ZENIT

ZENITPublicaţie redactată de elevii Colegiului Naţional „Mihail

Sadoveanu”, Paşcani, judeţul Iaşi

Nr. 23

1

ZENIT

Anul şcolar 2010 – 2011

Număr dedicat poetului Lucian Blaga - (1895 – 1961)

Număr dedicat poetului Lucian Blaga - (1895 – 1961)

PROFESOR COORDONATOR

Prof. Dr. Monica I. Costea

COLECTIVUL DE REDACŢIE

Cristiana DUMEA – Clasa a XI-a A

Ana-Maria LUNGU – Clasa a XII-a A

Maria-Magdalena DRÂNGĂ – Clasa a XII-a D

TEHNOREDACTARE

Elevii clasei a XI-a A

Profil Filologie

GRAFICĂ

2

ZENITLaura BLEJUŞCĂ - Clasa a IX-a E

„Într-o poezie e suficient să subliniezi un singur cuvânt

pentru a o preface în proză.”

(Lucian Blaga - Ceasornicul de nisip)

I. POEZIE. PROZĂ

3

ZENIT

Luna ochilor tăi

Carmen TUDURACHI Clasa a XII-a A

Am vrut să-mi spăl chipulÎn cascada gândurilor tale.Luna ochilor tăi am simţit-o zbătându-se deasupra mea.Pleoape fragede i-au stins luminaÎnsa razele ei le-am închis deja în suflet.Nebănuit întuneric e-n jurul tâmplelor meleCuvinte din care izvorăşte tăcereasunt spune departe, departe…ca ploaia rămasă în geam.Deşi luna ochilor tăi pierdută-i în noapteîn mine s-a scurs pe razele eicascada găndurilor talecu care-mi voi spăla chipulşi inima.

Glas Diana UNGUREANU

Clasa a XI-a A

S-a încătușat ploaia în inima soarelui,Şi plânge necontenit de două zileC-acel amorezat de chipuri fineS-ascunde printre nori din pricina amarului.

Nici pulsul nu i-l mai aud,Nici respiraţia nu i-o mai simtDoar ea se macină printr-un agud,Scăpând şi ultima lacrimă de argint.

Se aruncă nebună şi inima meaVestindu-mi un mesaj de sus,Acum spune-mi tu, preschimbată în eaVoi mai vedea şi ultimul apus ?

Mi-e sufletul vioară…

Carmen TUDURACHI Clasa a XII-a A

Mi-e sufletul cioplit în timpsub formă de vioară de corzi adânc întinse, lungdin cercuri se coboară.Mi-e sufletul cioplit în lutDe mâini adânc muncitePrin codrii zării de ajungLuminii nu-l voi vinde.Mi-e sufletul născut pe-un vârfde viaţă de-o fecioarăoricât spre noi l-aţi trage-adâncoricând el zboară.

Surpare

Carmen TUDURACHI Clasa a XII-a A

Motto: ”Nu lucrurile ne tulbură, ci judecăţile pe care le emitem asupra lor.”(Epictet)

Deşi trecut-a…Cândva…trecut-a prin inimile noastreDumnezeu.Producând aparent efecte miraculoase,zgomotul său deformata surpat încăperea fiinţei noastre.Venită din negura nopţii viclene,fiinţa-mpotriva devenirii s-a născut însăşica o visare la templul veşniciei.Cu timpul Dumnezeu a fost înlocuit de însuşi cuvântul.

Înlocuit de însuşi cuvântulcu timpul Dumnezeu a fostca o visare la templul veşniciei.

4

ZENITFiinţa-mpotriva devenirii s-a născut însăşi.Venită din negura nopţii viclenea surpat încăperea fiinţei noastre,zgomotul său deformatproducând aparent efecte miraculoase…deşiDumnezeutrecut-a prin inimile noastrecândva…

Orbii Vadim CARAZAN

Clasa a X-a E

Întuneric, întuneric, negru infinit,Pământ de iarbă, flori lipsit,Cer ce nu e albastru cum îl văd toţiCi e negru – negru - culoarea celor morţiLipsiţi de trup oameni, animale,Fără lumină, strălucire, soareVisuri ciudate de imagini lipsite,Cu sunete, vorbe în spaţii infinite.Asta văd cei care n-au avut puterea niciodatăDe a privi lumina măcar o singură dată,De a-şi vedea mama şi tatăl.Aşa a vrut DumnezeuSau răspund ei pentru păcatele părinţilor?…Dar numai ei pot sti cât este de greuSă nu vezi, să nu simţi ceea ce a făcut pentru tine Dumnezeu.Pentru mulţi a vedea e ceva obişnuit-Dar nu pentru ei…Acesta e un miracol:Pentru ei niciodată nu se va întâmpla.

Lacrimi de sânge Anda Mădălina STRÂMBU

Clasa a X-a E

Multe amintiri ţesute cu vraja gândului plutesc zi de zi printre noi! Şi fiecare are povestea ei…

În acea zi toridă de vară, când asfaltul parcă se topea sub greutatea paşilor

mei, alergam cu sufletul la gură către casă. Aerul cald îmi mângâia faţa şi braţele goale, glasurile trecătorilor erau ca triluri de mierlă voioasă, iar drumul … parcă nu se mai sfârşea. Inima-mi tresălta de bucurie şi îmi venea să strig în gura mare: am reuşit, şi toţi să fie părtaşi la fericirea mea! Dar nu, mama trebuia să afle prima! Mi-o imaginam strigând de bucurie, bătând din mâini, ridicându-mă in braţe si plimbându-mă prin toata casa…

Am urcat scările două câte două şi când am pus mâna pe clanţa uşii, uşa s-a deschis! Era în prag, ca şi cum ar fi aşteptat acolo întoarcerea mea. Zâmbetul ei larg a înlocuit banala formulă „bine ai venit!” şi mâna moale am simţit-o uşor când mi-a luat ghiozdanul din spate.

Mama… într-o fracţiune de secundă mintea purtată pe o aripă de iubire a pătruns în lumea aducerii aminte. Sufletul meu a alergat pe acel tărâm, necunoscut încă, loc prins în oglinda copilăriei mărginită de infinitul cuvintelor. Peste tot era imaginea ei! Abia acum am văzut ca urma paşilor mei era dublată de tălpile ei, că râsul ei devenea ecoul râsului meu, iar lacrimile mele se transformau în adâncimea ochilor ei în picături de sînge, din care durerea trosnea ca o flacără vie strabătând norii plumbuiţi de dragoste. Abia acum am văzut visele presărate cu diamante ce picurau din peştera universului liniştit.

De ce abia acum? Cum am putut să fiu atâta vreme oarbă? De ce nu i-am oprit paşii sărutându-i picioarele obosite? De ce nu i-am spus că am crescut mare şi pot să alerg în locul ei?

Ca şi cum mi-ar fi fi citit gândurile, m-a luat în braţe şi m-a strâns cu blândeţe.Printre regrete şi întrebări am reuşit să şoptesc … am terminat cu 10! M-a apropiat şi mai tare de pieptul ei şi mi-a sărutat părul … o dată, de multe ori!

5

ZENIT

Unde erau ţipetele de bucurie, aplauzele frenetice şi bătăile din picioare? Nu se bucura?

Cand mi-a dat drumul din îmbrăţişare i-am privit ochii negri care jucau în lacrimi şi ATUNCI am înţeles profunzimea sentimentelor!

Punct şi de la capăt Cristiana DUMEA

Clasa a XI-a A

Un chip oval, trăsături fine; o pereche de ochi negrii, gene lungi, sprâncene arcuite; un nas mic, vârf ascuţit; doua buze roşii întredeschise, apoi un zâmbet. O mâna, degete lungi, subţiri ţinând o pensulă; mişcări nesigure, culori vibrante; tuş, rimel, ruj, blush, apoi, din nou, un zâmbet. Doua mâini agile, un şnur lung, lila; păr negru, lung, drept; breton filat, atingând arcadele sprâncenelor. Trei mişcări; niciun şnur, o bentiţa dublă cu fundiţă. Iarăşi un zâmbet.

O reflexie neclară. Un clinchet; cercei mari, rotunzi, sidefaţi. O bluza indigo, lăsata să cadă pe mâna dreaptă; un umăr catifelat, un tatuaj japonez; o camee prinsă în dreptul inimii. O fustă de blug, în pliuri, cu două palme deasupra genunchilor; dres lila, glezne subţiri, pantofi indigo. O jachetă neagră de piele, până în talie. O gentuţa neagră cu şnur.

O uşă de lemn închisă. O apăsare fermă pe clanţă. Un soare carmin…

O alee pustie. Vântul bate uşor şi ridică frunzele uscate de pe jos, parcă într-o încercare de a le duce sufletele obosite departe, dar eşuează de fiecare dată şi totul se rezumă la o mişcare pulsatorie dezordonată. Ea stă la un capăt al aleii şi priveşte.

Se îndrepta spre gară când, din dorinţa de a nu pierde trenul, a hotărât să scurteze drumul şi, la indicaţiile unui trecător, a luat-o prin parc, drum pe care nu mai mersese până atunci niciodată. Ajunsă

în dreptul acestei alei s-a oprit brusc, mecanic, în timp ce gândurile îi erau inundate de o amintire pe care o cunoştea atât de bine dar care ii era atât de străină în acelaşi timp. O amintire în care se refugiase de atâtea ori şi pe care o reluase cu atâta poftă oricând simţea nevoia dar pe care nu ştia de unde şi cum o căpătase.

Se făcea că era o seară de toamnă, cu un soare blând cu irizaţii sângerii şi un vânt mângâietor, ca şi cea de acum. Era micuţă; avea o imagine exterioară asupra ei, se privea din spate. Avea o gecuţă de ploaie galbenă, un păr la fel de negru şi drept şi o umbrelă lungă. Stătea ca şi acum, în capătul acestei alei, şi privea cimentul umed ale cărui răni cauzate de ploaie înca nu se închiseseră. Se juca cu umbrela şi chicotea. La un moment dat, împinsă de curiozitatea aceea impulsivă specifică vârstei, a început să se plimbe de-a lungul aleii. Privea în sus la copacii înalţi şi bătrâni cu frunzele vestejite şi părea că ar fi fost o frunzuliţă rătăcită, îmbătrânită forţat înainte de vreme. Sărea de pe o bordură pe alta cu o dezinvoltură însuşită, eschivând razele de soare ce se strecurau printre crengi. Fu oprită din acest “dans al soarelui” de un mieunat prelung şi ascuţit. Se uită in jur. Se uită la capetele aleei. Se uită la băncile împrăştiate pe laturile acesteia. Era singură. Momentul următor nu a adus cu el un sentiment de frică, dimpotrivă. A început să adie vântul şi să ridice frunzele galbene în aceeaşi pulsaţie tristă şi dintr-o dată au cuprins-o un sentiment de siguranţă şi fericire pe care nu şi le putea explica, dar care îi dăruiau atâta linişte şi caldură încât părea că se detaşează de propriu-i trup şi că pluteşte într-un alt fel de dimensiune. Beatitudine şi apoi… nimic. Doar negru abisal şi vid.

