1
MINISTERUL EDUCAłIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE LITERE
TEZĂ DE DOCTORAT
REZUMAT
Conducător ştiinŃific, PROF. UNIV. DR. PAUL MAGHERU Doctorand, MARIA łICALĂ
Oradea 2009
2
MINISTERUL EDUCAłIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE LITERE
DOSTOIEVSKI ŞI LITERATURA TEOLOGICĂ
ROMÂNEASCĂ
Conducător ştiinŃific, PROF. UNIV. DR. PAUL MAGHERU Doctorand, MARIA łICALĂ
Oradea 2009
3
CUPRINS
Cuprins
Argument
1. Feodor Mihailovici Dostoievski - personalitatea şi opera
1.1. Preliminarii
1.2. Aspecte şi dimensiuni ale realismului dostoievskian
1.3. Noi orientări în abordarea romanului dostoievskian
2. Dostoievski şi religia
2.1. Aspecte şi problematizări legate de fenomenul religios
2.2. Motive biblice în opera lui Dostoievski
2.3. Dublul dostoievskian
2.3.1. Spiritul Răului – Diavolul
2.3.2. Conceptul de personaj demonic
2.3.3. Morala creştină
3. Receptarea lui Dostoievski în literatura română
3.1. Nivel poetic
3.2. Nivel estetic
3.2.1. Receptarea lui Dostoievski de critica literară românească
3.2.2. ExegeŃi teologici ruşi şi români referitor la Dostoievski
3.3. Nivel pragmatic
3.3.1. Preliminarii
3.3.2. Ecouri dostoievskiene în literatura română
3.3.3. InfluenŃe şi afinităŃi dostoievskiene
3.3.3.1. Nichifor Crainic
4
3.3.3.2. Nicolae Steinhardt
3.3.3.3. Richard Wurmbrand
3.3.3.4. Valeriu Anania
3.3.3.5. Dumitru Stăniloae
3.3.3.6. Petre łuŃea
3.3.4. Critici şi istorici literari români despre literatura teologică românească
Concluzii
Bibliografie
Anexă
5
DOSTOIEVSKI ŞI LITERATURA TEOLOGICĂ ROMÂNEASCĂ
- Rezumatul tezei de doctorat -
Teza de doctorat intitulată Dostoievski şi literatura teologică românească este rodul
unor lecturi întinse şi al reflecŃiilor personale asupra dimensiunii teologice în opera lui
Dostoievski.
În Argument sunt prezentate importanŃa şi actualitatea temei, continuându-se cu
formularea obiectivelor cercetării, obiective ce vor fi urmărite de-a lungul lucrării.
Argumentele aduse pentru alegerea temei sunt de natură subiectivă, obiectivă şi
pragmatică.
Primul argument este de ordin subiectiv şi reprezintă deschiderea spre spaŃiul
cultural rus. Acolo unde nu am avut textul în limba română i-am dat un echivalent,
considerăm potrivit.
În al doilea rând, am ales o direcŃie mai puŃin explorată până acum, dimensiunea
teologică a operei lui Dostoievski, condiŃia umană fiind una teologală: „însuşirea specifică
omului e gândirea teologică” (Nicolae Steinhardt); trebuie cunoscută opera scriitorului ca
expresie artistică superior omenească şi a fenomenului originar. Ideile, experienŃele trăite
de scriitor converg către Dumnezeu şi credinŃă.
Am avut în vedere opera, bibliografia, contextul şi receptarea operei.
În intenŃia noastră, scopul lucrării este pătrunderea şi receptarea lui Dostoievski în
spaŃiul cultural teologic românesc, dar şi în literatura română, bazându-ne pe principiile
literaturii comparate. Operele, personajele sunt asociate şi comparate cu elemente biblice.
Receptarea creatoare a lui Dostoievski se reflectă şi în atitudinea scriitorilor teologi.
Literatură teologică au scris preponderent teologi, dar şi mireni. Prin literatură teologică nu
înŃelegem numai literatura scrisă de teologi, ci o literatură preocupată de problemele
teologiei. Acesta este motivul pentru alegerea termenului de literatură teologică, scrisă fie
de laici, fie de teologi. Lucrarea subscrie temei Dostoievski în contextul dialogal al
culturilor română şi rusă, urmărind însă şi dialogul integrator ştiinŃă - artă - religie.
6
Originalitatea temei: Ne-am străduit să evidenŃiem şi să dăm o interpretare
originală curgerii subterane de idei care circulă între Dostoievski şi literatura teologică
românească: suferinŃa absurdă a copiilor, mântuirea prin suferinŃă, raportul libertate –
necesitate etc.
Actualitatea temei: Într-o societate contemporană de tranziŃie foarte deficitară,
tema este de actualitate stringentă, prin urmare trebuie scoase la suprafaŃă valorile moralei
creştine, de aceeaşi permanentă actualitate.
Conceptualizarea şi definirea noŃiunilor operante: Se impunea de la început
delimitarea domeniilor literaturii teologice de literatura laică şi religioasă. Laicul nu se
opune religiosului, decât eventual din necesităŃi analitice teologicului. Nu există literatură
laică valoroasă fără elemente de religiozitate. Opera lui Dostoievski are numeroase valenŃe
laice, religioase şi teologice ortodoxiste, pe care ne-am străduit să le relevăm.
Am încercat să arătăm că această temă poate interesa prin simplul fapt că are o
semnificaŃie şi valoare aplicativă, folosind modelării, edificării morale şi religioase a
omului contemporan.
Caracterul novator constă în relevarea dimensiunii dostoievskiene în literatura
teologică românească, evidenŃierea celor mai importante modalităŃi de receptare a lui
Dostoievski în spaŃiul literar românesc la diferite niveluri. Primul este nivelul poetic,
nivelul creaŃiei propriu-zise, iar în spaŃiul românesc, al traducerilor. Remarcăm, în al doilea
rând, nivelul estetic, valorizator, iar în al treilea rând, se cuvine să acordăm o atenŃie
specială nivelului pragmatic, influenŃelor asupra scriitorilor români, evidenŃierii unor
dimensiuni dostoievskiene în literatura teologică românească.
Ne-am oprit la gânditorii religioşi prezentaŃi în ultimul capitol (Nichifor Crainic,
Nicolae Steinhardt, Richard Wurmbrand, Valeriu Anania, Dumitru Stăniloae, Petre łuŃea),
din următoarele considerente: influenŃa lui Dostoievski asupra lor este demonstrabilă, fiind
de filiaŃie dostoievskiană; criteriul nostru de alegere este unul cronologic şi tematic. ToŃi
aceşti scriitori se unesc printr-un destin asemănător, toŃi au fost închişi, toŃi au trecut prin
experienŃe carcerale. Ne-a izbit identitatea tematică şi de destin a unor scriitori români care
presupun afinităŃi teologice. Am avut în vedere şi influenŃa teologilor ruşi asupra teologilor
români, prin simplul fapt că au scris despre Dostoievski. Ne-am oprit asupra teologilor din
epoca contemporană. Cu excepŃia lui Nichifor Crainic, care s-a născut în secolul al XIX-
7
lea, ceilalŃi pe care i-am avut în vedere au trăit în secolul al XX-lea. De ce secolul al XX-
lea? Pentru că majoritatea au cunoscut şi experienŃa comunismului cu politica ateistă
defavorabilă credinŃei, bisericii. Unul dintre ei, Valeriu Anania, trăieşte şi acum.
Dostoievski este un scriitor laic, profan, dar pe teme religioase, chiar dacă din motive
diferite a trecut prin această experienŃă a spaŃiului penitent. Nu e de mirare că în acest caz
se poate vorbi despre afinităŃi. Din aceste motive asocierea din titlu nu este întâmplătoare.
Lucrarea este structurată în trei capitole, primele două cuprind informaŃii cu caracter
general despre opera şi activitatea scriitorului, fundamentarea teoretică a noŃiunilor
utilizate, precum şi a fenomenului religios în ansamblu. Ele pregătesc şi anticipează studiul
comparativ propriu-zis. Teza conŃine, de asemenea, un capitol de Concluzii şi o listă
bibliografică grupată în trei secŃiuni: literatură teologică, beletristică şi critică literară.
Fiecare capitol este urmat de note, care aduc informaŃii suplimentare, trimit la
bibliografii, citate, completând în mod necesar lucrarea.
Capitolul I, intitulat Feodor Mihailovici Dostoievski - personalitatea şi opera,
cuprinde o introducere biografică în care s-au inserat multe dintre căutările literare ale lui
Dostoievski. Portretul biografic din primul capitol se întemeiază în bună măsură pe datele
furnizate de scriitorul însuşi, cu diferite prilejuri. Din amintiri se reŃin figura mamei,
portretul întunecat al tatălui, întâmplări din copilărie care stabilesc în linii mari profilul
estetic al scriitorului. ExperienŃa din fortăreaŃa Petropavlovskaia, simularea execuŃiei,
comutarea sentinŃei în muncă silnică, patru ani de muncă silnică în cetatea Omsk,
regenerarea spirituală prin suferinŃă sunt evenimente determinante pentru gândirea sa
estetico-religioasă. Elementul biografic îşi găseşte un loc destul de larg în opera lui
Dostoievski. Am evidenŃiat faptul că opera lui Dostoievski răspunde în primul rând poeticii
realismului din secolul al XIX-lea în ceea ce priveşte cerinŃele generale ale acestuia:
verosimilul, caracterele tipice, prezenŃa datelor mediului social. Destinul omului, în
general, înseamnă destinele lui Raskolnikov, Stavroghin, Kirilov, Mâşkin, Versilov, Dmitri
şi Aleoşa Karamazov, ale Soniei, Nastasiei Filipovna, Aglaei, Lizei, Gruşenkăi şi
Ecaterinei Nikolaevna.
Romanul realist dostoievskian constituie, fără îndoială, un important moment al
evoluŃiei romanului ca gen literar; marile sale realizări rămân clasice în materie şi
inepuizabile atât pentru scriitorul, cât şi pentru cititorul modern, asigurând tranziŃia către
8
noul roman al secolului al XX-lea. Realismul dostoievskian are, în general, trăsăturile
curentului privit în evoluŃia sa universală, deoarece abordează studiul societăŃii omeneşti,
interdependenŃa dintre personaje şi mediul social, dorind să prezinte viaŃa nu numai la nivel
social, ci şi etnic, etic, psihologic, economic etc.
