CAPITOLUL I
PERSPECTIVE ŞI ABORDĂRI CONCEPTUALE
ALE INTERCULTURALITĂŢII
“Cultura sau civilizaţia ... acest complex include cunoştinţe,
credinţe, arta, morala, legi, obiceiuri şi alte capacităti şi deprinderi
achiziţionate de oameni ca membri ai societăţii ” (Tylor, 1871: vol.
I, 1).
I.1.Riscuri ce rezultă din confruntările etnice
„Oamenii au fost impresionaţi, intrigaţi, ultragiaţi, speriaţiă şi aduşi în stare de
perplexitate de argumentul potrivit căruia dimensiunea centrală şi cea mai
periculoasă a politicii globale pe cale de apariţie va fi conflictul între grupuri ce
aparţin de civilizaţii diferite“1 spune Huntington chiar în prefaţa cunoscutei sale
lucrări – „ Ciocnirea civilizaţiilor…“ – care a zguduit lumea. El citează, în
continuare, în aceeaşi prefaţă, o frază care are valoarea de concluzie a carţii: „...
ciocnirile dintre civilizaţiile actuale reprezintă cele mai mari ameninţări la adresa
păcii mondiale, iar o ordine internaţională bazată pe civilizaţii este cea mai sigură
pază împotriva razboiului mondial.“2
1 . Edwards, J., Language in Group and Individual Identity in Breakwell, G. M., Social Psychology of Identity and The Self Concept. (Surrey University Press, 1992, London, pag.1412 Etnobarometru - Mai-Iunie 2000. Realizat de Centrul de Cercetare a Relatiilor Interetnice sub patronajul Agentiei Statelor Unite pentru Dezvoltare Internationala.
1
În continuare, ilustrul profesor de la Harvard împarte lumea în sapte sau opt
civilizaţii: sinică, hindusă, japoneză, islamică, africană, ortodoxă, occidentală şi
latino americană (aceasta din urmă poate fi însă integrată în civilizaţia
occidentală). Fiecare din aceste civilizaţii are un stat-nucleu şi un grup de
caracteristici.
În acelasi timp, există un efort pentru realizarea unei noi ordini mondiale
bazate pe multipolarism. Trecerea de la unipolarism la multipolarism presupune
gruparea şi regruparea unor puteri regionale, fapt pentru care se vor crea noi
echilibre şi, în acelasi timp, noi adversităţi. În această nou confruntare, marile
unităţi civilizationale au un rol foarte important şi o responsabilitate imensă. Nu se
ştie cine va ieşi învingător, se ştie însă că lumea nu este dispusă să accepte nici
pierderile, nici câstigurile.
Deşi clasificarea pe care o face Huntington este restrictivă şi simplificatoare,
ea ni se pare a fi destul de realistă pentru a-i putea asocia principalele riscuri cu
care fiecare se confruntă. Etniile au o existentă istorică. Fiecare dintre ele are un
timp istoric şi o anume energie3 care se manifesta în comportamentul indivizilor, în
modul în care ei ramân fideli valorilor etniei şi se întorc mereu la ea, indiferent
unde s-ar afla.
Cu alte cuvinte, forţa etniei consta în suportul valoric al etniei, în energia ei
creativă, în forţa pe care o transmite indivizilor, nu în agresivitatea
ei, nu în modul în care este protejată. Nimeni nu poate proteja ceva care nu exista,
ceva care nu are valoare.
3 Fox, Jonathan (1995). Roma (Gypsies) in Romania. www.bsos.umd.edu/cidcm/mar/rumroma.htm
2
Între valoarea etniei şi impostura etniei există o barieră de netrecut.
Impostura naşte totdeauna agresivitate. Valoarea naşte forţă, respect, cumpătare şi
convieţuire. Nici o etnie n-a supravieţuit pe această lume prin agresivitate, ci prin
înţelepciunea care rezultă totdeauna din forţa şi energia sistemului de valori4.
Aşadar, suportul supravieţuirii etniilor îl reprezintă sistemul de valori al fiecăreia şi
nu doar voinţa sau dorinţa unora dintre lideri sau unora dintre cei care se află în
spatele liderilor.
Ce loc ocupa acest tip de riscuri în sistemul global şi regional al riscurilor şi
ameninţărilor?
După Joseph Yacoub, planeta este o amestecatură de minorităţi naţionale,
etnice, culturale, religioase, lingvistice, nomade, teritoriale, transteritoriale,
indigene şi tribale. „În intervalul de patru decenii, configurţia etno-geografica a
lumii şi repartiţia spaţială a populaţiilor s-au modificat în mod considerabil.
Numărul statelor a crescut. (…) Secolul XXI va fi secolul fragmentării statelor
naţionale, al transformării lor instituţionale şi structurale,......”
I.2. Fenomenul etnic. Manifestarea lui la scară mondială
Precizări conceptuale – Orice studiu asupra fenomenului etnic trebuie sa se
centreze în jurul câtorva concepte fara de care acesta nu poate fi înteles: etnic,
etnie, conştiinţă etnica, minorităţi (etnice şi naţionale), etnocentrism, aculturaţie,
criptomnezie socială s.a.m.d. Aceste concepte definesc principalele coordonate în
care poate fi abordată problematică mereu actuală a etniilor.
1. Etnicul, conştiinta etnica 4 Ibidem
3
Din punct de vedere etimologic, între etnic si national exista o relatie de
echivalenta, întrucât grecescului ethnos îi corespunde latinescul natio ce
desemneaza comunitatea de nastere. Conceptul natio a fost folosit rar în latina
clasica si medievala, locul sau fiind luat de ethnicus ce desemna barbarul sau
pagânul dupa neamul de origine. Odata cu constituirea popoarelor europene ca
state nationale, conceptul de national câstiga din nou teren, iar ethnicus ramâne
circumscris disciplinei etnografice al carei scop este „cercetarea vietii sufleteşti a
naţiunilor“5
Deşi cei doi termeni sunt dublaţi unul de celalalt, exista totusi o diferenţiere
ce ţine mai degrabă de latura afectivă a discursului: etnicul, folosit în vorbirea
curentă pentru a desemna caracteristici legate de originea rasială şi de condiţiile
geografice, a căpătat o tonalitate afectivă mai pronunţată, în timp ce naţionalul,
extins pe plan juridic şi spiritual, a primit o conotaţie neutră.
Conform teoriei lui Constantin Radulescu-Motru6, etnicul constituie în
viaţa societăţii umane un complex de manifestări tipice, pe care individul le găseşte
la naşterea sa şi la care se adaptează fără împotrivire7. Membrii grupului social sunt
caracterizaţi de conştiinţa comunităşii lor de origine, de limbă şi de destin. În
funcţie de mărimea grupului social considerat, etnicul este diferenţiat gradual şi
proporţional cu dezvoltarea conştiinţei naţionale: restrâns la grupurile mici
specifice popoarelor primitive, etnicul se referă numai la comunitatea de origine, în
timp ce în cadrul naţiunilor, cele trei tipuri de comunităţi sunt considerate
împreunaă formând comunitatea etnică sau naţională.
Structura etnicului diferă de la ţară la ţară, fiecare naţiune având propria sa
ierarhie de valori etnice dupa rasă, trecutul şi poziţia sa geografică. Astfel, există
5 Hancock, Ian, Roma Slavery in The Patrin Web Journal, 2000, http://www.geocities.com/Paris/5121/slavery.htm6 Hutnik, Nimmi, Ethnic Minority Identity, (Oxford University Press, New York), 1991, pag. 807Ilut, P., Sinele şi cunoasterea lui, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pag. 112
4
naţiuni care ancorează etnicul pe ritualul ceremoniilor funerare, iar altele pe
sărbătorile calendaristice şi pe procesul muncii.
Elementul nou adus de Rădulescu-Motru în definirea etnicului este
conceptul de comunitate de destin, ce defineşte conştiinţa etnică. În acest sens, o
comunitate naţională este desăvârşita numai atunci când dispune de un asemenea
tip de conştiinţă, această manifestându-se în situaţii sociale şi istorice complexe.
Conştiinţa de destin este condiţionată de raţiune, este exprimată numai de
liderii de excepţie, fiind dat ca exemplu cazul comunităţii creştine, care a
transformat vechiul etnic (precreştin) în etnic nou ce acţionează prin voinţă
conştientă. Conştiinţa comunităţii de destin este factorul ce ar asigura existenţa
naţiunilor în situaţiile de criză, întrucât elementul central al etnicului îl reprezintă
voinţa sa de a trai şi a se conserva, iar primejdiile în care se află o naţiune sau un
popor generează în mod decisiv acest tip de conştiinţă. Pornind de la teoria
comunităţii de destin, Radulescu-Motru merge mai departe şi concluzionează ca
etnicul Europei viitoare va consta într-o astfel de conştiinţă, ajungându-se la
unificarea europeană sub auspiciile unor valori comune.
Având la baza teoriile clasice despre etnic, poate fi sintetizată urmatoarea
definiţie a conceptului de grup etnic: grup cu tradiţii culturale comune care are
sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societatii înglobante8.
Membrii unui astfel de grup diferă de ceilalţi membri ai societăţii prin
anumite trăsături culturale specifice (limbă, religie, obiceiuri, îmbrăcăminte,
comportamente), însă esenţial este sentimentul identităţii şi autoperceperea lor ca
8 Image and Issues: Coverage of the Roma in the Mass Media in Romania, conferinţa desfasurata la Sinaia, România, 27-28 Iunie, 1997. www.websp.com/~ethnic/new/imgs_iss.htm9 Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii. Cercetarea facută în 1998 - Centrul de Resurse pentru Acţiune Socială. (Datele si articolele folosite fac parte din raportul intermediar. Raportul final va fi disponibil doar în noiembrie)
5
fiind diferiţi de alţii. Grupul etnic se deosebeşte de naţiune prin câteva
caracteristici:
- în mod obisnuit are dimensiuni mici;
- se bazează în mod mult mai evident pe o moştenire comună;
- este mult mai persistent în istoria umană, în timp ce naţiunile sunt circumscrise
în timp şi spaţiu;
- este exclusiv şi ascriptiv, calitatea de membru se dobândeşte numai dacă
indivizii au anumite trăsături înnăscute, în timp ce naţiunea este inclusivă şi
definită cultural sau politic.
