UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
AMENAJAREA TURISTICĂ A
TERITORIULUI
PROF. UNIV. DR. ANA ISPAS
BRAŞOV 2010
1
CUPRINS: Introducere .............................................................................................................................3
Obiectivele cursului................................................................................................................3
Cerinţe preliminare.................................................................................................................4
Mijloace de lucru....................................................................................................................4
Structura cursului ...................................................................................................................4
Durata medie de studiu individual ..........................................................................................4
Evaluarea ...............................................................................................................................4
Unitatea de învăţare 1. Amenajarea teritoriului – concepte de bază .................................5
U1.1. Introducere.........................................................................................................5
U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare...........................................................................5
U1.3. Concepte de bază ale amenajării teritoriului .......................................................6
U1.4. Aspecte legislative .............................................................................................6
U1.5. Amenajarea turistică – parte integrantă a amenajării teritoriului .......................10
U1.6. Rezumat...........................................................................................................12
U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................12
Unitatea de învăţare 2. Amenajarea turistică a teritoriului şi protejarea mediului ........14
U2.1. Introducere.......................................................................................................14
U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................14
U2.3. Mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane......................................15
U2.4. Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului ...........................................22
U2.5. Rezumat...........................................................................................................23
U2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................................................................23
Unitatea de învăţare 3. Metodologia amenajării turistice a teritoriului...........................24
U3.1. Introducere.......................................................................................................24
U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................24
U3.3. Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice.............................................25
U3.4. Zonarea turistică a teritoriului – componentă a amenajării turistice....................26
U3.5. Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului..........................................29
U3.6. Rezumat...........................................................................................................34
U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................34
Unitatea de învăţare 4. Amenajarea turistică a litoralului ...............................................35
U4.1. Introducere.......................................................................................................35
U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................35
U4.3. Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului .........................................35
U4.4. Experienţa internaţională în domeniu ...............................................................39
2
U4.5. Modele de amenajare a litoralului ....................................................................43
U4.6. Rezumat ...........................................................................................................48
U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................48
Unitatea de învăţare 5. Amenajarea turistică a arealelor balneo-climatice .....................49
U5.1. Introducere.......................................................................................................49
U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................49
U5.3. Tendinţe în dezvoltarea turismului balneo-medical...........................................50
U5.4. Soluţii de amenajare turistică a arealelor balneo-climatice................................55
U5.5. Rezumat...........................................................................................................62
U5.6.Test de autoevaluare a cunoştinţelor..................................................................62
Unitatea de învăţare 6. Amenajarea turistică a zonelor montane ....................................63
U6.1. Introducere.......................................................................................................63
U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................63
U6.3. Concepţii şi strategii de amenajare şi dezvoltare a turismului montan...............64
U6.4. Indicatori ai echipării turistice a spaţiului montan........................................... ..69
U6.5. Modele de amenajare turistică montană...............................................................85
U6.6. Rezumat...........................................................................................................91
U6.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................91
Unitatea de învăţare 7. Amenajarea turistică a zonelor urbane şi periurbane ................92
U7.1. Introducere.......................................................................................................92
U7.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................92
U7.3. Principii de amenajare şi valorificare turistică în perimetrul oraşelor ................93
U7.4. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane .............................114
U7.5. Rezumat.........................................................................................................117
U7.6. Test de evaluare a cunoştinţelor .....................................................................118
Unitatea de învăţare 8. Amenajarea turistică a ariilor protejate ...................................119
U8.1. Introducere.....................................................................................................119
U8.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................119
U8.3. Tipuri de arii protejate şi managementul acestora ...........................................119
U8.4. Modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor...............130
U8.5. Rezumat.........................................................................................................138
U8.6. Test de evaluare a cunoştinţelor .....................................................................138
Bibliografie selectivă ..................................................................................................... ...140
3
Introducere
Amploarea fluxurilor turistice interne şi internaţionale pune din ce în ce mai mult
probleme economice, sociale şi ecologice complexe. Fenomenul turistic se află astăzi
într-o fază accelerată de creştere, producând o interacţiune specifică la nivelul mediului
geografic. Influenţa nefastă a dezvoltării haotice a turismului a impus optimizarea
procesului de dezvoltare a diferitelor unităţi taxonomice ale turismului, prin abordarea
ştiinţifică a problemelor privind valorificarea resurselor, organizarea, sistematizarea şi
amenajarea pe baza unor criterii şi norme specifice de dotare şi echipare.
Disciplina Amenajarea turistică a teritoriului are ca scop însuşirea de către
studenţii de la programul de studii Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor a
cunoştinţelor de bază privind unul dintre aspectele esenţiale ale activităţii turistice:
amenajarea teritoriului. Această disciplină reprezintă o continuare şi o aprofundare a
disciplinei „Economia turismului”, evidenţiind particularităţile amenajării turistice a
teritoriului, evaluarea impactului turismului asupra mediului şi rolul amenajării ca factor
de protejare a acestuia. Cea mai mare parte a cursului este consacrată prezentării
modelelor utilizate în practica amenajării diferitelor categorii de zone turistice: litoral,
munte, staţiuni balneare, oraşe şi zone periurbane, parcuri şi rezervaţii naturale.
Obiectivele cursului
Cursul intitulat Amenajarea turistică a teritoriului are ca obiectiv principal
dobândirea de către studenţi a unor competenţe profesionale şi transversale
specifice programului de studiu „Economia Comerţului, turismului şi
serviciilor”, precum:
• Cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază
aplicabile în amenajarea turistică a teritoriului.
• Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea unor
variate tipuri de concepte, situaţii, procese şi proiecte asociate
amenajării turistice a teritoriului.
• Utilizarea unor principii şi metode de bază pentru rezolvarea de
probleme sau situaţii bine definite, tipice domeniului amenajării
turistice a teritoriului, în condiţii de asistenţă calificată.
• Utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare a
potenţialului turistic al unui teritoriu, în vederea determinării
atractivităţii şi amenajării acestuia.
• Elaborarea de proiecte profesionale şi/sau de cercetare cu utilizarea
unor principii şi metode consacrate în amenajarea turistică a teritoriului.
• Executarea responsabilă a sarcinilor profesionale în condiţii de
4
autonomie şi asistenţă calificată.
• Familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi
alocare de sarcini pentru nivelurile subordonate.
• Conştientizarea nevoii de formare continuă; utilizarea eficace a
resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru dezvoltarea personală şi
profesională.
Cerinţe preliminare
Deţinerea unor noţiuni de bază legate de economia turismului, ecoturism şi
turism rural pentru a putea înţelege fenomenele şi situaţiile exemplificate în
curs.
Mijloace de lucru
Parcurgerea unităţilor de învăţare aferente modulelor nu necesită existenţa unor
mijloace sau instrumente speciale de lucru.
Structura cursului
Cursul Amenajarea turistică a teritoriului este structurat în 8 unităţi de
învăţare. La rândul său, fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective, aspecte
teoretice privind tematica unităţii de învăţare respective, exemple, teste de
autoevaluare, precum şi probleme propuse spre discuţie şi rezolvare.La
sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare este indicată câte o temă de control.
Rezolvarea temelor de control este obligatorie.
Durata medie de studiu individual
Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de
Amenajarea turistică a teritoriului (atât aspectele teoretice, cât şi rezolvarea
testelor de autoevaluare şi rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2-3
ore pentru fiecare unitate.
Evaluarea La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă care se va calcula în
funcţie de rezultatele obţinute la examenul final (un test tradiţional, ce va
conţine întrebări teoretice şi aplicaţii practice din materia prezentată în cadrul
cursului, test care va deţine 2/3 din nota finală) şi activitatea desfăşurată pe
parcursul semestrului (temele de casă/seminar, ce vor reprezenta 1/3 din nota
finală).
5
Unitatea de învăţare 1. Amenajarea teritoriului – concepte de bază Cuprins
U1.1. Introducere....................................................................................................................5
U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare......................................................................................5
U1.3. Concepte de bază ale amenajării teritoriului ..................................................................6
U1.4. Aspecte legislative ........................................................................................................6
U1.5. Amenajarea turistică – parte integrantă a amenajării teritoriului ..................................10
U1.6. Rezumat......................................................................................................................12
U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ..................................................................................12
U1.1. Introducere
Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată
aplicat la diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei
soluţii optime pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu
complet. Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la
nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale –
se desfăşoară pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării,
coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.
Amenajarea teritoriului are un caracter predominant strategic, stabilind
direcţiile de dezvoltare în profil spaţial, care se determină pe baza analizelor
multidisciplinare şi a sintezelor interdisciplinare. Documentele care rezultă din
acest proces au un caracter atât tehnic, prin coordonările spaţiale pe principiul
maximalizării sinergiilor potenţiale ale dezvoltării sectoriale în teritoriu cât şi
legal, având în vedere că, după aprobarea documentaţiilor, acestea devin norme
de dezvoltare spaţială pentru teritoriul respectiv. Aspectele tehnice, legale şi
politice integrate în planurile aprobate de amenajare a teritoriului constituie
elemente care fundamentează planurile regionale de dezvoltare şi constituie
expresia coordonată spaţial şi temporal a politicilor de dezvoltare.
U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare
Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal clarificarea
conceptelor de bază cu care se operează în domeniul amenajării teritoriului. La
sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
� identifice elementele care stau la baza amenajării teritoriului;
� identifice obiectivele procesului de amenajare turistică;
� cunoască aspectele legislative care reglementează domeniul amenajării
teritoriului.
6
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
U1.3. Concepte de bază ale amenajării teritoriului
Stiinţele spaţiale şi, în particular, amenajarea teritoriului vizează asigurarea unei
alocări şi folosiri adecavte a spaţiului, modelarea localităţilor şi activităţilor umane în
concordanţă cu specificul fiecărei zone.
Amenajarea teritoriului ca activitate şi preocupare distinctă prinde contur după cel
de-al doilea război mondial, rezultat al exploziei industriale şi urbanistice, căpătând noi
dimensiuni astăzi, în condiţiile dinamismului vietii economice şi sociale.
Conceptul de spaţiu amenajat conţine ideea de adaptare reciprocă între teritoriu
şi nevoile rezultate din activităţile economico-sociale desfăşurate în limitele teritoriului
respectiv. El este:
- un produs al interacţiunii între activităţi şi spaţii;
- abordat prin prisma complexităţii conţinutului său: o paletă largă de fenomene având
caracter spaţial: localităţi, zone interurbane polifuncţionale, populaţii şi relaţii umane,
reţele de transport de energie, bunuri şi informaţii;
- se situează la intersecţia a două categorii:
o sistemele ecologice, determinate de alocarea de teren;
o sistemele economico-sociale, determinate de prezenţa şi activităţile oamenilor.
Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată aplicat la
diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei soluţii optime pentru
dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet.
Amenajarea teritoriului – definiţie – procesul de punere în valoare a
resurselor regionale, de îmbunătăţire a cadrului de viaţă şi condiţiilor de existenţă
ale locuitorilor, totrul prin atenuarea disparităţilor regionale ale dezvoltării
economice şi sociale, printr-o organizare prospectivă a spaţiului, reaşezată pe o
orientare voluntară şi concentrată a echipamentelor şi activităţilor1.
Alte concepte utilizate: planificarea regională, localizarea, sistematizarea teritoriului.
U1.4. Aspecte legislative
Amenajarea teritoriului în context european
Prima Conferinţă Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea
Teritoriului (CEMAT) a avut loc în 1970 la Bonn – Germania. Din 1970, CEMAT s-a
reunit în 12 sesiuni şi a adoptat de-a lungul timpului, documente fundamentale pentru
1 Minciu, R., Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti, 1995, p. 11.
7
amenajarea teritoriului european. Dupã 1991, România a participat constant la Sesiunile
CEMAT prin reprezentanţi ai ministerului responsabil cu amenajarea teritoriului.
Principalele documente europene în vigoare care sintetizează experienţa privind
amenajarea teritoriului şi la care România îşi aliniazã politicile sale sunt:
- Carta europeanã a amenajării teritoriului – document al Consiliului Europei,
adoptat de cea de a 6-a Conferinţă Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea
Teritoriului (CEMAT), care a avut loc la Torremolinos, Spania (mai 1983);
- Schema de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (SDEC) – Dezvoltarea
spaţială echilibrată şi durabilă a teritoriului Uniunii Europene - document al Uniunii
Europene, adoptată la Consiliul Informal al Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea
Teritoriului din ţãrile Uniunii Europene – Potsdam, Germania (mai 1999);
- Principii directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă a
continentului european – document al Consiliului Europei, adoptat la Conferinţa
Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) – Hanovra,
Germania (septembrie 2000);
- Agenda Teritorială Europeana - document al COMISIEI EUROPENE (mai,
2007).
Amenajarea teritoriului în context naţional
În România, activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se desfăşoară
conform Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările
ulterioare, care stabileşte ca obiective ale amenajării teritoriului:
• dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea
specificului acestora;
• îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
• gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
• utilizarea raţională a teritoriului;
• conservarea şi dezvoltarea diversităţii culturale.
Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul
întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale – se desfăşoară
pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării
spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.
Amenajarea teritoriului – trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art.3):
- globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat;
- funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de
cultură şi interese comune;
8
- prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a
fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de
acestea în aplicare;
- democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la
adoptarea deciziilor.
Conceptul de amenajare a teritoriului în România este racordat la principalele
documente europene din acest domeniu. Acesta se concretizează prin studii, planuri,
programe şi proiecte care armonizează la nivel teritorial politicile economice, sociale,
ecologice şi culturale în vederea asigurării dezvoltării durabile în profil spaţial a
diferitelor zone ale ţării.
Atribuţiile administraţiei publice centrale în domeniul amenajării teritoriului
Activitatea în domeniu la nivel naţional este coordonată de către Guvern, care stabileşte în
raport cu conţinutul Programului de Guvernare, programe prioritare, linii directoare şi
politici sectoriale. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului este organul
specializat al Guvernului în domeniul amenajării teritoriului, având următoarele atribuţii:
- asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului National – PATN;
- asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Regional – PATR – care
fundamentează dezvoltarea regională;
-asigură colaborarea cu ministerele, precum şi cu celelalte organe ale
administraţiei publice centrale, pentru fundamentarea, din punct de vedere al amenajării
teritoriului şi a programelor strategice sectoriale;
- asigură colaborarea cu consiliile pentru dezvoltare regională, consiliile judeţene
şi consiliile locale, precum şi urmărirea modului în care se aplică programele
guvernamentale şi liniile directoare în domeniul amenajării teritoriului la nivel regional,
judeţean şi local;
- asigură avizarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului, potrivit
competenţelor stabilite prin lege.
Atribuţiile administraţiei publice judeţene în domeniul amenajãrii teritoriului
Consiliul judeţean are următoarele atribuţii în acest domeniu:
- coordoneazã activitatea de amenajare a teritoriului la nivel judeţean, conform
legii şi stabileşte orientãrile generale privind amenajarea teritoriului, pe baza planurilor de
amenajare a teritoriului. În acest scop, consiliul judeţean coordoneazã activitatea
consiliilor locale şi le acordã asistenţă tehnică de specialitate;
- asigură preluarea prevederilor cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului
naţional, regional şi zonal în cadrul documentaţiilor de amenajare a teritoriului pentru
teritoriile administrative ale localităţilor din judeţ;
9
- asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Judeţean, a planurilor
zonale de amenajare a teritoriului care sunt de interes judeţean şi le aprobă conform
prevederilor legii.
Atribuţiile administraţiei publice locale în domeniul amenajării teritoriului
Consiliul local asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a
teritoriului aprobate. În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului,
consiliul local utilizează informaţii din toate domeniile de activitate economico-socială.
Exemple
CADRUL LEGISLATIV
ORDONANTÃ Nr. 27 / 2008 pentru modificarea si completarea
Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul
LEGE Nr. 350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul
(forma actualizata 2007)
LEGE Nr. 350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul
LEGE Nr. 168 / 2007 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr.
18/2007 pentru modificarea alin. (3) al art. 51 din Legea nr. 350/2001 privind
amenajarea teritoriului si urbanismul
LEGE Nr. 289 / 2006 pentru modificarea si completarea Legii nr.
350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul
LEGE Nr. 464 / 2004 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr.
69/2004 pentru completarea art. 38 din Legea nr. 350/2001 privind
amenajarea teritoriului si urbanismul
HOTÃRÂRE Nr. 932 / 2007 pentru aprobarea Metodologiei privind
finantarea de la bugetul de stat a hãrtilor de risc natural pentru cutremure si
alunecãri de teren
HOTÃRÂRE Nr. 26 / 2006 pentru aprobarea Regulamentului
privind dobândirea dreptului de semnãturã pentru documentatiile de
amenajare a teritoriului si de urbanism si a Regulamentului referitor la
organizarea si functionarea Registrului Urbanistilor din România
HOTÃRÂRE Nr. 447 / 2003 pentru aprobarea normelor
metodologice privind modul de elaborare si continutul hãrtilor de risc natural
la alunecãri de teren si inundatii
HOTÃRÂRE Nr. 382 / 2003 privind exigentele minime de continut
ale documentatiilor de amenajare a teritoriului si urbanism pentru zonele cu
riscuri naturale; privind exigentele minime de continut ale documentatiilor de
amenajare a teritoriului si urbanism pentru zonele cu riscuri naturale.
10
HOTÃRÂRE Nr. 525 / 1996 Republicatã pentru aprobarea
Regulamentului general de urbanism
ORDONANTA Nr. 18 / 2007 pentru modificarea alin. (3) al art. 51
din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul
ORDONANTÃ Nr. 69 / 2004 pentru completarea art. 38 din Legea
nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul
ORDIN Nr. 6 / 2003 privind mãsuri pentru respectarea disciplinei în
domeniul urbanismului si amenajãrii teritoriului în scopul asigurãrii
fluidizãrii traficului si a sigurantei circulatiei pe drumurile publice de interes
national si judetean
ORDIN Nr. 293 / 2006 pentru aprobarea modelului si continutului
Legitimatiei de control destinate utilizãrii în activitatea de control al statului
în amenajarea teritoriului, urbanism si autorizarea executãrii lucrãrilor de
constructii, precum si cu privire la aplicarea unitarã a prevederilor legale în
domeniul calitãtii în constructii
DECRET Nr. 488 / 2001 pentru promulgarea Legii privind
amenajarea teritoriului si urbanismul
Studiaţi Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă - nov 2008 şi identificaţi
elementele care fac referire la amenajarea teritoriului şi planificarea spaţială.
U1.5. Amenajarea turistică – parte integrantă a amenajării teritoriului
În desfăşurarea acţiunilor turistice se stabilesc o serie de raporturi între turist şi
zonele pe care le vizitează:
- acte cu caracter pur economic (prestarea de servicii);
- schimburi cu încărcătură psiho-socială (relaţii umane, obţinerea de informaţii,
cunoştinţe etc.).
Teritoriul/spaţiul serveşte ca:
- suport fizic pentru realizarea de echipamente destinate satisfacerii nevoilor
cotidiene şi specifice ale turiştilor;
- prin potenţialul său exprimat de condiţiile naturale, bogăţia cultural-istorică,
climatul social etc – element cu rol hotărâtor în motivaţia călătoriei şi gradul de satisfacţie
a turistului.
Noţiunea de “amplasare turistică” sau de “localizare”, cu referire expresă la
domeniul turismului, este folosită frecvent doar începând cu anii 1960.
11
Amenajarea turistică a teritoriului - definiţie - un proces dinamic şi complex
de organizare ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare relaţiile dintre
mediu şi colectivităţile umane, precum şi toţi factorii care influenţează aceste relaţii2.
Localizarea turistică necesită o abordare economică, nu numai una geografică şi
trebuie concepută ca o funcţie a mai multor variabile:
- aptitudinile naturale ale zonei;
- distanţa dintre zona de emisie (de origine a turiştilor) şi zona de recepţie (acest
factor “distanţă” este omniprezent şi cu valoare în creştere în studiile referitoare la
amenajarea turistică;
- potenţialul pieţei (emisia turistică);
- condiţiile economico-sociale ale zonei ce urmează a fi amenajată;
- dimensiunea actuală sau/şi proiectată a implantărilor;
- competenţele decizionale etc.
Procesul de amenajare turistică are ca obiective:
- armonizarea intereselor turismului cu cele ale celorlalte activităţi economice şi
sociale din teritoriu;
- crearea cadrului necesar dezvoltării turismului şi valorificării optime a teritoriului
din punct de vedere turistic;
- găsirea unor soluţii de multiplicare a efectelor turismului în avantajul economiei
globale a zonei;
- integrarea programelor de dezvoltare turistică în strategia dezvoltării economico-
sociale a teritoriului.
Intr-o accepţiune modernă, amenajarea turistică se cere a fi coordonată într-o
viziune sistemică, unitatea taxonomică de amenajat (de regulă zona sau regiunea turistică)
fiind considerată ca sistem recreativ socio-spaţial. La conturarea sa contribuie atât
propriile structuri – poziţia în teritoriu, căile de acces, valoarea resurselor turistice,
dotările de bază materială etc. – cât şi elementele definitorii ale cererii turistice din zonele
emitente – populaţie, venituri, structuri socio-economice3.
Combinarea informaţiilor referitoare la cele două grupe de componente conduce la
desprinderea următoarelor elemente definitorii pentru conceptul de amenajare turistică:
- amenajarea turistică, parte a sistematizării, se încadrează în ansamblul sistemic al
turismului românesc, înglobând o serie de subsisteme (subzone, localităţi, obiective şi
puncte turistice);
- în vederea creşterii eficienţei economice şi sociale a investiţiilor, între subsistemele
(subzone) ale aceluiaşi sistem sau între diferite sisteme se stabilesc legături
funcţionale ce pot lua forma cooperării; 2 Berbecaru, I., Botez, M., Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1977, p. 19. 3 Erdeli, G., Gheorghilaş, A., Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p. 38.
12
- structura zonelor turistice trebuie concepută ca un sistem transformabil,
polifunctional, care să permită dezvoltări continue şi adaptări în funcţie de mutaţiile în
structura cererii;
- prin dotări şi echipări corespunzătoare, prin repartiţia funcţională optimă a acestora în
teritoriu, se asigură protecţia şi conservarea mediului înconjurător;
- amplasarea în teritoriu a dotărilor se realizează prin menţinerea unor proporţii
corespunzătoare, astfel incât să nu producă degradarea perimetrelor cu resurse
turistice valoroase;
- evitarea amplasării unor obiective economice (industriale, agricole etc.) în apropierea
arealelor turistice.
Să ne reamintim...
Amenajarea teritoriului – definiţie – procesul de punere în valoare a resurselor
regionale, de îmbunătăţire a cadrului de viaţă şi condiţiilor de existenţă ale
locuitorilor, totrul prin atenuarea disparităţilor regionale ale dezvoltării
economice şi sociale, printr-o organizare prospectivă a spaţiului, reaşezată pe o
orientare voluntară şi concentrată a echipamentelor şi activităţilor.
Amenajarea turistică a teritoriului - definiţie - un proces dinamic şi complex
de organizare ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare relaţiile dintre
mediu şi colectivităţile umane, precum şi toţi factorii care influenţează aceste
relaţii.
U1.6. Rezumat
Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată aplicat la
diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei soluţii optime
pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet.
Procesul de amenajare turistică are ca obiective:
- armonizarea intereselor turismului cu cele ale celorlalte activităţi
economice şi sociale din teritoriu;
- crearea cadrului necesar dezvoltării turismului şi valorificării optime a
teritoriului din punct de vedere turistic;
- găsirea unor soluţii de multiplicare a efectelor turismului în avantajul
economiei globale a zonei;
- integrarea programelor de dezvoltare turistică în strategia dezvoltării
economico-sociale a teritoriului.
U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Care sunt obiectivele amenajării teritoriului?
2. Care sunt atribuţiile administraţiei publice centrale/judeţene/locale în
13
domeniul amenajării teritoriului?
3. Definiţi procesul de amenajare turistică, obiectivele acestuia şi variabilele
care trebuie luate în considerare în cadrul acestuia.
Temă de control
Realizaţi o cercetare documentară/bibliografică privind ultimile
modificări/actualizări ale legislaţiei naţionale privind amenajarea turistică a
teritoriului. Porniţi de la ultima ORDONANTÃ, Nr. 27 / 2008 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului
şi urbanismul.
14
Unitatea de învăţare 2. Amenajarea turistică a teritoriului şi protejarea mediului
Cuprins
U2.1. Introducere.......................................................................................................14
U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................14
U2.3. Mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane......................................15
U2.4. Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului ...........................................22
U2.5. Rezumat...........................................................................................................23
U2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................................................................23
U2.1. Introducere
Turismul reprezintă una din industriile cele mai mari ale lumii, cu cea
mai rapidă dezvoltare şi cu multiple influenţe, atât negative cât şi pozitive
asupra vieţii oamenilor şi a mediului înconjurător. Aceste “influenţe se pot
grupa în trei categorii: ecologice (impactul turismului asupra mediului
înconjurător), socio-culturale (impactul activităţii turistice asupra populaţiei
locale) şi economice (rolul turismului în dezvoltarea economică a zonei
respective).
Mediul natural reprezintă probabil bogăţia cea mai mare pentru
turismul din Romania. Patrimoniul natural, flora, fauna, litoralul, delta şi
munţii, toate sunt motive puternice pentru vizitare şi oferă oportunitatea de
petrecere a vacanţelor. Dacă mediul este deteriorat, sau dacă percepţia
vizitatorilor este alterată, aceste două argumente convingătoare pentru
vizitare vor dispărea. Protecţia mediului este deci crucială pentru turism.
U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
� Explice de ce mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane
� Înţeleagă care este rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului
� Cunoască elementele componente ale strategiei UE/României privind
dezvoltarea durabilă
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.
15
U2.3. Mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane
Raportul calitatea vieţii – mediu se pune astăzi în alţi termeni:
- nu mai este vorba doar despre ce se poate obţine de la natură pentru a asigura şi
îmbunătăţi condiţiile de viaţă;
- ci şi care sunt efectele acţiunii asupra naturii şi în ce măsură deteriorarea mediului
influenţează, în mod negativ, viata oamenilor.
Se impune astfel o nouă strategie a dezvoltării, strategie orientată spre protejarea
mediului.
Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul
mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri ştiinţifice aprofundate pe plan internaţional şi
a căpătat valenţe politice precise în contextul globalizării.
În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi sociale ale
statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecinţele activităţii
umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma
intitulat Limitele creşterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind
evoluţia a cinci parametri (creşterea populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării,
producţia de alimente şi tendinţele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia
că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susţinut pe termen lung.
Problematica raporturilor dintre om şi mediul natural a intrat în preocupările
comunităţii internaţionale începând cu prima Conferinţă a ONU asupra Mediului
(Stockholm, 1972) şi s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu şi
Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G. H.
Bruntdland şi intitulat Viitorul nostru comun a oferit prima definiţie acceptată a
dezvoltării durabile ca fiind „o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a
compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi”. Conceptul de
dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor politici şi
decizionali, în care protecţia mediului şi creşterea economică pe termen lung sunt
considerate complementare şi reciproc dependente.
De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o
dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferinţa Mondială
pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a
Adunării Generale ONU şi adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000) şi la Conferinţa
Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002). S-au conturat, astfel,
programe concrete de acţiune la nivel global şi local (Agenda 21 Locală) conform
dictonului „să gândim global şi să acţionăm local”.
În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenţii internaţionale care
stabilesc obligaţii precise din partea statelor şi termene stricte de implementare privind
schimbările climatice, conservarea biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi zonelor
16
umede, limitarea folosirii anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea
mediului şi altele, care conturează un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în
practică a preceptelor dezvoltării durabile.
Se recunoaşte, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea
crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele
distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune şi deşertificare,
poluarea solului, apei şi aerului, reducerea suprafeţei sistemelor forestiere tropicale şi a
zonelor umede, dispariţia sau periclitarea existenţei unui număr mare de specii de plante şi
animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au
început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice şi calităţii
vieţii oamenilor în zone vaste ale planetei.
Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizaţia umană
este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie şi energie din cadrul
acesteia, de stabilitatea şi capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se
elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie Naţională pentru Dezvoltare
Durabilă a României, urmăresc restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional, pe
termen lung, între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural în forme înţelese
şi acceptate de societate.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este
una dintre opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională a devenirii naţionale, având
ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenţa factorilor
economici, sociali şi de mediu.
- Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă
Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu
anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001, Consiliul
European de la Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene,
căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002.
În anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a Strategiei,
publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor înregistrate după 2001, care
punctează şi o serie de direcţii de acţiune de urmat în continuare. Documentul a evidenţiat
şi unele tendinţe nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului înconjurător, care
puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice,
ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială, epuizarea
resurselor naturale şi erodarea biodiversităţii. Ca urmare a identificării acestor probleme,
în iunie 2005, şefii de state şi guverne ai ţărilor Uniunii Europene au adoptat o Declaraţie
privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la
Lisabona, revizuită, pentru creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă drept o
componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării durabile. După o largă
17
consultare, Comisia Europeană a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de
revizuire a Strategiei de la Goteborg din 2001.
Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, Strategia
reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă. Documentul este conceput
într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având ca obiectiv general îmbunătăţirea
continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor
comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi
să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în vederea asigurării
prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale.
Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă fundamentul Strategiei
Naţionale a României în domeniu, completează Strategia de la Lisabona şi se doreşte a fi
un catalizator pentru cei ce elaborează politici publice şi pentru opinia publică, în scopul
schimbării comportamentului în societatea europeană şi, respectiv, în societatea
românească şi implicării active a factorilor decizionali, publici şi privaţi, precum şi a
cetăţenilor în elaborarea, implementarea şi monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile.
Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene şi
statelor sale membre, implicând toate componentele instituţionale la nivel comunitar şi
naţional. Este subliniată, de asemenea, importanţa unei strânse conlucrări cu societatea
civilă, partenerii sociali, comunităţile locale şi cetăţenii pentru atingerea obiectivelor
dezvoltării durabile.
În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie:
• Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii economice de
impactul negativ asupra mediului;
• Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale,
diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de orice fel;
• Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi competitivităţii
pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi unor locuri de muncă abundente şi
bine plătite;
• Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea instituţiilor
democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a principiilor şi practicilor dezvoltării
durabile pretutindeni în lume.
Programul Operaţional Sectorial de “Mediu” al României 2007-2013, aprobat de
Comisia Europeană în iulie 2007, este corelat cu strategiile de dezvoltare şi cu celelalte
programe finanţate din fonduri europene şi naţionale şi vizează conformitatea cu
directivele UE în materie, reflectând în acelaşi timp interesele naţionale.
Pe ansamblu, strategiile şi programele naţionale referitoare la mediu corespund
orientărilor Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoite (2006) şi vizează
realizarea următoarelor obiective specifice:
18
(a) Îmbunătăţirea calităţii şi accesului la infrastructura de apă şi apă uzată prin
asigurarea serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare în majoritatea zonelor urbane
până în 2015 şi stabilirea structurilor regionale eficiente pentru managementul serviciilor
de apă/apă uzată.
(b) Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor prin îmbunătăţirea
gestionării deşeurilor şi reducerea numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de
judeţe până în 2015.
(c) Reducerea impactului negativ asupra mediului şi diminuarea schimbărilor
climatice cauzate de sistemele de încălzire urbană în cele mai poluate localităţi până în
2015.
(d) Conservarea biodiversităţii şi a patrimoniului natural prin sprijinirea
managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea reţelei Natura 2000.
Obiectivul principal în perioada de referinţă este implementarea unor sisteme adecvate de
management pentru protecţia naturii în vederea conservării diversităţii biologice, a
habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică. Acţiunile prevăzute vizează
întărirea capacităţii instituţionale, la nivel naţional şi local, şi atragerea participării publice
(un rol important revenind ONG-urilor) pentru conformarea cu Directivele relevante ale
UE, în special cele referitoare la păsări şi habitate, în corelare cu dezvoltarea reţelei
Natura 2000. Siturile Natura 2000 reprezintă 17,84% din suprafaţa ţării, inclusiv 273 de
situri de importanţă comunitară (13,21% din suprafaţă).
Agenţia Naţională pentru Arii Protejate şi Conservarea Biodiversităţii, va asigura
coordonarea generală a elaborării şi implementării planurilor de management pentru
fiecare dintre siturile desemnate pentru protejare. Tot până la sfârşitul anului 2008 se
prevede definitivarea cadastrului ariilor protejate de importanţă comunitară şi a ghidului
metodologic privind integrarea aspectelor de biodiversitate în procedura de evaluare a
impactului asupra mediului.
Ţintele concrete propuse pentru anul 2015 includ sporirea numărului de arii
protejate şi situri Natura 2000 care dispun de planuri de management aprobate, de la 3 în
2006 la 240 în 2015 şi extinderea acestor suprafeţe la 60% din totalul ariilor protejate.
(e) Reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra
populaţiei prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone.
Obiectivele principale vizează instituirea unui management durabil al inundaţiilor
în zonele cele mai expuse la risc şi protejarea şi reabilitarea litoralului Marii Negre.
Impactul turismului asupra mediului
Turismul reprezintă una din industriile cele mai mari ale lumii, cu cea mai rapidă
dezvoltare şi cu multiple influenţe, atât negative, cât şi pozitive asupra vieţii oamenilor şi
a mediului înconjurător. Aceste “influenţe” se pot grupa în trei categorii: ecologice
19
(impactul turismului asupra mediului înconjurător), socio-culturale (impactul activităţii
turistice asupra populaţiei locale) şi economice (rolul turismului în dezvoltarea economică
a zonei respective).
Calitatea mediului ambiant, atât natural cât şi antropic, este esenţială pentru
turism. Turismul poate avea efecte adverse asupra mediului, multe având legătură cu
realizarea infrastructurii generale specific turistice, a hotelurilor, a restaurantelor, a
magazinelor. Impactul negativ al dezvoltării turismului se manifestă atunci când numărul
turiştilor este mai mare decât capacitatea de suport a mediului, conducând la distrugerea
resurselor.
Printre aceste efecte negative putem menţiona:
poluarea datorită procesului tehnologic al realizării serviciilor turistice (scurgeri
de ape reziduale de la unităţile de cazare şi alimentaţie publică) şi degradarea locală a
mediului în perioadele de vârf de sezon în arealele unde sunt concentrate echipamentele
turistice.
Faţă de poluarea aerului, poluarea apei este mult mai prezentă deoarece foarte
multe activităţi turisice nu se pot derula în lipsa unor resurse de apă, mai ales când este
vorba de starea de igienă şi calitatea serviciilor turistice oferite. Consumul de apă calculat
pentru fiecare turist este destul de ridicat, atât în structurile de cazare, cât şi în cele de
alimentaţie publică, ca urmare înregistrându-se un volum mai mare de ape evacuate pe
lângă cele provenite din partea localităţii urbane sau rurale.
Poluarea apelor mai este produsă şi prin turismul neorganizat prin campare în
locuri situate pe malurile apelor, lacurilor sau în apropierea zonelor strict protejate, unde
turiştii, prin gunoaiele lăsate, pot contribui la scăderea calităţii apelor de suprafaţă sau
subterane.
Comportamentul turiştilor de a arunca oriunde gunoaiele şi propriile dejecţii, cu
deosebire în lacuri, ape curgătoare, conduce la creşterea concentraţiei de bacili coliformi
care pot fi vectorii de producere a unor afecţiuni. De asemenea, se impune utilizarea cât
mai redusă a detergenţilor cu fosfaţi, a clorului pentru albirea lenjeriei şi tuturor ţesăturilor
folosite în structurile de cazare şi alimentaţie publică.
Exemple
In hotelurile moderne există un control riguros al cantităţilor de apă folosite,
deoarece preţul acestei resurse este relativ ridicat. Poluarea apelor mai poate
fi produsă şi de apele menajere evacuate de structurile turistice care nu deţin
microstaţii de epurare sau dacă sunt deversate la reţeaua de canalizare şi
epurare a localităţii, staţiile nu au capacitate de prelucrare a unor volume mai
mari sau nu deţin sisteme de filtrare performante şi, ca atare, ape cu diferite
grade de poluare ajung în apele naturale.
20
poluarea şi degradarea canalelor şi a lacurilor (prin: deversări de ulei,
combustibili, surparea malurilor ariilor limitrofe prin crearea de valuri) pe care le
parcurge actualul parc de nave: hidrobuze, şalupe, remorchere, pontoane.
poluarea sonoră produsă de aglomerările turistice în sezonul estival, cu
consecinţe asupra mediului deltaic limitrof (una dintre consecinţe fiind deranjarea
păsărilor în perioada de cuibărit, fapt ce duce la reducerea numărului de indivizi);
Activităţile turistice deţin mai multe surse prin care produc zgomote cu caracter
disconfortant. Zgomotele sunt produse de lifturi de marfă, motoarele de pompare ale apei
reci şi calde, aparatele frigorifice, instalaţiile de aer condiţionat, rampele de aprovizionare
cu materii prime din structurile de alimentaţie publică şi evacuare a deşeurilor, de staţiile
de amplificare ale restaurantelor, de comportamentul necivilizat al unora dintre turişti, etc.
Toate aceste surse de zgomote constituie puncte negative în funcţionarea
structurilor care pot afecta liniştea turiştilor şi care pot să determine scurtarea sejurului
acestora.
degradarea solului prin construirea unităţilor de cazare pentru turişti, a
restaurantelor, a amenajărilor pentru agrement şi a altor elemente de infrastructură
specifică (drumuri, poduri);
Această formă de poluare afectează mai ales prin extinderea amenajărilor turistice
şi de transporturi, care determină scoaterea din circuitul forestier şi agricol a unor
importante suprafeţe (realizarea de parcări, staţii de alimentare cu combustibil, etc.).
Solurile sunt afectate îndeosebi de cantităţile de deşeuri solide care, prin anumite procese
fizice şi chimice pot afecta calitatea acestora. Modul de colectare şi de depozitare a
deşeurilor solide provenite din activităţile turistice trebuie să asigure menţinerea calitativă
a solurilor.
Exemple
Un aspect deosebit este dat de exploatarea plajelor care trebuie curăţate
periodic cu mijloace mecanice specifice pentru păstrarea calităţii igienice a
nisipului. În general, solurile sunt afectate şi de multitudinea structurilor de
agrement, care produc tasări şi pot declanşa procese de erodare a solurilor.
dispariţia unor habitate, ceea ce duce treptat la dispariţia speciilor de animale,
păsări şi peşti.
Speciile faunistice sunt valoroase sub aspectul rarităţii pentru domeniul ştiinţific şi
ecologic sau pentru domeniul pescuitului şi al vânătorii sportive. Extinderea amenajărilor
turistice, circulaţia turistică intensă determină reducerea habitatelor naturale pentru mai
multe dintre animalele sălbatice. Practicarea braconajului, a pescuitului şi vânătorii
necontrolate poate conduce la scăderea dramatică a efectivelor de faună sălbatică.
21
Comportamentul zgomotos al turiştilor, camparea liberă a corturilor au un impact
negativ asupra mediului de viaţă al multor specii de animale multe dintre acestea foarte
sensibile la orice modificare adusă biotopului lor.
distrugerea peisajului datorată deşeurilor aruncate de turişti pe teritoriul Deltei
Dunării, dar şi a celor aruncate de locuitorii RBDD. Principala caracteristică a deşeurilor
menajere este marea lor eterogenitate, cu variaţii de la o localitate la alta în funcţie de
anotimp, de poziţia geografică, de gradul de dezvoltare a societăţii, de specificul şi nivelul
vieţii, de obiectivele şi formele de turism practicate.
Exemple
Deşeurile menajere se compun din următoarele materiale: resturi alimentare,
hârtie, carton, textile, lemn, plastic-cauciuc, oase, cenuşă-zgură-moloz, fracţii
fine, diverse.
poluarea aerului ca urmare a transportului turiştilor, datorită dioxidului de carbon
emis prin folosirea mijloacelor de transport.
Gazele generate în mediile naturale joacă împreună cu emisiile gazoase
industriale, un rol deosebit în procesul global de încălzire al climei, sub influenţa efectului
de seră. Cea mai mare parte a emisiilor naturale este de origine biogenă, strâns legată de
ciclurile carbonului şi azotului în atmosferă, însă generarea lor poate fi influenţată de
intervenţia unor activităţi umane (modificarea destinaţiei terenurilor, construcţiile
hidrotehnice, agricultura, creşterea animalelor) căpătând astfel şi o componentă
antropogenă.
Producerea gazelor cu efect de seră în mediile naturale apare ca efect al
interacţiunii între ecosistemele acvatice, materia vie, substanţa organică, sedimente şi este
controlată de către interacţiunea factorilor fizici, chimici şi biologici în mediul acvatic.
poluarea estetică se referă la structura şi arhitectura unităţilor turistice, care
adesea nu se integrează în peisaj şi specificul zonei respective. Problema cu care se
confruntă multe destinaţii turistice din România este dezvoltarea haotică din ultimii ani ai
turismului. Biodiversitatea are cel mai mult de suferit, iar această tendinţă continuă să
crească.