Da, aceasta era aleea… Vizualizând acest scurt-metraj ce se derula în mintea ei de-o veşnicie nu reuşi sa-şi aminteasca nimic altceva decât ceea ce ştia deja.

6

ZENITRămase tot cu incertitudinea; când fusese asta, ce se întâmplase înainte… după; cum era posibil să fi trăit aceasta dacă era pe un drum pe care nu mai mersese niciodată, pe care acum îl vedea pentru prima dată…? Năpădită de atâtea gânduri o cuprinseră frica, deziluzia. Amintirea începu să se piardă şi oricât de mult încerca să o retrăiască în întregime, nu mai reuşea. Ezită o clipă, apoi începu să meargă cu paşi hotarâţi pe alee. Se uită in jur. Se uită la capetele aleii. Se uită la bancile împrăştiate pe laturile acesteia. Aceeaşi pustietate, aceeaşi singurătate, aceleaşi imagini, aceiaşi copaci, aceleaşi raze, acelaşi vânt dezolant şi, în sfârşit, aceleaşi sentimente de siguranţă şi fericire. Se opri. Frica, deziluzia, pierderea… toate dispărură într-o secundă. Rămase neclintită, uimită în mijlocul aleii.

Trecură câteva minute bune. Soarele deja îsi pierdea din galbenul pal şi din forma circulară; devenea tot mai liniar şi mai roşiatic. Încă un moment şi, ca trezită din transă, se hotarî să-şi continue drumul spre gară, deşi ştia că trenul era demult pierdut. Facu o piruetă graţioasă şi apoi păşi. Cu acel mic pas totul începu să se năruie. Aleea se dematerializa, iar ea, ea era purtată de disperare spre acelaşi negru platonic şi tăcut. Un ţipăt şi apoi doar o senzaţie de vânt pierdută.

O încapere metalică; o voce joasă, bărbătească, obosită:

- N-ai să înţelegi niciodată… ?Un sunet scurt şi rece; o infinitate de

clipe într-un moment.Un chip oval, trăsături fine; o

pereche de ochi negrii, gene lungi; o lacrimă neînţeleasă pe obrazul stâng…

Petrecerea epicenelor Alina ATUDOREI

Clasa a XI-a B

Dupa ce Mihai s-a culcat, rechizitelor lui şi altor obiecte de prin cameră, le ardea buza de-o petrecere. S-au gândit sa le invite şi pe animalele din cutie din setul de la Zoo; pe doamna Girafă cu domnul Giraf, pe doamna Elefantă cu domnul Elefant, pe doamna Ariciţa cu domnul Arici. Le-ar fi plăcut sa îi invite si pe doamna Pinguină cu domnul Pinguin şi pe doamna Focă cu domnul Foc. Nu se puteau duce însa până la Polul Nord, doar ca să le cheme la petrecere. Atunci doamna Caieta bucătăreasa, a spus:

- Domnule Telefon, ia-o pe doamna Pixuleasca cu tine şi sunaţi la urmatorul numar: zera...Stai, nu avem pe ce scrie!

- Vă dau eu o bucată din şorţul meu. Numerele sunt: zera şapta opta nou şi patra una şasa nou.

Petrecerea începe. Masa e pregătită. Perechile s-au aşezat. Aveau o problemă cu doamna Elefantă şi cu domnul Elefant. Sucombasera deja o Scaună şi un Scaun.

Domnul Ghiozdan a spus:- Mai avem doar o Scaună! Cui i-o

dăm? V-o dăm dumneavoastră, domnule Elefant?

- Nu, lăsaţi! Daţi-o soţiei mele. Eu voi sta in picioare! - Bine!

- Vai de mine! Cred că şi mie mi-a venit sfârsitul! Suspina îngrozită Scauna.

Iată meniul! Pentru Girafă şi domnul Giraf, frunz de eucaliptă, pentru doamna Elefantă şi domnul Elefant, iarb, pentru doamna Ariciţă şi domnul Arici, varz, iar pentru domnul Pinguin cu doamna pinguină şi pentru doamna Focă şi domnul Foc avem peşta.

- Poftă bună, le-a spus bucătăreasa.- Mâncarea a fost foarte gustoasă! Vă

multumim că ne-aţi invitat! La revedere!

- La revedere!

7

ZENIT

Spre dimineţă, când Mihai s-a trezit, a găsit pe birou trei scaune rupte, o foaie de hârtie cu nişte numere banale şi o listă de invitaţi la fel de banali. Uimirea lui cea mai mare,a fost faptul că pixul şi caietul pe care le asezase în ghiozdan, zăceau acum late pe masă.

Frânturi de viaţă Iulia Diana CÎMPANU

Clasa a XII-a D

Motto: Viaţa- o ploaie de vară.Nimic, doar clipe precum picături.

Noiane de frunze uscate, vânt pribeag, iz de toamnă târzie...

Se topesc unele într-altele ca într-un pastel, se amestecă, se îmbibă. Se prind întrânsele raze pale, se împletesc haotic, se scurg ca dintr-o acuarelă. E un amalgam de culori ca pe paleta unui pictor, de şoapte ce foşnesc la fiecare pas, de sentimente ciudate care te incearcă.

Străbat cărarea unei păduri seculare, ca un călător pribeag mereu in căutare de „ ceva”. Fără o ţintă anume, ca într- un labirint în care te afunzi tot mai mult, continui să caut, să aflu, să destăinui acest „ ceva”.

Mă întreb ce poate fi acesta după care sufletu-mi tânjeşte, după care, ca mulţi alţii, alerg şi eu, dar fără a şti încotro sau pentru ce. Să fie oare palpabil, ca un obiect rătăcit dar redescoperit după îndelungi căutări, sau spiritual, departe de simţurile noastre trupeşti, ca o boare de vânt... Nu ştiu, dar simt că trebuie să continui, trebuie.

Merg pe aceeaşi cărare pe care alţii au bătătorit-o cu mult înaintea mea, sau, cine ştie, poate că străbat un drum ce nu a cunoscut încă picior de om.

Simt o adiere caldă. O rază gălbuie se scoboară încet, în unduiri plăpânde. Se încăpăţânează să-şi urmeze menirea, să se

descompună în mii de nuanţe ce pastelează cerul la asfinţit. Se prelinge temătoare spre pământ, se împrăştie printre frunze uscate, se strânge coşuleţ lângă un ciot de copac, peste muşchiul verde. Are o sclipire profundă, diferită, ca şi cum ar purta in ea o energie misterioasă, seva copacului. Pare o pânză fină, ca o ţesătură de păianjen, gingaşă prin lumina pală pe care o imprăştie, dar destul de puternică pentru a proteja ceva fragil, de nepreţuit.

Sub această pânză de lumini, ascuns printre frunze uscate, pe pământul umed, se află un obiect. Îmi atrage atenţia, simt o curiozitate bizară, dar nu ştiu ce să fac. Parcă mă împiedică să-mi continui drumul pe cărare, ca şi cum aici ar fi capătul.

Privesc in jurul meu. Nu e nimeni. Ezit o clipă, apoi răscolesc printre frunze şi iau în mâini o bucată de lemn mânjită de pământ si bătută de ploi. Simt pentru o fracţiune de secundă o căldură stranie care mi se scruge prin vene, in tot corpul. Vântul se învârte in jurul meu învăluindu-mă parcă într-un voal de mătase atât de transparentă. Paradoxal, simt cum mi se strecoară în suflet, câte puţin, o bucurie neînţeleasă.

Micuţul obiect are o formă pătrată, cu vârfurile rotunjite şi marginile crestate. E înnegrit de vreme şi reflectă o nuanţă albăstrie ca o umbră rătăcită. Ars de soare, scorojit de vânt, bătut de ploi, are totuşi în el ceva necunoscut, divin. Îl întorc pe partea cealaltă şi descopăr ce se ascunde de fapt dincolo de aparenţa unei simple bucăţi de lemn. Are cioplit în el, în linii fine, atât de perfecte, chipul Preafericitei Născătoare. Veşmântul sfânt poartă nuanţele unor culori calde, pierdute în timp. Emană un parfum plăcut, subtil de mir şi tămâie. E o iconiţa; o iconiţă rătăcită.

Sunt nedumerită, dar în acelaşi timp găsesc răspuns la atâtea întrebări (despre care nici nu ştiam că sălăşluiesc în mine). Sunt fericită fără să înţeleg de ce, dar simt o tristeţe năucitoare totodată. Vreau să fug

8

ZENITsperiată, dar ceva imi spune că trebuie să rămân. Privesc în depărtare, în gol, dar am în prim plan imaginea iconiţei pe care o ţin în mână. Sunt pur şi simplu un noian de antiteze, simt că trăiesc pe două planuri în paralel, două vieţi diferite în acelaşi timp. Straniu...

Vântul se proneşte sălbatic din senin, creând vârtejuri de frunze printre copacii căzuţi pe pământ. Golaşe, crengile mi se par braţe enorme, hidoase, gata să apuce şi să strivească orice. Sunete înfundate, puternice, necunoscute se aud din depărtare, tot mai aproape. Sunt doar iluzii? ... Nu-mi dau seama. Zeci de nori acoperă cerul şi atmosfera devine tot mai incărcată. Pădurea mi se arată dintr-odată atât de sumbră, atât de sinistră, ca intr-un film de groază.

