UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE” IAȘI
CONCEPTUL DE „APROAPELE” ÎN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ
Student: Îndrumător:
Colessa Andrei Pr. Dr. Barnea Cristinel
Anul III Pastorală
Grupa a 2-a
IAȘI2014
CUPRINS
I. Introducere…………………………………………………………………………….3
II. „Aproapele” în spiritualitatea ortodoxă
a. Despre iubirea creștină în
general……………………………………………..4
b. Iubirea de Dumnezeu…………………….…..………………………………..6
c. Iubirea de
aproapele………………………………………………………….10
d. Iubirea de
vrăjmași…………………………………………………………...16
III. Concluzie……………………………………………………………....………….....20
IV. Bibliografie…………………………………………………………………………..22
2
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul.” (In. 13, 34)
INTRODUCERE
În spiritualitatea ortodoxă, termenul de aproapele este în strânsă legătură cu iubirea, datorită
poruncii Mântuitorului care spune: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum
Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul.” (In. 13, 34). Astfel, observăm că nu
putem vorbi despre aproapele nostru fără să vorbim în același timp și despre iubirea cu care suntem
datori față de el.
Dragostea este plinătatea a toată virtutea, care începe Aici și culminează Dincolo. Începutul
dragostei este renunțarea la lucrurile trecătoare; mijlocul ei este curățirea minții și a inimii, iar
sfârșitul ei este iubirea mai presus de fire a lui Dumnezeu și dorința unirii cu El. Sfântul Calist
Patriarhul o caracterizează astfel: iubirea după calitate este asemănarea cu Dumnezeu, după lucrare
este o beție a sufletului, iar după însușire, este izvorul credinței, adâncul fără fund al îndelungii
răbdări și marea smerenie. Dacă vrei să îl ai pe Dumnezeu Treime în sufletul tău trebuie să iubești
necondiționat: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă
iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (In 14, 21). Învățând
popoarele despre virtutea dragoste, Mântuitorul Hristos ne atenționează că iubirea de Dumnezeu
atrage după sine și iubirea de aproapele zicând că „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți
ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (In 13, 35).1
Am ales această temă deoarece, în zilele noastre când fiecare se luptă pentru sine și pentru
dezvoltarea personală, este tot mai greu să respectăm porunca divină. Atât Sfinții Părinți din
vechime cât și marii duhovnici contemporani au insistat asupra importanței comuniunii dintre
oameni și a iubirii absolut necesare a unuia față de celălalt, în vederea unei conviețuiri cât mai
frumoasă și plăcută Lui Dumnezeu. Dintre cei care s-au ocupat de acest subiect amintim: Sfântul
Ioan Gură de Aur, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Siluan Athonitul, † Calinic Botosăneanul,
Părintele Paisie Aghioritul, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Cleopa, Părintele prof. Dumitru I.
Belu, Părintele prof. Ioan G. Coman, ș.a.
1 † Calinic Botoșăneanul Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Triodul – Golgota pocăinței (33 de predici), Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 78-79.
3
a. Despre iubirea creștină în general
Omul, ca stăpân al făpturii, a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel Unul în ființă și întreit
în persoane. Sfânta Treime este „structura supremei iubiri”. Deci, fiind creați după chipul Sfintei
Treimi, și noi oamenii ontologic suntem structurați pentru a iubi, a ne dărui, a intra în comuniune cu
ceilalți, pentru a fi altruiști.2 Concepția creștinismului in ceea ce privește începutul iubirii este că nu
noi suntem inițiatorii, ci Dumnezeu. „Noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” spune
Sf. Ioan Evanghelistul (I In. 4, 19).3
Iubirea care-L are ca pricină și temelie pe Hristos, este statornică și nepieritoare. Nimic n-o
poate destrăma, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar amenințările cu moartea. Cel ce are dragoste
creștină, oricâte neplăceri ar suferi de la un om, nu încetează să-l iubească; căci nu este influențat de
patimile sale, ci este insuflat de iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea creștină, cum spunea
Sfântul Apostol Pavel, nu va pieri niciodată. Cel care are iubire adevărată continuă să-l iubească pe
aproapele, chiar dacă acesta îl urăște sau îl înjură sau îl amenință, cu mulțumirea că iubeşte pentru
Hristos şi deci îl şi urmează pe Hristos, Care asemenea iubire a arătat vrăjmaşilor Săi. Nu numai că
S-a jertfit pentru cei care L-au urât şi L-au răstignit, dar s-a și rugat pentru iertarea păcatelor lor:
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34).4
Dragostea este rodul virtuţii, dar, la rândul ei, și ea dă naştere virtuţii. Şi iată cum se întâmplă
asta: mai întâi de toate, nu judecă şi nu osândeşte. Iubirea, aşadar, e blândă şi îngăduitoare. Sfinții
părinți ne îndeamnă să fim fermi în adevăr şi în bine, dar, în același timp, foarte blânzi cu cei aflaţi
în înşelare şi păcat, pentru a nu-i îndepărta și mai mult.
Iubirea e smerită. Cel iubitor nu are nici un motiv de mândrie, că el ar fi creştin, de exemplu,
iar alţii nu. E adevărat, creştinul stă în Adevăr, Care este Hristos, dar nu trebuie să se mândrească cu
credinţa sa, ci să o socotească o sfântă datorie, să nu se înalţe, ci să vadă cât de puţin vrednic este de
o aşa bogăţie. In faţa celorlalţi să stăm, aşadar, în duh de căinţă, cugetând la mulţimea păcatelor
noastre şi la puţinul bine săvârsit. Dacă vedem pe aproapele nostru păcătuind suntem îndemnați să
nu-1 judecăm, să nu-1 osândim, să nu-1 duşmănim, ci să încercăm pe cât cu putință să îl facem să
realizeze gravitatea păcatului și să îl ajutăm să se ridice și să îl îndrumăm spre pocăință. Iubirea
înseamnă luare aminte la celălalt, pătimire împreună cu acela, milă şi îndurerare pentru el.5
2 † Andrei Andreicuț, Dragostea fascinantă și nemuritoare, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, p.5.3 Preot prof. dr. Dumitru I. Belu, Despre iubire, Editura Omniscop, Craiova, 1997, pp. 99-100.4 Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, trad. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, Galați, 2007, pp.131-132.5 Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, trad. de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2010, p. 175.
4
Faptul că din iubire se naşte virtutea, îl mai arată și cuvintele apostolului Pavel: „ Cel ce
iubeşte pe altul a plinit legea” (Rom. 13, 8). Aşadar una din două se cere: dragostea sau virtutea.