Exemple
O amenajare turistică devine atractică nu numai prin calitatea serviciilor
oferite, dar şi prin ambianţa estetico-ambientală, care constă în personalizarea
oricărei atracţii turistice prin arhitectură şi artă peisagistică. Astfel, pe plan
mondial arhitectura se manifestă printr-un curent modern, prin care arhitecţii
au soluţii noi, unde funcţionalul se armonizează cu cerinţele esteticii, curent
care se manifestă din punct de vedere conceptual prin pluralismul ideilor şi
formelor de prezentare. Acest curent ţine seama şi de faptul că preferinţele
22
consumatorului sunt cuantificate prin anumite simboluri şi forme de
reprezentare în planul construcţiilor.
Problema o constituie amenajarea şi dotarea structurilor turistice, care în ciuda
vehiculării unor modele, trebuie să se sprijine şi pe elementul original, autentic, fără a
neglija semnificaţia naturală a locurilor şi cerinţele locuitorilor.
U2.4. Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului
Turismul se manifestă ca un factor activ în protejarea mediului, asigurându-şi
astfel conservarea propriei “materii prime”. Conservarea funcţiilor sanitar-igienică,
recreativă şi estetică ale elementelor componente ale mediului natural reprezintă garanţia
continuei dezvoltări a turismului.
Calitatea mediului şi menţinerea ei este o condiţie de bază a competitivităţii ofertei
turistice.
Responsabilităţile în domeniul turismului constau în:
- evitarea risipei unor resurse naturale: apa, aerul, solul, vegetaţia;
- conservarea, protejarea şi ameliorarea aşezărilor umane (urbane şi rurale), a
monumentelor naturii, a vestigiilor istorice, a arhitecturii tradiţionale etc;
- amenajarea, exploatarea raţională şi conservarea mediului în spaţiile libere, în
concordanţă cu evoluţiile viitoare ale fluxurilor turistice;
- controlul efectelor activităţii turistice în scopul prevenirii degradării mediului şi
utilizării în cele mai bune condiţii a resurselor.
Amenajarea turistică (AT) reprezintă principala modalitate de punere de acord a
dezvoltării turistice cu necesitatea protejării mediului:
- AT favorizează sau nu includerea unor perimetre în circuitul turistic. Sunt
protejate zonele care se confruntă cu grave dezechilibre ecologice sau zone cu un statut
deosebit;
- Prin AT se poate controla riguros intensitatea fluxurilor turistice în fiecare
perimetru. Orice acţiune de amenajare presupune determinarea capacităţii optime de
primire a zonei şi echiparea la nivelul acesteia;
Exemple
Capacitatea optimă de primire = numărul maxim de turişti ce pot fi găzduiţi
simultan într-o staţiune, astfel încât toţi turiştii să beneficieze de toate dotările
şi să nu fie afectat echilibrul ecologic al zonei.
- AT se implică în protejarea mediului şi prin promovarea unei anumite strategii în
privinţa dimensiunilor staţiunilor;
- Prin constituirea de parcuri şi rezervaţii, prin promovarea unor forme “blânde” de
turism (fotosafari, bird-watching) se poate asigura o protejare eficientă a florei şi faunei;
23
- Realizarea de situri (din franceză, site) = ansamblu la care natura şi omul au
contribuit în mod egal pentru a crea o unitate şi o armonie;
- Adoptarea de soluţii constructive şi arhitectonice care să îmbine funcţionalitatea şi
estetica;
- Amenajări funciare, forestiere, hidrografice;
- Iniţiative legislative, programe de informare şi educare a populaţiei etc.
Identificaţi o zonă turistică şi exemplificaţi care este impactul turismului
asupra mediului prin menţionarea principalelor efecte negative ale dezvoltării
turismului.
U2.5. Rezumat
Turismul are multiple influenţe, atât negative, cât şi pozitive asupra vieţii
oamenilor şi a mediului înconjurător. Aceste “influenţe” se pot grupa în trei
categorii:
1. ecologice (impactul turismului asupra mediului înconjurător),
2. socio-culturale (impactul activităţii turistice asupra populaţiei locale) şi
3. economice (rolul turismului în dezvoltarea economică a zonei respective).
U2.6. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Care sunt obiectivele-cheie ale strategiei UE pentru Dezvoltare Durabilă?
2. Care sunt obiectivele strategice cuprinse în Strategia României pentru
dezvoltare durabilă?
3. Enumeraţi aspectele prin care se poate evidenţia rolul amenajărilor turistice în
protejarea mediului.
Temă de control
Prezentaţi problemele pe care le aduce turismul practicat într-o zonă pe care o
cunoaşteţi mediului înconjurător şi identificaţi care este rolul amenajărilor
turistice în protejarea mediului din zona respectivă.
24
Unitatea de învăţare 3. Metodologia amenajării turistice a teritoriului
Cuprins
U3.1. Introducere.......................................................................................................24
U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................24
U3.3. Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice.............................................25
U3.4. Zonarea turistică a teritoriului – componentă a amenajării turistice....................26
U3.5. Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului..........................................29
U3.6. Rezumat...........................................................................................................34
U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................34
U3.1. Introducere
Amenajarea turistică a teritoriului este o acţiune interdisciplinară la care
contribuie economia şi organizarea turismului, ecologia, geografia, arhitectura,
ştiinţele naturii, geologia, sociologia, psihologia etc.
Principala modalitate de aducere în stare operaţională a ideilor privind
sistematizarea teritoriului şi amenajarea localităţilor din zonele cu potenţial
turistic este găsirea unor criterii clare de delimitare a zonelor turistice,
ierarhizarea lor şi stabilirea priorităţilor de dezvoltare. Zonarea turistică a
teritoriului pune economistului, sistematizatorului şî urbanistului probleme
concrete legate de profilul formelor de turism practicate într-o anumită zonă,
intensitatea activităţii turistice şi perspectivele de dezvoltare.
U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
� Identifice tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice
� Cunoască criteriile de selecţionare a zonelor turistice în procesul de
amenajare turistică
� Descrie modalitatea de delimitare a unităţilor turistice teritoriale
� Cunoască tehnicile utilizate în amenajarea turistică a teritoriului
� Identifice care sunt caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de
amplasare a echipamentelor turistice
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.
25
U3.3. Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice
Există mai multe criterii după care se pot structura/clasifica localizările turistice.
In cele ce urmează vor fi prezentate câteva dintre cele mai folosite.
In funcţie de dimensiunile şi răspândirea în teritoriu a resurselor, localizările
turistice pot fi:
- univoce, atunci când implantările sunt legate de existenţa unui singur obiectiv sau
element de atracţie turistică, având valoare deosebită – cascada Niagara, piramidele,
cetatea de scaun a Sucevei etc, ce polarizează cererea. Amenajările sunt sumare, relativ
izolate şi în corelaţie strânsă cu indicele de atractivitate al obiectivului în cauză;
- plurivoce, atunci când localizarea se integrează într-un ansamblu de condiţii care
oferă o anumită specificitate (zonă cu monumente de artă, arhitectură, zonă cu izvoare
minerale sau ape termale; ţărm cu nisip; munte cu zăpadă etc.). Dotările sunt mai
complexe, luând forma unor centre turistice sau staţiuni;
- echivoce, specifice zonelor turistice relativ omogene, cu o arie largă de întindere,
fără o anumită particularitate. Dotările sunt mai numeroase, în forme simple şi complexe
şi pot fi localizate oriunde, urmărindu-se doar o relaţie sumară între elementele ofertei. In
decizia de amenajare dominantă este cererea – prin timpul de deplasare, oboseală,
cheltuielile generate. Astfel de localizări sunt reprezentative pentru ariile de turism din
preajma marilor aglomerări urbane.
In funcţie de natura spaţiului geografic, se poate vorbi despre:
- amenajarea siturilor (balneare) de litoral;
- amenajarea siturilor montane;
- amenajarea parcurilor şi rezervaţiilor naturale;
- amenajarea siturilor istorice şi arheologice;
- amenajarea staţiunilor termale;
- amenajarea zonelor rurale;
- amenajarea zonelor periurbane etc.
In funcţie de relaţiile cu elementele definitorii ale teritoriului şi distribuţia
cererii, există:
- unităţi turistice izolate, punctiforme, oferind doar prestaţii specifice (cazare, masă,
un minim de agrement);
- localizări complexe (staţiuni, urbanizări) integrate regiunilor.
Caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a
echipamentelor turistice sunt:
- unicitatea prestaţiei – fiecare localizare, indiferent de forma sau mărimea ei,
reprezintă un caz particular, unic, chiar şi în cazul unor arii geoturistice mari şi relativ
omogene, deoarece:
26
o Resursele au o mare varietate de forme de manifestare şî parametrii de
calitate (clima, vegetaţia, fauna, monumentele etc.);
o Intră în alcătuirea unei zone sau produs turistic în proporţii diferite;
o Condiţiile socioeconomice sunt diferite pentru fiecare perimetru;
o Calitatea şi diversitatea serviciilor oferite este diferită.
- localizarea turistică se face “la sursă” – datorită caracterului rigid, netransferabil
al ofertei, staţiunile se amenajează la locul “materiei prime”, al resurselor (plajă, izvor
mineral, munte, monumente etc.) şi se dimensionează în funcţie de volumul şi
atractivitatea acestora;
- localizarea turistică este îndepărtată de piaţa cumpărătorului – consumarea
produsului turistic presupune deplasarea cererii, deci a turistului:
o este necesară realizarea unor amenajări complexe, care să ofere turistului o
paletă largă de prestaţii, în măsură să acopere toate nevoile sale;
- polivalenţa amenajărilor – urmare a cuprinderii tot mai largi a fenomenului
turistic, amenajările trebuie să asigure un nivel ridicat de diversitate şi complexitate a
dotărilor şi serviciilor care să permită satisfacerea nevoilor unor segmente variate de
turişti şi să atragă fluxuri mai consistente;
- amenajările turistice se integrează tendinţei de “expansiune a terţiarului” –
amplasarea va fi favorizată în zonele cu un nivel de dezvoltare economico-socială mai
ridicat, cu o infrastructură bine pusă la punct (amenajare suprastructurală).
U3.4. Zonarea turistică a teritoriului – componentă a amenajării turistice
Delimitarea zonelor turistice se face în funcţie de resursele existente,
determinându-se astfel profilul dominant al fiecărui perimetru.
Dezvoltarea şi amplasarea noilor amenajări se face în concordanţă cu potenţialul
fiecărei zone, exprimat prin următoarele aspecte:
- suprafaţă
- condiţii climatice;
- vegetaţie;
- resurse balneare;
- vestigii culturale;
- bază de materii prime;
- Surse de apă, energie;
- Căi de comunicaţie;
- Posibilităţi de recrutare a forţei de muncă etc.
Fundamentarea acţiunilor de zonare se realizează pe baza unor studii
pluridisciplinare:
- geografie
- economie
27
- sociologie
Criteriile de selecţionare a zonelor turistice se încadrează în următoarele categorii mari:
- condiţiile naturale – calitatea şi caracteristicile acestor elemente:
o geologia şi geomorfologia teritoriului
o Climatologia
o Fauna şi flora
o hidrologia
- bogăţia cultural-istorică – prezenţa elementelor, originalitatea şi valoarea lor,
starea de conservare a acestora, costurile restaurării şî protejării:
o vestigii arheologice
o monumente istorice şi din epoca contemporană
o elemente de folclor
o tradiţii şi arhitectură locală
o serbări, festivaluri etc
- condiţiile sociale şi economice – element favorizant al amenajărilor turistice:
o demografia teritoriului (dinamică, structură, ocupare) şi disponibilităţile de
forţă de muncă
o dezvoltarea diferitelor ramuri economice (industrie, agricultură, comerţ,
turism)
o nivelul de trai
o receptivitatea faţă de turism
- infrastructura – defineşte cadrul general al funcţionării amenajărilor turistice:
o căi şi mijloace de acces
o echipamente de telecomunicaţii
o reţeaua instituţiilor sanitare
o surse de energie şi apă etc
- echipamentul general de cultură şi odihnă – punct de plecare în realizarea
viitoarelor amenajări şi ca elemente de determinare şi orientare a investiţiilor:
o mijloace de găzduire (hoteluri, reşedinţe secundare, camere la particulari
etc)
o unităţi de alimentaţie
o echipament cultural şi sportiv-recreativ
o mijloace de primire (agenţii de turism, dispecerate de cazare, centre de
informare turistică etc)
o unităţi comerciale
- legislaţia şi reglementările în vigoare – rol stimulator sau restrictiv în funcţie de
regimul juridic al fiecărui perimetru:
28
o reglementările privind protejarea mediului
o regimul construcţiilor
o orientările în concepţia de sistematizare
În selecţia zonelor se impune evaluarea fiecărui criteriu şi a ansamblului acestora
pentru:
- determinarea “vocaţiei regiunii”;
- ierarhizarea zonelor;
- stabilirea priorităţilor în acţiunile de amenajare.
Un alt aspect extrem de important îl reprezintă DELIMITAREA UNITĂŢILOR
TERITORIALE. Obiectivul acestui demers îl constituie definirea tipologiei şi structurii
optime a implantărilor. In concordanţă cu complexitatea resurselor turistice şi cu
funcţionalitatea lor au fost stabilite următoarele categorii:
- obiectivul sau punctul turistic – element de atracţie turistică, suficient de
interesant pentru a motiva deplasarea turiştilor (monument al naturii, obiectiv istoric,
manifestare culturală etc.), ce se constituie în obiect de amenajare la nivel local;
- localitatea sau centrul turistic – o aşezare rurală sau urbană, cu funcţii economice
şi sociale dezvoltate care concentrează în interior sau în imediata apropiere o varietate de
obiective:
o Localităţi turistice cu funcţie exclusiv sau dominant turistică – staţiuni
o Localităţi turistice cu profil economico-social complex, unde turismul
deţine un loc mai mult sau mai puţin important – oraşe
- complexul turistic – suprafaţă de întindere nu prea mare ce grupează mai multe
obiective şi localităţi turistice, având o relativă omogenitate (cursul unei ape, un masiv
muntos, o depresiune etc). Se caracterizează printr-o mare concentrare a resurselor
turistice în teritoriu şi este pretabilă valorificării superioare, amenajării unitare şi eficiente.
In acest sens se conturează ca entitate în amenajarea teritoriului.
- zona (arealul turistic) – un teritoriu întins, cu o diversitate de forme de relief,
alcătuită din mai multe puncte, localităţi şi complexe turistice. Zona se înscrie ca o
omogenitate relativă, elastică a teritoriului, suficientă pentru a impune forma principală
sau dominantă de turism şi amenajarea corespunzătoare. Ca unitate de exploatare turistică
ea constituie baza studiilor de sistematizare şi dezvoltare la nivel naţional.
- regiunea turistică – o arie teritorială ce acoperă o suprafaţă foarte întinsă, în care
trăsăturile dominante ale vieţii economice şi sociale sunt marcate de activitatea turistică.
Procesul de zonare/alocare a spaţiilor presupune desfăşurarea unor acţiuni de
identificare (individualizare) şi evaluare a resurselor. Identificarea presupune
realizarea unui inventar sau structurarea lor în raport cu ideea de amenajare.
29
In anul 1998, Institutul Urban Proiect a realizat un studiu privind delimitarea
zonelor de interes turistic deosebit, cu condiţii prioritare de dezvoltare, ce a avut la bază
studii de specialitate realizate de Institutul de Cercetări pentru Turism.
Pentru evaluarea şi ierarhizarea unităţilor-administrativ teritoriale a fost aleasă,
pornindu-se de la elementele componente ale valenţelor turistice, metoda arborilor de
analiză pe criterii de bază şi subcriterii, atribuirea nivelurilor de apreciere făcându-se
printr-un procedeu de ponderare a unui total de 100 de puncte4. Acordarea punctajelor pe
diferite componente a fost realizată în urma consultării cu specialiştii din diferite domenii
(economia turismului, amenajarea teritoriului, geografie, sociologie, arhitectură, geologie,
medicină etc.), operatori de turism în sectorul public şi privat, autorităţi publice centrale
sau locale, asociaţii de profil din turismul românesc, universităţi etc.
U3.5. Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului
Concepţia de amenajare a spaţiului variază în funcţie de datele tehnice ale teritoriului, dar
şi de nivelul şi modul de abordare a proiectului de amenajare.
Din punct de vedere al nivelului, se remarcă:
- abordarea interregională;
- naţională;
- regională;
- locală;
- sectorială.
In funcţie de modul de angajare şi soluţionare a problemelor:
- abordarea tradiţională – orientată pe realizarea echipamentelor punct cu punct –
construirea unui drum, unui port de agrement, unui sistem de alimentare cu apă etc. Ea
presupune elaborarea unor proiecte independente pentru fiecare obiectiv;
- abordarea sistemică – după ce sunt analizaţi factorii de amenajare, se elaborează în
detaliu toate alternativele de realizare a obiectivelor. Acţiunea este globală şi se
desfăşoară în mai multe faze:
o anteproiectul
o proiectul iniţial
o proiectul final
o programul operaţional
Conţinutul programului de amenajare se referă la organizarea funcţională a
teritoriului (înzestrarea turistică a acestuia) şi organizarea relaţiilor cu perimetrele din
afara zonei supusă amenajării.
Înzestrarea turistică a unei staţiuni cuprinde două categorii de elemente:
4 Erdeli, G., Gheorghilaş, A., op. cit., Anexa 3, p. 302-303.
30
- funcţionale (reşedinţa, restaurantele, serviciile, infrastructura generală)
- recreative (spaţiile deschise – plaje, păduri, parcuri, oblinzi de apă etc., amenajări
sportive, monumentele, muzeele, organizarea de manifestări cultural-artistice etc.)
Reşedinţa deţine locul cel mai important – punctul fix în funcţie de care se
orientează atât turistul, cât şi celelalte componente ale echipamentului statiunii. Este
alcătuită din mijloace de cazare, caracterizate prin: amplasare, mărime, confort, gama de
servicii oferite.
Restaurantele - caracterizate prin: amplasare, mărime, confort, varietate
tipologică – în corelaţie cu dimensiunile reşedinţei
Infrastructura generală – reţeaua căilor şi mijloacelor de transport = axa centrală
a întregului sistem turistic într-o staţiune
Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului
- distribuirea în spaţiu a obiectivelor – cartografierea
- rezultatele economico-financiare ce pot fi obţinute – modele matematice şi
statistice: analiza input-output, multiplicatorul turistic, previziunea cererii, rentabilitatea
probabilă a investiţiilor
- elaborarea unor norme şi standarde referitoare la dimensiunile optime ale unei
staţiuni - criteriul esenţial în amenajarea zonelor turistice – permite evitarea fenomenului
de saturare a zonelor şi deteriorarea mediului
Normele de utilizare permit:
- determinarea capacităţii zonelor turistice, în număr de persoane, fundamentate pe
caracteristicile funcţionale ale suprafeţelor;
- determinarea nevoii de locuinţe (spaţii de cazare) în raport cu funcţiile şi destinaţia
zonelor (forma de turism ce va fi practicată);
- evaluarea şi determinarea capacităţii mijloacelor de transport şi a terminalelor
(gări, aerogări, autogări)
- evaluarea şi determinarea capacităţii zonelor unde se vor derula activităţile de
loisir: plaje, pante pentru schi, drumuri marcate etc.
- evaluarea şi determinarea capacităţii teritoriului în raport cu urbanizarea ţării.
Aceste evaluări reprezintă modul de determinare a capacităţii resurselor = carrying
capacity.
Trebuie respectate o serie de cerinţe (limite) fundamentale pentru elaborarea
normelor şi standardelor:
- pragul de toleranţă – element de caracterizare a mediului;
- pragul de confort – limită de densitate a turiştilor şi constructiilor pentru a evita
supraaglomerarea şi diminuarea calităţii resurselor;
31
- pragul fizic – o limită pentru expansiunea turismului (o cotă de exploatare turistică a
unei zone).
Metode de determinare a normelor – zonarea
Exemple
Modelul polonez:
- spaţii de amenajare turistică intensivă – 150-500 locuri de cazare/kmp
- spaţii amenajate moderat – 40-300 locuri de cazare/kmp
- spaţii cu amenajare turistică extensivă – 10-50 locuri de cazare/kmp
Exemple
Modelul de zonare din SUA şi Canada – trepte de intensitate a activităţii
turistice:
- zone de loisir de mare densitate
- zone generale de loisir în aer liber
- zone cu mediu natural
- zone naturale excepţionale
- zone primitive
- zone culturale şi istorice
In alte ţări se apreciază că un spaţiu turistic amenajat raţional trebuie să cuprindă:
- o zonă cu echipamente turistice de găzduire
- o zonă de penetraţie turistică în mediul natural
- o zonă de protecţie, inglobând terenurile circumscrise celor două zone
Altă metodă folosită este nivelul de intensitate sau unităţi de echipamente turistice pe
locuitor:
Exemple
- un teren de sport la 500-2500 locuitori
- un parc urban de 50 ha la 50.000 locuitori
- un teren de tenis la 2000 locuitori
- un teleschi pentru un complex cu 500 turişti
- o telecabină pentru o staţiune cu peste 3000 locuri de cazare.
Exemple
Metoda densităţii
- 3000 persoane pentru plajele foarte frecventate
- 1000 persoane pentru plajele liniştite
- 8 ambarcaţiuni de agrement pe 1 ha oglindă de apă
32
Caracteristicile şi tendinţele cererii şi relaţiile ofertă-cerere se constituie ca
teoreme sau ipoteze de lucru în modelarea matematică a acţiunilor de amenajare (P.
Defert):
- fiind dată o zonă unică a pieţei turistice situată într-un spaţiu regional izotrop,
importanţa localizării este invers proporţională cu distanţa; staţiunile turistice se vor situa
pe cercuri concentrice potrivit diversităţii resurselor;
- existând mai multe zone ale pieţei turistice, cu ponderi relativ egale ca mărime,
situate la distanţe comparabile de resurse, importanţa localizărilor este în funcţie de
valoarea sau originalitatea resurselor respective;
- în raport cu mai multe resurse virtuale de aceeaşi valoare, situate la distanţă egală
de mai multe zone de piaţă cu amplitudinea diferită, importanţa localizării pentru fiecare
resursă depinde de masa potenţială a vizitatorilor disponibili pentru fiecare zonă a pieţei;
- la zone de piaţa egale şi egal distanţate într-un spaţiu izotrop şi în condiţiile unor
resurse cu valoare identică în ceea ce priveşte originalitatea, importanţa localizărilor
depinde de calitatea ofertei;
- dacă toţi factorii au valoare egală, dezvoltarea localizărilor este corelativă cu
importanţa anterioară a staţiunii deja existente.
Relaţiile ofertă-cerere, surprind influenţa costului şi duratei deplasării asupra
fluxurilor turistice, zonele de piaţă generatoare de turişti etc:
- oferta turistică şi cererea sunt concentrate în două puncte sau arii teritoriale
restrânse, situate la o anumită distanţă
- oferta turistică dispersată într-o arie relativ largă şi cererea concentrată
- oferta turistică concentrată şi cererea dispersată (la dimensiunile unei ţări sau chiar
zone mai largi în cazul turismului internaţional);
- oferta şi cererea dispersată.
Principii de amenajare turistică
1. Principiul integrării armonioase a construcţiilor – infrastructură şi echipamente
turistice – în condiţiile naturale
a. Dotările turistice trebuie să sporească şi nu să diminueze valoarea
resurselor
b. Ele trebuie să se subordoneze dominantei dată de condiţiile naturale,
istorice etc
c. Asigurarea legăturilor zonei turistice cu teritoriile învecinate
2. Principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive
a. Dotările unei zone turistice trebuie să se prezinte sub forma unui sistem
polifuncţional, suplu, transformabil, capabil să se adapteze dinamicii şi mutatiilor în
structura cererii
33
b. Diminuarea efectelor negative ale rigidităţii amplasamentelor
3. Principiul corelării activităţii principale şi recepţiei secundare
a. Dezvoltarea activităţilor şi dotărilor cu caracter recreativ
b. Dezvoltarea serviciilor suplimentare asigură modernitate şi elasticitate
staţiunilor
4. Principiul interdependenţei reţelelor
a. Peste sistemul de organizare a vieţii populaţiei permanente se suprapune
unul destinat turiştilor
b. Organizarea turistică trebuie să urmărească integrarea fluxurilor turistice
cu populaţia rezidentă
c. Dezvoltarea unor relatii de intercondiţionare, de completare şi de sustinere
reciprocă
5. Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele
a. Mai multe reţele: reteaua resurselor naturale, reţeaua de activităţi-servicii,
reţeaua unitătilor de recepţie, reţeaua echipamentelor de infrastructură generală
b. Structurarea zonei trebuie să asigure vizitatorului accesul uşor, comod spre
toate componentele reţelei
c. O ordonare şi o ierarhizare în teritoriu
d. Staţiunea va fi concepută ca un sistem integrat în interiorul căruia sunt
repartizate raţional zonele de locuit, spaţiile verzi, zonele de plimbare, centrele comerciale
etc
6. Principiul rentabilităţii directe şi indirecte
a. Rentabilitatea directă (desfăşurarea unei activităţi turistice eficiente)
b. Efectele pozitive asupra altor ramuri şi activităţi prezente în zonă (efectul
multiplicator)
c. Efectele sociale ale dezvoltării turistice
Să ne reamintim...
Există mai multe criterii după care se pot structura/clasifica localizările
turistice.
Procesul de zonare/alocare a spaţiilor presupune desfăşurarea unor acţiuni de
identificare (individualizare) şi evaluare a resurselor.
Concepţia de amenajare a spaţiului variază în funcţie de datele tehnice ale
teritoriului, dar şi de nivelul şi modul de abordare a proiectului de amenajare.
In procesul de amenajare a teritoriului în scopuri turistice trebuie respectate o
serie de principii de amenajare turistică.
34
U3.6. Rezumat
Caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a
echipamentelor turistice sunt:
- unicitatea prestaţiei
- localizarea turistică se face “la sursă”
- localizarea turistică este îndepărtată de piaţa cumpărătorului
- polivalenţa amenajărilor
- amenajările turistice se integrează tendinţei de “expansiune a
terţiarului”
Principiile de amenajare turistică:
- Principiul integrării armonioase a construcţiilor
- Principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive
- Principiul corelării activităţii principale şi recepţiei secundare
- Principiul interdependenţei reţelelor
- Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele
- Principiul rentabilităţii directe şi indirecte
U3.7.Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Care sunt criteriile de selecţionare a zonelor turistice în procesul de
amenajare turistică?
2. Precizaţi tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice
3. Descrieţi modalitatea de delimitare a unităţilor turistice teritoriale
4.Care sunt caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a
echipamentelor turistice?
Temă de control
1. Menţionaţi şi exemplificaţi categoriile de resurse turistice naturale din
România.
2. Menţionaţi şi exemplificaţi categoriile de resurse turistice culturale din
România.
3. Pe site-ul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului există lista
localităţilor atestate ca staţiuni turistice de interes naţional şi local. Extrageţi
această listă, precum şi criteriile de atestare a staţiunilor turistice.
35
Unitatea de învăţare 4. Amenajarea turistică a litoralului
Cuprins
U4.1. Introducere.......................................................................................................35
U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................35
U4.3. Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului .........................................35
U4.4. Experienţa internaţională în domeniu ...............................................................39
U4.5. Modele de amenajare a litoralului ....................................................................43
U4.6. Rezumat ...........................................................................................................48
U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................48
U4.1. Introducere
Turismul de litoral a cunoscut o creştere continuă în toate ţările care dispun
de condiţii naturale specifice. Zonele de litoral prezintă şi astăzi o mare forţă
de atracţie, deşi cererea turistică s-a diversificat mult şi comportamentul
turiştilor a căpătat noi dimensiuni. Concepţia de organizare, soluţiile
adoptate, tipologia implantărilor, localizarea amplasamentelor se
particularizează în raport cu trăsăturile cadrului natural, în principal ale plajei
şi mării. Consacrarea curei helio-marine în practica turistică internă şi
internaţională a cunoscut mai multe faze, fiecare cu un specific propriu ca
amenajare şi modalitate de valorificare turistică.
U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
� Cunoască criteriile şi normele de amenajare turistică a litoralului
� Înveţe din experienţa internaţională în domeniu
� Identifice soluţiile (tipurile) principale de amenajare a litoralului
� Aibă un punct de reper în propunerea unui nou plan de amenajare a
staţiunilor
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.
U4.3. Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului
Litoralul este recunoscut ca destinaţie turistică de aproximativ două secole. De
asemenea, prezintă o complexitate de potenţial turistic cu componente naturale (plaje
stâncoase şi nisipoase, apa mării, bioclimat, peisaje de faleză muntoasă, de platou sau ale
36
insulelor din larg, uneori şi factori naturali de cură (vezi România, Italia, Franţa, Crimeea,
etc.), dar şi create de om (vestigii cultural istorice, dotări portuare, aşezări rurale şi
urbane, echipamente turistice).
Dar, litoralul prin poziţia sa la interferenţa mare-uscat, configuraţia şi
dimensiunile plajei (de regulă îngustă şi limitată ca suprafaţă) este un mediu fragil, atât
datorită dinamicii intense a proceselor marine, care conduc la modificări continue şi
uneori profunde (vezi plaja Mamaia şi faleza de la Saturn), cât şi presiunii exercitate din
partea turiştilor. Toate acestea sunt elemente de bază în găsirea modelelor adecvate de
amenajare şi organizare a spaţiului pe litoral.
Staţiunile turistice de litoral sunt, în general, dimensionate în funcţie de suprafaţa
plajelor, dar mai trebuie avut în vedere, pentru anumite staţiuni, existenţa unor factori
naturali terapeutici, care pot atrage, de asemenea, un număr foarte mare de turişti
(staţiunile Eforie Nord, Mangalia, Saturn).
In funcţie de caracteristicile naturale ale plajei şi mării se stabilesc soluţiile şi
concepţiile de organizare, respectiv tipologia implantărilor şi localizarea
amplasamentelor. Mărimea unei staţiuni litorale este dictată de capacitatea de suport a
plajelor, avându-se în vedere următorii parametri1:
- suprafaţa exploatabilă a plajelor;
- capacitatea optimă de primire a plajei;
- simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă;
- capacitatea zilnică a plajei.
1) Suprafaţa exploatabilă a plajelor este determinată de condiţiile concrete ale
configuraţiei şi ale cadrului natural de ansamblu. Din experienţa internaţională
se constată că o exploatare efectivă a plajei se poate face pe o lăţime de circa
50 m, terenurile situate mai în adâncime fiind ocupate cu alte amenajări ca:
jocuri de plajă, umbrele, vestiare, plantaţii etc. Plajele cu lăţimi de peste 100 m
contribuie la sporirea gradului de confort, asigurând menţinerea cadrului
natural – vegetaţie de protecţie, dune de nisip, zone adăpostite de vânt etc.,
fără a spori însă gradul de utilizare a ţărmului, întrucât cura heliomarină pierde
din eficienţă la peste 50 m distanţă de la apă.
2) Capacitatea optimă de primire a plajei. Numărul de vizitatori sosiţi pe plajă
este un indicator determinant atât pentru stabilirea capacităţii plajei şi implicit
a staţiunii, cât şi pentru fixarea nivelului de confort la zona de plajă sau a
categoriei de utilizare. Prin aceasta se exprimă atât nivelul de ocupare a plajei
în raport cu lăţimea acesteia, cât şi ocuparea mării, ocupare foarte variabilă în
funcţie de configuraţia şi adâncimea fundului mării.
1 Erdeli, G., Gheorghilaş, A., op. cit., p. 130-132.
37
Nivelul de ocupare a plajei este deci condiţionat de suprafaţa acesteia (lăţimea,
lungimea), ca şi de norma de spaţiu afectat unui vizitator (m2 sau ml). Capacitatea optimă
a plajei se stabileşte după formula:
,/
N
LSCo = unde:
Co = capacitatea optimă potenţială (vizitatori);
S = suprafaţa plajei (m2);
L = lungimea ţărmului cu plaje (ml)
N = norma de spaţiu afectat unui vizitator în m2 (Np) sau ml (Nt) în raport cu
modul de folosire a plajei şi cu lăţimea acesteia sau lungimea ţărmului.
Experienţa ţărilor cu turism litoral dezvoltat, permite să luăm în considerare
următoarele norme de spaţiu pentru plajă sau linie de ţărm:
a) Numărul de vizitatori pe m2 de plajă:
)/vizitatorm(vizitatori
plaja m 22
=pN
Această normă este condiţionată de gradul de utilizare a plajei, astfel:
- ocupare intensivă (4-6 m2/vizitator), când se consideră că plaja nu este ocupată cu
alte activităţi în afară de cele de cură heliomarină;
- ocupare medie (6-8 m2/vizitator), când se iau în considerare aceleaşi condiţii ca
mai sus, dar sunt şi unele amenajări reduse;
- ocupare largă (8-12 m2/vizitator), în situaţia plajelor a căror lăţime depăşeşte 80-
100 m şi unde, în partea îndepărtată de ţărm, se amenajează dotări pentru sport,
agrement, alimentaţie, plantaţii de protecţie etc.
b) Numărul de metri de ţărm pe vizitator:
)/( vizitatormlmltarm
vizitatoriN t =
Această normă este diferenţiată în raport cu dimensiunea (lăţimea) şi gradul de utilizare a
plajei, conform tabelului 4.1.
Tabelul 4.1. Număr de metri ţărm pe vizitator
Ml/vizitator
Gradul de utilizare
Tipul de plajă
intensivă medie largă
Ingustă (10-20 m lăţime) 5 3 Este neeconomică
Medie (21-60 m lăţime) 6-10 5-7 3-5
Largă (61-100 m lăţime) 10-15* 8-10 5-7
* nu se recomandă, deoarece se aglomerează fâşia de plajă de lângă apă.
38
3) Simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă. Se stabileşte luând în considerare că
durata medie a unei şedinţe de plajă în luna iulie, în condiţiile climatului marin românesc
este de aproximativ 3 - 4 ore şi că intervalul optim de plajă în aceeaşi lună, se extinde pe
o perioadă de 7 - 8 ore (între 9,00 - 17,00). Se apreciază că în condiţiile ţării noastre,
sporul de capacitate zilnică a plajelor, rezultat din nesimultaneitatea prezenţei pe plajă a
vizitatorilor este exprimat prin indicele de simultaneitate (Is) egal cu 1/3 din numărul de
vizitatori potenţiali în funcţie de condiţiile specifice locale, de profilul staţiunii şi de
nivelul de dotare a acesteia cu amenajări pentru cură şi tratamente, activităţi cultural-
recreative şi activităţi balneoturistice, care pot constitui pentru vizitatorii staţiunii atracţii
turistice suplimentare. În urma cercetărilor efectuate de specialiştii din balneologie şi de
către cei din domeniile adiacente, în perioada considerată optimă pentru plajă, rezultă că
indicele de simultaneitate (Is) poate să varieze între 1,20 şi 1,35 sau chiar 1,40.
4) Capacitatea zilnică a plajei, exprimă numărul de vizitatori ce pot folosi zilnic plaja şi,
pe baza ei, ţinând cont şi de factorii naturali de tratament balnear existenţi în staţiune, se
stabileşte mărimea acesteia şi în special capacitatea structurilor turistice.
Referitor la capacitatea structurilor de alimentaţie publică se consideră optim un raport
locuri în alimentaţie/locuri de cazare de 1,2 – 1,5, cu valori mai mari pentru staţiunile care
au un agrement mai dezvoltat.
Se calculează pe baza formulei: soz ICC ×= , unde:
Cz = capacitatea zilnică a plajei;
Is = indicele de simultaneitate (variabil între 1,20 şi 1,35 sau chiar 1,40 în raport direct cu
nivelul de dotare şi echipare a staţiunii);
Co = capacitatea optimă potenţială a plajei.
Turismul de litoral deţine o poziţie preferenţială între destinaţiile de vacanţă:
- aproape jumătate din numărul total al vacanţelor (Franţa, Italia, Marea Britanie,
SUA, Belgia);
- 1/3 din circulaţia turistică internaţională este atrasă de ţările riverane Mării
Mediterane: Spania, Franţa, Grecia, Maroc, Algeria, Tunisia;
- cea mai mare parte a emisiei turistice din Anglia, Germania şi ţările nordice se
îndreaptă spre litoralul ţărilor din sudul continentului;
- locul Asiei de Sud-Est şi Pacific în circulaţia turistică internaţională este expresia
solicitărilor din sezonul estival.
In ultimii ani însă se constată o stabilizare a fluxurilor turistice spre aceste
destinaţii2:
2 Flash EB No 291– Survey on the attitudes of Europeans towards tourism, wave 2, Analytical report, p. 6
39
- 20% dintre turiştii europeni au menţionat în anul 2008 ca motivaţie majoră
« vacanţe la mare – soare, plajă »;
- 17 ţări din cele 27 membre UE au plasat litoralul pe locul 2 în « Top 3 motivaţii
de vacanţă în 2008 »;
- doar 2 ţări au plasat litoralul pe primul loc (Danemarca şi Austria) ;
- 5 ţări nu au menţionat litoralul între primele 3 motivaţii.
In egală măsură, trebuie menţionate şi câteva mutaţii structurale ale cererii
turistice de care trebuie ţinut cont în amenajarea turistică a zonelor de litoral:
- deplasarea lentă de la turismul în grup spre turismul individual;
- creşterea independenţei turistului care îşi organizează singur programul şi îşi
asigură unele servicii (pregătirea hranei);
- creşterea preferinţei pentru locuinţele individuale proprii sau închiriate, pentru
apartamente mobilate, pentru camping-caravaning;
- extinderea naturalismului ca formă a turismului de litoral;
- diversificarea activităţilor recreative şi sportive în dauna plajei:
- iahting, schi, scufundări, surfing;
- construirea de porturi de agrement, cluburi nautice, şcoli de navigaţie,
scufundări;
- alte sporturi: tenis, golf;
- organizarea de festivaluri.
- organizarea activităţii în formula “club de vacanţă”;
- afirmarea turismului social.
Stabiliţi, pe baza datelor furnizate de Anuarul Statistic al României şi pe
baza studiilor realizate de Insomar (www.mdrt.ro) ce poziţie deţine
turismul de litoral între destinaţiile de vacanţă ale românilor.
U4.4. Experienţa internaţională în domeniu
Litoralul – zona de contact între elementele terestre şi hidrologice, zonă propice
celor mai diverse activităţi, spaţiu limitat prin definiţie, a devenit o piesă-cheie în
amenajarea turistică din numeroase ţări, sub acţiunea unor tendinţe conjugate sau
cumulate. S-a produs o adevărată explozie a utilizării ţărmurilor, ceea ce a ascuţit
competiţia între funcţiile acestui spaţiu îngust3. Trei funcţii cu o creştere rapidă sunt
prezente:
- extinderea instalaţiilor industriale-portuare de mare anvergură, a implantărilor
nucleare, mari consumatoare de apă, întâlnite în zonele costiere;
3 Manolescu, I. T., Evaluare şi amenajare turistică a teritoriului. Strategii de amenajare şi dezvoltare
durabilă, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 133-134.
40
- afirmarea urbanizării prin crearea de noi aglomeraţii urbane, prin extinderea celor
existente şi prin dezvoltarea echipamentelor edilitare aferente acestora;
- consacrarea curei helio-marine în practica turistică internă şi internaţională şi
concentrarea în zonele de litoral a unei părţi importante a circulaţiei turistice.
Se disting trei tipuri de dezvoltare turistică4:
1. Numărul şi întinderea populaţiei existente, precum şi vitalitatea şi diversitatea
activităţilor acesteia înainte de introducerea turismului;
2. Natura spontană sau planificată a facilităţilor turistice oferite;
3. Natura localizată sau extinsă a zonei turistice.
Vom exemplifica, în continuare, prin câteva dintre zonele turistice devenite celebre
în amenajarea turistică a litoralului.
Dezvoltare spontană – Costa Brava – Coasta de Azur. In ambele cazuri turismul
s-a dezvoltat în mod spontan.
Exemple
Riviera franceză (Coasta de Azur)
- prima etapă – venirea în regiune a persoanelor înstărite (sec. XVIII-
sec XIX) – a determinat apariţia unor staţiuni (Cannes şi Nisa) şi construirea
de vile pe pantele din spatele litoralului
- a doua etapă (după al II-lea război mondial) - dezvoltarea turismului
de masă pe timp de vară, construcţii în josul pantelor, în lanţ, masive,
neorganizate, pe litoralul dintre centrele urbane deja existente.