Sute de gânduri se îmbulzesc haotic în mintea mea, mă cuprind fiori şi mi se pare că am halucinaţii... Sau nu e doar o părere? ... Nu ştiu... Cert este că dintr-odată mi se face rău, mă cuprinde panica, mă simt ameţită, copleşită, mi-e cald, cu toate că tremur şi mâinile îmi sunt ca de gheţă şi aproape că nu mai văd nimic in jurul meu. Simt furnicături în tot corpul, inima îmi bate cu putere de clopot, iar pădurea se învârte cu mine.

Şi simt.. simt ceva straniu, ceva puternic... simt ceva ce nu-i al meu...

Ceaţă... şi mult zgomot... întuneric... pustiu... lună plină... şi dintr-odată linişte.

Prea linişte... şi vântul s-a oprit din goana lui nebună. Nu se mai vede nicio umbră de rază de soare, nicio urma din pata roşiatica ce colora cerul la asfinţit acum ceva timp. Privesc în jur: nu e nimeni. Pustiu. Pustiu şi linişte. Mă cuprind din nou fiorii. Îmi simt mâinile reci, foarte reci. Mi-e frică. Încerc să fug. Nu pot. Încerc sa arunc iconiţa. Nu pot. Încerc sa ţip. Nu pot. Ce se întâmplă? Doamne, ce se întâmplă? Inima îmi este grea şi bate cu o forţă de neînchipuit. Mă mir că încă nu mi-a spart pieptul, ca o piatră aruncată într-o fereastră

de sticlă. Vântul îşi reîncepe şuieratul haotic. Mă cuprind din nou ameţeli şi mi se pare că am halucinaţii.

Şi simt... simt ceva straniu, ceva puternic... simt ceva ce nu-i al meu...

Iz de busuioc şi mir... pânză neagră... tămâie arsă... zgomot de cadelniţă... veşmânt... şi apoi... apoi întuneric...

Şi din nou acelaşi parfum de tăîmâie... lumină... flori... o bătrână... privirea ei... blândeţea cu care îşi mişcă mâinile... şi zgomotul acela ciudat... se aude atât de încet, dar destul de strident... mai multe voci... şi bătrâna... bătrâna aceea... e o măicuţă!...

Tresar brusc. Ce se întâmplă?! Ce mi se întâmplă?! Doamne, ajută-mă!Doamne, încotro, Doamne?...

Clopote... tămâie arsă... măicuţa... rugăciuni... metanii... linişte... linişte... lumină slabă... glas de clopote... şi din nou rugăciuni... lacrimi... zeci de voci încâlcite... lacrimi fierbinţi.

Cad în genunchi. Caut ceva printre frunze. Dar ce caut? Ce caut, Doamne? Iconiţa! E tot în mâinile mele. Respir cu greu. Mi-e frig şi mi-e frică. Încerc să mă sprijin de copac. Încerc să mă liniştesc, să îmi pun ordine în gânduri. Ce caut eu aici... ce fac eu aici... ce e cu mine... Mi se înceţoşează privirea. Am senzaţia că pădurea se învârte în jurul meu.Vântul se izbeşte cu putere de mine, de parcă aş fi un zid pe care încearcă să îl dărâme.Se aud din nou, în ecou, zeci, sute de voci una peste alta. Încerc să le disting, să le cunosc, să le înţeleg, dar mi-e cu neputinţă.

Şi simt... simt ceva straniu, ceva puternic... simt ceva ce nu-i al meu...

Durere... rugăciuni fierbinţi... lacrimi... lumină... lumină orbitoare... linişte... dulce linişte... şi-apoi... un sunet... un sunet puternic, cu o tonalitate caldă... un sunet cunoscut, totuşi nemaiauzit... puritate... miresme de busuioc proaspăt... dimineaţă... şi din nou sunetul acela... Atât

9

ZENITde limpede... de clar... o harfă... acorduri fine, în linii puternice... calde acorduri stridente de harfă uriaşă...Şi-apoi negru... noian de negru... negru total... căutări... o privire rătăcită... măicuţa... rugăciuni fierbinţi... o clipă de îndoială... rătăciri...

Deschid ochii şi vreau să alung toate aceste rânduri, să le fac să dispară ca printr-o magie. E un tot de senzaţii amestecate, care mă izbeşte pur şi simplu fără să înţeleg, fără să ştiu de unde vine, fără să realizez aproape.Un tot de senzaţii – valuri zbuciumate – şi eu – digul de care acestea se sparg.

Şi simt... simt ceva straniu, ceva puternic... simt ceva ce nu-i al meu...

Lacrimi amare, sărate... albastru... o rază... o rază de soare... căldură... un zâmbet... o urmă de zâmbet... priviri blânde... mâini împreunate ca pentru o rugă... alb... o ultimă rugă... lumină... stropi de puritate... lumină şi apoi întuneric...O şoaptă... o şoaptă stinsă... o ultimă privire... măicuţa... şi-apoi... apoi... Doamne!... nimic... nimic doar un suspin... nimic doar negru... nimic... doar moarte... măicuţa... sărmana.

Vântul se opreşte deodată .Adie uşor, învăluindu-mă din nou ca într-o mătase fină, mângâindu-mi ochii împăienjeniţi de lacrimi. Cu greu îmi ridic privirea din pământ şi mi-o îndrept spre cer, printre împletitura de crengi. Sunt absolut uluită de panorama în care privirea-mi se scaldă. Parcă o zeitate a artei picturale s-a jucat cu natura, cu formele şi culorile ei. Încet, încet corpul mi se dezmorţeşte şi încerc să îmi adun ultimele puteri. Ceva lipseşte. Ca o amintire...

Îmi place mângâierea caldă a soarelui. Îmi face bine şoapta lui gingaşă ce poartă iz de frunză uscată. Îmi simt sângele lunecându-mi lent prin vene, îl simt dulce ca mierea zaharisită. E ciudat. Parcă mă reîncarc, parcă seva copacului pătrunde în mine picătură cu picătură.

Dar lipseşte ceva. Ca o umbră care se pierde in neant...

Iconiţa! Doamne! Asta era! Lipseşte iconiţa. Nu o am în mâini. Nu o văd lângă mine. Caut printre frunze.Unde... unde e iconiţa?... Ştiu bine că nu am aruncat-o. Ştiu bine că o aveam în mâini. Dar abia am scăpat de ea, de starea aceea ciudată. De ce acum o caut? Răscolesc frunzele mâzgâlite de noroi, dar... dar iat-o! Iconiţa?!Dar...?! Iconiţa de atunci e acum o grămadă de bucăţele de lemn: frânturi înnegrite de vreme, cu nuanţe albăstrii precum umbre pierdute...

Alfi Roberta ŞERBAN

Clasa a VII-a B

Alfi stă. E trecut de ora nouă iar ea încă mai stă în pat si leneveşte. Deşi sta cu ochii închişi nu uită să tragă din când in când cu ochiul ca să vadă ce se întâmplă. Păsărelele ciripesc în copacul de lângă fereastra larg deschisă. Ştie că e privită. Deşi nu a văzut, ştie. O mână mare si caldă o scarpină între urechi. Mai că-i vine sa toarcă. Dar nu e pisică. E căţel. Acesta este singurul motiv care o face să nu se alinte precum o pisică răsfăţată. Deschide ochii şi cască gura mai-mai să înghită tot ce era in cameră. Simţi cum ceva o gâdilă pe năsucul negru şi delicat. Se uită cruciş la năsucul ei şi văzu o furnică. Dădu cu laba peste năsuc, dar furnica nu făcu decât să o gâdile şi mai tare. Alfi strănută făcând să răsune încăperea.

- O, Alfi! strigă Moly începând să o scarpine pe blăniţa-i albă cu pete maro.

Alfi se dădu jos din pat şi începu să alerge în cerc, lătrând. Moly, fără să mai aştepte alte explicaţii, ieşi din cameră. Alfi o urmă. Moly cunoştea destul de bine obiceiurile şi ştia că lui Alfi îi era foame. Îi dădu de mâncare, iar Alfi ieşi în grădina din spatele curţii. Era o grădină imensă.

10

ZENITCăţeluşa purta o zgardă, din argint cu o mica nestemată deosebită. Începu să se plimbe prin grădină, lăsând soarele să o încălzească, când, deodata, văzu un fluturaş. Îl urmări, vrând să-l prindă, dar observă că ajunse într-un loc al grădinii în care nu mai fusese niciodată. Era lângă o baltă nu foarte mare. Dar nu se sperie. Moly o va găsi. Se uită după fluturaş. Era deasupra bălţii. Alfi îşi luă avânt şi sări dupa el. Oare de ce făcuse asta? Închise ochii speriată. Cu o fracţiune de secundă înainte de a sări se gândi că Moly va veni şi o va salva. Dar nu fu aşa. Odată ce atinse apa simţi cum se duce în jos. Nu încercă să se zbată. Se simţi de parcă ar cădea într-o prăpastie. Se trezi pe un scaun din catifea, privi în faţa ei şi observă un om sau poate o altă creatură, nu îşi putu da seama pentru că fiinţa era acoperită cu o pătură vişinie.

- Adevărul este că nu te aşteptam azi, dar e foarte bine şi aşa, deci…Bun venit! spuse vocea de sub pătură, acea voce care totuşi i se părea familiară. În această zi care a început banal, tu, Alfi, vei avea de ales dintre două uşi, fiecare ducându-te în altă parte. Prima este cea care te poate duce spre necunoscut, iar a doua în grădina ta, alături de Moly. Trebuie să te gândeşti foarte bine ce vei alege.

Alfi, stând doar vreo două clipe pe gânduri şi, alesese uşa care o ducea spre…casă. După ce ajunsese acasă cu bine o căută o căută pe Moly. O găsi ieşind dintr-o cameră de care nici nu ştia că există, iar fata parcă speriată de prezenţa căţelei o îndemnă să se ducă afară pentru a se juca. Totul părea aşa de ciudat mai întâi acea încăpere ciudată şi creatura cu acea voce atât de cunoscută, acum Moly care, până atunci, nu se mai ascunse de ea niciodată. Hotărâse să uite de tot ceea ce se întamplase în acea zi neobişnuită.

DUPĂ TREI ANI…Este o zi frumoasă. Alfi luase deja

micul dejun, aşa că ieşi afară cu Moly.