Cel ce o are pe una, o deţine negreşit şi pe cealaltă. Şi invers: cel care nu iubeşte va face rău; şi cel
ce face rău nu iubeşte. Să ne străduim deci să dobândim iubirea, pentru că ea este o fortăreaţă care
ne apără de tot răul.6
Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; ea face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o
privire, cu un zâmbet, cu o mică rugăciune. Iubirea are mereu privirea aţintită spre cel de lângă noi,
e gata, trup şi suflet, să-i sară în ajutor.7 Dragostea este esenţă şi izvor de frumuseţe întrucât ea face
fermecătoare toate asupra cărora se aşează sau pe care le înconjoară.8 Iubirea este însuşirea
adevăratului creştin şi-l arată pe ucenicul răstignit al lui Hristos, care nu are nimic în comun cu
lucrurile pământeşti. Fără iubire, nici chiar mucenicia nu foloseşte la nimic.9
6 Ibidem, p. 133.7 Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 175.8 Preot prof. Ioan G. Coman, Frumusetile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1988, p. 307.9 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 142.
5
b. Iubirea de Dumnezeu
Iubirea creştină nu se epuizează în iubirea Lui Dumnezeu către om, ci implică şi iubirea
acestuia către Dumnezeu. Ea nu este numai coborârea lui Dumnezeu către om, ci şi efortul omului
de a-L întâmpina şi primi pe Dumnezeu. Ca orice iubire, şi iubirea creştină nu se împlineşte decât
numai dacă ambii ei termeni sunt şi subiect şi obiect. Precum omul care iubește suferă când nu i se
răspunde cu o iubire asemănătoare, la fel şi Dumnezeu se supără atunci când iubirea Sa este
ignorată, desconsiderată și respinsă.10
Iubirea omului faţă de Dumnezeu este o iubire izvorâtă dintr-un suflet pătruns, purificat şi
înnoit prin flacăra iubirii lui Iisus Hristos. Creștinul nu este un om pur şi simplu, ci este un om ale
cărui puteri, toate, s-au întrepătruns cu puterile pe care iubirea lui Hristos le-a revărsat asupra lui.
Constatările acestea ne ajută să înţelegem cum omul este un partener în iubirea arătată lui de
Dumnezeu.
Spuneam că iubirea presupune o asemănare, o apropiere, o oarecare egalitate între termenii
ei. Evident, despre aşa ceva nu poate fi vorba între Dumnezeu şi om în sens natural. Dar prin
coborârea Sa la om şi prin dragostea cu care I-a învăluit întreaga făptură, Hristos a pus ceva din Sine
în om, ceva din puterea Sa dumnezeiască, ridicându-1 astfel la Sine şi facându-Și-L frate. Omul
creştin iubeşte pe fratele său Hristos şi numai prin El iubeşte pe Dumnezeu. In creştinism nu există
iubire de Dumnezeu fără ca ea să fie mai întâi o iubire față de Iisus Hristos.11
Dar care sunt însuşirile iubirii creştine a omului către Dumnezeu?
Iubirea de Dumnezeu înseamnă o întoarcere cu faţa către Iisus şi o acceptare hotărâtă a Lui,
o lepădare de sine şi un total devotament către El, o dezinteresată slujire a Lui dusă până la jertfirea
propriei vieți. Iubirea de Dumnezeu înseamnă să nu ne punem niciodată pe noi înaintea Lui, ci
totdeauna pe El înaintea noastră; Să-L alegem pe El în locul oricărei alte realităţi trecătoare şi să fim
gata în orice clipă a-I dărui puterile sufletului, averea, viaţa, totul. Iubirea de Dumnezeu înseamnă să
ascultăm de El şi numai de El, orice ni s-ar întâmpla. Înseamnă hotărârea neclintită de a-I jertfi totul,
fară să ne lăsăm călăuziți de folosul pe care l-am putea căpăta din aceasta. Dacă iubirea către o
persoană presupune dispoziţia şi hotărârea de a împlini fară şovăire toate dorințele persoanei iubite,
cu atât mai mult iubirea faţă de Dumnezeu implică hotărârea de a-I împlini toate poruncile fără să ne
10 Preot prof. dr. Dumitru I. Belu, op. cit., pp. 96-97.11 Ibidem, p. 100.
6
gândim la răsplătire. „Aşa şi voi când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi
netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17, 10).12
Iubindu-ne, Iisus nu a aşteptat nici o răsplată pentru iubirea Lui decât iubirea noastră întreagă
faţă de El. În iubirea către El nu putem și nu trebuie să urmărim altceva decât bucuria de a fi în
comuniune cu El, bucuria de a-L avea pe El prezent în sufletele noastre. Fără îndoială, iubirea de
Dumnezeu este legată şi de ideea darurilor care pot fi dobândite de la El. În calitatea lui de creatură
omul iubeşte pe Dumnezeu nu numai pentru că este Dumnezeu, ci îl poate iubi şi pentru că este
binele şi fericirea supremă, veșnică, dar și pentru că iubirea de Dumnezeu mângâie sufletul și îl
umple de fericire și aici pe pământ. Trebuie să observăm însă că iubirea de Dumnezeu, pentru
fericirea pe care o poate dărui, este o iubire îngăduită și nu una poruncită.13
In cea mai curată formă a ei, iubirea creştină este străină de orice urmă de egoism, este total
dezinteresată, nu numai când o privim în subiectul divin, ci şi când o privim în subiectul uman.
Chiar dacă în realitate nu o găsim purificată în totalitate de orice urmă de raportare la eu, ea nu-şi
pierde dreptul de a cere creștinului să i se dăruiască într-un chip cu totul dezinteresat. Nu gândul la
împlinirea, la fericirea personală trebuie să determine iubirea către Dumnezeu, ci voinţa de a fi în
comuniune cu El, de a ne deschide liber inima către Dânsul, la fel ca unui om care aşteaptă să-i
răspundem la iubirea lui şi care tânjeşte după noi. Nu interesele, dorinţele, trebuinţele şi năzuinţele
noastre trebuie să ne călăuzească în iubirea către Dumnezeu, ci decizia fermă de a fi fără nici o
rezervă la dispoziţia Lui.14
Când porunca spune „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot
sufletul tău şi din tot cugetul tău” (Lc. 10, 27), ea vrea să atragă atenţia asupra faptului că iubirea
faţă de Dumnezeu nu poate, nu trebuie să fie periferică, manifestată în funcție de interesele proprii.