Totuşi, deseori romanul se subiectivizează, întâlnim eul narant care răspândeşte o
ştire pentru care se face garant, acŃionează, se povesteşte pe sine. Povestirea clasică, în
numele autorului, la persoana a treia, cea mai obişnuită, este înlocuită cu naraŃiunea
homodiegetică, în care unul şi acelaşi personaj îndeplineşte o funcŃie dublă. Naratorul este
prezent ca personaj, asimilat cu personajul.
Eroul dostoievskian ca fiinŃă umană se împarte în bun şi rău, acŃiunile sale
manifestându-se contradictoriu, fiind dominat în acelaşi timp de o idee. Pentru idei eroii
suferă, ucid, mor, pentru ei viaŃa este o temă filosofică; unica substanŃă a vieŃii este
cugetarea. Ei luptă cu idei indefinibile, amorfe, cu probleme ce nu se pot rezolva şi nici
chiar formula clar.
Prin aspiraŃie şi prin modul de a percepe realitatea, eroul dostoievskian poate fi
văzut prin prisma a „două paralele”, ilustrate de natura lui de om şi de supraom în acelaşi
timp, rob al spiritului şi al materiei deopotrivă.
Expresia oximoronică bine - rău, postulat cvasiteologic, este reprezentativă pentru
retorica şi poetica existenŃei umane, conferindu-i optimism prin şansa oferită de Iisus
Hristos.
Dostoievski a exprimat prin intermediul personajelor sale propriile gânduri şi
prejudecăŃi, s-a contopit cu fiecare fiinŃă plăsmuită de el, dar în acelaşi timp a acordat
fiecăruia dintre eroii lui deplina libertate de exteriorizare, reuşind să se dezică de oricare
dintre ei.
Dostoievski este un scriitor cu valenŃe religioase, care a creat opere despre şi pentru
om, fără deosebire de apartenenŃă confesională, depăşind cu mult graniŃele ortodoxismului
răsăritean.
Capitolul al II-lea, Dostoievski şi religia, face referire strictă la definirea
conceptelor de teologie şi religie, la motivele biblice în opera lui Dostoievski, ajungând la
concluzia că scriitorul rus a considerat creştinismul în primul rând o religie a iubirii.
9
DefiniŃiile din dicŃionar sau încercările de definire a noŃiunii de teologie oferă o
imagine sintetică asupra fenomenului religios.
Teologia este o disciplină care se ocupă cu expunerea şi fundamentarea teoretică a
izvoarelor şi dogmelor unei religii. Metodele folosite sunt deopotrivă ale cunoaşterii
raŃionale şi afective sub forma unei comunicări între Dumnezeu şi om.
Teologia se bazează în mod explicit pe învăŃăturile Scripturii şi pe modul în care
Biblia fundamentează doctrinele luate în considerare. Literatura teologică este cea care are
ca obiect pe Dumnezeu şi dogmele biblice. Ea poate fi scrisă şi de laici, şi de teologi.
ObligaŃia este ca obiectul să fie teologic. Pe baza afirmaŃiilor patristice, Dumitru Stăniloae
pledează pentru următoarea definiŃie: ,,teolog este cel care se roagă, iar cel care se roagă
este teolog”.
E adevărat că literatura teologică, nefiind strict delimitată, ar merita un gen aparte,
ea nu este nici ştiinŃifică, nici artistică, însă nu putem contesta autonomia şi individualitatea
ei absolută.
Cugetarea raŃionalistă ,,Cogito, ergo sum” a lui Descartes, „Cuget, deci exist”, a fost
parafrazată în forma ,,Exist să iubesc”, expresie des întâlnită la personajul dostoievskian.
Este un lucru evident că dimensiunea conştiinŃei religioase constituie o permanenŃă în
romanele sale. Motivele filosofice legate de orânduirea divină, cosmică şi de cea socială, de
suferinŃă, libertate, constrângere şi de protest, nefericirea în libertate şi fericirea lipsei de
libertate sunt evidenŃiate cuprinzător în capitolul Marele Inchizitor din volumul FraŃii
Karamazov, prin tipul artistic pe care-l propune, dar şi prin interpretarea originală a
Scripturii. Pentru a compara versiunea textului biblic cu parabola Marele Inchizitor de F.
M. Dostoievski, am aşezat faŃă în faŃă cele două texte, paralela fiind realizată din punct de
vedere teologal, subiectul şi semnificaŃiile relatării biblice le regăsim sub o formă artistică,
prin parafrazare, păstrând conŃinutul religios, în intenŃia de a reactualiza stăvechiul motiv
biblic. Iisus crede în libertatea şi demnitatea omului şi-l consideră capabil a se ridica la
nivelul menirii lui, iar Marele Inchizitor se află la polul opus, desconsiderând omul.
Legenda Marelui Inchizitor a fost mereu actualizată, atât în literatura universală (F. Kafka -
Procesul), cât şi în cea română (Lucian Blaga - Zamolxe. Mister păgân). În subcapitolul
Dublul dostoievskian am evidenŃiat faptul că niciodată Dostoievski nu s-a manifestat ca un
10
adept totalitar al eroului demonic; el rămâne însă un mare artist al omului ambiguu,
interesat de ambivalenŃa şi duplicitatea sufletului uman.
Personaje reprezentative pentru ilustrarea temei abordate sunt: Ivan, din FraŃii
Karamazov, Raskolnikov, din Crimă şi pedeapsă, Stavroghin, din Demonii.
Dostoievski vorbeşte despre două tipuri de rău: răul imanent din om şi răul din afară
şi, prin urmare, despre două tipuri de pedeapsă: cea morală, pe care şi-o asumă omul prin
conştiinŃa sa, aducând schimbare, şi o pedeapsă exterioară, pe care Dostoievski nu pune
mult preŃ, având forŃă moralizatoare. Aşa se explică faptul că unul dintre cele mai mari
capitole din romanul FraŃii Karamazov este acela al procesului lui Mitea Karamazov,
acuzat că şi-a ucis tatăl.
Capitolul se încheie cu constatarea că soluŃia pentru rău este morala creştină, care
recurge la alegerea atributelor divine.
La Dostoievski iubirea reprezintă un sentiment de unificare a tot ce există, în
intenŃia de a reface o stare paradisiacă iniŃială. Răul dostoievskian este acela de fi singur,
iar ieşirea din rău este abandonarea singurătăŃii prin iubirea aproapelui. Scopul este
apropierea faŃă de Cel care este adevărul, lumina şi viaŃa.
În Capitolul al III –lea, Receptarea lui Dostoievski în literatura română, o posibilă
receptare a operei lui Feodor Mihailovici Dostoievski poate fi urmărită pe trei niveluri,
după o sugestie a criticului şi profesorului german Hans Robert Jauss, în cartea sa,
ExperienŃă estetică şi hermeneutică literară, bazată pe experienŃa şi estetica receptării, la
care sunt angrenaŃi deopotrivă creatorul, la nivelul poetic (poiesis), evaluatorul, la nivel
estetic (esthesis) şi cititorul, fie cititorul profesionist (istoricul şi criticul literar), fie cititorul
de rând sau creator de literatură (katharsis). Hermeneutica jaussiană s-a potrivit cu intenŃia
noastră, pentru a demonstra că orice text literar se transformă, se modelează, se adaptează
după cititor, încercând să ofere cu fiecare lectură o altă rezonanŃă şi un alt ecou. Adăugăm
acestei teorii şi pe cea elaborată de Umberto Eco despre cititorul implicat şi cea a lui
Wolfgang Iser, referitoare la lărgirea orizontului de aşteptare jaussian prin „orizontul vieŃii
practice” şi prin interesul receptorului. Fiecare operă de valoare autentică se înscrie într-un
orizont de aşteptare (H. R. Jauss) şi este receptată într-un orizont de înŃelegere (Iser).
Potrivit lui H. R. Jauss, în opera literară de o valoare cognitiv-artistică reală este o
provocare să căutăm răspunsuri proprii la întrebările fundamentale ale existenŃei umane.
11
Aceasta ne provoacă să ne autodefinim şi să ne cunoaştem mai profund în comunicare cu
autorul ei intern. Opera lui Dostoievski depinde, în ultimă instanŃă, de deschiderea şi
profunzimea experienŃei sufleteşti a cititorului.
Se simte nevoia definirii noŃiunilor de poetică şi poietică, deoarece sferele lor se
ating, însă nu se suprapun niciodată. Poetica, potrivit lui Aristotel şi Jakobson, vizează
opera terminată, „obiectul produs spre a fi consumat”. În opera literară terminată nu
transpare nimic din efortul, din munca scriitorului, din facerea operei. Poetica este o
spunere „despre a face”. Ea este studiul artei literare concepută ca o creaŃie verbală.
Evident, definiŃia aceasta este restrictivă, însă ea face aluzie directă la faptul că
poetica presupune arta literară rezultată din folosirea cuvintelor unei limbi, combinate,
create printr-o activitate intenŃionată.
Poietica însumează aspecte ale creaŃiei operei în desfăşurare. Ea înseamnă a face
opera, procesualitatea ei fiind văzută din interior. Poietica vizează „acŃiunea prin care este
instaurată opera”. Ea reprezintă „nivelul procesului de producere a mesajului”.
Lucrarea are în vedere, după cum ne-am angajat, trei niveluri de receptare a lui
Dostoievski în România. Primul este nivelul poetic, nivelul creaŃiei propriu-zise, al
traducerilor. Putem aprecia că în limba română au fost traduse toate operele reprezentative
ale prolificului scriitor rus.
Opere (în 11 volume), a căror tipărire a fost începută la Editura pentru Literatură
Universală, în 1966, şi încheiată de către Editura Univers abia în 1974, cuprinde:
Vol. 1 : Oameni sărmani. Dublul; Un roman în nouă scrisori; Domnul Proharcin. Gazda.
Polzunkov; Inimă slabă. Un hoŃ cinstit; Un pom de Crăciun şi o nuntă; Nevasta altuia şi un
soŃ sub pat
Vol. 2 NopŃi albe. Netoşka Nezvanova; Micul erou. Visul unchiului; Stepancicovo şi
locuitorii săi
Vol. 3 UmiliŃi şi obidiŃi; Amintiri din Casa morŃilor
Vol. 4 O întâmplare penibilă, Întâmplări din subterană; Însemnări de iarnă despre
impresii de vară; Crocodilul. Jucătorul. Eternul soŃ
Vol. 5 Crimă şi pedeapsă
Vol. 6 Idiotul
Vol. 7 Demonii
12
Vol. 8 Adolescentul
Vol. 9 şi 10 FraŃii Karamazov
Vol. 11 Visul uni om ridicol; Bobok. Smerita. Poveste de Crăciun; Mujicul Marei.