Alergaseră împreună până într-un loc în care o băltuţă îi atrăgea atenţia. Îşi aduse aminte… se înecase, de fapt căzu în baltă dar nu se îneca. Simţi cum cineva o împinge de la spate oare era un monstru sau o creatura groaznică? Încercă să tragă cu ochiul dar nu o văzu decât pe Moly… de ce o împingea? Ceva nu era bine… simţi aceeaşi senzaţie ca atunci când sări după fluturaş. Era speriată pentru că nu se mai putea încuraja spunându-şi că Moly o va salva. Alfi închise ochii sperând că atunci când îi va deschide se va trezi din acel coşmar.

Când îi deschise se găsi din nou în acea încăpere sin urmă cu trei ani, doar că de această dată părea a fi singură. Îsi aduse aminte de cele două uşi aşa că le căută cu privirea. Le văzu, dar erau mult mai transparentedecât prima oară. Alfi observă că se şi micşorau. Oare era posibil să dispară, iar ea să rămână închisă în acea încăpere ciudată? Se uită grăbită, încercând sa îsi dea seama care din ele o ducea spre casă. Când crezu că ştie care este, trecu prin ea fără să se mai gândească.

Simţi cum cade. Se opri. Era pe o căpiţa cu fân. Se uită împrejur şi văzu un om… dar nu era Moly! Omul observă prezenţa câinelui si, speriat, scăpă grebla pe care o avea in mână şi începu să ţipe:

- A venit! A venit!Alfi, încă nedumerită de ceea ce se

întâmplase se dădu jos, făcuse câteva mişcări astfel încât să îndepărteze praful şi fânul apoi ieşi din hambar. Nedumerită neştiind încotro să o ia, hotărâse să se îndepărteze cât mai mult de locul respectiv fugi cât o ţinură picioarele, adică maximum trei minute, până când ajunsese lângă o fiinţă, care deşi avea două picioare nu mai semăna atât de mult cu Moly, cu urechile lungi, păr blond, îmbrăcat într-un costum verde ca de spiriduş şi de o statură destul de apropiată cu cea a lui Alfi. Acesta stătea

11

ZENITlângă o movilă mare de pământ şi striga cât îl ţinea gura:

- Cumpăraţi pământ magic, miraculous dacă vreţi să aveţi noroc în toate! Cumpăraţipentru a avea multe bogăţii mai ales că preţul pe care vi-l cer este de nimic, doar 50 de galbeni!

- Escrocule, mincinosule, strigau oamenii din jurul lui.

Alfi nu prea mai ştia ce să creadă mai ales că pământul „magic” arăta ca noroiul pe care îl văzuse atât de des în grădina ei. Oare caraghiosul om chiar era un escroc? Nu avea decât o şansa să verifice. şi anume să ia puţin din movilă. Se strecură tip-til, tip-til şi îsi băgă nasul sub pământ, apoi îsi scoase botul şi se uită cruciş pentru a verifica dacă îi rămase vreun pic şi pe bot. Mai era ceva-ceva, poate nu de ajuns, dar îl păstrase în speranţa ca o va ajuta sa ajungă acasă. Îsi continuă drumul când deodată i se

păru că vede un animal care semăna leit cu ea fugi spre el, dar când se uită mai atentă observă că şi cel din imagine fuge spre ea, dar nu vru să fie ea cea care cedeaza. Continuă să alerge şi mai convinsă că la un moment dat animalul se va speria şi fugi. Deodata o durere de cap o cuprinse şi îsi dădu seama că obiectul de care se lovise se sparse. Se uita împrejur şi văzu zeci de bucăţele sticloase, iar în fiecare câte un animal ca ea.

- Of, este a zecea oglindă pe ziua de azi! Se planse omul care ţinuse oglinda de care se izbi Alfi.

- Îmi pare rău. Nu ştiu ce m-a apucat, eram speriată şi…

- Nu-i nimic, nu-i nimic poate nu ar mai trebui să tot cumpăr oglinzi!

12

ZENIT

“Limba nu e vorba ce o faci;singura limbă, limba ta deplină,

stăpână peste taine şi luminăe-aceea-n care ştii să taci.”

(Lucian Blaga)

II. CUVINTE CĂLĂTOARE

13

ZENIT

LIMBA ENGLEZĂ

Broken Strings Attached

Cristiana DUMEA Clasa a XI-a A

A cold metallic room bathing in utter blackness… Barely awake, he stood up leaning on the perfectly flat wall against him, waiting for the dizziness to drain out of his cells. His mind felt the grasp of an overwhelming cloak whose heaviness pressed down any arising attempts of memory. All was but a dark blank.

With his strengths still recovering, he started sliding along the wall meticulously taping every nook and cranny in hope of finding a switch to turn on the lights or at least something that could indicate even the slightest detail of why he was there and, for that matter, where this ‘there’ was located in time and space. After a few rounds, he hopelessly collapsed in the same spot he had started from. Disdainfully dull, walls would keep silent again.

He laid on his back to rest. A feeling of vulnerability struck him and, suddenly, he started touching his body with thorough movements only to discover that he was naked. The only thing he found was a wedding ring on his left hand. With his right hand shaking, he touched the ring and gently took it off. In that split second, an avalanche of memories flooded his mind. He remembered his wife, and her ebony long hair, her silk-through milky skin, her soft flowing voice. He remembered that blessed day that he met her, their small happy wedding, the birth of their child and his crystalline cry. He had a loving family that meant the world to him and, oh, what joy

was now his frightened soul living, clinging to these soothing memories! But then, it all steadily started to decay. Happy moments were now scarce, many a meaningless snap started to develop into fierce fights. After unnecessary reproaches, threats and cruel beatings, there was nothing left but doors slamming shut. And in the end, all that remained was a map of thick blood, a map of the turns that led him to murder.

The moment closing this ambush of crushing images, scents and sounds brought him to despair. A cold shiver ran through his spine and he curled up in his misery crying and brutally beating his head with his fists. In a desperate attempt to escape his own mind he began to run like a lunatic in the dark. His body violently clashed into the hard steel walls, his shaky legs were stumbling and he was falling to the ground, and every time he got up small pieces of his being scattered on the floor. Abruptly, he stopped. He could feel a metallic bump under his right foot. He leaned and picked it up, slowly analyzing its form with the tip of his trembling fingers. He couldn’t quite make out what it was but suddenly, it dawned on him. With a slow determined movement he took the object and pressed it to his right sweating temple. Then after a few last hard breaths, a deafening sound and complete silence.

After a few moments, small rays of light were intruding the darkness as a hand picked up the wretched lifeless body.

‘What happened?’ inquired an uneasy strange voice.

And there came an answer in an impassive tone:

‘His right hand’s string snapped last night. I made a knot to keep him safe until it was replaced… but I suppose it snapped again.’

14

ZENIT

LIMBA FRANCEZĂ

Où se cache le bonheur?

Diana NĂCUŢĂ Clasa a XI-a A

Le bonheur…existe-t-il? Où? Comment apparaît-il? Et, plus important, qui le goûte?

On peut dire qu’il existe parmi nous, mais dans le monde du XXIe siècle, il est difficile de le distinguer du tas des problèmes quotidiens. Cependant, il existe une catégorie de la société qui peut voir dans la vie non seulement les difficultés, mais aussi les joies qui proviennent de nombreuses sources : les enfants. Leur innocence leur donne la force de surpasser toutes les difficultés qui pourraient apparaître dans leur vie et qui pourraient obscurcir leur bonheur.

Il est difficile de définir le bonheur, mais on peut imaginer ce qu’il peut signifier pour un enfant qui vive dans une ville dans le XXIe siècle.

Premièrement, il est heureux s’il est bien portant et si ses parents et le reste de la famille le sont aussi. La sante est considérée l’une des plus importantes conditions pour le bonheur d’un homme. Puis, l’enfant est heureux s’il a un toit au-dessus de sa tête. Ce sont des conditions absolument nécessaires pour le bonheur d’un enfant.

D’autre part, les bonnes relations sociales sont un facteur qui conditionne la joie d’un enfant. Ça veut dire, avoir des amis avec lesquels il puisse passer ses loisirs, avec lesquels il arrive à communiquer et partager ses opinions, se sentir complet.

Un adulte dirait : « L’enfant a besoin d’éducation ! » C’est vrai, n’est-ce pas ? Mais l’éducation le rend-elle heureux ? C’est possible. Ayant une éducation solide, l’enfant est perçu différemment de la société, et ça peut le remplir dans certains cas, de joie.

Les enfants considèrent, pourtant, qu’il y a des choses absolument nécessaires pour leur bonheur. Il s’agit bien sur, de choses matérielles. Dans le XXIe siècle, il est obligatoire, considèrent-ils, d’avoir un ordinateur très moderne, un portable ultra-performant, les vêtements les plus chers- en un mot comme dans en cent : une très bonne situation matérielle. Il est vrai qu’ils ne réalisent pas que toutes ces choses ne leur apporte pas le bonheur et ne les transforment pas en des gens plus heureux. Il est très possible que, dans le futur, un enfant veuille arriver sur la Lune ou avoir deux voitures par semaine, mais ce sont déjà des bagatelles qui ne lui apportent jamais le bonheur.

Une autre chose qui pourrait rendre heureux un enfant dans le XXIe siècle serait les actions charitables. Rien n’apporte tant de joie dans l’âme d’un enfant qu’aider son prochain. Un enfant ne peut pas faire des choses spectaculaires, mais un petit geste compte toujours.

Celles-ci paraissent être les choses qui rendent heureux un enfant dans le XXIe siècle. Qui sait ce qui va signifier le bonheur dans un futur plus éloigné ?

15

ZENIT

Rouge

Maria GAVRILUŢĂ Clasa a XI-a H

Tout est devenu Rouge.C`est rouge.C`est à aimer autant fort comme le rouge.C`est le rouge des cœurs amoureux,ou peut-être le rouge de la pomme d`innocence,le fruit qui donne le sens de notre existence.Mais si on aime, aussi on souffre.On pleure.Tout le monde pleure.Mais le rouge reste là,Entêté.Ce rouge est la couleur du plus beau sentiment.

Vert

Daniela ROBU Clasa a XI-a H

Tout est devenu Vert.C`est vert.C`est à crier tellement c`est vert.C`est le vert venu de papillons en printemps.Une nuit de printempsLorsqu`on ne peut pas ignorerLe mouvement des ailes qui engourdit

l`éclat ennuyeux du minuit.La couleur est très vivante et épatante.C`est le vert de la vie, de la jeunesse et de la fraîcheur.Le vert peut aussi être associé avec les yeuxDe ta mère, de ton frère, de ton meilleur ami...Les couleurs sont celles qui harmonisent la vie.Le vert est l`énergie qui détermine le mouvement des âmes.