Strategiile de amenajare a litoralului sunt orientate către:
a. Dezvoltarea diverselor manifestări ale turismului de coastă (plajă, înot, sporturi
nautice, tratamente balneare etc.) şi a mijloacelor de agrement necesare;
b. Protejarea siturilor şi monumentelor existente în zonă, ca şi a litoralului. Aceasta
impune ca, în paralel cu dezvoltarea şi modernizarea bazei materiale, precum şi cu
mărirea zonei de coastă amenajate (în lungime şi în lăţime), să se asigure şi conservarea
moştenirii istorice şi culturale din aceste spaţii. Se urmăreşte astfel să se armonizeze
extinderea turismului (spaţii, echipamente, frecvenţă) cu acţiunile de conservare a
litoralului.
Exemple
Costa Brava (Spania)
- faza aristocratică a turismului a fost aproape inexistentă aici, regiunea
cuprinzând mici porturi pescăreşti, puţină agricultură şi o industrie de
prelucrare a plutei; puţine căi de acces pe coastă sau între acestea şi oraşele
din interiorul ţării;
4 Pearce, D., Tourism development, 2nd ed., John Wiley & Sons, New York, 1989, p. 59-61.
41
- perioada postbelică a determinat sosirea turiştilor pe perioada de vară,
datorită coastei şi climei atrăgătoare, preţurilor relativ scăzute. Cererea a
depăşit oferta, regiunea nefiind echipată pentru asemenea activităţi. S-a
construit în mod neorganizat;
- introducerea unor măsuri de planificare, reorganizare spaţială a
regiunii: facilităţile turistice s-au dezvoltat de-a lungul coastei, infrastructura
s-a modernizat, au fost create căi de acces care leagă coasta nu numai de
restul regiunii, ci şi de restul Spaniei sau Europei. A apărut astfel o unitate
funcţională, dar multe dintre activităţile tradiţionale continuă în zonă.
Dezvoltare planificată şi localizată – coasta Mării Negre
- Litoralul românesc şi bulgăresc al Mării Negre – plat, jos şi nisipos – a fost
dominat de trei mari porturi (Constanţa, Varna şi Burgas), în afara acestor centre existând
o populaţie şi activităţi reduse.
- În perioada postbelică, guvernele socialiste au început un program de extindere a
turismului, pentru a îmbunătăţi influxul de valută şi a promova turismul social.
- Decizia de a dezvolta turismul a fost conştientă şi planificată (s-a analizat piaţa, s-
a evaluat capacitatea plajelor) şi a precedat orice activitate turistică în zonă.
- Posesia colectivă a terenului şi rolul statului în finanţarea proiectelor a condus la
construcţia rapidă a unor complexe de vacanţă de mari dimensiuni (15.000-25.000
paturi): Mamaia – Ro, Zlatni Pjasac – BG.
- Aceste staţiuni funcţionale şi foarte bine delimitate nu au avut aproape niciun
efect asupra organizării anterioare a regiunii, care continuă să fie dominată de porturile
mari.
Exemple
Staţiunea Mamaia, amplasată pe litoralul Mării Negre la nord de
Constanţa, a fost dezvoltată iniţial în anii 1890 o dată cu amenajarea căii
ferate. Staţiunea a înflorit după 1919 o dată cu înfiinţarea unui cazinou şi
apariţia unor vile opulente şi a devenit reşedinţa de vară a regelui Ferdinand.
Oricum, în anii 1960 Mamaia a cunoscut o dezvoltare pe scară largă iniţiată
de regimul socialist pe fâşia ingustă de litoral între Lacul Sutghiol (unul din
cele mai mari lacuri cu apă dulce din România) şi Marea Neagră, pe o
suprafaţă de peste 215 hectare.
Dezvoltare masivă – Languedoc – Roussillon (Franţa)
Pe litoralul francez Languedoc – Roussillon existau unele staţiuni mici, dar înainte de
operaţiunea de dezvoltare masivă din anii 1960, potenţialul turistic al regiunii nu era
exploatat aproape deloc.
42
Exemple
Operaţiunea de dezvoltare Languedoc – Roussillon diferă de
planurile/proiectele privind Marea Neagră prin faptul că planurile nu au
inclus numai construcţia de noi unităţi funcţionale, ci şi extinderea şi
redezvoltarea centrelor deja existente. În plus, acestea sunt legate între ele de
o infrastrucură care unifică regiunea.
Statul joacă un rol esenţial în dezvoltarea staţiunilor funcţionale, dar sectorul
privat are rolul major în operaţionalizarea strategiilor de dezvoltare.
Exemple
Litoralul românesc al Mării Negre
Două segmente:
- sectorul nordic (143 km) situat între Delta secundară a Chiliei şi
Constanţa – cuprinde o porţiune din RBDD – ţărm jos şi nisipos, format din
cordoane litorale şi bancuri de nisip, alimentate de aluviunile Dunării;
- sectorul sudic (85 km) situat intre Constanţa şi Vama Veche – ţărm
înalt, cu faleze de până la 15 m deasupra nivelului mării.
Probleme specifice ale amenajării litoralului românesc al Mării Negre
- problema mediului – ca pentru toate zonele litorale
o poluarea din partea turiştilor;
o poluarea la distanţă sau a mediului marin instabil prin excelenţă
(transformările regimului hidrologic în tot bazinul Dunării, activităţile generatoare de
deşeuri solide şi lichide).
- degradarea ţărmurilor
o barajele opresc aportul natural de aluviuni grosiere (Porţile de Fier I şi II,
dar si cele de pe râurile interioare, afluenţi ai Dunării). Apele se reîncarcă cu aluviuni
fine, erodând malurile argiloase. Consecinţa: plajele pierd din suprafeţele utile, sunt
afectate chiar fundaţiile unora dintre construcţiile de pe malul mării. Adincirea bruscă ce
apare în unele zone chiar la apropierea liniei de ţărm pune în pericol viaţa turiştilor;
o poluare, datorită încărcării apelor cu nutrienţi proveniţi de la îngrăşăminte,
detergenţi, apele epurate şi „conduşi” de Dunăre în mare. Scoicile sunt cele mai afectate,
murind în masă şi fiind prezente tot mai mult pe plajă (atrag muşte, emană mirosuri
neplăcute etc);
o digurile de agrement de pe litoral aduc mâl la mal. – efectele secundare
(efectul de dig – curenţii din spatele lor permit depunerea aluviunilor in suspensie din apa
marină sub formă de mâl pe nisipul curat;
43
o Poluarea locală contribuie la efectele alergogene ale celor care se scaldă în
mare – meduză tipică pentru apele poluate .
- reglementări juridice inconsistente
o Legea Protecţiei mediului;
o Legea Apelor, nu stipulează nimic despre modul cum trebuie să fie
gestionat litoralul;
o Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2006 Privind utilizarea plajei
Marii Negre şi controlul activităţilor desfăşurate pe plajă;
o Legea nr. 274/2006 Pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 19/2006 privind utilizarea plajei Marii Negre şi controlul activităţilor desfăşurate pe
plaja;
o OMT 485/2009 Pentru aprobarea Normelor metodologice privind
autorizarea plajelor în scop turistic;
o clasificarea plajelor.
U4.5. Modele de amenajare a litoralului
Concepţia de organizare, soluţiile adoptate, tipologia implantărilor, localizarea
amplasamentelor se particularizează în raport cu trăsăturile cadrului natural, în principal a
plajei şi mării.
Un rol definitoriu îl au:
- lungimea, lăţimea şi orientarea plajei;
- regimul eolian;
- curenţii;
- înălţimea valurilor;
- adâncimea apei;
- accesul la plajă;
- intrarea în apă;
- înălţimea falezei etc.
Procesul de amenajare a zonelor de litoral presupune:
- dimensionarea noilor localizări;
- alegerea modelului de amplasare.
1. In dimensionarea noilor localizări se porneşte de la identificarea suprafeţelor posibil
de amenajat şi normele convenţionale existente.
Normele sunt exprimate sub forma:
- mp suprafaţă plajă (mp suprafaţă teren) pentru un loc de cazare – 2 mp plajă
(nisip) + 8 mp teren pentru un loc de cazare – 5-6 mp – 8 mp plajă/loc cazare;
- număr paturi la un ha suprafaţă totală amenajată – 100 paturi/1 ha;
44
- în funcţie de elementele de specificitate ale zonei şi de profilul staţiunilor, aceste
norme pot varia: pentru staţiunile polivalente se merge pe o reducere a suprafeţei plajei în
favoarea suprafeţei totale.
2. Alegerea modelului de amplasare depinde de configuraţia terenului.
In decursul timpului s-a constatat existenţa mai multor etape şi a unor modele
caracteristice:
- faza de pionierat – două secole, până la 1930 – dezvoltări punctiforme, constituite
iniţial din locuinţe individuale, apoi din ansamblul de reşedinţe secundare proprietate
privată sau închiriate, realizate de societăţi imobiliare, apoi sub forma primelor staţiuni.
Au apărut ca destinaţii balneare, din iniţiativa unor personalităţi ale vremii (familii regale
şi aristocratice, bancheri, scriitori sau artişti la modă) şi se adresau unei clientele reduse
numeric, dar cu posibilităţi financiare mari.
- faza de urbanizare a litoralului, se întinde pe o durată de 30-40 ani, se
caracterizează printr-o dezvoltare a amenajărilor care iau forma urbanizărilor, cu o
distribuţie liniară de-a lungul coastelor şi o amplasare anarhică a echipamentelor. Această
fază este determinată de creşterea frecvenţei călătoriilor spre litoral şî apoi a turismului de
masă, de dezvoltarea automobilismului şi de dezvoltarea neîngrădită a investiţiilor
turistice. Trei momente în perfecţionarea modelelor de amenajare:
o „înmugurirea” şi „înflorirea” centrelor balneare existente;
o densificarea marilor staţiuni şi crearea unor adevărate condominioane
turistice;
o ocuparea modulară a litoralului, în formula polinucleară în serie – sistemul
cel mai răspândit şi cel mai bine structurat la ora actuală.
- faza amenajărilor de litoral de mare amploare, apărută între anii 60-70, care se
caracterizează prin cuprinderea neobişnuită a operaţiunilor de amenajare:
o ambele maluri ale Adriaticii (Italia şi Iugoslavia);
o litoralul Mării Negre (150 km de ţărm în URSS, România şi Bulgaria);
o zona Languedoc – Roussillon (Franţa – 200 km de coastă, circa 200 ha
amenajate);
o amenajarea constă în crearea într-un timp foarte scurt a uneia sau mai
multor staţiuni „complexe şi integrate”, dotate cu mijloace de cazare totalizând între 10 şi
50 de mii de paturi şi echipamentele aferente (alimentaţie, sport, divertisment, comerţ),
structuri de srvicii necesare populaţiei permanente a staţiunilor.
o Aceste amenajări sunt elaborate pe baza unor programe complexe ce
antrenează statul, colectivitătile publice naţionale sau regionale, persoanele particulare.
o Ele îmbracă forme diferite – staţiuni mari sau mijlocii, izolate sau grupate,
integrate unor aşezări sau separate.
45
Două soluţii (tipuri) principale de amenajare5:
- cea a urbanizării sau microurbanizării – amenajările se organizează frecvent în
jurul unui echipament sau element al resurselor naturale care exercită o puternică forţă de
atracţie şi care constituie centrul staţiunii (golf natural, port de agrement, cazinou etc)
o realizarea unor staţiuni turistice cu concentrări imobiliare, amplasate în
imediata apropiere a unui centru locuit sau integrate acestuia (vezi figura 4A)
o realizarea unor complexe autonome, de tipul unui centru locuit, dotate cu
toate serviciile şi echipamentele necesare şi situate în zone cu posibilităţi viitoare de
dezvoltare (vezi fig. 4B)
- cea a construcţiilor izolate, punctiforme, cu structuri exclusiv turistice, amplsate la
distanţe nu prea mari de urbanizările existente sau de aşezările umane (vezi fig. 4C).
Figura nr. 4A
Figura nr. 4B
5 Minciu, R., op. cit., p. 83-84.
46
Figura nr. 4C
Stereotipul dezvoltării unei staţiuni de litoral
Modelul clasic include câteva elemente obligatorii:
- o alee de promenadă de-a lungul ţărmului, flancată de palmieri;
- o plajă largă, cu umbreluţe de stuf;
- hoteluri aliniate paralel cu ţărmul;
- centre de distracţii variate şi dispuse pe tot arealul staţiunii.
Recurgerea la modelare (la ilustrarea unui stereotip al dezvoltării statiunilor de
litoral) este utilă prin existenţa unui punct de reper în propunerea unui nou plan de
amenajare a staţiunilor.
• Infrastructura generală
Căile de acces specifice unei staţiuni de litoral sunt caracterizate prin:
- diversitate – toate cele patru tipuri de transport extern (rutier, feroviar, aerian,
maritim)
- accesibilitate – investiţii majore în aceste rute, astfel încât accesul este facil, pe
toată perioada anului
Utilităţile sunt bine dezvoltate, datorită numărului mare de turişti, existenţei unei
infrastructuri urbane deja existente (dezvoltarea localităţilor litorale ca porturi).
Problemele care pot apărea:
- inexistenţa unei surse de apă potabilă convenabile (apa dulce lipseşte sau are
elemente- calcar - care o fac greu operaţionabilă;
- tentaţia de a direcţiona apele uzate direct în apa mării este ridicată – sistemele de
epurare a apei lipsesc in staţiunile de mai mică importanţă, iar construcţia haotică de
hoteluri şi case de vacanţă accentuează această problemă;
- datorită salinităţii ridicate a apei mării şi terenului de pe litoral, există o uzură
accentuată a instalaţiilor subterane şi supraterane, care necesită înlocuiri frecvente.
• Cazarea – caracteristici
- diversitatea extremă a tipurilor de unităţi de cazare – toate tipurile;
- prezenţa formelor de cazare de lux – cel puţin un hotel de 4-5 stele;
47
- dispunerea unităţilor de cazare paralel cu ţărmul, pt a oferi turiştilor vedere spre
mare;
- tendinţa de apropiere excesivă de ţărm/plajă impune consolidări ale terenurilor şi
investiţii suplimentare pt fundaţiile construcţiilor;
- tendinţa de grupare a două-trei unităţi hoteliere pt a putea beneficia de facilităţi
comune – plajă privată, piscine, parcări etc;
- facilităţi diverse oferite de hotelurile mari – săli de conferinţe, expoziţii, terenuri
sportive, centre de sănătate şi tratament;
- tendinţa de supraofertă de cazare în raport cu capacitatea de primire a plajelor.
• Unităţile de alimentaţie – caracteristici
- diversitate accentuată;
- prezenţa formelor de lux – restaurante cu amenajări deosebite şi servicii de inaltă
calitate;
- restaurante amenajate pe vapoare sau chiar în constructii subacvatice;
- tendinţa de apropiere de plajă a punctelor de vânzare a alimentelor.
• Atracţiile naturale – resursele clasice: mare, soare, nisip, aer
- amenajarea plajei
o curăţiri şi nivelări periodice ale nisipului
o îngrădiri pentru plajele private
o amplasarea coşurilor de gunoi într-o formă cât mai estetică – coşuri de
stuf, în formă de animale, vase de piatră
o asigurarea nisipului, atunci când plaja este stâncoasă
o asigurarea echipamentelor de plajă – scaune, saltele, şezlonguri, umbrele
- clasificarea plajei
o clasificarea prin nr. de „Delfini”sau „Steagul Albastru”
- accesul în apă – amenajări specifice
o curăţiri periodice ale algelor
o construiri de baraje pentru a diminua forţa valurilor
o amplasarea de balize şi de puncte de salvamar
o amplasarea de plase protectoare în larg pentru a diminua posibilitatea de
acces spre plajă a speciilor de animale marine periculoase.
• Atracţiile antropice
- atracţiile de tip divertisment – parcuri acvatice, discoteci, baruri, cazinouri, parcuri
de distracţii, grădini zoologice etc
- unele localităţi deţin şi situri arheologice, muzee de arheologie şi istorie
- clădiri amenajate în diferite scopuri – săli de concerte, filarmonici, centre
culturale, biblioteci, teatre de vară
48
- amenajările pentru practicarea diferitelor sporturi – centre de închirieri echipament
sportiv, centre de instructaj, piscine, rampe pt sărituri în apă, terenuri de tenis, fotbal,
volei etc
- centre de sănătate şi tratament – pistele de jogging, sălile de fitmess, centrele de
tratament
- spaţii verzi, parcuri de odihnă – mai rare
- centrele comerciale – străzi pietonale flancate de magazine diverse
U4.6. Rezumat
Mărimea unei staţiuni litorale este dictată de capacitatea de suport a
plajelor, avându-se în vedere următorii parametri:
- suprafaţa exploatabilă a plajelor;
- capacitatea optimă de primire a plajei;
- simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă;
- capacitatea zilnică a plajei.
Procesul de amenajare a zonelor de litoral presupune:
- dimensionarea noilor localizări;
- alegerea modelului de amplasare.
U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Prezentaţi problemele specifice amenajării turistice a litoralului.
2. Cum se determină capacitatea optimă de primire a plajei?
3. Cum se determină capacitatea zilnică a plajei?
Temă de control
Elaboraţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a unei
zone (staţiuni) de litoral din România. Determinaţi, în acest sens,
parametrii care definesc capacitatea de suport a plajei.
49
Unitatea de învăţare 5. Amenajarea turistică a arealelor balneo-climatice
Cuprins
U5.1. Introducere.......................................................................................................49
U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................49
U5.3. Tendinţe în dezvoltarea turismului balneo-medical...........................................50
U5.4. Soluţii de amenajare turistică a arealelor balneo-climatice................................55
U5.5. Rezumat...........................................................................................................62
U5.6.Test de evaluare a cunoştinţelor ........................................................................62
U5.1. Introducere
Staţiunile termale reprezintă cele mai vechi destinaţii turistice, ca
rezultat al recunoaşterii efectelor tămăduitoare ale izvoarelor minerale.
Creşterea interesului pentru cura balneară/termală, dublată de trecerea
spre turismul de masă, a favorizat transformarea amenajărilor iniţiale,
localizate în imediata apropiere a izvoarelor, în adevărate centre turistice.
Aceste centre s-au dezvoltat într-o manieră originală – în privinţa organizării
vieţii, activităţilor, arhitecturii etc.
Prin importanţa sa în satisfacerea unor cerinţe vitale ale oamenilor
legate de menţinerea şi consolidarea sănătăţii şi de refacere a potenţialului
energetic, turismul balnear a devenit un segment major al produselor turistice
interne şi internaţionale.
Această necesitate a devenit mai acută în perioada actuală, odată cu
intensificarea procesului de industrializare, urbanizare, dezvoltare a
transporturilor care au drept consecinţe creşterea acţiunii patogene a mediului
ambiant asupra organismului uman prin factori negativi generaţi, ca poluarea
fizică şi chimică, sedentarismul, stresul psihic, dezechilibrul alimentar,
calitatea şi cantitatea, precum şi reducerea contactului permanent dintre om şi
mediul său natural.
U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare
În urma parcurgerii acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
� identifice câteva dintre tendinţele în evoluţia cererii şi ofertei de
turism balnear
� determine indicatorii de corelaţie între calitatea şi cantitatea
substanţelor minerale omologate şi cererea de servicii de tratament
balnear
� recunoască unele soluţii de amenajare a arealelor balneo-climatice
50
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.
U5.3. Tendinţe în dezvoltarea turismului balneo-medical
Potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Turismului, se apreciază că aproximativ
20 milioane de persoane din Europa se deplasează anual către ţările ce deţin substanţe
minerale şi dotări pentru odihnă şi tratament. Ţara noastră se înscrie printre ţările
europene cu un fond balnear remarcabil, ceea ce a făcut ca activitatea balneară să aibă o
veche tradiţie şi să cunoască o dezvoltare amplă.
Exemple
În expansiunea sa în Europa, Imperiul roman a realizat în Italia,
Spania, Franţa şi în România adevărate opere de artă acolo unde existau ape
termale şi minerale. În jurul izvoarelor de ape termale, ape minerale, a
zonelor cu nămoluri terapeutice, au apărut diverse forme de punere în
valoare a acestora, care s-au dezvoltat treptat, ajungându-se la începutul
secolului XX la un fel de ,,cult“ al staţiunilor balneare, pe care clasele
bogate le frecventau mai mult din snobism.
Turismul balneo-medical din acele timpuri a reprezentat un privilegiu pentru cei
înstăriţi, o formă a turismului de lux. Din a doua jumătate a secolului XX, odată cu
dezvoltarea generală a economiei mondiale, turismul balnear devine accesibil şi celorlalte
categorii sociale, înregistrând o evoluţie spectaculoasă a calităţii ofertei şi cererii.
Datorită dezvoltării din ultimele decenii, oferta ţărilor cu bogate resurse naturale
şi cu tradiţie în practicarea turismului balnear este foarte bine structurată şi deosebit de
performantă. Cu toate acestea, piaţa europeană a turismului balnear este în continuă
schimbare şi readaptare Factorii naturali de cură, în special apa minerală, au fost în
atenţia omului încă din cele mai vechi timpuri, fapt dovedit de numeroasele descoperiri
arheologice care au scos la iveală părţi din instalaţiile vechilor băi romane utilizate în
scop balnear la Geoagiu, Herculane, Călan, Săcelu-Gorj, Ocna Sibiului, Moneasa, Buziaş,
Călimăneşti-Căciulata. Totodată, la Callatis şi Tomis romanii foloseau ca sursă de
tratament apa de mare şi izvoarele sulfuroase mezotermale.
Organizarea şi dezvoltarea activităţii balneare în ţara noastră, a început în secolul
al XIX-lea, când se captează majoritatea surselor de ape minerale, se pun bazele
exploatării ştiinţifice a exploatării apelor ca urmare a cercetărilor balneologice,
hidrogeologice, a analizelor fizico-chimice efectuate.
Despre o exploatare balneară a factorilor naturali de cură se poate vorbi însă
începând cu secolul al XVIII-lea, când se descoperă şi se redescoperă numeroase izvoare
termale, se fac cercetări şi testări ale apelor minerale, are loc recunoaşterea efectului
51
terapeutic al acestora şi se realizează unele stabilimente rudimentare care vor constitui
nucleul viitoarelor staţiuni balneare ale secolului al XIX-lea. Astfel, apar alături de
staţiunile mai vechi ca Băile Herculane, Băile 1 Mai-Felix, Geoagiu Băi (care îşi continuă
activitatea) o serie de localităţi balneare ca: Băile Tuşnad, Sâncrăieni, Borsec, Vâlcele,
Şaru Dornei, Zizin, Bazna, Băile Olăneşti ş.a. In acelaşi timp, are loc recunoaşterea
calităţilor fizico-chimice ale apelor minerale româneşti prin acordarea de medalii.
După distrugerile şi degradările suferite de o mare parte dintre staţiuni (Slănic
Moldova, Tuşnad, Zizin, Vatra Dornei, Sovata, Borsec, Băile Olăneşti, Sărata
Monteoru,Vaţa, Moneasa ), Societatea de Hidrologie şi Climatologie Medicală
(reînfiinţată în 1923) întreprinde acţiunea de reconstruire în special a staţiunilor cu tradiţie
în ţară şi peste hotare ca: Băile Herculane, Băile Govora, Techirghiol, Sovata, Vatra
Dornei precum şi a unor staţiuni mai mici ca: Amara, Lacu Sărat, Pucioasa, Băile
Olăneşti, Băile Tuşnad construind vile, case de oaspeţi, stabilimente balneare astfel încât,
ca urmare a acestei reorganizări şi dezvoltări a sectorului balnear, în perioada 1926-1928
să existe circa 80 de staţiuni balneare care să se bucure de o activitate intensă, în multe
dintre ele efectuându-se între 80.000 şi 180.000 de băi anual.
In perioada interbelică staţiunile balneare şi de agrement se adresau unei clientele
de lux, după cel de al-II-lea război mondial, dar mai ales în perioada, 1965-75 staţiunile
balneare s-au dezvoltat, prin crearea a peste 30.000 de locuri în majoritatea lor în
complexe sanatoriale; dezvoltarea acestora a vizat turismul social paralel cu cel
internaţional.
După 1990, turismul balnear românesc a intrat într-o criză profundă ca urmare a
degradării fizice şi morale a bazei materiale, a investiţiilor reduse făcute pentru
modernizarea acesteia, degradarea surselor de factori naturali, protecţia redusă a acestora,
îmbătrânirea personalului, clientela puţin exigentă reprezentată de pensionari, sindicalişti
etc.
Tendinţele existente pe plan mondial privind noua abordare a conceptului de
sănătate pe de o parte şi potenţialul balnear de excepţie pe de altă parte oferă noi
perspective turismului balnear românesc prin restructurarea ofertei sale pe principiul
turismului de sănătate.
România dispune de un excepţional fond balnear ceea ce face ca din acest punct
de vedere să se situeze pe unul dintre primele locuri din Europa. Totodată, potenţialul
turistic balnear prezintă o serie de particularităţi care-l individualizează în cadrul ţărilor
cu tradiţie în domeniu: prezenţa tuturor grupelor de substanţe terapeutice: ape minerale şi
termominerale, nămoluri terapeutice, emanaţii naturale de gaze terapeutice CO2 şi uneori
în combinaţie cu H2S, microclimatul salin, întregul complex de factori terapeutici ai
litoralului existenţa unor substanţe minerale terapeutice cu caracter de unicat: gazele
mofetice şi solfatariene, considerate rarităţi ale naturii şi chiar unice în Europa (în cazul
52
solfatarienelor) precum şi a altora puţin răspândite în Europa: lacurile sărate, peloidele,
microclimatul salin însoţite de cercetări şi metode de tratament menite să asigure
valorificarea acestora. valoarea terapeutică ridicată a gazelor mofetice determinată prin
ample cercetări de specialitate, precum şi valenţele curative ale solfatarelor au făcut ca
acestea să fie considerate elemente de mare interes ale balneologiei româneşti.
Totodată trebuie evidenţiat faptul că aceste substanţe minerale terapeutice sunt
considerate remedii eficiente în tratarea unor afecţiuni pentru care terapia cu mijloace
farmaceutice medicamentoase nu dă rezultate satisfăcătoare: afecţiuni respiratorii,
sterilitate parţială, afecţiuni dermatologice, alergii existenţa tuturor grupelor de substanţe
minerale terapeutice ceea ce permite acoperirea întregii game de afecţiuni tratabile cu
ajutorul factorilor naturali de cură (toate cele 14 tipuri de afecţiuni înscrise în
nomenclatorul OMS): ale aparatului locomotor (reumatismale şi posttraumatice), ale
sistemului nervos central şi periferic,ginecologice, cardiovasculare, digestive, hepato-
biliare, renale, metabolice şi de nutriţie, respiratorii şi ORL, dermatologice, alergii, boli
profesionale.
Dintre acestea ponderea cea mai mare o deţin substanţele minerale terapeutice
destinate tratării afecţiunilor aparatului locomotor şi ginecologice de aproximativ 77,15
%, urmate de cele cardiovasculare şi ale sistemului nervos periferic 13,20%, digestive,
hepatobiliare, renale, respiratorii, ORL 9,65%; existenţa unor rezerve importante de
substanţe minerale terapeutice la nivelul fiecărei categorii ceea ce favorizează o amplă
valorificare a acestora în cadrul turismului de sănătate larga răspândire în teritoriu a
acestor resurse, diferite categorii de substanţe minerale terapeutice întâlnindu-se în toate
zonele ţării, la nivelul tuturor formelor de relief : montan, subcarpatic, de dealuri şi podiş,
câmpie, deltă şi litoral prezenţa pe mici suprafeţe a mai multor grupe de substanţe
minerale terapeutice ceea ce permite tratarea concomitentă a mai multor tipuri de
afecţiuni valoarea curativă ridicată a substanţelor minerale terapeutice româneşti a fost
confirmată de numeroasele premii obţinute de apele minerale de la Călimăneşti,
Căciulata, Olăneşti, Slănic Moldova, Covasna, Băile Herculane citate în literature de
specialitate; de asemenea balneologia românească, prin cercetările chimice şi de laborator
a confirmat eficacitatea acestora şi a stabilit posibilităţile de utilizare a lor cu succes în
toate formelor specifice curelor de sănătate: preventivă, terapeutică şi recuperatorie
existenţa diferitelor tipuri de bioclimat variind de la cel sedativ şi de cruţare la cel excitant
sau cu caracter tonic ce favorizează tratarea diferitelor tipuri de afecţiuni realizarea unor
produse secundare de tip extract obţinute din ape minerale şi nămoluri: sarea de Bazna şi
Bălţăteşţi, obţinute din apele minerale din regiune, extract de nămol de tip „Pell Amar”
obţinut din nămolul lacului Balta Albă, apa minerală înfioletată de tip Olăneşti injectabilă
care are termen de garanţie de 90 de zile ceea ce permite continuarea tratamentelor la
distanţă prezentă apele minerale termale şi mezotermale cu pondere mare pe teritoriul
53
ţării ce pot fi valorificate în scop de agrement diversificând astfel oferta balneară
românească.
Toate aceste caracteristici care individualizează potenţialul balnear românesc în
ansamblul celui reprezintă european, reprezintă un avantaj deosebit de important în
conceperea unei oferte competitive. Aceasta presupune însă o serie de eforturi concertate
din partea tuturor actorilor implicaţi în dezvoltarea şi promovarea turismului balnear
românesc astfel încât acesta să devină o componentă de marcă a turismului.
În ceea ce priveşte potenţialul antropic, acesta este reprezentat de obiective
turistice situate fie în cadrul staţiunilor, fie în împrejurimile acestora.
Exemple
� cetăţi (Cetatea Oradei, Cetatea Medievală din Sighişoara);
� peşteri (Peştera Urşilor de la Chişcani);
� ruine (Ruinele Cetăţii Sarmisegetuza, Cetăţii Balvanyos);
� grote (Grota Haiducilor);
� case memoriale (Casa Memorială a lui Anton Pann, Liviu
Rebreanu);
� muzee (Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea);
� mănăstiri (Mănăstirea Cozia);
� Planul Înclinat de la Cormamdău (staţiunea Covasna);
� băi romane ş.a.
La acestea se mai adaugă obiceiuri, tradiţii şi manifestări folclorice cum ar fi
Festivalul Cântecului – Băile Felix, Festivalul cântecului, dansului şi portului popular –
Balvanyos, Festivalul Internaţional de Folclor Hercules – Băile Herculane ş.a.
Particularităţile turismului balnear pot fi rezumate, sintetic, astfel:
- durata lungă a sejurului (18-30 zile);
- posibilitatea realizării curei pe întreaga perioadă a anului;
- turismul balnear este singura formă care se bazează pe un potenţial permanent, de
mare complexitate, practic inepuizabil şi independent de condiţiile atmosferice;
- diversificarea prestaţiei medicale: alături de procedurile bazate pe utilizarea
resurselor naturale apar şi se dezvoltă tipuri noi de tratamente bazate pe acupunctură,
apiterapie, mişcare, tratamente de cosmetică medicală, cure de slăbire etc;
- modificarea raportului între ponderea curelor de recuperare şi a celor profilactice;
- prezenţa altor categorii de turişti decât curanţii;
- întrepătrunderea formelor de turism şi apariţia staţiunilor polivalente.
Factori specifici turismului balnear:
- deteriorarea stării de sănătate a populaţiei;
- creşterea duratei medii de viaţă;
54
- intensificarea eforturilor individuale şi colective pentru îngrijirea stării de sănătate
şi prevenirea îmbolnăvirilor.
Caracteristicile clientelei:
- media de vârstă – 50-80 ani;
- venituri medii şi mici;
- clienţi fideli.
Exemple
Staţiunea balneară este o localitate, parte dintr-o localitate sau/şi arealul
care dispune de substanţe minerale balneare (factori naturali de cură)
ştiinţific dovedite şi tradiţional recunoscute ca eficiente terapeutic, de
instalaţii specifice pentru cură şi are o organizare şi personal medico-
sanitar ce permite acordarea asistenţei medicale balneare în condiţii
corespunzătoare; beneficiază de construcţii, dotări şi amenajări urban-
edilitare adecvate unei staţiuni turistice.
De regulă, o staţiune balneară pe lângă funcţia predominantă – cură
balneară (terapie, de recuperare, profilactică) – prin factorii ambientali şi
dotări adecvate poate îndeplini şi alte funcţii turistice: odihnă, recreere,
practicarea unor sporturi, organizarea de alte forme de turism (cultural, de
afaceri şi reuniuni etc.). De aceea, în turism şi în general în balneoturism se
utilizează şi categoriile de staţiune balneoclimatică şi staţiune balneo-
turistică, pe care le definim în continuare.
Staţiunea balneoclimatică este localitatea sau arealul care dispune de
substanţe minerale balneare (terapeutice) şi factori climatici benefici
odihnei şi reconfortării şi îndeplineşte aceleaşi condiţii prevăzute în
definiţia de mai sus, ca staţiune balneară.
Staţiunea balneo-turistică este localitatea care dispune de factori naturali
terapeutici şi ambientali utilizaţi în cura balneară, odihna activă, agrement
şi alte activităţi turistice şi beneficiază de organizare, dotări, construcţii şi
amenajări de profil şi urban-edilitare adecvate activităţii balneo-turistice
(servicii turistice şi balneare).
Consultaţi Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Balnear din
România, realizat de Detente Consultants în noiembrie 2009
(www.mdrt.ro) şi extrageţi aspectele esenţiale care definesc piaţa
turismului balnear din alte ţări, precum şi modul în care acestea şi-au
adaptat oferta turistică la noile evoluţii ale cererii în domeniu.
55
U5.4. Soluţii de amenajare turistică a arealelor balneo-climatice
Elementul de referinţă în dimensionarea şi localizarea amenajărilor în arealele
balneo-climatice îl reprezintă factorii naturali de cură, exprimaţi prin: varietate,
capacitate, calitate, distribuţie în teritoriu, alte resurse naturale şi antropice – capabile să
stimuleze formele de turism asociate.
Procesul de amenajare turistică presupune:
- delimitarea zonelor funcţionale (a perimetrelor balneare) în care să se asigure
exploatarea optimă a factorilor naturali;
- dimensionarea construcţiilor balneare şi de altă natură în raport cu volumul,
capacitatea şi calitatea resurselor;
- structurarea echipamentelor într-o concepţie unitară;
- amenajarea unor spaţii libere şi utilizarea lor în scopuri terapeutice (parcuri,
terenuri de sport, zone pt cura de teren etc.);
- implementarea progresului tehnic în activitatea balneară (tehnologii moderne,
instalaţii de înaltă tehnicitate etc.).
Pentru determinarea mărimii viitoarelor amenajări se porneşte de la:
- evaluarea capacităţii factorilor naturali de cură;
- evaluarea suprafeţei totale posibil de amenajat;
- stabilirea modalităţilor de utilizare a resurselor – cură externă sau internă;
- stabilirea necesarului pentru o procedură în cazul fiecărui tip de tratament
(ştranduri, băi la cadă, împachetări, inhalaţii, buvete etc.);
- stabilirea raportului între curanţi şi cei veniţi pentru alte destinaţii (odihnă,
recreere, mişcare, divertisment etc.
În practica de amenajare şi dezvoltare a unei staţiuni balneare se urmăresc trei
obiective:
a. valorificarea optimă a resurselor de substanţe minerale terapeutice, dimensionarea
şi dezvoltarea funcţiei balneare în corelaţie cu rezervele omologate ale acestora;
b. dezvoltarea funcţiei turistice a localităţii prin valorificarea altor resurse naturale şi
antropice din localitate/areal;
c. dezvoltarea economico-socială a localităţii, amenajarea şi dotarea comercială,
culturală, socială şi urban-edilitară adecvate necesităţilor balneo-turistice şi populaţiei
locale.
Deci, capacitatea optimă de primire a acesteia se stabileşte în ansamblu, luând în
considerare cele trei aspecte ale dezvoltării staţiunii respective, în funcţie de profilul
balnear şi condiţiile naturale locale.
În funcţie de concentraţiile pe care le prezintă, de compoziţia chimică, de efectele
terapeutice, de indicaţiile balneo-medicale în cadrul curelor balneare, substanţele minerale
terapeutice pot fi grupate în:
• substanţe hidrominerale;
56
• nămoluri terapeutice;
• gaze terapeutice naturale – mofete;
• saline terapeutice.
În scopul exploatării raţionale şi valorificării durabile a substanţelor minerale
terapeutice, precum şi al conservării resurselor hidrominerale în special, unităţile balneare
şi turistice trebuie să dispună de norme de exploatare şi de consum specifice pentru aceste
substanţe. În acest sens Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie
Bucureşti a stabilit anumite norme de valorificare a substanţelor minerale terapeutice,
respectiv o serie de indicatori vizând limitele de valorificare în scopul exploatării
durabile a acestora.
S-au stabilit unele corelaţii între calitatea şi cantitatea de substanţe minerale
terapeutice omologate şi cererea de servicii de tratament balnear, care conduc, în final,
alături de alţi indicatori sau alte norme, la dimensionarea bazelor de tratament şi implicit a
spaţiilor de cazare într-o staţiune balneoclimatică (Tabelele nr. 5.1 – 5.8).
1.Cura internă de apă minerală la izvor
Considerând porţia maximă de apă 300 ml. şi un consum de 3 porţii/zi pentru
fiecare pacient, se calculează la un timp de funcţionare util al izvorului de 8 ore, cu
pierderi de 30 %.
Exemple Tabelul nr. 5.1.
Debit (l/s) 0,1 0,5 1,0 2,0
Nr. max. pacienţi 2000 10.000 20.000 40.000
2. Cura externă cu apă minerală/termală
a. Cadă cu apă minerală/termală
Considerând că pentru o cadă se consumă circa 350 Iitri apă (3 căzi la 1 mc.)
pentru o baie (procedură majoră), la un timp de funcţionare de 7 ore/zi şi un timp de
efectuare a procedurii de max. 40 min. (30 min. baia şi 10 min. pauză) se poate calcula
aproximativ cantitatea de apă minerală necesară pe zi. Menţionăm că spălarea căzii se
face cu apă dulce.
Exemple Tabelul nr. 5.2.
Număr căzi individuale
(posturi)
Număr pacienţi
Ppe zi
Cantitatea de apă minerală
(mc/zi)
Cantitatea de apă cu diluare
50% /mc/zi
1 10 3,5 1,7
57
2 20 7 3,5
10 100 35 17
20 200 70 35
b. Bazin pentru balneaţie (în hidroterapie)
Se consideră pentru calcul o normă de 4 mp de persoană la o adâncime medie de 1,5 m cu
alimentare prin curgere continuă la preaplin, astfel la sfârşitul zilei de lucru, considerată
de 7 ore, apa să se fi schimbat o dată. O procedură durează în medie 40 minute (30 min.
baia şi 10 min. pauza).
Exemple Tabelul nr. 5.3.
Număr pacienţi/ procedură majoră
Număr pacienţi pe
zi
Suprafaţă bazin (mp)
Necesar apă mc /
zi
10 100 40 120
15 150 60 180
20 200 80 240
30 300 120 360
c) Bazin pentru kinetoterapie
Se consideră pentru calculul necesarului de apă o suprafaţă de 4 mp/pers. cu un nivel
mediu al apei de 1,5 m, cu o nişă de circa 10 mp pentru elongaţii în poziţia ortostatică,
alimentarea făcându-se la fel ca la bazinul pentru balneaţie.
Exemple Tabelul nr. 5.4. Număr pacienţi/
procedură colectivă
Număr pacienţi pe
zi
Suprafaţă bazin (mp)
Necesar apă
(mc/zi)
5 50 30 90
10 100 50 150
15 150 70 210
3. Cura externă cu nămol (nămoloterapie)
a) Baia cu nămol diluată
Se consideră pentru calcul că fiecare post funcţionează 7 ore şi un timp pentru procedură
de maximum 40 min. (30 min. baia şi 10 min. pauza).
58
Exemple Tabelul nr. 5.5.
Cantitate turbă /zi Cantitate
nămol/zi uscată nămoloasă
Număr posturi
(căzi)
Număr
pacienţi / zi (kg) kg kg
1 10 10 50 250
2 20 200 100 500
10 100 1000 500 2500
20 200 2000 1000 10000
b) Împachetări cu nămol
Se consideră pentru calcul că fiecare post funcţionează 7 ore şi fiecare procedură durează
maximum 40 min. (30 min. procedura şi 10 min. pauza).
Exemple Tabelul nr. 5.6
Cantitatea zilnică
Nămol sapropelic
Nămol mineral Turbă Număr posturi
(paturi)
Număr pacienţi
/zi Total
kg
Parţial
kg
Total
kg
Parţial
kg
Total
kg
1 10 200 100 150 100 150
2 20 400 200 300 200 300
10 100 2000 1000 1500 1000 1500
20 200 4000 2000 3000 2000 3000
În nămoloterapie reciclarea nămolului terapeutic (regenerarea şi folosirea a 1/3 din
peloidul utilizat) este o metodă de economisire şi valorificare optimă a acestuia.