Centenara. Puşkin – eseu; Pagini din jurnal şi Scrisori.
Aparatul critic la volumele 3-10 din ediŃia Dostoievski împreună cu studiul
introductiv la volumul 11 au fost alcătuite de Ion Ianoşi. Când va exista o ediŃie completă a
operelor lui Dostoievski, care să cuprindă toate însemnările, întreaga moştenire publicistică
şi epistolară, traduse şi adnotate, „dostoievskiologii” se vor putea raporta şi ei cu deplină
rigoare ştiinŃifică la textele comentate.
În al doilea rând, remarcăm nivelul estetic, valorizator.
În primele două decenii ale secolului al XX-lea până la sfârşitul Primului Război
Mondial se observă că receptarea publică a lui Dostoievski la noi rămâne încă extrem de
slabă. În sprijinul afirmaŃiei făcute aducem exemple din volumele Bibliografia relaŃiilor
literaturii române cu literaturile străine în periodice (1859-1918), coordonatori Ion Lupu,
Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 3 volume, 1982, şi Bibliografia
relaŃiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1919-1944), 4 volume,
Institutul de Istorie şi Teorie Literară «George Călinescu», autori: Ana – Maria
Brezuleanu, Ileana Mihăilă, Viorica Nişcov, Michaela Şchiopu, Cornelia Ştefănescu,
prefaŃă de Dan Grigorescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. 1 (1997), vol. 2
(1999), vol. 3 (2000), vol. 4 (2002).
Dintre traducătorii scriitorului rus de până la sfârşitul Primului Război Mondial,
Tudor Arghezi intră printre primii în consonanŃă cu scrierile lui Dostoievski. Textul
Amintirilor din Casa moŃilor redat în limba română după un intermediar francez reŃine
atenŃia prin claritatea expresiei. De altfel, în această perioadă nu figurează în limba română
nicio traducere din Însemnări din subterană, Adolescentul sau Demonii, opere revelatoare
pentru creaŃia dostoievskiană. Ca pretutindeni de altfel, între cele două războaie mondiale
se observă o intensificare a interesului pentru opera dostoievskiană. În această epocă, la
ViaŃa Românească, marii prozatori ruşi se bucură de o atenŃie mai mare. În ViaŃa
Românească din 1922, sub titlul Feodor Dostoievski. Pagini întârziate, cu prilejul
centenarului, apare primul studiu mai întins conceput la noi despre viaŃa scriitorului rus. Cu
prilejul împlinirii a o sută de ani de la naşterea autorului FraŃilor Karamazov, acesta este
13
considerat de Lucian Blaga drept cea mai reprezentativă personalitate a spiritului slav. Pe
lângă articolele privind aspecte ale operei lui Dostoievski, apar şi comunicări legate de
biografia scriitorului.
Trebuie remarcat faptul că toate articolele din periodice cuprind o bogată informaŃie
de ordin istorico-literar despre condiŃia socială a scriitorului, evoluŃia socială, tehnica
romanului, diferenŃele şi asemănările cu alte literaturi.
Ca profesor la Facultatea de Teologie, Nichifor Crainic iniŃiază, în 1926, un curs de
istorie a literaturii bisericeşti şi religioase sub denumirea Dostoievski şi creştinismul rus,
reluat în 1933, la Bucureşti.
Interesante sunt consideraŃiile lui Mircea Eliade cu privire la faptul că Dostoievski
constituie un scriitor de excepŃie în cadrul literaturii europene, în care toŃi scriitorii din
Antichitate încoace „cred că sufletul uman cunoaşte stările extreme (damnare, mântuire)
prin femeie, că „omul contemplă şi trăieşte realitatea prin femeie”. În opinia eseistului,
autorul FraŃilor Karamazov rupe tradiŃia unei literaturi care îşi are „centrala funcŃiune
dramatică în femeie”. Mircea Eliade, în studiul Dostoievski şi tradiŃia europeană, afirmă că
în Dostoievski omul ajunge pentru întâia oară victima propriului său destin, fără drama
dragostei, fără agentul de suferinŃă şi beatitudine care a fost întotdeauna în literatura
europeană femeia. De aceea, dintr-un anumit punct de vedere, Dostoievski poate fi
considerat ca făcând parte din literatura extralaică, din literatura ascetică europeană.
Personajele lui sunt oameni care suferă direct, nemijlocit, care cunosc neantul sau abisurile
existenŃei prin simpla lor trăire, nu prin dragoste sau prin trăirea împreună.
După 1944 are loc reconsiderarea lui Dostoievski. Tudor Vianu şi Ov. S.
Crohmălniceanu îşi asumă sarcina de a-l revalorifica pe Dostoievski. Raskolnikov este
definit fratele bun al lui Julien Sorel, eroul lui Stendhal, care totodată anunŃă supraomul lui
Nietzsche. Tudor Vianu e de părere că scriitorul rus continuă linia romanului romantic şi a
viziunii sale despre om, că „a sporit enorm, în lumea modernă imaginaŃia durerii”. El
conchide că Dostoievski a fost unul dintre cei mai tragici scriitori ai omenirii, alături de
Eschil şi Sofocle, Dante şi Shakespeare.
La comemorarea a 75 de ani de la moartea lui Dostoievski, în conferinŃa Ńinută în
aula Academiei, George Călinescu vede în el „un om modern, dar prin fantezie medieval”.
14 ani mai târziu, Alexandru Paleologu avea să-i reproşeze faptul că nu l-a înŃeles pe
14
Dostoievski, în opinia lui „cea mai gravă lacună a inteligenŃei lui Călinescu”. În
reconsiderarea lui Dostoievski, o contribuŃie deosebită a avut-o Valeriu Ciobanu, cu
lucrarea F. M. Dostoievski în România, publicată într-un număr al revistei Studii şi
cercetări de istorie literară şi folclor, din 1963.
Între 1968-1973, putem în sfârşit să spunem că se conturează la noi un sector de
dostoievskiologie. Amintim cărŃile concepute de Ion Ianoşi – Dostoievski - tragedia
subteranei, Valeriu Cristea - Tânărul Dostoievski, Liviu Petrescu - Dostoievski. Marin
Sorescu aduce nu o dată vorba despre Dostoievski, punând în paralelă opera poetului
Baudelaire cu cea a romancierului rus (eroii care încep să-şi povestească mizeria de viaŃă).
Dostoievski - Tragedia subteranei din 1968, de Ion Ianoşi (reeditată la Editura
Teora, 2000), amplu studiu monografic, are meritul de a sintetiza o bună parte din
bibliografia scrisă pe marginea operei. Partea întâi, „o tragedie în cinci acte”, este dedicată
romanelor mari. Partea a doua, Ecouri şi interferenŃe, este intitulată după autorii avuŃi în
vedere: Nietzsche, Şestov, Gide, Camus, Thomas Mann. Ultima parte, Dostoievski şi
Tolstoi, este povestea unui cuplu spiritual, doi titani care nu s-au cunoscut niciodată, dar
şi-au citit operele, au făcut schimb de impresii mereu prin intermediari, au susŃinut un
dialog viu, incitant, înscris cu litere de aur in istoria literaturii universale. Punctul cel mai
înalt al comentariului obiectiv a fost atins în exegeza românească de către Valeriu Cristea,
în cele două volume din DicŃionarul personajelor lui Dostoievski, primul consacrat marilor
romane (Editura Cartea Românească, 1983), al doilea, „micilor romane”, premergătoare sau
paralele (Editura Cartea Românească, 1995).
O atenŃie deosebită îi acordă lui Dostoievski Liviu Petrescu, în mai multe dintre
studiile sale. AtenŃia sporită acordată de autor problemei credinŃei şi a individului se
concretizează în Romanul condiŃiei umane, 1979, în care surprinde permanenta oscilaŃie a
condiŃiei umane între aspiraŃie şi cădere. Atitudinea personajului romanesc are să
penduleze, prin urmare, între supunere şi răzvrătirea orgolioasă, dorinŃa de contestare.
Personajul dostoievskian renunŃă să mai trăiască pentru sine, răscumpărându-şi păcatul
printr-o aservire voluntară, printr-o recunoaştere a dreptului pe care Celălalt l-ar avea, de a
centraliza la sine tot ceea ce există.
Şi în sfera relaŃiilor cu Celălalt aservirea generează răzvrătire, refuzul dreptului la o
prezenŃă absolută. Se poate observa în romanul dostoievskian Adolescentul strădania de a
15
distruge autoritatea incontestabilă a Celuilalt. Din relaŃiile cu Celălalt nu trebuie să
lipsească reciprocitatea, circularitatea, în limbajul autorului. Atitudinea lui Mâşkin reclamă
aceeaşi generozitate, egalitate în relaŃiile cu ceilalŃi, trecând peste amănuntul că eroul nu
este decât un „idiot”.
Liviu Petrescu, în Scriitori români şi străini, Cluj-Napoca, 1973, ia în discuŃie Trei
meditaŃii dostoievskiene. El depistează în opera lui Dostoievski arhetipul unui personaj
literar, „antieroul”, ce avea să devină expresia cea mai caracteristică a modernităŃii. Cea
de-a doua meditaŃie este centrată pe „romanul polifonic”. În concepŃia lui Bahtin,
Dostoievski trebuie considerat creatorul adevăratei polifonii, precursor al romanului
modern, romanul vest-european necunoscând până la Dostoievski decât naraŃiunea de tip
monologic. Liviu Petrescu consideră că interpretarea lui Bahtin este profund eronată, pentru
că a confundat „proiectele parŃiale” ca voci distincte, nesesizând că ele ar fi doar o fază
intermediară într-un proces pe care alŃii l-au dus până la capăt. Ideea „polifoniei”, a
„dialogului între voci diferite”, o consideră pură iluzie, la Dostoievski se afirmă de fapt „o
singură voce”. Cea de-a treia meditaŃie priveşte însemnătatea „ideii” în universul
dostoievskian. Se ştie că ceea ce defineşte personajul dostoievskian este o stare de
permanentă căutare intelectuală, pasiunea pentru o idee. Liviu Petrescu îl declară pe
Dostoievski, în ciuda unor tendinŃe ale criticii europene, nu atât un scriitor al ideii, cât un
creator de mituri.