Rouge

Oana SECRIERU Clasa a XI-a H

 Tout est devenu Rouge.C`est rouge.C`est à crier tellement c`est rouge.C`est le rouge du pays avec des pavots.La fraîcheur de cette couleur viens de souffle d`un vent.Le rouge est la chaîne d`orde toutes les couleurs.Le rouge extrait d`un pétale d`une rose est celui qui apporte l`amour dans l`âme.Le rouge est associé avec le cœur.

16

ZENIT

„Actul de cunoaştere, departe de a fi rezultatul unor eforturi strict intelectuale, se

înfăţişează drept rezultat al unei încete şi progresive lămuriri substanţiale a

sufletului.”(Lucian Blaga - Religie şi spirit)

17

ZENIT

III. ESEURI

Despre despărţiri

Ana-Maria LUNGU Clasa a XII-a A

Cineva spunea că durează o secundă să spui „Bună”, dar o eternitate să spui „La revedere”... Despărţirea ar fi astfel mai complexă decât întâlnirea în sine... decât

acel fenomen ciudat care în definitiv a generat-o... de fapt, despărţirile sunt cauzate de oameni. Nu de procese, nu de mişcări haotice ale Universului şi nici de voinţele sorţii. Despărţirile nu au nimic de-a face cu „fatum”-ul. Totul ţine de alegeri şi de felul în care fiinţele omeneşti hotărăsc să joace zaruri cu Universul. Desigur, se poate spune că „orice despărţire este o bătălie pierdută pe

18

ZENITfrontul nevăzut al destinului”, însă oamenii sunt cei care aleg dreapta sau stânga, înainte sau înapoi, ei sunt cei care duc sau nu procesul ciudat al unui „rămas-bun” până la capăt.

Există, de asemenea, mai multe tipuri de despărţiri. Sunt despărţiri de câteva minute, de câteva zile sau de câteva luni, dar există şi despărţiri de ani de zile şi de vieţi de om. Pot fi despărţiri de locuri dragi sau de persoane dragi, căci există despărţiri în prietenie şi mai ales în iubire! Se poate vorbi astfel de durerile provocate de ele, de melancolie şi de singurătate, de fără sens şi fără direcţie sau se poate vorbi doar de „pierderi printre ecouri rupte de cadenţă şi de gânduri diforme ce exorcizează tăcerea”. Se pot trece naiv în agendă lacrimile oricărui “rămas-bun”, se poate evidenţia uşurarea, sau din contra, apăsarea unui „ne mai vedem” şi se poate întipări undeva adânc ruptura pe care o produce un „Adio!”. Şi fiecare fiinţă omenească trece prin despărţiri, iar de cele mai multe ori ele reuşesc să depăşească tremurul haotic al ultimei priviri tocmai prin speranţa unei priviri viitoare şi prin gândul revederii.

Dar despărţirea uneori nu se produce uşor şi rapid aşa cum unii oameni şi-ar dori. Există câteodată lungi perioade de agonie, căci aşa cum spunea Marin Preda, „te desparţi de mai multe ori până te desparţi”, iar tocmai această uzură poate a aceleiaşi despărţiri îmbrăcată în altă formă este cea care distruge cel mai profund fiinţa omenească. Totuşi, foarte rar, unii oameni au Universul şi mişcarea planetelor de partea lor, şi sunt într-atât de norocoşi încât totul se produce repede, pe neaşteptate, iar durerea şi mizeria de după nu mai sunt aşa colosale. Oricum ar fi, despărţirea schinjuieşte, apoi sfărâmă şi termină prin a omorî orice gram de fericire ce ar fi putut exista vreodată în „întinderea unei fiinţe”. Dar regenerabilitatea sufletului omenesc este într-atât de fascinantă încât uneori renaşterea

din cenuşă a fericirii, întocmai ca şi pasărea Phoenix, se poate realiza în câteva zile. Ori în câţiva ani. Ori cenuşa fericirii are uneori defecte şi nu mai reuşeşte niciodată să renască ca la început. Oricum orice ardere lasă semne şi cicatrici. Interesant e cum unii reuşesc să şteargă aceste semne, ori poate, cine ştie, doar au învăţat să îşi mascheze perfect cicatricile. În orice caz, există într-adevăr o “poezie a despărţirii”, aşa cum spunea Tagore, care dă un farmec aparte reîntâlnirii. Şi poate pentru acel farmec fiecare om trebuie să găsească modul propriu de a şterge semnele ori de a masca cicatricile, poate tocmai pentru a ne regăsi pe urmă trebuie să ne despărţim...

Totul este marcat însă, aşa cum spunea Goethe, „de un dram de nebunie”... „În orice mare despărţire este un dram de nebunie...”

În liniştea nopţii

Petra Vanessa SESCU Clasa a XII-a A

„Lumina a intrat Deja cu noaptea-n luptă.”

Aceste cuvinte aparţin unuia dintre pesonajele lui William Shakespeare, grăbit de zorii dimineţii. Dar lupta dintre lumină şi întuneric se poate extinde mai departe de momentele răsăritului. Este ziua timpul întreg şi determinat al activităţii umane şi noaptea menită pentru somn în mod exclusiv? Nu este nimic neobişnuit ca vara, cand e aproape ora 10, un întuneric din ce în ce mai dens să îmbrăţişeze lumea. Dar pe cât de reală şi de comună este noaptea pentru toţi,

19

ZENITpe atât de mare e diferenţa dintre modurile în care locuitorii planetei acesteia supusă ciclului zi-noapte o percep. New-York-ul şi străzile lui nu par a adormi niciodată, dar aprinderea miilor de becuri şi lumini e doar o camuflare a nopţii, care înseamnă pentru toţi oamenii fără adăpost refugiaţi pe trotuare sfârşitul oricărei siguranţe şi începutul fricii şi al îngrijorării. Noaptea este, pentru tipul adolescentului rebel al filmelor americane, timpul prielnic pentru a se strecura afară din casă pe iedera crescută strategic pe zidul casei din dreptul ferestrei proprii. Iar pentru copii, pare a fi duşmanul ce transformă jocurile de umbre de pe ai lor pereţi în monştri fioroşi, iar sunetele în vaiuri şi gemete. Ei fug sub pat; nelegiuirea însă simte ocrotirea întunericului, iar de aici se naşte frica ce îl însoţeşte. Dar niciunul dintre lucrurile acestea nu se întâmplă din vina nopţii. Ea nu cere încălcarea legii ori a cutumelor pe „teritoriul” ei. Ioan Slavici prezintă controversa aceasta în forma dialogului dintre Persida şi Burdea, în romanul său Mara . Domnişoara pledează pentru o viaţă ordonată, ce impune somnul în timpul nopţii, în timp ce Burdea pretinde că ordinea stabilită a lucrurilor în rândul lumii nu are fundament în cazul acesta, căci fiinţa lăuntrică cere simţăminte şi trăiri pe care numai noaptea le poate da, în profunda ei magie. În cazul acesta glasul trupului poate şi chiar trebuie să fie ignorat, căci oboseala ce urmează unor trăiri intense merită privilegiul de a împiedica activităţile cotidiene. Persida obiectează mereu în faţa ideii de a consuma viaţa în efemeritatea clipelor ce se scurg oricum diferit şi ating fiinţa altfel între apusul şi răsăritul soarelui. Dar în adâncul ei, nu poate răspunde decât cu „da” întrebărilor lui: „Nu se poate prostie mai mare decât să petreci dormind partea cea mai frumoasă a vieţii. Uite acum, ce linişte, ce răcoare, ce lumină tainică şi blândă: nu te simţi ademenită să stai până în zori de zi? N-ar fi păcat să dormi? ”

Între toate mişcările naturii, noaptea este cel mai des elogiată în versuri. De ce primeşte cinstea aceasta? Pentru că ziua nu se văd stelele şi nu se pot ţine ochii deschişi fără a privi totuşi ceva, iar liniştea îşi neagă existenţa în mijlocul oraşului; pentru că noaptea timpul nu se conformează regulilor lui normale de trecere, raţiunea doarme deja, iar visele pot năvăli chiar în afara somnului, pentru că luna nu e doar o rocă, şi când „somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă / Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte, / S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte. ” (Mihai Eminescu) Noaptea este tărâmul somnului, care e sentimentul cel mai apropiat morţii cunoscut de om în timpul vieţii. E stranie mai ales pentru că nimeni nu înţelege nimic din toate acestea.

Viziune asupra Raiului şi a Iadului

Brînduşa LUNGU Clasa a XII-a E

Aceşti doi termeni, „rai” si „iad”, situaţi în antiteză, au reprezentat încă din cele mai îndepărtate timpuri o polemică pentru mulţi dintre învăţaţii respectivelor vremuri, dar şi o problemă pentru fiecare locuitor al Pământului.

Cu toţii suntem învăţaţi, o dată cu primii paşi, să distingem ceea ce este bun de ceea ce este rău, să facem diferenţa dintre frumuseţea unei flori gingaşe si o pată de noroi, suntem învăţaţi să conştientizăm binele si răul şi să diferenţiem aceste două aspecte, ce pot fi comparate cu albul şi negrul, ziua şi noaptea, lumina şi întunericul şi într-un târziu, viaţa şi trecerea în nefiinţă.

În concepţia şi în acelaşi timp în accepţia fiecărei fiinţe umane, noţiunile

20

ZENIT„bine” şi „rău” ocupă locuri separate în sufleteş ele nu se vor putea contopi niciodată, întrucât reprezintă polii opuşi ai magnetului numit viaţă.

În oricâte părţi vei încerca să rupi acest magnet, aceşti doi poli opuşi vor rămâne întotdeauna pe aceleaşi poziţii contrare ca sens.

Binele este simbolul unei păci profunde, al albului imaculat, al fluturilor si florilor mereu viu colorate, al copacilor veşnic verzi, al zâmbetului însuşi, pe când răul reprezintă suferinţa, starea permanentă de angoasă, negrul etern înfăţişat pe un trup fără suflet.

Binele şi răul pământesc plasate într-o lume avidă – lipsită de timpul şi spaţiul specific Terrei, care nu cunoaşte acea limită a capacităţii de percepere specifică umanoizilor – nu reprezintă altceva decât Divinul Eden şi respectiv Satanicul Infern.

