Download doc - Dan Dungaciu- Moldova Ante Portas

© COPYRIGHT TRITONIC

BUCUREŞTI / ROMÂNIA 2005

e-mail: [email protected]

tel. /fax.: +40.21.242.73.77

www.studiidesecuritate.ro www.tritonic.ro

Colecţia: Studii de securitate

Coordonator: dr. MIREILLE RADO!

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DUNGACIU, DAN

Moldova ante portas / Dan Dungaciu. - Bucureşti:

Tritonic, 2005

Bibliogr.

Index

ISBN 973-733-045-5

94(478.9)

Coperta: CRISTIAN ROŞU

Foto copertă: Laurentiu But, Agenţia FLUX, Chişinău

Tehnoredactare: OFELIACOŞMAN

Comanda nr. RT / martie 2006

Bun de tipar: 20.02.2006

Tipărit în România

Dan Dungaciu

MOLDOVA ANTE PORTAS

TRITONICBucureşti

DE ACELAŞI AUTOR:

• Sociologia şi geopolitica frontierei (coautor), 2 volume, Editura FloareaAlbastră, Bucureşti, 1995.

• Istoria sociologiei. Teorii contemporane (coautor), Editura Eminescu,Bucureşti, 1996.

• Geopolitica integrării europene (coautor), Centrul de Geopolitică alUniversităţii Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 2002.

• Elita Interbelică. Sociologia românească în context european, EdituraMica Valahie, Bucureşti, 2003.

• Naţiunea şi provocările lpostlmodernităţiif Editura Tritonic, Bucureşti,2004.

/

CUPRINS

Introducere........................................................................................................ 70 nouă axă: Bruxelles - Bucureşti - Chisinău..................................... 7Radiografia unui eşec ........................................................................ 9Elite, texte si contexte ................................................................^ . . . . 10înaintarea frontierei euro-atlantice si consecinţele pe spaţiu

răsăritean..................................................................................... 15Metodologia si arhitectonica volumului ... t................................................................. 17

Partea I: Dosarul integrării euroatiantice........................................................... 231.1. Premisele unei relaţii ambigue ................................................... 241.2. Mult zgomot pentru nimic?

Relaţia Chisinău - Bruxelles în 1994-2001 .................................. 261.3. „Europa" - de la discursul Opoziţiei,

la cel al Puterii ............................................................................ 331 .4. Dansând cu lupii?... sau coaliţia pro-Europa

de la Chisinău............................................................................... 361.5. Ambiguităţile Politicii de Vecinătate a UE

si ambiguităţile Chisinăului .......................................................... 40l .6. Iarna vrajbei noastre.

Relaţia Bucureşti - Chisinău (2001-2004)..................................... 471.7. NATO - direcţie strategică a R. Moldova?.................................... 551.8. Ce indică sondajele de opinie?

R. Moldova - ţară orientată euro-atlantic..................................... 63l .9. ... Ucraina, nu? Lecţii pentru R. Moldova .................................. 671.10. Concluzii .................................................................................. 76

Partea a ll-a: Dosarul identitar .......................................................................... 782. l R. Moldova: criza normalităţii si normalitatea crizei...................... 782.2. Odiseea unei obsesii. Moldovenismul ca proiect Jdentiar"........... 832.3 Moldovenismul (re)devine politică de stat .................................. 912.4. Concepţia „naţională" a preşedintelui Voronin .......................... 962.5. Dicţionarul „moldovenesc-româriesc" .......................................... 1092.6. Mizele politice ale unui recensământ ......................................... 1132.7. De la tancuri la manualele de istorie?.......................................... 123Campania pentru schimbarea manualului de „Istoria românilor". . . . 1252.8. Desfiinţarea Istoriei Românilor - un episod încă neelucidat . . . . 1372.9. Concluzii: moldovenismul - forma pură a

„naţional comunismului".............................................................. 1402.10. Democratizarea spaţiului public ca soluţie la

problema identitară .................................................................... 145

Partea a lll-a: Dosarul Mitropoliei Basarabiei...................................................... 1503. l. Regimul comunist si Biserica - precizări metodologice ............. 1503.2. Mitropolia Basarabiei şi ocupaţia sovietică.................................... 1543.3. Istoria de lângă noi. Mitropolia Basarabiei după 1990.................. 1573.2. Un american pe frontul româno-rus: avocatul si teologul american

John Warwick Montgomery........................................................ 164

3.5 Mitropolia Basarabiei azi .............................................................. 1693.6. Mitropolia Basarabiei si Transnistria.............................................. 1733.7. Eclesiologie si (geo) politică în R. Moldova ................................. 1763.8. Mitropolia Basarabiei - parte a unui proiect regional

de anvergură .............................................................................. 179

Partea a IV-a: Dosarul transnistrean.................................................................. 1854.1. „Conflict transnistrean", „federalizare", „regionalizare" - sau când

conceptele substituie realitatea.................................................... 1864.1. „Conflictul din Transnistria"........................................................... 1884.2. OSCE si Republica Moldova ....................................................... 1904.3. „Federalizarea".............................................................................. 1984.4. Memorandumul Kozak sau America face sah-mat Rusia

la Chisinău................................................................................... 2044.6. „Regionalizarea"............................................................................ 2114.7. Bilanţ de etapă si contextul post-Kozak......................................... 2134.8. Transnistria, încotro? Schimbări de atitudine si vector

la Moscova si Tiraspol................................................................... 2184.9. Episodul Beikovski ...................................................................... 2214.10. Decizia CEDO în cazul „Ilascu si alţii c. Moldova si Rusia"........... 2304.10. Transnistria - factori exogeni si endogeni în perpetuarea

conflictului ................................................................................... 2354.11. „Soluţii" pentru soluţionarea conflictului transnistrean............... 2404.12. Transnistrizarea R. Moldova? Planul luscenko si

variantele sale............................................................................... 2464.14. Două proiecte din România....................................................... 2614.15. Aşteptându-i pe dizidenţi............................................................ 266

Partea a V-a: Geopolitică şi securitate la Marea Neagră .................................... 2725. l. Două axe geopolitice: Est-Vest si Nord-Sud................................. 2735.2. Cadrul analitic al securităţii regionale .......................................... 2755.3. Contextul politic........................................................................... 2785.4. Epicentrul replicilor cutremurului din UE este Estul - sau nevoia

unei strategii la Marea Neagră ................................................... 2805.5. Elemente pentru o strategie la Marea Neagră.

Cazul Mării Baltice........................................................................ 2825.6. Marea Neagră - analiză comparativă ......................................... 2885.7. România - o Finlanda la Marea Neagră? .................................. 2925.8. NATO si Marea Neagră............................................................... 2965.9. Internaţionalizarea Mării Negre.................................................... 300

5.10. NATO în Marea Neagră - argumente si contra-argumente . . . 3025.11. Nu concluzii, ci avertismente ................................................... 305

Bibliografie ....................................................................................................... 307Indice................................................................................................................. 316

INTRODUCERE

R. MOLDOVA LA PORŢILE ROMÂNIEI

SI ALE SPAŢIULUI EURO-ATLANTIC -

CADRUL UNEI ANALIZE (GEO)POLITICE -

»

„Am discutat despre ţările vecine României si mi-a dat sfaturifoarte bune în legătură cu Moldova... Nu există cineva mai potrivit pe

care să îl asculţi despre Moldova decât un vecin al Moldovei".

Preşedintele George W. Bush,la conferinţa de presă de după întâlnirea cu

preşedintele României Traian Băsescu(9 martie 2005, Washington, SUA)

„Hanibal ante portas.r este celebrul strigăt de disperare al romanilor puşi în faţa celui pe care îl- considerau nimicitorul lor. Hannibal era la porţi. Si asta putea să aducă sfârşitul...

„Moldova ante portas" au exclamat, în 2004, şi analiştii occi-dentali care au realizat, subit, că înaintarea frontierei europene spre Răsărit aduce mai aproape şi spaţii despre care cetăţenii şi politicienii Uniunii nu ştiau sau nu voiau să ştie nimic. Unul dintre ele era Republica Moldova, cu „Transnistria" ei cu tot...

Cartea pe care o aşezăm pe masa cititorului s-a născut din această provocare. Ce se întâmplă acolo? încotro se îndreaptă, cum şi de ce, acest stat deteriorat care va ajunge, azi-mâine, la marginea spaţiului euro-atlantic şi va bate la porţile lui. Şi ce e de făcut pentru ca strigătul teribil să se metamorfozeze, discret, într-o invitaţie... Adresată chiar în limba română.

O nouă axă: Bruxelles - Bucureşti - Chisinău

Titlul acestui volum a fost sugerat de textul unui cunoscut comentator occidental al Europei de Est, Wim van Meurs. Cerce-tătorul de la Center for Applied Policy Research al Universităţii

8 I DAN DUNGACIU

din Munchen, scria, în 2004, sub titlul „Moldova anteportas: the EU Agendas of Conflict Management and 'Wider Europe'", despre provocările şi avatarurile prezenţei R. Moldova „la porţile Europei".

Dacă litera titlului celor două texte - cel invocat şi acesta -este aceeaşi, spiritul lor diferă. Dacă pentru Wim van Meurs, şi nu numai, drumul spre Uniunea Europeană al R. Moldova pare că se joacă pe axa Chişinău - Bruxelles, pentru autorul acestor rânduri traseul firesc şi eficace este Chişinău - Bucureşti -Bruxelles. „Drumul spre Europa" al Chişinăului trece prin Bucureşti, fie că vrem, fie că nu vrem, la Bucureşti, la Chişinău sau aiurea, fie că ne place, fie că nu. Chestiunea nu ţine de gust, ci de realităţi politice şi geopolitice. Dacă se doreşte cu adevărat adeziunea euro-atlantică a R. Moldova, cooperarea Bucureşti -Chişinău este imperioasă şi imposibil de ocultat. A clama adeziuni pro-occidentale şi de o parte şi de alta a Prutului ignorând sistematic legătura dintre cele două capitale probează ipocrizie sau lipsă de adecvare (geo)politică. R. Moldova este la porţile Europei, dar este aşa pentru că este la porţile României1. Testul euro-atlantic al Bucureştiului, sau cel puţin unul dintre ele, este şi va fi R. Moldova, aşa cum testul crucial al Chişinăului este, de aici înainte, România2.

Această ecuaţie devine una axială nu doar pentru viitorul statut european al celor două state româneşti, ci şi pentru con-figuraţie de securitate a frontierei de est a Uniunii Europene şi a NATO.

* Dincolo de aspectele pragmatice care fac ca relaţia Bucureşti -Chişinău să devină o necesitate, există şi argumente de alt ordin (spirituale, culturale sau morale) care fac din această relaţie una specială şi unică (după unificarea germanilor) la scara întregului continent.

2 Ideea este împărtăşită, printre alţii, şi de reputata specialistă germană Annelie Ute Gabanyi: „Uitându-ne pe hartă, drumul Republicii Moldova către UE, care vrând-nevrând se află în vestul Republicii Moldova, duce prin România. Dar, indiferent de aceasta butadă, care de altfel are conotaţii mai dureroase în România, aş spune că Republica Moldova ar face o greşeala capitală dacă nu s-ar folosi de bunele oficii ale unui stat care, de la constituirea Republicii Moldova ca stat in-dependent, a lucrat pe aceasta temă, întotdeauna şi-a declarat disponi-bilitatea de a susţine integrarea Republicii Moldova în UE" (Ziua l iulie 2004).

INTRODUCERE l 9

Radiografia unui eşec

Astăzi, realizăm asta mai bine decât ieri. Si sesizăm, con-comitent, eşecul unei relaţii din care puteau profita ambii parte-neri. Relaţia România - R. Moldova a fost ratată. Ambii parteneri au pierdut mai mult decât se aşteptau sau mai mult decât sunt astăzi dispuşi să recunoască. R. Moldova, evident, a acumulat „grosul" la capitolul pierderi. Recentele*declaraţii ale preşedintelui Voronin confirmă, indirect, acest verdict3. După aproape 15 ani, se pare că la Chişinău s-a înţeles că un drum care se opune Bucureştiului sau vrea să îl ocolească este unul înfundat pentru R. Moldova. Nimic nu s-a obţinut după ani de ridicolă încrâncenare anti-românească, decât sărăcie, creşterea migraţiei sau dependenţa accentuată faţă de Tiraspol sau de Moscova. România este astăzi membru NATO şi stă să intre în UE, iar R. Moldova, dumirită târziu, nu ştie cât va mai fi ţinută la porţile Occidentului. A ales o cale care s-a dovedit perdantă. E timpul să-şi descleşteze pumnii şi să vină pe acelaşi drum pe care a păşit România. Cu cât va sta mai aproape, cu atât va rătăci mai puţin4.

. Dar nici România nu are un bilanţ pozitiv. Unul dintre proiectele fundamentale de politică externă nefructificat până la capăt este proiectul R. Moldova5. Bucureştiul nu a realizat la timp că prezenţa sa pe spaţiu estic ar fi fost o valoare adăugată integrării sale în proiectele euro-atlantice (în acest sens a fost şi îndemnul Preşedintelui american.George Bush cu ocazia vizitei sale la Bucureşti). Iar unul dintre vectorii prin care un asemenea proiect de politică externă ar fi putut fi derulat era Chişinăul. Astăzi, Bucureştiul vrea să ardă etapele, ceea ce e dificil. Insti-

------3 „Lucrăm împreună [cu România, n. n.] pentru integrarea europeană ca doua ţâri independente şi suverane, şi ne vom întâlni împreunăîn Europa, unde nu mai contează graniţele" (Vladimir Voronin, BBC,04.10.2005).

4 Preşedintele Comitetului parlamentar mixt UE-România,membrul Partidului Popular European, Guido Podesta, a făcut recent odeclaraţie surprinzătoare legată de şansele R.Moldova de a se integraîn UE (Adevărul, octombrie 2005).

5 Cel de-al doilea este proiectul „românilor din jurul României",despre care nu este locul să vorbim aici. Vezi Dungaciu 2004d.

10 I DAN DUNGACIU

tuţiile lipsesc6, iar ele nu se croiesc peste noapte, în plus, nu poţi decela foarte bine care sunt consecinţele unei asemenea accelerări după ani de vinovată stagnare, politizare a relaţiei cu românii din R. Moldova, utilizare discutabilă a fondurilor sau inconsecvenţe crase.

Ambele state au avut de pierdut şi asta o resimt acut. România, odată cu intrarea deplin în spaţiul euro-atlantic se vede lipsită de o pârghie de influenţă importantă şi cel de-al doilea, R. Moldova, care după 2007 se vede lăsată la uşă în momentul în care îngheţul răsăritean îi dă, indecent, târcoale.

Această carte încearcă să desluşească resorturile interne si externe ale acestui eşec, convocând în analiză două grile teoretice: 1. rolul, prestaţia şi ponderea elitelor din regiune în procesele pe care le vom discuta7; 2. fenomenul de înaintare a frontierei euro-atlantice spre Răsărit şi consecinţele pe care procesele de frontieră le generează, adică acel context în care elitele din regiune s-au manifestat şi se manifestă în continuare.

Sunt cele două grile de lectură prin care volumul de material va fi descifrat, clasat, cuantificat.

Elite, texte si contexte

Nu e locul aici să trecem în revistă dosarul relaţiei neîmplinite dintre România şi R. Moldova, căci vom face asta la timpul oportun. Este însă momentul să circumstanţiem, cel puţin, o idee din arsenalul unei gândiri conspiraţionist-deterministe care a prevalat de prea multe ori la Bucureşti sau Chişinău. Ideea unei „înţele-geri" din partea marilor cancelarii care ar fi blocat sistematic apropierea sau unirea dintre cele două ţări a fost o constantă în discursul public. La o privire mai atentă, însă, sesizăm că această

6 Vorbim aici de toată logistica aferentă unui asemenea proiect:publicaţii, catedre universitare, conferinţe, institute de cercetare etc.

7 Disputa teoretică în jurul subiectului am făcut-o în altă parteşi nu e momentul să revenim acum la ea. Vezi: Bădescu, Dungaciu;Baltasiu 1996: 556-682 şi Dungaciu 2003; de asemenea şi Milca 2001.

INTRODUCERE l 11

perspectivă, livrată nu o dată cu aer apodictic, nu are în nici un caz argumentele cu care a fost, chipurile, înzestrată. Şi iată de ce.

Dacă recapitulăm niţel poziţiile mai mult sau mai puţin publice ale marilor cancelarii în anii '90, constatăm că orizontul de aşteptare pentru un parteneriat solid România - R. Moldova era deja constituit. Asta nu înseamnă adeziuni unanime; înseamnă doar că nimeni nu 1-ar fi perceput ca ţefiresc în cazul în care, de la Bucureşti sau de la Chişinău, s-ar fi făcut eforturi majore în vederea fructificării politice a acelui parteneriat.

Iată de pildă ce declara Margaret Thatcher în Le Figaro în 29 august 1990: „din discuţiile mele cu Gorbaciov am reţinut că princi-pala sa preocupare era să menţină integritatea teritorială a Uniunii Sovietice. El voia să păstreze această moştenire. N-am putut decât să exclam: 'dar ţările Baltice şi Moldova (subl. n.) nu aparţin Uniuni Sovietice!' El n-a acceptat niciodată această opinie. Noi, occidentalii, trebui să favorizăm buna incluziune a republicilor; ele trebuie să fie libere, ele vor trebui să fie libere. Ar fi inoportun să dăm dovadă de îngustime, de spirit de laşitate şi să căutăm pretext potrivit pentru a nu face nimic" (apud. Patrichi 1998: 376)8. Ziariştii de la Moscova, pe de altă parte, în întrebările adresate lui Mircea Snegur, preşedintele de atunci al Moldovei, adresau, obsesiv, aproape, o întrebare: „Nu intenţionaţi să vă uniţi precum au făcut cele două Germanii?" (apud. Cojocaru 2001: 103-105).

Argumentul cel mai solid în acest sens îl constituie un document excepţional din 28 iunie 19919. La aceea dată, senatorii

------8 în lucrarea lui Viorel Patrichi se găsesc si alte informaţii careconfirmă existenţa acelui orizont de aşteptare.

9 28 iunie 1991 era ziua în care, la Chişinău, se dădea publicităţii Declaraţia de la Chişinău a Conferinţei Internaţionale Pactul Molotov-Ribbentrop si consecinţele lui pentru Basarabia, unde pactul si protocolului său adiţional secret erau considerate „nule ab initio" şi se sublinia „necesitatea eliminării consecinţelor acestora". Pe lângă istorici de la Bucureşti, Moscova sau Chişinău, la eveniment au participat şi specialişti din afara spaţiului: Nicholas Dima (Washington, SUA), Kurt Treptow (Ilinois University, SUA), Dennis Deletant (Londra, Marea Britanie), Michael Mikelson (SUA), Stephen Bowers (James Madison University, SUA), Lowry Wymann (Russian Researche Centre, Harvard University, SUA), Michael Bruchis (Tel-Aviv, Israel).

12 I DAN DUNGACIU

republicani Jesse Helms (Carolina de Nord) şi Larry Pressler (Dakota de Sud), membrii ai Comitetului de Politica Externă al Senatului american, au prezentat Senatului un proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi nordul Bucovinei cu România. Proiectul a fost elaborat cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutul Herţa de către URSS. La 28 iunie, în ziua în care, la Chişinău era aprobată Declaraţia Conferinţei Internaţionale Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia, Senatul american vota o importantă Rezoluţiei consacrată problemei teritoriilor româneşti răpite de Imperiul sovietic.

Rezoluţia puncta competent cele mai însemnate faze din trecutul şi istoria imediată a teritoriilor româneşti anexate de URSS. Astfel, documentul citat sugera că „Senatul Statelor Unite trebuie să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din R. Moldova şi nordul Bucovinei" şi se făcea asta cu argumente corecte şi pertinente. Iată câteva: „la 27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea cu Regatul României... forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României şi au ocupat Moldova de Est, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa... Anexarea Moldovei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa a fost stabilită dinainte într-un acord secret la un tratat de neagresiune încheiat între guvernele Uniunii Sovietice şi Reichului german la 23 august 1939... între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi nordul Bucovinei au fost deportaţi de URSS în Asia Centrală şi Siberia... La 31 august 1989, Sovietul Suprem al Moldovei a decla-rat limba română drept limbă oficială a republicii şi reintroducerea alfabetului latin interzis de guvernul sovietic în timpul ocupării Moldovei, ca alfabet al limbii române scrise... La 27 aprilie 1990 Sovietul Suprem al Moldovei a reintrodus steagul României ca drapel oficial al republicii... La 23 iunie 1990 Sovietul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova ca stat suveran... La 16 decembrie 1990 mai mult de 800 000 de români s-au adunat la cea de-a doua mare adunare naţională desfăşurat la Chişinău, capitala Moldovei, de a declara independenţa naţională a româ-nilor din teritoriile ocupate... Statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul drepturilor egale ale popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare... Conform Articolului 8 al Actului Final de la Helsinki, 'toate popoarele au întotdeauna dreptul în deplină libertate, de a defini, atunci când doresc si dacă

INTRODUCERE l 13

doresc, statutul lor politic intern şi extern fără amestec din afară şi de a urma aşa cum doresc dezvoltarea lor politică, economică, socială şi culturală'".

După prezentarea argumentelor, Senatul american recomanda guvernului american: „1. să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova şi nordul Bucovinei, ocupate de sovie-tici, şi să elaboreze o hotărâre în acest sens; 2. să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de £ negocia paşnic, dacă o doreşte, reunificarea Moldovei si nordului Bucovinei cu România (subl. n.), aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiul l al Actului de la Helsinki" (Moldova Suverană, 20 iunie 1991)10.

Documentul, cum spuneam, are valoare excepţională şi era livrat (si) pentru a contracara unele gesturi greu de înţeles la Washington precum timiditatea Bucureştiului faţă de Chişinău11

sau episodul supra-realist şi unic în contextul ţărilor ieşite din comunism al semnării Tratatului de colaborare, bună vecinătate

------10 Mai pe larg despre acest document fundamental, vezi Cojocaru2001: 126-128.

11 La 6 ianuarie 1990, Eduard Sevardnadze, ministrul de Extern al URSS, a vizitat Bucureştiul, ceea ce însemna o recunoaşterea limpede formulată a Consiliului Frontului Salvării Naţionale de către URSS. Cercetătorilor occidentali nu le-a scăpat semnificaţia mai profundă a vizitei şi consecinţele ei pe termen scurt şi mediu. Iată ce scrie în acest sens experta germană Anneli Ute Gabanyi: „ministrul de externe sovietic, Eduard Sevardnadze, a exprimat mulţumirea sa pentru normalizarea relaţiilor bilaterale care au avut de suferit în urma politicii 'antisovietice' a lui Ceauşescu. Aşteptarea nutrită de partea sovietică prin care se spera ca noua conducere română să părăsească cursul de autonomie şi confruntare instituit de Ceauşescu a fost în cele din urmă satisfăcut, într-adevăr, noii oameni ai Frontului nu au făcut doar plecăciuni în faţa politicii de reformă a lui Gorbaciov. Ei au renunţat la instrumentalizarea pornita de Ceauşescu a problemei basarabene. O dată cu schimbarea puterii în România, din punctul de vedere al Uniunii Sovietice s-a produs şi o schimbare fundamentală de paradigmă în politica externă. Rolul de opozant veşnic jucat de zeci de ani în România în cadrul Pactului de la Varşovia a ajuns la sfârşit. O dată cu prăbuşirea lui Nicolae Ceauşescu s-au terminat şi acţiunile imprevizibile ale reprezentanţilor români, scrie diplomatul sovietic luli A. Kviţinski" (Gabanyi 1999: 206).

14 I DAN DUNGACIU

şi prietenie între România şi UESS, semnat la Moscova la 5 aprilie 1991 de către Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov12. Un comentator occidental evalua momentul astfel: „'Pericolul' pe care unii obser-vatori occidentali 1-au văzut în 'iminenta' reunificare a Basarabiei cu România a fost în realitate unul inexistent, atât dintr-o parte cât si din cealaltă. Teza mea este că acea conducere care a ajuns la putere în România după 1989 nu a avut intenţia, ba chiar dimpotrivă, a avut, ca să zic aşa, mandatul - dacă se poate vorbi de aşa ceva fără să intrăm în teoria conspiraţiilor - de a nu pune problema Basarabiei" (Ziua, l iulie 2004).

încă o dată. Nu este vorba aici de a acredita ideea că toată lumea, cu excepţia Bucureştiului, dorea atunci unificarea celor două ţări. Existau si actori politici importanţi care au spus nu: stânga occidentală, de pildă, ilustrată de un Frangois Mitterand, fostul preşedinte al Franţei, sau fostul ministru german de Externe, Genscher avea păreri contrare. Dar, după cum am văzut în cazul atitudinilor senatorilor americani, proiectul avea şi susţinători.

Aceasta e deja istorie. A tranşa o dispută care nu se poate transa - era posibilă unirea între România şi R. Moldova la începutul anilor 90? - nu este scopul nostru aici. Dar există unul: anume, de a sugera că în nici o schimbare majoră miza elitelor şi a proiectului elitelor nu pot fi neglijate. Moştenim de la (unii) istorici o prejudecată păguboasă după care anumite realizări istorice din trecut ar fi fost datorate, în mod fundamental, unor „condiţii", „conjuncturi" care s-ar fi dovedit atunci, chipurile, favorabile. Asta ar explica, în viziunea acestei formule istorio-grafice excesiv de sociologiste, succesele operate la un moment dat pe scena istoriei, în realitate, însă, lucrurile se petrec altfel. Fără a nega importanţa contextului sau a conjuncturii - cine ar putea face aşa ceva? - nu se poate trece cu vederea peste importanţa actorului - fie el uman, fie instituţional (agency). O situaţie este definită post-festum drept favorabilă numai atunci când la data comiterii ei au existat actorii capabili să o facă să se vizualizeze (contureze istoric) astfel - să o fructifice, adică. Altminteri spus, a fost probată ca fiind favorabilă de către acţiunea eficace şi coerentă a actorilor (actorului) implicaţi (implicat). Nu există, deci,

------12 Mircea Druc, prim ministru al Moldovei la acea vreme, vaexclama stupefiat: a fost „ca un cuţit în spate..." (apud. Patrichi 1998: 452).

INTRODUCERE l 15

context favorabil ca atare. Iată aşadar concluzia: pentru că nu au existat actori care să fructifice contextul, situaţia obiectivă nu va mai fi decriptată ca favorabilă de către observatorii ulteriori. Si de aici ideea, încă o dată, că nu există situaţii favorabile la modul absolut, ci situaţii care pot fi, ulterior, catalogate astfel prin prisma prestaţiei actorilor implicaţi în ele. Actorii, deci, contează, oricât am sugera prin analize macro sau evaluări ulteriore să sugerăm altceva. Ceea ce se numeşte „clipă astrală" în istorie pentru un popor, naţiune sau continent, nu este nici numai un joc al conjuncturilor, nici numai un joc al elitelor locale (naţionale, europene). Este o întâlnire bună între o conjunctură favorabilă şi o elită capabilă să o fructifice. In ceea ce priveşte cazul discutat aici, astăzi nu putem şti dacă respectivul context era favorabil sau nu din moment ce elitele de la Bucureşti (în primul rând) şi Chişinău nu au făcut nimic prin care să-1 verifice ca atare.

Dacă România s-ar fi putut uni atunci cu R. Moldova este, prin prisma celor spuse, o întrebare fără răspuns limpede13. Noi vom abandona interogaţia aici, ci mergem mai departe recuperând însă ceva din spiritul ei: proiectul elitelor contează si nu poate fi neglijat. Elitele unei comunităţi sunt cel mai adesea responsabile pentru victorii şi eşecuri.

Este una dintre ideile care au generat şi susţin teoretic arhitectonica acestui volum. In ultimă instanţă, cititorul are în faţă o carte (şi) despre prestaţia elitelor de pe cele două maluri ale Prutului. Despre proiectele lor, sau despre lipsa acestora.

înaintarea frontierei euro-atlantice si consecinţele pe spaţiu răsăritean

Al doilea ax teoretic al volumului vizează cadrul în care elitele şi proiectele de la Bucureşti sau Chişinău au evoluat. Cadrul este cel al înaintării frontierei euro-atlantice spre Răsărit.

13 gsţe £eja notor ie poziţia fostului ministru în guvernul Roman, Adrian Severin, care mărturisea relativ la acel context: „am fost aproape de reîntregirea ţării în hotarele ei istorice, dar, din păcate, şansa a fost ratată, deşi totul ne dădea dreptul la reuşită... în anul de graţie 1990, cel puţin, URSS părea gata să facă sacrificiul. Cât de pregătită era însă România pentru o nouă întâlnire cu istoria?" (Severin 1995: 128-129).

16 I DAN DUNGACIU

Toate evenimentele (geo)politice semnificative - evoluţii sau stagnări - derulate în R. Moldova sau în jurul Mării Negre poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta unor evoluţii geopolitice globale. Mai concret, ele sunt determinate de înaintarea frontierei euro-atlantice spre Asia Centrală, de reacţia geo (politică) la acest proces sau indecizia instituţiilor euro-atlantice de a stabili graniţa astfel încât să includă popoare şi naţiuni care vor să fie parte a acestui spaţiu şi, deocamdată, sunt lăsate la porţi14.

Vorbim aici despre spaţiul euro-atlantic sugerând, în subtext, o definiţie instituţionalizată a „Europei". Este de fapt definiţia care identifică, explicit şi implicit, apartenenţa la Europa cu apar-tenenţa la instituţiile occidentale, în special UE şi NATO. Accentul cade aici nu pe Europa culturală sau geografică, cât pe Europa instituţională. In paranteză fie spus, retorica oficialilor americani asupra „revenirii în Europa" a punctat cu metodă aceste elemente după 1990. Ideea Americii de a crea o „Europă întreagă si liberă" însemna, practic, expandarea cadrului instituţional occidental ilustrat de NATO sau UE spre Est. în aprilie 1997, de pildă, Secretarul de Stat Madeline Albright considera că o raţiunea centrală pentru extinderea NATO „este îndreptarea greşelilor trecutului. Dacă nu extindem NATO, ar însemna să validăm linia Stalin impusă în 1945 şi pe care două generaţii de europeni şi americani au luptat să o anuleze" (apud. Browing 2002:6). La fel, preşedintele Bush, adresându-se studenţilor Facultăţii din Varşovia la 15 iunie 2001 accentua ideea că toate noile democraţii ale Europei trebuie să aibă şansa să se alăture instituţiilor europene, iar despre extinderea NATO afirma „pe noi trebuie să ne intereseze cât de mult avansăm pe calea libertăţii". Ideea este clară: dorinţa de a elimina graniţele interioare ale Europei devenea sinonimă cu extinderea NATO (Bush 2001).

Revenind la aspectele „tehnice" ale abordării din acest volum, trebuie spus că frontiera ar însemna, în cadrul teoretic utilizat aici, aspectul dinamic al unei evoluţii geopolitice, respectiv totalitatea proceselor prin care se manifestă o expansiune istorică, un popor, o civilizaţie sau un imperiu etc. Frontiera, ca aspect dinamic, declanşează şi întreţine o gama larga de procese

14 Cadrul conceptual utilizat în această analiză 1-am dezvoltat în altă parte. Vezi Bădescu, Dungaciu 1995.

INTRODUCERE l 17

spirituale sau instituţionale, pe care le denumim procese ale frontierei. Graniţa este aspectul static, stabil (stabilit) al înaintării unei frontiere, înaintarea unei frontiere se fixează (este fixată) undeva, pe o graniţă. Dar asta nu înseamnă, automat, că, odată fixata graniţa, dinamica procesului de înaintare a frontierei dispare sau că este suspendat. Dimpotrivă. Atunci când avem de a face cu o fixare artificială (politică, geo-strategică) a unei graniţe vom asista la perpetuarea manifestărilor d» frontieră, iar spaţiul în care asemenea evoluţii se petrec îl numim spaţiu de frontieră. Aceste spaţii de frontieră, respectiv acele zone care emit -justificat sau nu - pretenţii sau apartenenţă la un spaţiu definit şi la includere în interiorul unei graniţe la care nu au, deocamdată, acces, sunt, geopolitic, de multe ori, spaţii de criză, de turbulenţă geopolitică, care nu pot fi decriptate sau înţelese just fără a lua în considerare aceste aspecte. Un asemenea spaţiu de frontieră este astăzi R. Moldova. Nimic nu se poate înţelege acolo dacă se ignoră înaintarea frontierei euro-atlantice, fixarea pentru o perioadă a graniţei pe Prut şi consecinţele sau reacţiile (geo) politice pe care aceasta înaintare le generează.

R. Moldova, în special, şi Marea Neagră, în general, sunt astăzi, din perspectivă geopolitică, un spaţiu de frontieră euro-atlantică.

Metodologia si arhitectonica volumului

Acesta este cadrul teoretic al analizelor care vor urma. Evoluţia R. Moldova până la momentul în care a ajuns ante portas este extrem de complicată şi a implicat transformări (nu neapărat în bine!) care au marcat toate componentele vieţii sociale din repu-blică. De unde nevoia de a clarifica, metodologic, un asemenea proiect de cercetare. Cum faci să pui ordine, să structurezi aceste evoluţii masive şi contradictorii care au marcat cei 15 ani de „independenţă" ai R. Moldova?

Autorul nu a găsit un mijloc mai eficace decât metoda dosarului de problemă. Am selectat patru dintre dosarele abundente ale R. Moldova în aceşti ani, fără pretenţii de exhaustivitate, încercând să degajăm şi să urmărim o problemă cât mai consecvent cu putinţă. Cele patru teme sunt: dosarul integrării euro-atlantice,

18 I DAN DUNGACIU

dosarul identitar, dosarul Mitropoliei Basarabiei şi dosarul transnistrean. Fiecare dintre aceste dosare va fi citit prin grila teoretică anunţată.

Această metodă are câteva avantaje: 1. clarifică demersul şi ordonează problematica; 2. permite un echilibru acceptabil în abordare între sincronic si diacronic; 3. favorizează lectura chiar si pentru cititorul mai puţin familiarizat cu problematica; 4. scu-teşte demersul de pretenţia de exhaustivitate atât în alegerea dosarelor, cât şi în tratarea fiecărei teme în parte (dosarul de problemă năzuieşte să aducă pe masa cititorilor etapele cele mai importante ale problematicii, în nici un caz epuizarea fiecărei etape în parte; în plus, nimeni nu poate pretinde, într-o singură lucrare, epuizarea tuturor dosarelor identificabile).

Aceasta este atmosfera metodologică în care sintagma „Mol-dova ante portas" este convocată şi desluşită.

Punctul de plecare este bilanţul relaţiilor dintre cele două state astăzi, la ora când România se află pe ultima turnantă a integrării europene, iar Republica Moldova beneficiază de aşa numitul „Plan de Acţiune al Uniunii Europene" dat publicităţii la 9 decembrie 2004 de Executivul Uniunii Europene. Cum am arătat, bilanţul nu este deloc unul favorabil. Sau nu este, în nici un caz, ceea ce ar fi putut fi. Putem contabiliza în contul acestui inventar posac ani pierduţi, replieri târzii, lipsă de adaptare şi de orizont, inter-venţii rapsodice, resemnări vinovate sau entuziasme îndoielnice. Dacă putem vorbi despre o ratare a dinamicii externe a Bucureştiu-lui înspre frontiera de est a României şi a Uniunii Europene - şi putem oferi un astfel de diagnostic, cel puţin deocamdată -, trebuie căutate etapele şi alura acestui eşec temporar. Este ceea ce face prima secţiune a acestei lucrări, încercând să decripteze carenţele fondatoare ale politicii de la Chişinău şi Bucureşti după 1989. Aspectul identitar - cel de-al doilea dosar - rămâne una dintre mizele cruciale ale oricărei analize dedicate teritoriului de peste Prut. Sociologia naţiunii şi naţionalismului ne vor ajuta să decriptăm condiţia R. Moldova din acest punct de vedere şi să înţelegem de ce criza normalităţii se transformă dincolo de Prut în normalitatea crizei. Pe acest fundal se joacă, mai mult sau mai puţin coerent, celelalte evoluţii din republică. Cel de-al treilea dosar, cel eclesiologic - a cărui decuplare de celelalte aspecte este teoretică şi menită doar să vizualizeze mai bine fenomenul -,

INTRODUCERE l 19

încadrează condiţia R. Moldova din acest punct de vedere în perspectiva „geopoliticii Ortodoxiei", cu toate consecinţele de politică eclesiologică internă şi externă care decurg din această situare. Ultimul aspect, dosarul transnistrean, este cel care presează, astăzi, intempestiv elita de la Chişinău şi nu numai.

Mai adăugăm că toate aceste dosare sunt acum în derulare ^şi orice concluzie pe care am sugera-o este doar una de etapă. In ultimă instanţă, această strategie metrologică nu vrea altceva decât să furnizeze o modalitate de a privi si evalua relaţii dintre „cele două state româneşti", cum le^considera un celebru expert american15. Este o grilă de lectură, înarmaţi metodologic cu cele patru cadre deja invocate şi cu ochii la înaintarea frontierei euro-atlantice spre Est şi la prestaţia elitelor din cele două capitale prinse în siajul acestui fenomen social total (Marcel Mauss) vom încerca să desenăm tabloul a mai bine de zece ani de relaţii Bucureşti - Chişinău.

Dar asta nu ar fi suficient. Căci la ora când aşternem aceste pagini, frontiera euro-atlantică încearcă să se fixeze undeva mai departe, în zona Mării Caspice şi Asia Centrală. Şi România şi R. Moldova intră într-un context mai amplu pe care, convenţional sau nu, îl numim Cel al „regiunii extinse a Mării Negre". Pe acest fundal vor trebui citite în viitor evoluţiile din zonă, inclusiv ale relaţiei dintre Bucureşti şi Chişinău. De aceea ultima parte a volumului este dedicată explicit evoluţiilor la Marea Neagră, un posibil dosar, rămas şi el deschis, şi care aşteaptă o abordare consistentă de aici înainte.

***

în România, problematica R. Moldova este mai degrabă invo-cată, decât analizată. De aici lipsa unei bibliografii consistente

------15 Iată fragmentul complet: „moldovenii de astăzi nu au reuşitsă se afle în acelaşi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba şi tradiţiile folclorice provin incontestabil din aceleaşi rădăcini. Eroii naţionali şi marile personalităţi dintr-o regiune sunt, cu siguranţă, recunoscute şi în cealaltă, în acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astăzi două state 'româneşti' în Europa de Est, chiar dacă ambele adăpostesc şi multe alte minorităţi etnice - unguri, ucraineni, ruşi, romi şi turci" (King 2004: 6).

20 I DAN DUNGACIU

în această temă16. Nici editurile occidentale nu sunt mai prolifice pe acest subiect. Astăzi, despre R. Moldova se scriu mai degrabă rapoarte, non-paper-uici sau strategii de diverse soiuri.

Dintre apariţiile recente de interes general şi care trebuie menţionate sunt culegerile de articole tipărite de doi gazetari binecunoscuţi de la Bucureşti şi Chişinău, Victor Roncea (2005) si Vitalie Ciobanu (2005). Dintre lucrările de sinteză extrem de utile rămân istoria etnopolitică a lui Iulian Fruntaşu (2002), dar şi două lucrări din spaţiul francez: traducerea lucrării din 2004 a lui Jean Nouzille, Histoire tragique d'une region europeenne (Nouzille 2005) şi sinteza politică a lui Florent Parmentier (2003). Indispensabilă este şi istoria Basarabiei coordonată de loan Scurtu (2003). Pe o problematică generală mai pot fi consultate şi alte producţii recente: Serebrian (2004), Chifu (2004) etc17.

Numărul cărţilor dedicate temei mai cu seamă după anul 2000, la noi sau aiurea, indică şi ele ceva despre locul pe care R. Moldova 1-a avut pe agenda occidentală sau - vai! - pe cea românească.

***

Această carte este ilustrarea unui proiect mai amplu al auto-rului peste care au trecut - cât de repede! - mai bine de zece ani. Nu s-ar fi putut scrie fără îndemnul, ajutorul, criticile sau ocarele

16 Un amic gazetar de la o publicaţie care are un merit incontestabil în a menţine subiectul pe agendă, George Damian (Ziua), mărturisea după o cercetare personală că există circa 80 de cărţi disponibileîn România pe această tema. Dintre ele, circa 40 se pot încadra la rubricade analiză sau cercetare, dar, din acestea, cele mai multe frecventeazăo problematică istorică. Analizele de sociologie (în sensul cel mai larg,de la aspectul politic la cel identitar), studii de securitate sau de geopoliticăsunt departe de a fi suficiente.

17 Ar merita invocată în rândul lucrărilor de sinteză şi o lucrareitaliană de doctorat pe acest subiect de la Universitatea din Bologna,datorată lui Francesca Regoli (2000/2001). Restul lucrărilor suntfocalizate pe o problematică bine precizată (în ceea ce priveşe chestiuneatransnistreană, de referinţă este Barbăroşie, Nantoi 2004). în plus, maiexistă o serie de volume colective, consecinţa unor seminarii naţionale /internaţionale dedicate R. Moldova sau problematicii regionale. Uneledintre ele sunt extrem de utile, dar aria de răspândire a unor asemeneaproducţii este redusă.

INTRODUCERE l 21

prietenilor sau mai puţin prietenilor de la Bucureşti, Chişinău sau de aiurea. Sunt mulţi, prea mulţi, pentru a-i invoca pe toţi. Sunt cercetători, scriitori, experţi, universitari, politicieni sau ziarişti din presa scrisă sau audio-vizuală. Le mulţumesc, tuturor, cu acest prilej.

De asemenea, întâlnirile internaţionale de la New York, Halle (Germania), Chişinău, Liov, Cernăuţi, Bruxelles dedicate situaţiei din regiune au fost şi ele de real folos, i»r discuţiile pe care le-am avut cu experţii străini, indispensabile. Autorul le este recunoscător.

Mulţumirile autorului se îndreaptă, firesc, şi spre editura care şi-a asumat acest manuscris dificil şi stufos. Este vorba în primul rând despre Bogdan Hrib şi Mireille Rădoi, cei care gestionează destinul Grupului Editorial Tritonic. Celei din urmă, o mulţumire în plus pentru munca de redactor pe care a depus-o cu discreţie si inteligenţă.

PAD

„cusiîndesaPocSIdS-i

24 I DAN DUNGACIU

mai grabnic. E nevoie doar de disponibilitate, curaj şi inteligenţă pentru a nu rata momentele prielnice pe care le parcurge relaţia dintre cele două capitale2.

1.1. Premisele unei relaţii ambigue

Confuzia şi blocajul în care s-a aflat teritoriul de peste Prut după 1989 pot fi înţelese cel mai bine dacă vom constata lipsa completă din arsenalul de politică externă a R. Moldova a unui proiect coerent sau a unei viziuni legate de o posibilă integrare europeană. Mărturia unui fost diplomat de la Chişinău este peremptorie din acest punct de vedere: „Marea nefericire a basa-rabenilor în ceea ce priveşte integrarea europeană constă în aceea că ei au înţeles necesitatea şi mai ales fezabilitatea ei prea târziu. Poate fatal de târziu, încă acum şapte ani, când vecinii noştri din centrul şi sud-estul Europei erau angajaţi deplin în operaţiuni de 'asalt diplomatic' al Bruxelles-ului, pentru Chişinăul oficial ideea de integrare europeană era o problemă tot atât de îndepărtată şi abstractă ca şi colonizarea spaţiului selenar. La acel moment integrarea europeană preocupa doar câţiva pasionaţi de la MAE, care îşi sâcâiau din când în când superiorii cu visele lor privind opţiunea europeană a Republicii Moldova. Altfel spus, câţiva ani buni în R. Moldova integrarea europeană a fost mai curând un fel de hobby pentru câţiva tineri diplomaţi, şi nu o problemă de fond a politicii externe" (Serebrian 2004: 9).

Pentru cine contemplă astăzi spaţiul politic sau civic de dincolo de Prut, realităţile sunt, cel puţin ca discurs, cu totul altele.

~ că ele au dispărut cu totul. O publicaţie cu multe pagini şi mult venin de la Chişinău, veritabil oficios al moldovenismului de extracţie sovietică, declanşează o campanie pentru modificarea imnului de stat al R. Moldova - actualmente „Limba Noastră" a lui Mateevici - cu unul inspirat din... imnul RSS Moldoveneşti! („pentru că-i compus din oameni de-ai noştri, cu adâncă simţire patriotică în ei"). Mai mult, se cere şi schimbarea stemei, căci e prea asemănătoare cu cea a... României (Săptămâna, septembrie 2005).

2 Vezi si articolul nostru „România şi R. Moldova - brand de tară comun!" în Economistul, 20 octombrie 2005.

DOSARUL INTEGRĂRI! EURO-ATLANTIC E l 25

Atitudinea clasei politice este favorabilă integrării europene, chiar dacă nuanţele există. Totuşi, la Chişinău integrarea europeană a devenit „the only game in town", căci toate partidele de Opoziţie, dar si partidul de la putere, declară acest obiectiv, iar după 2004, nici un partid politic cu nostalgii sovietice sau cu platformă declarată pro-estică nu a acumulat suficient pentru a accede în Parlament. Cu un amendament: conform analiştilor de la Chişinău şi nu numai, declaraţiile dinspre direcţia puterii nu sunt deocam-dată susţinute de măsuri interne de democratizare care să facă aceste afirmaţii şi declaraţii de intenţie consistente3. Concomitent, publicul de la Chişinău vrea din ce în ce mai mult Uniunea Europeană şi o priveşte ca pe o instituţie prietenă4.

Că această bâlbă păguboasă a politicii externe a Chişinăului care a întârziat mult startul euro-atlantic peste Prut îşi are una dintre surse la Bucureşti, parte limpede5. România nu a vrut sau nu a ştiut să se impună pe deplin în acest proces ca o veritabilă locomotivă a R. Moldova6. Timpul nu este însă pierdut, iar faptul

------ 3 Vezi, de pildă, Nicu Popescu, „Transformarea Europei si R.Moldova", în Moldova Azi, 26 iulie 2005.

4 In finalul acestei secţiuni vom prezenta câteva cifre semnificativedin acest punct de vedere.

5 Declaraţiile preşedintelui Băsescu sunt tranşante din punctulde vedere al relaţiilor dintre cele două state: „...toate acţiunile noastrede politică externă vizează şi găsirea unei soluţii europene pentruMoldova. Ui ta ti-vă la accelerarea proceselor de rezolvare a problemeitransnistrene, uitaţi-vă la atitudinea Statelor Unite, la atitudinea ComisieiEuropene, la atitudinea Consiliului Europei. Sunt atitudini pe careRomânia le-a stimulat constant în ultimele cinci-şase luni, explicândsituaţia de dincolo de Prut. Si România nu a ezitat nici o clipă să spunăcă susţine fără rezerve un proces de integrare a Republicii Moldova înUniunea Europeană. Sigur, acest lucru depinde foarte mult şi de ceeace în mod real românii de peste Prut doresc" (Băsescu 2005).

6 Nimic peiorativ sau derogatoriu pentru partener în aceastăformulă. Putem invoca aici doar faptul că documentele - si sunt mii depagini! - de legislaţie europeană, clauze sau aspecte tehnice necesareprocesului de aderare sunt deja traduse în limba română, ceea ce ar uşuraenorm sarcina funcţionarilor sau politicienilor de la Chişinău. In plus,nici experienţa sau relaţiile României nu pot fi neglijate de o ţară precumR. Moldova.

26 I DAN DUNGACIU

că există tot mai pregnant conştiinţa la Chişinău că drumul R. Moldova trece, totuşi, prin capitala României este îmbucurător7.

l .2. Mult zgomot pentru nimic? Relaţia Chişinău -Bruxelles în 1994-2001

Schimbările politice din 1994 marchează o cotitură masivă spre spaţiul estic. Odată cu schimbarea de putere de la Chişinău - la27 februarie 1994, alegerile generale sunt câştigate de PartidulDemocrat Agrar care obţine o majoritate simplă în Parlament8 -axul politicii R. Moldova se modifică, şi nu în favoarea Occidentului9. Acordurile de Aderare la CSI şi în comunitatea economică CSI au fost ratificate în regim de urgenţă. Deşi R. Moldovaera de facto un stat-membru al CSI din 21 decembrie 1991, cânda fost semnat Acordul cu privire la crearea Comunităţii StatelorIndependente, aderarea de jure a fost posibilă doar după alegerileparlamentare din primăvara anului 1994 si formarea fracţiuniimajoritare a Partidului Democrat Agrar din Moldova. Acordul cu

7Dedaraţnle explicite din programul de guvernare al PPCD, depildă, unde, la capitolul „Integrarea europeană, cooperarea regională şiinternaţională", se stipulează clar „realizarea unui parteneriat special cuRomânia în vederea elaborării unei strategii de pre-aderare a RepubliciiMoldova la Uniunea Europeană" (Da pentru oameni, Da pentru Moldova!- Platforma de guvernare a Partidului popular Creştin şi Democrat, 2005- 2009), trebuie privite ca un gest de maturitate şi luciditate politică.Recent, în întâlnirile cu preşedintele Băsescu sau în interviurile de laBBC, preşedintele Voronin a făcut declaraţii semnificative în aceastădirecţie.

8 Partidul Democrat Agrar din Moldova - 56 mandate (43.18%)- neocomunist; Blocul electoral Partidul Socialist şi Mişcarea „Unita-te-Edinstvo" - 28 mandate (22%) - partid pro-rusesc; Blocul electoral„Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor" - 11 mandate (9.21%).

9 Bascularea spre Est afectează toate componentele vieţii sociale. Politic înseamnă dependenţa faţă de Federaţia Rusă şi agresivitatesau tergiversări faţă de Occident (inclusiv România); comercial, dependenţă faţă de piaţa CSI; cultural, resurecţia moldovenismului, geopolitic,dependenţă de Tiraspol şi de cei care controlează sau perpetuează regimulseparatist de acolo.

DOSARUL INTEGRĂRII EURO-ATLANTIC E l 27

privire la crearea Comunităţii Statelor Independente şi Declaraţia de la Alma-Ata au fost ratificate cu unele rezerve de către Parlamentul de la Chişinău la 8 aprilie 1994, iar Statutul CSI a fost ratificat la 26 aprilie 1994, tot cu rezerve. Parlamentul R. Moldova a decis că „se exclude... cooperarea în domeniul politi-co-militar în cadrul Comunităţii, ca necorespunzând principiilor suveranităţii şi independenţei R. Moldova şi participă, în special, la cooperarea economică". Afirmaţia dbnform căreia cooperarea R. Moldova la structurile CSI ar avea doar un caracter economic „nu e chiar în concordanţă cu realitatea... Orice s-ar spune despre caracterul 'limitat' al participării R. Moldova la acţiunile în cadrul CSI... începând cu decembrie 1991, s-a constituit o bază juridică solidă pentru o cooperare multilaterală în cadrul CSI care depă-şeşte cu mult limitele declarate. Numai pe parcursul aşa-zisei 'guvernări democratice' (1991-2001) au fost adoptate 1022 de documente. Din totalul acestor documente, 864, adică 84,5% au intrat în vigoare din ziua semnării, iar 158, adică 15,5%, au necesitat ratificarea sau îndeplinirea altor proceduri interne de rigoare" (Serebrian 2004: 37-38).

înclinarea spre Est a R. Moldova a afectat toate componentele vieţii sociale. Unul dintre argumentele constante livrate de lideri politici de la Chişinău a fost că relaţia bună cu Moscova este o garanţie pentru soluţionarea corectă a conflictului transnistrean. Astăzi constatăm că cei care au gândit aşa şi au declanşat o politică de concesii faţă de Tiraspol s-au înşelat10, începând cu conflictul din 1992, R. Moldova a devenit „obiectul unui permanent şantaj economic, aplicat în diferite perioade de Moscova, de separatiştii transnistreni sau şi de unii şi de alţii". In ciuda acestei situaţii, „guvernul neocomunist instaurat în primăvara anului 1994, nu s-a grăbit să caute o ieşire din situaţie". A fost blocat sau refuzat „importul agenţilor energetici din România, deâ diversifica astfel sursele de import şi pieţele pentru exporturi". In aceeaşi perioadă au fost respinse ferm şi propunerile Bucureştiului de a termina împreună lucrările de construcţie a centralei electrice nucleare de la Cernavodă, ceea ce presupunea un anumit efort bugetar din partea Chişinăului, dar oferea în schimb R. Moldova energia

— 10 Pentru devoalarea acestei politici inadmisibilă şi inutilă de concesii vezi Barbâroşie, Nantoi 2004: 9-18.

28 I DAN DUNGACIU

electrică produsă la unul din reactoarele centralei (Serebrian 2004: 24).

Demararea negocierilor privind semnarea unui Acord de Parte-neriat şi cooperare cu Comunitatea Economică Europeană (deve-nită ulterior Uniunea Europeană) este consemnată în primăvara lui 1994. Semnarea respectivului Acord indica un prim pas în direcţia integrării europene. La 24 februarie 1994, ministrului moldovean de externe i se transmitea că în Consiliul de Miniştri al UE s-a hotărât iniţierea negocierii cu R. Moldova. Negocierile s-au purtat în două runde, iar în iulie 1994 s-a parafat textul viitorului Acord de Parteneriat şi Cooperare (APC). La 26 iulie 1994 se parafează textul viitorului Acord de Parteneriat şi Cooperare (APC). Decizia finală privind semnarea Acordului s-a luat la Bruxelles în noiembrie acelaşi an.

Acordul a fost similar celor semnate de UE cu alte state CSI- ceea ce spune multe -, cu excepţia Tadjikistan-ului, şi vizaurmătoarele obiective pentru 10 ani: dialog politic, promovareacomerţului şi a investiţiilor, cooperare în domenii precum justiţie, economie, social, financiar, cultural; susţinerea democraţieişi a economiei de piaţă. Au fost create şi instituţiile aferente:Consiliul de cooperare UE - Moldova, Comitetul de cooperare UE- Moldova şi Comitetul de cooperare parlamentară UE -Moldova11. Decalajul era evident: „în timp ce marea majoritate anoilor democraţii din centrul şi sud-estul Europei erau deja stateasociate UE, Preşedintele Republicii solicita abia în 1994concursul autorităţilor Comunităţii Europene pentru demarareanegocierilor privind demararea negocierilor pentru semnarea unuiacord de parteneriat". Totuşi, era un pas prin care R. Moldovadevenea partener direct al Uniunii Europene, deşi „Chişinăuloficial de atunci plasa evenimentul în contextul eforturilor guvernării democrat-agrare de 'consolidare a statalităţii moldoveneşti'şi doar formal ca o perspectivă reală de integrare în UE" (Serebrian2004:14).

Este evident, privind retrospectiv, că Acordul de Parteneriat si Cooperare „nu oferea Republicii Moldova o finalitate clară a

n Vezi V. Gheorghiu, „European Strategy of Moldova", octombrie 2003, www.ipp.md.


relaţiilor sale cu UE în sensul aderării sale treptate la aceasta din urmă". Mai mult decât atât, R. Moldova era circumscrisă unei arii regionale - Comunitatea Statelor Independente - faţă de care „UE nu este încă pregătită să abordeze o strategie integraţionistă". Astfel, indirect, Acordul de Parteneriat şi Cooperare confirmă nocivitatea prezenţei R. Moldova în CSI (ibid.). Asa cum au demonstrat statele baltice, desprinse ca şi R. Moldova din fosta Uniune Sovietică în august 1991, regăsiaea şi afirmarea identităţii geopolitice europene poate fi făcută doar prin „debarasarea definitivă de trecutul sovietic şi de orice structuri regionale clădite pe ruinele fostei URSS" (ibid.: 16).

Totuşi, pasul este important, fie şi prin efectele perverse, în termenii sociologiei, pe care le declanşează. Un acord cu UE impune, chiar dacă gesturile cerute se fac cu dinţii strânşi.

La 13 decembrie 1996, preşedintele R. Moldova adresează un mesaj lui Jacques Santer, preşedintele Comisiei Europene, în care, pentru prima dată, este exprimată oficial ideea asocierii R. Mol-dova la UE către anul 2000. La 27 octombrie 1997, preşedintele adresează o scrisoare lui Santer în care solicită iniţierea negoci-erilor privind semnarea unui Acord de Asociere a R. Moldova la UE.

Reacţia UE nu a fost lipsită de nuanţe. Critice, nu o dată, faţă de jocul la două capete pe care îl încerca atunci, naiv, Chişinăul. Apostrofarea a venit în martie 1998, când Guenter Burghardt, director general în Comisia Europeană, într-o întrevedere cu ambasadorul R. Moldova la Bruxelles, a sugerat că „înaintarea cererii în vederea stabilirii unor relaţii ce depăşesc cadrul APC trebuie să ia în considerare două aspecte ce fac această solicitare mai puţin realistă, şi anume; situaţia geopolitică a R. Moldova (citeşte calitatea de membru al CSI) şi pregătirea insuficientă a premiselor interne necesare pentru asociere" (apud. Serebrian 2004: 19). Accentul pus de Comisia Europeană si de statele membre ale UE pe implementarea de către R. Moldova a Acordului de Parteneriat şi Cooperare a fost şi este determinat de „indecizia UE în a trata ţările membre ale CSI diferenţiat", în acest sens, o eventuală asociere a R. Moldova la UE ar fi avut ca efect „punerea în discuţie a Acordului de Parteneriat şi Cooperare şi, implicit, a întregii strategii comunitare vizavi de statele CSI, conform căreia UE înţelege să acorde acestora din urmă un tratament egal". Mai mult decât atât, se poate afirma astăzi că era puţin probabil ca

30 I DAN DUNGACIU

răspunsul să fi fost altul „m momentul în care APC-ul se afla în plin proces de ratificare de către statele membre ale UE". Nu se poate ignora că „nici Comisia Europeană, nici statele membre ale UE nu au exclus perspectiva unei evoluţii progresive a relaţiilor lor contractuale cu R. Moldova, dar nu înainte de a parcurge etapa APC" (ibid.: 19). Evaluând atitudinea diverselor segmente de decizie din R. Moldova faţă de problematica integrării, putem conchide că, în cazul R. Moldova, după 1994, partidele nu s-au aglomerat în secţiunea „pro-europa". Deşi unele sectoare încercau sau dădeau iluzia unei reforme, un proiect politico-administrativ coerent lipsea cu desăvârşire.

Anul 1997 rămâne un reper semnificativ. Ministerul Afacerilor Externe a elaborat un mesaj în care îşi exprima dorinţa de a con-solida relaţia dintre R. Moldova şi structurile europene. Docu-mentul a fost semnat ulterior de Preşedintele Republicii si trimis Comisiei Europene. După victoria relativă a forţelor ne-comuniste în alegerile din 22 martie 199812, „integrarea europeană începe să devină o temă dominantă a discursului politic autohton"13.1998 este şi anul crizei financiare ruse. Iluziile protecţiei oferite de Moscova şi CSI încep să se destrame. Programul de activitate al guvernului pentru anii 1999-2000 intitulat „Supremaţia Legii, revitalizarea economică, integrare europeană", punea accent pe integrarea europeană ca obiectiv strategic principal al politicii externe a R. Moldova. Paradoxal, dar criza financiară rusă a avut si un efect pozitiv: ea a fost de natură să stimuleze eforturile

------ 12 Partidul Comuniştilor din R. Moldova - 40 mandate (30.01%);Blocul electoral „Convenţia Democrată din Moldova" - 26 mandate (19.42%); Blocul electoral „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă" -24 mandate (18.16%)

13 Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, majoritară în Parlament, votează în 1998 o hotărâre care stipula că orientarea spre integrarea europeană devine „obiectiv strategic major al ţării". Unii membri ai corpului legislativ sugerează „diverse iniţiative pentru înfiinţarea unui departament sau minister al integrării europene, adoptarea de măsuri mai ferme, propunându-se inclusiv ieşirea din CSI, însă raportul de forţe nu era favorabil materializării lor" (vezi: Ştefan Gorda, „Partidele politice şi integrarea europeană", http://e-democracy.md, l iulie 2003).

DOSARUL INTEGRĂRII EURO-ATLANTICE l 31

R. Moldova în identificarea unor oportunităţi noi care să-i impul-sioneze comerţul cu UE14.

între timp, intră în vigoare şi programul TACIS, care, se va extinde şi asupra R. Moldova odată cu intrarea în vigoare a APC (iulie 1998), care, însă, nu conţine o finalitate limpede a relaţiei dintre cele două părţi, „accentul fiind pus doar pe dimensiunea de cooperare, şi nu pe cea de integrare progresivă în Uniunea Europeană" (Cojocaru 2001: 199). *

Dacă Programul Guvernului pentru 1999-2000 declara integrarea Europeană drept obiectiv strategic principal al politicii externe a ţării, acest elan integrator nu durează mult. La sfârşitul anului 1999 guvernul este demis, iar Comisia Europeană decide să amâne acordarea grantului de 15 mil Euro pentru susţinerea balanţei de plăţi şi amână şedinţa Consiliului de Cooperare, prevăzută pentru 16 noiembrie 1999. Moldova este omisă din concluziile Consiliului European de la Helsinki, referitoare la extinderea UE spre est. De atunci relaţia Chisinăului cu institu-ţiile europene devine tot mai rece. Nici intrarea R. Moldova în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) din 8 mai 2001 nu a schimbat semnificativ datele problemei. Iată verdictul unui comen-tator de la Chişinău: „După trei ani de la admiterea R. Moldova în această organizaţie suntem şi mai conştienţi de imposibilitatea de implementare imediată a unor acorduri ale OMC. Una dintre marile probleme cu care se confruntă R. Moldova în acest sens este lipsa cadrului legislativ suficient pentru implementarea acordurilor OMC" (Serebrian 2004: 35).

La 28 iunie 2001, R. Moldova este acceptată în Pactul de Stabilitate15 - datorită unui ajutor diplomatic substanţial primit

~----- 14 Din păcate momentul nu a fost fructificat până la capăt întermeni de regândire a strategiei economice şi comerciale a R. Moldova. Un alt moment de presiune s-a petrecut recent, în toamna lui 2005, când Federaţia Rusă anunţa măsuri dure de retorsiune faţă de R. Moldova prin blocarea importurilor de legume, fructe sau vin. Dincolo de efectele negative pe termen scurt, Chişinăul ar fi avut o şansă să-şi regândească strategia şi să găsească noi pieţe de desfacere pentru produsele sale, de la România până la... China (în ceea ce priveşte vinul, însă, Federaţia Rusă a revenit destul de repede asupra deciziei).

15 Era singura ţară din CSI în această condiţie! UE lansa Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est la 10 iunie 1999, iar la 24 noiembrie 2000, Procesul de Stabilizare şi Asociere.

32 I DAN DUNGACIU

din partea României -, dar evoluţiile interne din republică, precum şi alţi factori greu de controlat la Chişinâu, au făcut ca nici această şansă să nu fie materializată. Intr-un interviu acordat publicaţiei oficiale Moldova Suverană la finele anului 2004, Andrei Stratan, Ministru de Externe, Vice-Prim Ministru al Guvernului, afirma despre evoluţiile pro-europene ale R. Moldova în anul 2004: „avansarea noastră în direcţia integrării europene a fost deter-minată de rezultatele pozitive obţinute în cadrul cooperării în Europa de Sud-est, în special în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), un aranjament politic deosebit de important pentru ţara noastră, care ne-a oferit posibilitatea să prezentăm statelor din această regiune cartea de vizită politică a Moldovei si, respectiv, să stabilim o colaborare strânsă cu statele din Balcanii Occidentali".

Opinia nu e împărtăşită unanim. E drept că, probabil, si expec-tanţele au fost prea mari şi, de aceea, nerealiste. S-a spus deja că includerea R. Moldova în Pactul de Stabilitate a „dezamăgit pe mulţi dintre cei care vedeau acest organism ca o trabulină ce ar permite părţii noastre un acces sigur spre Uniunea Europeană". Preţul aderării R. Moldova la Pact a fost „angajamentul Chişinău-lui de a nu pune în discuţie în cadrul acestei organizaţii problema transnistreană sau aderarea la UE. Putem spune că din aceste considerente aderarea R. Moldova la Pact a fost pentru diplomaţia moldovenească o victorie d la Pirus" (Serebrian: 2004: 48).

In ciuda acestui plasament prestigios, R. Moldova a fost cate-gorisită până la urmă la aceiaşi rubrică cu ţări precum Ucraina, Rusia sau Belarus. Politica de Vecinătate va consfinţi această repartiţie, după cum vom vedea la timpul cuvenit. Se poate conchide că perioada 1994-2000 a fost, în ceea ce priveşte coope-rarea R. Moldova cu UE, „extrem de lentă" (V. Gheorghiu)16.

-------16 După 1 iulie 199gj când intră în ^0,^ AP(^ programul TACIS- special creat de UE în vederea cooperării economice şi politice cu statele CSI - permite şi R. Moldova anumite alinieri la legislaţia europeană, dar încetinirea proceselor de apropiere a Chişinăului de spaţiul euro-atlantic face ca fructificarea acestui instrument să nu fîe deplină.


l .3. „Europa" - de la discursul Opoziţiei, la cel al Puterii

Anul 2001 aduce schimbări serioase pe scena politică de la Chişinău. Alegerile parlamentare din 25 februarie au adus la putere Partidul Comuniştilor din Moldova17. La 4 aprilie 2001, Parlamentul R. Moldova 1-a ales pe liderul Partidului Comuniştilor în funcţia de preşedinte al ţării18. In discursul său inaugural, Vladimir Voronin declara: „afirmăm fără echivoc angajarea Moldovei suverane în toate acordurile internaţionale şi respectarea obligaţiilor în raport cu alte state. Cu toate acestea, voi afirma în politica noastră externă principiile pragmatice. Contez pe înţelegerea cu care vom fi trataţi de către organizaţiile inter-naţionale din Europa, integrarea cu care se menţine în şirul celor mai importante perspective ale statului nostru. Această orientare va deveni prioritară şi în relaţiile cu ţările CSI, cu deosebire în raporturile cu partenerul nostru strategic din est - Federaţia Rusă. Trebuie să se dezvolte mai activ, şi ce e mai important, mai productiv relaţiile tradiţionale cu ţările vecine - România şi Ucraina. Apreciem valoarea ajutorului care-1 acordă Moldovei în perioada aceasta, deosebit de dificilă, Statele Unite ale Americii, statele din Europa - Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Olanda şi alte ţări".

Asistăm, de aici încolo, la o schimbare semnificativă de registru pe care o va opera Partidul Comuniştilor, unul dintre „vinovaţii" acestei schimbări de picior fiind... Opoziţia. Expresia cea mai pregnantă a acestei balansări ideologice va fi întoarcerea cu 180 de grade operată de preşedintele Voronin, deci de PCM, după alegerile din 2004, moment la care vom reveni.

Iniţial, PCM avea o atitudine cel puţin reticentă faţă de ideea europeană, în campania electorală din 2001, partidele care au

-------17 A acumulat 71 mandat (50.07%); Blocul Electoral „AlianţaBraghiş" - 19 (13.36%), iar Partidul Popular Creştin Democrat - 11 (8.24%).

18 Din cei 100 de deputaţi prezenţi în sala de şedinţe a Parlamentului la votare au participat 89. Cei 11 membri ai Partidului Popular Creştin Democrat au refuzat să participe la vot pe motiv că nu susţin nici unul din cei 3 candidaţi.

34 I DAN DUNGACIU

fluturat discursiv şi nu numai drapelul albastru cu steluţe galbene au fost cele creştin-democrate (în primul rând), liberale, şi so-cial-democrate. Formaţiunea comunistă considera atunci ca „fiind greşită linia de renaştere naţională, modernizare pe bazele capi-talismului şi democraţiei liberale. Comuniştii au criticat vehement şi politica externă a administraţiilor anterioare, promiţând, în caz de victorie, aderarea ţării la Uniunea Rusia-Bielarus"19.

După cum vom vedea, schimbarea politică cu vector pro-Est a generat modificări majore la toate nivelele sociale. Anul 2001 este cel în care, de pildă, teoria moldovenistă este adusă la apogeu şi transformată în politică de stat20. Aici ne interesează, însă, corelaţia cu orientarea (sau nu) pro-occidentală. Tentativa partidului de guvernământ de a impune schimbarea denumirii limbii şi a istoriei naţionale este sancţionată dur de către societatea civilă care, la impulsul Partidului Popular Creştin Democrat, iese prompt în stradă. Si nu pleacă de acolo câteva luni... Una dintre cele mai populare lozinci ale manifestanţilor, în principal tineri, era: „Noi vrem în Europa". Consiliului Europei intervine la Chişinău şi, prin negocieri şi intervenţii publice, pune capăt manifestărilor. Adu-narea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat la 24 aprilie şi 26 septembrie 2002 două Rezoluţii „Cu privire la funcţionarea instituţiilor democratice în Moldova". Trimiterea în Moldova a unui reprezentant special al Secretarului General al Consiliului Europei a fost şi ea o reacţie a organizaţiei de la Strasbourg faţă de deteriorarea climatului politic din Moldova.

în primăvara anului 2002, creştin-democraţii propun orga-nizarea unui referendum privind aderarea Republicii Moldova la UE şi NATO, iniţiativă respinsă de autorităţi.

La 5 iunie 2002 o serie de partide politice din opoziţia parla-mentară şi extraparlamentară, precum si organizaţii nonguverna-mentale au semnat un Apel adresat Preşedintelui ţării, „îndemnându-1 să creeze Comisia naţională pentru integrarea europeană, care va elabora Strategia de pregătire a Republicii Moldova pentru aderarea la UE". Partidul Comuniştilor nu a semnat nici apelul respectiv, deşi ulterior, „în virtutea conjuncturii

— 19 Ştefan Gorda, op. cit.20 Vezi mai pe larg despre această temă în dosarul dedicat

chestiunii identitare.

DOSARUL INTEGRĂRII EURO-ATiy\NTICE l 35

externe şi interne, liderii săi aflaţi la guvernare au dat curs multor iniţiative ale opoziţiei" (ibid.), în septembrie 2002, Preşedintele Voronin lansa iniţiativa stabilirii unei Comisii naţionale pentru a coordona activităţile de integrare europeană. La 2 octombrie 2002, în Declaraţia participanţilor la Masa Rotundă cu Statut Permanent (instrument implementat de Consiliul Europei) în legătură cu propunerea Preşedintelui R. Moldova, se sublinia că „depunerea de către autorităţile statului a cererii oficiale de aderare a R. Moldova la Uniunea Europeană ar reprezenta o primă acţiune concretă, ce ar concorda perfect cu proclamarea integrării europene ca prioritate a politicii externe". Modificarea mesajului conducerii statului este remarcată şi de UE, o declaraţie adoptată în octombrie 2002 salutând „aspiraţia europeană a Republicii Moldova şi ambiţia serioasă de a aprofunda relaţiile generale cu UE" (apud. ibid.), în luna noiembrie 2002, preşedintele emite Decretul cu privire la constituirea Comisiei naţionale pentru Integrarea Europeană. Această Comisie avea menirea de a pre-zenta în faţa Parlamentului o strategie de aderare la UE. Pentru fiecare capitol al aquis-ulm comunitar urma să fie dezvoltate planuri de acţiune care urmau să fie, ulterior, integrate într-un proiect comun.

Discursul pro-european trece, treptat, de la Opoziţie la Putere. După cum preciza un comentator: „...opoziţia politică, dar şi partea activă a societăţii, au reuşit să impună o decizie de importanţă fundamentală pentru viitorul european al ţării, decizie care va căpăta un caracter ireversibil, după ce şi dacă R. Moldova va depune o cerere oficială de aderare la UE. Deşi Partidul Comu-niştilor nu şi-a programat integrarea europeană ca prioritate politică, în pofida victoriei sale categorice la alegerile din 2001, deciziile anterioare au rămas în vigoare. Conducerea Republicii Moldova declară tot mai frecvent că va continua linia politică de integrare europeană". La mijlocul anului 2002 asistăm aşadar la o stratagemă a partidului comuniştilor, care „prin declararea integrării europene drept direcţie prioritară a guvernării şi-a asumat retorica proeuropeană şi a trecut ostilităţile pe terenul opoziţiei". De atunci critica frontală a politicii partidului de guvernământ din partea opoziţiei era „însoţită de precizarea că în problema integrării europene acţiunile guvernanţilor par a se îndrepta spre logica tendinţelor obiective de pe continent" (ibid.).

IU

36 I DAN DUNGACIU

Cu o precizare. Deşi Europa este invocată, relaţiile cu insti-tuţiile reprezentative ale acesteia vor avea de suferit. După cum s-a sesizat la Chişinău, dar şi la Strasbourg, exista o discrepanţă semnificativă între declaraţii şi gesturi politice efective. „Sindromul învingătorilor şi al majorităţii absolute", cum a fost caracterizat de către un deputat primul mandat al comuniştilor cu ocazia aniversării a 10 ani de prezenţă a R. Moldova în Consiliul Europei, a generat „exercitarea abuzivă a puterii şi persecutarea oponenţilor politici". Aceste motive au declanşat reacţiile europene salutare la care am făcut deja referire.

In martie 2003, o nouă oportunitate se va deschide pentru R. Moldova, în cadrul a ceea ce UE elabora sub numele de „Wider Europe - Neighbourhood: A New Framework for Relations with our Eastern and Southern Neighbours", înainte de a analiza acest document esenţial, trebuie punctate si ultimele evoluţii politice de la Chişinău.

l .4. Dansând cu lupii?... sau coaliţia pro-Europa de la Chişinău

La vremea lor s-a glosat mult, şi deseori nestăpânit, despre „revoluţiile oranj" care au marcat spaţiul estic al Europei, în special România, Ucraina şi R. Moldova. Comparaţiile „în trei" sunt, însă, excesive. Dacă în România s-a petrecut în 2004 o schimbare de echipă politică, păstrându-se proiectul politic (respectiv integrarea euro-atlantică), în R. Moldova s-a petrecut o schimbare de proiect politic păstrând echipa politică, iar în Ucraina s-au schimbat şi proiectul si echipa. De aceea, a utiliza cuvântul „revoluţie" pentru România este nepotrivit, la fel, poate, şi pentru Moldova (la Chişinău se vorbeşte despre „revoluţia oranj din capul preşe-dintelui Voronin"). Doar Ucraina, cel puţin până la un moment dat, putea revendica această titulatură până la capăt21.

— 21 |n urma aiegeriior parlamentare din 6 martie 2005, doar Partidul Comuniştilor din R. Moldova (PCRM), Blocul electoral „Moldova Democrată" (BMD) - compus din Alianţa „Moldova Noastră" (AMN),


Schimbarea de discurs a Partidului Comuniştilor a fost şi nu prea surprinzătoare22. Unele voci susţin că preşedintele Voronin începuse să se schimbe după întoarcerea din vizita de la Washington (decembrie 2002). Dacă lucrurile stau aşa cu adevărat nu vom clarifica noi aici. Cert este că, după respingerea faimosului Memorandum Kozak (noiembrie 2003), partidul de guvernământ basculează - declarativ, cel puţin - surprinzător spre Vest, iar liderul devine, cu timpul, favoritul numâîrul unu al multora dintre politicienii occidentali23. Ceea ce părea incredibil chiar şi pentru cel mai sceptic dintre comentatorii spaţiului moldav, s-a petrecut sub ochii noştri: „luscenko" din R. Moldova nu venea din stradă, ci din fotoliul prezidenţial; nu era un Opozant al sistemului, ci tocmai liderul acestuia. Si, aparent cel puţin, nu fără temei: Voronin este cel care a aruncat în decembrie 2003 un „nu" răspicat în faţă preşedintelui Puţin, cel care nu a recunoscut legalitatea alegerii lui lanukovici în Ucraina, cel care declara trupele ruseşti din Transnistria „armate de ocupaţie", respingea ferm intervenţia Moscovei în alegerile din 6 martie (inclusiv observatorii ruşi!), cerea participarea NATO şi a UE - inclusiv a României! - la soluţio-narea conflictului transnistrean şi declara, nonşalant, aderarea

------ Partidul Democrat din Moldova (PDM) şi Partidul Social-Liberal(PSL) - şi Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) au reuşit să acumuleze suficiente voturi pentru depăşirea pragului de reprezentare în Parlament. Astfel, PCRM a întrunit 45.98% din voturile valabil exprimate, BMD — 28.53%, iar PPCD — 9.07%. Drept urmare, după distribuirea proporţională a celor 16.42% din sufragiile exprimate pentru ceilalţi 20 de concurenţi electorali, PCRM a intrat în posesia a 56 mandate de parlamentar, BMD — 34 mandate, iar PPCD —11 mandate. Misiunea Internaţională de Observare a Alegerilor (MI O A), care a reunit observatori din partea BIDDO/ OSCE, Adunării Parlamentare a OSCE, Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Parlamentului European, a conchis că alegerile parlamentare din 6 martie 2005 s-au desfăşurat în general în conformitate cu standardele internaţionale în materie de alegeri. De remarcat că toate partidele care au ajuns în Parlament au avut o platformă electorală pro-europeană. Este pentru prima dată în istoria R. Moldova când se întâmplă aşa ceva.

22 Vezi Dan Dungaciu , „Di leme e lec tora le ş i pos t -e lec tora le laChişinău", Lumea, martie 2005.

23 Si nu numai: în plină campanie electorală, Vladimir Voroninse întâlneşte cu preşedintele luscenko şi este vizitat urgent de preşedinţiiGeorgiei şi României!

38 I DAN DUNGACIU

la UE ca obiectiv principal al strategiei de politică externă a R. Moldova. Adică, exact ceea ce un „luscenko" ar fi trebuit să facă şi să spună, oriunde s-ar afla el în spaţiul ex-sovietic...

Ceea ce s-a petrecut după alegeri a fost marcat de miza inte-grării. Sub acest stindard - plus cel al „interesului naţional" -Vladimir Voronin este ales preşedinte la republicii inclusiv de parlamentarii PPCD, PSL şi PD24, punându-se astfel bazele unui parteneriat parlamentar între formaţiunile care 1-au votat pe şeful statului. Ceea ce ieri părea de necrezut pare că se realizează: miza euro-atlantică (aici intră şi soluţionarea chestiunii transnistrene) devine liantul unor asocieri văzute până mai ieri drept contra-naturii.

La 7 Aprilie 2005, cu ocazia Discursului de învestitură, Vladi-mir Voronin, preşedintele Republicii Moldova pentru a doua oară, declara în ceea ce priveşte ţelurile politice ale republicii: „pentru toată lumea este evident faptul că acest scop şi că acest sens îl constituie numai şi numai viitorul european al ţării noastre, mobi-lizarea tuturor forţelor anume pentru realizarea acestei perspec-tive. Necesitatea obiectivă a aderării la Europa Unită, la marele continent al valorilor universale, la acest pol vast al libertăţilor economice, al toleranţei politice şi a celei interetnice, precum şi al înaltei responsabilităţi sociale, ne determină să lăsăm în cel mai hotărât mod la o parte vechile supărări şi să continuăm, împreună, să edificăm noua Moldovă. Noi ştim că în următorii patru ani ţara noastră trebuie să se transforme într-un stat

------24 La procedura de alegere a şefului statului au participat 56 dedeputaţi ai fracţiunii PC, 8 deputaţi ai fracţiunii PD, 11 deputaţi ai fracţiunii PPCD, precum şi 3 deputaţi ai PSL. în 2001, din 89 de deputaţi participanţi la votare 71 au susţinut candidatura lui Vladimir Voronin. Deşi în urma recentelor alegeri parlamentare Partidul Comuniştilor a obţinut cu 15 mandate mai puţin decât în 2001, liderul acestuia a fost reales în funcţia de şef al statului cu un număr de voturi cu 4 mai mare decât atunci. Votul a fost condiţionat de 10 măsuri de reformă structurală pe care guvernul comunist se obliga să le întreprindă ajuns la putere şi care erau de fapt, elemente cuprinse în Planul de Acţiune UE - Moldova. Acest vot a generat numeroase discuţii la Chişinău, despicând societatea în două în funcţie de interpretarea acordată deciziilor politice ale forţelor de opoziţie. Aceste trei formaţiuni au constituit după aceea aşa numita „opoziţie constructivă".


european unit, integru din punct de vedere teritorial, cu o economie dezvoltată, cu venituri înalte ale populaţiei, cu o protecţie socială eficientă, cu o infrastructură contemporană şi cu o agricultură modernă". Declaraţia prezidenţială nu este decât confirmarea unui document fundamental, elaborat şi avizat unanim de Parlamentul de la Chişinău, în care integrarea europeană devenea obiectivul major al oricărui demers politic. Documentul, lansat pe 24 martie 2005, se numeşte „Declaraţia cu privire la parteneriatul politic pentru patru ani (2005-2009) pentru realizarea obiectivelor inte-grării europene" şi afirmă următoarele: „fiind oponenţi politici, împărtăşind opinii diferite asupra metodelor, etapelor şi terme-nelor de reformare a economiei şi a sferei sociale a Republicii Moldova, menţionând existenţa anumitor divergenţe în problemele politicii interne şi externe, deputaţii în Parlamentul Republicii Moldova adoptă următoarele:... noi pornim de la faptul că dezvoltarea de mai departe a Republicii Moldova nu poate fi asigurată decât prin promovarea consecventă şi ireversibilă a cursului strategic spre integrarea europeană, spre soluţionarea paşnică şi democratică a problemei transnistrene, spre funcţio-narea eficientă a instituţiilor democratice şi garantarea drepturilor minorităţilor naţionale. Realizarea acestor sarcini este posibilă în condiţiile unei cooperări responsabile a puterii şi opoziţiei, ale stabilităţii vieţii politice interne, ale unor garanţii democratice pentru dezvoltarea liberă a mijloacelor de informare în masă şi ale unei asigurări riguroase a independenţei Republicii Moldova în relaţiile ei reciproce cu statele vecine. Noi considerăm că principalele direcţii ale parteneriatului politic trebuie să fie: eforturile diplomatice, juridice şi politice conjugate, precum şi iniţiativele cetăţeneşti pentru realizarea Planului de acţiune R. Moldova - Uniunea Europeană, eforturile comune asupra spectrului de probleme a căror soluţionare va contribui la aderarea cât mai rapidă a Republicii Moldova la comunitatea europeană"25.

25 Este semnificativ că în acest document este, pentru prima oară, menţionată şi România în ceea ce priveşte soluţionarea conflictului transnistrean: „...eforturile politice si diplomatice conjugate, precum şi iniţiativele cetăţeneşti având drept scop soluţionarea paşnică definitivă a problemei transnistrene. Reglementarea politică a acestei probleme

40 I DAN DUNGACIU

Orientare pro-europeană a R. Moldova devine, limpede şi fără ambiguităţi, obiectiv major al politicii de la Chişinău. Cel puţin aşa afirmă toate declaraţiile şi documentele oficiale emanate din acea direcţie.

Să vedem ce spune şi... Europa.

l .5. Ambiguităţile Politicii de Vecinătate a UE si ambiguităţile Chisinăului

In primăvara lui 2002, la iniţiativa ministrului de externe britanic, Jack Straw, au fost lansate discuţiile privind dezvoltarea unui nou cadru de relaţii dintre UE şi „noii vecini" europeni. La 11 martie 2003 Comisia Europeană a prezentat o comunicare în care îşi expunea viziunea asupra relaţiilor cu vecinii din Est (Rusia, Ucraina, Belarus şi Moldova) şi Sud (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Libia, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria şi Tunisia)26.

Filosofîa acestei politici este bine exprimată de un text concis şi, fireşte, pro-domo, semnat de un expert de la Institutul de Studii Strategice din Paris: „UE a început să îşi pună problema politicilor în jurul frontierelor, în anii '90, 'politica externă' a UE se mişca în jurul întrebării legate de statutul de membru sau non-membru. Dacă erai membru, erai în cărţi, exista o politică a UE faţă de respectivul stat; dacă nu, nu... Suntem acum martorii naşterii UE ca actor complet de politică externă, capabil să treacă dincolo de dihotomia acces / non-acces şi construind o serie de instrumente pentru a-şi promova interesele" (Lynch 2004a).

în iulie 2003 în cadrul Comisiei a fost creat un „grup de lucru pentru Europa lărgită" condus de Comisarul pentru Extindere

~~ urmează să fie realizată pe baza Constituţiei ţării şi normelor de drept internaţional, în strânsă cooperare cu OSCE, Uniunea Europeană, România, Rusia, SUA şi Ucraina".

26 La întâi iulie 2003, Comisia publică comunicarea „Deschizând calea pentru noul instrument destinat politicii de bună vecinătate". Vezi Lynch 2004 sau Nicu Popescu, „Opţiunile Republicii Moldova în relaţiile cu Uniunea Europeană", în EuroJournal.org, februarie 2004.


Giinter Verheugen. Executivul Uniunii Europene a dat publicităţii la 9 decembrie 2003 Planurile de Acţiune pentru 7 state care au sau vor avea hotar comun cu blocul care în prezent numără 25 de ţări, inclusiv R. Moldova. Comisia Europeană a evidenţiat în particular R. Moldova şi Ucraina, vecini cu care UE va întreţine relaţii politice şi economice speciale, dar care urmează să întreprindă măsuri radicale pentru a beneficia de asistenţă din partea Uniunii. Noul comisar al UE pentru Afaceri Externe, Benita Ferrero-Waldner, avertiza atunci că Planurile de Acţiune, elaborate pentru o perioadă de trei ani, „nu prevăd acordarea calităţii de membru al UE celor două state ex-sovietice în perspectivă - dar nici nu exclud această posibilitate". Documentele respective urmează a fi aprobate de toţi cei 25 de membri ai blocului. Potrivit comisarului european, în baza acestor planuri cabinetul de la Bruxelles va elabora „politici de extindere a păcii, stabilităţii şi prosperităţii" asupra statelor vecine, şi va încuraja reformele economice şi dezvoltarea democraţiei în aceste ţări. Planurile de Acţiune sunt ajustate la necesităţile specifice ale fiecărui stat în mod aparte si au fost coordonate cu guvernele acestor state. Comisarul pentru Afaceri Externe a declarat că situaţia în R. Moldova este „dificilă", mai ales din cauza conflictului trans-nistrean. Planul de Acţiuni pentru această ţară a fost elaborat astfel încât să stimuleze reformele politice şi economice şi să determine autorităţile de la Chişinău să colaboreze în mai multe domenii, inclusiv justiţia, afacerile interne, relaţiile transfronta-liere, combaterea crimei organizate şi migraţie. In viitor, vecinii UE ar putea participa la elaborarea şi promovarea politicilor Uniunii în domenii ca educaţia, cercetări ştiinţifice, ecologie, şi să beneficieze de susţinere în sectorul energetic, transporturi şi comunicaţii. Ferrero-Waldner a reiterat că, „potrivit standardelor UE, Noua Politică de Vecinătate (NPV) nu ar trebui să provoace disensiuni cu Rusia". Moscova, care a refuzat să devină beneficiar al acestei politici, a avertizat anterior UE să „nu se amestece în fostele republici sovietice"27.

------ 27 în mai 2003, Institutul de Studii de Securitate de pe lângă UEa dat publicităţii un amplu document relativ la relaţiile dintre Federaţia Rusă şi Europa (Lynch 2003). Astăzi, constatăm că multe dintre dezideratele experţilor europeni au rămas doar pe hârtie.

42 I DAN DUNGACIU

In ianuarie 2004, Comisia Europeană elaborează prima versiune a Planului de Acţiune şi începe negocierile cu Guvernul Republicii Moldova. La 12 mai 2004, Comisia Europeană publică Strategia Politicii Europene de Vecinătate şi Rapoartele de ţară, inclusiv pentru Moldova, iar în iunie 2004, Comisia Europeană şi Guvernul Republicii Moldova finalizează textul Planului de Acţiune28. La finele anului 2004, ministrul de Externe al Moldovei declara optimist într-un interviu acordat Moldovei Suverane: „anul 2004 a fost anul în care am negociat Planul de Acţiune R. Moldova-Uniunea Europeană şi este important că am reuşit să obţinem schimbarea caracterului preponderent tehnic al acestuia, transfor-mându-1 într-un document politic, aspect stipulat si în partea introductivă a Planului. Acesta poate fi considerat, de fapt, un nomenclator al acţiunilor pe care ţara noastră trebuie să le între-prindă în viitorul imediat, fiind indicate priorităţile şi obiectivele pe care trebuie să le atingă Moldova în termen de trei ani"29.

Numeroşi comentatori s-au grăbit să identifice aspectele pozitive ale ofertei Comisiei. Acestea ar fi următoarele30: există posibilitatea pe termen lung ca vecinii să beneficieze de cele patru libertăţi (libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului si a persoanelor) care stau la baza „pieţei unice"; se preconizează extinderea mandatului Băncii Europene de Investiţii asupra vecinilor UE, şi lansarea în 2007 al unui nou instrument financiar

-------28 L a 22 octombrie 2004, Moldova este acceptat ă în PCESE încali tate de observator.

29 Consecvent liniei de politică externă a R. Moldova din acei ani,minis t ru l St ra tan nu face nic i o legătură în t re procesele de in tegrareeuropeană a R. Moldovei în spaţiul euro-atlantic şi parteneriatul Bucureşti- Chiş inău: „Succesu l po l i t i c i i de in tegrare europeană nu presupuneneapărat coalizarea noastră cu unul dintre statele membre ale UE. Nicila Strasbourg ş i nici la Bruxel les lucruri le nu sunt pr ivi te din aceastăperspectivă. Exemplul statelor candidate ne demonstrează că o asemeneaasociere implică atât momente pozitive, cât şi negative".

30 Vezi Nicu Popescu, op.ci t sau Victoria Umane, Nicu Popescu,„European Transformation Assistance and Programs", în „Moldova andEurope. Bringing the gap", Expert Reports, Chişinău, 26/27 aprilie 2005,http://eurojournal.org; vezi şi analizele prezentate pe www.ipp.md,www.moldova.org, http://e-democracy.md/e-journal/, www.azi.md,http://eurojournal.org sau presa scrisă de la Chişinău.

DOSARUL INTEGRĂRII EURO-ATLy\NTICE l 43

„de vecinătate" care ar integra proiecte de cooperare transfronta-lieră realizate prin programele de finanţare ale UE - TACIS, PHARE, MEDA, CARDS şi Interreg; există perspectiva implicării UE în gestionarea crizei transnistrene prin mediere, reconstrucţie post-conflict şi participarea la aranjamentele de securitate internă. Astfel, Comunicarea Comisiei preciza că: „UE trebuie să îşi asume un rol mai activ în soluţionarea conflictului transnistrean. O implicare mai activă a UE în gestionarea crizelor ar demonstra dorinţa UE de a-şi asuma mai multe responsabilităţi în regle-mentarea conflictelor din statele vecine. ... Capabilităţile civile şi militare ale UE de gestionare a crizelor ar putea fi desfăşurate în sprijinul aranjamentelor de securitate internă. Surse adiţionale de finanţare pentru reconstrucţia post-conflict şi dezvoltare vor fi necesare" (Communication 2003, 2003a).

Despre ambiguităţile care au marcat elaborarea acestei politici mărturiseşte o evoluţie cel puţin contradictorie a gestionarului extinderii UE, Comisarul European Giinter Verheugen. în 2002, califica Moldova ca „ţară cu regim semidictatorial", în decembrie 2003 afirma că Moldova trebuie să urmeze calea trasată de Politica Noii Vecinătăţi şi nici într-un caz să nu tindă spre participarea la Procesul de Stabilizare şi Asociere, în februarie 2004, declara că Moldova, „depunând un efort suficient, poate să întreacă unele ţări Balcanice (pe calea spre UE, n. a.)". Puţin mai târziu declară că „nici o fostă republică sovietică în viitorii 20 de ani nu va deveni membră a UE"31.

------- 31 V. Gheorghiu, „Ce rol ar trebui sâ-1 joace UE pentru ameliorareasituaţiei economice şi politice din R. Moldova?", 2004, www.ipp.md. Si încă: „aici probabil e prima şi cea mai importantă problemă a UE - dacă într-adevăr în UE nu este o claritate asupra relaţiilor Republicii Moldova cu UE, şi ei declară astăzi una, iar mâine alta, sau viziunea există, dar ei fac acelaşi lucru, ca şi autorităţile moldoveneşti - au mai multe discursuri, cel puţin două: unul pentru exterior (R. Moldova ar putea întrece unele ţări...) şi altul pentru cetăţenii UE (în viitorul previzibil nici o fostă republică sovietică nu va adera la UE)... Cu regret trebuie să constatăm că Strategia Politicii Europene de Vecinătate nu ţine cont de aspectele individuale care caracterizează Moldova (dar şi toţi ceilalţi vecini). Aceasta este o altă problemă a UE, care aşteaptă să fie soluţionată".

44 I DAN DUNGAGU

Aici trebuie invocată o primă carenţă majoră a respectivei politici, semnalată deja de comentatori. Ea ţine de coerenţa politicii UE faţă de acest spaţiu, ce înseamnă, efectiv, politica europeană şi care este obiectivul ei final. Conceptul Comisiei asupra relaţiilor cu „vecinii" nu prevede posibilitatea aderării la UE, ci doar aprofundarea relaţiilor prin elaborarea unor „planuri de acţiune" între UE şi fiecare ţară în parte. Dincolo de orice analiză detaliată a documentului, a devenit limpede pe parcurs că această politică a UE a avut, iniţial, mai degrabă valenţe negative - a ţine „vecinii" Europei pe aceleaşi „poziţii" decât a le oferi o foaie de parcurs cu valenţe câştigătoare3^. O a doua carenţă este plasarea R. Moldova la aceeaşi rubrică cu ţări precum... Autoritatea Palestiniană sau Siria! Este limpede, fie si numai din acest argument, că UE ţintea mai degrabă stabilizarea regiunii de frontieră, nu aducerea acesteia în siajul ei. O a treia carenţă ţine de „condiţionalitatea" acestui proiect care nu pare eficace sau convingătoare: „reformele interne si democratizarea ca precondiţie pentru accesul pe piaţa UE - nu pare suficient de convingătoare. Eforturile de liberalizare a comerţului prin Parteneriatul Euro-Mediteranean /Procesul de la Barcelona nu a generat democratizare în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. Nu există garanţii că acest tip de condiţionalitate va avea efectele dorite în cadrul Europei lărgite"33.

Revenind la aspectul „diferenţierilor" între statele incluse, trebuie subliniate şi reacţiile lucide relativ la temă venite tot din Europa. După cum bine sesiza Nicu Popescu evaluând „opţiunile R,Moldova în relaţia cu UE", replicând la Comunicarea Comisiei Europene, înaltul Reprezentant pentru Politică Externă si de

32 Până la acest pas, Comisia Europeană adoptase mai multedocumente - Comunicatul despre Europa lărgită şi Politica NoiiVecinătăţi, Strategia Politicii europene de vecinătate şi Raportul de ţarăal Moldovei. Cum observa un comentator de la Chişinău, la Bruxelles afost pus întâi pe hârtie Planul de acţiuni, iar apoi a apărut şi Strategiasi Raportul. „Deşi Comunicarea Comisiei Europene din 11 martie 2003şi toate documentele de program care au apărut ulterior au menţionatîn mod special principiul abordării diferenţiate a relaţiilor UE cu veciniisăi, pe cele 33 de pagini ale Strategiei politicii europene de vecinătatecuvântul Moldova se întâlneşte de 10 ori, iar separat Moldovei i se acordăo singura dată spaţiul unui rând de text" (ibid.).

33 Vezi în Nicu Popescu ş i V. Gheorghiu , op. c i t .


Securitate Comună (PESC) Javier Solana afirma că „diferenţierea reală (în special) între vecinii din^sud şi cei din est, este o precondiţie pentru reuşita politicii", în plus, un comentariu de la Centrul de Studii al Politicilor Europene sugera separarea noţiunii de „Europa lărgită" de cea de „vecinătate". „Europa lărgită" ar trebui să corespundă hărţii Consiliului Europei şi Statele din „Europa lărgită" să beneficieze în principiu de şanse de integrare în UE. Iar „vecinătatea" trebuie să se refere la statele sud-medi-teraneene, care nu sunt europene şi nici nu au aspiraţii în acest sens. O astfel de decuplare conceptuală a Europei de Est („Europa lărgită") de Africa de Nord şi Orientul Mijlociu („Vecinătatea") ar corespunde intereselor Moldovei. Mai mult, continuă acelaşi studiu, Moldova poate susţine nevoia unei diferenţieri mai clare nu numai dintre statele din sudul Mării Mediterane si vecinii din est, ci şi între state cu aspiraţii europene (Moldova, Ucraina) şi cele fără astfel de aspiraţii (Rusia, Belarus - ţară care preconizează la ora actuală unificarea cu Federaţia Rusă)34. Autorul studiului invocat, M. Emerson, a revenit asupra chestiunii un an mai târziu (Emerson 2005) sugerând ca numele însuşi al „politicii de vecinătate" să fie modificat35.

Au mai existat si vor mai exista, probabil, critici aduse docu-mentelor europene. Unele voci de la Chişinău susţin că una dintre problemele majore pe care UE le are în raport cu R. Moldova este ca relaţiile sunt promovate „ţinându-se cont de interesele Rusiei". Este vizată aici chestiunea transnistreană, în primul rând. Schimbări s-au făcut însă si acolo. Implicarea UE şi a SUA, chiar cu statut de observatori, este un pas înainte, fără a fi suficient36.

Lucrurile au evoluat semnificativ în ceea ce priveşte interesul occidental în R. Moldova de la momentul lansării politicii vizând vecinătăţile UE. In octombrie 2005 la Chişinău a fost marcat un eveniment semnificativ în acest dosar. Comisarul European pentru Relaţii Externe si Politica Europeană de Vecinătate, Benita Ferrero-Waldner, şi Andrei Stratan, ministrul moldovean al Afacerilor Externe si Integrării Europene, au inaugurat Delegaţia

------34 Emerson 2004; vez i ş i Popescu 2004 .35 Vezi mai pe larg pentru această chestiune ultima secţiune a

cărţii.36 Vezi secţiunea dedicată „dosarului transnisţrean".