Albert Kovács, în Poetica lui Dostoievski, Bucureşti, 1987, vorbeşte despre
dedublare, structură şi semnificaŃie, statutul fantasticului în poetica lui Dostoievski,
polemica în jurul fantasticului şi al excepŃionalului, despre spaŃiu şi timp, arta narativă
„imperfectă şi lipsită de stil”. Veridică şi pertinentă este concepŃia lui Albert Kovács
privind realitatea în artă, aceasta asimilând fantasticul şi excepŃionalul. Dostoievski susŃine
că ceea ce majoritatea numesc fantastic şi excepŃional pentru el reprezintă esenŃa în sine a
realităŃii. Caracterul obişnuit, banal al fenomenelor şi privirea cazonă asupra lor nu este
realism, ci dimpotrivă. Oricare număr al oricărui ziar relatează asemenea întâmplări, care
sunt în acelaşi timp cele mai reale şi cele mai extraordinare. Scriitorii le consideră
fantastice, dar ei nu sunt preocupaŃi de ele, cu toate că acestea sunt în realitate, fiindcă sunt
fapte. Dostoievski mai afirmă că nu Idiotul său este fantastic, ci însăşi realitatea, şi încă
realitatea cea mai obişnuită.
16
În pofida calificativelor atribuite artei sale, sau de slăbire a atenŃiei faŃă de presupusa
perfecŃiune a textului, în lucrarea amintită autorul remarcă modelul nou de perfecŃiune pe
care îl identificăm în intensitatea comunicării, în fina investigare a conştiinŃei umane, în
imaginea artistică multidimensională, în bogăŃia lexicală, în autenticitate. Drept consecinŃă,
în postmodernism s-a remarcat apariŃia unei tendinŃe de căutare a unui dialog cu proza de
tradiŃie realistă rusă.
În Mit şi semnificaŃie în proza rusă, Elena Abrudan, vorbind despre deconstrucŃia
mitului în postmodernism, afirmă că Dostoievski a prevăzut criza culturii occidentale şi
căderea umanismului ateu, care se transformă în antiumanism, ducând la dezumanizare. „În
locul antiumanismului timpurilor noi, Dostoievski a promovat umanismul creştin, care
afirmă că valoarea absolută a individului se evidenŃiază nu atât prin sine însuşi, ci ca
imagine a lui Dumnezeu. În limbaj filosofic modern putem spune că Dostoievski a fost
personalist şi nu individualist, personalismul îmbină afirmarea libertăŃii individuale cu
imperativul slujirii societăŃii şi a puterii transcendente, situându-se pe linia
existenŃialismului creştin”. Ideea legăturii mistice, a frăŃiei dintre oameni, specifică lui
Dostoievski, se opune ideii nivelatoare a egalităŃii universale.
Critica literară caracterizează romanele lui Dostoievski drept realiste şi polifonice,
preluând consideraŃiile „sfinŃilor critici” Berdiaev, Bahtin. ExcepŃie face Liviu Petrescu,
care identifică în opera lui Dostoievski antieroul şi o singură voce. Este, de fapt, vocea
scriitorului integrat, expresia integrării totale a credinŃei sale în ştiinŃă, un excelent
mânuitor al scrisului, care a văzut şi matematica, artele, politica din punctul de vedere al
ştiinŃei creştine. ExegeŃii şi comparatiştii Albert Kovács, Valeriu Cristea, Ion Ianoşi au
oferit ample introspecŃii analitice dedicate lucrărilor dostoievskiene. InformaŃii
semnificative pentru tema dată au fost furnizate de cuprinzătoarele monogafii semnate de
Leonid Grossman şi Alexandru Mica.
Un spaŃiu generos se acordă receptării operei lui Dostoievski în spiritul
comentatorilor teologi ruşi, Berdiaev, Şestov, Soloviov, Zenikovski, şi mai apoi români,
Leon Donici Dobronravov, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Sorin Cosma, Paulin Lecca.
La Dostoievski lumea bogată de idei este adâncă şi complexă. Printre lucrările
scrise despre romancierul rus un loc de frunte aparŃine filosofilor religioşi. Despre el au
scris Vladimir Soloviov - Trei discursuri în memoria lui Dostoievski, L. Şestov –RevelaŃiile
17
morŃii (Dostoievski - Tolstoi), Lossky, Dumnezeu şi răul mondial, N. Berdiaev - Filosofia
lui Dostoievski, D. Merejkovski - Tolstoi şi Dostoievski, V. Rozanov - Legenda despre
Marele Inchizitor, V. Ivanov - Dostoievski şi romanul-tragedie, V. V. Zenikovski - Istoria
filosofiei ruse. În articolele filosofilor religioşi ruşi este relevată apropierea de creaŃia lui
Dostoievski şi sunt numite direcŃiile fundamentale din opera lui Dostoievski.
Gânditorii ruşi reafirmă idealul religios pozitiv al lui Dostoievski, în care a crezut
toată viaŃa. ToŃi eroii săi, fără excepŃie, nădăjduiesc în izbăvirea greşelilor prin iubire şi
iertare universală. Gânditorii filosofi religioşi ruşi au acordat o mare atenŃie problemei
libertăŃii în creaŃia lui Dostoievski, în mod deosebit Lossky. Acesta arată că în cazul eroilor
lui Dostoievski, drumul omului spre libertate începe de la un individualism limită către
furtună, răzvrătirea faŃă de tot, autoiubire şi preŃuire şi duce la zdrobirea personalităŃii
proprii. Exemplele date sunt: Raskolnikov, Stavroghin, Ivan Karamazov. Lossky defineşte
planul de conducere a oamenilor de către Marele Inchizitor, acela de a da oamenilor pâinea
pământească, iar apoi să ia toată puterea şi responsabilitatea în mâna sa.
Recunoscând de la început influenŃa lui Nicolai Berdiaev, autorul Nichifor Crainic
trece în revistă diverse interpretări legate de „afirmarea geniului religios al lui
Dostoievski”, cu trimitere la comentatori francezi, ca André Suarez, Jacques Maritain,
André Gide, sau germani, Ştefan Zweig, Hans Prager, Paul Nartop, ruşi, Vladimir
Soloviov, Nicolae Berdiaev.
Părintele Arhimandrit Paulin Lecca, în Frumosul divin în opera lui Dostoievski,
înŃelege sensul profund şi tainic al Frumosului divin, frumosul ca suferinŃă transfigurată,
dumnezeiasca şi tainica frumuseŃe a Sfintei Treimi, iubitoare de persoane. Cartea cuprinde
pagini nemuritoare despre Frumosul divin, dar şi despre căile şi modalităŃile care ne conduc
la El, printr-o puternică încordare a credinŃei însoŃită de rugăciune, post, milostenie.
De-a lungul timpului, pe baza creaŃiei lui Dostoievski a apărut un număr
impresionant de exegeze, atât în patria sa, Rusia, cât şi în afara hotarelor ei.
Comentatorii teologi ruşi, Berdiaev, Şestov, Soloviov, Zenikovski, şi mai apoi
români, Leon Donici Dobronravov, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Sorin Cosma, Paulin
Lecca oferă operei dostoievskiene o exegeză majoră, care are drept scop „modelarea
omului frumos”. Este o abordare eminamente creştină, din perspectivă evanghelică. În
opinia lor, cheia operei lui Dostoievski se află în Iisus Hristos. Mila, smerenia şi suferinŃa
18
au fost preferate oricăror alte virtuŃi creştine. BiruinŃa binelui asupra răului se realizează
prin iubire. Profunzimea analizei psihologice, simpatia pentru omul mărunt, necăjit,
panslavismul, dinamica acŃiunii şi a personajului, forŃa artistică excepŃională au exercitat şi
exercită o influenŃă puternică asupra literaturii ruse şi universale.
În al treilea rând, se cuvine să acordăm o atenŃie specială nivelului pragmatic, al
influenŃelor asupra scriitorilor români. Accentul este pus pe „funcŃia creatoare a influenŃei”,
respingându-se opiniile care minimalizează influenŃele interne, geniul creator al
receptorului şi ansamblul social general în care procesul are loc. „Fenomenul Dostoievski”
nu e mai puŃin edificator în acest sens, el a generat ecouri în timp, tematic mai apropiate sau
mai îndepărtate de creaŃia lui.
Ion Luca Caragiale, în drama Năpasta, dezvoltă acelaşi subiect ca în Crimă şi
pedeapsă, însă zugrăveşte o altă stare sufletească: groaza şi consecinŃele ei, care cuprind
sufletul după o crimă comisă. Sentimentul de groază îl regăsim şi în nuvela O făclie de
Paşte. Împotriva tuturor aparenŃelor, nu prin O făclie de Paşte sau Năpasta se apropie
Caragiale de Dostoievski, ci prin întreaga sa operă comică. Tehnica paroxismului,
inteligenŃa, luciditatea implacabilă, toate acestea sunt comune celor doi, de asemenea,
„uverturile savante” cu care sunt pregătite îndelung intrările unor personaje: Versilov,
Stavroghin, CaŃavencu.
Arghezi, prin temperamentul său contradictoriu de mistic religios, se apropie de
Dostoievski şi încearcă primele transpuneri în română, chiar dacă prin intermediar francez.
Nicolae Steinhardt consonează cu Dostoievski prin ideea suferinŃei cu rol
purificator şi izbăvirea prin credinŃă. Astfel, adevăraŃii creatori convertesc suferinŃa în
produs cultural şi, de multe ori, s-a dovedit că opera de artă s-a născut din suferinŃă şi cu
suferinŃă. Steinhardt le vede pe toate teologic, el însuşi mărturiseşte: „condiŃia umană este o
condiŃie teologală (…) însuşirea specifică omului e gândirea teologică”. Există în volumul
Incertitudini literare (I), un fragment în care N. Steinhardt corectează erorile de interpretare
ale logicii lui „doi ori doi” din Însemnări din subterană a lui F. M. Dostoievski. Personajul
de acolo spunea că „doi ori doi egal cu patru” este un principiu de moarte şi că n-ar strica
uneori ca doi ori doi să facă cinci.
Ov. S. Crohmălniceanu, dintre toŃi comentatorii romanului MoromeŃii de Marin
Preda, afirmă că ługurlan face parte din familia umiliŃilor şi obidiŃilor.