Această lume vidă care nu oferă condiţiile prielnice vieţii trupeşti, întruneşte însă toate condiţiile necesare vieţii sufleteşti; este împărţită în două fundamentale părţi: Raiul şi Iadul, menite să separe cele două categorii de suflete: cele întruchipând clasicul „Bine” îşi vor găsi eternul loc în Paradis, în vreme ce sufletele acaparate de simbolul maleficului nu vor putea călători decât pe şoseaua care duce spre Infern.

Sufletul nu poate alege autostrada pe care va merge spre eterna locuinţă. Cel de Sus este cel care deţine această putere.

Aşadar suntem la intersecţia drumurilor ce duc către Paradis şi Infern... puzderie de suflete, în ambele sensuri ale autostrăziiş două suflete în această intersecţie venind din sensuri opuse; semnalizează în sensuri opuse de mers.

Primul din ele intră în trafic, ghidându-se după indicatorul pe care scrie elegant, cu litere de aur, „PARADIS”. Acest suflet zâmbeşte. Sufletul venit din sensul opus încă aşteaptă în intersecţie culoarea neagra a semaforului...

Primul suflet porneşte pe lungul drum al Autostrăzii sufletelor spre Paradis. Veselie pretutindeni, zâmbete, vechi cunoştinţe ce sunt acum tovarăşi de drum, prieteni pentru Paradis. Viteza e uimitoare şi totuşi nu există; totul e făcut din nori, totul e alb şi totuşi colorat... priveşte curcubeul... nu! Curcubeul eşti chiar tu, suflet venit dintr-o lume căreia frumuseţile acestui drum îi sunt complet străine! Auzi din nou aceeaşi voce de pe parcursul drumului, care continua sp te cheme printre nori: „Vino, încă puţin... încă un pas...” Ai ajuns! Porţi imense pe care nu le poţi atinge... imposibil! Sunt acolo, le poţi vedea şi totuşi nu există...

Eşti prins de mână de către un zâmbet care te îndeamnă să păşeşti fără teamă... pe unde? Pe drumul spre Eternitate. „Eşti în paradis acum, suflet naiv, nu-ţi fie frică de ce e în jurul tău; totul îţi aparţine din această clipă aşa cum de acum şi tu aparţii acestui tot”!

Totul e zâmbet, zahăr, puf, nori, mătase, aur, fericire, minuni, surpriza, iubiri... Aceeaşi voce divină răsună dulce peste tot: „Tu, suflet omenesc, ţi-ai căştigat locul în Eden, acum eşti acasă! Acum, tu eşti Paradisul şi Paradisul este tocmai sufletul tău...”

Cel de-al doilea suflet aşteaptă încă, de teamă cuprins, la aceeaşi intersecţie. În Paradis doar voie-bună, cântec, dragoste, nori, suflete vii... totul e basm, ritm feeric de viaţă, dans poetic de suflete, valuri calde şi în acelaşi timp de gheaţă, ploaie de lumină vibrantă; acum te poţi juca cu Selena, cea pe care ai admirat-o ani întregi pe bolta încărcată de stele... vâsleşti printre nori... atingi raze de Soare.... Totul e inocenţă, parfum, val, cuvânt, răcoare, poveste... Liniştea deplina domneşte şi totusi pretutindeni e muzică, bucurie, voci calde, blândeţe, fulgi de zăpadă.

Cel de-al doilea suflet aşteaptă încă în intersecţia din ce în ce mai aglomerată... el e departe de zâmbete... e cuprins de teamă!

21

ZENITDrumul pe care va trebui sa-l urmeze e cuprins de o beznă care îţi strânge inima... totul e irespirabil... miros de monotonie, ceaţă, spaimă, durere, tristeţe.

Drumu spre Iad e cu mult mai scurt decât cel spre Paradis, dar e greu, cumplit de greu... peste tot strigăte de ajutor... şi totuşi pustiu melancolic... agitaţie apăsătoare şi totuşi haotică... ambiguu... totul arde... doare... ingheaţă... zgomote puternice, fum, aglomeraţie de suflete şi totuşi nimic; nimic palpabil.

În Infern nu există culoare, nu există pace, nu există linişte... totul e teamă, foc, durere, spasme, lacrimi; totul te îneacă, ai vrea să dispari dar nu ai cum; ieşi din nou la suprafaţa unei mări infinite in flăcări, unde valurile ard şi picăturile de apă înţeapă adânc... suflet nenorocit, trezeşte-te, „Domnule, sunteţi bine?”... Vibrează din nou viaţa, sufletul tău are din nou curajul să trăiască... vis?

Se aud voci in jurul tău, suflete pustiit, trezeşte-te acum şi fii om din nou... fii om!

Cel de-al doilea suflet aude o voce caldă acum:

„ - Mergi cu bine înapoi şi îndeplineşte-ţi toate îndatoririle pe care le ai pe Pământ. Deocamdată această Autostradă e blocată pentru tine... Rămas bun...”

Dintr-o dată viaţa începu din nou sa vibreze constant şi inma să zvâcnească din nou în pieptul acelui om... Deschise ochii şi văzu lângă el o femeie plângând... însă lacrimile îi erau de bucurie... Cel de-al doilea suflet salvase copilaşul acelei femei din faţa unei maşini...

De la Pământ la Lectură

Diana NĂCUŢĂ Clasa a XI-a A

Stropi de lumină...picături de raze şi lacrimi de litere...suflet de foi. Astfel arăta

incomensurabilul univers în care ea, fiinţă fragedă ca un fluture, dar puternică precum forţa cuvântului, sta cufundată de câteva ore.

Soarele se ascunse de mult. Atmosfera de vis de afară pătrundea încet şi în camera ei mică, luminată de o veioză cu abajur de sticlă roşie ca un mac abia deschis. Răcoarea grădinii se făcea simţită la fiecare adiere a vântului care împrăştia un parfum divin- parfumul teilor în floare, o minune.

Într-un colţ, într-o oază de umbră, sta ea. Razele alburii ale lunii, abia descoperită pe boltă, împletite cu cele roşii ale luminii veiozei, îi colorau pielea atât de gingaş... În mâinile-i subţiri, fragede, ţinea un volum vechi, gros, aparţinând parcă unor timpuri apuse. Sorbea fiecare cuvânt, iar ochii albaştri precum cerul vara se luminau cu fiecare rând isprăvit..magie. Prin ce o putea fascina acel volum?

Cu toate că parfumul teilor pusese stăpânire pe întreaga cămăruţă, se părea că, de fapt, parfumul ieşea din carte. Ea continua să citească, din ce în ce mai atentă, iar la un moment dat, se opri şi exclamă: ,,Cetate sfântă şi argintie!” şi privi lung către imaginea lunii de pe boltă, o lună atât de albă, o lună care îi lumina chipul, dar şi sufletul. Ce scurtă părea să fie distanţa dintre lumile care se întâlneau sub ochii ei. Lectura le unea!

Ea nu se opri. Pagină după pagină, lectura îi dădea aripi. Braţul stâng cuprinse cartea mai cu grijă, parcă să nu o piardă, mesajul cărţii îi vibra întreg chipul, trupu-i ghemuit începea treptat să se deschidă şi dansa pe muzica lunatecă.

Încrustate pe copertă erau cuvintele „Mihai Eminescu- Poezii”. Este de la sine înţeleasă starea ei, mireasma din cameră, atmosfera creată... totul! „Tei, lună, Eminescu!” Lectura a cucerit-o din prima clipă şi a condus-o pe cele mai suprinzatoare tărâmuri ale reveriei. Lectura scurtează distanţa dintre vis şi realitate, dintre doua planuri, fie ele opuse diametral, şi este

22

ZENITresponsabilă de partea armonioasă a existenţei, de toate împlinirile sufletului de foi...

Sună ceasul. Era ora şapte. Se trezi brusc şi realiză că fusese doar un vis. Cartea stătea pe noptieră, ferestrele trandafirii erau închise, dar în cameră se mai simţea mirosul teilor eminescieni. ,,Grozav suflet trebuie să mai aibă volumul acesta”, îşi spune cu un glas grav.

Măşti Iulia Danalachi Clasa a XII-a A

Oamenii nu sunt măreti, nu poţi avea baza în ei. Ei voi mereu mai mult, ei vor mereu ceva nou. Oamenii mereu pleacă.

Câinii de exemplu nu au aspiraţii mari. Locul lor e destul de stabil, ei nu cer mult si nici nu vor mult. Ei sunt acolo când ai nevoie de ei si sunt mereu aceeaşi. Sunt

mulţumiţi cu ce au - de la vreme, nume, mâncare, până la stăpân.

„Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult cainii” aşa cum mărturisea Adolf Hitler.

Oamenii sunt de o existenţa complexă, ei vor mereu ceea ce nu au. Dacă văd alb vor neaparat sa vadă şi negru. Dacă simt dulce vor neaparat să simtă şi amar. De unde nevoia asta obsesivă de a trăi totul? De ce să văd toate minunile lumii şi de ce să gust toate delicatesele lumii? Doar pe pretextul că viaţa e scurtă şi că ar trebui să mă grăbesc să încerc totul? Câte din ceea ce facem nu le facem forţat? Poate simţitm rezultatul a fi bun, dar aceasta înseamnă că ar trebui să căutăm bunul din toate? Nu cumva suntem prea lacomi?

Problema cu oamenii nu e ca pleacă, ci că nu se mai întorc. Sunt capabili să lase totul în urmă, din neputinţa de a mai continua. Preferă să înfrunte necunoscutul noului decât necunoscutul unei continuări. A fi om nu-şi are niciun înţeles în lumea aceasta în care definiţiile îşi găsesc zeci de sinonime care oricum nu înseamnă nimic.

(Pentru nişte nefiinţe ne plângem cam mult...).

Leapşa – 99 de lucruri despre mine

Marius BALANClasa a XI-a A

1. muzică. de care? blues, alternative, pop-rock, rock, folk, electro, hip-hop. 2. prieteni. timp liber. trecerea timpului aievea. 3. lucrurile originale, unicate. nu vestimentaţie, ci obiecte. 4. sa schiţez lucruri stupide cand mă plictisesc, pe la sfarşitul caietelor. 5. visez. un om de valoare, nu un om celebru. 6. seriozitate. uneori caterincă. sinceritate. uneori mint.

