103. COJOCARU Mariana 16/10/1974
104. COJOCARU Andrei 03/06/1998
105. COJOCARU Corina 11/09/1996
106. COJOCARU Doina 06/11/1994
107. COJOCARU Elena 03/06/1998
108. FRANŢUJAN Tatiana 22/03/1968
109. FRANŢUJAN Elena 23/05/1990
110. FRANŢUJAN Victoria 31/10/1988
111. FRANŢUJAN Tatiana 01/02/1971
112. GAVRILAŞENCO Maria 04/02/1964
113. GAVRILAŞENCO Olga 08/10/1998
114. GAZ Diana 21/05/1987
115. GAZUL Svetlana 23/02/1967
116. GAZUL Constantin 26/11/1992
117. GAZUL Victor 05/08/1989
118. GOGOI Svetlana 14/08/1977
119. GOGOI Nicolae 20/05/1998
120. GOLOVCO Irina 05/05/1960
121. GOLOVCO Elena 14/06/1987
122. GORAŞ Angela 30/07/1970
HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI 71
123. GORAŞ Vladimir 31/07/1967
124. GORAŞ Valeriu 29/06/1994
125. IVANOV Lidia 31/03/1967
126. IVANOV Cristina 30/09/1989
127. JITARIUC Svetlana 31/03/1960
128. JITARIUC Laura 01/10/1994
129. MASLENCO Boris 07/07/1966
130. MASLENCO Valentina 02/02/1966
131. MASLENCO Ion 25/05/1992
132. MASLENCO Tatiana 20/05/1989
133. MONOLATI Svetlana 16/08/1975
134. MUNTEAN Ion 03/03/1958
135. MUNTEAN Dumitru 17/09/1991
136. NAZARET Natalia 13/11/1958
137. NAZARET Gheorghe 04/08/1958
138. NAZARET Elena 14/04/1989
139. PALADI Natalia 24/05/1979
140. PARVAN Elena 22/10/1973
141. PARVAN Natalia 26/09/1993
142. PARVAN Vitalie 29/06/1998
143. PAVALUC Nadejda 08/05/1969
144. PAVALUC Andrei 19/03/1991
145. PAVALUC Ion 11/01/1994
146. PLOTEAN Viorelia 25/08/1968
147. PLOTEAN Cristina 03/07/1990
148. PLOTEAN Victoria 13/02/1992
149. POGREBAN Ludmila 07/07/1968
72 HOTĂRÂREA CATAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
150. RACILA Zinaida 10/04/1965
151. RACILA Ecaterina 01/02/1991
152. RACILA Ludmila 03/01/1989
153. ROŞCA Nicolae 17/12/1957
154. ROŞCA Victoria 09/04/1990
155. ROTARU Emilia 17/08/1968
156. ROTARU Ion 30/08/1989
157. ROTARU Mihai 16/08/1994
158. SANDUL Serghei 07/07/1970
159. SANDUL Liubovi 15/08/1998
160. STANILA Raisa 18/02/1961
161. STANILA Svetlana 20/12/1988
162. TARAN Igor 30/01/1969
163. TARAN Olga 03/03/1998
164. TIRON Valentina 01/07/1955
165. TIRON Ana 19/06/1987
166. TRANDAFIR Galina 26/08/1964
167. TRANDAFIR Natalia 24/11/1987
168. TULCII Igor 07/07/1963
169. TULCII Olga 01/10/1987
170. ZEABENŢEV Andrei 28/12/1997