Porunca spune categoric că nici o intenţie, nici un gând, nici o decizie, nici o faptă, nimic din ceea
ce suntem nu trebuie să vizeze, nici direct nici indirect, altceva decât pe Dumnezeu. Porunca iubirii
ne pune cu totul în slujba lui Dumnezeu. Ea nu ne îngăduie să ne împărţim şi să slujim la doi domni:
eului nostru şi Creatorului. Porunca voieşte ca noi ca oameni să fim cu totul absorbiți de Dumnezeu
în așa fel încât nimic din ceea ce se mişcă în noi să rămână în afară de Dumnezeu, ţinta întregii
noastre activităţi. Spiritul poruncii cere ca noi să ne aflăm de bună voie la dispoziţia lui Dumnezeu,
așa cum un slujitor este mereu la dispoziția stăpânului său. Cere de asemeni ca noi să ne sprijinim
dezinteresat întreaga viaţă pe El, pe Dumnezeu, să ne ţinem strâns de El, cu desăvârşită încredere, să
12 Ibidem, p. 101.13 Ibidem, p. 102.14 Ibidem.
7
lăsăm pe seama lui toată grija şi răspunderea. O asemenea iubire nu poate fi realizată fară luptă grea
împotriva a tot ce nu îi slujeşte lui Dumnezeu şi nu vine de la El şi nici fără ruperea tuturor firelor
care ne leagă de altceva decât de El.15
Modele de iubire a lui Dumnezeu
Dragostea de Dumnezeu este prezentă și la un număr mare de personaje din perioada
Vechiului Testament. Seria acestora începe cu un exemplu negativ, care este chiar primul om,
Adam. Probabil că Teodoret începe cu acesta, nu numai pentru că era prima făptură umană, expresie
a dragostei lui Dumnezeu, ci şi pentru a sublinia, prin contrast, criteriul atitudinii faţă de Dumnezeu
al personajelor sau al exemplelor pozitive.
Adam a neglijat dragostea faţă de Dumnezeu şi a fost nerecunoscător faţă de binefăcătorul
său, pentru aceasta el a recoltat spini, osteneli şi necazuri ca răsplată a nerecunoștinței (Fc.
3).
Abel a păzit cu tărie dragostea pentru dătătorul bunătăţilor, dispreţuind plăcerile pântecelui şi
preferând slujirea lui Dumnezeu (Fc. 4, 4), fapt pentru care a fost împodobit cu cununi
netrecătoare şi străbate generaţiile printr-o amintire care-l umple de laudă.
Enoh a câştigat dragostea adevărată şi curată semănând bine şi recoltând şi mai bine.
Cinstirea lui Dumnezeu i-a adus ca răsplată trecerea cu trupul în rai, viaţa cea veșnică şi pe
deasupra o amintire vestită şi nemuritoare.
Cine ar putea exprima pe deplin iubirea lui Noe faţă de Dumnezeu pe care n-a înfrânt-o
stricăciunea nelegiuiţilor, ci în timp ce toţi ceilalţi se abăteau şi preferau calea greșită, el
singur a mers pe cea dreaptă, punând pe Creatorul mai presus de toate (Fc. 7).
Tot astfel Melchisedec, marele arhiereu având oroare de nebunia idolatrilor şi-a dedicat
preoţia Făcătorului a toate (Fc. 14, 18), ceea ce i-a adus marea răsplată de a fi devenit tipul
Celui cu adevărat fără tată, fără mamă şi fără genealogie, Care nu are nici început, nici
sfârşit.
Unul dintre cei care au iubit mai mult pe Dumnezeu a fost Avraam, a cărui personalitate
complexă se reflectă în multe din evenimentele de seamă ale Vechiului Testament. El a fost
numit prietenul lui Dumnezeu, ca unul care a păstrat şi a învăţat şi pe alţii legile prieteniei.
Chiar şi atunci când a fost copleşit de sete şi când a fost împiedicat să bea apă din fântânile
pe care le săpase, nu s-a supărat pe Cel care-1 chemase şi nu s-a răzbunat contra celor care-l
15 Ibidem, pp. 102-103.8
nedreptăţiseră. A suferit şi de foame, dar n-a stins făclia dragostei. I s-a luat şi soţia, dar
odată cu ea nu i s-a luat şi dragostea de Dumnezeu. El îmbătrînise şi nu ajunsese încă tată,
dar nu-şi schimbase atitudinea faţă de Acela care-i făgăduise că-i va dărui urmaș. După ce i
ş-a împlinit făgăduința şi l-a dobândit pe Isaac, s-a bucurat doar puţin timp de această
satisfacţie, deoarece primise cuvânt să-l ofere ca jertfă Celui ce i-1 dăduse, iar el, Avraam, să
ajungă sacrificatorul rodului făgăduinţei, să jertfească pe cel ce avea să fie marele izvor al
popoarelor şi să-şi roşească mâinile cu sângele propriului său copil. Deşi jertfa implica toate
acestea şi încă mai mult decât acestea, patriarhul nu s-a împotrivit, n-a invocat drepturile
firii, n-a făcut caz de făgăduinţe şi n-a amintit nici de îngrijirea bătrâneților, nici de mormânt,
dând astfel dovadă de o adevărată și profundă dragoste către Dumnezeu.
Isaac si Iacob au avut aceeaşi dragoste faţă de Stăpânul, dumnezeieştile Scripturi cântând
această dragoste de Dumnezeu a amândurora. Atotţiitorul nu separă niciodată ramurile de
rădăcină, astfel că se numeşte pe sine Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob (Fpt.
7, 32).
Din perioada Noului Testament, Sfîntul Apostol Pavel a dat una din cele mai înalte expresii a
dragostei de Dumnezeu şi de Hristos, atât prin viaţa cât şi prin opera sa. Dacă apostolul Petru a putut
greşi în manifestarea dragostei sale fie prin precipitare, fie prin lepădare, Apostolului Pavel nu i s-a
întâmplat acest lucru. Documentele sacre şi cele profane n-au înregistrat o deviere cât de mică în
această privinţă. Nici Apostolul Ioan, cel mai iubit dintre ucenicii Domnului, amfora cea mai
frumoasă a dragostei lui Hristos, nu analizează cu atâta putere şi nu exprimă cu atâta pătrundere
bogăţia nesfârșită şi frumuseţea neasemănată de mărgăritar a dragostei. Conștientizarea faptului că
iubirea noastră faţă de Dumnezeu e rodul iubirii lui Dumnezeu pentru noi îl determină pe Pavel să
zică: „Sânt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele
prezente, nici cele viitoare nici înălţimea, nici adîncul, nici o altă creatură nu va putea să mă
despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Iisus Domnul nostru” (Rom. 8, 38-39).16
În concluzie, creştinismul acceptă lumea, integrarea în rosturile ei, dar cu condiția păstrării
libertăţii interioare, spirituale, faţă de ea, în primul rând pentru că lumea este o realitate creată şi
nimeni nu trebuie să se alipească cu sufletul de vreo creatură și în al doilea rând pentru că lumea mai
este şi o realitate contaminată de păcat şi este şi mai puţin îngăduit unui creştin să se alipească de
ceva ce se vădeşte potrivnic lui Dumnezeu. Această condiție impusă de creştinism ca omul să
16 Preot prof. Ioan G. Coman, op. cit., pp. 311-325.9
păstreze întotdeauna o distanţă interioară faţă de lume nu înseamnă deloc un îndemn la fugă, dispreţ
şi ură faţă de dânsa, ci numai asigurarea unei libertăţii spirituale de acţiune.17
c. Iubirea de aproapele
Mântuitorul Hristos ne-a spus că toată legea şi învăţătura proorocilor se cuprind în iubire
(Mt. 22, 40). Şi iată cât de sus a aşezat-o: a stabilit două porunci de iubire şi hotarele fiecăreia.