23

ZENIT7. balanţă. oscilez între fericire şi tristeţe.8. sucuri naturale. 9. iubire. iertare. conflicte. împăcare.10. agonie. frustrare. ură. 11. ieşiri. pădure. prieteni.12. postere. portrete. 13. maşinuţe, cd-uri (obişnuiam, ambele)14. pasionat de bani marunţi. 15. mărunt în rânduri sparte. 16. nu am anturaje care să-mi tarifeze prezenţa. 17. sunt un nebun de negru ce capturează regina albă pentru veşnicie.18. dacă-mi place un lucru, visez să-l am, şi deseori nu mă las până nu-l am. 19. credinţa. religie.20. vară. cald. frumos.21. terasă, mare, bere.22. cartofi pai. peşte la grătar. piure. salate. 23. prăjituri făcute acasă. clătite by Marius. 24. companie placută. discuţie. conversaţii. 25. râsete. bună dispoziţie. 26. maaasaj. 27. chitară. balade. 28. locuri noi. sculpturi. muzee. expoziţii. 29. ştiu, sună retro, îmi plac, asta e. 30. filme. filme thriller, romance, comedy, family, psyhological. 31. cinema acasă, cu baieţii. 32. week-enduri. fotbal. molâla. miuţa. 33. ture de teren. jogging. sometimes. 34. exerciţii fizice. from time to time :)35. versuri. piese preferate. 36. parc. bancă. seminţe. (încerc să le strâng în mână şi să le arunc pe urmă într-un coş, încerc)37. pastile orbit. menthol, halls. 38. trailer. detalii. tot filme. 39. fructe. multe. 40. supe. ciorbe. ah, ciorbă rădăuţeană. 41. zâmbet contagios. mister. 42. poze. amintiri. 43. cămăşi. 44. pantaloni tip pană. 45. sk8-shoezi. tenişi. 46. brăţări. 47. săruturi. 48. tricouri simple. 49. parfum bărbătesc. 50. sunt greu de înţeles. 51. sunt gelos. 52. dorm cu faţa în sus.

24

ZENIT53. mă enervez deseori. 54. caut ceartă dacă am dreptate şi tu nu. 55. încerc să nu mă plictisesc. 56. îmi spun opinia dacă e cazul. nu vreau să tac dacă am ceva în gând. 57. deseori mă simt gol, pe dinăuntru. 58. urăsc ipocrizia. prostia. idioţenia. 59. nu socializez cu aceia cu care nu am lucruri în comun. 60. sunt direct. ocolesc subiectul doar când e cazul. 61. daca te cerţi cu mine, greu te împaci. excepţii foarte mici. 62. sunt un simplu puşti63. nu sunt special. doar iţi închipui. 64. încerc să fiu modest. nu-mi plac persoanele eliptice. 65. îmi duc sarcina până la capăt. 66. îmi place luna. îmi plac stelele. 67. primăvara. vara. toamna. iarna. toate sunt speciale. 68. cataloghez prietenii dupa timpul petrecut împreună. 69. vreau sa reţin citate, multe. le folosesc în convorbire. puţin îmi pasă daca te plictisesc. poţi pleca.70. mă implic în diferite acţiuni, activitaţi, cercuri. 71. mă îndepărtez uşor de copilul naiv din mine şi nu vreau asta. dar nu mă pot împotrivi. 72. realitatea îmi spune verde-n faţă. 73. nu m-am născut în puf. nu trăiesc în puf. nu vreau să trăiesc în puf. 74. vreau necesarul zilnic. 75. pentru mine, zâmbetul e un drog. 76. nu ştiu unde să caut când nu te găsesc. 77. mă pripesc in faţa unor concluzii incerte. 78. nu-mi plac măgulirile pentru că ştiu că ele sunt de scurtă durată. 79. dacă-mi pasă de ceva, atunci pun suflet. 80. posturi tv preferate: mtv, vh1, discovery channel, national geographic, hbo. 81. îmi place fotografia. 82. îmi place părul creţ. (al meu nu e)83. locuri necunoscute. cunoaştere/mister. aventură. 84. important e să-i faci să zâmbească. dacă mai şi râd - foarte bine. 85. ştiu să fac un sacrificiu. ştiu să renunţ. ştiu să pierd. 86. nu tind spre victorie. 87. mi-e scârbă de toţi care se cred stăpâni. 88. dacă nu ştiu câte trebuiesc, atunci tac. 89. mă schimb uşor. 90. mă adaptez uşor. 91. nu sunt încuiat la minte. învăţ să fiu deschis subiectelor. 92. sunt colecţionar. colecţionez idei, etnii, informaţii, sentimente, amintiri, dezamăgiri, împliniri. 93. am insomnii. 94. ciocolată. addicted to it. cui nu-i place?95. înăuntrul meu, sunt acelaşi mereu. acelaşi pe care îl ştiu doar eu. voi îmi cunoaşteţi doar prezentul, eu ştiu şi trecutul.

25

ZENIT96. adevărul doare. dar trebuie să-l accept. 97. de unde vin eu, nu există "nu pot".98. te tratez cum mă tratezi. 99. rătăcesc mereu.

Gând de moment

Pornind de la un exerciţiu din timpul orei de limba şi literatura română, elevii clasei a XI-a A au făcut un mic compendiu cu cele mai valoroase versuri ale poetului Lucian Blaga în viziunea lor:

o „Iubind – ne-ncredinţăm că suntem. Când iubim,oricât de-adâncă noapte-ar fi,suntem în zi,suntem în Tine, Elohim.” (Psalm)

Consider că aceste versuri sunt cele mai frumoase pentru că poetul preia învăţăturile străvechi, din Biblie, şi anume cele despre iubire. În Corinteni 13 se scrie despre iubire ca fiind unicul lucru care nu va pieri niciodată. Când iubeşti, eşti mai aproape de divinitate. (Marius)

o „…trandafirul îşi las-o petală pe masădorind în lumină să stea fără mască.” (Ulciorul)

Am ales aceste versuri deoarce mi s-a părut că trandafirul exprimă foarte bine fiinţa umană din punct de vedere al pluralităţii straturilor care o compun şi al nevoii de a se dezvălui în întregime în faţa a ceva superior. (Cristiana D.)

o „Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată

de-un văl prin care nu putem străbate cu privirea.” (Din părul tău)

Eu consider că aceasta este cea mai frumoasă secvenţă a liricii lui Blaga deoarece imaginea metaforică a lucrurilor ce nu pot fi pătrunse de om capătă o reprezentare concretă – cea a vălului care, de obicei, este un simbol al misterului ce se află în contrast cu ideea de cunoaştere, reprezentată de privire. (Diana)

o „Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire -

şi totuşi te rog, opreşte Doamne ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.” (În marea trecere)

Mi s-a părut cea mai profundă poezie, deoarece această idee de timp şi de moarte ne macină zi de zi;noi ne stingem cu fiecare secundă trecută. (Paula)

o „Un singur gând mi-e rază şi putere o stelelor, nici voi n-aveţi în drumul vostru nici o ţintă, Dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea!” (Stelelor)Cred că aceste versuri sunt dintre cele mai frumoase ale poetului Lucian Blaga deoarece exprimă într-un mod deosebit şi inedit condiţia omului pe pământ, soarta sa ghidată de noroc şi întâmplare şi aseamănă oamenii cu astrele, înălţându-i şi oferindu-le speranţă. (Simona)

26

ZENIT

o „Durerile nu sunt adânci decât atuncea când rîd.” (Veniţi după mine, tovarăşi)

Pentru mine, acest vers este unul foarte profund deoarece, în primul rând, îmi transmite o stare de fericire. De asemenea, cred ca prezintă realitatea, iar prin analogia dintre durere şi râs, Blaga subliniază că ceea ce este aparent poate insemna adesea contrariul. (Andreea)

o „Dragostea albă cu mândra-i

aromă.” (Scutul)Personal, mi-a creat o imagine vizuală foarte puternică, precum şi una olfactivă şi mi s-a părut o foarte frumoasă ascociere între dragoste- un subiect destul de controversat- şi puritatea culorii alb. (Sorina)

o „Trăim ca să cuprindem totul şi să ne pierdem într-o zi.” (Caravela)Pentru mine acesta este cel mai frumos vers al lui L. Blaga deoarece prezintă condiţia omului care încearcă să acumuleze, să caute mereu ceva şi în cele din urmă se

îndepărtează, dispărând uneori fără să fi lăsat nimic în urma sa. (Irina)

o „De-i ştergi fluturelui praful, nici o boare - nici o vrajă nu-l vor face să mai zboare.” (Lângă un fluture)

Cele două versuri sunt reprezentative, pentru că din punct de vedere simbolic, orice ideal distrus nu mai poate fi reconceput. Totodată, acestea accentuează superficialitatea lucrurilor, şi anume că toate acestea sunt efemere, nu veşnice. (Iustina, Cristiana N., Delia şi Alina).

o „Nu ştii, că numai-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” (Vei plânge mult ori vei zambi?)

Acest vers arată că oricât de greu ne-ar fi într-o anumită situaţie, întotdeauna va exista o speranţă, şi că, concomitent, putem descoperi trăsături deosebite la un lucru banal. (Alina şi Victor).

„Învăţat e omul care nu termină niciodată de învăţat.”

(Lucian Blaga)

27

ZENIT

IV. PAGINA ABSOLVENTULUI

Anca-Raluca SANDUClasa a XII-a B - Promoţia 2009

Adânc de sentiment...

Cât “unii” sunt dintre “ceilalţi ”, din mulţime,

28

ZENIT

Pot visa şi dori lucruri simple, onorabile,A avea vise şi dorinţe onorabile e bine.

Cât sunt dintre “ ceilalţi ”Au o şansă,

Să aibă o şansă e bine.

Cât “unii” au fost dintre “ceilalţi”, din mulţime,

Au putut visa şi dori lucruri simple, onorabile,

Să fi avut vise şi dorinţe onorabile e bine.Cât au fost dintre “ceilalţi”

Au avut o şansă,Să fi avut o şansă e bine.

Dar ce se întâmplă cu aceştia când suferă “Schimbarea” ?