4. Baia mofetică (mofetoterapia)
Considerând programul de lucru al mofetei 7 ore/zi şi durata unei proceduri 30 minute (20
min. procedura şi 10 min. pauza), rezultă pentru o mofetă standard de 40 mc. (suprafaţa 5
m x 5 m şi adâncime medie până la barbacane de 1,6 m) posibilitatea efectuării curei
pentru 700 pacienţi la un grad de acoperire de 2 pers./mp. şi 350 pacienţi la un grad de
acoperire de 1 pers./mp.
Calculând pierderile de gaz prin dislocare volumetrică (în medie 80 l pentru o persoană
până la adâncimea de 1,5 m) prin difuzie moleculară şi prin absorbţie pe haine, rezultă un
consum de gaz în mofetă zilnic egal cu dublul volumului mofetei.
59
Exemple Tabelul nr. 5.7
Volum mofetă
(mc)
6
(2 x 2 x 1,6)
14
(3 x 3 x 1,6)
40
(5 x 5 x 1,6)
58
(6 x 6 x 1,6)
Consum gaz CO2 zilnic
(mc/zi)
15
30
80
120
5. Aerosoloterapie cu apă minerală
Se consideră porţia pentru o procedură/pacient 100 ml apă şi o durată a procedurii de 40
min. (30 min. procedura şi 10 min. pauză).
Exemple Tabelul nr. 5.8
Număr posturi de aerosoli Număr proceduri
pe zi
Necesar apă /
zi (l)
1 10 1
2 20 2
10 100 10
20 200 20
Atunci când se determină capacitatea optimă pentru întreaga staţiune trebuie să se
ţină cont şi de celelalte proceduri asociate ce pot fi prestate în cadrul bazelor de tratament
din cadrul unei staţiuni balneare, proceduri ce nu necesită un consum al factorilor
terapeutici, dar care sunt condiţionate de existenţa echipamentului necesar. Se mai ţine
cont de faptul că fiecare persoană beneficiază în medie de aproximativ 2,2 proceduri/zi.
În ceea ce priveşte dimensionarea optimă a structurilor turistice plecând de la capacitatea
de suport calculată, se apreciază, pe plan internaţional, că din totalul turiştilor care vin
într-o astfel de staţiune, 70 -75 % vin pentru cură balneară, circa 20-25 % pentru odihnă şi
recreere şi 5-10 % pentru alte motivaţii sau pentru week-end. Acest lucru este valabil şi
pentru România, conform unui studiu realizat în 2005 de INCDT, ponderea turiştilor care
merg într-o staţiune balneară, având drept motivaţie principală tratamentul balnear este de
aproximativ 75%.
De asemenea, în funcţie de gradul de urbanizare al staţiunii, de apropierea acesteia
de un centru urban important sau de existenţa unei alte staţiuni importante sunt şi pacienţi
care realizează tratament balnear ambulatoriu.
În aceste condiţii se apreciază optimă dimensionarea structurilor de cazare şi a
echipamentelor pentru tratament la nivelul capacităţii de suport a resurselor balneare, iar
60
în cazul în care staţiunea este polivalentă se vor aduna şi structurile aferente plajelor sau
domeniului schiabil.
Atunci când se face dimensionarea capacităţilor de primire trebuie avut în vedere
că indicele de densitate din zona de cazare nu trebuie să depăşească 80-150 locuri/ha.
Referitor la capacitatea structurilor de alimentaţie publică se consideră optim un raport
locuri în alimentaţie/locuri de cazare de 1,2 – 1,5, cu valori mai mari pentru staţiunile care
au un agrement mai diversificat.
Dimensionarea staţiunilor balneare se face plecând de la rezervele confirmate de
substanţe hidrominerale, de nămoluri terapeutice şi de gaze terapeutice naturale (mofete).
Totodată, atunci când se calculează capacitatea optimă de suport a unei staţiuni existente
trebuie ţinut cont pe lângă rezervele confirmate şi de capacitatea bazelor balneare
existente.
Determinarea modelului de amenajare
Elemente comune cu localizările din zona de litoral:
- cele două funcţii se interferează;
- numeroase staţiuni balneare sunt situate în zone de litoral;
- tendinţa ambelor tipuri de staţiuni spre un mod de viaţă urban.
- Concentrări de echipamente în raport cu elementele de atracţie ale zonei
Soluţii de amenajare
- localizarea sub formă „tablă de şah”
o dotările turistice şi balneare alternează cu echipamentele urbane şi edilitare
ale aşezărilor umane
o cea mai simplă formulă de organizare a spaţiului în cazul unui teren plat
o avantajul asigurării unei desfăşurări comode a activităţilor
o nu oferă un element de atracţie deosebit care să polarizeze interesul.
61
- localizarea în formă de „pânză de păianjen”
o adecvată implantărilor în văi largi, marcate de înălţimi sau cursuri de râuri
o presupune o organizare radială a echipamentelor
o avantajul unui punct de concentrare a activităţilor
- localizarea „radiocentrică”
o modelul cel mai evoluat al amenajărilor balneare
o are o desfăşurare în plan circular sau de amfiteatru cu un element de
atracţie în jurul căruia gravitează toate activităţile.
Stabiliţi, pe baza datelor furnizate de Anuarul Statistic al României şi pe
baza studiilor realizate de Insomar (www.mdrt.ro) ce poziţie deţine
turismul de tratament balnear între destinaţiile de vacanţă ale românilor.
62
U5.5. Rezumat
Elementul de referinţă în dimensionarea şi localizarea amenajărilor
în arealele balneo-climatice îl reprezintă factorii naturali de cură, exprimaţi
prin: varietate, capacitate, calitate, distribuţie în teritoriu, alte resurse
naturale şi antropice – capabile să stimuleze formele de turism asociate.
U5.6. Test de evaluare a cunoştinţelor
1.Cum pot fi rezumate particularităţile turismului balnear?
2. Care sunt aspectele care caracterizează cererea pentru turismul balnear?
3. Care sunt principalele modele de amenajare turistică a zonelor balneare?
Temă de control
Elaboraţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a unei
zone (staţiuni) de tratament balnear din România.
63
Unitatea de învăţare 6. Amenajarea turistică a zonelor montane
Cuprins
U6.1. Introducere.......................................................................................................63
U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................63
U6.3. Concepţii şi strategii de amenajare şi dezvoltare a turismului montan...............64
U6.4. Indicatori ai echipării turistice a spaţiului montan........................................... ..69
U6.5. Modele de amenajare turistică montană...............................................................85
U6.6. Rezumat...........................................................................................................91
U6.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................91
U6.1. Introducere
Amenajarea turistică a zonei montane are o istorie de peste un secol,
timp în care s-au acumulat numeroase experienţe, pozitive dar şi negative,
conturându-se astfel o ofertă turistică deosebit de bogată şi variată, cu
numeroase particularităţi legate de condiţiile naturale, social-culturale şi
economice care au generat-o.
Tendinţele pe care oferta turistică montană le-a cunoscut până în prezent
au fost permanent corelate cu cele înregistrate în domeniul cererii turistice, ceea
ce a constituit esenţa evoluţiei continue şi în ritmuri înalte a pieţei turismului
montan şi în special a turismului pentru practicarea sporturilor de iarnă.
O bună cunoaştere a cererii în evoluţia sa precum şi condiţiile specifice
de ordin economic, social şi ecologic au stat la baza alegerii diferitelor strategii
pentru dezvoltarea ofertei turismului montan. În acest sens putem spune că cel
mai mare impact asupra strategiilor de dezvoltare a ofertei l-a avut
conştientizarea, pe plan internaţional, a problemelor legate de dezvoltarea
durabilă a turismului, concept care presupune o corelare foarte atentă între
dezvoltarea turistică prezentă şi de perspectivă şi habitatul natural şi uman.
U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
� Cunoască principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni
montane
� Determine indicatorii minimali de corelare funcţională în cazul unei
staţiuni turistice montane
� Calculeze capacitatea turistică de suport pentru o staţiune montană
� Recunoască diferitele modele de amenajare turistică a spaţiului montan
64
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.
U6.3. Concepţii şi strategii de amenajare şi dezvoltare a turismului montan Concepţia de amenajare turistică a zonelor montane a cunoscut o evoluţie
permanentă, evidenţiind o varietate de soluţii şi modele. În teoria şi practica
internaţională, in funcţie de experienţa în domeniu şi de condiţiile specifice (relief, climă,
peisaj, zăpadă, acces dar şi condiţii economice, sociale şi culturale ale fiecărei ţări), au
fost identificate unele concepţii şi modele particulare. În fiecare ţară, factorii determinanţi
în elaborarea strategiilor de amenajare şi dezvoltare a turismului montan i-au constituit
realităţile teritoriale alături de posibilităţile economice şi sociale.
● Concepţia franceză1 de amenajare turistică alpină se remarcă prin implantarea
şi dezvoltarea unei serii de staţiuni noi, create “ex nihilo”, peste limita locuinţelor
permanente, în locuri cu posibilităţi ample de practicare a schiului, amplasate la altitudini
mari, peste 1800 km.
Concepţia franceză de amenajare turistică montană a cunoscut modificări
importante, conturându-se patru generaţii de staţiuni, fiecare generaţie marcând un
progres în modelarea staţiunilor montane.
Prima generaţie de staţiuni pentru sporturi de iarnă se naşte în perioada
interbelică (după 1930), când se conturează o cerere efectivă pentru practicarea schiului.
Acestea au rezultat prin adaptarea unor staţiuni vechi, tradiţionale, de tip estival, şi la
cerinţele aferente sezonului de iarnă, când activitatea se orientează preponderent spre
desfăşurarea sporturilor pe zăpadă. Adaptarea şi echiparea acestor staţiuni au fost
costisitoare şi au pus multe probleme tehnice şi de resistematizare (situl staţiunii se află
situat la 500 – 1000 m, iar zona schiabilă la peste 1500 m; în astfel de condiţii au fost
amenajate în staţiuni parcări de mari dimensiuni, iar accesul la zona schiabilă a fost
asigurat prin teleferice grele şi scumpe). Aceste staţiuni sunt astfel bivalente, funcţionează
tot anul, iar în sezonul de iarnă raportul schiori – contemplativi este de 50 – 50,5%. In
organizarea acestor staţiuni se remarcă o puternică influenţă a organismelor locale în
amenajarea teritoriilor; ele sunt dotate cu echipament recreativ diversificat şi rafinat,
destinat unui turism de lux.
Exemple
Nume de marcă din această generaţie sunt: Chamonix, Davos, Zermatt,
Cervinia, Garmisch – Partenkirchen şi altele.
1 Herbin, J., Le tourisme au Tyrol Autrichien ou la montagne aux montagnarde, Ed. Des cahiers de l’Alpes, Grenoble, 1980.
65
A doua generaţie este postbelică (1948 – 1960) şi este reprezentată de o serie de
staţiuni mult mai bine echipate şi adaptate pentru sporturile de iarnă. Staţiunile sunt
situate la circa 1400 – 1500 m altitudine, în proximitatea domeniului schiabil – fiind
practic eliminate telefericele de acces -, o mare dezvoltare având cele de serviciu pentru
sporturile de iarnă. Sunt staţiuni cu o bună integrare ecologică, funcţionează tot anul, dar
în sezonul estival este “acuzată” clima mai răcoroasă. Ele se caracterizează printr-o
complexă dotare turistică, fiind elaborate pe baza unui plan de amenajare globală,
urmărindu-se punerea în valoare, în mod complet, a unei întregi regiuni turistice.
Exemple
Reprezentative pentru această generaţie sunt staţiunile: Courmayeur,
Chamrousse, Courchevel, Saalbach, St. Anton, Zell am See şi altele.
A treia generaţie, aceea a staţiunilor integrate, s-a născut în perioada 1963 –
1975, din raţiuni exclusiv economice, prin exacerbarea turismului de iarnă şi negarea
celui de vară. Staţiunile au fost create “ex nihilo”, la altitudini cuprinse între 1500 – 2000
m şi nu reprezintă decât o suprasolicitare a turismului industrial. Iarna, sporturile
specifice sunt favorizate în cel mai înalt grad, dar vara – datorită climei reci – sunt,
practic, pustii.
Exemple
Astfel de staţiuni se întâlnesc frecvent în Europa, în ţări cu tradiţie în
turismul montan de iarnă (Elveţia, Italia, Franţa, Austria) sau în ţări mai
recent lansate în acest gen de turism (Spania, Iugoslavia, Cehia, Polonia),
dar şi pe celelalte continente, în ţări ca : Iran, Liban, Maroc, Statele Unite
ale Americii, Chile, Japonia etc.
Mult timp s-a reproşat acestei politici de amenajare a teritoriului că este o formă
modernă de colonizare a spaţiului montan cu elemente ale civilizaţiei urbane. Astfel,
analize profunde ale implicaţiilor amenajărilor turistice montane asupra zonelor privite în
ansamblul lor au evidenţiat, pe lângă efectele benefice asupra ocupării forţei de muncă,
nivelului de dezvoltare economico-socială, fenomenului de depopulare a regiunilor etc.,
efecte negative deosebit de ample: abandonarea activităţilor agricole cu deteriorarea
capacităţii de producţie în acest domeniu; urbanizarea excesivă şi ca urmare, costul ridicat
al terenurilor cu influenţă nefavorabilă asupra dezvoltării unor servicii colective;
populaţia locală, deseori deposedată de pământ, contra voinţei ei, este mai puţin asociată
beneficiilor acestei acţiuni, mai curând redusă la funcţii subalterne şi temporare; apariţia
unor dezechilibre spaţiale şi ecologice, rezultat al exploatării intensive şi într-un singur
sens etc.
A patra generaţie a apărut în mod firesc, ca o reacţie “în contrapartidă” la
generaţia a III-a, înglobând atât experienţa pozitivă a tuturor generaţiilor anterioare, cât şi
perceptele de bază ale conceptelor-cadru admise pe plan mondial – “dezvoltarea durabilă”
66
şi “amenajarea ecologică”. Potrivit acestei concepţii, staţiunile sunt bivalente şi
multifuncţionale; sporturile de iarnă şi activităţile estivale sunt favorizate în egală măsură;
aceste staţiuni au atributul de “parcuri pentru recreere şi sport”.
Această nouă concepţie are drept fundament o amenajare controlată şi progresivă,
care să se înscrie în politica globală de protejare a domeniului montan, o protejare fizică,
economică şi socială. Raportându-se acestei cerinţe de ordin general, noile amenajări
trebuie să întrunească o serie de caracteristici2 şi anume:
- în privinţa amplasării staţiunilor, trebuie abandonată dezvoltarea celor situate la
înălţime în favoarea celor de la altitudini mai mici şi în apropierea unor aşezări
umane, cu resurse turistice variate;
- promovarea tendinţei de descentralizare şi de plasare a centrului de greutate spre
organismele regionale;
- asigurarea caracterului continuu şi relativ echilibrat al dezvoltării turistice (al
investiţiilor);
- stimularea unei activităţi turistice larg distribuite în spaţiu, prin organizarea de
mai multe centre de recepţie mici, dar şi din punctul de vedere al profilurilor –
coexistenţa schiului cu alte sporturi de iarnă (bob, săniuţe, schi-fond şi circuit) şi
cu alte activităţi turistice tradiţionale;
- orientarea beneficiilor din turism spre celelalte sectoare – comerţ, servicii,
construcţii etc. – şi stimularea policalificării forţei de muncă, asigurându-se o
dezvoltare economică şi socială echilibrată a regiunii;
- promovarea unor măsuri organizatorice care să protejeze interesele locale
(limitarea investiţiilor din afară).
Această nouă concepţie reprezintă de fapt trecerea de la „exploatare” la
„renovare urbană’. Concretizând, se poate spune că „dezvoltarea primează asupra
promovării, iar amenajarea asupra echipării”.3
Strategiile de amenajare şi dezvoltare turistică a zonei montane ale Franţei se
orientează în prezent spre realizarea următoarelor obiective:4
• crearea şi dezvoltarea unei pieţe imobiliare montane, concentrată pe staţiuni de
clasă internaţională, ca suport mai puternic pentru echiparea şi reechiparea acestei zone;
• optimizarea capacităţilor staţiunilor montane, cu sprijinul autorităţilor publice şi al
unor organisme private, prin diversificarea serviciilor oferite şi educarea gustului pentru
anumite manifestări, pe măsură ce cresc posibilităţile financiare ale turiştilor;
2 Minciu, R., op. cit., p. 114. 3 Gazes, G., Lanquar, R., Raynounard, Y., L’amenagement touristique, Presses Universitaire de France, Paris, 1986, p. 99. 4 Ispas, A., Contribuţii metodologice la dezvoltarea activităţilor terţiare în staţiunile turistice, Teză de doctorat, A. S. E., Bucureşti, 1999, p. 68.
67
• revitalizarea micilor staţiuni, atât prin sporirea accesibilităţii în perioadele de
sezon (iarnă-vară), cât şi prin petrecerea sfârşitului de săptămână;
• instituirea unui sistem de asistenţă tehnico-economică menită să asigure
minimizarea agresării zonelor turistice montane;
• instituirea de măsuri care să favorizeze exploatarea la maximum a echipamentelor
turistice multisezoniere;
• instituirea unor sisteme de creditare a turismului prin Fondul de Dezvoltare
Economică şi Socială şi prin Casa Centrală de Credit Hotelier;
• acordarea de subvenţii din Bugetul de Stat sau al Ministerului de Resort pentru
satele de vacanţă şi pentru spaţiile de camping-caravaning.
Concepţia austriacă de amenajare turistică montană se diferenţiază în mare
parte de cea franceză, în literatura de specialitate întâlnindu-se adeseori o situaţie de
antiteză a celor două concepţii.
Expansiunea masivă a turismului montan s-a realizat prin dezvoltarea unei
concepţii originale, având la baza realităţile teritoriale, economice, sociale şi culturale ale
acestei ţări. În cadrul acestei concepţii, partea preocupărilor sociale este mult mai
importantă, omul, locuitor al muntelui, fiind în centrul strategiei de amenajare.
Astfel, nu o staţiune nouă, ci un turism esenţial “sătesc” s-a dezvoltat, plecând de
la nodurile vechi populate. Prezentăm în continuare câteva caracteristici ale acestei
politici:
- turismul se integrează în armonie cu economia tradiţională pe care statul o
protejează;
- echipamentele se multiplică datorită iniţiativelor publice sau private, dar
rămân sub controlul colectivităţii locale;
- turismul face să beneficieze de veniturile sale (în particular, graţie mijloacelor
de cazare originale şi diversificate) marea majoritate a populaţiei locale;
- turismul are în vedere păstrarea nealterată a mediului natural şi cultural.
Pentru Austria, noţiunea “sporturi de iarnă”, în afară de schi, mai cuprinde :
toboganul, bobsleight-ul, schibob-ul, patinajul, jocuri de iarnă tipice ş.a.
Modelul de amenajare de referinţă este cunoscut sub denumirea de „MODELUL
TIROLULUI AUSTRIAC”, având drept trăsătură dominantă dezvoltarea progresivă şi
controlată local. Caracteristicile acestei concepţii sunt următoarele:
• un context instituţional şi politic fondat pe descentralizarea responsabilităţilor şi
acordarea landurilor, comunelor şi sindicatelor de referinţă a unei mari autonomii de
intervenţie şi control;
• o dezvoltare turistică continuă şi relativ echilibrată, graţie apropierii unor regiuni
urbane puternic emiţătoare;
68
• o foarte mare distribuţie a activităţii turistice, cu excepţia câtorva staţiuni intr-o
multitudine de centre de primire de talie mică şi mijlocie;
• o remarcabilă difuziune socială a beneficiilor turistice;
• o deosebită atenţie pentru prezervarea mediului natural şi cultural, fără creaţia
artificială întâlnită în alte ţări, promovându-se peisajul natural şi uman nealterat,
tradiţional.
● In Suedia, concepţia generală de dezvoltare a sporturilor de iarnă urmăreşte
diversificarea agrementului şi oferirea de facilităţi şi vacanţe combinate. Iare, una dintre
cel mai cunoscute staţiuni, la nord de Stockholm, adevărată staţiune alpină, dispune de o
gamă bogată de unităţi de distracţie şi mijloace de transport pe cablu, cu o capacitate de
17000 schiori pe zi.
Exemple
Selen, o altă staţiune renumită, se pare că va deveni unul din principalele
centre de schi alpin ale Suediei. Eliberarea de legitimaţii, contra unei sume
minime, începută cu câţiva ani în urmă, se bucură de o tot mai mare
popularitate. Legitimaţia dă dreptul la: vizionarea diferitelor atracţii, fără
plată, cu barca sau autobuzul; o excursie gratuită cu barca; suveniruri fără
plată; accesul gratuit la 50 din atracţiile Capitalei.
● In Bulgaria primează concepţia potrivit căreia au fost fortificate trei staţiuni de
valoare europeană – Boroveţ, Pamporovo şi Vitoşa – lansate puternic în turismul
internaţional. Echiparea acestora s-a făcut la nivelul staţiunilor similare din Alpi, în mare
parte în colaborare cu firme austriece de profil. Pentru creşterea notorietăţii staţiunilor
bulgare de sporturi de iarnă, acestea s-au oferit să găzduiască etape şi concursuri de schi
din Cupa Europei şi Cupa Mondială, ca şi Universiada albă.
Ca şi în deceniile trecute, strategiile de dezvoltare actuale nu au în vedere o
creştere masivă a capacităţii de cazare, ci o creştere a calităţii prestaţiilor turistice,
inclusiv a calităţii mediului înconjurător.
Există o mare varietate de soluţii de amenajare montană, adaptate condiţiilor
particulare din fiecare ţară. Există însă şi trăsături comune, datorate fie preluării de către
numeroase ţări a celor două modele considerate de referinţă (modelul francez şi cel
austriac, prezentate anterior), fie conştientizării la nivel internaţional a unor probleme
legate de dezvoltarea economică in general şi turistică în particular, vizând mai ales
relaţia cu mediul natural si cu cel socio-cultural.
În prezent este evidentă preocuparea majorităţii ţărilor cu experienţă în turismul
montan de a găsi soluţii de dezvoltare turistică în armonie cu mediul înconjurător sau,
altfel spus, de a găsi soluţii de dezvoltare durabilă a zonei montane. Astfel, politicile
prezente ale majorităţii pun accentul pe:
69
• limitarea extinderii echipamentelor de cazare şi a instalaţiilor de transport pe
cablu;
• creşterea dotărilor turistice;
• o mai buna protecţie a mediului.
Susţinerea publică a activităţii turistice în zonele montane (prin credite
preferenţiale, subvenţii de stat, reglementări fiscale diverse) se axează tocmai pe aceste
obiective, alături de raţionalizarea modurilor de gestiune a domeniilor schiabile şi
staţiunilor.
Se poate observa, din cele prezentate, gama variată a modelelor şi formulelor de
amenajare şi dezvoltare, rezultat al multitudinii elementelor de referinţă şi al condiţiilor
specifice de elaborare a proiectelor staţiunilor montane, ceea ce argumentează libertatea
de opţiune a decidenţilor în adoptarea unor soluţii.
Caracterizaţi concepţia de amenajare turistică existentă în alte ţări, precum
Italia, Elveţia, Cehia, Slovacia, Norvegia, consultând lucrarea lui George
Erdeli şi Aurel Gheorghilaş, Amenajări turistice, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006 sau orice alte surse bibliografice aveţi la dispoziţie.
U6.4. Indicatori ai echipării turistice a spaţiului montan
Implementarea unei staţiuni montane reprezintă o decizie condiţionată de
interdependenţa complexă dintre cadrul natural, echiparea (infrastructura) generală a
zonei şi fluxurile turistice. Indiferent de particularităţile concepţiei de amenajare, aceşti
factori sunt esenţiali în selectarea sitului ce urmează a fi amenajat şi în elaborarea şi
realizarea proiectului de amenajare.
De la o ţară la alta, de la un masiv la altul, soluţiile de amenajare şi gestiune pot să
difere foarte mult, în funcţie de condiţiile geografice, economice, sociale dar şi de
imaginaţia sau experienţa cercetătorilor sau promotorilor. Staţiunile turistice trebuie să
răspundă astfel unor necesităţi economice ale zonei sau societăţii (venituri, locuri de
muncă), dar şi nevoilor foarte diferite ale clienţilor. Ele trebuie să satisfacă aşadar
aşteptările tuturor celor implicaţi în desfăşurarea activităţii turistice.
Practica şi teoria ultimelor decenii în domeniul amenajării turistice montane au
scos în evidenţă unele principii ale conceperii unei staţiuni montane, au consacrat
anumite tehnici de determinare a capacităţii de primire a staţiunii şi de corelare a
funcţiunilor sale, astfel încât aceasta să-şi realizeze scopurile pentru care a fost creată.
Toate acestea au în vedere predominanţa practicării sporturilor de iarnă – în principal a
schiului – între toate funcţiunile posibile ale staţiunii, ţinând cont de ritmurile înalte de
dezvoltare, dar şi de faptul că turismul pentru practicarea sporturilor de iarnă este
70
componenta cea mai dinamică şi mai profitabilă a turismului montan şi a activităţii de
turism în general.
Conform Serviciului de Studii pentru Amenajarea turistică a Muntelui
(S.E.A.T.M.), principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni montane
sunt următoarele5:
• Principiul satisfacerii nevoilor clientelei;
• Principiul asigurării calităţii factorilor naturali;
• Principiile amenajării optime a pârtiilor;
• Principiile urbanizării.
Principiul satisfacerii nevoilor clienţilor:
- zăpadă asigurată;
- preţuri competitive;
- calitatea terenului schiabil;
- soare;
- lipsa cozilor la mijloacele mecanice de urcat;
- ambianţa;
- calitatea peisajului şi a arhitecturii.
Principiul asigurării factorilor naturali:
- climateric: zăpadă (120 zile/an), soare, absenţa vântului, a avalanşelor şi a
ceţii;
- morfologic: capacitatea sitului de a avea o reţea de pârtii coerente, legate;
- geologic: absenţa riscurilor de modelare a spaţiului.
Principiile amenajării optime a pârtiilor – se vor detalia separat;
Principiile urbanizării - se are în vedere:
- falia şi configuraţia domeniului schiabil;
- domeniul schiabil potenţial sau deja amenajat;
- locul îngust, restrâns sau larg şi deschis;
- calitatea locului (expunere, împădurire etc.).
Funcţiile ce trebuie asigurate de către urbanizarea staţiunii, într-un mod
satisfăcător sunt:
• acces, circulaţie, staţionare;
• servicii urbane, primire, animaţie;
• deplasarea turiştilor;
• legătura cu domeniul schiabil.
Toate aceste principii şi recomandări au în vedere tendinţele actuale manifestate
pe piaţa turismului montan. Având în vedere că totuşi în ultimii ani se remarcă o anumită
5 ***SEATM, L’ amenagement touristique de la montagne en France, 1992
71
stagnare a pieţii sporturilor de iarnă, se consideră că în dezvoltarea staţiunilor montane
trebuie să se ia în calcul, mai mult decât până în prezent, posibilitatea adaptării ofertei cel
puţin în egală măsură şi turismului estival, asigurându-se o activitate mai echilibrată pe
parcursul întregului an, ca şi posibilitatea extinderii funcţionalităţii staţiunilor, prin
remodelarea acestora sub forma staţiunilor cu profil complex.
� Determinarea domeniului schiabil
Numărul şi calitatea pârtiilor de schi şi a telefericelor dintr-o staţiune montană
se numără printre acei factori care dau succes produsului turistic oferit de aceasta.
Amenajarea domeniului schiabil a constituit o primă coordonată a conceperii unei
staţiuni turistice montane, în condiţiile în care practicarea sporturilor de iarnă rămâne în
continuare principala activitate circumscrisă turismului montan.
Pârtiilor de schi alpin li s-au adăugat în ultimii ani tot mai multe trasee de schi
fond şi schi plimbare (sau schi „randorenée”), ca un răspuns la tendinţele cererii, în
cadrul căreia a crescut mult numărul practicanţilor acestor forme de schi nordic.
Amenajarea domeniului schiabil presupune şi asigurarea transportului turiştilor
către pârtiile de schi; aceasta se realizează prin intermediul instalaţiilor de transport pe
cablu, ajunse astăzi la o mare diversitate de performanţe tehnice deosebite şi capacităţi
orare foarte mari.
Înainte de a aborda aspectele tehnice, este oportună luarea în considerare a
pretenţiilor schiorului. În medie, el schiază 5 ore pe zi şi 5 zile într-un sejur de o
săptămână. Consumul său de schi este cam de 3500 m de pârtie pe zi. Costul ridicat al
sejurului şi durata sa redusă îi determină dorinţa de a obţine o satisfacţie cât mai mare
prin:
• schiat confortabil pe piste regulate şi bine întreţinute;
• schiat fără constrângeri pe piste omogene şi bine ierarhizate, regrupând
schiori de nivel asemănător;
• schiat în deplină securitate pe un teren bine organizat (fără puncte de
conflict), uşor de descifrat;
• schiat la soare pentru a se bronza, fără a răbda de frig şi putând admira
peisajul.
În acelaşi timp el doreşte şi aventură, evadare. Va trebui să i se propună câteva
terenuri neregulate, câteva itinerarii în afara pistei bine realizate, dar nu prea îndepărtate,
piste specializate pe nevoile practicii (snowboard, monoschi) şi, atunci când este posibil,
legături între staţiuni.
Organizarea domeniului schiabil trebuie să ţină seama de aceste aspecte diferite.
În mod obiectiv repartizarea pistelor pe nivele de dificultăţi trebuie să corespundă nevoii
72
clientelei în aşa fel încât să o satisfacă întru totul şi să optimizeze echipamentele (evitarea
supraîncărcărilor, dar şi reutilizarea pistelor).
Schiul rămâne adevăratul element motor al staţiunii, în ciuda necesităţilor de a
diversifica activitatea de iarnă şi de a exploata locul pentru mai multe sezoane. Deci
calitatea sitului pentru schiat este elementul determinant al şanselor de succes ale staţiunii
şi din această cauză trebuie reunite o serie de condiţii de ordin:
• climateric: zăpadă (120 zile pe an), soare, absenţa vântului, a avalanşelor şi a
ceţii;
• morfologic: capacitatea sitului de a avea o reţea de părţi coerente, legate;
• geologic: absenţa riscurilor de remodelare a spaţiului.
În plus, realizarea accesului la pârtii trebuie să fie posibil atât din punct de vedere
tehnic, cât şi din punct de vedere financiar6.
În consecinţă nu se poate vorbi despre dezvoltarea unei staţiuni montane fără a se
avea în vedere şi amenajarea optimă a pârtiilor.
Schiul este exploatabil din punct de vedere comercial pe pârtiile a căror pantă
medie este cuprinsă între 10 – 45%. Majoritatea schiorilor preferă pantele sub 30%, iar
începătorii nu depăşesc 15%.
Pentru siguranţă şi confort, panta transversală nu trebuie să depăşească niciodată
15%, iar la pârtiile pentru începători ea trebuie să fie cât mai mică posibil.
Reţeaua de pârtii de schi trebuie să fie variată pentru a separa schiorii pe niveluri
de pregătire diferite şi a reduce riscurile de accidente, ideal fiind un punct de recepţie
unic spre care să conveargă toate pârtiile şi pe care este implantată staţiunea.
În staţiunile de altitudine medie ar fi util ca pârtiile din partea superioară să se
concentreze spre o vale de altitudine, staţiunea fiind deservită de un teleferic de acces spre
această zonă (în perioadele de slabă ninsoare).
Amenajarea domeniului schiabil şi crearea mijloacelor de transport pe cablu
este, în conceperea şi dezvoltarea staţiunilor montane, coordonata strategică ce trebuie
apreciată ca având prioritate absolută. Pârtiile şi telefericele reprezintă esenţa oferită de
iarnă, iar realizarea lor trebuie să preceadă finalizarea celorlalte echipamente (cazare,
alimentaţie, agrement).
Amenajarea domeniului schiabil are o importanţă deosebită, de capacitatea şi
calitatea acestuia depinzând existenţa şi competitivitatea staţiunilor. În funcţie de această
coordonată, pe baza unor norme şi indici de corelaţie, vor fi dimensionate, amplasate şi
structurate celelalte elemente funcţionale ale staţiunii. Astfel, este necesară respectarea
următoarelor cerinţe:
• încadrarea pârtiilor de schi în normele tehnice internaţionale (elaborate de
Federaţia Internaţională a Schiorilor – F.I.S.) şi verificarea permanentă a elementelor de
6 Ţigu, G., Turismul montan, editura Uranus, Bucureşti, 2001, p. 117 – 119
73
semnalizare şi marcare, a modului în care se asigură întreţinerea şi controlul pârtiilor,
precum şi securitatea schiorilor, inclusiv eficienţa măsurilor de acordare a asistenţei
medicale în caz de accidente;
• asigurarea unor raporturi ideale între structura pârtiilor (pe grade de
dificultate) şi structura cererii, în vederea satisfacerii deopotrivă a schiorilor şi
însoţitorilor, ca şi a celor care nu practică schiul (contemplativi). Se consideră astfel că
trebuie să predomine pârtiile foarte uşoare şi medii, având în vedere următoarea
repartiţie a turiştilor sosiţi iarna într-o staţiune turistică7:
- neschiori - 20%;
- schiori de plimbare - 5% (procent în creştere);
- schiori în şcoli de schi - 15% (aceştia nu folosesc instalaţii de transport pe
cablu fixe);
- schiori alpini 60%, din care:
� consacraţi -10%, adică 6% din total turişti;
� buni - 30%, adică 18% din total turişti;
� avansaţi - 30%, adică 18% din total turişti;
� începători - 20%, adică 12% din total turişti.
• amenajarea şi extinderea ariilor pentru practicarea schiului fond şi a
schiului de plimbare, practici foarte moderne care capătă tot mai mulţi adepţi;
• orientarea spre nord a pârtiilor de schi este obligatorie până la altitudini de
1600 – 1800 m; golul alpin este adesea neprimitor din cauza viscolului şi a ceţii, şi prin
urmare, domeniul schiabil trebuie asigurat în etajul pădurilor, între 800 – 1800 m.
Dotările aferente domeniului schiabil – telefericele şi şcolile de schi – sunt, de
asemenea, coordonate foarte importante ale staţiunii montane. Pentru fiecare pârtie
trebuie aleasă cea mai potrivită instalaţie de transport pe cablu, atât din punct de vedere al
eficienţei în exploatare, cât şi din cel al investiţiei şi al rentabilităţii acesteia8. De
asemenea, capacitatea telefericelor (telecabine, telegondole, teleschiuri sau babyschiuri)
trebuie corelată cu suprafaţa şi capacitatea pârtiilor, ca şi cu capacitatea de cazare a
staţiunii; aceste instalaţii trebuie să asigure nu numai accesul (în condiţii cât mai bune)
schiorilor pe pârtii, cât şi argumentul pentru turiştii contemplativi.
Coordonatele unei strategii de îmbunătăţire şi de dezvoltare a dotărilor
pentru practicarea sporturilor de iarnă sunt:
• amenajarea şi întreţinerea pârtiilor (înierbare, combaterea eroziunii, balizare)
conform normelor tehnice prevăzute de Federaţia Internaţională de Schi;
• asigurarea tuturor mijloacelor şi utilajelor pentru întreţinerea pârtiilor – şenile
de bătut zăpada, tunuri pentru fabricarea zăpezii artificiale; 7 Gologan, G., Neagu, G., Propuneri privind calculul domeniului schiabil într-o staţiune de iarnă, în Revista „Arhitectura”, numărul 6/1979. 8 Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1995.
74
• securitate maximă pentru schiori şi asistenţă medicală adevărată şi rapidă;
• organizarea mai multor şcoli de schi cu personal calificat, vorbitor de limbi
străine;
• îmbunătăţirea şi diversificarea echipamentului pentru practicarea sporturilor de
iarnă oferit de centrele de închirieri a materialelor sportive;
• modernizarea actualelor instalaţii de transport pe cablu şi sporirea debitului
acestora, în scopul creşterii gradului de mobilitate a schiorilor pe pârtii şi al
reducerii timpului de aşteptare pentru urcare.
Principiile în baza cărora se întocmesc proiectele şi planurile de creare sau
dezvoltare a unei oferte turistice “de munte”, profilată şi/sau specializată în sporturi de
iarnă sunt următoarele9:
- asigurarea accesibilităţii staţiunii prin intermediul celor mai moderne căi şi
mijloace de transport;
- amenajarea domeniului schiabil şi crearea condiţiilor optime pentru
practicarea schiului şi a celorlalte sporturi legate de zăpadă;
- crearea mijloacelor de transport pe cablu, atât pentru acces-agrement, cât şi
pentru serviciul efectiv al domeniului schiabil (teleferice de deservire);
- dotările aferente serviciilor de bază (structurile de primire şi de servire a
mesei) trebuie dimensionate, structurate şi amplasate în funcţie de caracteristicile
domeniului schiabil şi al telefericelor;
- conjugarea optimă a activităţilor turistice de bază (sporturile de iarnă) cu cele
asigurate de dotările şi amenajările de agrement şi în special de “aprés-sky”;
- implicarea statului ca autoritate şi ordonator/garant de credite stimulative
pentru realizarea ofertelor de prestigiu şi care generează, la rândul lor, importante efecte
sociale şi economice în plan local, regional sau naţional.
Având în vedere importanţa acestor principii, le vom prezenta în continuare mai în
detaliu, exemplificând pe cazul câtorva din ţările europene alpine, cu experienţă şi
rezultate extraordinare în acest domeniu.
■ Amenajarea domeniului schiabil pentru practicarea schiului, dar şi a celorlalte
sporturi legate de zăpadă, are o importanţă deosebită – de capacitatea şi calitatea acestuia
depinzând existenţa şi competitivitatea propriu-zisă a staţiunilor. De altfel, amenajarea şi
structurarea domeniului schiabil este principiul fundamental care, în baza unor norme şi
indici de corelaţie, ordonează dimensiunile, amplasarea şi structura celorlalte elemente de
bază. Aplicarea acestui principiu presupune respectarea următoarelor cerinţe:
- încadrarea pârtiilor de schi alpin (coborâre), indiferent de gradul de dificultate,
în normele tehnice interne şi internaţionale (F.I.S.) şi verificarea permanentă a
9 Institutul de Cercetări pentru Turism, Strategii de modernizare, dezvoltare şi promovare a ofertei de
sporturi de iarnă din România, Bucureşti, 1997, p. 19.
75
elementelor de semnalizare şi marcare, a modului în care se asigură întreţinerea şi
controlul pârtiilor, precum şi securitatea schiorilor, inclusiv eficienţa măsurilor de
acordare a asistenţei medicale în caz de accidentare;
- asigurarea unor raporturi reale între structura pârtiilor (în funcţie de gradul de
dificultate) şi structura cererii, în vederea satisfacerii deopotrivă a schiorilor şi a
însoţitorilor, ori a celor care nu practică schiul (contemplativi). Oricum, se are în vedere
că turistul-schior este un amator şi nu un profesionist (performer) şi, în astfel de condiţii,
predominante trebuie să fie pârtiile foarte uşoare, uşoare şi medii;
- amenajarea şi extinderea ariilor pentru practicarea schiului nordic (schi fond)
şi a schiului de plimbare, considerate “ultimul loisir descoperit la sfârşit de secol, după
jogging”. Succesul acestora se explică printr-o largă accesibilitate şi mai ales prin faptul
că asociază efortul fizic – fără a fi excesiv – cu apropierea de natură.
Pentru a ilustra cele de mai sus, vom prezenta câteva date ce caracterizează
domeniul schiabil din ţările europene alpine:
Exemple
AUSTRIA
• pârtii schi alpin 1050 km
• pârtii schi fond / schi plimbare 9500 km
• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Innsbruck,
Kitzbühel, Seefeld, Saalbach, Leutasch, Zell am See + Kaprun
(Europasportregion). Acestea dispun de 293 pârtii schi alpin (795 km), cu o
medie de 12,6 m pârtie / loc cazare, precum şi de 869 km pârtii pentru schi
fond şi schi plimbare.
Exemple
ELVETIA
• pârtii schi alpin 1800 km
• pârtii schi fond / schi plimbare 1000 km
• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Davos, Crans
Montana, Engelberg, Grindelwald, St. Moritz, Zermatt, Zinal, Flums. Toate
acestea dispun de 312 pârtii schi alpin (1280 km), cu o medie de 10,2 m
pârtie / loc cazare, precum şi de 386 km pârtii schi fond şi plimbare.
Exemple
ITALIA
• pârtii schi alpin 1350 km
• pârtii schi fond / schi plimbare 1350 km
• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Cortina
76
d’Ampezzo, Courmayeur, Sestriere, Bormio, Madonna di Campiglio. Toate
însumează 260 de pârtii de schi alpin (804 km), cu o medie de 8,2 m / loc
cazare, precum şi 195 km pârtii schi nordic şi plimbare.