46 I DAN DUNGACIU

Comisiei Europene în R. Moldova37. Primul şef al Delegaţiei Comisiei Europene în R. Moldova este Cesare de Montis. Benita Ferrero-Waldner a remarcat că tot cu acest prilej semnarea unui memorandum privind lansarea unei misiuni la frontiera UE. Acest fapt va crea frontiere mai transparente şi constituie un pas spre soluţionarea diferendului transnistrean. Comisarul european a mai declarat cu acest prilej că delegaţia condusă de ambasadorul Cesare de Montis, înseamnă, în primul rând, „o prezenţă şi o participare directă a Comisiei Europene la Chişinău". Acest lucru „va consolida parteneriatul dintre R. Moldova şi Uniunea Europeană intensificând cooperarea noastră întru promovarea democraţiei, a reformelor din justiţie şi economie". Cu siguranţă, va însemna şi „o susţinere în direcţia implementării prevederilor Planului bilateral de Acţiuni RM-UE", adoptat în cursul acestui an. „Noi nu ne dorim ca hotarele externe ale Uniunii Europene să devină o barieră în calea comerţului sau a cooperării noastre", iar un element important al Planului de Acţiune al Politicii Europene de Vecinătate îl constituie „posibilitatea de a acorda Moldovei Preferinţe Comerciale Autonome (Autonomous Trade Preferences), care vor reduce tarifele la import pejitru produsele moldoveneşti la intrarea în Uniunea Europeană", înainte ca acest lucru să se întâmple, „Moldova trebuie să ne prezinte informaţii precise despre originea bunurilor".

Totuşi, Comisarul european a ţinut să reamintească o idee deja enunţată aici: „trebuie să stabilim foarte clar ce reprezintă, dar şi ce nu presupune Politica Europeană de Vecinătate. Ea constituie o şansă reală de a îmbunătăţi relaţiile dintre R. Moldova şi Uniunea Europeană şi de a permite Moldovei să obţină o miză mai mare pe piaţa europeană internă prin implementarea Planului de Acţiuni. Acest acord unic în felul său între Uniunea Europeană şi vecinii săi oferă substanţiale beneficii economice şi sociale întru promovarea stabilităţii, securităţii şi creşterii economice pe întregul continent. Totodată, Politica Europeană de Vecinătate nu

------37 Trebuie remarcat că acest eveniment marchează o creştereascendentă a relaţiilor UE cu R. Moldova. Comisia Europeană a majorat considerabil asistenţa acordată Moldovei, care a crescut de la 25 de milioane de euro, oferite în 2003-2004, la 42 de milioane de euro pentru perioada 2005-2006.


reprezintă un program de instruire pentru aderare si nici nu constituie o alternativă la procesul de accedere în Uniunea Europeană (subl. n.). Adevărul este că Politica Europeană de Vecinătate nu afectează nici una dintre aceste posibilităţi"38.

Aici suntem la ora actuală. Să ne întoarce acum la relaţia Bucureşti - Chişinău şi să urmărim câteva dintre momentele care au marcat acest veritabil „război rece".

»

1.6. Iarna vrajbei noastre. Relaţia Bucureşti - Chişinău (2001-2004)

R. Moldova avea la finele anilor '90 şi la începutul lui 2000 un statut paradoxal pe agenda publică a dezbaterilor din România. Era invocată, dar nu discutată, era pomenită (rar!), dar nu analizată. Era o prezenţă, dar o prezenţă discontinuă, fără substanţă, fără efect. O prezenţă... absentă.

Ceea ce era grav şi cu consecinţe regionale, deoarece prestaţia României faţă de R. Moldova nu mai era doar benevolă şi nu o implica numai pe ea. România era plasată atunci la graniţa celei mai mari alianţe militare pe care a cunoscut-o omenirea şi care avea interese vădite, geo-strategice, în Istmul Ponto-Baltic şi Marea Neagră. De aici sarcinile ce-i incumbau firesc. Toate evolu-ţiile indicau o creştere treptată - teoretică, cel puţin! - a importan-tei României pe această axă, şi poziţia ei în viitoarea arhitectură de securitate regională urma să depindă, în bună măsură, de competenţa şi hotărârea ei de a gestiona adecvat această somaţie iminentă. Dincolo de adeziunile fervente şi retorica integrării în NATO, urma testul implicării şi evoluţiei efective în această regiune.

Declaraţiile unor cercuri influente din Occident sugerau asta. Prestigiosul The Wall Street Journal consemna, în ianuarie 2003, că: „replica pe care urmează să o dea Occidentul politicii externe agresive, promovate de Moscova în spaţiul post-sovietic, o poate constitui extinderea treptată a Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii

38 interviu acordat publicaţiei Moldova Suverană (l octombrie 2005).

48 I . DAN DUNGACIU

Europene, până când acestor organizaţii li se vor alătura, într-o formă sau alta, ţările din imediata lor apropiere, Ucraina, Belarus, R. Moldova, Georgia şi Azerbaidjanul". Iar Vladimir Socor, comentatorul de la Jamestown Foundation declara la Bucureşti, la începutul anului 2004 că „pentru prima dată în istorie, interesele României coincid cu cele ale Occidentului în ceea ce priveşte R. Moldova... O dată la două generaţii (1918, 1940, 1991), Moldova este cap de listă a priorităţilor agendei diplomatice internaţionale şi aproape de fiecare dată Occidentul este prins pe picior greşit, pentru că nu a existat o analiză profundă a acestui spaţiu. Acum ne aflăm într-un astfel de moment. Şi, pentru prima oară, România are posibilitatea de a influenţa deciziile internaţionale".

întrebarea era următoarea: putea Bucureştiul să îşi asume un asemenea rol? Aceasta era până la urmă interogaţia majoră pentru 2004. Din nefericire, semne de întrebare relativ la putinţa sau abilitatea Bucureştiului au apărut prea repede. Doar un exemplu.

între 19-22 ianuarie 2004, la Niederpocking, Lacul Starnberg, Germania, sub egida Pactului de Stabilitate în Europa de Sud Est, în cooperare cu Ministerul de Externe german (şi organizată de Asociaţia pentru Europa de Sud Est) s-a desfăşurat conferinţa „Perspectivele europene ale Republicii Moldova". Era prima conferinţă de asemenea anvergură dedicată explicit Republicii Moldova, iar participarea a fost numeroasă - aproape o suta de reprezentanţi ai asociaţiilor sau instituţiilor politice sau nepolitice cu interese în R. Moldova sau regiune - şi de înalt nivel: Erhard Busek, Coordonator special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud Est, William HUI, Şeful Misiunii OSCE la Chişinău, Vladimir Filipov, reprezentantul Consiliului Europei la Chişinău, reprezentanţi ai Ministerelor Afacerilor Externe ale unor ţări europene, experţi internaţionali, liderii politici de la Chişinău (Nicolae Dudău - Ministru de Externe - Iurie Roşea, Dumitru Braghiş, Oleg Serebrian, Oazu Nantoi etc.). în cadrul conferinţei, trei grupuri de lucru au discutat strategii europene, politici economice si sociale, precum şi aspecte de securitate referitoare la R. Moldova. Aceste comisii urmau să pregătească terenul pentru întrunirile viitoare si pentru elaborarea unor proiecte sau strategii care să includă şi recomandări concrete pentru factorii de decizie de la Bruxelles sau Chişinău. O conferinţă, aşadar, de o importanţă strategică indiscutabilă. Din partea României a fost


invitat, într-o primă instanţă, doar Gabriel Andreescu, Centrul de Studii Internaţionale, Comitetul Helsinki39.

Nu poţi să-ţi reprimi perplexitatea (pe care unii au exprimat-o public acolo!): vecina Moldovei, România, reuşea „performanţa" diplomatică de a avea un invitat din cei aproape o sutăl^ Cam puţin pentru o ţară care avea ca sarcină gestionarea viitoarei frontiere estice a NATO şi UE şi care năzuia să devină locomotiva Republicii Moldova în demersurile acestek de integrare europeană. Iar această prezenţă debilă spunea ceva despre strategia - sau lipsa ei - Bucureştiului în raport cu R. Moldova sau despre instituţiile care erau puse în mişcare - sau nu - pentru aplicarea acesteia. Cu atât mai mult cu cât la Niederpocking, alte două ţări, Polonia şi Lituania, prin reprezentaţii lor, au declarat explicit intenţia de a deveni ele locomotiva Republicii Moldova în eforturile acesteia de integrare în structurile europene! Cuplată cu refuzul obstinat al Chişinăului de a colabora cu Bucureştiul care se auzea din ce în ce mai des atunci - de aici, firesc, disponibilitatea instituţiilor occidentale de a găsi un înlocuitor -, propunerea părea atunci ameninţător de plauzibilă, iar consecinţele geopolitice pentru România erau majore: în esenţă, era vorba despre o veritabilă deposedare a României în ceea ce priveşte capacitatea Bucureştiului de a acţiona pe frontul de Est (Marea Neagră şi Caucaz). O Românie care pierdea iniţiativa spre Est devenea un actor figurant şi nesemnificativ în orice iniţiativă a Washingtonului sau a UE în Caucaz sau Istmul Ponto-Baltic. Aceasta era, din punct de vedere geopolitic, miza confruntărilor Chişinău - Bucureşti şi aici stă, se pare, explicaţia războiului declanşat de puterea comu-nistă la adresa României începând mai ales cu anul 2001. Au existat în acea perioadă, practic, câteva veritabile crize diplomatice între cele două capitale.

După cum am văzut deja, după 1994 se va declanşa un veritabil „războiul rece" între cele două capitale. Un oarecare dezgheţ se întrevedea în 2000, an în care a fost parafat Tratatul de bază moldo-român. Un document controversat. Nu e cazul aici să intrăm

39 Gabriel Andreescu a publicat şi, pare-se, singura relatare despreconferinţă^ vezi Ziua, 24 ianuarie 2004.

40 In ultima clipă, s-a reuşit introducerea pe lista invitaţilor, caobservator, a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe.

50 I DAN DUNGACIU

în analiza textului sau al reacţiilor generate de acesta (vezi Cojocea 2000). Cert este că despre un tratat între cele două ţări s-a vorbit mult şi demult în cele două capitale. Preşedintele Snegur ceruse aşa ceva imediat după proclamarea independenţei, iar Bucureştiul a redeschis dosarul în 1992. De atunci până în 2000 au mai existat unele tentative, dar relaţiile tensionate dintre cele două ţări sau interpretările diferite ale unor evenimente istorice cruciale pentru destinul acestui spaţiu au blocat sau amânat gestul. Relativ în grabă şi fără suficientă dezbatere publică - acuza de „campanie electorală" s-a auzit atunci şi la Bucureşti, dar şi la Chişinău -documentul a fost parafat pe 28 aprilie 2000. Petru Lucinschi, preşedintele de atunci al R. Moldova, insista ca Tratatul să fie semnat de către preşedinţii celor două ţări până la sfârşitul lunii mai 200041. Acest lucru nu s-a întâmplat până acum. Nu este clar de ce: „poate gândul cel bun, îngrijorarea exprimată de unele cercuri ale societăţii civile din România şi R. Moldova sau unele calcule electorale din această toamnă?" (Cojocea 2000: 57)42.

41 Intre timp, la Chişinău s-a petrecut o puternică criză politică(noiembrie - decembrie 1999) care a dus la înlăturarea de la putere amajorităţii formate din Alianţa pentru Democraţie şi Reforme - ADR)şi a guvernului condus de Ion Sturza. La Chişinău, cu excepţia deputaţilorcreştin-democraţi, toate grupurile parlamentare din Legislativ s-aupronunţat în favoarea ratificării Tratatului de parteneriat privilegiat şicooperare dintre România şi R. Moldova.

42 Tratatul - scris într-o „limbă comună" (s-a evitat sintagma„limbă română") - a avut critici virulenţi în ambele capitale, dar sisuporteri (Cojocea 2000: 60-122). Este interesant de reamintit aici douăvoci implicate atunci, direct sau indirect, în elaborarea acestui document.Mihai Răzvan Ungureanu, actualul Ministru de Externe al României,pe atunci Secretar de Stat la MAE, se pronunţa astfel: „tratatulconsemnează o realitate politică clară. Există două state româneşti pecare le dorim afirmate în orientarea lor euro-atlantică. Tratatul bilateralpune bazele unui cadru de care Moldova are nevoie în cristalizarea proprieiidentităţi politice într-o regiune destul de instabilă politic, în care viitorulei trebuie garantat. Tratatul este construit pe identităţile precise carene marchează ca români de o parte şi de alta a Prutului si oferă mai multăsubstanţă oricărui schimb dintre noi. Vocile critice sunt, de multe ori,expresia unei conştiinţe naţionale care, în principal, se teme de viitor.Noi le putem spune că viitorul depinde mai mult de modul în care punemîn aplicare acest Tratat, decât de Tratatul ca act juridic". Vladimir


După 2001, confruntarea se deschide cu intensitate şi mai mare. Doar câteva mostre: „în timpul celor 1213 zile cât Moldova s-a aflat sub ocupaţia României, un evreu era ucis la aproape fiecare două minute" (din „Plângerea 435" depusă de Andrei Neguţă, deputat comunist, la Consiliul Europei, 2003); „România a rămas unicul imperiu în Europa, constituit din Moldova, Dobrogea şi Transil-vania" (Preşedintele Vladimir Voronin, Postul de televiziune NIT, decembrie, 2003); „Scopul lui Roşea [lidSrul PPCD] este crearea provinciei româneşti şi invadarea acesteia cu sute de mii de romi" (Moldova Suverană, publicaţie oficială a guvernului Republicii Moldova, 14 ianuarie 2004)... Sunt doar câteva exemple dintre zecile care invadau atunci spaţiul public sau politic din capitala Moldovei. Războiul declanşat de Chişinău - flancat, probabil, de alţi „prieteni" tradiţionali ai României - au adus relaţiile dintre cele două state în faza cea mai de jos din 1990 încoace.

La 25 iulie 2003, la Chişinău, apare Dicţionarul moldove-nesc-românesc, semnat de Vasile Staţi, care afirma că aceasta carte „demonstrează existenţa obiectivă a celor aproximativ 19.000 de dovezi de netăgăduit ale individualităţii şi dăinuirii seculare ale limbii pe care moldovenii o numesc moldovenească". Institutul de Lingvistică al Republicii Moldova anunţa că îl va acţiona în judecată pe Vasile Staţi, pentru compilaţie si furt intelectual, în âteeaşi zi, ziarul guvernamental Moldova Suverană publica celebra „Concepţie naţională de stat a R. Moldova" a Preşedintelui Voronin. Este astăzi limpede că unul dintre scopurile acestor gesticulaţii politice era provocarea autorităţilor române înaintea întâlnirii dintre cei doi preşedinţi, Iliescu şi Voronin, la Costeşti-Stanca (august 2003)43.

Odată cu preluarea preşedinţiei Consiliului de Miniştrii al Consiliului Europei, Moldova începe o campanie sistematică de

~----- Voronin, atunci (numai) preşedintele Partidului Comuniştilor,actualmente preşedintele R. Moldova, spunea: „avem obiecţii foarte serioase. Nu ştiu cum o să le depăşim. Dar, în linii generale, trebuie să Semnăm acest Tratat. Nu cunoaştem detalii despre fiecare aliniat şi articol al Tratatului. Sunt obiecţii când se vorbeşte despre NATO. Adică noi împreună cu România să ne alipim cât mai repede de NATO. Dacă România reuşeşte să parcurgă în 30 de ani drumul spre UE va fi foarte bine" (Cojocea 2000: 61, 88).

43 Mai pe larg în „dosarul identitar" din acest volum.

52 I DAN DUNGACIU

denigrare a României. Acuzele curg sacadat, ca dintr-un plan dinainte conceput. Alexei Tulbure, reprezentantul permanent al Moldovei la Consiliul Europei acuză România de opoziţie faţă de planurile de „federalizare" ale Republicii Moldova şi de implicare în manifestaţiile anti-rusifîcare şi anti-comuniste din anul 2002. Urmează apoi acuzele de „anti-semitism" şi „xenofobie". Şeful Comisiei pentru Relaţii Externe din Parlamentul moldovean, Andrei Neguţă, reia argumentele de „anti-semitism", depunând o cerere către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei pe această temă. Actorii acestei campanii sunt însă mult mai nume-roşi decât cei invocaţi: Victor Stepaniuc, Şeful grupului parlamentar al comuniştilor, a adresat o interpelare la Consiliul Europei - Interpelarea Nr. 434 - referitoare la situaţiei Bisericii Ortodoxă de Stil Vechi din România, acuzând Guvernul României de încălcare a drepturilor omului. Şi exemplele pot continua. La finele lunii decembrie, Preşedintele Voronin completează această campanie anti - Bucureşti. (Preşedintele Voronin nu şi-a repri-mat niciodată aceste sentimente. In 2000, de pildă, actualul Preşedinte al republicii solicita înlocuirea denumirii „limba română" cu „limba maternă" în proiectul de nomenclator al specia-lităţilor pentru predarea în instituţiile de învăţământ superior si caracteriza drapelul de stat al Republicii Moldova drept „fascist", datorită identităţii sale cu cel românesc.) Concomitent, lansează câteva atacuri la persoana Preşedintelui României, iar la 22 ianuarie 2004, în cadrul unei întâlniri cu membrii corpului diplomatic acreditat în R. Moldova, Vladimir Voronin declară că relaţiile cu România poartă un caracter „destul de destructiv". - Acuza care a deschis seria, cea de „intervenţie" a României în treburile interne ale Republicii Moldova era ridicolă, cel puţin pentru motivul că în momentul în care Chişinăul arunca pe piaţă această poveste România era cel mai puţin implicată în R. Moldova de la declararea independentei acestei republici încoace. Era evident, fie şi numai din această constatare, că scopurile acestei campanii - căci o campanie era! - erau altele. Şi asta rezultă atunci când se constată că atacurile împotriva României creşteau direct proporţional cu apropierea României de structurile euro-atlantice. Şi atunci se luminează parcă, mai bine, care erau ţintele reale: discreditarea României pe plan internaţional si scoaterea ei din joc de pe spaţiul geo-politic în care era şi este destinată să evolueze.


Dacă România nu mai coopera cu R. Moldova, nu (mai) avea motive substanţiale să se implice pe axa Istmul Ponto-Baltic - Caucaz. Urma să devină dintr-o poziţie geopolitică un simplu amplasament - un loc pe care NATO îşi fixează o bază militară44.

în ceea ce priveşte Chişinău, era evident că blocajul pe relaţia Bucureşti nu făcea decât să dezvăluie cât de fals şi mimat era proiectul de integrare europeană. Era absurd să clamezi adeziuni de acest fel şi să ataci tocmai ţara cu cate te învecinai, membră NATO şi viitoare membră UE! Relaţia Bucureşti-Chişinău în 2004 avea, în concluzie, dimensiuni politice şi geopolitice care vizează

*----- 44 Pentru a sesiza jocul Chişinăului la acea vreme, merităreamintită atenţia sporită pe care diplomaţia de la Chişinău o acordă spaţiului Balcanic (despre România nu se sufla o vorbă, şi nu pentru că România nu ar fi făcut parte din acest spaţiu.). Pe 14 ianuarie 2004, ziarul oficial Moldova Suverană tipărea un material amplu al lui Vasile Sturza, Ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova în Bulgaria, la aceea vreme, cu titlul „Pentru R. Moldova cooperarea şi parteneriatul cu ţările din Balcani reprezintă unul dintre obiectivele sale strategice în regiunea Europei de Sud-Est", un veritabil plan de acţiune în viitorul apropiat. Evenimentul cel mai semnificativ pe relaţia Chişinău-Sofia 1-a constituit vizita de stat a preşedintelui Republicii Bulgare în R. Moldova din 17-19 ianuarie 2003. De atunci, relaţiile au luat o turnură ascendentă, în plus, să reamintim că Bulgaria exercita în 2004 preşedinţia în cadrul OSCE, înstituţie cu atribuţii înalte "în soluţionarea ^problemei transnistrene. însă nu doar relaţia cu Bulgaria este vizată, în secţiunea „Priorităţile politicii externe ale Moldovei în Balcani" din textul citat se precizează că dezinteresul faţă de regiune „ar distanţa R. Moldova de spaţiul european". De aceea: „pentru R. Moldova valorificarea potenţialului de cooperare şi parteneriat cu ţările din Balcani reprezintă unul din obiectivele sale strategice în regiunea Europei de Sud-Est". Dacă adăugăm relaţiile bune ale Chişinăului cu Budapesta -Ungaria a fost printre primele state care au deschis o reprezentantă diplomatică la Chişinău, C EU este una dintre destinaţiile favorite ale tinerilor moldoveni, ca să nu mai vorbim de interesul major al Budapestei pentru chestiunea găgăuză - vom avea un tablou aproape complet al momentului. Integrarea Republicii Moldova în UE - cel puţin la nivel retoric - trecea pe oriunde altundeva, numai prin România, nu. Fie Polonia, fie Lituania, fie Bulgaria fie - poate - Ungaria, toate aceste ţări era candidatele R.Moldova la parteneriat pe axa UE, Sud-Estul Europei sau Caucaz. România căzuse de pe harta Chişinăului...

54 l DAN DUNGACIU

nu doar etnonimul „român" sau glotonimul aferent, ci poziţia geopolitică a României în viitoarea configuraţie strategică pe una dintre direcţiile cruciale de înaintare a frontierei NATO si UE, respectiv Marea Neagră si Asia Centrală.

Treptat, cele două capitale încep să îşi trimită semnale mai calde. Ministrul de Externe al R. Moldova făcea la finele anului 2004, deci după respingerea Memorandumului Kozak, următorul bilanţ: „fireşte, uneori între vecini mai apar şi unele momente care sunt altfel decât pot fi. In ultima perioadă, însă, relaţiile moldo-române au fost foarte constructive. Suntem recunoscători României pentru sprijinul pe care ni 1-a acordat în cadrul Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est şi pentru faptul că a susţinut semnarea Declaraţiei de Securitate şi Stabilitate pentru Moldova45. Consider că toate blocajele pe care le-am avut altă dată în relaţiile cu România au fost depăşite. Avem poziţii similare în ceea ce priveşte majoritatea subiectelor de importanţă internaţională, iar chestiunile cu privire la limba vorbită, istorie etc. trebuie lăsate pe seama oamenilor de ştiinţă şi, de fapt, cred că se vor rezolva de la sine. Se speculează mult în acest sens, însă cel mai important pentru noi e construirea împreună cu partenerii noştri a marii familii europene. Noi considerăm că semnarea Tratatului bilateral dintre R. Moldova şi România este un lucru firesc şi absolut necesar, deoarece din punct de vedere juridic relaţiile dintre statele noastre se află oarecum într-un vacuum şi nu sunt definite sau legiferate prin nici un acord. Nu cred că trebuie să apară obstacole şi dificultăţi în acest sens".

In ianuarie 2005, prima vizită externă a preşedintelui Traian Băsescu se desfăşoară la Chişinău, la invitaţia preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin, aflat în plină campanie electorală. Preşedintele Băsescu declarase, după investirea sa, că relaţia cu R. Moldova va constitui o prioritate a politicii externe româneşti.

Lucrurile începeau, treptat, să se recalibreze. Schimbarea politică de la Bucureşti şi, apoi, schimbarea de proiect politic la Chişinău, dezgheaţă relaţiile şi, concomitent, face discursul de

45 Documentul propus de preşedintele Voronin nu a mai intrat în vigoare după refuzul Federaţiei Ruse de a-1 semna.


integrare euro-atlantică al Chişinăului mai credibil. Inclusiv Apropierea R. Moldova de NATO, pasul cel mai surprinzător pe qare clasa politică de la Chişinău 1-a făcut din 2001 încoace.

l .7. NATO - direcţie strategică a R. Moldova?

Când, în anul 2003, în timpul marilor manifestaţii de protest organizate de PPCD, în Piaţa Marii Adunări Naţionale erau fluturate - pentru prima dată în R. Moldova! - drapelele Alianţei Nord-Atlantice, reacţiile au fost contradictorii. Unii au fost uimiţi, alţii le-au salutat tacit, iar alţii, cei mai mulţi, au tăcut cu îngrijorare aşteptând cu teamă urmarea. Spre uşurarea acestora din urmă, continuarea nu a existat. Nici o dezbatere politică, nici 0 dezbatere publică explicită nu s-au petrecut în R. Moldova până la sfârşitul anului 2005. Jurnaliştii, comentatorii politici, analiştii etc., cu rarisime excepţii, au păstrat tăcerea asupra subiectului. Semnalele politice foarte recente au spart gheata şi au făcut auzite voci în care opţiunea NATO este apreciată pozitiv. Ceea ce este foarte bine, chiar dacă regretabil de târziu.

Dezbaterea este cu atât mai necesară astăzi, când apare din ce în ce mai clar cât de fluidă este situaţia R. Moldova din punctul de vedere al securităţii, cât de puţin pare că republica depinde de ea şi cât de mult de alţii care nu îi vor, neapărat, binele46.

Rezoluţia AP OSCE (Washington 1-5 iulie 2005) plus alte aşa zise planuri de soluţionare a conflictului din estul R. Moldova au stârnit deja stupefacţia şi iritarea liderilor politici de la Chişinău47.

------ 46 în perioada 27-29 octombrie 2005, avea loc la Chişinău primaconferinţă internaţională dedicată explicit problematicii NATO. Era sponsorizată de German Marshall Fund şi se intitula „Challenges and Oportunities for Moldova within the NATO Neighbourhood".

47 începând cu aşa numitul Plan luscenko şi continuând cu cele care pun în prim plan ideea alegerilor în Transnistria înaintea demilita-rizării şi decriminalizării regiunii, în plus, se adaugă ignorarea neper-misă a ceea ce Parlamentul R. Moldova a adoptat deja, respectiv Legea organică privind principiile soluţionării diferendului transnistrean, din 22 iulie. Un exemplu straniu s-a petrecut la începutul lunii septembrie când reprezentanţii Ucrainei, Rusiei, OSCE, SUA şi UE au aprobat

56 I DAN DUNGACIU

Şi pe bună dreptate - a ignora sistematic declaraţii Parlamentului de la Chişinău din 10 iunie a.c. şi a forţa alegeri în Transnistria când Chişinăul merge din ce în ce mai ferm spre UE şi NATO însemnă, pe termen scurt, a scrie programul electoral al separatiş-tilor - „fasciştii de la Ghişinău se unesc cu fasciştii din România şi se integrează în tabăra imperialismului american!" -, iar pe termen lung a plasa întreaga R. Moldova sub controlul direct si indirect al Tiraspolului şi al protectorilor lui; mai departe, a bloca definitiv aderarea euro-atlantică a Chişinăului.

R. Moldova $i NATO - pa$i semnificativi spre o decizie prea mult amânata

Fie şi parcurgerea rapidă a documentelor emanate de NATO indică limpede faptul că funcţiile, atribuţiile şi efectele aderării la Alianţă sunt astăzi altele decât cele care ar fî rezultat dintr-un asemenea gest înainte de 1989. Asumările sunt totale, la fel şi acţiunile Alianţei. De aici insistenţele oficialilor occidentali că dimensiunea politică a integrării în NATO ca fiind crucială, sau accentul pe „ameninţările neconvenţionale" la adresa Europei sau a spaţiului NATO dinspre Marea Neagră: traficul de droguri, migraţia ilegală, trafic de armament şi de persoane etc. R. Moldova este parte a sistemului de securitate la Marea Neagră şi trebuie să conştientizeze acest lucru cât mai urgent. Sunt deja semnale

propunerea de lansare a pregătirilor pentru crearea unei misiuni internaţionale pentru organizarea alegerilor parlamentare libere şi democratice în Transnistria. Despre aceasta a relatat, în cadrul unei conferinţe de presă de la Kiev, prim-viceministrul de externe al Ucrainei, Vladimir Ogrîzko, care a specificat că decizia respectivă a fost adoptată în conformitate cu bilanţul negocierilor ce au avut loc în formatul „3 + 2", la care au participat, pe de o parte, reprezentanţii Ucrainei, Rusiei şi OSCE, pe de altă parte - cei ai SUA şi UE. Chestiunea prioritară a negocierilor a fost organizarea în Transnistria a unor alegeri parlamentare libere. Oficialul de la Kiev a mai declarat că MAE ucrainean este satisfăcut de derularea consultărilor, la care a participat şi reprezentantul UE pentru Moldova, Adriaan Jacobovits de Szeged. Republica Moldova a fost absentă de la discuţii!


că a făcut-o. Iată o declaraţie a Ambasadorului extraordinar şi plenipotenţiar al SUA în Moldova, Heather M. Hodges din august 2005: „notez că Moldova a avut o relaţie pozitivă şi strânsă cu NATO în ultimii 10 ani, fiind membru al Programului Parteneriat pentru pace. Această relaţie, pe care noi am încurajat-o, este parte a viziunii preşedintelui Bush în cazul Europei, pe care el o vede integră, liberă şi paşnică... Articolul 10 din Tratatul Atlanticului de Nord stipulează că orice ţară europeană care împărtăşeşte principiile Tratatului, doreşte şi poate să contribuie la asigurarea securităţii în zona euro-atlantică, poate deveni membru al Alianţei, dacă este invitată să facă acest lucru de către ţările care sînt deja membre. Şi Moldova într-o zi ar putea deveni membru".

La 9 septembrie 2005, un important oficial din Departamentul de Stat american a anunţat că extinderea NATO nu va fi posibilă înainte de 2008. Sub-secretarul adjunct pentru probleme europene şi asiatice, Kurt Volker, a declarat că ţările candidate nu sunt încă pregătite pentru aderarea la NATO. Ţările candidate, Albania, Macedonia şi Croaţia speră să adere la sfârşitul anului viitor. Oficialul american a apreciat însă, că „situaţia nu este favorabilă pentru o extindere a Alianţei anul acesta sau anul viitor". Vestea nu este nefavorabilă unei ţări precum Moldova (spre deosebire de Ucraina care avea pretenţii mai mari), care, oricum, nu avea încheiate dosarele necesare unei asocieri atât de complexe. In plus, este un semnal că porţile alianţei nu se închid şi că, în 2008, noi membru se pot alătura Alianţei Tratatului de Nord. Este o invitaţie tacită pe care Chişinăul nu trebuie să o ignore şi să continue şirul de măsuri bune luate până în prezent. Căci ele există, iar gesturile pe care liderii politici ai Republicii Moldova le fac astăzi fată de Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic sunt extrem de semnificative. Un moment marcant în istoria post-sovietică a republicii si care nu a fost evidenţiat cum se cuvine.

Din acest punct de vedere, un eveniment derulat în această perioadă este, de departe, apropierea concretă şi solidă pe care Chişinăul o continuă faţă de Alianţa Nord-Atlantică. Declaraţia din 17 august a lui Martin Fedor, Secretar de Stat la Ministerul Apărării Naţionale din Republica Slovacia venită după semnarea Acordului moldo-slovac de colaborare militară, în care reprezentantul unei ţări NATO a vorbit despre crearea unui

58 I DAN DUNGACIU

contingent militar mixt de slovaci şi moldoveni este esenţială, în drumul lor către Alianţă, toate statele au parcurs acest traseu al cooperării bilaterale - România, de pildă, a realizat un batalion comun cu Ungaria, ţară NATO la acea vreme. Ce s-a petrecut în august este, de fapt, un vârf de aisberg pentru o serie de evoluţii pozitive ale Chişinăului pe direcţia Alianţei Atlanticului de Nord.

Chişinăul a solicitat, de pildă, sprijin politic şi asistenţă din partea NATO pentru elaborarea unui Plan individual de Acţiuni de Parteneriat R. Moldova-NATO (IPAP) si implementarea acestuia în paralel cu realizarea Planului deA acţiune R. Mol-dova-UE (se scontează semnarea IPAP în 2006). în discursul rostit marţi, 7 iunie, în faţa Consiliului Nord-Atlantic, la Bruxelles, preşedintele Vladimir Voronin a declarat că R. Moldova a optat, de-o manieră ireversibilă, pentru integrarea sa în UE şi, în pofida unei conjuncturi geopolitice defavorabile, atribuie o importanţă majoră dezvoltării relaţiilor cu NATO. „Pentru R. Moldova participarea la activităţile Consiliului parteneriatului euro-atlantic şi ale Programului Tarteneriat pentru Pace' nu este un exerciţiu academic. Problemele reale cu care ne confruntăm - terorismul, separatismul agresiv şi intransigent, criminalitatea organizată, traficul de persoane, corupţia, contrabanda - reprezintă o ameninţare la esenţa democratică a statelor noastre şi pot fi soluţionate numai în comun", a declarat Voronin, menţionând că pentru R. Moldova cooperarea cu NATO constituie cea mai bună modalitate de a se alătura eforturilor internaţionale vizând crearea unui sistem comun de securitate în spaţiul euro-atlantic si de consolidare a stabilităţii în lume. Preşedintele Voronin susţine că R. Moldova doreşte să valorifice la maximum potenţialul de cooperare oferit de Parteneriatul pentru pace şi Consiliul Parteneriatului euro-atlantic şi, totodată, să sporească dinamica relaţiilor sale cu NATO. „Considerăm de o utilitate aparte elaborarea în cadrul PARP a obiectivelor parteneriatului pentru realizarea reformei armatei naţionale şi a măsurilor privind îmbunătăţirea capacităţii forţelor noastre armate de a opera alături de forţele NATO".

La 7 iunie 2005, colaborarea dintre R. Moldova şi România în domeniul militar a constituit obiectul principal al discuţiilor de luni dintre Ministrul Apărării Valeriu Pleşca şi Ambasadorul României la Chişinău, Filip Teodorescu. Potrivit Serviciului de presă al Ministerului Apărării, au fost elaborate toate premisele

DOSARUL INTEGRĂRII EURO-AT17\NTICE l 59

pentru o asemenea colaborare - părţile au convenit că acest lucru poate fi realizat atât în cadrul Programului Parteneriat pentru Pace, cât şi „în mod direct", la bază fiind Acordul bilateral semnat Intre instituţiile militare de la Chişinău şi Bucureşti.

Mai mult. Pe 18 iunie a.c., Ministrul Apărării, Valeriu Pleşca, a declarat, în cadrul unui interviu acordat postului de radio „Europa Liberă" la întoarcere de la Reuniunea Miniştrilor Apărării din cadrul parteneriatului Euţoatlantic, că; pe viitor, nu este exclusă aderarea Republicii Moldova la NATO. întrebat dacă semnarea Planului individual de acţiuni R. Moldova - NATO ar putea constitui o dovadă a intenţiei autorităţilor de a renunţa la statutul de neutralitate al Republicii Moldova ca un prim pas spre aderarea la NATO, Pleşca a răspuns că semnarea unui astfel de document nu înseamnă aderarea la un bloc militar-politic, dar, totodată, nici nu exclude acest fapt. în opinia ministrului, acest fapt „rămâne în atenţia viitorului ţării noastre, a societăţii civile şi, în special, a elitelor politice, care trebuie să traseze politica europeană a Republicii Moldova".

în plus, vizita oficială a Ministrului Apărării Naţionale a României, Teodor Atanasiu, la Chişinău, din 21 iunie curent, a marcat o nouă etapă în realizarea mai eficientă a planului comun de cooperare dintre armatele celor două state, în traducere, cooperarea R. Moldova cu NATO, căci asta înseamnă relaţia R. Moldova - România pe acest plan.

La sfârşitul lunii iulie 2005 o delegaţie a Republicii Moldova, condusă de Ministrul Apărării Valeriu Pleşca, a vizitat SUA, unde s-a întâlnit cu reprezentanţi ai Pentagonului. Temele discutate au fost colaborarea bilaterală moldo-americană, problematica securităţii mondiale şi regionale, lupta contra terorismului etc. Potrivit unui comunicat oficial, Pleşca a avut întrevederi cu adjunctul interimar al Secretarului Apărării al Statelor Unite, Gordon England, şi cu adjunctul asistentului Secretarului de Stat în probleme politico-militare Robert Loftis pentru a identifica „priorităţile colaborării pentru anul viitor" şi pentru a trasa „căile de atingere a acestor scopuri în cadrul relaţiilor militare moldo-americane".

La 4 august 2005, Preşedintele Voronin a convocat o şedinţă cu participarea factorilor de decizie din cadrul Guvernului şi Parlamentului, consacrată lansării procesului de elaborare a

60 I DAN DUNGACIU

Planului Individual de Acţiuni de Parteneriat R. Moldova - NATO. Conform publicaţiei oficiale Moldova Suverană (din 5 august 2005), „şeful statului le-a amintit participanţilor la şedinţă că a solicitat semnarea unui Plan Individual de Acţiune de Parteneriat (IPAP) cu NATO la 7 iunie curent, în cadrul participării la şedinţa Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles". Vladimir Voronin a anunţat că, recent, „a primit un răspuns pozitiv la acest demers din partea secretarului General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, care a informat conducerea Moldovei despre decizia Consiliului Nord-Atlantic de a semna un asemenea document cu ţara noastră deja în semestrul l al anului 2006". Preşedintele a expus pe larg un complex de argumente în favoarea elaborării şi implementării IPAP R. Moldova - NATO. Participarea la Programul NATO „Parteneriat pentru Pace", din martie 1994 şi până în prezent, a adus Republicii Moldova beneficii politice, economice si de securitate si a determinat apropierea de Alianţă".

într-un interviu acordat publicaţiei Moldova Suverană, din 17 august 2005, Ministrul Apărării Pleşca a reiterat aceste idei: „experienţa şi rezultatele pozitive ale cooperării în cadrul Parteneriatului pentru Pace, extinderea Alianţei până la hotarele Republicii Moldova, semnarea Planului de acţiune Moldova - UE, creşterea dimensiunii politice în activitatea NATO - toate acestea dictează necesitatea trecerii la o nouă etapă a dialogului politic şi cooperării dintre R. Moldova şi Organizaţia Atlanticului de Nord".

Intervenţiile ministrului au aerul unei veritabile campanii. A revenit tot în Moldova Suverană (l septembrie 2005), afirmând: „După mine, realizarea în paralel a celor două planuri, Moldova-NATO si Moldova-Uniunea Europeană, va accelera realizarea obiectivului nostru principal - aderarea la UE... Odată cu începerea elaborării Planului individual de acţiune Moldova-NATO, Ministerul Apărării a devenit, practic, una dintre principalele structuri ale statului, de care depinde succesul acestei acţiuni. Pornind de la aceasta, în cadrul reformei aparatului central al departamentului militar, care s-a realizat, a fost înfiinţată o secţie specială de integrare euro-atlantică, ce se va ocupa exclusiv de această problemă. Ea va coordona si elabora toate documentele de bază în domeniul militar pe care le va prevedea acest plan".


Privite în perspectiva evoluţiilor din R. Moldova faţă de Alianţa Tratatului Atlanticului de Nord, aceste declaraţii sunt extrem de spectaculoase. Ele trebuie să prindă consistenţă cât mai grabnic. Pe de altă parte, unele voci neoficiale dar care vin dinspre vârfurile guvernului încearcă să acrediteze contrariul, respectiv că aceste gesturi nu înseamnă ceea ce ar interpreta unii: „Aşadar, ce vrea Moldova? în blocul NATO - categoric nu. Voronin n-a vrut, nu vrea şi nici nu ne va vrea în NATO. în*NATO ne-ar vrea adepţii PePeCeDe-ului. Adică ai lui Iu. Roşea, însă puterea o deţine Voronin, care vrea să reîntregească ţara, din 2001 încoace" (Moldova Suverană, iulie 2005).

Puse într-o grilă comparativă, aceste ultime voci au mai degrabă importanţă strategică decât efectivă şi au aerul de a pune surdină pe anumite declaraţii care pot irita cercuri interne si externe pentru care opţiunea NATO a R. Moldova este de ne-gândit (aşa cum a fost, probabil, şi în cazul republicilor baltice...).

Rămâne însă de văzut care opinie va ieşi câştigătoare şi încotro se vor îndrepta gesturile autorităţilor de la Chişinău.

NATO este un proiect politic

în orice dezbatere despre plasarea unei ţări într-un areal de securitate, miza crucială rămâne reacţia populaţiei, a societăţii, a liderilor de opinie. Din acest punct de vedere, o dezbatere mai consistentă la Chişinău pe chestiunea opţiunilor de securitate a R. Moldova se impune cu necesitate. Este evident astăzi că aşa numita „neutralitate" e un anacronism fără miză şi fără valoare. Alternativele trebuie cercetate, iar singura opţiune viabilă - miza NATO - este una care nu a fost explicată sau dezbătută îndeajuns. Decizia trebuie fundamentată pe dezbatere serioasă, nu etichete sau şabloane politice formulate apodictic.

Media, societatea civilă prin canalele aferente trebuie să deschidă un dialog la capătul căruia opţiunea de securitate a R. Moldova să se întrevadă mai clar. Astăzi nu este aşa. Declaraţiile pro-europene ale liderilor nu sunt neapărat o garan-ţie - în R. Moldova nu s-a atins deocamdată masa critică pentru opţiunea nord-atlantică.

62 I DAN DUNGACIU

Nici o ţară dintre cele scăpate din fostul lagăr socialist nu s-a integrat în UE fără a trece mai întâi prin NATO. Şi nu e greu de înţeles de ce. Integrarea în NATO este un proces. Si tocmai acest proces este unul care modifică radical, aproape, configuraţia instituţională a unui spaţiu (schimbări la nivel administrativ, uman, la cel al criteriilor de selecţie etc.). Este ceea ce înseamnă capacitatea Alianţei Tratatului de Nord de a raţionaliza sistemele sociale. Starea actuală a societăţii din R. Moldova, măcinată de corupţie, sisteme de cumetrii în selecţia şi promovarea cadrelor de orice fel (nivel politic, administrativ, academic), corupţia instituţionalizată şi corupţia de stat, conducere şi loializarea subordonaţilor prin dosare si şantaj etc., etc. nu are deocamdată nici o legătură cu funcţionarea unei societăţi care vrea să se integreze în UE. Din această pricină, integrarea iniţială în NATO a fost o condiţie fundamentală - şi este încă! - pentru integrarea ulterioară în UE a societăţilor din răsăritul Europei. Inclusiv a R. Moldova.

Ideea NATO ca proiect politic e crucială. Valorile democratice trebuie apărate si exportate politic, în primul rând, după cum am mai subliniat.

Trebuie evitată cu necesitate situaţia din Ucraina, unde discrepanţa dintre elita politică şi populaţie în ceea ce priveşte integrarea în NATO este, astăzi, aproape imposibil de gestionat. Dacă acceptarea integrării în UE depăşeşte la nivelul populaţiei 50 %, NATO se bucură de acordul a circa 20 - 33 % din populaţia Ucrainei, în ciuda declaraţiilor favorabile ale conducerii politice. Astăzi, partidele politice evită abordarea subiectului, din raţiuni evidente. Este unul dintre efectele regimului Kucima care, chiar dacă a făcut la un moment paşi semnificativi spre apropierea de NATO (cel puţin în comparaţie cu R. Moldova care a sabotat sistematic procesul - vezi „Parteneriatul pentru Pace"), nu a făcut din asta o dezbatere cu miză naţională (tocmai această apropiere a armatei ucrainene de NATO a fost unul dintre elementele care au asigurat succesul Revoluţiei Portocalii - un efect pervers pe care Kucima nu 1-a luat suficient în calcul!). Asistăm acum în Ucraina la un paradox: societatea civilă, singura care mai poate discuta liber despre NATO nu are exerciţiul dezbaterii despre subiect, iar partidele politice nu au motivaţie electorală. O asemenea evoluţie trebuie să fie o lecţie pentru R. Moldova -dezbaterea legată de Alianţa Tratatului de Nord trebuie să înceapă


de acum, mai cu seamă că susţinerea publică a acestei organizaţii este astăzi în R. Moldova mai consistentă decât în Ucraina.

Dificultăţile pe care le are acum R. Moldova în eforturile sale de orientare spre UE şi - mai ales! - spre NATO trebuie evaluate cu calm şi luciditate. Efectele pe plan intern ale declaraţiilor favorabile NATO ale preşedintelui Voronin şi ale ministrului Plesca nu pot trece neobservate. Si nu au trecut! Breşa introdusă de acestea în (încă) blocul compact nunîit PCM ar putea să fie, pe termen lung, fatală pentru unitatea partidului. Un lucru devine tot mai evident: în ceea ce priveşte integrarea euro-atlantică, ina-jnicii unor declaraţii precum cele citate în secţiunea anterioară se află nu în tabăra opoziţiei, ci în cea a... partidului de guvernământ48.

l .8. Ce indică sondajele de opinie? R. Moldova - ţară , orientată euro-atlantic

; Să vedem acum, rapid, cum percepe populaţia aceste schimbări "despre care am vorbit aici.'! Dinamica opiniei cetăţenilor din R. Moldova este bine ilustrată de sondajele de opinie realizate succesiv. La întrebarea „Aţi putea spune ce părere aveţi despre următoarele organizaţii?", cei Sare au răspuns „mai degrabă buna / foarte bun" se clasează după Cum urmează49:

Martie 2002

Noiembrie 2002

Aprilie 2003

Noiembrie 2003

Mai 2004

Uniunea Europeană

66% 54% 66% 65% 52%

NATO 36% 31% 44% 37% 32%

~~ 48 Talibanii Partidului Comuniştilor sunt suficient de numeroşi. Declaraţiile pro-NATO sunt ca o sabie a lui Damocles deasupra capului Preşedintelui Republicii. Miza este unitatea partidului şi poziţia politică pe care o va avea Vladimir Voronin în viitor.

49 Barometrul de Opinie Publică - R. Moldova, mai 2004 -Institutul de Politici Publice, Chişinău.

64 l DAN DUNGACIU

Un sondaj realizat în noiembrie 2004 dădea următoarele cifre la întrebarea „Dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum (vi s-ar cere să votaţi) cu privire la aderarea R. Moldova la Uniunea Europeană / NATO dvs. aţi vota pentru sau contra?'

Pentru Contra Nedecis Nu aş participa

Non răspuns

UE 66,4% 5,4% 17,4% 3,6% 7,2%

NATO 34,7% 18,9% 31,8% 6,1% 8,6%

Semnificative sunt şi alte date furnizate de cercetările din R. Moldova. La întrebarea „care este opinia dumneavoastră vizavi de atitudinea Occidentului faţă de R. Moldova? (acord si acord total)" s-au obţinut următoarele răspunsuri50:

Mai Februarie Mai 2002 2003 2004

1. Occidentul doreşte sincer să 39,2 52,0 40 ajute R. Moldova

2. Occidentului nu -i pasă prea 33,5 27,9 30 mult de soarta R. Moldova, urmărindu-si propriile interese egoiste

3. R. Moldova trebuie să accepte 39,7 49,7 55 integral regulile unanim acceptate în Occident şi numai după aceasta va putea conta pe ajutorul Occidentului

4. R. Moldova nu este o ţară care 24,6 22,2 23 trebuie să se raporteze la Occident

------ 5° Sursa: Monitorul Social. Cercetare de Opinie Publică, Institutulpentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale (IDIŞ) Viitorul, Chisinău, octombrie 2004.


Mai Februarie Mai 2002 2003 2004

5. R. Moldova trebuie să - 61,1 51 folosească cât mai mult poziţia sa geografică pentru a stimula interesul Occidentului de a ne integra plenar: politic şi economic t

6. R. Moldova face puţin pentru a - - 51 stimula interesul Occidentului

Un sondaj de opinie reprezentativ la nivel naţional realizat în 12004, lunile martie şi noiembrie, la comanda International ^Republican Institute şi sponsorizat de USAID (elaborat, coordonat şi analizat de Baltic Surveys/The Gallup Organization) dădea ûrmătoarele date comparative la întrebarea „în viitor R. Moldova itrebuie să...?"

Sigur da Probabil da Probabil nu Sigur nu NS/NR

... se alăture NATO (martie).

20 27 21 10 22

... se alăture NATO j (noiembrie).

18 28 22 6 26

... se alăture 'UE (martie)..

43 35 6 3 13

... se alăture UE (noiembrie).

38 39 8 1 14

... rămână un membru al CSI (martie).

24 32 22 9 13

... rămână un membru al CSI (noiembrie).

12 28 33 10 17

66 I DAN DUNGACIU DOSARUL INTEGRĂRII EURO-ATLANTIC E l 67

Sigur da Probabil Probabil Sigur nu NS/NR da nu

... să rămână 30 25 18 15 12 un stat neutru (martie).

... să rămână 16 21 25 20 18 un stat neutru (noiembrie).

Puse în altă grilă, cifrele obţinute la aceeaşi întrebare devin şi mai relevante:

Da Nu NS/NR

... se alăture NATO 43 31 22 (martie).

... se alăture NATO 46 28 26 (noiembrie).

... se alăture UE 78 9 13 (martie)..

... se alăture UE 77 9 14 (noiembrie).

... rămână un membru al 56 9 ia CSI (martie).

... rămână un membru al 40 43 17 CSI (noiembrie).

... rămână un stat neutru 55 35 12 (martie).

... rămână un stat neutru 37 45 18 (noiembrie).

Acelaşi sondaj ne spune lucruri semnificative şi în ceea ce priveşte gradul de încredere (în termeni procentuali) al populaţiei în aceste instituţii:

Da Nu NS/NR

UE (martie) 68 10 22

JJE (noiembrie) 67 12 21

NATO (martie) 43 21 36

NATO (noiembrie) 43 23 34

Chiar dacă fiecare sondaj în parte poate fi discutat sau discu-tabil, este cert că, luate împreună, dau o tendinţă. Gradul de acceptabilitate ridicat pe care populaţia 1-a dobândit faţă de insti-tuţii precum UE şi NATO şi, mai ales, numărul relativ mic al celor care resping aceste instituţii dau profilul aspiraţiilor cetăţenilor R. Moldova. Viitorul este citit în grila euro-atlantică, iar integra-rea europeană a devenit la Chişinău, cum am mai spus, „the only game in town". Nici un partid si nici o decizie politică nu mai pot face abstracţie de această realitate.

Este extrem de plauzibil ca astăzi cifrele să fie mai mari astăzi, când clasa politică din R. Moldova, la unison, declară aderarea euro-atlantică obiectiv suprem.

l .9. ... Ucraina, nu? Lecţii pentru R. Moldova

Este locul unei paranteze. Nu credem că poate fi relevată mai bine aspiraţia pro-occidentală a R. Moldova decât printr-o comparaţie cu vecina ei, Ucraina, campioana, până mai ieri, a „revoluţiilor portocalii" şi a integrării euro-atlantice. Vectorul portocaliu s-a frânt, într-o oarecare măsură51. Vom încerca să Sugerăm în această secţiune că cifrele sondajelor si cercetărilor Sociologice din Ucraina pot oferi un răspuns la această criză.

:" 51 Deşi, recent, în ciuda schimbărilor majore la nivel guver-namental, preşedintele luscenko susţine acelaşi discurs pro-euroatlantic: „Ucraina este o ţară europeană. Nu am să accept niciodată că nu este" (Institutul Royal din Londra, 17 octombrie 2005). Vezi, de pildă, analizele dedicate Ucrainei din The Eurasia Daily Monitor (Jamestown Foundation).

68 I DAN DUNGACIU

Contradicţiile mai vechi sau mai noi care macină încă această ţară tânără sunt mai mult decât evidente. Această secţiune va încerca să releve trei dintre ele şi să sugereze, precaut, câteva concluzii, (în plus, vom face această analiză cu ochii pe cazul R. Moldovei, subiectul principal al investigaţiei noastre - toate eşecurile ucrai-nene trebuie evitate la Chişinău.)

„Ţara fisurată (despicată)" - ruptura Est / Vest

Samuel Huntington a utilizat în analizele sale această sin-tagmă pentru a developa consistenţa internă a Ucrainei52. Lucru-rile erau perceptibile încă de la începutul anilor '90, dar au devenit evidente în timp. Alegerile recente din 2004 nu au făcut decât să confirme o realitate de fapt.

Iată două tabele care exprimă cel mai elocvent titulatura de „cleft country" furnizată de profesorul de la Harvard University.

Compoziţia etno-lingvistică a electoratului lui luscenko şi lanucovich (procente)

Categorii socio-demografîce

Electoratul lui luscenko

Electoratul lui lanukovici

Ucrainieni 92,2 60,2

Ruşi 5,3 33,0

Alţii 2,5 6,8

TOTAL 100 100

"~ 52 Samuel Huntington scria despre Ucraina: „cel mai plauzibil scenariu pentru Ucraina este cel după care ţara va rămâne unită, dar va rămâne fisurată („cleft"); va rămâne independentă dar va coopera foarte bine cu Rusia" (Huntington 1996).


Categorii » socio-demografîce

Electoratul lui luscenko

Electoratul lui lanukovici

Limba de comunicare

Ucraineana 76,4 8,8

Rusa 23,6 * 91,2

TOTAL 100 100

Ucrainieni care vorbesc ucraineana

73,4 7,9

Ucrainieni care vorbesc rusa

19,1 51,8

Ruşii care vorbesc rusa

3,2 32,8

Alţii 4,4 7,4

TOTAL 100 100

Reacţia populaţiei din diferite regiuni ale Ucrainei la iniţiativele lui lanukovich (procentul celor care au răspuns „de acord" sau „total de acord" la următoarele iniţiative)

Care este atitudinea la iniţiativa lui lanukovich de a...

Vestul Ucrainei

Centrul Ucrainei

Sudul Ucrainei

Estul Ucrainei

... respinge aderarea la NATO?

28,5 29,5 51,3 59,1

... conferi limbii ruse statut de a doua limbă de stat?

29 44,8 75,9 84,4

... permite dubla cetăţenie?

35,8 45,4 69,3 71,5

70 l DAN DUNGACIU

Ce rezultă din acest tabel?In primul rând, importanţa factorului regional şi lingvistic în

alegerile recente din 2004 şi în evoluţiile care vor urma. In al doilea rând, riscul stabilizării unei falii politice, care ar putea fi perpe-tuată la alegerile din 2006 - cu ce consecinţe este greu de estimat astăzi. In al treilea rând, ambiguitatea care trebuie asumată de câte ori vorbim despre Ucraina. In termenii prestaţiei sau opţiunii politice, la ce „Ucraina" ne referim până la urmă? De aici, dificultatea de a vorbi global despre „orientarea către Occident a Ucrainei".

în plus, există ca o sabie a lui Damocles riscul de „fisurare" a ţării în cazul unei accelerări spre Occident nefructificată prin câştiguri evidente şi imediate, mai cu seamă în partea estică a ţării.

Contradicţiile elitelor ucrainene

Dincolo de această constantă a politicii ţării vecină cu România şi Moldova, mai intervine încă ceva: lipsa de consecvenţă a elitelor politice, care, prin atitudinile ambigue şi derutante au reprodus la nivelul discursului politic contradicţiile din teren.

Cazul fostului preşedinte Kucima este emblematic din acest punct de vedere. In 1994 ajunge la putere cu o platformă pro-ru-să (învinsul a fost atunci primul preşedinte post sovietic al Ucrainei, L. Kravchuk). Opţiunea noului preşedinte nu durează însă mult. Ceea ce comentatorii internaţionali numeau atunci ,JKuchma's road to Damascus" se va concretiza într-o apropiere tot mai vizibilă de spaţiul occidental. Intre 1997-1999 semnează un „Tratat de prietenie, colaborare şi parteneriat" cu Rusia, dar şi un „parteneriat special" cu NATO. în 1999 câştigă alegerile cu o platformă mai degrabă pro-occidentală. Fraudarea şi manipu-larea mediatică a procesului electoral - chiar dacă nu a alegerilor - au fost masive, dar guvernul american a întâmpinat rezultatele cu entuziasm: „o importantă susţinere a poporului ucrainean pentru o direcţie care continuă reformele politice şi economice pro-occidentale" (cazul mai recent al R. Moldova vine aici în minte). Occidentul tace şi atunci când Kucima îşi consolidează primejdios puterea prin referendumul din 2000. Dar nu mai tace după


scandalul înregistrărilor lui Melnychenko prin care devenea evidentă implicarea guvernului în asasinarea jurnalistului G. Gongadze sau când Ucraina exportă ilegal patru radare pentru îtakul lui Saddam Hussein. Occidentul îl izolează, iar Kucima balansează acum spre Rusia. Dar tot ambiguu. In mai 2002 anunţă strategia de aderare la NATO a Ucrainei, dar fără succes. La summitul din noiembrie 2002, preşedintele Bush refuză să-i Vorbească preşedintelui Kucima. Totuşi, acesta acceptă să trimită 1600 de militari ucraineni în Irak, iar în vara lui 2004, George Bush (tatăl) se întâlneşte cu Victor Pinchuk, ginerele lui Kucima şi unul dintre cei mai bogaţi oameni din Ucraina. Zarurile erau însă aruncate. Revoluţia Oranj iese învingătoare.

Chiar dacă la altă scară, contradicţiile la nivelul elitelor puterii ucrainene nu au dispărut nici imediat după Revoluţia Oranj. Pe <J$-o parte, paşii înapoi făcuţi în comparaţie cu platforma electorală sunt evidenţi. Dacă atunci se vorbea despre integrarea euro-atlantică în termeni neechivoci, treptat, preşedintele luscenko vorbeşte despre „referendum" pentru pre-aderare şi care nu se va petrece prea curând. Discuţiile despre NATO vor fi lansate în 2008, se spune la Kiev, iar preşedintele vorbeşte despre „problema numă-rul unu astăzi este integrarea cu Rusia şi cu UE".

Asemenea „reevaluări" nu sunt însă nefireşti, desigur. Altceva îngrijora însă, respectiv contradicţiile dintre elitele puterii în ceea c& priveşte obiectivele strategice majore ale Ucrainei. Si nu sunt puţine. Unul ar fi atitudinea faţă de privatizări - prezente şi trecute -, aspect care trezeşte dispute greu de evitat. Wall Street Journal scria la 4 mai 2005 despre guvernul din Ucraina că: membrii acestui guvern se îndreaptă în direcţii diferite. Cele două tabere - una ghidonată tacit de preşedinte alta de premierul lulia Timosenko - aveau concepţii diferite şi proiecte uneori contra-dictorii. Nu e chiar de mirare că fractura s-a petrecut în sânul clasei politice intrate, din maidan, direct la guvernare...53

53 Temerile pe care România sau R. Moldova trebuie să le aibă în ceea ce priveşte vecinul comun trebuie însă să fîe legate de proiectul de politică externă a acestuia, întâlnirea GUUAM din 22 aprilie de la Chişinău a relevat contradicţiile evidente la nivelul decidenţilor politici de la Kiev. Aşa numitul „plan luscenko" confecţionat pentru întâlnirea de

72 l DAN DUNGACIU

Disconcordanţe între elita politica $i populaţie

Chiar dacă am trata actuala elită politică a Ucraina ca un tot orientat mai mult sau mai puţin ferm către Occident (recunoscând diferenţieri la nivelul proiectelor sau strategiilor de aderare) tot ar mai rămâne o contradicţie. Este vorba despre aceea dintre atitudinea elitei politice şi atitudinea populaţiei faţă de „spaţiul etnic şi naţional" occidental. Altminteri spus, cum se raportează ucrainenii la populaţia sau populaţiile Occidentului atunci când se întâlnesc sau se vor întâlni cu ele la ei acasă.

Cea mai completă analiză pe această temă rămâne o cercetare realizată de Kiev International Institute for Sociology (KIIS) -Ucraina. Cercetarea se bazează pe 12 analize sociologice (panel) realizate între 1994 - 2005 pe o populaţie reprezentativă de peste 18 ani. Tema principală a cercetării diacronice a fost „indicele de toleranţă (indicele xenofobiei) a populaţiei Ucrainei faţă de diferite grupuri etnice sau lingvistice. Au fost incluse în cercetare şi grupurile „ucraineni care vorbesc ucraineană" si „ucraineni care vorbesc rusa", pentru că, în conformitate cu cercetările respecti-vului institut, peste 90% din populaţia din Vestul Ucrainei vorbeşte ucraineana, în timp ce peste 80% dintre ucrainenii din Est folosesc rusa.

S-a folosit scara Bogardus care calculează indicele de tole-ranţă/acceptabilitate în funcţie de următoarea grilă: 1. membru al familiei; 2. prieten apropiat; 3. vecin; 4. coleg de muncă; 5. locuitor al Ucrainei; 6. vizitator al Ucrainei; 7. nu trebuie să fie admis în Ucraina. Deşi indicele construit pe o astfel de scară nu poate fi folosit ca un indicator absolut pentru a arăta atitudinea ucrainienilor faţă de o colectivitate dată, rezultatele comparative indică foarte bine dinamica atitudinală faţă de diverse grupări

la Chişinău- şi căruia i s-a opus cu elegantă fermitate doar preşedintele român Traian Băsescu - a dezvăluit fisura. Pus pe masă de fostul secretarul Consiliului de Apărare şi Securitate Naţională a Ucrainei, Piotr Poroshenko, şi nu de Ministrul de Externe Borys Tarasyuk (încă pe aceiaşi funcţie), cum ar fi părut firesc, textul nu era altceva decât, cum s-a spus, un „nou plan Kozak pentru R. Moldova". Gestul a trezit îngrijorări la Chişinău, dar nu numai. Ar părea că, în ciuda declaraţiilor de amiciţie lansate de la Kiev, apetitul pentru Transnistria a unei părţi a elitei politice ucrainene - încă influentă! - nu a dispărut.

DOSARUL INTEGRĂRII EURO-ATI7\NTICE l 73

etnice / lingvistice (ex: un indice de peste 5 indică faptul că membrul respectivului grup este acceptat doar ca vizitator al Ucrainei e te.).

Dinamica indicelui distanţei sociale şi a xenofobiei între 1994-2004, pe totalul populaţiei Ucrainei

o

'c *

<D

î *&Oi Oi

10 Oi Oi

*£>

0? c-»OiOi

00 Oi Oi

OiOiOi

o0o<M

T-Ho o(M

<M0 0 <M

coo oCq

^ o0 (M

"S 'SQ> .0

1,7 1,72 2,03 2,27 1,84 1,77 2,07 2,01 2,06 1,95 2,20

Ucr

aini

uc

rain

of

'•«•? 1 78 1 84 206 234 1,98 1,99 2,32 2,16 2,24 2,12 2,21 -S 0

..s -t> a

;£ cs 1OH

1,95 2,06 2,45 2,55 2,29 2,24 2,5 2,14 2,4 2,44 2,48

*«o-3fe 2,32 2,49 3,05 3,18 3,07 2,96 3,15 2,94 3,17 3,23 3,4

ă•i-i

î! 3

3,63 3,74 3,89 3,97 4,01 3,88 4,1 3,95 4,13 4,34 4,29

1 3,68 3,76 4,04 4,03 4,24 4,17 4,35 4,09 4,64 4,79 5,02

CU ^

' S^ 3,69 3,73 4,13 4,06 4,31 4,25 4,46 4,27 4,37 4,58 4,92

"B

6 'N

1

3,85 3,84 4,16 4,23 4,45 4,45 4,45 4,05 4,66 4,37 4,50

74 l DAN DUNGACIU

o

'j!"s

1

•*&Oi Oi

\fiOiOi to

Oi Oi^

t*Oi Oi1"H

00 Oi Oi1"H

Oi Oi Oi o

0 0

r- i0o •

<M0 0 00o o

£yj -*#0o

Fra

ncez

i 3,9 4,01 4,31 4,34 4,56 4,37 4,62 4,42 4,73 4,66 5,03

Ger

man

i 4,03 3,92 4,39 4,3 4,67 4,46 4,68 4,39 4,56 4,61 4,93

Rom

âni 4,27 4,4 4,38 4,51 4,72 4,51 5,2 4,77 4,94 4,91 4,98

I 4,92 5,04 4,96 4,94 5,22 5,17 5,42 5,22 5,43 5,54 5,47

r^ 5,15 5,14 5,15 5,35 5,45 5,48 5,61 5,43 5,72 5,89 5,70

li

Indi

cele

xe

nofo

bie 3,45 3,51 5,77 3,83 3,91 3,82 4,06 3,83 4,08 4 fll 4,24

Into

lera

nta

faţă

de

slav

i 1,94 2,03 2,40 2,59 2,30 2,24 2,51 2,31 2,47 2,44 2,57

>0j •4-2*

« S . - ,

ti

a fM § •o ca -S

4,12 4,18 4,38 4,41 4,63 4,53 4,75 4,51 4,80 4,85 4,98


Indicele xenofobie pentru unele dintre grupurile etno-lingvistice sau teritoriale

Grupuri de populaţie 2003 2004 Diferenţe

Toată populaţia 4,11 4,24 . -0,13

Ucrainieni 4,20 • 4,29 -0,09

Ruşi 3,91 4,16 - 0,25

Ruşi care vorbesc ucraineana

4,11 4,33 -0,22

Ucrainieni care vorbesc ucraineana

4,31 4,25 -0,06

Vest 4,34 4,31 -0,03

Centru 4,11 4,18 -0,07

Sud 3,95 4,16 -0,21

Est 4,13 4,32 -0,19

Ce rezultă din aceste tabele?In primul rând, un indice de intoleranţă extrem de ridicat faţă

de populaţia românească la nivelul întregii Ucraine, depăşit doar de „rromi" şi „populaţia de culoare". In 2004 este depăşit de indicele de intolerantă faţă de francezi şi americani, dar este o modificare conjuncturală, datorată alegerilor şi contextului electoral din Ucraina.

Graficul intolerantei faţă de slavi atinge maximul în 1997, după care rămâne la acelaşi nivel. Graficul intoleranţei faţă de non-slavi creşte în continuare, iar în 2004 atinge maximum. Simultan, a existat o creştere economică în Ucraina, deci factorul economic nu a afectat procesul. Unul dintre elementele explicative este propaganda din timpul campaniei electorale a lui luscenko, după cum indică şi ultimul tabel. Oricum, faptul că s-a putut ajunge

76 I DAN DUNGACIU

la o respingere atât de puternică a occidentalilor - de neimaginat în România! - nu trece neobservat.

Nu este limpede unde se găsesc astăzi - la ce nivel - şi cum vor evolua tendinţele populaţiei din Ucraina. Este însă clar că dacă tendinţele vor continua în acelaşi fel, şansele Ucrainei de a se apropia de comunitatea euro-atlantică riscă să rămână doar la nivelul retoricii politice. In plus, chiar integritatea statului ucrai-nean poate fi pusă la îndoială.

Ceea ce s-a întâmplat si se întâmplă în Ucraina este o lecţie pentru R. Moldova. Care trebuie evitată.

1.10. Concluzii

Ne întoarcem acum la R. Moldova. Suntem doar la faza bilanţurilor de etapă. „Planul de acţiune pentru R. Moldova" - în vigoare până în 2007 - se poate constitui, teoretic, dar nu numai, într-un punct de plecare pentru o traiectorie europeană a acestui stat. Experienţa anilor precedenţi arată că UE poate influenţa puternic situaţia din ţările din afara sa şi trebuie să o facă. Liderii politici de la Chişinău nu au dreptul să rateze această şansă istorică - aderarea la NATO / UE este, în primul rând, un proces intern de democratizare şi europenizare (deschidere spre Occident şi asumarea efectivă, nu declarativă, a valorilor euro-atlantice). Chiar şi integrarea Moldovei în procesul de Stabilizare şi Asociere sunt direct proporţionale cu reformele interne promovate în această ţară şi cu stadiul de soluţionare a conflictului transnistrean54.

Astăzi, Moldova poate coopera cu UE în cadrul Politicii Europene de Vecinătate, având ca bază legală APC, şi în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, cu perspectiva de a deveni parte la PCESE şi ulterior la PSA. Moldova este o ţară europeană (art. 49 al TUE), membru cu drepturi depline al ONU, OMC, OSCE, Consiliului Europei, Iniţiativei Central

54 La 12 mai 2005, Institutul de Politici Publice propunea textul primei variante a Strategiei Europene a Republicii Moldova, elaborarea căreia a fost posibilă datorita studiilor executate de experţii din structurile de stat şi organizaţiile neguvernamentale, coordonate de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova si IPP (www.ipp.md).

DOSARUL INTEGRĂRII EURO-ATI7\NTICE l 77

Europene, Organizaţiei CEMN, CPEA (PpP), Iniţiativei de cooperare în Europa de Sud-Est, face parte din Comisia Dunării şi Cooperarea în regiunea dunăreană, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, este observator la PCESE, etc. Premisele există, la fel şi disponibilitatea publicului.

O ultimă observaţie. Este aproape paradoxal ce s--a petrecut cu instrumentul numit „Politică de Vecinătate" croit la vremea respectivă de instituţiile europene. Senzaţia pe care nu o poţi reprima este că, datorită modificării contextului regional, semni-ficaţia acestuia s-a schimbat aproape radical. Dacă iniţial „Politi-ţja de Vecinătate" era un instrument menit să menţină statele incluse „la porţile" uniunii, astăzi, aspiraţiile crescute ale populaţiilor din regiune i-au schimbat semnificaţia: în ochii lor cel . puţin a devenit un pas care trebuie să ducă la integrarea în UE! , Problema cea mai mare a Bruxelles-ului acum este că a declanşat aspiraţii pe care, în lipsa unor politici clare, coerente şi ferme nu le poate satisface. A declanşa aspiraţii şi a nu fi dispus sau capabil să le îndeplineşti este o eroare politică gravă. Acesta este motivul pentru care miza înaintării frontierei euro-atlantice spre Răsărit devine una crucială nu doar pentru statele implicate fn Politica de Vecinătate, dar şi pentru capitalele europene. Este interesant de urmărit cine va şti să gestioneze mai bine situaţia şi cum va reacţiona UE în faţa unei presiuni din ce în ce mai tenace.

R. Moldova - în primul rând - nu mai poate fi ţinută multă vreme la porţile ei. Si nu doar pentru argumente de ordin moral sau politic. Ci pentru că presiunea pe care o vor pune cetăţenii B. Moldova „la porţile Europei" riscă să ne ducă, în final, la concluzia că includerea acestei ţări în spaţiu euro-atlantic ar fi mult mai ieftină decât menţinerea ei afară55...

România trebuie să repete asta cu orice prilej.

"55 Anul 2007 este, teoretic, anul realizării obiectivului de a atinge condiţia necesară pentru a deveni membru asociat al UE. Sfârşitul implementării Planului de Acţiune, preconizat în 2007, va duce la definitivarea Strategiei Europene a Moldovei şi semnarea Acordului de Asociere la UE. Acesta este scenariul optimist, dar prognoze nu se pot feee la acest moment. Factorii de context au fost şi sunt extrem de importanţi în această regiune.

PARTEAAII-A DOSARUL

IDENTITAR

„Cei care încearcă să dezvolte o conştiinţă moldovenească ar puteasă revină, astfel, la interpretările sovietice de altă dată privitoare la

istoria si cultura Basarabiei. Prin urmare, putem fi martorii uneirenaşteri a unor păreri comuniste cu privire la trecutul Moldovei si ai

unei reacţii concomitent a românilor faţă de ele."

Denis Deletant, 19961

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită delimba română este, din punct de vedere lingvistic, ori o greşeală naivă,

ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, oabsurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a

identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocidetnico-cultural"

Eugen Coşeriu, 19962

2. l R. Moldova: criza normalităţii si normalitatea crizei

Catalizatorul reacţiilor virulente din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, declanşate în 1995 sau 2002, a fost hotărâ-rea autorităţilor în ceea ce priveşte introducerea limbii ruse în scoli şi decizia de a transforma istoria românilor în orice altceva.

------ 1 „Prefaţă" la Van Meurs 1996: 10.2 Apud. Ghimpu 2002: 438. Eugen Coşeriu este unul dintre marii

savanţi ai lumii: filolog, filosof, sociolingvist, cunoscător a circa treizeci de limbi ale lumii, Doctor Honoris Causa a 17 universităţi şi membru titular şi membru de onoare al mai multor academii. Este savantul care a avut una dintre cele mai importate contribuţii la demistifîcarea ideii de „limbă moldovenească" (Coşeriu 1996).

DOSARUL IDENTITAR l 79

în semn de protest, lumea a ieşit prompt pe străzile Chişinăului. De la cererile iniţiale, s-a ajuns însă mult mai departe: mulţimea cerea un regim democratic, european, recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei în conformitate cu deciziile europene, încetarea terorii de stat etc.

Acest ciclu protestatar la Chişinău este remarcabil. De fiecare dată după ce un partid politic care a câştigat semnificativ alegerile parlamentare a intervenit în schimbare^ profilului etno-lingvistic al sistemului curricular (cazul 1994 sau 2001), o proporţie semni-ficativă de populaţie - în general secţiunea tânără şi activă - a reacţionat numaidecât. Această discrepanţă este provocatoare, epistemologic vorbind, şi indică un soi de fractură la nivelul socie-tăţii din R. Moldova. Extrem de interesant este că în R. Moldova nu s-a produs niciodată o reacţie de masă, derulată în stradă, în numele moldovenismului sau al ideologiei etno-lingvisticepromo-vate de adepţii acestui curent3.

""" 3 Intr-o lucrare consacrată unei „istorii etno-politice a Basarabiei", un tânăr cercetător de la Chişinău vorbea, în termenii lui Lucian Blaga, despre o anumită „intractibilitate socială sau naţională" a ţăranilor moldoveni, respectiv „incapacitatea cronică... de a-şi asuma identităţile necesare pentru demararea şi finalizarea proiectelor de edificare a naţiunii, statului-naţiune, clasei muncitoare, burgheziei şi a altor loialităţi sociale, fără de care însuşirea modernităţii (sau cel puţin gestionarea industrializării) nu este posibilă. Intractibilitatea, în acest fel, este asigurarea atemporalităţii si ieşirea din istorie" (Fruntaşu 2002: 58). Fenomenul descris de noi mai sus, chiar dacă derulat în spaţiul urban, se pretează la o lectură după această grilă. Asumarea „moldovenismului", în ciuda presiunilor politice şi a discursurilor triumfaliste, are aerul unei „asumări" formale, conjuncturale şi inerţiale, de tipul celei descrise de pasajul citat. Este o „asumare" pasivă şi, până acum, fără forţa de a genera mize culturale sau proiecte identitare organice, de jos în sus. Nimic nu s-a ales nici din Asociaţia Scriitorilor Moldoveni - nici o operă, nici o creaţie - sau din îmbătrânită şi îmbâcsită „şcoală istoriografică moldovenistă". Toate sunt proiecte negative. Cultura „moldovenească" nu există, cel puţin deocamdată. Pe de altă parte, manifestările pe care le-am invocat indică faptul că, cel puţin până la acel moment, singurul proiect etno-identitar capabil să genereze asumări şi angajamente reale pe mai multe dimen-siuni, culturale sau politice, este cel românesc. Cultura română este astăzi, la Chişinău, cadrul disputei literare dintre „păsunişti" şi post-moderni. E un semn de vitalitate, dincolo de orice altceva!

80 I DAN DUNGACIU

Deciziile autorităţilor comuniste au fost doar catalizatorul. Genealogia conflictului şi rădăcinile crizei izbucnite de fiecare dată după ce forţe românofobe au ajuns la putere trebuie căutate mult mai departe. Bătălia aceasta culturală la care am asistat şi asistăm încă peste Prut - spaţiul uneia dintre puţinele mişcări de protest care a pornit de la explicite revendicări culturale - a început demult în Basarabia şi s-a acutizat odată cu apariţia statului R. Moldova, chiar dacă intermitent. Vom puncta în această secţiune reperele mari ale unei istorii, în general, ştiute. Ideea unei asemenea dezba-teri este ilustrată succint de acest comentariu: „deşi pare convena-bilă, trebuie să recunoaştem că este falsă sau cel puţin incompletă ideea că în Basarabia de azi discuţiile despre glotonimul 'limba română' si etnonimul 'popor român' ar purta doar un caracter ştiinţific... Aici, în Basarabia, afirmaţia că eşti român constituie un act politic... La noi poţi fi foarte bine orice, dar dacă te îndărăt-niceşti să fii ceea ce eşti, adică român, exasperezi toată tagma de artizani ai unei noi naţiuni" (Roşea 1995: 3; vezi şi Roşea 2000).

Care este, de^fapt, esenţa chestiunii? Citatul a sugerat deja: una identitară. întrebarea „Cine sunt eu?" rămâne una dintre mizele cruciale ale oricărui pariu existenţial. Nu avem aici spaţiul pentru a intra în complicate chestiuni de sociologia naţiunii şi naţionalismului (Dungaciu 2004), dar merită reamintit - apropo de statul moldovean - că unul dintre elementele constitutive ale unei asemenea entităţi statale este cel pe care Anthony Smith îl numea „etno-istorie". Sociologul britanic este reprezentantul ilustru al unei perspective teoretice care include nume consacrate ale domeniului şi care pare a fi cadrul teoretic cel mai apt pentru a decoda evoluţiile identitare contorsionate de peste Prut. Este vorba despre perspectiva etno-simbolică.

în esenţă, etno-simbolismul este o perspectivă izvodită din dorinţa de a surmonta eşecurile şi cecităţile modernismului, fără a cădea însă în simplificările unui primordialism vulgar4.0 poziţie care - după aprecierea lui Anthony Smith - încearcă să depăşească cele două mituri: cel al „naţiunii perene" şi cel al „naţiunii moderne" (Smith 2001, 2001a, 2002). Alături de Smith, se în-cadrează perspectiva lui John Huchinson sau John Armstrong.

4 Despre aceste poziţii teoretice diverse şi, unele, contradictorii, vezi Dungaciu 2004.


Acest curent accentuează elementele subiective în persistenţa etniilor si legătura acestora cu viitoarele naţiuni. Legătura aceasta jiue directă sau cauzală, ci, mai degrabă, contingenţă. Altminteri spus, nu orice etnie generează o naţiune, dar, pentru ca o naţiune $ă se constituie şi să reziste, ea trebuie să se bazeze pe un nucleu etnic, chiar dacă perceput, mai degrabă, simbolic (intră aici mitu-rile fondatoare, simbolistica identitară specifică etc.). în această fierspectivă, naţiunea este o creaţie modernă, dar rădăcinile ei sunt pre-moderne.

Pentru a înţelege mai bine acest cadru teoretic si modul în care luminează realităţile identitare din R. Moldova, vom defini, de la început, naţionalismul drept o mişcare politică şi/sau culturală ce ţinteşte să atingă sau să menţină autonomia şi individualitatea politică a unui grup care se consideră - într-o proporţie mai mare iau mai mică - o naţiune potenţială sau actuală. Scopul ultim al naţionalismului este deci obţinerea, prezervarea sau întărirea statului naţional - naţiunea care posedă de fapt si de drept Suveranitatea teritorială şi dreptul de administrare al „problemelor ittterne". Sentimentul naţional reprezintă conştiinţa apartenenţei ia o naţiune şi sentimentul de solidaritate cu membrii săi; de asemenea, aspiraţia pentru întărirea naţiunii, pentru libertatea şi unitatea ei. Delimitarea mişcare politică / sentiment naţional feste pur teoretică, realitatea neoperând asemenea diferenţieri. Tot 4a o definiţie de lucru, putem defini naţiunea ca un grup de ţrersoane ce au în comun un set de elemente culturale distincte, un sentiment de solidaritate izvorât din experienţa comună, un iientiment economic relativ unificat, drepturi cetăţeneşti pentru toţi membrii acceptaţi ca atare şi ocupând un teritoriu. Etnia se defineşte în acest context ca o comunitate care are un nume împărtăşit, mituri ale descendenţei comune, memorie istorică împărtăşită, fie şi difuz, de membrii ei, elemente culturale comune, un anumit sens al solidarităţii şi o eventuală conexiune cu un teritoriu specific5., Miza, în esenţă, este cea a relaţiei dintre „etnie" şi „naţiune".

Pacă se pot găsi numeroase „etnii" în istoria pre-modernă, nu este

— 5 -Qe remarcat} înca o dată, că sensul atribuit „etniei" nu este biologic sau genetic. Despre „etno-simbolism" vezi şi Ozkirimli 2000: 167-189.

82 I DAN DUNGACIU

clar traseul de la ele la „naţiuni". Este o relaţie cauzală, una contingenţă sau nici una?

Dacă definim „etnia" în sensul cel mai larg, aşa cum am făcut mai sus, ataşându-i elemente de tipul mituri ale descendenţei, coduri culturale sau memorii comune, atunci „nucleul" etnic este cel care, pe durata lungă istorică, va constitui baza culturală a naţiunilor moderne de mai târziu. Elementele culturale şi simbo-lice ale etnicităţii sunt esenţiale; de aici denominaţiile pe care profesorul de la London School of Economics din Londra le utilizează. Vorbim despre etno-simboluri, despre zestre etno-sim-bolică a naţiunii. Aici intră nu doar limbă, artefacte, ritualuri, folclor, stil vestimentar etc., ci, mai important, toate aceste ele-mente „obiective" filtrate prin grila comunitară respectivă. Adică cele invocate deja: mituri comune, memorie comună, valori şi tradiţii asumate sau practici instituţionalizate care derivă din acestea. De aici ideea lui Smith de a vorbi despre etno-istorie, etno-peisaj, etno-mituri, respectiv suma tuturor elementelor care constituie şi configurează legitimitatea implicită a statului în cauză (pe care se bizuie, apoi, prestaţia lui politică, culturală, economică etc.). In lipsa unui asemenea fond sau a neasumării de către majoritate a celui „oficial", criza este perpetuă sau, în orice caz, recurentă. Acesta este verdictul lui Anthony Smith6.

Mai mult. In condiţiile unor discursuri identitare paralele si / sau concurenţiale - mai cu seamă când unul dintre ele are girul total al statului, iar celălalt nu se poate exprima - ne aflăm în situaţia numită de geopoliticieni „ţară sfâşiată" (torn-country)1. Instabilitatea, în asemenea condiţii, este endemică, iar criza perpetuă, în ciuda unor momente de aparentă stabilitate. Pe de o parte, oricând pot apărea noi generaţii care să urce pe scena publică şi să revendice sau să impună un alt discurs identitar,

6 Calea de la etnie la naţiune - diferită în funcţie de tipul de etnie:etnii „laterale" (aristocratice) sau „verticale" (demotice) - nu este în niciun caz garantată. Etniile se pot pierde în istorie, cum au făcut-o multedeja. Traseul ţine de context, dar şi de forţa nucleului etno-simbolic. Cucât acesta este mai puternic, cu atât acea etnie rezistă mai mult în timpşi are şansele cele mai mari pentru a deveni naţiune.

7 Pentru această chestiune vezi Huntington 1996. Pentru o analizăa ciocnirii etno-identitare intra-civilizaţionale, pe cazul SUA, veziHuntington 2004.


sau, pe de altă parte, niciodată discursul identitar de sus în jos forjat de oficialitate nu va reuşi să se impună cu adevărat. Criza formalităţii se transformă în asemenea situaţii în normalitatea crizei- Pe acest fundal se joacă, mai mult sau mai puţin coerent, Celelalte evoluţii (R. Moldova nu e în nici un caz unicat: nici |»Jacedonia - FYROM sau Bosnia-Herţegovina, printre altele, nu jp-iduc mai bine...)

într-o asemenea situaţie pare să se găsească astăzi R. Moldova şi de aici precaritatea statului de peste Prut. Conflictele din Piaţa Marii Adunări Naţionale au fost de esenţă identitară. Războiul Cultural şi identitar este nu doar concomitent, ci sinonim cu $L Moldova8. Cu scurte armistiţii.

2.2. Odiseea unei obsesii. Moldovenismul ca proiect jdentiar"

E timpul să aplicăm cadrul teoretic schiţat mai sus pe cazul E. Moldova. Căci tot ce s-a întâmplat la stânga Prutului trebuie Decriptat astfel. Anticipând, vom spune că, incapabili de a justifica ^naţiunea moldovenească istorică" prin alte mijloace, dar pre-zervând schema şi scenariul romantic de sec. XIX, inventatorii sovietici au recurs la falsificarea unuia dintre elementele cheie, •fespectiv conţinutul şi profilul „etniei" din care s-ar fi născut ,,jpoporul moldovenesc"; apoi „statul moldovenesc". De aici ideea vblohilor ca fundament etnic pentru viitoarea naţiune. Si de aici, Coerent, ideea unei diferenţieri etno-lingvistice între români şi „moldoveni". Dar să o luăm cu începutul.

Ce este moldovenismul! Au fost numeroase accepţiunile care s-aiî alocat acestui concept, dar, în esenţă, este vorba despre un 'jfcoiect de sorginte sovietică, care, bazându-se pe o lectură istorică voit distorsionată, acreditează ideea unei diferenţieri etno-lingvis-tice între „moldoveni" şi români. Miza acestui proiect, o vom repeta, este etno-identitară. A contesta proiectul nu este acelaşi lucru cu

~~---- 8 Despre problematica diverselor discursuri identitare simanipularea lor ideologică vezi şi Pop 1993:89-96; 116-137, Heinz 2005, .Codreanu 2003: 50-116, Ciobanu 2005: 58-91.

84 I DAN DUNGACIU

a contesta existenţa statului R. Moldova9. Căci unul dintre elementele care perpetuează confuzia şi astăzi este echivalarea, tacită, a „cetăţeniei" cu „identitatea etnică". In virtutea faptului că trăiesc în R. Moldova, stat recunoscut internaţional, ^locu-itorii republicii sunt „moldoveni", adică cetăţeni ai R. Moldova, aşa cum scrie şi pe paşaportul lor. Sintagma „moldovean" nu are aici conotaţii etnice. Dar cei care promovează „moldovenismul" ca proiect etno-identitar folosesc abil această confuzie care circulă „firesc" şi nestingherit dincolo de Prut.

Orice dezbatere a dosarului moldovenismului ar trebui să în-ceapă cu tentativele de rusificare petrecute în timpul Imperiului ţarist, cu amendamentul, însă, că nici reprezentanţii imperiali nu au îndrăznit să-si justifice mecanismul de rusificare cu argumentele istoricilor oficiali ai Chisinăului de ieri sau de astăzi. In 1816, la trei ani de la momentul ocupării Basarabiei de către Rusia, istoricul rus P. P. Swinim, scria: „Locuitorii acestei regiuni sunt moldoveni sau români, descendenţi din coloniştii romani". La Universitatea din Petersburg exista o „Catedră de limbă moldo-valahă", iar, în 1861, loan Doucev elabora „Cursul primitiv de limbă română". Termenul „moldovenesc" era echivalent cu cel de „românesc" sau utilizat cu sens dialectal. Este emblematică aici poziţia etnografului rus L. S. Berg care, în două lucrări tipărite după revoluţia bolşevică (1918 şi 1923), a conferit sintagmei „moldovean" o semnificaţie pur geografică, nicidecum etnică: „moldovenii sunt români ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi părţile învecinate ale guberniilor Podolia şi Herson; un număr mic locuiesc de asemenea în gubernia Ekaterinoslav... Elementele dialectale nesemnificative îi deosebesc de românii din Valahia, numiţi şi valahi". Chiar şi Vladimir Dernbo, considerat cel mai prolific propagandist sovietic în problema Basarabiei desconsidera aproape total factorul etnic. In două cărţi faimoase, Sa nu uităm

------- 9 Ideea a fost acreditată - şi mai este încă - de unele cercuri dela Chişinău. Astfel, asistăm la situaţii hilare în care o critică la adresa- de exemplu - aberantului Dicţionar moldovenesc-românesc a lui VasileStaţi este echivalată cu o critică la adresa... statalitătii R. Moldova! Ceeace nu face, în definitiv, decât să arunce în derizoriu tocmai ideea destatalitate a R. Moldova, dacă se bazează pe - sau este asociată cu -producţii ideologice sub-culturale de tipul cel-ei menţionate.


niciodată! Cronica însângerată a Basarabiei (1924) sau Moldova Sovietică si problema Basarabiei (1925), admite, implicit, apar-tenenţa naţională comună a locuitorilor de pe cele două maluri ale Prutului, mai cu seamă în cea de-a doua lucrare în care vorbeşte despre moldoveni nu ca o naţiune aparte, ci ca o clasă aparte, respectiv ţărani din Vechiul Regat care se refugiaseră peste j?rut din pricina „jugului nobililor" din Valahia şi Moldova (King £002: 62-87; Constantin 1994: 75-118; van Meurs 1996:134-139; Bochmann 2004: 183-208).

Bazele ideologiei moldovenismului - încă o dată: echivalarea sofistică a cetăţeniei moldoveneşti cu o presupusă etnicitate moldo-venească - au fost aşezate, practic, după înfiinţarea, acum 80 de ani, a Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (KASSM) pe teritoriul aproximativ al Transnistriei de astăzi10. Este fascinant să constaţi că şi Chişinăul şi Tiraspolul identifică a£eea dată ca una esenţială în proiectul „statal" pe care îl promovează (cu amendamentul că cel gestionat de Igor Smirnov au are nici o recunoaştere internaţională)11. Această creaţie artifi-cială stalinistă cu scop geopolitic a- produs celebra Gramatica moldovenească a lui Leonid Madan (1929) sau tentativele de moldovenizare a limbii române aparţinând lui L A. Mălai, realizate la, solicitările „puiului de bolşevic" Pavel Chior12. Tot aici intră

~— 10 Pentru înţelegerea mecanismelor politicii de moldovenizare în ftÂSS Moldovenească vezi Gribincea ş.a. 2004.

11 Concomitent, în două conferinţe „concurente" de pe malurileNistrului, s-au făcut următoarele afirmaţii: „formarea RASSM a însemnat renaşterea statalitătii moldoveneşti, deoarece graniţa de vest aUniunii Sovietice era stabilită deja pe Prut, iar Nistrul era privit ca olillie provizorie de demarcaţie a ţării" (Vladimir Voronin, „Conferinţaştiinţifică: 80 de ani de la formarea Republicii Autonome Moldoveneşti",Cjhişinău, 12 octombrie 2004. „De-a lungul timpului, Transnistria a intrat$& componenţa mai multor state şi doar în 1924 s-a constituit într-oformaţiune statală autonomă. Trebuie remarcat caracterul unic al autonomiei moldoveneşti - ea s-a constituit pe un teritoriu pe care niciodatănu a aparţinut principatului moldovenesc şi care este populat în proporţiede două treimi de slavi" (Igor Smirnov, „Conferinţa ştiinţifică: statalitateatransnistreană: istoria şi contemporaneitatea", Tiraspol, 12 octombrie2004).

12 Vasile Staţi, ideologul oficial al moldovenismului la un momentdat, este - si nu singur - legatarul acestor personaje.

86 l DAN DUNGACIU

şi elaborarea Dicţionarului ruso-moldovenesc a lui Pavel K'or îanaki (1930)13.

Cu timpul, se adaugă alte „argumente", în 1972, şeful Secţiei de limbi romanice a Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe Sovietice, G. V. Stepanov, susţine la Chişinău, la Confe-rinţa Lingvistică, în faţa subordonaţilor de la Institutul de Limbă şi Literatură, ideea după care „în Moldova sovietică s-a petrecut cu limba moldovenească ceea ce se întâmplase în America de Sud cu spaniola care, în decursul timpului, a primit multe aluviuni lexicale si sintactice din graiurile autohtonilor" (Ciorănescu 2002: 181)14. Ca „probă" pentru diferenţele „clare" între „limba moldo-venească" şi „limba română" a fost invocată o traducere făcută la Bucureşti si Chişinău a aceluiaşi text dintr-un discurs al lui Leonid Brejnev. Traducerea de la Bucureşti suna astfel: „... va fi un stimulent pentru intensificarea în continuare a luptei pentru pace; a rostit cuvinte calde, binevoitoare la adresa ţării noastre...".

------13 pentru 0 descriere a fazelor prin care a trecut proiectul sovieticde creare a „limbii moldoveneşti", vezi Bruchis 1982. Elena Negru, într-o extrem de utilă lucrare dedicată perioadei, scrie, cu temei: „In afara procesului de sovietizare şi implantare a ideologiei comuniste, caracteristic tuturor republicilor din cadrul URSS, populaţia din RASSM a cunoscut şi experimente sociale specifice. Este vorba de politica etnoculturală sovietică, care viza crearea în RASSM a unei identităţi şi a unei limbi literare 'moldoveneşti' deosebită de identitatea românească şi limba română... După 1940, experimentele etnoculturale şi lingvistice iniţiate în RASSM au fost continuate în RSSM, consecinţele nefaste ale acestora simţindu-se şi astăzi în R. Moldova. Este deci evident că fără o cercetare a politicii etnoculturale din RASSM nu pot fi înţelese pe deplin multe din fenomenele politice şi culturale din RSSM şi R. Moldova, inclusiv resorturile re-creării republicii moldoveneşti din stânga Nistrului si a fenomenului separatismului. Pe de altă parte, perpetuarea partidelor de sorginte comunistă şi a ideologiei comuniste din R. Moldova impune o analiză temeinică a politicii etnoculturale promovate de acest partid, plecând chiar de la propriile lor documente, în scopul creării unei viziuni fundamentate ştiinţific şi a demontării vechilor concepţii şi teorii" (Negru 2003:4).

14 După cum s-a observat însă, „această analogie nu e deloc concludentă, deoarece schimbările suferite de limba spaniolă în America de Sud nu i-au modificat structura fundamentală în aşa măsură încât să dea naştere unei noi limbi romanice sud-americane" (ibid.).


Versiunea moldovenească suna astfel: „... va servi drept un stimul pentru intensificarea continuă a luptei pentru pace; a rostit cuvinte calde, bune despre ţara noastră...". In realitate, cum este evident, jriostra nu probează decât faptul că avem de-a face cu aceeaşi limbă, indiferent cum se numeşte ea (ibid. 182). In ciuda eforturilor depuse de Partidul Comunist sau „specialiştii" din spaţiul sovietic, proiectul lingvistic a fost un eşec15. Iar proba cea mai spectaculoasă este că mobilizarea anti-sovietică din anii perestroi-kei s-a făcut tocmai în numele limbii si a elementelor identitare contestate obsesiv şi virulent de regimul instaurat la Chişinău de tancurile lui Stalin16.

Ideologia moldovenismului sau a „fundamentalismul moldove-nesc" vrea să fie acreditată „ştiinţific" şi de către istoriografia gfpvietică moldovenească, unul din reprezentanţii de frunte ai $cesteia fiind academicianul Artiom M. Lazarev17. In 1974, acesta

T7----- 15 Intr-o importantă lucrare sintetică dedicată politicii lingvisticedjn timpul ocupaţiei sovietice, Gheorghe Negru conchide: „Suprimarea; tendinţelor 'filoromâneşti' din RSSM, începând mai ales cu a douajiimătate a anilor '60, nu a dus la dispariţia lor. Ca şi în perioada

*$ezgheţului' hruşciovist, revendicările de bază ale mişcării pentru drepturitoo-lingvistice care s-a declanşat în RSSM la sfârşitul anilor '80, carezultat al 'restructurării' gorbacioviste, au fost recunoaşterea identităţiiŞioldoveneşti şi trecerea scrisului 'moldovenesc' la grafia latină,: adăugându-se şi revendicarea privind conferirea statutului de limbă deV Stat 'limbii moldoveneşti'. PCM s-a opus cu înverşunare cererilorNaţionaliste' dar, în cele din urmă, a fost nevoit să cedeze. La 29 august-1 septembrie 1989, Sovietul Suprem al RSSM, impus de ieşirea în stradă

• .'t sutelor de mii de oameni, a legiferat revendicările înaintate de mişcarea; Raţională, iar Declaraţia de independenţă din 27 august 1991 le-aconfirmat legitimitatea" (Negru 2000: 124).

;<•' 16 Mobilizarea scriitorilor români de la Chişinău, articolul:, incendiar al lui Valentin Mândâcanu - „Veşmântul fiinţei noastre", 1988''**«au faimosul „Net, net i net!" al liderilor comunişti la revendicarea intem-. ÎStestivă a grafiei latine sunt câteva evenimente ale acestei reconquisteHrio-lingvistice desfăşurată la Chişinău (vezi Ring 2002: 124-146, vanMeurs 1996, Pop 1993, Heitmann 1998, Cojocaru 2001, Negru 2000).

17 Printr-o ironie crudă a istoriei, Lazarev avea să conducă, înCalitate de decan de vârstă al deputaţilor, şedinţa de deschidere a primului

parlament al Republicii Moldova, rezultat din cele dintâi alegeri libere;, Şi democratice care au avut loc la 27 februarie 1994.

88 I DAN DUNGACIU

publică la Chişinâu, în limba rusă, o masivă lucrare de 900 de pagini intitulată Organizarea statului sovietic basarabean si pro-blema basarabeană. Revine cu Marele Octombrie si autodetermi-narea naţională a poporului moldovenesc. Este flancat imediat de A. Surilov şi N. Stratulat care editează lucrarea Autodeterminarea naţional-statală a poporului moldovenesc] la acestea se adaugă Istoria RSSM, în două volume, lucrare colectivă coordonată de L. V. Cerepnin sau Istoria Republicii Moldova.

Nu ne preocupă aici această dispută istoriografică - este dezbătută în altă parte18. In esenţă, opinia pe care o acreditează acest tip de scrieri este că „statalitatea poporului moldovenesc" a cunoscut mai multe etape, trecând prin declararea, la 2 decem-brie 1917, a Republicii Democratice Moldoveneşti, transformată la 24 ianuarie 1918 în Republica Moldovenească Independentă şi formarea Republicii Moldoveneşti Autonome pe malul stâng al Nistrului în 1924, rezultat - cum altfel! - „al cerinţelor repre-zentanţilor muncitorimii, ţărănimii şi intelectualităţii multinaţio-nale din zonă". Idealul naţional al moldovenilor, afirmă academicianul Artiom M. Lazarev, s-ar fi înfăptuit în 1940, când (tot) „masele muncitoare din Basarabia au restabilit puterea sovietică şi s-au reunit cu Patria sovietică", finalizându-se procesul de formare a „statalităţii poporului moldovenesc", care s-ar men-ţine şi în ziua de azi. Perspectivă acceptată şi colportată (şi) astăzi la Chişinău - asezonată cu sintagme împotriva „fasciştilor", „exploatatorilor" şi a „capitaliştilor cotropitori" -, uneori de la cele mai înalte nivele19.

------- 18 Dosarul moldovenismului este lung şi stufos, dar probainconsistenţei este deja făcută. Vezi: Bruhis 1992, Constantin 1994, van Meurs 1996,, Bruhis 1997, Enache şi Cimpoieşu 1999, King 2002, Moraru 2003, Scurtu 2003, Chifu 2004.