Prima este „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău” iar a doua, la fel de importantă, este „să iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39). Cât de înaltă este iubirea de oameni şi
bunătatea lui Hristos! Deşi suntem cu mult inferiori Lui, dragostea faţă de El o aşează pe aceeași
treaptă cu dragostea faţă de aproapele nostru.18
Privind la cuvintele Mântuitorului și văzând strânsa legătură dintre iubirea lui Dumnezeu și
iubirea aproapelui realizăm că iubirea de semeni practicată cu ignorarea iubirii de Dumnezeu este
expusă să fie desfigurată de forţele egocentrice, de acele tendinţe întunecate ale firii care-l mână pe
om la gesturi și fapte străine de orice legătură cu iubirea. Smulsă din ambianţa iubirii de Dumnezeu,
iubirea de semen va înceta, mai devreme sau mai târziu, de a mai fi o cale de slujire devotată,
dezinteresată, jertfelnică a aproapelui degenerând într-o iubire interesată, egoistă, care te poartă către
celălalt numai în cazul când acela îţi poate satisface propriile tale dorinţe, interesele personale.19
Necesitatea iubirii n-o învăţăm numai din cuvintele lui Dumnezeu, ci şi din faptele Lui. O
astfel de lecţie este felul în care ne-a zidit pe noi. Dumnezeu, creându-1 pe primul om, a stabilit ca
din el să se nască toţi ceilalţi oameni, ca să fim consideraţi toţi ca un singur om şi să ne legăm prin
dragoste. Legătura de iubire a tuturor oamenilor a impus-o cu înţelepciune prin schimburile pe care
suntem nevoiţi să le avem între noi, căci a dat multe bunătăţi în lume, însă nu pe toate într-un singur
loc, ci în fiecare loc câte ceva. Astfel suntem obligaţi să facem negoț, dând cele care ne prisosesc şi
primind pe cele de care avem nevoie, iubindu-i și comunicând, astfel, cu semenii noştri. La fel a
făcut Dumnezeu şi cu fiecare om în parte. N-a îngăduit fiecăruia să aibă toate cunoştinţele, ci unuia
să aibă cunoştinţe de medicină, altuia de zidărie, altuia de vreo altă ştiinţă sau meşteşug, etc., ca să
avem nevoie unul de altul şi în felul acesta să ne iubim unul pe altul. La fel se întâmplă şi cu
17 Preot prof. dr. Dumitru I. Belu, op. cit., p. 107.18 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 134-135.19 Preot prof. dr. Dumitru I. Belu, op. cit., pp. 111-112.
10
harismele duhovniceşti, cum spune Apostolul că: „unuia i se dă, prin Duhul Sfânt, cuvânt de
înţelepciune, iar altuia, cuvânt de cunoaştere...unuia, faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia,
deosebirea duhurilor, iar altuia, feluri de limbi, și altuia, tălmăcirea limbilor” (I Cor. 12, 8-10).20
Şi ca să ne facă să înţelegem că nu orice iubire este plăcută şi răsplătită de Dumnezeu,
Mântuitorul ne spune: „Și dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că şi păcătoşii
iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce răsplată puteți
avea? Că şi păcătoşii același lucru fac. Și dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să
luați înapoi, ce mulţumire puteți avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să
primească înapoi întocmai” (Lc. 6, 32-34). Înţelegem deci că în toate aceste cazuri iubirea este
pornită numai din interes şi nu ne poate deosebi întru nimic de păcătoşi, căci prin ea, ne luăm plata
aici pe pământ; pentru veșnicie ea nu are valoare. Nu e rea nici această iubire interesată în relaţiile
dintre noi. Ne mai uşurăm viaţa aici pe pământ. De aceea, nici Domnul Hristos n-a venit să strice
legea iubirii, ci ca s-o lămurească şi s-o împlinească. A venit ca să ne facă să înţelegem că e uşor să-
ţi iubeşti rudele, prietenii, pe cei ce te iubesc, dar numai atât nu e ajuns, căci viaţa noastră nu se
termină cu mormântul. Ne trebuie deci o iubire nouă, necunoscută lumii vechi, și această iubire
nouă ne-o spune Domnul prin Sfânta Evanghelie: „ci iubiţi pe vrăjmașii voştri și faceţi bine şi daţi
cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb” (Lc. 6, 35), adică iubirea fară interes pământesc,
iubirea către orice om, fie el bun sau rău, cunoscut ori necunoscut, prieten ori vrăjmaş. Şi dacă
împlinim acestă poruncă de iubire nouă, vom câştiga răsplată cerească, și astfel să putem birui orice
greutate şi să ajungem la desăvârşirea morală, prin care câştigăm mântuirea şi, după cum ne spune
Domnul, vom avea multă plată și vom fi „fiii Celui Preaînalt” (Lc. 6, 35).21
Cel ce iubeşte nu-i face rău aproapelui său. Dragostea, fiind plinirea tuturor poruncilor lui
Dumnezeu, are două avantaje: evitarea răului şi săvârşirea binelui. Ea este numită plinire a tuturor
poruncilor lui Dumnezeu nu numai pentru că reprezintă suma tuturor îndatoririlor noastre creştine,
ci şi pentru că înlesneşte plinirea lor. Iubirea este o datorie care rămâne mereu neachitată. Cu cât
lucrăm pentru a o achita, cu atât şi datoria creşte. De aceea, apostolul Pavel scrie „Nimănui cu
nimic să nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul” (Rom. 13, 8). Prin aceste cuvinte vrea
să ne arate că datoria dragostei trebuie totdeauna sa o achităm şi în același timp să rămânem
îndatoraţi. Niciodată să nu încetăm să fim îndatoraţi cu ea, câtă vreme ne aflăm în această viaţă,
fiindcă această datorie este cea care mai presus de orice ne alcătuieşte viaţa şi ne leagă mai strâns
20 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 136-137.21 Pr. Nicolae Runceanu, Predici populare, Editura Sophia, București, 2011, p. 128.
11
între noi.22
Gradul cel mai înalt al dragostei față de Dumnezeu şi faţă de semeni îl reprezintă
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Dragostea Lui e dragostea lui Dumnezeu Însuși : „Căci Dumnezeu
aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci
să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Dumnezeu şi Fiul Său şi-au arătat dragostea în actul mântuirii.
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut sărac pentru noi, S-a făcut păcat pentru noi, ne-a răscumpărat din
blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi, S-a smerit făcându-se ascultător până la moarte.