19
Liviu Rebreanu se raportează la Dostoievski prin vocaŃia tragicului, rolul purificator
al războiului, iar H. P. Bengescu prin introspecŃie şi boală, aceştia fiind continuatori ai
operei dostoievskiene. În capitolul Nunta, din romanul Ion, în chip dostoievskian, autorul îl
surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare care îl ispitesc succesiv, în
momentul cununiei cântărindu-le mental pe Florica şi pe Ana. Şi romanele lui Gib
Mihăiescu au influenŃe ruseşti, mulŃi critici vorbind despre dostoievskianism, însă textele
sale, deşi asemănătoare prin obiect, se deosebesc prin luciditate şi limpezime de tenebrele şi
atmosfera neguroasă a operei lui Dostoievski. Deşi influenŃa scriitorului rus asupra
romanului românesc nu intra în obligaŃia lucrării noastre, despre acest subiect Elena
Loghinovski a scris chiar o carte specială, am considerat că introducerea unor opinii critice
concluzive întregesc viziunea generală a receptării lui Dostoievski în cultura română.
Vladimir Dogaru este de părere că între cei doi scriitori există o înrudire de
„structură sufletească” şi nu de „filiaŃiune livrescă”. Nu pot lipsi din suita scriitorilor
reprezentativi pentru afinităŃi dostoievskiene scriitori ca Nicolae Steinhardt, Dumitru
Stăniloae, Richard Wurmbrand, Valeriu Anania. Evident, exemple precum cele oferite până
aici pot ilustra influenŃa lui Dostoievski asupra literaturii române.
După cum am mai spus, referinŃe critice despre influenŃa lui Dostoievski asupra
literaturii române oferă şi Elena Loghinovski în Dostoievski şi romanul românesc, precum
şi Gheorghe Barbă în Prelegeri de literatură rusă şi relaŃii literare româno-ruse, Marin
Preda şi scriitorii ruşi.
Recunoscând personalitatea copleşitoare a lui Dostoievski, aproape toŃi scriitorii
aparŃinând oricărei generaŃii, Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Liviu
Rebreanu, Marin Preda, Nicolae Breban îşi revendică descinderea din Dostoievski.
ExcepŃie face Camil Petrescu, ostil romanului dostoievskian, adept exclusivist al modului
de creaŃie proustian. Exemplul lui Dostoievski este cel al scriitorului care rămâne un model
pentru noile generaŃii, alături de multe altele.
Subcapitolul InfluenŃe şi afinităŃi dostoievskiene, de apreciabilă amploare, se fixează
pe opera scriitorilor teologi Nichifor Crainic, Nicolae Steinhardt, Richard Wurmbrand,
Valeriu Anania, Dumitru Stăniloae, Petre łuŃea. El cuprinde atât prezentarea generală a
teologilor filosofi români, cât şi paralelismele dintre gânditorii religioşi şi analiza
reflecŃiilor acestora despre Dostoievski. Am preferat termenul de afinitate celui de
20
influenŃă, care presupune o relaŃie logică de la cauză la efect între emiŃător şi receptor.
Termenul de afinitate presupune statut inconştient, asemănare, apropiere şi este ansamblul
asemănărilor de stil, structură, stare de spirit sau idee în operele a doi scriitori între care nu
există altă legatură necesară. Ne-am oprit la cei şase scriitori teologi, întrucât influenŃa lui
Dostoievski asupra lor este demonstrabilă; fiind „postdostoievskieni”, criteriul nostru a fost
unul cronologic şi tematic. ToŃi sunt legaŃi prin destin, prin interes, prin experienŃă, fapt ce
presupune afinităŃi teologice.
Cercetarea întreprinsă continuă cu identificarea unor asemănări şi deosebiri între
Dostoievski şi scriitorii amintiŃi din literatura teologică românească. MenŃionăm câteva
afinităŃi dostoievskiene specifice pentru fiecare dintre gânditorii religioşi amintiŃi.
Nichifor Crainic este iniŃiatorul curentului gândirist, care iniŃial s-a rezumat la
continuarea liniei Sămănătorului, dar treptat a deplasat accentul pe latura spirituală,
credinŃa religioasă ortodoxă ocupând locul important. Astfel, gândirismul este un
tradiŃionalism spiritualizat şi de aceea este numit uneori chiar ortodoxism.
Pseudonimul pe care şi l-a luat Nichifor Crainic are rezonanŃă răsăriteană, cu care
pare a avea profunde afinităŃi şi prin semnificaŃiile care le poartă (de la gr. nike-phoros
„purtător de victorie” şi crainic, „vestitor”, derivat probabil din crai, vocabulă de nobleŃe
arhaică, dar şi de încărcătură religioasă, evocând pe ,,regii magi” - ,,craii de la Răsărit” ,
,,cel ce aduce vestea izbânzii), atât prenumele, cât şi numele, făcând trimitere la rege, la
craii de la Răsărit.
Recunoaştem în Dostoievski şi creştinismul rus o profundă şi bună cunoaştere a
operei dostoievskiene aşa cum a fost interpretată de Berdiaev.
Nichifor Crainic a promovat o cultură română ce trebuie reconsiderată din
perspectivă etnicistă şi ortodoxă, întrucât nu se poate crea cu adevărat decât în spiritul
autohton şi în baza tradiŃiei. El urmăreşte o autohtonizare a tradiŃiei religioase.
Doctrina pocivenicestvo, rezultatul unei teorii proprii a lui Dostoievski, de factură
etnică, intrată în circuitul european sub numele de narodnicism, preconizează armonia
socială şi unirea claselor sociale, unitatea poporului cu pătura cultă în consens cu
ortodoxismul tradiŃionalist, considerat singura cale de rezolvare a antagonismelor sociale,
după „legea evanghelică a lui Hristos”.
21
Dostoievski a oferit multe repere de meditaŃie gânditorilor ortodoxiei ruse, printre
care şi tema vinovăŃiei universale, recunoscută de aceştia.
Se poate afirma că influenŃa lui Dostoievski asupra lui Nichifor Crainic se manifestă
în sensul general al ortodoxismului, primul depăşind cu mult graniŃele ortodoxismului
răsăritean, chiar şi sub aspectul receptării şi al influenŃei.
Nicolae Steinhardt, adânc pătruns de morala creştină, citează deseori din
Dostoievski. Crezul său artistic slavofil ne îndreptăŃeşte să credem că Steinhardt deŃine o
foarte bună cunoaştere a operei lui Dostoievski.
Amândoi pun libertatea, suferinŃa, fericirea în centrul proiectului lor existenŃial.
Steinhardt, „colportor intelectual de elite”, valorizează în Jurnalul fericirii tema
despre fericire şi libertatea omului din Marele Inchizitor, a doua ispitire a lui Iisus, când
Marele Inchizitor îi spune că în lume nu există decât trei forŃe să câştige voinŃa omului:
miracolul, taina şi autoritatea. Pentru Steinhardt motivele: miracol, autoritate, constrângere,
evidenŃă sunt resemantizate. Celebra imagine a lui Iisus din Legendă este actualizată şi
conturată în Jurnal într-o percepŃie originală, ca un adevărat gentlemen, înzestrat cu însuşiri
minunate, aristocrat discret, iertător, încrezător în oameni.
Pentru Dostoievski şi Steinhardt, suferinŃa e un spectacol sfânt. În limbaj teologic,
suferinŃa este dată ca aport fundamental pentru desăvârşire. Arhetipul, prototipul Hristos,
s-a desăvârşit în suferinŃă.
La fel ca Dostoievski, Steinhardt rămâne actual prin ancorarea adâncă în realitate,
trăind epoca cu toate bucuriile şi aspiraŃiile ei.
Wurmbrand, creştin format la şcoala suferinŃei pentru Hristos, vorbeşte despre
captivitatea reală şi creată, despre sentimentul deznădejdii, al disperării în lumea atât de
pestriŃă a închisorii, evidenŃiind, la fel ca Dostoievski, adevărul Scripturii cu privire la
suferinŃă: ,,Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat Harul nu numai să credeŃi în El, ci să
şi pătimiŃi pentru El”. (Filipeni I, 29)
Adâncindu-se în literatura abisurilor sufleteşti, al cărei magister incontestabil
rămâne Dostoievski, în Predici în celula singuratică, Wurmbrand polemizează cu acesta în
problema destinului şi a implicaŃiilor acestuia în viaŃa omului. Problema destinului rămâne
o temă de meditaŃie fundamentală a culturii şi filosofiei din toate timpurile, fie că îl
22
consideră un factor decisiv al existenŃei exacerbându-i importanŃa, fie că-i minimalizează
importanŃa, mergând până la negarea absolută.
Lucrarea Marx şi Satan actualizează şi valorizează Legenda Marelui Inchizitor a lui
Dostoievski, atât tematic, prin mitul lui Marx, puterea absolută exprimată prin preferinŃa
satanică de netăgăduit a lui Marx pentru comunism, cât şi prin motivele biblice întâlnite:
iubirea care anihilează ura, iubirea de Dumnezeu şi de cei creaŃi de El şi care au suferit în
regimul marxist-comunist, fiind privaŃi de libertatea creştină.
Asemeni lui Dostoievski, Steinhardt şi Wurmbrand au cunoscut transformări
spirituale radicale, ca de exemplu convertirea la creştinism. Pentru toŃi metamorfoza se
leagă de experienŃa închisorii, deci a unui spaŃiu al pierderii libertăŃii. Pentru ei, libertatea şi
credinŃa sunt consubstanŃiale. SuferinŃa este o provocare spre o cunoaştere mereu
superioară.
Dragostea pentru cei ce se confundă cu suferinŃa îi apropie de Dostoievski.
Valeriu Anania, un scriitor şi teolog împlinit, este un cunoscător profund al operei
lui Dostoievski şi al textului biblic totodată. La fel ca Dostoievski, concepŃia lui Valeriu
Anania despre lume nu este un sistem abstract de idei, ci constă în intuiŃia artistică genială,
ideatică, filosofică de cunoaştere a destinului uman şi universal. Anania află izvoarele
frumosului în Hristos cel înviat, asemeni lui Dostoievski.
Opera lui Dostoievski a influenŃat formarea personalităŃii creatoare a poetului,
dramaturgului şi eseistului Valeriu Anania în două etape: prima, a studenŃiei, iar a doua
etapă, bazată pe o recitire integrală a operelor, cu noi adnotări şi reflecŃii, valorificând ce e
mai bun din lectura acestuia. În viziunea celor doi, Anania şi Dostoievski, cultura
depozitează sacralitate.