19 Sintagmele au fost impuse, şi ele, odată cu proiectul: „In dimineaţa zile de 2 august 1940, la Moscova, în Kremlin, şi-a început lucrările cea de-a Vll-a sesiune a Sovietului Suprem al URSS având ca subiect adoptarea Legii cu privire la crearea RSS Moldoveneşti şi primirea ei în componenţa URSS. Abia trecuse o lună de zile de laôcuparea, de către Armata Roşie, a Basarabiei si nordului Bucovinei... In alocuţiuni, discursuri, luări de cuvânt, vorbitorii îşi exprimau încrederea că 'eliberată de sub stăpânirea burghezo-moşierească română, intrând în


Aceasta este teza. In lumina cadrului teoretic prezentat la început, pentru noi este important acum să dezghiocăm esenţa argumentului livrat abundent de istoricii (pro)sovietici. Si ea rezidă, într-o primă instanţă, într-o mistificare originară pro-movată tacit la Chişinău dar şi - culmea! - pe malul drept al Prutului de către o serie de istorici mai mult sau mai puţin sprijiniţi oficial20: distincţia dintre „daci" şi „geţi", în ciuda faptului că „toate izvoarele demonstrează că denumirile de daci şi geţi nu aveau alt rost decât acela de a desemna populaţiile de la şes şi pe cele de la munte trăitoare în spaţiul vechii Dacii, şi unele si altele aparţinând marii familii a tracilor nord-dunăreni" (Scurtu 2003:9).

Distincţia e crucială, căci ea permite trecerea, iarăşi în surdină, la construirea unei „etnii" premergătoare statalităţii moldoveneşti, adică a „etniei volohe". Scenariul „teoriei volohe" este acesta: „... convieţuirea daco-romanilor cu slavii ar fi dus la formarea unei entităţi etnice matriceale numită volohi". Din aceasta „s-ar fi 4ecantat, cu timpul, două populaţii est-romantice", favorizate de distincţia iniţială între „daci" şi " geţi", la care se adaugă mediul şi clima. Rezultatul: două „popoare".

Istoria R. Moldova din cele mai vechi timpuri până astăzi21

ne descrie amănunţit procesul: „Volohii, ce au pătruns în sec.

•"~ familia fericită a noroadelor URSS, Moldova sovietică va înflori,;$i va ajunge pe culmi nebănuite, trezind invidia altor noroade rămasesub jugul nesuferit al exploatatorilor, al capitaliştilor şi imperialiştilorînsetaţi de sângele truditorilor'. Am citat din discursul deputatei

; Crâciunescu din circumscripţia electorală Orhei a noii republici sovietice.Dar, la fel, sau aproape la fel spunea şi Stalin. Şi Molotov. Şi Voroşilov.Şi Beria sau Kaganovici, oricare alt pontif sovietic de atunci si dinurmătoarele decenii..." (Pohilă 2005: 84).

20 Vezi, de pildă, avertismentul recent lansat de un istoric în ceeace priveşte această moştenire a istoriografiei româneşti, cel puţin a uneisecţiuni a ei (vezi: Dogaru 2004).

21 „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până însilele noastre, publicată în limba rusă, de un colectiv de autori carereprezintă garda veche a istoriografiei sovietice moldoveneşti:

' V. Andrusceak, P. Boiko, P. Bîrnea, L Jarkuţki, V. Platon, N. Rusev, A. Skvorţova, C. Stratievski, N. Telinov, N. Ciaplîghina, P. Şornikov şi V. Ţaranov (coordonator). De remarcat că printre autori se află Piotr Şornikov, deputat în fostul parlament, lider al Mişcării naţionaliştilor

90 I DAN DUNGACIU

XII-XIV în spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru, au nimerit în condiţii naturale, social-economice şi politice cu totul deosebite de cele în care existau volohii rămaşi în teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre. Cu timpul, acest specific a condiţionat apariţia unor trăsături etnice individuale (subl. n.), iar contactele cu slavii de răsărit si-au impus evident coloritul în constituirea comunităţii etnice est-romanice- populaţia moldovenească ori neamul moldovenesc (subl. n.)...Consolidarea definitivă a neamului moldovenilor a fost şi unrezultat firesc al creării statului Moldova" (Istoria... 2004:40, 42).

Atât si nimic mai mult. De la această declaraţie începe, de fapt, tot proiectul moldovenist, cu fundamentele sale „etnice" deja configurate. Dar nu numai asta. Tot în asemenea declaraţii îşi are originea şi teza mult trâmbiţată la Chişinău în diverse perioade a „Moldovei Mari"22. Odată acceptată premisa, ideea e coerentă: „volohii" au ocupat de fapt spaţiu dintre Carpaţi şi Nistru, prin urmare vorbim de aceeaşi compoziţie etnică pe ambele maluri ale Prutului! Teoria aceasta este vehiculată cel mai abitir la Chişinău de istoricul V. Staţi, pe ale cărui lucrări figurează, de fiecare dată, imaginea „Moldovei Mari" (vezi Staţi 2002 sau Moldovan 1993)23. în plus, chiar pe coperta celebrului Dicţionar

------- ruşi Unitate-Edinstvo, precum şi V. Ţaranov, care a devenitdeputat în actualul legislativ, candidând pe listele Partidului Comuniştilor şi care a prezidat şedinţa de deschidere a acestuia în calitate de decan de vârstă. Lucrarea a apărut în Editura Academiei de Ştiinţe, cu avizul Ministerului învăţământului si sprijinul financiar al Guvernului Ion Ciubuc, care a virat din bugetul statului suma de 30.000 lei moldoveneşti în contul Asociaţiei non-guvernamentale Nicolae Milescu Spătaru, ca sponsor unic" (Chifu 2004). Ediţia a Il-a revăzută şi completată a apărut în 2004.

22 La 10 ianuar ie 2004, la Vaslui , Pre şedinte le României IonIliescu respingea, în cadrul ceremoniei de inaugurare a Anului Ştefancel Mare si Sfânt, conceptul de „Moldova Mare", lansat de autorităţileRepublicii Moldova: „trebuie bine înţeles, de toţi amatorii de excursii prinistorie, că nu se poate construi o identitate naţională prin falsuri istoricesi culturale, după cum nu se poate pretinde nici respectarea statalităţiiproprii prin promovarea unor tendinţe anexioniste".

23 „Petru P. Moldovan" este de fapt un pseudonim al lui VasileS ta ţ i cu ca re aces ta a semna t p r ima luc ra re consac ra tă c ro i r i i une iideologii „identitare" a statului moldovenesc după independenţă. Nevoiaunei asemenea strategii este ea însăşi emblematică: nu există, cu rarisime


Wioldovenesc-românesc al aceluiaşi Staţi tronează harta teritoriilor româneşti pe care scrie, în dreptul Basarabiei şi a Moldovei din dreapta Prutului (e drept că şi a Trasilvaniei) „limba moldo-venească"24.

Toate creaţiile moldoveniste sunt, de fapt, variaţiuni pe aceeaşi temă. Ce este important aici, după preambulul teoretic iniţial, este că tot proiectul moldovenist se calchiază perfect pe un proiect iiâţionalist / naţional, care vrea să fundamenteze un stat croit pe p „etnie"! Aceasta este esenţa moldovenismului, şi aşa trebuie el titit.

Dar înainte de a face asta, la finalul acestei secţiuni, vom trece in revistă modul în care a (re)devenit politică de stat.

, ;; 2.3 Moldovenismul (re)devine politică de stat

Teoria moldovenismului a fost ideologia oficială a regimului •comunist de ocupaţie şi a trecut în relativă penumbră după

: dobândirea independenţei R. Moldova. Nu pentru mult timp.-, începând cu 1993, relaţiile dintre România şi vecina de peste Prut

jîncep să se degradeze, iar expresia acestei despărţiri va fi con-;; êmnată în 1994. Este un moment de cotitură în dosarul pe care

l'(',jB răsfoim aici. In preajma alegerilor parlamentare din 1994, ţ, Ideologia moldovenismului cunoaşte o recrudescenţă fără prece-/! (lent. Ca într-un scenariu sovietic de cea mai pură extracţie, apar

'? grupuri de rezistenţă pentru contracararea „eforturilor unioniste

c' £""*excepţii, istorici tineri care să îşi asume acest stil „istoriografie", % v,'de aici nevoia obsesivă a istoricilor de această formulă să pară mai mulţi. ,/ ,|n realitate, este cântecul de lebădă a unei specii pe cale de dispariţie şi >'/; menţinută în viaţă doar cu perfuzii ideologice. Ca răspuns la falsurile :,; grosolane colportate de respectiva lucrare, L Pop tipăreşte în 1995 l; Basarabia^din nou la răscruce. -

: - 24 In plus, Vasile Staţi îşi deschide dicţionarul cu o poezioară,'\ creaţie personală, desigur, intitulată „Mama limbii româneşti" şi în finalul

căreia scrie, doct, în latineşte cu traducere „moldovenească": „Quod erat/:demonstrandum. Ceea ce era de dovedit". Iată versurile: „Unii zic că e

, otravă / Dar de stai să te gândeşti / Limba noastră cea moldovă-i / Mamai| limbii româneşti". Fără comentarii!

92 I DAN DUNGACIU

din Moldova şi România", care, la scurt timp, au pus bazele Mişcării patriotice „Pro Moldova". Iniţiatorul acestei mişcări era Vasile Staţi.

Răcirea relaţiilor dintre România si R. Moldova din 1994 fusese anunţată cu un an înainte, cu ocazia ultimei vizite oficiale a preşedintelui Mircea Snegur la Bucureşti. La 5 februarie 1994 s-a organizat Congresul „Casa Noastră - R. Moldova", organizat de Alianţa Civică din Moldova. Cu acest prilej, preşedintele Mircea Snegur anunţa reorientarea politicii sale interne şi externe spre Est „argumentând", concomitent, în legătură cu existenţa unui „popor român" şi a unui „popor moldovean"25.

Alianţa Civică din R. Moldova a fost înfiinţată la iniţiativa preşedintelui pentru a promova „noua" politică oficială. Se vroia o replică la tot ceea ce însemna atunci atitudine sau formaţiune pro-românească din R. Moldova. Sâmbătă, 5 februarie 1994, în plină campanie electorală, în Sala Palatului Naţional din Chişinău s-au strâns circa 1.500 de delegaţi ai tuturor etniilor si regiunilor din R. Moldova. Mobilizarea s-a făcut într-o discreţie absolută - puţin s-a ştiut despre organizarea uriaşei manifestări care va acapara, pentru o zi întreagă, transmisiile radio şi TV din republică. Ziariştii neacreditaţi - a^se citi ceijieagreaţi de putere- au aşteptat ore în şir la poartă, în zadar, între cei prezenţi lamanifestare se numărau Ion Druţă, sosit special de la Moscova,preşedintele Mircea Snegur, premierul Andrei Sangheli şipreşedintele Parlamentului în funcţie, Petru Lucinschi (viitorulpreşedinte). Participanţii reluau cu entuziasm fragmente dindiscursul oficial al preşedintelui care pivota în jurul unei singureidei: diferentele dintre noţiunile de „român"si „moldovean". Pe careRomânia ar fi trebui să o înveţe şi să o respecte26. Convins saunu, Mircea Snegur27 rostea o cuvântare considerată punctul deplecare al noului puseu moldovenist în politica R. Moldova. Totuşi,

------- 25 Ideea aceasta a sincronizării orientării spre Est în politicaexternă şi a resuscitării moldovenismului în politica internă este esenţială pentru a înţelege până la capăt resorturile dosarului pe care îl răsfoim aici. Vom mai reveni asupra ei în finalul secţiunii.

26 Pentru o cronologie a acestor evenimente vezi: Chifu 1997 şi2004.

27 Vezi pentru o descriere a acestui personaj contradictoriu Vartic1996.


preşedintele nu merge atât de departe precum vor evolua liderii politici după 2001. Invoca „viabilitatea tradiţiei multiseculare a gtatalităţii noastre", „legitimitatea şi temeiul istoric al dreptului nostru de a fi un stat, de a ne numi popor moldovenesc". Admite „adevărul istoric că poporul moldovean are aceleaşi rădăcini romanice ca şi neamurile din România", dar afirmă că „nu avem 1

dreptul să ascundem că dorinţa de a fi stăpâni în propria casă a fost prezentă în inimile, moldovenilor chiar şi în perioada dintre £nii 1918-1940, când, s-ar părea, nu se putea visa o altă libertate decât cea de a trăi împreună cu fraţii de sânge". Mircea Snegur dă o ripostă celor care „încearcă să pună la îndoială existenţa Republicii Moldova", reafirmând „tradiţia naţional-istorică a îjjioldovenilor" şi „dorinţa de nestrămutat a poporului ... de a-şi V^dea realizată năzuinţa de a trăi într-un stat liber şi independent" (apud. Chifu 2004: 124).

'*'• Consecinţele instituţionale ale discursului prezidenţial nu au întârziat28. Unul dintre momentele cele mai semnificative ale acestui conflict s-a derulat la televiziunea de stat. Atunci, un Ôrdin" semnat de Adrian Usatâi, directorul general al Radio-tele-viziunii, interzicea folosirea noţiunii de „Basarabia" în instituţia asupra cărui ruşii, vorba lui Eminescu, „1-au pus nacialnik". Iată ţin fragment dintr-un text de la faţa locului şi intitulat „Fiecărui român - câte un căluş în gură": „Unul pentru Eminescu, altul pentru lorga, se vor mai găsi câteva şi pentru Kogălniceanu, jHaşdeu, Russo. De azi înainte, adio Basarabie!... La nevoie se va |$si câte un căluş şi pentru Matcovschi cu Basarabia lui cu tot, Care (ce neobrăzare), chipurile, ar fi fost 'trecută prin foc si prin fâbie, furată, trădată mereu'. Ii vine rândul şi lui Vieru, facem rost de un cep şi pentru gura lui. Să astupăm cu pământ şi gurile lui Ion şi Doina Aldea Teodorovici, să nu mai răsune din eternitate

-r, 28 pentru un exemplul tipic de purificare politică, vezi şi cazul Academiei de Studii Economice de la Chişinău, unde ginerele preşedintelui Snegur, Artur Gherman, întreba relativ la Rectorul de atunci, Paul Bran, venit din România: „Ce caută aici un român?" (vezi Şoimaru 1999: 228 şi urm.)

94 I DAN DUNGACIU

vocile lor anti-constituţionale care şi de dincolo de mormânt subminează statalitatea Republicii Moldova" (Roşea 1995: 59)29. Ideologii moldovenismului, A. Lazarev, Vasile Staţi, Valeriu Senic şi alţii, ajunşi în Parlament în calitate de deputaţi, au făcut ca dezbaterile în jurul tezelor principale ale acestei ideologii (sintagmele „popor moldovenesc" si „limbă moldovenească"), să fie deosebit de dure şi controversate. La 7 iunie 1994, la iniţiativa fracţiunii parlamentare a PDAM a fost adoptată o hotărâre prin care Imnul de Stat al R. Moldovei „Deşteaptă-te, Române!" este anulat, conform platformei electorale pe care această formaţiune a anunţase încă din campania electorală.

------29 Un episod semnificativ în ce priveşte impunerea distincţieietnice dintre „român" şi „moldovean" se petrecea însă pe celălalt mal al Prutului. In România, adică. Aici, marcanţi reprezentanţi ai Alianţei Civice de la Bucureşti întăresc discursul anti-occidental al Chisinăului. Cea mai importantă „contribuţie" la susţinerea sofismului aparţine lui Renate Weber, Valentin Stan şi Gabriel Andreescu cei care, în studiul „Relaţia României cu R. Moldova" (texul a fost tipărit în „22 Plus", 25 ianuarie 1995). Pedalând pe o definiţie subiectivă a identităţii naţionale, inadecvată cu realităţile din R. Moldova, însă, sugestia textului era că românii ar fi o minoritate dincolo de Prut şi ei - şi numai ei - trebuie protejaţi de către statul român. Nu e de mirare că textul a fost invocat şi utilizat rapid de către publicaţiile guvernamentale de la Chişinâu, mai ales după 2001! Iată cum: „Este prima, deocamdată unica, după câte ştim, şi cea mai reuşită încercare de a privi şi analiza, pe temeiul unei retrospective istorice oricum obiective, în spiritul exigenţelor moderne non-emoţional-naţionalizante faţă de dreptul popoarelor la identitate culturală, lingvistică şi etnică, relaţiile României cu R. Moldova, relaţiile dintre două state europene care s-au constituit, s-au statornicit şi s-au afirmat separat („la început nici măcar nu se atingeau", ne aminteşte lorga), dar care, din păcate, au limbi de aceeaşi origine, au un fond cultural parţial comun. Din păcate, pentru că această înrudire au împins conducătorii României regale - Ferdinand I, Alexandru Marghiloman şi Ion Antonescu - să năvălească asupra Republicii Moldova, să ocupe pământul moldovenesc, să jefuiască şi înjosească populaţia Moldovei. Spre deosebire de cea mai mare parte a clasei politice române, de toate culorile şi nuanţele, inclusiv comunistă, dar purtând aceeaşi amprentă, româno-naţionalistă şi arogant anti-moldovenească, cei trei cetăţeni români consideră că moldovenii au dreptul la identitate moldovenească" (Staţi 1998:420). La fel, extrem de citat este în istoriografia moldovenistă „prestigiosul istoric român Lucian Boia" (Staţi 2002: 11).


Totuşi, cruciada împotriva limbii sau istoriei românilor nu ajunsese la apogeu. Nici chiar în timpul protestelor din 1995 declanşate sub deviza eminesciană „Suntem români si punctum" declanşate la zece zile după ce, la 16 martie, Ministrul învăţă-mântului din R. Moldova a semnat înlocuirea „Istoriei Românilor" ', cu „Istoria Moldovei". Tinerii au ieşit în stradă, transformând .reacţia iniţială în grevă generală. Consecinţa a fost apariţia unui . Moratoriu instituit de Mircea Snegur în martie 1995. Consiliul Europei a avut atunci o importanţă decisivă. Din iniţiativa şi cu -sprijinul său, s-a desfăşurat în 1-2 iulie la Chişinău seminarul „Reforma sistemului învăţământului istoric în Moldova", în Raportul prezentat de către I. Ţurcanu, preşedintele Asociaţiei

] Istoricilor din R. Moldova, a argumentat riguros concepţia privind »istoria naţională ca istorie a românilor. Documentul

final al i seminarului menţiona, între altele, că „învăţământul s-a debarasat •ide istoria străină, a URSS, si de ideologia impusă de regimul *' totalitar comunist, a revenit la tradiţia naţională

de învăţare a ° istoriei"30. Prima recomandare a acestui for ştiinţific a fost cea s Deferitoare la finalizarea elaborării şi

implementării Concepţiei t.predării si învăţării istoriei în Moldova în baza cursurilor de istoria Aromânilor şi istoria universală,

determinarea obiectivelor si ^finalităţilor învăţământului istoric. Din 1996, Consiliul Europei, | prin intermediul Băncii Mondiale, a

finanţat elaborarea si editarea fâurriculum-ulw de predare a istoriei Românilor şi Istoriei i Universale şi a manualelor, în aceşti ani a fost editat aproape fl întreg setul de manuale pentru

clasele gimnaziale si de liceu, f Disputa părea încheiată.Dar nu a fost să fie. Punctul maxim al acestei bătălii identitare

; va fi atins după 2001, anul venirii la putere a comuniştilormoldoveni conduşi de Vladimir Voronin. Prezentăm trei repere

(Semnificative în evoluţia dosarului moldovenist după 2001, dupăcare vom reveni asupra chestiunii manualelor de istorie şi a

, destinului lor în R. Moldova după această perioadă, dat fiind faptulcă epopeea manualelor de istorie nu este încheiată nici astăzi.

------30 Vezi şi Petrencu 2001: 353-358.

96 I DAN DUNGACIU

2.4. Concepţia „naţională" a preşedintelui Voronin

într-o anchetă a publicaţiei Contrafort pe tema aşa-zisului Dicţionar moldovenesc-românesc, pe care îl analizăm în secţiunea următoare, academicianul Mihai Cimpoi făcea următoarea con-statare: „Mă întristează atât apariţia, susţinută oficial, a Dicţio-narului cât şi atenţia extraordinară pe care i-o acordă posturile TV din România (o oră la Pro TV, două ore la Realitatea) fapt care nu s-a întâmplat cu nici o carte a vreunui scriitor basarabean"31.

Năduful reputatului academician trebuie înţeles corect: nu doar dezamăgire faţă de liderii de opinie din România care se întrec în a neglija şi a uita performanţele culturale autentice ale cărturarilor de peste Prut (supărarea ar fi fost justificată fie şi numai din această pricină!), dar şi decepţie faţă de cecitatea vădită a aceloraşi personaje care, lipsite de perspectivă şi viziune, au transformat un eveniment minor, totuşi, în eveniment de presă ignorând vinovat faptul că gestul ridicol al lui Staţi - „renumit criminal al culturii noastre, plastograf şi plagiator de cea mai joasă speţă" cum îl califică academicianul pe autorul acestei „monstruozităţi" - este numai vârful de aisberg, expresia rizibilă a unei evoluţii politice mai profunde care se petrecea în R. Moldova si care, ea, ar fi trebuit să se afle în colimatorul presei sau a societăţii civile de la Bucureşti. O evoluţie politică şi geopolitică inedită, ale cărei expresii reale şi consistente erau, pe de-o parte, aşa numita Concepţie a politicii naţionale a Republicii Moldova - document programatic complet ignorat la vremea lui, cu rarisime excepţii, în România! - şi, pe de alta, dezbaterea în jurul problemei federalizării (incluzând aici chestiunea transnistreană). Apariţia Dicţionarului lui Staţi nu era decât partea cea mai puţin consistentă a acestor evoluţii şi despre care „societatea civilă" din România (analiştii, jurnaliştii şi „purtătorii ei de cuvânt") sau politicienii de la Bucureşti se încăpăţânau să nu vorbească sau să nu ştie nimic. Am mai vorbit în această lucrare despre această ciudată reacţie a celor chemaţi atunci să ghidoneze opinia publică a unei ţări membre NATO şi care stă să se integreze în UE, adică instituţiile a căror graniţă viitoare va fi, într-o primă instanţă, tocmai Prutul...

- 31 Contrafort, Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003.


Proiectul legii numit Concepţia politicii naţionale de stat a R. Moldova a fost publicat pe 25 iulie în oficiosul guvernamental, Moldova Suverană. Este un proiect de lege iniţiat de preşedintele Voronin. Cum se va vedea mai departe, există o legătură evidentă între această concepţie şi Dicţionarul moldovenesc-românesc al lui V. Staţi, publicat, în aceeaşi zi, în ziarul partidului de guvernă-mânt, Comunistul. Validarea lui de către guvernul de la Chisinău s-a făcut fără întârziere, fără a stârni, nici He data asta, o discuţie atât de necesară la Bucureşti32.

Conţinutul este aproape necunoscut publicului din România, astfel că remarcile şi comentariile vor fi flancate de ample apeluri

" 32 Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova a fost examinată la momentul apariţiei în cadrul Clubului de presă de la Chisinău, participanţii la dezbateri apreciind documentul elaborat de instituţia prezidenţială drept „batjocură faţă de naţiunea titulară". Potrivit preşedintelui Uniunii Jurnaliştilor, Valeriu Săhârneanu, concepţia respectivă trebuie tratată serios, deoarece „principalul scop al conducerii de vârf este ca R. Moldova să nu se integreze în Europa". O atitudine similară faţă de concepţie a exprimat-o liderul Partidului Social Demo-crat de atunci, Oazu Nantoi, deşi considera că „acest proiect nu merită o abordare academică, deoarece este o provocare politică răsuflată... prin intermediul lui, conducerea de vârf încearcă, de dragul succesului, să facă vrajbă interetnică. Faptul că partidul de guvernământ intenţiona să implementeze această concepţie începând cu 2004 era o dovadă că guvernarea comunistă se pregătea de alegeri. Concepţia, elaborată la Preşedinţie, contravenea flagrant prevederilor legislaţiei internaţionale". Comentatorul politic Vasile Botnaru a menţionat că autorii ei „nu şi-au propus să găsească o soluţie pentru politica relaţiilor interetnice, ci încearcă să satisfacă ambiţiile puterii". „Aceasta concepţie este o utopie care nu ţine cont de realitate, de istorie şi de procesul de deznaţionalizare, autorii urmărind o menţinere a limbii ruse şi a realităţilor din perioada sovietică", declara academicianul Mihai Cimpoi, care, evidenţiind contextul lingvistic al Concepţiei politicii naţionale, a menţionat că în cazul în care limba rusă va fi proclamată de stat, limba naţiunii titulare va fi desconsiderată. Cu aceste opinii nu a fost de acord liderul partidului Ravnopravie, Valerii Klimenko, care aprecia că deşi „nu-i place această concepţie", articolul privind proclamarea limbii ruse ca limbă de stat „ar fi o perspectivă". „O treime din populaţia R. Moldova vorbeşte rusă şi aceasta ar fi o soluţie pentru rezolvarea conflictului transnistrean, deoarece transnistrenii nu vor accepta să se reintegreze dacă limba rusă nu va fi proclamată limba de stat în R. Moldova".

98 I DAN DUNGACIU

la text33. Axul definitoriu al documentului este indicat în deschidere: „Concepţia politicii naţionale de stat a R. Moldova, denumită în continuare concepţia, reprezintă totalitatea principiilor, obiectivelor şi sarcinilor prioritare privind integrarea şi consolidarea poporului unic multicultural şi multilingv al Republicii Moldova prin armonizarea intereselor naţionale generale cu interesele tuturor comunităţilor etnice şi lingvistice din ţară". Baza juridică este şi ea sugerată din plecare: „Concepţia se bazează pe prevederile Constituţiei Republicii Moldova, pe normele legislaţiei naţionale şi ale dreptului internaţional, inclusiv ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Pactului Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale altor acte internaţionale referitoare la drepturile omului şi ale persoanelor aparţinând comunităţilor etnice şi lingvistice la care a aderat Moldova". Temeiul elaborării proiectului este acesta: „Actualitatea elaborării şi adoptării concepţiei este determinată de necesitatea de a stabili principiile şi sarcinile politicii naţionale de stat, orientată spre consolidarea independenţei şi suveranităţii ţării noastre, crearea unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea liberă a tuturor comunităţilor etnice şi lingvistice, spre integrarea lor în poporul

Ţ 33 în Rezoluţia conferinţei „Concepţia politicii naţionale de stat a R. Moldova", desfăşurată la 14 septembrie în sala mare a Uniunii Scriitorilor din Moldova se poate citi: „Proiectul Concepţiei politicii naţionale de stat a R. Moldova, inclus pe agenda de lucru a parlamentului R. Moldova, este un document politic, în esenţă provocator, ce îşi propune, în ansamblul său, să anuleze Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, ca act juridic de naştere a celui de al doilea stat românesc, şi să-i confere R. Moldova o nouă identitate etno-culturală, istorică, lingvistică şi politico-juridică. El reprezintă suma tentativelor ideologice privind crearea unei doctrine naţionale de stat şi ideologizarea forţată a întregii societăţi. Axul respectivei doctrine îl constituie preceptele false din punct de vedere ştiinţific, cultural şi istoric al existenţei unui aşa-numit popor moldovenesc şi a unei limbi moldoveneşti, camuflate inabil şi de o manieră totalitară cu noţiuni la modă, precum 'multiculturalismuF, 'multilingvis-mul', 'polietnicismul' - toate amalgamate şi ambalate sub drapelul toleranţei', 'păcii interetnice' şi 'concordiei civice'".


unic al Republicii Moldova". Despre importanţa textului vorbeşte limpede un paragraf întreg: „Concepţia este documentul de bază pentru autorităţile publice la promovarea politicilor social-econo-mice şi culturale în domeniul dezvoltării şi consolidării indepen-denţei şi suveranităţii ţării, a poporului multietnic, multicultural şi multilingv al Moldovei. Tot după aceste principii trebuie să se conducă organele de stat ale R. Moldova în activitatea de susţinere a eforturilor de edificare a unei societăţi" civile".

Urmează apoi cinci secţiuni care cuprind: L Dispoziţii generale; II. Principiile politice naţionale de stat; III. Scopurile politicii naţionale de stat; IV. Sarcinile politicii naţionale de stat; V. Asigurarea politicii naţionale de stat.

Să vedem însă ce spune, în detaliu, acest text, dincolo de protocolarele declaraţii de intenţii.

O declaraţie explicită de politică internă şi externă

Atmosfera textului este dată deja de paragrafele citate, înainte de a intra însă în substanţa lui, să sesizăm contextul lansării documentului: momentul apariţiei proiectului coincidea, practic, pe plan intern, cu demararea campaniei electorale în R. Moldova (era vorba despre alegerile parlamentare din primăvara lui 2005), proiectul servind, implicit, drept platformă electorală pentru Partidul Comuniştilor. Cel puţin al acelei facţiuni din acest partid care se părea că va merge necondiţionat cu actualul preşedinte, Vladimir Voronin, chiar dacă, pentru asta, va fi necesară o scindare a partidului între linia dură şi cea „moderată", capabilă să facă o alianţă cu partide necomuniste de genul Partidului Democrat al lui Diacov. Proiectul iniţiat de preşedintele Voronin este un semnal clar şi o condiţie explicită pentru viitorii săi suporteri. Eram în 2003...

Pe plan extern, apariţia proiectului venea în consonanţă cu presiunile pe care Rusia le face din ce în ce mai insistent asupra republicii, presiune „stimulată" tot mai mult de semnalele mai recente ale UE de a se implica în soluţionarea conflictului din Transnistria, deci într-o chestiune care afectează direct interesul Rusiei în zonă. Proiectul era, din acest punct de vedere, o declaraţie

100 I DAN DUNGACIU

de politică externă34, cel puţin prin atenţia şi grija care se acordă limbii ruse în document sau încăpăţânării de a ignora organismele europene în care Moldova putea năzui să fie parte35.

Un text nul din punct de vedere academic

Concepţia este în primul rând un text politic, dar „argumen-taţia" sa derivă dintr-o perspectivă ce se vrea „ştiinţifică" asupra proceselor de formare şi dezvoltare a naţiunilor.

în primul rând, textul este parte a unui proces mai amplu de „nation building' (demarat însă în Basarabia de ocupantul sovietic si continuat astăzi de Partidul Comuniştilor). Ideea care funda-mentează argumentaţia este una de tipar modernist (invenţionist, instrumentalist etc.) după care naţiunile se nasc prin proiect, ca o creaţie de sus în jos si în care un rol esenţial revine statului si instituţiilor acestuia. Agresivitatea cu care este promovată o asemenea perspectivă în document este cel puţin stranie, mai cu seamă că este vorba despre un teritoriu care, mai bine de 60 de ani, a fost supus de către puterea sovietică, sistematic şi cu încrâncenare, unui proces de „construire a naţiunii" (asta este, în esenţă, moldovenismul), respectiv de creare a unei Republici Moldoveneşti de limbă, tradiţie şi istorie ruseşti. Procesul a eşuat, cel puţin parţial, după cum evenimentele de la 1989 au demon-strat-o cu prisosinţă. Acest eşec trebuie să-i facă pe cei care pariază fără rest pe asemenea abordări mult mai circumspecţi. Cert este însă că perspectiva constructivistă a demersului - „Am creat Moldova, acum să-i creăm pe moldoveni..." - este absolut lipsită de minimale precauţii sau spirit critic.

în al doilea rând, frapează în text confuzia (voită sau nu) şi inconştienţa cu care autorii textului utilizează conceptele. Un text care nu urmăreşte decât să „legitimeze" un stat, o limbă şi o etnie

~ 34 Sesizăm încă o dată corelaţia între orientarea pro-estică a politicii externe şi resuscitarea tezelor moldoveniste pe plan intern.

35 în ciuda unei retorici „europene", documentul nu pomeneşte nici o instituţie euro-atlantică la care R. Moldova ar dori să i se alăture în viitor.


nu găseşte de cuviinţă decât să.... vitupereze „naţionalismul"36. Iată o mostră inclusă în Expunerea de motive la proiectul Concepţiei politicii naţionale de stat a Republicii Moldova: „Insă evenimentele de la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90 ai secolului trecut, inspirate, în republică, de forţele politice radicale de orientare naţionalistă, au dus le dezintegrarea statului şi societăţii moldo-veneşti, la confruntarea interetnică şi la scindarea teritorială a ţării, scindare care mai persistă. Din aceeaşi perioadă datează tentativele, care continuă şi astăzi, de a nega existenţa naţiunii moldoveneşti şi a limbii moldoveneşti, de a discredita istoria Moldovei - bazele politico-juridice şi naţional culturale ale statului moldovenesc"37.

în al treilea rând, documentul se bazează pe o manipulare grosolană a textelor şi concepţiilor europene privind drepturile omului sau ale comunităţilor etnice, în pofida filosofici de la care pretinde că se revendică, Concepţia nu face decât să impună de sus o carcasă identitară unei comunităţi (populaţia R. Moldova), ignorând nepermis dreptul individual la opţiune al fiecărui cetăţean. Altminteri spus, în loc să plece de la drepturile omului pentru a ajunge la drepturile colective (multiculturalismul), textul le decretează pe cele din urmă neglijându-le sistematic pe cele dintâi! In ciuda retoricii, este exact invers decât traseul european pe care documentul îl invocă obstinat. Cum bine a sesizat un comentator de la Chisinău: „...atât actele privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, cât şi actele referitor la drepturile minorităţilor etnice si naţionale, vizează doar individul şi autonomia sa ireductibilă. Drepturile culturale şi lingvistice sunt considerate drepturi individuale, dar care se exercită în mod colectiv. Ceea ce înseamnă că unui grup etnocultural i se acordă drepturi nu pentru a păstra şi perpetua cu orice preţ existenţa acestui grup, indiferent de opţiunile membrilor grupului. Dim-potrivă, grupului i se acordă drepturi deoarece pentru persoanele

~ 36 Asupra chestiunii vom reveni în finalul textului.37 Merită citat aici comentariul din Rezoluţia de la 14 septembrie

citată la această chestiune: „între alte scopuri nedeclarate, dar urmărite de proiectul concepţiei, este denaturarea adevărului despre ampla mişcare naţională din anii 1989-1991, definită ca fiind un conflict civil, precum şi anularea tuturor cuceririlor democratice din anii de renaştere naţională a românilor basarabeni".

102 I DAN DUNGACIU

respective apartenenţa la acest grup este plină de sens şi impor-tanţă pentru exercitarea libertăţii lor". In opoziţie, Concepţia propune o viziune şi un sistem de valori care ar trebui împărtăşite de către toţi cetăţenii. Autorii Concepţiei consideră drept scop strategic: „afirmarea unui sistem de valori naţionale la baza cărora se află conştientizarea de către toţi cetăţenii ţării noastre a apartenenţei lor la poporul unic al R. Moldova (partea IV, Sarcinile politicii naţionale de stat)"38. In esenţă, este vorba despre „un proiect totalitar", cum îl numea academicianul Cimpoi, care năzuieşte să impună, de sus în jos, o unică identitate tuturor cetăţenilor R. Moldova, indiferent de opţiunile sau dorinţele lor. Indiferent, adică, de ceea ce comunitatea internaţională numeşte „drepturile omului"...

Mitul „fondator" al Republicii Moldova: moldovenismul

Axul principal al textului este ideologia modovenismului. Documentul vizează, în esenţă, impunerea „moldovenismului" ca ideologie de stat. Cu vorbele unor reprezentanţi ai societăţii civile de la Chişinău: „Moldovenismul ca doctrină a aşa-zisului specific naţional al 'poporului moldovenesc', cu istorie, cultură şi limbă diferite de cele ale poporului român, este, precum se ştie, o fabricaţie a regimului ţarist de ocupaţie şi, în special, a ideologiei sovietice staliniste, menită să justifice anexarea provinciei româneşti Basarabia de către Rusia ţaristă şi, ulterior, prin aplicarea prevederilor Protocolului adiţional secret la Tratatul sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov) de către Uniunea Sovietică"39.

Am trecut deja în revistă câteva etape ale evoluţiei acestei ideologii relativ la teritoriul dintre Prut şi Nistru. Genealogia aceste idei indică limpede emitentul: Moscova şi Kominternul, iar apariţiile ei pe scena istoriei - după cum sugerează un comentator de la Chişinău - nu este lipsită de semnificaţii: „De fapt, această

38 Tamara Cărăuş, „Despre politica naţională în R. Moldova: întrebilingvism şi unilingvism", în Timpul, 5 septembrie, 2003.

39 Din Rezoluţia conferinţei „Concepţia politicii naţionale de stata R. Moldova".


teză concepţie cominternistă a mai fost formulată în aceeaşitermeni şi în noiembrie 1988, când au apărut faimoasele teze aleComitetului Central al PCM şi cuvântarea lui N. Bondarciuc, laacea vreme secretar al CC al PCM, azi fruntaş al aceluiaşi partid,care se încheia cu celebrul 'niet, niet i niet'. Acele teze au catalizatmişcarea de emancipare naţională a românilor basarabeni şiprocesul de acordare a limbii române a statutului de limbă de statşi de revenire la alfabetul latin"40. »

După cum am văzut, fenomenul moldovenismului a fost resuscitat în R. Moldova mai ales după venirea la putere a Partidului Comunist, dar el nu este, în nici un caz, după cum am indicat deja, apanajul numai acestei formaţiuni politice, căci versiunile în care acesta este livrat pe piaţă sunt diferite. Reluăm aici o idee pe care am formulat-o anterior, invocând o analiză pertinentă sub forma unei teze de doctorat: „ ... moldovenismul nu este 'minciuna întreagă', ci o semiminciună. De aceea, demon-tarea acesteia nu este un lucru uşor: a afirma că basarabenii nu sunt moldoveni ar fi la fel de greşit cu a afirma că ei nu sunt români. Intr-o eventuală dispută privind tezele moldoveniste, este foarte important a nu se ataca partea aşa-zis pozitivă a moldovenismului - faptul de a fi moldovean nefiind o contradicţie cu a fi român. Pe de altă parte, faptul existenţei statului R. Moldova implică recunoaşterea politonomului 'moldovean', care nu este o emanaţie a moldovenismului, ci o realitate geopolitică. In calitatea lor de cetăţeni ai R. Moldova, şi românii basarabeni şi minoritarii sunt moldoveni. Speculând însă pe chestiunea identitară, moldovenistii comit în mod deliberat tot felul de confuzii, mizând pe derută şi ignoranţă. (...) Astfel, moldovenismul se prezintă ca o manifestare a crizei identitare în R. Moldova (urmare a politicilor de ruseşti de deznaţionalizare şi rusificare), dar şi ca o continuare a acestor politici" (Gribincea 2004).

Proiectul de construcţie se bazează pe câteva „axiome" repetate obsesiv. „R. Moldova constituie continuarea politico-juri-dică a procesului multisecular de statalitate continuă a poporului moldovenesc. Moldovenii - naţionalitatea fondatoare a statului, împreună cu reprezentanţii altor etnii: ucrainenii, ruşii, găgăuzii,

40 Igor Burciu, „Revanşa bolşevică în acţiune. Concepţia impunerii minciunii prin teroare", Flux, întâi august 2003.

104 I DAN DUNGACIU

bulgarii, evreii, românii, beloruşii, ţiganii (romii), polonezii şi alţii constituie poporul Moldovei, pentru care R. Moldova este Patria lor comună".

Textul este uluitor, în primul rând, prin acreditarea ideii că actuala Republică Moldova ar fi succesoarea de drept a Princi-patului Moldova, principat al Ţărilor Române care a participat la fondarea României moderne în 1859. Mai mult, acreditarea unui „proces secular de statalitate" este rizibilă când implică un teritoriu (actuala R. Moldova) care nu a participat, de fapt, nici la Unirea din 1859 (se afla atunci sub ocupaţia Imperiului Rus). A doua chestiune, contradictorie, se referă la compoziţia etnică a populaţiei: acreditarea unui „melanj etnic" pe un teritoriu care are, conform recensământului în vigoare, o majoritate clară de circa două treimi, nu face decât să reia o ideea mai veche, de sorginte cominternistă, referitoare la acest spaţiu.

Românii ca „minoritate etnica"

O altă intenţie a autorităţilor de la Chişinău a fost acreditarea ideii că românii ar fi o minoritate etnică. Plasarea „românilor" undeva între evrei şi beloruşi în textul Concepţiei sugera clar unul dintre obiectivele strategice ale celor care au produs documentul. Unul dintre instrumentele cu care se încerca realizarea acestui obiectiv a fost recensământul din 2004, unde confuzia etnie/cetă-ţenie transforma „românii" într-o minoritate etnică, sufocată de... „moldoveni". Textul Rezoluţiei este relevant: „Beneficiarii res-pectivei concepţii vor fi Rusia şi diaspora rusă din R. Moldova: Rusia îşi va asigura astfel, pentru decenii înainte, dominaţia în regiune şi realizarea intereselor geostrategice în raport cu UE şi NATO. Pentru menţinerea statutului de mare putere în afacerile europene, Rusia impune R. Moldova, prin intermediul actualilor guvernanţi comunişti de la Chişinău, un plan de deznaţionalizare definitivă a românilor basarabeni, de creare a unui popor 'unic' în care elementul românesc majoritar va fi 'dizolvat' în asemenea măsură încât va putea fi ignorat. Diaspora rusă, care are la ora actuală supremaţia economică şi mediatică, va dobândi oficial şi supremaţia cultural-lingvistică şi îşi va prezerva toate drepturile


politice necesare pentru realizarea scopurilor geopolitice ale Rusiei. Astfel, R. Moldova i se pregăteşte, prin această concepţie funestă şi prin tentativa de federalizare, statutul de enclavă rusă la frontiera Uniunii Europene şi NATO, după modelul regiunii Kaliningrad".

Această idee că românii sunt o minoritate etnică nu este nouă în R. Moldova, dar, odată cu recensământul, ar fi căpătat o confir-mare „ştiinţifică". Cu voie sau fără, această ideea a mai fost invo-cată la Chişinău chiar de gazetari aflaţi în tabăra democratică41.

Consecinţele unei asemenea evoluţii sunt extrem de grave şi periculoase, pe termen scurt, iar pe termen lung insolubile. Pe termen scurt se crea atunci „baza legală" pentru impunerea limbii ruse ca a doua limbă de stat - liţnba română devine o limbă a minorităţilor, a eliminării cursului de „istoria românilor" sau chiar a... etnicizării Mitropoliei Basarabiei prin transformarea ei într-o biserică românească, deci minoritară. Pe termen lung, însă, acest multiculturalism extrem - care pulverizează bazele consensuale ale oricărui stat - nu are nici o soluţie, pentru că intră într-o serie de contradicţii din care nu se mai poate ieşi. Evident, acest mod de gândire nu este acreditat de nici un document european şi, mai ales, nu este practicat (căci este iihposibil!) de nici un stat de pe continent42.

Multiculturalismul sau noul „marxism-leninism"

Şochează aproape, în textul Concepţiei, abundenţa termenului „multiculturalism", „multicultural", „multilingv", în primul rând, e ciudată această strategie pentru un text care vrea să promoveze unitatea unui stat şi a unei „naţiuni". Se vădeşte însă în acest document - veritabilă struţo-cămilă - dorinţa de a pune cap la cap tezele mai vechi şi mai noi ale internaţionalismului proletar, pe de-o parte, ideologia moldovenismului, pe de alta, plus cea a multiculturalismului. După cum comenta un ziarist de la Chişinău: „Dacă în perioada sovietică politica de deznaţionalizare şi rusi-

41 Vezi in extenso polemica dintre publicaţiile Literatura si Artaşi Ţara din iulie-august 1994.

42 Vezi şi articolul Tamarei Cărăuş, deja citat.

106 I DAN DUNGACIU

ficare a popoarelor ocupate se desfăşura sub acoperirea ideologică a internaţionalismului proletar, iar temelia doctrinară o asigurau Marx, Engels şi Lenin, astăzi politica de asimilare, promovată de Rusia prin intermediul comuniştilor, utilizează terminologia împrumutată, din limbajul occidental despre societatea civilă multinaţională, stat polietnic, popor multicultural şi multilingv"43. Este limpede însă că această incoerenţă doctrinară nu poate avea pretenţii de document fondator.

O limbă, două limbi...

O altă contradicţie ce brăzdează textul se referă la limbă. Iată textele: „Limba moldovenească, având statutul de limbă de stat, se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale. Una din priorităţile naţionale ale Republicii Moldova este asigurarea însuşirii limbii moldoveneşti". Dar şi: „Limba rusă care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, are statutul de limbă de comunicare interetnică, se aplică şi ea în toate sferele vieţii statului şi societăţii. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus şi ruso-moldovenesc statornicit istoriceşte, care, în actualele condiţii, este necesar să fie dezvoltat şi perfecţionat". Pe de-o parte: „crearea neîntârziată a condiţiilor necesare pentru însuşirea limbii moldoveneşti de către o parte a populaţiei Moldovei", pe de alta: „neadmiterea restrângerii sferei de folosire

43 Burciu, articol citat. Sau, cum spune Rezoluţia deja citată: „Proiectul concepţiei impune, de fapt, o manieră sfidătoare, fără prece-dent, de desconsiderare şi umilire a românilor basarabeni - naţiunea de bază a statului, prin promovarea ideii potrivit căreia nu cultura, limba, istoria şi jertfa pentru aceste valori eterne stau la temelia Republicii Moldova, ci amalgamul de 'culturi' ale diasporei, de fapt, cultura şi limba rusă. Realizarea acestei idei revanşarde ne-ar situa în anii '50 din secolul trecut şi ar fi de natură să arunce în aer 'pacea interetnică' şi 'concordia civică', declarate cu atâta emfază în proiectul concepţiei ca valori fundamentale ale R. Moldova. Mai mult decât atât, o asemenea politică naţională urmăreşte şi scopul izolării societăţii din R. Moldova de România şi de poporul român, aflate într-un benefic proces de integrare în Uniunea Europeană".


a limbii ruse în toate domeniile vieţii statului şi societăţii" şi „asigurarea de condiţii pentru păstrarea şi dezvoltarea în conti-nuare a funcţiilor oficiale ale limbii ruse".

Textul este cel puţin ambiguu. Pe de-o parte, dacă, programatic, „limba moldovenească" va deveni o „prioritate naţională", ce sens mai are acordarea unui statut egal limbii ruse? Care este, în mod real, intenţia celor care au lansat documentul? Publicaţia Flux, ziarul de limbă română cu cel mai mare tiraj, încearcă să răspundă: „autorii acestui plan caută să menţină, în mod artificial, situaţia când majoritatea românească şi toate minorităţile, cu excepţia celei ruse, vor cunoaşte şi vor vorbi obligatoriu limba rusă, în timp ce minoritarii reprezentând fosta naţiune dominantă a imperiului sovietic vor cunoaşte doar limba rusă. Prin urmare, avem de-a face cu un aşa zis bilingvism cu totul distorsionat, care ar trebui numit mai corect aparhaid, adică dominaţia discriminatorie a unei minorităţi asupra majorităţii. Să nu uităm că această majoritate include atât majoritatea românească cât şi minorităţile ruse"44.

O concepţie represivă a unui regim represiv

Chestiunea cea mai gravă, probabil, şi care ridică semne serioase de întrebare asupra acestui demers, este maniera în care acesta va fi implementat în societatea moldovenească. Indiferent de părerea pe care o avem faţă de tezele documentului, o dezbatere democratică pe această temă nu are, în principiu, a dăuna. In fond, democraţia presupune si dreptul la eroare: poţi greşi, te poţi înşela, dar pentru asta nu poţi fi eliminat din spaţiul discursului public. Alta este însă problema gravă - a propos de democraţie - care apare relativ la acest document. Ea ţine de maniera în care puterea politică dorea să impună acest proiect. O discuţie reală a lipsit şi, mai mult, textul stipulează explicit pedepse pentru cei care se vor opune. Acesta este principalul motiv pentru care academicianul Cimpoi o caracteriza astfel: „concepţia pusă în discuţie este, de fapt, o anticoncepţie, deoarece ignoră adevărul ştiinţific despre românii moldoveni şi limba română. Este construită pe un temei

~ 44 Burciu, articol citat.

108 I DAN DUNGACIU

de nisip, o utopie ce nu ţine cont de realitate. Ea nu are nici o şansă de a fi transpusă în practică, fiindcă nu se ţine cont de părerea intelectualităţii. Aşa-zisul dialog fructuos între autorităţile publice şi societatea civilă s-a dovedit a fi o farsă mincinoasă. Această concepţie nu respectă drepturile fundamentale şi principiile democratice recunoscute pe plan european şi internaţional, libertatea de gândire si exprimare, valorile demo-craţiei, drepturile omului etc. Este o concepţie cu caracter totalitar"45.

Textul conţinea, explicit, avertismente limpezi şi deloc linişti-toare în legătură cu viitorul R. Moldova. Astfel, documentul susţinea orientarea politicii de stat către: „neutralizarea juridică şi politică a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existentei naţiunii moldoveneşti şi a statalităţii moldoveneşti, de discreditare a istoriei moldoveneşti, de negare a etnonimului 'moldoveni' şi glotonimului 'limba moldovenească"'.

Intr-o singură propoziţie avem concentrată dorinţa expresă a comuniştilor de „a neutraliza, din punct de vedere juridic şi politic, pe toţi cei care vor îndrăzni să împărtăşească o altă opinie, însuşi faptul că Voronin urmăreşte neutralizarea juridică şi politică a celor pe care îi consideră indezirabili, arată, fără putinţă de tăgadă, adevărata faţă a regimului comunist de la Chişinău. Acesta a rămas fidel tradiţiilor marxist-leniniste şi staliniste de practicare a terorii ca normă politică şi a violenţei ca mijloc de anihilare a oponenţilor. Aceste rânduri sinistre trebuie privite în contextul tuturor ajustărilor legislative operate de comunişti în ultimii doi ani, prin care sunt distruse în mod premeditat şi metodic

" 45 Iar academicianul Alexandru Mosanu avertiza, în aceiaşi idee, asupra persecuţiei românilor basarabeni: „în baza acestei concepţii, care prevede „formarea de către stat a unei politici de cadre bazată pe criteriile profesionalismului, competenţei şi devotamentului faţă de patrie, românii basarabeni vor fi discriminaţi pe motive de lipsă de patriotism ruso-comunist. Concepţia are drept scop transformarea celui de-al doilea stat românesc într-un stat antiromânesc, într-un stat-focar de tensiune la graniţa cu NATO şi UE. Societatea civilă trebuie să creeze un centru de coordonare a luptei împotriva tentativelor de răsturnare a ordinii constituţionale în R. Moldova, de transformare a ei într-o enclavă a Rusiei".


instituţiile democratice şi suprimate drepturile fundamentale ale omului"46.

Aceste planuri apăreau şi mai periculoase dacă ne gândim la iniţiativa comunistă de modificare a Constituţiei care viza introducerea unui regim de funcţionare a unor legi speciale şi extraordinare, care ar fi anulat, de fapt, principiile constituţionale democratice şi ar fi distrus statul de drept, ca şi prin Legea privind combaterea activităţii extremiste. După prognoza aceluiaşi ziarist: „Ar fi de aşteptat ca după intrarea în vigoare a acestui document monstruos să urmeze modificarea Codului Penal şi a altor legi care să permită lichidarea Opoziţiei şi a presei incomode".

2.5. Dicţionarul „moldovenesc-românesc"

La 25 iulie 2003, în ziarul oficial al Partidului Comuniştilor din Moldova Comunistul se putea citi o prezentare oficială a straniului Dicţionar moldovenesc-românesc. Evident, textul este scris de „neobositul detractor al culturii româneşti V. Staţi" (cum îl numeşte presa de la Chişinău), tot el autor al dicţionarului. Articolul, plasat la rubrica „raftul de cărţi", poartă supratitlul „Senzaţional! Prima dată în istorie! A apărut dicţionarul moldo-venesc-românesc!" Nu e nici o coincidenţă că şi Dicţionarul şi Concepţia au fost croite şi prezentate, practic, concomitent. Cum am scris deja, Dicţionarul este parte organică a Concepţiei şi cine nu îl percepe aşa este în eroare.

Un jurnalist de la Chişinău îi comenta astfel apariţia: „în faţa unei tipărituri de acest fel, am înţeles în sfârşit cum se descifrează sigla comuniştilor de azi, în care pe lângă seceră si ciocan, mai e plasată şi o carte deschisă. Negreşit, cartea din sigla bolşevică, monument al prostiei si deopotrivă al aroganţei şi agresivităţii împotriva bunului simţ, este dicţionarul lui Staţi (...) într-adevăr o astfel de scriitură de sorginte stalinistă apare în premieră şi împinge dincolo de limitele absurdului vechea teorie comunistă prin care se neagă unitatea etnolingvistică şi culturală a românilor. Noi, românii de dincoace de Prut, am suportat din

" 46 Burciu, articol citat.

110 I DAN DUNGACIU

plin efectele nefaste ale politicii expansioniste ruseşti, care şi-a acoperit dintotdeauna invaziile din 1812, 1940 şi 1944 cu „misiunea eliberatoare" a armatei de ocupaţie, care salva „mol-dovenii" de ocupanţii români"47.

Cartea presupune, practic, mai multe paliere de lectură, inclusive. In primul rând, volumul a fost o provocare organizată tocmai în acel moment (şi) cu scopul de a stârni reacţia oficiali-tăţilor de la Bucureşti în preajma întâlnirii între preşedinţii Iliescu şi Voronin48. Pe lângă aberaţiile inserate acolo sau strofele inepte semnate de acelaşi V. Staţi, deja citate, sunt inserate în prefaţă jigniri la adresa României sau a primului-ministru, România fiind ortografiată „Rromânia"49.

Dincolo de mitocănie şi provocare se află al doilea nivel de lectură care vizează justeţea, în sine, a întreprinderi. Care e, fireşte, nulă. Cel puţin la acest capitol. In această miză, unani-mitatea intelectualilor români de dincolo de Prut este fără echivoc. Alături de textele din publicaţii precum Flux50 sau Timpul51, grupajul realizat de publicaţia Contrafort52 da radiografia reacţiei intelectualilor de la Chişinău. Vasile Gîrneţ scrie despre „... Vasile Staţi, personaj grotesc, mândru purtător al unei prostii flamboiante, dublate de o impertinenţă pe măsură, care produce periodic diversiuni în mediul cultural şi politic de la Chişinău"; Nicolae Negru arată că el „e rodul unei crize de schizofrenie

47 Vitalie Călugâreanu, „O carte între seceră şi ciocan", în Flux, l august, 2003.

18 In plus, putea fi şi o diversiune pentru a distrage atenţia de la iniţiativa politică mult mai gravă şi mai periculoasă pe care o ilustra, respectiv Concepţia preşedintelui Voronin.

49 Deloc întâmplător, în decembrie 2003, într-un interviu acordatpostului de televiziune NIT din R. Moldova, preşedintele Voronin lansaseurmătorul comentariu stupefiant: „România a rămas unicul imperiu înEuropa, constituit din Moldova, Dobrogea şi Transilvania". Liderul dela Chişinău afirmase că ţara sa va apela la comunitatea internaţionalădacă nu va „scăpa" de „ajutorul" rudelor de peste Prut.

50 Articolul lui Vitalie Călugâreanu deja citat.51 Vezi Vlad Pohilă, „Când limba naţională e lăsată la cheremul

unor cârpaci" şi, mai ales, textul nemilos al lui Constantin Tânase, „Deneamul şi limba moldovenilor", nr. 29(91).

52 Anul X, nr . 7-8 (105-106), 2003.


antiromânească (cu foarte posibile rădăcini kaghebiste) combinate cu complexul lui Herostrat"; Mihai Cimpoi comentează: „aşa numitul Dicţionar moldovenesc-românesc al lui Vasile Staţi, renumit criminal al culturii noastre, plastograf şi plagiator de cea mai josnică speţă, este o monstruozitate care nu ar merita nici o atenţie dacă nu ar reprezenta o mentalitate ce ţine de moldo-venismul primitiv şi nu ar avea susţinere oficială"; Eugen Lungu avertizează că „efectul ştiinţific al acestui op este nul", dar că „dicţionarul semnalează... întoarcerea la era troglodită, când cutu-ma politică şi ideologică scârnăvea adevărul istoric şi ştiinţific"; Vasile Romanciuc îl numeşte „un certificat al prostiei ajunsă la paroxism"; Leo Butnaru scrie despre „sfertodoctul cu sistem" şi despre dicţionar ca „un mod de a scotoci în pubelele de gunoi ale ideologiei comunist-ţariste"; Lidia Codreanca argumentează despre „fobia glotonimică", această „pecingine veche pe trupul Moldovei dintre Prut şi Nistru, al Basarabiei noastre"; Constantin Cheianu îl numeşte, simplu, „o escrocherie"; Andrei Burac scrie că „V. Staţi este o persoană care a sfidat deseori istoria, a scuipat în faţa unui întreg neam din care face şi el parte"; Iurie Colesnic afirmă că „nici chiar comunişti ortodocşi sovietici n-au îndrăznit să facă o asemenea mojicie sau ceva similar"; Ion Ciocanu scrie că „în loc să combată rusismele care s-au lăţit asemenea unei pecinegi pe corpul limbii noastre strămoşeşti, autorul 'dicţio-narului' le consideră piloni ai unei limbi distincte - moldoveneşti"', Nicolae Rusu crede că „acest dicţionar este o aberaţie atât de evidentă, încât, probabil, nici autorul nu crede cu adevărat în 'teoria' pe care, de mai multe decenii, o promovează cu atâta tupeu"; Grigore Chiper afirmă că „în noile condiţii, când la putere au acces radicalii comunişti, pro-ruşi şi românofobi declaraţi, ideea moldovenismului a devenit doctrină de stat. In acest sens, V. Staţi este expresia a ceea ce s-ar numi comandă politică"] Iurie Bodrug scrie că „antiromânismul veninos al celor care au pus la cale acest kitsch monstruos i-a impus să scoată pe piaţă un asemenea produs cu o denumire atât de bizară"; Nicolae Spătaru consideră că „să le oferi basarabenilor un asemenea dicţionar înseamnă să-ţi baţi joc de ei în modul cel mai mojicesc, să nesocoteşti în mod criminal soarta lor vitregă şi faptul că mai bine de jumătate de secol au fost îndobitociţi, batjocoriţi, umiliţi si deznaţionalizaţi"; iar lulia Ciocan crede că „este în natura lucrurilor să apară inepţii într-un

112 I DAN DUNGACIU

stat în care domneşte dezmăţul, să existe românofobie într-o republică condusă de foştii nomenclaturişti". Alte comentarii sunt, cu siguranţă, inutile... Vom încheia această secţiune cu un pasaj din articolul directorului publicaţiei Timpul, Constantin Tănase: „Apariţia Dicţionarului moldovenesc-românesc m-a făcut să-mi schimb părerea despre V. Staţi. După mine, Staţi merită cu prisosinţă un loc de cinste în Aleea Clasicilor din Chisinău. Staţi, editând mult blamatul dicţionar, a făcut pentru clarificarea definitivă a problemei limbii române în R. Moldova mai mult decât academiile de la Chisinău si de la Bucureşti. Prin acest dicţionar, Staţi demonstrează că aşa-zisa 'limbă moldovenească', diferită de cea română, NU EXISTĂ! Si punctum, aplicând astfel o lovi-tură mortală (să sperăm, ultima) moldovenismului primitiv anti-românesc".

Al treilea nivel de lectură a dicţionarului lui Staţi este cel al semnificaţiei lui dincolo de provocare si fals. Iar semnificaţiile ultime sunt de esenţă geopolitică. Nu doar în sensul că este parte şi expresia a proiectului numit Concepţia politicii naţionale de stat a R. Moldova, ci pentru că ilustrează întreaga fobie occidentală pe care un regim de extracţie comunistă încă o încarna si ilustra. România era si este pentru R. Moldova, geopolitic vorbind, Uniunea Europeană şi NATO. Un gazetar de la Chisinău a sur-prins excelent ideea că atacul regimului comunist de la Chisinău nu este doar asupra României, ci asupra Occidentului pe care, în raport cu R. Moldova, România îl ilustrează: „După ce s-au tot făcut glume pe seama inexistenţei unui dicţionar moldo-român, iată că provocatorul de serviciu Staţi ajunge să materializeze un banc, care, devenind realitate, încetează să fie comic si devine sinistru. V. Staţi îşi bate joc cu neruşinare de România, îi prezintă pe români ca pe nişte ţigani şi îl insultă mitocăneşte pe premierul Adrian Năstase. Clişeul batjocoritor este cunoscut, întreaga propagandă sovietică împotriva Occidentului se făcea după acelaşi tipar, acesta fiind un element de bază al 'războiului rece' dintre URSS şi lumea liberă. Denigrarea şi insulta porcoasă erau procedeele predilecte ale propagandiştilor sovietici. Aşa cum R. Moldova de azi a devenit un URSS în miniatură, România este identificată cu Occidentul, prin urmare devine ţinta unor atacuri sordide. Prin această scriitură abominabilă, puterea de ocupaţie


a Federaţiei Ruse, exercitată de către un partid de ocupaţie, cel comunist, urmăreşte şi testarea capacităţii de reacţie a societăţii"53. Războiul regimului comunist nu era atunci doar cu România, ci cu valorile euro-atlantice pe care (şi) aceasta le reprezenta şi semnifica. Aceasta este explicaţia că, în Piaţa Marii Adunări naţio-nale sau în faţa Ambasadei ruse se puteau auzi atunci cântece româneşti, dar se fluturau şi drapele NATO sau ale Uniunii Europene...

2.6. Mizele politice ale unui recensământ

Primul recensământ naţional independent urma să se desfăşoare în R. Moldova în intervalul 1-8 aprilie 2004, după o metodologie unică şi concomitent pe ambele maluri ale Nistrului (sincronizarea cu Transnistria era doar ipotetică; declaraţiile Tiraspolului susţineau derularea recensământului în zona controlată la 5-12 octombrie 2004). Ultimul recensământ s-a desfăşurat, pe ambele maluri ale Prutului, în 1989, pe timpul Uniunii Sovietice. Distribuţia etnică înregistrată atunci, la un total de 4 356 100 de persoane, era: 65% români (moldoveni), 14% ucrai-neni, 13% ruşi, 4% găgăuzi, 2% bulgari, 2% restul. In Transnistria, la o populaţie de 750 000 de mii de persoane, distribuţia era: 34% români (moldoveni), 28% ruşi, 24% ucraineni. Datele statistice pentru anul 2003 estimează o populaţie de circa 4.230.000 de persoane, în scădere cu circa 130.000 comparativ cu 1989.

Intenţia a rămas însă doar pe hârtie. Puterea de la Chisinău anunţa sec că „organizarea recensământului va fi amânată şi anul acesta, din lipsă de fonduri de la buget". Opoziţia acuza atunci puterea de gestiune ineficientă a fondurilor54. Campania pentru recensământ s-a declanşat din nou. Pe 6-14 octombrie 2004 s-a desfăşurat primul recensământ din R. Moldova după independenţă, înainte de a prezenta rezultatele, să spunem ceva despre atmosfera în care el s-a derulat.

53 Câlugâreanu, articol citat.54 Vezi Igor Burciu, „Bani pentru recensământ", în Flux, 11

februarie 2004.

114 I DAN DUNGACIU

Recensământul între statistica si ideologie

Riguros vorbind, recensământul înseamnă „înregistrarea statistică exhaustivă a populaţiei (a locuinţelor, a animalelor etc.) efectuată de către autoritatea de stat". Două tipuri de probleme ridică o asemenea operaţie de indiscutabilă anvergură. Prima este de natură tehnică, cea de-a doua, mai puţin discutată, este de natură ideologică. Primul aspect vizează instrumentarul sociologic si statistic pus în mişcare pentru îndeplinirea unei asemenea sarcini, cel de-al doilea contextul politic (legislativ etc.) în care se derulează efectiv procesul de recenzare. Asupra primului aspect nu stăruim aici, dar trebuie incluse la această rubrică: metodele şi tehnicile de elaborare a materialelor cartografice, capacitatea de a surprinde prin întrebare aşa numita „migraţie externă", respectiv cetăţenii R. Moldova aflaţi (ilegal) în străinătate la data recensământului şi neînregistraţi (şi care, din teamă, nu vor fi declaraţi de membrii familiilor), calitatea muncii operatorilor etc. chestiuni care sunt sau ar fi trebuit discutate cu seriozitate de sociologii din R. Moldova, în colaborare, eventual, cu colegii lor din România, care aveau experienţa unui recensământ recent.

Al doilea aspect, rareori discutat, ne preocupă însă aici. Anume, contextul în care acest recensământ s-a petrecut. Sociologii au demonstrat deja că atmosfera politică existentă la un moment dat influenţează opţiunile sau declaraţiile pe care le vor face cei intervievaţi, mai cu seamă când este vorba despre întrebări cu vădită încărcătură politică. Iar una dintre întrebările cu certă conotaţie politică era cea referitoare la apartenenţa etnică. Atmosfera politică din R. Moldova, concretizată de legi, decizii politice, atitudinea si reacţiile puterii comuniste era una care să influenţeze cu siguranţă decizia oamenilor în această problemă, căci majoritatea gesturilor puterii politice de la Chişinău păreau astfel coordonate încât să vizeze, direct sau indirect, tocmai identitatea etnică a locuitorilor republicii de peste Prut55.

~ 55 Iată cum evalua PEN Club Moldova atmosfera premergătoare recensământului: „Sunt mai multe semne că puterea va încerca să denatureze datele recensământului, intimidându-i pe aceia care vor să-şi declare adevărata identitate naţională - români... Campania de româno-fobie pe plan intern declanşată de autorităţile de la Chişinău a


Recensământul şi „Concepţia..." preşedintelui Voronin

Mai concret. Direct sau indirect, documentul care prezida gesticulaţia politică a Puterii de la Chişinău era aşa numita „Concepţie a politicii naţionale de stat a Republicii Moldova", elaborată de Preşedintele Vladimir Voronin, deja discutată56. In acest document - cadru al politicii interne si externe a R. Moldova - se proclama, printre altele, existenţa unei „minorităţi române" în republică. Documentul a fost ratificat de Parlamentul R. Moldova la 19 decembrie 2003, prin votul a 62 de deputaţi comunişti şi trei independenţi. Grupul parlamentar „Alianţa Braghiş" s-a abţinut de la vot, iar deputaţii PPCD au părăsit sala. După adoptarea documentului, deputatul comunist Ivan Grek a citit o declaraţie prin care chema „cetăţenii Moldovei de provenienţă română" să se „alăture" celorlalte etnii pentru a ajuta „etnia moldovenească să se autoconsolideze în patria noastră comună", iar deputatul independent Victor Morev a propus un amendament care prevedea ajustarea legislaţiei la prevederile Concepţiei în trei luni după intrarea în vigoare a acesteia57.

~ fost dublată în ultimul timp de atacuri fără precedent la adresa României, care este acuzată în mod absurd de pretenţii imperialiste şi expansioniste, ceea ce dinamitează asistenţa şi sprijinul acordat de către România în eforturile de integrare europeană ale Republicii Moldova" (Memoriu al PEN Clubului din R. Moldova, februarie 2004).

56 La 19 decembrie 2003, Parlamentul R. Moldova a adoptat Legeanr. 546-XV „Privind aprobarea Concepţiei politice naţionale a RepubliciiMoldova". Art. 2 al legii prevedea necesitatea elaborării de către Guvernşi prezentarea Parlamentului spre aprobare a programului de măsuripentru realizarea Concepţiei.

57 După adoptarea documentului, liderul PPCD, Iurie Roşea,declara: „Suntem nevoiţi să constatăm că majoritatea absolută a populaţieidin R. Moldova se pomeneşte în situaţia de parte agasată, discriminată,înjosită, îngenuncheată de o minoritate nereprezentativă numeric, darreprezentativă sub aspectul apartenenţei ei la marele imperiu rus, careconsideră că va putea să-şi menţină controlul asupra fostelor colonii.Datoria noastră este să demonstrăm că lucrurile stau altfel si că doctrinaPuţin, bazată pe imperialism şi agresivitate, nu va reuşi în R. Moldova".Ştefan Secăreanu, alt deputat PPCD, a precizat că Opoziţia pregăteşteun miting de protest pe 25 ianuarie 2004. Este interesantă aici reacţiaPuterii de la Chişinău: parcă pentru a demonstra odată pentru totdeauna

116 I DAN DUNGACIU

Atmosfera generală era, deci, conturată. Politica oficială a Chişinăului susţinea şi impunea, în pofida oricăror evidenţe sau împotriva concluziilor asociaţiilor profesionale de specialişti de la Chişinău (istorici, lingvişti etc.)58, ideea unei „etnii" sau „limbi moldoveneşti" diferite de „etnia" sau „limba română". Faptul că cei care conduceau atunci R. Moldova aveau asemenea opinii şi preferinţe personale era, în principiu, acceptabil într-o societate democratică. Inacceptabil este însă, şi aici democraţia este sus-pendată, dacă nu anihilată în R. Moldova, încercarea de a impune cu forţa un tipar identitar sau lingvistic, cu atât mai mult cu cât nu are girul nici unei instituţii de specialitate din R. Moldova (ca să nu invocăm iritantele - pentru Puterea de la Chişinău atunci - instituţii europene). Nu numai că impune, dar şi pedepseşte -după cum indică textul „Convenţiei..." - orice nesupunere. Aici e problema, în esenţa ei, şi de aici caracterul totalitar al „Con-cepţiei..." şi în ceea ce priveşte identitatea etnică a cetăţenilor din R. Moldova.

La 20 mai 2004, prin Hotărârea cu Nr. 518, guvernul R. Moldova aprobă proiectul de hotărâre a Parlamentului „Privind aprobarea Programului de măsuri pentru realizarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova"59.

~ că lucrurile s-au schimbat în republică de la adoptarea „Concepţiei", la mitingul din 25 ianuarie 2004, manifestanţii au fost blocaţi să intre in Piaţa Marii Adunări Naţionale şi întâmpinaţi de... câini antrenaţi special (mulţi fără botniţă) şi numeroase forţe de ordine.

58 Se pare că Puterea a găsit atunci o „soluţie" şi pentru aceştirecalcitranţi: dublarea asociaţiilor culturale, artistice sau profesionale cualtele, obediente Partidului Comuniştilor (vezi confecţionarea de cătrestat a unei Asociaţii a Scriitorilor „Nistru", alternativă la AsociaţiaScriitorilor din Moldova; între timp, „Nistru" s-a închis). Este celebrăreacţia unui lider politic de la Chişinău atunci când a aflat că AcademiaRepublicii Moldova se opune ideilor din „Concepţie...": „Nu-i nimic, lasăcă facem noi altă Academie...".

59 Programul de măsuri pentru realizarea Concepţiei politiciinaţionale a Republici Moldova conţine 29 de măsuri: acţiuni generale (1-5),sfera politică şi statal juridică (6-11), sfera social-economică (12-14), sferainstruirii, culturii şi educaţiei (15-27), sfera politicii externe (28-29).


Recensământul si legislaţia Republicii Moldova

Al doilea element care configura cadrul social-politic al recensământului era, după precizările din însăşi textul „Concepţiei..." pachetul legislativ care flanca neiertător docu-mentul. Iar prima şi cea mai importantă lege din acest punct de vedere era „Legea privind contracararea activităţii extremiste" (N 54-XV din 28.03.2003). în condiţiile adoptării „Concepţiei..:", consecinţele acestei legislaţii puteau fi imprevizibile. Iată, pentru ilustrare, care erau semnificaţiile noţiunilor principale din lege: „Extremism - atitudinea, doctrina unor curente politice, care, pe bază de teorii, idei sau opinii extreme, caută, prin măsuri violente sau radicale, să impună programul lor"; „Activitatea extremistă - activitate a asociaţiei obşteşti sau religioase, a mijlocului de informare în masă sau a unei alte organizaţii ori a persoanei fizice în vederea planificării, organizării, pregătirii sau înfăptuirii unor acţiuni orientate spre...", şi urmează aici o serie de activităţi de o diversitate şi varietate care te face să te întrebi care este criteriul care le pune împreună. Alături de „desfăşurarea activităţii teroriste", „crearea de formaţiuni armate ilegale" sau „provocarea urii rasiale, naţionale sau religioase, precum şi a urii sociale, legate de violenţă sau de chemări la violenţă" etc. - lucruri perfect rezona-bile şi incontestabile - este inclusă, la acelaşi nivel, si „umilirea demnităţii naţionale". Blamabilă în sine, această „activitate teroristă" frapează prin lipsa de precizie a formulărilor. Ce înseamnă, în definitiv, „umilirea demnităţii naţionale" şi cum poate fi ea evaluată? Poate fi aceasta echivalată cu „activitate teroristă"? Adăugând aici precizările din „Concepţie...", după care orice încer-care de respingere a „moldovenismului" trebuie pedepsită, sesi-zăm că asemenea activitate poate fi extrem de lesne identificată drept „umilire a demnităţii naţionale" şi, în consecinţă, trecută la rubrica... terorism. Viitorii terorişti vor fi cei care se vor opune tezelor oficiale referitoare la limbă sau etnie. De la „duşman de clasă" şi „imperialist" la „terorist" nu este, iată, decât un pas. Si Puterea de la Chişinău 1-a făcut atunci fără nici o tresărire...

Nu avem aici spaţiu suficient pentru a trece în revistă în detaliu contradicţiile care există în legislaţia din R. Moldova (mai cu seamă între „Concepţie..." şi alte legi deja adoptate) şi, de aici, arbitrariul pe care îl încurajează şi favorizează o astfel de situaţie. Să luăm,

118 I DAN DUNGACIU

de pildă, aşa numita „Legea cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiei lor", Nr. 382-XV din 19.07.2001. Iată ce stipulează aceasta la articolul 1: „prin persoană aparţinând minorităţilor naţionale se înţeleg persoanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, sunt cetăţenii ei, au particularităţi etnice, culturale, lingvistice şi religioase prin care se deosebesc de majoritatea populaţiei - moldoveni (subl. n.) - si se consideră de altă origine etnică".

întâlnim aici aceleaşi poncife ideologice pe care Chişinăul le utilizează abundent: 1. echivalarea etniei cu cetăţenia. Existenţa politonimului „moldovean" este o realitate geopolitică. Moldo-venismul, ca ideologie, se bazează pe sofismul deja anunţat al echivalării etnicităţii cu naţionalitatea (cetăţenia). Este ceea ce face acest articol când echivalează „majoritatea populaţiei" cu „moldovenii"; 2. Filosofîa identitară care fundamentează acest articol este una obiectivistă, respectiv identitatea etnică este definită în primul rând obiectiv: „...particularităţi etnice, culturale, lingvistice şi religioase prin care se deosebesc de majoritatea populaţiei...". Din perspectiva acestui articol de lege, întreaga fundamentare a „Concepţiei..." se prăbuşeşte, pentru că nu există nici un criteriu obiectiv pentru a deosebi ceea ce „Concepţia..." numeşte „români", de „moldoveni". Ce sunt „românii", prin urma-re?... O întrebare la care legiuitorul moldovean nu ştie, în realitate, să răspundă. 3. Rămâne doar identificarea subiectivă, stipulată în articolul l şi precizată mai bine în Articolul 2: „Orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să aleagă liber dacă aparţine minorităţii respective sau nu. Această alegere sau exercitare a drepturilor legate de ea nu trebuie să pună persoana într-o situaţie nefavorabilă". Textul este, din plecare, ambiguu: dacă „aparţine unei minorităţi naţionale", persoana în cauză este deja diferită (conform Articolului 1). Ceea ce adaugă acest articol este o perspectivă subiectivistă (voluntaristă) asupra identităţii, dar în cadrele deja fixate ale primului articol. In plus, vine în contradicţie cu filosofia „Concepţiei..." atunci când spune: „Această alegere sau exercitare a drepturilor legate de ea nu trebuie să pună persoana într-o situaţie nefavorabilă". Iar „Concepţia..." stipulează clar sancţiuni pentru cei care se opun moldovenismului, iar auto-declararea publică drept „român" este, automat, o contrazicere


a ideologiei oficiale a Partidului Comuniştilor. Iar şirul contra-dicţiilor şi confuziilor poate continua. Căci asta era/este principala carenţă a sistemului legislativ al Republicii Moldova: lipsa de coerenţă, de limpezime, de predictibilitate. Si de aici dominaţia arbitrariului, aleatoriului, în ultimă instanţă a forţei. Nu cu domnia legii avem de-a face într-un astfel de sistem, ci exact cu opusul ei: puterea politică va propune, impune şi interpreta legislaţia în favoarea sieşi. Este şi va fi cazul identificării sau auto-identificării etnice în R. Moldova.

Recensământul $i mass-media din R. Moldova

Al treilea element crucial care contura atmosfera în care recensământul urma să se petreacă în Moldova era condiţia mass-media din republică, respectiv relaţia acesteia cu puterea politică, independenţa mijloacelor de comunicare, posibilitatea de a distribui mesajul etc. -Or, din acest punct de vedere, bilanţul era dezastruos. In ciuda presiunilor sau recomandărilor internaţionale, televiziunea publică era controlată aproape total de puterea comunistă, inculcând publicului, sistematic, toată ideologia aferentă. In 2002, de pildă, s-au adoptat două rezoluţii ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la funcţionarea instituţiilor democratice în R. Moldova, precum şi două rezoluţii ale Parlamentului European cu privire la situaţia politică şi drepturile omului. Instituţiile europene cereau autorităţilor comuniste de la Chişinău să se conformeze standardelor şi normelor internaţionale în materie de democraţie şi să realizeze, printre altele, transformarea postului naţional de televiziune şi radio în instituţie publică a audiovizualului. Nu s-a întâmplat aşa. Modificările operate la Legea cu privire la instituţia publică naţională a audiovizualului aveau un caracter superficial şi erau menite să creeze falsa impresie că puterea de la Chişinău s-a conformat recomandărilor APCE, democratizând instituţia audiovizualului, pe când în realitate statul continua să exercite cenzura şi un control total asupra Companiei, promovând ideologia partidului de guvernământ şi neglijând celelalte opinii şi puncte de vedere. La 03.02.2004, Consiliului Coordonator al

120 I DAN DUNGACIU

Audiovizualului (CCA) a retras licenţa de funcţionare posturilor independente de televiziune - „Euro TV-Chişinău" - şi radio -„Antena C". Conturile bancare şi bunurile revistei Timpul au fost sechestrate, paralizând activitatea publicaţiei, iar jurnaliştii de la Flux (agenţie şi ziar) declarau că le-au fost interceptate convorbirile telefonice.

Cazul Companiei „Teleradio Moldova" era cel mai flagrant. Conflictul care a răbufnit la 27 iulie 2004, odată cu iniţierea de către unii ziarişti de la cele două posturi a unor acţiuni publice de protest împotriva modului dictatorial în care are loc trans-formarea Companiei în instituţie publică, indică limpede criza în care se află libertatea de expresie în R. Moldova. Intenţia partidului de guvernământ de a menţine controlul asupra postu-rilor Radio Moldova şi TV Moldova l s-a concretizat în eliminarea jurnaliştilor consideraţi incomozi sau care nu erau „pe linie", prin organizarea de concursuri trucate. In a doua fază, când aceştia manifestau paşnic şi legal, autorităţile au intervenit în forţă faţă de acţiunea de protest, în ciuda faptului că aceasta avea toate aprobările cerute de lege. Reacţiile asociaţiilor internaţionale -OSCE, Consiliul Europei, Organizaţia britanică Article 19, Campania Globală pentru Libertate de Exprimare" etc. - precum şi cele ale asociaţiilor civice sau politice din RM au fost unanime în a condamna acest abuz60. S-a vorbit atunci despre o veritabilă

so Vladimir Philopov, reprezentantul special la Chişinău al Secretarului General al Consiliului Europei, a reacţionat siderat la ceea ce se petrece la „Teleradio Moldova": „în sec XXI în Europa nu se procedează în acest fel... este vorba despre dreptul fundamental la opinie care presupune, în primul rând, libertatea de expresie şi, în al doilea rând, libertatea întrunirilor. In cazul de faţă avem dovezi de atentat la ambele componente". In acelaşi fel s-a pronunţat şi Misiunea OSCE care „regretă decizia poliţiei de a aplica forţa împotriva protestatarilor paşnici în incinta şi în faţa clădirii principale Companiei Teleradio Moldova". Gheorghe Susarenco, vice-primarul Chişinăului atunci, a fost şi mai tranşant: „în calitatea mea de reprezentant al autorităţii publice locale, de viceprimar al Municipiului Chişinău... declar cu toată responsabilitatea că în R. Moldova se instaurează un regim poliţienesc, o dictatură totalitară. Democraţia şi regimul constituţional sunt în pericol. Poporul Republicii Moldova, mă adresez către el, să fie vigilent şi cu spirit cetăţenesc. Ne-am pomenit cu toţii, în centrul Europei, un popor fără drepturi şi libertăţi. Mă adresez Comunităţii Internaţionale să fie cu noi şi să ne ajute".


Transnistrie din Dealul Schimoasei, dar cazul în sine era semnificativ pentru ansamblul atmosferei civice şi politice din R. Moldova. Controlul televiziunii de stat, singura televiziune cu arie naţională, însemna posibilitatea lansării mesajelor şi directivelor din „Convenţie..." oricând şi în orice formă. Inclusiv a ideologiei „moldoveniste" (deci a identităţii „moldoveneşti" ca identitate etnică) care structurează, în realitate, concepţia şi proiectul programelor televiziunii de stat de la Chişinău.

Recensământul şi atmosfera politică din R. Moldova

Last, but not least: frica. Despotismul, arăta Montesquieu, are o particularitate care îl deosebeşte de celelalte forme de guver-nământ: se întemeiază pe frică. Teama pe care lumea începuse să o uite (şi) la Chişinău, teama de dinainte de 1989 începea să se re-instaleze, perfidă dar tenace, pe străzile Chişinăului. Si nu doar teama faţă de dulăii asmuţiţi de puterea comunistă asupra protestatarilor paşnici din 25 ianuarie în Parcul Central, ci teama că oricând se poate petrece ceva asemănător. Puterea devenise imprevizibilă şi personalizată. Adică exact inversul oricărei formule democratice în care puterea legii trebuie să fie regula. Şi nu legea Puterii, cum se întâmpla atunci la Chişinău... Care se poate declanşa oricând si oriunde, fără să ştie de legi, norme, respect pentru Celălalt. In aceste condiţii, dezbaterea publică era o imposibilitate: devine monolog, căci doar cel puternic, adică cel care deţine Puterea, mai putea vorbi nepedepsit. E greu, dacă nu imposibil, în aceste condiţii, să reacţionezi, să ripostezi, să spui ceea ce ştii că nu e pe placul Puterii. E greu - revenind la cazul nostru - să spui ceva ce se opune „Concepţiei..." sau legilor emanate din ea. E greu, de pildă, să te declari „român", când ştii că tu sau familia ta pot avea de suferit pentru asta.

în loc de concluzii

Aşa arată, repede schiţat, contextul în care recensământul populaţiei din R. Moldova s-a petrecut. Pare limpede, fie şi din

122 I DAN DUNGACIU

elementele de mai sus, că acurateţea datelor poate fi, în general, pusă la îndoială, mai cu seamă că ele au, direct sau indirect, incidenţă politică. Iar întrebările specifice referitoare la identitatea etnică/naţională au cu siguranţă.

Rezultatele recensământului61 în ceea ce priveşte repartiţia etnică a populaţie au fost date publicităţii târziu şi după ce fuseseră lansate deja pe piaţă cu totul si cu totul alte cifre. Potrivit Biroului de statistică, moldovenii constituie 76,1% din numărul total al populaţiei R. Moldova. Comparativ cu rezultatele recensă-mântului din 1989, numărul lor a crescut cu 6,2%. Noile date arată că minorităţile naţionale din republică reprezintă 23,9% din populaţie, dintre care 8,4% sunt ucraineni (cu 2,9% mai puţini decât în 1989); 5,8% - ruşi (cu 4% mai puţini); 4,4% - găgăuzi; si 1,9% - bulgari. Români sunt 2,1% (ceea ce înseamnă 70.275 de persoane faţă de cele 2.477 înregistrate în 1989).

Reacţiile nu au întârziat să apară. Cea mai semnificativă a venit chiar din partea reprezentanţilor europeni, respectiv a preşedintelui grupului de experţi ai CE care au monitorizat recensământul din toamnă, John Kelley, care a venit la Chişinău special cu această ocazie: „punem la îndoială veridicitatea rezultatelor privind naţionalitatea, limba vorbită şi numărul populaţiei plecate peste hotare". Expertul european anunţa că, în cadrul întâlnirii avute cu directorul Biroului de statistică, acestuia i s-a recomandat cu insistenţă verificarea datelor „sensi-bile pentru R. Moldova". „Şapte din cele zece echipe de observatori au raportat cazuri în care recenzorii încurajau respondenţii să declare că sunt moldoveni, şi nu români. In total, au fost descoperite multe cazuri de acest gen, care, în mod firesc, trebuiau să-i determine pe cei de la Biroul de statistică să fie mult mai precauţi în evaluarea informaţiilor cu privire la naţionalitate"62. Interesantă a fost şi replica liderul grupului parlamentar al PPCD,

" 61 Potrivit datelor recensământului, R. Moldova are acum, fără Transnistria, o populaţie de 3 388 000 de locuitori.

62 La momentul respectiv (mai 2004), ziarul Timpul de la Chişinău scria, bazându-se pe declaraţiile făcute de acesta, că rezultatele prezen-tate mai sus sunt contestate de preşedintele grupului de experţi ai CE care au monitorizat recensământul din toamnă. John Kelley a afirmat, diplomatic, că nu a contestat datele recensământului dar, pe de altă parte, nici nu a retractat cele afirmate. Vezi şi articolele din Jurnalul de Chişinău de la acea dată.

DOSARUL IDENTITAR ! 123

Vlad Cubreacov, care susţinea că datele cu privire la cei care se consideră români nu sunt relevante: „Dincolo de dihotomia buclucaşă moldovean-român, datele recensământului atestă o creştere, timp de 15 ani, a etniei majoritare şi autohtone, fiind vorba de un proces natural de consolidare a elementului românesc din-coace de Prut, care, după încetarea politicii sovietice de colonizare, are un ritm de creştere de un procent anual. Bineînţeles, admitem ideea că s-au operat anumite falsuri în Cadrul acestei cifre de 78,2 procente de moldoveni / români sau români / moldoveni".

In concluzie, datele recensământului pot fi precise, dar ade-vărate nu sunt. Toată atmosfera premergătoare recensământului nu a asigurat în nici un caz acel spaţiu al dezbaterii publice în care problematică cea mai delicată să fie, dacă nu soluţionată, cel puţin abordată corect.

E timpul să ne întoarcem acum la problema manualelor de istorie.

2.7. De la tancuri la manualele de istorie?63

In octombrie 2004, un ordin al ministrului educaţiei Valentin Beniuc stupefia opinia publică de la Chişinău. Demnitarul comunist decidea, nici mai mult nici mai puţin, decât eliminarea Istoria Românilor din grila pentru Bacalaureat în 2005. Inspectorii raionali responsabili cu disciplina „istorie" au fost convocaţi într-o şedinţă extraordinară a Ministerului Educaţiei unde au fost înştiinţaţi în legătură cu suprimarea examenului de bacalaureat la Istoria Românilor şi înlocuirea acestuia cu examenul de... geografie.

Gestul neverosimil trebuie plasat în contextul mai larg în care se încadrează, respectiv tentativa unor cercuri de la Chişinău de a elimina din dezbaterea publică şi din programele şcolare istoria românilor. Virtual, obsesia împotriva glotonimului „limbă română" si a etnonimului „popor român" era prezentă demult, după cum am sugerat deja, dar expresia ei cea mai pregnantă avea să se arate după 2001, anul venirii la putere a Partidului Comuniştilor

53 Formula este o parafrază a titlului unui articol publicat pe aceeaşi temă de George Damian în ziarul Ziua (12 septembrie 2005).

124 I DAN DUNGACIU

Moldoveni. Anul 2001 a fost a doua tentativă radicală de a impune dominaţia ideologiei moldoveniste la toate nivelele societăţi. După cum remarca şi un cercetător german al fenomenului: „deşi moldovenismul politic a fost forţa dominantă în politică din 1994, în curicula şcolară se predă 'istoria românilor', manuale scrise de importanţi istorici români, mulţi dintre ei deţinând posturi la universităţile din R. Moldova. Tabăra pro-românească a reuşit să domine sectorul cultural şi educaţional din R. Moldova şi să utilizeze sistemul educaţional de stat pentru a propaga o agendă naţională şi politică în opoziţie cu cea a partidelor moldoveniste conducătoare din 1994 încoace" (Ihrig 2005).

Secţiunea aceasta va discuta despre strategia moldovenistă aşa cum se manifestă ea în domeniul disciplinei de învăţământ istoria. Acesta este cadrul în care trebuie plasată chestiunea, chiar dacă una dintre sursele schimbării curiculare a fost chiar Consiliul Europei. Proiectul moldovenist şi schimbarea de perspectivă curiculară în Europa s-au intersectat la Chişinău, dar nu întotdeauna sub cele mai bune auspicii. Vom vedea că sugestia europeană pentru trecerea de la istorie naţională / universală la cursul de „istorie integrală" a fost, într-un fel, compromisă tocmai de puseurile moldoveniste care au marcat la vremea respectivă puterea de la Chişinău.

Această secţiune nu va discuta decât incidental conţinutul unuia sau altuia dintre manualele invocate, lăsând specialiştii să vorbească64. Miza principală este modul în care discuţia despre curicula şcolară se poartă într-o ţară care se vrea democratică şi este aspirantă la spaţiul euro-atlantic. Anticipând, vom spune că opiniile cercetătorilor de pe teren indică lipsa aproape totală de transparenţă în care s-a petrecut şi se petrece „reforma", respectiv implementarea cursului de „istorie integrată". Concluzia uneia dintre cercetările dedicate chestiunii de către americanca

~ 64 Printre evaluările critice la manualele de istorie în uz vezi: Solonari 2002, van Meurs 2003, Musteţea 2004, Ihrig 2005. Un tânăr istoric de la Chişinău, Sergiu Musteţea, preşedintele Asociaţiei Tinerilor Istorici din R. Moldova, evalua manualele de istorie astfel: „au un caracter etnocentric şi o perspectivă politică, ceea ce înseamnă unilateralitate în prezentarea evenimentelor istorice" (Conclusions from Roundtable: „We" and „Others": Ethnic Minorities in National History Textbooks. Chişinău: National Association of the Young Historians, 2004; apud. Anderson 2005b).

DOSARUL IDENTITAR I 125

Elisabeth Anderson este emblematică: „chiar şi autorul acestor rânduri a avut mari dificultăţi în a obţine informaţii despre acest proiect. De pildă, a fost mult mai uşor să obţin o întrevedere cu înalţi demnitari oficiali comunişti decât cu directorul proiectului de istorie integrată de la minister, în ciuda promisiunilor făcute personal sau prin e-mail, oficialii de la Chişinău nu dezvăluiau nici un nume ale celora care predau istoria integrată sau a celor care lucrau la proiect. Ironic, cel care m-a"pus în contact cu unul dintre autorii implicaţi în elaborarea manualelor de istorie integrată a fost un istoric din tabăra opusă, pentru că acesta credea sincer că cineva trebuie să aibă ambele variante ale cazului" (Anderson 2005b).

Intr-un text din 2004, Historiography on 'Recent History'in the Republic of Moldova, Igor Caşu, istoric de la Chişinău, relevă şi acesta faptul că „istoria este legată direct cu complexul proces de nation-building care se petrece în Moldova" şi că are un impact direct şi relevanţă pentru evoluţiile politice" (apud. Anderson 2005b).

Campania pentru schimbarea manualului de

„Istoria românilor"

La 13 februarie 2002, guvernul Tarlev (comunist) decide să su-prime Istoria Românilor din programele de învăţământ. Reacţia promptă a societăţii dezvăluie miza politică a gestului. Organizată şi condusă de PPCD, după care s-au alăturat şi alte forţe civice sau politice, manifestarea a forţat conducerea ministerului să facă paşi înapoi. Mitingurile de protest care au durat luni de zile au adus în stradă zeci de mii de oameni. Cum am mai spus pe parcursul acestor pagini, manifestarea - continuarea celei din 1995 - a fost, poate, printre puţinele de acest fel din Europa care a adus în stradă zeci de mii de oameni pentru motive culturale - limbă si istorie, adică65... Somaţi de Adunarea Parlamentară a

65 Unul dintre textele care surprinde cel mai bine atmosfera din R. Moldova în aceea perioadă aparţine americancei Elisabeth A. Anderson. Intr-o cercetare desfăşurată la faţa locului şi dedicată chestiunii predării istoriei (Elisabeth A. Anderson a lucrat chiar ca profesoară din

126 I DAN DUNGACIU

Consiliului Europei - Rezoluţia din 24 aprilie care recomanda respectarea moratoriului în probleme de istorie, practic restabilirea Moratoriului Snegur, idee reiterată şi de a doua Rezoluţie a APCE adoptată la 26 septembrie -, comuniştii renunţă la respectiva decizie, dar păstrează neatinse obiectivele. In mai 2002, se discută pentru prima dată despre constituirea unei Comisii pentru elaborarea unei noi concepţii de predare a istoriei naţionale în instituţiile de toate gradele din R. Moldova. La 5 septembrie, prin decizia nr. 1107-2049 a guvernului Tarlev, semnată de vice-prim-ministrului V. Cristea, ideea se concretizează: se instituie aşa numita „comisie Cristea", respectiv o „comisie naţională" în componenţa căreia aveau să intre în primul rând vechi şi înverşunaţi adversari ai Istoriei Românilor; dar nu numai (V. Dergaciov, S. Nazaria, V. Ţaranov etc.). Comisia avea ca sarcină organizarea în perioada octombrie 2002 - ianuarie 2003 a unui concurs privind noua concepţie. Decizia Comisiei - la sugestia lui G. Gavriliţă şi V. Haheu - a fost selectarea din „multitudinea de proiecte" a celui care prevedea implementarea istoriei integrate. La 3 septembrie 2002, guvernarea comunistă lansase o nouă iniţiativă: aşa zisul curs de „Istorie integrata". Acest curs urmează a fî predat la iniţiativa Ministerului Educaţiei, cu începere de la l septembrie 2003, cu titlu de experiment, în 45 de instituţii preuniversitare din R. Moldova.

De fapt, propunerea pentru „istoria integrată" se inspiră şi dintr-o iniţiativă europeană venită de la Consiliul Europei şi „The European Standing Conference of History Teachers' Associations (Euroclio)". După un raport al modului de predare şi învăţare a istoriei în R. Moldova, Consiliul recomanda următoarele: „ca prim pas, sugerăm renunţarea la distincţia dintre istorie naţională şi istorie universală şi numirea obiectului de învăţământ istorie. Cursul integrat de istorie trebuie să includă perspectivele locale,

~ 1997-1999 în Moldova), cercetătoarea dezvăluie miza uriaşă a chestiunii identitare în republică şi gradul ei înalt de politizare. In plus, dezvăluie şi în acest text lipsa totală de transparenţă în care impunerea / schimbarea curriculei de învăţământ se operează la Chişinău. Asemenea procedee nu au nimic de-a face cu democraţia sau procedeele acceptabile într-o ţară care vrea să se alăture familiei europene, în ceea ce priveşte programa şcolară, la Chişinău nu există dezbateri, doar ordine de sus (Anderson 2005).


naţionale, regionale, europene şi globale. In acest mod, dezbaterile despre schimbarea numelui cursului de istorie naţională vor fi evitate, iar cel actual va fi modificat" (van der Leeuw-Roord 2002). Soluţia europeană părea - pare şi acum - naivă, în ciuda sinceri-tăţii ei. Este greu să surmontezi printr-o decizie de acest fel ani de confruntări şi bătălii identitare, mai ales când nu era creat nici măcar cadrul democratic de dezbatere necesar unei decizii serioase, oneste si cu toate cărţile pe masă... S-a pus carul înaintea boilor.

Se pare că la acest moment a apărut si prima defecţiune majoră în tabăra celor care susţineau menţinerea manualelor de Istoria Românilor (finanţate, la vremea lor, de Consiliul Europei). O serie de istorici marcanţi din R. Moldova, membrii ai Asociaţiei Istoricilor, au acceptat să facă parte din această Comisie, legiti-mând-o. Greşeală strategică, o capcană chiar, după cum recu-noaşte, retrospectiv, Anatol Petrecu, Preşedintele Asociaţiei Istoricilor: „Am făcut parte din comisia condusă de viceprim-mi-nistrul Valerian Cristea, comisie împuternicită să elaboreze o concepţie referitoare la acest curs. Pe baza concepţiei urma să fie elaborat curriculumul, adică programele de studii, iar ulterior -manualele. Comisia a funcţionat aproape un an de zile. Din păcate, cei care am pledat pentru cursul de Istorie a Românilor, am fost marginalizaţi. Din comisie au făcut parte Demir Dragnev, Andrei Eşanu şi alţi câţiva istorici" (Timpul, 24 noiembrie, 2004).

Astfel constituită, având aşadar şi girul istoricilor ne-moldo-venisti care au aderat la ea, Comisia a fost prezentată de comunişti ca legitimă, iar experţii de la Consiliul Europei s-au declarat încântaţi de dorinţa Chişinăului pentru reformă „europeană" la nivelul predării istoriei...

Ce este si ce ar trebui să fie Cursul de Istorie Integrată

La acest punct se cuvine o precizare. De fiecare dată, aproape, când în discuţie apare atitudinea oficialilor comunişti de la Chişinău, trebuie avută în vedere distincţia dintre forma si conţinutul expresiei publice. Abili manipulatori ai discursului public, aceştia utilizau strategia pe care partidul din care provin a asimilat-o de mult - lipsa de adecvare între ceea ce spui si ceea

128 I DAN DUNGACIU

ce faci în realitate, în acest caz, era vorba despre preluarea unor concepte din repertoriul democratic, dar umplute cu un conţinut care nu are nimic de-a face cu ambalajul.