Şi mai bine spus, nefasta lor schimbare...Poate fără voia lor au fost aruncaţi în

tulburarea cea vicleană...Ştiţi voi, oare, ce se întâmplă cu aceştia

“unii” când suferă “Schimbarea” ?Şi de-acum vor fi ştiuţi doar ca “alţii”…

doar ca “ei”…

Credeţi că “ei” nu visează şi nu doresc lucruri simple, onorabile ?

Că la “ei” a avea vise şi dorinţe onorabile tot nu e bine ?

Dar credeţi că mai pot... că a rămas la fel de simplu ca înainte ?

Sau poate credeţi că neşansa e tocmai calea potrivită pentru unii ca “ei” ?

Nu, lipsa şansei nu e o variantă pentru nimeni,

Nici pentru “ei” nici pentru “ceilalţi”,Căci nu poate susţine nici o viaţă.

…nici măcar moartea…

Şi “ei”, aceştia care nu mai sunt de mult dintre “ceilalţi”, au, aşadar, o şansă,

Şi “ei” visează şi doresc lucruri simple, onorabile,

A avea vise şi dorinţe onorabile e bine.Dar nu le mai e aşa uşor…

Oare se cade ca semenii lor la fel de muritori şi supuşi greşelilor

Să le fure mişeleşte, ca nişte ticăloşi, acest drept ?

Dar, mai ales, uşurinţa, naturaleţea şi simplitatea folosirii lui… ?

De-acum pierdute......

Deci şi “ei” visează şi doresc lucruri simple, onorabile,

A avea vise şi dorinţe onorabile e bine.Dar “ei”, cei “schimbaţi” fără voia lor şi, astfel, pe nedrept prigoniţi, au mai mare

grijăDe visele şi de dorinţele lor înalte, mai greu

de îndeplinit!Şi au şanse şi iubesc şi se tem... întocmai ca

înainte, la fel ca “ceilalţi”…Dar… au şanse şi iubesc şi se tem... de

“ceilalţi”…Şi ceilalţi se tem de-atunci de “ei”…

Şi se tem…Şi se tot tem…

Chestia cu terorile...

*…de care nu-şi mai aducea

aminte nimeni dintre ei...

Nu ştiu, omule, ce doreşti să afli acum, sau ce-mi doreşti tu mie,Dar eu ţie nu-ţi doresc decât să rămâi cu bine.Căci eu sunt teroarea care plânge...

Eu sunt cel ce plânge.Când terorile şi coşmarurile îşî spun legendele cu lacrimi de sânge,Când corbilor înfricoşători, de-atâta zbor, aripa li se frânge,Când apusul oftează sleit şi blând şi dulce în negrul crâng,Eu plâng,

29

ZENITEu plâng,Eu plâng...

Eu sunt cel ce plânge.A fost odată un timp când citeau despre mineŞi despre toţi ai mei şi cartea le sângera în mâini,Căci era într-o vreme când încă nimeni muritor nu ştia de ele, de noi...De terorile şi de coşmarurile de poveste! Arătând de parcă nici n-au căzut dar nici n-au rezistat,Atât de înalte, dar veştede şi uscate...

Eu sunt cel ce plânge.Când pe câmpul de luptă terorile şi coşmarurile apar, maestrele în Frică,Cu ale ei Sperieturi, Temeri, Înfricoşări, Orori,Şi par însoţite de moartea însăşi,Lasă în urma lor o cărare înlănţuită în suferinţă surdă şi neputincioasă;Aşa e specific lor. Căci astea suntem noi, fără nici o răutate, însăNumai lacrimi...numai cenuşă...amar sublim, cruzime blândă....dar şi noi mai pierdem uneori, noi, terorile,Şi stăm loial şi demn lângă cadavrele apropiaţilor noştri,

Împreună cu amintiri care nu-şi vor mai găsi odihna.Fiinţa fabuloasă, măiastră si vitează... dreaptă, tulbure, misterioasă,Eu văd orice teroare ca un strop de sânge care a fugit aiurea.

Eu sunt cel ce plânge.Şi-am visat De-ale viselor interzise, de-ale tărâmurilor interzise, de-ale viselor interziseAm visat...Abia acum ştiu ceea ce a vrut maestrul meu să zică atât de demult.Ştiu ce-au vrut să însemne vorbele lui... acum.Pentru că am visat...Interzise în ele însele. Interzise. Sau nu...Dar eu am visat de-ale celor fabuloase, de-ale celor oprite...Terori şi coşmaruri din legende aşa vechi... pe care deja le-ai uitat.Şi am obosit... acum...... te rog omule, lasă-mă să mă odihnesc...

De-acum nu-ţi mai doresc decât să rămâi cu bine,Oricine ai fi tu, căciEu sunt teroarea care plânge...

“E foarte probabil că pentru Dumnezeu

un om înseamnă mai mult decât o galaxie.”

(Lucian Blaga)

30

ZENIT

V. CRONICA UNUI EVENIMENT CULTURAL

APLAUZE LA SCENĂ DESCHISĂ

31

ZENIT

Să cunoşti ce-i face pe oameni să se schimbe între ei. Să afli de ce alţii preţuiesc lucrurile

aparent inutile şi de lux. Să intri în cercul celor care se pot ridica cu uşurinţă la nivelul ideilor,

trăind doar ca entităţi ce nu ţin cont de criza financiară, noua lege a educaţiei sau rata şomajului.

Acestea, precum şi prea multele pauze intelectuale date nouă, tineretului internetist, ne-au

făcut să „încercăm” altceva.

Nedrept ne este să catalogăm ca „altceva” activitatea culturală de vineri, 9 aprilie, şi să

îndrăznim să o comentăm de parcă acestea ar fi o curiozitate şi nu o trebuinţă.

Domnul Gavriliu ne-a dat, înca o dată, un motiv în plus de-a avea biblioteca asemeni unui

paradis imaginat, în ideea lui J. Luis Borges. Aşadar, cu ocazia aniversării celor 83 de ani ai

dumnealui şi mai bine de 70 de ani de activitate în domeniul publicisticii, Biblioteca Municipală

al cărei Director este doamna Mihaela Cojocaru s-a ocupat de organizarea unei activităţi

culturale, la care au luat parte elita binevoitoare a intelectualităţii păşcanene pentru a aduce un

omagiu ideatic omului de milioane de cititori.

În deschiderea evenimentului, scurtul discurs al Doamnei Director al Bibliotecii

Municipale a lăsat loc prezentării întregii opere a domnului Gavriliu, realizată de doamna

profesor doctor Monica I. Costea, ale cărei vorbe ne-au făcut să conştientizăm importanţa acestor

„inutilităţi” ce ne-ar ridica involuntar şi pe noi în sfera celor aleşi.

O surpriză deosebită i-au făcut domnului Gavriliu, prin prezenţa şi discursul dumnealor,

scriitorul şi muzeograful Valentin Talpalariu, alături de Doamna Director al Casei de Cultură

Mărioara Preutu, care l-au felicitat pentru frumoasa vârstă şi pentru noua carte care se adaugă

imensei dumnealui opere.

Coincidenţă sau nu, domnul Leonard Gavriliu a ales ca în cadrul activităţii să-şi lanseze

ultima sa carte, „Virajul”, care a fost prezentată de doamnele profesoare Cristina Moroşan,

Brânduşa Vasiliu şi Carmen Pasat.

În pauzele necesare pregătirii filmului realizat de colegii noştri au cântat doamna Iacob

împreună cu fostele sale eleve, alături de melodiile folk pregătite de Ioana Agatinei şi cele de

rock-acustic ce ar fi însemnat o revoltă împotriva promovării falselor valori culturale de astăzi, în

ideea lui Claudiu Bursuc, Harja Cristian şi Sabin Airinei.

La finalul activităţii Iulia Câmpanu, Ungureanu Andreea şi Toma Ionuţ şi-au prezentat

filmul aniversar închinat întregii activităţi ale scriitorului, redactorului, traducătorului, criticului

literar, omului de cultură şi revoluţionarului Leonard Gavriliu.

32

ZENIT

Filmul prezenta, pe scurt, atât datele biografice ale dumnealui alături de realizările

profesionale, cât şi comentariile şi sincerele urări de „la mulţi ani” ale scriitorilor cunoscuţi din

Iaşi.

„Scurt-metrajul pe care l-am realizat despre domnul profesor Leonard Gavriliu este un

simbol al aprecierii noastre faţă de întreaga sa activitate culturală. Domnia sa este o figură de

seamă care, prin ceea ce întreprinde, ridică viaţa culturala a municipiului Paşcani. Este, dacă pot

sa mă exprim aşa, stâlpul de rezistenţă al bibliotecii municipale şi aici mă refer la miile de cărţi

pe care le-a donat, printre care se numără şi cărti rare, din sec XIX.”

Iulia Câmpanu continuă, explicând implicarea sa şi-a colegilor săi: „Plecând de la ideea

că pe un om îl poţi cunoaşte bine doar observând munca acestuia, am pornit într-o mică

incursiune în viaţa culturală a domnului profesor. Am stat de vorbă cu oameni care îl cunosc de

multă vreme, oameni de seamă, din breasla cărturărească, care au avut bunăvoinţa de a răspunde

întrebărilor noastre legate de activitatea de scriitor şi de profesor a domnului Leonard Gavriliu,

transformând mica idee de la care am pornit la scurt-metrajul prezentat.”

Totul s-a terminat în acorduri de orgă şi cântece aniversare, lăsând la final ultima surpriză

pentru „cel serbat”: o înregistrare telefonică, cu toate urările cuvenite din America, de la fiul

dumnealui, Marcel.

Participând la această activitate, aşezată într-un colţ, ascultând vorbindu-se frumos, înalt,

îngrijit, inteligent, îmi asum în numele tuturor datoria de a mă ridica în picioare, a-mi înclina

uşor capul în semn de respect, a schiţa un zâmbet de mulţumire şi-a aplauda lent, puternic,

sănătos şi îndelung oameni de talia domnului Leonard Gavriliu.

Maria Magdalena DRÂNGĂ

Clasa a XII-a D

CUPRINS

33

ZENIT

I. POEZIE. PROZĂ.........................................................................................................3

II. CUVINTE CĂLĂTOARE........................................................................................13

III. ESEURI...................................................................................................................17

IV. PAGINA ABSOLVENTULUI...............................................................................27

V. CRONICA UNUI EVENIMENT CULTURAL......................................................30

CUPRINS......................................................................................................................33

34

ZENIT

35