2. Minoritatea naţionalaşsi minoritatea etnică
Conceptul de minoritate face referire la un status grupal şi desemneaza un
grup de oameni care interacţionează unii cu alţii, similari, şi cu grupul majoritar, în
termenii apartenenţei lor la in-group9. Membrii grupului minoritar posedă atribute
unice, însă se poate vorbi şi despre atribute generale sintetizate astfel:
- minoritatea este ceea ce oamenii etichetează astfel;
- tratament diferenţial mai prost decât pentru majoritatea populaţiei;
- membrii grupului trebuie sa fie constienti de ei însisi ca membri ai unui grup
minoritar;
- posedă calitatea de a fi identificabil – sunt recunoscuţi atât în cadrul in-group-
ului, cât şi în cadrul out-group-ului şi sunt trataţi corespunzător;
- sunt caracterizaţi de putere diferenţială, în sensul utilizării relativ mai mari a
resurselor de către un grup comparativ cu altul;
- există o conştiinţă de sine a grupului foarte pregnantă, ce se formează treptat, pe
măsură ce un număr tot mai mare de membri ai grupului percep similarităţile
pozitiei lor, ale destinului lor comun;
9
6
- sunt caracterizati de un sentiment puternic al solidaritatii de grup, ca rezultat al
prejudecatii si discriminării;
- promovează endogamia, ca mijloc de păstrare a individualităţii culturale. 10
Toate aceste atribute pot fi folosite şi în cazul analizei fenomenului etnic,
ajungându-se la definirea urmatoarelor concepte:
- minoritate natională – desemnează o anumită parte a unei naţiuni care traieşte în
graniţele altui stat naţional, având conştiinţa identităţii naţionale şi un mod de
fiinţare propriu (exemplu: maghiarii din România);
- minoritate etnică – este constituită de o parte a unei etnii, a unui popor lipsit de
un stat propriu, constituit şi recunoscut de celelalte state, care traieşte în graniţele
unuia sau mai multor state naţionale (exemplu: ţiganii din România). 11
Conform acestor doua concepte, adoptate la lucrările Conferinţei de Pace de
la Paris, în România există mai mult minorităţi naţionale şi nu etnice, însă
diferenţierea aceasta este destul de vagă, întrucât, în limbajul comun, s-a instituit
termenul de minoritate etnică, ce desemnează ambele categorii. Trebuie menţionat
faptul că, în România de dinainte de Revoluţia din 1989, sintagma de minoritate nu
există, fiind vorba despre naţionalităţi conlocuitoare; se încercă astfel enunţarea
unei egalităţi a diferenţelor, fapt contestat chiar de către minorităţi.
Alte studii12 promovează conceptul de minorităţi naţionale, dar includ aici
ambele categorii enunţate mai sus şi definesc în consecinţă: partea periferică a unei
naţiuni acoperită de către un stat (altul decât statul unde este aşezată majoritatea
naţiunii)13. În acest caz, se deosebesc câteva tipuri de minorităţi naţionale: 10 Ibidem11 Adrian, Neculau, Gilles Ferreol coord., Minoritari, marginali, excluşi, Editura Polirom, Iasi, 1996, pag.98
12 Ionescu, V ,. Rromii: cetatenie si identitate., (eseu nepublicat), Bucureşti, 2001, pag. 4413 Jenkins, R, . . Rethinking Ethnicity. (Sage Publications),Oxford – University – Press, 1994, pag. 140
7
- entitatea substatală care traieşte în zona de frontieră a unui stat, neavând aceeaşi
rasă, obiceiuri şi simpatii naţionale ca şi cetăţenii majoritari (exemplu:
germanofonii din Sudeti sau slovenii din Friul-Veneţia);
- europenii originari din vechile metropole, care domiciliază în fostele colonii;
- minorităţile distincte create de fenomenul de emigraţie (exemplu: kurzii si turcii
din Germania, algerienii din Franţa);
- minorităţile naţionale din interiorul statelor, formate pe baza unor determinări
istorice multiseculare (exemplu: maghiarii din Transilvania).
În acest cadru, este promovat şi conceptul de subnaţiuni, ce desemnează mici
popoare situate în interiorul statelor naţionale, care nu sunt în totalitate parte
integrantă din naţiunea majoritară, dar nu sunt nici minorităţi naţionale14.
Subnaţiunile au o unitate etnică, religioasă şi culturală distinctă de restul
populaţiei, aşa cum se constată în cazul scoţienilor şi galezilor din Marea Britanie,
al bretonilor şi corsicanilor din Franţa sau al catalanilor şi bascilor din Spania.
Problemele ce apar aici tind spre autonomie şi regionalism (Tara Bascilor, ca
regiune a Spaniei).
Aşadar, întrucât în România conceptul de minoritate etnica este cel mai uzitat,
lucrarea de fata îl va folosi în studiul fenomenului etnic, fără a mai face vreo
distincţie între el şi cel de minoritate naţională.
La nivelul relaţiilor dintre minorităţile etnice şi naţiuni, pot fi sintetizate
următoarele categorii: - plebisciturile – situaţie în care minorităţile etnice din
regiunile de frontieră au optat între statul naţional şi cel de reşedinţă (exemplu:
dupa primul Război Mondial, regiunea Malmidy a ales Belgia, şi nu Germania,
Klagenfurt – Austria, şi nu Iugoslavia, iar Saar – Germania, şi nu Franţa) :
14 Ken ,Lee., Australia- sanctuary or cemetery for Romanies, in Acton, Thomas and Mundy, Gary, Romani Culture and Gypsy Identity. (Hertfordshire, University of Hertfordshire Press, 1999, pp. 125-129
8
- schimburile de populaţie între state vecine (cazul schimbului de populaţie între
România şi Bulgaria după pierderea Cadrilaterului);
- separatismul – fenomen centrifug, ce urmăreşte să părăsească orbita unui stat în
care o minoritate nu se identifică absolut deloc (nu este vorba despre
independentism);
- iredentismul – proces centripet complementar reprezentat de politica ce
urmareşte saă alipească la teritoriul naţional teritoriul situat în statul vecin unde
„fraţii separaţi“ se află în minoritate (exemplu: iredentismul maghiar faţă de
Transilvania). al regionalizării şi etnicizării lor, al recunoaşterii particularismelor,
inclusiv ale celor corporatiste şi categoriale. Odinioara, statul asimila; astăzi el
purifică.“15
Riscurile ce rezultă din diferendele etnice se situează pe locul întâi, fiind
considerate cele mai frecvente şi mai acute şi, în acelasi timp, cele mai dificil de
soluţionat. Ele sunt asumate de regula de statele naţionale, dar şi de anumite
organisme internaţionale şi chiar de ceea ce numim mai mult sau mai puţin
restrictiv comunitatea internaţională.
Un raport al CIA, intitulat „Tendinte globale 2015”, încearcă să identifice
tendinţele majore care vor domina lumea în urmatorii 15 ani.
Specialiştii americani estimează numarul de grupuri etnice distincte din
punct de vedere lingvistic, la începutul secolului al XXI-lea, ca fiind între 2000 si
5000, pornind de la grupuri mici care traiesc în zone izolate, pâna la grupuri mai
mari, aflate pe meleaguri ancestrale si în diaspora. Majoritatea celor 191 de state
ale lumii sunt eterogene din punct de vedere etnic si în multe se afla populatii
etnice bine reprezentate în ţările învecinate. Se apreciază, de catre aceiaşi
15 Gheorghe, Nicolae & Acton, Thomas (1999). Dealing with Multiculturality: Minority, National and Human Rights, www.geocities.com/Paris/5121/multiculturality.htm
9
specialişti, ca, până în 2015, eterogenitatea va creşte în aproape toate statele, ca
urmare a migrărilor şi ratelor înalte de naştere în rândul populatiilor migratoare şi
native. Şi Europa începutului de secol XXI include state în care există diversitate
etnică.
Operăm cu două concepte: grup etnic si stat. Operăm şi cu termenii de
naţiune şi minoritate natională.
Tendinţa generală este să definim termenii cu care operăm şi, apoi, să
dezvoltăm anumite raţionamente. La 10 noiembrie 1994, în Raportul explicativ
asupra Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată, la
rândul ei, la 1 februarie 1995, la Strasbourg, este semnalat faptul că în document
nu este inclusă nici o definiţie a noţiunii de minoritate natională.
S-a decis să se adopte o abordare pragmatică, bazată pe recunoaşterea
faptului că, la acel moment, dar şi în prezent, este imposibil să se ajungă la o
definiţie aptă să întrunească sprijinul general al tuturor statelor membre ale
Consiliului Europei.
Chiar dacă vom accepta că este lipsit de pragmatism să ne angajăm, acum, în
definirea conceptelor de naţiune, minoritate naţională şi grup etnic, se impune,
după părerea noastră, să evidenţiem că ne situăm în cadrul unor organizări
societale ce au ca entitate OMUL.
Omul care, încă de la origini, a fost dominat, alături de interese, şi de
angoasă. Este vorba de acea teamă care, undeva, măsoara starea sa de securitate
sau a colectivităţii din care face parte, faţă de ce este în jur.
Cine suntem, cui aparţinem şi cum vom acţiona la acest început de secol XXI ?
În primul rând, aparţinem de o etnie care, fiind pe o anumită unitate de
teritoriu, în funcţie de gradul de „coagulare”, poate fi o naţiune, cu caracter
majoritar sau minoritar. Susţinerea intereselor, la nivel de macro-colectivitate, de
organizaţie societală, se realizează prin stat. În primele decenii ale secolului XXI,
10
la nivel global, dar şi în Europa, ne vom baza pe o guvernare naţională şi
internaţională. Cu toate că, la nivel continental, se vor dezvolta şi diversifică
relaţiile din cadrul structurilor comune de securitate şi apărare, statul va continua
să fie singura şi cea mai importantă unitate de organizare din punct de vedere
politic, economic şi al problemelor de securitate, dar se va confrunta cu o serie de
provocări în ceea ce priveşte rolul său de guvernare. 16
Specialiştii americani apreciază că, până în 2015, statele se vor confrunta cu
trei sfidari majore:gestionarea relaţiilor cu organizaţiile neguvernamentale;
combaterea retelelor criminale; reacţia faţă de grupările religioase şi etnice
emergente şi dinamice.
Trebuie să facem o distincţie mai clară între etnie şi minoritate naţională,
aceasta din urmă asociind-o cu o grupare minoritară etnică dintr-un stat, dar care
îşi regăseşte corespondenţa într-o naţiune (etnie) ce aparţine unei structuri statale
vecine. La nivel global, dar si european, are loc o multiplicare a numarului
naţiunilor. Se întâlneşte chiar şi sintagma „fabricarea naţiunilor”. La nivel
national (statal) se înregistrează o creştere a numărului de etnii, folosindu-se la TV
chiar şi expresia „clonare etnică”. Cel care a folosit această expresie este
reprezentant al minorităţii ucrainene din România.
Diferendele etnice sunt reminiscenţe ale confruntărilor de odinioară sau îşi
au o nouă filosofie, rezultată din noile relaţii şi tendinţe care guvernează lumea ?