Cazul „istoriei integrate" este emblematic. Sintagma este una europeană, utilizată în multe ţări occidentale pentru a integra, în esenţă, istoria locală (naţională) cu cea europeană sau mondială. Ideea o exprimă judicios academicianul român Ion Scurtu într-un interviu acordat la Chişinău: „Problema istoriei integrate am impresia că nu este înţeleasă în sensul propriu. Istoria integrată înseamnă integrarea istoriei unei ţări, a unui popor, în ansamblul istoriei continentului, a lumii, în care poporul respectiv îşi duce existenţa. Eu v-aş da exemplul cum am procedat noi în România. Eu sunt membru al Comisiei de istorie a Ministrului Educaţiei şi Cercetării şi am convenit ca în manualele de Istorie Universală ponderea istoriei românilor să fie de 30 la sută. Cu alte cuvinte, realizăm si Istoria Românilor, realizăm şi Istoria Universală. Realizăm o aprofundare a istoriei naţionale în conexie cu lumea, cu Europa, cu ceea ce se întâmplă, pe plan mondial, după cum şi invers. Evenimentele internaţionale putem să le punem în conexiune cu ceea ce se întâmplă în spaţiul românesc. Eu cred că aceasta este o manieră corectă de abordare, şi, de altfel, aceasta este şi forma în care se realizează manualele în statele Uniunii Europene. Deci istoria integrată nu înseamnă eliminarea istoriei naţionale sau a istoriei altor state, mai ales a celor vecine cu care există cele mai strânse conexiuni, ci, din contră, trebuie ca aceste aspecte să fie aprofundate (subl. n.)" (Literatura si arta, 28 octombrie 2004).

Afirmaţiile academicianului sunt exacte, dar, în cazul regimului comunist de la Chişinău, nu erau adevărate. Să-i lăsăm cuvântul în continuare istoricului din R. Moldova Anatol Petrencu pentru precizarea după care „programele respective este distorsionată însăşi noţiunea de curs integrat". Un asemenea curs se predă în anumite ţări din Europa: în Franţa, Germania, de exemplu, „state naţionale şi mari puteri, unde naţiunile sunt constituite. Noi, însă, suntem puşi în altă situaţie". Istoricul aminteşte că se speculează foarte intens pe dorinţa cetăţenilor R. Moldova de a se integra în Europa Occidentală şi „se inoculează ideea precum că acest curs ne va ajuta să fim în rând cu europenii. De fapt, ni se propune în loc de o istorie veritabilă un surogat, în programele respective


figurează câteva fragmente din istoria naţională, dar si acelea distorsionate si limitate doar la istoria spaţiului dintre Prut si Nistru. Ele sunt interpretate în stil sovietic, pe fundalul unor scene sau al unor secvenţe din istoria altor popoare" (Timpul, 24 noiembrie, 2004)66.

Istoricii protestează din nou

Protestele la deciziile ministerului, complet lipsite de trans-parenţă sau consultări cu comunitatea profesioniştilor de la Chişinău, nu se lasă aşteptate. La 12 august 2003, de pildă, profesori de istorie din laloveni s-au reunit într-o conferinţă în care au adoptat o declaraţie comună prin care au dezaprobat introducerea cursu-lui de Istorie integrată şi recenta apariţie a Dicţionarului moldovenesc-romanesc, elaborat de ex-deputatul comunist Vasile Staţi. Ministrul Educaţiei, Valentin Beniuc, a respins, într-un interviu publicat în oficiosul guvernamental Moldova Suverană, criticile lansate de oponenţii cursului experimental de Istorie integrată. El a declarat că „opiniile vizavi de faptul că va fi scrisă o istorie falsificată, pro-sovietică, nu au un suport real".

La 28 august, profesori reuniţi la Conferinţa anuală a peda-gogilor şi-au manifestat dezacordul în legătură cu introducerea în sistemul de învăţământ a cursului de „Istorie integrată"67. Protestele iau amploare. In cadrul şedinţei Comitetului de Con-ducere a Asociaţiei Istoricilor din R. Moldova, la 10 septembrie 2003, se adoptă o Declaraţie în care se arată că prin „decizia

66 Preşedintele Asociaţiei Istoricilor venea şi cu alte precizări: „înacest sens, Istoria românilor este expresia libertăţii noastre, iar o altăistorie, fie Istoria Moldovei, fie Istoria - Curs integrat etc., este dovadasubjugăr i i noas t re sp i r i tua le , dezna ţ iona l izăr i i , mancur t izăr i i . Nuîntâmplător, în R. Moldova lupta pentru istorie capătă forme ale lupteipolitice. Cine va stăpâni istoria, acela va dicta viitorul acestui popor: prinIstoria românilor vom reveni la cultura şi spiritualitatea europeană, spreca re t i ndem, p r in a l t e ' i s t o r i i ' vom rămâne în con t inua re î n s f e r adominaţiei străine, vom rămâne robi la propriu si la figurat" (Ziarul deGardă, decembrie 2004).

67 Vicepremierul Valeriu Cristea, care a rostit un discurs în cadrulaceleiaşi conferinţe, a evitat sa facă vreo referire la nemulţumireaprofesorilor privind introducerea cursului de „Istorie integrată".

130 I DAN DUNGACIU

nelegitimă şi nefondată a Ministrului Educaţiei, s-a demarat aşa-numitul experiment privind introducerea în învăţământ a Istoriei. Curs integrat, care urmăreşte nimic altceva decât perpe-tuarea în învăţământ şi în societate în general a dogmelor istoriografiei sovietice despre 'poporul moldovenesc' ca entitate deosebita de cea românească"68. Anterior, Ministrul Educaţiei, Valentin Beniuc, a declarat ziariştilor că, prin introducerea cursu-lui de Istorie integrată, Ministerul educaţiei urmăreşte „formarea şi educarea unui bun cetăţean al R. Moldova". Beniuc a subliniat ca acest curs va conţine noţiuni de istorie „locală si naţională", de istorie a statului R. Moldova şi a relaţiilor cu vecinii săi mai apropiaţi şi mai îndepărtaţi. Acest segment „se va referi, indiscu-tabil, şi la relaţiile cu România". Ministrul Beniuc a afirmat că introducerea cursului de istorie integrată este „o problemă amplă" şi reprezintă, de fapt, „o racordare la standardele europene".

Ceea ce era complet fals în opinia profesioniştilor de la Chişinău. Argumentul preşedintelui Asociaţiei Istoricilor viza chestiuni de procedură, lipsa oricărui dialog real şi, până la urmă,

" 68 în Declaraţie se mai spune: „sunt vehiculate tot mai sfidător tezele aberante ale istoriografiei sovietice despre naţiunea moldovenească şi limba moldovenească. Lipsit de bunul-simţ este faimosul proiect al Concepţiei politicii naţionale de stat a Republicii Moldova, care nu este altceva decât o mostră a tezelor C.C. a PCM, lansate în 1989. Orientarea politicii naţionale de stat spre 'neutralizarea juridică şi politică' a celor ce nu împărtăşesc ideologia actualei guvernări din R. Moldova este în contradicţie cu orice norme de drept ale civilizaţiilor moderne... guvernarea comunistă de la Chişinău şi-a formulat drept scop excluderea din învăţământ a cursului de istorie naţională - Istoria Românilor. Prin acţiunile sale, conducerea Republicii Moldova încalcă Rezoluţiile 1280 şi 1303 (din 24 aprilie şi respectiv 26 septembrie 2002) ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a instituit şi a cerut menţinerea 'moratoriului asupra reformelor privind studierea şi statutul limbii ruse, precum şi asupra modificărilor programelor de studiere a istoriei...'. Autorităţile comuniste promovează o politică de tensionare a relaţiilor cu România, ceea ce este în contradicţie flagrantă cu spiritul european şi creează un focar permanent de tensiune la hotarele Uniunii Europene şi ale Organizaţiei Atlanticului de Nord. Ţinând cont de gravitatea situaţiei create şi de iresponsabilitatea factorilor ce dirijează acest 'experiment', Asociaţia Istoricilor din R. Moldova cere oprirea imediată şi necondiţionată a aşa-numitului experiment".


şantajul ideologico-fmanciar69. Din 2003, Ministerul Educaţiei a iniţiat un experiment privind implementarea în şcoli a numitului curs integrat de istorie, aceasta în situaţia în care „nu a fost elaborată, discutată şi aprobată o concepţie a acestui curs - pentru că o astfel de concepţie nici nu poate exista: istoria naţională ori o predai ori nu o predai, tertium non datur. Au fost elaborate aşa-numitele curriculumuri la cursul de istorie integrată, dar care n-au fost discutate public sau de către specialiştii în domeniu, iar analiza sumară a acestor programe demonstrează cu lux de amănunte că avem de-a face cu un surogat de istorie". Se repro-şează că „s-au omis cu bună ştiinţă" multe teme majore, precum etnogeneza poporului român, formarea limbii române etc. In plus, „autorii au evitat temele legate de creştinismul românilor, de cultura spirituală şi materială a acestora". Autorii programelor încearcă să inoculeze ideea că „în interfluviul pruto-nistrean nu exista populaţie băştinaşă, ci un fel de micropopor sovietic 'multietnic şi pluricultural'" (Ziarul de gardă, decembrie 2004).

Istoria Romanilor este scoasa de la Bacalaureat

La 9 aprilie 2004, Ministerul Educaţiei a constituit o comisie pentru elaborarea manualelor de istorie integrată, dar, până la implementarea completă, Ministerul Educaţiei decide excluderea Istoriei Românilor din programul examenului de bacalaureat sesiunea 2005.

Ce a determinat Ministerul Educaţiei să adopte o asemenea hotărâre? In opinia expertului Tatiana Corai de la Chişinău, nu există raţiuni educative şi academice satisfăcătoare. Dacă e să judecăm după rezultatele examenului de istorie la bacalaureatul din anul 2004, „foarte slabe de altfel, când au existat doar 30 de note de zece între cele 22 mii de lucrări, Ministerul Educaţiei ar

" 69 Anatol Petrenco, preşedintele Asociaţiei Istoricilor din R. Moldova, afirma atunci că unul din autorii noului curs de istorie, Valentina Haheu, şefa Direcţiei probleme sociale şi învăţământ a Cancelariei de Stat, „încearcă în prezent să obţină finanţarea pentru un proiect în urma căruia profesorii care au acceptat să predea cursul de istorie integrată să primească un supliment la salariu".

132 I DAN DUNGACIU

fi trebuit, dimpotrivă, să ia toate măsurile pentru consolidarea cunoştinţelor elevilor la acest obiect". Practic, materialul istoric predat astăzi în şcoli şi licee „nu este nici pe departe capabil să le formeze elevilor calităţile cetăţeneşti de care au nevoie pentru a se încadra mai activ în viaţa socială". Procesele sociale şi politice care au avut loc în secolele precedente sau care se produc în zilele noastre vor trece pe un plan secund din moment ce „istoria nu va mai fi obligatorie în lista examenelor de bacalaureat". Acesta să fie, oare, scopul Ministerului Educaţiei? Concluzia este că „decizia ME nu are nici o acoperire în condiţiile în care întreaga societate moldovenească, nu numai elevii, este restanţieră la capitolul istorie naţională". Populaţia în vârstă „a făcut şcoala sovietică, la care a învăţat o istorie deformată, aflată mereu la cheremul ideologiei comuniste". Generaţiile care au urmat „nu au avut cum să cunoască istoria adevărată din cauza lipsei de manuale şi de acces la documentele timpului". In sfârşit, nici tânăra generaţie nu a beneficiat de o situaţie mai bună: „când părea că istoria nu se va mai studia pe bază de conspecte, pentru că Banca Mondială ne-a acordat sprijin în editarea manualelor şi a altor materiale didactice necesare, a apărut ideea bizară, dar fixă, a ME de a înlocui Istoria Românilor cu asa-numitul curs de istorie integrată". Iată că la finele lui 2004, istoriei i se mai aplică o lovitură: „ea nu mai este considerata o disciplină atât de importantă pentru a intra în examenele de bacalaureat!" (Moldova azi, noiembrie 2004).

Comitetul National pentru Apărarea Istoriei Românilor

Reacţia cea mai contondentă se petrece la 23 octombrie 2004. Ion Varta, istoric, Şeful Direcţiei Istorie Modernă la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, a anunţat într-o conferinţă de presă constituirea Comitetul Naţional pentru Apă-rarea Istoriei Românilor (CNAIR), din care fac parte cadre didactice, cercetători ştiinţifici, studenţi, părinţi, elevi, reprezentanţi ai societăţii civile70.

- 70 Conform obiectivelor anunţate, Comitetul îşi propunea: 1). să desfăşoare acţiuni menite să determine regimul comunist să renunţe la


Patru luni mai târziu, mobilizată de constituirea CNAIR, Asociaţia Istoricilor din R. Moldova reacţionează şi ea, expri-mându-şi îngrijorarea în legătură cu decizia Consiliului colegial al Ministerului Educaţiei de excludere a Istoriei Românilor şi Istoriei Universale de la examenele de bacalaureat din 2005. Această decizie are menirea „să pregătească înlocuirea Istoriei Românilor cu aşa-zisa istorie integrată, care să cuprindă numai fragmente din istoria naţională, falsificată în stil sovietic". La conferinţă s-a mai declarat că decizia Consiliului colegial al Ministerului Educaţiei este ilegală şi vine în contradicţie flagran-tă cu Curriculumul Naţional, Ştiinţe Socio-umane, care stipulează că toţi absolvenţii de liceu susţin obligatoriu, la finele cursului de istorie, examen de bacalaureat la Istoria Românilor, iar cei din liceele (clasele) cu profil umanist - şi la Istoria Universală, în plus, istoricii au observat că actul nu respectă recomandarea Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei, care stabileşte că într-o Europa democratică predarea istoriei trebuie să ocupe „un loc esenţial în educaţia unor cetăţeni responsabili şi implicaţi activ în viaţa politică şi în cultivarea respectului pentru diferenţele între popoare".

Miza deciziei este însă altundeva. Nu istoria ca atare deranja autorităţile de la Chişinău, ci istoria românilor...

„Istoria integrată" - de la proiect la realitate?

Nu puţine au fost vocile la Chişinău care acreditau ideea - cum face si tatiana Corai - că „o astfel de decizie are şi subtexte politice,

~ eliminarea cursului de istorie a românilor din învăţământul de toate gradele şi să înceteze atacurile împotriva istoriei şi a altor valori naţionale; 2). să determine reacţii energice din partea întregii societăţi, instituţii de învăţământ, de cultură şi de ştiinţă, organizaţii neguver-namentale şi partide politice în vederea neadmiterii distrugerii învăţământului naţional de către regimul comunist; 3). să apeleze la organismele internaţionale, cărora să le ceară intervenţii prompte şi concrete pe lângă autorităţile statului pentru încetarea prigoanei împotriva Istoriei Românilor, asupra căreia a fost stabilit un moratoriu prin rezoluţiile APCE din 24 aprilie şi 26 septembrie 2002.

134 l DAN DUNGACIU

urmărind să cultive tinerilor indiferentismul faţă de istoria neamu-lui, întrucât actualii guvernanţi nu au nevoie de oameni cu orizont istoric sau, Doamne fereşte! - cu conştiinţa naţionala dezvoltată". Alţii vedeau în recenta acţiune a ME „o dovadă clară că ministerul comunist şi-a schimbat tactica, dar nu şi scopul". Iar scopul e deja cunoscut: „să scoată din programa de învăţământ disciplina Istoria Românilor şi să o înlocuiască cu aşa-zisa Istorie, integra ta".

In anul de învăţământ 2003-2004, ministerul s-a angajat să experimenteze noul curs de istorie integrată doar în 50 de şcoli din republica, dar 1-a implementat în 60. Dacă ar fi să-i credem pe funcţionarii de la minister, „au început să curgă cereri din partea directorilor de şcoli si a profesorilor de istorie, care, chipurile, solicitau trecerea la noul curs de istorie integrată. Exact ca pe timpurile sovietice, când de asemenea 'curgeau cereri' pentru aşa-zisă 'colectivizare benevolă'. Şi s-au scris, şi s-au tot scris asemenea 'cereri', până ... au intrat cu toţii în kolhozuri!" (ibid.).

Sursele oficiale au afirmat că, în urma „insistenţelor" profe-sorilor, începând cu anul curent de studii, experimentul ministrului Beniuc a luat amploare, fiind extins în alte 361 de scoli. Rămâne o enigmă, spun comentatorii de la Chişinău, „după ce principii au fost selectate instituţiile de învăţământ, cum au fost aleşi participanţii la experiment, ca acesta să fie considerat valabil". Judecând după rezistenţa pe care o depun foarte mulţi profesori de istorie din faţă de noul curs, „se pare că s-a mers pe criterii mai puţin ştiinţifice, cum ar fî organizarea pentru participanţi a unor seminare la vilele prezidenţiale de la Holercani, adică în condiţii de lux. Oricum, extinderea experimentului într-un număr atât de mare de şcoli i-a făcut pe unii istorici să-şi pună mai multe întrebări" (ibid)71. Ceea ce nu a descurajat autorităţile. Dimpotrivă, „bucuros de rezultatele trecerii la istoria integrată, ME face acum următorul pas pe calea desconsiderării învăţământului istoric -el scoate istoria din programa examenelor de bacalaureat" (ibid.).

La 10 noiembrie 2004, agenţiile de ştiri de la Chişinău informau despre declanşarea acţiunilor de editare la scară largă a aşa-numitelor manuale de istorie integrată. Ministerul Educaţiei

71 Ion Varta, de exemplu, a calificat acest fapt drept „implementare graduală" a istoriei integrate, observând că ceea ce face ministerul depăşeşte limitele unui experiment.


a aprobat componenta unei comisiei care va elabora curicula şi manualele de istorie integrată. Valentin Beniuc a precizat că activitatea coordonatorilor urmează să fie încheiată la sfârşitul anului curent după care lucrările vor fi supuse procedurilor de evaluare conforme standardelor europene. In aceiaşi zi, Ion Varta, vicepreşedintele Comitetului Naţional pentru Apărarea Istoriei Românilor, declara: „până în prezent au fost elaborate câteva manuale ale cursului integrat de istorie. Deşi n-au trecut procedura experimentului, acestea urmează a fi editate într-un tiraj mare pentru a fi implementate ulterior în toate şcolile şi liceele din R. Moldova". Potrivit istoricului de la Chişinău, cursul integrat de istorie, care practic înlocuieşte Istoria românilor si Istoria universală, „nu este altceva decât o metodă monstruoasă a comu-niştilor, care au drept scop manipularea noii generaţii şi care asigură în acelaşi timp o perpetuare a conducerii Partidului Comuniştilor"72.

Situaţia se apropie de cotele de alarmă. Intr-o declaraţie a Comitetului Naţional pentru Apărarea Istoriei Românilor (CNAIR) se arată că „decizia de a implementa aşa-zisul curs integrat de istorie în versiunea ideologilor partidului de guvernământ ţinteşte suprimarea conţinuturilor manualelor în vigoare, revenirea la abordările caracteristice istoriografiei staliniste şi ştergerea, în consecinţă, a identităţii româneşti a populaţiei majoritare a Republicii Moldova". Potrivit semnatarilor, concepţia cursului integrat de istorie a fost acceptată doar de un grup neimportant de persoane aservite puterii, concepţia fiind respinsă de majoritatea absolută a cadrelor didactice din şcolile, liceele şi universităţile din R. Moldova, de cercetătorii din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Comitetul Naţional pentru Apărarea Istoriei Românilor cerea şi respectarea moratoriului asupra problemei predării istoriei în scoală care a fost recomandat autorităţilor oficiale ale R. Moldova de către Adunarea Parlamentară a

- 72 Aproximativ 360 profesori sunt implicaţi în experiment, beneficiind de o majorare a salariului de 274 lei (spor extrem de important în R. Moldova). Ion Varta afirma că „în cadrul acestui curs nu există nici măcar un program după care s-ar conduce profesorii". Dacă manualele de istorie integrată, trimise spre editare la editurile „Lumina" şi „Cartea Moldovei", vor ajunge în şcoli, „istoricii vor protesta şi vor atenţiona Consiliul Europei asupra acestui act al comuniştilor".

136 I DAN DUNGACIU

Consiliului Europei prin cele două rezoluţii privind funcţionarea instituţiilor democratice din Moldova, adoptate la 24 aprilie şi 26 septembrie 2002"73.

Fără nici un rezultat. Dialogul a rămas o chestiune necunoscută taberelor în conflict, mai ales. celor care gestionau, de pe poziţii politice şi de forţă, aceste evoluţii74. Sfidând orice reacţii sau puncte de vedere care nu confirmă poziţia oficială, la 19 noiembrie 2004, de pildă, Moldova Suverană, publicaţia oficială a guvernului mol-dovean, anunţa triumfalist: „In anul curent de studii numărul instituţiilor încadrate în experimentul privind cursul integrat de istorie s-a majorat de cinci ori. Dacă în anul 2003 noua disciplină era predată în 64 de scoli, actualmente numărul acestora a atins cifra de 338. Participarea la experiment este benevolă şi se face în baza solicitărilor profesorilor de istorie".

Cât de „benevolă" era această participare am sugerat deja. Cert este însă că „experimentul" se derula în condiţiile unei lipse de transparenţă frustrante, cu costuri uriaşe (300 000 lei moldoveneşti pentru autorii noilor manuale, cheltuieli de tipărire în condiţiile

~ 73 Comitetul a făcut apel către angajaţii celor două edituri sa renunţe la onorarea comenzii de editare a respectivelor manuale, „pentru a rămâne cu conştiinţa nepătată". De asemenea, CNAIR a cerut „cadrelor didactice care, prin minciună, şantaj, ameninţări sau mituire (remunerare suplimentară)" au fost ademeniţi sau forţaţi să „experimenteze pseudo-disciplina comunistă, să renunţe la a fi unelte docile într-un scenariu murdar instrumentat de un regim dictatorial".

74 Paradoxal, tocmai în momentele în care, formal vorbind, dialogul era în toi, sub titulatura de „Teaching history in Moldova" s-au desfăşurat la Chişinău două seminarii (24-26 septembrie 2002 şi 18-21 februarie 2003). Era momentul în care dinspre Consiliul Europei veneau semnale pozitive pentru reformele curiculare promovate de noua guvernare (www.coe.int). Obiectivul reprezentanţilor Europei era crearea celei de-a treia căi între o istorie sovietică şi una românească pentru R. Moldova (vezi şi van Meurs 2003). Evenimentele recente au arătat, însă, că această a treia cale nu a fost încă găsită si, ceea ce reprezentanţi guvernamentali prezentau sub aceasta titulatură nu era decât o revenire la cea dintâi. La 19 martie 2005, ziarul Ziua tipărea câteva fragmente incredibile din ceea ce se numea la Chişinău „Manualul de Istorie pentru clasa a XII", girat de Ministerul Educaţiei şi elaborat de Institutul pentru Relaţii Internaţionale din Moldova. Manualul musteşte de ură faţă de „fasciştii şi naziştii de români". Nici vorbă despre a treia cale...


în care există deja manuale, spor de salarii pentru cei care participă „benevol" la „experiment" etc.), ignorând sistematic orice păreri opuse.

Guvernarea comunistă părea decisă să meargă singură împotrivă tuturor75.

2.8. Desfiinţarea Istoriei Românilor - un episod încă neelucidat

Am sugerat în articolul nostru despre numeroase voci de la Chişinău care sugerau o veritabilă strategie a celor care au ajuns la putere în 2001 în chestiunea modificării curiculei şcolare. In plus, am pomenit despre gafa unor istorici neafiliaţi structurilor comuniste si care au girat prin prezenţa lor pripită aşa numita „Comisie Cristea", spaţiul unui monolog exasperant, şi nu al dialogului de care era atunci atâta nevoie. O publicaţie de la Chişinău mai adăugă o filă în acest dosar încâlcit şi supra-dimensionat.

Sub titlul „Isteria integrată a comuniştilor", Ziarul de garda publică un serial în şase părţi (14 octombrie 2004 - 18 noiembrie 2004) care prezenta opiniei publice un document şocant: „liniile strategice" ale unui plan care ar fi trebuit să conducă la eliminarea Istoriei Românilor din toate treptele învăţământului din R. Moldova76. Documentele, scrise în limba rusă, conţin scheme şi date despre acţiunile destinate „realizării proiectului de substituire

" 7o Un singur şi semnificativ exemplu, doar. Pe site-ul oficial la Departamentului de Stat a Statelor Unite ale Americii, poziţia oficialităţilor de la Washington este exprimată clar: limba R. Moldova este limba română, iar din punct de vedere etnic a fi român este echivalent cu a fi moldovean. Iată prezentarea: People: Nationality: Noun-Mol-dovan(s). Adjective-Moldovan; Population (1989 census): 4.28 million; Ethnic groups (1989 est.): Moldovan/Romanian (65%), Ukrainian (13.8%), Russian (13%), Găgăuz (3.5%), Jewish (1.5%), Bulgarian (2%), other (1.7%); Main religions: Eastern Orthodox (98%), Jewish, Baptist; Languages: Romanian (official).

76 Drept autor al strategiei, ziarul îl identifică pe Mark Tcaciuc, un membru marcant al Partidului Comuniştilor şi consilier al preşedintelui Voronin.

138 I DAN DUNGACIU

a cursului de Istorie a Românilor prin cel de Istorie a Moldovei", în plus, documentele conţin lista exactă a persoanelor care urmau să fie racolate şi utilizate în realizarea acestui proiect. Fiecare dintre persoanele ţintă beneficiază de descrieri exacte, din punct de vedere psihologic, social, academic, profesional, familial, financiar etc. de aici rezultând apoi şi metodele care trebuie să fie folosite în vederea persuadării acestuia să participe la proces (mai exact la Comisia despre care am făcut deja pomenire). Sunt prezentate, de asemenea, amănunţit, argumente concrete care ar putea deveni elemente de şantaj în cazul unora sau altora dintre persoane. Conform documentului publicat de Ziarul de Gardă, autorii strategiei sugerau ca din „liste" să facă parte, pentru credibilitate, atât comunişti cât şi anti-comunişti: „în mod firesc, cu fiecare dintre persoane va trebui să lucrăm individual, dar deosebit de tacticos şi diplomatic, astfel încât nici unul dintre ei să nu priceapă că sunt atraşi într-un joc specific", se spune în document. „Dintre cele 43 de persoane, unii nu vor accepta compromisul, mulţi dintre ei vor cădea de acord, incontestabil... Pur şi' simplu, fiecare are preţul şi locul său vulnerabil".

Nu detaliem aici - e suficient să subliniem doar, în acord cu precizările publicaţiei care a tipărit documentele (fără numele celor selectaţi, însă), că strategia elaborată în limba rusă a fost realizată cu concursul unei reţele de turnători extrem de bine puse la punct, reţea care activează în toate instituţiile de învăţământ sau institutele de cercetare - majoritatea dintre cele 43 de „ţinte" au tangenţă cu învăţământul sau cercetarea din R. Moldova.

Autorităţile sau Ministerul Educaţiei nu au avut nici o reacţie după publicarea documentului. Iată, în final, un scurt comentariu al Preşedintelui Asociaţiei Istoricilor din R. Moldova legat de acest eveniment surprinzător: „subiectul LISTA este unul deosebit şi va prezenta o temă de discuţie în cadrul Comitetului de conducere al AIRM. Acum pot face doar câteva observaţii prealabile care pe parcurs vor fi concretizate, astfel că în viitorul apropiat să formulăm o concluzie obiectivă. Din câte am înţeles, imediat după întronarea comuniştilor la putere (2001), a fost formulată sarcina constituirii unei comisii alcătuite din istorici, care să înlocuiască Istoria românilor cu Istoria Moldovei. Era de dorit ca în componenţa comisiei să nu fie sau să fie cât mai puţini membri ai partidului de guvernământ. Lista n-a fost redactată, se pare,


de colaboratorii SIS, aşa cum s-a scris, ci de o singură persoană, şi această persoană pare a fi Serghei Nazaria. Poate greşesc, dar istoricii nominalizaţi în LISTA sunt cei pe care acesta i-a cunoscut în cadrul USM, Universităţii Pedagogice I. Creangă şi a Institutului de Istorie; pe ultima pagină a LISTEI, probabil cel care a primit-o, a scris 'Nazaria', adică de la cine a primit documentul respectiv; o dovada în plus este şi faptul că însuşi Nazaria în LISTA publicată nu este nominalizat (cum putea el să se autoincludă?). Sunt şi alte detalii semnificative care ne fac să credem că anume Nazaria este autorul acestui 'donos'. Pentru a-i ademeni sau a-i forţa pe istorici să realizeze planul elaborat de Preşedinţia R. Moldova, fiecărui istoric i s-au arătat punctele Vulnerabile'. In multe cazuri, însă, acestea sunt nişte insinuări grosolane... Cele gândite la Preşedinţie au fost realizate parţial. Uneltirile josnice ale celor aflaţi la putere în R. Moldova demon-strează lipsa de argumente ştiinţifice în dorinţa lor de a exclude Istoria Românilor; probează lipsa de moralitate în obţinerea scopurilor propuse. Mai important, însă, este următorul fapt: cu foarte puţine excepţii, istoricii incluşi în LISTA au dat dovadă de o înaltă conştiinţă naţională, de verticalitate, pledând în conti-nuare pentru cursul de Istorie a românilor în instituţiile noastre de învăţământ" (Ziarul de Gardă, decembrie 2004).

Manualele de istorie integrată au fost elaborate. Presa din România a redat fragmente din aceste producţii care amintesc, flagrant, de tipăriturile oficiale de dinainte de 1989 (Ziua, 19 martie 2005). Pentru a le acorda „legitimitate" europeană înainte de a le impune pe piaţa educaţională a R. Moldova, guvernul de la Chişinău a recurs la următoarea stratagemă. A cerut expertiză din partea Consiliului Europei care i-a asigurat-o prin apel la o instituţie specializată de prestigiu european, respectiv GeorgEckert Institute for International Textbook Research, Braunschweig, Germania. Din păcate, se pare că experţii europeni s-au convins şi ei că cea de-a treia cale pe care o preconizau este încă departe de atins la Chişinău. Mostrele de istorie integrată care le-au fost puse pe masă sunt, cu o excepţie (tipărită deja în 45 000 de exemplare, după cum ne informează al Ill-lea Congres al Istoricilor din R. Moldova din noiembrie 2005 - www.basarabia.md), mult mai proaste chiar decât cele în uz, pe care experţii occidentali le criticaseră la vremea lor (van Meurs 2003; Ihrig 2005). Bunăvoinţa

140 I DAN DUNGACIU

experţilor afiliaţi lui Georg Eckert nu a fost suficientă pentru a valida aceste întreprinderi.

Intre timp, schimbarea „portocalie" de la Chişinău a modificat oarecum datele problemei. Deşi nu au lipsit schimburi acide la cel mai înalt nivel, problematica identitară a fost relativ pusă între paranteze la nivel oficial77.

Dosarul manualelor de istorie din R. Moldovă este astăzi întredeschis.

2.9. Concluzii: moldovenismul - forma pură a „naţional comunismului"

Conflictul identitar la care asistăm este unul din multele care au marcat şi vor marca acest spaţiu. Este o naivitate sociologică sau geopolitică să credem altfel. Dacă 50 de ani de dominaţie

- 77 La 24 ianuarie 2005, preşedintele României Traian Băsescu declara: „nici un istoric nu va reuşi să-1 împartă pe Eminescu în două. Nici un critic literar nu va reuşi să-1 împartă pe Ion Creangă în două şi nici un istoric nu va reuşi să-1 împartă pe Ştefan cel Mare. Suntem acelaşi popor în două ţări independente. Avem un drum al Unirii noastre: în Europa modernă, în Uniunea Europeană... Avem o cultură comună, o istorie comună, un trecut comun şi trebuie să avem un viitor comun, nu din alt motiv, ci pentru că asta e voinţa poporului român: să fim împreună frumoşi, întregi, puternici". Intr-un interviu acordat de către preşedintele Voronin postului de radio BBC la 4 octombrie 2005, acesta a apreciat ameliorarea evidentă a relaţiilor cu România, punând-o pe seama schimbării conducerii de vârf la Bucureşti: „din start noi ne-am înţeles să lăsăm deoparte problemele ce ţin de caracterul lingvistic, istoric, naţional şi teritorial, care în trecut duceau întotdeauna la confruntări şi la discuţii, care nu se terminau cu nimic pozitiv... lucrăm împreună pentru integrarea europeană ca două ţări independente şi suverane, şi ne vom întâlni împreună în Europa, unde nu mai contează graniţele". In ceea ce priveşte afirmaţia făcută în repetate rânduri de preşedintele Băsescu, potrivit căreia România şi R. Moldova sunt „două ţări independente cu acelaşi popor", preşedintele Voronin a răspuns diplo-matic: „această declaraţie stârneşte unele probleme şi întrebări, dar noi înţelegem că preşedintele Băsescu are nevoie de o marjă de manevră în raporturile sale cu societatea românească".


sovietică - iar regimul comunist a fost şi un proiect identitar al unui imperiu care încălca orice reguli şi avea la dispoziţie toate instituţiile culturale pentru a reuşi - nu au fost capabile să oblitereze decât parţial conştiinţa etnică a populaţiei de peste Prut, cum ar putea 10 ani de regim mai mult sau mai puţin democratic să anuleze aşa ceva. Iată un fragment semnificativ - autor este tot un basarabean - care radiografiază bine condiţia dinainte de 1989: „Generaţia mea, spre deosebire de părinţii şi bunicii noştri, nu a cunoscut în copilărie, prin tradiţie si educaţie, adevărurile simple şi fundamentale pe care se axează identitatea unui om şi a unei colectivităţi. Ne-am născut şi am crescut, până în adolescenţă şi tinereţe, fără un buletin de identitate valabil pentru o fiinţă umană normală: fără naţionalitate si fără Dumnezeu. Aici, în hăul basarabean, cele două tabu-uri funcţionau perfect: 1. Tu, omule, nu ai neam; 2. Tu nu-L ai nici pe Dumnezeu, fiindcă nu există nici Dumnezeu, nici neamuri..." (Roşea 1995).

Cum şi când se va termina această confruntare nu vom decide noi aici78. Cert este că, academic vorbind, tezele lui B. Anderson- „imagined communities" - sau Eric Hobsbawm - „inventedcommunities" - îşi dovedesc serios limitele (vezi si Dungaciu 2004).Vom convoca aici opiniile a doi reputaţi cercetători ai zonei şi acăror expertiză nu poate fi ignorată. „In statul multinaţional alImperiului sovietic, tendinţa rusească în direcţia statului

" 78 Potrivit datelor statistice oficiale ale Ministerului Educaţiei din acea perioadă, în anul de studii 2001-2002, în învăţământul general din R. Moldova, au fost şcolarizaţi în total 592.654 de elevi. Din acest total, 479.254 (81%) sunt etnici români, 31.270 (5,28%) - ruşi, 36.601 (6,19%)- ucraineni, 28.562 (4,83%) - găgăuzi, 10.558 (1,78%) - bulgari, 1602(0,27%) - ţigani, 935 (0,16%) - evrei, 2754 (0,48%) - alte naţionalităţi.Conform aceleiaşi surse oficiale, 464.235 de elevi (78,50%) se instruiescîn limba română, 124.899 (21,10%) - în limba rusă, 374 de elevi - în limbaucraineană şi 171 de elevi - în limba bulgară. Elevii de etnie rusă dinR. Moldova, aşadar, au o pondere de numai 5,28% faţă de elevii aparţinândpopulaţiei majoritare româneşti şi minorităţilor naţionale neruse luateîn ansamblu. (De aici reacţia firească la Ordinului Ministrului privindobligativitatea studierii limbii ruse începând cu clasa a doua în şcolileromâneşti sau tentativele deputaţilor comunişti de „afişarea în limba rusăa informaţiei cu caracter public în instituţiile statului, precum şi înmijloacele de transport in comun".)

142 l DAN DUNGACIU

centralizat a intrat în coliziune cu renaşterea conştiinţei naţionale a mai mult de o sută de minorităţi din republicile autonome. In cazul Republicii Moldoveneşti, raportul dintre crearea statului şi crearea naţiunii era chiar mai complexă, deoarece atât identitatea naţională, cât şi cea statală, erau creaţii artificiale (subl. n.). Naţiunea moldovenească fusese inventată de ruşi pentru a preveni (re)naşterea unei conştiinţe naţionale româneşti la populaţia basarabeană. Statul moldovean fusese creat în Imperiul sovietic în 1924" (van Meurs 1996). Iar Charles King pune punctul pe i: „Ideea că moldovenii sunt o naţiune distinctă, în sensul obişnuit al cuvântului, e problematică astăzi. Limba pe care o vorbesc ei este româna, chiar dacă a fost numită mult timp moldovenească de locuitorii din zonele rurale şi este în continuare numită astfel în constituţia republicii post-sovietice. Istoria Moldovei moderne este o parte ce nu poate fi ignorată a istoriei mai largi a latinităţii răsăritene, regiune ce se întinde de la pădurile Transilvaniei şi dealurile Bucovinei, în nord, până la Câmpia Dunării şi Marea Neagră, în sud, şi până la dealurile rotunde şi stepele ce se întind de-a lungul Nistrului, în est. Toate aceste regiuni, incluzând teritoriul de astăzi al Republicii Moldova, au aparţinut României Mari apărute după primul război mondial şi distruse de cel de-al doilea. Moldovenii de astăzi nu au reuşit să se afle în acelaşi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba şi tradiţiile folclorice provin incontestabil din aceleaşi rădăcini. Eroii naţionali şi marile personalităţi dintr-o regiune sunt, cu siguranţă, recunoscute şi în cealaltă. In acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astăzi două state 'româneşti' în Europa de Est, chiar dacă ambele adăpostesc şi multe alte minorităţi etnice - unguri, ucraineni, ruşi, romi şi turci" (King 2002).

In al doilea rând, se ignoră de cele mai multe ori cadrul real al dezbaterii identitare la care asistăm peste Prut. în realitate, întregul proiect moldovenist funcţionează pe scenariul unui proiect „naţionalist" derulat si urmat cu perseverenţă. Un cercetător britanic sugerase deja că, citit atent, elementul cel mai consecvent din proiectul politic al comuniştilor a fost moldovenismul79. Declan-şarea diferitelor strategii de construcţie identitară după 2001 nu

79 Aceasta este ideea textului lui Luke March (2004 şi 2005).


are nimic spontan. Ideea după care Concepţia, pe care am comentat-o la vremea ei, luptă împotriva forţelor „de orientare naţionalistă" - româneşti, fireşte - este un sofism şi el trebuie denunţat ca atare: căci Concepţia, care îşi propunea, explicit, să impună un stat, o limbă, o etnie, o limbă etc. reprezintă, după toate normele sociologiei naţiunii şi naţionalismului, chintesenţa unui proiect sau program naţionalist, în ciuda lipsei de consistenţă şi a „argumentaţiei" pe care se bazează proiectul. Pentru autorii concepţiei, a fi naţionalist moldovean nu e naţionalism, dar a susţine limba, naţiunea şi etnia română... da! Ceea ce este cel puţin inconsecvent. Utilizarea atributului cu conotaţii negative -naţionalist - doar pentru ceea ce înseamnă „românesc" nu este, în fond, decât o tehnică de propagandă sau proba unei confuzii majore care fundamentează aceste documente sau practici.

De aici concluzia logică: proiectul moldovenist urmat cu cea mai mare acribie de Partidul Comuniştilor este forma pură a „naţional comunismului". De ce pură? Pentru că, în perfect acord cu scrierile marxiste din care îşi trage seva orice partid de această formulă, naţiunea în sine nu contează. Conţinutul ei este indiferent, căci este, oricum, ne-reală („opiu pentru popor", s-ar putea parafraza). In alte spaţii unde „naţional-comunismul" a fost prezent - atât cât a fost şi în formele pe care le-a căpătat80 -, acesta a manipulat un material naţional-identitar pre-existent, pe care 1-a adaptat şi modelat în funcţie de interesele politice, în R. Moldova, tocmai „materialul naţional-identitar" - respectiv naţiunea şi limba „moldovenească" - este inventat şi (re)impus de la centru de un regim de extracţie marxist-leninistă. De aici puritatea modelului şi unicitatea lui mai ales după 2001.

In al treilea rând, disputa identitară este o excelentă grilă de lectură a relaţiei Bucureşti - Chişinău. Şi, pe cale de consecinţă, Chişinău - Bruxelles. Cum am mai sugerat deja în această secţiune, de multe ori reacţia negativă faţă de Bucureşti nu era decât sublimarea unui anti-occidentalism care domina, atunci, mentalul politic şi cultural al Chişinăului politic. Relaţia dintre cele două capitale a funcţionat invers proporţional cu excesele

30 Despre „naţional-comunism" vezi Dungaciu 2004c.

144 l DAN DUNGACIU

moldoveniste ale puterii de la Chişinău81 şi, dacă privim mai atent, şi relaţia efectivă - nu declarativă - a Chişinăului cu Europa. Care este soluţia pentru această dispută identitară ale cărei repere le-am trasat aici? Deocamdată, este prematur să vorbeşti despre soluţii în condiţiile în care, la Chişinău, nici măcar cadrul necesar dezbaterii nu este fixat. Soluţia este una indirectă, şi ea vizează democratizarea spaţiului public în R. Moldova.

81 în plus, promotorii moldovenismului şi scrierile lor s-au calchiat perfect pe strategiile politice ale Chisinăului în relaţia cu Bucureştiul. Iată un singur exemplu. La 15 octombrie 2003, şeful Comisiei pentru Relaţii Externe din Parlamentul Moldovean, Andrei Neguţă, a depus pe o cerere la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (CE), apreciind în interpelarea sa că prin conţinutul manualelor de Istorie a România se încearcă reabilitarea crimelor comise în cel de-al doilea război mondial şi Holocaustul: „... în timpul celor 1213 zile cât Moldova s-a aflat sub ocupaţia României, un evreu era ucis la aproape fiecare două minute... Mareşalul Ion Antonescu, criminal de război, este considerat erou naţional. O astfel de manipulare a Istoriei, o astfel de poziţie oficială, contribuie la perpetuarea spiritului naţionalistic, antisemit şi xenofob în societatea românească, un spirit care vine în contradicţie flagrantă cu valorile Europei moderne". Iniţiativa lui Andrei Neguţă era o continuare a atacului lansat cu o săptămână în urmă de reprezentantul Moldovei la Consiliul Europei, Alexei Tulbure, primul oficial moldovean care a acuzat România de anti-semitism şi xenofobie: „amintesc Comitetului că în timpul celui de-al doilea război mondial Administraţia română a exterminat în Transnistria sute de mii de evrei, cruzimea românilor a fost condamnată până şi de funcţionarii militari germani". In realitate, această idee are un echivalent perfect în lucrările moldoveniste care, printre altele, propuneau o ideea nouă, aproape nesesizată, şi care era una dintre contribuţiile majore ale moldoveniştilor care au izbucnit pe scenă în special după 2001. Este vorba despre acreditarea tacită a ideii că Basarabia devenise un imens lagăr de concentrare în România interbelică (pe modelul: românii = „fascişti"; basarabenii = „evreii" României Mari). Iată textul: „în realitate, regimul românesc de ocupaţie prin politica sa şovină a transformat teritoriul dintre Prut şi Nistru într-un imens lagăr de concentrare, în care populaţia era călcată în picioare, schingiuită, împuşcată, batjocorită şi jecmănită" (Staţi 2002: 314).


2.10. Democratizarea spaţiului public ca soluţie la problema identitară

Pentru a argumenta în favoarea a ceea ce credem că este soluţia de primă instanţă la problematica identitară vom proceda în trei paşi. Vom vorbi la început despre „spaţiul public din R. Moldova": cum se constituie, cum se structurează, cum poate fi caracterizat. Trebuie pornit, obligatoriu, de la Juergen rîabermas. Toată opera sociologului german pivotează, practic, în jurul acestui ax concep-tual: „spaţiu public". Ideea este următoarea. Preluând din psihana-liză sintagma „discurs distorsionat" si definind-o, în plan social, ca ideologie, Habermas ajunge să o definească pe cea din urmă drept „comunicare distorsionată sistematic". Este ceea ce caracte-rizează societăţile ne-libere. In opoziţie, Habermas propune con-ceptul de „situaţia discursului ideal", ca un tip de comunicare liberă, nedistorsionată, lipsită de constrângeri şi intruziuni exter-ne. Toate vocile trebuie lăsate să vorbească într-o asemenea con-junctură, toate trebuie lăsate pe scenă, iar decizia trebuie luată prin schimb de argumente şi „agreement"-uri rezonabile, fără -în nici un caz! - recurgere la forţă (în legătură cu mecanismele decizionale, vezi şi Zamfir 1990). Societatea - sau unele secţiuni ale ei - comunică, trimite si primeşte mesaje, le discută, le com-pară, le contestă raţional, acceptă argumente si, încă o dată, nu recurge la alte „argument" - la cele de „forţă", generic vorbind. Acestea fiind spuse, spaţiul public devine acum locul unde se poate obţine consens (sau nu) prin acţiuni discursive. Prin forţa cuvân-tului, nu cea a pumnului, „pumn" putând însemna orice intruziune de ordin politic, economic etc.

Dincolo de criticile care se pot aduce - şi s-au adus! - teoriei germanului, intuim şansa conceptului de a deveni etalon esenţial pentru „evaluarea" funcţionării oricărei democraţi prin apel la instrumentul de comunicare publică predilect: media. Căci demo-craţie, în această perspectivă, nu mai însemnă existenţa unui spaţiu public cantitativ, pe hârtie, un inventar inert de realizări bune de raportat. Nu este suficient să existe într-o societate un anumit număr de ziare, reviste, posturi de radio sau de televiziune. Acesta este un criteriu pur cantitativi Ceea ce contează mai mult este maniera în care acestea se structurează, gradul de acces în spaţiul public, posibilitatea reală de a comunica eficace cu publicul si, în

146 I DAN DUNGACIU

plus, de a-i da şansa acestuia să se manifeste adecvat în polis. Criteriul devine acum calitativ, fără ca cel cantitativ să fie neglijat. Doar că, cel din urmă fără cel dintâi devine caduc, mai mult, riscă să justifice tocmai lipsa de democraţie pe care, iniţial, trebuia să o dezvăluie!

Cazul R. Moldova pare emblematic din acest punct de vedere.

Presa de vitrină sau fenomenul „cutiei negre"

în R. Moldova media există. Este indubitabil. Există ziare, posturi de radio, televiziuni. Orice oficial sau funcţionar public care face o statistică sau o dare de seamă poate zâmbi satisfăcut la finalul ei. (Ca în faimoasă glumă din vremea comunismului despre recoltele agricole: „am terminat de recoltat în ziare, mai avem să terminăm la radio şi la televizor.)

Sigur, există, şi cine ar putea contesta asta. Dar, dacă luăm în serios ideea „spaţiului public" invocată anterior, lucrurile nu pot fi - şi nu sunt - atât de simple.

Conform tuturor sondajelor de opinie publică lansate le Chişinău de câţiva ani încoace (surse: Barometrul de Opinie Publică lansate de IPP, Chişinău, Sondajele IRI / Gallup etc.), presa scrisă este principala sursă de informare politică pentru circa 7-8 % dintre subiecţi la nivelul întregii ţări. Dacă cercetăm mediul rural, vom sesiza că, în ceea ce priveşte consumul de presă scrisă, cifrele sunt mult mai reduse decât media pe republică. Pe ţară, radioul urcă undeva la 11% ca sursă principală de informare, iar televiziunea domină copios: 50-70%, depinde de sondaje. Televiziunea naţională a R. Moldova este, practic, actor unic pe piaţa ştirilor politice ACU un procent de circa 70% de încredere parţială sau deplină. In plus, o cercetare de opinie publică girată de IDIŞ Viitorul (octombrie 2004) ne dezvăluie un lucru frapant: „pluralismul de opinii" este sintagma care, ca primă opţiune, redă cel mai bine guvernarea democratică doar pentru 4% dintre respondenţi (a doua opţiune 3%), iar „presa liberă şi independentă" doar pentru 2% (a doua opţiune 3%).

Cum „citim" democraţia / democratizarea R. Moldova prin aceste cifre? Vom spune, într-o primă instanţă, că diferenţele dintre presa scrisă si audio-vizual sunt vizibile în orice ţară democratică din lume. Deci, R. Moldova se înscrie într-un trend. Si observaţia


ar fi, din nou, exactă, dar nu adevărată. Căci, dacă aşa stau lucrurile, statistic vorbind, în ţările democratice, există acolo o curea de legătură între cele două componente ale media: tele-viziunile sau radiourile sunt cutii de rezonanţă pentru multe din subiectele livrate publicului de către presa scrisă. Altminteri spus, agenda presei scrise devine şi agenda audio-vizualului, iar diferenţele cantitative (procentuale) dintre ce apare în ziare şi ce se spune la televizor se diminuează sau devin irelevante.

Şi aici apare diferenţa crucială dintre media din R. Moldova şi media din democraţiile funcţionale (România, de pildă). In R. Moldova, cureaua de legătură dintre presa scrisă si televiziune (în special cea naţională) nu există. Avem de-a face, de cele mai multe ori, cu discursuri paralele care, practic, nu se confruntă la nivel naţional în nici un fel.

In termenii consacraţi aici, „spaţiulpublic"din R. Moldova nu există. Nu există acel acces liber - în sensul „ideal-tipurilor" weberiene - la discursul public, nu există acces egal al actorilor sau al opiniilor, nu există un spaţiu în care actorii şi opiniile se pot întâlni şi, în urma întâlnirii, al dezbaterii, al dialogului, să rezulte, în final, puncte de vedere şi decizii. In lipsa acestui spaţiu public - căci nu poţi compara ponderea presei scrise cu cea a televiziunilor, mai ales al celei naţionale -, nu avem discursuri publice, ci monologuri cu forţă de impact net diferite: una se scrie la gazete, alta se spune la televizor. Argumentul şi justificarea unei decizii sunt de cele mai multe ori pur politice (nici măcar în sensul subtil alocat de Foucault!), fără să treacă prin furcile caudine ale dialogului public (de aici si cvasi-inexistenţa instituţiei talk-show-ului).

încă o dată. Presă liberă există în R. Moldova. Dar mecanismele structurale care există şi sunt perpetuate la nivelul societăţii pulverizează pur şi simplu ideea de diversitate, căci ponderile discursurilor publice sunt incomparabile. De aici aparentul paradox: deşi există presă liberă (iar mulţi jurnalişti pot scrie absolut ce vor în gazetele lor), nu există „spaţiu public", deci, în consecinţă, nu există pluralism real. Avem de-a face cu o demo-craţie media de vitrină, în care discursurile publice neacreditate aprioric de o instanţă politică au un acces limitat: circulă libere într-o cutie neagră din care nu pot ieşi cu nici un chip. Sunt autori şi ziare care se adresează, călcându-se pe picioare, aceluiaşi public, puţin numeros şi constrâns, şi el, din raţiuni economice să cumpere

148 l DAN DUNGACIU

tot mai puţine gazete. Televiziunea este şi mai comodă şi mai ieftină!

In ultimă instanţă, aparentul paradox se poate exprima aşa: în R. Moldova există presă liberă, dar nu există democratizarea spaţiului public.

Democratizarea spaţiului public

Problema reală este că dezbaterea identitară nu a existat cu adevărat niciodată la Chişinău, căci nu a existat niciodată cadrul unei asemenea dezbateri. In realitate, cei care promovau punctul de vedere contrar ideologiei moldoveniste oficiale erau, cum sugeram, închişi într-un soi de cutie neagră, fără comunicare reală în exterior. Vorbeau între ei, fără public, sau cu un public infim în raport cu cel expus sistematic, cotidian si din toate direcţiile, „teoriilor" contrare. Cu câteva reviste - în condiţiile în care populaţia R. Moldova nu citeşte presă decât în proporţie redusă - şi unul sau două posturi de radio locale aveau de polemizat cu un regim care controla, practic, toate instrumentele de comunicare cu adevărat de masă din R. Moldova - presă scrisă, televiziuni naţionale sau cu acoperire naţională, radiouri - sau impunea de sus în jos ideologia moldovenistă prin legislaţie, strategii sau documente oficiale, condiţii de angajare pe post sau prin mituirea profesorilor pentru acceptarea unor manuale realizate în răspăr cu orice norme academice sau democratice. Populaţia rurală, de pildă, a fost un simplu obiect al dezbaterii despre care vorbim aici, căci mesajele Chişinăului civic sau academic pe această direcţie aproape nu ajungeau la ea. în Moldova nu a existat o dezbatere pe tema identitară, căci nu a existat si nu există încă ceea ce toţi promotorii democraţiei numesc spaţiul de comunicare publică, respectiv acel mediu în care argumentele să fie auzite şi dezbătute ne-politic. De-politizarea problemei este esenţială! Or, în R. Moldova, discuţia despre glotonim sau etnonim este încă un subiect politic^2.

82 După cum am văzut deja, în R. Moldova revendicările pe teme identitare s-au făcut în stradă - singurul spaţiu de comunicare publică în care vocea unei părţi se putea face auzită şi respectată public!


Soluţia la problema identitară din acest punct de vedere nu este decât cea a democratizării, căci asta înseamnă, în fapt, crearea unui spaţiu real de comunicare publică. Democratizarea institu-ţiilor publice, de-politizarea lor, de-personalizarea lor, accesul liber la mijloacele de comunicare în masă a tuturor argumentelor, elaborarea manualelor de istorie fără intruziuni ideologice şi de către specialiştii consacraţi de asociaţiile profesionale, nu de către istoricii unui regim sau al altuia, toate acestea vor genera aceea dezbatere atât de necesară şi de care, cu adevărat, R. Moldova nu are parte astăzi. Deocamdată nu argumentele sau bunul simţ au vorbit sau vorbesc la Chişinău în această chestiune, ci deciziile politice. Dar pentru ucazuri, numai democratizarea e un remediu. Si asta o ştim din toată experienţa răsăriteană83.

în acest context, trebuie subliniată ideea că iniţiativele unor instituţii internaţionale - altminteri de bună credinţă - de a soluţiona problema identitară înainte de democratizarea societăţii este o eroare care, pe termen lung, nu va rezolva problema şi, în plus, va induce ideea periculoasă că instituţiile europene sunt dispuse să sacrifice normele democratice sacrosante la ele acasă pentru o conserva o iluzorie stabilitate în acest spaţiu. Căci niciodată, niciunde, cu atât mai mult în Răsărit, problemele identitare (naţionale sau religioase) nu s-au rezolvat de sus în jos.

83 „Moldovenismul primitiv" din republică poate fi comparat cu „naţional-comunismul" şi istoricii lui din România regimului comunist. Ei existau şi aveau ultimul cuvânt pentru că nimeni nu putea, oficial, să li se opună. Erau istoricii regimului, iar discursul lor era preponderent politic, nu istoric. Dar oamenii aceştia au dispărut, ei si cărţile lor, odată cu democratizarea României... Cine mai vorbeşte astăzi despre ei? Nimeni! Astăzi dezbaterea este deschisă şi, chiar dacă nu există unanimitate -aşa ceva nu există decât în dictaturi -, cadrul unei dezbateri reale este creat. Aceasta e soluţia şi pentru R. Moldova, cel puţin pe termen mediu. Inamicul numărul unu al „moldovenismului primitiv" este demo-cratizarea.

PARTEA A III-A

DOSARUL MITROPOLIEI BASARABIEI

„Dacă împrejurările o vor cere, sunt gata să mă confrunt încă o dată cu guvernul Republicii Moldova în chestiunea

Mitropoliei Basarabiei..."

avocatul John Warwick Montgomery

3. l. Regimul comunist si Biserica - precizări metodologice

Condiţia Mitropoliei Basarabiei după ocupaţia sovietică trebuie privită pe ecranul mare al condiţiei tuturor bisericilor creştine confruntate cu un regim fundamental anti-creştin. într-o carte faimoasă la vremea ei şi pe nedrept uitată astăzi, Jules Monnerot numea comunismul ,,r«islam» du XXe siecle" (Monnerot 1949: 9-139). S-a acreditat deja ideea că nu poţi epuiza mizele acestei ideologii abstracţie făcând de conotaţiile ei pseudo-religioase si aşa se explică, de altfel, faptul că războiul cu religia a fost de la început nemilos. Atitudinea puterii comuniste după 1917, de pildă, este extrem de semnificativă si merită reamintită în acest cadru.

In istoriile Revoluţiei ruse, religiei - atunci când este pomenită - nu i se acordă decât o atenţie parcimonioasă. După cum remarca istoricul Richard Pipes într-o lucrare recentă dedicată chestiunii: „W. H. Chamberlain dedică acestui subiect mai puţin de cinci pagini într-o carte de aproape o mie de pagini. Alţi autori... o ignoră cu desăvârşire. O asemenea lipsă de interes nu poate fi explicată decât prin caracterul secularizat al istoricilor moderni. Şi totuşi, chiar dacă istoricii sunt secularizaţi, oamenii de care se ocupă sunt în covârşitoarea lor majoritate religioşi: în acest sens, locuitorii

DOSARUL MITROPOLIEI BASARABIEI l 151

a ceea ce avea să devină Uniunea Sovietică - creştini, evrei si musulmani în aceeaşi măsură - se poate spune că trăiau în Evul Mediu. Pentru ei, cultura însemna religie - credinţă religioasă, dar mai ales ritualuri şi festivaluri religioase: botez, circumcizie, confirmare, spovedanie, înmormântare, Crăciun si Paşti, Paşti evreiesc şi Yom Kippur, Ramadam... Comuniştii au atacat credinţele şi practicile religioase cu o vehemenţă nemaivăzută de pe vremea Imperiului Roman. Ateismul*lor agresiv a afectat masele de cetăţeni mult mai puternic decât suspendarea posibilităţii de exprimare a nemulţumirii politice sau impunerea cenzurii..." (Pipes 1994: 337).

Politica generală a bolşevicilor fată de Biserică transpare cel mai limpede din scrierile lui Lenin. Intr-o scrisoare secretă din 19 martie 1922, preşedintele Sovnarkom-ului, V. I. Lenin abor-dează problema rezistenţei opuse de cler şi credincioşi faţă de aplicarea decretului din 23 ianuarie 1918. Lenin scria: „Consider că aici adversarul nostru comite o enormă greşeală încercând să ne atragă într-o luptă hotărâtoare atunci când aceasta nu-i lasă defel loc de nădejde sau folos. Dimpotrivă, pentru noi anume acest moment este deosebit de prielnic şi în genere acesta e singurul moment când avem 99 de şanse de succes deplin din 100 să-1 zdrobim pe neprieten pe un capăt şi să ne asigurăm pentru multe decenii poziţiile care ne sunt necesare. (...) La congresul partidului să desfăşurăm în această chestiune, împreună cu lucrătorii de vârf ai GPU (Glavnoe Politiceskoe Upravlenie), NKIu (Narodnâi Komissariat lustiţii) şi ai Revtribunalului, o şedinţă secretă cu participarea tuturor sau aproape a tuturor delegaţilor. La această şedinţă să promovăm o hotărâre secretă a congresului despre faptul că ridicarea lucrurilor de preţ, în special ale celor mai bogate lavre, mănăstiri şi biserici, trebuie să aibă loc cu cea mai necruţătoare fermitate, bineînţeles în cel mai scurt termen şi fără nici o reţinere. Cu cât mai mare va fi numărul reprezentanţilor burgheziei reacţio-nare şi ai clerului reacţionar pe care vom reuşi să-i împuşcăm cu această ocazie, cu atât va fi mai bine. Trebuie ca anume acum să-i dăm acestui public o astfel de lecţie, încât pentru câteva decenii nici să nu îndrăznească să gândească la nici un fel de rezistenţă"1.

- ! Izvestia ŢK KPSS. 1990, nr. 4, pag. 191-194 (Apud. Chifu, Cubreacov, Potoroacă, 2004: 40).

152 l DAN DUNGACIU

Conform datelor furnizate de Pipes, asaltul asupra religiei a început imediat; conform rapoartelor comuniste consemnate de autorul citat, între februarie şi mai 1918, 687 de persoane au murit în timp ce participau la procesiuni religioase sau încercând să apere proprietăţi bisericeşti. Dar cea mai importantă campanie anti-bisericească a fost lansată de Lenin în 1922; intenţia era de a distruge, o dată pentru totdeauna, ceea ce mai rămăsese din autonomia corpurilor religioase - cu alte cuvinte, să poarte spiritul lui „Octombrie" în rândurile religiei organizate, relicve ale vechii ordini. Direcţia campaniei a fost încredinţată unei comisii prezidată de faimosul Trotsky. Arestările şi „procesele" au început aproape imediat. Există în arhiva lui Lenin - ne informează Pipes - un ordin emis de el însuşi şi în care solicită să fie informat zilnic cu privire la numărul preoţilor ucişi... Au fost - după cum remarcă Richard Pipes - „repetiţii pentru spectaculoasele procese falsificate ale lui Stalin din anii 1930". Documente făcute publice recent indică faptul că de la opt până la unsprezece mii de persoane -călugări, călugăriţe, ierarhi - au fost executaţi sau ucişi în campania anti-bisericească din 1922 (Pipes 1994: 340-368).

De ce este importantă această evoluţie? Nu doar pentru că arată vectorul acţiunii comuniste împotriva religiei - multe revoluţii au fost anti-religioase -, ci pentru că explică reacţia răsăritenilor în faţa acestei ocupaţii. Iar ca să înţelegem această reacţie trebuie să avem în vedere situaţia acestor societăţi la confruntarea cu regimul exportat de la Moscova. Cum citatul din Pipes a sugerat deja, societăţile răsăritene erau, la începutul secolului, societăţi tradiţionale, rurale, cu un grad înalt de religiozitate. Religia era unul dintre reperele existenţiale majore. Astfel că, perspectiva acestor societăţi asupra realităţii politice era, la rândul ei, influenţată de religie - inclusiv perspectiva asupra comunismului. Şi aici este una dintre distincţiile majore dintre societăţile noastre contemporane şi cele răsăritene de la început de secol. In esenţă, este vorba despre distincţia dintre perspectiva religioasă şi perspectiva seculară asupra comunismului.

Perspectiva seculară asupra comunismului vede în acest regim un sistem totalitar, ineficient economic, social sau politic, un regim care încalcă sistematic drepturile omului etc.; undeva, în final, sesizează şi încălcarea gravă a libertăţilor religioase care se petre-ceau în regimurile comuniste. O perspectivă religioasă schimbă


aproape radical ierarhiile. Comunismul devine aici un regim politic care are toate caracteristicile menţionate mai sus dar care, în primul rând, vrea să întoarcă cu susul în jos toate valorile şi axiologiile; un sistem care închide şi distruge bisericile, un proiect care vrea să-1 substituie pe Dumnezeu şi să impună pe pământ Domnia Antihristului.

In România, de pildă, inclusiv în Basarabia, această viziune a fost extrem de puternică2. Anticomunismul religios a fost aici, probabil, mai puternic decât oriunde altundeva. Mişcările de dreapta radicale sau extreme din România au utilizat, spre deose-bire de omoloagele lor din Germania, Italia sau altundeva, religia si simbolistica religioasă la cel mai înalt grad. De aici, eficacitatea propagandei antisovietice - dublată de faptul că România avea o graniţă comună cu URSS - şi utilizarea sistematică a unor sintagme de tip „cruciada antisovietică", „lupta cu Antihristul" etc. Este mai mult decât relevantă descrierea pe care preotul şi istoricul basarabean Paul Mihail o face în jurnalul său teribilelor zile de 28-29 iunie 1940, zilele ocupaţiei comuniste dincolo de Prut: „Vineri, sâmbătă, 28-29 iunie 1940, Chisinău-Iasi. E Vinerea Pati-milor României Mari! Sfârşitu-s-a! Ceea ce generaţii întregi au luptat, au sângerat, au muncit, s-a risipit, s-a distrus, s-a năruit. Este oare de crezut aceasta, că în câteva ceasuri să se prăbuşească o provincie, să se risipească milioane de oameni şi să se sfârşească o religie creştină de două mii de ani?" (Mihail 1999: 12). In plus, rezistenţa anti-comunistă sau anti-sovietică purtată de românii de pe ambele maluri ale Prutului nu se poate înţelege până la capăt făcând abstracţie de acest element, alături de cel etno-identitar3.

- 2 Vectorul anti-comunismului religios a fost dat în primul rând de mişcările radicalele dreapta (dar a reduce fenomenul doar la acestea ar fi o simplificare). In Basarabia, de pildă, prima mişcare naţionalistă şi anti-comunistă pe vector religios este Liga Creştinilor Basarabeni, înfiinţată la 15 decembrie de Nicolae Negru. Deviza acestei mişcări spune totul: „Hristos, Naţiune, Patrie". Pentru o prezentare statistică şi nu numai a mişcărilor radicale de dreapta în Basarabia, vezi Nicolenco 1999. 3 Este extrem de importantă aici observaţia pe care istoricul Ion Ţurcanu o face într-o analiză dedicată rezistenţei anti-comuniste a românilor basarabeni (un lucru despre care se vorbeşte mult prea puţin şi la Chişinău şi la Bucureşti): ,Aparte trebuie examinat impactul auto-rităţilor ocupante cu biserica locală şi cu credinţa creştină a băştinaşilor.

154 l DAN DUNGACIU

Astăzi, perspectiva seculară este, după cum sugera şi Pipes, predominantă, dar a privi numai în acest fel, secular, adică, problematica comunismului înseamnă a simplifica enorm. Mai cu seamă când e vorba despre Biserica de după 1944, când aceasta s-a văzut confruntată cu un regim care îi nega, aprioric, premi-sele ontologice. Acesta este cadrul,4 cel al unei întâlniri imposibile, în care trebuie cercetat raportul dintre Biserică şi regimul comunist după ocupaţia sovietică. Cel puţin în ceea ce priveşte situaţia Bisericii, se potriveşte perfect vorba celebrului Volkoff: „Nu există o societate comunistă, ci o dominaţie comunistă asupra unei societăţi care supravieţuieşte cum poate".

3.2. Mitropolia Basarabiei si ocupaţia sovietică

Orice istorie a Mitropoliei Basarabiei trebuie plasată în acest context. Nu este scopul acestei lucrări să descrie, istoric, evoluţia Mitropoliei Basarabiei, dar câteva date semnificative trebuie invocate.

Conform Legii si Statutului de organizare la 3 noiembrie 1925 se constituie autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, organizată ca Patriarhie, având în componenţa ei şi Mitropolia Basarabiei. Aceasta a funcţionat legal, ca persoană juridică, până în anul 1944, când activitatea ei s-a suspendat din cauza efectelor ocupaţiei militare sovietice bazate pe raţiunile politice şi geopolitice care decurgeau din Pactul secret sovieto-german Ribbentrop-Molotov,

Fără a aluneca vreodată în spectacular, credinţa în Dumnezeu a ţăranului român a fost întotdeauna profundă şi constantă. Regimul bolşevic, tăbărând asupra basarabenilor cu armele unui ateism primitiv şi războinic, dezlănţuind o prigoană sălbatică împotriva credinţei stră-moşeşti şi distrugând locaşurile de cult, a reuşit dintr-o dată, numai prin această manifestare a sa, să se facă impopular şi indezirabil" (Ţurcanu 2000: 36). Lucrarea face cronica celor mai impresionante organizaţii ţărăneşti antisovietice din Basarabia postbelică: Grupul legendarului F. Bodiu, Partidul Democrat Agrar şi Armata Neagră. Pe aceeaşi problematică, a rezistenţei basarabenilor la comunism, a se vedea şi Postica 1997 sau Tudor 2004.

4 Vezi pe această chestiune şi Dungaciu 2004b.


denunţat ulterior de mai multe state, printre care şi fosta Uniune Sovietică, ca principal beneficiar (vezi pentru această perioadă Păcurariu 1993: 110-118). în 1928, prin ridicarea la rangul de Mitropolit al Arhiepiscopului Chişinăului pe Gurie Grosu începe să funcţioneze Mitropolia Basarabiei, în cadrul căreia au funcţionat cele trei eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia Cetatea Albă-Ismail, Eparhia Hotin-Bălţi. Existau şi câteva instituţii reper care asigurau învăţământul teologic: Seminarul Teologic, Şcoala Eparhială de Fete şi Şcoala Spirituală de Băieţi din Ismail. In 1926, s-a înfiinţat Facultatea de Teologie din Chişînău, parte a Universităţii din Iaşi5.

în 1940, Basarabia a fost anexată de URSS (vezi Scurtu 2003: 323-364). în urma ultimatului sovietic din 26 iunie 1940 privind evacuarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, din Basarabia au plecat alături de autorităţile româneşti 486 de preoţi. La 28 iunie 1940, odată cu intrarea Armatei Sovietice în Basarabia, funcţionau 1090 de biserici ortodoxe, 28 de mănăstiri, 1042 de preoţi, 19 diaconi, 1099 de cântăreţi (Tihonov 2004: 24). Proiectul anti-religios al sovieticilor a fost pus în funcţiune cu metodă şi eficacitate: preoţii au fost omorâţi sau deportaţi, bisericile au fost închise, transformate în magazii sau cazărmi militare. Mitropolia Basarabiei împreună cu Consiliul Eparhial şi Casa Eparhială, de pildă, au fost declarate „Casa Armatei Roşii". Mănăstirile au fost transformate în „case de odihnă", spitale sau pur şi simplu închise (ibid.: 24-34). Peste un an, la revenirea autorităţilor române, peste 200 de biserici sau mănăstiri fuseseră devastate sau distruse. In 1943, conform unei statistici oficiale, în Basarabia mai erau doar 525 de preoţi (ibid.: 103).

" 5 Astăzi se încearcă reactivarea Facultăţii de Teologie din Chişinău, celebră altădată, la care au predat Nichifor Crainic, Gala Galaction, Constantinescu Iaşi sau alte personalităţi. Este interesant de adăugat că Mitropolia Basarabiei era singura din componenţa Bisericii Ortodoxe Române care beneficia de Banca preoţilor, cu clădire proprie. Despre Mitropolia Basarabiei se pot citi pagini remarcabile în cartea regretatului basarabean Acad. dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului (Plămădeală 2003). De asemenea, lucrarea lui Boris Buzilă rămâne de referinţă (Buzilă 1996). Extrem de utile pentru înţelegerea epocii sunt şi articolele sau scrierile preotului Vasile Ţepordei (Ţepordei 2005).

156 l DAN DUNGACiU

în 1944, Basarabia revine la statutul din 1940, cu toate consecinţele care decurg de aici. S-a desfiinţat toată administraţia bisericească românească, preoţi sau călugări au fost ucişi sau deportaţi, bisericile şi mănăstirile distruse, secularizate sau transformate în locaţii de interes public. Trecerea bisericii din Basarabia sub autoritatea Moscovei s-a făcut urmând proiectul anti-religios sovietic, în 1965 existau în Republica Socialistă Sovietică Moldova circa 300 de biserici şi un singur centru monastic, mănăstirea pentru femei de la Japca. Programul ideo-logic de ateizare a fost masiv si susţinut, în anul 1960, de pildă, au fost organizate în republica sovietică 8054 de cursuri de ateism ştiinţific, iar în 1961, 1544 de „serate cu caracter ateist" (ibid.: 105-106). Campania nu a fost, ca peste tot în^spaţiul comunist, victorioasă până la capăt (vezi Dungaciu 2004b). în anii '60 asistăm, şi aici, la primele „re-evaluări": prin decizia specială a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 27 ianuarie 1965, are loc „o reorganizare a politici ateiste promovate de Partidul Comunist, astfel fiind recunoscute unele greşeli comise de autorităţile sovietice faţă de culte, cler şi credincioşi, în continuare, accentul s-a pus pe educaţia ateistă, politica antireligioasă având un caracter camuflat" (Tihonov 2004: 108).

La nivelul juridico-administrativ, în locul Mitropoliei Basa-rabiei a fost organizată la Chişinău o simplă Episcopie, (mai târziu Arhiepiscopie), dependentă de Patriarhia Moscovei, iar în locul Mitropoliei Bucovinei, o Episcopie cu sediul la Cernăuţi, în cadrul Exarhatului Ucrainei, dependent tot de Moscova. Episcopiile Cetăţii Albe, Ismailului şi Hotinului (Bălţi) au fost desfiinţate. La cârma celor două eparhii care au rămas - Chişinău şi Cernăuţi- au fost numiţi ierarhi ruşi sau ucraineni (Păcurariu 1993:125-128)6. Un studiu realizat în cadrul Institutului de PoliticiPublice din Chişinău asupra problematicii religioase din R. Moldova afirmă despre această perioadă: „este bine cunoscută politica

- 6 Astfel, la Chişinău au fost numiţi: episcopii Ieronim Zaharov (decembrie 1944 - februarie 1947) şi Benedict Poleacov (februarie 1947- iunie 1948), arhiepiscopul Nectarie Grigoriev (iunie 1948 - 9 martie1969), episcopul Varfolomeu Gondarovski (martie 1969 - octombrie 1972),arhiepiscopul Ionatan Karpolovici (octombrie 1972 - mai 1987) şimitropolit Serapion Fadeev (mai 1987 - iulie 1989).


antireligioasă a regimului sovietic şi tendinţa lor de a folosi această politică cu scopul deznaţionalizării românilor din Basarabia. Obiectivele imperiale au fost constant puse în realizare pe par-cursul întregii perioade de ocupaţie sovietică nu doar prin inter-mediul instituţiilor de stat şi a mijloacelor laice, dar şi prin contribuţia Patriarhiei Ruse, cât de paradoxal ar fi. însăşi Patriar-hia Rusă, fiind mult reprimată de autorităţi, s-a conformat situaţiei de supunere, activând tacit în vederea susţinerii 'regimului nou' şi oprimării spiritualităţii naţionale din Basarabia. Astfel, Patriarhia Rusă în perioada sovietică a rămas fidelă autocraţiei statale, rămânând o unealtă eficientă în promovarea imperialis-mului sovietic (rus), care a însemnat paroxismul profanării orto-doxiei româneşti şi a comis, spre regret, cu ajutorul instituţiei patriarhale, acte criminale nemaiîntâlnite în istoria Bisericii" (Cemârtan 2002).

3.3. Istoria de lângă noi. Mitropolia Basarabiei după 1990

Din punctul de vedere al unei analize geopolitice, evoluţia Mitropoliei Basarabiei după 1990 se plasează în cadrul „geopoliticii Ortodoxiei". In esenţă, este vorba despre importanta naţiunii si a religiei în structurarea (geo)politică a spaţiilor ortodoxe. Pornind de la critica tezei „ciocnirii civilizaţiilor" a lui Samuel Huntington, o asemenea abordare aduce în discuţie, critic, ceea ce francezul Frangois Thual numea „geopolitica Ortodoxiei", căreia îi amplifică semnificaţie şi aria de aplicabilitate. Ilustrările aplom-bului teoretic ale acestei paradigme geopolitice pot fi evidenţiate discutând, de pildă, trei cazuri în care relaţia identitate naţională - identitate religioasă se developează maximal: cazul Serbiei-Muntenegru, al Ucrainei şi al Republicii Moldova. Ideea este de a sesiza resurecţia naţională pe dimensiune religioasă, şi invers, în spaţiul ortodox, ceea ce îi conferă unicitate din acest punct de vedere în arealul creştin (religios)7.

7 Nu avem spaţiul aici pentru a relua principalele teze ale acestei perspective, pe care am analizat-o în altă parte. Vezi secţiunea „Geopolitica Ortodoxiei şi resurecţiile etno-religioase în sud-estul Europei - cazul

158 l DAN DUNGACIU

Dincolo de mizele religioase sau eclesiologice, în acest cadru trebuie discutată şi reactivarea şi destinul acestei părţi a Bisericii româneşti după 1992.

La 9 aprilie 1992, Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române publică un Comunicat oficial prin care declara că „nu a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chişinău, si a Mitropoliei Bucovinei, cu sediul la Cernăuţi. Patriarhia Română nu a acceptat şi nu poate accepta niciodată consecinţele nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov". La 14 septembrie 1992 şi-a ţinut lucrările la Chişinău Adunarea de reactivare a Mitropoliei Basarabiei. La 19 decembrie 1992, Biserica Ortodoxă Română a emis un „Act Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române, privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău" care proclamă: „Biserica Ortodoxă Română, 'Mama spirituală a poporului român', răspunde cu părintească şi frăţească dragoste dorinţei sfinte a fraţilor noştri de peste Prut şi cererii scrise, din 14 septembrie 1992, a Adunării eparhiale de constituire, prezidată de Prea Sfinţitul Episcop Petru şi compusă din reprezentanţii preoţilor şi mirenilor dreptmăritori români din Republica Moldova, ca tradiţionala Mitropolie Ortodoxă a Basarabiei să-şi reia activitatea sub oblăduirea canonică şi cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că acesta n-a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei". Problema canonicităţii şi a continuităţii Mitropoliei Basarabiei a făcut obiectul corespondenţei dintre Prea Fericitul Teoctist Arăpaşu, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, şi Sanctitatea Sa Alexei al II-lea Ridigher, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii. Deosebit de relevantă în acest subiect este scrisoarea PF Teoctist către SS Alexei al II-lea din 19 mai 1993. Prea Fericitul Teoctist arată în această scrisoare că „exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii

~ Serbiei Muntenegru, Ucrainei şi R. Moldova" în Dungaciu 2004: 342-350.


istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric"5.

In deceniul care s-a scurs de la reactivarea sa, Mitropolia Basarabiei9 a creat şi administrează un bogat patrimoniu care se completează şi creşte continuu. Din 1995, Mitropolia Basarabiei are rangul superior de Exarhat al Plaiurilor cu drept de jurisdicţie extrateritorială asupra diasporei ortodoxe române din spaţiul ex-sovietic şi a diasporei basarabene din întreaga lume.

Drumul către legalitate a fost un veritabil drum al crucii. Din 1992 până la 30 iulie 2002, Mitropolia Basarabiei şi-a continuat activitatea în condiţii de persecuţie metodică şi sistematică din partea autorităţilor statului10. A fost acuzată că a declanşat

8 Pentru o descriere a etapelor şi contextului reactivării Mitropoliei Basarabiei, vezi ,Actul Sinodal al Patriarhiei Române, privindrecunoaşterii reactivării Mitropoliei Basarabiei" care preciza: „Prinreactivarea Mitropoliei Basarabiei se săvârşeşte astăzi un act sfânt deadevăr şi dreptate, care reîntregeşte plinătatea comuniunii de credinţăstrămoşească şi gândire românească..." (Patriarhia Română 1993).

9 Mitropolia cea mai importantă numeric din R. Moldova esteMitropolia Moldovei, structură locală a Bisericii Ortodoxe Ruse, figurândîn diptice ca a 117-cea eparhie din cele 124 ale Patriarhiei Moscovei şipurtând numele de Kisihiovskaia, adică a Chisinăului, implantată abuzivîn Basarabia în 1940 şi reimplantată în 1944. Această instituţie „îşi areînceputul juridic la 17 noiembrie 1993, când a fost înregistrată deGuvernul de la Chişinău condus de Andrei Sangheli, supus al PatriarhieiMoscovei. Declarată 'parte inseparabilă a trupului bisericesc rus',reprezintă o structură de menţinere de către Biserica Rusiei a controluluispiritual asupra populaţiei ortodoxe neruse din Basarabia luate în'prizonierat canonic' o dată cu ocupaţia militară sovietică. Patriarhia Română nu-i recunoaşte acestei structuri ruse decât dreptul de jurisdicţieasupra diasporei ruseşti din Basarabia, ceea ce presupune, prin reciprocitate, exercitatea în Federaţia Rusă a jurisdicţiei extrateritoriale aBisericii Ortodoxe Române, prin Exarhatul Plaiurilor instituit de Sf. SinodRomân la 20 octombrie 1995. Titulatura provizorie de 'mitropolie' estelegată de titlul conferit actualului ierarh rus, Vladimir (colonelul în rezervăNikolai Vasilievici Kantorean) de către Patriarhul Moscovei şi la întregiiRusii Alexei al II-lea Ridiger" (Chifu, Cubreacov, Potroacă 2004)".

10 Unul dintre cronicarii acestui „drum al crucii" a fost SergiuCucuietu, din 1993 până în 2002, redactor şef adjunct la publicaţia Ţara.A trecut la cele veşnice în 2004, an în care i-a apărut şi un volum de cronicicreştine publicate la ziarul de care şi-a legat cel mai solid carierajurnalistică (Cucuietu 2004).

160 l DAN DUNGACIU

conflictul din Transnistria, că subminează autoritatea statului şi statalitatea R. Moldova, că e „agentură străină" şi instrument în mâna Bucureştiului. Există a serie de declaraţii publice ale oficialilor de la Chisinău în care se afirmă că reactivarea Mitro-poliei Basarabiei este un „amestec în treburile interne ale Moldo-vei" (Scrisoarea prim-ministrului A. Sangheli din l martie 1993 către Prea Fericitul Patriarh Teoctist) sau „Patriarhia Română a contribuit, prin acţiunile date, la dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova" (Discursul preşedintelui M. Snegur în Parla-mentul R. Moldova, din 24 decembrie 1992). în 2001, Preşedintele Vladimir Voronin afirma într-un interviu pentru Rossiiskaia gazeta şi Trud: „România... îi susţine până în prezent pe naţionaliştii de la noi. Este vorba de acea Românie cu care ne judecăm acum la Strasbourg. Ca să vezi, că în aceşti ani, nouă ne-au creat o mitro-polie a Basarabiei subordonată Patriarhului român Teoctist... Eu 1-am informat despre asta pe Patriarhul Alexei al II-lea, iar cât mă priveşte, acum mă ocup de chestiunile proprietăţii bisericilor". Toate acestea au fost semnale politice clare la vremea lor. Autorităţile de la Chisinău au scos Mitropolia Basarabiei în afara cadrului legal, fapt ce a determinat un şir de procese la nivel naţional11. De pildă, la 12 septembrie 1995, Judecătoria Buiucani din Chisinău a dat câştig de cauza Mitropoliei Basarabiei. La 18 octombrie acelaşi an, Curtea Supremă de Justiţie a R. Moldova (RM) a anulat hotărârea judecătoriei Buiucani. La 19 iulie 1996, judecătoria Buiucani din Chisinău a emis o altă hotărâre prin care respingea cererea Mitropoliei Basarabiei de a obliga guvernul să o recunoască oficial. La 21 mai 1997, Tribunalul municipiului Chisinău a casat hotărârea judecătoriei Buiucani şi a trimis dosarul spre reexaminare la Curtea de Apel a RM care, la 19

" n Preoţi bătuţi, călcaţi în picioare, ameninţaţi cu arma, aruncaţi din lăcaşurile în care slujeau, acestea sunt doar câteva dintre mărturiile pe care le putem găsi în arhiva publicaţiilor Ţara sau Alfa şi Omega, care relatau constant despre asemenea incidente de neimaginat la sfârşitul sec. XX. într-o notă datată 21 noiembrie 1994, Serviciul de Stat pentru Culte de pe lângă Guvernul R. Moldova menţionează: „... de mai bine de doi ani, un grup bisericesc cunoscut sub numele de Mitropolia Basarabiei îşi desfăşoară, în mod ilegal, activitatea pe teritoriul moldovenesc. Cu toate eforturile noastre de a pune capăt acestei activităţi... nu s-a obţinut nici un rezultat pozitiv" (apud. Nouzille 2005: 227).


august 1997, a dat câştig de cauză Mitropoliei Basarabiei12. La 9 decembrie 1997, Curtea Suprema de Justiţie a RM a anulat decizia Curţii de Apel din 19 august.

Demersurile interne ajung până la capăt. Singura instituţie religioasă neacceptată de guvernul de la Chisinău este Mitropolia Basarabiei13. La 3 iunie 1998, Mitropolia Basarabiei a depus o plângere împotriva Republicii Moldova. La 26 ianuarie 1999 cererea a fost înregistrată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) cu nr. 45701/99. Printr-o decizie din 7 iunie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat cererea Mitropoliei Basarabiei drept admisibilă. Audierile publice au fost ţinute de CEDO la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg în data de 2 octombrie 2001. La 13 decembrie 2001 CEDO a hotărât în unanimitate că, în cazul nerecunoasterii Mitropolia Basarabiei, Republica Moldova a încălcat articolele 9 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a obligat statul pârât la achi-tarea a 20.000 de euro ca despăgubire morală şi a 7.025 de euro pentru cheltuielile de judecată. Guvernul RM a atacat decizia CEDO cerând rejudecarea cazului. La 27 martie 2002, CEDO a decis respingerea cererii guvernului RM, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2001 intrând în vigoare cu titlu definitiv. A fost prima hotărâre CEDO pronunţată pe marginea unei plângeri din Repu-blica Moldova. Ca urmare a hotărârii CEDO, Mitropolia Basarabiei a fost recunoscută şi admisă în legalitate la 30 iulie 2002.

O altă problemă intervine însă, cea a succesiunii. Una este intrarea în legalitate a Mitropoliei Basarabiei, şi alta este recu-noaşterea acesteia ca succesor de drept al fostei Mitropolii.

2 La aceea vreme preşedinte al R. Moldova, Petru Lucinschi reacţionează: „trebuie făcut recurs la Curtea Supremă de Justiţie, dar acesta va avea un caracter procedural şi judecarea sa va cere timp".

13 Aceasta a fost şi observaţia specialiştilor străini: „cu excepţia Mitropoliei Basarabiei, guvernul R. Moldova are o atitudine binevoitoare faţă de alte biserici. Drept exemplu, la 22 iulie 1993, guvernul recunoaşte Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, la 19 iulie 1994 -Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea - Biserica Reformată, la 28 august 1995 - Biserica Ortodoxă Rusă din Moldova. La 9 iunie 1994 aprobă statutul şi recunoaşte Federaţia (Religioasă) a Comunităţii Evreieşti, iar la l septembrie 1997 - statutul Uniunii Comunităţii Evreilor Mesianici" (Nouzille 2005: 228).

162 l DAN DUNGACIU

La 26 septembrie 2001, guvernul RM a adoptat hotărârea nr. 1008 privind aprobarea modificării introduse în Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Moldovei) prin care aceasta este declarată si recunoscută oficial ca succesoare de drept a Mitropoliei Basarabiei (!!!). La 8 februarie 2002, deputaţii Iurie Roşea şi Vlad Cubreacov, împreună. cu ÎPS Mitropolit Petru Păduraru al Basarabiei au atacat hotărârea 1008 la Curtea de Apel a RM, în procedură de contencios administrativ. La 20 octombrie 2003, la cererea guvernului Tarlev, Curtea de Apel a respins cererea petiţionarilor pe motiv că aceasta ar ţine de competenţa Curţii Constituţionale. Hotărârea Curţii de Apel a fost atacată cu recurs la Curtea Supremă de Justiţie care a anulat decizia Curţii de Apel si a acceptat să examineze pe fond, în prima instanţă, litigiul patrimonial dintre Mitropolia Basarabiei pe de o parte şi guver-nul RM împreună cu Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove pe de altă parte. La 2 februarie 2004, Colegiul de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie (CSJ) a decis anularea Hotărârii de Guvern nr. 1008 din 26 septembrie 2001, prin care Mitropolia Moldovei (Patriarhia Moscovei) fusese declarată succesoarea de drepturi a Mitropoliei Basarabiei (Patriarhia Română)14. Deputatul Vlad Cubreacov (PPCD), cel care a repre-zentat în instanţă Mitropolia Basarabiei, a declarat atunci că „este o zi mare în istoria Mitropoliei Basarabiei şi a justiţiei naţionale, întrucât s-a făcut dreptate într-un litigiu atât de dureros, care vizează patrimoniul Mitropoliei, uzurpat de către structura locală a Patriarhiei Moscovei, prin complicitate cu guvernul comunist de la Chişinău... Acest lucru s-a făcut ţinând cont de atenţia sporită a Consiliului Europei faţă de evoluţia acestui caz. Decizia Curţii deschide o nouă etapă în procesul de recâştigare a drepturilor Mitropoliei Basarabiei. Pe parcursul acestui an trebuie să ne

14 Merită reamintit aici că, la 29 octombrie 2003, cu ocazia celei de-a 859-a Reuniuni a delegaţilor miniştrilor de externe ţinută la Strasbourg, s-a decis redeschiderea monitorizării modului în care RM se conformează hotărârii CEDO în dosarul Mitropoliei Basarabiei. Această decizie a fost adoptată ca urmare a sesizărilor Mitropoliei Basarabiei şi a interpelării nr. 432 adresate Comitetului de membrii APCE, Vlad Cubreacov şi Riorita Paterău, privind drepturile patrimoniale ale Mitro-poliei Basarabiei, inclusiv cel la propria sa succesiune juridică.

DOSARUL MITROPOLIE! BASARABIEI l 163

aşteptăm la o serie de procese de răsunet privind bunurile Mitro-poliei Basarabiei, confiscate, naţionalizate sau ridicate abuziv de statul sovietic ocupant, bunuri la care nu s-a renunţat niciodată şi care vor trebui să revină proprietarului legitim, aşa cum spune legislaţia Republicii Moldova şi cadrul juridic internaţional"15, în consecinţă, cel mai important obiectiv al Mitropoliei Basarabiei astăzi este cel al recuperării proprietăţilor bisericeşti. In 2004, Mitropolia Basarabiei a iniţiat un nou dosar la CEDO, după ce a finalizat la scară naţională un proces legat de dreptul său de succesiune în raport cu Mitropolia Basarabiei care a funcţionat până în 1944. După cum am văzut, deşi în 2004 instanţa naţională din R. Moldova, Curtea supremă de justiţie, a anulat hotărârea guvernului Tarlev din 26 septembrie 2001, prin care structura locală a Patriarhiei ruse de la Moscova fusese recunoscută drept succesoare juridică a Mitropoliei Basarabiei, în acelaşi timp a statuat că Mitropolia Basarabiei ar putea fi doar succesoare istorică, canonică si spirituală a Mitropoliei Basarabiei de până la 1944. Pornind de la această decizie definitivă, reprezentanţii Mitropoliei Basarabiei au intentat dosar la CEDO si au cerut autorităţii competente - serviciului de stat pentru problemele cultelor de pe lângă Guvernul R. Moldova - să accepte şi să înregistreze modificările operate la statutul pentru organizarea şi funcţionarea Mitropoliei Basarabiei. După cum afirmă Vlad Cubreacov: „problematic este termenul de succesiune - rămâne să demonstrăm în faţa Curţii de la Strasbourg că succesiunea istorică, canonică şi spirituală în accepţia legilor RM şi a CEDO, a Primului protocol în Convenţia Europeană ratificat de R. Moldova înseamnă, de fapt, succesiune de drept. In momentul în care vom obţine recunoaşterea acestui fapt, nu ne rămâne decât un pas până la recuperarea de facto a proprietăţilor noastre imense, păstrate în cea mai mare parte şi administrate de stat,

~ 15 O menţiune specială pentru aceste victorii juridice ale Mitro-poliei Basarabiei se cuvin avocatului Vitalie Nagacevschi, Preşedintele organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului", cel care a susţinut cauza Mitropoliei în instanţele naţionale şi internaţionale, dar şi avocatului american J. W. Montgomery, avocatul Mitropoliei Basarabiei la CEDO, despre care vom vorbi ceva mai jos.

164 l DAN DUNGACIU

R. Moldova ca succesor al RMSS care a confiscat, ridicat, naţionalizat abuziv proprietăţile Mitropoliei noastre".

3.4. Un american pe frontul româno-rus: avocatul si teologul american John Warwick Montgomery

Să facem un răgaz la acest punct. După cum am mai spus în introducerea acestui volum, discursul geopolitic păcătuieşte, nu de puţine ori, prin lipsa de nuanţe. Ţintind privirea către dimen-siunea mare a spaţiilor şi a puterii care se distribuie prin inter-mediul lor, riscă adesea să uite - sau sugerează că uită - pe actorii geopolitici concreţi prin care această putere se propagă, se manifestă şi se concretizează. Personajele de pe scena lumii, care, chiar dacă nu deţin „cheia" acesteia în mâinile lor sau nu pot să-şi aroge controlul asupra ei, pot, totuşi, mai mult decât suntem dispuşi uneori să credem, să o influenţeze, să-i nuanţeze vectorii sau să-i modifice alura. Actorii (individuali sau instituţionali) contează - „agency" zic cu un termen util anglo-saxonii - şi nici o analiză, indiferent cât de globală sau cuprinzătoare - nu poate face abstracţie de ei. Despre un asemenea context şi un asemenea actor vom vorbi la acest punct.

Susţinerea unui proiect la CEDO precum cel descris anterior ar fi fost de neconceput fără o susţinere juridică pe măsură. Şi aici intră în scenă unul dintre actorii fundamentali ai dosarului Mitropoliei Basarabiei, fără de care, probabil, recunoaşterea acesteia nu s-ar fi petrecut: John Warwick Montgomery. Este profesor, teolog şi avocat, recunoscut internaţional la cel mai înalt nivel în toate aceste domenii. Este cetăţean american (de asemenea, şi cetăţean britanic). Cariera sa se împarte între Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa, unde predă, pledează, predică sau susţine conferinţe. S-a născut la 8 octombrie 1931 la Warsaw (New York). CV-ul său este impresionant, dezvăluind, pe lângă un om al credinţei, un veritabil teolog-savant, care a marcat domeniul dezbaterii prin câteva intervenţii memorabile. Este unul dintre cele şase persoane din lume care au primit diploma cum laude a Institutului Internaţional pentru Drepturile Omului, şi a fost director de studii al prestigioasei instituţii din 1979 până


în 198116. John Montgomery este un savant în cel mai pur sens al termenului (spaţiul nu ne permite să insistăm în această prezentare generală asupra operei sale, dar trebuie menţionat, fie şi în treacăt, că polemicile sale teologice cu susţinătorii (teologi!) ai tezei „morţii lui Dumnezeu" sau cu adepţii situaţionismului în etică au făcut carieră). Preocupările domniei sale sunt diverse: teologie, drept, drepturile omului, dar şi aspecte politice concrete si contemporane. A publicat zeci de titluri,Volume, cărţi, articole.

Cum a ajuns John Warwick Montgomery să pledeze cauza Mitropoliei este o poveste care, în datele ei esenţiale, poate fi rezumată astfel. Pe de-o parte, interesul ridicat pe care cazul ca atare 1-a stârnit în anumite medii preocupate de eclesiologie răsăriteană, Rusia sau drepturile omului - asociaţii non-guver-namentale din Statele Unite ale Americii sau Marea Britanie, cercuri politice etc. Pe de alta, prestaţiile de la Strassbourg ale deputatului R. Moldova, Vlad Cubreacov, care au atras atenţia în Europa, dar nu numai. Şi, dincolo de toate acestea, interesul pentru Ortodoxie şi spiritualitate răsăriteană a avocatului şi teologului anglo-american John Warwick Montgomery.

întâlnirea dintre acesta şi reprezentantul Mitropoliei Basarabiei, Vlad Cubreacov, s-a petrecut la Strasbourg. Iniţial, deputatul PPCD mai fusese contactat, în Chişinău, de instituţii americane preocupate de problematica drepturilor omului şi interesate de caz. In timpul discuţiilor de la Strasbourg, John Warwick Montgomery, director, printre altele, al Centrului pentru Drepturile Omului al Universităţii din Luton, s-a arătat extrem de interesat de caz şi de evoluţia acestuia. Să mai adăugăm o dată aici, ca element esenţial, interesul şi dragostea pentru Ortodoxie în general şi pentru Ortodoxia românească în special pe care teologul luteran o arată de fiecare dată. Dialogul a fost fructuos, iar lungimea de undă pe care se purta dialogul a fost aceeaşi. In urma discuţiilor, avocatul american a semnat un contract cu Mitropolia Basarabiei prin care se angaja să ofere - gratuiţi -asistenţă juridică în procesul intentat autorităţilor de la Chişinău. Iată cum descrie Vlad Cubreacov această întâlnire: „L-am

6 Pentru o prezentare a vieţii şi carierei avocatului vezi în Montgomery 2003.

166 l DAN DUNGACIU

cunoscut la Strasbourg în iunie 1998 şi astfel am dobândit un mare prieten. De îndată ce a avut primele detalii despre cazul Mitropoliei Basarabiei, a acceptat, fără umbră de ezitare, să ne reprezinte în proces, cu titlul gratuit, considerând că astfel se pune în serviciul cauzei creştine, în serviciul Ortodoxiei româneşti nedreptăţite de ocupaţia sovietică atee. A avut o prestaţie exemplară în faţa Camerei de judecători ai CEDO când a pledat cauza Mitropoliei Basarabiei şi 1-a înfruntat pe ex-ministrul Justiţiei Ion Morei, agent al guvernului comunist de la Chişinău. John Warwick Montgomery şi-a binemeritat un loc de cinste în istoria recentă a R. Moldova şi a Bisericii Române" (Affaire Eglise Metropolitaine... 2004: 4).

Evaluată post-festum, întâlnirea s-a dovedit providenţială. Flancaţi juridic impecabil de către juristul anglo-american, reprezentanţii Mitropoliei Basarabiei au avut, în final, câştig de cauză. Anvergura cazului - pe care nu o sesizăm, poate, la ade-vărata dimensiune din pricina distanţei încă prea mici faţă de eveniment - îi plasează pe protagonişti la loc de cinste nu doar în lupta pentru democraţie şi drepturile omului pe continentul european, dar şi în istoria Bisericii Ortodoxe Române, ai cărui purtători de cuvânt şi slujitori s-au făcut prin biruinţa cauzei pe care au susţinut-o exemplar. Recent, Asociaţia Juriştilor Britanici a desemnat cele mai importante trei cazuri derulate pe parcursul anului 2002. Printre ele s-a numărat şi cazul Mitropoliei Basarabiei, iar numele avocatului John Warwick Montgomery a fost, din nou, pronunţat cu respect.

Un nume elogiat în SUA sau Marea Britanie pentru ceea ce a făcut pentru români, dar care, în România, este, practic, necunoscut17...

17 La invitaţia Patriarhului României, Prea-Fericitul Teoctist, avocatul şi teologul american John Warwick Montgomery, a vizitat România în perioada 01-06 octombrie 2003. în timpul acestei vizite, din păcate aproape deloc mediatizată, Domnia sa a fost decorat de către Patriarhul României cu „Crucea patriarhală". A vizitat mai multe lăcaşuri religioase din România, avut o întâlnire cu studenţii şi cadrele didactice al Facultăţii de Sociologie a Universităţii Bucureşti şi a acordat un singur interviu publicaţiei Lumea de la Bucureşti (Montgomery 2003).