Moartea lui Hristos din dragoste pentru noi a făcut din EI Izvorul nesecat al dragostei şi prin aceasta
al puterii, al bogăţiei, al înţelepciunii și al frumuseţii. El procedează cu nemăsurată iubire de oameni,
izvorăşte fluvii de blândeţe şi prin toate vrea numai să covârşească pe oameni cu binefacerile.23
Dragostea lui Hristos a depăşit şi depăşeşte orice dragoste. Prin puterea ei s-au făcut şi se fac
minuni, pentru că dragostea dumnezeiască e inepuizabilă şi nu cunoaşte decât o singură lege: aceea
a binelui nelimitat şi în toate sensurile. Frumusețea dragostei atâtor creştini şi chiar necreştini, a
apostolilor, a Sfinților Părinți, a dragostei în credinţă, în gândire şi în faptă a atâtora dintre fraţii
noştri în trecut şi astăzi, vine din frumusețea dragostei Logosului Hristos.24
Iubirea ţi-1 arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea
lui ca şi cum ar fi a ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale. Iubirea face
din mulţi un trup şi din sufletele lor vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihneşte acolo
unde se află dezbinarea, ci acolo unde stăpâneşte unirea sufletelor. Iubirea face ca toţi să se
folosească de bunurile fiecăruia, după cum vedem în Faptele Apostolilor: „Iar inima şi sufletul
mulţimii celor ce au crezut erau una și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate
le erau de obşte ” (Fapte 4, 32). În afară de acestea, iubirea dăruieşte oamenilor putere mare. Nu
există fortăreaţă atât de tare, de greu de dărâmat şi necucerită de duşmani, cum este o mulţime de
oameni care se iubesc şi sunt strâns legaţi cu rodul dragostei, a înţelegerii. Chiar şi atacurile
diavolului pot fi respinse, pentru că, înfruntându-1 împreună, devin nebiruiţi, zădărnicesc uneltirile
lui şi primesc cununile strălucitoare ale iubirii. Aşa cum coardele lirei, deşi sunt multe, scot un sunet
dulce dacă conlucrează toate armonios mânuite de degetele muzicianului, la fel şi cei care au bună
înţelegere, scot o minunată melodie a comuniunii. De aceea Pavel îi povăţuieşte pe credincioşi să
caute să fie în orice împrejurare în acelaşi cuget, să-i considere pe ceilalţi mai presus de ei, pentru
22 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 135-136.23 Preot prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 324.24 Ibidem, pp. 324-325.
12
ca dragostea să nu fie nimicită de slava deşartă, să fie uniţi, să se cinstească unul pe altul și să se
slujească unul pe altul.25
Iubirea aproapelui este ființial legată de iubirea de Dumnezeu. Spuneam că iubirea de
Dumnezeu este primire şi răspuns: este primirea iubirii pe care Dumnezeu ne-o arată şi este răspuns
prin luarea unei atitudini de iubire faţă de El cu ajutorul puterilor revărsate în noi de iubirea Lui.26
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe aproapele ca pe sine însuşi, deşi acela se
află în păcat. De aceea când vede întoarcerea şi îndreptarea lui, se bucură cu bucurie mare.27
Dar iubirea nu înseamnă numai deschiderea şi lansarea propriei persoane către celălalt,
numai hotărârea de a te dărui numai tu, ci mai înseamnă intenţia şi voinţa de a realiza o comuniune
cu el. O comuniune nu se realizează, însă, decât dacă iubirea pe care i-o arăţi cuiva este luată în
seamă şi i se răspunde cu o iubire asemănătoare. Numai când celălalt răspunde pozitiv solicitărilor
lansate de iubirea ta, numai când iubirea devine un dialog se poate vorbi de înfăptuirea unei
comuniuni. Ţinta iubirii către semen este scoaterea lui din singurătate, din vraja obsesiilor lui, din
mrejele tendințelor sale egoiste, din tristeţea şi neliniştea lui; este îmboldirea de a se deschide în fața
iubirii ce i se arată, de a se lăsa prins de ea, de a-şi rezema pe ea existenţa şi destinul său. Scoaterea
aceasta, putem spune că, simbolizează mântuirea lui. Aceasta este funcţia esenţială a iubirii de
semen: să realizeze mântuirea lui. În lumina acestei constatări, ne putem da seama de răspunderea
mare care apasă pe umerii fiecăruia dintre noi pentru semenii noştri. Fără iubirea noastră semenul
rămâne zăvorât în singurătatea lui egoistă, în tristeţea şi neliniştea lui, riscând astfel să fie pierdut
pentru vecie. Fără iubirea noastră, semenul nu se poate mântui. Fiecare dintre noi este, într-un
anume înţeles, mântuitorul semenului său. Iubirea mântuitoare pe care Hristos o are pentru fratele
nostru vrea să i-o dăruiască prin mijlocirea noastră. De aici, starea de tânjire, dorul ascuns al
semenului după un semn de iubire din partea noastră. De aici, imensa lui suferinţă, când îl trecem cu
vederea, când rămânem indiferenţi şi străini, când îl desconsiderăm şi rămânem neînţelegători
pentru trebuinţa lui de iubirea noastră.28
E de prisos să mai subliniem că învăţătura Mântuitorului nu se referă numai la cel de un
neam cu El, ci la toţi oamenii, din toate timpurile şi din toate locurile, iar în parabola despre via dată
25 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 138-139.26 Preot prof. dr. Dumitru I. Belu, op. cit., p. 110.27 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru în Filocalia sau culegere din scrierile sfinţilor părinţii care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. 2, ediție electronică, Editura Apologeticum, 2005, p. 71.28 Ibidem, p. 115.