Diferendele etnice sunt o realitate. Ele au cauze complexe, care derivă pe de o
parte din diversitatea etniilor şi tendinta fiecareia de a-şi păstra sau lărgi arealul de
cele mai multe ori în defavoarea altora, de obicei a etniei majoritare.
3. Xenofobia
Xenofobia denotă o atitudine fobică către străini şi către necunoscut în
general. Ea provine din cuvintele greceşti ξένος (xenos), care înseamnă „strâin” şi
16 Chantal Millon – Delsol – , Ideile politice ale secolului XX, Editura Polirom, Iasi, 2002, pag.55
11
and φόβος (phobos), care înseamnă„frică”. Termenul este folosit de obicei pentru a
desemna frica sau repulsia faţă de străini sau pentru oameni diferiţi de cei care fac
aceste consideraţii. De exemplu, rasismul este adesea considerat o forma de
xenofobie, dar de multe ori rasismul nu are nicio legătură cu frica în sine(fobie), ci
denotă o atitudine conştientă de respingere pe criterii nefondate. Din contră,
xenofobia implică acea credinţă că ţinta atacului este în vreun fel strâin.
A patra ediţie a „Manualului de Statistică şi Diagnosticare a Bolilor
Mentale” al celor de la Asociatia Americana de Psihiatrie include si o descriere a
fobiei ca fiind „o anxietate intensă”
care urmează după o expunere la „obiectele care cauzează aceasta fobie, fie în
viaţa reală sau în
imaginaţie”.
Pentru xenofobie s-au stabilit două cauze principale. Prima este un grup
diferit prezent într-o societate dată, care este considerat a nu aparţine societăţii în
cauză. Adeseori este vorba despre imigranţi recenţi, dar xenofobia poate fi
direcţionată şi către orice grup social, chiar către unele prezente de sute de ani.
Această formă de xenofobie poate să faciliteze reacţii ostile şi violente, cum
ar fi expulzarea în masă a imigranţilor, sau în cel mai rău caz, genocidul. 17 A doua
formă de xenofobie este una culturală, iar cauzele fobiei sunt acele elemente
culturale percepute ca fiind străine. Toate culturile sunt predispuse influenţelor
externe, dar xenofobia culturală este de obicei axată într-o anumită direcţie, cum ar
fi împrumutarea cuvintelor dintr-o alta limbă. Rareori poate duce la agresiune sau
violenţă, dar poate duce la campanii politice pentru purificare culturală şi
lingvistică. Izolationismul, o aversiune generală faţă de probleme, afaceri externe,
17 Adrian, Neculau, Gilles Ferreol coord. , Minoritari, marginali, exclusi, Editura Polirom, Iasi, 1996, pag. 112
12
nu este descrisă ca fiind xenofobie. Din punct de vedere lingvistic xenofobia nu
poate fi asociată cu rasismul, deoarece în timp ce primul termen înseamnă doar o
frică necontrolată şi inexplicabilă fata de ceva, al doilea denotă o prejudecată
inoculată, o ura generalizată.
4. Rasism
Rasismul este o concepţie social-politică antiştiinţifică şi reacţionară care
susţine ideea nefondată a inegalităţii biologice şi intelectuale a raselor, precum şi
caracterul determinant, în istorie, al particularităţilor rasiale ale oamenilor, al luptei
dintre rase [fr. Racisme, rus. rasizm]
În anumite experienţe istorice, rasismul se manifestă slab, limitat, secundar
şi uneori este mai corect să vorbim de xenofobie sau tensiuni interculturale decât
de rasism propriu-zis. Înainte, din contra, el mătura totul în calea sa, structura viaţa
politică şi socială, însufleţea schimbările, cuceririle, războiul.
De aceea, nu este inutil, pentru început, să schiţăm un tablou de ansamblu,
fără nici o pretenţie conceptuală, dar în interiorul căruia vom putea recunoaşte
diferite niveluri ale fenomenului, diverse modalităţi de integrare, de prezenţă şi
intensitate a formelor sale elementare pentru ca, pornind de aici, să reperăm
principalele axe în jurul cărora vom elabora o reprezentare analitică a fenomenului.
Rasism, antisemitism ca forma particulară de rasism, heterofobie şi
xenofobie. Rasismul reprezintă "convingerea" că unele rase sau grupuri etnice sunt
superioare altora, principiile sale de bază fiind extinse pentru a justifica acţiunile
generatoare de inegalitate.
Filosoful Albert Memmi defineşte rasismul drept “valorizarea generalizată
şi definitivă a diferenţelor reale sau imaginare în profitul acuzatorului şi în
13
detrimentul victimei sale cu scopul justificării privilegiilor sau agresiunii
sale” . Definiţia din Dicţionarul Robert Editia 1988 pentru rasism este
următoarea: “Teorie a ierarhiei raselor care conchide în necesitatea
prezervarii rasei zise superioare de toate incrucisarile si la dreptul sau de a
domina celelalte rase. Ansamblu de reacţii care, constient sau nu se raliaza
acestei teorii.” Rasismul s-a născut în secolul al XIX-lea din incercarea
antropologica de a proiecta asupra grupelor umane clasificarea animala
stabilita de naturalisti. Astfel, plecând de la caractere specifice, percepute
drept ereditare, nu numai in plan fizic, dar şi în plan intelectual, cultural sau
social s-a fundamentat o ierarhie a tipurilor umane, mergand de la grupe
identificate ca inferioare pana la rasa presupusa perfecta.
Aceasta ierarhizare coincide intrucâtva cu hiperdezvoltarea imperiilor
coloniale britanic şi francez, a caror expansiune trebuia justificata prin
superioritatea culturală sau rasială.
Radacinile rasismului sunt la fel de vechi ca şi omul, chiar daca initial s-a
manifestat doar ca aversiunea fata de străini, indiferent de culoarea pielii sau stil de
viaţă. Rasismul modern este replica conservatoare a curentului egalitarist si
libertarismului care la mijlocul secolului al XVIII-lea a dus la desfiintarea
sclavajului în Lumea Veche şi Lumea Noua (Europa şi Americi) şi ulterior la
lărgirea drepturilor democratice şi înlaturarea parţială a prejudecăţilor rasiale.
5.Prejudiciu si discriminare: în baza stereotipurilor se dezvoltă prejudecăţi care
sunt opinii deformat generalizante aplicate la o anumita persoana cu care se ia
contact. Prejudecata poate fi pozitivă sau negativă, astfel putem trata un individ
mai amabil sau mai rauvoitor doar in baza apartenentei sale etnice. Astfel, pentru
un român un negru american este un american adevarat, in timp ce un african este
14
doar un negru, desi statutul lor social in tara de origine poate fundamental inversat
faţă de percepţia noastraă
6,Contrarasism ca mişcare rasistică
Politica sistematică de excludere si asimilare a elementului strain generează un
contrarasism, care nu este decât un rasism in oglinda. Tratamentele rele aplicate
unor indivizi minoritari ii determina pe acestia sa se organizeze in sensul
exercitarii violentei impotriva neo-nazistilor sau rasistilor. Unii arabi si negri din
Franta se dedau cu buna stiinta violentelor stradale si faptelor antisociale,
dezvoltând în fapt un mod de viata anarhic şi chiar un limbaj al
microgangsterismului de gang, numit verlain. Mediatizat, dar minimalizat ca
fenomen rasist de catre mass-media franceza fiind redefinit sub forma
marginalizarii sociale, in general fenomenul este manifest la indivizi metisaţi
discriminaţi pe baza culorii pielii sau a faciesului.
În România, rasismul contra tiganilor face ca acestia insisi sa aiba o
aversiune proprie fata de majoritatea româneasca, unii dintre ei cultivând faptele
antisociale grave, precum racolarea, răpirea si exploatarea copiilor cu scopul de a
cersi, de a fura sau în scopul exploatarii sexuale. 18
Ca urmare a istoriei sclavagiste a Ţărilor Române, in lume circa trei sferturi din
persoanele de etnie roma sunt din grupul de limbi vlah sau vlax (cu multiple
elemente românesti, unii chiar cu o limba “româneasca populara” precum Bayasii
– Băieşii din Ungaria care practic vorbesc româneste), din Ungaria pâna în Americi
şi Australia. Nu trebuie uitat insa ca în România ostilitatea fata de ţigani se
manifestă acut în momentele de criză, rromii reprezentând in fapt o forta de munca
tampon virtual candidata la somaj in conditii de recesiune economica.
18 Jacques, Tarnero , Le racisme et l’ imaginaire raciste , Edition Milan , 1995, pag. 211
15
Contrarasismul ca formă violentă de răspuns antirasist şi ca mod rebel de viaţă,
departe de a fi o himera, devine o realitate etnicş si socială care va destabiliza
societatea europeană occidentală.
7. Etnocentrism
Etnocentrismul este o centrare excesivă pe propriul grup etnic cu tendinţe
câteodată extreme de a-i exclude pe alţii doar pe criteriul apartenenţei etnice.
Întrebările despre etnocentrism (Q39) au fost formulate în aşa fel încât să se plieze
pe etnocentrismul românilor, deci toate evaluările acestui fenomen se referă
exclusiv la această etnie.
Tabel nr.1
Numai respondenţi români Total de
acord
Mai degrabă
de acord
În general, prefer să intru în contact cu români
decât cu oameni din alte ţări.
35,7 27,3
În general, îmi plac românii mai mult decât
oamenii din alte ţări.
34,1 28,1
Simt că toţi românii sunt membrii unei mari
familii căreia şi eu îi aparţin.
45,4 32,6
Cred că toţi românii ar trebui să trăiască
în România.
24,6 15,5
16
Românii nu ar trebui să se amestece
cu alte naţiuni.
12,3 12,3
Oamenii de altă naţionalitate decât cea
română ar trebui să părăsească România.
6,2 8,5
Maghiarii din România ar trebui sa se
mute toţi în Ungaria.
11 11,9
Evreii din România ar trebui să plece toţi
în Israel.
7,2 8
Grupând răspunsurile date la diferitele dimensiuni ale etnocentrimului, aşa
cum erau prinse în această scală (analiză cluster) rezultă următoarea
tipologie:decentrare faţă de propriul grup etnic, având opinii nuanţate despre relaţia
cu etnia proprie şi cu alte etnii; centrare pe propriul grup dar fără a fi de acord cu
excluderea altor etnii;
Etnocentrism exclusivist – centrare pe propriul grup cu tendinţa de a fi de
acord cu excluderea altora pe criteriul apartenenţei la un alt grup etnic.
Astfel ceva mai mult de jumătate din populaţie (56%) este caracterizată de o
raportare nuanţată la grupul propriu şi faţă de alte etnii, ceva mai mult de un sfert
(26%) se centrează pe propriul grup etnic, fiind caracterizată de o acceptare
necritică a grupului şi de o exaltare a calităţii de membru, dar fără a agrea soluţii
extreme de excludere a celor consideraţi alogeni. În final, o minoritate considerabil
de voluminoasă (18%) este caracterizată de un etnocentrism exclusivist, însemnând
că pe lângă centrarea exaltată pe propriului grup etnic, agrează soluţii extreme
pentru promovarea purităţii acestuia.