Care a fost miza procesului de la Strasbourg? în esenţă, Guvernul Moldovei reprezentat atunci de Ion Morei susţinea că această chestiune, respectiv legalizarea Mitropoliei Basarabiei, era o problemă religioasă internă, respectiv o „ceartă" între două biserici creştin-ortodoxe şi care va fi soluţionată amiabil între cele două Mitropolii - Mitropolia Moldovei, recunoscută, sub oblăduirea Patriarhiei de la Moscova, şi Mitropolia Basarabiei, nerecunoscută, sub oblăduirea Patriarhiei de la Bucureşti. Aşa că, argumentau reprezentanţii Guvernului Moldovei, nu e treaba CEDO să soluţio-neze acest caz, pentru că este o chestiune intra-religioasă, deci forul european şi-ar depăşi competenţele. Această poziţie era susţinută atunci şi de Guvernul Moldovei şi de Mitropolia Moldo-vei. Trebuie amintit aici că la şedinţa de la Strasbourg a fost prezent şi Mitropolitul Moldovei, IPS Vladimir. Şi el şi repre-zentanţii comuniştilor susţineau, sofistic, ideea conflictului intra-religios (sofistic pentru că, în acest caz, „soluţia" ar fi atârnat, în întregime, de bunăvoinţa Moscovei şi s-ar fi putut prelungi zeci de ani), în realitate - şi acesta a fost nucleul argumentaţiei avocatului american -, era o confruntare între Mitropolia Basara-biei şi Stat, căci procesul era intentat Guvernului Republicii Moldova, în plus, oficialii R. Moldova afirmau că, de fapt, Mitro-polia Basarabiei ar fi o „organizaţie revoluţionară", un instrument al Bucureştiului prin care acesta urmărea să destabilizeze şi sa anexeze tânăra republică de peste Prut. Ministrul Justiţiei din Moldova, Ion Morei, vorbea la CEDO despre „amestecul direct [al României] în treburile statului suveran şi independent,.Republica Moldova" şi afirma că: „se mizează pe faptul că în ape tulburi expansionismul românesc va pescui mai uşor, inclusiv şi prin intermediul Patriarhiei Române"...*

Cum a procedat apărarea? Să lăsăm cuvântul alocatului Montgomery: „Ce trebuia să facem noi în aceste condiţii? Bftle-înţeles, să arătăm şi să probăm în faţa curţii că nu există nici o probă, de nici un fel, cum că Mitropolia Basarabiei ar fi fost sau este implicată în activităţi revoluţionare. Ceea ce am făcut! Noi am arătat acolo că această biserică era - surpriză! - chiar... Biserică. Şi că trebuie tratată ca atare. Iar conflictul real era unul dintre Stat şi Biserică! Asta am reuşit să probăm în faţa Curţii europene..."

168 l DAN DUNGACIU

Adversarul Mitropoliei era atunci reprezentat de Ministrul Justiţiei Ion Morei18, care a spus Curţii: „E adevărat că nu am nici un precedent legal prin care să-mi susţin cauza. Si e adevărat că oponentul meu a prezentat un număr considerabil de precedente în sprijinul cauzei sale - legalizarea Mitropoliei Basarabiei. Dar, în ciuda acestui fapt, tot nu trebuie să-i daţi câştig de cauză, căci, dacă legalizaţi Mitropolia, ţara va exploda! Moldova va dispărea! Va fi o revoluţie! Forţele reacţionare - în primul rând politicienii din Partidul Popular Creştin Democrat - vor distruge tânăra republică"19.

Reprezentantul Mitropoliei Basarabiei a argumentat, în re-plică, în felul următor: guvernul Moldovei afirmă că nu vrea să intervină într-o dispută religioasă, respectiv o chestiune care privea doar cele două Biserici Ortodoxe. Ceea ce „era complet fals si, ca argumentaţie, nul. Căci guvernul intervenise deja! Prin simplu fapt că recunoştea una dintre ele, deci se implicase deja, direct, în această problemă". Prin simplu fapt că guvernul înregistrase o biserică - Mitropolia Moldovei - si nu pe cealaltă! Deci, „deja era tendenţios - ori le înregistra pe toate, ori pe nici una. Discri-minarea era limpede...".

Este semnificativă atitudinea şi tipul de argumentaţie al Guvernului Moldovei reprezentat acolo de Ion Morei. Ministrul Justiţiei „avea, se pare, mai puţină încredere în judecata cetă-ţenilor din Republica Moldova decât oricine altcineva! îşi consi-dera proprii cetăţeni ca pe nişte copii mici, incapabili să judece singuri şi să decidă pentru ei. Presupoziţia guvernului era că cetăţenii săi vor începe să se păruiască şi să se lupte între ei în

18 „Era - se vedea limpede - un comunist care gândeşte dupăschemele mentale marxiste, în plus, nu ştia nici una dintre limbile admiseîn pledoarie la CEDO, engleza şi franceza, iar stilul său de argumentareşi maniera în care proceda nu 1-au ajutat de loc în acest proces de niveleuropean", îl caracterizează Montgomery.

19 Avocatul continuă: „îl ascultam şi îmi spuneam că totul mergeminunat. Aproape că nu trebuia să spun nimic! Greşeala pe care o făceaera enormă. Căci un singur lucru nu poţi să faci în faţa judecătorilor: săinvoci şi să argumentezi cu argumente politice. Judecătorii nu vor săcreadă sau să se creadă despre ei că acţionează politic, că fac politică.Ei afirmă şi cred că au de-a face cu un singur lucru: legea. Legea şi nimicaltceva. Iar Morei, acuzând în stânga şi dreapta, le servea numaiargumente politice!" (ibid.).


momentul în care guvernul le va permite să ia decizii pe cont propriu! Doar Guvernul gândeşte în ţara aceea... Şi această situaţie trebuie să înceteze! Guvernul Moldovei trebuie să-şi privească cetăţenii ca pe nişte oameni maturi şi responsabili, capabili să ia decizii, şi în chestiuni religiose, şi să acţioneze în acord cu ele". Vom vedea - a continuat avocatul - dacă ţara va „exploda" sau nu! „Să admitem, de dragul argumentului, că dacă Mitropolia Basarabiei se va legaliza, ţara va sări în aer. Chiar dacă ar fi aşa- a spus judecătorilor în pledoaria sa - sarcina dumneavoastrăaici nu este să păstraţi o ţară intactă; sarcina dumneavoastră estesă implementaţi Convenţia Europeană privitoare la DrepturileOmului. Şi Articolul 9 din această Convenţie garantează la modulabsolut dreptul oricărui om la alegerea propriei religii! Nu existăaltă posibilitate! Nu dorim ca Moldova să 'explodeze' şi să 'dispară',dar, dacă există o posibilitate de alegere între respectarea drepturilor religioase, a drepturilor fundamentale garantate de Convenţia europeană, şi 'explozia' Republicii Moldova, mă tem cătrebuie să optăm pentru prima alternativă!"

Şi Mitropolia Basarabiei a avut câştig de cauză, în final. A fost o decizie unanimă, chiar şi judecătorul din Republica Moldova a decis aşa. Guvernul a făcut apel, dar a pierdut. „In plus - ce ironie!- Ministrul Justiţiei Ion Morei a fost şi el, între timp, demis dinguvern... A mai existat şi acea tragică răpire a lui VladCubreacov despre care nu se ştie nici astăzi foarte mult, dar seştie că în timpul detenţiei Vlad a cerut o Biblie şi i s-a adus unNou Testament tipărit de una dintre bisericile aparţinând Mitropoliei Moldovei... Au existat atunci suspiciuni că cele două evenimente - legalizarea Mitropoliei Basarabiei şi răpirea deputatuluiCubreacov - ar fi putut fi legate" (Montgomery 2003).

3.5 Mitropolia Basarabiei azi

Astăzi, au trecut câţiva ani de la acel proces faimos, dar, dacă pe hârtie lucrurile s-au normalizat, în realitate situaţia Mitropoliei Basarabiei este departe de a fi ideală.

Iată un simplu caz. La 15 septembrie 2005, în scuarul Catedra-lei „Naşterea Domului" din Chişinău a fost organizată o rugăciune pentru victimele traficului de fiinţe umane - „Uniţi prin rugă-

170 l DAN DUNGACIU

ciune". Evenimentul, oficiat de Mitropolia Moldovei, a fost organizat de către un grup de jurnalişti ai Corporaţiei Tele-radiodifuziunii publice din Norvegia şi o organizaţie neguverna-mentală din aceeaşi ţară. Pentru organizarea evenimentului, jurnaliştii din Norvegia au alocat aproximativ 10.000 euro. A fost desfăşurat un „Te-Deum" de către un sobor de preoţi, au fost auzite cântări bisericeşti interpretate de către mai multe coruri din ţară, precum şi de o interpretă din Norvegia şi o tânără interpretă locală. Enoriaşilor le-au fost distribuite 5.000 lumânări, aprinse pentru tinerele din Republica Moldova, victime ale traficului de persoane. Potrivit producătorului norvegian, Asmund Broving, pe lângă traficul de fiinţe umane, Republica Moldova se confruntă cu alte două probleme grave - sărăcia şi lipsa locurilor de muncă, încât implicarea bisericii în soluţionarea acestora este binevenită.

Până aici, nimic neobişnuit. Problema este însă următoarea: deşi, iniţial, la eveniment au fost invitaţi să participe şi repre-zentanţi ai Mitropoliei Basarabiei (şi ai Bisericii Romano-Catolice din Moldova), Mitropolia Moldovei a fost împotrivă. Preotul Octavian Moşin, responsabil pentru relaţiile cu mass-media din cadrul Mitropoliei Moldovei, a menţionat că biserica este îngri-jorată de această problemă socială şi trebuie să fie alături de persoanele care suferă. Cât priveşte împotrivirea faţă de partici-parea la eveniment a reprezentanţilor altor biserici, el a spus că, deoarece drept loc al desfăşurării a fost ales scuarul Catedralei „Naşterea Domnului", care ţine de Mitropolia Moldovei, slujba va fi ţinută doar de către preoţii acestei mitropolii. Solicitat să comenteze poziţia Mitropoliei Moldovei, preotul loan Ciuntu, responsabil pentru relaţiile cu mass-media din cadrul Mitropoliei Basarabiei, a declarat că Mitropolia Basarabiei a fost disponibilă să participe nu doar cu rugăciuni, ci şi cu un sprijin financiar. „Aceste victime sunt copiii noştri şi am dori mult să4 ajutăm. Consecinţele fenomenului traficului de persoane trebuie să unească întreaga societate, dar la ce fel de unire cheamă reprezentanţii Mitropoliei Moldovei, în situaţia în care resping participarea altor biserici", a spus preotul, în opinia lui, aceste acţiuni „nesănătoase" şi interesele în plan politico-bisericesc ale Mitropoliei Moldovei reprezintă „o ambiţie de grandomanie" a Bisericii Ruse, căreia i se supune Mitropolia Moldovei şi care doreşte să demonstreze că numai ei pot face lucruri frumoase. „Nu este pentru prima dată


când suntem ignoraţi. Reprezentanţii Mitropoliei nu au fost admişi nici la aducerea focului sfânt de la Ierusalim, nici în Drumul Crucii. Noi vom asista la eveniment, deoarece suntem de aceeaşi credinţă şi suntem aproape de suferinţa tinerelor care au devenit victime ale traficului", a conchis preotul loan Ciuntu.

Episodul recent ilustrat mai sus este emblematic din mai multe puncte de vedere. Pe de-o parte, chiar intrată în legalitate, Mitro-polia Basarabiei de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române este marginalizată pe cât posibil de Biserica „oficială" a R. Moldova, respectiv Mitropolia Moldovei aflată sub jurisdicţia Moscovei.

Pe de altă parte, că Mitropolia Basarabiei deranjează, inco-modează din ce în ce mai mult. A devenit o prezenţă, şi una semni-ficativă în peisajul religios şi nu numai de peste Prut. Şi asta nu pare că este sesizat nici de la Bucureşti nici din altă parte.

Prinşi în vârtejul confruntărilor politice de peste Prut, uităm de cele mai multe ori că dincolo de efemerele, totuşi, dispute de acest tip, există acolo şi evoluţii profunde, de substanţă, în răspăr, poate, cu traiectoria politică imediată, dar care vor afecta pe termen mediu şi lung configuraţia socială, culturală, etnică sau politică a spaţiului din dreapta Prutului. Una dintre aceste evoluţii este cea a Mitropoliei Basarabiei. Celor care scrutează dincolo de scena politică nu le poate scăpa faptul că această instituţie câştigă, tăcută şi imperturbabilă, raion după raion. Cea mai recentă confir-mare o aduce sondajul realizat în noiembrie anul trecut comanda International Republican Institute, sponsorizat de USAID si ela-borat, coordonat şi analizat de Baltic Surveys /The Gallup Organization. In acest sondaj, Mitropolia Basarabia este pe locul al treilea la nivelul încrederii publice (66%), cu o creştere semnificativă din martie acelaşi an când se plasa pe poziţia a noua (57%).

Scorul este surprinzător, mai ales pentru o instituţie care nu a beneficiat de nici o „reclamă" publică si care a avut de înfruntat Mitropolia Moldovei, subordonată canonic Patriarhiei de la Moscova, instituţie care a profitat copios de faptul că atât preşe-dintele Voronin, dar şi fostul primar al Chişinăului, Serafim Urechean s-au afişat cu mitropolitul ei de fiecare dată când au avut prilejul.

Astăzi, Mitropolia Basarabiei, ca subiect vizat în decizia de guvern contestată, există de facto şi de jure ca entitate bisericească distinctă, subiect autonom de drept civil şi canonic, fără vreo

172 l DAN DUNGACIU

legătură, în trecut sau în prezent, cu Patriarhia Moscovei sau cu structura ei locală din Republica Moldova. La 20 decembrie 2004 situaţia Mitropoliei Basarabiei se prezintă astfel: o Mitropolie, două eparhii sufragane (Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia de Bălţi), 78 parohii, 7 mănăstiri, 8 protopopiate, un Seminar, o misiune socială cu 52 de filiale, o frăţie ortodoxă cu 41 filiale, un Centru de pelerinaj, două publicaţii periodice („Misionarul"20 şi „Luminătorul"), două asociaţii (ASCOR şi AMFOR). Asta înseamnă 196 entităţi înregistrate de Serviciul de Stat pentru Culte şi de Ministerul de Justiţie al R. Moldova. Creşterea de la l ianuarie 2004 a constat din 135 entităţi înregistrate, dintre care două eparhii sufragane, 36 parohii, două mănăstiri, 52 de filiale ale Misiunii sociale „Diaconia", o Frăţie ortodoxă cu 41 de filiale, un Centru de pelerinaj.

Vlad Cubreacov într-un interviu acordat publicaţiei Lumea de la Bucureşti (februarie 2005) declara: „această situaţie deschide o perspectivă extraordinară, este o bază pe care se poate clădi mult în anul 2005 şi mai ales în 2007, când sperăm că vom înregistra un salt calitativ indiscutabil, în 2005 îşi începe activitatea seminarul teologic Mitropolitul Iurie Grosu din Chişinău, dar care, din păcate, nu a beneficiat până acum de sprijin financiar pentru activitate normală - în 2005, Sfântul, Marele şi îndreptătorul Sinod de la Bucureşti a recomandat mandat călduros statului român şi tuturor mitropoliilor şi eparhiilor componente ale BOR să acorde tot sprijinul necesar pe plan didactic, organizatoric şi financiar pentru buna funcţionare a reînfiinţatului seminar teologic din Chişinău. De asemenea, sperăm să putem reactiva Facultatea de Teologie din Chişinău, celebră altădată, la care au

20 Primit la Bucureşti într-o tăcere âbsolută, la 15 septembrie 2003 apărea la Chişinău, cu binecuvântarea înalt Prea Sfinţiei Sale Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, primul număr al acestei publicaţii, organul de presă oficial al Mitropoliei Basarabiei. Apariţia a fost un eveniment. Misionarul relua astfel, după 11 ani de la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, revista de misiune ortodoxă cu acelaşi nume creată de marele Mitropolit Gurie Grosu în 1929 şi care a apărut pe cuprinsul Mitropoliei Basarabiei între anii 1929 si 1940.


predat Nichifor Crainic, Gala Galaction, Constantinescu Iaşi, alte personalităţi".

3.6. Mitropolia Basarabiei si Transnistria

In 2005 începe şi activitatea reactivatei Misiuni Ortodoxe Române pentru Transnistria, cu statutul (îe Eparhie sufragană a Mitropoliei Basarabiei. De fapt, la 25 noiembrie 2004, Mitro-politul Basarabiei, în calitatea sa de Exarh al Plaiurilor, a decis reînfiinţarea vechii Misiuni Ortodoxe Române de dincolo de Nistru. Municipiul Dubăsari a fost stabilit ca centru eparhial şi se speră obţinerea rapidă a personalităţii juridice din partea organului competent, în luna decembrie 2004 s-a înfiinţat în Transnistria prima filială a Frăţiei Ortodoxe Române în comuna Roghi, din raionul Dubăsari, localitate în care există două administraţii: una subordonată Chişinăului si alta Tiraspolului. Reprezentanţii Mitropoliei Basarabiei speră să extindă structurile Frăţiei Ortodoxe Române şi în alte localităţi importante, cel puţin în 56 de aşezări rurale dintre cele 71 din Transnistria, căci aici există o componentă etnică favorabilă, românii reprezentând majoritatea.

In Transnistria, parohiile sunt administrate de episcopul lustinian (Viktor) Ovcinikov de la Tiraspol, cu studii la Bucureşti fără a-şi lua licenţa în teologie - nu a fost unul dintre cei mai străluciţi studenţi - „om al FSB, colaborator al regimului de la Tiraspol, unul dintre adevăraţii soldaţi ai interesului imperial rus în această zonă şi unul dintre prigonitorii înverşunaţi ai Mitro-poliei Basarabiei de-a lungul ultimilor 7 ani, de când a fost paraşutat de Patriarhia din preajma Kremlinului în ţara noastră" (Cubreacov 2005). Parohiile din estul R. Moldova sunt parte a structurii locale a Patriarhiei Moscovei, adică a Mitropoliei Moldo-vei cu centrul la Chişinău, condusă de Mitropolitul Vladimir (Nicolai Vasilievici Cantarean). Nici o parohie din stânga Nistru-lui şi nici eparhia instituită acolo de Patriarhia Moscovei nu recunosc Republica Moldova ca stat, nu au solicitat admiterea în cadrul legal şi, practic, nu există din punct de vedere juridic. Acestea funcţionează doar în plan canonic. După cum sesizează unul dintre reprezentanţii Mitropoliei Basarabiei, „este important să observăm că toate aceste structuri ale Patriarhiei Moscovei au

174 l DAN DUNGACIU

solicitat obţinerea personalităţii juridice din partea aşa-zisei 'republici moldoveneşti nistrene'. Deci, practic, sabotează regimul juridic din R. Moldova".

Atitudinea Mitropolitului Vladimir este cel puţin surprin-zătoare. Donia sa a făcut chiar o serie de gesturi publice prin care îi prezintă pe capii regimului de ocupaţie din Transnistria drept creştini exemplari, modele de urmat. Astfel, pe parcursul ultimilor ani, Igor Nikolaevici Smirnov, în urma demersului Mitropolitului de la Chişinău, a fost decorat cu cele mai înalte distincţii ale Bisericii Ortodoxe Ruse: Sfântul Gheorghe, Sfântul Apostol Andrei cel întâichemat, Oul pascal de aur, oferit de Patriarhul Rusiei, diplome, ordine. Recent, la l septembrie 2005, Mitropolitul Chisinăului şi al întregii Moldove Vladimir 1-a felicitat pe episcopul de Tiraspol şi Dubăsari, lustinian, odată cu aniversarea a 10-a de la hirotonisirea acestuia în rangulêpiscop, înmânându-i ordinul Preafericitului Paisie Velicikovski. In discursul rostit cu această ocazie, mitropolitul Vladimir a menţionat că pe parcursul a 10 ani de aflare a lui lustinian în postul de episcop, numărul parohiilor ortodoxe în Transnistria a crescut de trei ori, a fost deschisă o mănăstire şi un seminar duhovnicesc. La ceremonia prilejuită de aniversarea a 10-a de la hirotonisirea episcopului lustinian, la catedrala Schimbării la Faţă din Tighina au participat Patriarhul Moscovei si al întregii Rusii Aleksii II, arhiepiscopul de Kostroma şi Galicia - Aleksandr, arhiepiscopul de Lvov si,Calicia - Augustin, episcopul de Edineţ şi Briceni - Dorimedont, parohi din Rusia şi Ucraina. Aleksii al II-lea 1-a decorat pe lustinian cu ordinul Serafim Sarovski.

După cum afirmă reprezentanţii Mitropoliei Basarabiei, aceasta, odată cu extinderea jurisdicţiei sale în Transnistria, „va cerceta îndeaproape activitatea aşa-zişilor creştini exemplari de la Tiraspol şi în cazul în care aceştia nu se vor conforma preceptelor evanghelice riscă să fie anatemizaţi, chiar excomunicaţi din sânul Bisericii, pentru că Mitropolia Basarabiei este, considerăm noi, singura structură ortodoxă canonică îndreptăţită istoric la jurisdicţie, inclusiv în Transnistria". Dar faptul că această struc-tură din afara Basarabiei îşi reia activitatea în Transnistria va permite reintegrarea în viaţa spirituală Românească a românilor din interfluviu Nistru-Bug, din actuala regiune Odesa, mai ales din nordul ei, unde există o comunitate românească numeroasă, fără drepturi elementare în plan bisericesc.


Unul dintre cazurile cele mai semnificative din zonă este cea a inochentistilor, o foarte numeroasă sectă de origine ortodoxă care s-a separat de Ortodoxie acum aproape 100 de ani, „tocmai pe motivul că Biserica Ortodoxă Rusă, tributară ideilor imperialiste ruseşti, a interzis limba română ca limbă liturgică". Reacţia românilor transnistreni „a fost una energică", întrucât ei au su-portat cea mai mare presiune din partea ierarhilor ruşi din secolul XIX - a fost „o adevărată mişcare populară de rezistenţă roma nească în Transnistria pentru limba română". Există astăzi localităţi întregi de inochentişti, de mii de locuitori. Este vorba despre raioanele Balta, Ananiev etc. Localitatea Pasat este una dintre cele mai importante. Acolo este înmormântat Inochentie Levigioară, liderul acestei mişcări de rezistenţă, caterisit de câteva ori, deportat în mai multe rânduri dincolo de Cercul Polar, după care a revenit acasă, şi a organizat mişcarea inochentistilor ca formă de rezistenţă împotriva rusificării prin biserică. Aceşti credincioşi „nu au avut decât vina de a fi dorit să păstreze rânduiala de până la 1795, când această veche şi întinsă parte a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei a fost anexată abuziv de către Biserica Ortodoxă Rusă prin deciziile Sinodului dirigent de la Petersburg. O serie de ierarhi ruşi care ţineau pasul după trupele militare s-au instalat în Transnistria fără ca acordul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei sau al Patriarhiei de Constantinopol să fi fost cerut vreodată". Inochentiştii sunt consideraţi astăzi o sectă şi sunt într-adevăr o comunitate fără comuniunea cu restul Ortodoxiei. De aceea „un efort pentru recuperarea lor se impune. Credem că a sosit timpul, întrucât mijloacele bisericeşti dar şi cele secular-juridice ne permit să o facem" (ibid.).

In 2004 s-a înregistrat o creştere a Mitropoliei Basarabiei nu numai în interiorul Basarabiei, dar şi în afară, într-un singur an au aderat 6 comunităţi din Federaţia Rusă. Este vorba despre comunităţi mari, urbane şi săteşti. Prima a fost „comunitatea Sfânta Ecaterina din Moscova, unde există o comunitate de peste 20.000 de români, dar şi o localitate din Siberia, unde este vorba nu doar despre etnici români, ci şi de etnici ruşi". Există 6 preoţi în Federaţia Rusă, pentru cele şase comunităţi, şi un protopopiat care a fost organizat în frunte cu părintele protopop Alexandru Sergheiev Zarnadze, preot de origine georgiano-rusă. De asemenea, Mitropolia Basarabiei şi-a creat primele comunităţi în SUA. Există două parohii şi o mănăstire cu 7 călugări pe plaiuri americane,

176 l DAN DUNGACIU

astfel încât titlul de Exarh al Plaiurilor atribuit la 20 octombrie 1995 de către Sinodul Român Mitropolitului Basarabiei'a devenit nu doar onorific, ci şi lucrător, în Rusia avem foarte multe de făcut - afirmă Vlad Cubreacov - pentru că, „pe de-o parte, legislaţia acestei ţări este permisivă, pe de altă parte, comunitatea românească numără circă 300.000 de suflete. Există peste 20 de localităţi populate compact de români, opt în zona Caucazului de Nord, în regiunea Krasnodar, şi 12 în Orientul îndepărtat, la graniţa ruso-chineză pe valea Amurului. Avem şi alte localităţi în Siberia şi concentraţii mari în oraşele care depăşesc o jumătate de milion de locuitori: Moscova - 20.000, Petersburg - 5.000, lakusk - 5.000, comunităţi de 1.000 de locuitori în aproape toate centrele regionale - capitalele regionale - sau ale autonomiilor naţionale din Federaţia Rusă".

Există şi o semnificativă activitate a Mitropoliei în SUA, unde o serie de creştin ortodocşi români sunt recuperaţi de Mitropolia Basarabiei de sub jurisdicţia bulgară şi ucraineană. Justificarea este aceasta: „este dureros pentru noi că mai mulţi confraţi ai noştri, preoţi si mireni, plecaţi cu decenii în urmă din România sau din zonele vecine României nu se află în comuniune cu Biserica mamă şi au preferat jurisdicţii străine. In cazul în care există anumite reticenţe în calea restabiliri comuniunii cu Biserica mamă, Mitropolia Basarabiei s-a oferit să fie o poartă deschisă prin care reintrarea în comuniune cu Biserica mamă se poate produce. Acum, structura şi mecanismul Exarhatului Plaiurilor ne permite să facem acest lucru, în cazul în care există cereri şi din partea neromânilor, Mitropolia Basarabiei nu rămâne indiferentă, întrucât nu-i poate lăsa pe aceşti confraţi ortodocşi fără şansa mântuirii. De aceea i-am primit părinteşte, acordându-le protecţie canonică în primul rând".

3.7. Eclesiologie si (geo) politică în R. Moldova

în ceea ce priveşte relaţia actuală a Mitropoliei Basarabiei cu Mitropolia Moldovei, lucrurile sunt evaluat astfel: „Biserica Ortodoxă (rusă) din Moldova - aşa se numeşte oficial - este o structură implantată de Moscova în acest spaţiu şi reprezintă mecanismul cel mai subtil de înstrăinare a românilor din


Basarabia si Transnistria. Unitatea nu este nici credibilă, nici organică, deoarece propovăduieşte dezbinarea credincioşilor români.... Aşa că relaţiile nu sunt dintre cele mai fericite. Con-vieţuim, nu le suntem ostili, dar luptăm, pentru fiecare suflet, cleric sau mirean. De la om la om, comunitate la comunitate, pentru a-i recupera din acest foarte îndelungat prizonierat canonic rusesc. Prigonitorii noştri şi-au subtilizat formele de persecuţie. Con-fruntările deschise nu mai au loc în ultimii doi ani. Se recurge la tot felul de tertipuri juridice, suntem chemaţi aproape constant în instanţe civile, dar în majoritatea cazurilor clericii, credincioşii care aderă din ce în ce mai mulţi la Patriarhia Română au câştig de cauză" (Cubreacov 2005).

Conflictul care s-a derulat în R. Moldova şi care s-a încheiat - cel puţin o etapă - prin trecerea în legalitate a Mitropoliei Basarabiei are cauze multiple şi nu poate fi epuizat într-un singur registru. De pildă, evaluarea începutului anilor '90 din punctul de vedere al deschiderii confruntării (şi) pe terenul eclesiologiei arată astfel: dacă din punct de vedere politic era impusă păstrarea status-quo-ului, atunci s-a fructificat posibilitatea realizării unei unităţi cultural-spirituale a Basarabiei cu România şi anume prin revenirea Bisericii Ortodoxe din Basarabia sub jurisdicţia Patriarhiei Române, aşa după cum prevede canonul 34 apostolic. Din acest moment „au pornit maşinaţiile Patriarhiei Moscovei în sensul de a stârni pe unii din ortodocşii basarabeni de a preveni orice apropiere a fostelor Mitropolii ale Chişinăului şi Cernăuţilor de Patriarhia Română. Incidentele sângeroase de pe Nistru şi-au găsit astfel un corespondent ecleziastic (subl. n.), însă, din păcate, au existat şi mulţi preoţi care, fiind rodul regimului sovietic, au rămas docili Moscovei şi au ignorat valorile naţional - spirituale ale cetăţenilor din R. Moldova. Spre regret, în fruntea lor a stat însuşi .continuatorul şi succesorul lui Serapion - P.S. Vladimir" (Cemârtan 2002)21.

~ 21 în 1992 situaţia bisericească din R. Moldova era paradoxală deoarece „intelectualii şi o parte din credincioşi luptau pentru independenţa faţă de Moscova, iar în interiorul Bisericii Ortodoxe din Moldova s-au creat trei grupări: prima, cea mai numeroasă, reprezintă grupa conservatoare, ce luptă în mod deschis şi din umbră cu toate metodele şi formele legitime si nelegitime pentru păstrarea Bisericii moldoveneşti în cadrul jurisdicţiei Bisericii de la Moscova. Frica faţă de

178 l DAN DU N G AC l U

Studiul citat evaluează astfel cauzele acestui conflict. Dife-rendul canonic dintre Patriarhia Română şi Patriarhia Moscovei, are la bază „natura pur bisericească şi se referă la problema jurisdicţiei canonice a celor două Patriarhii rivale asupra teri-toriului R. Moldova". Această problemă „nu presupune, după cum o vede partea rusă, si extinderea ei pe plan politic, laic. Politizarea şi internaţionalizarea posterioară a acestui diferend bisericesc a avut ca scop inducerea în eroare a opiniei publice din R. Moldova si a celei internaţionale şi folosirea acestui caz în interese politice şi geopolitice. Prin urmare, cazul Mitropoliei Basarabiei este un diferend canonic pur religios, care a fost politizat de unele părţi implicate, pentru a-si oculta poziţia necanonică si antinaţională în problema respectivă (subl. n.)". Cauzele care au provocat cazul Mitropoliei Basarabiei pot fi grupate după caracterul lor specific în următoarele categorii: 1). cauze istorice şi naţionale; 2). cauze canonice; 3). cauze economice; 4). cauze politice şi geopolitice (ibid.)

în principiu, perspectiva pe care studiul IPP o aşează în faţa cititorului este extrem de utilă. Cadrul - complementar - pe care îl propunem noi este însă cel al „geopoliticii Ortodoxiei". Sintagma sugerează că în rândul cauzelor acestui conflict trebuie încadrate elemente din registre diferite: de la cel geopolitic la cel politic, trecând prin cele eclesiologic şi identitar (Dungaciu 2004). Cazul Mitropoliei Basarabiei nu a fost niciodată (numai) un conflict canonic, aşa cum nu a fost nici desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei după ocupaţia sovietică22.

~ unirea cu România, pierderea fotoliilor, incapacitatea de-a munci conform legii bisericeşti adie a 'serapionism şovin rusesc'...; a doua categorie o reprezintă susţinătorii unirii spirituale - deci, trecerea Bisericii Ortodoxe din Moldova sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române; iar a treia direcţie o reprezintă cei care luptă pentru independenţă şi autonomie. Insă aici există unele subtilităţi: nu putem vorbi despre o independenţă totală, pentru că, după cum spunea preotul Vasile Petrache: două Biserici autocefale române nu pot fi ...nu putem pretinde la o Biserică autocefală moldovenească" (ibid.).

22 Biserica Ortodoxă Rusă şi-a extins jurisdicţia asupra Basarabiei „nu conform canoanelor bisericeşti, ci în urma încălcării lor, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost alipit forţat în 1812 la Rusia Ţaristă şi în 1940 la U.R.S.S., fără ca populaţia Basarabiei să fie consultată în această privinţă". Biserica Rusă a profitat de aceasta ocupaţie politică şi şi-a extins jurisdicţia asupra noului teritoriu anexat. Astfel, au fost încălcate:


In plus, sintagma „geopolitica Ortodoxiei" mai sugerează ceva: cazul Mitropoliei Basarabiei este o veritabilă hârtie de turnesol în ceea ce priveşte tectonica politicii mari din spaţiu; o ilustrare în mic, în oglindă, a ponderii sau disponibilităţii diverşilor actori cu interese în zonă, a tensiunilor care există în acest spaţiu, ten-siuni diverse, care vin din trecut dar şi din prezent şi care vizează, până la urmă, poziţionarea (geo) politică a R. Moldova în raport cu centrele mari de putere care controlează marile decizii din ceea ce se numeşte acum „regiunea extinsă a Mării Negre"23.

Şi aşa trebuie privită de aici înainte.

3.8. Mitropolia Basarabiei - parte a unui proiect regional de anvergură

Reactivarea Mitropoliei Basarabiei este, alături de vizita Pape loan Paul al II-lea, gestul de cea mai impresionantă anvergură al Patriarhiei Române pe plan extern. Din păcate, mesajul

1 „canonul 34 apostolic; canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, care obligă ca 'nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de mult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi'; şi canoanele 13, 21 si 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, care 'interzic episcopului unei anumite eparhii sâ-şi întindă puterea asupra altei eparhii'". Biserica Ortodoxă Rusă „este vinovată de încălcarea canoanelor menţionate mai sus, care condamnă extinderea şi menţinerea unei Biserici naţionale asupra altei etnii, în cazul nostru, jurisdicţia Bisericii Ruse asupra românilor ortodocşi din R. Moldova. De aceea, pretenţiile Patriarhiei Moscovei de a avea jurisdicţie asupra românilor din Basarabia, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte. Trebuie să fie clar, canoanele nu admit cuceriri canonice, ca urmare a unor cuceriri teritoriale!" (ibid.).

23 Majoritatea a scăpat din vedere o serie de gesturi aparent minore - Mitropolia Basarabiei a fost prima instituţie nepolitică vizitată de actuala Ambasadoare SUA în R. Moldova sau prezenţa echipei lui John W. Montgomery şi sprijinul internaţional acordat Mitropoliei Basarabiei etc. - dar care, puse pe această grilă, sugerează câteva lucruri.

180 l DAN DUNGACIU

Patriarhiei de la Bucureşti nu a fost receptat şi nu a căpătat, în timp, consistenţa şi vigoarea unui proiect. A rămas la Bucureşti doar o miză urmărită intermitent, vag, fără conştiinţa importanţei pe care o are indiscutabil. Există o serie de elemente care ar putea evidenţia această veritabilă carenţă fondatoare a politici româneşti pe graniţa de Est.

In ciuda performanţelor instituţionale, Mitropolia Basarabiei pare astăzi lipsită de personalul şi logistica necesare unei evoluţii la nivelul aspiraţiilor credincioşilor ei. Instituţia trebuie să se îmbunătăţească masiv din punctul de vedere al structurilor din teritoriu, al mijloacelor de dezvoltare eclesială sau al calificării personalului, în plus, structurile bisericeşti create trebuie să se adecveze şi condiţiilor istorice (tradiţie), dar şi realităţilor din R. Moldova (diversitate etnică - găgăuzi, bulgari etc. - sau eventuale legături istorice - sudul Basarabiei etc.). Faptul că la sfârşitul anului 2004 guvernul R. Moldova a recunoscut şi a admis în cadrul legal investind cu personalitate juridică două eparhii sufragane reactivate, cum sunt Arhiepiscopia de Chişinău şi Episcopia de Bălţi, precum şi faptul că a fost înregistrată Misiunea Ortodoxă din Transnistria ridică o problemă destul de mare în faţa Sinodului Român. După apropiaţii Mitropoliei Basarabiei, ar trebui să existe minimum şapte ierarhi afiliaţi acesteia. Este şi explicabil pentru că, în acest moment, Mitropolia Basarabiei este cea mai mare structură canonică românească din afara României. Si atunci, un număr de peste 1.000.000 de creştini recuperaţi (şi alte peste 3 milioane recuperabile) care populează compact un spaţiu relativ restrâns, învecinat României, cu structuri diverse şi ramificate, reclamă existenţa mai multor ierarhi. „Cămaşa în care am renăscut în 1992 este prea strâmtă. Va trebui să ne gândim bine, la Bucureşti şi la Chişinău, cum să restructurăm mai bine spaţiul nostru bisericesc şi spiritual" - afirmă Vlad Cubreacov (Cubreacov 2005).

Este necesară, în plus, adoptarea unei decizii sinodale prin care s-ar pune în sarcina Comisiei Naţionale pentru Istorie Bisericească şi Canonizări întocmirea de dosare pentru fiecare preot al Mitropoliei Basarabiei martirizat de sovietici în şi după 1940. Drept punct de plecare poate servi martirologul Mitropoliei Basarabiei alcătuit în 1942 de Mitropolitul Efrem Enăcescu. In acest sens, este necesară canonizarea martirilor basarabeni, a celor 57 de preoţi - sau a unei părţi dintre ei - martirizaţi în 1940-1941,

DOSARUL MITROPOLIE! BASARABIEI l 181

1944-1948, prin împuşcare, schingiuiri etc. Basarabia rămâne singura regiune românească în care, chipurile, nu ar fi existat sfinţi. Este vorba, de fapt, „despre lipsa de preocupare a Bisericii române pentru această chestiune" (ibid.)24.

Un alt factor care ar întări prestigiul Mitropoliei Basarabiei ar fi readucerea pentru reînhumare a moaştelor celor doi Mitro-poliţi al Basarabiei, Gurie Grosu şi Efremie Enăcescu, înmor-mântaţi la Bucureşti (Mănăstirea Cernica).^Biserica catolică a făcut un gest de acest fel când 1-a adus pe Inochentie Micu Klein - după 300 de ani - în România, pentru a consolida jurisdicţia Vatica-nului asupra greco-catolicilor. Nu ar exista nici o problemă de alt ordin, mai cu seamă că Gurie Grosu şi-a dorit explicit asta, el murind exilat la Bucureşti. Acesta ar fi, pe de altă parte, un gest de ultimă reabilitare a Mitropolitului Gurie Grosu si care ar pune capăt zvonurilor care alimentează istoria sa şi relaţia acestuia cu Biserica românească, zvonuri alimentate şi speculate intens de partea rusească. Cine urmăreşte discursul Mitropoliei Moldovei sau a Patriarhiei Ruse la adresa părţii române observă cum nu le scapă niciodată aceste detalii.

înfiinţarea unei Fundaţii „Mitropolit Gurie Grosu" cu centrul la Chişinău şi filiale la Bucureşti şi Iaşi ar fi şi ea un gest necesar şi aşteptat. Printre scopurile fundaţiei vor trebui să figureze: cinstirea memoriei primului mitropolit român al Basarabiei, valorificarea moştenirii sale intelectuale, repatrierea în Basarabia a rămăşiţelor pământeşti ale Mitropolitului Gurie Grosu în scopul urmărit iar strategia ar putea fi similară cu cea a Bisericii Greco-Catolice invocată mai sus.

Există intenţia la Chişinău de a reînfiinţa un seminar teologic şi de a-1 face funcţional. Nevoia de preoţi şi de personal bisericesc este imperioasă în R. Moldova. Există în Republica Moldova sute

;4 Din nefericire, la Chişinău nu există capacitatea logistică (organizare, competenţă etc.) pentru a întocmi canonizarea lor, de aceea sprijinul este stringent. Specialiştii de la Arhiva Sfântului Sinod sau istoricii bisericeşti din România ar putea furniza un real ajutor. La fel, studenţii basarabeni care fac doctorate în România şi care ar trebui îndreptaţi spre asemenea teme. Aceştia abordează de cele mai multe ori tematici fără legătura cu spaţiul, în loc să se ocupe de istoria bisericii româneşti din Basarabia sau a martirilor ei.

182 l DAN DUNGACIU

de localităţi vechi, atestate de sute de ani, care nu au avut şi nu au o biserică, înainte de a se construi biserici este nevoie de preoţi care să slujească în ele. Dar nici situaţia locaşurilor de cult nu este mai bună. Numărul bisericilor este insuficient, există proiecte începute si abandonate.

Extrem de important din punct de vedere simbolic ar fi insti-tuirea de distincţii bisericeşti - „Crucea Basarabeană" sau Ordinul „Mitropolit Gurie Grosu"; în plus, elaborarea regulamentelor celor două distincţii si găsirea posibilităţilor de confecţionare a acestora. In completarea acestei construcţii simbolice s-ar putea marca istoria Mitropoliei Basarabiei prin instalare în Chişinău şi alte localităţi ale R. Moldovei a unor monumente şi busturi ale unor personalităţi marcante bisericeşti: mitropoliţii Gurie Grosu, Efrem Enăcescu, Varlaam, Dosoftei, losif Naniescu, Nestor Vornicescu etc. Finalizarea proiectului Catedralei-mausoleu cu hramul Tuturor Sfinţilor Români de la Cania-Cantemir, a cărei construcţie a fost iniţiată acum 10 ani pentru a eterniza memoria celor circa 26.000 de eroi români căzuţi în bătălia de la Ţiganca din iunie 1941, este un proiect major şi care nu trebuie abandonat.

O altă problemă în consolidarea vieţii religioase dincolo de Prut este cea a călugărilor şi maicilor. Un număr însemnat de călugări şi măicuţe din R. Moldova se stabilesc - după efectuarea studiilor- în mănăstiri din România, şi, în timp, atrag după ei şi alţicălugări sau candidaţi la călugărie din Republica Moldova. Existăastăzi în România circa 100 de călugări si călugăriţe de peste Prutcare ar fi putut foarte bine să întărească viaţa monahală dinBasarabia. Problema principală este însă cea a călugărilor, căreiatrebuie să i se acorde o importanţă considerabilă.

Una dintre piedicile majore este existenţa unui singur ierarh la Chişinău, ceea ce generează dispute locale nefireşti. Pentru funcţionarea unei instituţii de asemenea anvergură, ideală ar fi hirotonirea unui arhiereu vicar şi a unui episcop vicar.

Toate acestea, şi multe altele, plus disfuncţiile care mai există la nivelul Mitropoliei Basarabiei în ciuda progreselor acumulate, sunt indicatori limpezi că ideea unui proiect legat de Mitropolia Basarabiei cu greu se poate susţine astăzi. Recenta vizită a preşedintelui României la Chişinău unde pe agendă nu a figurat nici o întâlnire cu vreun reprezentant al celei mai - formal vorbind- „româneşti" instituţii (Mitropolia Basarabiei este aflată sub

DOSARUL MITROPOLIEI BASARABIE! l 183

jurisdicţia Patriarhiei de la Bucureşti) arată multe despre locul pe care îl ocupă instituţia în viziunea celor care croiesc agenda de lucru a preşedintelui. De bun augur este însă că preşedintele României şi-a amendat ulterior, tacit, consilierii25.

Dincolo de aceste aspecte de ordin intern, mai există încă un motiv de ordin regional pentru care Mitropolia Basarabiei "să fîe valorizată major la Bucureşti. Este vorba despre regiunea Mării Negre. In condiţiile în care „regiunea Mării Negre" are aerul unei construcţii de sus în jos care, încă, nu şi-a găsit identitatea sau canalele de comunicare, orice instrument care poate forja aşa ceva este binevenit. Intre schimburi comerciale, academice, univer-sitare, colaborări politice etc., relaţiile regionale construite prin intermediul Bisericilor - totuşi, cele mai „de încredere" instituţii în toate ţările riverane (cu excepţia Turciei, desigur) - se pot dovedi un consistent pas înainte. Biserica Ortodoxă Română, una dintre cele mai puternice biserici din acest spaţiu, are şansa, (şi) prin intermediul Mitropoliei Basarabiei, să contribuie mai eficace la binele credincioşilor ei sau cei ai altor biserici prin cooperări regionale directe sau favorizarea, indirectă, a acestora. Este, şi acesta, un atu încă nefructificat.

*

Şi încă ceva. într-o vizită în R. Moldova, autorul acestor rânduri a avut şansa să îl întâlnească pe bătrânul şi înţeleptul Moş Toader, 86 de ani, din Ţinutul Orheiului. Discutând despre subiectul pe care 1-am tratat în această secţiune, bătrânul şi înţeleptul Moş Toader a spus, printre altele: „Fericită va fi Basarabia când va fi sfinţită de paşii Patriarhului ei...".

Este poate, gestul cel mai consistent pe care Bucureştiul îl poate face în raport cu condiţia Mitropoliei Basarabiei sau chiar al

~ 25 Cu ocazia unei întâlniri cu studenţii de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti în care se discuta despre direcţiile de politică externă ale României, întrebat tocmai despre acest lucru a răspuns: „trebuie construită o relaţie bună şi de încredere cu Republica Moldova. Mi-aţi atras atenţia că totuşi acesta poate fi un canal şi nu numai PRO TV şi alte reviste româneşti. Vă mulţumesc". Dezbaterea este reprodusă în ziarul Ziua şi se poate accesa la http://www.ziua.rO/b.html.

184 l DAN DUNGACIU

regiunii. Ar fi un gest decisiv. Nu puţini sunt cei care păstrează nădejdea, alături de Moş Toader din Ţinutul Orhei, că Patriarhul României nu îşi va încheia strălucita lucrare de întâi Stătător al Bisericii Ortodoxe Române fără să calce pe pământului unei mitropolii care odată era numită „de aur"...26

- 26 în zilele de 11-12 noiembrie 2005, Patriarhul Alexei al II-lea a vizitat pentru a doua oară (prima dată în 1990) R.Moldova, unde a avut o întrevedere cu Preşedintele Voronin, a oficiat o slujbă la catedrala mitropolitană şi 1-a hirotonit arhiepiscop pe arhimandritul de Nisporeni. în plus, a fost decorat cu „Ordinul Republicii". Dincolo de semnificaţia religioasă, gestul are şi semnificaţii politice sau geopolitice evidente (vezi şi comentariul lui Petru Bogatu, „De ce vine Patriarhul Alexei al II-lea îa Chişinău?", FLUX, 9 noiembrie 2005).

PARTEA A IV-A

DOSARUL TRANSNISTREAN

„Când violul este inevitabU nu mai e nimic de făcutdecât să stai si să te bucuri."

Generalul Aleksandr Lebed,fost Comandant al Armatei a 14-a rusă din Transnistria

„Vă felicit călduros cu ocazia acestei aniversări glorioase dinistoria Patriei, aniversarea organizaţiei CeKa-KGB-FSB, sărbătoareanoastră comună. Fiecare dintre noi si-a definit sensul vieţii ca patriot

al acestei Ţări, continuând glorioasele tradiţii ale generaţiiloranterioare, credincioşi tradiţiilor de luptă ale Patriei Noastre."

din Mesajul trimis pe 20 decembrie 2002 de generalul VladimirAntiufeiev, Şeful Securităţii din Transnistria, cu ocazia sărbătoririioficiale a poliţiei secrete Ceka, devenită KGB, din care provine FSB

A discuta numai despre „chestiunea transnistreană" este o cursă. Nu există un conflict transnistrean în sine - iar odată acreditată, perspectiva trimite problema între graniţele R. Moldova, lăsând acest stat să se zbată neputincios în mlaştina „soluţiilor" interne si ocultând, concomitent, adevăratele mize şi adevăraţii responsabili. De pe scenă sau din spatele ei. în realitate, esenţa conflictului transnistrean - geopolitic, politic, ideologic etc., indiferent cum îl evaluăm în final - este redată perfect de scena semnării documentului care a pus capăt conflictului militar. „Convenţia" din 21 iulie 1992 referitoare la încetarea ostilităţilor a fost parafată de reprezentanţii Moldovei (preşedintele Snegur) şi cel al Federaţiei Ruse (preşedintele Boris Elţîn), asistaţi de Igor Smirnov, liderul transnistrean, plasat în rândul al doilea1.

1 Ulterior, preşedintele R. Moldova si liderul auto-proclamat al „Republicii Moldoveneşti Nistrene" vor semna la Moscova un acord în care se stipulează că Transnistria se va putea separa de R. Moldova în cazul unirii acesteia cu România.

186 l DAN DUNGACIU

în realitate, miza disputei este confruntarea dintre Federaţia Rusă şi R. Moldova - sau confruntarea pentru controlul R. Moldova -, după cum s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 08.07.2004 în cazul Ilascu si alţii c. Moldova si Rusia2. „Conflictul din Transnistria" este doar un episod din ampla confruntare geopolitică (în primul rând). Tot ce a urmat ulterior, proiecte de federalizare, Memorandumul Kozak, Episodul Belkovski etc. sunt parte din aceste dispute încă neostoite.

Acest dosar îl vom răsfoi în cele ce urmează3.

4.1. „Conflict transnistrean", „federalizare", „regionalizare" - sau când conceptele substituie realitatea

Orice conflict (geo)politic are două dimensiuni. Una obiectivă, care ţine de configuraţia din teren, datele etno-religioase, demo-grafice, militare, istorice, geografice etc. Alta, subiectivă, care vizează, în esenţă, reprezentarea prin care actorii implicaţi într-un conflict citesc această grilă obiectivă. Aspectul acesta, deseori ignorat, devine din ce în ce mai invocat şi convocat în analize. In ceea ce priveşte dosarul de fa'ă, el este crucial.

Chestiunea reprezentărilor în ştiinţele sociale este una majoră si geopolitica a început, cel puţin în ultimii anii, să se preocupe stăruitor de temă. Yves Lacoste este geopoliticianul contemporan care si-a legat numele cel mai convingător de abordările de acest tip (Lacoste 1993, 1997)4. O „reprezentare geopolitică" înseamnă ansamblul de imagini sau idei pe care o grupare sau o comunitate politică îl are faţă de situaţia sa geopolitică, a vecinilor sau a unui subiect geopolitic îndepărtat (comunitate, regiune, naţiune etc.). Există, aşadar, dincolo de realităţile concrete ale terenului, o „altă"

" 2 Vom reveni asupra acestui document fundamental.3 Problema definirii conflictului este crucială, căci în funcţie de

natura cauzelor acestui conflict se vor identificat şi soluţiile reale (vezi,pentru această chestiune, Munteanu 2002, Barbăroşie, Nantoi (eds.) 2004,Nouzille 2005).

4 Vezi în această chestiune şi Chauprade 2003.

DOSARUL TRANSNISTREAN l 187

realitate, cea a discursului despre, a imaginii sau proiecţiei care vizează un teritoriu sau o situaţie geopolitică. Iar această „altă" realitate contează uneori mai mult decât realitatea propriu-zisă5. Perspectiva construieşte realitatea, iar conceptele sau teoriile pot, uneori, să o substituie. Vom numi această abordare, care înglo-bează şi demersul lui Yves Lacoste, geopolitică subiectivă. Putem vorbi aşadar despre o geopolitică a reprezentărilor, respectiv o decriptare a modului în care reprezentarea circulă şi / sau este utilizată într-un context politic sau geopolitic mai larg6.

Ceea ce s-a petrecut şi se mai petrece încă în Republica Moldova privind condiţia neclară a Transnistriei oferă cercetătorului un câmp de investigaţie inedit (şi) din acest punct de vedere. Astfel că, în continuare, vom urmări nu doar filmul evenimentelor pro-priu-zise, ci şi modul în care reprezentarea acestor evenimente s-a derulat. Cu precizarea că esenţa conflictului nesoluţionat7 din Republica Moldova derivă din importanţa geopolitică pe care teritoriul o (mai) are în contextul evoluţiilor globale sau regionale care vizează Marea Neagră. Aceasta este, în fapt, premisa crizei politice şi geopolitice de peste Prut, orice nume i-am da. Căci nume au fost mai multe...

5 In legătură cu chestiunea imaginii în geopolitică există o glumăfaimoasă care ilustrează această situaţie. Ea sună cam aşa. ONU se decidesă facă un sondaj la nivel mondial şi pune următoarea întrebare: „Vărugăm să ne spuneţi opinia dumneavoastră sinceră despre unele soluţiiîn legătură cu deficitul de hrană în alte părţi ale globuluiT Sondajul afost un eşec total, pentru că: în cea mai mare parte a Africii respondenţiinu au înţeles sensul termenului „hrană"; în cea mai mare parte a vestuluiEuropei nu ştiau ce înseamnă „deficit"; în cea mai mare parte a Rusieişi Europei de Est nu ştiau ce înseamnă „sincer"; în China nu se cunoşteace înseamnă „opinie"; în Orientul Mijlociu nu înţelegeau termenul de„soluţie"... iar în America nu se ştia ce înseamnă „alte părţi ale globului".

6 Vezi şi Dungaciu 2003 : 342- 350 şi 399-427. Datorăm unui tânărspecialist român o utilă producţie care se încadrează în ceea ce am numitaici geopolitica reprezentărilor (Cristea 2005).

7 Conflictul transnistrean a fost denumit „conflict îngheţat".Dincolo de temeiurile unei asemenea evaluări, există riscul inducerii uneiperspective eronate. In realitate, nu conflictul, ci soluţiile au fost „îngheţate". Din 1992 încoace, situaţia din regiune a fost extrem de dinamică,iar schimbările de pe teren sunt majore.

188 l DAN DUNGACIU

4.2. „Conflictul din Transnistria"

La început s-a numit „conflictul din Transnistria"8. Nu e cazul să refacem aici istoria, în general ştiută, a acestui conflict sângeros declanşat de Moscova ca reacţie la tendinţa pro-românească a Chişinăului la începutul anilor '90 şi care a lăsat în urmă circa 1000 de morţi si 4100 răniţi9. Armata a 14-a a avut un rol decisiv în confruntare, înclinând balanţa decisiv de partea separatiştilor transnistreni. De fapt, prezenţa acestei armate este mărul discordiei: când R. Moldova şi-a proclamat independenţa la 27 august 1991, statul major al Armatei a 14-a s-a mutat de la Chişinău la Tiraspol.

Kremlinul, oficial, nu a afirmat niciodată că susţine sau a susţinut vreodată regimul de la Tiraspol10, deşi Ghenadie

~ 8 Literatura dedicată subiectului s-a amplificat în ultimii ani. în România printre primele lucrări au fost cele ale lui Victor Bârsan (1993 1994) şi Corneliu Vlad (1999). Unul dintre lucrările cele mai complete a fost editată recent de Institutul pentru Politic Publice de la Chişinău (Barbăroşie, Nantoi 2004). O bună punere în problemă este şi Kplst0 2002: 159-275, mai cu seamă textul semnat de Igor Munteanu. In ceea ce priveşte aspectul strict militar, pe lângă lucrările deja invocate, trebuie consultate Gribincea 2001: 142-257 si Grecu, Ţăranu 2004. Vezi şi Dima 1998, Parmentier 2002, Lynch 2003, Ciobanu 2004 , Nouzille 2005. Interesant este şi numărul special ISIG magazin (2002) dedicat chesti-unii. In plus, au fost publicate numeroase volume de memorialistică de front, mărturii utile şi lămuritoare ale celor implicaţi direct în războiul de pe Nistru.

9 Confruntările dintre Chişinău şi grupuri de la Tirspol(muncitori - OSTK, militari etc.) încep în 1989. în decembrie 1989 -ianuarie 1990 au loc „referendumuri" la Râbniţa şi Tiraspol în scopulobţinerii unui „teritoriu autonom". La 2 septembrie 1990, Tiraspolullansează Declaraţia de independenţă a aşa-zisei „Republici MoldoveneştiNistrene". Anul 1992 este anul provocărilor militare făcute cu implicareadirectă a Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse. La l martie 1992, Moldovaobţine calitatea de membru ONU. în aceeaşi zi este atacat postul de poliţiede la Dubâsari, ultimul din Transnistria aflat sub controlul Chişinăului.

10 Neoficial, lucrurile stau altfel. Dincolo de implicarea militarăa Armatei a 14-a Federaţiei Ruse în conflict, Moscova a transferat atunciliderilor separatişti 2 miliarde de ruble fără dobândă direct la Tiraspol,ocolind Banca Naţională a R. Moldova (Nouzille 2005: 208).


Selezniov, preşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, a declarat într-o conferinţă de presă ţinută la Chişinău (octombrie 2002) că „în momentul în care Tiraspolul a recurs la acţiuni dure împotri-va Chişinăului, noi pe deplin le-am justificat, deoarece atunci Moldova era cât pe ce să intre în componenţa României. Trebuia cineva să spună nu şi Tiraspolul a făcut acest lucru". Declaraţia (poate gafă) a fost interpretată ca o nouă confirmare a unui lucru arhicunoscut: în spatele confruntărilor s-a aflat, în realitate, Moscova11. La finele conflictului, partea secesionistă (pro-rusă) a câştigat tot ce şi-a propus (după cum am spus deja, „Convenţia" din 21 iulie 1992 referitoare la încetarea ostilităţilor a fost semnată între reprezentanţii Moldovei - preşedintele Snegur - si Rusiei - preşedintele Elţîn -, asistaţi de Igor Smirnov, liderul transnistrean).

In primul rând, a fost schimbată formula de negociere instituită de Mecanismul cvadripartit (Moldova, Rusia, Ucraina, România). In aprilie 1992, la Chişinău, cele patru state semnaseră un acord prin care s-au angajat să colaboreze pe baza hotărârilor internaţionale ale vremii - în speţă de la Helsinki şi Kiev - pentru stingerea conflictului din Transnistria. Documentul a fost negociat pentru partea română chiar de Adrian Năstase, pe atunci ministru de Externe al României. Atât a durat implicarea (geo)politică a României în zonă. După acel moment, România a fost complet eliminată din joc si nu a mai contat ca actor geopolitic în respectiva dispută. O „pauză" de aproape paisprezece ani. Acordul în care se stipula retragerea Armatei a 14-a în termeni

11 Este semnificativ comentariul analistului Oazu Nantoi în presa de la Chişinău imediat după această declaraţie: „Ghenadie Selezniov nici nu îşi dă seama ce argumente forte oferă lui Ilie Ilaşcu în procesul CEDO prin declaraţiile sale grosolane. Ailându-se în R. Moldova, el nu consideră necesar să controleze ceea ce spune. Declaraţiile lui Selezniov doar confirmă concluziile făcute de un şir de specialişti, inclusiv de cei din R. Moldova, în ceea ce priveşte conflictul din Transnistria... Forţele politice care au dorit să păstreze R. Moldova în zona de influenţă a Federaţiei Ruse au profitat de prezenţa Armatei a 14-a pe teritoriul Transnistriei şi prin intermediul serviciilor secrete au provocat conflictul sângeros din 1992, care şi-a atins scopul".

190 l DAN DUNGACIU

de trei ani nu a mai fost ratificat de Duma de Stat. Staţionarea armatei ruse în RM devenise o certitudine12.

Cu timpul, problema transnistreană intră într-o nouă fază, iar „soluţionarea" ei va căpăta acum un alt nume. I se va spune „federalizare". Naşul de botez este tot Moscova.

înainte, însă, trebuie invocat un actor crucial pe scena (geopoli-tică de la Chişinău, unul dintre actorii care, inconştient sau nu, au acreditat ideea de „conflict transnistrean" - pe dimensiunea lui internă - în opinia publică internaţională.

4.3. OSCE si Republica Moldova

OSCE s-a implicat în procesul de reglementare a situaţiei din Transnistria începând cu 1993, profitând de câteva oportunităţi conferite, surprinzător, de propriile slăbiciuni şi limite. Datorită slăbiciunii organizaţiei - datorată nu doar prerogativelor acesteia, ci şi tensiunilor din cadrul ei -, OSCE a fost acceptată de toate părţile implicate. Motivul real: nici unul dintre actorii cu interese directe sau indirecte în zonă nu dădea prea multe parale pe eficacitatea OSCE şi toată lumea vroia să o folosească drept

^ 12 La 21 octombrie 1994, primul ministru al R. Moldova şi primul ministru rus încheie o înţelegere privind retragerea Armatei a 14-a în termeni de trei ani. Preşedintele UE îşi exprima, o lună mai târziu, sprijinul pentru integritatea R. Moldova, iar UE aprobă documentul de la 21 octombrie. Guvernul rus nu a proţus însă niciodată spre ratificare acest document Dumei Federaţiei Ruse. în momentul aderării la Consiliul Europei, Federaţia Rusă se angaja, printre altele, să ratifice în termen de şase luni acordul din 21 octombrie 1994 şi de a trece la retragerea Armatei a 14-a si a Armamentului de pe teritoriul R. Moldova în trei ani de la semnarea documentului respectiv. La 22 iunie 1998, la cea de-a şaptesprezecea şedinţă a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deputatul român Adrian Năstase se întreba mai curând retoric: „în ce măsură Nistrul poate fi considerat graniţă între R. Moldova şi Trans-nistria? Se pune oare pe picior de egalitate juridică un stat independent, membru al Consiliului Europei, şi una dintre regiunile acestuia?.... Prezenţa Armatei a 14-a în Moldova este o sursă de ambiguităţi, deoarece creează impresia existenţei unui sprijin rus acordat reprezentanţilor transnistreni" (apud. Nouzille 2005: 212).


paravan pentru a-şi atinge propriile obiective, în plus, se ştia foarte bine - de către Rusia, în primul rând - că OSCE a eşuat specta-culos în aproape toate misiunile pe care le-a desfăşurat pe spaţiul ex-sovietic. Un expert occidental evalua recent prestaţia instituţiei: „astăzi, bilanţul OSCE în calitate de mediator este mai degrabă sumbru. Prezenţa trupelor ruseşti şi a armamentul s-ău redus, dar OSCE ca şi organizaţie inter-guvernamentală a eşuat în a convinge Rusia - stat membru al organizaţiei - să respecte deciziile OSCE pentru retragerea finală" (van Meurs 2004).

în sprijinul bilanţului deloc măgulitor şi prezentat de comentatorii sceptici cu privire la eficacitatea organizaţiei, vin următoarele episoade.

Cecenia: OSCE s-a văzut nevoită să asiste pasiv la bombar-darea oraşelor şi a satelor de către forţele armate ruseşti, care au ucis zeci de mii de locuitori, ceceni şi ruşi. Georgia: conform deciziilor summit-urilor OSCE de la Istanbul şi Porto, Rusia trebuia să închidă bazele de la Vaziani şi Gudauta în 2001 şi să negocieze cu Georgia închiderea bazelor de la Batumi şi Akhalkalaki. Patru ani mai târziu, Rusia a închis numai baza de la Vaziani si a refuzat, practic, să negocieze altceva. Armata rusă era obligată să desfiinţeze anul trecut baza de la Gudauta, conform deciziilor OSCE de la Istanbul din 1999. Rusia păstrează însă, această bază militară. Nici de această dată, OSCE nu are nici un mijloc de acţiune13. Belarus: preşedintele Aleksandr Lukasenko i-a expulzat pe membrii misiunii OSCE, unul câte unul. Practic, misiunea OSCE din Minsk a încetat să mai funcţioneze. Ţările occidentale au propus de mai multe ori ca OSCE să-1 condamne,

13 în mai 2005, a fost semnat un acord între Georgia şi Federaţia Rusă care prevede retragerea trupelor ruse până în 2008. Preşedintele în exerciţiu al OSCE Dimitrij Rupel a salutat declaraţiile miniştrilor de externe ai Rusiei şi Georgiei privind închiderea până în 2008 a bazelor militare ruse. Şi Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a salutat acordul încheiat între Georgia şi Rusia, pe care 1-a calificat drept „un pas înainte în implementarea angajamentelor asumate la Reuniunea OSCE de la Istanbul din 1999... Sper, totodată, că problemele ce mai persistă privind evacuarea trupelor şi echipamentului militar ale Rusiei din Moldova, de asemenea prevăzută în Actul final al Reuniunii OSCE de la Istanbul, vor fi rezolvate cât mai curând posibil". La Moscova există însă o puternică opoziţie faţă de acest proiect.

192 l DAN DUNGACIU

fie măcar simbolic, pe preşedintele de la Minsk, dar dreptul de veto al Rusiei a blocat procesul de sancţionare. Nagorno Karabah, în conflictul azerbaijano-armean, OSCE încearcă, din 1994, să medieze o soluţie, dar fără sorţi de izbândă, deoarece Moscovei nu-i convine desfăşurarea unui contingent internaţional de trupe de menţinere a păcii. Caucaz (alte regiuni): pe teritoriile Arme-niei si Karabahului, precum şi în Caucazul de Nord, arsenalele ruseşti de armament greu depăşesc limitele stabilite de tratatul pentru limitarea armelor convenţionale, tratat semnat în cadrul OSCE. Organizaţia nu poate face mai nimic ca să asigure respectarea tratatului.

Cazul Republicii Moldova a confirmat că intră pe acelaşi cala-pod. Să ne reamintim: în februarie 1993, Misiunea OSCE în Moldova îşi propunea următoarele obiective: „facilitarea obţinerii unei soluţionări durabile a conflictului în toate aspectele lui... bazată pe consolidarea independenţei şi suveranităţii R. Moldova în actualele sale frontiere şi întărirea integrităţii statului concomi-tent cu nevoia creării unui statul special pentru regiunea trans-nistreană"14. Astăzi, comentatorii cei mai avizaţi ai evenimentelor din Republica Moldova, de la Vladimir Socor până la Wim van Meurs, sunt aproape unanimi în a declara eşecul Misiunii OSCE în Republica Moldova, cel puţin evaluat prin prisma obiectivelor si opţiunilor iniţiale. Nu există, din nefericire, diferenţe reale între situaţia de astăzi şi documentul prezentat în 1993 de OSCE15. Toate documentele OSCE adoptate la reuniunile de nivel înalt de la Budapesta (1994) sau Lisabona (1996) până la cea de la Maastricht (2003) semnalează absenţa unui progres real în punerea în aplicare a Acordului ruso-moldovenesc din 21 octombrie 199416.

După cum s-a observat deja, cauza principală, sau una dintre ele, este mereu aceeaşi, adică regula consensului. Şi fără acest consens (unanimitate) nu se poate lua nici o decizie. Adică... fără

- 14 Vezi: 19th CSO meeting, 4 February 1993, Journal No. 3, Annex 3.

15 Report No. 13 by the CSCE Mission to Moldova - 13.11.1993.16 Din 1997 formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse staţionate

în Transnistria sunt numite „grup operativ al trupelor ruseşti", dar sevorbeşte în continuare de Armata a 14-a.


acceptul Rusiei, membru al OSCE. Mai reamintim aici un singur lucru: la sfârşitul anului 2000, forţată de veto-urile repetate ale Moscovei, OSCE a renunţat la adoptarea rezoluţiei iniţiale de final de an a organizaţiei - care se referea la un subiect benign, respectiv copii în zonele de război - şi a acceptat orice formulă, inclusiv amânarea unor termene, totul pentru a mima influenţa şi" eficaci-tatea într-un context în care nu avea, practic, nici o influenţă. Dincolo de asta, era o umbrelă bună a Federaţiei Ruse şi care putea fi „deschisă" - folosită, adică - de câte ori trebuia sau nu trebuia să fie luată o decizie care privea situaţia post-conflict din Transnistria. Simplu fapt că Moscova sau Tiraspolul se puteau prevala de existenţa OSCE pentru a-şi justifica deciziile sau de a bloca orice alt mecanism de negocierea indică rolul pe care OSCE 1-a jucat în această parte a continentului. Iniţial stabilit pe trei ani, termenul Misiunii OSCE a fost prelungit în decembrie 2002, la summitul OSCE de la Porto, la cererea expresă a Rusiei.

Anul 2002 este crucial în această istorie. Intrarea în acceleraţie a procesului de „soluţionare" a crizei transnistrene s-a petrecut, practic, la începutul anului 2002, când William Hill sosea la Chisinău (la 24 ianuarie) pentru a prelua, încă o dată, funcţia de şef al Misiunii OSCE în Republica Moldova după demisia lui David Shwartz. Acesta fusese numit pentru un an în funcţie şi a sosit la Chisinău la 2 ianuarie 2001. Hill a deţinut funcţia timp de doi ani si patru luni şi a plecat din Chisinău - din motive nu tocmai limpezi - la sfârşitul anului 2000. Ţinta imediată a americanului era reluarea negocierilor în problema reglementării conflictului transnistrean, iar implicarea sa în chestiune era decisivă. Tot în 2002 va sosi la Chisinău şi noul ambasador al Rusiei, Iurii Zubakov. Zubakov era unul dintre cei care au iniţiat în 1997 aşa numitul „Plan Primakov", la care vom reveni la momentul respectiv17. Anvergura noului ambasador spulbera şi ultimele îndoieli - în măsura în care mai exista aşa ceva - legate

17 In esenţă, proiectul pus pe masă de E. Primakov era unul de federalizare a unora dintre ţările ex-sovietice pe teritoriul cărora se aflau trupe ruseşti şi prezervarea prin aceste mecanisme „constituţionale" a controlului Moscovei în aceste state (federalizarea ar fi conferit, în final, minorităţilor ruse pro-Moscova din aceste state drept de control prin mecanismele juridice conferite de aşa-zisele „constituţii federale").

194 l DAN DUNGACIU

de relaţia dintre Moscova şi mult-discutatul proiect de federalizare al republicii. Iurii Zubakov a fost unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai faimosului Evghenii Primakov, fostul şef al FSB-ului, ministru de externe şi prim ministru al Rusiei; i-a fost mâna dreaptă (probabil mâna care a redactat „Memorandumul..."), întâmpinată cu o tăcere semnificativă de către oficialităţile de la Chişinău, numirea noului ambasador fusese anunţată deja de presa din Moldova: la 25 mai 2002, publicaţia Kommersant Plius dădea ca certă numirea lui Zubakov şi tipărea chiar bibliografia oficială a personajului18. O numire atât de importantă într-o ţară precum R. Moldova nu avea decât o explicaţie: soluţionarea

~ 18 Zubakov Iurii Antonovici: Născut - 27 noiembrie 1944 (Cita). Studii: 1966 - Şcoala Superioară de Marină, Leningrad; 1970 - şcoala Superioară KGB, Moscova. Grad militar - vice-amiral. A activat în cadrul ,glavk-u\ui" 3 - contra-informaţii. După absolvirea Şcolii Superioare KGB în 1970 a fost repartizat la baza maritimă Sevastopol. In cadrul a.n. „Corp Crimeea" ajunge până la funcţia de şef al Serviciului de contra-informaţii. în 1978 a fost transferat la Moscova în aparatul central unde a condus Serviciul de contra-informaţii al flotei. Pe linie de partid a exercitat funcţia de secretar al Comitetului unit de partid al KGB. La mijlocul anilor '80 a elaborat strategia activităţii Serviciului de contrainformaţii (Cartierului Direcţiei Sud-Est din Chişinău). In 1986 a fost numit şef al Direcţiei administrative şi personal al CC al PCUS. Din 1991 este consilier al lui Evghenii Primacov în Consiliul de Securitate al Rusiei, în 1992, vice-director Serviciul de Informaţii Externe (SVR) pentru probleme administrative, în 1996, februarie - vice-ministru MAE pe probleme de personal, Şef al aparatului de securitate internă al MAE al Rusiei. 14 septembrie 1998 - Şeful aparatului Guvernului Rusiei (are statut de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar din 1996). în 1998-1999 a fost şeful grupului de lucru al MAE pentru problemele Europei de Sud-Est. Coautor al mai multor proiecte privind reglementarea crizei iugoslave. Din toamna anului 1999 - ambasador al Federaţiei Ruse în Lituania, în Lituania a coordonat activitatea de „blocare" a procesului de aderare a statelor baltice la NATO. Este considerat specialist în „problemele contracarării extinderii NATO". Este coautor al documentului privind statutul regiunii Kaliningrad şi al tranzitului din această enclavă prin Lituania în interiorul Rusiei. Vorbeşte engleza şi franceza la perfecţie. Vorbeşte limbile turcă, română şi sârbă. Numirea sa în funcţia de amba-sador în Republica Moldova a fost făcută la iniţiativa lui V. Trubnicov. După eşecul „Memorandumului Kozak", Zubakov părăseşte R. Moldova.


chestiunii transnistrene în variantă rusă, adică în acord cu Memorandumul din 1997.

Critica prestaţiei OSCE în Republica Moldova - reprezentanţi sau diplomaţi ai organizaţiei la Chişinău sau Viena (începând cu Jaime Gama, ministrul de Externe al Portugaliei şi preşedinte al OSCE şi terminând cu David Schwartz sau William Hill) - a fost deja făcută, cum am sugerat, de politicieni sau analişti de la Chişinău sau Washington. Cel care a sintetizat cel mai pregnant aceste critici este analistul de la Jamestown Foundation, Vladimir Socor19. La

" 19 Este unul dintre criticii cei mai consecvenţi şi acerbi ai OSCE, dar nu singurul. In textele publicate la Washington Post, Eurasia Daily Monitor sau rostite la Europa Liberă de la Chişinău a făcut o veritabilă cronică a ceea ce el consideră a fi un eşec în lanţ. Vezi, de pildă, recenta evaluare a OSCE publicată în Washington Post (Socor 2005). OSCE a replicat recent la săgeţile aruncate fără odihnă de V. Socor. Reprezentanţii Misiunii OSCE în Moldova au difuzat presei la 20 septembrie 2005 o declaraţie în care îşi exprimă „dezacordul cu unele afirmaţii făcute de analistul politic Vladimir Socor privind măsurile de promovare a încrederii şi securităţii", propuse de OSCE în luna iulie 2005. Oficialii OSCE afirmă că Socor a ieşit, „se pare", în afara limitelor sale de neînţelegere şi interpretare intenţionată a pachetului de măsuri de control al armelor şi promovare a încrederii reciproce şi securităţii (CSBM). Mai mult, semnatarii declaraţiei afirmă: „contribuţia lui Socor la dezbaterile pe marginea conflictului transnistrean este prost informată şi pare a fi bazată în mare parte pe antipatia pe care o are faţă de OSCE şi atitudinea sa paranoică faţă de Rusia". A doua zi, analistul Igor Munteanu de la Chişinău reacţionează în presa de la Chişinău: „a numi comentariile lui Vladimir Socor în contextul soluţionării problemei transnistrene drept paranoice, cum o face Misiunea OSCE la Chişinău, reprezintă o exagerare vădită şi un reflex de autoapărare din partea misiunii respective, care se simte vulnerabilă în actuala situaţie. Comentatorii trebuie să-şi facă datoria, iar misiunile să-şi îndeplinească mandatul aşa cum trebuie în ţara, pe teritoriul căreia se găseşte". Potrivit lui Munteanu, opiniile lui Socor reflectă dreptul la exprimare pe marginea unei probleme complexe, legată de prezenţa militară a trupelor ruseşti în Republica Moldova, de nerespectarea angajamentelor internaţionale de către Federaţia Rusă. La rândul său, analistul politic Oazu Nantoi a respins afirmaţiile Misiunii OSCE potrivit căreia „în conflictul transnistrean sunt două părţi,A-populaţia de pe malul stâng şi cea de pe malul drept al Nistrului", „în declaraţia OSCE este ignorat faptul că o parte din teritoriul de pe malul stâng al Nistrului de facto se află sub ocupaţia militară a Federaţiei Ruse.

196 i DAN DUNGACIU

Porto (2002), de pildă, OSCE a suferit o serie de înfrângeri politice şi diplomatice din partea Rusiei, inclusiv în R. Moldova. Orga-nizaţia a acordat Rusiei încă un an, până în decembrie 2003, ca să-şi retragă toate trupele şi arsenalele. Moscova se angajase deja în 1999 să facă acest lucru până în 2002, dar nu a avut niciodată intenţia de a-şi onora promisiunea. Insă documentul final de la Porto este chiar mai slab decât angajamentul de la Istanbul, pe care-1 înlocuieşte, în sensul că este mai puţin restrictiv. Cre-dibilitatea OSCE a suferit serios atunci când reprezentanţii acesteia au dat vina pe liderii de la Tiraspol, care, chipurile, „nu dau voie" generalilor şi miniştrilor de la Moscova să-şi retragă trupele de pe teritoriul R. Moldova.

Ideea - „gafa", eufemistic vorbind - aparţinuse lui David Schwartz, unul dintre reprezentanţii OSCE la Chişinău. Tot Schwartz este creditat şi cu altă iniţiativă. La Chişinău, misiunea OSCE a semnat împreună cu reprezentanţii Rusiei şi ai Trans-nistriei o serie de declaraţii de intenţii şi protocoale pe care repre-zentanţii Republicii Moldova ca stat suveran nu le-ar fi putut semna. O altă gafă aparţine, indiscutabil, actualului reprezentant al OSCE, americanul William Hill, aflat la al doilea mandat, într-un interviu, şeful misiunii OSCE la Chişinău afirma că Republica Moldova ar trebui să fie transformată într-o federaţie, deoarece populaţia republicii este multinaţională. Aceste afirmaţii vin în contradicţie directă chiar cu proiectul federalizării, însuşit şi promovat în câteva etape de către OSCE. Proiectul de federa-lizare nu se baza pe criteriul etnic, astfel că sugestiile ambasa-dorului Hill, privind o federaţie pe criterii etnice, schimbă însăşi esenţa proiectului. Un alt subiect imputabil este respingerea prezenţei UE ca negociator în conflict. Intr-o conferinţă de presă de la Chişinău, ambasadorul William Hill a lăsat să se înţeleagă clar că nu salută şi nu priveşte cu ochi buni includerea Uniunii

~ Să dai vina pe Socor şi să insişti pe calea care timp de 13 ani a dus la consolidarea regimului anticonstituţional de la Tiraspol este incorect" (FLUX, 21 septembrie 2005).

Influenţa sa incontestabilă, prestaţia continuă, tenace şi tumultoasă a comentatorului i-au făcut pe unii critici să vorbească despre o veritabilă „socorizare a realităţilor" (informaţie oferită de Igor Munteanu, IDIŞ, Chişinău). Oricum, „locomotiva" Vladimir Socor rămâne unul dintre reperele de neocolit ale oricărei dezbateri pe zonă.


Europene în procesul negocierilor. Această opinie este explicată de unii funcţionari din generaţia veche din cadrul OSCE prin dorinţa de a nu supăra Rusia. Ambasadorul William Hill a fost principala ţintă a majorităţii criticilor proiectului de federalizare. Si nu doar pentru că ambasadorul scria, semna, vorbea sau da interviuri numai în limba rusă, ci pentru că prestaţia sa explicita de prea multe ori poziţia faţă de R. Moldova pe care W. Hill a exprimat-o în revista Helsinki Monitor (2002, no 2, p. 129), organ al OSCE. Iată ce scrie pe prima pagină a acestui articol evaluativ (cităm în engleză ca să nu existe dubii): „Russia made progress toward building normal relations with this small neighboring former republic of the Soviet Union. Local Transdniestrian authorities demonstrated their willingness, albeit grudging at times, to observe general European norms and agreements". Nici mai mult nici mai puţin! Si ultima aserţiune, după care autori-tăţile transnistrene „şi-au arătat voinţa... de a respecta normele şi acordurile generale europene" este enormă, dar afirmaţia că Moldova este vecină cu Rusia te lasă fără grai. Şi asta o spune însuşi şeful OSCE, organizaţie care afirmă că vrea să rezolve problemele dincolo de Prut! în psihanaliză, această .freudian slip oftongue"a?e un nume şi o semnificaţie, dar nu cazul să detaliem aici. Suficient să spunem că ea ar fi trecut, poate, neobservată, dacă prestaţia ulterioară a lui William Hill, conforma analiştilor care i-au monitorizat activitatea, nu ar „confirmat-o" sistematic. Şi asta s-a observat limpede nu numai la Chişinău, dar şi la Washington. Gazetarii şi analiştii cei mai citiţi şi influenţi din capitala Moldovei sau reprezentanţii altor instituţii ale societăţii civile, dar şi alţii din afara ţării, mai reproşează acceptarea de către OSCE de a acoperi cu legitimitate internaţională transpunerea intereselor Rusiei în regiune, după cum vom vedea în detaliu mai departe20.

20 Pe 3 aprilie 2004, agenţiile de presă din Republica Moldova au prezentat un episod cel puţin ciudat. Klaus Neukirch, purtătorul de cuvânt al Misiunii OSCE la Chişinău, a reacţionat nefiresc în timpul unei conferinţe internaţionale în problema tranziţiei în Republica Moldova, organizată la Chişinău de Institutul European de Studii Politice, încolţit de întrebările participanţilor referitoare la planul OSCE de federalizare a Republicii Moldova, Neukirch s-a ridicat ultragiat de la masă, a trântit scaunul pe care şedea şi a părăsit furios sala de con-ferinţe în privirile uluite - dar şi aplauzele! - asistenţei. Nici declaraţia

198 l DAN DUNGACIU

Trecem acum la discutarea aşa numitului dosar al federalizării, adică „soluţia" susţinută de Moscova şi OSCE, la un moment dat, în vederea rezolvării crizei din Republica Moldova.

4.4. „Federalizarea"

In a doua fază (1997-2003) vom vorbi aşadar despre „federa-lizare", idee livrată de Kremlin ca un deus ex machina pentru soluţionarea crizei transnistrene, şi - din păcate - acceptată iniţial de anumite cercuri occidentale cu inconştientă seninătate. Graba cu care Occidentul a acceptat formula are cauze obiective evidente (lipsa de interes pentru acest spaţiu), dar şi, apropo de comen-tariile de la început, subiective, despre care s-a vorbit prea puţin şi care sunt extrem de utile pentru a decripta complet o situaţie geopolitică de felul celei pe care o abordăm aici. Faptul că voci împotrivă, deci critice la adresa proiectelor de federalizare, au apărut în Occident - cu câteva notabile excepţii21 - relativ târziu, lămurirea finală venind abia în decembrie 2003, după luni de

ulterioară a purtătorului de cuvânt, incoerentă şi pline de bâlbe, nu a clarificat gestul cel puţin nediplomatic, în conferinţa cu pricina, Vladimir Socor afirmase limpede că „federalizarea este un pact între regimul comunist şi antidemocratic de la Chişinău, condus de Vladimir Voronin, şi regimul criminal şi mafiot de la Tiraspol, condus de Igor Smirnov". Diagnosticul era, practic, axul conferinţei la care OSCE, prin reprezentantul ei, nu a putut rezista până la capăt...

21 Aflat într-o vizită la Chişinău, George Soros a declarat la 21 octombrie 2002: „poziţia (...) prin care este încurajată federalizarea Republicii Moldova va avea drept efect crearea unui protectorat rusesc în teritoriu. Prin urmare, unica pârghie de a influenţa modificarea acestei poziţii este formarea unei opinii publice puternice, care s-ar face auzită. Numai în aceste condiţii, actuala administraţie a SUA, care utilizează destul de frecvent noţiuni de genul 'democraţie' sau 'societate deschisă', va. fi nevoită să ţină cont de toate părerile existente în societatea moldovenească." Au existat şi la Bucureşti voci care au salutat, de pildă, Acordul din 2002 propus de OSCE ca un plan american care va soluţiona chestiunea odată pentru totdeauna. Astăzi e limpede că s-au înşelat, în fapt, rolul analistului de la Bucureşti sau Chişinău nu este de a repeta entuziast orice formulă venită de la Washington sau aiurea, ci de a furniza centrelor de decizie internaţionale (Washington, Bruxelles, NATO sau


manifestaţii de stradă, zeci de articole si nenumărate demersuri politice se explică şi prin faptul că, iniţial, bătălia de imagine în problema federalizării a fost câştigată de susţinătorii OSCE {geopolitica subiectivă la care mă refeream).

In cazul concret pe care îl discutăm aici, o primă bătălie de imagine s-a pierdut din plecare. Când OSCE-ul a pus pe'masă un proiect de federalizare ca „soluţie" la criză, lumea europeană sau America - care nu ştia aproape nimic despre Republica Moldova sau Transnistria - a privit chestiunea cu speranţă si bunăvoinţă. „Federalizarea" este un concept cu conotaţii pozitive, asociat cu democraţia, drepturile omului etc., mai cu seamă când e vorba despre un conflict etnic, cum se acredita abundent şi aberant atunci, în state europene federale - Germania, Belgia, Canada, Elveţia etc., ca să nu mai vorbim de Statele Unite - chestiunea „suna" foarte bine - doar oamenii de acolo trăiesc în federaţii, ştiu că este bine şi că federalizarea este, în esenţă, un mecanism de prezervare şi promovare a democraţiei. Majoritatea celor implicaţi direct sau indirect în subiect a acceptat a priori că federalizarea e un pas pozitiv spre soluţionarea unui conflict despre care, oricum, nu ştia mai nimic. Aici termenul a substituit realitatea. Cei care vorbeau „împotriva federalizării" sau se manifestau astfel erau, din plecare, dezavantajaţi, în primul rând, pentru că vorbeau împotrivă', în al doilea rând, pentru că oricum nu aveau răgaz să-şi exprime argumentele si, trei, pentru că, oricum, lumea nu înţelegea această argumentaţie. Când această argumentaţie a început, treptat, să capete formă si consistenţă, William Hill, Şeful misiunii OSCE de la Chişinău, a mai aruncat pe piaţă printr-o scrisoare deschisă din mai 2003 un alt concept devastator, menit să blocheze încă o dată argumentaţia taberei adverse: cel de naţionalişti (în

1 UE) informaţie adecvată, pertinentă şi adusă la zi despre o zonă în care de multe ori expertiza occidentală a fost carenţă. Aceasta este şi teza unor comentatori de la Washington, care au încercat - şi, se pare, au reuşit - să modifice perspectiva americană iniţială asupra zonei. Potrivit lui Vladimir Socor (interviu în Gardianul, februarie 2004), chiar în zilele dinaintea conferinţei OSCE de la Maastricht (decembrie 2003), Washingtonul anunţase o pauză de gândire în privinţa soluţionării problemei Transnistriei şi, în general, a viitorului Republicii Moldova. A fost nevoie de o campanie concertată aproape un an de zile pentru asta...

200 l DAN DUNGACIU

plus, controversatul diplomat american acredita ideea, fără să o argumenteze în vreun fel, că ar fi vorba despre naţionalişti români, deci specia cea mai periculoasă şi indezirabilă la Chişinău).

In rezumat, deci, avem acest tablou: pe de-o parte, cei care construiesc şi caută soluţii, propun federalizarea, deci promovează democraţia. Pe de alta: cei care nu construiesc, doar critică, se opun federalizării, deci democraţiei si, în plus - horribile dictul - sunt si „naţionalişti". E limpede că pe un subiect despre care cei care vin în atingere cu el - fie din SUA, fie din Europa - nu ştiu, de prea multe ori, destul, ce-a de-a doua tabăra nu avea prea multe şanse de câştig. Ea avea „numai" argumente, pe când prima tabără avea si are, pe lângă imagine, acces direct la cei care iau decizii...

Revenim acum la evenimentele propriu-zise, La 8 mai 1997, se lansează la Moscova „Memorandumul cu privire la bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria", cunoscut si ca „Planul Primakov". Din partea Republicii Moldova documentul a fost semnat de Preşedintele Lucinschi. Federaţia Rusă are în acest scenariu statutul de „ţară garant", în proiect se stipulează, printre altele: stat comun format din două com-ponente cu statut egal, Moldova şi Transnistria - această precizare după care Republica Moldova şi regimul separatist - nerecunoscut de nimeni! - figurează ca „părţi" egale este cea mai semnificativă pentru filosofia tratatului şi a evenimentelor ce vor urma; repar-tizarea împuternicirilor prin acorduri de la egal la egal între Chişinău şi Tiraspol; negocieri cu cinci participanţi (formatul pentagonal): Rusia, Ucraina, OSCE, Tiraspol, Republica Moldova; „mediatori" şi „garanţi" Rusia, Ucraina, OSCE, deci excluderea participării directe a Occidentului (sau a României) la negocieri şi garanţii. In esenţă, în conformitate cu acest proiect, Transnistria ar fi devenit „parte" egală cu Republica Moldova, având posibi-litatea să controleze atât politica internă cât şi politica externă a Chişinăului. „Memorandumul", ca şi documentele ulterioare care promovează federalizarea, nu intenţiona decât să consacre de iure dominaţia de facto a Federaţiei Ruse în Republica Moldova la acea vreme. (Acelaşi model a fost propus de Kremlin şi Azerbaidjanului şi Georgiei, care, însă, au avut suficientă fermitate pentru a respinge propunerile Moscovei.) Arhitectul edificării provinciilor dependente de Moscova, Evghenii Primakov, va prezenta la 13 august 2000 două documente, un proiect al „Acordului privind bazele relaţiilor


dintre Republica Moldova şi Transnistria" şi altul, intitulat „Principiile de bază ale mandatului OSCE al forţelor pentru menţinerea păcii şi statalităţii în regiunea transnistreană a Republicii Moldova". Filosofia şi consecinţele acestor documente nu diferă de cele ale textului din 1997: pe de-o parte, legiferarea si legalizarea prezenţei ilegale a armatei şi armamentului rusesc în Republica Moldova, şi, pe de alta, transformarea Republicii Moldova într-o entitate dependentă intern şi extern de Transnistria - în fapt transnistrizarea întregii Moldove. Şi cum Transnistria era atunci total controlată de Moscova, ceea ce ar fi urmat ar fi fost controlul absolut şi indiscutabil al Kremlinului asupra întregii republici. Căci acesta era, în realitate, ţelul proiectelor de federa-lizare. Ratificarea Tratatului bilateral moldo-rus la finele anului 2001, a întărit, odată în plus, poziţia Rusiei care devine un soi de stat garant al statalităţii Republicii Moldova.

în 2002, „Memorandumul" capătă expresia cea mai concretă şi, se spera, cea mai convingătoare. Era garnisită cu glazură internaţională. „Acordul dintre Republica Moldova şi Transnistria" a fost elaborat de OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina şi publicat în ziarul oficial Moldova Suverană, din 9 iulie 2002. Textul este o continuare logică a „Memorandumului" din 1997, iar filosofia care îl fundamentează este aceeaşi. Ideea axială din document -după care cele două „părţi" sunt egale în drepturi - este păstrată, la fel şi formula pentalaterală a procesului de negocieri. Nu e locul aici să reluăm toate comentariile critice care s-au făcut în presa de la Chişinău, de la Washington sau Bucureşti faţă de acest proiect - ele au dovedit limpede că aşa zisa „federalizare" - în formula susţinută de OSCE - este, în realitate, un mecanism prin care Republica Moldova va fi dominată şi controlată de „regimul banditesc" de la Tiraspol - cum îl numeşte Oazu Nantoi. Si de aici, de Moscova22. E limpede pentru toată lumea acum că prin prerogativele acordate de proiectul de constituţie - cuplate cu prezenţa trupelor ruseşti în zonă - regimul lui Smirnov va spune nu ori de câte ori va fi nevoie şi va putea bloca orice iniţiativă a

- 22 yezi? de pildă, dincolo de presa scrisă de la Chişinău, şi alte site-uri specializate care au dezbătut critic proiectul: www.yam.ro, http://eurojournal.org, http://e-democracy.md, www.ipp.md. Vezi, de asemenea, Socor 2002.

202 l DAN DUNGACIU

Chişinăului care nu va conveni Tiraspolului sau, mai exact, patronilor săi de la Moscova. Acest lucru era clar pentru toată lumea, iar textele semnate de Vladimir Socor, Ribert J. Loewenberg, rapoartele emise de către Institute for Security Studies sau Grupul International pentru Reglementarea crizelor (GIRC), ca şi analizele comentatorilor de la Chişinău indică limpede carenţele de fond ale proiectului, lipsa lui de realism sau conse-cinţele pe termen lung pe care le va avea implementarea lui. Independenţa Republicii Moldova ar fi rămas doar pe hârtie. Socie-tatea civilă şi partidele din Opoziţie (PPCD cu prioritate) au reacţionat masiv, respingând proiectul23.

- 23 Federalizarea poate fi citită şi prin altă grilă, respectiv riscul instituirii unui regim de aparheid în Republica Moldova prin impunerea federalizării în această republică (vezi Dan Dungaciu, „Spre un regim de aparheid în R. Moldova?", Ziua, 22 mai 2003). Proporţia populaţiei Transnistriei după criteriul etnic era la acel moment următoarea (sursele sunt sovietice): 42% români, 26% ucrainieni, 22% ruşi. Ruşii sunt, aşadar, o minoritate. Reprezentarea la nivelul deciziei a acestei populaţii este însă alta. Cu ocazia publicării numelor cu cei cărora li se aplică restricţii de circulaţie internaţională, Departamentul de Stat al Statelor Unite a prezentat şi locul naşterii celor 17 lideri transnistreni cărora li se aplică acest tratament (restricţia de a circula liber în UE sau SUA a fost prelungită recent cu un an, până în februarie 2005). Nu numai că aceşti lideri de la Tiraspol sunt, etnic, ruşi, dar aproape toţi dintre aceştia au cetăţenia rusă şi au fost transferaţi acolo de către URSS sau Rusia (prin urmare, ei nu ar fi reprezentativi nici măcar pentru ruşii din Transnistria!). Iată lista acestora aşa cum era prezentată atunci:

1. Igor Smirnov, „preşedintele Transnistriei". Născut la 29 noiembrie 1941 în oraşul Habarovsk, Rusia. Paşaport rusesc nr. 50 No. 0337530; 2. Vladimir Smirnov, fiul „preşedintelui", „preşedinte al comitetului de stat al vămilor". Născut la 03 aprilie 1961 la Vupiansk, Harkov. Paşaport rusesc nr. 50 No. 00337016. 3. Oleg Smirnov, fiul „preşedintelui", „consilierul comitetului de stat al vămilor". Născut la 08 august 1967 în Novaia Vacivka, Herson. Paşaport rusesc nr. 60 No. 1907537; 4. Serghei Leontiev, „vicepreşedinte". Născut la 09 februarie 1944 în localitatea Leonovka, regiunea Odesa. Paşaport rusesc nr. 50 No. 0065438; 5. Grigori Marakuţa, „preşedintele sovietului suprem". Născut la 15 octombrie 1942 în localitatea Teia, Grigoriopol. Paşaport sovietic nr. 8BM724835; 6. Anatoli Kaminski, „vicepreşedintele sovietului suprem". Născut la 15 martie 1950 în oraşul Cita, Rusia. Paşaport sovietic;


Noutatea demersului venea însă de la iniţiatorul proiectului. Mâna care 1-a pus pe masă era a OSCE-ului, dar mâna care 1-a scris - după cum a afirmat presa de la Chişinău - era a Moscovei. Bilanţul OSCE în Republica Moldova - fapt consfinţit iremediabil la summitul de la Maastricht (1-2 decembrie 2003) - fusese, chiar şi la aceea dată, unul negativ. Au rămas în memorie, de pildă, rapoartele nr. 11 şi 13 ale Misiunii OSCÊ în Moldova în care se stipulau aşa zise „soluţii" care nu aveau nimic de a face cu reali-tăţile asupra cărora se vroiau aplicate şi care dovedeau expertiza lamentabilă pe care această instituţie europeană o poseda la acel moment24. William Hill, ambasador american şi Şeful Misiunii OSCE la Chişinău, şi-a atras atunci oprobiul celor mai importante publicaţii democratice de la Chişinău nu doar, cum am mai precizat la începutul acestui text, pentru că vorbea doar limba rusă în conferinţele de presă sau întâlnirile oficiale, semna documentele oficiale cu litere chirilice sau menaja impudic regimul comunist. Intr-o intervenţie publică, a considerat de cuvinţă să intervină şi să dea lecţii presei democratice de la Chişinău - unanimă în a denunţa Acordul din 2002 - acuzând-o de „prejudecăţi naţionaliste, intoleranţă şi ură" şi avertizând, voalat, că „acest tip de jurna-listică este contrar tuturor standardelor si principiilor OSCE şi

7. Evgheni Şevciuk, „vicepreşedintele sovietului suprem". Născut la 21 iunie 1946 în oraşul Novosibirsk, Rusia. Paşaport sovietic A25004230; 8. Valeri Litkai, „ministrul afacerilor externe". Născut la 13 februarie 1949 în Tver, Rusia. Paşaport rusesc; 9. Stanislav Hajeev, „ministrul apărării". Născut la 28 decembrie 1941 în Celabinsk, Rusia; 10. Vădim Antiufeev (Sevtov), „ministrul securităţii". Născut în 1951 la Novosibirsk, Rusia; 11. Aleksandr Korozlov, „ministrul afacerilor interne". Născut în 1951 la Briansk, Rusia. Paşaport rusesc; 12. Viktor Bălaia, „ministrul justiţiei". Născut în 1961 în Vinnita; 13. Boris Akulov, „reprezentantul Transnistriei în Ucraina"; 14. Viktor Zaharov, „oficiul procurorului". Născut în 1948 în Camenca; 15. Alexei Lipovtev, „vicepreşedintele comitetului vamal"; 16. Oleg Gudimo, „ministrul adjunct al securităţii". Născut la 11 septembrie 1944 în Alma-Ata, Kazahstan. Paşaport rusesc nr.51 No.0592094; 17. Eduard Kosovski, „preşedintele băncii republicane transnistrene". Născut la 07 octombrie 1958 în Floreşti.

24 Vezi, de pildă, reacţia („Memoriu") publicată de ziarul Ţara în legătură cu Raportul nr. 11 tipărit în Makler Telegrafia 31.03.1994. „Memoriul" a fost tipărit la 26.04.1994.

204 l DAN DUNGACIU

nu poate fî acceptată într-o societate ce se dedică promovării unor idealuri democratice, cum sunt obiectivitatea şi toleranţa"25.

4.5. Memorandumul Kozak sau America face sah-mat Rusia la Chisinău

Episodul „Memorandumului Kozak" face parte din aceeaşi telenovelă geopolitică derulată peste Prut din 1989 încoace, dar semnificaţia şi consecinţele lui sunt mai importante decât ale oricărui alt episod. De aceea merită o tratare aparte.

Filmul evenimentelor. Uite Puţin, nu e Puţin...