13
lucrătorilor (Mt. 21, 33-43), Mântuitorul zice evreilor că le va fi luată împărăția lui Dumnezeu și va
fi dată altora care vor ști să o prețuiască și să facă roade vrednice de ea, iar pe apostoli îi trimite să
propovăduiască la toate neamurile pământului, arătând prin aceasta caracterul universal al
Împărăției.29
Dacă omul îl iubeşte pe Dumnezeu, apoi îşi iubeşte şi casa sa, şi pe vecinul său, şi pe vecinul
de dincolo de frontieră, şi pe vecinul mai îndepărtat. Dacă nu-L iubeşte pe Dumnezeu, nu-i iubeşte
nici pe cei din casa sa, nici pe vecin, nici satul său, nici patria lui, pentru că şi patria este o familie
mare, nu iubeşte pe nimeni. Totuși, având nevoie de bunuri și servicii necesare traiului zilnic, omul
începe să se mişte din interes spunându-și în sine: „voi face legături cu acesta pentru ca să mă ajute
în cutare situaţie, cu cutare, pentru a profita în aceasta sau cealaltă” și prin aceasta născând egoismul
și pătând haina albă a iubiri frățești.30
Sfântul Apostol Pavel ne spune şi motivele pentru care trebuie să ne iubim unul pe altul: „în
iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă” (Rom. 12, 10). Vrea să spună că suntem frați şi de aceea
trebuie să avem dragoste frăţească între noi. Este remarcabil faptul că Apostolul, deşi îi povăţuieşte
pe creştini să aibă între ei blândeţe şi iubire frăţească atunci când se referă la legăturile dintre ei şi
necredincioşi spune altfel de cuvinte: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună
pace cu toţi oamenii (Rom. 12, 18). Deci, în cazul necredincioșilor ne cere să nu ne certăm cu ei, să
nu-i urâm, să nu-i nesocotim, pe când în cazul fraţilor noştri creştini cere în plus blândeţe, iubire
frăţească, sinceră şi neprefăcută, arzătoare şi statornică.31
Vorbind despre modelul iubirii de aproapele, Sfântul Simeon Noul Teolog spunea: „L-am
văzut pe altul care voia cu atâta râvnă mântuirea fraților lui, încât de multe ori cu lacrimi fierbinți
se ruga din toată inima Iubitorului de oameni Dumnezeu sau să-i mântuiască pe aceia sau să fie
osândit și el împreună cu aceia nevrând să se mântuiască singur din pricina unei dispoziții prin
care imita pe Dumnezeu şi pe Moise; căci legat de ei duhovniceşte prin iubire în Duhul Sfânt, nu
voia să intre nici măcar în Împărăția Cerului fiind separat de ei. O legătură sfântă, o putere
negrăită, o suflet cugetător de cele cereşti, sau mai degrabă purtat de Dumnezeu şi desăvârşit
foarte în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele!”. Prin urmare, continuă sfântul, „cel ce n-a ajuns
încă la această iubire, nici nu vede vreo urmă a ei în sufletul lui, nici nu simte cu totul prezenţa ei,
este încă pe pământ şi în cele de pe pământ, sau mai degrabă se ascunde sub pământ ca şi cârtiţa, 29 Ibidem, p. 126.30 Atanasie Rakovalis, Părintele Paisie mi-a spus…, trad. de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2002, p. 90.31 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 133-134.
14
care, fiind oarbă ca şi acela, aude numai prin auz pe cei ce vorbesc pe pământ”.32
Poate unii vor întreba: îngrijindu-ne de aproapele, nu vom nesocoti mântuirea noastră? Nu
există un astfel de pericol, ba dimpotrivă, cel ce poartă de grijă celorlalţi nimănui nu-i provoacă
supărare, pe toţi îi compătimeşte şi pe toţi îi ajută cât poate, nu răpeşte nimic de la nimeni, nici
părtinitor nu este, nici hoţ, nici mincinos, se fereşte de orice rău şi urmăreşte mereu doar lucrurile
bune, se roagă pentru toţi vrăjmaşii lui, săvârşeşte binefaceri tuturor celor cărei nedreptăţesc, nu
înjură şi nu vorbeşte de rău, orice i s-al întâmpla; toate acestea aduc o contribuție importantă la
mântuirea noastră.33
Multe religii recomandă iubirea aproapelui; creştinismul singur cere iubirea vrăjmaşilor.34
Cel ce are iubirea plăcută lui Dumnezeu nu-i iubeşte doar pe prietenii lui, care-1 iubesc la
rândul lor, ci pe toţi oamenii, chiar şi pe duşmanii săi, care-1 urăsc şi-l nedreptăţesc. La acest lucru
ne îndeamnă și Mântuitorul Hristos prin cuvintele: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei
ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,
ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei
buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce
răsplată veţi avea?” (Mt. 5, 44-46).35
32 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze – Scrieri II, studiu introductiv și trad. de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 1999, pp. 133-134.33 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 146.34 Sfântul Siluan Athonitul, Tine-ti mintea in iad și nu deznădăjdui!, ediție îngrijită și trad. de Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 101.35 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 142-143.
15
d. Iubirea de vrăjmași
Vrăjmaşii noştri, pe care Hristos ne cere să-i iubim, sunt în primul rând alţi oameni, mai mult
sau mai puţin apropiaţi de noi, dar cu care suntem sau am fost în legătură, care ne-au supărat şi ne
fac să suferim. Dar vrăjmaşii noştri sunt, evident, şi cei care ne urăsc, ne vor răul, încearcă să ne
vatăme, care ne prigonesc, ne maltratează, ne blestemă, ne insultă, ne vorbesc de rău, ne fac
nedreptate şi se arată în diferite feluri agresivi faţă de noi. Mai sunt şi cei care ne-au ofensat,
dispreţuit, umilit, cei care n-au chinuit, ne-au mâhnit, cei care nu ne iubesc și nu au consideraţie faţă
de noi.36
Vrăjmaşii pe care trebuie să-i mai iubim sunt, în al doilea rând, vrăjmaşii lui Dumnezeu şi
cei care, deliberat, Îl ignoră, şi, de asemenea, vrăjmaşii credinţei şi ai Bisericii, care L-au tăgăduit pe
Hristos, s-au îndepărtat de adevăr, fac răul, şi, prin urmare, vor trebui să sufere chinurile iadului37
pentru ca ei văzând iubirea noastră să se întoarcă la calea cea dreaptă și adevărată.
Pentru Sfântul Siluan, vrăjmaşii noştri sunt şi diavolul şi demonii. Această consideraţie e
destul de curentă. Diavolul e îndeobşte numit de Scriptură şi de Părinţi „vrăjmaşul”, şi duşmănia sa
include în cel mai înalt grad formele precedente de duşmănie: faţă de ceilalţi oameni, faţă de
Dumnezeu şi faţă de credinţă şi Biserică. Sfinții părinţi recomandă în general să-l urâm pe diavol şi
pe demoni şi înţeleg în acest sens pasajele cripturistice care îndeamnă la ruptura de vrăjmaşi.