Dumitru Stăniloae, „teolog al bucuriei hristocentrice”, este o personalitate complexă
a spiritualităŃii noastre, cu o vastă operă teologică, una dintre figurile proeminente ale
ortodoxiei româneşti dintotdeauna.
Am punctat asocierile şi deosebirile, disocierile artei sale de cele ale înaintaşilor,
întotdeauna subliniind cota de originalitate a creaŃiei sale, cu referire la accentul pus pe
capacitatea de a-l afirma pe Hristos şi iubirea sa pentru fiecare fiinŃă umană.
Se pot distinge mai multe afinităŃi între Stăniloae şi Dostoievski, dar predominante
sunt: înrudirea spirituală, metoda riguroasă a citării, controlul traducerii, investigarea
23
exhaustivă a izvoarelor şi, mai presus de toate, claritatea expunerii. Provenit din aceeaşi
tradiŃie teologică, la fel ca Dostoievski, Stăniloae citează deseori scrierile marilor gânditori
ruşi Berdiaev, Soloviov, Bulgakov, ce sunt adesea evocate în subsolul cărŃilor sale, pe care
le-a preluat fără idolatrie şi complexe. Spre exemplu, Stăniloae cade de acord cu Bulgakov
asupra tezei dimensiunii universale a naturii umane asumate prin întrupare de Iisus Hristos.
Pentru cei doi, Stăniloae şi Dostoievski, omul ca persoană şi realitate particulară,
dar şi ca o realitate universală, este pus sub iminenŃa divină. Religia este cadrul în care se
pregăteşte pentru întâlnirea cu Dumnezeu, conştientizează existenŃa lui Dumnezeu.
Asemănarea dintre Stăniloae şi Dostoievski este evidentă din punct de vedere estetic
şi remarcabil subliniată prin sensibilitatea faŃă de frumuseŃe, care dă o înaltă valoare darului
imaginaŃiei artistice. La fel ca Dostoievski, a cărui convingere era că „frumuseŃea va mântui
lumea”, părintele Stăniloae consideră frumuseŃea un principiu obiectiv în creaŃie,
descoperindu-i mărirea divină.
Sinteza apofatic - catafatic, cunoaşterea comunitară sunt superioare misticismului
lui Lossky. Pentru amândoi, motivul rugăciunii este mijloc de comunicare interpersonală
într-o relaŃie dialogică cu Dumnezeu.
Prin accentul pus pe importanŃa caracterului personal al lui Dumnezeu şi iubirea sa
pentru fiecare fiinŃă umană, pe importanŃa vitală a salvării personale prin Hristos şi nu prin
alte mijloace, ambele teme fiind esenŃiale pentru tradiŃia protestantă apuseană, dar şi pentru
Dostoievski, preotul Stăniloae depăşeşte graniŃele ortodoxismului răsăritean, aducând un
suflu viu teologiei sale faŃă de caracterul predominant ritualistic al ortodoxiei româneşti,
atât de importantă pentru definirea spiritualităŃii neamului, izvorâtă din propria noastră
teologie şi cultură.
Petre łuŃea, în spiritul lui Dostoievski, aminteşte de puritatea izvorului mistic în
artă, de frumuseŃea lui Dumnezeu şi farmecul lumii, fără de care arta rămâne un joc secund,
un spectacol estetic. łuŃea credea în frumuseŃea morală a omului. FrumuseŃea lăuntrică este
cea care contează înainte de orice.
În finalul subcapitolului, putem concluziona că ceea ce i-a unit pe toŃi a fost
suferinŃa, „calea regală a mântuirii” (Petre łuŃea), credinŃa neclintită în Dumnezeu,
revelaŃia. Talentul lor este un dar de la Dumnezeu, care i-a ajutat să-şi păstreze echilibrul
sufletului şi limpezimea minŃii în timpul umilinŃelor din singurătatea izolărilor din „celula
24
cruce”. ExperienŃa carcerală este mobilul revelaŃiei creştine, chiar al botezului în cazul lui
Nicolae Steinhardt şi al lui Richard Wurmbrand. Cultura în care trăim este avidă după
informaŃii noi, după lucruri senzaŃionale. Dostoievski, alături de gânditorii religioşi români
prezentaŃi, Nichifor Crainic, Nicolae Steinhardt, Valeriu Anania, Dumitru Stăniloae, Petre
łuŃea se raportează la teza dimensiunii universale a naturii umane asumate prin întrupare
de Iisus Hristos. Cuvântul Crucii are putere, iar noi nu avem niciun merit. Pentru toŃi
singura forŃă mântuitoare este Iisus Hristos.
Prin încercarea de a defini chipul „etern” românesc de a înŃelege lumea, faŃa
noastră spirituală, căutăm - precizează Mircea Vulcănescu - axa de orientare a spiritului
românesc în existenŃa şi raŃiunea prin care ne justificăm dreptul de a fi români în faŃa
spiritului pur.
Pentru toŃi, legătura dintre om, societate şi cosmos sau dialogul teologului cu
cultura vremii şi cu cercetarea ştiinŃifică sunt un postulat fundamental şi totodată universal.
Preocupările estetice, revenirea la estetica teologică reprezintă expresia maturităŃii abordării
lor intelectuale şi spirituale. ToŃi sunt erudiŃi, au o cultură generală extrem de vastă, iar
scrierile lor sunt însoŃite de felurite note la subsol, explicaŃii de ordin etimologic, istoric,
geografic ş.a. Ele constituie adevărate sinteze de cultură, istorie, literatură, religie, filosofie.
În opinia lor, eticul şi esteticul sunt consubstanŃiale.
În subcapitolul Critici şi istorici literari despre literatura teologică românească am
selectat cercetările, concluziile şi sugestiile unor critici şi istorici literari români despre
literatura teologică românească, în general, şi despre Dostoievski, în special. De o valoare
semnificativă sunt exegezele criticilor şi istoricilor literari români: Răzvan Codrescu,
Gabriel Gheorghe, Lucian Vasile Bâgiu, George Ardeleanu, Emil Bartoş, Silviu Eugen
Rogobete, Eugen Negrici. Însemnările despre influenŃe şi afinităŃi dostoievskiene în
literatura teologică românească constatăm că sunt puŃine, aproape inexistente.
În ceea ce ne priveşte, am încercat, pe bază de texte, să demonstrăm care a fost
zestrea morală, religioasă, creştină pe care Dostoievski a transmis-o unor cugetători
religioşi români. Avem în vedere în mod deosebit convingerea că numai sprijinindu-ne pe
învăŃăturile şi faptele lui Iisus Hristos încercăm să ajungem la adevăr prin smerenie şi
iubire, prin libertatea şi biruinŃa de zi cu zi. De fapt, aceasta înseamnă a-l descoperi pe
Dumnezeu.
25
În concluzie, subiectul acestei teze de doctorat ne-a fost favorizat de autoritatea
permanentă a operei lui Dostoievski. Am avut în vedere tema despre Dostoievski şi
literatura teologică românească pentru că iniŃiază o cercetare nouă, o direcŃie mai puŃin
explorată, şi pentru că, după cum apreciază Nicolae Steinhardt, ,,Dimensiunea omului este
una teologală”.
Despre Dostoievski şi opera lui s-a scris enorm. Punctele de vedere noi pe care
puteam să le introducem erau în legătură cu influenŃe, afinităŃi, ecouri în literatura
teologică românească, precum şi necesitatea introducerii unei delimitări necesare între
literatura teologică şi literatura beletristică, diferite ca obiect şi ca metode de cercetare.
În lucrare am relevat trăsăturile diferenŃiale ale creştinismului în expresie
românească, felul în care acesta apare la cei şase scriitori şi modul cum este tratat la
Dostoievski. Există un specific aparte al fiecărui popor, iar la ruşi slavofilismul oferă notă
specifică ortodoxismului răsăritean.
În ciuda unor asocieri aparent contradictorii, realismul dostoievskian nu pare a fi
mitic, fantastic sau romantic, ci, aşa cum l-a numit printre primii Berdiaev, realism tragic.
Aceasta pentru că reflectă obiectiv existenŃa ca rezultat al ciocnirilor din lumea antagonistă
a societăŃii contemporane prozatorului.
Fiecare model teoretic de analiză a structurii şi receptării operei literare, fie al lui
Hans Robert Jauss, fie al lui Wolfgang Iser, nu oferă o imagine de ansamblu a operei cu
toate aspectele ei definitorii, ci reprezintă doar o modalitate de investigaŃie posibilă, dar nu
exhaustivă.
Traducerile din epocă ale operei dostoievskiene au apărut intermitent şi relativ
târziu, iar sincopele au periclitat devenirea ei istorică.
În structura lucrării a fost implicat un apreciabil material critico-literar românesc,
din care cititorul îşi poate forma o părere concludentă asupra procesului de receptare a
operei lui Dostoievski în România. O asemenea orientare vine în sprijinul ideii că fiecare
exegeză să devină un factor cât mai eficient în promovarea dialogului dintre culturile lumii.
Autenticitatea religioasă nu poate fi înlocuită de niciun fel de filosofie. Numai prin
sinceritatea deplină, care poate fi realizată doar prin libertate deplină, devine posibilă
filosofia religioasă. Pentru religie numai o astfel de filosofie are valoare.
26
În ceea ce priveşte relaŃia religie – ştiinŃă - artă, dincolo de teoriile existente, de
separare, de prietenie şi colaborare, viziunea scriitorilor teologi este integratoare din
punctul de vedere al ştiinŃei creştine, obiectul de studiu al ştiinŃei fiind adevărul lui
Dumnezeu. Religia, ştiinŃa, arta trebuie asumate în autonomia lor, dar nu pot avea soluŃii
decât împreună.
Cât priveşte frumosul, pentru scriitorii amintiŃi nu există frumos teologic şi frumos
artistic, ci doar o formă conjugată a acestora, bazată pe Logosul originar. Deschiderea spre
spaŃiul, cultura şi civilizaŃia rusă ne-a făcut cunoscută opera scriitorului ca fenomen
originar.
Departe de a crea „eroi literari egali celor din Biblie” (Albert Kovács), motivele
filosofice legate de orânduirea divină, cosmică sau socială, de suferinŃă, libertate, robie şi
protest, nefericirea în libertate, libertatea fără fericire sunt interferenŃe, acele permanenŃe
ascunse, specifice în contextul dialogal al culturilor. Scriitorul ca şi creator ar trebui să
exprime frumosul. O etică are fiecare scriitor şi prin scrisul său e imposibil să nu se
exprime şi să exprime implicaŃii etice. În opinia noastră, ruptura dintre etică şi frumos este
imposibilă. Tocmai având în vedere eticul ar trebui să clădim frumosul.