La 17 noiembrie 2003, prin persoana lui Dmitri Kozak, adjunctul şefului administraţiei preşedintelui Rusiei, Moscova propune Chişinăului un Memorandum pentru soluţionarea con-flictului transnistrean. Textul, în esenţă un proiect de Constituţie federală care făcea întreaga Republică Moldova dependentă de Tiraspol, deci de Moscova, vine în continuarea unui şir de iniţiative pe aceeaşi direcţie. Dacă documentul ar fi fost semnat, s-ar fi petrecut acceptare de iure a dominaţiei de facto a Rusiei în Republica Moldova. Parafarea documentului era dorită intempestiv de Moscova care vroia să pună pe masă la Reuniunea OSCE de la Maastricht (1-2 decembrie 2003) cel puţin o „realizare" de politică externă, respectiv chestiunea transnistreană. Gestul grăbit al ruşilor a lăsat prezumtivii parteneri - SUA si OSCE -perplecşi... Rusia îşi aroga controlul exclusiv al unui spaţiu pe care convenise, teoretic, să-1 discute şi cu altcineva. Trimisul lui Puţin vine la Chisinău cu o misiune precisă: să aducă pe cei doi lideri, Vladimir Voronin şi Igor Smirnov, la aceeaşi masă, dispuşi să semneze documentul. Dacă acest acord s-ar fi realizat, Preşedintele Puţin însuşi s-ar fi deplasat la Chisinău pentru a asista la semnare...

Primele reacţii par de bun augur pentru diplomaţia rusă: Igor Smirnov anunţă rapid acordul faţă de Memorandum şi accepta ziua de 25 noiembrie pentru vizita preşedintelui Puţin la


Chisinău (data a fost confirmată oficial pe 23 noiembrie) Două zile mai înainte, Ministrul rus al Apărării Sergei Ivanov afirma la Moscova că trupele ruseşti vor sta în Moldova ca „garanţi ai acordului federal pentru o perioadă de tranziţie de până la 20 de ani". Deşi Memorandumul nu fusese încă semnat!

Reacţia societăţii civile şi a partidelor din Opoziţie este însă promptă, coerentă şi eficace. Manifestaţiile din faţa Ambasadei Ruse continuă, în ciuda hărţuielilor repetate, la fel ca şi mitingu-rile de protest. Pe 19 noiembrie, liderii grupurilor parlamentare, Iurie Roşea (PPCD), Victor Stepaniuc („Partidul Comuniştilor") şi Dumitru Braghis („Moldova -Noastră") au avut o întâlnire cu Dmitri Kozak, în care reprezentanţii Opoziţiei şi-au exprimat dezacordul faţă de proiect; chiar şi Stepaniuc, atunci liderul fracţiunii comuniste din Parlament, a declarat că nu susţine toate prevederile Memoradumului. Pentru a da o alură europeană Memorandumului, Kozak a afirmat: „memorandumul şi planul propus în format tripartit, elaborat în comun cu OSCE şi Ucraina, sunt foarte asemănătoare, acesta fiind doar mai concret". Ceva adevăr există aici, cu „nuanţa" că proiectul anterior din 2002 tot de Moscova fusese elaborat... Pe 20 noiembrie, Igor Smirnov adresează un apel populaţiei din stânga Nistrului prin care susţine documentul şi sugerează, totuşi, o îmbunătăţire: „în condiţiile în care viitorul stat va fi unul demilitarizat, rolul dominant în oferirea garanţiilor militare si a securităţii de stat ar trebui să revină Rusiei, fapt ce ar merita consfinţit în constituţia viitorului stat federal". Luni, 24 noiembrie, Opoziţia din Republica Moldova se reuneşte într-o şedinţă a Mesei rotunde cu Statul Permanent, un mecanism

" 25 Gestul ambasadorului este fără precedent. Punctul de plecare a fost articolul lui Anton Dogaru, „Adevărata 'misiune' a misiunii OSCE în R. Moldova", publicat în revista Timpul (aprilie 2003) şi reluat în Flux. William Hill reacţionează prin scrisoarea invocată, atacând ne-diplomatic cele două publicaţii, cele mai importante din Republica Moldova. Jurnaliştii presei democrate se mobilizează rapid şi, la 6 mai 2003, trimit ambasadorului o nemiloasă scrisoare-apel cu titlul „William Hill foloseşte stilul propagandei sovietice". Textul este semnat de Constantin Tănase, director Timpul, Igor Burciu, redactor şef Flux, Nicolae Dabija, redactor şef Literatura si Arta, Val Butnaru, director Jurnal de Chisinău, Ala Mândâcanu, redactor şef Democraţia, Vasile Nâstase, redactor şef Glasul Naţiunii.

r206 l DAN DUNGACIU

înfiinţat la sugestia Consiliului Europei şi menit să reunească pentru dezbateri principalii actori politici de la Chişinău26. In absenţa reprezentanţilor Partidului Comuniştilor, s-a înfiinţat Comitetul pentru Apărarea Independentei si Constituţiei R. Mol-dova (CAIC) la care au aderat toate formaţiunile de opoziţie si toate ONG-urile, asociaţiile sau uniunile semnificative de peste Prut şi care s-a pronunţat, explicit, împotriva semnării Memo-randumului. CAIC a cerut o întâlnire cu Preşedintele Voronin căruia i-a solicitat să ceară implicarea UE, a Americii, a Româ-niei şi Ucrainei în procesul de reglementare a crizei27.

în contrapartidă, Dmitri Kozak, adjunctul şefului administra-ţiei preşedintelui Rusiei, a utilizat toate argumentele pentru a-1 convinge pe preşedintele Voronin să semneze. Kozak a afirmat, ulterior, că Voronin ar fi acceptat, că ar fi promis că va semna, după care şi-ar fi schimbat radical opinia. Un sâmbure de adevăr este aici: Vladimir Voronin declara în timpul negocierilor cu emisarul rus că: „acceptarea proiectului de către toate părţile interesate va semnifica un început real de soluţionare a conflictului transnistrean fără învingători şi învinşi, iar finalizarea cu succes a acestui proiect va putea fî comparată cu căderea zidului Berlinului", în plus, Dmitri Kozak dădea garanţii că OSCE va susţine orice plan care va fi acceptat de părţile implicate în conflict. în acest timp, Jaap de Hoop Scheffer, preşedintele OSCE, nu avea nici o poziţie. Pentru a grăbi decizia, Kozak a lansat următoarele promisiuni: retragerea rapidă a muniţiilor de pe teritoriu Transnistriei, anularea unei părţi a datoriilor R. Moldova către Rusia (în valoare de 100 milioane de dolari), precum şi alocarea altor 105 milioane de dolari, ajutor nerambursabil, destinat pentru stabilizarea economică, socială şi ecologică din regiunea transnistreană. în plus, ca o consecinţă a vizitelor lui Kozak la

26 luptat, iniţiativa căzuse în derizoriu pentru că era sistematicignorată de Partidul Comuniştilor sau de alte formaţiuni din Opoziţie;sistemul întâlnirilor a fost resuscitat cu această ocazie.

27 Iurie Roşea, liderul PPCD, a propus demararea unor acţiuniample şi hotărâte de protest începând cu ziua de 25 noiembrie, ziua sosiriiPreşedintelui Puţin la Chişinău.


Tiraspol, se manifestă primele gesturi de deschidere28. Voronin şi-a exprimat satisfacţia: „este un semn bun, un semn că vom reuşi să realizăm compromisul necesar", în plus, a afirmat în faţa corpului diplomatic de la Chişinău, că dacă Tiraspolul continuă să se mani-feste în acelaşi fel, R. Moldova va propune ridicarea sancţiunilor de circulaţie impuse conducătorilor transnistreni de-către UE. Totul indica semnarea Memorandului, mai cu seamă paşii concreţi care s-au făcut după 10 ani de stagnare. Din acest moment, însă, începe, probabil, ceea ce ministrul de externe rus la aceea vreme, Igor Ivanov, avea să numească ulterior „implicarea unor ţări în afacerile interne ale CSI, ca şi în Georgia" (afirmaţie emfatică, căci Ivanov nu era ministru de Externe nici al CSI, nici al Georgiei!).

America, mon amour... O schimbare surprinzătoare de poziţii

La 24 noiembrie, ministrul olandez de externe Jaap de Hoop Scheffer, care vizitase anterior Republica Moldova şi aflase la faţa locului despre chestiunea federalizării, are o convorbire telefonică cu preşedintele Voronin în care îl informează că: „nu s-a ajuns la nici un consens între statele membre ale OSCE asupra susţinerii noii propuneri a Federaţiei Ruse. Unele ţări au rezerve serioase în ceea ce priveşte împărţirea puterii între autorităţile centrale şi regionale, dreptul de veto al Transnistriei în Senat, precum şi absenţa unor garanţii internaţionale". In acelaşi timp, însă, ministrul de externe olandez (Olanda urma să preia preşe-dinţia UE) şi-a exprimat disponibilitatea OSCE de a continua negocierile în procesul de elaborare a unei noi Constituţii. (Nu este clar în ce calitate a făcut olandezul aceste precizări, ţinând seama că, de la întâi ianuarie 2004, acesta devenea Secretar General al

" 28 După ce Chişinăul a schimbat frecvenţa de testare a televiziunii digitale, lichidând inferenţele operatorului de telefonie mobilă din Tiraspol, Tiraspolul a înlocuit, la rându-i, bruierea frecvenţelor de telefonie mobilă utilizate de Voxtel şi Moldcell. De asemenea, Tiraspolul a anunţat ridicarea, cu începere de la 21 noiembrie, a interdicţiei de acces pe teritoriul Transnistriei, impusă anterior lui Vladimir Voronin şi altor oficiali moldoveni.

208 l DAN DUNGACIU

NATO.) în cursul aceleiaşi zile, Preşedintele Voronin a avut o întâlnire cu noua Ambasadoare SUA în R. Moldova, Heather M. Hodges, care a durat circa 3-4 ore, momentul hotărâtor, se pare, în decizia lui Voronin29. Comunicatul preşedinţiei după această întâlnire este extrem de ambiguu, dar sugestiv. Cert este că Voronin a schimbat poziţia cu 180 de grade...

în dimineaţa zilei de marţi, 25 noiembrie, în jur de zece mii de oameni au ieşit în stradă, spre surprinderea autorităţilor de la Chisinău. Mulţimea din stradă, extrem de activă şi hotărâtă, flutură drapelele SUA, UE, NATO, României, Marii Britanii etc. Manifestanţii ocupă bulevardul central al oraşului. Sunt arse portrete ale preşedintelui rus si drapelul Rusiei. La prânz, Preşe-dintele Voronin anunţă, oficial, că nu va semna Memorandumul atât timp cât acesta nu va fi acceptat şi de instituţiile interna -ţionale: „acest lucru este necesar întâi de toate pentru ca nimeni şi niciodată să nu poată pune sub semnul întrebării viitorul european al statului moldovenesc". Surprize, surprize!... După amiază se desfăşoară o întâlnire a trei deputaţi ai Opoziţiei cu preşedintele Voronin în care aceştia sunt informaţi şi ei că nu semnează Memorandumul si că e nevoie de consultări interna-ţionale pentru a lua o decizie, în plus, Puţin a rămas acasă... Kozak reacţionează virulent, criticând conducerea de la Chisinău: „în jurul orei 9 seara, Voronin mi-a spus că semnează Memorandumul, după ce cu câteva ore înainte 1-a parafat, împreună cu Smirnov... Am rămas uimit. Dimineaţa spune una, seara alta". La conferinţa de presă de marţi, 25 noiembrie, la Aeroportul din Chisinău, vizibil dezamăgit şi incapabil să-şi reprime furia, Kozak a revenit: „respingând Memorandumul, preşedintele Voronin a dat dovadă de lipsă de curaj politic, de voinţă politică... Lui îi este teamă ca acasta să nu fie supus unor critici din partea cuiva" (nu a precizat cine, avea să o facă ministrul de externe al Rusiei prin sintagma „forţe externe"). Kozak a făcut aluzie şi la faptul că Voronin i-ar fi promis, direct şi explicit, că va semna: „... o astfel de strategie nu va duce la nimic bun... Este regretabil faptul că astfel de decizii nu au fost luate în cadrul unui dialog direct", în legătură cu venirea preşedintelui Puţin, Kozak a afirmat că „acesta ar fi venit dacă ar fi existat un alt nivel, mai înalt, de înţelegere între părţi".

29 In plus, preşedintele primise un telefon la fel de convingător de la Javier Solana...


Dimineaţa zilei de 26 noiembrie aduce la Chişinău noi demonstraţii, anti-federalizare, dar şi anti-comuniste. La Tiraspol, Smirnov îşi exprimă regretul profund, iar la Kiev, în cadrul Consi-liului miniştrilor de Externe, Igor Ivanov declară că semnarea Memorandumului Kozak este amânată din cauza „unor presiuni externe". Şeful Misiunii OSCE la Chişinău, William Hill,-preci-zează că soarta documentului va fi decisă de dezbateri ulterioare, iar Secretarul General al Consiliului Europei, Walter Schwimmer, adresează un apel clasei politice din Republica Moldova pentru găsirea unei soluţii comune diferendului transnistrean. Schwimmer afirma că „un proiect larg, susţinut de opinia publică moldovenească, îşi va găsi suportul ferm din partea CE, OSCE si UE". Joi, 27 noiembrie, Vladimir Voronin zboară spre Italia pentru o vizită oficială. Pe data de 30 noiembrie are loc un mare miting de protest, cu participarea a circa 30 000 de oameni, împotriva federalizării dar şi a regimului comunist falimentar. CAIC cerere răspicat de demisie a preşedintelui Voronin.

Totuşi, scenariul georgian nu se produce, căci Voronin nu a semnat documentul care l-ar fi putut transforma în al doilea Shevardnadze. Vladimir Voronin începea să devină portocaliu^...

Episodul Pristina nu s-a mai repetat

întrebarea fundamentală este cine a reuşit într-un termen atât de scurt să unifice o opoziţie atât de dezbinată precum cea de la Chişinău şi, în plus, să-1 convingă pe preşedintele Voronin să nu semneze? Si, pe cale de consecinţă, să-1 umilească pe Puţin si orgolioasa diplomaţie rusă? Toate scenariile legate de un joc al lui Puţin (împreună cu Voronin) nu stau în picioare, după cum s-a văzut ulterior. Este mult mai plauzibilă ipoteza unei intervenţii diplomatice americane şi europene în forţă, cu scopul de a nu permite Rusiei să pună piciorul definitiv şi cu acte în regulă în Transnistria şi R. Moldova (aşa cum nu i se permite să controleze singură Caucazul sau Istmul Ponto-Baltic). Spaţiu geopolitic în

"! 30 Asupra „cromaticii electorale" de la Chişinău vezi: Dan Dun-gaciu, „Dileme electorale şi post-electorale la Chişinău", Lumea, martie, 2005.

210 l DAN DUNGACIU

care traseele petrolului pot fi influenţate sau controlate nu pot fi scăpate total din mână. Ideea este că, indiferent de înţelegerile tacite sau nu pe care Washingtonul le-ar fi avut cu Moscova, trebuia blocat cu orice preţ „pasul înainte" pe care ruşii puteau să îl facă în acest caz, la fel cum aceştia au procedat în Pristina când au ajuns în aeroport înaintea tuturor şi asta le-a asigurat un avantaj diplomatic şi militar care nu a mai putut fi surmontat sau neglijat. Prin intervenţia în forţă a americanilor - mai ales la preşedintele Voronin - s-a dorit evitarea unui asemenea episod. Şi s-a reuşit. Rusia nu trebuia să aibă documentul semnat la Maastricht şi nu 1-a avut. Indirect, Occidentul 1-a salvat pe pre-şedintele comunist31...

Amănuntele legate de culisele acestor evoluţii nu le vom afla, poate, prea curând - în publicaţia moscovită Novîe Izvestia, pre-şedintele Voronin a încercat recent (8 noiembrie 2005) o „explica-ţie": Kozak ar fi introdus pe ascuns o filă nouă care prevedea baze militare ruseşti pentru 20 de ani - aşa cum nu vom afla nici rolurile pe care le-au jucat în realitate actorii pe care i-am urmărit pe scenă (UE, SUA etc.). De pildă, ambasadorul american William Hill, Şeful misiunii OSCE la Chişinău, cel în jurul căruia s-a constituit, prin negaţie, unificarea Opoziţiei de la Chişinău, a reuşit să înfurie pe toată lumea: impunea un proiect al Moscovei, vorbea ruseşte, semna documentele cu litere chirilice, proteja Rusia şi Tiraspolul, nu ataca Partidul comuniştilor dar acuza Opoziţia de „naţionalism" etc. Făcea toate astea, şi multe alte, dar, prin recul, a reuşit să unifice - împotriva sa şi a iniţiativelor sale! - Opoziţia care, până atunci, nu reuşise să se solidarizeze în nici un^fel. Cu voie sau fără, Hill a avut un rol crucial în aceste evoluţii, în plus, pentru a ne surprinde încă o dată, William Hill a declarat despre manifesta-ţiile de protest din iarna lui 2003 că sunt „expresia unui drept democratic firesc al populaţiei", iar despre eşecul Memorandumului Kozak următoarele: „Poporul are dreptul să-şi expună punctul de vedere, inclusiv prin manifestaţii. Si noi facem la fel în Statele

" 31 In 2002, preşedintele Voronin efectuase o vizită în SUA. Declaraţia comună a preşedinţilor Bush şi Voronin, semnată în timpul vizitei la Washington, conţine un şir de stipulări extrem de importante, referitoare la reforme, climatul investiţional etc. Mulţi observatori ai scenei publice de la Chişinău acreditează ideea unei schimbări de atitudine a preşedintelui Vladimir Voronin după aceea vizită.


Unite, am făcut-o chiar eu la vremea mea şi poate că o voi mai face. Protestatarii îşi exprimă opinia şi această opinie trebuie luată în consideraţie în procesul politic... Sper că într-un sfârşit reprezentanţii poporului în parlament şi guvern vor aproba decizii în interesul întregii populaţii a Moldovei". O schimbare de poziţie aproape radicală!32

l

4.6. „Regionalizarea"

La 16 decembrie 2003, a fost lansat la Chişinău un text intitulat „Proiectul Planului de reglementare a conflictului transnistrean", propus de Mişcarea Populară „Moldova Europeană Unită" con-ducerii Moldovei, Transnistriei, SUA, României, OSCE, Rusiei, Ucrainei şi opiniei publice la 15 decembrie 2003. Textul este semnat de Roman Mihăieş, coordonator al Mişcării Populare „Moldova Europeană Unită" (acelaşi text a apărut şi în săptă-mânalul Accente din 18 decembrie 2003). Chiar dacă textul nu poate fi aşezat în siajul proiectelor emanate de cancelariile ruse,

~ 32 Au urmat şi alte declaraţii oficiale. Declaraţia Secretarului de Stat al SUA, Colin Powell la Reuniunea miniştrilor de Externe ai ţărilor membre ale OSCE după care „Nerespectarea de către Moscova a ter-menelor, şi aşa depăşite, de îndeplinire a obligaţiilor asumate la Istanbul constituie un pas înapoi în procesul de reglementare a diferendului transnistrean", este un avertisment pentru Moscova, la fel şi adeziunea rapidă a Americii faţă de puterea instalată la Tibilisi. Din nefericire, România nu părea că ar fi jucat nici un rol în aceste evenimente şi nici că i se va rezerva unul. Tot Colin Powell a spus, cu acelaşi prilej, că negocierile pentru rezolvarea conflictului transnistrean trebuie făcute prin implicarea nu doar a Rusiei, Republicii Moldova sau Transnistria, ci şi cu includerea efectivă a OSCE şi a Ucrainei. Nici un cuvânt despre România, ceea ce spune destul de mult. Eram în 2004! Deşi într-o zonă în care interesele ei sunt vizate direct, România era pusă pe tuşă şi ignorată. Pentru a proba din nou lipsa de atitudine şi coerenţă a Bucureştiului în legătură cu evenimentele de la Chişinău, declaraţia Ministerului de Externe a României după hotărârea lui Vladimir Voronin de a nu semna documentul este peremtorie: dacă nu s-a semnat, nu avem ce comenta, dacă se semna, am fi avut o poziţie... Percepţia la Chişinău a acestei declaraţii a fost un amestec de ilaritate, compătimire şi furie.

212 l DAN DUNGACIU

conţinutul său a fost criticat utilizând aceleaşi argumente: „astfel, în loc de federalizare dictată sub presiunea Rusiei şi a regimului comunist, ni se oferă, cu titlu de propunere dinspre societatea civilă, spre discuţia publică (iată încă o deosebire de caracterul^ secret până în ultima secundă a planului Kozak), regionalizarea. In rest, textul nu propune nimic principial nou", sună concluzia analizei invocate33.

Documentul lansat la 16 decembrie este flancat de un articol menit să-1 justifice odată în plus. Este semnat de Octavian Ser-gentu şi Roman Mihaeş şi se numeşte „Regionalizarea Republicii Moldova o necesitate obiectivă". Ca argument pentru documentul dat publicităţii, se invocă o serie de cazuri care ar da legitimitate europeană proiectului de regionalizare: Spania, Italia, Marea Britanie, Belgia, Grecia, chiar si România. In acelaşi şir de state este pomenită şi Rusia. Comparaţia nu este însă demonstraţie. După cum s-a remarcat, situaţia Republicii Moldova este com-parată „cu totul deplasat cu situaţia ţărilor pomenite mai sus". Atunci când este abordată chestiunea transnistreană „nu mai puţin absurde sunt comparaţiile făcute cu federaţii de tipul SUA, al Canadei, al Germaniei, al Austriei sau al Elveţiei. Comparaţiile de acest fel sunt arbitrare nu numai din motivul evident că în majoritatea cazurilor enumerate este vorba de ţări infinit mai mari ca întindere teritorială şi ca număr al populaţiei, ci şi pentru că aceste state se află în alt spaţiu geopolitic". Comparaţia corectă pentru Republica Moldova, spune analiza mai departe, este cu cele trei ţări baltice, şi ele republici ex-sovietice, cu un destin istoric comun (Pactul Ribbentrop-Molotov şi ocupaţia sovietică), „cu teritorii şi populaţie asemănătoare cu cele ale ţării noastre". Datele preuzentate în articolul replică sunt convingătoare: „astfel, Lituania are o suprafaţă de 65.318 km pătraţi, o populaţie de 3.611.000 locuitori, dintre care 81% sunt lituanieni, 9% ruşi, 7 % polonezi; Estonia are o suprafaţă de 45.215 km pătraţi, o populaţie de 1. 408. 556 locuitori, dintre care 61,5 sunt estonieni, ruşii -30,3%, ucrainenii - 3, 17%, beloruşîi - 1,8%, finlandezii -1,2%,

33 Pentru o analiză amplă a textului şi a contextului apariţiei sale, vezi Iurie Roşea, „Regionalizarea (federalizarea) = instituţionalizarea stării de ocupaţie", în Flux, 23 decembrie 2003. Textul a fost reluat şi în alte publicaţii: Timpul, Glasul Naţiunii.


alte naţionalităţi -2,13%; Letonia are o suprafaţă de 64.500 km pătraţi, o populaţie de 2.389.000 locuitori, letonii constituind 52%, ruşii - 34%, beloruşii - 4%, ucrainenii - 3%, polonezii - 2,3%, lituanienii - 1,3%; Republica Moldova are o suprafaţă de 33. 845 km pătraţi, o populaţie de 4.300.000 locuitori, românii (numiţi oficial în mod eronat moldoveni) constituind 64,5%, ucrainenii -13,8%, ruşii - 12%, găgăuzii - 3,5%, bulgarii - 2,5, evreii - 1,5%, alte naţionalităţi - 1,7%. Toate trei stat&la fel ca şi Republica Moldova au parlamente unicamerale (Letonia şi Estonia - câte 101 mandate, ca şi Republica Moldova, Lituania - 141 mandate), sunt state unitare ca şi Republica Moldova, cu o structură admi-nistrativ-teritorială conformă standardelor europene, care presupune descentralizarea puterii, autonomia puterii locale, partajarea atribuţiilor între autorităţile centrale şi cele locale. Nici federalizarea, nici regionalizarea nu au fost necesare pentru accederea acestor tari în NATO si UE". In plus, argumentul geo-politic este crucial în acest tablou: spre deosebire de Republica Moldova, „cele trei ţări baltice n-au cunoscut fenomenul sepa-ratismului teritorial doar pentru că Occidentul a reuşit să determine Rusia ca aceasta să-şi retragă armatele de pe teritoriul lor". Aşa cum, însă, Republica Moldova „nu a avut şansa să se bucure de avantajele care au marcat evoluţia celor trei state din bazinul Mării Baltice, ea cunoaşte astăzi aceleaşi probleme pe care le înfruntă alte două ţări ex-sovietice, Georgia şi Ucraina". Comparaţia cu ele este la fel de valabilă, întrucât Rusia a reuşit să-şi menţină prezenţa militară pe teritoriul lor, separatismul teritorial şi tentativele de impunere a unor „modele de federalizare de factură imperială continuă să servească drept pârghii de presiune politico-militară asupra acestor ţări" (ibid.).

4.7. Bilanţ de etapă si contextul post-Kozak

Dacă ar fi să tragem linie şi să contabilizăm consecinţele perioadei 1997-2003, trebuie să conchidem, alături de majoritatea comentatorilor de la Chişinău, că, în ciuda eşecului federalizării în Republica Moldova, promotorii acestui proiect au obţinut câteva victorii importante: 1). egalarea autorităţilor constituţionale ale

214 l DAN DUNGACIU

R. Moldova cu liderii separatişti de la Tiraspol, persoane non-grata atât în SUA, cât şi în UE; 2). acreditarea termenului de „federaţie" în mediile diplomatice occidentale; 3). ideea adoptării unei noi constituţii a Republicii Moldova, deseori prin ignorarea procedurilor constituţionale în vigoare, ca şi prin nesocotirea constituţiei ţării în ansamblu. Astfel, după cum s-a sesizat, „devenise un loc comun afirmaţia că Legea fundamentală a Republicii Moldova nu ar permite soluţionarea conflictului" (ibid.); 4). tezei potrivit căreia se impune în mod obligatoriu adoptarea prin referendum a unei „noi constituţii". Puţini au fost cei care au remarcat că în discuţia despre federalizarea R. Moldova „s-a făcut abstracţie în mod premeditat de normele constituţionale în vigoare. Motivul este evident: Constituţia în vigoare stabileşte prin articolul 142 norma potrivit căreia caracterul unitar al statului poate fi revizuit doar dacă în favoarea unei astfel de opţiuni s-ar pronunţa cel puţin cincizeci de procente plus unu din numărul total de alegători. Pentru a diminua substanţial numărul minim necesar de cetăţeni care ar opta pentru renunţarea la caracterul unitar al statului, federaliştii avansează ideea că ar fi suficient ca în favoarea ei să se pronunţe doar cincizeci de procente plus unu din numărul participanţilor la referendum"; 5). Cea mai importantă victorie diplomatică a Rusiei şi a federalistilor este promovarea scenariului de mai sus fără a se mai face trimitere expresă la prezenţa militară a armatei şi muniţiei Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova (ibid.).

Cum am văzut, la summitul OSCE de la Maastricht (1-2 decembrie 2003) nu s-a reuşit, din pricina obiecţiilor Moscovei, adoptarea unei Declaraţii finale. Dar asta înseamnă, pe de altă parte, că vechile termene pentru retragerea armatei şi arma-mentului din Transnistria rămân în vigoare. Liderii opoziţiei de la Chişinău, strânşi în Comitetul pentru Apărarea Independenţei şi a Constituţiei (CAIC), Iurie Roşea, D. Braghiş, Oleg Serebrian au subliniat acest fapt şi, în plus, ideea că proiectul de federalizare s-a dovedit un impas34. La 22 decembrie 2003, Vladimir Socor

34 Chiar şi diplomaţia de la Bucureşti a avut până la urmă o reacţie pe aceeaşi direcţie. Mircea Geoană, ministrul român de Externe, a afirmat atunci: „Pentru moment, planul prezentat de Federaţia Rusă şi-a pierdut valabilitatea. Pentru ca un astfel de acord să poată să fie sprijinit de către


vorbea despre „federalizare" ca despre „un cal pe jumătate mort", din pricina unor tentative de a redeschide dosarul în ciuda eşecului de la Maastricht35. La finele lunii decembrie se vorbea la Chişinău despre trei proiecte de federalizare: memorandumul Kozak, aparţinând Rusiei, documentul „mediatorilor", aparţinând Rusiei şi OSCE şi un proiect al preşedintelui Voronin. Ultimul nu era limpede ce conţine, iar proiectul Rusia-OSCE - „de fapt o variantă a vechiului şi mult pritocitului document de la Kiev", cum spune Vladimir Socor - a avut o circulaţie restrânsă36.

în 2004, Bulgaria a preluat preşedinţia OSCE, dar a preferat să meargă pe vechea formulă. Conferinţa de la Sofia din 27 ianuarie 2004 a „mediatorilor" - Rusia -Ucraina-OSCE - a decis, la propunerea lui William Hill, să combine documentul „media-torilor" cu Memorandumul Kozak într-un singur document. Rusia a acceptat, fireşte, imediat, iar Ucraina, ca de obicei, aproba toate acţiunile Rusiei în Republica Moldova37. La 13 februarie 2004, preşedinţia bulgară a OSCE a difuzat documentul numit „Propu-nerile şi Recomandările Mediatorilor din partea OSCE, Rusiei şi

~ comunitatea internaţională, inclusiv de către România, trebuie ca acesta să fie acceptat de către cetăţenii R. Moldova, să asigure funcţionalitatea Republicii Moldova şi controlul efectiv al acesteia asupra întregului său teritoriu şi să permită, nu să inhibe traseul european al Republicii Moldova. Deşi la Maastricht nu a fost aprobat nici un document comun despre Moldova, conferinţa OSCE a constituit un succes, deoarece planul de federalizare al Republicii Moldova nu va mai fi luat în considerare".

35 Vladimir Socor, „Documentul mediatorilor" si alte documente,22 decembrie 2003, radio Europa Liberă.

36 Paradoxal, documentul a fost comentat la Chişinău fără să fiedat publicităţii. Vezi, de pildă: Ivan Grec, „Să punem punctul pe i", înComunistul, Nr. 2 (361), 30 ianuarie, 2004.

37 Vladimir Socor a comentat rezultatele conferin ţei cu amar: „ofi promovând OSCE democraţia prin alte ţări. în Republica Moldova însă,opiniei publ ice nu i se acordă posibi l i ta tea să ia cunoşt inţă nic i despreconţinutul negocierilor, nici despre documentele prin care la urma urmelors e p e c e t l u i e ş t e s o a r t a R e p u b l i c i i M o l d o v a - m a i p r e c i s : l e g a l i z a r e aregimului de la Tiraspol şi reorientarea statului 'federalizat' către Rusia"(Vladimir Socor, Conferinţa mediatorilor reînvie federalizarea si pe Kozak,radio Europa Liberă, 2 februarie 2004, şi „Joaca de-a garanţiile pe ruinelestatului", radio Europa Liberă, 27 februarie 2004).

216 l DAN DUNGACIU

Ucrainei referitoare la reglementarea problemei transnistrene". Surprinzător, documentul propune şi recomandă, din nou, soluţia rusească a aşa numitei „federalizări" a Republicii Moldova38, în ciuda eşecurilor înregistrate la Maastricht, nimic nu părea, totuşi, că zdruncină traiectoria OSCE în Republica Moldova. Documentul în cauză lasă chestiunea militară şi politică la cheremul forma-tului pentagonal, dominat, cum am văzut, de Federaţia Rusă, şi acordă Transnistriei drept de veto împotriva participării occi-dentale în operaţiile de pacificare sau de garantare militară a situaţiei din zonă. Cum a afirmat cu îndreptăţire Vladimir Socor, „preşedinţia bulgară a OSCE pare să nesocotească interesele euro-atlantice în această zonă, care sunt şi interesele indepen-denţei şi securităţii Republicii Moldova"39. Ministrul bulgar de externe, Solomon Passy, în discursul inaugural de preluare a preşedinţiei OSCE din 15 ianuarie, a „omis" să menţioneze retra-gerea trupelor ruseşti din R. Moldova - s-a făcut referire doar la retragerea arsenalului militar -, în ciuda declaraţiilor europene şi americane post-Maastricht care sunt explicite în această chestiune40. Iar la 16 februarie a vizitat oficial Rusia, unde a declarat publicaţiei Izvestia că susţine mecanismul pentagonal al negocierilor, dominat de Rusia şi Transnistria.

In 2002, an în care România a deţinut preşedinţia OSCE, într-un exces de zel ce pare acum penibil, Bucureştiul a „cedat"

~ 38 „Credem că ar fi fost judicios ca dosarul transnistrean să fie păstrat de Olanda (ori de altă ţară Occidentală), pentru că în Republica Moldova există o minoritate bulgară. Nu putem să nu luăm în calcul şi varianta că Sofia susţine fărâmiţarea (federalizarea) Moldovei în câteva regiuni, aşa cum doreşte Moscova, în speranţa că şi bulgarii se vor alege cu vreun ţinut autonom pe teritoriul Moldovei" (Ion Constantin „Umbra lui Kozak", în Timpul, 20 februarie, 2004,

39 Vladimir Socor, Preşedinţia Bugară a OSCE nesocoteşte interesele Euroatlantice ale Republicii Moldova, Radio Europa Liberă, 16 februarie 2004.

0 In raportul său către Consiliul Permanent al OSCE (5 februarie 2004), William Hill menţiona numai problema retragerii armamentului din Transnistria, nu şi cea a trupelor, în ciuda decla -raţiilor internaţionale ale NATO şi UE şi a reacţiei societăţii civile din republică. Coincidenţa dintre acest punct de vedere si a ministrului bulgar Passy a fost evidentă.


dosarul transnistrean Portugaliei, pentru a nu fi acuzat de „lipsă de obiectivitate". Bulgaria, fără scrupule de acest gen - relativ la minoritatea bulgară din sudul Basarabiei - a decis să-1 gestioneze singură, cu toate ambiguităţile de rigoare. Cum nota un jurnalist de la Chişinău: „deocamdată, este greu de spus dacă decizia Sofiei de a prelua dosarul transnistrean a fost luată sub "presiunile Moscovei ori dacă e vorba doar de faptul că noua preşedinţiei a OSCE, la fel ca şi Olanda, speră că îşi va înscrie la activ solu-ţionarea conflictului transnistrean"41.

La 9 martie, Chişinăul oficial producea un alt document a cărui idee centrală este tot federalizarea şi care preia elemente din proiectul rusesc. Comentatorii au denumit deja proiectul Şova-Voronin - „Planul Kozak 3". Textul se cheamă „Declaraţie cu privire la principiile de bază ale orânduirii de stat a Republicii Moldova" si reia, în esenţă, tezele enunţate de documentele pre-mergătoare. Vitalie Nagacevschi, Preşedintele Organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului" a comentat textul astfel: „proiectul de federalizare elaborat de Preşedinţia de la Chişinău este o inepţie. Acest document este doar o copie a memorandumului Kozak, cu excepţia unor mici modificări". In plus, documentul stipulează că un referendum va consfinţi intrarea în vigoare a proiectului de federalizare: „Constituţia Federaţiei va fi aprobată dacă în favoarea ei votează o majoritate a acelora care participă la votare (subl.n)". Cursa pe care Documentul Şova-Voronin o întind electoratului era vădită. In aceste condiţii, era foarte probabil ca textul să fie adoptat cu voturile a... un sfert din populaţia Republicii Moldova (presupunând că jumătate din electorat participă la votare), sau numai cu voturile minoritarilor (ruşi, ucrainieni etc.). Cuplat cu manipularea promovată prin televiziunea oficială, aflată sub controlul total al Puterii comu-niste, aşa numitul referendum este ceea ce Socor califica drept „un referendum de tip sovietic sau, mai nou, putinist".

Pe 16 martie, Ministrul Integrării Vasili Sova - care „in-tegrează" doar în limba rusă, singura pe care o vorbeşte - a cerut mediatorilor în problema Transnistriei să fixeze o dată pentru reluarea negocierilor în format pentagonal - Rusia, Ucraina, OSCE, Chişinău, Tiraspol - afirmând că „pauza în procesul de

~ 4 1 Ion Constant in , op. c i t .

218 l DAN DUNGACIU

negocieri a devenit prea lungă". Documentele care ar trebui să stea la baza viitoarelor negocieri ar fi fost în opinia ministrului recomandările mediatorilor, aşa numitul Memorandum Kozak şi propunerile autorităţilor de la Chişinău. în opinia lui Sova, pe lângă adoptarea unei soluţii politice a conflictului era necesară şi elaborarea unui mecanism de garanţii: „Optăm, desigur, pentru participarea Rusiei la acest mecanism, care va trebui să aibă mandatul OSCE, dar şi pentru participarea altor instituţii utile în perspectiva menţinerii stabilităţii şi securităţii în regiune". Apelul a rămas fără răspuns, dar Ministrul Sova recidivează. Pe 5 aprilie, acesta cheamă din nou Consiliul Permanent al OSCE să facă eforturi suplimentare pentru a contribui la „reluarea cât mai grabnică a negocierilor în format pentagonal". Acestea fuseseră suspendate după refuzul Chisinăului de a semna Memorandumul Kozak.

Chişinăul părea că mai speră. Dar moştenirea anului 2003 nu putea fi atât de lesne uitată de nimeni din R. Moldova, fie partide fie membrii ai societăţii civile. Proiectul de federalizare, în orice formă ar fi enunţat, părea compromis definitiv. O etapă se încheiase.

4.8. Transnistria, încotro? Schimbări de atitudine si vector la Moscova si Tiraspol

Un alt episod urmează: regizori par aceiaşi, chiar dacă scena este, de data asta, Bucureştiul.

în presa din capitala României se iţise în prima jumătate a anului 2004 o discuţie legată de soarta Basarabiei şi unele „planuri nesecrete ale Moscovei" care priveau această regiune42. Conform acestui scenariu, Rusia ar fi lansat mesaje în care sugera, direct sau indirect, o despărţire în două a R. Moldova urmată de trecerea, treptată, a părţii de dincoace de Nistru la România, Transnistria urmând să treacă fie la Ucraina, fie să capete alt statut. Dincolo de dedesubturile unei „propuneri" de acest tip - prea repede, poate,

" 42 Punctul de plecare a fost editorialul „Basarabia şi planurile ne-secrete ale Moscovei" publicat de Victor Roncea în Ziua, la 6 aprilie 2004.


luată în serios -, si care avea aerul unui (nu prea) subtil balon de încercare, ceva se petrecea dincolo de Nistru, dar nu numai, ceva care ameninţa, pe viitor, să schimbe datele ecuaţiei politice si geopolitica ale zonei.

Alternativa unei separaţii de Transnistria nu a fost formulată, cu adevărat, niciodată la Chişinău. Şi nu e greu de înţeles de ce: războiul de la începutul anilor '90 a lăsat peceţi adânci, iar morţii si răniţii de acolo nu pot fi uitaţi atâtsde uşor. Poate primul observator politic care a pus tranşant chestiunea separaţiei de Transnistria a fost gazetarul Constantin Tănase, în prezent direc-tor la Timpul. Iată textul: „totuna dacă ruşii nu vor ceda Trans-nistria, pentru a edifica în acest spaţiu o Moldovă Mare, şi ea va fi veşnic folosită de ruşi pentru a controla şi influenţa politică Chisinăului, poate, într-adevăr, mai înţelept este ca Moldova să se dezică de 'pretenţiile teritoriale' faţă de Tiraspol şi să încerce o altă rezolvare a situaţiei? Care ar fi această situaţie? S-o spunem direct: Moldova să accepte, dar să şi contribuie la constituirea şi recunoaşterea statului transnistrean"43. Poziţia gazetarului nu a avut mare ecou, cel puţin public. Cu excepţia unor voci izolate, ideea nu a fost serios dezbătută sau sugerată, măcar, ca alternativă viabilă.

La începutul lui 2004, lucrurile păreau că se schimbă, în editorialul său din 2 aprilie, Petru Bogatu de la Flux - ziarul cu cel mai mare tiraj din R. Moldova - reamintea: „tot mai mulţi experţi şi oameni politici, atât din Est, cât şi din Vest, încep să-şi dea seama că modelul federal de reglementare transnistreană este, de fapt, un drum care nu duce nicăieri şi că, pentru a se putea integra în Europa, Chişinăul trebuie să se separe de Tiraspol". Mai mult, editorialistul susţine ca marile cancelarii iau în calcul şi posibilitatea separării Basarabiei de malul stâng şi a reunirii ei cu România. El menţionează că, până acum, pronunţându-se pentru federalizarea Republicii Moldova, americanii şi ruşii au urmărit scopuri diametral opuse: cei dintâi au căutat astfel să anihileze enclava arhimilitarizată din stânga Nistrului, iar cei din urmă au încercat să-şi legalizeze pe această cale prezenţa militară la noile hotare ale NATO... Un stat eşuat si o republică

43 „Trenul a plecat. Ce rost are să alergăm în urma lui?", Flux, 24 iulie 1998.

220 l DAN DUNGACIU

autO'prodamată si nerecunoscută, luate laolaltă, nu au cum genera o ţară viabilă. Tocmai de aceea se impune desfacerea căsătoriei dintre Basarabia şi Transnistria. însă lucrul acesta va fi cu putinţă doar atunci când un atare divorţ va da satisfacţie şi Vestului, şi Estului".

Asemenea idei începeau să circule la Chişinău, şi nu numai. Politologul rus Stanislav Belkovski - asupra căruia vom reveni - şeful filialei de la Tiraspol a Consiliului pentru Strategie Naţio-nală a Federaţiei Ruse, apropiat al Kremlinului, sugera că cele două rivale, Chişinăul şi Tiraspolul, au drumuri diferite şi că Rusia trebuie să înainteze o nouă concepţie de rezolvare a conflictului transnistrean. Nici Tiraspolul nu stătea pe loc. Şi aici este poate elementul cel mai interesant din ecuaţie. Ideea autonomistă prinde teren din ce în ce mai mult, cel puţin la nivel „oficial", iar afirma-ţiile în acest sens se îndeseau surprinzător. Doar câteva elemente:

La 2 februarie 2004, administraţia transnistreană decide desfiinţarea şcolilor în limba română din stânga Nistrului (existau acolo şase şcoli cu predare în limba română, unde studiau 5 000 de elevi). Zilnic, inclusiv sâmbăta, erau eliberate sute de „paşa-poarte transnistrene" pentru „cetăţenii" din stânga Nistrului. Au fost eliberate, până în februarie 2004, 50 de mii de paşapoarte, urmând ca până în 2006 să se elibereze 400.000. Autorităţile de la Tiraspol considerau că „locuitorii Transnistriei, posesori de buletine de identitate ale Republicii Moldova, trebuie să deţină şi paşaport intern transnistrean, orice act eliberat de Chişinău urmând să fie confirmat de către autorităţile transnistrene". In ciuda declaraţiilor Chişinăului, care afirma că „nu recunoaşte investitorii din stânga Nistrului", Tiraspolul anunţa la 24 febru-arie 2004 scoaterea la licitaţie a 75 de întreprinderi specializate în construcţii, transport auto şi prelucrarea lemnului. Pe parcur-sul anului 2003, Tiraspolul a privatizat 10 întreprinderi mari care au fost vândute contra 11,6 mii USD. In aceeaşi zi, Tiraspolul a ameninţat cu declanşarea unui conflict armat pe Nistru în cazul în care vor fi introduse „forţe internaţionale de pacificare sub egida NATO, OSCE sau a Consiliului Europei". „Populaţia Transnistriei o va percepe ca o intervenţie străină pe teritoriul regiunii", a afirmat aşa zisul ministru al apărării de la Tiraspol, Oleg Gudimo. La 22 martie, Igor Smirnov susţinea fără echivoc: „Cheia rezol-vării problemelor existente constă în reglementarea echitabilă şi


definitivă a problemei transnistrene şi recunoaşterea de jure a statului transnistrean pe arena internaţională". El a recunoscut că Transnistria „îşi va menţine poziţia bazată pe păstrarea şi fortificarea propriei statalităţi, a respectului faţă de drepturile suverane ale poporului transnistrean, egalitatea tuturor părţilor în procesul de negocieri şi neamestecul în afacerile interne ale acestora, elaborarea unui sistem atotcuprinzător de garanţii, crearea unui model al relaţiilor interstatale de drept între Republica Moldova şi Transnistria, care ar ţine cont de interesele populaţiei ambelor ţări şi de realitatea existentă". Smirnov declara răspicat că va face tot posibilul pentru „a permanentiza prezenţa militară rusă în Transnistria sub forma misiunii de garantare a păcii în regiune. Armata rusească este prezentă în Transnistria de peste 200 de ani şi a avut totdeauna un rol de apărător". Armata rusă „nu-şi are egal după eficacitatea sa în misiunea de pacificare de pe Nistru. Noi nu vom permite aici prezenţa altor trupe militare". In plus, Grigore Mărăcuţă, autointitulatul Preşedinte al Sovietului Suprem al Transnistriei, declara în faţa ziariştilor britanici de la BBC, nici mai mult nici mai puţin, decât: „faptul că nu suntem recunoscuţi de comunitatea internaţională nu înseamnă că statul nostru nu există... Apartenenţa populaţiei din stânga Nistrului se asociază clar cu poporul transnistrean - nu moldovean, nu polonez, nu român, ci transnistrean. Si eu mă consider transnistrean, nu altceva...".

4.9. Episodul Belkovski

Acceleraţia în care intraseră liderii transnistreni nu a fost întâmplătoare. Reacţiile de peste Nistru şi dezbaterile de culise de la Tiraspol sau aiurea ies pe scenă la Bucureşti. Două eveni-mente desfăşurate atunci în capitala României au readus, după mai bine de un deceniu, problema Basarabiei pe agenda publică. Primul este masa rotundă organizată anul trecut de ziarul Ziua şi „Fundaţia Rusia - România" la 9 iunie şi a fost declanşat, explicit, de propunerile şocante ale Directorului Institutului de Strategie Naţională a Rusiei, Stanislav Belkovski, după care România s-ar putea reuni cu Basarabia după ce Transnistria îşi

222 l DAN DUNGACIU

va fi dobândit independenţa44. La acest episod cu importante semnificaţii vom reveni. Printre altele, a fost o veritabilă hârtie revelatoare a mediului public şi politic de la Bucureşti.

Nu un proiect, ci mai multe proiecte

Existau o serie de confuzii care alterau de la început discuţia legată de „planul Belkovski". Prima ţinea de denumirea însăşi. Ideea sugera apariţia unui interes subit al Rusiei faţă de zonă şi faţă de România, de unde şi precipitarea Bucureştiului pentru a răspunde „provocării", în realitate, propunerea lui Belkovski era doar una din rândul celor pe care Rusia le-a furnizat până în prezent. A ignora continuitatea şi activismul Moscovei cu privire la zonă înseamnă a nu avea perspectiva cea bună care permite abor-darea fenomenului. Se va replica faptul că era primul plan care viza direct România, de aici importanţa lui. Ar fi o eroare: simpla presupoziţie că Moscova croieşte planuri pentru România - respec-tiv că România ar fi fost atunci un scop în sine pentru diplomaţia rusească - este o naivitate. Că proiectul Rusiei viza direct România era corect: dar scopul ultim al propunerii Belkovski stă în altă parte. Moscova este un jucător de şah de talie mondială, iar

~ 44 Cel de-al doilea a fost Seminarul internaţional „România şi Republica Moldova în contextul integrării euro-atlantice" organizat la Palatul Cotroceni în 11-12 iunie 2004 de către Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internationale al Academiei Române. Acest seminar îşi propunea, plecând de la realităţile concrete din Republica Moldova (au fost prezenţi doisprezece invitaţi de la Chişinău: Iurie Roşea, Vlad Cubreacov, Igor Munteanu, Mircea Druc, Gheorghe Susarenco, Vitalie Nagacevschi, Valeriu Săhărneanu, Alexandru Corduneanu, Mihai Roşcovan, Petru Bogatu), să evalueze şi să cerceteze relaţiile dintre cele două state (vezi şi Nicolae Toderaş, „Un alt fel de săptămână a Basarabiei", www.studiidesecuritate.ro, 2004). Lucrările seminarului au fost publicate, vezi: numărul special din Revista de Ştiinţe Politice si Relaţii Internaţionale, Tomul l, Nr. 3, 2004. Pentru o analiză a celeilalte întâlniri, de la Hotelul Marriot, vezi dezbaterea din Lumea, An XIII, Nr. 7 (135), 2004, la care au participat, printre alţii, Corneliu Vlad, Viorel Patrichi, Nelly Graur e te.


România nu era atunci regina, ci o piesă care, eventual, trimite la ea.

Aceste două premise sunt cele care ar fi trebuit să stea la baza oricărei discuţii. In ceea ce priveşte continuitatea activismului rusesc în zonă, trebuie reamintite proiectele de federalizare deja discutate (Primakov 1997, Acordul din 2002, Memorandumul Kozak din 2003), proiectul de moldovenizare a Basarabiei (reluat şi resuscitat la Chişinău după 1994), „Uniunea Euro-Atlantică" propus de Vitali Tretiakov prin care analistul politic rus propunea tot cam în acea vreme, în oficiosul Executivului de la Moscova, Rossiiskaia gazeta, crearea unei Uniuni Euro-Atlantice (UEA) între cele trei mari puteri euroatlantice, SUA, UE şi Rusia, egale în drepturi si având fiecare un asa-numit „teritoriu canonic"45.

Dintre iniţiativele ne-ruseşti pentru zonă ar putea fi menţio-nate două. Prima este cea legată de euro-regiuni. Republica Mol-dova si România au constituit atunci trei euroregiuni - „Dunărea de Jos" (judeţul Cahul din R. Moldova şi judeţele Galaţi, Tulcea şi Brăila din România, regiunea Odesa din Ucraina), „Prutul de Sus" (judeţele Edineţ şi Bălţi din R. Moldova, judeţele Suceava, Botoşani din România, regiunea Cernăuţi din Ucraina), precum si Euroregiunea românească „Siret-Prut-Nistru" (judeţele Lăpuşna, Orhei, Ungheni, Soroca şi Chişinău din R. Moldova si judeţele Iaşi şi Vaslui din România). Astfel, peste 70% din teritoriul si 60% din populaţia Republicii Moldova fac parte din cadrul regional de cooperare moldo-română. Dar investitorii din România, practic, nu au participat la procesul de privatizare din Republica Moldova. Deşi sunt cunoscute beneficiile cooperării transfrontaliere, iniţiativele cooperare transfrontalieră au fost, în realitate, sporadice si s-au limitat mai mult la iniţiative individuale şi locale decât la politici consistente. După 6 ani de activitate a euro-

45 Analistul rus prezenta şi un proiect concret de înfiinţare a UEA. Vitali Tretiakov este un nume mult mai titrat decât Belkovski: conduce o editura care îi poarta numele, susţine rubrici săptămânale în cotidianul Rossiiskaia gazeta, la postul de radio Eho Moskvi şi la postul TV Kultura, cu audienţă federală. Este considerat unul dintre cei mai mari jurnalişti ruşi. In ciuda acestei reputaţii incontestabile, proiectul său nu a generat la Bucureşti nici o masă rotundă sau un seminar, deşi viza direct Basarabia: una dintre ideile axiale era presupusa apartenenţă a Republicii Moldova la teritoriul canonic al Rusiei.

224224 l DAN DUNGACIU

regiunilor, putem constata că evoluţiile cooperării transfrontaliere rămân modeste. Iminenta integrare a României în UE creează însă cadrul unei resuscitări a acestor proiecte şi este o excelentă oportunitate pentru regiune, căci politicile europene transfronta-liere vor căpăta o pondere tot mai însemnată.

A doua iniţiativă despre care se discuta la momentul respectiv era legată de „legitimaţiile de român" şi / sau a unei „Legi pentru românii de pretutindeni". Una dintre ţinte era, evident, Republica Moldova. Nu s-a realizat nimic46.

Prin aşa numitul „plan Belkovski", Rusia a testat, cu siguranţă, capacitatea de reacţie a Bucurestiului cu ocazia celorlalte iniţia-tive şi a făcut o hartă judicioasă a instituţiilor sau persoanelor care contează într-o posibilă dezbatere publică. Nu a avut mult de lucru. Bucureştiul civic părea că s-a trezit brusc la ultima propunere a Moscovei şi a organizat o dezbatere internaţională. De ce numai atunci, s-ar putea replica? Ironia situaţiei era vădită: 14 ani nu organizezi nimic de nivel internaţional relativ la prezen-tul Basarabiei - ceea ce indica lipsa crasă a interesului public -, iar prima conferinţă de anvergură este dedicată... eventualei uniri dintre Bucureşti şi Chişinău! Indiferent de anvergura şi meritele manifestării, discrepanţa şi aerul de pripă au fost vizibile.

O dezbatere şi câteva semne de întrebare

Doar câteva remarci post-festum. Moscova face o propunere -totuşi - prin intermediul unei organizaţii serioase neguverna-mentale. Reacţia României a fost aproape politică, căci majoritatea celor care au fost implicaţi în dezbatere au legătură directă cu spaţiul politic (Adrian Severin, Teodor Meleşcanu, Mircea Chelaru, Emil Hurezeanu). Alţii erau comentatori improvizaţi pe spaţiu fost-sovietic şi fără performanţă sau interes special pentru zonă. De la început a lipsit o relaţie de simetrie între cei care au

46 în legătură cu chestiunea „legitimaţiei de român", vezi interviul acordat de deputatul de la Chişinău, Vlad Cubreacov, publicaţiei de la Bucureşti Economistul sub titlul „Legea pentru Românii de pretutindeni", martie, 2004.


dialogat, ca poziţie publică sau ca atitudine. Pe de-o parte, relaxarea ruşilor, pe de alta, lipsa de relaxare a (majorităţii) românilor.

De aici reacţia aproape emoţională, lipsită de anvergură, reac-tivă, de prea multe ori. Riposta a fost, în general, locală: România trebuie să respingă pentru că.... (şi urmau argumentele). Indife-rent însă de calitatea argumentelor - în general corecte -, s-a ignorat ideea, enunţată deja, că Rusia nu*va propune niciodată un proiect numai pentru România. Si dacă România apare, uneori, în prim plan, tot nu înseamnă că episodul Belkovski îi era dedicat în exclusivitate. Majoritatea participanţilor au început prin a respinge propunerea invocând consecinţele grave pentru România, în realitate, o Românie relaxată ar fi reacţionat probabil altfel: ar fi privit ideea ca una dintre ideile care circula în zonă în legătură cu prezentul şi viitorul acestui spaţiu, ar fi taxat-o drept bună sau rea indiferent cine ar fi pronunţat-o (Rusia, China etc. - ideea unificării celor două spaţii româneşti este una viabilă indiferent de emitent) şi ar fi discutat-o în contextul actual: cine o propune, de ce, cu ce consecinţe pentru regiune (nu doar pentru România). A debuta într-o dezbatere de acest nivel prin blocaj în negaţie trădează slăbiciune. In plus, unii dintre vorbitori păreau că au schimbat comisarul ideologic dinainte de 1989 (sovieticul) cu altul (americanul) - ideea că nu poţi discuta eventuala unire - sau faptul că cele două popoare sunt româneşti - fără acordul SUA este ridicolă (chiar si pentru SUA!)47.

Că Rusia lansează sistematic proiecte şi le testează în diferite zone, inclusiv la Bucureşti, reieşea şi din componenţa echipei ruseşti: Stanslav Belkovski şi Vitali Tretiakov. Contradicţiile sunt la ele acasă. Prima: între afirmaţii mai vechi ale lui Belkovski -prin care susţinea, aparent, federalizare, dar lăsa o portiţă deschisă şi altor soluţii (separarea Transnistriei de Republica Moldova, de pildă — şi cele de astăzi: „în momentul de faţă avem două probleme principale: existenţa republicii Transnistrene care nu recunoaşte puterea de la Chişinău şi faptul că românii şi moldovenii constituie aceeaşi naţie, conform părerii mai multor specialişti, iar românii

47 Vezi pentru asta textul Rezoluţiei Senatului american prezentat în introducerea acestei lucrări.

226 l DAN DUNGACIU

şi moldovenii au dreptul să se reunifice"48. A doua contradicţie este între diferenţa dintre proiectele celor doi participanţi. Dacă Belkovski susţinea trecerea Republicii Moldova minus Transnistria la România, Tretiakov, cum am văzut, plasa Republica Moldova în „spaţiul canonic" al Federaţiei Ruse. Faptul că cei doi stăteau la aceeaşi masă arăta că Rusia lucrează la ambele capete - „cel bun şi cel rău", alternativa ,,/iard" şi „so/f - şi faptul că, la Moscova, proiectul decide actorul, iar nu actorul proiectul. Cei doi erau voci ale Kremlinului, direct sau indirect pregătite să emită orice în funcţie de strategiile ofensivei diplomaţiei ruse. Contra-dicţiile aparente acolo se estompează.

Ideea invitării de către organizatorii dezbaterii dedicate planului Belkovski la aceeaşi masă cu reprezentanţi ai societăţii civile de la Moscova, Bucureşti sau Chişinău a „societăţii civile din Transnistria" a fost discutabilă, în primul rând, pentru că o parte dintre cei prezenţi au fost implicaţi direct în războiul din Transnistria - de aici poziţia dubioasă în calitate de judecători ai destinului R. Moldova - şi, doi, pentru că însăşi ideea de „societatea civilă din Transnistria" este ridicolă. Un regim totalitar nu poate produce aşa ceva, astfel că „vocile" Tiraspolului nu au în nici un fel inocenţă „civică" (nu oricine, oricum, poate veni la Bucureşti pentru a exprima o opinie în public). Nu s-a invocat acolo nici interesul subit pe care presa din Transnistria îl căpătase la acea vreme pentru Bucureşti. Dacă până atunci cuvântul „Ro-mânia" era de nerostit la Tiraspol, în preajma lansării „episodului Belkovski" România era invitată de presa regimului Smirnov să se implice în procesul de negocieri şi de soluţionare a conflictului de acolo. (De remarcat si atitudinea ambiguă pe care au avut-o reprezentanţii transnistreni faţă de ideea lansată de Belkovski.)

Dincolo de asta, reacţia unora dintre cei prezenţi la Marriot faţă de Transnistria a fost cel puţin grăbită. Cineva a afirmat că Transnistria „este o ficţiune", iar alt participant că „nu este un stat". Aserţiunile sunt, în primul rând, lipsite de diplomaţie în condiţiile în care nu se ştia cum evoluează lucrurile acolo - s-ar fi putut ca, pe termen mediu sau lung, Transnistria să se rupă de R. Moldova, iar România să recunoască „independenţa" acesteia.

48 Vezi interviul acordat de Stanislav Belkovski în toamna anului 2003, săptămânalului transnistrean Dnestrovski Kurier.


în al doilea rând, sunt afirmaţii lipsite de coerenţă: după aceeaşi logică, R. Moldova, ea însăşi, este „o ficţiune" sau „nu este un stat", doar că este o „ficţiune" recunoscută internaţional (să încerci să negi Transnistria utilizând „moldovenismul" este ridicol).

Câteva explicaţii $i consecinţele lor«

Nu intenţionăm să inventariem aici explicaţiile furnizate pentru ieşirea intempestivă a lui Stanislav Belkovski49.

Ideea cea mai des vehiculată era că scenariul viza direct România. El trebuie respins pentru că România nu are capacitate de absorbţie (economică, socială etc.) şi că îşi periclitează drumul spre UE. Argumentele pot fi exacte, dar nu adevărate, căci planul nu viza numai România sau Republica Moldova. (Ideea ilustrată de aceste puncte de vedere este una de sorginte occidentală. Ca replică la propunerea lui Belkovski, Anelli Ute Gabanyi, reprezentanta Institutului German pentru Afaceri Internaţionale şi de Securitate, a afirmat că „dacă într-adevăr România s-ar gândi să se unifice cu Republica Moldova, aceasta ar fi calea sigură pentru a împiedica aderarea României la Uniunea Europeana"). Propunerea era, pentru alţii, un plan rusesc de destabilizare a României, cum s-a mai încercat anterior (unul dintre participanţii de la Marriot a dezvăluit că o asemenea propunere a fost înaintată de Moscova conducerii României anului 1995, în schimbul renunţării la intrarea ţării noastre în Alianţa Nord Atlantică). Scenariul - au afirmat alţi comentatori - va produce instabilitate în zonă (va declanşa mişcări separatiste, după scenariul „conflictul transnistrean"; va muta „Iugoslavia" la graniţa României; sau va declanşa ridicarea Găgăuziei care va deveni „un cuţit în trupul României"). Alte argumente pentru respingere pot fi însumate astfel. Republica Moldova, prin existenţa Găgăuziei în componenţa

49 Comentator „independent" care pretinde, totuşi, că Vladimir Puţin ştie şi este de acord 97% cu proiectul său; care prefaţa, la vremea respectivă, campania anti-oligarhică a preşedintelui Puţin (printr-o serie de articole în care susţinea că oligarhii sunt pericolul cel mai mare pentru Rusia); şi care, în sfârşit, deplângea în presa rusă înfrângerile geostra-tegice ale Imperiului cu ocazia pierderii Ajariei în favoarea Georgiei.

228 l DAN DUNGACIU

sa, poate fi considerată un stat federal. Unificarea ar putea transforma şi România într-un stat federal, căci vârfurile extre-miste maghiare ar putea să ceară autonomia unor regiuni. De asemenea, nu pot fi neglijate prelungirile pe care le-ar avea Moscova, apropiată atunci regimului de la Chişinău, în politica de la Bucureşti, prin infiltrarea în aparatul politic a unor agenţi secreţi ruşi. Mai mult decât atât, s-ar putea înregistra o „înclinare spre stânga" pe eşichierul politic, avându-se în vedere că majoritatea populaţiei din Moldova este susţinătoare a regimului comunist de la Chişinău. Problemele de ordin economic nu pot fi nici ele neglijate, deoarece România ar trebui să investească mult în infrastructura Moldovei pentru a o putea aduce la un nivel de la care să se poată discuta despre economie de piaţă funcţională. In plan extern, România este deja membră a NATO, iar reunificarea cu Moldova ar ridica probleme la nivelul Organizaţiei Nord-Atlan-tice. In ceea ce priveşte integrarea României în Uniunea Euro-peană, reunificarea ar putea pune în pericol acest proces, avându-se în vedere că, până în prezent, negocierile s-au desfăşurat cu o singură ţară, iar apariţia încă a unei părţi ar putea duce chiar la îndepărtarea sau anularea perspectivei de aderare.

Un cadru explicativ posibil şi ojudecată post-festum

Deşi corecte multe dintre argumente, cadrul în care au fost plasate rămâne defectuos, incomplet, perturbând astfel o bună reacţie sau o strategie de întâmpinare. Strategia cea mai coerentă de a răspunde unei asemenea propuneri trebuia bazată, cum am mai sugerat deja, pe două presupoziţii: 1. România nu este în prim planul preocupărilor Moscovei; 2. Moscova ţinteşte, de fiecare dată, mai multe obiective, pe mai multe fronturi. Nu e obligatoriu să se îndeplinească toate, sau nu concomitent. Planul Belkovski viza atunci:

1. Transnistria. In primul rând, era limpede că se vroia o soluţie pentru Transnistria şi era la fel de cert, ca şi azi, că Moscova vrea una în interesul ei. Presiunile politice oficiale din Transnistria erau la acea dată din ce în ce mai mari pentru independenţă (la Tiraspol şi aiurea), chiar dacă nu aveam cum şti, în realitate, poziţia


societăţii transnistrene în ansamblu. Existau, teoretic, două posibilităţi: Transnistria independentă sau parte a unei federaţii cu Republica Moldova în care să poată controla decizia. Belkovski sugera prima soluţie, dar nu era exclus ca cea de-a doua propunere să rămână pe agendă. Este de remarcat aici continuarea, si cu acel prilej, a vechii „politici" româneşti pe spaţiu: reactivă, lipsită de proiect, anvergură si eficacitate, în faţa unei Moscove inteligente, suple şi mereu provocatoare. Până mai ieri, Bucureştiul nu uimise pe nimeni cu nimic în ceea ce priveşte problematica transnistreană...

2. Ucraina. Lipsa din discuţii a acestui actor a fost, probabil,cea mai însemnată carenţă a dezbaterilor de la Marriot. Evoluţiiledin Ucraina la acea dată - apropierea de NATO, şansele mari alelui luscenko la viitoarele alegeri prezidenţiale, resurecţianaţionalismului şi anti-rusismului ucrainean etc. - au generat oreacţie a Moscovei. Ucraina era una dintre ţintele principale ale„episodului Belkovski", nu România ca atare. Rusia regreta,probabil, faptul că Ucraina nu s-a spart în două la începutul anilor'90, căci în 2004 naţionalismul ucrainean trecea, tenace, şi în estulţării. Moscova pierdea teren acolo şi perspectivele nu-i erafavorabile. Momentul relatat aici era înainte de ce avea să senumească „revoluţia oranj". Este semnificativ pentru atmosferadiscursului public de la Bucureşti că, la aceea vreme, aproapenimeni nu vorbea despre Ucrainal Deşi schimbări masive seanunţau în ţara vecină, Bucureştiul civic şi politic ignora vinovatsubiectul. Consecinţele nu au întârziat. După schimbarea de echipăpolitică de la Kiev, Bucureştiul a avut întârzieri nepermise în adeschide dosarul colaborării româno-ucrainene.

3. NATO. Asociaţia era vizată indirect, prin Ucraina şiRomânia. Nu era obligatoriu să existe un proiect imediat din acestpunct de vedere, dar o Românie în tensiune era un atu major alRusiei. Nu era nici plauzibil ca Rusia să deschidă imediat unconflict de tip iugoslav în zonă, căci nu ar fi avut interesul, chiardupă o eventuală unire a României şi Basarabiei. Dar era- oalternativă care rămânea în calcule, în plus, în legătură cu problematica transnistreană, nimeni nu a invocat importanta implicăriiSUA (dacă nu chiar a NATO) în negocierile legate de acest „conflictîngheţat", în condiţiile în care, la Chişinău, vocile care lansau ideea

230 l DAN DUNGACIU

unei adeziuni a R. Moldova la NATO deveneau tot mai con-sistente...

4. Uniunea Europeană. Unul dintre proiectele ruseşti despre care nu s-a vorbit este penetrarea UE prin vorbitorii de limbă rusă din spaţiul ei. La începutul lui 2004, grupuri de stânga din ţările baltice au creat un partid numit „Partidul rusesc al UE". Ideea era de întărire a elementului rusesc în spaţiul occidental, căci minoritatea rusească era sau este cea mai mare minoritate din UE - 6 milioane (din care 2 milioane în ţările Baltice)50! Una dintre mizele proiectului de unire dintre România şi Basarabia putea viza şi transferarea în UE a unui număr mare de etnici ruşi. Proiectul este încă în vigoare, probabil, şi este posibil să fie resuscitat în condiţiile în care relaţia UE - Federaţia Rusă nu va mai funcţiona la parametrii înalţi la care funcţionează astăzi.

Cum am mai spus în această secţiune, episodul Belkovski a fost, la vremea lui, o veritabilă hârtie de turnesol a atitudinii Bucureştiul faţă de spaţiul răsăritean. Generalizările nu sunt indicate niciodată, dar, de data aceasta, poate că cel mai bine a surprins reacţia locală gazetarul Viaceslav Samoskin: „proiectul rus i-a şocat pe români".

4.10. Decizia CEDO în cazul Jlascu si alţii c. Moldova si Rusia"

După „episodul Belkovski", despre care nu s-a mai vorbit aproape deloc după aceea, se petrecea, la Strasbourg, de data asta, un eveniment semnificativ în acest dosar, chiar dacă rareori invocat la adevărata lui semnificaţie - decizia în aşa numitul „proces Ilaşcu".

Ilie Ilaşcu, Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc si Tudor Petrov-Popa, participanţi la războiul de pe Nistru, au fost arestaţi în perioada 2-4 iunie 1992 de către autorităţile aşa zisei Republici

50 Tatyana Zhdanoka din Letonia, de pildă, liderul unui asemenea grupări, candida atunci pentru deveni deputat european. (A fost depu-tat în Sovietul Suprem până în 1991 şi membru al partidului Comunist al URSS.)


Nistrene Moldoveneşti, în rechizitoriul de 140 de pagini, au fost acuzaţi de „activităţi anti-sovietice şi de luptă prin mijloace ilegale contra statului legitim Transnistria, sub conducerea Frontului Popular din Moldova şi din România". Procesul s-a încheiat la 9 decembrie 1993 (Bârsan 1994)51. La 5 mai 2001, Ilie Ilaşcu a fost eliberat; la 2 iunie 2004 a fost eliberat Alexandru Leşco. Actual-mente în detenţie se mai află Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa52. în data de 5 aprilie 1999, cei patru deţinuţi au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), invocând violarea de către guvernele Moldovei şi ale Rusiei a unei serii de prevederi juridice. La 8 iulie 2004, şi-a pronunţat decizia pe marginea cazului „Ilaşcu şi alţii împotriva Republicii Moldova şi a Federaţiei Ruse". Conform acestei decizii, petiţionarii s-au aflat sub jurisdicţia Moldovei şi sub jurisdicţia Rusiei conform artico-lului unu al Convenţiei, iar cele două state se fac vinovate de încălcarea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la libertate şi de tratament inuman aplicat celor patru persoane acuzate de regimul de la Tiraspol.

Argumentele CEDO - cercetate atent de expertul de la Chişinău Igor Boţan - s-au bazat pe faptul că Guvernul Republicii Moldova, „singurul legitim din punctul de vedere al dreptului internaţional, deşi nu exercită controlul asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume asupra celui aflat sub controlul efectiv

- 51 Pentru atmosfera din R. Moldova în acea vreme, vezi şi Florea 1994.

52 Situaţia celor doi prizonieri încă „se negociază". Este însă limpede că încă sunt ţinuţi drept „monedă de schimb". Este foarte probabil ca, la momentul oportun, să se treacă la o serie de concesii din partea „partenerilor" de negocieri ai Chişinăului, concesii care, pe de-o parte, să deturneze atenţia opiniei publice de la fondul chestiunii, iar pe de alta, să pară că „se negociază" cu succes, în eventualitatea unei asemenea desfăşurări, în şuvoiul de lacrimi şi bucurie - absolut fireşti - se va uita că eliberarea lor nu este o concesie făcută Chişinăului, ci o obligaţie faţă de toate acordurile sau instituţiile internaţionale care s-au pronunţat în chestiunea transnistreană (vezi şi decizia CEDO). Retragerea lui Igor Smirnov, de pildă, undeva în Belarus sau Federaţia Rusă, va fi iarăşi o mişcare care să oblige Chişinăul la noi concesii, în loc de demilitarizare, Chişinăului i se va servi de-smirnovizare, în loc de decriminalizare, eliberarea celor doi deţinuţi politici...

232 l DAN DUNGACIU

al 'Republici Moldoveneşti Nistrene' (RMN). Totuşi, în virtutea primului articol al Convenţiei a avut obligaţia de a lua măsurile necesare care-i erau în putinţă, în conformitate cu dreptul interna-ţional, pentru a asigura respectul drepturilor garantate de Con-venţie". Cât priveşte responsabilitatea Federaţiei Ruse, Curtea a constatat că „în perioada conflictului armat din Republica Moldova (1991-1992) militarii Armatei a 14-a, care a aparţinut URSS, iar apoi Rusiei, au luptat de partea forţelor separatiste transnistrene. In plus, în timpul confruntărilor dintre autorităţile moldoveneşti şi separatiştii transnistreni, conducătorii ruşi au susţinut separatiştii prin declaraţiile lor politice. Prin aceste acţiuni, autorităţile ruse au contribuit atât din punct de vedere militar, cât şi politic la crearea regimului separatist din regiunea transistreană a Republicii Moldova. Chiar şi după acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992, Rusia a continuat să susţină regimul separatist din punct de vedere militar, politic şi economic, permiţându-i astfel să supravieţuiască, întărindu-se şi căpătând autonomie faţă de Republica Moldova.

In opinia Curţii ansamblul de acte comise de către militarii ruşi faţă de reclamanţi, inclusiv transferul lor în mâinile regimu-lui separatist, în contextul colaborării dintre autorităţile ruse şi regimul ilegal, sunt de natură să le facă responsabile pentru conse-cinţele actelor comise de acest regim". Se mai constată că „în perioada 2 şi 4 iunie 1992 reclamanţii au fost arestaţi la domiciliile lor din Tiraspol de către mai multe persoane, dintre care câţiva erau îmbrăcaţi în uniforme militare cu însemne ale Armatei 14-a a ex-URSS. Ei au fost acuzaţi de activitate antisovietică şi de faptul că sub conducerea Frontului Popular din Moldova şi România au combătut prin activităţi ilegale statul legitim Transnistria. De asemenea, lor li s-a incriminat că ar fi comis multiple infracţiuni, în special două asasinate. La 9 decembrie 1993 'Curtea supremă a RMN' 1-a condamnat pe dl. Ilaşcu la pedeapsa capitală şi la confiscarea bunurilor sale, iar pe ceilalţi reclamanţi i-a condamnat la pedepse de privaţiune de libertate pe termene de la 12 până la 15 ani şi la confiscarea bunurilor lor".

în consecinţă, CEDO a obligat Republica Moldova şi Federaţia Rusă să plătească reclamanţilor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale suportate. Dat fiind faptul că Ilie Ilaşcu şi Alexandru Leşco au fost puşi în libertate în mai 2001 şi, respectiv,


în iunie 2004. CEDO a mai obligat cele două ţări „să ia toate măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor încă încarceraţi şi să asigure punerea lor în libertate imediat". Această decizie este irevocabilă, deoarece a fost adoptată de Marea Cameră53.

Federaţia Rusă a reacţionat cu furie, dar declaraţia Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse difuzată chiar în ziua pronunţării deciziei CEDO pe care o consideră „incoerentă, contra-dictorie, subiectivă şi părtinitoare" se încheie cu asigurarea că Federaţia Rusă va respecta „decizia greşită şi politizată a Curţii Europene" pe motiv că ea „întotdeauna şi-a îndeplinit şi îşi va îndeplini obligaţiunile internaţionale". Indignarea Moscovei transpare vădit în formule precum: „pentru toată lumea este evident, numai pentru Curte nu că prezenţa mereu în descreştere a câtorva sute de militari ruşi, care păzesc depozitele cu muniţii militare, rămase după destrămarea Uniunii Sovietice, şi care, de asemenea, îndeplinesc funcţii de pacificare în conformitate cu acordul Moldovei, nu poate fi un instrument de 'control' pe un teritoriu cu o populaţie de aproximativ un milion de oameni". Mai mult, autorităţile ruse se indignează şi de faptul că impunîndu-li-se să ia măsuri de eliberare imediată a deţinuţilor, de fapt, li se impune „să se amestece grosolan în treburile interne ale Repu-blicii Moldova, lucru care vine în contradicţie cu Declaraţia ONU din 9 decembrie 1981 cu privire la inadmisibilitatea amestecului în treburile interne ale statelor" (apud ibid.).

Cinismul este la el acasă. După cum observa expertul deja citat, declinându-şi responsabilitatea pentru „controlul efectiv" asupra Transnistriei, autorităţile ruse au evitat să menţioneze că „toate persoanele din elita conducătoare a Transnistriei sunt cetăţeni ai Federaţiei Ruse, că unităţile economice cu capital de stat rusesc participă la privatizarea patrimoniului public din Transnistria, deşi autorităţile moldoveneşti au insistat de mai multe ori că această privatizare este ilegală, în sfârşit, că oferă cetăţenia Rusiei locuitorilor din Transnistria în asemenea proporţii încât deţinătorii ei vor constitui în cel mai apropiat timp majoritatea absolută, la fel ca şi în Abhazia si Osetia de Sud" (ibid.). Reacţiile Tiraspolului

- 53 jg0r B0ţan> „Ce va urma după decizia CEDO?", Guvernare si democraţie în Moldova, e-Journal, 2004, an. II, nr. 34, 14 iulie.

234 l DAN DUNGACIU

au fost şi mai virulente: „Republica Moldovenească Nistreană" îşi exprimă „indignarea profundă în legătură cu decizia CEDO, considerând imposibilă eliberarea înainte de termen a teroriştilor întemniţaţi şi declară că pe viitor nu va renunţa la principiul inevitabilităţii pedepsei. Teroriştii nu au nici naţionalitate, nici demnitate, nu pot fi demni de graţiere, iar crimele lor nu au termen de vechime. Ministerul Afacerilor Externe atrage atenţia înaltelor instituţii europene asupra inadmisibilităţii manipulării cu criteriile democratice şi asupra necesităţii observării întocmai a drepturilor fiecărui om, indiferent de apartenenţa etnică, cu atât mai mult a statutului ţării în care locuieşte" (apud. ibid.)

La 24 noiembrie 2004, Ambasadorul rus la Chişinău Nicolai Reabov, comentând Hotărârea CEDO a declarat: „Conflictul transnistrean nu este un conflict între Rusia şi Moldova, ci un conflict între Moldova şi Transnistria, Rusia fiind doar un garant în procesul de soluţionare a acestui conflict". Potrivit lui Reabov, pentru cei care consideră că este vorba despre „un conflict între R. Moldova şi Rusia, ar putea surveni urmări destul de grave".

Se ştie că hotărârile CEDO nu dispun de titlul executoriu, ele sunt declarative ca esenţă şi nu dispun de efecte în dreptul intern decât prin intermediul unui act de executare emis de statul respectiv. Cu toate acestea, deciziile CEDO „pot genera efecte politice, adică anumite declaraţii sau atitudini ale comunităţii internaţionale" (Tănase 2004). In cazul dat, hotărârea oferă „o calificare internaţională incontestabilă a situaţiei create pe malul stâng al Nistrului, precum şi a evenimentelor ce au condus la instaurarea acestei situaţii". Se pot deduce următoarele: susţinerea economică, militară şi politică a regimului separatist, ceea ce „angajează răspunderea Federaţiei Ruse din motivul deţinerii unui control efectiv sau cel puţin a unei influenţe decisive asupra autorităţilor transnistrene"; se poate identifica mai exact „care au fost în realitate părţile beligerante în războiul de pe Nistru din 1992"; se poate identifica responsabilitatea Federaţiei Ruse - şi a R. Moldova - pentru încălcarea unor prevederi CEDO (ibid.).

Mai mult, în ciuda punctului de vedere exprimat grăbit de Ambasadorul Reabov, Hotărârea CEDO a arătat faptul că „diferendul din Transnistria este un diferend moldo-rus şi nu un conflict intern. Rusia a organizat acţiuni armate subversive cu scopul scindării teritoriale a R. Moldova şi consolidării în zona


ocupată a unui regim marionetă separatist menit să menţină ţara sub controlul Moscovei. Prin prisma constatărilor făcute de CEDO, este evident că Federaţia Rusă ca parte în conflict nu poate rămâne în continuare mediator şi garant al depăşirii diferendului transnistrean pe care 1-a provocat si îl întreţine pe parcursul acestor ani" (ibid.).

i

4.11. Transnistria - factori exogeni si endogeni în perpetuarea conflictului

In 2005, în R. Moldova au avut loc alegeri parlamentare. Transnistria a avut un statul paradoxal în alegerile de la Chişinău. Deşi absentă în dezbaterea electorală de peste Prut - dar a existat oare aşa ceva acolo? -, umbra regiunii separatiste şi sediul unuia dintre cele mai mari depozite de armament din Europa a fost prezentă de fiecare dată. Chiar nerostită până la capăt, miza Transnistriei, această „cheie spre Balcani" cum o numea ex-co-mandantul Armatei a 14-a ruse, generalul Lebed, poate fi aşezată în centrul a tot ceea ce s-a petrecut şi se petrece, pre- sau post-elec-toral în statul vecin. Mai cu seamă post-electoral54. Căci a vorbi despre viitorul R. Moldova înseamnă a vorbi despre Transnistria. Iar a vorbi despre Transnistria înseamnă a vorbi despre Armata Rusă şi despre interesele Moscovei acolo. Acolo sau în altă parte.

Referindu-se la prezenţa militară rusă în Republica Moldova, Izvestia (martie 2005) sublinia că „deja de mult timp existenţa militarilor ruşi în Transnistria nu mai este justificată de nece-sitatea asigurării păcii în regiune". Un nou conflict armat între Chişinău şi Tiraspol este puţin probabil, crede Izvestia, dar, totuşi, pe teritoriul Transnistriei „rămâne amplasat unul dintre cele mai mari depozite de muniţii în Europa". In prezent, „în depozitele fostei Armate a 14-a s-a adunat atâta armament, încât pentru evacuarea acestuia ar fi nevoie de 2.504 de vagoane grele". Potrivit Izvestiei, acolo sunt depozitate de toate - începând cu piese pentru

j? 54 Miza transnistreană a fost de fapt elementul cheie în ceea ce priveşte „interes naţional" despre care s-a vorbit la Chişinău în timpul realizării alianţelor sau parteneriatelor post-electorale.

236 l DAN DUNGACIU

pistolul „Makarov" si terminând cu încărcături reactive pentru sistemele de foc în salve „Uragan" (2700 bucăţi), în afară de muniţii, în aceleaşi depozite se mai află 119 tancuri, 155 maşini blindate, 220 instalaţii antirachetă, 33 maşini PTURS, 14 maşini „Grad", 83 piese de artilerie, 32 aruncătoare de mine, 42 maşini de cercetare, aproape 35 mii automobile, 1660 sasiuri de automobil, 465 unităţi de tehnică inginerească. Tot acolo sunt păstrate 130 vagoane de bunuri inginereşti şi 1280 tone de muniţii inginereşti (mine, detonatoare, pistoale-automate, mitraliere şi pistoale). In depozitele Armatei a 14-a se mai păstrează 390 bucătării de cam-panie, 7 fabrici de pâine şi 3 complete de spitale militare. Conform înţelegerilor din 1999 din cadrul summitului OSCE de la Istanbul, Rusia trebuia să-şi evacueze arsenalul din Transnistria până în anul 2001, dar „liderul separatiştilor transnistrieni Igor Smirnov a declarat că toată averea Armatei a 14-a amplasată pe teritoriul autoproclamatei republici nistrene aparţine poporului Transnistriei şi că el nu va permite evacuarea acesteia. Totuşi, arsenalul rusesc va trebui retras. O mare parte a muniţiilor sunt învechite şi deteriorate. O singură scânteie ar putea arunca în aer tot arsenalul" (ibid.).

Dacă în ceea ce priveşte armamentul depozitat în Transnistria există un relativ consens în privinţa cantităţilor încă imense aflate în această zonă, situaţia forţelor armate din R. Moldova este însă departe de a fi clarificată (cifrele diferă în funcţie de surse). In conformitate cu cifrele lansate de experţi, existau dislocate în Transnistria circa 10.500 cadre militare ale Federaţiei Ruse. Dintre aceştia, au mai rămas activi aproximativ 2000 - 2 500 persoane (unele voci acreditează cifra de 1500). Conform unor estimări, restul, circa 7500-8000, teoretic demobilizaţi, ar avea următoarea răspândire: 500-600 au părăsit Transnistria; circa 7000-7500 au fost trecuţi în rezervă. Dintre aceştia din urmă, 200-500 s-au implicat în afaceri, cele mai multe de tip mafiot, 2/3 au fost preluaţi în Armata Transnistriei (cu preponderenţă ca ofiţeri superiori sau pe funcţii de conducere); 700 au intrat în serviciile de securitate ale Transnistriei (coordonate şi înfiinţate de către Moscova), iar 1300 au intrat în Miliţia Republicii Moldoveneşti Transnistrene55.

55 Vezi pe această chestiune şi Grecu, Ţăranu 2004 sau estimările lui Iurie Pintea din Barbăroşie, Nantoi (ed) 2004: 95-137.


Aceasta este pricina pentru care, atunci când vorbim despre „trupele ruseşti" din Transnistria, nu este limpede la ce anume se referă sintagma. De-militarizarea nu este suficientă în cazul Transnistriei; este nevoie şi de de-criminalizarea regiunii, căci, în realitate, cadrele militare ale foste Armate Sovietice se găsesc astăzi în alte structuri, la fel de militare şi, de cele mai multe ori, la fel de sovietice...

Dar aceasta nu este singura ambiguitate care planează asupra teritoriului respectiv. Dacă factorii exogeni pentru declanşarea şi perpetuarea „conflictului îngheţat" de acolo - deşi, cum am mai spus, nu conflictul, ci soluţiile sunt îngheţate! -, sunt demult cu-noscuţi, mai cu seamă după decizia CEDO din iunie 2004 prin care Federaţia Rusă este considerată ca „stat agresor", nu la fel de limpede stau lucrurile cu factorii endogeni care au permis declan-şarea războiului din 1992 şi perpetuarea peste Nistru a regimului condus de inginerul rus din Peninsula Kamceatka, Igor Smirnov.

Transnistria a fost gratulată de comentatorii occidentali cu varii epitete: „muzeul comunismului", „ultima colonie a lui Stalin" sau „Republica Sovietică Socialistă Zombi" (vezi Troebst 2002, 2003). Tehnic vorbind, Transnitria a fost considerat un „stat autori-tarian", „cvasi-stat", „pseudo-stat" sau „stat de facto" pe teritoriul R. Moldova (Parmentier 2003: 84). Ocupă o suprafaţă de 4.163 km2

cu circa 200 de km de-a lungul râului Nistru. In 1989, recensă-mântul sovietic indica 770.000 de locuitori, dar conform unui recensământ local, în 1998 ar fi existat 660.000 locuitori. Oficial, limbile de circulaţie sunt rusa, ucraineana şi româna; în realitate limba rusă domină complet. Deşi ocupa o suprafaţă de 11%-12% din teritoriul R. Moldova înainte de 1989, producea 90% din energia republicii, 40% din PNB şi 33% din producţia industrială. Proporţiile etnice nu sunt nici ele limpezi, mai ales în spaţiul urban. O statistică locală din 1998 indica următoarele cifre globale: 33,8% români/moldoveni, 28,8% ruşi, 28,7% ucraineni, 2,1% bul-gari, 1,9% evrei, 0,7% găgăuzi etc. Marile oraşe, Tiraspolul şi Ben-derul (Tighina), au majoritate slavă, fiind înconjurate de populaţie românească localizată mai degrabă în sate (Datele statistice ale ultimului „recensământ" sunt prezentate în nota 67/p. 256).

Cu referire la Moldova, trebuie semnalat un fenomen unic şi fără precedent în spaţiul ex-sovietic, respectiv cel al colonizării dirijate, metodice şi masive a ţării cu elemente etnice alogene în scopul politic al modificării sensibile a echilibrului etno-lingvistic

238 l DAN DUNGACIU

preexistent. Este vorba, probabil, de cea mai mare colonizare din Europa ultimelor două decenii. După conflictul militar din 1992, partea de răsărit a Republicii Moldova - calificată de Consiliul Europei drept ,?zone de non-droit"- a fost părăsită de circa 120.000-150.000 de oameni, etnici români / moldoveni în majoritate. Şi din partea dreaptă a Nistrului ocupată încă de forţele separatiste se estimează că au plecat circa 50.000 de oameni. Se presupune că, profitând de permeabilitatea graniţei estice a R. Moldova, Federaţia Rusă a încurajat transferul a mii de alogeni, în special etnici ruşi, cărora le sunt repartizate sau licitate casele părăsite de refugiaţii moldoveni. Estimările sunt însă dificil de realizat în condiţiile lipsei de transparenţă din regiune.

Există o serie de factori care au permis ca, la 9 decembrie 2001, Igor Smirnov să fie ales pentru a treia oară preşedintele Repu-blicii Moldoveneşti Transnistrene. Factorul extern, respectiv prezenţa armatelor ruseşti, rămâne decisiv, indiscutabil. Nu este însă limpede care sunt - dacă sunt - forţele interne care susţin regimul şi care este reacţia populaţiei faţă de el. Sau care ar fi în cazul unui posibil conflict. Cu alte cuvinte: dacă mâine trupele ruseşti, Smirnov sau miliţiile lui ar dispărea, populaţia din Transnistria ar accepta, liber, reunificarea cu R. Moldova?

Aici se joacă, în fond, miza pe termen lung a acestui teritoriu. Cât de eficient şi cât de profund este, în realitate, procesul de transnistrizare a populaţiei acestui stat de nimeni recunoscut? Cât de eficace a fost tentativa elitelor politice - în acelaşi timp şi elite economice! - de la Tiraspol de a transforma demosul transnistrean într-un veritabil etnosl Căci tentative au fost si sunt în continuare cu efecte indiscutabile, chiar dacă dificil de evaluat - din acest punct de vedere, sintagma „conflict îngheţat" induce confuzii grave.

Istoria Republicii Moldoveneşti Transnistrene, în două volume, publicată cu ajutorul istoricilor ruşi şi tipărită la Tiraspol în 2000 şi 2001 începe cu o justificare emblematică: „Din timpuri imemoriale, pământul transnistrean a avut o importanţă extraordinară în spaţiul Êurasiei". Tradiţia scită a regiunii este apăsată de fiecare dată. In textele publicate la Tiraspol, fâşia de pământ a Transnistriei este comparată, sugestiv, cu „un arc scit". Atlasul Republicii Moldoveneşti Nistrene, publicat în engleză, identifică poziţia geopolitică a regiunii la cumpăna între Est şi Vest, crucială, desigur, un veritabil bastion împotriva inamicilor tradiţionali. NATO este în prim plan, dar şi Moldova - „sediul unei


ideologii naziste în stil de Chişinău" - şi, mai ales, „românii canibali" (lozinca „Moarte românilor canibali!9 era scrisă pe ca-mioanele voluntarilor separatişti în timpul războiului din 1992). Şi exemplele pot continua.

încă o dată: care este eficacitatea acestui veritabil proces de „nation building' la scară redusă nu avem cum să ştim. Câteva sondaje publicate acolo şi a căror acurateţe rămâne discutabilă, indică faptul că 83% dintre participanţi optau în 1998 pentru prezervarea RMT, iar 44% credeau că „o comunitate unică şi unită a poporului transnistrean" există. Un sondaj din aprilie 2000 realizat de sociologul de la Moscova Vladimir Kolossov sugera relativ aceleaşi cifre. Nivelul de încredere în liderii şi instituţiile politice era crescut, dar instituţia în care se focaliza încrederea „transnistrenilor" era armata (64,7%), urmată de Biserica Ortodoxă (48,6%). Rezultatele unui sondaj realizat în 2004 de centrul de investigaţii sociale şi politice „Perspektiva" în rândul a 821 de locuitori din regiune în ajunul împlinirii, la 12 octom-brie, a 80 de ani de la înfiinţarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti indica următoarele: mai mult de jumătate dintre participanţi s-au pronunţat împotriva unirii Transnistriei cu Moldova, 35% sunt dispuşi să accepte unirea în anumite condiţii si doar 8% din cei chestionaţi sunt gata de unire necondiţionat. Organizatorii sondajului de opinie afirmau că 71% de respondenţi s-au pronunţat pentru independenţa totală a Transnistriei ca stat suveran (60% accepta protectoratul regiunii din partea Rusiei, 27% - din partea Ucrainei).

Cifrele, mai cu seamă furnizate într-un regim evident dicta-torial, trebuie preluate cu circumspecţie. Dar înseamnă, oare, că opusul lor este automat adevărul? Evident, nu. De aici nevoia unei mai bune radiografii interne a Transnistriei, un teritoriu infinit mai complicat şi divers decât sugerează diriguitorii de la Tiras-pol, dar şi unii comentatori de la Chişinău.

Unicitatea şi particularităţile teritoriului dintre Prut şi Nistru au făcut subiectul unei lucrări de sociologie uitată astăzi, publicată de un britanic în 1977. De atunci, expertiza sociologică a rămas ni uit în urma expertizei geo-politice sau strategice56...

~ 56 Populaţia transnistreană nu este, fireşte, omogenă (vezi, pentru această chestiune, Barbăroşie, Nantoi 2004: 238-239, unde se face o clasificare a populaţiei transnistrene în funcţie de „interesele" şi „afilierile"

240 l DAN DUNGACIU

4.12. „Soluţii" pentru soluţionarea conflictului transnistrean

Să trecem în revistă „soluţiile" pentru rezolvarea conflictului transnistrean, aşa cum au fost acestea propuse după „pauza" generată de respingerea Memoradumului Kozak.

Grosso modo, strategiile propuse - inegale, cum zicem - vor fi clasificate în funcţie de statutul celor două entităţi în discuţie: 1. secesiune; 2. status quo (îngheţarea conflictului); 3. integritatea R. Moldova.

Transnistria pleacă

Există şi aici nuanţe. Nu este clar cum si, mai ales unde pleacă Transnistria.

A. Renunţare necondiţionatăIntr-o primă instanţă, s-a lansat ideea renunţării necondiţio-

nate a Chişinăului la Transnistria. Transnistria este piedica principală în evoluţia europeană a R. Moldova, iar şanse reale de recuperare a regiunii nu se întrevăd. Totuşi, deşi plutea în aer, alternativa unei separaţii de Transnistria nu a fost pusă, cu adevărat, niciodată la nivel politic. A formula astăzi problema renunţării la Transnistria ridică două interogaţii majore: 1. preţul politic major pe care 1-ar plăti cei care ar furniza explicit un atare scenariu - de aici şi lipsa lui de vizibilitate publică; 2. unicitatea gestului: nu există nici un caz în care un stat renunţă de bună voie la 11% din teritoriul său, mai ales când are frontiera respectivă recunoscută internaţional.

B. Basarabia trece la România, Transnistria rămânePolitologul rus Stanislav Belkovski, şeful filialei de la Tiraspol

al Consiliului pentru Strategie Naţională a Federaţiei Ruse, a lansat oferta care stipula alipirea Basarabiei la România în

diverselor categorii). Dar nu este obligatoriu ca ne-omogenitatea să joace în favoarea Chişinăului. In eventualitatea unei „re-unificării" între cele două părţi ale R. Moldova, orice proiect trebuie să ţină seama nu doar de elitele politice (sau politico-economice), ci de întreaga societate.


schimbul recunoaşterii auto-proclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene - aşa numitul plan Belkovski. După cum am văzut, respingerea ofertei ruseşti - grecii antici ai secolului XXI de care trebuie să te fereşti şi când îţi fac daruri? - a fost unanimă. Oferta a căzut în desuet.

C. Transnistria trece la UcrainaDocumentul elaborat de Centrul de Iniţiative Strategice de la

Kiev lansat la 5 noiembrie 2004 stipula că Moldova, Ucraina, Rusia si Transnistria urmează să recunoască drept nelegitimă decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 privind formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti prin alipirea Basara-biei la RSSA Moldovenească. Se preconiza, de asemenea, crearea Republicii Nistrene Autonome (RNA) în calitate de unitate de stat în componenta Ucrainei. Decizia „cu privire la readucerea Trans-nistriei în componenţa Ucrainei" trebuia să fie adoptată în cadrul unui referendum, desfăşurat separat pe teritoriul Transnistriei şi Ucrainei, cu invitarea observatorilor internaţionali. Documentul prevedea că RNA va avea propriul Parlament, prim-ministru, guvern, constituţie, legislaţie, buget, sistem fiscal, simbolistică de stat etc. Limba de stat va fi ucraineana, limbi oficiale - rusa şi moldoveneasca. Proiectul a fost, treptat, uitat, căci dificultăţile juri-dice ar fi fost insurmontabile. A fost reluată ideea de reprezen-tantul special al MAE ucrainean Dmitri Tkaci, după consultările în formatul „5+2" din 27-28 noiembrie 2005 de la Chişiriău şi Tiraspol.

D. „Uniunea inter-statală"Tiraspolul considera la un moment dat că formarea unei

asociaţii interstatale cu Chişinăul ar putea constitui o posibilitate reală de rezolvare a diferendului transnistrian. Potrivit proiectului concepţiei politicii externe a republicii transnistrene autoprocla-mate, adoptat în octombrie 2004 de către deputaţii transnistrieni, formarea unei asemenea asociaţii ar trebui să garanteze indepen-denţa si suveranitatea subiecţilor, inclusiv a Transnistriei. Comen-tând acest proiect de lege, responsabilul pentru relaţii externe din regiunea transnistriană, Valeri Liţkai, a afirmat că noţiunea de asociaţie interstatală include mai multe modele, cum ar fi federaţia contractuală, statul comun, confederaţia, uniunea, comunitatea statelor etc. Pioiectul concepţiei politicii externe a republicii nerecu-

242 l DAN DUNGACIU

noscute stabileşte la bază principiul întăririi independentei şi suveranităţii regiunii transnistrene. Potrivit documentului, direc-ţia principală a politicii externe este dezvoltarea relaţiilor de parte-neriat în cadrul Comunităţii Statelor Independente, relaţia cu Federaţia Rusă constituind o prioritate strategică, mai ales în do-meniul economic. Este menţionat şi rolul Rusiei ca stat-garant al menţinerii păcii în regiune. In relaţiile cu Ucraina, Transnistria in-tenţionează să pledeze pentru intensificarea relaţiilor economice si a extinderii participării Ucrainei în procesul de menţinere a păcii.

In acest context, Igor Smirnov a reiterat ferm: „Transnistria nu intenţionează să se unească cu Moldova. Destinul regiunii va fi hotărât de poporul ei în cadrul unui referendum republican". Liderul autoproclamatei RMN s-a pronunţat pentru stabilirea viitorului destin al Transnistriei în cadrul unui referendum republican, cu atragerea observatorilor internaţionali, ceea ce ar risipi îndoielile privind legalitatea lui. „Rezultatele referendumului vor deveni pentru noi o lege, care va trebui să fie respectată de comunitatea internaţională, în primul rând, în persoana SUA, Uniunii Europene şi OSCE. Destinul poporului transnistrean este hotărât aici, în Transnistria, si aceasta este puterea şi viitorul nostru".

în realitate, propunerea Tiraspolului este una de separaţie de iure si de facto, căci comparaţiile care se fac în legătură cu „uniunea inter-statală" invocă statutul CSI.

îngheţarea conflictului

Excedaţi de complexitatea problemei, o serie de comentatori sau politicieni de la Chişinău sugerează sau au sugerat că problema Transnistriei trebuie lăsată aşa cum este, adică înghe-ţată. Argumentul este că trebuie aşteptată o conjunctură mai favorabilă, în care atitudinea actorilor principali să fie mai limpede formulată, iar cadrul geopolitic sau politic mai bine precizat. S-au vehiculat termene diferite, de la clarificarea situaţiei din Ucraina, la integrarea României în UE sau chiar 20-25 de ani de aici încolo.