Exemple
FRANTA
• pârtii schi alpin 2900 km
• pârtii schi fond / schi plimbare 2500 km
• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Chamonix,
Courchevel, Flaine, La Clusaz, La Plagne, Les Arcs, Megéve, Meribel, St.
Gervaise, Val d’Isere, Pra Loup, Alpe d’Huez, Les deux Alpes, Morzine –
Avoriaz. Toate dispun de 1085 pârtii schi alpin (2571 km), revenind în
medie 7,5 m / loc cazare, precum şi de 498 km pârtii schi nordic şi
plimbare.
Exemple
GERMANIA dispune de puţine staţiuni în micul sector alpin ce-i
revine. Cele mai renumite sunt: Oberstdorf, Garmisch Partenkirchen şsi
Berchtesgaden, care dispun de 93 pârtii schi alpin (155 km), precum şi de
169 km pârtii pentru schi nordic şi de plimbare.
■ Dotarea cu mijloace de transport pe cablu este al doilea principiu de bază al
construirii şi funcţionării eficiente a unei staţiuni pentru sporturile de iarnă. Pârtiile de
schi pot fi apreciate şi separat, dar succesul propriu-zis al unei staţiuni este indisolubil
legat de numărul, calitatea şi eficacitatea mijloacelor mecanice care asigură deopotrivă
accesul şi deservirea domeniului schiabil.
Exemple
Numărul şi calitatea telefericelor sunt impresionante; circa 60% din totalul
mondial de teleferice (21.177) se află în zona alpină a Europei: Austria
(3696), Franţa (3033 – din care 90% în zona alpină), Italia (2156), Elveţia
(1534), Germania (1931).
Mijloacele de transport pe cablu (telecabine, telegondole, telescaune, teleschiuri)
au un rol esenţial în definirea laturii calitative a ofertei şi deci a poziţiei staţiunii pe piaţă.
In acest sens prezentăm câteva din preocupările şi realizările de marcă ale promotorilor
sporturilor de iarnă:
- corelarea strictă, în sens tehnic şi funcţional, a telefericelor (de acces şi
deservire) cu domeniul schiabil şi capacitatea de cazare a staţiunii, pentru a se asigura
utilizarea optimă a domeniului schiabil;
77
- teleschiurile şi telescaunele sunt utilizate cu precădere pentru deservirea
domeniului schiabil, în vreme ce telecabinele şi telegondolele au atât rolul de a asigura
accesul la domeniul schiabil – înlocuind peste tot, unde au fost condiţii, accesul auto -, cât
şi funcţia de “mijloc de agrement” pentru clientela de sejur (contemplativii);
- amplasarea ambelor categorii de teleferice (acces şi deservire ) ţine seama de
tipologia staţiunii, dar toate proiectele de (re)amenajare au în vedere următoarele soluţii:
- punctul de plecare al telefericelor să fie, pe cât posibil, în centrul staţiunii;
- instalaţiile să aibă punctul de plecare din faţa grupărilor principale de hoteluri;
- utilizarea în comun a unor instalaţii de mare capacitate, între două sau mai
multe staţiuni, în scopul evitării aglomeraţiei de orice fel, inclusiv a căilor rutiere de
legătură.
In legătură cu acest ultim aspect este de subliniat că au apărut astfel adevărate
sisteme de staţiuni legate direct prin teleferice şi care exploatează vaste domenii schiabile
comune
Exemple
Sistemele Val d’Isere – Tignes; Courchevel – Meribel – Les Menuires -
Val Thorens; Megéve – St. Gervaise, toate în Franţa, apoi St. Anton – Zürs
– Lech şi Kitzbühel – Kirschberg – Jachberg – Grieswirt în Austria). Acest
principiu a fost extins luând naştere, în zonele de graniţă, sisteme de staţiuni
între diferite ţări alpine (Italia – Elveţia, Franţa – Elveţia, Italia – Austria)
accesibile prin legitimaţia skipass, plătită anticipat.
■ Scolile de schi
Schiul este un sport a cărui tehnică nu poate fi însuşită şi perfecţionată decât într-
un cadru organizat şi sub îndrumarea monitorilor (profesori de schi). Tocmai de aceea,
şcolile de schi şi dotarea lor, monitorii şi calificarea acestora, precum şi programele
oferite au devenit de multă vreme elemente esenţiale pentru aprecierea calităţii ofertelor
pentru sporturi de iarnă ale unor staţiuni. In ţările cu turism de iarnă dezvoltat numărul
şcolilor şi al monitorilor este impresionant: practic, nu există staţiune pentru sporturi de
iarnă care să nu aibă minimum 2 – 3 şcoli (pentru adulţi, începători şi avansaţi, pentru
copii, pentru schi acrobatic etc.).
Exemple
Franţa şi Elveţia au peste 200 de şcoli, iar Austria peste 400; numărul
monitorilor era la nivelul anilor ’90 de peste 6500 în Austria, 2000 în
Elveţia şi aproape 2000 în Franţa.
Zonele şi pârtiile afectate şcolilor de schi sunt special amenajate, marcate şi
semnalizate, sunt dotate cu echipament audio-recepţie şi camere de filmat, dispun de săli
de proiecţie pentru dezbaterea şedinţelor anterioare şi a prezentării schemelor de bază.
78
Importanţa şcolilor de schi poate fi relevată şi de numărul monitorilor
profesionişti din staţiuni, câteva exemple fiind edificatoare:
Exemple
- în Franţa, cei mai mulţi monitori deţin Courchevel (400), Chamonix
(200), Val d’Isere (250), Alpe d’Huez (200), La Plagne (150);
- în Italia se remarcă Cortina d’Ampezzo (180), Courmayeur (100) şi
Madonna di Campiglio(100);
- în Austria – Europasportregion (300), Seefeld (120), Kitzbühel (200);
- în Elveţia – St. Moritz (500), Davos (200), Crans Montana (200).
O atenţie deosebită se acordă cursurilor pentru copii şi tineret, pentru care se
asigură condiţii speciale, cu monitori recrutaţi dintre foste glorii ale schiului alpin.
Asemenea cursuri se organizează în majoritatea staţiunilor de renume din ţările alpine:
funcţionează astfel grădiniţe de schi pentru copii între 3 şi 6 ani; şcoli de schi pentru
preşcolari şi elevi, în timpul vacanţelor şcolare, contra cost sau pe bază de burse; sate de
vacanţă pentru copii care, pe lângă cursurile de învăţare a schiului, dispun de toate
structurile şi facilităţile unui sejur specific vârstei
Exemple
celebru este satul de vacanţă creat în urmă cu 22 de ani, la Avoriaz, de către
fosta stea a schiului alpin francez, Annie Famose.
■ Serviciile de bază
Serviciile de bază (cazare şi servirea mesei) sunt de asemenea importante pentru
imaginea şi poziţia pe piaţă a oricărei staţiuni pentru sporturi de iarnă. Fiecare staţiune
prezintă particularităţile sale, unele dintre acestea fiind rezultatul combinaţiilor, după
“reţete proprii”, a diferitelor tipuri de structuri de primire şi de servire a mesei.
Marea majoritate a staţiunilor au, din acest punct de vedere, o structură complexă,
putând răspunde unei clientele foarte diverse, ca preferinţe, obiceiuri şi nivel al
veniturilor. Structurile de primire cuprind toată gama de unităţi şi forme cunoscute:
hoteluri de toate categoriile, cabane, pensiuni, moteluri, vile, apartamente mobilate,
reşedinţe secundare (apartamente în multiproprietate), sate de vacanţă, campinguri, rulote
etc. In ultimile 2 – 3 decenii cererea pentru sporturile de iarnă a crescut constant,
solicitările venind masiv din partea segmentelor cu venituri medii (şi submedii); acest
lucru a impus ofertanţilor schimbări de optică cu privire la raportul dintre diferitele unităţi
de primire şi servire a mesei – mutaţii serioase petrecându-se în oferta franceză şi italiană,
în vreme ce elveţienii s-au dovedit mai reticenţi, iar austriecii şi nemţii chiar conservatori.
Pe scurt, principalele aspecte ce caracterizează domeniul celor două servicii de bază sunt
următoarele:
79
● în ceea ce priveşte echipamentele de cazare
Este de menţionat că, în ultima vreme, ofertanţii şi promotorii turismului de iarnă
şi-au modificat strategia şi politica investiţională, fiind alarmaţi de extinderea reşedinţelor
secundare care diminuează animaţia în staţiune şi chiar încasările şi profitul; în
consecinţă, prin comitetele locale şi regionale, s-a impus diminuarea construirii de
reşedinţe secundare.
Exemple
În Franţa, Italia şi Elveţia formele de cazare complementare sunt
dominante, având o pondere de până la 70 –80%.
In paralel a fost hotărâtă mărirea numărului de hoteluri de 1 – 3 stele, pentru ca şi
cererea masivă din week-end să fie cazată tot în structuri principale;
- în Germania şi Austria, formele complementare au ponderi mult mai mici, de
regulă sub 50%. Cererea pentru week-end are valori mari, dar structura hotelieră este mult
mai adecvată, ponderea categoriilor inferioare fiind covârşitoare;
- în ce priveşte structura hotelurilor pe grade de confort este de reţinut că nici o
staţiune (cu foarte mici excepţii) nu dispune de mai mult de 1 –2 hoteluri de 5 sau 4 stele
(procentul în total hoteluri nefiind mai mare de 10 – 20%), ponderea cea mai mare
revenind unităţilor de 3 şi 2 stele, ultimile fiind cele mai numeroase.
● în ceea ce priveşte unităţile de servire a mesei
- majoritatea hotelurilor dispun de restaurante proprii, dar în ultimii 25 de ani şi-
au creat unităţi şi la altitudine (sau în anumite puncte nodale ale domeniului schiabil),
“club houses” unde turiştii-schiori pot servi masa de prânz. S-a venit astfel, în
întâmpinarea ideii de utilizare intensivă a timpului pentru practicarea sporturilor pe
zăpadă, fiind creată formula cecurilor de masă (cheque repas); iniţiată în staţiunile
franceze, formula cecului de masă s-a extins rapid în toate ţările, multe staţiuni acceptând
utilizarea acestuia în oricare unitate de alimentaţie şi, cu precădere, în cele situate la
punctele de plecare şi sosire a instalaţiilor de transport pe cablu;
- în fiecare staţiune, alături de alte numeroase restaurante independente, există o
multitudine de unităţi aflate la confluenţa alimentaţie – agrement, cum sunt barurile de 2
stele, cofetăriile, ceainăriile – cofetăriile, barurile de noapte etc.
■ Activităţile aprés - sky
Posibilităţile de agrement în staţiunile pentru sporturi de iarnă sunt extrem de
variate, fiecare staţiune căutând să se impună prin ceva, printr-un element cu statut de
“marcă”. Practic, fiecare staţiune cu ofertă pentru sezonul hibernal, în afara amenajărilor
aferente schiului, posedă o multitudine de dotări ce asigură practicarea şi a celorlalte
sporturi de iarnă; acestea au fost realizate pornindu-se de la constatarea că, de regulă,
80
majoritatea turiştilor sunt tineri, 25 – 30% din clientelă nu schiază (în unele staţiuni
ponderea acesteia ajunge şi la 40 – 50%), iar unii turişti solicită staţiunile de iarnă pentru
alte sporturi şi nu pentru schi.
Astfel, fiecare staţiune posedă cel puţin un patinoar (natural sau artificial – de
regulă acoperit) care oferă posibilitatea practicării patinajului, hocheiului sau curlingului,
ori organizarea unor spectacole de revistă, susţinute de trupe renumite. Toate staţiunile
posedă pârtii pentru schi-bob şi săniuţe (numai în Austria există peste 300 de astfel de
pârtii, din care 10 sunt artificiale), iar mai nou se dezvoltă rapid pistele de snowboard.
Turiştii pot practica şi alte sporturi, nespecifice iernii, pentru care sunt asigurate,
de altfel, cele mai bune condiţii. Foarte răspândite sunt dotările şi amenajările pentru înot,
tenis şi echitaţie. Toate staţiunile posedă piscine acoperite sau amenajate în cadrul
complexelor hoteliere, majoritatea având saune; mai nou, piscinele sunt asociate cu săli
pentru gimnastică sau pentru fitness (în Austria, în cele 278 staţiuni şi centre funcţionează
peste 750 piscine). Tenisul beneficiază de săli special amenajate în toate staţiunile
importante – mulţi ofertanţi incluzând în “pachet”, fie şedinţe de iniţiere în tenis, fie
aranjamente combinate “schi – tenis”. O activitate mult solicitată este echitaţia pentru
care, în unele staţiuni, funcţionează şcoli de călărie; aceste manejuri pun la dispoziţie cai
pentru plimbări în împrejurimi sau organizează plimbări cu sănii trase de cai.
Crearea unor oferte propriu –zise de aprés – sky, cât mai variate şi mai originale,
reprezintă pentru multe staţiuni calea cea mai sigură pentru atragerea unei clientele
numeroase. Având în vedere că în sezonul de iarnă turiştii petrec mai mult timp în interior
– comparativ cu vara -, majoritatea hotelurilor au fost concepute şi ca “centre autonome”
de agrement, cu spaţii de folosinţă comună pentru lectură şi audiţii muzicale, jocuri de
societate, discoteci, baruri etc. Unele staţiuni îşi datorează celebritatea renumitelor baruri
de noapte, cluburi şi cazinouri, în vreme ce altele şi-au îmbogăţit activitatea de animaţie
printr-o serie de elemente inedite, şi vom ilustra acest aspect, în continuare, prin câteva
exemple.
Exemple
In Franţa, la Chamrousse se organizează anual “Festivalul Internaţional al
Filmului Umoristic”; la Avoriaz se organizează periodic “Festivalul
Filmului Fantastic” şi permanent “plimbări pe schiuri, cu torţe, la lumina
lunii”; la Les Arcs are loc în fiecare an, în februarie, timp de o săptămână,
“Carnavalul Internaţional al Zăpezii”, la care participă delegaţii din ţarile
vecine; la Val Cenis se oferă ca aranjament inedit “zăpada şi mediul
înconjurător” ce include plimbări pe schiuri în satele limitrofe, unde turiştii
se pot iniţia în sculptură în lemn şi ţesătorie.
Exemple
In Austria, la Bludenz, se organizează cursuri de iniţiere în pictura pe sticlă;
81
la Zurs se serveşte gratuit “ceaiul de la ora 5” şi se organizează periodic seri
de dans, seri folclorice – intercalate cu concursuri de dans, de frumuseţe,
precum şi cu mici gale de parada modei.
Exemple
In Elveţia, la Zermatt funcţionează o şcoală de dans şi se oferă posibilitatea
degustării vinurilor franţuzeşti şi elveţiene de primă calitate; la Hoch Ybrig,
în luna februarie, se organizează un concurs – expoziţie de sculptură în
zăpadă.
� Esenţa planurilor operaţionale
In prezent, toate proiectele de modernizare şi/sau dezvoltare a ofertelor specifice
turismului de iarnă se construiesc pe baza principiilor prezentate anterior. Coordonatele
fundamentale ale unui plan operaţional – cadru, în număr de patru, sunt următoarele:
1. Amenajarea (reamenajarea) infrastructurii generale, cu prioritate pentru căile
şi mijloacele de acces;
2. Realizarea prioritară a dotărilor şi amenajărilor pentru practicarea sporturilor
de iarnă;
3. Consolidarea şi diversificarea serviciilor de bază;
4. Fortificarea şi diversificarea agrementului.
Amenajarea domeniului schiabil şi crearea mijloacelor adecvate de transport
pe cablu este coordonata strategică ce trebuie apreciată ca având prioritate absolută. Cele
două elemente reprezintă esenţa ofertelor de iarnă, iar realizarea lor trebuie să preceadă
finalizarea celorlalte structuri turistice (cazare, alimentaţie, agrement); aceste două
elemente se pot realiza şi simultan, dar recomandabil este ca domeniul schiabil să fie
amenajat în devans, pentru ca până la finalizarea telefericelor să potă fi aduse ultimile
ajustări.
Odată stabilite elementele de referinţă ale arealului, se procedează la calculul
domeniului schiabil. In acest scop, se utilizează un sistem de norme şi tehnici elaborate,
pe baza unei vaste experienţe, de SEATM (Service d’Etudes pour l’Aménagement
Touristique de la Montagne) şi alte instituţii similare.
Un asemenea mod de calcul porneşte de la determinarea numărului optim de
schiori care ocupă pârtiile de schi, la un moment dat, fără a se deranja reciproc10:
;
H
Z
LDQ
×=
unde: Q = capacitatea optimă a pârtiei;
10 Berbecaru, I., Botez, M., op. cit., p. 190-191.
82
D = debitul mediu orar, calculat în funcţie de viteza schiorului şi distanţa minimă
de siguranţă dintre 2 schiori;
L = coeficientul de corecţie a debitului mediu în funcţie de lăţimea pârtiei;
Z = diferenţa de nivel pe care o coboară un schior într-o zi, în funcţie de
performanţele sale tehnice;
H = diferenţa de nivel a pârtiei care se ia în calcul.
Notă: D şi Z se stabilesc pe baza unor observaţii şi măsurători efectuate de FIS
(Federatia Internaţională a Schiului). Calculul este făcut în ipoteza că fiecare schior cu o
anumită pregătire schiază pe pârtia corespunzătoare condiţiei sale, fapt care nu se
întâmplă întotdeauna în realitate. Ca urmare, aceste determinări trebuie luate cu rezervă.
Potrivit evaluărilor făcute de “Institutul de Studii şi Amenajarea Muntelui din
Franţa”, debitul mediu orar (D) are următoarele valori11:
Număr de schiori pe oră Categoria pârtiei
850 Foarte uşoară
1100 Uşoară
1750 Medie
2250 Dificilă
Lăţimea convenţională a unei pârtii de schi este de 30 m; în acest caz se
recomandă un indice de încărcare (de lungime) de 6,0 m/loc cazare. Coeficientul de
corecţie a debitului (L) variază liniar şi ia următoarele valori:
Lăţimea pârtiei în metri Coeficientul de corecţie (L)
15 0,50
20 0,67
30 1,0
40 1,33
50 1,67
60 2,0
Diferenţa medie de nivel (Z) pe care o poate coborâ un schior, zilnic, în raport cu
tehnica sa este:
11 Minciu, R., Tigu, G., Economia turismului. Caiet de probleme, proiecte şi referate, A.S.E., Bucureşti, 1997, p. 86.
83
Diferenţa de nivel Categoria pârtiei Performanţa schiorului
500 Foarte uşoară Începător
1400 Uşoară Avansat
2700 Medie Perfecţionat
4000 Dificilă Consacrat
Un alt mod de calcul12 ia în considerare numărul schiorilor care participă la trafic,
capacitatea instalaţiilor de transport pe cablu şi caracteristicile suprafeţei schiabile.
Calitatea şi funcţionalitatea domeniului schiabil şi a telefericelor sunt esenţiale
pentru aprecierea competitivităţii şi prestigiului ofertei; din acest motiv, încadrarea în
indicatorii minimali de corelare funcţională13 (ce rezultă ca raporturi directe între
domeniul schiabil, teleferice şi capacitatea structurilor de primire) este absolut obligatorie
– orice abatere mai mare de –10% ducând la distorsiuni funcţionale cu reflectare directă
în calitatea produselor şi serviciilor turistice.
Conform practicii internaţionale, indicatorii de bază şi nivelurile minimale admise
sunt următoarele:
1. Rangul staţiunilor (după numarul de locuri/paturi – NP):
- rangul I peste 3500 locuri;
- rangul II 2000 – 3500 locuri;
- rangul III sub 2000 locuri.
2. Raportul Lungime Domeniu Schiabil (LDS) – Capacitate de Primire (NP)
- în general: 6m – 8,5 m/loc cazare (7,5 – 8,5 m/loc pentru rangul I; 7,0 m/loc
pentru rangul II; 6,0 m/loc pentru rangul II);
- chiar şi la ranguri inferioare se poate lua în calcul nivelul de 8,5 m/loc, dacă
cererea în week-end este foarte mare.
3. Raportul între debitul orar al domeniului schiabil (QDS) şi capacitatea de
primire (NP)
- minimum 2,0 pentru staţiunile fără aflux în week-end;
- circa 2,5 (şi chiar peste) în cazul celor cu aflux mare în week-end.
4. Raportul Lungime Teleferice (LTF) – Lungime Domeniu Schiabil (LDS)
- raportul LTF/LDS trebuie să fie minimum 1,0.
12 Gologan, Gh., Turismul montan de iarnă. Noi domenii schiabile în România, în “Actualităţi în turism”, nr. 6/1989. 13 I. C.T., op. cit. p. 21-22; Erdeli, G., Istrate, I., op. cit., p. 57-58.
84
5. Raportul Capacitatea orară optimă a tuturor telefericelor (QhTF) –
Capacitatea de primire (NP)
- 1,25 – 1,75 în cazul staţiunilor de rangul II şi III;
- 1,75 – 2,0 în cazul staţiunilor de rangul I (nivelul poate fi şi peste 2,0 dacă
staţiunea are un aflux mare de turişti în week-end).
6. Raportul Capacitatea orară optimă a telefericelor – Capacitatea (debitul)
domeniului schiabil
- 1,0 pentru staţiuni de rangul III;
- 1,5 – 2,0 pentru staţiuni de rangul I şi II (în practică, toate staţiunile de
prestigiu, indiferent de rang, cunosc valori mult superioare nivelului de 2,0).
7. Raportul Capacitatea caracteristică a telefericelor – Capacitatea de
primire ( QH/NP) supranumit şi indicele de “Putere a staţiunii”
- 750 – 1000 staţiuni de rangul I
- 500 - 750 staţiuni de rangul II
- 200 - 500 staţiuni de rangul III.
In opinia unor specialişti14, o determinare riguroasă a planurilor şi programelor de
amenajare şi dezvoltare a staţiunilor pentru sporturi de iarnă presupune luarea în
considerare a unui număr cât mai mare de variabile ale patrimoniului şi echipamentelor.
In acest context trebuie avuţi în vedere şi alţi indicatori care exprimă: lungimea pârtiilor şi
calitatea acestora, raportul metri-pârtie/loc cazare, numărul şi calitatea tehnică a
mijloacelor de transport pe cablu, structura şi diversitatea amenajărilor pentru practicarea
altor sporturi, atât de iarnă, cât şi de vară, numărul şi gradul de confort al capacităţilor de
cazare şi alimentaţie, originalitatea ofertei şi calitatea prestaţiilor etc.
Exemple
CALCULUL CAPACITĂŢII TURISTICE DE SUPORT PENTRU
STAŢIUNILE MONTANE
Staţiunea montană este o localitate sau parte a unei localităţi care dispune
de ambianţă montană pitorească şi nepoluantă, cu factori naturali de mediu,
structuri turistice şi dotări specifice realizării produsului turistic de tip
montan.
Pentru staţiunile montane decizia de dimensionare se bazează, în principal,
pe evoluţia domeniului schiabil, în funcţie de care se stabilesc dimensiunile şi
structura echipamentelor de cazare, alimentaţie, agrement, transport pe cablu.
14 Defert, P., La localisation touristique, Ed. Gurten, Berna, 1966, p. 112
85
Dar, de asemenea, trebuie ţinut cont de faptul că sunt şi staţiuni montane care
nu beneficiază de un domeniu schiabil deosebit, fiind specializate pe sporturi
de vară, drumeţii, alpinism etc. În acest caz capacitatea staţiunii poate fi
calculată prin însumarea capacităţilor de primire obţinute pentru fiecare tip de
activitate ce poate fi desfăşurată în staţiune sau în împrejurimile sale. Astfel,
capacitatea de suport poate fi calculată separat pentru staţiunile axate pe
sporturi de iarnă şi pentru staţiunile axate pe sporturi de vară.
Staţiuni pentru sporturi de iarna
În acest caz, datorită importanţei sale în amenajarea staţiunilor
montane, capacitatea domeniului schiabil va fi indicatorul principal ce va fi
luat în considerare atunci când vine vorba de capacitatea de suport a unei
staţiuni cu asemenea specific.
Pe baza formulei de mai jos, să se determine capacitatea domeniului schiabil
al unei staţiuni montane pentru sporturi de iarnă cunoscute.
U6.5. Modele de amenajare turistică montană
În general, s-au conturat unele tipuri de amenajări (sau localizări) pe care literatura
de specialitate le clasifică astfel15:
• în funcţie de gradul de concentrare a dotărilor:
- localizări sub forma punctelor izolate (centre de recepţie de mici dimensiuni),
distribuite în jurul masivului, in interiorul acestuia sau de-a lungul văilor;
- localizări sub forma staţiunilor (concentrate) cu funcţionalitate complexă,
destinate unui număr mare de turişti:
• în funcţie de amplasarea echipamentelor faţă de masiv:
15 Minciu, R., op. cit., pag. 105 – 106, Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice , Editura Universităţii din Bucureşti, 1995, p. 12 – 13, Istrate, I., Concepţii şi strategii de dezvoltare a turismului montan, în Actualităţi în Turism, nr.56/1986.
86
- localizare periferică, respectiv la marginea masivelor montane şi în vecinătatea
unor localităţi;
- localizare liniară, care urmează culoarele naturale de pătrundere în masiv,
creându-se staţiuni cu axe rutiere;
- localizare terminală, în zonele înalte sau adânci, dincolo de limita aşezărilor
umane (în zonele alpine).
Localizarea periferică se caracterizează prin situarea în apropierea masivului sau
la contactul cu acesta. Se dezvoltă sub forma unui centru economic şi social important,
prin integrarea unor localităţi existente, de a căror infrastructură beneficiază. Amplasările
periferice permit realizarea unor staţiuni complexe, de mari dimensiuni, cu funcţionalitate
multiplă, a căror activitate se corelează cu celelalte destinaţii ale zonei. Imbracă mai
multe forme (vezi figura 6.1.):
- localizare periferică limită exterioară (de distribuţie) în care staţiunile
(centrele) sunt amplasate la câţiva km de munte, dar pe mari curente de circulaţie;
- localizare periferică de contact;
- localizare periferică limită interioară (de releu) în care centrele turistice sunt
amplasate în interiorul muntelui.
Figura 6.1. Localizarea periferică
Localizarea liniară este caracteristică văilor de penetraţie largi, cu posibilităţi de
amenajare a căilor de acces şi realizării de echipamente turistice. Ea poate lua forma unor
staţiuni izolate sau grupate în funcţie de dimensiunile culoarelor (vezi fig. 6.2.)
87
Figura 6.2. Localizarea liniară
Localizarea terminală se referă la staţiunile de altitudine înaltă sau la cele
amplasate în extremitatea interioară a culoarelor de penetraţie, de unde călătoria nu mai
poate continua cu mijloacele clasice de circulaţie (vezi fig. 6.3.). Aceste localizări sunt
relativ izolate, de mai mici dimensiuni şi destinate, cu precădere, schiului sau
alpinismului.
Figura 6.3. Localizarea terminală
Tendinţele pe care oferta turistică montană le-a cunoscut până în prezent au fost
permanent corelate cu cele înregistrate în domeniul cererii turistice, ceea ce a constituit
esenţa evoluţiei continue şi în ritmuri înalte a pieţei turismului montan şi în special a
turismului pentru practicarea sporturilor de iarnă.
O bună cunoaştere a cererii în evoluţia sa precum şi condiţiile specifice de ordin
economic, social şi ecologic au stat la baza alegerii diferitelor strategii pentru dezvoltarea
ofertei turismului montan. În acest sens putem spune că cel mai mare impact asupra
strategiilor de dezvoltare a ofertei l-a avut conştientizarea, pe plan internaţional, a
88
problemelor legate de dezvoltarea durabilă a turismului, concept care presupune o
corelare foarte atentă între dezvoltarea turistică prezentă şi de perspectivă şi habitatul
natural şi uman.
În prezent, cele mai mari şi mai competitive staţiuni montane se regăsesc în ţările
dezvoltate economic şi care si care beneficiază de un potenţial turistic montan valoros:
Exemple
• ţările alpine europene (Franţa, Elveţia, Austria, Italia, Germania) ;
• S.U.A şi Canada;
• ţările scandinave;
• Japonia.
Ţările cu un nivel economico-social mai scăzut au încercat şi ele să pătrundă pe
piaţa turismului montan internaţional, dezvoltând o ofertă mai mult sau mai puţin
competitivă: Cehia, Slovacia, Polonia, Slovenia, România, Bulgaria, Maroc, Liban,
Argentina, Nepal şi altele.
O tendinţă ce ţine de apariţia ultimei generaţii de staţiuni montane este aceea de a
lega staţiunile prin domenii schiabile comune, respectiv asigurarea accesului din două sau
mai multe staţiuni, prin instalaţii mecanice de urcat către vaste domenii schiabile
amenajate.
Ca un răspuns la tendinţele cererii, în cadrul căreia a crescut foarte mult numărul
practicanţilor acestor forme de schi nordic, pîrtiilor de schi alpin li s-au adăugat în ultimii
ani tot mai multe trasee de schi fond şi schi plimbare (sau schi „randonné”).
Cazarea turiştilor în staţiunile montane se face în prezent în cele mai variate
forme, de la hotelurile de lux la pensiuni, case de vacanţă sau campinguri (cu instalaţii de
încălzire).
Formele clasice la care se limita cazarea în jurul anilor ’50 erau: hoteluri, hanuri şi
camere de cetăţeni. Noi formule pentru a satisface aşteptările clientelei au apărut în
regiunile cele mai frecventate; turismul social a generat propriile sale infrastructuri (sate
de vacanţă, campinguri, pensiuni etc.). cluburile de vacanţă au luat în urma cererii pentru
o anumită formă de sociabilitate a LOISIRULUI. Creşterea sejururilor scurte de relativă
proximitatea încurajat dezvoltarea reşedinţelor secundare, iar după 1970 au urmat noi
formule de locaţie (rezidenţe hoteliere) sau de proprietate: achiziţionarea în comuna unei
unităţi de cazare (multiproprietatea) sau achiziţionarea de drepturi de sejur într-o gamă
importantă de apartamente, girate de un singur operator, în mai multe staţiuni (time-
shering).
De la un masiv la altul, în funcţie de aşteptările clientelei în materie de contracte
cu populatia locală, de iniţiativele locale şi de politicile de incitare sau de constrângere în
ceea ce priveşte construcţia de reşedinţe secundare, succesul acestor formule a fost foarte
variabil.
89
O tendinţă actuală deosebit de interesantă este însă dispersarea locurilor de cazare
în câteva localităţi-satelit din apropierea staţiunilor propriu-zise; este vorba mai ales de
locuri în pensiuni familiale sau în camere particulare;
Exemple
Acest fenomen întâlnit în Tyrol, Germania alpină, dar şi în Franţa şi Elveţia,
a contribuit la creşterea spectaculoasă a capacităţii de primire a spaţiului
montan.
Reţeaua unităţilor de alimentaţie este deosebit de diversificată; un real succes îl
au restaurantele cu specific sau cele care oferă gastronomie locală. Cele mai solicitate
sunt însă unităţile de alimentaţie situate în imediata apropiere a pârtiilor („aux pieds”)
care asigură turiştilor posibilitatea de a servi masa chiar în cadrul domeniului schiabil.
Asemenea unităţi au fost amenajate în incinta cabanelor de creastă sau în cele situate de-a
lungul traseelor de schi fond.
Calitatea zăpezii şi prelungirea sezonului de schi sunt alte preocupări
importante pentru cei care vor să satisfacă nevoile turiştilor sosiţi în staţiunile montane.
Astfel, pentru a asigura o calitate cât mai bună a zăpezii precum şi o prelungire a
sezonului de schi, cele mai multe staţiuni sunt dotate cu tancuri de bătut zăpada sau cu
tunuri pentru fabricarea zăpezii artificiale; unele au încercat chiar dotarea cu pârtii din
material plastic, precum si promovarea schiului pe iarbă sau pe gheţari, vara (la VAL
THORENS); totul pentru a atrage cât mai mulţi clienţi.
În aceeaşi idee, numărul şcolilor de schi, cu monitori recrutaţi din rândul fostelor
celebrităţi ale schiului naţional si internaţional, este considerabil. Există şcoli de schi
pentru fiecare categorie de vârstă, precum şi pentru practici mai puţin obişnuite: schi
acrobatic, snowboarding etc.
Exemple
„SkI PASS-ul” este o importantă facilitate oferită turiştilor-schiori care-l
preferă deoarece li se oferă posibilitatea practicării schiului pe o perioada
(o zi, o săptămână) contra unei sume fixe. Preţul acestuia poate include
cazarea, transportul pe cablu, lecţii de schi sau diverse facilităţi oferite de
staţiune sau de un grup de staţiuni care exploatează un domeniu schiabil
comun.
Oferta turistică nu se adresează numai turiştilor-schiori şi de aceea nu au fost
omise nici echipamentele de agrement destinate turiştilor neschiori, precum şi schiorilor
ca activităţi „après-ski”. Astfel, printre dotările întâlnite în staţiunile montane putem
enumera: săli de sport, saune, piscine acoperite sau în aer liber, săli de bowling, patinoare
naturale sau artificiale, baruri diverse, centre de echitaţie, discoteci pentru diverse
categorii de vârstă, etc.
90
Pe lângă resursele naturale, fiecare staţiune beneficiază şi de resurse antropice
care pot fi integrate în circuitul turistic: vestigii şi monumente istorice, elemente de
etnografie si folclor, instituţii de cultură şi artă, elemente tehnico-economice (obiective
economico-sociale tradiţionale, centre artizanale şi meşteşugăreşti, alte obiective de
interes turistic ). Fiecare staţiune oferă şi un atractiv program de manifestări cultural-
artistice (spectacole, festivaluri, concursuri, cinema, operă), sportive (campionate
mondiale, europene sau Olimpiade albe) sau de altă natură (degustări de vinuri,
concursuri gastronomice sau de pescuit la copcă, etc.).
Reţeaua comercială este bogată şi diversificată, incluzând magazine de artizanat,
de suveniruri, de artă, de antichităţi, de bijuterii, de echipament sportiv şi altele.
Pentru ca sejurul turiştilor în staţiunea respectivă să fie cât mai confortabil, li se
oferă servicii ca: poştă, telecomunicaţii, spălătorie-călcătorie, grădiniţe şi creşe pentru
copii, asistenţă medicală calificată, ghizi-însoţitori, închirieri auto, inclusiv iniţieri în
limbi străine sau calculator şi multe altele.
Lipsa zăpezii a fost poate cea mai mare dificultate pe care au întâmpinat-o
staţiunile montane în ultimii ani. Acest lucru a condus la stagnarea pieţei sporturilor de
iarnă (ceea ce a însemnat o scădere drastică a gradului de ocupare) iar staţiunile montane
au început să-şi îndrepte eforturile mai mult către oferta de vară, chiar dacă aceste
activităţi sunt mai puţin rentabile. Astfel, pe lângă activităţile şi echipamentele „clasice”
de agrement estival (trasee montane, terenuri de sport, piscine, peşteri amenajate pentru
vizitare, trasee de alpinism, programe de vânătoare şi pescuit) şi-au făcut apariţia altele
noi, ca răspuns la tendinţele cererii (delta-planorismul, sporturile nautice, plimbările
ecvestre, parapanta, plimbările cu bicicleta pe teren accidentat – „velo tour-terrain” în
franceză sau ”mountain-bike” în engleză - fotosafari, birdwatching, golf precum şi
jocurile de noroc-cazinouri.
În concluzie, oferta actuală a staţiunilor este deosebit de bogată, diversificată şi
modernă, răspunzând tuturor categoriilor de turişti. Adeseori însă, fie tradiţionale, fie
moderne, staţiunile montane concură la o uniformizare a practicilor şi amenajărilor
turistice montane încât cu greu se pot întâlni oferte originale. În contextele culturale şi de
mediu foarte diferite, putem regăsi staţiuni comparabile.
Între staţiunile montane există astăzi o concurenţă acerbă, fiecare încercând să-i
facă faţă mai ales printr-o diferenţiere a produselor oferite, a calităţii prestaţiilor sau a
preţurilor practicate; specialiştii consideră că politicile de preţ vor fi axele strategice ale
următorilor 10 ani.
91
U6.6. Rezumat
Principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni montane sunt
următoarele:
• Principiul satisfacerii nevoilor clientelei;
• Principiul asigurării calităţii factorilor naturali;
• Principiile amenajării optime a pârtiilor;
• Principiile urbanizării.
Coordonatele fundamentale ale unui plan operaţional–cadru sunt următoarele:
- Amenajarea (reamenajarea) infrastructurii generale, cu prioritate pentru
căile şi mijloacele de acces;
- Realizarea prioritară a dotărilor şi amenajărilor pentru practicarea sporturilor
de iarnă;
- Consolidarea şi diversificarea serviciilor de bază;
- Fortificarea şi diversificarea agrementului.
U6.7. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Care sunt principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni
montane?
2. Să se determine indicatorii minimali de corelare funcţională în cazul unei
staţiuni turistice montane la alegere.
3. Să se calculeze capacitatea turistică de suport pentru o staţiune montană la
alegere.
Temă de control
Formulaţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a unei
zone (staţiuni) montane din România.
92
Unitatea de învăţare 7. Amenajarea turistică a zonelor urbane şi periurbane Cuprins
U7.1. Introducere.......................................................................................................92
U7.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................92
U7.3. Principii de amenajare şi valorificare turistică în perimetrul oraşelor ................93
U7.4. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane .............................114
U7.5. Rezumat.........................................................................................................117
U7.6. Test de evaluare a cunoştinţelor .....................................................................118
U7.1. Introducere
In condiţiile creşterii fenomenului turistic pe plan mondial, oraşele devin
tot mai atractive, iar preocupările ce vizează dezvoltarea infrastructurii specifice,
a serviciilor, conservarea centrelor istorice etc. se situează tot mai mult în atenţia
municipalităţilor, ceea ce contribuie pe de o parte, la afirmarea oraşelor ca
destinaţii de călătorie, dar şi la conturarea necesităţii de asigurare a unui
echilibru între aceste preocupări şi nevoile interne de realizare a unui mediu de
viaţă corespunzător.
Viaţa economică şi socială contemporană se caracterizează printr-o serie
de mutaţii reflectate, printre altele, în dimensiunile şi ritmul evoluţiei turismului
de sfârşit de săptămână. Acesta a înregistrat un curs ascendent în ultimii 20-30
de ani, pe fondul creşterii duratei timpului liber, al sporirii gradului de solicitare
fizică şi nervoasă, dar şi al creşterii preocupărilor firmelor din turism pentru
atragerea şi satisfacerea necesităţilor populaţiei prin amenajarea adecvată a unor
zone din apropierea marilor oraşe.
U7.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
� Cunoască principiile de amenajare şi valorificare turistică a oraşelor
� Definească urbanismul turistic
� Identifice rolul arhitecturii şi design-ului în turism
� Identifice principiile de care trebuie să ţină seama în proiectarea spaţiilor
verzi din cadrul oraşelor
� Caracterizeze aspectele care definesc elementele componente ale
infrastructurii turistice de la nivelul unui oraş
� Identifice problemele pe care le presupune amenajarea pentru turism a
centrelor istorice
� Cunoască particularităţile în amenajarea turistică a zonelor periurbane
93
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.
U7.3. Principii de amenajare şi valorificare turistică în perimetrul oraşelor
7.3.1. Oraşul - ca centru de recepţie turistică
Spaţiul urban este deţinătorul unei oferte turistice însemnate ceea ce contribuie la
materializarea diferitelor forme ale turismului urban, prezenţa obiectivelor turistice
devenind astfel sursa de atracţie pentru numeroşi turişti.
Atracţiile turistice ale oraşelor
Analizând motivaţia fluxurilor de călătorii în spaţiul urban, se poate desprinde
concluzia că atracţii precum istoria şi personajele celebre, elementele culturale, recreerea
şi divertismentul, evenimentele şi ocaziile festive, clădirile, monumentele şi ansamblurile
sculpturale precum şi frumuseţea naturală se situează printre preferinţele vizitatorilor şi
constituie elemente definitorii în alegerea destinaţiei de călătorie16. Dintre acestea, un rol
important îl au atracţiile culturale.
Muzeele - prin funcţia lor, aceste instituţii care se ocupă cu strângerea, păstrarea şi
expunerea obiectelor care reprezintă un interes istoric, ştiinţific, artistic etc. se încadrează
în grupa edificiilor culturale.
Lucrările de specialitate şi ghidurile turistice fac prezentări ample ale acestor
obiective de maximă importanţă care atrag anual milioane de turişti. In multe dintre
produsele turistice lansate de marii turoperatori se regăsesc inserate în programele
turistice, vizite la aceste inedite obiective.
Casele memoriale - pot înmagazina referinţe (obiecte şi mărturii) privind
personaje artistice, culturale, politice etc. Valenţele turistice ale acestui tip de obiective se
materializează în fluxurile de vizitatori, dornici să cunoască mărturii despre viaţa şi
personalitatea celui care s-a născut sau a locuit în acel loc.