Operele analizate sunt legate între ele prin construcŃia subiectului şi prin
predominanŃa motivelor ontologice. Arhetipul de frumuseŃe şi perfecŃiune este Hristos.
Dumnezeu e unica idee supremă.
În baza analizei comparate a romanului dostoievskian cu literatura teologică
românească, am formulat concluzia teoretică generalizatoare că Dostoievski depăşeşte cu
mult graniŃele realismului şi ale ortodoxismului rus.
Investigarea operei sale a condus pe mulŃi cercetători la concluzia că a-l citi pe
Dostoievski este o mare provocare. A-l interpreta corect este o răspundere. Lectorul
contemporan, fie adept al creştinismului oriental sau occidental, sau la graniŃa dintre ele,
fie intelectual sau om simplu, se poate regăsi în paradigma valenŃelor psihologice, în
polifonia vocilor din romanele sale.
27
BIBLIOGRAFIE
Literatură teologică
Anania, Valeriu, Din spumele mării. Pagini despre religie şi cultură, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1955.
Bălan, I., Convorbiri duhovniceşti, volumul 2, Iaşi, Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990.
Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 2001.
Bulgakov, Serghei, Lumina neînserată. ContemplaŃii şi reflecŃii metafizice, Braşov,
Editura Anastasia, 1999.
Bulgakov, Serghei, Svet nevecernii. SozerŃania i umozrenia, M. Respublika, 1994.
Cosma, Sorin, Ascetica, Timişoara, Editura Marineasa, 2003.
Crainic, Nechifor, Dostoievski şi creştinismul rus, Arhidiecezana Cluj, Bucureşti, Editura
Anastasia, 1998.
Crainic, Nichifor, Nostalgia paradisului, Iaşi, Editura Moldova, 1996.
Eliade, Mircea, Istoria credinŃelor şi ideilor religioase, Bucureşti, Editura ŞtiinŃifică şi
Enciclopedică, 1981.
Filocalia Sfintelor nevoinŃe ale desăvârşirii. Culegere din scrierile SfinŃilor părinŃi,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
Grudem, Wayne, Teologie sistematică, Oradea, Editura Făclia, 1994.
28
McDonald, William, Comentariul biblic al credinciosului - Noul Testament, traducere de
Doru Motz, Oradea, Editura Lampadarul de Aur, 2004.
Stăniloae, Dumitru, Iubire creştină, GalaŃi, Editura Porto Franco, 1993.
Steinhardt, Nicolae, Dăruind vei dobândi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.
Steinhardt, Nicolae, Între viaŃă şi cărŃi, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976.
Steinhardt, Nicolae, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1993.
Steinhardt, Nicolae, Eu însumi şi alŃi câŃiva (eseuri noi şi vechi), Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 2001.
Stăniloae, Dumitru, Iisus Hristos sau restauratorul omului, Sibiu, 1943.
Stăniloae, Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă, 3 volume, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978.
Stăniloae, Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Craiova, 1986.
Stăniloae, Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, Editura Institutului şi
de Mistică al Bisericii Ortodoxe, 2002.
Steinhardt, Nicolae, Dăruind vei dobândi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.
29
łuŃea, Petre, Omul. Tratat de antropologie creştină. Addenda. Filosofie şi teologie. Iaşi,
Editura Timpul, 2001,
Wurmbrand, Richard, De la suferinŃă la biruinŃă, Bucureşti, Editura Stephanus, 1994.
Wurmbrand, Richard, Drumul spre culmi, Bucureşti, Editura Stephanus, 1994.
Wurmbrand, Richard, Predici în celula singuratică, Bucureşti, Editura Stephanus, 1994.
Wurmbrand, Richard, UmpleŃi vidul, Bucureşti, Editura Stephanus, 1994.
Wurmbrand, Richard, Marx şi Satan, Bucureşti, Editura Stephanus, 1994.
Wurmbrand, Richard, Oglinda sufletului românesc, Bucureşti, Editura Stephanus, 1994.
Wurmbrand, Richard, Dacă zidurile ar putea vorbi, Bucureşti, Editura Stephanus, 1995.
Wurmbrand, Richard, Oracolele lui Dumnezeu, Bucureşti, Editura Stephanus, 1996.
Wurmbrand, Savina, NobleŃea suferinŃei, Bucureşti, Editura Stephanus, 1992.
30
Beletristică
Anania, Valeriu, Amintirile peregrinului apter, nuvele şi povestiri, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1990.
Anania, Valeriu, Rotonda plopilor aprinşi, Bucureşti, Editura Florile Dalbe, 1995.
Anania, Valeriu, Opera literară. Străinii din Kipukua, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2003.
Balzac, Comedia umană, Bucureşti, Editura Univers, 1981.
Blaga, Lucian, Zamolxe. Mister păgân, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
Breban, Nicolae, Animale bolnave, Iaşi, Editura Canova , 1992.
Caragiale, I. L., O scrisoare pierdută, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.
Dostoievski, F. M., Opere (în 11 volume), Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală,
1966.
Dostoievski, F. M., Sobraniie socinenia, v 30-ti tomah, Leningrad, 1973. Eliade, Mircea, Huliganii, Bucureşti, Editura Garamond InternaŃional, 1995.
Preda, Marin, Cel mai iubit dintre pământeni, vol.I, II,bIII, Oradea, Editura Cartex Serv,
2002.
Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.
Rebreanu, Liviu, Pădurea spânzuraŃilor, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1995.
Rebreanu, Liviu, Ion, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1995.
31
Tudor, Daniil Sandu, Taina rugului aprins. Scrieri şi documente inedite, Bucureşti, Editura
Anastasia, 1999.
322 vorbe memorabile ale lui Petre łuŃea, cu o prefaŃă de Gabriel Liiceanu, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2006.
32
Critică literară
Abrudan, Elena, Mit şi semnificaŃie în proza rusă, Cluj-Napoca, Editura Casa CărŃii de
ŞtiinŃă, 2004.
Ardeleanu, George, Nicolae Steinhardt. Monografie, antologie comentată, receptare
critică, Braşov, Editura Aula, 2000.
Bartoş, Emil, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Oradea,
Editura Institutului Biblic “Emanuel” din Oradea, 1999.
Borges, J. L., Carte de nisip, Traducere de C.Hăulică, Bucureşti, Editura Univers, 1983.
Bachelard, Gaston, Poetica reveriei, Piteşti, Editura Paralela 45, 1960.
Baconsky, Teodor; Cazaban, Bogdan Tătaru, (coordonatori) Dumitru Stăniloae sau
paradoxul teologiei. Centenar 1903/2003, Bucureşti, Editura Anastasia, 2003.
Bahtin, M, Eroul şi poziŃia autorului faŃă de erou în opera lui Dostoievski, Editura Cartea
Românească, 1970.
Barbă, Gheorghe, Prelegeri de literatură rusă şi relaŃii literare româno-ruse, Bucureşti,
Editura UniversităŃii, 1995.
Barbă, Gheorghe, Marin Preda şi scriitorii ruşi, «Romanoslavica», XXII, Bucureşti,
1984
Bălănescu, Sorina, Simple propoziŃii. Încercări de poetică, Iaşi, Editura UniversităŃii
«Al.I.Cuza», 1994.
33
Bâgiu, Lucian Vasile, Valeriu Anania. Scriitorul, (prefaŃă de V. Fanache), Cluj-Napoca,
Editura Limes, ColecŃia ,,Monografii”, 2006.
Belinski, V. G., Polnoe sobraniie socinenii (Opere complete) I-XIII, Moskva, izd. AN
SSSR, vol. VIII, 1953-1959.
Berdiaev, Nicolai, Filosofia lui Dostoievski, colecŃia Eseuri de ieri şi de azi, Iaşi, Institutul
European, 1992.
Berdiaev, Nicolai, Încercare de metafizică eshatologică, Bucureşti, Editura Paideia, 1999
Berdiaev, Nicolai, Sensul istoriei, Iaşi, Polirom, 1996.
Blaga, Lucian, Filosofia valorilor, vol. X, Bucureşti, Editura Minerva, 1987.
Boldea, Iulian, Vârstele criticii, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005.
Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti,
Editura Minerva, 1988.
Ciobanu, Valeriu, F. M. Dostoievski în România, în Studii şi cercetări de istorie literară şi
folclor, 1963.
Cioran, Emil, Singurătate şi destin, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991. Codrescu, Răzvan, De la Eminescu la Petre łuŃea, Braşov, Editura Anastasia, 2000. Cristea Valeriu, DicŃionarul personajelor lui Dostoievski, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, volumul I, 1983.
34
Cristea Valeriu, DicŃionarul personajelor lui Dostoievski, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, volumul II, 1996.
Cristea Valeriu, DicŃionarul personajelor lui Dostoievski, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, volumul III, 2007.
Cristea Valeriu, Tânărul Dostoievski, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971.
Cotorcea, Livia, În căutarea formei, Iaşi, Editura UnivesităŃii „Al. I. Cuza”, 1995.
Cubleşan, Constantin, DicŃionarul personajelor din Teatrul lui Lucian Blaga, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 2005.
Dan, Sergiu Pavel, FeŃele fantasticului, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005.
DanŃiş, Gabriela, Scriitori străini, Bucureşti, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, 1981.
Dănişor, Gheorghe, Metafizica libertăŃii, Piteşti, Paralela 45, 2006.
Dima, Alexandru, Conceptul de literatură universală şi comparată. Studii teoretice şi
aplicative, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R, 1967.
Dima, Alexandru, Principii de literatură comparată, Bucureşti, EL, 1969.
Drimba, Ovidiu, Istoria culturii si civiliŃiei, vol. III, Bucureşti, Editura Ştiintifică şi
Enciclopedică, 1987.
Ducrot, Oswald; Schaeffer, Jean-Marie; Noul dicŃionar enciclopedic al ştiinŃelor
limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996.
35
Duşa, Rodica, Microantologie. DicŃionar de concepte operaŃionale, Târgu-Mureş, Editura
Tiporom, 2000.
Eliade, Culianu, DicŃionar al religiilor, Iaşi, Polirom, 2007.