Există două probleme cu acest argument: 1. este mai degrabă negativ, reactiv la ideea unei cedări necondiţionate a Transnistriei - „conflictul trebuie mai degrabă îngheţat decât să cedăm teritorii";


2. este nerealist, ignoră faptul că liderii de la Chişinău nu pot „în-gheţa" conflictul, căci nu sunt singuri în acest tablou. Chişinăul este doar un actor şi nu cel mai important, „îngheţarea" poate fi o cursă sau un substitut pentru inactivitate (pasivitate): Chişinăul tace, iar ceilalţi „parteneri" vor putea acţiona nestingheriţi... Astăzi, în condiţiile unei accelerări semnificative a demersurilor pentru solu-ţionarea problemei, o asemenea atitudine este greu de îmbrăţişat.

i

Transnistria rămâne

Aici ar putea intra şi aşa numitul „Plan-strategie de soluţio-nare a conflictului transnistrean" (ianuarie şi octombrie 2005) elaborat de Boris Asarov, preşedintele Asociaţiei Transnistrene „Pro Europa", în care accentul cade pe implicarea ONU, iar Transnistriei i se alocă un statut asemănător cu cel al provinciei Kosovo (www.infotag.md).

A. FederaţieScenariul federativ era susţinut fără rest de partida pro-rusă

de la Chişinău sau din exterior. Transnistria era dispusă să îl accepte pentru că ar fi dobândit, în eventualitatea implementării lui, controlul întregii federaţii, deci a oricărei decizii politice a Chişinăului. In plus, proiectul era susţinut din exterior de cercuri de la Moscova sau apropiate Moscovei, dar şi de cercuri sau perso-nalităţi politice din Europa sau America şi care, neinformate judicios, nu vroiau să pericliteze relaţia cu Rusia pentru o miză pe care o consideră lipsită de interes. Astăzi, proiectul este caduc. Preşedintele Voronin 1-a respins demult, după cum declara la 30 septembrie 2004: „In linii generale, eu am răşit serios la problema federalizării RM. Se poate de soluţionat şi de hotărât această problemă şi prin alte căi şi alte metode". Practic, nici o formaţiune politică sau civică semnificativă din R. Moldova nu mai susţine astăzi „federalizarea".

B. Scenariul cipriotCiprul este interesant în Moldova pentru combinaţia a două

procese care se suprapun - integrarea europeană şi reglementarea

244 l DAN DUNGACIU

unui conflict secesionist. Există diferenţe clare între Cipru şi Moldova, dar, după cum afirma comentatorul Nicu Popescu de la Chişinău în 2004, există similitudini. De aici, posibile „lecţii". După cum a arătat comentatorul invocat, lecţia Cipru arată, în principal, că: 1. un stat divizat poate adera la UE. Deci argumentul că „atâta timp cât Moldova nu rezolvă problema transnistreană - aderarea la UE este imposibilă" nu este valabil, cel puţin formal; 2. Important este nu atât procesul de negocieri cu Transnistria, cât transformările interne în Moldova şi apropierea de UE, care, cu timpul pot influenţa pozitiv şi procesul de reglementare transnistreană. 3. Democratizare, reforme şi apropierea Moldovei de UE sunt cheile succesului pentru problema Transnistriei; 4. „Graba strică treaba": Ciprul de Sud s-a concentrat pe propria dezvoltare în primul rând, şi după două decenii şi ceva a revenit la masa negocierilor într-o poziţie de forţă şi a dictat într-o măsură mai mare condiţiile reunificării (www.azi.md).

C. Proiectul de cantonizare / regionalizareA avut susţinere din partea unor comentatori politici sau chiar

politicieni de la Chişinău - în principal Oleg Serebrian şi Partidul Social Liberal. Cadrul soluţiei este însă o Europă federală, organizată pe principiul regiunilor. Deocamdată, cel puţin, Europa nu este organizată aşa. Cel puţin din această pricină, acest tip de abordare trebuie să aştepte. De aceea, probabil, cei care 1-au lansat se declară, astăzi, solidari cu aşa numita strategie a „celor 3D". Mai intră aici şi proiectul de „regionalizare" lansat de Roman Mihăieş şi Octavian Sergentu, deja abordat în acest dosar57.

D. Strategia celor 3D (demilitarizare, decriminalizare si democratizare)

Strategia celor 3D a fost elaborată de organizaţiile nonguver-namentale din R. Moldova şi doreşte să dinamizeze implicarea defectuoasă de până acum a Occidentului în soluţionarea con-flictului transnistrian. A fost elaborat şi promovat de către un grup reprezentativ de personalităţi al societăţii civile - documentul are

- 57 proiectul a fost publicat la 16 decembrie 2003 pe www.consumer.md şi www.reporter.md, la 18 decembrie în ziarul Accente şi 21 ianuarie 2004 în ziarul de limbă rusă Moldavschie Vedomosti.


aprobarea a peste 20 de ONG-uri, a partidelor pro-occidentale din opoziţie - dar şi politice58.

Strategia „3D" propune substituirea actualului format pentagonal „3 plus 2" (Rusia, OSCE, Tiraspol, Ucraina, R. Moldova) cu altul nou: „3 plus l plus 3" (Rusia, Ucraina, România plus Moldova plus OSCE, SUA şi UE), în cazul în care cel puţin doi din actualii mediatori vor refuza să participe în cadrul acestui nou format de negocieri, autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova îşi vor asuma libertatea suverană de a solicita UE, OSCE şi SUA să participe la crearea unui Consiliu Colectiv de Reglementare, în formatul: „3 plus l", care va monitoriza planul de acţiuni pentru reglementarea definitivă a conflictului. Un nou format de reglementare a conflictului va determina necesitatea schimbării forţelor de pacificare prin prezenţa unor unităţi de poliţie civilă, sub mandat ONU sau/şi UE, care va înlocui actualele truge de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse.

în esenţă, strategia prevede semnarea de către Republica Moldova, Ucraina, România, Uniunea Europeană, Statele Unite şi OSCE a unui „Acord Internaţional în reglementarea conflictului din Moldova", conducerea de la Chişinău făcând uz de dreptul de a se adresa statelor respective pentru a solicita semnarea unei asemenea înţelegeri internaţionale. Cei şapte semnatari se vor întruni în cadrul unui format internaţional de negocieri, ca părţi egale. Forul Internaţional va elabora un proiect pentru regle-mentarea conflictului transnistrian, bazat pe principiile demilitarizării, decriminalizării şi democratizării şi care va stipula un orar pentru atingerea scopului. Documentul va stipula că retragerea forţelor ruseşti (demilitarizare) este o precondiţie esenţială pentru reglementarea politică, decriminalizare şi democratizare59.

- 58 ppCD a fost forţa politică cea mai consistentă care 1-a susţinut de la început. Partidul Social Democrat condus de Oazu Nantoi la acea vreme 1-a secondat în acest demers.

59 Vladimir Socor îl aprecia astfel: „angajamentele occidentale, bazate pe valorile occidentale, sunt indispensabile pentru o reglementare credibilă, în acelaşi timp, acesta este punctul slab, de fapt, aproape lipsă al poziţiei SUA şi UE. Când au fost puşi în situaţia de a face faţă acestei chestiuni, diplomaţii occidentali au cerut Moldovei să ofere un concept alternativ pentru reglementarea conflictului. Astfel, paradoxal, diplomaţii

246 l DAN DUNGACIU

Ideile sau strategiile prezentate închid un ciclu de dezbateri şi tatonări legate de problema transnistreană. E limpede astăzi că evoluţiile regionale fac intempestivă soluţionarea acestui conflict - cangrenă la frontiera NATO şi UE.

Strategia celor 3D pusă pe masă de forţele democratice de la Chişinău este încununarea unui proces de tatonări, polemici, exasperări şi dezamăgiri. Proiectul, prezentat deja la Bucureşti de unul dintre promotorii lui - Igor Munteanu de la Institutul pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale Viitorul de la Chişinău -a fost dezbătut la Washington, Riga, Bruxelles şi alte capitale europene. La acest moment, este proiectul cel mai coerent elaborat vreodată, o veritabilă somaţie pentru politicienii de la Chişinău, dar şi cei Occidentali care reproşau forţelor democratice negativism şi lipsă de proiect pozitiv.

*

Astăzi, lucrurile s-au complicat tocmai când păreau că se clarifică. După „revoluţiile portocalii" din Ucraina şi - parţial -R. Moldova, zona începe să se mişte din nou. Inclusiv Transnistria. Dar nu, obligatoriu, sub cele mai bune auspicii...

Ucraina intră în joc.

4.13. Transnistrizarea R. Moldova? Planul luscenko si variantele sale

Ideea unor alegeri în Transnistria zilelor noastre nu ar putea, în condiţii normale, decât să stârnească zâmbete condescendente, neîncrezătoare, pe de-o parte, sau indiferenţă crasă, pe de alta. Noi, răsăritenii, ştim bine ce înseamnă „alegeri" în asemenea regimuri în care democraţia e doar un vis - urât pentru unii, nesperat pentru alţii. Nu înseamnă nimic! Adică un ritual fără

occidentali, având la dispoziţie resurse analitice enorme, au lăsat ONG-urile moldoveneşti într-un colţ al Europei pentru ca acestea să elaboreze o strategie care ar reflecta valorile occidentale. Strategia celor 3D este anume acea strategie. Nu este încă un document finit, dar este o bază pentru discuţii, ce va elucida angajamentul Occidentului, lipsă până acum" (Fundaţia Jamestown, Eurasia Daily Monitor, 2004).

DOSARUL TRANSNISTREAN i 247

sens şi fără semnificaţie, spectacol penibil chiar pentru cei care aveau naivitatea să îl ia în serios. Cine ar putea lua cu adevărat în serios alegerile din Transnistria?

Dar condiţiile nu sunt în nici un caz normale. Când însuşi preşedintele celei mai portocalii dintre revoluţii scoate din mapa sa - pregătită nu e clar de cine - un plan în care această condiţie este exprimată expres („Planul reglementării problemei trans-nistrene", propus de Ucraina la 20 mai |005)60, iar însuşi repre-zentantul democraţiei europene, Adriaan lacobovits De Szeged, reprezentantul special al UE pentru Republica Moldova pare că susţine o asemenea propunere, lucrurile nu mai pot fi privite cu uşurinţă. Ceva se petrece cu Transnistria de la o vreme încoace, iar unii actori cu influenţă în zonă par decişi să „dezgheţe" un conflict care îi aştepta de prea multă vreme.

OSCE loveşte din nou?

Dezbatere cu atât mai necesară astăzi, când apare din ce în ce mai clar cât de fluidă este situaţia R. Moldova din punctul de vedere al securităţii, cât de puţin pare că depinde de ea şi cât de mult de alţii care nu îi vor, neapărat, binele. Ultima Rezoluţie a AP OSCE (Washington 1-5 iulie 2005) a stârnit deja stupefacţia şi iritarea liderilor politici de la Chişinău61. Reacţia delegaţiei

- 60 La 22 aprilie 2005, Boris Tarasiuk, Ministrul de Externe alUcrainei declara că „soluţionarea diferendului transnistrean se poatederula conform schemei de soluţionare a problemei peninsulei Crimeii...Noile autorităţi din Ucraina nu sunt încântate de faptul că pe teritoriulhotarului statului să existe o gaură neagră". Dar în mai 2005, Agenţiade presă From UA dădea următoarea ştire semnificativă faţă de aprehensiunile ministrului de la Kiev: „Ministrul ucrainean al Afacerilor Externe,Boris Tarasiuk, a organizat 'ziua uşilor deschise', invitându-i pe ziariştisă-i viziteze biroul de lucru, camera de odihnă şi baia. Cum intri în cabinet,dai cu ochii, pe peretele opus uşii, de portretul noului preşedinte al ţării,Viktor luscenko. Peretele din dreapta a fost acoperit cu o uriaşă fotografiecu 'revoluţia portocalie', cadou din partea şefului statului. Tot acolo aufost amplasate alte două fotografii - una cu Insula Şerpilor, cealaltă cuTuzla. 'Valorile teritoriale trebuie apărate', a comentat ministrul."

- 61 Delegaţia parlamentară a Republicii Moldova (deputaţiiŞtefan Secăreanu, PPCD, Sergiu Staţi, PCRM, Oleg Serebrian, PSL, şi

248 ! DAN DUNGACIU

R. Moldova a fost, în paranteză fie spus, îndreptăţită - a forţa alegeri în Transnistria (unul dintre aspectele asupra căruia OSCE insistă) când Chişinăul merge din ce în ce mai ferm spre UE şi NATO însemnă, pe termen scurt, a scrie programul electoral al separatiştilor - „fasciştii de la Chişinău se unesc cu fasciştii din România şi se integrează în tabăra imperialismului american!" -, iar pe termen lung a plasa întreaga R. Moldova sub controlul direct şi indirect al Tiraspolului si al protectorilor săi. Să vedem cu ce consecinţe.

Celălalt „URSS" - Transnistria - şi perspectivele ei

încremenită de mult într-un proiect sovietic perpetuat aberant în veacul XXI la doi paşi de Uniunea Europeană si NATO, Transnistria dă astăzi, la insistenţele externe mai mult sau mai puţin inocente, semne de tresărire. Semnalele care vin din interior sau exterior sugerează că status-quo-u\ pare în criză.

Totul a început cu faimosul deja plan / proiect ucrainean de „soluţionare" a conflictului transnistrean. Planul a venit ca o „confirmare" a statutului pe care Ucraina doreşte să îl capete în urma schimbării de regim de la Kiev, respectiv cel de lider regional. Teoretic, asta convine tuturor, căci o contrapondere pro-occidentală - teoretic, cel puţin - la Federaţia Rusă poate fi un instrument

~ Ministrul Reintegrării, Vasile Şova) a părăsit luni, 4 iulie, sala de şedinţe a Adunării Parlamentare a OSCE, care s-a desfăşurat la Washington, în semn de protest că în proiectul de rezoluţie adoptat marţi de AP OSCE nu au fost incluse amendamentele propuse de către oficialii moldoveni. Adunarea urma să adopte o rezoluţie privind Republica Moldova în baza proiectului elaborat de către preşedintele Comisiei ad-hoc pentru Republica Moldova a AP OSCE, Kimmo Kiljunen. Documentul, privind reglementarea conflictului transnistrean, a fost elaborat după ce acesta a întreprins o vizită la Chişinâu si Tiraspol. Oficialii de la Chişinău au pus la îndoială corectitudinea unor puncte incluse de către Kiljunen, declarând că documentul trebuie modificat. Nu s-a reuşit modificarea. In procesul de adoptare a rezoluţiei în cadrul AP OSCE privind Republica Moldova nu s-a ţinut cont de mai multe amendamente importante ale delegaţiei moldoveneşti.


util: pentru americani - care vor să facă din Ucraina un aliat serios şi sunt dispuşi să sacrifice interese democratice sau naţionale pe altarul geopoliticii -, pentru europeni, care vor să rezolve „con-flictele îngheţate" cu mâna altora dar în interesul lor - adică stabilitate şi relaţii bune cu Federaţia Rusă -, dar şi pentru R. Moldova, care vrea să joace rolul spectatorului gata să profite din bătălia dintre ursul rus şi năbădăiosul Sigfried ucrainean pe care crede că îl poate purta de lanţ prin regiune. (Speranţă care, în final, s-ar putea să-i fie fatală Chişinăului!)

Astfel că, după primul plan - al „celor şapte paşi" propus de preşedintele luscenko la summitul GUUAM din 22 aprilie de la Chişinău şi amendat ferm doar de către Preşedintele român Traian Băsescu -, Kievul vine la Vinnita (16-17 mai), în cadrul consultărilor „pentalaterale" cu „Planul reglementării problemei transnistrene", un plan de patru pagini care va „reglementa" conflictul din Transnistria în funcţie de trei etape indicate explicit. (William Hill, Şeful Misiunii OSCE de la Chişinău 1-a numit destul de vag: „ o foaie de parcurs, un plan de acţiune, un îndrumar care ne-ar putea duce spre găsirea unei soluţii"62.)

Nu este momentul să detaliem aici asupra planului - mai rău decât cel iniţial, cel puţin prin aerul de onorabilitate „portocalie" pe care îl are! Destul să spunem că nucleul său axial îl constituie schimbarea raportului dintre demilitarizare si democratizare în regiunea separatistă Transnistria. Dacă în Strategia celor 3D, de pildă, primele locuri în planul de măsuri erau ocupate de „demilitarizare" si „decriminalizare", urmate apoi, firesc şi logic, de „democratizare", în planul de reglementare propus de Kiev „democratizarea" este primul pas (despre ceilalţi doi „D", nu ni se spune nimic convingător). In octombrie-noiembrie 2005 ar fi trebuit să se desfăşoare alegerile în sovietul suprem al regiunii transnistrene sub „controlul internaţional al UE, OSCE, Consiliului Europei, SUA, Rusiei, Ucrainei şi al altor state

l 62 Nicu Popescu a vorbit despre „Europenizarea planului luscenko", Moldova Azi, 11 iulie 2005. Au existat şi numeroase critici la acest proiect. Vezi, pe lângă jurnalele de la Chişinău, şi comentariile de pe www.ipp.md, www.basarabia.md, www.azi.md, http://e-democracy. md/e- Journal.

250 ! DAN DUNGACIU

democratice". (Sub control internaţional s-au desfăşurat şi cele din infinit mai democrata R. Moldova...)63

Ce efecte va avea acest plan, în eventualitatea acceptării lui? Mai concret, va fi schimbarea de regim de la Tiraspol vizată de Kiev soluţia la o criză care durează de aproape 15 ani?

Tiraspol - o „diplomaţie" pe muchie de cuţit

Ambiguitatea reacţiei Tiraspolului faţă de consultările în problema reglementării diferendului transnistrean de la Vinnita, a fost evidentă, în „era Kucima", când politicile Ucrainei şi Rusiei erau relativ coerente si sincronizate faţă de Transnistria, Igor Smirnov sau Valeri Liţkai nu aveau motive de îngrijorare în ceea ce priveşte „politica externă" a aşa-zisei republici. După alegerea lui luscenko, însă, şi după dorinţa Kievului de a deveni lider regional, lucrurile s-au schimbat. Astfel că Tiraspolul este acum obligat să joace pe linia extrem de fină care înseamnă „şi cu Rusia si cu Ucraina". Consecinţa: propunerile ucrainene din „planul luscenko" nu pot fi respinse definitiv, chiar atunci când vorbesc despre implicarea SUA şi UE în soluţionarea conflictului - lucru acceptat până la urmă la Tiraspol. Moscova, după cum se ştie, s-a opus iniţial unei asemenea strategii, prin reprezentantul ei Valeri Nesteruşkin64. De aici ambiguitatea sau bâlbele „diplomaţiei" de la Tiraspol. Astfel, dacă şeful „ministerului de externe" al Transnistriei, Valeri Liţkai, găsea „interesante" ideile promovate de SUA şi UE - monitorizarea frontierei şi întreprinderilor

r 63 Ideea unei democratizări a Transnistriei în 8-10 luni, ideea acreditată pe rând de J. de Szeged sau William Hill este cel puţin naivă. R. Moldova, după circa 15 ani de la declararea independenţei este încă monitorizată de către Consiliul Europei în ceea ce priveşte funcţionarea democraţiei în această ţară. Cine ar putea crede cu adevărat că Transnistria, regiune care nu a parcurs niciodată un regim democratic, va fi pregătită pentru alegeri „libere şi democratice" în intervalul sugerat de cei doi reprezentanţi oficiali?

64 Până la urmă s-a realizat un compromis: SUA şi UE au fost admise la negocieri, dar în calitate de „observatori".


producătoare de armament, încercând să treacă cu vederea problema unei eventuale reorganizări a formatului pentagonal în septuagonal, Igor Smirnov, suspect de tăcut până acum, rezuma principalul rezultat al consultărilor de la Vinnita la faptul că „părţile au revenit la negocieri în format pentagonal".

Dincolo însă de precauţii, tatonări sau încercări de replieri diplomatice, aceste momente mai developează ceva la Tiraspol. Ceva care se ştia de mai devreme, dar care acum tinde să devină evident: elita puterii de la Tiraspol nu e deloc omegenă, iar pre-siunea externă riscă să o fragmenteze si mai serios. Trebuie să ne aşteptăm în viitor la replieri - unele - spectaculoase. Deputatul Vladimir Bodnar, de pildă, preşedinte al organizaţiei ucrainenilor din regiune „Prosvita", a propus susţinerea prin toate mijloacele a planului lui V. luscenko, calificând rezultatele activităţii Rusiei în calitate de mediator drept „lipsite de substanţă". Paleta reacţiilor elitei politice de la Tiraspol acoperă, practic, tot palierul.

Interesante din acest punct de vedere sunt declaraţiile liniei dure, exprimate tranşant de generalul pro-moscovit Vladimir Antiufeev. In interviul acordat cotidianului Vremia Novostei radio-grafiază situaţia fără nici o notă de „diplomaţie" în glas: „în ultimul timp, serviciile speciale occidentale şi-au intensificat acţiunile împotriva Transnistriei. Este evident că Occidentul, mai precis SUA, a decis că este momentul ca statalitatea transnistreană să fie lichidată. Instrumentele de realizare a acestei lovituri de stat sunt chemate a fi numeroasele organizaţii nonguvernamentale, reprezentate deseori doar de liderii lor". Şeful Serviciilor Secrete Transnistrene dezvăluie şi „mecanismul": „are loc o intensă muncă de lămurire, în rândul tinerilor cu înclinaţii de nesupunere. Studenţii Universităţii Transnistrene, de exemplu, sunt invitaţi la conferinţe internaţionale, li se acordă burse şi prime, insuflân-du-li-se, în acelaşi timp, ideea că, 'sub actualul regim, ei sunt privaţi de viitor'. Urmărim şi ştim 90% dintre mijloacele alocate de Occident pentru finanţarea agenturilor de influenţă. Ceea ce este foarte bine, în caz contrar am fi avut şi mai multe probleme... Cum banii primiţi trebuie folosiţi, câteva zeci de oameni cu pancarte multicolore se vor găsi cu siguranţă. Dar dacă se gândesc să încalce legea, dar, mai ales, să recurgă la acţiuni de forţă, acţiunile lor vor fi dur stăvilite. De altfel, principalul factor de

252 l DAN DUNGACIU

stabilitate în Transnistria este poporul, creatorul Transnistriei". în ceea ce priveşte lipsa de stabilitate tot mai acută a elitelor transnistrene, Antiufeev explică: „în Transnistria se derulează un proces normal de dezvoltare democratică a societăţii. Iar dacă parlamentarii noştri au decis să îmbunătăţească unele lucruri, să modifice sau să-şi exprime nemulţumirea faţă de vreun ministru, asta nu înseamnă divizare în interiorul echipei conducătoare"60.

Replieri ia Tiraspol? Destine individuale şi destine regionale

Elita politică transnistreană a făcut obiectul interesului occidental cu mult înainte de auto-proclamarea aşa numitei republici. Britanicul Ronald J. Hill tipărea în 1977 monografia Soviet Politica! Elites. The Case of Tiraspol, unde evalua, docu-mentat, procesul de selecţie a elitelor din Tiraspol şi constituirea reţelelor informale la nivelul elitelor, indiferent unde s-ar găsi plasate acestea: partid, aparat de stat, industrie sau alte ramuri ale administraţiei. A înţelege regiunea înseamnă, pentru Ronald Hill cel puţin, a înţelege dispunerea elitelor si a reţelelor informale / formale pe care le dezvoltă. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult astăzi.

în ciuda garanţiilor grăbit livrate de V. Antiufeev - sau tocmai de aceea! -, este greu de crezut diagnosticul şefului securităţii transnistrene. Pe plan intern, replierea elitelor a devenit deja un fapt împlinit. Nu este încă limpede cu ce consecinţe şi în ce măsură diferenţele evidente din cadrul elitei politice (politice si economice, de fapt) din Transnistria vor avea un rol de jucat. Este vorba despre diferenţe de orientare politică (pro-Moscova, pro-Ucraina, pro-Moldova, sau chiar pro-Occident), economice (spaţii de afaceri alocate diferitelor grupuri elitare), de vârstă, educaţie sau cultură

- 65 în plus, Generalul Vladimir Antiufeev, Şeful MSS se întreba retoric în mai 2005: „este oare democratic ca un înalt ofiţer al serviciilor speciale americane, William Hill, cu tot respectul pentru el ca profesionist, să conducă o misiune OSCE? Este oare democratic ca îndepărtata Americă să se implice în reglementarea conflictului de pe Nistru, nu de dragul rezolvării lui, ci pentru a alunga Rusia de aici?".


politică. Toate acestea, plus combinaţia dintre ele, vor decide destinul regiunii în actuala conjunctură.

Doar câteva exemple. La sfârşitul lui 2005, Sovietul Suprem de la Tiraspol a adoptat în prima lectura câteva modificări la legea supremă a nerecunoscutei republici, care acorda legislativului transnistrean dreptul să interpreteze Constituţia 'şi legislaţia acestei regiuni. Aşa numita „reformă constituţională" avea drept scop reducerea prerogativelor preşedintelui autoproclamatei republici, în favoarea Sovietului Suprem. Semnificativ este că, pentru modificările la Constituţia Transnistreană, adoptată în prima lectură, au votat 29 de deputaţi din 43. Si alte chestiuni au venit pe agendă: statutul procuraturii, care a fost inclusă, printr-un^ decret semnat de Smirnov, în cadrul ministerului justiţiei. In plus, se vorbeşte tot mai apăsat despre necesitatea introducerii funcţiei de prim-ministru şi a redistribuirii atribuţiilor între segmentele puterii; s-a propus modificarea modului de com-pletare a curţilor Constituţională şi Supremă, inclusiv demiterea ministrului justiţiei Viktor Bălaia, un ministru apropiat de L Smirnov. Acesta din urmă i-a acuzat pe parlamentari de tenta-tiva de a „uzurpa puterea judecătorească şi pe cea executivă". Caracterizând RMN ca pe o „republică prezidenţială dură", ministrul a menţionat că sistemul respectiv oferă posibilitatea „de a riposta presiunilor exercitate din exterior asupra tării". Ante-rior, deputatul rus Viktor Alksnis a atenţionat elita transnistreană asupra eventualităţii unei „sciziune din interior"66.

Antecedentele aceste evoluţii sunt şi mai interesante. Iniţiativa acestor replici parlamentare - atenţie: Sovietul Suprem care, con-form „planului luscenko", devine cheia de boltă în „soluţionarea" diferendumului transnistrean - aparţine lui Evghenii Sevciuk, vicepreşedintele sovietului suprem al regiunii. Nici nu lansa bine pe la începutul lunii mai aceste idei că a şi venit replica anturajului lui Smirnov. Conform agenţiilor de presă din Moldova, la scurtă vreme după ce au fost auzite intenţiile lui Sevciuk, pe 15 mai, jurnalistul Oleg Elkov - apropiat de Smirnov şi susţinut de şeful MSS, generalului Vladimir Antiufeev - 1-a atacat direct în cadrul

~ 66 Demisia lui Viktor Bălaia, favoritul lui Igor Smirnov, a fost consemnată la începutul lunii octombrie V. Bălaia este nepotul soţiei „preşedintelui" - Janna Smirnova.

254 l DAN DUNGACIU

emisiunii televizate „Vremea mestnoe" pe Evgheni Sevciuk. Este semnificativ de precizat că - după aceleaşi surse - Evgheni Sevciuk e considerat de firma-monopolistă „Sheriff drept un eventual succesor al lui Igor Smirnov. împreună cu Sevciuk au fost nomi-nalizaţi şi alţi 10 parlamentari, care au susţinut propunerea legată de reforma constituţionale radicale, în acea emisiune, O. Elkov dezvăluia telespectatorilor că deputaţii, grupaţi în jurul lui E. Sevciuk, intenţionează să modifice 14 articole ale constituţiei trans-nistrene, acordând sovietului suprem dreptul de a cere demisia cabinetului de miniştri şi de a interpreta constituţia, precum şi a-1 lipsi pe preşedintele aşa zisei RMN de dreptul de veto.

Unele comentarii sunt sceptice. Ambiţiile „Sheriff'-ului nu ar avea totuşi mari şanse de izbândă. E. Sevciuk, după a cum a sublimat Elkov în emisiunea deja invocată, s-a pronunţat pentru constituirea Curţii Constituţionale din 5 persoane, una dintre care urmează să fie desemnată de sovietul orăşenesc Tiraspol, unde după alegerile locale din 27 martie la putere au venit repre -zentanţii „Sheriff'-ului. Igor Smirnov a reacţionat calm dar dur la adresa adepţilor unui compromis cu Moldova: „mulţi dintre cei care au câştigat capitaluri, doresc să le legalizeze". Si a adăugat: „Dar vor pierde totul". La declaraţiile lui Sevciuk după care : „nu suntem de acord cu faptul că Sovietul Suprem nu este capabil să exercite controlul deplin asupra guvernului, care a transformat unele dintre ministerele sale în fiefuri locale", Igor Smirnov a descris acţiunile parlamentarilor ca pe o demonstraţie de popu-lism în vederea alegerilor legislative care urmează să aibă loc la sfârşitul lui 2005 (11 decembrie), întrebat dacă aceste acţiuni ar putea dezbina puterea şi conduce la o „revoluţie colorată" în regiu-ne, Smirnov a spus: „Constituţia a fost adoptată printr-un refe-rendum şi poate fi schimbată numai cu consimţământul populaţiei".

Extrem de interesantă este lista deputaţilor „implicaţi" în iniţiativa lui E. Sevciuk. Pe locul al patrulea în lista semnatarilor figurează soţia şefului MSS - Galina Antiufeeva, iar pe al cincilea - cunoscutul reprezentant al opoziţiei de stânga Alexandr Radcenko. în aceeaşi listă se regăseşte şi ex-liderul Uniunii ucrainenilor din Transnistria Vladimir Bodnar.

Chiar dacă nu e clar cine a apăsat pe trăgaci, glonţul a zburat din ţeava. Monolitul de odinioară al elitei de la Tiraspol pare sur-pat. Media din Moldova atenţionează că „Sheriff'-ui şi protejaţii


săi au ajuns în vizorul preşedinţiei locale şi în perioada de până la alegerile pentru sovietul suprem vor fi urmăriţi cu atenţie de autorităţi. In realitate, ţinta unor asemenea iniţiative este tocmai status-quo-ul puterii de la Tiraspol. Cineva zguduie piramida puterii în vârful căreia stă Igor Smirnov... Totuşi, evoluţiile care au urmat declaraţiilor de intenţii ale lui Sevciuk sugerează că evoluţia din Transnistria trebuie urmărită cu atenţie. Acolo poate fi cheia disputelor şi reticenţelor de astăzi de la Bruxelles, Kiev, Chişinău, Bucureşti, Moscova sau Washington.

O recentă evoluţie de la Tiraspol nu infirmă, totuşi, cu nimic ceea ce am sugerat mai sus. Agenţiile de presă anunţau că, în mai 2005, Sovietul Suprem al nerecunoscutei republici transnistrene a aprobat concepţia de politică externă a Transnistriei, care stabilea „posibilitatea unor relaţii interstatale de drept între Transnistria şi Republica Moldova". Potrivit agenţiei oficiale de presă a Tiraspolului, „Olvia press", în varianta iniţială documentul prevedea „crearea unei asociaţii statale cu R. Moldova", motiv din care deputaţii locali ar fi declarat că o vor respinge. Ulterior ei au substituit sintagma „asociaţia" prin „relaţii interstatale de drept între Transnistria şi R. Moldova" şi au adoptat documentul. Concepţia acorda o atenţie deosebită relaţiilor cu R. Moldova şi reglementării politice a conflictului, în acest context, documentul stabileşte că orice schimbare a statutului regiunii trebuie să fie acceptată abia după organizarea unui referendum. Tot pe această cale urmează să fie aprobat şi „modelul de convieţuire" cu R. Moldova şi orice alte acorduri „cu statele vecine despre posibilitatea creării unor structuri de administrare comune". Potrivit deputaţilor locali, concepţia ar reflecta „ideologia statului în raporturile internaţionale" şi are la bază principiile de asigurare şi consolidare a independentei Transnistriei. Drept priorităţi ale politicii externe a regiunii secesioniste au fost declarate dezvoltarea relaţiilor cu statele CSI, în special cu Rusia şi Ucraina, precum si cu „ţări care urmează să obţină recunoaştere internaţională".

Este un gest care concretizează convingerea tuturor actorilor politici de la Tiraspol sau un gest de forţă impus in extremis de Igor Smirnov şi menit să arate la Tiraspol sau în afara graniţelor „cine e şeful" pe malul stâng al Prutului? Nu ştim, deocamdată.

256 l DAN DUNGACIU

Dar nu este cert că, dacă ar există un consens la Tiraspol în ceea ce priveşte statutul de independenţă al Transnistriei, consensul s-ar prelungi şi la nivelul actorilor politici care să o gestioneze pe viitor...

Pe acest fundal, la 22 septembrie, în regiunea din stânga Nistrului autorităţile tiraspolene au dat startul campaniei de alegeri în aşa-zisul Soviet Suprem, care urmează să se desfăşoare în 43 de circumscripţii electorale67. Duma de Stat a Rusiei, printr-o decizie a unui grup de „experţi", a declarat că legislaţia după care Tiraspolul vrea să organizeze alegeri în toamna acestui an corespunde „normelor de drept european si internaţional"68.

- 67 Piotr Denisenko, preşedinte al pretinsei Comisii Electorale Centrale de la Tiraspolul a declarat pentru presă că vor fi invitaţi observatori străini, să monitorizeze mersul alegerilor, din partea unor organizaţii internaţionale, din CSI, cât şi din partea regiunilor separatiste din spaţiul CSI. în septembrie 2005, Tiraspolul a dat publicităţii rezultatele preliminare ale recensământului din noiembrie 2004: 555,5 mii de persoane comparativ cu 679 mii, câte locuiau în regiune în anul 1989. Dintre aceşti 555,5 mii, etnici români/moldoveni sunt 31,9%, ruşi - 30,3%, ucraineni- 28,8%. Conform datelor „preliminare" din 25 ianuarie 2005, în regiunea separatistă locuiau 580 de mii de persoane, iar la datele pentru 1989 erau indicate 700 de mii de persoane, înainte de recensă-mânt, Tiraspolul oficial se lăuda cu 750 de mii de locuitori. Nu este exclus, afirmă ziaristul Nicolae Negru de la Chişinău, ca diferenţele de cifre între „datele preliminare" ale aceluiaşi recensământ să fie de natură electorală (Jurnalul de Chişinău, septembrie 2005).

68 La ora actuală în regiune există formal doar două partide, ambele fiind de orientare comunistă (lideri - Oleg Horjan şi Vladimir Gavrilicenko), dar acestea sunt marginalizate şi nu au nici o influenţă asupra politicii reale. Confruntarea pare că se dă între mişcarea „Obnovlenie" fondată de firma Sheriff şi mişcarea pro-prezidenţială „Respublika". La acestea se adaugă conexiile exterioare (Moscova şi Kiev, în primul rând, respectiv influenţele acestora la Tiraspol). în opinia mai multor experţi de la Chişinău, unul dintre motivele principale ale pasivităţii campaniei electorale rezidă în faptul că elitele politică şi financiară din Transnistria „nu au certitudinea că alegerile se vor desfăşura în termenele stabilite". Se presupune că „cu puţin înainte de 11 decembrie, formal la solicitarea Rusiei şi în semn de bunăvoinţă, autorităţile Transnistriei vor anunţa despre contramandarea alegerilor şi îşi vor da acordul pentru desfăşurarea acestora în condiţiile înaintate de OSCE. însă chiar dacă alegerile vor avea loc pe 11 decembrie, în


Semne de întrebare: cine schimbă regulile jocului?

înainte de concluzii, să marcăm câteva evoluţii - semne de întrebare - care nu au deocamdată un răspuns univoc.

Comunitatea internaţionala pare astăzi decisă să "„rezolve" conflictul din partea de est a Republicii Moldova, iar pentru asta accepta, tacit, trei elemente inacceptabile până mai ieri

Prima este decuplarea R. Moldova de Georgia în vederea soluţionării aşa numitelor „conflicte îngheţate". Dacă în cazul R Moldova „soluţia" conflictului pare astăzi că ignoră comandamentul „retragerea trupelor ruseşti, la început", în cazul Georgiei lucru-rile rămân la fel. Recenta întâlnire extraordinară de la Moscova a şefilor diplomaţiilor georgiană si rusă „s-a încheiat cu o adevărată senzaţie", după cum scrie hoestia. „începând de ieri, bazele mili-tare ruseşti din Georgia, de-iure, nu mai există, într-un interval record de timp, dm ele nu va mai rămâne nimic nici de-facto" Publicaţia are m vedere acordul după care trupele ruseşti se vor retrage dm Georgia până în 200869.

De ce în cazul R. Moldova se merge pe altă logică, în pofida tuturor angajamentelor internaţionale ale Rusiei sau a dreptului internaţional unanim recunoscut, nu vrea nimeni să ne explice deocamdată...

A doua schimbare majoră este ignorarea României. DeclaraţiaParlamentului Republicii Moldova din 24 martie 2005 (cu privirea partenenatul politic pentru realizarea obiectivelor integrăriiropene) stipula că „reglementarea politică a acestei probleme

- primăvara anului 2006 sovietul suprem s-ar putea autodizolva id declarată organizarea unor alegeri pluripartite" (Agenţia MoldPres octombrie 2005).

69 Şi ziarul citat continuă: „De la începutul anilor '90, Kremlinula avut tăria să recunoască un lucru absolut evident: bazele ruseşti

din Georgia nu mai reprezintă nici factor militar, nici politic de influentăa Moscovei asupra evenimentelor din Transcaucazia". Din punct de vedere

.itar, respectivele unităţi nu erau capabile nici să se apere pe sine Iarpunct de vedere politic, cât de paradoxal nu pare, bazele încetaseră

sa mai fie un instrument de presiune a Moscovei asupra Tbilisioa dimpotrivă. Iar m încheiere, ziarul arată că „rămâne să sperăm căabordarea realistă, raţională, faţă de miturilepost-sovietice nu se limitează

«oar la înţelegerile cu Georgia".

258 l DAN DUNGACIU

[problema Transnistriei] urmează să fie realizată pe baza Constituţiei ţării şi normelor de drept internaţional, în strânsă cooperare cu OSCE, Uniunea Europeana, România (subl. n.), Rusia, SUA şi Ucraina". Astăzi, România nu mai este invocată ca actor viabil şi implicat direct în acest proces. Klaus Neukirch, purtătorul de cuvânt al Misiunii OSCE la Chişinău, afirma cu ceva vreme în urmă că România nu trebuie implicată direct, pentru că este oricum parte la soluţionarea conflictului prin implicarea UE. Logica purtătorului de cuvânt te lasă fără glas. In primul rând, că România nu este încă parte efectivă a UE şi, în al doilea rând, după această logică a reprezentării indirecte, la masa negocierilor ar trebui să stea doar Tiraspolul şi domnul William Hill, căci, oricum, celelalte state sunt reprezentate prin... OSCE.

De altfel, după întâlnirea de la Vinnita, Şeful Misiunii OSCE de la Chişinău a reiterat într-un interviu acordat Europei Libere ideea că României nu i se rezervă nici un fotoliu în primul rând pentru procesul de soluţionarea a conflictului: „s-a discutat foarte mult, în diverse întâlniri diplomatice, în diverse întâlniri inter-guvernamentale, formale şi informale, despre o posibilă extindere a formatului cu Uniunea Europeană, Statele Unite, România în diverse roluri, în diverse domenii de acţiune. In planul lusenko şi în discuţiile pe care le-am avut la Vinnita, NU s-a vorbit decât de Uniunea Europeană şi Statele Unite. Si la această propunere am reacţionat, mai ales în declaraţia finală".

Această abandonare a Bucureştiului care, după 1992, avea şansa să redevină actor principal implicat direct în regiune, nu a fost nici ea explicată satisfăcător nici la Washington, nici la Bruxelles, nici la Kiev dar nici la Bucureşti sau Chişinău (care este actorul cel mai interesat de a avea alături un Bucureşti care îi susţine necondiţionat şi fără rest suveranitatea).

Al treilea aspect surprinzător este ignorarea populaţiei R. Moldova, a opiniei publice sau a partidelor de Opoziţie. Unde este mult clamata democraţie în abordarea planului ucrainean? Intr-un interviu din 26.05.2005 acordat Agenţiei INFOTAG, ministrul Reintegrării Vasile Şova declara: „In opinia mea, majoritatea absolută a populaţiei de pe ambele maluri ale Nistrului a mani-festat înţelegere faţă de Planul ucrainean... Sunt sigur că Parla-mentul Moldovei va adopta, în viitorul apropiat, legea privind principiile de bază ale statutului regiunii transnistrene a


Republicii Moldova. De asemenea, sunt convins că vom avea de definitivat documentul cu participarea reprezentanţilor sovietului legislativ suprem al regiunii, ales pe cale democratică".

De unde ştie domnul Şova asemenea lucruri, în condiţiile în care reprezentanţii PPCD, PSL sau chiar unii reprezentanţi ai PCM s-au arătat extrem de sceptici faţă de plan - aşteptând, ca primă măsură concretă, securizarea frontierei moldo-ucrainene - nu avem de unde deduce, căci nici consultări nici dezbateri publice nu s-au produs70.

Iar ignorarea sistematică a opiniei publice din R. Moldova este o practică pe care o credeam apusă la Chişinău odată cu eşecul Memorandumului Kozak din 2003.

Transnistria vine mai aproape...

Nu e vorba deocamdată despre concluzii, căci finalul episodului care se petrece acum peste Prut nu este lămurit. Dar premisele lui sunt ameninţătoare.

Aşa numitul „plan luscenko" ne pune în faţa unui proiect de „soluţionare" a conflictului din Transnistria care se bazează, în esenţă, pe ideea unor alegeri „democratice" în Transnistria. Subtextul unui asemenea proiect este că schimbarea de lideri politici va genera, pe interval mediu şi lung, schimbare de regim în partea de est a R. Moldova.

Există o premisă aici, care trebuie punctată obligatoriu în abordarea regiunii: interesele elitelor politico-economice din Trans-nistria sunt legate în mod diferit de existenţa enclavei separatiste, nerecunoscute de nimeni oficial. Pentru unii, sfârşitul Transnistriei înseamnă un capăt de drum. Ei ştiu că odată cu sfârşitul regimului lui Smirnov vor sfârşi fie în închisori - sunt deja daţi în urmărire generală -, fie în elicopterul Federaţiei Ruse care va sosi special pentru a-i culege şi plasa undeva la Moscova, Belarus sau cine

/0 Intre timp, ministrul Şova şi-a schimbat opinia în legătură cu proiectul ucrainean. Dar se pare că alte instituţii internaţionale sau alte Personaje cu influenţă în zonă insistă să ignore ce doreşte cu adevărat Populaţia R. Moldovei.

260 l DAN DUNGACIU

ştie unde alături de alţi lideri scoşi din circuit. Pentru alţii, însă, legalizarea regimului politic din Transnistria după planul lui luscenko înseamnă o şansă enormă: aceea de a ieşi la vedere, a face si a cheltui banii legal (chiar de a oficializa relaţia financiară solidă cu anumite cercuri de afaceri din Federaţia Rusă, Ucraina sau spaţiul occidental), a călători liber oriunde doresc, chiar a intra în politică la nivelul averilor enorme pe care le-au acumulat. Ei vor fi cei care, la o adică, vor pune umărul la înlăturarea lui Smirnov şi ei sunt cei cu care Chisinăul va avea de furcă în faza a doua de implementare a planului de reglementare ucrainean.

Oricum, o serie de întrebări nu pot fi evitate. Dacă mergem pe ipoteza unei spirale politice declanşate de viitoarele alegeri, unde se va opri această evoluţie? Va reuşi Vladimir Voronin să îi aducă pe aceştia în siajul Chisinăului în viitoarea construcţie statală acceptată astăzi la Kiev şi Bruxelles?

Evident, nu. Chisinăul nu este astăzi în stare să controleze nici Găgăuzia, unde frauda fiscală, corupţia, traficul de persoane etc. sunt de câteva ori mai mari decât media pe republică, sub privirile neputincioase ale autorităţilor republicane - eşecul experimentului Găgăuzia este evident pentru R. Moldova, în ciuda unor declaraţii ultra-optimiste ale preşedintelui republicii. Să speri că regimul actual de la Chişinău va avea un cuvânt semnificativ de spus la Tiraspol este o utopie.

Dar viitorii lideri de la Tiraspol vor avea indiscutabil un cuvânt greu la Chişinău, cel puţin la nivelul elitelor politico-economice de aici. Mai mult, elitele politice de la Tiraspol vor fi sub protecţia nemijlocită a Kievului, care, după evoluţiile recente, nu pare atât de decuplat de Moscova cum se credea mai ieri... Şi nu este exclus ca tocmai prin acceptarea planului luscenko, Vladimir Voronin să îşi sape singur groapa politică.

Există aşadar un scenariu asupra căruia trebuie reflectat cu seriozitate maximă la Chişinău, Bucureşti, Washington sau Bruxelles: chiar şi în cazul unei schimbări de elite politice la Tiraspol - extrem de probabilă după atâtea semnale externe -, aceasta nu va deveni pro-Chişinău, ci mai degrabă pro-Kiev sau pro-Moscova. Regimul nu se va modifica în sensul integrării ime-diate a Transnistriei în R. Moldova, căci deprinderile democratice nu există, elitele politico-economice de la Tiraspol - cele de ieri,


cele de azi şi cele de mâine - dispreţuiesc Chisinăul, iar adeziunile ultime ale populaţiei spre „patria comună" nu sunt unanime.

In acest scenariu, vom asista la cucerirea Chisinăului de către Tiraspol, cu alte cuvinte la transnistrizarea Republicii Moldova. Aceasta va deveni ceea ce Vladimir Socor numea recent un „con-dominium ruso-ucrainean", care se traduce, pentru Bruxelles, Bucureşti sau alte capitale europene, nu în soluţionarea con-flictului transnistrean, ci aducerea acestuia mai aproape, direct la frontiera UE de pe Prut.

Cum reacţionează Bucureştiul în faţa acestor evoluţii?

4.14. Două proiecte din România

După alegerile parlamentare din R. Moldova devenise limpede că miza post-electorală a republicii şi miza politicii externe româneşti se va numi Transnistria. Lucrurile nu s-au schimbat decisiv. Transnistria stă ameninţător ca o sabie a lui Damocles deasupra capului Chisinăului şi Bucureştiului deopotrivă. Din cele două capitale se transmit, pe diverse canale, mesaje care ar fi trebuit transmise de mult. Lucrurile nu sunt deloc limpezite, dar temperatura urcă vertiginos spre cea de fierbere. Anii 2002-2003, când confruntările pe tema „soluţionării" chestiunii transnistrene erau la apogeu revine, insidios, în memorie.

La Bucureşti există, în primul rând, o teribilă discrepanţă între gesturile preşedintelui Băsescu în ceea ce priveşte chestiunea transnistreană şi alte iniţiative, politice sau civice71, începând de la Summitul GUUAM de la Chişinău încoace, atitudinile preşe-dintelui României au fost convergente cu cele ale Chişinău şi vizau, de fiecare dată, suveranitatea R, Moldova şi democratizarea reală (adică după demilitarizare!) a părţii de est a republicii.

La acest punct, ne oprim asupra unor iniţiative de la Bucureşti care intră în ceea ce anglo-saxoni numesc public diplomacy. Două au fost mai semnificative.

71 Uneori, senzaţia este că nici declaraţiile sau gesturile prezi-denţiale nu sunt sincronizate cu gesturile diplomaţiei româneşti...

262 l DAN DUNGACIU

După publicarea celui de-al doilea raport realizat de SAR care vizează problematica R. Molodva72, la numai o lună, este rândul Institutului „Ovidiu Sincai" să dea publicităţii un Raport de analiză politică: Transnistria: Evoluţia unui conflict îngheţat şi perspective de soluţionare. Ambele materiale au un numitor comun, respectiv aşa zisa „soluţie cipriotă" pentru soluţionarea diferendului trans-nistrean. Printre altele, cel de-al doilea Raport afirmă că „integrarea efectivă a Republicii Moldova în Uniunea Europeană se poate face aplicând acelaşi mecanism utilizat în cazul Ciprului. Partea de la Vest de Nistru va fi integrată în Uniunea Europeană, restul se va afla sub un protectorat internaţional al ONU". Vehi-culat în mediile diplomatice, şi nu numai, sub numele de „planul Severin", textul social-democraţilor a stârnit deja nedumerire, pe fondul tăcerii semnificative a Federaţiei Ruse (oricum, punerea Transnistriei sub protectorat internaţional avantajează Moscova, care îşi menţine fără dificultăţi controlul în zonele de conflict îngheţat unde sunt implicate organisme internaţionale).

In 2003-4, „soluţia Cipru" (Nicu Popescu) pentru R. Moldova - discutată atunci şi la Chişinău şi la Bucureşti, chiar dacă autorii celor două rapoarte nu ştiu de aşa ceva - a avut un rol de cata-lizator pentru o dezbatere necesară, dar câteva dintre întrebările critice ridicate atunci au rămas şi astăzi, după cele două Rapoarte, fără răspuns. In plus, în lipsa unor răspunsuri clare la aceste întrebări, cele două Rapoarte din România riscă să se întoarcă împotriva intereselor Bucureştiului şi ale Chişinăului.

Ce înseamnă Transnistria?

A vorbi în termenii unui „plan cipriot" de soluţionare a con-flictului înseamnă a ignora faptul că premisele celor două situaţii sunt radical diferite. Chiar dacă există asemănări - hotărârile Curţii de la Strasbourg sunt similare cu cele din chestiunea cipriotă: în cazul Ilaşcu, Rusia este condamnată pentru exact

~ 72 Pentru o evaluare a Rapoartelor SAR dedicate zonei, vezi Dan Dungaciu, „Republica Moldova lipsită de analiză şi prognoză, Ziua, 21 iunie 2005 şi „SAR merge pe mâna Rusiei pentru Transnistria", Ziua, l septembrie 2005.


aceleaşi lucruri ca Turcia în cazul Ciprului - similitudinea se opreşte aici. In cazul R. Moldova, decupajul dintre cele două entităţi este lipsit de orice criteriu, cu excepţia celui legat de puterea militară. Cei care propun o soluţie cipriotă trebuie să definească, mai întâi, ce înseamnă „Transnistria" şi cum o „separă" (fie şi temporar) de restul Moldovei, faţă de care nu există diferenţe etnice sau religioase semnificative. Chiar datele recensământului- dubios - organizat de „autorităţile" transnistrene şi difuzate întoamna lui 2005 indică o structură a populaţiei în care predominăromânii / moldovenii cu circa 32%, urmaţi de ruşi 30% şi ucraineni- 28%. în plus, există o omogenitate religioasă semnificativă, peste80% declarându-se creştin-ortodoxi.

De unde, atunci, diferenţiere faţă de restul ţării? Cei care sugerează un „plan cipriot" se gândesc probabil la decupaje teri-toriale „istorice" - Transnistria ar fi regiunea din stânga Nistru-lui. O asemenea sugestie nu are însă nimic de-a face cu realitatea. Astăzi, teritoriul controlat de separatişti nu este Transnistria „istorică" şi muşcă semnificativ din dreapta Nistrului, astfel încât acest râu nu mai este nici pe departe o graniţă. Ce se va întâmpla cu Tighina, de pildă? Unde va fi plasat acest oraş important în viziunea propovăduitorilor unui plan cipriot: în partea moldove-nească, deci spre integrare europeană, sau în „Transnistria extinsă", deci teritoriul care urmează să fie „îngheţat"? Si dacă se optează pentru ca Transnistria să se oprească pe frontiera Nistru, cum se va realiza asta? Prin acţiuni militare pentru împingerea separatiştilor „la ei acasă"? Asta ar declanşa conflicte armate care ar fi, pe de-o parte, inacceptabile pentru toată lumea, si, pe de alta, ar însemna, până la urmă, tocmai recunoaşterea regimului separatist din moment ce vrei să-i împingi „la locul lor", adică dincolo de Nistru! Dacă s-ar opta pentru negocieri cu separatiştii pentru „eliberarea" părţii din dreapta Nistrului ocupată de Smirnov, tot la recunoaştere s-ar ajunge. Căci dacă se negociază trecerea smirnoviştilor peste Nistru, si numai atât, s-ar legitima, regimul de la Tiraspol şi s-ar recunoaşte inde-pendenţa Transnistriei. Adică, exact ceea ce promotorii „planului cipriot" afirmă că vor să evite... Iar dacă negocierile vor viza statutul întregii regiuni controlată de separatişti, ce rost mai are „planul cipriot"?

264 l DAN DUNGACIU

România nu e „Grecia" Moldovei

Planul elaborat pentru partea de sud a Ciprului se baza, în subsidiar, pe prezenţa unui actor hotărât şi puternic care să împingă acea zonă spre UE, prin lobby, presiuni internaţionale, planuri şi proiecte de dezvoltare economică, socială etc. Acel actor crucial pentru înţelegerea a ceea ce s-a petrecut în cazul Ciprului era Grecia - ţară membră NATO şi a UE. Fără ea, soluţia ar fi fost imposibilă.

Este România o Grecie a Moldovei fără Transnistria? Evident, nu. Nu a fost şi nu pare că poate fi nici în viitorul apropiat. A vorbi, în aceste condiţii, de la Bucureşti, despre un „plan cipriot" înseamnă a nu înţelege resorturile profunde şi „motorul" principal al succesului de azi al părţii de sud a Ciprului.

Ignorarea populaţiei din Transnistria

„Planul cipriot" sugerează, abuziv, că există o „opinie publică" transnistreană, omogenă, a cărei „voce" ar fi identică celei a regimului marionetă de la Tiraspol. Din moment ce toţi gândesc în termeni sovietici, refuzând ostentativ orice apropiere nu doar de Moldova sau România, ci şi de spaţiul euro-atlantic, toţi trebuie abandonaţi şi ignoraţi până „le vine mintea la cap".

Ideea este şi greşită si inacceptabilă. Pe de-o parte, sugerează o omogenitate a populaţiei din teritoriile ocupate de Smirnov ei. comp. care nu există în realitate. In al doilea rând, ignoră osten-tativ şi nepermis ce cred sau spun oamenii de acolo, nu puţini. Iar unii dintre ei se mai încrâncenează să vorbească public şi limba română...

A ignora această populaţie şi diversitatea ei, a ignora cu metodă părerea unei populaţi de circa 500-600 de mii de suflete înseamnă a nu da doi bani pe democraţia pe care o tot promovezi. Iar pentru a afla această opinie, nu ai nevoie de „planul cipriot", ci de democratizarea regiunii, care nu se poate face în mod real fără demilitarizarea şi decriminalizarea ei...

Adică se revine la Strategia celor trei D sau la Legea adoptată recent de legislativul de la Chişinău.

DOSARUL TRANSNISTREAN ! 265

Problema refugiaţilor din partea estică a Moldovei

Cum am sugerat deja, începând cu anul 1992, partea de răsărit a Republicii Moldova - calificată de Consiliul Europei drept „zone de non-droit"- a fost părăsită de circa 100.000-130.000 de oameni, etnici români în majoritate. Din partea dreaptă a Nistrului ocupată încă de forţele separatiste se estimează că au plecat aproximativ 50.000 de oameni. In plus, Federaţia Rusă a încurajat transferul a mii de alogeni, în special etnici ruşi, cărora le-au fost reparti-zate sau licitate, prin firma „Sheriff' (aparţinând familiei Smirnov), casele părăsite de refugiaţii moldoveni.

Problema planului cipriot care presupune abandonarea părţii estice a R. Moldova este că nu spune ce se va întâmpla cu acei refugiaţi care, practic, sunt invitaţi la integrarea în UE, pe de-o parte, şi decuplaţi de spaţiul în care se află bunurile lor materiale, inclusiv rude, prieteni etc. Cine îi despăgubeşte, cum şi când?

Un scenariu cipriot e tardiv şi inutil

Dacă în urmă cu doi ani o propunere de „scenariu cipriot" pentru R. Moldova avea oarecare sens, cel puţin pentru atragerea atenţiei Occidentului asupra acestui „conflict îngheţat" - de fapt „soluţie îngheţată" - sau revitalizarea dezbaterilor în chestiune care păreau atunci să ia direcţia extrem de periculoasă a unei federaţii care ar fi blocat definitiv Chişinăul în aspiraţiile sale euro-atlantice, astăzi o asemenea propunere nu mai are temei. Vine târziu şi nu mişcă lucrurile din loc cu nimic.

Astăzi problema nu este neimplicarea instanţelor internaţio-nale, ci maniera în care o fac. Un plan al României pentru Transnistria pare că vine prea târziu. Şi OSCE-ul, şi UE, şi SUA, şi Ucraina sau Rusia sunt decise să „soluţioneze" conflictul. Problema e cum? Dacă lucrurile merg în direcţia pe care parcă evoluează acum, respectiv spre ignorarea opiniei publice de la Chişinău, ne vom întoarce în 2001-2003, adică în timpul luptelor anti-federalizare care s-au desfăşurat atunci acolo sau la Washington, şi unde adepţii unor proiecte de federalizare cu con-secinţe grave pentru R. Moldova au trebuit să cedeze cu ocazia respingerii memorandumului Kozak (unul dintre actorii principali

266 ! DAN DUNGACIU

care pledau pentru federalizare era atunci OSCE, care a pus pe masă, în 2002, un asemenea plan calchiat după Constituţia Federaţiei Ruse. („Planul Severin" nu pomeneşte aproape nimic despre eşecurile OSCE în problema transnistreană. Oare de ce?). Atunci societatea civilă de la Chişinău a derulat o acţiune extraordinară de contracarare publică şi a reuşit - nu uşor! - să convingă marile capitale europene să nu accepte federalizarea republicii. Tabăra pro-federalizare era numeroasă: se găsea la OSCE, la Washington, Kiev, la Moscova, la Tiraspol sau la Chişinău. Cei care se opuneau se aflau si ei cam prin aceleaşi locuri, la Chişinău în stradă sau în presa democratică, la Washington şi Bruxelles. Aproape deloc la Bucureşti!

în final, clarificarea s-a produs, dar astăzi riscul ca statutul Transnistriei să fie iarăşi discutat peste capul cetăţenilor R. Moldova sau a iniţiativelor legislative ale Chişinăului se întrevede din nou ameninţător.

Si aici ar trebui să intervină România, înainte de a vedea cum, să punctăm rapid ultimele evoluţii.

4.15. Asteptându-i pe dizidenţi...

Evoluţiile din zonă sunt incoerente73. Elementul cel mai impor-tant - dar uneori, inexplicabil, ignorat! - este „Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului -- regiunii transnistrene a Republicii Moldova" votată unanim de Parlamentul de la Chişinău la 22 iulie 2005. Legea a fost votată în scopuri strategice şi pentru a arăta odată si odată celor implicaţi în situaţia post-conflict care este poziţia Chişinăului. Legea prevede democratizarea Transnistriei, cum prevedea şi Planul luscenko, dar vede posibilă organizarea de alegeri şi democratizarea propriu-zisă doar după retragerea trupelor şi armamentului Federaţiei Ruse. Ceea ce Planul luscenko nu prevedea!

73 La Chişinău s-a vorbit chiar despre „pericolul creării de precedente prin proiecte indecente"; vezi: Eduard Bălan în Moldova Suverană, din 8 septembrie 2005. Acelaşi articol face şi un bilanţ semnificativ al ultimelor evoluţii.


La 15 septembrie 2005, preşedintele Misiunii OSCE în Republica Moldova, William Hill, declara că organizaţia pe care o reprezintă se pronunţă „pentru desfăşurarea de alegeri demo-cratice în Transnistria în acord cu Planul luscenko şi cu legislaţia în vigoare a Republicii Moldova". Alegerile în regiunea din stânga Nistrului trebuie să fie organizate de către o Comisie electorală internaţională, sub mandatul OSCE: „Noi milităm împo-triva organizării de alegeri, capabile să conducă la recunoaşterea actualului regim tiraspolean" (William Hill). La 16 septembrie, preşedintele Vladimir Voronin a prezentat de la înalta tribună a ONU „riscurile generate de prezenţa trupelor ruseşti în Transnistria şi a chemat Federaţia Rusă să şi le retragă cât mai grabnic". Peste câteva zile, UE decide să răspundă pozitiv cererii Moldovei şi Ucrainei de a trimite monitori la graniţa moldo-ucrai-neană, pe segmentul transnistrean, cu o lungime de 454 de kilometri. Ambasadorii europeni au decis că cei circa 50 de monitori vor sosi la graniţă în luna decembrie a acestui an şi, astfel, ambasadorii europeni au dat lumină verde misiunii de monito-rizare cerută în luna iunie de guvernele de la Chişinău şi Kiev, fiind prima oară când Uniunea Europeană se implică atât de profund într-un teritoriu pe care Rusia îl consideră încă zona ei firească de influenţă. La 21 septembrie, şeful statului Vladimir Voronin s-a întâlnit la Kiev cu preşedintele ucrainean, Victor luscenko. Printre temele abordate „un loc aparte i-a revenit celei care privea organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în stânga Nistrului. Astfel, în urma discuţiilor purtate, ambii preşedinţi au semnat o scrisoare către OSCE, prin care solicită ca această organizaţie să desfăşoare în Transnistria alegeri democratice, în conformitate cu standardele organizaţiei. Preşedintele Voronin a precizat că data respectivelor alegeri va fi stabilită de către OSCE, care va aprecia când regiunea este gata pentru aceste alegeri" (ibid)74. Toată miza discuţie se mută acum

~ 74 In aceeaşi zi, ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, a declarat în faţa studenţilor şi profesorilor Universităţii Standford: „Noi înţelegem că Statele Unite sunt în drept să-şi aibă interesele sale în spaţiul post-sovietic, atât în aspectele legate de combaterea teroris-mului internaţional, cît şi din perspectiva accesului la resurse energetice", a spus ministrul rus, specificând faptul că evoluţia democratică în spaţiul ex-sovietic „nu este posibilă fără Rusia şi ocolind Rusia".

268 l DAN DUNGACIU

la chestiunea următoare: cine şi cum „va aprecia că regiunea este gata pentru alegeri"?

întrevederea mediatorilor în reglementarea problemei trans-nistrene cu reprezentanţii Republicii Moldova şi ai Transnistriei din 26-27 septembrie de la Odessa a avut loc după o pauză îndelungată, de „război rece" (Oazu Nantoi), între Chişinău şi Tiraspol. Cu acest prilej s-a decis reluarea negocierilor, a căror rundă următoare a avut loc la 27-28 octombrie 2005 la Chişinău şi Tiraspol. Doar că, de data aceasta, negocierile se vor desfăşura în formatul „5+2", cu participarea reprezentanţilor Uniunii Europene şi SUA, ale drepturi şi obligaţiuni în cadrul procesului de negocieri vor fi definite de protocolul elaborat de Misiunea OSCE de la Chişinău. Nu s-a obţinut nimic. In plus, impresionante delegaţii ruse au vizitat din nou Chişinăul şi Tiraspolul75.

Tot în aceeaşi perioadă, Centrul de strategii politice de pe lângă Universitatea Liberă „Bertrand Russel" propune un plan prezentat în unele cercuri drept poziţie a Federaţiei Ruse în problema transnistreană. Acesta prevede demilitarizarea completă a Repu-blicii Moldova şi crearea unei „uniuni statale" cu regiunea transnistreană. Documentul a fost prezentat drept o completare a planului ucrainean de reglementare a conflictului şi stipulează crearea „statului Moldavia", care să fie compus din uniunea Republicii Moldova cu Transnistria, cu acordarea unor garanţii externe, inclusiv militare76.

- 75 Prim-vicepreşedintele Consiliului de Securitate de pe lângă preşedintele Federaţiei Ruse, Iuri Zubakov revenit în R. Moldova la mijlocul lunii octombrie 2005, într-o vizită de lucru la Chişinău, urmând să examineze cu preşedintele Voronin problema transnistreană. Iuri Zubakov, a declarat că la baza vizitei delegaţiei ruse în Republica Moldova stă „noua politică externă pragmatică a Moscovei". „Graţie politicii echilibrate a preşedintelui Puţin, Rusia a păşit pe singura cale dreaptă a relaţiilor pragmatice faţă de interesele sale şi faţă de interesele vecinilor, prietenilor şi camarazilor săi. Timpul pomenilor, discuţiilor, sărutărilor gratuite, inclusiv celor economice, s-a scurs. A sosit timpul cooperării reciproc avantajoase în toate domeniile. Sufletul rusesc va rămâne, însă, deschis pentru vechii săi camarazi şi prieteni". Vizita de la Chişinău şi Tiraspol a fost învăluită de tăcere inexplicabilă din partea autorităţilor de la Chişinău.

76 Schimbarea denumiri R. Moldova în „Moldavia" ar putea pune România aproape în situaţia Greciei faţă de Macedonia!


Acest document a fost înmânat celor prezenţi de către delegaţia rusă sub titulatura „Principiile de bază, direcţiile şi etapele reglementării transnistrene"77. Cu toate că delegaţia Moldovei a refuzat să-1 primească oficial, insistând că Chişinăul nu are de gând să se abată de la Planul luscenko, la 5 octombrie Vladimir Liţkai, în faţa „sovietului suprem" de la Tiraspol, a declarat că Tiraspolul are de gând să negocieze numai în baza noilor propuneri ruseşti de la Odessa. In cadrul întrevederii sale din 8 octombrie curent cu premierul ucrainean, Iuri Ehanurov, înaltul repre-zentant al UE pentru politica externă şi securitatea regională, Javier Solana, 1-a informat pe ucrainean că „Vladimir Puţin i-a declarat că partea rusă este gata să discute Planul luscenko, şi i-a înmânat o serie de modificări. Se poate presupune că atât propunerile ruseşti de la Odessa, cât şi modificările Planului luscenko, prezentate de Vladimir Puţin la Bruxelles, constituie acelaşi document" (vezi www.ipp.md). După cum s-a sesizat, propunerile ruseşti de la Odessa constituie o „reîncarnare" a Memorandumului Kozak. Esenţa lor se reduce la „recunoaşterea falimentului statului Republica Moldova în frontierele ei recunoscute în plan internaţional, şi recunoaşterea Transnistriei ca stat aparte". Pentru ca ulterior două republici, una - Moldova ciopârţită şi cealaltă - Transnistria, să creeze un „stat comun" cu denumirea de „Moldavia". Ca şi Planul luscenko, propunerile ruseşti de la Odessa, garantează realizarea unui singur pas -recunoaşterea Transnistriei în calitate de stat, cu organe repre-zentative, recunoscute de comunitatea internaţională. Totodată, propunerile ruseşti, fiind prezentate la masa de negocieri după ce Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) din 22 iulie 2005, „neagă orice pretenţie a Republicii Moldova de a fi un stat suveran, precum şi orice drepturi ale Republicii Moldova asupra teritoriului din stânga Nistrului"78. Ne întoarcem în 2003...

77 Pe de altă parte, nu este un document oficial rusesc, căci, oficial,Moscova nu 1-a revendicat niciodată!

78 Oazu Nantoi, „Conflictul transnistrean - concurenţa făcătorilorde bine", Moldova Azi, 10 octombrie 2005. Despre comentarii la acestdocument vezi şi Roman Mihăieş în www.moldova.org.

270 l DAN DUNGACIU

Ce indică toate aceste evoluţii? în primul rând, incertitudine şi blocaj79. După cum reiese probabil şi din această prezentare, situaţia seamănă cu cea de la începutul anilor 2004, când un proiect important a căzut - federalizarea -, iar altele nu erau încă impuse. E o stare de interregn. După cum s-a exprimat deja un comentator, nici intrarea SUA şi UE în formatul de negocieri cu statul de observator nu este un mare pas înainte: „este de fapt un non-eveniment pentru Republica Moldova. Faptul că Moscova şi Tiraspolul au acceptat aceasta revizuire a formatului îmi reaminteşte vorba unui personaj al lui Caragiale: sunt de acord să se revizuiască, dar atunci să nu se schimbe nimica. Sau aproape nimic, în cazul nostru"80. Intrarea celor doi actori nu se va fructifica - dacă se va fructifica vreodată - decât în câţiva ani. De aici singura soluţie posibilă la acest punct: „atunci când va apărea conjunctura favorabilă, unul dintre semnele ei va fi intrarea Statelor Unite si a Uniunii Europene în negocieri cu drepturi depline. Abia atunci vom şti că putem rezolva conflictul trans-nistrean. Până atunci, nu". Iar ca să apropiem acea situaţie favorabilă pe care o dorim, e necesar „să înceapă lucrul cu populaţia din stânga Nistrului, aşa încât să se audă şi vocea ei, nu numai vocea Smirnovilor de astăzi sau a Şevciucilor de mâine".

Iată numai un argument. In Transnistria lipseşte, de pildă, „instituţia dizidentului", adică al acelui luptător împotriva unui sistem care a fost reperat, acreditat si protejat de către actorul care o poate face, adică, în acest caz Occidentul. Asta nu înseamnă că nu există opozanţi în Transnistria, înseamnă doar că nimeni nu a decis serios să se uite la ei. Şi să îi acrediteze internaţional ca atare pentru a le asigura (şi) protecţie. Scenariul derulat în Răsărit în anii '80 este acelaşi. Dizidentul nu schimbă sistemul, dar e semnul cel mai bun că cei care pot să o facă lucrează în acel sens. Apariţia „dizidentului" este semnul unei construcţii civice politice asistate si care, doar ea, poate să genereze schimbări

~ 79 Aceeaşi senzaţie a lăsat-o şi primul seminar organizat la Bruxelles de către Reprezentanţa Permanentă a Republicii Cehia la UE (cu sprijinul ţării care deţinea preşedinţia UE - Marea Britanie), la 14 noiembrie 2005, dedicat „Căilor pentru democratizarea regiunii transnistrene a R. Moldova".

80 Vladimir Socor, Radio Europa Liberă, 30 septembrie, Chişinău.


semnificative la Tiraspol. Pe termen mediu şi lung, trebuie să aşteptăm dizidenţii la Tiraspol.

Pe termen scurt, e dificil de prognozat cum vor evolua lucrurile. Dar în această confuzie şi grabă, este nevoie de avertismente lucide şi sistematice care să avertizeze că lucrurile pot evolua în rău, că nu orice intervenţie, chiar girată de organismele cele mai occi-dentale, înseamnă obligatoriu soluţii democratice si europene în R. Moldova.

Şi aici poate interveni România într-o primă instanţă. Nu în propunerea de „soluţii" nesincronizate şi pe care nimeni nu le mai ia în serios, ci în avertizarea că un eşec sau o strategie eronată în Transnistria blochează tot procesul de elaborare a unei strategii la Marea Neagră si, în consecinţă, surpă aspiraţiile euro-atlantice ale statelor din zonă. Miza transnistreană este miza unei strategii coerente si credibile la Marea Neagră.

Dacă Occidentul va merge pe o „soluţie" care să legitimeze regimul transnistrean şi prezenţa militară străină în regiune, atunci aceasta ar fi un semnal clar că nu se va întâmpla cu Marea Neagră ceea ce s-a petrecut, la vremea lor, cu Marea Mediterană sau Marea Baltică, adică internaţionalizarea lor şi integrarea euro-atlantică.

Transnistria şi Marea Neagră vor trebui, de aici înainte, discutate împreună.

PARTEA A V-A

GEOPOLITICĂ SI SECURITATE LA MAREA NEAGRĂ

„We want Russia to get bored with NATO and NATO enlargement"

Madeline Albright, Secretar de Stat al SUA, 1996

Ultima parte a acestei lucrări încearcă de desluşească ecuaţia de securitate în ceea ce se numeşte regiunea extinsă a Mării Negre. Ideea am formulat-o deja la începutul volumului: nu se (mai) poate discuta nici o problemă de securitate din acest spaţiu, inclusiv din R. Moldova, fără a lua în considerare canavaua geopolitică în care se plasează. Vorbim despre regiunea extinsă a Mării Negre.

Ideea acestei secţiuni finale este că, deşi interesul pentru regiune a crescut masiv în ultima vreme, nu există deocamdată decât premisele pentru conturarea şi implementarea unei strategii în această zonă. Textul de mai jos ar trebui citit şi în acest sens: îşi propune să contureze punctele de plecare şi cadrul unei asemenea strategii.

Argumentele se vor derula pe câteva paliere. Primul vizează decriptarea geopolitică a spaţiului pe care îl avem în vedere, respectiv fixarea cadrelor unei analize geopolitice care să permită înţelegerea evoluţiilor şi dinamicii care au marcat regiunea extinsă a Mării Negre. Vom trece apoi la evaluarea regiunii din perspec-tiva dimensiunilor de securitate, cu precizarea semnificaţiei ample pe care conceptul a căpătat-o după 1990 şi care, firesc, trebuie vizat şi în cazul de faţă. Vom conchide după aceşti doi paşi că nevoia delimitării arealului Mării Neagră, ca regiune de securitate, s-a impus aproape cu necesitate.

Recent, acestor premise favorabile care ţin de geopolitica si securitatea regiunii li s-a adăugat alta, la fel de importantă şi cu un potenţial imposibil de neglijat. Vorbim despre contextul politic european, care face astăzi, dar mai ales mâine, ca interesul pentru regiunea Mării Negre să sporească - în plus, ca nevoia unei strategii regionale să devină şi mai presantă. Vom trece în revistă

GEOPOLITICA Şl SECURITATE LA MAREA NEAGRA l 273

aceste evoluţii politice care anunţă schimbări strategice semnificative la scara continentului nostru cu impact direct asupra regiunii care ne interesează aici.

In partea a doua a materialului conturăm, efectiv, elementele care pot genera o strategie la Marea Neagră, începând cu premisele şi eventualele similarităţi care pot fi detectate pe continent. Accentul va fi pe România şi rolul ei în regiune în contextul dublei apartenenţe a acesteia - la Alianţa Tratatului de Nord şi, după 2007, la Uniunea Europeană. Modelul este, astfel, preluat din două iniţiative euro-atlantice mai vechi - NEI şi NDI - care s-au dovedit eficace în ceea ce priveşte înaintarea frontierei euro-atlantice spre Marea Nordului şi Ţările Baltice. Actorii importanţi şi cadrele unei asemeneaA strategii la Marea Neagră vor fi evidenţi în această secţiune, în acest context, vom stărui şi asupra opţiunilor strategice în contextul înaintării frontierei euro-atlantice în regiunea extinsă a Mării Negre. O secţiune aparte va fi consacrată Alianţei Tratatului de Nord, a cărui importanţă o considerăm crucială în actuala conjunctură strategică la Marea Neagră.

5.1. Două axe geopolitice: Est-Vest si Nord-Sud

Am precizat deja la începutul acestui volum că Marea Neagră este un spaţiu de frontieră euro-atlantică. Toate evenimentele (geo)politice semnificative - evoluţii sau stagnări - derulate în jurul Mării Negre poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta unor evoluţii geopolitice globale. Mai concret, ele sunt determinate de înaintarea frontierei euro-atlantice spre Asia Centrală, de indecizia instituţiilor occidentale de a fixa graniţa suficient de amplu încât să includă popoare şi state care vor să fie parte a acestui spaţiu. R. Moldova este unul dintre ele.

Pentru această secţiune a cărţii vom furniza un al doilea cadru geopolitic de interpretare. S-a vorbit mult, uneori prea mult, despre „axe" în legătură cu spaţiul Mării Negre, şi nu numai. Abundenţa discursului însă, a avut un singur efect: a lăsat problematica nelămurită, iar cititorul derutat sau convins că totul nu este decât discurs politic lipsit de substanţă sau relevanţă pe teren1.

1 Maniera în care au procedat cei însărcinaţi cu explicitarea semnificaţiei declaraţiei prezidenţiale nu a făcut decât să sporească aerul de confuzie şi să şubrezească prestigiul temei.

274 l DAN DUNGACIU

Dar termenul „axă" are importanţă şi semnificaţie, şi două explicaţii ar fi trebuit oferite odată cu lansarea lui la apă. Pe de-o parte, că semnificaţia lui este mai întâi geopolitică, si numai în a doua instanţă politică, şi, pe de alta, că sensul „axei" nu este în nici un caz Vestul - cum s-a glosat abundent şi eronat -, ci Estul.

Semnificaţia geopolitică a axei decurge din ceea ce am descris în secţiunea anterioară, respectiv înaintarea spre Est a frontierei euro-atlantice. Această înaintare spre Est a frontierei euro-atlan-tice a structurat spaţiul geopolitic pe două axe geopolitice (stra-tegice, economice etc.) majore, respectiv Axa Nord - Sud (Rusia- Armenia - Iran) şi Axa Est - Vest care include, via Caucaz siMarea Neagră, resursele energetice esenţiale din Caspica, destinate ţărilor occidentale. Aceasta este faimoasa axă Washington- Londra, pe care vrea să se plaseze şi Bucureştiul.

Axele invocate nu fac decât să delimiteze la intersecţia lor -al cărui „punct" ar putea fi Azerbaidjanul - o regiune de securitate fundamentală şi pe agenda marilor cancelarii cu interese şi influentă în zonă2. Nu este cazul să intrăm aici în descrierea a ceea ce s-a numit „regiunea extinsă a Mării Negre", căci s-a făcut în altă parte. Această regiune ar trebui să includă toate cele trei state din Caucazul de Sud - Georgia, Armenia şi Azerbaidjan -, coridorul energetic euro-asiatic care uneşte sistemul euro-atlantic cu rezervele energetice din zona Mării Caspice şi cu statele din Asia Centrală. In plus, este vorba şi despre un sistem stabil al Mării Negre la nord de Transnistria, Odesa şi Suhumi, deoarece un sistem stabil presupune soluţionarea „conflictelor îngheţate" de-a lungul arcului nord-estic şi accesul la marile râuri comerciale care se varsă în Marea Neagră: Dunărea, Nistrul şi Niprul. La acel moment, conceptul regiunii extinse a Mării Negre va fi atât de larg şi variat ca şi zona Câmpiei de Nord a Germaniei sau zona Mării Baltice / Nordului (vezi: Asmus şi alţii 2004).

Aceste axe geopolitice au devenit vizibile mai cu seamă după 2000, când la Moscova ajunge la putere preşedintele Puţin. In final, contextul şi arealul geopolitic a început să fie punctat, din ce în ce mai des, de jaloane portocalii sau cu miros de flori. Rezultatul

2 Pentru o prezentare generală în termenii contextului de securitate, vezi Herzig 2000; pentru o prezentare a politicii externe şi a conflictelor din regiune, vezi Bertsch şi alţii... 2000; pentru o analiză geopolitică a spaţiului, vezi Thual 2004.

GEOPOLITICA SI SECURITATE LA MAREA NEAGRA l 275

acestei confruntări geopolitice este ceea ce vedem astăzi în jurul Mării Negre şi ce vom vedea de aici înainte.

Să stabilim acum cadrul în care problematica de securitate a spaţiului trebuie percepută şi evaluată.

5.2. Cadrul analitic al securităţii regionale

Walker Connor, unul dintre cei mai semnificativi istorici americani, comenta undeva principala carenţă a domeniului care se cheamă „relaţii internaţionale": aceşti specialişti ne spun, tautologic, că statele fac război din „raţiuni de stat", dar nu se sinchisesc să ne explice ce înseamnă această raison d'etat, cine şi în ce fel o legitimează. Şi avea dreptate, cel puţin referitor la abordarea relaţiilor internaţionale sau a securităţii care prevala până nu demult. Pentru a pricepe însă evoluţiile semnificative din acest domeniu, până într-acolo încât chestiunea identităţii devine, pentru Şcoala de la Copenhaga, de pildă, un item crucial pe agenda de securitate, trebuie să dăm înapoi, fie şi succint, filmul evoluţiei domeniului care ne preocupă aici3.

După cel de-al Doilea Război Mondial, doctrina realismului Ineo-realismului - cu accent pe bipolaritatea sistemului - a fost dominantă. Una dintre caracteristicile acestei doctrine din perspectiva interesului nostru imediat este distincţia dintre „high politics" şi „low politics". Chestiunea securităţii era legată de primul aspect - „securitatea" viza cu precădere problema „poli-tico-militară". Chestiunea mediului, a economiei, problemele sociale şi „interne" aparţineau celui de-al doilea domeniu. „Low politcs" devenea interesantă doar în momentul când avea impact direct asupra domeniului militar sau diplomatic.

Această dihotomie avea să intre în criză după 1990, la fel şi definiţia „securităţii". Colapsul URSS a dus nu doar la o criză a sistemului politic mondial, dar şi la o criză a teoriei care îl flanca. După cum arătau experţii occidentali, securitatea Uniunii Sovietice

| 3 Ne vom folosi aici de McSweeney 1996,1999; Terriff... 1999; Bird and Croft 2001. Vezi şi Dungaciu 2004a, 2004d. Pentru o excelentă analiză a evoluţiei problematicii securităţii în secolul XX, vezi Hough 2004.

276 l DAN DUNGACIU

a fost total compromisă nu de lipsa capacităţilor militare - enorme la acea dată -, ci din pricini socio-economice. Observaţia are consecinţe decisive mai cu seamă pentru distincţia „high" şi „low politics", care îşi diminuează, progresiv, relevanţa. Eşecul defi-niţiei „tradiţionale" a securităţii deschide perspectiva unei noi dezbateri care nu se lasă mult aşteptată şi care preia, de fapt, câteva dintre trendurile detectabile deja înainte de 1990.

Barry Buzan este un autor fundamental aici. Lucrarea sa din 1983, People, States, and Fear marchează cea mai pregnantă regândire a problematicii securităţii. Ideea că securitatea trebuie să fie redusă la „studiul ameninţărilor, utilizării şi controlului forţelor militare" (Stephen Walt) - definiţia clasică -, intră iremediabil în criză. Ţinta lucrării lui Buzan - a cărei ediţie din 1991 va avea un impact mai semnificativ decât cea din 1983 - este redefmirea conceptului de „ameninţare" şi realizarea unei conexi-uni utile între „ameninţări" (threats) şi „vulnerabilităţi" (vulne-rabilities). întrebările cruciale devin acum: „Ce anume trebuie securizat?", respectiv obiectul securizării, şi „împotriva căror ameninţări trebuie securizat obiectul de referinţă?'. Intr-o mare măsură, aceste întrebări au fost cele în jurul cărora vor pivota dezbaterile despre securitate de aici înainte. Pentru Buzan, „securitatea colectivităţilor umane este afectată de diverşi factori în cinci sectoare majore: militar, politic, economic, societal şi de mediu. Securitatea militară priveşte jocul la două nivele al capa-bilităţilor ofensive şi defensive ale statelor şi percepţia statelor relativ la percepţiile fiecăruia. Securitatea politică vizează stabi-litatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le conferă legitimitate. Securitatea economică priveşte accesul la resurse, pieţe şi capital necesare pentru a sus-ţine nivele acceptabile de bunăstare şi putere a statului. Securita-tea societală priveşte sustenabilitatea, în condiţii de evoluţie acceptabile, a pattern-urilor tradiţionale ale limbii, culturii şi religiei, precum şi a obiceiurilor şi identităţii naţionale. Securitatea mediului priveşte menţinerea biosferei locale şi globale ca suport esenţial de care depind toate celelalte activităţi umane. Aceste cinci sectoare nu operează separat unele de altele. Fiecare defineşte un aspect focal în cadrul problemei securităţii si o cale de ordonare a priorităţilor, dar toate sunt legate împreună printr-o reţea puternică de legături" (Buzan 1991: 19-20).

GEOPOLITICA $1 SECURITATE U\ MAREA NEAGRĂ l 277

In continuare, Buzan delimitează „sistemul internaţional", „statele" şi „indivizii" ca „obiecte de referinţă" şi spectrul militar, politic, economic, societal şi de mediu ca surse potenţiale de ameninţare la respectivele „obiecte de referinţă". Totuşi, pentru Buzan, cel puţin în această lucrare, obiectul de referinţă principal al oricărei analize de securitate trebuie să rămână statul4.

Dincolo de critici şi disputele suscitate - sau poate tocmai de aceea! -, cartea a devenit de referinţă pentru studiul relaţiilor internaţionale. Un comentator, Ken Booth, scria în 1991 despre volum: „... rămâne cea mai completă şi complexă analiză teoretică a conceptului de securitate în literatura relaţiilor internaţionale până astăzi şi, de la publicarea ei, noi, ceilalţi, îi scriem în continuare notele de subsol" (Apud Bird and Coft 2001).

Anii '90 marchează apariţia unei adevărate şcoli de gândire, în care lui Buzan i se alătură cercetători dispuşi să-i preia si să continue modelul. Grupul se va numi „Şcoala de la Copenhaga". Culminaţia acestor eforturi este lucrarea din 1998, Security: A new Framework for Analysis, în care autorii reiau analiza securităţii în termeni militari, societali, economici, de mediu şi politici. Aceste dimensiuni operează la nivele diferite: state, grupuri de indivizi (etnii), regiuni sau contexte globale. Modelul este suplu şi suficient de fin pentru a include aici chestiuni ignorate prea mult: sărăcia, migraţia, traficul de persoane, riscurile de mediu, ameninţări economice sau politice. Conceptualizarea securităţii a mers mai departe în cadrul şcolii. Ole Waever, de pildă, deschide în 1995 problematica securităţii spre abordarea acesteia ca „discurs" al „statului", de aici relaţia ambiguă dintre cele două. Waever vor-beşte despre ameninţările „existenţiale" la adresa statelor şi a indivizilor, de aici apariţia conceptului de „securizare" - cu refe-rire la obiectul şi strategiile securităţii -, crucial în analizele acestei şcoli polimorfe, altfel, care cuprinde cercetători proveniţi din neo-re-alism, precum Buzan, sau post-structuralişti precum Waever.

Importanţa şcolii, în ciuda criticilor aduse de-a lungul anilor, este enormă, şi nu doar la nivel teoretic (vezi: McSweeney 1999 şi Hough 2004). Fundamental pentru scopul nostru este faptul că

4 Criticile, desigur, nu au lipsit - de ce nu „individul"? -, iar această opţiune a lui Buzan a fost pusă pe seama trecutului său „neorealist".

278 l DAN DUNGACIU

impactul ei s-a resimţit şi la nivelul cele mai puternice alianţe militare din toate timpurile.

în 1991, la summit-ul de la Roma, NATO decreta - într-un limbaj ce aminteşte izbitor de cel al Şcolii de la Copenhaga -, că securitatea are acum cinci dimensiuni: militară, societală, poli-tică şi de mediu. Este performanţa cea mai durabilă si concretă a acestei perspective: şi-a imprimat pecetea la cel mai înalt nivel al politicii mondiale. Unul dintre motivele în plus pentru a fi asumat la adevărata dimensiune5.

5.3. Contextul politic

Contextul politic pare să devină favorabil unei abordări mai consistente şi eficace a agendei Mării Negre. Este vorba despre schimbarea accentelor în politica europeană, de la ceea ce s-a numit „euro-continentalism" (neo-gaullism) la „euro-atlantism".

După cum au observat la unison toţi comentatorii spaţiului, „în ultimii ani, cancelarul german Gerhard Schroder, împreună cu Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, a optat pentru un concept neo-gaullist despre Europa, care doreşte să-şi construiască identitatea politică şi geo-strategică în opoziţie cu Statele Unite ale Americii" (Vieregger 2005).

Dar schimbările electorale care se conturează la Berlin sugerează schimbări în strategia de politică externă germană. Si acesta este lucrul care interesează cel mai mult aici. Angela Merkel este primul cancelar german de extracţie estică din perioada post-nazistă. Amănuntul nu trebuie să fie neglijat, dacă ţinem

" 5 România, la rândul ei, este astăzi un stat NATO, obligat să-şi articuleze dispozitivul de securitate în acord cu cerinţele care îi revin dintr-o asemenea adeziune. Ne referim la elaborarea doctrinei de securitate naţională şi, în consecinţă, la definirea şi elaborarea, în funcţie de această doctrină, a tuturor dispozitivelor logistice - forţe militare, servicii speciale, legislaţie, centre intelectuale şi academice, institute de cercetare, conferinţe, publicaţii, enciclopedii etc. - pentru a o aplica pe toate com-ponentele ei. In plus, tocmai complexitatea problematicii de securitate este unul dintre elementele care fac din Marea Neagră, implicit din R. Moldova, o ţintă de interes maximal pentru România.

GEOPOLITICA $1 SECURITATE LA MAREA NEAGRA l 279

seama că creştinii-democraţi din estul Germaniei privesc mult mai pozitiv America decât media pe tară, iar despre Federaţia Rusă împărtăşesc idei cel puţin reticente - după unele opinii, Federaţia Rusă ar fi principalul pericol pentru securitatea Germaniei, în plus, Angela Merkel reprezintă un nou tip de politică la Berlin -un nou tip de „dreaptă", cu admiraţie faţă de lumea anglo-saxonă, mai cu seamă faţă de modelul britanic. Asemănarea cu Ministrul de Interne francez Nicolas Sarkozy din acest punct de vedere este importantă (Bordonaro 2005).

Şi semnale în acest sens au fost numeroase. In ceea ce priveşte prezenta Germaniei în Irak, Merkel este nemulţumită de lipsa Germaniei în zonă - în plus, s-a vorbit la Berlin şi Washington despre opinia pozitivă pe care Merkel a exprimat-o faţă de preşe-dintele american George Bush şi politica acestuia în Irak. Nu puţine sunt vocile care afirmau înainte de scrutin că „o eventuală victorie a lui Merkel va aduce Germania în epoca Kohl, când Ger-mania era principalul partener al SUA în Europa", în al doilea rând, este posibil de acum înainte ca interesele Germaniei faţă de noii veniţi în UE să fie sincronizate cu cele ale Marii Britanii, mai ales în regiunea Mării Negre extinse. Deşi parteneriatul ener-getic Berlin - Moscova va continua, Merkel va fi mult mai atentă ca acest parteneriat să nu fie în opoziţie cu ţintele Washington-ului în Orientul Mijlociu sau Asia Centrală (Bordonaro 2005).

Acesta este motivul pentru care, la Washington, „toată lumea se concentrează asupra a ceea ce vine după Schroder," susţine Stephen Szabo, specialist în probleme europene la Universitatea Johns Hopkins (apud. ibid.). Dacă „ce vine după" este Angela Merkel cu viziunea ei despre Germania ca „broker onest" între diverşii jucători din cadrul unei comunităţi atlantice afectate de conflicte, ea va trebui să lucreze din greu pentru a îmbunătăţi relaţiile cu America. Angela Merkel ştie asta şi probabil că va încerca să o facă - chiar dacă a ezitat să includă, fără ambiguitate, acest punct în platforma electorală a partidului ei.

Aceste evoluţii vor influenţa relaţia Germaniei cu Rusia, pe de-o parte, şi a Europei cu Rusia. Germania a avut, s-a spus, „o politică externă complexă", în care a încercat să balanseze extin-derea spre Est a UE şi relaţiile sale privilegiate cu Rusia (Rusia ca partener strategic comercial şi energetic). Totuşi, complexitatea acestei politici, despre care se vorbeşte recent, nu poate ignora

280 l DAN DUNGACIU

relaţia Paris - Berlin, ca axă crucială de politică externă. Aspectul cel mai important aici este însă scăderea rolului pe care alianţa Paris - Berlin o va avea în viitor. Dacă politica externă a lui Schroder sau Chirac era una de desprindere faţă de politica externă a SUA, de data aceasta poate să predomine, odată cu schimbările de la Paris şi Berlin principiul complementarităţii, într-adevăr, în timp ce Schroder este ocupat cu proclamarea încrederii sale ferme în acest vehicul de nădejde, Nicolas Sarkozy, titularul Mi-nisterului de Interne al Franţei şi potenţialul succesor al lui Jacques Chirac în anul 2007, şi-a exprimat deja sentimentul că această cooperare franco-germană este demodată. La 27 iunie, el spunea presei franceze că „o Europă lărgită nu poate continua să fie alimentată doar de puterea unui motor în doi timpi" (apud. ibid.). Există aşadar premisele ca schimbările majore la Paris şi Berlin să recalibreze politica externă a celor două ţări şi să le re-definească, dacă nu radical, atunci cel puţin semnificativ. Bascularea politicii externe a Europei - în cazul că se va realiza aşa ceva - de la „neo-gaullism" la „euro-atlantism" va fi un lucru benefic pentru o strategie la Marea Neagră si, implicit, pentru aspiraţiile euro-atlantice ale statelor din regiune.

5.4. Epicentrul replicilor cutremurului din UE este Estul - sau despre nevoia unei strategii la Marea Neagră

Dincolo de aceste cadre favorabile, trebuie abordate şi ele-mentele care fac din strategia la Marea Neagră o necesitate presantă.

Eşecul referendumurilor pentru Constituţia europeană din Franţa şi Olanda s-au constituit pentru unii comentatori europeni într-un veritabil „cutremur". Un cutremur, însă, ale cărui replici se vor fi simţit cel mai acut în Marea Neagră, iar România, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Moldova şi Georgia sunt ţările cele mai afectate (Emerson 2005). Dar efectul va fi resimţit si la Belgrad, în tot Caucazul de Sud sau la Moscova. Insă nu toţi partenerii virtuali sau actuali ai UE au resimţit şocul în aceeaşi măsură. Efectul socului a fost direct proporţional cu dorinţa respectivelor state / regiuni de a se integra în final în UE. De aici ideea că statele


partenere incluse în aşa numitul Proces de la Barcelona nu resimt acut acest şoc din moment ce statele arabe nu au avut niciodată, în mod real, aşteptări sau dorinţe de a se integra în UE (ibid.: 1).

Dar situaţia e diferită la Marea Neagră sau în Balcani. Acest gripaj survenit la nivelul Europei occidentale are efecte pe termen scurt şi mediu şi aceste efecte trebuie obligatoriu identificate. Avem de-a face, cum sugeram, cu un efect gradual al cutremurului european. România şi Bulgaria, de pildă, care au deja semnate Tratatele de aderare, trebuie să treacă prin procesul de ratificare prin parlamentele ţărilor membre UE. Dat fiind faptul că rati-ficarea se face prin vot parlamentar, şansele de reuşită sunt mari. Totuşi, după cum sugerează unii comentatori, emoţii pot exista, mai ales dacă integrarea României şi a Bulgariei se amână până în 2008, iar ratificarea se va petrece în mijlocul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale din Franţa. Turcia vine pe locul al doilea, cu data de 3 octombrie convenită pentru a începe negocierile de aderare. Dezbaterile pro şi contra au reînceput, iar norii negre se pot strânge deasupra Turciei, după revoltele etno-religioase de la Paris din noiembrie 2005 şi, mai ales, dacă alegerile vor acredita perechea Sarkozy şi Merkel în Franţa, respectiv Germania. Urmează statele balcanice, membre ale Cooperării Economice la Marea Neagră (BSEC), incluzând aici Albania şi Serbia-Muntenegru, cu Macedonia cu statul de aplicant. Consiliul Europei din 16-17 iunie 2005 a încurajat aceste state în vederea aderării la UE, grupuri semnificative de la nivel european su-gerând chiar anul 2014 ca an ţintă (ibid. 2).

Vine rândul statelor incluse în „Politica de Vecinătate" a UE, respectiv Ucraina, Moldova şi cele trei ţări din Caucazul de Sud, cele mai afectate de „cutremurul" din UE şi care îşi văd acum şansele de integrare în culori din ce în ce mai întunecate. Şocul e cu atât mai mare cu cât, între timp, apăruseră noi iniţiative regionale, dintre care cele mai semnificative sunt aşa numita „Axă Baltica - Marea Neagră", respectiv „clubul prietenilor Georgiei" la care au aderat patru noi membrii ai UE (Estonia, Lituania, Letonia şi Polonia) alături de România si Bulgaria (februarie 2005), resurecţia GUAM (Summitul din mai 2005 de la Chişinău constituind un element important) sau interesul deosebit pe care România, prin preşedintele Băsescu, în primul rând, îl arată faţă de regiunea Mării Negre.

282 l DAN DUNGACIU

în aceste condiţii, întrebarea care se ridică intempestiv vizează momentul la care s-a ajuns în teren în ceea ce priveşte relaţia dintre aceste ţări şi spaţiul instituţional occidental: care sunt riscu-rile care apar în ceea ce priveşte democratizarea acestui spaţiu în contextul unui blocaj al procesului de integrare euro-atlantică? Mai concret: s-a atins în regiune acea masă critică a procesului de de-mocratizare astfel încât o blocare / reducere a proceselor integra-ţioniste să nu afecteze democratizarea declanşată deja? (ibid.: 4).

Răspunsul nostru este că nu! Mai mult, credem că o încetinire a proceselor integraţioniste va genera un recul masiv al demo-cratizării spaţiului si va declanşa o criză pe care UE o va gestiona cu mare dificultate pe termen mediu şi lung. Nevoia unei actuali-zări a politicilor europene şi a unor semnale că zona nu a fost aban-donată este imperioasă. Mai departe, nevoia unei veritabile strategii la Marea Neagră se impune astăzi mai mult decât oricând.

înainte de a aborda frontal această chestiune, mai stăruim câteva momente în premisele ei: care sunt precedentele pe care o asemenea strategie se poate baza?

5.5. Elemente pentru o strategie la Marea Neagră. Cazul Mării Baltice

Deocamdată, în ciuda iniţiativei lansate în 2004 de German Marshall Fund, de reţelele instituţionale sau de dezbaterile cu acest vector (Asmus... 2004), nu există deocamdată o veritabilă strategie la Marea Neagră. Realităţile politice si geopolitice din teren, sunt, şi nu sunt, premisele cale mai favorabile pentru o asemenea întreprindere intrată deja în orizontul de aşteptare cel puţin al unor ţări limitrofe Mării Negre. Interesele divergente, afilierile, uneori contradictorii, fac ca această regiune cu puţine tradiţii de colaborare, istoric vorbind, să fie greu de plasat sub o singură cupolă instituţională eficientă.