8. Prejudecata
Prejudecata este o atitudine negativă (predispoziţie acţională) de a limita,
restrânge sau de a respinge contactele cu anumite persoane luând în calcul doar
17
apartenenţa lor la anumite categorii (etnice, naţionale, anumite categorii
defavorizate, etc.). Măsurarea atitudinilor se face (cel mai frecvent) prin analiza
distanţelor sociale (rudenie prin alianţă, vecinătate, etc.) considerate acceptabile de
subiecţi în relaţie cu variate grupuri minoritare. În perspectiva ultimilor (trei-patru)
ani19 tendinţa este de accentuare a raportării negative faţă de diferitele categorii
minoritare şi marginale. Această creştere se poate constata pe două dimensiuni
distincte: volumul total al populaţiei care doreşte să menţină anumită distanţă şi
gradul de respingere sau distanţa socială la care doreşte să-i ţină pe membri unui
anumit grup (este o situaţie când cineva nu doreşte să aibă rude provenite dintr-un
anumit grup etnic, dar dacă nu-i doreşte să-i aibă în ţară nici ca şi concetăţeni
trădează o prejudecată mult mai puternică).
În ceea ce priveşte volumul convenţional al populaţiei (şi pornind de la
caracterul cumulativ al scalei Bogardus a distanţei sociale) putem considera că
acesta include populaţia care ar refuza cea mai intimă relaţie de proximitate
socială: rudenia prin alianţă. Logica este simplă (şi validată empiric) cineva care nu
ar accepta ca vecini sau colegi de muncă membri unui anumit grup etnic (alte
categorie marginală sau cu status scăzut), cu o probabilitate foarte mare va refuza
şi rudenia prin alianţă (dar nu şi viceversa). Astfel comparativ cu datele din 2002
constatăm o creştere semnificativă a volumul populaţiei homofobe şi a populaţiei
care este intolerantă faţă de manifestările religioase sectare (foarte probabil că
reprezentarea cotidiană include aici şi variatele manifestări de fundamentalism
religios).
În cazul populaţiei homofobe creşterea este de mai mult de 13%, de la 54% a
populaţiei în 2002 la 67,8% în 2006. Iar în relaţie cu manifestările religioase
19 Ne-am raportat la rezultatele sondajelor cu o tematică similară efectuate în 2002 de Metro Media, în cadrul programulul Barometrul Relaţiilor Etnice (utilizând baza de date pusă la dispoziţie), respectiv la sondajul efectuat de Gallup, la comanda Instititutului pentru Politici Publice în 2003 (pe baza datelor publicate).
18
considerate sectare creşterea este de la 44% la 55,1%. În ceea ce priveşte alte
categorii, grupuri etnice minoritare, rasiale, alte categorii defavorizate (bolnavi de
SIDA, persoane cu handicap), creşterea sub aspectul volumului din populaţie care
nu ar dori rudenia prin alianţă nu este semnificativă. În cazul rromilor 45% din
populaţie îşi manifestă o anumită respingere, şi eventual şi în acest caz există o
uşoară creştere, dar fiind în marja de eroare a sondajului, nu ne putem pronunţa cu
siguranţă.
Poate că nu a crescut semnificativ volumul populaţiei cu prejudecăţi, dar în
schimb intensitatea da, în sensul că asistăm (practic în cazul fiecărei categorii în
legătură cu care am formulat întrebări referitoare la distanţa socială) la o creştere
uşoară a volumului populaţiei care doreşte să impună sau să menţină la muncă sau
în locul unde locuieşte o distanţă faţă de anumite categorii, în speţă faţă de rromi.
Deci putem afirma că în general prejudecăţile etnice tind să se intensifice, nu
neapărat în ceea ce priveşte volumul populaţiei care manifestă o anumită reticenţă
în contactele cu minorităţile etnice, ci mai degrabă în ceea ce priveşte intensitatea
cu aceste prejudecăţi sunt asumate. Creşterea volumului populaţiei homofobe şi a
intoleranţei faţă de manfiestare considerate sectare poate da motive de reflecţie şi
îngrijorare. Cu atât mai mult cu cât acesta se întâmplă pe fondul unei întăriri
generale a tendinţelor autoritariene din cadrul societăţii româneşti.
9. Discriminare
Discriminarea reprezintă tratamentul diferenţiat aplicat unei persoane în
virtutea apartenenţei, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social.
Discriminarea este o acţiune individuală, dar dacă membrii aceluiaşi grup sunt
trataţi sistematic în mod similar, aceasta constituie şi un patern social de
comportament agregat (Michael Banton, 1998). În ştiinţele sociale termenul face
trimitere, în general, la un tratament prejudiciant, cu efecte negative asupra celui
19
vizat. Cercetările efectuate au identificat existenţa mai multor tipuri de
discriminare. În general, este operată distincţia între discriminarea directă şi cea
indirectă (Michaela Banton, 1998). Primul tip apare atunci când tratamentul
diferenţiat este generat în mod intenţionat, în timp ce cel de-al doilea tip apare
atunci când acest tratament are la bază o decizie inechitabilă luată anterior. De
exemplu, discriminarea directă este prezentă atunci când două persoane având
pregătire egală şi o slujbă similară sunt plătite în mod diferenţiat datorită faptului
că una dintre acestea aparţine unui anumit grup etnic. Discriminarea indirectă
apare atunci când cele două persoane sunt plătite în mod diferit deoarece au fost
angajate în poziţii diferite deşi aveau aceeaşi pregătire. Kirshna Mallick (1995)
propune alte două tipologii, având la bază distincţia între discriminarea
intenţionată şi conştientă şi cea neintenţionată, precum şi între discriminarea
practicată de indivizi şi grupuri şi cea practicată de instituţii.
În timp ce discriminarea reprezintă o formă de manifestare
comportamentală, prejudecata reprezintă o atitudine negativă faţă de fiecare
individ membru al unui grup, care este motivată doar de apartenenţa acestuia la
grup (Gordon Allport, 1958). Discriminarea este legată de stereotipuri, care
reprezintă componenta negativă a prejudecăţii (Dora Copozzo, Chiara Volpato,
1996). Acestea reprezentând o structură cognitivă stabilă şi relativ rigidă, ajută la
menţinerea atitudinii negative şi la perpetuarea comportamentelor diferenţiate
bazate acestea. Un alt fenomen cu care este relaţionată discriminarea este cel de
stigma, cei stigmatizaţi devenind mai uşor ţinta tratamentelor diferenţiate.
Ştiinţele sociale au oferit o serie de explicaţii alternative pentru practicarea
discriminării.
-Teoriile care pun accentul pe stratificarea socială arată că discriminarea este
„produsul stratificării sociale bazată pe distribuţia inegală a puterii, statusului şi
bogăţiei între grupuri” (Bouhris, Turner, Gagnon, 1997, pag. 274). Grupurile
20
dominante încercă să îşi menţină poziţia apelând la practici de discriminare.
Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii grupurilor cu status
superior au tendinţa să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate
(ibidem, pag.285).
-Teoria conflictelor reale elaborată de Sherif (1956) susţine că discriminarea
apare în condiţiile competiţiei pentru resurse limitate care există între două grupuri.
În acest context indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup.
-O altă serie de explicaţii oferite pentru discriminare leagă tratamentul diferenţiat
aplicat anumitor persoane / grupuri de identitatea socială. Teoria identităţii sociale
elaborată de Henry Tajfel (1981) arată că indivizii au tendinţa să discrimineze în
favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup să obţină o poziţie
superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identităţii sociale
pozitive la nivel individual.
-Teoria Interacţiunii Comportamentale, elaborată de Rabbie (apud. Bouhris,
Turner, Gagnon), arată că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru
pur raţional, instrumental şi economic. Indivizii au tendinţa să îi favorizeze pe
membrii propriului grup şi ,deci, să îi defavorizeze pe membrii altor grupuri,
pentru a îşi maximiza câştigul personal.
Alocând mai multe resurse membrilor grupului de care simt că aparţin,
indivizii se aşteaptă ca şi aceştia la rândul lor să îi favorizeze, conform normelor de
reciprocitate.
Unul dintre domeniile în care este prezentă adesea discriminarea este sfera
serviciilor sociale publice (de exemplu servicii de asistenţă socială, serviciile de
sănătate, serviciile educaţionale, instituţiile destinate să menţină ordinea publică).
Discriminarea este prezentă aici datorită puterii discreţionare de care dispun
funcţionarii acestor instituţii (Michael Lipsky, 1980). În analiza pe care o face
asupra relaţiilor dintre funcţionarii instituţiilor publice şi clienţii acestora, Michael
21
Lipsky identifică o serie de situaţii în care pot să apară tratamente diferenţiate la
adresa clienţilor şi anumite grupuri de clienţi care sunt potenţial favorizaţi. Astfel,
funcţionarii vor fi tentaţi să îi favorizeze în distribuirea resurselor pe clienţii care
par să aibă cele mai multe şanse de eligibilitate conform criteriilor birocratice. De
asemenea, birocraţii vor avea tendinţa să îi favorizeze pe cei din interacţiunea cu
care pot obţine o anumită gratificaţie. În acest caz se află cei similari pe o
dimensiune sau alta cu funcţionarii respectivi (de exemplu etnic sau rasial).
Tratamentul diferenţiat apare mai ales atunci când există mulţi solicitanţi pentru
resursele respective şi nu există un control pentru felul în care au fost atribuite
acestea, precum şi în situaţia în care funcţionarii trebuie să hotărască dacă unii
clienţi răspund mai bine la tratament decât alţii. În condiţiile în care munca
funcţionarilor publici implică un stres destul de mare, aceştia vor face apel la
stereotipuri pentru a îşi simplifica munca şi vor acţiona în conformitate cu acestea.
Grupurile supuse cel mai adesea discriminării şi asupra cărora s-au centrat
cele mai multe studii sunt: minorităţile etnice, rasiale, religioase, grupurile de
imigranţi. O preocupare aparte a existat pentru discriminarea practicată la adresa
femeilor. În ultima perioadă un interes special este acordat studiilor referitoare la
discriminarea minorităţilor sexuale, a persoanelor cu abilităţi speciale, precum şi a
vârstnicilor. Domeniile de manifestare a discriminării cele mai investigate au fost
sistemul educaţional, piaţa muncii, locuirea.
Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile şi
din puncte de vedere economic (S.M. Miller, 1996). Cei care sunt ţinta
prejudecăţilor şi a discriminării într-o societate anume vor întâmpina dificultăţi de
integrare pe piaţa muncii (nu îşi vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau
vor fi plătiţi la nivel inferior celor care aparţin grupurilor favorizate), vor avea
dificultăţi în obţinerea beneficiilor publice. Toate aceste îi fac vulnerabili din punct
de vedere economic şi îi includ în categoria grupurilor cu risc ridicat de sărăcie.
22
Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite
să asigure egalitatea de şanse în zonele în care au fost în mod sistematic
subreprezentate a persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod tradiţional
discriminării. În Statele Unite aceste strategii poartă numele de Acţiune Afirmativă,
în timp ce în Marea Britanie sunt cunoscute sub denumirea de Discriminare
Pozitivă. Aceste strategii nu presupun o „discriminare inversă”, ci au menirea să
asigure egalitatea de şanse pentru toţi cetăţenii, indiferent de grupul căruia îi
aparţin. Discriminarea Pozitivă şi Acţiunea Afirmativă presupun pe de o parte
recunoaşterea dezavantajelor acumulate de grupurile respective, precum şi
dezvoltarea de politici şi de practici care ajută la depăşirea dificultăţilor (Neil
Thompson, 1997).
Domeniile principale în care s-au focalizat acţiunile strategiilor de eliminare
a discriminării sunt piaţa muncii, educaţia şi locuirea.
10. Antisemitismul
Holocaustul, participarea şi responsabilitatea autorităţilor române în
exterminarea evreilor au constituit subiect intens mediatizat în ultima perioadă. În
acest context nu este suprinzător faptul că a crescut considerabil ponderea
populaţiei care îşi exprimă o opinie în legătură cu această problemă. Comparativ cu
2003 în 2006 volumul acelora care au exprimat o opine în această direcţie a crescut
de la 47% la 62%. În general la toate întrebările care vizează evrei am obţinut o
rată mai mare a răspunsurilor care exprimau o opinie decât s-a obţinut în 2003. În
acest context de conştientizarea a problemei tendinţa generală este de creştere a
acelei populaţii care tinde să fie de acord cu variate prejudecăţi clasice despre evrei
(conducători ai unui complot financiar-politic internaţional, responsabili pentru
instaurarea comunismului etc.). Dar se pare că mai degrabă (raportat inclusiv la
23
proporţiile anterioare) a crescut tabăra acelora care resping asemenea idei şi
raportări. De exemplu proporţia celor care exprimă o opine în legătura cu
afirmaţia: „Evreii exagerează persecuţiile la care au fost supuşi pentru a obţine
avantaje.”a crescut de la 68% (2003) la 82%, ponderea celora care sunt de acord a
crescut de la 27% la 31,5%, iar a celor care resping asemenea afirmaţii de la 41%
la 50,6%. Deci campania de conştientizare a Holocaustului şi a variatelor
responsabilităţi în acest proces în general a produs rezultate dar şi anumite efecte
nedorite, cum ar fi creşterea taberei celor care tind să fie de acord cu teze de
factură antisemită.
I.3. Romii, grup etnic minoritar
.Analiza sociologică a minorităţilor sociale nu se referă în primul rând la
trăsăturile intrerseci distinctive ale acestora (particularităţi sematice, trăsături
etnice, credinţe religioase), ci identifică grupurile sociale în termenii poziţiei lor în
structura socială, structura care este creată de distribuţia inegală a puterii, banilor,
prestigiului. Procesul de stratificare a minorităţilor sociale în relaţie cu majoritatea
socială dominanta implică atat procese de formare şi reproducere a inegalităţilor şi
distanţelor sociale (izolare, segregase socială , discriminare , marginalizare), căt şi
mentinerea acestora ca expresie a continuării stratificării sociale cu pluralismul
cultural.
In sociologie, grupurile minoritare sunt acele subgrupuri care suferă
dezamantaje datorită prejudecătii si discriminarii, conceptul de minoritate
referindu-se in special la grupurile rasiale, religioase, nationale sau etnice.
24
Caracteristici generale si definitarii pentru minoritate - Psihologii Anthony G. Si
Rosolind J. Dworkin (1987) prezintă patru caracteristici definitării pentru
minoritate, şi anume: identificabilitatea , puterea diferenţială, tratamentul
diferenţial şi priorativ sau discriminarea şi conştiinţa de sine a grupurilor
minoritare.
Calitatea de a fi identificabil este dată de trăsăturile fizice, culturale care stau
la baza statutului minoritar, trăsături care pot fi definite şi interpretate social,
nefiind fixe , ci variabile. În absenţa unor astfel de caracteristici de identificare
există posibilitatea de amestec cu restul populaţiei în timp. Puterea diferenţială se
referă la şansele de realizare a minorităţilor: accesul la slujbe, educaţie, servicii de
sănătate; de obicei grupurile minoritare ocupând poziţii mai dezavantajoase.
Tratamentul diferenţial şi priorativ afectează şansele şi stilul de viaţă al
minoriţărilor. Discriminarea presupune tratarea inegală a minorităţii în raport cu
unele trăsături cum ar fi apartenenţa etnică, religioasă, poziţie socială.Termenul se
referă la comportamentul unei majorităti faţă de o minoritate dominantă şi implică
prejudiciul adus unei persoane sau unui grup. Câteva moduri de raportare a
majorităîii in raport cu grupul minoritar: evitarea contactului, a comunicaării cu
astfel de grupuri;segregarea-negarea accesului în anumite locuri, a participarii la
anumite cluburi, a membralităţii într-o organizaţie etc, cu alte cuvinte, interzicerea
contactului între grupuri cu obiceiuri sau legi diferite; violenţa este o altă formă de
discriminare dusă la extremă, manifestându-se prin agresivitate fizică. Conştiinţa
de sine a grupurilor minoritare se formează treptat, grupul perceptând similarităţile
poziţiei lor, destinul comun. Prin conştiinţa de sine se afirmă identitatea personală
care se răsfrânge asupra grupului.
25
Noţiunea de grup minoritar i se poate atribui fiecţrui urmator grup : grupuri
rasiale, religioase, naţionale şi etnice.
În sociologie cuvântul etnic are un înteles mai larg, referindu-se uneori fie la
rasă, fie la religie, fie la grupuri naţionale, şi deseori la o combinaţie a acestor trei.
Astfel grupurile etnice sunt definite ca „grupuri a căror membri împărtăşesc o
moştenire unică socială şi culturală transmisă de la o generaţie la alta”20
Grupurile etnice sunt acele grupuri sociale cu tradiţii culturale comune care
au sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societăţii dominante.21
Membrii acestor grupuri diferă de ceilalţi membri prin anumite trăsături
culturale specifice: limba distinctivă, religie, tradiţii folclorice (obiceiuri,
îmbrăcăminte), tradiţii culturale, comportament sau mod de viaţă.
Ceea ce e specific şi important e sentimentul identităţii şi autoaprecierea lor
ca fiind diferiţi de majoritate, constientizând deosebirea dintre noi-imaginea de
sine şi ei-imaginea celorlalţi; trăind de obicei fie datorită impunerii grupului
dominant, fie datorită alegerii lor, în anumite zone sau cartiere periferice.Grupurile
etnice sunt minorităţi etnice sociale cuprinse în cadrul societăţii dominante care le
controlează. Prin ce se diferenţiază minorităţile etnice de natiune ? Prin aceea ce
reprezintă dimensiuni mici, au la bază o moştenire comună, sunt mult mai
persistente în istoria umană, sunt esential exclusive şi escriptive, membrii acestor
grupuri având la baza anumite trăsături înnascute, în timp ce naţiunile sunt
circumscrise în timp şi spaţiu, sunt inclusive, definite cultural şi politic.
20 Banton, Michael, Discriminarea , Editura, DU Styl, 1998, Bucureşti, Pag. 6721 Bouhis, Richard, Andre Gagnon, Leno Celine Moise, Discriminare şi relaţii intre grupuir, în Richard Bouhis,
Jaques – Phillipe Leyens (coord), Stereptipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Editura Polirom, Iaşi.,1996,
pag.134
22 Bouhris, Richard, John Turner, Andre Gaugnon (1997) – „Interdependence, Social Identity and Discrimination”, în Oakes, Penelope, Naomi Ellemers, Alexander Haslam (coord.) – The Social Psycholgy of Stereotiping and Group Life, Blackwell Publishers, Oxford, Cambridge, Massachusetts
26
La nivel de comunitate etnică, Anthony D. Smith, în cartea sa The Ethnic
Origins of Nations afirma ca orice etnie are câteva fundamente sau dimensiuni
etnice esenţiale cum ar fi: un „nume colectiv” care este de fapt marca
identificabilităţii unei etnii în înregistrările istorice, este o emblemă a comunităţii
etnice evocând în acelaşi timp o atmosferă care are putere şi semnificaţie pentru cei
ce se includ: un „mit comun al originii” care furnizează întelesul unei aşezări
colective în lume şi cartea comunităţii ce explică originile, creşterea şi destinul
acesteia; 22 „împartaşirea unei istorii” este o altă dimensiune ce stă la baza unei
comunităţi istorice.
Sentimentul unei istorii comune ale generaţiilor succesive; fiecare generaţie
cu setul ei de experienţe se adaugă la arbolele genealogic comun definind o
populaţie în termenii succesiunii temporale experimentate, transmiţând totodată
generaţiei viitoare istoricitatea propriei lor experienţe.
Cu alte cuvinte, secvenţele istorice furnizează „forme” pentru experienţele viitoare,
canale şi matrice pentru interpretarea lor23 ; „împraştierea unei culturi” ; etniile se
diferenţiază prin una sau mai multe elemente culturale care ajută la unirea
membrilor şi la separarea lor de cei din afara.
Cele mai comune trăsături împartaşite şi specifice sunt limba vorbită şi
religia , la care se adaugă şi alte obiceiuri: legi, culoare etc; „asocierea cu un
teritoriu specific” ceea ce nu înseamna ca un grup etnic trebuie să fie în posesia
fizică a teritoriului, contează existentă unui centru simbolic geografic, un habitat 22
23 Capozzo, Dora, Chiara Volpato „Relaţii intergrupuri: perspective clasice şi contemporane, în Richard Bouhis,
Jaques – Phillipe Leyens (coord), Stereptipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Editura Polirom, Iaşi,1996,
pag.140
27
sacru, o patrie în care se pot reântoarce; „un sentiment al apartenenţei şi o
solidaritate activă”.
Termenul cheie în definirea minorităţilor etnice este cel de cultura , prin
cultura specifică a unei minorităţi etnice întelegandu-se sistemul întelesurilor
împărtăşite şi dezvoltate într-un context economic şi social, pe un fundal istoric şi
politic specific. De aceea , în cele ce urmează voi aborda câteva din trăsăturile
esenţiale ce definesc grupurile etnice ca: provenienţa, originea numelui de rom,
statulul şi identitatea.