Teatrele şi operele - păstrează funcţia culturală iniţială care, prin ea însăşi, devine
o sursă pentru desfăşurarea actului turistic. In unele cazuri, valoarea turistică a acestor
obiective sporeşte prin însuşirile arhitecturii lor. Totodată, vechimea constituie alt
element ce transformă aceste instituţii în obiective turistice de maximă atractivitate. In
Antichitate, acestea erau reprezentate de amenajări specifice practicării actului cultural în
aer liber, cu o formă impusă de topografia terenului (liniare sau curbate). Teatrele se
impun ca elemente de cultură şi civilizaţie în majoritatea polisurilor greceşti, şi, ulterior,
în oraşele antice romane. 16 Grofu (Pădurean), A.M., Strategii de dezvoltare a urbanismului turistic,Teză de doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2006.
94
Valoarea turistică a edificiilor religioase este dată de arhitectura proprie cultelor
religioase universale (catedrale şi biserici pentru creştini, moschei pentru musulmani,
sinagogi pentru mozaici) şi stilul constructiv (romantic, gotic, rococo, baroc, clasic,
neogotic). De asemenea, bisericile şi mănăstirile atrag vizitatori printr-o serie de atribute
comune şi altor edificii antropice (vechime, grandoare), dar şi prin însuşiri particulare,
specifice, cum ar fi stilul arhitectonic sau decoraţiunile. Alte edificii de natură religioasă
şi care constituie elemente atractive sunt moscheile, ale căror elemente specifice sunt
mozaicurile şi minaretele, sinagogile etc. având o largă răspândire în intreaga lume.
In ceea ce priveşte obiectivele istorice, deosebit de interesante sunt vestigiile
antice. Din perioada Evului Mediu s-au păstrat castelele fortificate, reşedinte ale
seniorilor feudali ale căror elemente de fortificaţie (zidurile, turnurile de apărare,
crenelurile etc.) constituie un potenţial atractiv ridicat.
Deosebit de interesante sunt, sub aspect turistic, palatele şi castelele regale care
sunt întâlnite în multe dintre marile metropole ale lumii. In categoria obiectivelor istorice
pot fi încadrate şi monumentele, mausoleele, statuile, coloanele ridicate în cinstea unor
importante figuri istorice etc.
O altă atracţie a oraşelor o constituie realizările tehnicii contemporane, noile
materiale şi metode tehnice stând la baza apariţiei unor clădiri spectaculoase.
Manifestările culturale constituie sursă a interesului turistic doar în anumite
intervale ale anului. Astfel de activităţi şi manifestări umane, specifice marilor centre
urbane, sunt: carnavalurile, festivalurile artistice, târgurile şi expoziţiile. Marile metropole
ale lumii găzduiesc anual asemenea manifestări, un motiv în plus pentru turiştii avizaţi de
a alege ca destinaţie turistică aceste locuri. Interesante sunt şi expoziţiile internaţionale cu
specific, cum sunt saloanele auto, târgurile de turism, târgurile de carte etc.
De asemenea, în cadrul destinaţiilor turistice urbane, pot exista şi alte elemente
precum frumuseţea cadrului natural, parcurile şi grădinile publice, vechile cartiere ale
oraşelor, arterele comerciale etc. care să motiveze deplasarea în spaţiul urban dar care,
capătă o pondere importantă în circulaţia turistică doar în măsura în care acestea sunt
completate şi cu alte atracţii de natura celor prezentate anterior.
Vizitatorii
Dezvoltarea economică a reprezentat, dintotdeauna, una dintre priorităţile urmărite
în procesul de guvernare/gestiune urbană. Cu toate acestea, creşterea concurenţei între
oraşe în direcţia atragerii unor noi segmente de vizitatori, firme şi investiţii a determinat
reorientarea autorităţilor locale către dezvoltarea unor politici urbane axate pe elaborarea
de strategii care să conducă la construirea unor pieţe competitive orientate astfel încât să
răspundă cererilor, tot mai exigente, ale cumpărătorilor. Aceştia din urmă pot proveni, în
95
principiu, din patru pieţe-ţintă principale17: a) vizitatorii, b) locuitorii, rezidenţii şi
lucrătorii, c) afaceri şi industrie, d) pieţe de export.
In ceea ce priveşte piaţa vizitatorilor18, aceasta este alcătuită din două grupuri
majore: vizitatorii care călătoresc în interes de afaceri pentru a participa la întruniri şi
conferinţe sau pentru încheierea unor tranzacţii şi vizitatori fără scopuri de afaceri care
pot fi reprezentaţi de către turişti sau călători în tranzit.
Una dintre strategiile cel mai adesea întâlnite pentru atragerea de vizitatori se
referă la înfiinţarea unor birouri de turism şi de organizare a conferinţelor. In general,
aceste birouri îşi dispută fondurile destinate promovării turismului în regiunea pe care o
reprezintă. O altă direcţie de acţiune urmărită o reprezintă îmbunătăţirea centrelor şi a
spaţiilor amenajate pentru conferinţe şi întruniri, precum şi promovarea acestora în rândul
firmelor şi asociaţiilor patronale şi profesionale vizate.
Pe de altă parte, toate măsurile de atragere a unor noi segmente de vizitatori şi, pe
această bază, de sporire a atractivităţii oraşelor pot genera nemulţumiri în rândul
locuitorilor, confruntaţi cu o serie de probleme legate de: deteriorarea mediului
înconjurător, creşterea ratei infracţionalităţii, precum şi supraaglomerarea destinaţiilor
turistice, îndeosebi în perioadele de sezon. Un rol important în rezolvarea acestor
probleme îl va avea procesul de proiectare urbanistică ce trebuie să ţină seama de profilul
vizitatorilor în construirea infrastructurii specifice turismului. In acelaşi sens se înscriu şi
preocupările de a contura profilul vizitatorilor în funcţie de zonele de provenienţă,
caracteristicile demografice, nivelul aşteptărilor, frecvenţa călătoriilor precum şi de
cuantumul veniturilor.
7.3.2. Reflectarea funcţiei turistice în organizarea şi amenajarea oraşelor
Adaptat particularităţilor fenomenului turistic, procesul de planificare urbană
presupune conturarea unui nou concept, acela al urbanismului turistic, în măsură să
soluţioneze aspecte legate de amenajarea spaţiului urban potrivit exigenţelor vizitatorilor,
dar şi ale locuitorilor.
Astfel, în sens larg, conceptul de urbanism turistic reprezintă un ansamblu de
principii şi metode de amenajare a spaţiului urban, având drept obiectiv general
dezvoltarea turismului şi afirmarea acestuia ca factor de creştere a competitivităţii
oraşelor turistice19.
Una dintre trăsăturile fundamentale ale urbanismului turistic o reprezintă crearea
unei imagini favorabile a oraşului atât în rândul vizitatorilor, cât şi în rândul localnicilor
17 Kotler Ph., Haider D., Rein I., Marketingul locurilor, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p. 29 18 Kotler Ph., Haider D., Rein I., op. cit., pag. 30. 19Grofu (Pădurean), A.M., Strategii de dezvoltare a urbanismului turistic, Teză de doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2006.
96
şi comunităţilor locale în ansamblul lor. In acest context, un rol important revine
marketingului urban al cărui principal scop trebuie să fie acela de a crea o legătură
puternică între politicile publice şi exigenţele consumatorilor, contribuind la stabilirea
viziunii de ansamblu a strategiei.
In sens restrâns, urbanismul turistic cuprinde un ansamblu de soluţii şi acţiuni
specifice care vizează organizarea, amenajarea sau reabilitarea spaţiului urban, menite
să contribuie la creşterea rolului turismului în economiile locale, integrarea armonioasă
a acestuia în rândul celorlalte funcţii urbane şi, pe această bază, la sporirea atractivităţii
oraşului turistic. In acest context, acţiunile specifice vizează amenajarea peisajului
natural, dezvoltarea şi diversificarea infrastructurii turistice, promovarea evenimentelor,
fundamentarea design-ului urban pe principii estetice, reabilitarea patrimoniului construit
şi a centrelor istorice.
Trebuie subliniat faptul că acţiunile specifice urbanismului turistic sunt eficiente
numai în condiţiile în care municipalitatea posedă resurse umane specializate care să
gestioneze eficient activităţile în condiţiile unor constrângeri generate de mediul în care
se desfăşoară.
Totodată, realizarea unui parteneriat între autorităţile locale, agenţii economici şi
locuitori reprezintă o condiţie esenţială, îmbunătăţirea imaginii oraşului turistic
răspunzând intereselor tuturor celor implicaţi. In acest context, înfiinţarea unei structuri
publice care să aibă ca principală atribuţie dezvoltarea urbanismului turistic ar contribui la
promovarea oraşului ca destinaţie turistică atractivă.
Rolul arhitecturii şi design-ului în turism
Amploarea şi trăsăturile specifice turismului fac necesară, tot mai mult, analiza
cadrului său arhitectural şi măsura în care acesta satisface cerinţele actuale şi direcţiile de
dezvoltare în viitor. In contextul actual al intensificării călătoriilor turistice, o pondere
semnificativă în structura motivaţiilor de călătorie o deţine preferinţa pentru marile centre
urbane care adăpostesc valori ale unor vechi civilizaţii, cu clădiri istorice, muzee şi săli de
spectacole, săli de conferinţe, parcuri de distracţii sau mari centre comerciale. Relaţia
dintre arhitectură şi turism trebuie privită în dublu sens: arhitectura ca punct de pornire
pentru activitatea turistică, dar şi ca element aflat într-o continuă dinamică, urmare a
procesului de dezvoltare a urbanismului turistic. Astfel, arhitectura constituie atât obiectiv
major pentru o mare parte a călătoriilor turistice, dar şi cadrul în care se desfăşoară
turismul.
In cadrul acţiunilor de valorificare a potenţialului trebuie să se ţină seama şi de
relaţia turism-monumente de arhitectură, în sensul asigurării unui echilibru între
orientarea vizitatorilor către obiective de arhitectură şi artă şi protejarea patrimoniului
arhitectural şi, pe această bază, între principiile de funcţionalitate şi cele de compoziţie
97
urbană, care să satisfacă nevoile vizitatorilor. Ca preocupare relativ recentă, design-ul
urban îşi găseşte necesitatea în cadrul arhitectural al turismului, la a cărui modelare
participă, având ca sferă de preocupare de la conceperea mobilierului urban, până la
amenajarea spaţiilor publice, intervenind în grafica de orientare şi publicitate, dar şi în
proiectarea echipamentelor turistice.
O deosebită importanţă în spaţiul arhitectural al turismului prezintă grafica de
orientare şi publicitate care contribuie, în mod coerent, la informarea corectă a
vizitatorilor. Pe lângă aspectul funcţional, de comunicare directă, prin imagini care pot fi
memorate cu uşurinţă, este esenţială şi impresia generală vizuală pe care o creează
vizitatorilor. Alteori, grafica este inclusă în spaţiul arhitectural, constituind un element de
atracţie de natură să întregească imaginea de ansamblu. Astfel de elemente se
încorporează în masa arhitecturală şi, îndeplinindu-şi rolul funcţional, social-economic şi
estetic, se compun cu imaginea de ansamblu.
Printr-un proces armonios de amenajare a spaţiilor urbane, la care participă într-o
importantă măsură şi design-ul, cadrul arhitectural pentru turism îşi conturează în final un
caracter unitar şi dinamic. Un aspect esenţial al planificării turistice locale este garantarea
faptului că echipamentele turistice sunt situate în locuri accesibile şi au o arhitectură
corespunzătoare. In aceste condiţii, deosebit de importantă este planificarea amplasării
clădirilor, precum şi respectarea unor standarde de dezvoltare.
In ceea ce priveşte planificarea amplasării, acest proces trebuie să aibă în vedere
localizarea clădirilor, ceea ce implică o serie de consideraţii de bază20:
- evitarea riscurilor de mediu (alunecările de teren, dezvoltarea zonelor în
apropierea plajelor şi a coastelor maritime);
- menţinerea unor relaţii urbanistice adecvate între clădiri şi zonele de recreere,
peisaj şi zonele conservate;
- menţinerea planurilor şi a coridoarelor de vizibilitate către obiectivele care
prezintă atracţie vizuală.
Referitor la respectarea standardelor de dezvoltare, acestea sunt aplicabile şi
echipamentelor turistice şi se referă la:
a) densitatea dezvoltării – în ceea ce priveşte hotelurile, se exprimă prin numărul
de camere pe unitatea de suprafaţă. Densitate scăzută au clădirile cu un singur etaj şi
căsuţele, densitate medie prezintă clădirile cu două etaje, iar densitate mare este întâlnită
la clădirile cu aproximativ patru etaje. De regulă, hotelurile din zona urbană au densitate
mare;
b) controlul înălţimii clădirilor – în multe zone înălţimea maximă este stabilită la
patru etaje, astfel încât acestea să fie sub nivelul pomilor cei mai înalţi;
20 Stănciulescu, G., Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
98
c) amplasarea mai retrasă a clădirilor faţă de marginile zonei, pentru a menţine un
spaţiu deschis şi un peisaj atrăgător în jurul clădirilor. In cazul staţiunilor aflate pe litoral,
clădirile sunt amplasate de regulă la aproximativ 50 m de plajă;
d) standarde referitoare la proporţia între suprafeţe locuibile şi acoperirea cu
clădiri, adică la raportul între suprafaţa totală locuibilă şi suprafaţa totală a zonei. Pentru
staţiunile cu standard înalt de calitate, o acoperire de 20-25% poate fi considerată
adecvată, permiţând un spaţiu mai amplu pentru recreere;
e) parcările aflate în jurul hotelurilor trebuie să fie suficient de mari pentru a
permite accesul unui număr mare de autovehicule, dar trebuie să includă şi spaţii largi
pentru autocarele turistice.
In ceea ce priveşte arhitectura, proiectarea turistică trebuie să aibă în vedere
respectarea unor principii de bază:
a) utilizarea stilurilor şi motivelor tradiţionale sau cu caracter istoric pentru a
păstra unicitatea zonei;
b) acoperişurile clădirilor trebuie să fie de înălţime medie şi mică;
c) utilizarea materialelor de construcţii locale, fapt ce ar contribui la respectarea
stilurilor arhitecturale şi la obţinerea de beneficii pe plan local;
d) proiectarea unor holuri de hotel în aer liber pentru ventilaţie naturală şi
vizibilitatea peisajului;
e) asigurarea accesului la serviciile turistice pentru persoanele cu dizabilităţi.
Amenajarea peisajului urban
Componentă de bază a patrimoniului natural şi cultural, peisajul constituie o
resursă importantă în activitatea economică şi socială a unui oraş, contribuind la afirmarea
identităţii culturale a comunităţilor locale, ale căror preocupări sunt adesea legate de
necesitatea asigurării unei dezvoltări echilibrate, ţinând cont de promovarea unor relaţii
echitabile şi armonioase între necesităţile sociale, activitatea economică şi protejarea
mediului.
Expresie a concretizarii eforturilor pe plan internaţional în direcţia creşterii
calităţii peisajelor, ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptată la Florenţa în
anul 2000, a stabilit că peisajul desemnează o parte de teritoriu perceput ca atare de
către populaţie, al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor
naturali şi/sau umani, iar politica peisajului, expresia prin care autorităţile publice
competente elaborează principii generale, strategii şi linii directoare care permit adoptarea
de măsuri specifice având ca scop protejarea, managementul şi amenajarea peisajului21.
21Grofu (Pădurean), A.M.,op. cit.
99
Potrivit acestei convenţii, fiecare ţară se angajează:
- să recunoască juridic peisajele ca o componentă esenţială a cadrului de viaţă
pentru populaţie, expresie a diversităţii patrimoniului comun cultural şi natural şi
fundament al identităţii acesteia;
- să stabilească şi să implementeze politicile peisajului care au ca scop protecţia,
managementul şi amenajarea acestuia, prin adoptarea de măsuri specifice menţionate în
convenţie;
- să stabilească proceduri de participare pentru publicul larg, autorităţi regionale şi
locale, precum şi pentru alţi factori interesaţi la definirea şi implementarea politicilor
peisajere;
- să integreze peisajul în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism şi în
cele culturale, de mediu, agricole, sociale şi economice, precum şi în alte politici cu
posibil impact direct sau indirect asupra peisajului.
În ceea ce priveşte amenajarea spaţiilor peisajere, se identifică o diversitate a
stilurilor, dar care corespund a două tendinţe majore22:
- stilul geometric, este întâlnit preponderent în istorie (grădinile de la Versailles) şi
este caracterizat prin dispunerea regulată şi ordonată geometric a elementelor de peisaj;
- stilul peisajer este specific englez şi este definit prin dispunerea liberă şi voit
neregulată a respectivelor elemente.
Combinarea acestor două stiluri, prin adăugarea grădinilor ca o extensie a
clădirilor, generează stilul mixt.
Elementele amenajărilor peisajere pot fi clasificate23 ca fiind naturale (pământ,
apă, flori, arbuşti, tufişuri etc.) sau artificiale (sisteme de evacuare a apei, îndiguiri)
precum şi elemente constructive şi instalaţii aparente (pavilioane, chioşcuri, terase, statui,
fântâni etc.). Combinarea acestor elemente are loc în funcţie de întreg sistemul urban,
precum şi de dimensiunea nevoilor funcţionale şi recreative.
În general, amenajarea peisajului se realizează ţinând cont de tipul beneficiarului,
distingându-se astfel: amenajări estetice ale spaţiilor de habitat, concepute îndeosebi
pentru locuitori, dar care conţin şi elemente atractive pentru dezvoltarea activităţilor
turistice şi amenajările turistice, impuse de exigenţele vizitatorilor.
În ceea ce priveşte amenajarea spaţiilor de habitat, aceasta are în vedere
asigurarea unor condiţii adecvate de viaţă pentru populaţie şi poate prezenta dimensiuni
variabile, de la scara locuinţei individuale, până la cea a întregii regiuni urbane,
cuprinzând: scuaruri, grădini (publice-pe suprafeţe de 3-20 ha, botanice, zoologice, alpine
etc.), parcuri publice (peste 20 ha), păduri de agrement (acestea sunt de regulă amplasate
în imediata vecinătate a localităţilor, pe o suprafaţă minimă de 100 ha). Toate aceste
22 Iancu, A., Elemente de arhitectura şi urbanism, Editura UT Pres, Cluj-Napoca, 2002, p. 75 23 Iancu A., op. cit., p. 74
100
forme de amenajare pot fi utilizate în valorificarea turistică a spaţiului urban, constituind
astfel atracţii importante pentru vizitatori.
Spre deosebire de spaţiile de habitat, amenajările turistice se realizează în funcţie
de exigenţele turiştilor. Tehnicile de amenajare sunt elaborate pe baza raporturilor vizuale
(geometrice şi cromatice) între elementele decorative şi cadrul natural şi derivă din
psihologia formei, utilizându-se noţiuni precum: axe structurante, ritmuri, armonia
formelor, liniilor şi culorilor etc., astfel încât ansamblul construit să creeze turiştilor
anumite stări (calm, stabilitate, forţă).
Exemple
Un exemplu în acest sens îl constituie amenajarea rutelor-parc (parkways)
care sunt destinate turismului practicat cu mijloace rutiere şi care pun în
valoare areale de maximă atractivitate. Asemenea amenajări se realizează şi
în jurul centrelor urbane, ca locuri de destindere şi recreere. Alte amenajări
peisagistice au drept scop valorificarea imaginilor în cadrul ariilor protejate
(parcuri, rezervaţii naturale sau peisagistice) întâlnite uneori şi în spaţiile
periurbane.
Referitor la spaţiile verzi, amenajarea acestora se realizează ţinând cont de dublul
rol pe care îl au în întreg sistemul urban, acela de asigurare a funcţionalităţii oraşului, dar
şi un rol estetic, de natură să contribuie la creşterea atractivităţii destinaţiei urbane. În
acest sens, proiectarea spaţiilor verzi trebuie să ţină seama de respectarea următoarelor
principii24:
a) principiul funcţionalităţii – are în vedere concordanţa între spaţiile verzi şi o
serie de factori economici şi sociali ai momentului proiectării. Funcţionalitatea amenajării
se stabileşte fie când proiectarea spaţiului verde se realizează concomitent cu proiectarea
urbanistică a zonei, fie când aceasta trebuie să se adapteze urbanisticii existente.
Exemple
Spaţiile verzi cu destinaţia de parc sunt motivate iniţial de existenţa unui
număr de peste 50000 de locuitori; ulterior, extinderea zonei urbane,
dezvoltarea activităţilor turistice, presiunea demografică pot conduce la
necesitatea în continuă creştere de recreere, impunându-se adaptarea
spaţiilor verzi existente la momentul actual.
Un alt exemplu este grădina botanică ce are o funcţionalitate în cadrul
aşezării respective, sporită de necesitatea dezvoltării zonelor de odihnă şi
agrement ale oraşului. Nerespectarea acestui principiu poate contribui la
degradarea calităţilor estetice şi la limitarea funcţionalităţii întregului
amplasament.
24 Florincescu, A., Arhitectura peisajului, Ed Dyvia, Cluj-Napoca, 1999, p. 69
101
b) principiul compatibilităţii se referă la concordanţa dintre funcţionalitate şi
obiectivul ce trebuie amenajat, impunând integrarea spaţiului verde în mediul ambiant.
Exemple
Amplasarea unei grădini zoologice în mijlocul unui oraş ar fi incompatibilă
cu funcţionalitatea sa, animalele, zgomotele şi mirosurile alterând integrarea
acesteia în respectivul amplasament.
c) principiul unităţii presupune o concepţie capabilă să cuprindă într-un tot unitar
toate elementele unei amenajări peisagistice. Astfel, centrul compoziţional dominant
(clădirea, palatul, grupurile statuare, fântânile etc.) trebuie să creeze perspective şi altor
obiective (vegetaţia, aleile etc.).
d) principiul armoniei are în vedere succesiunea şi modularea spaţiului.
Succesiunea constă într-o suită de percepţii şi trăiri care au o continuitate, spaţiile
traversate fiind în măsură să imprime sentimente graduate şi să ajungă în faza maximă de
intensitate la punctul final al deplasării, iar modularea spaţiului are drept scop
armonizarea spaţiului artificial cu cel natural.
e) principiul proporţionalităţii are în vedere stabilirea legăturii între dimensiunile
diferitelor elemente pentru a crea un echilibru estetic.
f) principiul originalităţii are la bază implicarea a două noţiuni complet diferite
care deţin o pondere distinctă în originalitatea amenajării: inspiraţia – care determină
suprapunerea spaţiului verde peste scopul pentru care a fost proiectat şi influenţa – de
natură să confere amenajărilor noi dimensiuni. Astfel, amenajările grădinilor istorice
poate influenţa concepţia de proiectare în sensul dezvoltării unei noi compoziţii însă, cele
mai multe dintre acestea nu ar mai putea reda întreg contextul perioadei în care au fost
proiectate. Dezvoltarea arhitecturii peisagistice este strâns legată de transformările
economice şi sociale, în prezent, conceptul de design peisagistic fiind întâlnit şi la nivelul
locuinţelor individuale.
În condiţiile creşterii interesului pentru petrecerea timpului liber în natură, statutul
peisajului s-a modificat de la forma artistică, accesibilă doar elitelor, la cea comercială,
destinată publicului larg. Factori precum necesitatea de evadare din mediul poluant,
creşterea timpului liber la nivelul unor categorii sociale tot mai numeroase, creşterea
nivelului de instruire şi educaţie, au generat fluxuri turistice importante.
Un alt element important în ansamblul peisajului îl deţine mobilierul urban, ca
mijloc de ambientare stradală şi care cuprinde următoarele elemente25: pardoseli, scări,
rampe destinate circulaţiei, ziduri de sprijin, borduri, împrejurimi, iluminatul public,
25 Cosma D., Mobilier urban – istoric şi perspective, Editura Universitara “Ion Mincu”, Bucuresti, 2002, citat de Grofu (Pădurean), A. M., op. cit.
102
panouri de informare, vitrine, chioşcuri, automate urbane, telefoane publice, cutii poştale,
pubele, adăposturi şi pavilioane, echipamente de joacă şi odihnă. În afara acestora,
mobilierul urban mai cuprinde fântâni, jocuri de ape şi lumini, statui şi monumente,
faţade, copertine etc.
Prezenţa în oraş a unor variate forme ale manifestării expresiei artistice face ca
acestea să poată fi integrate în mod armonios în peisajul urban. Astfel, ziduri, turnuri sau
chiar fundaţii ale vechilor construcţii pot deveni ansambluri sculpturale subliniate prin
jocuri de lumini şi sunet. Unele dintre aceste elemente îşi schimbă destinaţia iniţială şi pot
deveni, prin includerea în noua concepţie de amenajare, mobilier urban sau piese
decorative, care să ilustreze specificul şi tradiţia zonei urbane, conferind individualitate
locurilor respective.
Exemple
Un exemplu în acest sens îl constituie fântânile clasice care, printr-un joc al
luminii şi presiunii jeturilor de apă, al sunetului, pot constitui un decor
impresionant în spaţiul urban şi căderile de apă naturale sau artificiale care
pot reînvia atmosfera unui oraş.
Dintre toate elementele de mobilier urban cu rol decorativ răspândite în spaţiile
urbane şi care rămân totodată în amintirea vizitatorilor, sunt statuile şi monumentele. Deşi
rolul acestora poate fi acela de a completa amenajarea spaţiului urban, amplasarea lor
poate genera probleme în ceea ce priveşte dimensiunile şi integrarea în întreg spaţiul. Este
de dorit ca proiectarea lor să fie concepută împreună cu dotările funcţionale şi recreative
ale oraşelor, localizarea lor ulterioară fiind de natură să genereze neajunsuri. De
asemenea, se poate utiliza metoda grupării lor în locuri deschise astfel încât să poată fi
observate cu uşurinţă.
Tot în direcţia creşterii atractivităţii spaţiului urban se înscriu şi preocupările
legate de amenajarea faţadelor prin împodobirea acestora cu panouri şi reclame
luminoase. Sunt întâlnite tot mai des la intrările în oraşe clădiri industriale ecranate de
panouri din materiale uşoare care ascund privirilor aspectul nu tocmai plăcut al acestora.
De asemenea, arta de a pune în valoare pe timpul nopţii clădirile şi monumentele
importante prin valoarea lor artistică şi istorică, reprezintă un demers prin care sunt
utilizate spoturi şi lumini de ambianţă generală cu scopul de a crea un mediu ambiant
plăcut atât pentru vizitatori, cât şi pentru locuitori. Nu în ultimul rând, iluminatul festiv ce
însoţeşte sărbătorile sau alte evenimente importante constituie un prilej de creştere a
atractivităţii centrului urban, dar şi o oportunitate de reclamă în cazul firmelor.
Având în vedere aspectele prezentate, se poate afirma că amenajarea peisajelor va
contribui la afirmarea identităţii oraşelor, la crearea unor condiţii mai bune de locuire,
devenind astfel destinaţii atractive pentru segmente largi de vizitatori.
103
Dezvoltarea infrastructurii turistice
Având un rol esenţial în valorificarea unei destinaţii turistice, infrastructura
reprezintă una dintre premisele dezvoltării urbanismului turistic şi totodată, suportul
necesar afirmării funcţiei turistice în spaţiul urban, componentele acesteia dând conţinut
prestaţiei turistice.
Proiectarea infrastructurii turistice trebuie să aibă în vedere asigurarea condiţiilor
optime pentru desfăşurarea activităţii turistice prin îndeplinirea criteriilor legate de
respectarea standardelor de încadrare pe categorii de confort, norme de igienă şi
protejarea mediului, accesibilitate, siguranţa în exploatare şi costuri reduse. Totodată,
parametrii de proiectare a clădirilor şi facilităţilor turistice trebuie să îndeplinească criterii
estetice, design-ul acestora constituind un element esenţial atât în afirmarea identităţii
culturale a spaţiului urban, cât şi ca cerinţă de bază în sporirea atractivităţii destinaţiei
turistice.
În ceea ce priveşte echipamentele de cazare, amenajarea acestora trebuie să
asigure respectarea standardelor minime de calitate referitoare la confort, siguranţă,
accesibilitate, salubritate, protejarea mediului. Totodată, se va avea în vedere densitatea,
încadrarea în peisaj a clădirilor, înălţimea, materialele de construcţie, stilul arhitectonic.
Localizarea spaţiilor de cazare trebuie să aibă în vedere satisfacerea necesităţilor impuse
de tranzitul vizitatorilor (în apropierea aeroporturilor, gărilor, porturilor etc.) şi care
presupune adeseori o singură înnoptare, dar şi ale turiştilor care călătoresc în interiorul
spaţiului urban.
În România, potrivit Regulamentului general de urbanism adoptat prin HG
525/1996, amplasarea se va face în zone nepoluate, cu spaţii verzi, departe de surse
puternice de poluare (zone industriale, artere cu trafic greu) asigurându-se accesul
carosabil separat pentru utilizatori, personal şi acces tehnic de întreţinere, iar în ceea ce
priveşte aspectul exterior al clădirilor, acesta va respecta principiile de volumetrie în
concordanţă cu aspectul general al zonei, precum şi păstrarea stilului arhitectural
comparativ cu clădirile invecinate. De asemenea, pentru toate categoriile de construcţii
turistice vor fi prevăzute locuri de parcare, în funcţie de tipul de clădire şi de categoria de
confort, 1-4 locuri de parcare la 10 locuri de cazare, iar procentul de ocupare a terenului
cu spaţii verzi trebuie să fie de cel puţin 25%.
Un alt aspect important în proiectarea unităţilor de cazare îl reprezintă utilizarea
materialele de construcţii de pe plan local, contribuind astfel la conservarea arhitecturii
locale şi la creşterea încasărilor la nivelul comunităţii. O altă preocupare care trebuie să
stea în atenţia autorităţilor locale o reprezintă încurajarea investitorilor în amenajarea de
unităţi de cazare atractive, având un design exterior deosebit, care să producă
vizitatorilor o impresie plăcută şi să determine astfel reîntoarcerea acestora în aceleaşi
104
locuri, fiecare destinaţie turistică dispunând de atribute specifice, în plan geografic sau
istoric care să permită prezentarea unor formule originale de găzduire
Exemple:
Hoteluri-far în oraşele-porturi, hoteluri din gheaţă – concept lansat în 1989
de guvernul suedez şi preluat ulterior de ţări ca Finlanda, Canada etc.,
hoteluri amenajate în foste închisori sau în clădiri istorice abandonate care
au fost restaurate şi redate circuitului turistic - de exemplu în Marea
Britanie – şcoli victoriene, biserici, hoteluri pe apă etc.
Oricare ar fi soluţiile adoptate, utilizarea formelor alternative de cazare va
contribui la punerea în valoare a patrimoniului construit şi la transformarea vacanţei într-o
experienţă unică.
Unităţile de alimentaţie
În multe dintre oraşele turistice, alături de unităţile care promovează specificul
gastronomic naţional funcţionează şi restaurante specializate în oferirea de preparate
culinare specifice altor popoare. Dintre cele mai răspândite unităţi de servire tradiţională
pot fi amintite pubul irlandez, restaurantul cu specific italian, braseria germană, tavernele
greceşti etc.
În general, alimentaţia publică este asociată tot mai frecvent activităţilor de
turism, iar dinamica ei este influenţată din ce în ce mai mult de evoluţia circulaţiei
turistice. Datorită faptului că ea reprezintă principala cale de satisfacere a nevoilor
cotidiene de hrană pentru anumite categorii de consumatori, alimentaţia publică trebuie să
satisfacă o gamă diversificată de necesităţi, indiferent de particularităţile acestora,
specificul naţional sau restricţii medicale.
În ceea ce priveşte localizarea, unităţile de alimentaţie vor fi amplasate în zonele
rezidenţiale sau de interes comercial, în zonele turistice şi de agrement; ar fi de evitat
amenajarea acestora la parterul locuinţelor, iar dacă acest lucru nu este posibil, soluţiile
tehnice vor avea în vedere izolarea totală a aburului, mirosului şi zgomotului, iar
necesarul de locuri de parcare este dimensionat astfel încât să existe un loc de parcare la
5-10 locuri la masă.
Echipamente destinate agrementului
Intensificarea preocupărilor pentru realizarea odihnei active a turiştilor – cerinţa
actuală a vacanţelor – evidenţiază rolul agrementului ca element fundamental pentru
satisfacerea nevoilor turiştilor, ceea ce îi conferă poziţia de componentă de bază a
prestaţiei turistice. Spaţiile de agrement din marile oraşe sunt destinate satisfacerii
nevoilor atât ale turiştilor, cât şi ale rezidenţilor şi corespund nevoilor acestora de
destindere şi divertisment.
Exemple
Amenajarea acestora se realizează fie în spaţii închise (săli de teatru,
105
cinematografe, cluburi, săli de concerte etc., îndeplinind o funcţie cultural-
educativă şi distractivă, fie în aer liber (grădini publice, parcuri de
distracţii, stadioane, complexe sportive etc.), de natură să satisfacă nevoia
de destindere şi reconfortare.
Un rol important în cadrul agrementului urban îl au spaţiile verzi (parcuri, grădini
publice etc.) care îndeplinesc atât un rol funcţional în cadrul localităţii, cât şi unul
corespunzător asigurării odihnei, recreerii şi agrementului în aer liber.
Exemple
De exemplu, New-York-ul deţine mari parcuri urbane precum Central Park
(339 ha) din Manhattan, Cunningham Park din cartierul Queens, iar în
Europa, grădinile publice şi parcurile constituie elemente de bază în peisajul
urban: Parcul Schlossberg (Graz-Austria), Phoenix Park din Dublin (cel mai
mare parc urban din Irlanda), Stadt Park (Viena-Austria), Grădinile
Mirabell (Salzburg).
Totodată, un element de atracţie îl constituie şi grădinile botanice din
această categorie, amintind Grădinile Exotice din Monaco cu peste 7000 de
specii de plante, Grădina Botanică din Tromso (Norvegia), cunoscută ca cea
mai nordică de pe Glob, etc.
În procesul de amenajare a spaţiilor verzi, principiile de compoziţie au drept scop
asigurarea unui echilibru între utilitatea şi estetica acestora, între spaţiul verde, cadrul
natural şi cel construit şi natura nevoilor umane.
În cadrul echipamentelor destinate agrementului, o poziţie importantă o deţin
parcurile de distracţii care, fără a ajunge la o standardizare totală a produsului, cunosc
caracteristici comune de concepţie, echipare, gestiune şi comercializare. Vizitarea unui
parc de distracţii constituie adeseori o deplasare împreună cu familia, şi, din această
cauză, călătoria se efectuează în principal cu automobilul propriu, mijloc de locomoţie
utilizat de cea mai mare parte a vizitatorilor. În acest sens, este esenţial pentru un parc de
distracţii să fie situat în apropierea unor artere de circulaţie şi să fie uşor accesibil,
semnalizat de numeroase anunţuri, destinate să conducă cel mai rapid posibil vizitatorii
către parc.
Având în vedere că, în general, durata de funcţionare a unui parc de distracţii în
aer liber este dependentă de condiţiile climatice, multe dintre acestea nefiind deschise
publicului decât între aprilie şi sfârşitul lui octombrie, proiectarea acestuia ar trebui să
asigure utilizarea parţială a atracţiilor şi în afara sezonului, atenuând astfel efectele
sezonalităţii turistice.
În ceea ce priveşte amenajarea parcurilor de distracţii, nu au fost elaborate până
în prezent normative la nivel internaţional. Cu toate acestea, câteva aspecte trebuie
amintite. În primul rând, este necesară existenţa unui spaţiu suficient de întins pentru a
106
cuprinde suficient de multe atracţii astfel încât deschiderea să fie un eveniment, să
justifice deplasarea clientelei vizate. Încă de la început, pe lângă zonele destinate
atracţiilor, este recomandabil să se prevadă spaţiu şi pentru locurile de parcare, zonele de
destindere şi picnic, aleile pietonale şi punctele de alimentaţie. Investitorii trebuie să
poată dispune de rezerve financiare pentru ca, ulterior, să poată implanta atracţii
suplimentare, demers important pentru fidelizarea clientelei lor şi atragerea de noi
vizitatori. În scopul reducerii la minim a zgomotului, este necesar ca parcul propriu-zis să
fie înconjurat de o bandă de teren, numită “zonă tampon”.
În general, durata medie de vizitare a unui parc de distracţii de către turiştii
individuali sau în grup este de 6 pană la 7 ore pe zi ceea ce permite, în afara încasărilor
realizate pe baza biletului de intrare, şi obţinerea altor surse de venituri din activităţi
precum restaurante, standuri de jucării, magazine de suveniruri etc. Multă vreme,
serviciile de alimentaţie erau externalizate, tendinţa actuală fiind aceea de gestionare a
acestora împreună cu celelalte servicii, asigurând astfel un nivel unitar al calităţii
prestaţiilor şi obţinerea unor încasări suplimentare. În acest context, multiplicarea
atracţiilor va conduce la prelungirea timpului de vizită (devenind superior unei zile),
implicând şi proiectarea unor spaţii de găzduire care să aparţină parcului de distracţii şi
care să contribuie la afirmarea acestuia ca destinaţie turistică de sine stătătoare.
De asemenea, un rol important, din ce în ce mai des întâlnit în componenta ofertei
parcurilor de distracţii, îl au evenimentele interactive (spectacole distractive - muzică,
circ, dansuri, pantomimă etc., desfăşurate cu participarea vizitatorilor).
În esenţă, amenajarea parcurilor de distractii trebuie să aibă în vedere îndeplinirea
a două obiective principale: fidelizarea clientelei şi atragerea de noi vizitatori. Pentru
aceasta, modernizarea periodică şi proiectarea de noi atracţii turistice trebuie să se situeze
printre priorităţile administraţiei centrale a parcului.
Transportul turistic
Ca urmare a modernizării şi diversificării mijloacelor de transport, viteza de
deplasare a crescut generând o economie substanţială de timp liber ceea ce conferă
vizitatorilor unui oraş turistic posibilitatea unui sejur mai îndelungat sau vizitarea unui
număr mai mare de obiective turistice.
În ceea ce priveşte deplasarea în interiorul oraşului, turiştii beneficiază de
existenţa reţelei de transport urban (de suprafaţă sau subteran) pentru accesul la
principalele obiective turistice. Utilizarea reţelei de transport în comun de către turişti
permite acestora să-şi stabilească itinerariul în funcţie de propriile dorinţe. În paralel cu
reţeaua de transport în comun, în marile metropole ale lumii, s-a dezvoltat o reţea de
transport turistic urban adaptată la cerinţele vizitatorilor.
Totodată, se poate evidenţia faptul că multe dintre elementele infrastructurii de
transport urban (mai ales cel subteran) reprezintă, ele însele, adevărate atracţii turistice
107
care şi-au câştigat admiraţia unor segmente largi de vizitatori datorită atributelor legate de
vechimea, dimensiunea, detaliile constructive etc.
Exemple
Pot fi citate în acest sens: London Undergound (cea mai veche reţea de
metrou din lume, inaugurată în 1863) are 273 de staţii şi asigură transportul
a circa 800 milioane călători anual, metroul parizian, spectaculos prin
viaductele sale, Austerliz şi Beroy, trasate pe Sena, metroul din New York
care are cea mai mare lungime din lume (580 km) şi numărul cel mai mare
de staţii (483).
Pentru călătoriile în scop turistic din interiorul spaţiului urban (şi nu numai) pot fi
utilizate, alături de autoturismele personale, şi cele închiriate pe o perioadă de timp
turiştilor în sistemul rent-a-car. O problemă care restrânge avantajele turismului cu
automobilul este legată de supraaglomerarea traseelor urbane şi suburbane precum şi de
respectarea limitelor de viteză şi a taxelor suplimentare de poluare (care se regăsesc în
preţul crescut al carburanţilor).
În ceea ce priveşte transportul din şi spre exteriorul oraşelor, trebuie adăugat
faptul ca acestea, indiferent de mărimea lor, sunt puse în legătură cu zonele încojurătoare
şi localităţile vecine printr-o reţea de transport (rutier, feroviar, aerian, naval, după caz).
Oraşele mari, de exemplu, constituie adevărate „puncte teminus”, capete ale marilor
autostrăzi sau noduri rutiere. De asemenea, în toate marile oraşe ale lumii s-au constuit
aeroporturi, a căror prezenţă a impulsionat creşterea numărului de turişti.
În consecinţă, problemele care se cer a fi soluţionate sunt legate de managementul
traficului şi de dimensionarea mijloacelor de transport luând în considerare cerinţele
locuitorilor, pe de o parte, şi exigenţele vizitatorilor, pe de altă parte. Aceste preocupări se
înscriu, de regulă, în elaborarea strategiei urbane.