în 2003-2004, anii când se croiau cadrele unei viitoare strategii, Marea Neagră se prezenta, din punct de vedere al apartenenţei la organizaţii internaţionale, în această formă eclectică (Aydin 2004: 21):


Participarea ţărilor din regiunea extinsă a Mării Negre în organizaţii internaţionale si regionale6

o w tnCQ

P w 0

§£

w o

C/3 0

GU

UA

M C/}HH

U

Tas

hken

t T

reat

y

I-H OW Cfl

, w £* w £ c» S 's ts ™£

i

Con

siliu

l E

urop

ei

Albania X SAA EAPC X X x X X

Armenia X PCA EAPC x X X x X

Azerbaijan X PCA EAPC x X X 0 x Belarus x EAPC x X X 0

Bulgaria x A EAPC x X x x x Georgia x PCA EAPC x x X x x Grecia x x x x x x x x Macedonia A

C SAA EAPC x x x x x

Moldova X PCA EAPC x x X x x x x România X A EAPC x x x x x Rusia x PCA EAPC x X X 0 x Serbia şi Muntenegru

AC

SAA x x x 0 x

Turcia X NNA X x x x x x

Ucraina X PCA EAPC x 0 x

Pentru a integra aceste ţări cu afilieri diverse - unele contra-dictorii! - e nevoie de imaginaţie, angajament şi persistenţă în

~ 6 X - Member State; A - Accession Country; N-NA -Non-Negotiating Accesion Country; AC - Applicant Country; EAPC -Euro-Atlantic Partnership Council; O - Observer State; PCA -Partnership and Cooperation Agreement; SAA - Stability and Association Agreement (Aydin 2004).

284 l DAN DUNGACIU

proiect. Nu există nici reţete standardizate nici soluţii garantate. Dintre proiectele circulate şi implementate pe continent, cu relevanţă pentru spaţiul Mării Negre, considerăm că două merită atenţia cea mai aprofundată, tocmai pentru că pot oferi o serie de sugestii pentru ceea ce va trebui să fie o strategie euro-atlantică la Marea Neagră. Acronimul lor este NEI şi, respectiv, NDI7.

The Northern European Iniţiative (NEI) este o strategie politică lansată de SUA în septembrie 1997, în timpul celei de-a doua administraţii a Preşedintelui Clinton. Faptul că s-a scris atât de puţin si că s-a dezbătut relativ rar, o face una dintre iniţiativele politice americane cele mai interesante, în special pentru regiu-nea extinsă a Mării Negre. Originile ei se găsesc într-un articol al analiştilor de la RÂND, Ronald Asmus şi Robert Nurick (primul va deveni adjunctul Secretarului de Stat SUA) apărut în 1996 în publicaţia Survival (Asmus and Nurick 1996). Miza articolului era de a găsi o soluţie pentru problema statelor Baltice si a relaţiilor acestora cu NATO în vederea extinderii ce urma să vină. Legătura dintre NATO şi SUA în acest caz era evidentă. In 1998 se sem-nează Carta SUA - Ţările Baltice, iar NEI devine o opţiune de viitor.

Aderarea la NATO din 1999 nu a inclus ţările baltice, ci doar Polonia, Ungaria şi Republica Cehă. Excluderile s-au produs în primul rând datorită opoziţiei Moscovei, de aici ideea că extinderea din 1999 poate fi citită sub două aspecte: pe de-o parte SUA câştigă odată cu extinderea NATO, dar Rusia câştigă odată cu blocarea balticilor. Unii comentatori au vorbit în acest caz de trecerea de la jocurile geopolitice cu sumă nulă la o situaţie de „win-win" game (Tassinari 2004: 198-201).

Iniţiativa NEI se vroia plasată undea la mijloc. Ideea unei cooperări cu Rusia în Nordul Europei era un eveniment şi o schimbare de atitudine geopolitică. Cooperarea acoperă multe din domeniile plasate, după Summitul NATO din 1991, în categoria

~ 7 Ne vom baza analiza pe lucrarea cea mai amplă care există astăzi pe acest subiect, respectiv cea a lui Fabrizio Tassinari: vezi Tassinari 2004. In plus, pentru problematica ţărilor baltice şi a securităţii în regiune, a se vedea: Lieven 1993, Bildt 1994, Brundtland 1994, Asmus and Nurick1996,Conference... 1996, Lejins and Ozolina 1997, Burke and Cilluffo1997, Puheloinen 1997, Jopp and Arnswald 1998, Brzezinski and Larrabee1999, Browning 2002.

GEOPOLITICA $1 SECURITATE LAv MAREA NEAGRA l 285

a ceea ce se numeşte „soft security". Agenda NEI se articulează pe şase priorităţi: promovarea comerţului si a afacerilor, promovarea statului de drept, construcţia societăţii civile, energie, mediu şi sănătate publică. Aria de aplicabilitate era, cum am precizat: ţările baltice, ţările nordice şi Rusia. Scopul tacit nu mai era o formulă de tip „jocuri cu sumă zero", ci una de „win-win situation". Totuşi, articularea NEI cu NATO, de aici realismul inerent proiectului, este un element esenţial pentru înţelegerea strategiei americane în zonă (vezi şi Browning 2001 şi 2002).

Iniţiativa nu a dispărut odată cu schimbările politice de la Casa Albă. In octombrie 2003, Bush lansa aşa numitul Enhanced Partnership in Northern Europe (e-PINE). Această nouă iniţiativă americană era construită pe experienţa NEI şi viza continuarea modelului şi a filosofiei de bază - se vroia, în plus, un posibil mecanism de export în alte arii similare. Ce a fost în realitate această politică s-a văzut mai târziu: un substitut temporar şi digerabil pentru prezenţa efectivă a NATO în regiune (Tassinari 2004: 200). în esenţă, este vorba despre ilustrarea a ceea ce Colin Powell formulase concis: „NATO este temelia relaţiilor noastre cu Europa. Este ceva sacrosant. Slăbiţi NATO şi veţi slăbi Europa, ceea ce va slăbi America" (apud. Browning 2002).

în concluzie, NEI şi „pupila" ei, e-PINE, au deschis noi căi de acţiune şi colaborare pe dimensiunea nordică a Europei, mai cu seamă între ţările Baltice şi Rusia. Indiferent care au fost intenţiile iniţiale, interpretările sau evaluările ulterioare nu au fost aproape niciodată similare saujconvergente, de aici sincopele sau disfuncţio-nalităţile de parcurs. In interpretarea acestei cărţi, ele sunt parte a procesului de înaintare a frontierei euro-atlantice.

Europenizarea acestei colaborări pe dimensiunea nordică a vechiului continent nu va întârzia şi va căpăta alura unei politici aplicate şi consistente, chiar dacă, nici ea, nu lipsită de sincope. NDI sau the EU Northern Dimension Iniţiative a fost lansată în 1997, dar rădăcinile ei sunt mai depărtate (Tassinari 2004: 201-204). Pentru a înţelege premisele acestei iniţiative europene, două elemente anterioare trebuie aduse în discuţie: politicile regionale care începuseră să fie promovate deja şi ceea ce s-a numit „Baltic Şea Regional Iniţiative", în 1995 se lansat ideea unui cadru regional de împărţire a Europei, în şapte regiuni, una dintre ele fiind regiunea Mării Baltice. Baltic Şea Regional Iniţiative este

286 l DAN DUNGACIU

lansată în 1996, iar cele două iniţiative devin, cum spuneam, premisele proiectului ce va urma.

NDI este lansat în septembrie 1997 prin discursul primului ministru finlandez Paavo Lipponen - iniţiativa Finlandei rămâne de atunci una de referinţă în ceea ce priveşte relaţiile inter-naţionale. In discursul său, acesta afirma: „o politică dedicată Dimensiunii Nordice trebuie să fie bazată pe definirea interesului Uniunii în regiune". Trebuie remarcat că, pentru înţelegerea acestei iniţiative şi a succesului ei, „nu trebuie neglijată marca finlandeză care a existat în etapele premergătoare propunerii şi implementării proiectului" (apud. Tassinari 1994: 205). UE - după cum bine s-a sesizat - devenea acum nu un actor, ci actorul principal în zonă. Dimensiunea europeană a iniţiativei s-a vădit în discursul aceluiaşi: „dimensiunea Nordică a UE nu este o iniţiativă regională, ci vizează politica întregii Uniuni".

Planul propus de ministrul finlandez confirmă această modi-ficare, căci iniţiativa urmărea cinci probleme principale: cooperarea economică, infrastructura, resursele naturale, cooperarea în ma-terie de mediu, colaborarea frontalieră. In esenţă, era vorba despre chestiunile de securitate ne-militare expuse în Iniţiativa Comisiei UE din 1996. în ceea ce priveşte relaţiile dintre acest proiect şi extinderea UE, primul ministru finlandez a subliniat, nu o dată, faptul că cele două nu sunt în nici un caz exclusive: „de fapt, NDI merge cu un pas înainte, sprijinind şi completând procesul de lărgire".

Iniţiativa din 1997 s-a bucurat de atenţie foarte repede, căci venea deja pe un orizont de aşteptare constituit. Destul de rapid, capătă recunoaştere la nivelul Uniunii Europene. In noiembrie 1998, Comisia emite un Comunicat privind NDI. Cele trei preşedinţii nordice ale UE se constituie în factori favorizanţi ai promovării proiectului. S-au organizat Conferinţe Ministeriale pe această chestiune şi s-a pus pe masă un Plan de Acţiuni susţinut la Consiliul Europei din iunie 2000. Planul de Acţiuni urma proiectul iniţial al ministrului finlandez si indica explicit o serie de ţinte prioritare, respectiv mediul, energia - mai concret accesul la resursele imense ale Federaţiei Ruse -, resursele umane şi ştiinţifice, sănătatea, prevenirea criminalităţii şi chestiunea Kaliningradului. Aspectul financiar urma să fie reglat de cadrul comunitar al programelor: TACIS, PHARE şi INTERREG.


După cum au remarcat şi comentatorii acestui proiect, pro-blema principală era că ambiguitatea Planului de Acţiuni a fost, deopotrivă, forţa şi slăbiciunea NDI. Includerea Rusiei în program a fost un alt element care a făcut proiectul mai puţin eficace şi a introdus sincope. Vagul s-a perpetuat, căci rămânea la latitudinea părţilor să decidă limitele sau profunzimea implicării pe relaţia cu Federaţia Rusă8. Totuşi, deschiderile furnizate de Planul de Acţiuni nu trebuie subestimate, iar dimensiunea energetică a proiectului - de unde şi importanţa Federaţiei Ruse - a fost o iniţiativă semnificativă, într-un moment în care Moscova nu avea importanta pe piaţa combustibililor pe care o are în prezent. Ceea ce a lipsit cel mai mult însă, conform lui Fabrizio Tassinari, a fost „lipsa de viziune politică". Lipsa de claritate şi clarviziune a Bruxelles-ului - nu exista buget fix, flexibilitate administrativă, lipsa coordonării - au făcut ca proiectul să nu atingă ambiţiile iniţiatorilor.

Proiectul nu a fost însă abandonat, iar la Consiliul European de la Bruxelles din 16-17 octombrie 2003, pe timpul preşedinţiei daneze, a fost adoptat un al Doilea Plan de Acţiune, pe intervalul 2004-2006 (ibid.: 213). Planul de Acţiuni se focaliza pe următoarele sectoare: economie, resurse umane, probleme de mediu, cooperare trans-frontalieră. Au fost accentuate de data aceasta două puncte mai degrabă neglijate anterior: cooperarea regională si includerea Rusiei (una dintre mize a fost, fireşte, Kaliningrad-ul).

Bilanţul acestor proiecte nu este scopul acestei secţiuni finale. E destul să reamintim aici că ţările baltice au fost incluse în NATO în al doilea val de extindere şi, ulterior, în UE (2004). Care a fost contribuţia acestor proiecte este, deocamdată, prematur să spu-nem. Nu există încă suficientă expertiză pentru a evalua aşa ceva. Dar că ele au avut un rol important în aceste evoluţii şi - din acest motiv! - pot fi utilizate ca modele pentru alte spaţii, este indiscutabil.

Spaţiul pe care îl avem în vedere este regiunea extinsă a Mării Negre. Care are, astăzi mai mult decât oricând, nevoie de o „Finlanda"!

8 Pentru percepţia dintre ţările baltice şi Rusia în chestiuni legate de problematica securităţii vezi Jaeger 2000.

288 ! DAN DUNGACIU

5.6. Marea Neagră - analiză comparativă

Regiunea extinsă a Mării Negre poate fi cel mai bine înţeleasă într-un context comparativ, elementele comparabile fiind cele două mări europene deja incluse , fie şi parţial, în spaţiul euro-atlan-tic: Marea Mediterană şi Marea Baltică.

Generic vorbind, Fabrizio Tassinari identitfică trei faze analitice pentru a descrie cooperarea la Marea Baltică de la căderea Cortinei de Fier până la integrarea euro-atlatică a celor trei ţări, după cum se vede în imaginea de mai jos.

Prima fază coincide cu apariţia a ceea ce Tassinari numeşte „regionalism from below", respectiv un regionalism natural, reperabil istoric, resuscitat si promovat acum de un cerc restrâns de intelectuali scandinavi9. Grupul acesta a avut o importanţă logistică extraordinară, pentru că membrii lui au fost vocea care a exprimat si sistematizat o serie de iniţiative de pe teren în această direcţie. Ei au devenit veritabili „actori regionali" si au indicat potenţialul pentru construcţia regională ulterioară. „Experienţa comună, sentimentul de noi si viaţa laolaltă care au caracterizat Nordul, spuneau aceştia, pot fi rearticulate si în ceea ce priveşte regiunea Mării Baltice" (apud. ibid.: 274). Marea Baltică avea o istorie suficient de bogată, iar propriile mituri si mitologii erau capabile să genereze o identitate regională consistentă. Ideea

9 Este un aspect care nu a existat la Marea Neagră, dar care a contat şi contează în economia dezvoltării unui proces de cooperare în zonă.


dezbaterilor nu era de împotrivire faţă de iniţiativele statale care năzuiau să construiască o identitate regională, dimpotrivă: o abordare de sus în jos era binevenită, dar cu funcţie comple-mentară, şi în nici un caz ca un catalizator principal al proiec-tului. Intervenţia actorilor instituţionali a marcat această primă fază, iar crearea în 1992 a Council ofthe Baltic Şea States (CBSS) a încheiat-o. Pentru „părinţii fondatori" ai acestei structuri institu-ţionale, formula era „un pas simbolic spraconstrucţia unei Europe noi, nedivizate".

Ce-a de-a doua fază (framing), care a durat până în 2004, se caracterizează prin politici externe şi de securitate care pot fi puse sub egida europenizării. La Marea Baltică existau, de fapt, trei categorii de state aşezate sub această cupolă regională, cu agende diferite, respectiv „Vechea Europă" (Germania şi ţările nordice), „Noua Europă" (Polonia şi ţările baltice) şi Rusia. Dată fiind localizarea instituţională sau interesele diferite, cele trei agende nu s-au suprapus de fiecare dată, mai ales în ceea ce priveşte problematica de securitate.

In opinia lui Tassinari, pot fi identificate două discursuri care vizează problematica de securitate. Primul a fost proeminent în prima jumătate a celei de-a doua faze, şi viza extinderea NATO şi a UE. Termeni săi erau confruntaţionali, tradiţionalişti, dez-ghiocând un joc geopolitic de sumă nulă. Regiunea baltică (BSR) era plasată în acea perioadă la marginea a două „quasi-imperii", pe de-o parte UE (plus NATO) şi Rusia. Pentru prima tabără, extinderea UE si NATO însemna extinderea complexului occidental militar şi politic spre est şi realizarea unei Europe mai sigure şi mai securizate. Pentru Rusia, asta însemna o pierdere, o invadare a „vecinătăţii apropiate" şi ameninţări pentru securitatea proprie.

Al doilea discurs a marcat mai degrabă cea de-a doua jumătate a celei de-a doua faze şi a fost identificat drept „dimensionalism". Aici se includ NDI şi NEI. Cu aceste iniţiative s-a introdus un cadru de sporire a interdependenţei prin securizarea aspectelor non-militare, abordare diferită faţă de prima fază în care accen-tul cădea pe dimensiunea militară.

Această dimensiune a fost accentuată în cea de-a treia fază, post-2004, în care discursul legate de securitate / securizare a mers mână în mână cu cel politic. Trebuie subliniat aici faptul că

290 l DAN DUNGACIU

problematica de securitate relativă la mediu, de exemplu, a fost extrem de importantă. Din acest punct de vedere, Marea Baltică este o excepţie, nu un model. Severitatea problemei de mediu în Marea Baltică a forţat această colaborare regională. (Din acest punct de vedere, similitudinile cu Marea Neagră sunt evidente, şi unul dintre „motoarele" unei colaborări la Marea Neagră ar trebui să fie şi problematica mediului - dezastruoasă în regiune.)

Marea Baltică si Marea Mediterană

Există o literatură semnificativă care încearcă să compare tipul de cooperare la Marea Mediterană şi la Marea Baltică (Maestro 2001).

S-a remarcat, în primul rând, că ambele sunt „mări închise". Ambele regiuni „beneficiază" atât de prezenţa statelor UE -Franţa, Italia, Spania şi Grecia etc. pe cazul Mării Mediterane -, ţări aplicante - Turcia şi zona Balcanilor - saujstate ne-membre - nordul Africii sau ţările din Orientul Mijlociu, în plus, în ambele cazuri prezenţa UE în ceea ce priveşte coordonarea şi activarea colaborării regionale a fost masivă.

Dincolo de similitudini, se pare, totuşi, că predomină diferenţele (Tassinari 2004: 282-283). Experienţa colaborării regionale nu a parcurs aceeaşi cronologie - dacă în cazul Mării Baltice perioada post Război Rece a fost cea în care colaborarea a debutat, practic, în cazul Mării Mediterane lucrurile erau demult clarificate din acest punct de vedere. „Tabula plena" este sintagma care s-a folosit pentru a marca acest caz. în al doilea rând, iniţierea şi promo-varea regiunii Mării Baltice a fost inspirată de ceea ce s-a petrecut la Marea Mediterană. NDI a fost inspirat din ceea ce s-a numit „procesul Barcelona", cadrul prin care UE este implicată în Marea Mediterană încă din 1995. Diferenţele sunt însă şi aici importante, în al treilea rând, dimensiunea mediteraneană a colaborării a fost deficientă în ceea ce priveşte colaborarea actorilor din regiune. Motivele sunt evidente: diversitatea extraordinară din jurul Mării Mediterane desfide orice încercare de a pune sub o pălărie fermă toţi actorii. Este mai firesc să vorbim aici despre sub-regiuni, precum cea Adriatică, Egee etc.


Marea Baltică si Marea Neagră

Deşi mai limitată cantitativ si calitativ, există totuşi o literatură care încearcă să compare cazul baltic cu cel al Mării Negre (Vahl 2001: 9-10, Emerson 2001). Si aceasta din urmă este înconjurată de state cu afilieri diverse: viitori membrii UE -România, Bulgaria, Turcia, state ne-membre - Ucraina, Georgia, Federaţia Rusă. Deocamdată, precara * colaborare la Marea Neagră s-a concretizat în Cooperarea Economică la Marea Neagră (Black See Economic Cooperation), despre care vom vorbi într-o secţiune ulterioară.

Diferenţele depăşesc însă cu mult similitudinile. Prezenţa UE este incomparabil mai redusă, la fel şi cea a NATO. Dacă în cazul baltic problematica de securitate accentua aspectele non-militare, respectiv soft security, în cazul Mării Negre provocările sunt (şi) de altă natură. Aşa numitele „conflicte îngheţate" din regiune aduc în prim plan ameninţări concrete şi de tip hard (Tessarini 2004: 283; Asmus... 2004: 127-138).

Regiunea începe să capteze interesul occidental printr-o ini-ţiativă despre care s-a vorbit prea puţin (e drept că nu a avut un traseu fructuos). Aşa numita Dimensiune Estică (ED) începea să îşi facă loc pe agenda de interese a actorilor politici euro-atlantici şi viza „noii" vecini ai UE, respectiv Ucraina, Moldova, Belarus, Rusia etc. Iniţiatorul şi principalul „sponsor" al iniţiativei a fost Polonia, ţară integrată în UE în 2004. Polonia a vorbit despre aceste lucruri încă din 1998, iar în 2003, un „non-paper" al Ministrului de Externe al Poloniei începe să circule prin cancelariile occidentale. Propunerea poloneză invoca experienţa NDI, precizând că ED nu intenţionează să devină concurenta NDI, ci complementară cu ea. Ar trebui construită pe experienţa Dimensiunii Nordice şi cea a procesului de la Barcelona (apud. ibid. 284).

Diferenţele regionale sunt, desigur, semnificative: aşa numi-tele „conflicte îngheţate" din R. Moldova, Georgia sau Nagorno Karabah, dictatura din Belarus, sărăcia din Ucraina sau R. Moldova, dependenţa masivă de Rusia a ţărilor din acest spaţiu etc. In plus, spre deosebire de celelalte cazuri, ideea regională a Mării Negre nu a apărut decât sporadic şi inconsistent la elitele

292 l DAN DUNGACIU

locale10. Spre deosebire de regiunea Mării Baltice, cea de la Marea Neagră include ţări care nu au şanse imediate de aderare la UE. Propunerea poloneză, din acest punct de vedere, indica faptul că acestor ţări nu trebuie să le fie negată această posibilitate. Uşa trebuia să rămână deschisă, indiferent cât de depărtată este această perspectivă. Este interesant de sesizat că „strategia ED vizează patru ţări est-europene printre care nu figurează şi Polonia. Situaţie diferită, de pildă, de Finlanda, care era inclusă în NDI" (ibid.: 285). Filosofia se schimbă: „nu este vorba despre includere şi participare, ci de identificarea unui Celălalt şi securizare, ceea ce NDI (parţial) si Regiunea Mării Baltice au vrut să depăşească. Ucraina, Moldova şi Belarus sunt ameninţări care trebuie soluţionate, probleme care trebuie rezolvate, spre deosebire de provocările care ar surveni dacă s-ar fi vizat încor-porarea lor", în plus, după cum s-a observat, non-paper-ul polonez se referea la Federaţia Rusă numai en passant, fără să discute statutul diferit al acestei ţări sau influenţa enormă faţă de celelalte state.

Influenţa acestei iniţiative, care nu viza explicit Marea Neagră, a fost redusă.

5.7. România - o Finlanda la Marea Neagră?

Premisele fixate până la acest punct sunt, desigur, orientative. în ceea ce priveşte capacitatea de a exporta „modelul baltic" sau compatibilitatea lui cu Marea Neagră, lucrurile trebuie luate cu precauţie. Dacă există, totuşi, similitudini ale Regiunii Mării

~ 10 O excepţie în România este apariţia efemeră a consistentei publicaţii EUXIN. Revistă de Sociologie, Geopolitică si Geoistorie, Editor: Grupul Euxin, publicaţie trimestrială, nr. 1-2,1997, 328 pag. în programul acestei publicaţii se putea citi, printre altele: „Nodul gordian al extin-derii NATO este cercul euxinian cu limitele lui, cu multitudinea lui de neamuri şi cu invincibila lui creştinătate ortodoxă. Euxin voieşte să răspundă acestei provocări care face din Pontul Euxin un centru al lumii şi din România un trio confinium al celor trei mari arii de probleme: atlantică, rusească şi germanică".


Baltice cu cea a Mării Mediterane sau a Mării Negre, ele sunt mai degrabă de natură morfologică sau geopolitică.

Principala diferenţă constă în gradul diferit în care aceste regiuni au fost afectate de europenizare11. Marea Baltică este aici, de departe, regiunea cea mai privilegiată, căci celelalte nu au fost afectate aproape deloc de extinderea din 2004. în al doilea rând, în Marea Baltică nu mai există probleme „hard" de securitate care să frâneze procesele, ceea ce nu e cazul la Marea Neagră, unde ele sunt priorităţi, în al treilea rând, aspectul „inclusivităţii" a dominat cooperarea la Marea Baltică de la început, a fost vizibil şi efectiv, pe când în celelalte cazuri, mai ales în cazul care ne interesează aici, acest element a lipsit (Tassinari 2004: 286). Concluzia după care Marea Baltică este o excepţie în acest context, nu regula, pare îndreptăţită.

Şi totuşi. „Politica de Vecinătate" a UE care vizează (şi) state din zonă concretizată în Planuri de Acţiuni concrete (2004) nu poate fi ignorată (Emerson 2004). Este un pas, şi unul semnificativ. Dincolo de ea, însă, s-au acumulat astăzi o serie de evoluţii care fac ca lucrurile să nu mai poată rămâne doar la acest stadiu. Ideea unei strategii la Marea Neagră, care are câteva premise con-sistente, cum am văzut, a devenit astăzi aproape imperativă.

In primul rând, pentru a evita criza de proiect pe acest spaţiu concretizată prin scepticismul instalat la nivelul populaţiei din UE dar şi la cel al unor lideri politici importanţi, UE va trebui să-şi adapteze politicile de integrare astfel încât să compenseze oboseala europeană în ceea ce priveşte aderarea la uniune a ţărilor din zonă. Cercetătorul de la CEPS Michael Emerson crede, de pildă, că este necesară o asemenea reevaluare pe ideea lansată de Romano Prodi după care aceste spaţii trebuie „să primească orice, mai puţin instituţiile", reiterând cadrul lansat deja de fostul Şef al Comisiei Europene: L Politic - democraţie, drepturile omului şi educaţia; II. Economie - macroeconomie, economie de piaţă şi reţele economice; III. Securitate - justiţie şi afaceri interne şi securitate externă (Emerson 2005: 5; vezi şi Emerson 2004). în plus, este propusă şi schimbarea denumirii „Politicii de Vecinătate"

11 Una dintre definiţiile cele mai largi - dar uzitate - ale euro-penizării ar fi măsura în care schimbările interne au fost cauzate / generate de integrarea europeană.

294 l DAN DUNGACIU

cu „Politica de Integrare Europeană" (European Integration Policy), care ar corespunde mai bine intereselor şi expectanţelor statelor sau guvernelor vizate.

Care poate fi rolul regiunii Mării Negre în aceste evoluţii?După cum am văzut, fără ca să fie pe deplin asimilabil, modelul

baltic oferă câteva sugestii. Trebuie plecat de la ideea că Marea Neagră este astăzi singura „periferie" naturală europeană care a fost ignorată de către Bruxelles (Aydin 2005). Resurecţia proble-matici la Bucureşti, mai ales, odată cu integrarea României si a Bulgariei în UE, poate redeschide dosarul. Vechile structuri existente si cu incidenţă la Marea Neagră trebuie re-calibrate şi coordonate, iar unele adecvate realităţilor. Cazul Cooperării Econo-mice la Marea Neagră este cel mai important. Actualul format al CEMA este insuficient, iar România trebuie să lupte diplomatic pentru schimbarea si adecvarea lui. La finele acestui an, România va primi preşedinţia Cooperării Economice la Marea Neagră, care „este extrem de importantă din punct de vedere al promovării strategiei noastre pe zona extinsă a Mării Negre" (preşedintele Băsescu, septembrie 2005). Acest cadru instituţional este însă insuficient.

UE a fost invitată iniţial de BSEC dar a refuzat să participe, iar Rusia a declarat atunci înalţilor oficiali ai BSEC că „implicarea activă a UE nu va fî bine primită". In mai 2005, s-a refuzat statutul de observator pentru SUA, ceea ce a plasat America undeva mai jos decât Slovacia, tară care are statutul de observator. Rusia este considerată a fi cea care a blocat aplicaţia SUA, ceea ce a înfuriat 8 ţări post-comuniste de la Marea Neagră care au declarat public că SUA trebuie să fie admisă la dezbateri. Turcia nu a comentat evenimentul, deşi BSEC este „produsul" ei şi ar fi putut influenţa decizia. In plus, încălzirea relaţiilor dintre Jlusia si Turcia vor face BSEC-ul din ce în ce mai nefuncţional. Intre timp, SUA a fost acceptată ca observator.

In aceste condiţii, iniţiativa trebuie preluată urgent. După cum s-a sugerat deja, România şi Bulgaria ar putea fi angajate în ceea un comentator numea „Forumul Mării Negre" (Emerson 2004: 6), respectiv un cadru instituţionalizat în care bazat pe iniţiativele descrise mai sus şi co-sponsorizat, eventual, de UE. La acest format ar trebui să adere toţi membri CEMA, plus, obligatoriu, Statele Unite ale Americii. Ce ar trebui să urmeze ar fi un Plan de Acţiune la Marea Neagră susţinut financiar de Uniunea Europeană.


Relaţia cu Rusia ar trebui negociată în acest nou cadru - situaţie similară cu NEI sau NDI. Un punct important pe agendă trebuie să fie preluarea iniţiativei integrării de către NATO, care, în condiţiile unui relativ recul al UE pe spaţiu.

Dacă ar fi să rezumăm, alături de Emerson cele câteva idei aflate deocamdată pe piaţă şi care îşi aşteaptă un actor regional - o Finlanda! - capabilă să le dea coerenţă, acestea a fi următoarele:

1. criza referendumurilor din spaţiul UE trebuie compensatăcu iniţiative proaspete, căci riscul decuplării de la proceseledeja iniţiate de apropiere de spaţiul euro-atlantic nu trebuiesubestimat în condiţiile în care masa critică12 pentruintegrare nu s-a produs în majoritatea ţărilor din regiuneaextinsă a Mării Negre;

2. UE trebuie să-şi aducă la zi politicile în zonă, respectiv sătreacă de la „Politica de Vecinătate" la „Politica de IntegrareEuropeană";

3. nevoia unei strategii la Marea Neagră este imperioasă.România (împreună cu Bulgaria, eventual) ar trebui săpreia iniţiativa şi să încerce să formuleze un proiect coerentinspirat, probabil, din iniţiative de tip NEI sau NDI; ideeaunui „Forum la Marea Neagră" în care UE şi SUA să fiereprezentate la vârf, împreună cu membrii CEMN trebuieadusă în discuţie mai des şi mai aplicat.

4. NATO trebuie să devină un actor fundamental la MareaNeagră, mai ales în condiţiile unei relative temporizări aextinderii UE în regiune (Emerson 2005: 7)13.

12 Când afirmăm că nu s-a atins deocamdată masa critică pentruopţiunea nord-atlantică înseamnă că nu suntem la momentul atingeriipragului instituţional şi uman (funcţionarea instituţiilor, nivel de educaţieşi orientare al persoanelor din administraţia politică şi civilă, schimburieconomice, culturale sau sociale, acorduri politice etc.) după care procesulde integrare euro-atlantică devine ireversibil sau, cel puţin, că întoarcereaspre fostul spaţiu sovietic (CSI etc.) nu se mai poate face. Acest aspect -atingerea masei critice - este ceea ce diferenţiază cel mai ferm, de pildă,R. Moldova de România sau Bulgaria. (Dacă atingerea acestei mase criticese realizează cu acordul sincer sau nu al liderilor politici care o genereazănu are nici o importanţă, până la urmă.)

13 înainte de elaborarea unei strategii, Bucureştiul trebuie să purceadă imediat la o acţiune de avertizare timpurie relativ la chestiuneatransnistreană. Iniţiativele circulate în prezent riscă să compromită nu

296 l DAN DUNGACIU

în concluzie, direcţiile strategice ale României odată cu integrarea ei europeană trebuie să rămână orientate mai ales spre Marea Neagră, căci numai aşa poate aduce la masa politicii externe a UE idei şi contribuţii semnificative. Marea Neagră este, cum spunea Gheorghe Brătianu (1941-1942) în perioada interbelică, veritabilul spaţiu de securitate a României14.

E cazul acum să spunem câteva cuvinte despre actorul (geo)politic care ar trebui, în opinia noastră, să preia o bună parte din iniţiativă pe acest spaţiu în condiţiile în care UE a aşezat piciorul pe frână, respectiv NATO. Anticipând, vom sugera deja că, în acest context, Alianţa Atlanticului de Nord trebuie să fie opţiunea strategică principală a R. Moldova.

5.8. NATO si Marea Neagră

Dincolo de sugestiile de până acum, există câteva evoluţii interne şi externe concrete care fac imperioasă aderarea ţărilor din zonă la NATO15.

De ce NATO? Raţiuni interne

Integrarea în UE si în NATO nu pot fi tratate ca două procese diferite, cel puţin într-o primă instanţă. Ideea NATO ca proiect politic e esenţială. Acesta este si motivul, de pildă, pentru care

~ doar soluţionarea conflictului, dar chiar o strategie euro-atlantică în regiunea extinsă a Mării Negre, a cărei parte este şi conflictul din Transnistria (vom reveni asupra chestiunii în ultima parte a acestui material).

14 Pentru o evaluare a analizelor lui Brătianu consacrate MăriiNegre vezi Dungaciu 2004: 292-298.

15 Inclusiv a R. Moldova, cum am arătat deja la secţiunearespectivă. Perpetuarea statutului de „neutralitate" al acestei ţări - oricumfictiv din moment ce trupe străine sunt încă staţionate pe teritoriul eiîn pofida voinţei acesteia - este o eroare. De bună seamă că gestionareaacestui proces trebuie făcută cu fermitate şi inteligenţă, şi cu un ochiasupra evoluţiilor din zona estică a republicii (Transnistria).


declaraţiile unor oficiali ucraineni după care „dacă s-ar ţine seama de aspectul militar Ucraina ar putea intra în NATO în 2-3 ani" trebuie citite cu toată seriozitate. Ucraina nu are şanse clare de a se integra în NATO atât de curând, iar alegerile din 2006 vor fi decisive. Motivul? NATO nu este doar proiect militar (Islanda, ţară NATO, nu are armată, iar Coreea de Nord, deşi cu una dintre armatele cele mai performante din Iunie, nu va intra, cu acest regim, niciodată în NATO), cat politic. Valorile democratice trebuie apărate si exportate politic, în primul rând. Deci este vorba despre complementaritate între aderarea la UE şi la NATO, cel puţin într-o primă instanţă.

Este vorba, aşadar, despre funcţiile „ne-militare" pe care NATO le îndeplineşte şi care, deşi scapă multor analişti, sunt cruciale pentru orice evoluţie regională. Aceste funcţii sunt extraordinar de importante mai cu seamă în zonele foste ale URSS, unde societăţile nu şi-au găsit echilibrul necesar unei funcţionări adecvate cu obiectivele lor. Acestor societăţi le lipseşte cadrul în care să funcţioneze armonic.

Si ajungem acum la misiunea crucială pe care NATO o poate avea: cea de raţionalizare a unei societăţi. Criza sistemică evidentă pe care o parcurg statele din zonă - criză de funcţionare a instituţiilor, deficit democratic, selecţie a elitelor etc. - nu poate fi depăşită decât prin schimbarea regimului de raţionalitate a sistemului în integralitatea lui. La fel cum a arătat, de pildă, cazul României sau Bulgariei, aceste modificări majore nu se petrec (doar) din interior - ele se întâmplă mult mai rapid si eficient atunci când, din exterior, se fixează cadrul (forma) de derulare a proceselor. NATO ar putea funcţiona ca un asemenea cadru, cel mai plauzibil la ora actuală şi care ar putea genera schimbarea necesară a sistemului de funcţionare (social, politic, economic etc.) al statelor din zona Mării Negre neintegrate încă, inclusiv R Moldova.

Mai mult decât atât. R. Moldova şi celelalte state din regiune nu au voie să-si orienteze proiectele de integrare euro-atlantică doar pe direcţia UE. Ele trebuie să încerce şi soluţii alternativă, iar cea mai la îndemână este astăzi NATO. In plus, este şi mai realistă, în condiţiile în care UE pare că merge tot mai ameninţător spre închidere a uşilor, nu spre deschiderea lor.

298 l DAN DUNGACIU

Eşecul Constituţiei UE şi efectele pentru spaţiul estic

Unul dintre efectele blocajului la care pare să ajungă UE rezidă în starea de spirit a populaţiei din „zona gri" a aderării, respectiv acele state care au făcut revoluţii (sau evoluţii) (şi) în numele apropierii, apoi a integrării în UE. Puse în faţa unui refuz, ne putem aştepta ca, treptat, să basculeze înapoi, adică acolo de unde „revoluţiile colorate" le-au scos pentru un interval de timp... Semnalele de satisfacţie în acest sens au fost deja consemnate în capitala Federaţiei Ruse.

Alexei Makarin de la Centrul pentru Tehnologii Politice din Moscova declara pe 7 iunie 2005, conform RIA Novosti, după eşecul referendumului din UE: „în această situaţie, Rusia are o fereastră de oportunitate. Spre deosebire de UE şi antagonismele dintre statele care o compun, Rusia exercită o singură voinţă politică. Rusia oferă vecinilor săi proiecte economice lucrative şi concrete, nu doar speranţe pentru integrare într-un viitor depărtat, în acelaşi timp, Rusia cere în schimb mult mai puţin de la vecinii ei. Dimpotrivă, orice pas spre integrarea europeană, chiar cele primare, este acompaniat de condiţii economice şi politice numeroase. De aceea, după valul revoluţiilor colorate, pendulul poate bascula în direcţia contrară. Partidele muncitoreşti din Georgia, Socialiştii progresivi din Ucraina sau Mişcarea Rodina din Moldova, care susţin integrarea cu Rusia, ar putea să beneficieze de o mare şansă".

Si opinia nu a fost singulară. Conform Agenţiei Rusia la Zi, sub titlul „Eşecul Constituţiei Europene - o şansă pentru Rusia", geopoliticianul Aleksandr Dughin, liderul Mişcării Internaţionale Euroasiatice, create pe baza mişcării pro-prezidenţiale „Euroasia"16, publica în Rossiiskaia Gazeta la începutul lunii iunie un articol semnificativ. Vocea lui Dughin nu este de loc singulară în această

" 1G Aleksandr Dughin a fost unul dintre fondatorii Partidului Naţional-Bolşevic (posesorul carnetului de partid cu numărul 2, căci numărul unu era rezervat liderului naţional-bolşevicilor, Eduard Limonov). Ideologia „euroasiatică" a lui Aleksandr Dughin este bazată pe prioritatea intereselor statului, contracararea globalizării mondiale şi „combaterea americanismului". Pentru o evaluare critică a geopoliticii sale vezi Bădescu 2002.


privinţă, dar el este, poate, cel mai articulat. Ilustrăm cu textul său^pentru a indica mai clar un stil de gândire şi de abordare.

In opinia lui Dughin, „integrarea europeană reprezintă un proces geopolitic, rezultat a doi vectori destul de diferiţi. Iar confruntarea tot mai mare dintre aceşti vectori a fost factorul care a generat actuala criză europeană. Problema este că, în prima etapă - anii '60 - 70, procesul integrării europene a fost pregătit exclusiv în cadrul strategiei antlantismului - sub egida SUA şi în interesele NATO". Era vorba despre consolidarea lumii occidentale în faţa „ameninţării sovietice". A fost etapa unui plan strategic în spiritul logicii duale a „războiului rece" - „atlantismul capitalist împotriva euroasiatismului socialist. Inerţia acestei versiuni NATO a europenismului există şi astăzi. Acest fenomen poate fi denumit euroatlantism". In acest proces, „un rol primordial revine, ca întotdeauna, Statelor Unite si aliatului lor apropiat de pe Bătrânul Continent, Marea Britanie, precum şi proaspăt intratelor (nu fără presiuni din partea SUA) ţări ale Europei răsăritene şi regiunii baltice. Euroatlantismul prefigurează extinderea ulterioară a NATO spre Est şi urmează linia tradiţională a geopoliticii 'războiului rece', lipsită însă de încărcătura ideologică".

Euroatlantismul insistă pe primirea în NATO şi UE a fostelor republici sovietice, acum „portocalii" - Ucraina, Georgia, Moldova. ' militează pentru intrarea Turciei în UE, exercită presiuni asupra Moscovei în privinţa „drepturilor omului" şi Ceceniei, urmăreşte atent şi îngăduitor tendinţele separatiste din Caucazul de Nord şi Povoljie. Euratlantiştii contează pe ideologia liberală, chemată să apropie economia europeană şi sistemul social-politic de cel american. Aceasta este evaluarea lui A. Dughin.

Respins de francezi şi olandezi, proiectul Constituţiei Europene a fost elaborat de euroatlantişti şi reflecta priorităţilor lor majore - egalitate în drepturi pentru toate ţările, orientarea spre accelerarea includerii în UE a ţărilor CSI şi a Turciei. După colapsul URSS, în integrarea europeană s-a observat alt vector, întruchipat de doi giganţi ai Europei - Franţa şi Germania. Aceste două ţări, cu economii şi industrii dintre cele mai evoluate, au profunde tendinţe sociale (antiliberale). In jurul axei Paris -Berlin, pe parcursul integrării europene, a început, treptat, să se formeze a doua alternativă - identitatea şi nucleul „altei Europe". Acest fenomen este denumit de Dughin eurocontinentalism. Esenţa

300 l DAN DUNGACIU

eurocontinentalismului rezidă în faptul că Europa unificată este gândită nu ca satelit al SUA şi nu ca parte a lumii occidentale în plină globalizare vertiginoasă, cu un sistem unic de valori, ci ca subiect geopolitic şi istoric independent, cu propria lui ordine de zi, cu interesele si specifiul cultural, social şi economic.

Eurocontinentalismul refuză logica „războiului rece" şi anti-eurasiatismului, mai ales că motivele ideologice au rămas în istorie, în opinia eurocontinentaliştilor, „comunitatea de valori" între Europa şi SUA înseamnă astăzi tot mai puţin, iar diferenţa de interese în Orientul Mijlociu şi în Eurasia este, la rândul ei, tot mai evidentă.

Ca o concluzie, Dugin spune: „In mod cu totul neaşteptat, după colosalele sale ultime eşecuri pe frontul geopolitic în spaţiul post-sovietic, Moscova a mai primit o şansă. Lovitura dată de francezi euroatlantismului este deosebit de avantajoasă pentru Rusia. De acum înainte, şansa rapidei integrări în UE a opozan-ţilor 'portocalii' din CSI a picat, euroatlantismul a slăbit şi, prin urmare, s-au consolidat poziţiile Rusiei. Nu mai rămâne decât ca Moscova să folosească corect şi eficient eşecul adversarilor".

R. Moldova trebuie să evalueze corect situaţia creată şi să decidă ferm pe ce direcţie va merge în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat.

5.9. Internaţionalizarea Mării Negre

Preşedintele Traian Băsescu a apreciat recent într-o intervenţie publică faptul că parteneriatul româno-american se bizuie pe două elemente: prezenţă militară legală şi activă a forţelor americane la Marea Neagră „prin instalarea de baze în zona Mării Negre" şi internaţionalizarea problematicii acestei zone, care este unul din mecanismele de garantare a păcii în regiune. Iată un fragment edificator: „reţineţi că abordările României nu sunt strict în interesul României. Noi avem obligaţii faţă de partenerii noştri europeni, faţă de partenerii noştri din NATO. Ca ţară de frontieră a celor două structuri - Uniunea Europeană şi NATO - trebuie să promovăm interesele acestor structuri, nu numai interesele noastre...: Marea Neagră va deveni sigură atunci când va deveni


internaţionalizată, atunci când se vor adopta soluţiile care au fost adoptate în Marea Mediterană. Pentru a deveni o zonă a păcii, trebuie scoasă de sub influenţa unică a Federaţiei Ruse şi eu sunt convins că preşedintele Puţin va accepta un proces mai mult sau mai puţin rapid de internaţionalizare a Mării Negre, dată fiind importanţa strategică pe care zona extinsă a Mării Negre a dobândit-o deja" (Băsescu iulie 2005).

S-a invocat şi comparaţia cu Marea Mediterană, fostă zonă de conflicte până când s-a reuşit internaţionalizarea ei şi aşezarea definitiva a Flotei a Vl-a americane plus alte forţe în acest areal. Aceasta ar fi soluţia şi pentru Marea Neagră. Astăzi, Marea Neagră este sub controlul Federaţiei Ruse (cu cele şase baze ale ei), dar asta nu asigură acea internaţionalizare a Mării Negre care, singură, va putea genera stabilitate şi democraţie în regiune.

Ar mai fi de adăugat ceva, o evoluţie extrem de interesantă şi cu consecinţe majore. Agenţia Lenta anunţa la 12 iunie 2005 că viceamiralul italian Ferdinando Sanfelice di Monteforte, comandantul forţelor marinei militare unite ale NATO în Europa de Sud, avertiza că, în 2006, operaţiunea antiteroristă „Active Endeavour", care de câţiva ani se derulează în Marea Mediterană, se va extinde şi în Marea Neagră.

Este interesantă aici poziţia pe care au avut-o comentatorii ruşi la aflarea veştii. Iată ce scrie Agenţia citată: „Cum se va desfăşura atlantizarea Mării Negre se va vedea după modul în care va evolua însăşi operaţiunea Active Endeavour în Mediterană. Pe fondul acestei operaţiuni, a fost, pentru prima dată, aplicat articolul 5 din statutul NATO: la 12 septembrie 2001, a doua zi după atacul de la WTC. Formal, Active Endeavour a început la 26 octombrie 2001, o dată cu publicarea ordinului de rigoare, în perimetrul sudic al Mediteranei. La acea dată, navele NATO au trecut la derularea propriu-zisă a operaţiunii, în sprijinul campaniei internaţionale împotriva terorismului. Oficial, Rusia nu poate ridica nici un fel de pretenţii la adresa Alianţei. Cu excepţia Rusiei, ieşire la Marea Neagră au Georgia, Turcia, Bulgaria, România şi Ucraina. Chiar dacă nu sunt încă membri, Georgia şi Ucraina susţin puternic NATO. în ce priveşte România, Bulgaria şi Turcia, ele fac deja parte din Alianţă. Rusia, practic, este singură. Nu-i rămâne decât un lucru: înarmându-se

5.10. NATO în Marea Neagră -argumente si contra-argumente

Cum am avertizat deja, dosarul Mării Negre este astăzi abia întredeschis. Nici conştiinţa publică17 nici marile cancelarii nu declară deschis nevoia implicări imperioase în acest spaţiu a unor instituţii de securitate precum Alianţa Tratatului Atlanticului de Nord. Este suficient să spunem că, în ceea ce priveşte producţia de carte, Marea Neagră se află net în urma cazurilor similare invocate aici. Nu există, de pildă, o lucrare similară cu faimoasa Marea Mediterană a lui Fernand Braudel. Lucrarea istoricului român Gheorghe Brătianu (1941-1942), la care am mai făcut referire aici, nu s-a bucurat de succesul pe care îl merita (nici reeditarea ulterioară - de fapt o altă carte! - nu a avut succesul scontat). Celelalte cărţi dedicate Mării Negre, ambele istorice, nu s-au bucurat de mare popularitate (King 2004, Ascherson 1996)

17 Despre gradul de artificialitate al proiectului „regiunii extinse a Mării Negre" s-a mai vorbit. Vezi textul lui Igor Munteanu din (Asmus, Konstantin, Joerg (eds.) 2004).

în regiune. Semnificativ pentru lipsa de apetenţă a spaţiului public românesc este si faptul că, de pildă, nici o editură din România nu şi-a înscris în programul editorial traducerea acestor lucrări! Şi asta spune mult. Cu atât mai mult cu cât Charles King ar fi trebuit să fie cunoscut românilor pentru lucrările şi studiile competente dedicate problematicii R. Moldova.

Conştiinţa apartenenţei la Marea Neagră nu există, deocam-dată, şi trebuie făcut mult pentru dobândirea ei.

Totuşi, semne de resuscitare a interesului pentru Marea Neagră există. Esenţial pentru fezabilitatea proiectului este însă implicarea în regiune a doi actori care, alături de actorii regio-nali, pot să mişte lucrurile din loc: UE şi NATO. Prima instituţie tatonează regiunea şi vrea să o capteze, cum am văzut deja, prin politici regionale nu o dată ambigue. Problema cea mai mare o constituie prezenţa NATO în regiune.

Turcia este inamicul cel mai mare al acestui proiect, dar nu e singurul. Urmează Federaţia Rusă, dar şi ţări occidentale care nu vor să antagonizeze Moscova. Toate aceste state au interesele lor specifice la Marea Neagră, care nu totdeauna coincid, dar care generează un tip special de coalizare împotriva implicării NATO în regiune. Obiecţiile ridicate de translatarea operaţiuni „Active Endeavour" pe Marea Neagră sunt numeroase si intempestive. „Active Endeavour" din Marea Mediterană a fost singura de tip „five Article's operation", respectiv derulată numai cu implicarea trupelor NATO. Este însă extrem de greu să capeţi consensul în cadrul NATO şi să fi convingător şi în relaţie cu statele riverane Mării Negre.

In esenţă, argumentele principale în blocarea operaţiunii sunt două: 1). Lipsa de oportunitate; 2). Tratatele internaţionale care blochează iniţiativa (este invocată faimoasa Convenţie de la Montreaux (1936) care reglează regimul Mării Negre şi al strâmtorilor)18.

Nici unul dintre argumente nu este insurmontabil. Dimpotrivă, în primul rând, agenda de securitate la Marea Neagră este aproa-pe identică cu cea a Mării Mediterane (nu vorbim atât de securitate

~ 18 Convenţia a fost invocată de Turcia pentru a bloca accesul na-velor occidentale sau americane la Marea Neagră, inclusiv în cazul ultimei intervenţii americane din Irak, deşi interesele strategice o cereau imperios.

304 l DAN DUNGACIU

militară, cât despre celelalte componente ale agendei de securitate NATO). Lipsa de oportunitate a prezenţei NATO la Marea Neagră se face invocând existenţa aşa numitului Black Şea Force (Black-seafor) în care sunt incluse toate statele din regiune. Experienţa arată că această instituţie - ca şi Black Şea Harmony - nu func-ţionează, sau nu funcţionează la nivelul cerinţelor. Este proble-matic pentru UE să lase o zonă vitală pentru securitatea ei - şi trupele ei din România şi Bulgaria - în mâinile unei instituţii care, cel puţin deocamdată, nu au convins. In ceea ce priveşte celebra Con-venţie, aici lucrurile sunt, paradoxal, mult mai clare. Argumentele împotriva menţinerii ei sunt numeroase şi cu greu li se va rezista19.

Convenţia de la Montreaux nu este raţiunea, ci raţionalizarea blocării NATO la Marea Neagră. In primul rând, convenţia a fost semnată la 20 iunie 1936 de Turcia, Marea Britanie, Franţa, Bulgaria, România, Grecia, Iugoslavia, Australia si Japonia. Unele dintre le nu mai există, iar alte ţări au apărut între timp la Marea Neagră. Contextul este cu totul altul şi, conform principiului din drept rebus sic stantibus după- care schimbarea circumstanţelor face perpetuarea tratatului problematică sau chiar caducă, condiţiile actuale fac imperioasă rediscutarea documentului (Daly 1997)20. S-au convocat şi alte argumente: încălcarea ei relativ frecventă chiar si de forţele SUA; noile state riverane vor să poată decide şi ele condiţia spaţiului de securitate în care se află; tratatul este neputincios în faţa dezvoltărilor tehnologice enorme care au modifi-cat radical datele problemei şi chiar regimul strâmtorilor sau al Mării Negre (ibid.). Mai mult: protecţia trupelor SUA din România şi Bulgaria nu se poate face adecvat fără flotă în Marea Neagră.

Argumentul cel mai important este însă cel al schimbării sem-nificaţiei însuşi cuvântului „război". In condiţiile actuale ale războiului global împotriva terorismului, în care sunt implicate şi Federaţia Rusă sau Turcia (opozanţii cei mai aplicaţi ai prezenţei

" 19 S-a vorbit chiar despre înlocuirea documentului cu Legea maritimă a ONU semnată de 119 delegaţi la 10 decembrie 1982 (mai puţin SUA).

20 Este interesant că Rusia, care astăzi se opune prezenţei NATO la Marea Neagră, a utilizat exact acest tip de argument în 1870 pentru a abroga unilateral clauzele Tratatului de la Paris care îi restrângeau prezenţa în Marea Neagră.

GEOPOLITICA SI SECURITATE LA MAREA NEAGRA l 305

NATO la Marea Neagră), convenţia citată devine ininteligibilă sau inutilă. Distincţia dintre pace şi război este relativă în noile condiţii, iar interpretarea Convenţiei din această perspectivă - a războiului global împotriva terorismului - ar face imposibilă blocarea intervenţiei NATO.

Jucătorii sunt pe teren iar disputa continuă...

5.11. Nu concluzii, ci avertismente

In final, vom relua ideea care a fost strecurată, mai mult sau mai puţin subtil, în tot cuprinsul lucrării.

Schimbarea de paradigmă a Bucureştiului pe relaţia cu R. Moldova, în special, şi pe relaţia cu Marea Neagră, în general, trebuie să se producă. Nevoie de proiecte de perspectivă nu a fost, poate, niciodată atât de imperioasă. Aşa cum soluţia pentru problemele pe care le întâmpină R. Moldova în procesul - scrâşnit - de democratizare nu este blocarea procesului sau atenuarea lui, ci si mai multă democratizare, dificultăţile României în regiunea extinsă a Mării Negre nu pot fi surmontate prin retragere, ci prin si mai multă implicare.

Consecinţele unui blocaj sau eşec în regiune ar fi extrem de negative şi asupra lor trebuie să se concentreze astăzi actorii regionali, inclusiv Bucureştiul, căci eşecul politicii de extindere a UE si NATO la Marea Neagră va genera o perioadă de instabilitate la frontiera spaţiului euro-atlantic din mai multe motive:

1. Presiunea publică a generaţiilor din ţările limitrofe orientate către Occident şi care nu mai au nostalgia „bunăstăriifostului URSS"; acestea au crescut si s-au educat cu „ideeaeuropeană" (căreia îi atribuie chiar semnificaţii morale) şicare nu mai pot fi deturnate odată ce aspiraţiile s-audeclanşat, în plus, aceste generaţii nu mai vorbesc limbarusă satisfăcător, căci semnificaţia pe care o atribuie limbiiruse nu mai este aceeaşi.

2. Chiar în cazul unei basculări masive spre Est a acestor stateabandonate de spaţiul euro-atlantic, colaborarea inter-sta-tală cu Federaţia Rusă nu va fi posibilă: statutul de failed

306 l DAN DUNGACIU

state le împiedică să colaboreze eficace şi normal cu Moscova - elitele cu conexii (economice) în capitala Federaţiei Ruse vor controla aceste state imediat şi integral, căci separaţia economic / politic nu funcţionează în aceste state slabe şi ne-funcţionale nici măcar cât funcţionează în statele normale. Odată abandonate ele vor deveni colonii ruseşti, nu state capabile să colaboreze economic sau politic cu Federaţia Rusă - ceea ce ar fi normal si dezirabil pentru orice stat.

3. Apariţia unor „ţări sfâşiate" în regiune - discrepanţe întregeneraţii şi fracturi în rândul populaţiei ca urmare ablocării accesului acestor state spre spaţiul occidental - şiperpetuarea stării de insecuritate în regiune.

4. Din această cauză vor apărea fluxuri de emigranţi şipresiune constantă la porţile UE, pe care ţări precumRomânia vor fi chemate să le blocheze. Va fi o veritabilă„misiune imposibilă".

5. Securizarea traseelor energetice este crucială; UE sauNATO nu se pot baza pe un spaţiu furnizor de energie încazul în care rutele combustibilului nu sunt securizate (şi)politic. In cazul abandonării politico-economice a spaţiului,securizarea este o iluzie.

Devine limpede că ceea ce numim astăzi „conflicte îngheţate" se vor perpetua şi că ele nu pot fi soluţionate decât prin strategii globale la Marea Neagră, promovate inteligent de actori locali şi implementate de actori internaţionali. Dacă „soluţionarea" se va face fără a lua în considerare normele elementare democratice pe care Occidentul vrea să le implementeze în zonă, atunci va fi dat semnalul că regiunea este abandonată şi lăsată să băltească în situaţia în care se găseşte astăzi.

„Frontierele libertăţii" (Bruce Jackson) riscă să se transforme în frontierele eşecului şi crizei.

Cine ridică mănuşa?...

BIBLIOGRAFIE

n.

j

A. Lucrări si studii

Affaire Eglise Metropolitaine de Bessarabie et autres c. Moldova (2004], Hotărârea

CEDO, Strasbourg, 13 decembrie 2001, Ediţie bilingvă, Introducere Vlad

Cubreacov, prefaţă John Warwick Montgomery, Editura Alfa si Omega, Chisinău.

Anderson, Elisabeth A (2005), „'Donft falsify our history". National identityand history

education in Molodva", în Romanian Review of Political Sciences and International

Relations, voi II, No. l, pp. 82-98.

- (2005b), „Backwards, Forwards, or Both? Moldovan Teachers'Relationship to the

State and the Nation", European Education (în curs de publicare].

Andreescu, Gabriel, Stan, Valentin, Weber, Renate (1995], „Relaţiile României cu

Republica Moldova", Revista 22, 15 nov, p. 4 si urm. Ascherson, Neal

(1996], Black Şea, Hill and Wang; l st American Edition. Asmus, Ronald D. and

Nurick, Robert C. (1996) „NATO Enlargement and the Baltic

States", Survival3Q2, no. 2, Summer: 121-142. Asmus, Ronald D., Konstantin

Dimitrov, Joerg Forbrig (eds.) (2004), O nouă strategie

euro-atlantică pentru regiunea Marii Negre, Institutul Român de Studii

Internaţionale „Nicolae Titulescu", Bucureşti. Aydin, Mustafa (2004), Europe's

nextshore: the Black Şea region after EU enlargment,

ISS, Occasional papers, No 53, June. Bădescu, Ilie (2002), „Alexander Dughin si

geopolitica Rusiei", în Geopolitica integrării

europene, Coordonatori: Ilie Bădescu, loan Mihăilescu, Elena Zamfir, Editura

Universităţii Bucureşti, Bucureşti, pp. 251-262. Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan

(1995), Sociologia şi geopolitica frontierei, voi. NI,

Editura Floare Albastră, Bucureşti. Bâdescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Baltasiu,

Radu (1996), Istoria sociologiei. Teorii

contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti. Băsescu, Traian (2005), „Vedem

Moldova alături de România în interiorul Europei

Unite, ca soluţie minimală", Preşedintele României în dialog cu Boris Vieru, Gazeta

Românească, 3 iulie. Bârsan, Victor (1993], Masacrul inocenţilor. Războiul

din Moldova, l manie - 29

iulie 1992, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.

- (1994), Procesul Ilaşcu. Cartea Albă a Comitetului Helsinki Român, Editura FundaţieiCulturale Române, Bucureşti.

308 I DAN DUNGACIU

Bertsch, Gary K., Cassady Craft, Scott A. Jones, and Michael Beck (eds.) (2000),Crossroads and Conflict Security and Foreign Policy in the Caucasus and CentralAsia, Routledge, New York, London. Bildt, Carl (1994). „The Baltic

Litmus Test", Foreign Affairs 73, no. 5,

September-October: 72-85. Bird, Tim and Croft, Stuart (2001), The Copenhagen School and European Security,

working paper, University of Birmingham. Bochmann, Klaus (2004), Limba română: istorie, variante, conflicte. O privire din

afară, Cartdidact, Bucureşti. Booth, Ken (1991), „Security and Emancipation", in Review of International Studies,

voi 17, No. 4. Bordonaro, Federico (2005), „Merkel and German foreign policy", Power and Interest

News Report (PINR), 13/07. Booth, Ken (1991), „Security and Emancipation", in Review of International Studies,

vol 17, No. 4. Brătianu, Gh. I. (1941-1942), Chestiunea Mării Negre, curs, 1941-1942, Univ.

Bucureşti, Facultatea de Filosofie si Litere, editor loan Vernescu. Browning, Christopher S. (2001), ,A Multi-Dimensional Approach to Regional

Cooperation: The United States and the Northern European Initiatives", EuropeanSecurity, Vol. 10, No. 4, pp. 89-91.

— (2002), Competing or Complementary Policies? Understanding the Relationshipbetween the NEI and NDI, paper presented at the ISA panel, Europe's North: A Platform for Innovative Policies, New Orleans.

Bruhis, Mihail (1982), One step Back, Two Steps Forward: On the Language Policy of the Communist Party of the Soviet Union in the National Republics fMoldovia: A Look, a Survey, and Perspectives, 1928-1980), Boulder, East European Monographs, distributed by Columbia University Press, New York.

- (1992), Rusia, România, şi Basarabia 1812-1918, 1924-1940, Editura Universitas, Chisinău.

— (1997), Republica Moldova de la destrămarea imperiului sovietic la restaurareaImperiului rus, Editura Semne, Bucureşti. Brundtland, Arne Olav (1994),

„Nordic Security at the End of the Cold War: OldLegacies and New Challenges", in Don M. Snider and Arne Olav Brundtland,eds., Nordic-Baltic Security: An International Perspective, Washington, DC: Centerfor Strategic and International Studies, p. 1-30. Bugajski, Janusz (2004),

„Putin's doctrine in the New East Euope", CSIS, BudapestForeign Policy Club, February 19, ttp://foundation.moldova.org/stiri/eng/498/.

Bush, George W. (2001), Remarks by the President in Address to Faculty and Studentsof Warsaw University, Poland, 15 June.

Buzan, Barry (1991), People, States and Fear. Harvester Wheatsheaj, London. Buzan, Barry, Waever, Ole, De Wilde, Japp (1998), Security: A new Framework for

Analysis, Boulder: Lynne Rienner. Buzilă, Boris (1996), Din istoria vieţii bisericeşti în Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale

Române, Bucureşti, Ed. Ştiinţa, Chisinău.

BIBLIOGRAFIE l 309

Cauprade. Aymeric (2003), Geopolitique. Constantes et changements dans l'historie,2e edition revue et augumentee. Ellipses, Paris. Cemârtan, Romeo (2002),

Cazul Mitropoliei Basarabiei - interferenţe politice şireligioase, www.ipp.md.; cu acelaşi titlul, studiul a fost tipărit de Editura Alfasi Omega, Chisinău, în 2004. Chifu, Iulian (1997), Război

diplomatic în Basarabia, Paideia, Bucureşti.- (2004), Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative contemporane de revenire

sub tutela Moscovei, Politeia - SNSPA, Bucureşti. Chifu, Iulian, Cubreacov, Vlad, Potoroacă, Mihai (2004), Dreptul de proprietate al

Mitropoliei Basarabiei şi restituirea averii bisericeşti. Studiul asupra practicilor silegislaţiei aplicabile în R. Moldova, Editura Alfa şi Omega, Chisinău. Ciobanu,

Vitalie (2005), Anatomia unui faliment geopolitic: R. Moldova, eseuri, EdituraPolirom, laşi. Codreanu, Theodor (2003), Basarabia sau drama sfâşierii, Prefaţă

de Mihai Cimpoi,Editura FLUX, Chisinău. Cojocaru, Gheorghe E. (2001), Politica externă a

Republicii Moldova. Studii, Ediţiaa doua revăzută şi adăugită, Civitas, Chisinău.

- (2001 a), / 989 la Est de Prut, Editura Prut Internaţional, Chisinău.Communication from the Commission to the Council and the European Parliament:

„Wider Europe- Neighbourhood: A New Framework for Relations with ourEastern and Southern Neighbours" (2003), Bruxelles, COM(2003) 104 final.

Communication from the Commission: „Paving the way fora New NeighbourhoodInstrument' (2003b), Bruxelles, COM(2003) 393 final. Constantin, Ion (1994),

Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov,Editura „Fiat Lux", Bucureşti. Coşeriu, Eugen (1996), Limba română este

patria mea. Studii, comunicări,documente, Antologie se texte publicate în revista Limba Română, 1991 -1996,Chisinău.

Cristea, Darie (2005), Balcanii - memorie şi geopolitică, Editura Economică, Bucureşti. Cubreacov, Vlad (2005), „Mitropolia Basarabiei câştigă raion după raion", interviu

acordat publicaţiei Lumea Magazin, An XIII Nr. 2 (142), pp. 14-17. Cucuietu, Sergiu (2004), înălţarea pe orizontală. Cronici hristocentrice la ziarul Jara"

11999-2002}, Editura FLUX, Chisinău. Daly, John (1997), Oil, Guns, and Empire: Russia, Turkey, Caspian „New Oii" and

the Montreaux Convention, www.fas.org. Dima, Nicholas (1998), Basarabia şi Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei, Editura

Sincron, Cluj Napoca. Dogaru, Mircea (2004), „Comuniştii lui Ceausescu au alimentat teza rusească a

'moldovenismului'", în Gardianul, 30 noiembrie. Dungaciu, Dan (2003), Elita interbelică. Sociologia românească în context european.

Contribuţii la o sociologie a sociologiei, Editura Mica Valahie, Bucureşti.- (2004), Naţiunea şi provocările (post)modernităţii, Editura Tritonic, Bucureşti.- (2004a), „Adio arme?" sau America despre ea însăşi: Huntington şi Brzerzinski,

în Studii de Securitate, An 2, nr. 3/2004.

310 I DAN DUNGACIU

- (2004b|, „Alternative Modernities in Europe. Modernity, Religion and Secularization in South-Eastern Europe: the Romanian Case", în Max Planck Institute for Social Anthropology Working Papers, Workin Paper No. 68.

- (2004c], „Comunismul între internaţionalism si identitate naţională. Integrareasocialistă si direcţiile de politică externă ale României", în Doctrine politice în România sec. XX, voi. II, Coordonatori: Aristide Cioabă si Constantin Nica, Editura Institutului de Ştiinţe Politice si Relaţii Internaţionale, Bucureşti.

- (2004d), „Integrarea euro-atlantică, securitatea regională si românii din jurulRomâniei", în Ruxandra Luca (coordonator), România şi integrarea euro-atlantică, Editura Institutului de Ştiinţe Politice si Relaţii Internaţionale, Bucureşti, pp. 192-212.

Emerson, Michael (2001), The Elephant and the Bear: The European Union, Russia

and their Near Abroads, Brussels, CEPS.

- (2004], „European Neighbourhood Policy - Strategy of Placebo", CEPS WorkingPaper, No. 215, November.

- (2004a), „The Wider Europe Matrix", Centre for European Policy Studies, Bruxelles.- (2005], „The Black Sea as Epicentr of the Aftershocks of the EU's Earthquake",

CEPS Policy Brief, No. 79, July. Enache, Marian, Cimpoesu, Constantin (1999], Misiune diplomatică în

Basarabial 1992-19971, Editura Polirom, laşi. d'Encausse, Helene Carrere (1993] [1978], Imperiul spulberat. Revolta naţiunilor

în URSS, Editura Remember - SIC PRESS Group, Bucureşti.- (1993)a [1991], Triumful naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic, Editura

Remember - SIC PRESS Group, Bucureşti. Falşii amici ai FPCD (1996], Editura Ţara, Chisinău. Florea, Anca (1994), înapoi în Basarabia, Cartea românească, Bucureşti, Fruntasu, Iulian (2002), O istorie etnopolitică a Basarabiei, 1812-2002, Editura Cartier,

Bucureşti, Chisinău. Gabanyi, Anneli Ute (1999), Revoluţia neterminată, Editura Fundaţiei Culturale

Române, Bucureşti. Ghimpu, Gheorghe (2001), Conştiinţa naţională a românilor, Editura Garuda-ART,

Chisinău. Grecu, Mihai, Şăranu. Anatol (2004)-, Trupele Ruse în Republica Moldova, Litera

Internaţional, Chisinău. Gribincea Argentina (2004), „Naţional şi politic în R. Moldova. Contribuţii de sociologie

si geopolitică regională", teză de doctorat~\n sociologie susţinută la UniversitateaBucureşti, Facultatea de Sociologie si Asistenţă Socială. Gribincea, Argentina,

Gribincea, Mihai, Şiscanu, Ion (2004), Politica de moldovenizareîn RASS Moldovenească. Culegere de documente şi materiale, Civitas,

Chisinău. Gribincea, Mihai (2001), The Russian Policy on Military Bases: Georgia

and Moldova,

Editura Cogito, Oradea.

BIBLIOGRAFIE l 311

Heintz, Monica (2005], „Republic of Moldova versus Romania: the cold war of nationalidentities", în Romanian Review of Political Sciences and InternationalRelations, vol. II, No. 1, pp. 71-82. Herzig, Edmund (2000J, The New

Caucasus. Armenia, Azerbaijan and Georgia,The Royal Institute of International Affaires, London. Hough, Peter (2004),

Understanding Global security, Routledge, Taylor and NewYork. Huntington, Samuel (1996], The Clash of Civilization and the Remaking of

the WorldOrder, Touchstone Books, London, New York, Sydney, Tokyo, Toronto,Singapore. — (2004), Who are we? The Challeges to America's National

Identity, Simon &Schuster, New York, London, Toronto, Sydney. Ihrig, Stefan (1995],

„Romanianism vs. Moldovanism - National Identity negotiatedin History Teaching in Moldova", lucrare prezentată la Convenţia mondială aAsociaţiei pentru Studiul Naţionalităţilor (Association for the Study ofNationalities], mai, Columbia University, New York. ISIG Magazin, Istituto di

Sociologia Internationale (2002], „Conflict in Transnistria.Possible Solutions to a Europea Problem", International Edition, Trimestriale,Anno XI, N. 1 -June. Jaeger, (Zyvind (2000), „Securitizing Russia: Discursive

Practices of thr Baltic States",în Peace and Conflict Studies, Volume 2, November, pp. 18-35. Jackson,

Bruce (2003), „The Failure of Putin's Russia", The Washington Post,November 15. Jopp, Mathias and Arnswald, Sven eds. (1998), The European

Union and the BalticStates. Visions, Interests and Strategies for the Baltic Sea Region, Helsinki: TheFinnish Institute of International Affairs; Bonn: Institut fur Europâische Pplitik.

Kolstâ, Pal (ed. ) (2002), National Integration and Violent Conflict in Post-SovietSocieties. The Cases of Estonia and Moldova, Rowman&Littlefield Publishers,INC. Lanham, Boulder, New York, Oxford King, Charles (2002), Moldovenii.

România, Rusia si politica culturală, Editura Arc,

Chisinău. Knudsen, Olav Fagelund (1998), „The Nordic-Baltic Region Before Madrid and After:

Diagnostic Statements Assessing Security", in Hans Henrik Holm and GeorgSorensen, eds., And Now What? The International System After the Cold War:Essays in Honor of Nikolaj Petersen, Ârhus, Denmark: Politika.

- (2004), The Black Sea. A History, Oxford University Press, Oxford.Lacoste, Yves (1993) (ed.), Dictionnaire de Geopolitique, Flammarion, Paris.- (1997), Vive la Nation. Destin d'une idee geopolitique, Fayard, Paris.Lejins, Atis and Ozolina, Zaneta eds. (1997), Small States in a Turbulent Environment:

The Baltic Perspective, Riga: Latvian Institute of International Affairs.Lieven, Anatol (1993), The Baltic Revolution: Estonia, Latvia, Lithuania and the Path

to Independence, New Haven: Yale University Press.Lynch, Dov (2003), „Russia faces Europe", Chaillot Papers, No. 60, Institute for Security

Studies, Paris.

312 I DAN DUNGACIU

— (2004), „Moldova within Wider Europe", lucrare prezentată la European Perspective for the R. of Moldova, Conference of the Southeast Europe Association, în cooperare cu Ministerul de Externe German si Pactul de Stabilitate, Niederpoecking, 19-22 ianuarie.

— (2004a), „The European Neighbourhood Policy", paper was presented at theworkshop „European Neighbourhood Policy: Concepts and Instruments"organised in Prague on June 9-10, 2004 by the European Commission withDGAP, CEFRES and IIR; vezi Eurojournal.org, June 2004. Maestro, Javier

(2001), „Euro-Mediterranean Process and the Northern Dimension:a Comparative Approach", www.bd.lst.se. March, Luke (2004), „Socialism

with Unclear Characteristics: The MoldovanCommunists in Government", Demokratizatsiya, Fall.

— (2005), „From Moldovanism to Europeanisation: Moldova's Communists and„nation-building, paper for the ASN Conference, Columbia University, New York,14-16 April. McSweeney, Bill (1996), „Identity and security: Buzan and the

Copenhagen school",in Review of International Studies, vol. 22, No 1, January. — (1999). Security,

Identity and interests. A Sociology of International Relations,Cambridge: Cambridge University Press. Milca, Mihai (2001), Geneza teoriei

elitelor. Provocarea neomachiavellienilor, EdituraEconomică, Bucureşti. Mihail, Paul (1999), Jurnal f 1940-1944) şi Corespondenţă,

Ediţie îngrijită de EugeniaMihail si Zamfira Mihail, Paideia, Bucureşti.

Moldovan, Petre P. (1993), Moldovenii în istorie, Poligraf Service, Chisinău. Monnerot, Jules (1949), Sociologie du Communisme, 3e edition, Gallimard, Paris. Montgomery, John W. (2003), „Sunt gata să mă confrunt cu guvernul Moldovei",

interviu acordat revistei Lume Magazin, An XI, Nr. 12, decembrie. Moraru, Anton (2003), Ştiinţa istorică în contextul intereselor politice, Pontos, Chisinău. Negru, Gheorghe (2000), Politica etnolingvistică în R.S.S. Moldovenească, Prut

Internaţional, Chisinău. Negru, Elena (2003), Politica etnoculturală în RAS.S. Moldovenească {1924-19401,

Editura Prut Internaţional, Chisinău.Nicolenco, Viorica (1999), Extrema dreaptă în Basarabia, 1923-1940, Civitas, Chisinău. Nouzille, Jean (2005), Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene, Editura Prut

Internaţional, Chisinău. Ozkirimli, Umut (2000), Theories of Nationalism. A Critical Introduction, Macmillan

Press Ltd., Houndmills, Basingstoke, Hampshire and London, St. Martin's Press,Inc., New York. Patriarhia Română (1993), Adevărul despre Mitropolia Basarabiei,

Editura InstitutuluiBiblic si de Misiune al BOR.

Patrichi, Viorel (1998), Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, Zamolxe, Bucureşti. Păcurariu, Mircea (1993), Basarabia: aspecte din istoria Bisericii si a neamului

românesc, Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, laşi.

BIBLIOGRAFIE l 313

Petrencu, Anato! (2001). în serviciul zeiţei Clio, Firma editorial-poligrafică .TipografiaCentrală", Chisinău. Pipes, Richard (1994), Russia under the Bolshevik Regime,

19/ 9-1924, The Harville

Press, London.

Plămădeală, Antonie (2003), Basarabia, Sibiu. Pohilă, Vlad (2005), „Basarabenii în

URSS: străini în ţară străină", în Revista de Ştiinţe

Politice şi Relaţii Internaţionale, Tom II, Nr. 2, pp. 84-103. Pop, Adrian (ed.) (1993), Sub povara graniţei imperiale, Ed. Recif, Bucureşti. Postică, Elena (1997), Rezistenţa antisovietică în Basarabia, 1944-1950, întreprinderea

Editorial - Poligrafică „Ştiinţa", Chisinău. Puheloinen, Ari (1997), Russia's

Geopolitica! Interests in the Baltic Area, Cambridge,

MA: Center for International Affairs, Harvard University. Quo Vadis? NATO

and the Baltic States (1996), Conference Proceedings published

by the Konrad Adenauer Foundation and the Latvian Institute of International

Affairs, Riga, Latvia, 7 December. Regolo, Francesca (2000/2001), Romania e

Moldovia. Post-communismor identita

nazionali e territorio, Teşi di Laurea, Universită degli Studi di Bologna, Facoltă

di Scienze Politiche di Forll. Report of the Commission of Neutrality Policy

SOU (1994), Stockholm: Statens

offentliga utredningar. Roncea, George, Cristea, Darie, Antonescu, Ioana,

Dida, Diana (2001), „Europa,

Rusia şi geopolitica Ortodoxiei între Prut si Nistru", România Socială. Revistă de

cultură socială şi politică, Nr. 2, octombrie, pp. 43-65.Roncea, Victor (2005), România în noua ordine mondială, Editura Ziua, Bucureşti.

Roşea, Iurie (1995), Ieşirea din întuneric, Seria „Crez", Chisinău.

- (2000), Exerciţii de luciditate, Civitas, Chisinău.

Scurtu, loan (ed.) (2003), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, EdituraInstitutului Cultural Român, Bucureşti. Scurtu, loan, Buzatu, Gheorghe (1999),

Istoria românilor în secolulXX (l 918-1948J,

Editura Paideia, Bucureşti. Serebrian, Oleg (1998), Va exploda Estul?

Geopolitica spaţiului pontic, Editura Dacia,

Cluj Napoca.

- (2004), Politică şi geopolitică, Editura Cartier, Chisinău.

Severin, Adrian (1995), Lacrimile dimineţii. Slăbiciunile guvernului Roman, EdituraScripta, Bucureşti. Smith, Anthony D. (2001), „Nations and History", în

Guibernau, Montserrat,

Huchinson, John (Eds.) (2001), Understanding Nationalism, Polity, Cambridge,

pp. 9-31.

- (2001 a), The Nation in History. Histohographical Debates about Ethnicity andNationalism, Polity Press: Cambridge. — (2002), Nationalism, Politiy Press,

Cambridge. Socor, Vladimir (2002), „Federalization experiment in Moldova", Russia

and Eurasia

Review, voi l, Issue 4, July.

314 I DAN DUNGACIU

Socor, Vladimir (2004), „Federalization strikes again: Bad for Moldova, Bad for International Precedents," April 6, available at www.eurojournal.org.

Solonari, Vladimir (2002], „Narrative, Identity, State: History Teaching in Moldova", Eastern European Politics and Societies 16, no. 2: 414-45.

Stati, Vasili (1998), Istoria Moldovei în date, Editura Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Chisinău.

— (2002), Istoria Moldovei, „Vivar - Editor", Chisinâu.- (2003), Dicţionar moldovenesc - românesc, Biblioteca Pro-Moldova, Chisinâu.Stepan, A. (1999), Federalism and Democracy: Beyond the U. S. Model", Journal

of Democracy \ O (4): 19-31.Şi totuşi Moldova (2004), supliment al revistei Lumea, decembrie, Bucureşti. Soimaru, Vasile (1999), Căderea premierilor, Civitas, Chisinâu. Tănase, Alexandru (2004), „ECHR decision on Ilascu case - legal consequences",

lucrare prezentată la conferinţa internaţională Frozen conflicts of the? ex-USSRarea in a new geopolitical context, Chisinâu, 3-4 decembrie. Terriff, Terry,

Croft, Stuart, James, Lucy, and Morgan, Patrik M. (1999), Security StudiesToday, Cambridge: Polity. Tihonov, Ludmila (2004), Politica statului

sovietic faţă de cultele din R. S. S.Moldovenească 11944-1965), Editura Prut Internaţional, Chisinău. Troebst,

Ştefan (2002), „Transnistrian Moldovan Republic", 1990-2002: FromConflict-Driven State-Building to State-Driven Nation-Building. In: EuropeanYearbook of Minority Issues 2 (03), S. 5-30.

— (2003), „We Are Transnistrians!" Post-Soviet Identity Management in the DniesterValley. In: Ab Imperio. Theory and History of Nationalism and Empire in thePost Soviet Space 4, H. I, S. 437-466. Terriff, Terry, Croft, Stuart, James, Lucy,

and Morgan, Patrik M. (1999), Security StudiesToday, Cambridge: Polity.

Thual, Francois (2004), Geopolitique des Cat/cases, Ellipses, Paris. Tassinari, Fabrizio Mare (2004), Europaeum Baltic Sea Region Security and

Cooperation from post-Wall to post-Enlargement Europe, Department of PoliticalScience University of Copenhagen.

Tudor, Stefan (2004), Răzvrătiţi contra regimului, Editura Prut Internaţional Chisinău. Ţepordei, Vasile (2005), Scrieri alese, Editura FLUX, Chisinău, volum îngrijit de Pr.

Gheorghe Cunescu si Pr. Sergiu C. Roşea. Ţurcanu, Ion (2000), Moldova anti sovietică. Aspecte din lupta basarabenilor/mpotriva

ocupaţiei sovietice, 1944-1953, Editura Prut Internaţional, Chisinău. van der Leeuw-Roord, Joke and Crijns Hiubert (2002), Raport asupra vizitei de lucru

în Moldova a delegaţiei Asociaţiei profesorilor de istorie din Europa I&JROCUO).The Hague: EUROCLIO. van Meurs, Wilhelmus Petrus (1996), Chestiunea

Basarabiei în istoriografia comunista,Editura Arc, Chisinău.

- (2003), History Textbooks in Moldova. Expert Report - Update for the A/loldovaSeminar of the Georg Eckert Institute for International Textbook Research. Braunschweig, June 26th - 27th, 2003.

BIBLIOGRAFIE I 315

- (2004), „La Moldavie anteportas: Ies agendes europeens de gestion des conflitset I'initiative 'Europe elargie'", La Revue Internationale et Strategique n- 54(summer). Vahl, Marius (2001), „The Northern Dimension as a Model for

Relations betweenthe European Union and its Near Abroad", http://www.bd.lst.se/dimensionen/rapport/21

Vartic, Andrei (1996), Snegur, Editura Basarabia, Chisinău. Vieregger, Miriam (2005), „Opţiunea Germaniei: Neo-gaullism sau atlantism?", A/ew

Europe Review, Volume 2, Number 4. Vlad, Corneliu (1999), Generalul Lebed, vecinul nostru, Casa editorială ABEONA

Bucureşti Zamfir, Cătălin (1990), Incertitudinea.O perspectivă psihosociologică, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti. Zbigniew, Brzerzinski and Larrabee, F. Stephen (1999), U.S. Policy Toward

Northeastern Europe, New York: The Council on Foreign Relations.

B. Publicaţii, agenţii, pagini webStudii de Securitate (www.studiidesecuritate.ro) ,Geopolitica. Revistă de Sociologie comparată, geopolitică si geoistorie

(www.geopolitica.ro)Lumea Magazin, 2003-2004 (wwwJumeam.ro) Geopolitica. Revistă de geografie politică, geopolitică si geostrategie Political & Security Statewach - Monthly bulletin on Moldova issued by IDIŞ VIITORUL

(www.moldova.org)EuroJournal. Journal of Foreign Policy of Moldova (http://eurojournal.org) Gazeta Românească (www.basarabia.md). Adept-Asociaţia pentru democraţie participativă (http://e-democracy.md/e-journal) Institutul de Politici Publice, Chisinău (www.ipp.md) Grupul de experţi România - R. Moldova (www.romania-moldova.org) The Eurasia Daily Monitor - The Jamestown Foundation (www.Jamestown.orgl

Colecţiile publicaţiilor: Flux (R. Moldova), Timpul (R. Moldova), Jurnal de Chisinău (R. Moldova/, Moldova Suverană (R. Moldova), Comunistul(R. Moldova), Glasul Naţiunii (R. Moldova), Ziarul de Gardă (R. Moldova), Contrafort (R. Moldova), Literatura si Arta (R. Moldova), Ziua (România).

Agenţia de Presă Rusia la Zi; Agenţia Olvia Press; Agenţia de presă FLUX; Moldova Azi; Agenţia Moldpress; Agenţia Basa Press.

Albright, Madeline 16, 272Aldea Teodorovici, Doina 93Aldea Teodorovici, Ion 93Alexei al II-lea 158, 159, 160Alksnis, Viktor 253Anderson, Elisabeth 124,125, 126,141,

307Andreescu, Gabriel 49, 94, 307 Andrusceak, V. 89Antiufeev, Vladimir 203, 251, 252, 253 Armstrong, John 80 Arnswald, Sven 284, 311 Ascherson, Neal 302, 307 Asmus, Ronald 274, 282, 284, 291, 302,

307Atanasiu, Teodor 59 Aydin, Mustafa 282, 283, 294, 307

BBâdescu, Die 10, 16, 298, 307Băsescu, Traian 7, 25, 26, 54, 72, 140,

249, 261, 281, 294, 300, 301, 307 Bălaia, Viktor 203, 253 Baltasiu, Dan 10, 307 Barbâroşie 20, 27, 186, 188, 236, 239 Bârsan, Victor 188, 231, 307 Belkovski, Stanislav 6, 186, 220, 221,

222, 223, 224, 225, 226, 227, 228,229, 230, 240, 241

Beniuc, Valentin 123, 129,130,134,135 Berg, L.S. 84 Bertsch, Gary K. 274, 308 Bildt, Carl 284, 308 Bird, Tim 275, 277, 308 Birnea, P. 89 Blaga, Lucian 79 Bochmann, Klaus 85, 308 Bodnar, Vladimir 251, 254 Bodrug, lurie 111 Bogatu, Petru 184, 219, 222 Boia, Lucian 94 Boiko, P. 89 Bondarciuc, N. 103 Booth, Ken 277, 308

Bordonaro, Fedenco 279, 308Botnaru, Vasile 97Boţan, Igor 231, 233Bowers, Stephen 11Braghiş, Dumitru 33, 48, 115, 205, 214Bran, Paul 93Braudel, Fernand 302Brătianu, Gheorghe 296, 302, 308Brejnev, Leonid 86Bruchis, Michael 11, 86Brundtland, Arne Olav 284, 308Brzezinski, Zbigniew 284, 309, 315Burac, Andrei 111Burciu, Igor 103,106,107,109,113, 205Burke 284Busek, Erhard 48Bush, George 71Bush, George W. 7, 9, 16, 57, 71, 210,

279, 285, 308 Butnaru, Leo 111, 205 Buzila, Boris 155, 308

CCaşu, Caşu 125Călugâreanu, Vitalie 110, 113Cărăuş, Tamara 102, 105Ceauşescu, Nicolae 13, 309Cerepnin, L.V. 88Chauprade 186Cheianu, Constantin 111Chelaru, Mircea 224Chifu, Iulian 20, 88, 90, 92, 93,151,159,

309Chior, Pavel 85 Chiper, Grigore 111 Chirac, Jacques 278, 280 Ciaplîghina, N. 89 Cilluffo 284Cimpoeşu, Constantin 88, 310 Cimpoi, Cimpoi 96, 97, 102, 107, 111,

309Ciobanu, Vitalie 20, 83, 188, 309 Ciocan, lulia 111 Ciocanu, Ion 111 Ciorănescu 86

Ciubuc, Ion 90Ciuntu, Ion 170, 171Codreanca, Lidia 111Codreanu, Theodor 83, 309Cojocaru, Gheorghe 11,13, 31, 87, 309Cojocea 50, 51Colesnic, lurie 111Connor, Walker 275Constantin, Ion 85, 88, 216, 217, 309Constantinescu Iaşi 155, 173Coşeriu, Eugen 78, 309Corai, Tatiana 131, 133Corduneanu, Alexandru 222Crainic, Nichifor 155, 173Cristea, V. 126,127,129, 137,187, 309,

313Croft, Stuart 275, 308, 314 Cubreacov, Vlad 123, 151, 159, 162,

163, 165, 169, 172, 173, 176, 177,180, 222, 224, 307, 309

Cucuietu, Sergiu 159, 309

DDabija, Nicolae 205Damian, George 20, 123Deletant, Dennis 11, 78Dembo, Vladimir 84Denisenko, Piotr 256Dergaciov, V. 126Diacov 99Dima, Nicholas 11, 188, 309Dogaru, Mircea 89, 205, 309Dosoftei 182Doucev, loan 84Dragnev, Demir 127Drue, Mircea 14, 222, 312Druţă, Ion 92Dudâu, Nicolae 48Dughin, Aleksandr 298, 299, 307

EEhanurov, luri 269Elkov, Oleg 253, 254Elţîn, Boris 185, 189Emerson, M. 45, 280, 291, 293, 294, 295,

310 Enache, Marian 88, 310

INDICE l 317

Enăcescu, Efrem 180, 181, 182 Eşanu, Andrei 127

F

Fadeev, Serapion 156Ferrero-Waldner, Benita 41, 45, 46Filipov, Vladimir 48Florea, Anca 231, 310Fruntaşu, Iulian 20, 79, 310

GGabanyi, Annelie Ute 8, 13, 227, 310Galaction, Gala 155, 173Gama, Jaime 16, 195Gavrilicenko, Vladimir 256Gavriliţă, G. 126Geoană, Mircea 214Gheorghiu, V. 28, 32, 43, 44Gherman, Artur 93Ghimpu, Gheorghe 78, 310Gîrneţ, Vasile 110Gondarovski, Varfolomeu 156Gorbaciov, Mihail 11, 13, 14, 309Gorda, Ştefan 30, 34Graur, Nelly 222Grec, Ivan 215Grecu, Mihai 188, 236, 310Grek, Ivan 115Gribincea, Argentina 85, 103, 188, 310Grigoriev, Nectarie 156Grosu, Gurie 155, 172, 181, 182Gudimo, Oleg 203, 220

HHaheu, Valentina 126, 131Heinz 83Heitmann 87Herzig, Edmund 274, 311Hill, Ronald J. 252Hill, William 48, 193, 195, 196, 197,

199, 203, 205, 209, 210, 215, 216, 249, 250, 252, 258, 267, 307

Hodges, Heather M. 57, 208Hoop Scheffer, Jaap de 60, 191, 206, 207Horjan, Oleg 256Hough, Peter 275, 277, 311Huchinson, John 80, 313

INDICE

318 I DAN DUNGACIU

Huntington, Samuel 68, 82, 157, 309,311

Hurezeanu, Emil 224 Hussein, Saddam 71

IIhrig, Ştefan 124, 139,311Ilaşcu, Hie 186,189, 230, 231, 232, 262,

307, 314Iliescu, Ion 14, 51, 90, 110 luscenko, Victor 6, 37, 55, 67, 68, 69, 71,

75, 229, 246, 247, 249, 250, 253,259, 260, 266, 267, 269

Ivanţoc, Andrei 230, 231 Ivanov, Igor 207, 209 Ivanov, Serghei 205

JJackson, Bruce 306, 311 Jarkuţki, I. 89 Joerg, Forbrig 307 Jopp, Mathias 284,311

KK'or lanaki, Pavel 86Karpolovici, Ionatan 156Kiljunen, Kimmo 248King, Charles 19, 85, 87, 88, 142, 302,

303, 311Klimenko, Valerii 97 Kolossov, Vladimir 239 Konstantin, Dimitrov 302, 307 Kozak, Dmitri 6, 37, 54, 72, 186, 194,

204, 205, 206, 208, 209, 210, 212,215, 216, 217, 218, 223, 240, 259,265, 269 Kravchuk,

L. 70 Kucima 62, 70, 71, 250

LLarrabee, Stephen F. 284, 315Lavrov, Serghei 267Lazarev, Artiom M. 87, 88, 94Lebed, Aleksandr 185, 235, 315Leeuw-Roord, Joke van der 127, 314Lejins, Atis 284, 311Leşco, Alexandru 230, 231, 232

Levigioară, Inochentie 175 Lieven, Anatol 284, 311 Liţkai, V. 241, 250, 269 Limonov, Eduard 298 Lipponen, Paavo 286 Loewenberg, Ribert J. 202 Lucinschi, Petru 50, 92, 161, 200 Lukaşenko, Aleksandr 191 Lungu, Eugen 111 Lynch, Dov 40, 41, 188,311

MMadan, Leonid 85Maestro, Javier 290, 312Makarin, Alexei 298Mălai, LA. 85Mârăcuţâ, Grigore 221Mândâcanu, Valentin 87, 205McSweeney, Bill 275, 277, 312Meleşcanu, Teodor 224Merkel, Angela 278, 279, 281Meurs, Wim van 7, 8, 78, 85, 87, 88,

124, 136, 139, 142, 191, 192, 314 Mihăieş, Roman 211, 244, 269 Mihail, Paul 153, 312 Mikelson, Michael 11 Milca, Mihai 10, 312 Moldovan, Petru P. 90, 307, 312 Monteforte, Ferdinando Sanfelice di 301 Montgomery, John Warwick 5, 150,

163, 164, 165, 166, 167, 168, 169,179, 307, 312 Moşanu, Alexandru

108 Moşin, Octavian 170 Moraru, Anton 88, 312 Morei, Ion 166, 167, 168, 169 Morev, Victor 115 Munteanu, Igor 186,188,195,196, 222,

246, 302 Musteţea, Sergiu 124

NNagacevschi, Vitalie 163, 217, 222Naniescu, losif 182Nantoi, Oazu 20, 27, 48, 97, 186, 188,

189, 195, 201, 236, 239, 245, 268,269

Nazaria, Serghei 126, 139 Năstase, Adrian 112, 189, 190, 205 Negru, Elena 86, 312 Negru, Gheorghe 86, 87, 312 Negru, Nicolae 110, 153, 256 Neguţă, Andrei 51, 52, 144 Nesteruşkin, Valeri 250 Neukirch, Klaus 197, 258 Nicolenco, Viorica 153, 312 Nouzille, Jean 20, 160, 161, 186, 188

190, 312 Nurick, Robert 284, 307

0Ovcinikov, lustinian (Viktor) 173, 174Ozkirimli, Umut 81, 312Ozolina, Zaneta 284, 311

PParmentier, Florentin 20, 188, 237Passy, Solomon 216Paterău, Riorita 162Patrichi, Viorel 11, 14, 222, 312Pâcurariu, Mircea 155, 156, 312Pâduraru, Petru 162Petrecu, Anatol 127Petrencu, Anatol 95, 128, 313Petrov-Popa, Tudor 230Petru, Episcop 158, 172Philopov, Vladimir 120Pintea, lurie 236Plămădeală, Antonie 155, 313Platon, V. 89Pleşca, Valeriu 58, 59, 60, 63Podesta, Guido 9, 23Pohilă, Vlad 89, 110,313Poleacov, Benedict 156Pop, Adrian 83, 87, 313Pop, I. 91Popescu, Nicu 25, 40, 42, 44, 45, 244,

249, 262Poroshenko, Piotr 72 Postica 154 Potroacă 159 Powell, Colin 211, 285 Primakov, Evghenii 193, 194, 200, 223 Puheloinen, Ari 284, 313

319INDICE l 319

Putin, Vladimir 37, 115, 204, 206, 208, 209, 227, 268, 269, 274, 301, 311

RRadcenko, Alexandr 254Reabov, Nicolai 234Regoli, Francesca 20Ridigher, Alexei al II-lea 158Romaneiuc, Vasile 111Roncea, Victor 20, 218, 313Roşea, lurie 48, 51, 61, 80, 94, 115,141,

162, 205, 206, 212, 214, 222, 313,314

Roşcovan, Mihai 222 Rupel, Dimitrij 191 Rusev, N. 89 Rusu, Nicolae 111

SSamoskin, Viaceslav 230Sangheli, Andrei 92, 159, 160Sarkozy, Nicolas 279, 280, 281Săhărneanu, Valeriu 97, 222Schroder, Gerhard 278, 279, 280Schwimmer, Walter 209Scurtu, loan 20, 88, 89, 128, 155, 313Secăreanu, Ştefan 115, 247Selezniov, Ghenadie 189Senic, Valeriu 94Serebrian, Oleg 20, 24, 27, 28, 29, 31,

32, 48, 214, 244, 247, 313Sergentu 244Sergentu, Octavian 212Severin, Adrian 15, 224, 262, 266, 313Shevardnadze, Eduard 209Shwartz, David 193Skvorţova, A. 89Smirnov, Igor 85, 174, 185, 189, 198,

201, 202, 204, 205, 208, 209, 220^ 221, 226, 231, 236, 237, 238, 242^ 250, 251, 253, 254, 255, 259^ 26o' 263, 264, 265

Smith, Anthony 80, 82, 313Snegur, Mircea 11, 50, 92, 93, 95, 126

160, 185, 189,315

320 I DAN DUNGACIU

Socor, Vladimir 48, 192, 195, 196, 198,199, 201, 202, 214, 215, 216, 217,245, 261, 270, 313, 314 Solana,

Javier 45, 208, 269 Solonari, Vladimir 124, 314 Soros, George 198 Spâtaru, Nicolae 111 Stan, Valentin 94, 307 Stati, Vasile 51, 84, 85, 90, 91, 92, 94,

96, 97,109,110, 111, 112,129,144,247,314

Stepaniuc, Victor 52, 205 Stepanov, G.V. 86 Stratan, Andrei 32, 42, 45 Stratievski, C. 89 Sturza, Ion 50 Sturza, Vasile 53 Surilov, A. 88Susarenco, Gheorghe 120, 222 Swinim, P.P. 84 Szabo, Stephen 279 Szeged, Adriaan lacobovits De 56, 247,

250

ŞŞevardnadze, Eduard 13Şevciuk, Evghenii 253, 254, 255Şoimaru, Vasile 93, 314Şornikov, P. 89Şova, Vasili 217, 218, 248, 258, 259

TTarasyuk, Borys 72, 247Tarlev, guvernul 125, 126, 162, 163Tassinari, Fabrizio 284, 285, 286, 287,

288, 289, 290, 293, 314 Tânase, Constantin 110,112, 205, 219,

234Tcaciuc, Mark 137 Telinov, N. 89 Teoctist 158, 160, 166 Teodorescu, Filip 58 Terriff, Terry 275, 314 Thatcher, Margaret 11 Thual, Frangois 157, 274, 314 Tihonov, Ludmila 155, 156, 314 Timosenko, lulia 71

Tkaci, Dmitri 241 Toderaş, Nicolae 222 Treptow, Kurt 11 Tretiakov, Vitali 223, 225, 226 Troebst, Ştefan 237, 314 Trubnicov, V. 194 Tudor, Ştefan 154, 314 Tulbure, Alexei 52, 144

TŢăranu 188, 236 Ţaranov, V. 89, 90, 126 Ţepordei, Vasile 155, 314 Ţurcanu, I. 95, 153, 154, 314

UUmane, Victoria 42 Ungureanu, Mihai Răzvan 50 Urechean, Serafim 171 Usatâi, Adrian 93

VVahl, Marius 291, 315Varlaam 182Varta, Ion 132, 134, 135Vartic, Andrei 92, 315Vieregger, Miriam 278, 315Vlad, Corneliu 188, 222, 315Vladimir (colonelul în rezervă Nikolai

Vasilievici Kantorean) 159Volker, Kurt 57Vornicescu, Nestor 182Voronin, Vladimir 5, 9, 26, 33, 35, 36,

37, 38, 51, 52, 54, 58, 59, 60, 61, 63, 85, 95, 96, 97, 99, 108, 110, 115, 137, 140, 160, 171, 184, 198, 204, 206, 207, 208, 209, 210, 211, 215, 217, 243, 260, 267, 268

WWeber, Renate 94, 307Wymann, Lowry 11

ZZaharov, leronim 156, 203 Zarnadze, Alexandru Sergheiev 175 Zubakov, Lurii 193, 194, 268