Originea ţiganilor şi cauzele migrării lor au fost interpretate în diferite feluri
de către specialişti. „Cercetările sistematice de lingvistică, antropologie şi istorie
au stabilit însa originea indiană a celor numiţi ţigani, fapt probat de limba lor
inrudită cu limba neo-hindi şi derivată, ca şi acestea, din prakrit, forma
vernaculară a vechii sanscrite… Tot prin studii lingvistice şi etnografice s-a
circumscris şi aria geografică şi culturală din care au migrat strămoşii romilor :
nord-vestul Indiei, teritoriul actualului Punjab si Rajastan”.24
Multă vreme şiganilor li s-a atribuit originea egipteană şi aceasta datorită
infăţişării cu vechii egipteni şi a obiceiurilor păgâne. Ţiganii şi-au însuşit această
faimă a pseudo-strămoşilor lor până în momentul în care spre sfârşitul secolului al
XVIII-lea Grellman, un învăţat de origine germană, a încercat să dovedească
originea industara a ţiganilor prin compararea limbilor. De atunci şi până astăzi se
acordă o mai mare credibilitate originii indiene a ţiganilor.
Se presupune că, primul val migrator de ţigani s-a îndreptat spre Persia prin
430-431 d.c., când monarhul persan Bahram Gur a hotărât ca supuşii săi trebuie să
24 Lipsky Michael (1980) – „Level – Street Bureaucracy Dilemmas of the Individual în the Public Services”, Russell Sage Foundation, New York
28
lucreze o jumatate de zi, iar a doua parte din zi să o petreacă mâncând şi bând în
sunetul muzicii;astfel a cerut regelui Indiei să îi trimită lăutari - 12000 la persani şi
care mai apoi s-au înmultit şi au trebuit să înveţe limba locuitorilor persani pentru a
putea comunica. Savanţii afirmă că ţiganii au părăsit acest teritoriu înainte de
mijlocul secolului al VII-lea. Dupa părăsirea Persiei, ţiganii au ajuns în Armenia,
care a cazut sub dominatia araba. Prin secolul al XI-lea tiganii s-au deplasat spre
vestul Imperiului Bizantin - Constantinopol şi Tracia - şi ulterior s-au răspândit în
Balcani şi în întreaga Europă. Sub dominaţia Bizantină, ţiganii eu fost expuşi
influenţelor lingvistice greceşti care au fost mult mai puternice decât cele ale limbii
persane.
Din Asia Mica se pare că s-au despărţit în două ramuri în funcţie de
conducătorii lor, unii trecând prin Macedonia spre Grecia Continentală si cea
insulara, iar altii spre nord catre teritoriile care mai tarziu aveau sa devina
Iugoslavia si Romania.Istoricii afirma ca unele dintre aceste migratii pot avea
legatura cu inaintarea constanta a Imperiului Otoman şi a năvălirilor tătare. Dacă
unii au reuşit să fugă dinaintea turcilor şi a tătarilor, alţii au servit drept robi. In
zona Europei aflată sub stăpânire otomana istoria ţiganilor rămţne mult mai
confuză, majoritatea trăind în secolul al XVII-lea sub stăpânirea turcească, într-o
perioadă când Imperiul Otoman atinse cele mai intinse hotare.
„Venirea ţiganilor în Principatele Române este asociată de M.
Kogalniceanuş şi apoi de N. Iorga cu invazia mongolă la jumatatea secolului al
XII-lea. Cercetşri mai recente probează venirea ţiganilor din teritoriilor de la sud
de Dunăre ,mai întai în Tara românească , apoi în Moldova, Transilvania şi mai
departe.”25 Altă opinie susţine ideea că primii ţigani au ajuns în Tara Românească
la începutul deceniului opt al secolului al XIV-lea, veniţi sau aduşi din sudul
25 Mallick, Krishna, Individual Discrimination în Magill Frank (coord.) – International Encyclopedia of Socialogy,
Fitzroy Dearborn Publishers
29
Dunării, în ajunul anului 1370. Ei au sosit în România pe parcursul mai multor
secole, nu într-un singur val.26
Pentru estimarea numărului de ţigani avem date din anii 1830-1860 care
indică pentru Ţara Românească si Moldova un număr de 200000-250000 de
persoane.
Mai târziu,la recesământul general al populaţiei din anul 1930 s-au declarat
de neam ţigănesc 262407 persoane, adică 15% din populaţia României, în
Dobrogea fiind 11446 (1,4% din populaţie)27 .În 1977 numărul lor a ajuns la
540000 persoane, iar în 1992 cifra minimă este de 819446 persoane (3,6% din
populaţia ţării) şi cea maximă de 1010646 persoane (4,6% din total)28. Oricum,
toate aceste cifre nu reprezintă numărul exact de persoane, întrucat în studiile
recente sunt făcute şi alte estimări cu privire la numărul acestui grup etnic : minim
1800000 şi maxim 2500000 ţigani.
O altă dimensiune importantă în definirea grupului minoritar este
identitatea. Identitatea este istoria unei vieţi refigurată continuu de către toate
istoriile, veridice sau fictive, pe care subiectul le povesteşte despre sine.Această
refigurare face din viaţa însăşi o ţesatură de „istorii povestite”, identitatea fiind
văzută ca un proces continuu de (re)construcţie punând accent pe componentă
internaţionala:individul sau comunitatea se identifică cu ceea ce povestesc ceilalţi,
26 Miller S.M. (1996) The Great Chain of Poverty Explanation, în Oyen Else, S.M. Miller, Syed Abdus Samad
(coord.) – Poverty: A Global Review – Handbook on International Poverty Research, Scandinavian University
Press, Oslo, Stockholm, Copenhaga, Boston
27 Sherif, Muzafer, Carolin Sherif (1956) – An Outline of Social Psychology. Revised Edition, Harper & Brothers,
New York28 Tajfel, Henri (1981) – „Human Groups and Social Categories”, Cambridge University Press, Cambridge
30
despre el (ei). De asemenea, este important de observat cum se raportează individul
la comunitatea sa etnică. Dupa Emanuelle Ponce, identitatea romilor este greu de
definit în mod obiectiv, întrucat are multiple moduri de manifestare şi se
intemeiază mai cu seama pe criterii subiective şi pe sentimentul acut de
apartenenţă la o comunitate distinctă. Fiind o comunitate foarte eterogenă,
societatea romilor este imparţită în corporaţii sau grupări care au o identitate aparte
ce se transmite de la o generaţie la alta, şi care îi structurează relaţiile cu mediul
social. Astfel pot fi identificaţi în funcţie de: îndeletnicirile vechi sau care se
practică şi astăzi, modul de viaţa nomad sau sedentar, şi chiar după o specifitate
culturală (rudarii sunt de exemplu fie vlaxuţi-creştini, fie turcani-musulmani).
Caracteristicile distinctive ale grupurilor etnice
a)Caracteristici fizice (rasiale) sunt usor identificabile la nivelul conştiinţei
colective, sunt foarte adesea un criteriu distinctiv. Un asemenea criteriu exterior îl
putem găsi operând cu prestantă, de exemplu, în cazul populaţiilor de negri sau de
indieni din SUA.De regula însa diferenţele rasiale propriu-zise sunt mult mai puţin
importante în distingerea populaţiilor cu profil etnic diferit.
b)Limba distinctiva. Utilizarea unei limbi proprii este caracteristica ce operează
diferenţierea cea mai clară între grupurile etnice.
Cultura proprie este în cea mai mare măsură menţinută de o limba proprie.
Limba este poate semnul cel mai distinctiv al unei comunităţi etnice; ea este
totodată şi o importantă barieră în calea intrărilor din afară în respectiva
comunitate. Ieşirea este mult mai usoară pentru că se realizează de regulă în
comunitatea majoritară, mult mai laxă ca profil etnic, limba populaţiei dominante
fiind ştiută şi de minorităţi. Ieşirile spre alte comunităţi etnice minoritare sunt şi ele
facilitate de limbă dominantă comună.
c)Traditii cultural-folclorice. În procesul de evoluţie istorică relativ izolată a unei
populaţii, aceasta şi-a dezvoltat un set de obiceiuri legate de evenimentele
31
importante ale vieţii (diferite sărbaăori) cât şi o producţie artistică de tip folcloric
specifică. Aceste tradiţii cultural-folclorice, fiind legate mai mult de anumite
momente festive din viaţă individuală şi colectivă, iar nu de viaţă curentă supusă
unor forte masive şi continue de schimbare, manifestă o foarte mare persistentă,
fiind in fapt importante semne distinctive ale etnicitaţii. Practicarea lor reprezintă
de asemenea un factor de menţinere a coeziunii unei populaţii cu profil etnic. De
multe ori grupurile etnice se disting între ele şi prin apartenenţe religioase
specifice.29
d)Mod de viata specific. Modul de viaţă este o stare foarte dinamică, determinată
de schimbările tehnologice, economice, social politice mai generate. Există însă în
modul de viaţă o serie de componente referitoare în mod special la atitudinea
individuală faţă de viaţă, la strategia de a face faţă diferiţelor probleme şi care tind
să prezinte un profil etnic marcat. Aceste componente sunt de fapt materia primă a
stereotipurilor pe care populaţiile etnice şi le produc unele despre altele:
irlandezii,englezii,francezii,americanii,romanii,ruşii,ţiganii.
Profilul etnic al populatiei de romi
Fizic există o anumită particularitate care distinge pe romi la nivelul
percepţiei comune: culoarea pielii. Acest semn dinstinctiv este însă relativ. Dupa
majoritatea specialiştilor,populaţia de romi are ca origine rasa indo-europeană, din
care provin prin diferite combinaţii, practic toate populaţiile Europei în primul
rând, fiind rasial destul de apropiaţi de restul populaţiei din această regiune,
amestecul a fost facilitat. Aceasta face ca mulţi dintre romi să nu fie nici din
punctul de vedere al culorii pielii atât de distinctiv. La nivelul observaţiei comune-
şi de fapt aceasta este foarte importantă pentru că ea susţine comportamentul
colectiv - se acceptă ca cei mai mulţi dintre romi tind să aibă o piele mai închisă la
culoare.
29 Ibidem
32
Dar există şi persoane care nu sunt considerate a fi romi cu o piele mai
închisă la culoare, apropiată de a multor romi. Exista şi romi cu o piele mai
deschisă decât a multor neromi.În fapt,fizic, acesta este singurul semn distinctiv
care , după cum se poate observa, nu funcţionează insuficient de multe cazuri.
Doar în anumite situaţii criteriul fizic poate deveni cu claritate distinctiv.