Amenajări cu caracter special
În general, viziunea de dezvoltare şi preocupările unei comunităţi trebuie să-i
includă pe toţi membrii săi, ceea ce face ca petrecerea timpului liber să fie cât mai
accesibilă persoanelor cu nevoi speciale. Totodată, amenajările pentru persoanele cu
nevoi speciale contribuie la creşterea atractivităţii şi standardelor de calitate ale unui oraş.
În acest sens, echipamentele turistice trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe legate de
aspectul exterior al clădirilor şi parcarea în vecinătatea acestora, circulaţia în spaţiile
publice, iluminatul acestora, informarea, traseele utilizate, transportul etc.
Astfel, unităţile de cazare trebuie să beneficieze de o platformă de la parcare sau
orice alt punct de sosire până la intrarea în hotel, ce poate fi folosită de persoanele
imobilizate în scaune cu rotile, un spaţiu de parcare special rezervat persoanelor cu
handicap, cel puţin un dormitor şi o sală de baie special echipate, cel puţin o sală de mese,
restaurant, bar la care se poate ajunge cu ajutorul unui scaun cu rotile, uşi destul de
108
încăpătoare (cu deschiderea nu mai mică de 75 de cm), coridoare nu mai strâmte de 90 de
cm şi lifturi având o lăţime de cel puţin 80 de cm şi cu uşile deschizându-se cel puţin 120
de cm.
În cazul unor clădiri mai vechi, ar fi utilă existenţa unei balustrade, ca şi a unei
rampe de acces, a cărei pantă nu va trebui să depăşească 5%. Uşile clasice sunt în general
greu de utilizat de către persoanele cu mobilitate redusă dar şi de către turiştii cu bagaje;
va trebui deci prevăzut un acces direct. Ghişeul de la recepţie trebuie să aibă o parte mai
joasă pentru persoanele în scaun cu rotile sau pentru cele care doresc să se sprijine. Se vor
evita mochetele şi covoarele groase care îngreunează circulaţia cu scaune cu rotile. Pentru
persoanele cu deficienţe auditive ar fi utilă instalarea unei bucle magnetice în spaţiul de la
recepţie. Eventualul telefon public instalat în hol va trebui să fie accesibil persoanelor în
scaun cu rotile; o solutie ar fi instalarea în vecinătatea lui a unui fotoliu, pentru cei ce
doresc să stea jos. Pentru cei cu deficienţe auditive trebuie să existe posibilitatea instalării
unui telefon public cu amplificator.
Referitor la circulaţia în spaţiile publice, este important să se evite obstacolele ce
pot împiedica accesul sau pot reprezenta un pericol pentru cei cu probleme vizuale
(obstacole aflate la înălţime, care nu ies în evidenţă prin contrast şi sunt imposibil de
detectat cu bastonul). Ascensoarele trebuie să fie destul de încăpătoare pentru a putea fi
folosite de către persoanele în scaun cu rotile; comenzile vor fi aşezate la o înălţime
maximă de 1,30 m. Cifrele de pe butoane trebuie scrise în relief, cu caractere mari, şi dacă
este posibil în braille. Multor clienţi le-ar fi util un anunţ sonor al etajelor. Scările vor fi
prevăzute cu o balustradă uşor de prins iar capul scărilor va fi indicat cu o bandă
antiderapantă de culoare contrastantă. Prima treaptă şi verticala vor fi mai vizibile dacă
vor fi vopsite într-o culoare ce va contrasta cu restul scării. De asemenea, toaletele
publice vor trebui dotate cu instalaţii speciale pentru sprijin şi o manevrare uşoară.
Sălile de spectacol vor fi prevăzute cu locuri speciale destinate scaunelor cu rotile
şi vor fi echipate cu o buclă magnetică, pentru persoanele cu aparat auditiv. Filmele vor fi
subtitrate astfel încât să poată fi urmărite şi de către cei cu deficienţă auditivă. În sălile de
expoziţii pot fi prevăzute reprezentări în relief, mulaje şi planuri tactile, dar şi explicaţii
scrise cu caractere mari sau în braille.
În ceea ce priveşte traseele utilizate, drumurile trebuie să fie bine întreţinute, să nu
fie alunecoase şi să nu aibă gropi. Dacă nu se pot evita, zonele de pericol trebuie
semnalate la sol printr-o schimbare de culoare sau textură, stabilindu-se pe cât posibil un
cod care va fi utilizat de fiecare dată în aceeaşi situaţie. Reperele sonore (de exemplu
fântâni) sunt extrem de utile, putând atrage atenţia şi asupra unei zone de pericol.
Importanţa iluminatului rezidă în faptul că el trebuie să contribuie atât la instalarea
confortului, cât şi la asigurarea securităţii. Este preferat iluminatul difuz şi indirect, iar în
ceea ce priveşte semnalizarea se vor folosi contrastele de intensitate.
109
Din ce în ce mai mult, reţeaua de transporturi urbane devine accesibilă persoanelor
cu deficienţe.
Exemple
În Franţa a apărut un “Ghid al transporturilor pentru uzul persoanelor cu
mobilitate redusă”, sub patronajul Ministerului însărcinat cu transporturile
şi al Comitetului de Colaborare pentru Transportul Persoanelor cu
Handicap. El prezintă diferitele mijloace de transport accesibile persoanelor
cu nevoi speciale şi face o recapitulare a reducerilor tarifare acordate
fiecărei categorii. Aceste reduceri se extind şi la nivelul reţelei de căi ferate:
persoanele cu deficienţe sunt repartizate la clasa întâi, pentru un preţ
echivalent clasei a doua. De asemenea, vagoanele sunt dotate cu locuri
speciale pentru persoanele ce se deplasează în scaun cu rotile.
În ceea ce priveşte transportul aerian, fiecare companie adoptă propriile sale
dispoziţii cu privire la accesul persoanelor cu deficienţe, de aceea este necesară o
informare directă.
Exemple
În 1986 în S.U.A. Congresul a votat Actul de Acces la Transportul Aerian,
cerând Departamentului de Transporturi să elaboreze noi reglementări care
să asigure tratamentul fără discriminare al persoanelor cu nevoi speciale.
Aceste noi reglementări au fost publicate în martie 1990. Potrivit acestor
reglementări, companiile aeriene sunt obligate să furnizeze anumite
facilităţi specifice persoanelor cu handicap: parcări în apropiere de terminal;
rampe de urcare la nivelul intrării, lifturi şi alte mijloace de asistare a
persoanelor cu deficienţe la urcarea şi coborârea din avion; servicii
accesibile; telefoane cu amplificator; sisteme vizuale (cu litere şi simboluri
luminoase şi în coduri color) şi sisteme auditive de informare; semne care
să indice localizarea serviciilor şi facilităţilor specifice. Totodată, adaptările
spaţiilor publice vor fi cu atât mai eficiente cu cât personalul va fi
sensibilizat la nevoile turiştilor cu handicap şi va fi pregătit să furnizeze
servicii de calitate tuturor vizitatorilor.
Creşterea rolului animaţiei
În viziunea de amenajare turistică a oraşelor, animaţia reprezintă un concept care
desemnează organizarea agrementului în centrele urbane. Organizarea animaţiei în
oraşele turistice va ţine seama atât de atracţiile locale existente, dar şi de exigenţele
vizitatorilor cărora le sunt, cu precădere, adresate preocupările în direcţia asigurării
divertismentului. În aceste condiţii, concepţia de amenajare turistică a oraşelor va trebui
să vizeze dezvoltarea spaţiilor de cazare şi alimentaţie concomitent cu proiectarea
110
echipamentelor de animaţie, acestea din urmă ocupând un rol semnificativ la nivelul
destinaţiei urbane.
Prin dispunerea elementelor de animaţie este importantă asigurarea unei legături
directe cu fiecare zonă funcţională a oraşului şi să se evite realizarea unor bariere între
zonele cu funcţii dominante.
În ceea ce priveşte tipologia activităţilor de animaţie existente la nivel urban se
pot distinge:
- circuitele tematice (de exemplu rutele gastronomice);
- animaţia stradală (concursuri, spectacole, teatre în aer liber, transport turistic cu
mijloace neconvenţionale);
- animaţia culturală (concerte, teatre, expoziţii);
- animaţia sportivă (competiţii, concursuri, întreceri sportive);
- sărbătorile tradiţionale (sărbătorile de iarnă, cele de Paşte);
- parcurile tematice;
- festivalurile;
- carnavalurile;
- animaţia nocturnă (spectacole de sunet şi lumina, iluminatul nocturn al
faţadelor).
Având în vedere diversitatea activităţilor de animaţie, proiectarea echipamentelor
trebuie să aibă în vedere respectarea cerinţelor legate de: accesibilitate, informare, servicii
etc. iar soluţiile adoptate trebuie să răspundă unor cerinţe legate de: respectarea identităţii
locale, antrenarea populaţiei în proiectele de organizare a animaţiei, asigurarea surselor de
finanţare etc.
Totodată, organizatorii vor urmări să furnizeze vizitatorilor multiple posibilităţi de
distracţie, dar şi de înţelegere a specificului local, să se asigure că nu se va realiza o
suprasolicitare a capacităţilor zonei ceea ce ar conduce la degradarea spaţiilor şi
disconfort dar că, în acelaşi timp, şi populaţia locală poate avea acces.
La nivel urban, principalele acţiuni de promovare a animaţiei sunt legate de:
organizarea de programe de animaţie care grupează mai multe destinaţii urbane
(festivaluri la nivel regional), armonizarea activităţilor culturale şi sportive, conceperea
unor produse turistice care să includă şi animaţia, colaborarea între autorităţile locale şi
agenţii economici implicaţi în dezvoltarea turismului (hotelieri, agenţii de turism etc.)
pentru punerea în practică a proiectelor de animaţie organizate la nivelul întregului oraş
sau chiar al regiunii etc.
111
7.3.3. Amenajarea şi conservarea centrelor istorice – direcţie majoră de
acţiune în dezvoltarea turismului urban
Centrul istoric – element de referinţă în dezvoltarea oraşelor turistice
Importanţa centrului istoric rezidă în funcţia culturală pe care acesta o îndeplineşte
în cadrul sistemului urban, dar şi a celei turistice, de a se constitui într-un element de
natură să contribuie la creşterea atractivităţii oraşului. Abordat în întreaga sa
complexitate, centrul istoric poate fi definit ca o sumă de resurse istorice localizate în
interiorul unui oraş, la nivelul unui cartier, fie este reprezentat de ansambluri arhitectonice
distribuite în întreg spaţiul urban.
Probleme privind amenajarea pentru turism a centrelor istorice
Procesul de conservare şi restaurare
In general, operaţiunile de renovare implică modernizarea clădirilor şi a utilităţilor
şi cuprinde aspecte legate de: renovarea locuinţelor, renovarea şi conservarea
monumentelor, refacerea străzilor, dezvoltarea modelelor de circulaţie care să faciliteze
fluenţa traficului, realizarea de instalaţii de canalizare, apă potabilă, iluminatul străzilor,
amenajarea de zone pentru relaxare, realizarea de centre de interes public şi zone
comerciale.
Infrastructura
a) infrastructura generală - în general, centrele istorice reprezintă zone în care
au apărut primele construcţii şi instalaţii pentru asigurarea utilităţilor prin sisteme de
centralizare. Datorită vechimii lor, în prezent, aceste sisteme au capacităţi depăşite care
nu au putut fi corelate cu creşterile de consumuri determinate de modernizările
construcţiilor existente şi de apariţia unor construcţii noi, determinând continua degradare
a parametrilor asiguraţi. In ceea ce priveşte alimentarea cu apă, alcătuită dintr-o reţea de
conducte care prezintă uzură avansată, rezolvarea problemei constă în realizarea unei
reţele noi, dimensionată pe baza capacităţilor de perspectivă şi executată din materiale
corespunzătoare, care să ofere condiţii de asigurare a debitelor şi rezistenţa la solicitări,
evitându-se astfel desele defecţiuni generatoare de spargeri de pavaje. De asemenea, şi în
cazul asigurării canalizării în zonele istorice, rezolvarea constă în realizarea unei scheme
actualizate de canalizare şi a unei reţele noi din materiale corespunzătoare.
In privinţa dotărilor comerciale, stabilirea amplasamentului, mărimea şi profilul
magazinelor, a magazinelor generale din zona comercială respectivă necesită rezolvarea
unor probleme legate atât de relaţia dintre structura reţelei comerciale şi celelalte dotări
urbanistice, cât şi de existenţa unor restricţii cu privire la regimul de înălţime, faţadele etc.
In funcţie de aceste aspecte, este necesară stabilirea unor concepţii clare privind regulile
de urbanism comercial26: dimesionarea şi structurarea reţelei de distribuţie, localizarea
26 Patriche, D., Ristea, A. L., Patriche, I., Urbanism comercial, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, p. 101-104.
112
amplasamentelor fiecărui tip de magazin, poziţionarea şi structurarea centrelor
comerciale. Astfel, dotările comerciale ale unui oraş sau cartier trebuie să fie astfel situate
încât să ofere maximă proximitate şi să fie prezente îndeosebi în zonele frecvent
solicitate. Totodată, echiparea comercială a centrului trebuie să cuprindă un număr
important de magazine care, prin tipologia lor, sortimentul oferit, formele de vânzare
practicate şi prin serviciile asigurate, să ofere clientelei o diversitate suficientă de mărfuri
şi servicii, iar pe de altă parte, să asigure comercianţilor o activitate rentabilă. O altă
regulă ce se impune a fi respectată este legată de faptul că oricărei construcţii comerciale
trebuie să i se asigure o suprafaţă de teren suplimentară necesară unor eventuale extinderi
şi, totodată, să dispună de o importantă suprafaţă de teren amenajată, destinată parcării
autovehiculelor.
In ceea ce priveşte mobilierul urban, acesta va fi conceput în mod special pentru a
fi în concordanţă cu ambianţa creată de toate elementele stradale.
Totodată, o altă problemă ce trebuie soluţionată în renovarea infrastructurii
generale, o reprezintă accesul. De regulă, străzile cu circulaţie auto asigură legătura cu
restul oraşului, dar trebuie limitat în interiorul centrului istoric, favorizându-se accesul
prin alei cu circulaţie pietonală, amenajate cu pavimente decorative, sugerând epoci
anteriore.
b) infrastructura specifică turismului
In proiectarea infrastructurii specifice turismului, un prim demers îl constituie
determinarea numărului optim de vizitatori la un moment dat în scopul conceperii unui
orar de vizitare pentru grupuri. In al doilea rând, este necesară determinarea accesului -
adică delimitarea zonelor care constituie puncte de interes pentru vizitatori. In acest sens,
conservarea atracţiilor, măsurile de siguranţă, precauţiile de siguranţă, accesibilitatea,
constituie factori care influenţează numărul optim de vizitatori la un anumit moment.
Totodată, trebuie subliniat faptul că vizitarea spaţiilor interioare impune rezolvarea unor
categorii mai largi de probleme decât cea a spaţiilor exterioare.
Consideraţii privind siguranţa
Vizitatorii trebuie protejaţi de condiţiile nesigure ale sitului care pot produce
vătămări corporale. In acest sens, zonele nesigure sau interzise publicului vor fi marcate
corespunzător, iar colecţiile de valoare trebuie protejate cu sisteme de alarmă. In zonele în
care fumatul este permis, acestea vor fi prevăzute cu extinctoare precum şi cu instrucţiuni
de utilizare a acestora.
Serviciile şi infrastructura turistică
In ceea ce priveşte cazarea, vizitatorii centrelor istorice trebuie să beneficieze de
servicii asigurate de regulă de sectorul privat. Localizarea unităţilor de cazare se va face
în exteriorul zonei istorice iar dimensionarea acestora are loc în funcţie de numărul
113
vizitatorilor şi de capacitatea aşezării de a suporta astfel de construcţii. Acestea trebuie
situate în zone liniştite iar designul lor ar trebui să respecte standarde arhitecturale şi
îndrumări asfel încât să respecte semnificaţia centrului isoric. Deosebit de important este
locul, înălţimea, volumul, materialele exterioare şi peisajul înconjurător. In zonele
istorice, creşterea turiştilor interni şi internaţionali poate adeseori crea o situaţie care oferă
posibilitatea de a obţine transformarea unor spaţii rezidenţiale şi comerciale în hoteluri
şi/sau case de oaspeţi. Aceasta însă se va face de asemenea, cu păstrarea caracterului
istoric al zonei.
Aşezările mai mici sau mai puţin vizitate pot găzdui turişti în case de oaspeţi şi
hosteluri.
Exemple
Un bun exemplu este hotelul Panak Tingal situat în apropiere de marginea
parcului în Borobodur (Indonezia), construit utilizând atât designul local cât
şi materialele de construcţie autohtone.
In ceea ce priveşte alimentaţia publică, unităţile respective vor fi amplasate, de
asemenea, în afara centrului istoric, dar pot constitui, în acelaşi timp, parte a trăsăturilor
specifice locaţiei.
Centrele istorice trebuie de asemenea amenajate, astfel încât să asigure accesul
vizitatorilor la reţeaua de utilităţi publice.
Exemple
Fântânile publice care oferă apă potabilă ar trebui să fie disponibile
turiştilor în apropierea intrărilor şi identificate cu simboluri grafice
internaţionale.
De asemenea, acolo unde nu există un sistem de canalizare adecvat,
rezervoarele septice şi câmpurile de drenaj ar trebui localizate într-o zonă
unde vizitatorii nu au acces, fie pentru o perioadă scurtă, fie temporar.
Un alt aspect important îl reprezintă asigurarea cu echipamente şi servicii
medicale de bază, cutii poştale amplasate în apropierea magazinelor de suveniruri, pubele
construite din material durabil care să fie complementar mediului înconjurător. De
asemenea, vizitatorii trebuie să aibă acces la telefoanele publice. În general, acestea vor fi
amplasate la intrare sau în vecinătatea serviciilor de alimentaţie publică.
Deşi accesul în zona istorică trebuie realizat doar pietonal, este posibilă uneori
încurajarea transporturilor speciale ca de exemplu: şarete trase de cai, funiculare, bărci,
maşinuţe electrice speciale pentru terenurile de golf, trenuleţe care contribuie la creşterea
atractivităţii centrului istoric. Pentru a funcţiona eficient, transporturile speciale necesită
amenajarea de perimetre pentru oprire, îmbarcarea/debarcarea călătorilor, cât şi zone
semnalizate de aşteptare a călătorilor. Autorităţile locale trebuie să impună un sistem de
114
licenţe, să controleze numărul operatorilor şi să monitorizeze calitatea serviciilor. Fiecare
mijloc de transport utilizat ridică o gama întreagă de probleme.
Exemple
De exemplu, în cazul vehiculelor trase de cai, sunt necesare măsuri de
asigurare a igienei şi curăţeniei, precum şi de îndepărtare a reziduurilor
rezultate.
Accesul către zona istorică se poate realiza şi utilizând transportul cu automobilele
proprii însă, pentru acestea, cât şi pentru cele destinate transportului grupurilor de turişti,
trebuie amenajate locuri de parcare în număr suficient. Totodată, se impune respectarea
unor reguli ce ţin de semnalizarea prin indicatoare clare de la o oarecare distanţă de zona
turistică pentru a direcţiona şoferii spre destinaţia dorită, conceperea reţelei de străzi, de
indicatoare şi de semne pe pavaj astfel încât să fie eficientă în direcţionarea vehiculelor,
amplasarea unei staţii de debarcare/îmbarcare la o distanţă convenabilă de intrarea în zona
turistică, realizarea unor dotări pentru accesul persoanele în vârstă sau cu handicap, etc.
Promovarea
In ceea ce priveşte promovarea centrelor istorice ca destinaţii turistice atractive,
sunt utilizate revistele de călătorii care cuprind articole despre semnificaţia istorică şi
internaţională a sitului istoric, problemele prioritare de conservare, o hartă din care să
rezulte relaţiile centrului istoric cu zonele care îl înconjoară, o listă cu programul destinat
vizitării, fotografii, o listă cu evenimentele organizate.
De asemenea, imaginea centrului istoric poate fi promovată şi prin: realizarea de
filme şi casete video care caracterizează zona, participarea la târguri şi expoziţii
internaţionale, realizarea de vederi şi postere etc.
Caracterizaţi concepţia de amenajare turistică existentă în oraşul/centrul
istoric al oraşului în care locuiţi/studiaţi.
U7.4. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane
Turismul de week-end include în sfera sa de referinţă călătoriile de scurtă durată,
efectuate în scopuri de odihnă, recreere şi agrement, în areale cu un cadru natural benefic,
situate de obicei, la periferia marilor aglomerări urbane. Printre motivaţiile care determină
practicarea turismului în week-end se înscriu: liniştea, odihna în mijlocul naturii,
distracţia, mişcarea, practicarea unor sporturi, vizitarea diverselor obiective etc.
In privinţa destinaţiilor, pe primele locuri se situează arealele forestiere şi
oglinzile de apă sau cursurile râurilor (70-75% din adeziuni), zonele montane, litoralul şi
altele. In plus, marea majoritate a turiştilor (70%) se îndreaptă spre zone cu o echipare
turistică corespunzătoare.
115
Evoluţia turismului de sfârşit de săptămână se află sub influenţa unei multitudini
de factori: durata timpului liber şi modificarea acesteia, gradul de urbanizare şi
dimensiunile oraşelor, schimbările în modul de viaţă al oamenilor, creşterea nivelului
general de instruire a populaţiei, sporirea complexităţii muncii şi a consumului de energie
fizică şi nervoasă, evoluţia veniturilor populaţiei, gradul de motorizare a acesteia,
modernizarea reţelei de drumuri şi mijloace de transport, dotarea zonelor cu echipamente
turistice, creşterea calităţii serviciilor etc.
Exemple
La nivel mondial se înregistrează o medie de 30% din populatia urbană care
preferă să practice turismul de sfârşit de săptămână, dar sunt şi ţări în care
media este cu mult depăşită (Austria – 55%, Elveţia – 50%, Franţa – 40%).
In timp s-au înregistrat o serie de mutaţii în desfăşurarea turismului de week-end,
în sensul distanţelor şi duratei deplasărilor, al motivaţiei şi preferinţelor pentru anumite
destinaţii, modalităţilor de organizare, tipurilor de activităţi şi echipamente de agrement
etc.
Trăsăturile specifice turismului de weekend sunt:
- sejur de scurtă durată – 1-2 zile;
- deplasări pe distanţe relativ apropiate de reşedinţa permanentă;
- acces uşor în zonă;
- posibilităţi variate de petrecere a timpului etc.
Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane
Delimitarea ariei teritoriale presupune selecţia unui teritoriu care să cuprindă o
gamă largă de atracţii şi să poată oferi condiţii pentru desfăşurarea unor activităţi turistice
variate, dar şi realizarea unei unităţi între zona ce urmează a fi amenajată şi teritoriile
învecinate.
Stabilirea amplasamentelor microzonelor porneşte de la faptul că în arealul
determinat există o serie de restricţii privind destinaţiile teritoriului – perimetre
industriale, agricole, forestiere, urbane etc – ce trebuie respectate.
Asigurarea accesului în zonă reprezintă una dintre preocupările majore în
amenajarea zonelor preorăşeneşti. Accesul trebuie să fie comod şi rapid, să se poată
realiza cu cele mai diverse mijloace, iar zonele să poată fi abordate pe mai multe direcţii.
In cazul deplasărilor mai lungi este necesară dezvoltarea unor servicii specifice:
alimentare cu carburanţi, autoservice, cazare, alimentaţie.
Dimensiunile şi structura echipamentelor se stabilesc în funcţie de capacitatea de
primire a zonei şi particularităţile cererii. Capacităţile de cazare se realizează, de regulă,
din construcţii uşoare, nepretenţioase, care să nu reclame investiţii mari şi să poată fi
adaptate rapid variaţiilor cererii. Unităţile de alimentaţie trebuie să aibă o structură variată
116
din punct de vedere al confortului, tarifelor, profilului, distribuţiei în teritoriu etc. In plus,
ele ar trebui să funcţioneze tot timpul anului. Dotările de agrement vor ţine seama că în
turismul de weekend călătoria se face cu familia şi prin urmare este necesar să se asigure
condiţii adecvate tuturor categoriilor de vârstă, ocupaţii etc.
Parcurile destinate recreerii şi sporturilor de tipul joggingului şi ciclismului,
ştranduri şi expoziţii în aer liber, stadioane şi campinguri sunt amenajările cele mai des
întâlnite în spaţiul periurban.
Pornind de la potenţialul turistic natural şi de la gradul de amenajare a spaţiului
periurban se diferenţiază mai multe modele de amenajări27:
a. amenajări cu un ridicat potenţial natural pentru turism şi în care factorul
tradiţie a mişcării turistice au un rol însemnat.
Exemple
In această categorie se includ zonele periurbane Braşov, Sibiu, Reşiţa cu
staţiuni de odihnă şi sport renumite pe plan naţional şi internaţional ( Poiana
Braşov, Păltiniş, Semenic-Văliug).
Nivelul dotărilor şi capacitatea de primire sunt superioare necesităţilor populaţiei
centrelor urbane polarizatoare. Turismul de sfârşit de săptămână practicat în tot cursul
anului este completat de turismul de sejur prelungit.
b. Amenajări cu ridicat potenţial balnear, bine valorificat, cu dotări la nivel
internaţional: Constanţa şi Oradea.
Exemple
Cele două arii periurbane includ staţiuni renumite: Eforie Nord, Eforie Sud,
Techirghiol, Mangalia, Mamaia, Băile Felix şi Băile 1 Mai. Turismul de
sfârşit de săptămână este subsidiar turismului de tratament şi odihnă.
c. Amenajări cu însemnat potenţial natural şi dotări satisfăcătoare, servind
predominant turismului de sfârşit de săptămână.:
Exemple
Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Baia Mare, Ploieşti, Bucureşti.
d. Zone periurbane cu un potenţial natural relativ limitat şi dotări turistice
modeste: Târgu Mureş, Satu-Mare, Galaţi, Bacău, Craiova, Buzău. Cele mai multe se află
în zone cu un relief relativ monoton, iar factorul tradiţie în deplasările în weekend este şi
el absent. Valorificarea elementelor naturale specifice, cum este cursul Dunării în cazul
oraşelor Brăila şi Galaţi nu se ridică la nivelul potenţialului natural.
In practica amenajării periurbane s-au conturat câteva soluţii şi modele. In
elaborarea acestor concepţii factorii luaţi în calcul sunt timpul de deplasare şi timpul de
odihnă.
27 Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, p. 129
117
In cadrul arealelor periurbane s-au distins două subzone: una pentru odihnă de o
zi, în limitele a 50 km şi zona călătoriilor mai lungi, de 1,5-2,5 zile, în cadrul fiecăreia
echipamentele fiind adecvate cerinţelor.
Alt element de referinţă se bazează pe concepţia potrivit căreia zonele de
agrement periurbane completează sistemul general de dotări de agrement şi spaţii verzi
din oraşe. In sistemele de recreere de mare suprafaţă se constată o tendinţă de asigurare a
legăturilor dintre zonele de agrement interurbane şi sistemul de agrement din exterior,
precum şi tendinţa de integrare a funcţiilor de agrement cu sistemul de zone verzi ce
reglează condiţiile de mediu.
Exemple
Berlin, Hamburg, Moscova, Viena etc.
In plus, apare necesitatea adaptării soluţiilor de amenajare particularităţilor ce
decurg din situarea arealelor într-o zonă montană, rurală, forestieră, cu potenţial nautic
etc.
Caracterizaţi concepţia de amenajare turistică existentă în arealele periurbane
din jurul Braşovului.
U7.5. Rezumat
Proiectarea turistică a unui oraş trebuie să aibă în vedere
respectarea unor principii de bază:
a) utilizarea stilurilor şi motivelor tradiţionale sau cu caracter istoric pentru a
păstra unicitatea zonei;
b) acoperişurile clădirilor trebuie să fie de înălţime medie şi mică;
c) utilizarea materialelor de construcţii locale, fapt ce ar contribui la
respectarea stilurilor arhitecturale şi la obţinerea de beneficii pe plan local;
d) proiectarea unor holuri de hotel în aer liber pentru ventilaţie naturală şi
vizibilitatea peisajului;
e) asigurarea accesului la serviciile turistice pentru persoanele cu dizabilităţi.
Proiectarea infrastructurii turistice trebuie să aibă în vedere
asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea activităţii turistice prin
îndeplinirea criteriilor legate de respectarea standardelor de încadrare pe
categorii de confort, norme de igienă şi protejarea mediului, accesibilitate,
siguranţa în exploatare şi costuri reduse. Totodată, parametrii de proiectare a
clădirilor şi facilităţilor turistice trebuie să îndeplinească criterii estetice,
design-ul acestora constituind un element esenţial atât în afirmarea identităţii
culturale a spaţiului urban, cât şi ca cerinţă de bază în sporirea atractivităţii
118
destinaţiei turistice.
În amenajarea turistică a zonelor periurbane se remarcă o serie de
particularităţi legate de: delimitarea ariei teritoriale, stabilirea
amplasamentelor microzonelor, asigurarea accesului în zonă, dimensiunile şi
structura echipamentelor.
U7.6. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Care sunt principiile de care trebuie să ţină seama în proiectarea
spaţiilor verzi din cadrul oraşelor?
2. Care sunt elementele de care trebuie să ţină seama în proiectarea
infrastructurii turistice a unui oraş ?
3. Cum caracterizaţi relaţia dintre arhitectură şi turism la nivelul unui
oraş?
4. Care sunt particularităţile în amenajarea turistică a zonelor
periurbane?
Temă de control
Formulaţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a
oraşului în care v-aţi născut/locuiţi/studiaţi? Justificaţi propunerile formulate.
119
Unitatea de învăţare 8. Amenajarea turistică a ariilor protejate Cuprins
U8.1. Introducere .....................................................................................................119
U8.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................119
U8.3. Tipuri de arii protejate şi managementul acestora ...........................................119
U8.4. Modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor...............130
U8.5. Rezumat.........................................................................................................138
U8.6. Test de evaluare a cunoştinţelor .....................................................................138
U8.1. Introducere
România are un capital natural deosebit de variat. Datorită condiţiilor
fizico-geografice, care includ munţi, câmpii, reţele hidrografice majore, zone
umede şi unul din cele mai frumoase sisteme de deltă (Delta Dunării), România
este singura ţară de pe continent pe teritoriul căreia sunt prezente 5 din cele 11
regiuni biogeografice europene (alpină, continentală, panonică, stepică şi
pontică). Ţara noastră are o diversitate biologică ridicată, exprimată atât la nivel
de ecosisteme, cât şi la nivel de specii. În plus, lipsa mecanizării în sectorul
forestier şi slaba dezvoltare economică au determinat o exploatare mai redusă a
resurselor decât în majoritatea altor zone din Europa.
U8.2. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
� identifice tipurile de arii protejate;
� cunoască aspectele pe care le presupune managementul ariilor protejate;
� identifice diferitele modele de amenajare a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.
U8.3. Tipuri de arii protejate şi managementul acestora
Conform O.U.G. nr. 57/20071, aria naturală protejată este definită ca „zona
terestră, acvatică şi/sau subterană în care există specii de plante şi animale sălbatice,
elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice
1 ***O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice cu modificările şi completările ulterioare.
120
sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un
regim special de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor legale”.
Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie şi conservare in situ a bunurilor
patrimoniului natural se instituie un regim diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare,
potrivit următoarelor categorii de arii naturale protejate:
a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice (categoria I IUCN), parcuri naţionale
(categoria II IUCN), monumente ale naturii (categoria III IUCN), rezervaţii naturale
(categoria IV IUCN), parcuri naturale (categoria V IUCN);
b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,
geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;
c) de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă comunitară,
arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;
d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al
unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.
Conform INCDT care a realizat Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului
în România, în septembrie 2009, ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă
aproximativ 47% din suprafaţa ţării. Au fost identificate şi caracterizate 783 tipuri de
habitate (13 habitate de coastă, 143 habitate specifice zonelor umede, 196 habitate
specifice păşunilor şi fâneţelor, 206 habitate forestiere, 90 habitate specifice dunelor şi
zonelor stâncoase şi 135 habitate specifice terenurilor agricole) în 261 de zone analizate la
nivelul întregii ţări.
Rezultatul general constă în diversitatea florei şi faunei. Datorită poziţiei
geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe asiatice dinspre nord,
mediteraneene dinspre sud şi componente continental-europene dinspre nord-vest. În
România au fost identificate 3700 specii de plante, dintre care 23 sunt declarate
monumente ale naturii, 39 sunt periclitate, 171 vulnerabile şi 1.253 sunt rare.
În ceea ce priveşte fauna, au fost identificate un număr de 33.792 specii de
animale, din care 33.085 nevertebrate şi 707 vertebrate. Dintre vertebrate, au fost
identificate 191 specii de peşti (9 specii periclitate, 16 specii vulnerabile şi 11 specii rare),
20 specii de amfibieni (3 specii periclitate, 9 specii vulnerabile), 30 specii de reptile (4
specii periclitate, o specie vulnerabilă), 364 specii de păsări, din care 312 specii
migratoare (18 specii periclitate şi 17 specii vulnerabile) şi 102 specii de mamifere (19
specii periclitate, 26 specii vulnerabile şi 13 specii rare). Se remarcă existenţa unor
importante populaţii de carnivore mari: lupi (3.000 exemplare - 40% din populaţia
europeană), urşi bruni (5.600 exemplare - 60% din populaţia europeană) şi râşi (1.500
exemplare - 40% din populaţia europeană), aceste specii fiind un simbol al vieţii sălbatice
şi al habitatelor naturale.
121
În vederea conservării diversităţii biologice, pe teritoriul României s-au constituit
numeroase arii naturale protejate (peste 7% din suprafaţa ţării sau aproximativ 18% dacă
sunt luate în considerare şi siturile Natura 2000), iar în viitor se are în vedere lărgirea
acestei reţele.
Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române a stabilit
categoriile de zone protejate existente în ţara noastră, ţinând cont de clasificarea Uniunii
Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN)2:
a) Rezervaţii ştiinţifice
Rezervaţiile ştiinţifice sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia
şi conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzând elemente
reprezentative de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic,
paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este
determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei protejate.
Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin care
habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În perimetrul lor se pot
desfăşura numai activităţi ştiinţifice, cu acordul forului ştiinţific competent. Rezervaţiile
ştiinţifice corespund categoriei I IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea
Naturii) - "Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată, administrată în principal în scopuri
ştiinţifice".
Exemple
Rezervaţia ştiinţifică Pietrosul Mare din Munţii Rodnei
b) Parcuri naţionale
Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional,
cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic,
faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură,
oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.
Managementul parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico-geografic în
stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii
biologice în condiţii de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme de exploatare a
resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor incompatibilă scopului atribuit.
În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale
practicate numai de comunităţile din zona parcului naţional, activităţi tradiţionale ce vor fi
reglementate prin planul de management. Parcurile naţionale corespund categoriei II
IUCN - "Parc naţional: arie protejată administrată în special pentru protecţia
ecosistemelor şi pentru recreere".
2 Candrea, A.N., Ecoturism şi turism rural. Suport de curs pentru ID, Universitatea Transilvania din Braşov, 2009.
122
Exemple
Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul Naţional Retezat, Parcul
Naţional Călimani
c) Monumente ale naturii
Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia
şi conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică,
peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare,
endemice sau ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice,
fenomene geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte
manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere, precum şi alte elemente naturale
cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor.
Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care
asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate,
accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis. Monumentele naturii corespund categoriei
III IUCN - "Monument natural: arie protejată administrată în special pentru conservarea
elementelor naturale, specifice".
Exemple
Stejarii seculari din specia stejarului brumăriu – monument al
naturii- comuna M. Kogălniceanu, judeţul Constanţa.
d) Rezervaţii naturale
Rezervaţiile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia
şi conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic,
forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este
determinată de arealul necesar asigurării integrităţii elementelor protejate.
Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de
caracteristicile acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea
habitatelor şi/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi
biotice. Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi turistice,
educaţionale, organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare durabilă a unor
resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care
dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate,
rezervaţiile naturale pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier, geologic,
paleontologic, peisagistic, speologic, de zonă umedă, marină, de resurse genetice şi altele.
Aceste rezervaţii corespund categoriei IV IUCN, şi anume arie de gestionare a
habitatelor/speciilor: arie protejată administrată în special pentru conservare prin
intervenţii de gospodărire.
123
Exemple
Lacul şi golul alpin Bâlea, Munţii Făgăraş, care ocroteşte peisajul
glaciar, stâncăriile, flora şi fauna specific alpine.
e) Parcuri naturale
Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu
natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică
şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.
Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase
a omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului, promovând
păstrarea folosinţelor tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea activităţilor,
practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale. Parcurile naturale corespund
categoriei V IUCN - "Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru
conservarea peisajului şi recreere".
De asemenea, se oferă publicului posibilităţi de recreere şi turism şi se încurajează
activităţile ştiinţifice şi educaţionale.
Exemple
Parcul Natural Apuseni, Parcul Natural Bucegi
f) Rezervaţii ale biosferei
Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia
şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice.
Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme
terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice
floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea
tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care pot fi
readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe valorificarea
resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase.
Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente şi
planuri de protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările Programului
Om-Biosferă de sub egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor biosferei sunt
cuprinse şi situri naturale ale patrimoniului universal, managementul rezervaţiei se
realizează cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial
cultural şi natural, de sub egida UNESCO. Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt
astfel gestionate încât să constituie modele de dezvoltare a comunităţilor umane în
armonie cu mediul natural.
124
Exemple
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării
g) Zone umede de importanţă internaţională
Zonele umede de importanţă internaţională sunt acele arii naturale protejate al
căror scop este de a se asigura protecţia şi conservarea siturilor naturale cu diversitatea
biologică specifică zonelor umede.
Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării
durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile
Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională în special ca
habitat al păsărilor acvatice.
h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal
Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale
protejate al căror scop este ocrotirea şi conservarea unor zone de habitat natural în
cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de
importanţă universală. Mărimea arealului lor este determinată de cerinţele pentru
asigurarea integrităţii şi conservării elementelor supuse acestui regim de protecţie. În
cuprinsul acestor zone pot exista comunităţi umane ale căror activităţi sunt orientate
pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele de ocrotire şi conservare a sitului natural.
Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează
în conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de ocrotire şi conservare, cu
respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi
natural, de sub egida UNESCO.
i) Arii speciale de conservare
Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de
a conserva, de a menţine şi, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare de conservare
favorabilă habitatele naturale şi/sau populaţiile speciilor pentru care situl este desemnat.
Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management
adecvate specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi
măsuri legale, administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor
naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi a perturbării speciilor pentru care zonele au
fost desemnate.
j) Arii de protecţie specială avifaunistică
Ariile de protecţie specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate al căror
scop este de a conserva, de a menţine şi, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare
de conservare favorabilă habitatele specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de
păsări migratoare sălbatice. Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi
pentru ariile speciale de conservare.
125
Acest sistem de clasificări are la bază o serie de obiective de management:
cercetare ştiinţifică, protecţia sălbăticiei, protecţia diversităţii speciilor şi a diversităţii
genetice, menţinerea serviciilor, protecţia unor trăsături naturale şi culturale specifice,
turism şi recreere, educaţie, utilizarea durabilă a resurselor ecosistemelor naturale,
menţinerea caracteristicilor culturale şi tradiţionale.
În România există 28 de arii naturale protejate majore de interes naţional, şi
anume: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, 13 parcuri naţionale şi 14 parcuri naturale3.
În afara acestor arii protejate majore, la nivel naţional există 941 de rezervaţii
ştiinţifice, monumente ale naturii şi rezervaţii naturale a căror suprafaţă totală este de
aproximativ 316.012,6 hectare. Ţinând cont de faptul că o mare parte a acestor arii
protejate sunt incluse în ariile protejate mari (în parcurile naţionale, parcurile naturale şi
în rezervaţiile biosferei), suprafaţa totală a ariilor naturale protejate din România (cu
excepţia siturilor Natura 2000) acoperă 1.702.112 ha, ceea ce reprezintă peste 7% din
suprafaţa terestră a ţării.
O bună parte din teritoriul naţional este acoperită de reţeaua comunitară de arii
protejate Natura 20004:
- 108 situri SPA (Arii de Protecţie Specială Avifaunistică), reprezentând
aproximativ 11,89% din teritoriul României – instituite prin H.G. nr. 1284/2007;
- 273 situri SCI (Situri de Importanţă Comunitară), reprezentând aproximativ
13,21% din teritoriul României – instituite prin Ordinul nr. 1964/2007 al Ministrului
Mediului şi Dezvoltării Durabile.
Cumulat, siturile incluse în Reţeaua Europeană Natura 2000 acoperă aproximativ
17,84% din teritoriul naţional (o parte din SCI-uri şi SPA-uri se suprapun).