Sfântul Grigorie al Nyssei, de exemplu, remarca „Legiuitorul vieţii noastre ne-a poruncit o ură,
cea faţă de şarpe. (...) Căci el spune: «Să iubeşti pe aproapele tău şi sâ urăşti pe vrăjmaşul tău»,
poruncindu-ne să socotim drept vrajmas doar pe cel ce se împotriveşte firii noastre”. În schimb e
foarte puţin obişnuit a-1 vedea pe diavol şi pe demoni incluşi printre vrăjmaşii pe care ni se cere să-i
iubim. Sfinții părinţi sunt conştienţi de gravele riscuri pe care le-ar implica pentru majoritatea
credincioşilor recomandarea de a iubi pe demoni: cea de a ne solidariza într-o oarecare măsură cu
aceştia şi prin aceasta de a ne deschide influenţei lor, ba chiar de a ne afla în cele din urmă posedaţi
de ei. Sfântul Siluan figurează împreună cu Sfântul Isaac Sirul printre rarii părinţi care înfăţişează
drept un ideal iubirea diavolului şi a demonilor. Aceşti doi sfinţi atestă astfel o experienţă pur
personală care se situează pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti. Sfântul Siluan afirmă că
o asemenea iubire e învăţată de Duhul Sfânt însuşi şi e o treaptă foarte înaltă a discernământului,
care ne îngăduie să urâm lucrurile diavolilor, iubindu-i ca făpturi ale lui Dumnezeu (create desigur
nu ca demoni, ci ca îngeri, şi care au căzut din propria lor vină în această stare), arătându-ne în
36 Sfântul Siluan Athonitul, op. cit., p. 103.37 Ibidem, p. 104.
16
acelaşi timp compătimitori faţă de ei în virtutea stării profund nenorocite şi în cel mai înalt grad
dureroase în care au căzut ca urmare a îndepărtării lor de Dumnezeu şi de toate bunurile
dumnezeieşti.38
Și pentru că iubirea de vrăjmași nu este la fel de ușoară ca cea a celor ce ne fac bine, Sfântul
Siluan ne arată câteva trepte prin care să ajungem mai ușor la această virtute.
1. Prima treaptă, după Sfântul Ioan Hrisostom, este a nu face primii răul.
2. Cea de-a doua treaptă, potrivit aceluiaşi sfânt, este a nu ne răzbuna chiar pe măsura suferinţei
care ni s-a făcut.
3. Cea de-a treia treaptă este a nu ne răzbuna deloc şi a lăsa răzbunarea în grija lui Dumnezeu.
4. A patra treaptă e a nu ne împotrivi.
5. A cincea treaptă e a nu ne înfuria la rândul nostru pentru ceea ce ne fac vrăjmaşii, ci de a-i
suporta, de a da dovadă de răbdare, de a îndura tot ceea ce ne fac să suferim.
6. A şasea treaptă e a nu ne mâhni lăuntric pentru afronturile, injuriile, încercările şi întristările
pe care ne fac să le suferim vrăjmaşii noştri.
7. A şaptea treaptă e a privi ocările primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele şi de a
mulţumi lui Dumnezeu.
8. A opta treaptă e a nu ne oferi de bunăvoie ocărilor.
9. A noua treaptă e a voi să suferim mai mult decât vor alţii să ne facă să îndurăm.
10. A zecea treaptă e a nu avea ură pentru cei ce ne maltratează.
11. A unsprezecea treaptă e a nu simţi ranchiună, de a nu avea nici mânie, nici resentiment faţă
de vrăjmaşii noştri.
12. A douăsprezecea treaptă e a nu-i învinui pe vrăjmaşii noştri, de a nu-i critica, de a nu vorbi
rău despre de ei şi chiar de a nu descoperi altora răul pe care ni-1 fac.
13. A treisprezecea treaptă e a nu avea nici un dispreţ pentru ei.
14. A paisprezecea treaptă e a nu avea în noi nici o urmă de aversiune sau respingere faţă de ei.
15. A cincisprezecea treaptă e a nu încerca nici cea mai mică amărăciune faţă când ne gândim la
ceea ce ne-au făcut, nici cea mai mică întristare.
16. A şaisprezecea treaptă e a nu-i judeca deloc, ci de a privi la propriile noastre nedreptăţi.
17. A şaptesprezecea treaptă e a ierta sincer.
18. A optsprezecea treaptă e a ne sili să ne împăcăm cu vrăjmaşii noştri.
19. A nouăsprezecea treaptă e a avea inimă şi compătimire pentru ei.38 Ibidem, pp. 106-107.
17
20. A douăzecia treaptă implică nu numai renunţarea la a fi răzbunat de Dumnezeu, dar şi la
dorinţa ca El să pedepsească vreodată pe vrăjmaşii noştri.
21. A douăzeci şi una treaptă e a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei.
22. A douăzeci şi doua treaptă e a avea afecţiune pentru ei.
23. A douăzeci şi treia treaptă e le voi şi a le face binele.
24. A douăzeci şi patra treaptă e a-i privi pe cei ce ne fac răul deopotrivă cu cei ce ne fac binele,
şi a-i iubi în mod egal.
25. A douăzeci şi cincea treaptă e a-i trata pe vrăjmaşii noştri ca pe prietenii noştri.
26. A douăzeci şi şasea treaptă e a-i iubi pe vrăjmaşii noştri nu numai ca pe noi înşine, ba chiar
mai mult decât pe noi înşine.
Această clasificare în trepte nu pretinde stabilirea unei ierarhii riguroase. Unele atitudini pot
fi situate pe diferite planuri şi fiecare le implică mai mult sau mai puţin pe celelalte. Iubirea e, în cele
din urmă, o dispoziţie unitară si indivizibilă. Clasificarea noastră are mai cu seamă un scop
pedagogic; ea urmăreşte să facă înţeles faptul că iubirea de vrăjmaşi are multiple componente,
dobândirea ei răspunde la numeroase exigențe si nu este cu putinţă decât în urma unui efort lăuntric
treptat si divers; ea vrea să sublinieze şi că aceasta poate primi diferite nivele de calitate şi
intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat îndelungat pentru a o dobândi n-au decât o conştiinţă
restrânsă.39
Iubirea de vrăjmaşi implică nu numai suportarea mâhnirilor pe care ni le produc aceştia, ci şi
suportarea lor cu bucurie pentru Dumnezeu. Ea implică de asemenea mulţumirea adresată lui
Dumnezeu pentru toate aceste mâhniri, fiindcă ele contribuie la progresul nostru duhovnicesc şi în
acest sens trebuie primite ca un dar al providenţei lui Dumnezeu care are în vedere mântuirea
noastră. Iubirea de vrăjmaşi implică, de asemenea, păstrarea calmului sufletesc și trupesc în faţa
violenţelor pe care le suferim, altfel spus, să nu ne înfuriem la rândul nostru, ci să rămânem
netulburaţi. Sfântul Siluan recomandă, de asemenea, nu numai să nu îi învinuim pe vrăjmaşi, ci nici
să nu gândim rău despre ei, ba chiar să nu-i judecăm deloc; mai degrabă decât de să-i învinuim pe
ceilalţi, să ne simţim vinovaţi noi înșine. Iubirea de vrăjmaşi presupune, bineînţeles, iertarea
nedreptăților provocate, dar şi rugăciunea pentru ei. Cu toate acestea, iertarea nu este încă iubire şi
rugăciunea poate precede iubirea fară să fie încă o manifestare a ei: ”Când eram în lume –
mărturiseşte sfântul – îmi plăcea să iert din suflet şi iertam uşor şi mă rugam cu poftă pentru cei ce
39 Ibidem, pp. 108-116.18
mă ocărau. Dar când am venit în mănăstire, pe când eram frate sub ascultare, am dobândit mare
har şi el m-a învăţat să-i iubesc pe vrăjmași.”40
Rugăciunea pentru vrăjmaşi e, înainte de toate, ceea ce ne îngăduie să dobândim de la
Dumnezeu harul de a-i iubi: „Nu e cu putinţă să iubeşti pe vrăjmaşi decât prin harul Duhului Sfânt
şi de aceea, de îndată ce cineva te-a supărat, roagă-te lui Dumnezeu pentru el” . „Neîncetat îl rog
pe Domnul ca, milostiv fiind, să-mi dea iubirea de vrăjmaşi (...); ziua şi noaptea cer de la Domnul
iubire”, mărturiseşte sfântul Siluan. Rugăciunea e şi cea care ajută la păstrarea harului de a iubi pe
vrăjmaşi, odată primit. Pentru că decurge din compătimire, dar şi pentru că e legată de sentimentul
de recunoaștere a propriei stări de păcătoșenie, rugăciunea pentru vrăjmaşi e însoţită de lacrimi, ceea
ce e semnul profunzimii şi al sincerităţii ei, al faptului că e legată de o iubire adevărată.41