În cazul romilor din România limba română are o capacitate semnificantă
mai redusă decat limba altor comunităţi etnice minoritare de a fi purtatoarea
specificului etnic.Acest lucru porneşte din două raţiuni:în primul rând gradul de
răspândire a limbii este foarte scăzut.Datorită modului lor de viata de tip simbiotic,
iar nu izolat în raport cu comunitatea maghiară, romii utilizează vital limba
comunităţii maghiare.Copii sunt învăţaţi limba comunităţii dominante încă de la
început, ca o a doua limbă maternă, acolo unde limba romani este cunoscuta si
utilizata sau pur si simplu ca singura limba materna, acolo unde limba romana nu
mai este utilizată. Aşa se face că un rom care nu ştie limba romana, la nivel de
limba maternă, sau în comunităţile maghiare, limba maghiara , este o excepţie
absolută.
În al doilea rând, semnificaţia utilizării limbii romani. Limba romani nu este
utilizată în activităţile de tip religios, una din sursele importante ale menţinerii unei
limbi minoritare. Atunci când romii participă la viaţa religioasă, ei o fac împreună
cu comunitatea minoritară şi în limba acesteia.
Limba romani mai prezintă înca o foarte importantă limită: ea nu reprezintă
un instrument cultural de dezvoltare a culturii tradiţionale proprii şi nici de acces la
cultura universală. Ea nu a fost o limbă scrisă. Din acest motiv ea nu a putut păstra
decât un folclor oral, mai mult cântece şi unele povestiri. Lipsa unei limbi scrise,
33
alături de situaţia de marginalitate a populaţiei de romi, a împiedicat de fapt
dezvoltarea unei ample culturi. Limba romani nu a fost o limbă a intelectualităţii
romilor. Efectul secundar al acestei situaţii a fost că romii intelectuali s-au
amestecat cu intelectualitatea majoritară, utilizând în practica lor intelectuală în
mod exclusiv limba acesteia. Lipsa unui grup de intelectuali purtători activi ai
culturii etnice proprii a avut consecinţe importante în avoluţia întregii populaţii.
CAPITOLUL II
CUM SE MANIFESTA SI CUM VA EVOLUA
FENOMENUL ETNIC ÎN ROMÂNIA
II.1.Mitul societăţii multiculturale
Se vorbeşte din ce în ce mai des despre interculturalitate sau filozofia
interculturalitaţii ca o stare de fapt într-un nou mileniu al politicii globale şi al
comunicării inter-etnice. Interculturalitatea este discursul modernitatii târzii, care
prezintă, interpretează şi reevaluează experienţa socială a diversităţii şi a
diferenţelor. În construcţia identităţii sociale, interculturalitatea se opune
34
strategiilor omogenizante ale modernităţii, considerindu-le pe acestea ca suficiente
şi opresive, punand accentul pe diferente şi diversitate. Ideologia interculturalităţii
îşi propune ajutarea comunităţilor în sustinerea culturilor lor diferite.
Acest lucru însa nu înseamna ca interculturalitatea se opune schimbarii.
Interculturalitatea liberală recunoaşte ca schimbarea in lumea contemporana este
inevitabila, deci scopul acestei politici nu este conservarea culturilor in starea lor
primara. Interculturalitatea liberala izvoraste din dorinta de reusita a membrilor
societatii. Iar aceasta reuşită depinde de respectul şi inflorirea grupurilor culturale
ale indivizilor.
Interculturalitatea pretinde respect şi apreciere din partea grupurilor pentru
alte culturi din societate, pretinde toleranţa unei comunităţi fata de cealalta
comunitate, şi în acelasi timp pretinde dreptul individului de a părăsi propriul grup
cultural. Avand în vedere cele enuntate mai sus, se realizeaza foarte des o confuzie
intre interculturalitate si multiculturalism. Desi se intrepatrund, ele se folosesc in
situatii diferite pentru a exprima moduri specifice de manifestare a educatiei
sociale.
Multiculturalitatea reprezinta convieţuirea diverselor grupuri socio-culturale într-
un spatiu social dat, coexistenta istoric determinata, si in general pasnica, care nu-
si propune in mod necesar realizarea de schimburi culturale, ci interactioneaza
firesc in procesul coexistentei si dezvoltarii sociale. Multiculturalitatea are în
vedere gestionarea comunitatilor etno-culturale caretraiesc pe teritoriul unei ţări.
Ea este o stare de recunoastere a diferentelor şi exprimă statica socială
35
Interculturalitatea reprezintă relaţia de interactiune si cooperare continua a
diverselor grupuri culturale, etnice, religioase, etc.(a tuturor categoriilor de
minoritati), relatiile determinate fiind de schimb cultural si intercunoastere in
contextul grijii faţă de menţinerea specificului fiecărei comunităţi.
Interculturalitatea, fără a fi un scop în sine, este rezultatul dezirabil al procesului
intern de autoajustare a comunităţii multiculturale. Ea presupune un proces de
intrepatrundere a culturilor si edificare a unei culturi comune.
Ea este, precum am mai afirmat, un deziderat, o invitaţie adresata tuturor
etniilor care traiesc într-un spatiu geografic, un dialog pentru o dezvoltare durabilă
– garant al pacii. Ea reflectă dinamica socială
Mitul societăţii monoculturale este dezmintit în mod constant de realităţile
dinamice ale dezvoltarii comunitatilor. Convieţuirea unor populaţii aparţinând unor
etnii diferite, care comunica, coopereaza, si inevitabil produce influente reciproce
pozitive, este premisa interculturalitatii ca resursă fundamentală a dezvoltarii
sociale a tuturor comunitatilor etnice din zona respectiva. Procesul de integrare
europeana este în sine un proces de afirmare a interculturalităţilor. În spaţiul
Comunităţii Europene fiecare „minoritate” naţională, etnică, religioasa, culturala
se afirma ca identitate. Pluralismul valorilor este miza care face posibilă orice
strategie integrativă.
Consiliul Europei a fost, cu siguranţî, printre cei mai activi sustinatori ai
principiilor interculturalitătii, aceasta prestigioasă organizaţie europeană fiind şi
promotoarea conceptului de „societate interculturala”. Este vorba despre o
societate ce recunoaste diferentele culturale, sustine dezvoltarea identitatilor
specifice, dar incurajeaza si dialogul intercultural, contactele, schimburile si
interferentele culturale. Aceste principii generoase sunt valide in general, în orice
36
societate, în orice zona din lume, şi ele trebuie sa se regaseasca pe deplin la nivelul
sistemelor educative.
Cadrul Legislativ
În ceea ce priveşte legalitatea conceptelor de interculturalitate şi
multiculturalism, articolul 6 din Constituţia României stipulează ca:
(1) Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale
dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale,
lingvistice si religioase.
(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru pastrarea, dezvoltarea îi
exprimarea identitatii persoanelor apartinand minoritatilor nationale trebuie
să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu
ceilalti cetateni romani
Constitutia Romaniei mai este sustinuta şi de catre Declaratia drepturilor
persoanelor apartinand minoritatilor nationale sau etnice, lingvistice si religioase,
adoptata de Adunarea generala a ONU în Rezoluţia sa nr. 47/135 din 18 dec. 1992
care în art.2 si 4 stipuleaza ca minoritatile au dreptul de a-si proteja cultura si
identitatea.
"Dacă este cazul, statele sunt datoare sa intreprinda masuri in sfera educationala,
in scopul incurajarii istoriei, a traditiilor, a limbii si a culturii minoritatilor care
traiesc pe teritoriile lor. Persoanele apartinand minoritatilor ar trebui să
beneficieze de posibilitatea de a învaţa să cunoasăa societatea în ansamblul ei "
(Art. 4 alin.(4) din Declaratie)
II.2. Interculturalitate în România. Etniile din Dobrogea şi
problemele lor
37
În faţa problemelor deosebit de complexe ale societăţii româneşti actuale,
din ce în ce mai multă lume consideră interculturalitatea ca o parte esentiala a
soluţiei. Societatea romaneasca in ansamblul ei a devenit treptat, pe parcursul
ultimului deceniu, tot mai constienta de propria ei diversitate culturala şi, mai mult,
tot mai numerosi sunt cei ce consideră ca aceasta diversitate culturala nu reprezintă
o fatalitate, un blestem al istoriei, ci o oportunitate, o bogatie ce se cuvine
valorificată în beneficiul general.
Acestia din urma sunt in general cei care sustin ca educatia interculturală
este esenţială, în primul rând pentru stabilitatea societăţii şi sansele ei de dezvoltare
durabilă, pentru că ne învaţă cum sa traim unii cu alţii, dar şi, în al doilea rând,
pentru că promovează egalitatea, respectul şi deschiderea spre comunicare cu
„celalalt”.
Cu toate acestea, de multe ori se regasesc diferentieri în modul de tratare a
subiectului interculturalitatii: la nivelul discursului politic, transmis de mass-
media, accentul cade pe conflictualitate, pe dificultatile ce apar, sau sunt uneori
chiar construite, in relatiile dintre diferitele comunitati culturale, la nivelul scolii se
ignora in totalitate existenta unor astfel de probleme, în timp ce la nivelul
comunităţilor locale relatiile sunt absolut firesti, situaţiile problematice aparute
fiind rezolvate prin mecanisme specifice, ce au la baza reteaua complexa de relaţii
interpersonale ce leagă membrii comunitatii respective, dincolo de granitele
diferitelor grupuri culturale ce compun acea comunitate.
În continuare vom analiza soarta minoritatilor prezente pe teritoriul de sud-
est al Romaniei care au fost nevoite sa se adapteze majoritatii romanesti, si, de ce
38
nu, sa imprumute si sa imprumuta valori si un anume stil de viata.România este
stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil30.
În tara noastra, alaturi de români si împreuna cu ei, traiesc si alte etnii care
se bucura de aceleasi drepturi
ŢIGANII
Date statistice, dinamica, distributie teritoriala
GYPSY (engl.) - termen folosit pentru a defini grupuri etnice formate prin dispersia
grupurilor comerciale, nomade (si a altora) din India, la începutul secolului X si
amestecarea lor cu grupuri europene şi de alte origini în timpul raspândirii lor în
diaspora. Acest termen, împreuna cu alte câteva variante europene - TIGAN,
GITAN, ZIGEUNER - considerat de multi ca are o conotatie peiorativa.
RROM - un membru apartinând grupului; RROMI - mai multi membri sau grupul
ca întreg.
RROMANI - limba vorbita de romi. Folosit, de asemenea, ca adjectiv; GADJO -
termen folosit de rromi când se refera la nerromi.