Valoarea resurselor turistice la nivelul fiecărei unităţi administrativ teritoriale
aflate în interiorul sau în imediata apropiere a celor 28 de arii protejate majore poate fi
redată pe baza datelor din documentaţia ce a stat la baza Legii nr. 190/2009 pentru
aprobarea O.U.G. nr. 142 / 2008 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
naţional Secţiunea a VIII-a - zone cu resurse turistice5.
Astfel, din cele 276 de localităţi situate pe teritoriul sau în apropierea ariilor
protejate majore din România, se apreciază că 35 de localităţi au o valoare foarte mare a
resurselor turistice, 148 de localităţi deţin resurse turistice cu valoare mare, 89 de
localităţi deţin resurse turistice cu valoare medie şi doar 4 localităţi au o valoare scăzută a
resurselor turistice.
3 INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, septembrie 2009, Figura nr. 3.1. şi Anexele nr. 3 şi 4. 4 MADR, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, martie 2009. 5 INCDT, Planul de Amenajarea a Teritoriului Naţional – Secţiunea VIII - Zone Turistice. Proiect de
fundamentare - Analiza şi diagnoza potenţialului turistic la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, Bucureşti, 2007.
126
Managementul ariilor protejate
Pentru categoria Ia - rezervaţie naturală strictă, managementul poate să fie foarte
simplu, implicând prevenirea oricărei activităţi dăunătoare, dar pentru celelalte categorii
managementul este un proces complex, implicând mai mult de un singur scop şi o mare
varietate de grupuri de interes.
Planul de management al unei arii protejate este documentul oficial de stabilire a
obiectivelor acesteia şi a măsurilor de management care trebuie întreprinse pentru
realizarea unei gestionări eficiente, responsabile a zonelor respective6. Acesta sintetizează
informaţia existentă la data întocmirii planului, stabileşte domeniile majore şi obiectivele
de management, precum şi un plan de acţiune pe un anumit orizont de timp, de regulă 5
ani. Planul stă la baza activităţii ariei protejate şi se constituie ca document de referinţă
pentru planificarea tuturor activităţilor pe termen scurt şi mediu legate de aceasta pentru
toţi deţinătorii/administratorii de terenuri şi pentru toţi cei ce doresc să iniţieze şi să
desfăşoare activităţi pe teritoriul său.
Prin intermediul acestui document se realizează zonarea internă a ariei protejate
(conform O.U.G. nr. 57/2007), prin definirea şi delimitarea, după caz a unor:
- zone cu protecţie strictă – zonele din ariile naturale protejate, de mare
importanţă ştiinţifică, ce cuprind zone sălbatice în care nu au existat intervenţii antropice
sau nivelul acestora a fost foarte redus. Aici sunt interzise desfăşurarea oricăror activităţi
umane. Excepţii fac activităţile de cercetare, educaţie şi ecoturism, cu limitările descrise
în planurile de management.
- zone de protecţie integrală – cuprind cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului
natural din interiorul ariilor naturale protejate. În aceste zone sunt permise activităţi de
ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii;
- zone-tampon (în parcurile naţionale sunt denumite zone de conservare durabilă,
iar în parcurile naturale sunt denumite zone de management durabil) - fac trecerea între
zonele cu protecţie integrală şi cele de dezvoltare durabilă. De asemenea, şi în aceste zone
sunt permise activităţi de ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii;
- zone de dezvoltare durabilă a activităţilor umane - sunt zonele în care se permit
activităţi de investiţii/dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea
principiului de utilizare durabilă a resurselor naturale şi de prevenire a oricăror efecte
negative semnificative asupra biodiversităţii.
Principalele obiective de management ale planului sunt grupate pe următoarele
teme7:
- Conservarea biodiversităţii;
- Utilizarea terenului şi a resurselor naturale;
6 INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, Bucureşti, sept. 2009, p. 27-28. 7 Idem.
127
- Conservarea şi promovarea moştenirii culturale;
- Managementul turismului şi recreerii;
- Educaţie şi conştientizare;
- Managementul parcului;
- Alte activităţi specifice fiecărui parc.
În prezent, deşi majoritatea parcurilor au elaborat planul de management, datorită
procedurii greoaie (prin Hotărâre de Guvern), dar şi a inadvertenţelor legislative
(nefuncţionalitatea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate) nu este aprobat nici
un astfel de plan.
Un alt instrument deosebit de util în managementul turistic al ariilor protejate îl
constituie planul de management al vizitatorilor. Acesta direcţionează tipul potrivit de
vizitator către zona potrivită din parc sau vecinătatea acestuia, creând cele mai bune
oportunităţi pentru îndeplinirea experienţei imaginată de vizitator, de a petrece timpul
liber în natură, producând un impact negativ minim asupra naturii şi a comunităţilor
locale şi creând cele mai bune şanse pentru dezvoltarea de afaceri locale ecologice din
sfera turismului.
În ultimul timp, ca urmare a cerinţelor impuse în cadru Programului Operaţional
Sectorial Mediu, numeroase parcuri au realizat un astfel de plan de management al
vizitatorilor (Parcurile Naţionale Retezat, Piatra Craiului, Buila-Vânturariţa, Munţii
Rodnei, Călimani, Cheile Bicazului - Hăşmaş, Cheile Nerei - Beuşniţa, Cozia, Defileul
Jiului, Domogled - Valea Cernei, Munţii Măcinului, Porţile de Fier, Semenic - Cheile
Caraşului, Parcurile Naturale Lunca Mureşului, Vânători Neamţ, Bucegi, Grădiştea
Muncelului - Cioclovina, Munţii Maramureşului, Putna Vrancea, Balta Mică a Brăilei,
Apuseni).
Studiaţi planul de management al vizitatorilor realizat pentru unul dintre
parcurile menţionate mai sus.
Infrastructura turistică şi tehnică
Structurile turistice de cazare reprezintă componenta cea mai importantă a bazei
tehnico-materiale specifice, întrucât răspunde uneia dintre necesităţile fundamentale ale
turistului, şi anume odihna, înnoptarea. Dimensiunile şi distribuţia spaţială a mijloacelor
de cazare, determină caracteristicile tuturor celorlalte componente ale bazei tehnico-
materiale a turismului şi, implicit, amploarea fluxurilor turistice.
În decursul timpului au fost construite diverse tipuri de unităţi de cazare, atât în
interiorul ariilor, dar şi la marginea sau în apropierea acestora.
Numărul şi tipul de unităţi de cazare din ariile protejate variază considerabil.
Chiar dacă anumite arii protejate nu dispun de un număr suficient de unităţi de cazare (de
exemplu Parcul Naţional Munţii Măcinului, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul
128
Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina, Parcul Natural Comana), totuşi în majoritatea
cazurilor acest lucru este compensat de unităţile de cazare situate în imediata vecinătate a
ariilor protejate (de exemplu Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Naţional Ceahlău,
Parcul Natural Bucegi, Parcul Naţional Cozia, Parcul Naţional Piatra Craiului). RNP
Romsilva consideră că nu sunt probleme legate de capacitatea de primire a vizitatorilor în
parcurile aflate în administrarea sa şi că există locuri suficiente pentru creşterea controlată
fără a pune în pericol mediul8.
Pentru parcurile situate în zona montană o importanţă aparte o au refugiile
turistice şi locurile de campare amenajate, structuri deficitare în majoritatea acestor
areale. Amenajarea de locuri de campare a devenit o prioritate în cadrul majorităţii
parcurilor, deoarece această formă de cazare este adaptată unui număr destul de mare de
turişti români, iar lipsa unor astfel de spaţii organizate poate fi dăunătoare pentru mediul
înconjurător.
O altă formă de cazare de mare importanţă pentru zonele naturale, ce ar putea fi
integrată în cadrul programelor ecoturistice o reprezintă cabanele de vânătoare9 (223 la
nivel naţional).
RNP a dezvoltat această reţea de cabane pentru susţinerea turismului de vânătoare.
Dintre acestea, unele cabane au un nivel de confort surprinzător de ridicat, fiind utilizate
pentru vizitele de protocol şi constituie un important potenţial pentru dezvoltarea
ecoturismului.
Un rol deosebit în cadrul infrastructurii turistice a parcurilor naţionale şi naturale
îl au centrele de vizitare şi punctele de informare.
Infrastructura de vizitare şi informare are un rol important în promovarea
obiectivelor de management ale ariei naturale protejate şi pentru conştientizarea de către
publicul larg a măsurilor de conservare a speciilor/habitatelor naturale în contextul
gestionării durabile a resurselor naturale. În general, o clădire care are rolul de centru de
vizitare cuprinde spaţii expoziţionale, punct de informare turistică, sală de conferinţe,
birourile administraţiei parcului şi spaţii de cazare.
În prezent cele 28 de arii protejate mari din România sunt destul de slab echipate
din acest punct de vedere, iar acolo unde aceste structuri au fost dezvoltate, există în
general probleme în exploatarea acestora datorate lipsei de fonduri sau în alte cazuri
datorită proastei colaborări între administraţia parcului şi autorităţile publice locale (de
exemplu în Parcul Natural Balta Mică a Brăilei centrul de vizitare a fost închis din această
cauză). Există totuşi oportunitatea ca în perioada următoare aceste structuri să poată fi
dezvoltate prin POS Mediu – Axa 4 “Implementarea sistemelor adecvate de management
8 OMT, Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026, p. 14 9 OMT, Technical assistance for the elaboration of the ecotourism strategy of Romania (Final report), 2005
129
pentru protecţia naturii”. Pentru a putea fi finanţate prin intermediul acestui program,
centrele de vizitare vor trebui să nu includă facilităţi de cazare cu scop turistic.
În cadrul procesului de valorificare turistică a ariilor protejate un rol important îl
joacă infrastructura specifică de acces (drumuri, poteci, trasee amenajate). Accesul în
interiorul parcului se poate realiza, în funcţie de configuraţia terenului cu variate
mijloace, incluzând: mersul pe jos, vehicule private, bărci, vaporaşe, biciclete, mijloace
de transport pe cablu etc.
În majoritatea parcurilor naţionale şi naturale din România au fost create reţele de
trasee turistice, în mare parte omologate sau în curs de omologare. Cele mai multe trasee
sunt de drumeţie, dar au fost amenajate şi trasee cicloturistice sau trasee pe apă (în
parcurile constituite în zone umede). În ultima perioadă s-au realizat şi câteva trasee
educative, prin intermediul unor proiecte Life Natura (Ceahlău, Munţii Rodnei, Balta
Mică a Brăilei), GEF (Vânători Neamţ, Munţii Măcinului) sau proiecte finanţate prin
Fundaţia pentru Parteneriat (Buila Vânturariţa, Retezat). În majoritatea cazurilor de
administrarea traseelor turistice se ocupă Consiliile Judeţene, administraţiile parcurilor
sau serviciile publice de salvamont.
În anumite parcuri cu veche tradiţie în turism, s-au dezvoltat de-a lungul timpului
şi diverse alte variante de acces în interiorul acestora, respectiv mijloace de transport pe
cablu (Parcul Natural Bucegi, Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Natural Apuseni),
transport pe cale ferată îngustă (mocăniţa de pe Valea Vaserului – Parcul Natural Munţii
Maramureşului), transport cu bărci şi nave de diferite dimensiuni (Rezervaţia Biosferei
Delta Dunării).
Se apreciază totuşi că accesibilitatea internă în parcurile naturale şi naţionale este
redusă (trasee în stare proastă) şi că ar trebui îmbunătăţită (nu atât cantitativ, cât mai ales
calitativ), ţinând cont de nevoile de conservare, de nevoile de dezvoltare locală şi de
calitatea experienţei turistice. De exemplu, Parcul Natural Grădiştea Muncelului
beneficiază de existenţa unor obiective culturale de importanţă internaţională (cetăţile
dacice), înscrise pe lista monumentelor UNESCO, dar care nu sunt valorificate din punct
de vedere turistic.
În cadrul ariilor naturale în care se doreşte dezvoltarea şi promovarea unor
activităţi precum observarea speciilor de animale s-a demarat construirea infrastructurii
specifice (Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, Parcul Natural Lunca Mureşului, Parcul
Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, Parcul
Naţional Buila Vânturariţa), dar totuşi iniţiativele în acest domeniu sunt încă în faza de
pionierat.
O evaluare cu privire la situaţia infrastructurii turistice din interiorul şi din
vecinătatea ariilor protejate majore se poate face cu ajutorul documentaţiei ce a stat la
baza Legii nr. 190/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 142 / 2008 privind aprobarea
130
Planului de amenajare a teritoriului naţional Secţiunea a VIII-a - zone cu resurse
turistice, din cele 276 de localităţi aflate în interiorul sau în apropierea celor 28 de arii
protejate mari, doar în 60 de localităţi nu sunt probleme legate de infrastructura turistică.
Este vorba de localităţi situate în Delta Dunării şi în interiorul sau în apropierea unor
parcuri uşor accesibile, aflate pe traseul unor importante fluxuri turistice, cum ar fi: Parcul
Natural Bucegi, Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul Natural Apuseni, şi unde turismul
este o activitate economică cu o veche tradiţie.
În alte cazuri infrastructura turistică se concentrează în oraşele şi staţiunile
importante existente în apropierea parcului, acestea constituind puncte de plecare pentru
vizitarea acestuia.
Exemple
Brăila pentru Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Galaţi pentru Parcul
Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, Arad pentru Parcul Natural Lunca
Mureşului, Drobeta Turnu Severin pentru Parcul Natural Porţile de Fier şi
pentru Geoparcul Platoul Mehedinţi, Reşiţa pentru Parcul Naţional Semenic
– Cheile Caraşului, Petroşani pentru Parcul Naţional Defileul Jiului,
Călimăneşti-Căciulata pentru Parcul Naţional Cozia, Sângeorz Băi şi Borşa
pentru Parcul Naţional Munţii Rodnei etc.
O altă componentă deosebit de importantă, ce oferă indicii în legătură cu
potenţialul de dezvoltare a turismului la nivelul localităţilor situate în interiorul şi în
apropierea ariilor protejate majore, este infrastructura tehnică. Conform aceleaşi surse, din
cele 276 de localităţi, doar 114 pot fi considerate fără probleme din punct de vedere al
infrastructurii tehnice.
U8.4. Modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor
Odată cu eforturile depuse pentru protejarea şi conservarea naturii s-a pus şi
problema dezvoltării durabile a acestor areale, fiind trasate strategii de dezvoltare, iar
unul dintre domeniile principale de acţiune îl constituie ecoturismul.
La nivel mondial, primele demersuri oficiale privind organizarea şi reglementarea
ariilor naturale protejate au aparţinut Statelor Unite ale Americii. Pentru anul 2008,
datele arată că în această ţară există 6.770 de areale terestre (27,08 % din teritoriul
terestru naţional) şi 787 areale marine protejate (circa 67% din suprafaţa marină a ţării)10.
Exemple
Există o reţea de 58 parcuri naţionale, dintre care se remarcă
Parcurile Naţionale - Yellowstone din Munţii Stâncoşi, declarat încă din
1872 şi Yosemite de pe valea omonimă, din California, declarat în 1880.
10 INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, Bucureşti, sept. 2009, p. 19.
131
Guvernul federal american nu a stabilit politici speciale pentru turismul
durabil şi ecoturism dar a realizat un set de legi privind ariile protejate şi
protecţia mediului.
SUA este considerat liderul mondial în privinţa organizării sistemului de arii
protejate atât din punct de vedere al modului de conservare şi protecţie, cât şi din punct de
vedere al valorificării turistice.
Gestionarea resurselor se face prin intermediul centrelor de administraţie pentru
parcuri şi pentru ariile protejate mari, conduse de supraintendenţi care au înglobat şi
birourile serviciilor de pază. Pentru susţinerea activităţilor turistice au fost create centre
de vizitare cu minime dotări pentru prezentarea specificului şi a obiectivelor floristice şi
faunistice deosebite, vânzarea de pliante, hărţi şi suveniruri, micro-unităţi de alimentaţie
publică şi grupuri sanitare. În zonele marginale, iar în unele cazuri chiar şi în zona de
tampon a marilor parcuri naţionale şi naturale au fost create, în ultimele 5-6 decenii,
numeroase condiţii de cazare turistică.
Pe baza legislaţiei naţionale şi a celei federale fiecare parc sau arie protejată
importantă îşi stabileşte strategia proprie de gestionare a resurselor şi de valorificare
economică. Această strategie este de fapt un plan general de management ce diferă de la o
arie protejată la alta, dar cuprinde unele puncte comune referitoare la: evaluarea anuală a
stării biodiversităţii şi redactarea unui raport final; realizarea unui business plan axat pe
activităţi de menţinere şi diversificare a acţiunilor turistice prin prisma sumelor alocate de
guvern şi din sursele proprii; demararea unor acţiuni speciale de conservare; acordarea
unei foarte mari atenţii pentru educaţia pro-natura a vizitatorilor, pentru preîntâmpinarea
unor dezastre naturale; realizarea de prognoze privind posibilităţile de dezvoltarea a
turismului, pentru a menţine fluxuri de turişti relativ constante şi evitarea conflictelor de
interese economice cu comunităţile locale.
Canada acordă, de asemenea, o mare importanţă teritoriilor cu viaţă sălbatică.
Suprafaţa totală a zonelor protejate este de 11,8 milioane ha. (6,3% din suprafaţa ţării) şi
cuprinde un total de 5.285 de arii protejate, dintre care 42 parcuri naţionale. Majoritatea
parcurilor ocrotesc păduri boreale de conifere şi foioase cu multe alte elemente specifice
de floră şi faună, izvoare termale, cascade, zone cu gheţari. Toate parcurile sunt incluse în
Agenţia Parcurilor, fondată în 1998 aflată în subordinea Agenţiei Guvernamentale de
Evaluare a Mediului, ce a realizat un Cod de Etică privind personalul şi activitatea
administraţiei parcurilor, o cartă a acestora şi mai redactează un buletin de informare
trimestrial.
Exemple
Fiecare parc şi arie cu natură sălbatică îşi creează un plan director de
gestionare integrată, iar ulterior acestea sunt supuse aprobării ministrului
responsabil cu aceste arii naturale deosebite. Aceste planuri pun foarte mare
132
accent pe integritatea ecologică şi pe formarea unei atitudini civice privind
protecţia şi conservarea acestor arii protejate. Orice plan director cuprinde:
monitorizarea foarte strictă a speciilor, a stării lor de conservare şi
interacţiunea cu activităţile umane din zonele adiacente; evaluarea surselor
de finanţare (bugetul naţional, venituri proprii, sponsorizări şi donaţii,
parteneriate public-private); stabilirea anuală a arealelor şi traseelor care
sunt deschise pentru cercetare şi vizitare; realizarea unor propuneri de
modernizare şi / sau extindere a centrelor administrative şi a celor de
vizitare; colaborarea cu unităţile de învăţământ pentru realizarea de proiecte
comune privind educaţia şi cunoaşterea naturii; propuneri privind editarea şi
tipărirea de materiale promoţionale despre aria protejată respectivă.
Parcurile naţionale şi arealele cu viaţă sălbatică ce deţin aşezări umane pe
teritoriul lor pun accent pe informarea şi participarea activă a locuitorilor la conservarea
mediului şi a biodiversităţii. În acest context, legislaţia canadiană este cea mai restrictivă
faţă de susţinerea altor activităţi secundare la nivelul acestora tocmai pentru a nu aduce
atingeri calităţii vieţii sălbatice. Astfel, este interzisă orice construcţie de unitate turistică,
campare sezonieră, orice amenajare de poteci etc. Pentru informarea turiştilor există doar
centrele de vizitare, informare şi educaţie (denumite centre de resurse educative) care
folosesc cele mai moderne mijloace în prezentarea parcurilor naţionale (videoproiecţii,
sistem 3D, expoziţii fotografice, sală media, bibliotecă etc.), iar o singură serie de
vizitatori include între 15-20 persoane.
Australia – datorită suprafeţei extinse şi a unor caracteristici naturale aparte, aici
s-a creat de-a lungul timpului o puternică reţea de arii protejate. Pe teritoriul său există
516 parcuri naţionale, 145 de zone marine, 20 de arii protejate pentru populaţiile
indigene, 30 de situri naturale cu viaţă sălbatică şi peisaje naturale deosebite - cuprinzând
peste 7,5% din teritoriul naţional.
Exemple
Primul parc desemnat pe teritoriul continentului australian (Royal
National Park) a fost fondat în anul 1879.
Toate ariile protejate australiene sunt coordonate de Departamentul Federal pentru
Mediu, Apă, Patrimoniu şi Arte şi funcţionează în baza unei legi din 1979. Prin
intermediul acestui departament şi a Ministerului de Resurse Naturale s-a elaborat
Strategia Naţională de Conservare a Biodiversităţii prin care sunt date direcţiile generale
de gestionare a marilor arii protejate. În reţeaua de arii protejate australiene accentul este
pus atât pe conservare şi protecţie, cât şi pe educaţie ecologică şi pe vizitare.
În aceste trei ţări cu experienţă relevantă pentru ecoturism, ideea de strategie este
valoroasă numai raportată la nivel local şi regional, prin aplicarea conceptului de
133
dezvoltare integrată. Prin urmare, la nivelul instituţiilor guvernamentale se pun bazele
unor coordonate macroeconomice care pot influenţa în mod deosebit turismul, în rest se
realizează planuri de dezvoltare economică la nivelul unităţilor administrativ teritoriale
(SUA - state federale, Canada - regiuni, Australia - state şi districte autonome) şi apoi
pentru fiecare aşezare rurală şi urbană prin procesul de descentralizare, dat fiind faptul că
autorităţile locale trebuie să ia deciziile alături de populaţia locală.
La nivel european, la baza dezvoltării durabile a turismului prin conceptul de
ecoturism, stă ca document esenţial Declaraţia de la Berlin din 1997, cu titlul generic de
„Diversitate Biologică şi Turism Durabil”.
Olanda deţine 20 de parcuri naţionale (din care 7 parcuri fac parte din patrimoniul
UNESCO), 330 de rezervaţii naturale, 25 de zone umede Ramsar, cu un total de 26,2%
din teritoriul naţional.
Exemple
Cele mai vechi sunt parcurile naţionale Hoge Veluwe şi
Veluvezoom, create din iniţiativă privată la începutul secolului XX.
În ultimii 20 de ani s-a acordat o mare atenţiei siturilor create pentru conservarea
de peisaje naturale, fiind create 27 de asemenea teritorii de interes naţional, reprezentând
18,6% din suprafaţa toată a ţării. În urma colaborării dintre Ministerul Locuinţei,
Planificării Teritoriale şi Mediului şi Ministerul pentru Afaceri Economice a fost creat un
Comitet pentru Mediu, Natură şi Recreere. Acest comitet a permis funcţionarea unui grup
de iniţiativă pentru turism (IDNT) care pune în relaţie marea majoritate a ONG-urilor de
turism şi protecţia mediului, cu autorităţile şi populaţia locală.
Principalele acţiuni sunt orientate către protecţia şi dezvoltarea ecologică a
peisajelor, recrearea în aer liber, educaţie, cercetare ştiinţifică. În teritoriu, există o reţea
de inspectorate subordonate ministerului, ce monitorizează calitatea componentelor
principale de mediu.
În anul 2003, Ministerul de Afaceri Economice a elaborat un plan pentru
următoarele două decenii denumit Agenda Noului Turism cu 12 puncte principale de
acţiune. Domeniul ecoturismului este privit prin prisma vizitării şi nu a sejururilor în
locurile cu natură sălbatică şi este strâns legat de acţiuni educative pentru turişti şi
populaţia locală. Principalele servicii turistice sunt asigurate în localităţile aflate în
vecinătatea acestor spaţii naturale autentice şi originale şi care deţin certificare oficială
pentru turism verde. Turismul este practicat prin parteneriatul dintre Federaţia Arealelor
Protejate Private, Asociaţiei Peisajelor Regionale, Fundaţia Parcurilor Naţionale şi
agenţiile de turism.
Austria se remarcă prin cele 1.226 de arii protejate din care se detaşează 6 parcuri
naţionale, 45 parcuri naturale, 5 rezervaţii ale biosferei, 11 zone umede Ramsar etc.,
înglobând 36,2 % din teritoriul său naţional. În Austria funcţionează, începând cu anul
134
1971, un sistem integrat de dezvoltare generală pentru parcurile naţionale şi naturale.
Reglementările juridice de protecţie şi gestionare sunt iniţiate la nivel guvernamental, dar
şi landurile federale componente au capacitatea de a lua unele decizii proprii.
Exemple
Fiecare tip de arie protejată este valorificată prin intermediul unor
asociaţii – Asociaţia pentru Parcurile Naţionale, Asociaţia pentru Parcurile
Naturale, Asociaţia pentru Natură şi Peisaje, care stabilesc un sistem de
acţiuni general valabile pentru toate spaţiile naturale ocrotite.
Conceptul de ecoturism este aplicat în special în cadrul ariilor protejate, dar şi în
regiuni cu peisaje naturale de excepţie şi bunuri culturale deosebite. Austria şi-a stabilit şi
definit clar o reţea de ecoregiuni care au anumite particularităţi naturale, culturale şi
estetice. O atenţie deosebită este acordată ecocertificării unităţilor turistice care trebuie să
respecte cerinţele de conservare a naturii şi derulare a afacerii la scară mică. De
asemenea, este sprijinit transportul de grup şi nu individual pentru a reduce impactul
negativ asupra mediului.
În ţările din Europa Centrală şi de Est cele mai rapide progrese privind
conservarea biodiversităţii şi dezvoltarea durabilă se remarcă în Slovenia, Polonia,
Ungaria, Croaţia, Bulgaria. Aceste ţări au demarat multiple iniţiative legislative, au creat
o reţea de arii protejate, au sprijinit unităţile economice din turism să aplice cerinţele
internaţionale de turism durabil şi de ecoturism.
Bulgaria deţine 1.117 de arii protejate şi monumente ale naturii, din care 75 în
categoriile I şi II IUCN, 518 în categoriile III, IV, V şi 523 în categoria VI, reprezentând
10,1% din teritoriul naţional. Toate spaţiile naturale cu regim special sunt sub controlul
Ministerului Mediului şi Apelor. Prima strategie pentru dezvoltarea ecoturismului a fost
demarată prin proiectul Conservarea Biodiversităţii şi Creşterea Economică – BCEG
Project (2000-2004), cu sprijin din partea USAID. Scopul principal era acela de a asigura
dezvoltarea locală, prin mici firme private, prin participarea directă a populaţiei locale, în
conformitate cu protejarea mediului şi spaţiilor protejate. Obiectivele Strategiei Naţionale
de Ecoturism sunt grupate pe patru domenii majore:
- conservarea biodiversităţii şi prezervarea patrimoniului cultural - prin elaborarea
planurilor de management a ariilor protejate, a planurilor regionale pentru dezvoltarea
durabilă a turismului şi a planurilor de prezervare a patrimoniului cultural, pentru a crea
condiţiile necesare dezvoltării ecoturismului;
- dezvoltarea clusterelor sau reţelelor de întreprinderi ecoturistice - prin îmbunătăţirea
capacităţii antreprenoriale a întreprinderilor, instruirea comunităţilor locale cu privire la
furnizarea serviciilor ecoturistice, extinderea accesului la mecanismele de finanţare şi
investiţii;
135
- îmbunătăţirea cadrului legislativ şi organizatoric - prin încurajarea politicii de
coordonare şi cooperare între instituţiile guvernamentale pentru formularea şi
implementarea strategiei de dezvoltare ecoturistică, examinarea şi revizuirea
reglementărilor şi legislaţiei naţionale pentru promovarea dezvoltării ecoturismului;
- dezvoltarea regională şi locală - prin sprijinirea populaţiei locale în procesul de
planificare şi integrarea ecoturismului în planurile de dezvoltare regională.
În urma acestui proiect au rezultat 12 planuri regionale de acţiune ecoturistică.
Ungaria deţine importante spaţii protejate (830), din care 10 parcuri naţionale,
236 rezervaţii naturale de interes naţional, 147 rezervaţii pentru conservarea naturii, 24
zone umede Ramsar, 9 situri naturale, 5 rezervaţii ale biosferei, reprezentând 7,6% din
teritoriul naţional. Dincolo de aceste spaţii naturale cu regim special, în Ungaria s-a
dezvoltat o reţea de ecorute turistice care pun în valoare peisaje naturale deosebite şi
aşezări tradiţionale situate cu precădere în mediul rural.
Exemple
Cel mai ambiţios şi extins program de valorificare turistică se aplică
în parcurile naţionale Balaton şi Aggtelek.
Ecoturismul este aplicabil şi în localităţile rurale situate la periferia acestor spaţii
geografice, acesta fiind axat pe observarea unor specii de faună, drumeţii în natură etc. De
altfel, în Ungaria, ecoturismul este considerat o formă de turism prin care sunt valorificate
economic peisajele naturale deosebite în asociere cu sate tradiţionale cu vechi ocupaţii
agricole (viticultura, creşterea cailor etc.), meşteşuguri tradiţionale, artizanat.
Serbia – situaţia economică dificilă, datorată aplicării embargoului din perioada
1994- 1996, a făcut ca preocupările pentru probleme de conservare şi protecţie a mediului
să fie foarte reduse.
Exemple
Pe teritoriul său există 5 parcuri naţionale, 20 parcuri naturale, 120
rezervaţii naturale, 470 monumente ale naturii, 6 situri Ramsar, iar
suprafaţa totală protejată reprezintă circa 5% din teritoriul naţional.
În domeniul turismului, legea pentru turism a fost promulgată în anul 1994, iar
prima strategie de dezvoltare a turismului naţional a fost realizată în 1999, cu prognoze,
până în 2010. Accentul este pus pe turismul montan, rural, în arii protejate, fluvial şi de
aventură. În mod concret, ecoturismul în această ţară se află abia la început şi este legat
de localităţile rurale prezente în apropierea marilor arii protejate. Sistemul care se aplică
este acela de „bed and breakfast” în mici unităţi de cazare şi realizarea de excursii în
sistem organizat. Sprijinirea ecoturismului se face prin derularea unui proiect din cadrul
Programului Euroregion Initiative-Carpathians Mountains, pentru perioada 2007-2009,
prin care se determină zonele de practicare şi se face certificarea ecoturistică a unităţilor
turistice şi a produselor oferite.
136
Ucraina a demarat o politică proprie de dezvoltare socio-economică după anul
1991, odată cu obţinerea independeţei. Din acest moment a început să îşi construiască
propria legislaţie, astfel, la sfârşitul anului 1991 a fost promulgată prima lege de protecţie
a mediului, în 1992 - legea pentru rezervaţiile naturale, în 1993 - legea pentru ocrotirea
faunei sălbatice, în 1999 – legea pentru protecţia florei şi o alta pentru vânătoare etc.
Exemple
Pe teritoriul ţării se găsesc 6.728 areale şi monumente ale naturii,
din care 10 parcuri naţionale, 16 rezervaţii naturale de interes naţional, 4
rezervaţii ale biosferei, 2 parcuri regionale pentru peisaje, 24 de grădini
botanice, 15 parcuri dendrologice, 84 parcuri memoriale, ceea ce reprezintă
circa 4,0% din teritoriul naţional.
Din 1998 până în 2007 suprafeţele de arii protejate au crescut pe măsura ce au fost
finalizate o serie de studii de evaluare asupra unor specii de floră şi faună deosebite. În
anul 1995 a fost creată Agenţia Naţională pentru Parcurile Naţionale şi Management în
Ariile Protejate, transformată în 2001 în Serviciul Guvernamental pentru Arii Protejate.
Ucraina face parte din reţeaua Carpatică Europeană, alături de Serbia, România,
Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia, iar la Kiev a fost semnată în 2003 prima Convenţie
Europeană pentru Regiunea Carpatică.
Valorificarea pentru turism a ariilor protejate şi a peisajelor naturale se află într-o
formă incipientă. Problema cu care se confruntă pe plan intern este slaba percepţie şi
preocupare a populaţiei pentru problemele de conservare şi de protecţie a mediului. De
asemenea, nu există o infrastructură de acces modernă care să pună în valoare aceste
spaţii naturale deosebite, iar spaţiile de cazare turistică în mediul rural care să respecte
cerinţele de calitate şi cele ecologice de mediu nu sunt suficiente, abia în ultimii ani a
început să se contureze o reţea de pensiuni rurale şi agroturistice. Datorită acestor aspecte
sunt agreate excursiile şi circuitele turistice pentru grupuri organizate, cu durate scurte de
sejur, având un puternic caracter sezonier.
Din analiza experienţei internaţionale rezultă că în statele cu o puternică reţea de
arii protejate, politica elaborată la nivel guvernamental s-a orientat către anumite direcţii:
- perfecţionarea sistemului de conservare a resurselor naturale din ariile protejate şi
a metodelor de activare comportamentală a populaţiei locale, aplicarea sistemului
de cluster şi de ierarhizare aplicată ariilor protejate;
- limitarea impactului asupra ariilor protejate, realizarea de coduri pentru vizitatori
şi touroperatorii din turism, introducerea de programe de evaluare periodică;
- creşterea beneficiilor socio-economice ale comunităţilor locale din apropierea
ariilor protejate, prin proiecte de păstrarea a ocupaţiilor vechi, tradiţionale, de
realizare de proiecte socio-economice noi, şi aplicarea unor mecanisme echitabile
pentru distribuirea veniturilor din economia locală.
137
În ţările cu economie dezvoltată din Europa, accentul este pus pe procesul de
conservare şi protecţie şi pe un control mai riguros asupra modului de exploatare a
resurselor naturale aflate în habitate biologice deosebite. Un rol esenţial îl deţin proiectele
de educaţie ecologică pentru turişti şi pentru populaţia gazdă.
În ţările europene cu economie în tranziţie, procesul de valorificare a
ecoregiunilor (bioregiunilor) se află într-un stadiu incipient. Astfel după 1990 au fost
regândite instituţiile centrale şi locale, a fost schimbată legislaţia şi au fost evaluate şi
nominalizate ariile protejate, peisajele naturale conform cerinţelor europene. De
asemenea, au intrat în acţiune numeroase ONG-uri cu activitate ecologică, de ecoturism
sau agroturism, care au facilitat crearea de parteneriate cu populaţia locală.
În România, INCDT a realizat în noiembrie 2009, Strategia naţională de
dezvoltare a ecoturismului în România - Faza II - PLANUL STRATEGIC DE
DEZVOLTARE A ECOTURISMULUI ÎN ROMÂNIA, având la bază un set de domenii
prioritare, la nivelul cărora s-au trasat obiectivele şi acţiunile strategice. Unul dintre
obiective îl reprezintă Infrastructură turistică şi amenajarea teritoriului.
Exemple
Obiectivul nr. B.1. Dezvoltarea unei infrastructuri ecoturistice
specifice la nivelul destinaţiilor cu potenţial ecoturistic care să permită
lărgirea gamei de servicii oferite fără un impact negativ asupra mediului
Acţiunea nr. B.1.1. Realizarea infrastructurii şi facilităţilor de
vizitare şi informare la nivelul destinaţiilor cu potenţial ecoturistic:
1) amenajarea unor centre de vizitare – prevăzute cu săli de prezentare
a diferitelor exponate din aria protejată, de proiectare de diapozitive şi filme
privind zona respectivă, de desfăşurare a unor activităţi cu caracter social-
cultural etc.
2) amenajarea unor puncte de informare în locurile principale de acces
în zonă;
3) înfiinţarea unor centre locale de informare şi promovare turistică;
4) realizarea unor trasee speciale (tematice, ecvestre6, de biciclete, de
schi fond, tracking, photo-hanting, punţi suspendate etc.) - cu locuri de
popas, panouri informative şi de interpretare, săgeţi de orientare;
5) refacerea traseelor turistice existente şi amenajarea altor noi trasee;
6) amenajarea punctelor (foişoarelor) de observare şi a punctelor de
belvedere – cu panouri de interpretare, infrastructură de observare;
7) amenajarea unor locuri de campare – cu delimitarea zonelor,
panouri informative şi de avertizare, vetre pentru foc, toalete ecologice;
8) amenajarea / refacerea unor refugii montane şi a unor cabane
138
turistice – acolo unde lungimea traseelor turistice impune asemenea lucru;
9) amenajarea unor parcări în apropierea locurilor de acces în parc –
cu toalete ecologice, sistem de management al deşeurilor, panouri
informative şi de avertizare;
10) amplasarea panourilor indicatoare, informative, de avertizare, de
promovare a parcurilor.
Studiaţi Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România
realizată de INCDT în noiembrie 2009, evidenţiind atât obiectivele
prevăzute, cât şi acţiunile strategice pentru atingerea acestora în ceea ce
priveşte Domeniul B. INFRASTRUCTURĂ TURISTICĂ ŞI
AMENAJAREA TERITORIULUI.
U8.5. Rezumat
- Categorii de arii naturale protejate:
a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice (categoria I IUCN), parcuri
naţionale (categoria II IUCN), monumente ale naturii (categoria III IUCN),
rezervaţii naturale (categoria IV IUCN), parcuri naturale (categoria V IUCN);
b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural
universal, geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale
biosferei;
c) de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă
comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;
d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat
al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.
- Zonarea ariei protejate presupune definirea şi delimitarea următoarelor tipuri
de zone: zone cu protecţie strictă, zone de protecţie integrală, zone-tampon,
zone de dezvoltare durabilă a activităţilor umane.
U8.6. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Care sunt principalele obiective incluse în planul de management al unei
arii protejate?
2. Care sunt tipurile de arii protejate? Exemplificaţi pe cazul României.
3. Descrieţi procesul de amenajare turistică, obiectivele acestuia şi
variabilele care trebuie luate în considerare în cadrul unei arii protejate.
139
Temă de control
Realizaţi o cercetare documentară/bibliografică pentru o arie protejată
din România şi analizaţi infrastructura turistică, zonarea acesteia şi existenţa
unui plan de management al vizitatorilor.
140
Bibliografie selectivă
1. Berbecaru, I., Botez, M., Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sport-
turism, Bucureşti, 1977.
2. Candrea, A., Ecoturism şi turism rural. Suport de curs pentru ID, Universitatea
Transilvania din Braşov, 2009.
3. Cazes, G., Lanquar, R., Raynonard, Y. L’amenagement touristique, Presses
Universitaire de France, Paris, 1986.
4. Defert, P., La localisation touristique, Ed. Gurten, Berna, 1966
5. Erdeli, G., Gheorghilaş, A., Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti,
2006
6. Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1996.
7. Florincescu, A., Arhitectura peisajului, Ed Dyvia, Cluj-Napoca, 1999
8. Gologan, G., Neagu, G., Propuneri privind calculul domeniului schiabil într-o
staţiune de iarnă, în Revista „Arhitectura”, numărul 6/1979
9. Gologan Gh., Turismul montan de iarnă. Noi domenii schiabile în România, în
“Actualităţi în turism”, nr. 6/1989.
10. Herbin, J., Le tourisme au Tyrol Autrichien ou la montagne aux montagnarde, Ed.
Des cahiers de l’Alpes, Grenoble
11. Iancu, A., Elemente de arhitectura şi urbanism, Editura UT Pres, Cluj-Napoca,
2002
12. Ispas, A., Contribuţii metodologice la dezvoltarea activităţilor terţiare în staţiunile
turistice, Teză de doctorat, A. S. E., Bucureşti, 1999
13. Istrate, I., Concepţii şi strategii de dezvoltare a turismului montan, în Actualităţi în
Turism, nr.56/1986.
14. Kotler Ph., Haider D., Rein I., Marketingul locurilor, Editura Teora, Bucureşti,
2001.
15. Manolescu, I. T., Evaluare şi amenajare turistică a teritoriului. Strategii de
amenajare şi dezvoltare durabilă, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004
16. Minciu, R., Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti, 1995
17. Patriche, D., Ristea, A. L., Patriche, I., Urbanism comercial, Editura Uranus,
Bucureşti, 2002.
18. Grofu (Pădurean), A.M., Strategii de dezvoltare a urbanismului turistic,Teză de
doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2006.
19. Pearce, D., Tourism development, 2nd ed., John Wiley & Sons, New York, 1989.
20. Stănciulescu, G., Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura
Economică, Bucureşti, 2004.
21. Ţigu, G., Turismul montan, editura Uranus, Bucureşti, 2001
141
22. Flash EB No 291, Survey on the attitudes of Europeans towards tourism, wave 2,
Analytical report
23. ***O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice cu modificările şi completările
ulterioare.
24. Institutul de Cercetări pentru Turism, Strategii de modernizare, dezvoltare şi
promovare a ofertei de sporturi de iarnă din România, Bucureşti, 1997
25. INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, septembrie
2009MADR, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, martie 2009.
26. INCDT, Planul de Amenajarea a Teritoriului Naţional – Secţiunea VIII - Zone
Turistice. Proiect de fundamentare - Analiza şi diagnoza potenţialului turistic la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, Bucureşti, 2007.
27. OMT, Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026
28. OMT, Technical assistance for the elaboration of the ecotourism strategy of
Romania (Final report), 2005
29. SEATM, L’ amenagement touristique de la montagne en France, 1992