40 Ibidem, pp. 116-117.41 Ibidem, pp. 119-120.
19
CONCLUZIE
Este un lucru cu totul nou adus de Mântuitorul Iisus Hristos în legătură cu problema
aproapelui, și anume extinderea iubirii chiar şi asupra celor ce ne urăsc, ne vrăjmăşesc sau ne
blestemă. Hristos este cel dintâi care ne-a arătat şi cu vorba şi mai ales cu fapta că nici cea mai
sălbatică vrăjmăşie pe care ne-ar purta-o cineva nu-1 face să decadă din calitatea de semen al nostru
şi nu ne eliberează de obligaţia de a-i arăta toată dragostea noastră . „Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti
pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
vatămă şi vă prigonesc” (Mt. 5, 43-44)42 sunt cuvintele Domnului Hristos care ne îndeamnă la
dragostea curată și ziditoare de suflet.
Practicată numai faţă de rude şi prieteni, iubirea poate lăsa neatinse multe regiuni ale
sufletului şi anume tocmai pe acelea în care mustesc sălbatice porniri spre mânie şi răzbunare. Dar
efortul de a-ţi pune şi purtarea faţă de vrăjmaşi în acord cu pilda dată de Mântuitorul, te angajează
total în ceea ce reprezinţi tu, încât pornirile spre mânie şi răzbunare, împlântate în sufletul tău,
ajung, la un moment dat, în situaţia de a nu mai avea la îndemână puterea de care au nevoie ca să se
manifeste şi recad în starea unor simple virtualităţi, incapabile să mai exercite vreun fel de tiranie
asupra ta. Drept aceea, se poate spune că numai iubirea de vrăjmaşi te poate elibera din umilitoarea
robie a pornirilor spre ură şi răzbunare. Când Mântuitorul porunceşte iubirea de vrăjmaşi, el n-o
face ca să te îngenuncheze în faţa celui rău, ci ca să te elibereze de răul din tine, şi în felul acesta să-
l limiteze. Şi de fapt, dacă la duşmănie răspunzi cu duşmănie, prin aceasta nu-i dovedeşti tăria, ci
arăţi că tu însuţi te-ai contaminat de sentimente inferioare și te-ai lăsat stăpânit de rău. De unde mai
înainte de a răspunde duşmăniei aceluia cu duşmănia ta, răul era limitat numai la duşmanul tău,
acum el s-a întins şi asupra ta. În loc de un singur rău acum sunt doi: duşmanul şi tu, duşmanul
duşmanului tău. Dacă însă la duşmănie răspunzi cu îngăduinţă, răbdare, iertare, purtare frăţească
răul a primit o lovitură mortală, cel puţin într-unul din subiectele lumii acesteia: în subiectul tău.43
Dar iubirea de vrăjmaşi poate exercita o acţiune mântuitoare chiar şi asupra obiectului ei.
Prin reacţiune ea poate produce o schimbare radicală în sufletul duşmanului asupra căruia se
exercită. Faptul că la ura, dispreţul, insultele, calomniile, înşelăciunile, brutalitatea lui tu răspunzi
cu blândeţe, răbdare, iertare, prietenie, cu o dragoste total dezinteresată, la un moment dat poate
zgudui atât de adânc încât renunţarea la duşmănie, căinţa si adoptarea unei atitudini de frățietate față 42 Preot prof. dr. Dumitru I. Belu, op. cit., p. 127.43 Ibidem, p. 133.
20
de tine să i se prezinte ca singura cale de ieşire din starea de jena şi mustrare de conştiinţă în care se
află.44
Iubirea de vrăjmaşi e o mărturie vie a prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în suflet şi a
agonisirii harului, însă a nu-i iubi, a nu-ţi fi mila de ei şi a nu te ruga pentru ei arată sufletul pustiu
de Duh Sfânt, dar locuit şi muncit de un duh rău. Nimic bun nu-i aşteaptă pe cei care n-au virtutea
iubirii. „Cel care nu-şi iubeşte vrăjmaşii, spune Sfantul Siluan, e sortit întunericului şi chinului
sufletesc”.45
44 Ibidem, pp. 133-134.45 Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 201.
21
BIBLIOGRAFIE
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București.
***, Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2008.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, trad. de Cristian Spătărelu și Daniela
Filioreanu, Editura Egumenița, Galați, 2007.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice,
Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru în Filocalia sau culegere din
scrierile sfinţilor părinţii care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, trad.,
introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. 2, ediție electronică, Editura
Apologeticum, 2005.
Sfântul Siluan Athonitul, Tine-ti mintea in iad și nu deznădăjdui!, ediție îngrijită și trad. de
Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze – Scrieri II, studiu introductiv și trad. de diac. Ioan I.
Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 1999.
ANDREICUȚ, † Andrei, Dragostea fascinantă și nemuritoare, Editura Renașterea, Cluj-
Napoca, 2011.
BOTOȘĂNEANUL, † Calinic Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Triodul – Golgota
pocăinței (33 de predici), Editura Doxologia, Iași, 2011.
BELU , Preot prof. dr. Dumitru I., Despre iubire, Editura Omniscop, Craiova, 1997.
COMAN, Preot prof. Ioan G., Frumusetile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică,
Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1988.
LARCHET, Jean-Claude, Despre iubirea creștină, trad. de Marinela Bojin, Editura Sophia,
București, 2010.
RAKOVALIS, Atanasie, Părintele Paisie mi-a spus…, trad. de Ieroschim. Ștefan Nuțescu,
Editura Evanghelismos, București, 2002.
RUNCEANU, Pr. Nicolae, Predici populare, Editura Sophia, București, 2011.
22