Eliade, Mircea, Dostoievski şi tradiŃia europeană, în Fragmentarium, Bucureşti, 1939.
Fanache, V., Caragiale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.
Gheorghe, Gabriel, Petre łuŃea, Între Legendă şi Adevăr, Bucureşti, FundaŃia Gândirea,
2003.
Gide, André, Dostoievski, Paris, 1933.
Grigorescu, Dan; Alexandrescu, Sorin, Romanul realist în secolul al XIX-lea, Bucureşti,
Editura Enciclopedică Română, 1971.
Grigorescu, Dan, Introducere în literatura comparată. Teoria, Bucureşti, Universul
Dals&Semne, 1997.
Grossman, Leonid, Titanul. ViaŃa lui Dostoievski, Traducere de George Iaru, Bucureşti,
Editura Lider, 1998.
Grossman, Leonid, Poetika Dostoevskogo (Poetica lui Dostoievski), Gosudarstvenaia
Akademia Hudojestvennîh Nauk, Moskva, 1925.
Hugo, Victor, Proses philosophiques, Paris, O.C. Robert Laffont S.A., 1985.
Iancu, Marin; Vlădescu Andreea, Marin Preda, DicŃionar de personje, Bucureşti, Editura
Festina, 1995.
36
Ianoşi, Ion; Dostoievski: Dostoievski - tragedia subteranei, Dostoievski şi Tolstoi: Poveste
cu doi necunoscuŃi, Bucureşti, Editura Teora, 2000.
Ianoşi, Ion, Studiu introductiv la Dostoievski, în Opere, vol. XI, Bucureşti, Editura Univers,
1974.
Iser, Wolfgang, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006.
Jauss, Hans Robert, ExperienŃa estetică şi hermeneutică literară, Bucureşti, Editura
Univers, 1983.
Kariakin, Iuri, Dostoievski i kanun XXI veka (Dostoievski şi ajunul secolului XXI), Moskva,
1989.
Kovács, Albert, Poetica lui Dostoievski, Bucureşti, Editura Univers, 1987.
Kuleşova, V. I., Ruskaia literatura XIX-ovo veka i hristianstvo, Izd. Moskovskogo
Universiteta, 1997.
Lecca, Paulin, Frumosul divin în opera lui Dostoevschi, Bucureşti, Editura Discipol, 1998.
Leontiev, Konstantin; Soloviov, Vladimir; Rozanov, Vasili; Bulgakov, Serghei; Berdeaev,
Nikolai; Frank, Semion, Marele Inchizitor: Dostoievski - Lecturi teologice, Iaşi, Editura
Polirom, 1997.
Lintvelt, Jaap, Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă, Editura Univers, 1994.
Loghinovski, Elena, Dostoievski şi romanul românesc, Bucureşti, Editura Est-Vest, 2003.
Lossky, N. O., Uslovia absoliutnogo dobra (CondiŃiile răului absolut), Moskva, 1991.
Lossky, N. O., Omul şi răul universal, Moskva, 1994.
37
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Editura Minerva,
1981.
Magheru, Paul, SpaŃiul stilistic, ReşiŃa, Editura Modus, P.H., 1998.
Magheru, Paul, Literatura insignifiantului, ReşiŃa, Editura Modus, 1997.
Magheru, Paul, UmilinŃă şi orgoliu, în Cultura şi literatura rusă, Editura UniversităŃii din
Oradea, 2006.
Marga, Andrei, Introducere în filosofia contemporană, Bucureşti, Editura ŞtiinŃifică şi
Enciclopedică, 1988.
Marga, Andrei, Religia în era globalizării, Cluj-Napoca, Editura FundaŃiei pentru Studii
Europene, 2006.
Marino, Adrian, Comparatism şi teoria literaturii, traducere de M.Ungureanu, Iaşi, Editura
Polirom, 1998.
Merejkovski, D., Estetica şi critica, (2 volume), volumul 1, Moskva, Izd. Respublika, 1994.
Merejkovski, D, L. Tolstoi i Dostoievski, Moskva, Izd. Respublika, 1995.
Mica, Alexandru, Feodor Mihailovici Dostoevski, de la realismul autentic la realismul
fantastic, Iaşi, Editura Junimea, 2007.
Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creaŃia literară la postmodernism,
Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2000.
Moceanu, Ovidiu, Teologie şi filologie, Piteşti, Editura Paralela 45, 2003.
38
Mociulski, K, Gogol. Soloviov. Dostoievski., Moskva, Izd. Respublika, 1995.
Neceaeva, V. S, Tânărul Dostoievski, 1821-1849, Moscova, Editura Nauka, 1979.
Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008.
Novikov, Mihai, Scriitori ruşi, Bucureşti, Editura Univers, 1972. Paleologu, Alexandru, Moştenirea creştină a Europei, ColecŃia Biblioteca Ortodoxă,
Cluj-Napoca, Editura Eicom, 2003.
Pavel, Sorin; Crăciune, Ioan; Tite, Gheorghe; Tatu, Nicolae; ErcuŃă, Petre; Lăpuşneanu,
Gheorghe, Petre łuŃea. Reformă naŃională şi cooperare, Bucureşti, Editura Elion, 2001.
Petrescu, Liviu, Scriitori români şi străini, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973.
Petrescu, Liviu, Romanul condiŃiei umane, Bucureşti, Editura Minerva, 1979.
Pilat, Dinu, Dostoievski în conştiinŃa literară românească, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1976.
Pleşu, Andrei, Minima Moralia, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Popovici, Vasile, Lumea personajului, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1997.
Prince, Gerald, DicŃionar de naratologie, Bucureşti, Editura Institutul European, 2004.
Radian, Sanda, CorelaŃii între literatura română şi literatura universală, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1978.
39
Rogobete, Silviu Eugen, O ontologie a iubirii. Subiect şi realitate personală supremă în
gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
Ruşti, Doina, Enciclopedia culturii umaniste, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006.
Sângeorzan, Zaharia, Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, I, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989.
SimuŃ, Ion, Rebreanu dincolo de realism, Oradea, Biblioteca Revistei Familia, 1997.
SimuŃ, Ion, Liviu Rebreanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Braşov,
Editura Aula, [s. a.]
SimuŃ, Ion, TendinŃe în proza română contemporană, în volumul Romanul românesc în
colocvii, 2002.
Soloviov, V., Trei meditaŃii în memoria lui Dostoievski, volumul 2, Moskva, 1990.
Stăniloae, Dumitru, PoziŃia domnului Lucian Blaga faŃă de creştinism şi ortodoxie,
Bucureşti, Editura Paideia, 2002.
Stoian, M. Ion, DicŃionar religios, Bucureşti, Editura Geramond, 1994.
Struve, Nichita, Pravoslavie i cultura, Moskva, Hristianskoie Izdatielstvo, 1992.
Şestov, Lev, RevelaŃiile morŃii (Dostoievski - Tolstoi), Iaşi, Institutul European, 1993.
Şklovski, Viktor, Despre proză, volumul 2, traducere de Inna Cristea, Bucureşti, Editura
Univers, 1976.
40
Şoptereanu, Virgil, Istoria literaturii sovietice ruse. Receptarea ei în România, Bucureşti,
Editura UniversităŃii din Bucureşti, 1987.
Ştefănescu, Alex, Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, Bucureşti, Editura
Maşina de scris, 2005.
łuŃea, Petre, Mircea Eliade, Oradea, Biblioteca Revistei Familia, 1992.
Valette, Bernard, Romanul. Introducere în metodele şi tehnicile moderne de analiză,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1997.
Virginia Woolf, Eseuri, Bucureşti, Editura Univers, 1972.
Vianu, Tudor, F.M. Dostoievski, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957.
Vianu, Tudor, Studii de literatură universală şi comparată, Editura Academiei R.P.R,
1963.
Vlad, Ion, Aventura formelor, geneza şi metamorfoza genurilor, EDP, 1996.
Vlad, Ion, Lecturi constructive, Bucureşti, Cartea Românească, 1975.
Vlad, Ion, În labirintul lecturii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999.
Vulcănescu, Mircea, Dimensiunea românească a existenŃei, Bucureşti, Editura FundaŃiei
Culturale Române, 1991.
Wellek, Rene, Criza literaturii comparate, în Conceptele criticii, Bucureşti, Editura
Univers, 1970.
Wellek, Waren, Teoria literaturii, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967.
41
Woolf, Virginia, Eseuri. Puncte de vedere ale ruşilor, Bucureşti, Editura Univers, 1970.
Zaciu, Mircea; Papahagi Marian; Sasu Aurel, DicŃionarul scriitorilor români, Bucureşti,
Editura Albatros, 2002.
Zenikovski, V., Istoria filosofiei ruse, volumul 1, Leningrad, 1991.
*** Bibliografia relaŃiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice(1919-
1944), 4 volume, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”, Brezuleanu,
Ana-Maria; Mihăilă, Ileana; Nişcov, Viorica; Şchiopu, Michaela; Ştefănescu, Cornelia
(autori), prefaŃă de Dan Grigorescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, vol. 1 (1997),
vol. 2 (1999), vol. 3 (2000), vol. 4 (2002).
*** Bibliografia relaŃiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1859-
1918), Lupu, Ion; Ştefănescu, Cornelia (coordonatori), Bucureşti, Editura Academiei
R.S.R, 3 volume, 1982.
*** Biograficeskii slovari, Ruskie Pisateli, 1800-1917, Moskva, Izd. Nauka, 1992.
*** DicŃionarul esenŃial al scriitorilor români, Bucureşti, Editura Albatros, 2000.
*** DicŃionarul cronologic al romanului tradus în România de la origini până la 1989,
Academia Română, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”, Cluj-
Napoca, Editura Academiei Române, 2005.
*** DicŃionar general al literaturii române, Academia Română, Editura Univers
Enciclopedic, 2004.
*** Kratkaia Literaturnaia EnŃiclopedia, Moskva, tom 5, Izd. „Sovetskaia EnŃiclopedia”,
1968.
42
*** Kratkaia Literaturnaia EnŃiclopedia, Moskva, tom 6, Izd. „Sovetskaia EnŃiclopedia”,
1971.
*** Filologie rusă (1990-2005), Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi Străine,
Catedra de Limbă şi Literatură Rusă.
*** Persoană şi comuniune, Prinos de cinstire Preotului Profesor Academician Dumitru
Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Editura şi tiparul Arhiepiscopiei Ortodoxe
Sibiu, 1993.