Federaţia etnică a Romilor din România apreciaza numarul ţiganilor la 2,5
milioane persoane, adica 10% din populatia tarii. Evident, cifra este exagerata. O
alta cifra care se vehiculeaza este 1,5 milioane persoane. Aceasta cifra pare mai
30 Constitutia României, 1991, Monitorul Oficial, 1999,, editia a VII-a, p. 7
39
apropiata de realitate, dar nu este rezultatul vreunui recensamânt sau al vreunei
investigatii serioase.
Se apreciaza populatia ţiganilor ca fiind de 1.010.000 adica 4,6% din
numarul total al locuitorilor. Numai în Bucureşti se estimează că există în jur de 5-
600.000 de ţigani la o populaţie de 3.000.000 locuitori.
Populatia de romi înregistrata la recensamântul din ianuarie 1992 a fost de
401,1 mii persoane, crescând, faţă de datele recensamântului din 1977, cu 80,2%.
Modificarile în numarul de romi între ultimele doua recensaminte sunt însa diferite
între sat si oras: sat - 56,1%; oras - 31,9%
Tendinte si comportament
Principalele caracteristici ale ţiganilor sunt urmatoarele: nu au o entitate politica
proprie; nu au un teritoriu propriu (sunt dispersati în întreaga Europa);împartasesc
o identitate57 impusa (marginalizare politica si sociala); segment mai mult sau mai
putin deviant al societatii; formele de identitate: închise, traditionale - au dus la
marginalizarea comunitatilor de tigani; vazuti ca grup contracultural, contestatar al
normelor si valorilor fundamentale ale societatii; 2/3 în Europa centrala si de est si
în Balcani.
Pentru ţigani, se pune transant problema integrarii lor în civilizatia
româneasca sau, dimpotriva, respingerea lor si tratarea lor în continuare ca o etnie
care nu se poate integra în societate si care va trai în continuare asa cum a trait ea
de mii de ani, punând probleme grave convietuirii sociale cu populatia majoritara
şi cu celelalte etnii. E drept, la ora actuala, exista înca o confuzie între asimilare si
integrare (în ceea ce-i priveste pe tigani). Oricum, integrarea lor în societatea
civilizata înseamna renuntarea la traditiile nomade, precum si la multe alte traditii,
40
îndeosebi la cele care tin de respingerea învatamântului si a culturii moderne.
Aparent, ţiganii nu constituie si nu pot constitui un pericol grav la adresa securitatii
nationale, decât în masura în care îngroasa lumea interlopa, a traficantilor de
droguri, a criminalilor si infractorilor. Aceasta lume nu are nimic comun cu etnia
tiganilor, dar ei se integreaza mai usor într-o astfel de societate, decât în una unde
se cere efort intelectual îndelungat, perseverenta, munca. Din acest punct de
vedere, comportamentul tiganilor, necontrolat si nesupus legilor, poate duce la
destabilizari foarte grave. În anumite localitati si zone, ei pot deveni chiar
populatia majoritara, datorita natalitatii sporite.
UCRAINENII
Date statistice, dinamica, distributie teritoriala - La recensamântul din 7 ianuarie
1992, ucrainenii58 numarau 65.800 persoane, situându-se pe locul patru între
minoritatile din România, dupa maghiari, romi (tigani) si germani. Numarul lor a
crescut de la 45.900 persoane în 1930, la 60.500 în 1956 si la 65.800 în 1992 (aici
incluzându-se si cei ce s-au declarat ruteni sau hutani). Proportia lor în totalul
populatiei din tara noastra a ramas, în perioadele analizate, de 0,3 %. Ucrainenii
traiesc în marea lor majoritate în comune.
Ei sunt concentrati mai ales în judetele Maramures, Suceava, Timis, Caras-
Severin, Satu-Mare şi în Dobrogea mai ales în Tulcea şi Constanţa (în proportie
de 6,8 % din totalul populatiei judetului Maramures si în proportii mai mici în
celelalte judete). De retinut ca peste jumatate din numarul ucrainenilor s-a
înregistrat în Maramures (55,8 %).
Tendinţe şi comportament - Ucrainenii sunt atasati strâns spatiului în care traiesc.
Nu au tendinte migrationiste si nici de asociere în organizatii subversive,
41
antistatale. Cu toate acestea, trebuie luata în calcul probabilitatea coagularii unor
tendinte de alaturare la conationalii lor de peste granita de nord si est a tarii, în
momentul aparitiei unei evolutii autonomizante din partea altor nationalitati
conlocuitoare din România, mai ales ca Ucraina face presiuni în acest sens, ea
deznationalizând aproape în totalitate etnia româna de pe teritoriul ocupat în 1940.
Surprizele pot fi prevenite, dacă se au în vedere, tot timpul, trăsăturile
individuale ale etniei: ardoarea combativa, temeritatea, încrederea în fortele
proprii, nestavilirea în gesturi, instinctualitatea, mai mult decât rationalitatea, si se
tin sub control colectivitatile cu potential latent mai mare de implicare în asemenea
situatii.
Comportamentul lor în interiorul comunităţilor ucrainene este unul normal.
Ei traiesc în localitati aproape închise si participa în proportia cea mai mare la
activitatea economica a judetelor. Sunt foarte muncitori, disciplinati, cooperanti.
Nu dau naştere la conflicte interetnice si nici nu creeaza tensiuni pe plan local, în
raporturile cu autoritatile administrative şi de stat.
RUSII-LIPOVENI
Date statistice, dinamica, distributie teritoriala - În 1992, acestia numara 38.600
persoane, situându-se pe locul cinci între minoritati, dupa maghiari, rromi, germani
si ucraineni. Numarul lor, incluzând cele 30.600 persoane care s-au declarat în
1992 lipoveni, s-a redus în perioada 1930-1956 cu 12.000 (datorita emigrarii), la
ultimul recensamânt situându-se la nivelul anului 1956. Ei reprezinta în prezent
0,2% din populatia României şi traiesc preponderent în mediul rural. Proportia
celor care trăiesc în urban a înregistrat o usoara descrestere. În perioada 1930-
1992, rusii-lipoveni din Capitala au scazut de la 3.700 la 1.200 persoane. Sunt
raspânditi în noua judete din România. Aproape 9/10 dintre ei locuiesc în judetele
Tulcea, Constanta, Iasi, Suceava si Braila. În Tulcea şi Constanţa se gasesc peste
42
jumatate din persoanele de nationalitate rusa (7,5 % în ponderea judetului). În
ultimii 25 ani, a crescut în rândul acestei nationalităţi numărul persoanelor de sex
feminin.
Per total nascuti vii, predomina însă nascutii vii de sex masculin, care îi
depasesc în proportie pe nascutii vii de sex masculin români. Rusii-lipoveni au o
proportie ridicata (62,4 %) de populatie adulta de 5-59 ani, mai mare decât cea din
1977. Proportia celor fara scoala absolvita este la ei de 10,4 %, desi numarul
absolventilor învatamântului secundar a înregistrat o crestere semnificativa în
perioada 1977-1992.
Rusii-lipoveni aveau, în 1992, un procent de 6,9 % analfabeti, din care 3/4
vârstnici. Din punct de vedere al religiei, acestia s-au declarat 62,2 % crestini de rit
vechi si 31,8 % ortodocsi. A crescut în 1992, fata de 1977, populatia activa la rusii-
lipoveni.
Tendinţe şi comportament - Rusii-lipoveni nu manifesta tendinte emigrationiste,
ci doar de usoara deplasare din urban în rural.
În conditiile initierii unor actiuni din exterior, de destabilizare zonala, de
sabotare a activitatii economice si politico-administrative, este posibila atragerea
lor, implicarea în acte diversioniste, destabilizatoare, antistatale, chiar si numai pe
fondul consumului exagerat de alcool si al apartenentei la etnia rusa, descendenta
din Imperiul sovietic, care, nu este exclus sa-si fi creat, pe teritoriul României, în
deceniile staliniste, structuri informative si de actiune terorista, în prezent bine
conservate. De altfel, Rusia a cultivat cu insistentă, dupa 1990, relaţiile cu o parte a
populatiei din nordul Dobrogei, care, explicabil, si-a stabilit o noua denumire a
nationalitatii, de rusi-lipoveni, desi, de secole, ei s-au numit ori lipoveni, ori rusi59.
Activitatea lor principala – pescuitul (dar nu numai) – le conferă disponibilitatea
spre cooperare de grup si solidaritate grupala si etnica. Unele conflicte, de mici
43
dimensiuni, se nasc îndeobste pe fondul consumului de alcool. Pastratori ai unor
trasaturi de cultura morala ale poporului rus, ca sentimentul datoriei, onoarei,
onestitatii, sacrificiului şi modestiei, înfruntarii cu stoicism a vitregiilor naturii si
vietii, rusii-lipoveni manifesta loialitate fata de statul român si respect fata de
autoritati. Ei îsi îndeplinesc cu constiinciozitate obligatiile ce le revin fata de
societate si nu intra în conflict cu membrii altor comunitati.
Anumite conflicte, de însemnatate redusă, ce apar uneori, îsi au cauzele în
disfunctionalitati organizatorice, administrative, în competitia pentru resursele
insuficiente, în sarcinile de lucru etc. si au un impact limitat asupra coeziuni inter
si intraetnice sau de grup.
TURCII SI TATARII
Date statistice, dinamica, distributie teritoriala - Potrivit recensamântului oficial
din 1992, în Dobrogea traiesc 53182 de turci. Dintre acestia, turcii anatolieni
(turcii propriu-zisi) sunt în numar de 29.533. Lor li se adauga 24.449 de tatari. În
afara Dobrogei, pe teritoriul României, locuiesc 5798 de turci si 277 de tatari.
Turcii si tatarii traiesc preponderent în asezarile urbane. În perioada 1930-1992
populatia tatara din mediul urban a crescut cu 60%. În ultimii 15 ani a crescut
numarul populatiei turce de sex feminin. La tatari, între nascutii vii, predomina cei
de sex feminin. Turcii au structura de vârsta tânara. Cei între 0 si 14 ani sunt în
proportie de 33,2% (mai multi decât românii, 22,7%). Comparativ cu 1977, a
scazut populatia tânara la tatari. Categoria de vârsta 15-59 ani are o proportie de
65,7% la tatari.
Tendinte, comportament - În evaluarea acestor riscuri trebuie sa tinem cont de
faptul ca turcii din România reprezinta 0,2% din populatia întregii tari, iar acestia
sunt sustinuti de statul turc.
Tendinta Turciei de a deveni putere regionala a amplificat relatiile deja
tensionate cu unii din vecinii sai sau a dus la racirea relatiilor bilaterale cu alte state
44
din regiune: Cu Grecia, disputa teritoriala privind o parte din insulele din Marea
Egee; implicarea în problema cipriota, stationarea în nordul Ciprului a unui
important contingent militar turc (35000 de militari); acuzatii privind implicarea
Greciei în sustinerea actiunilor separatistilor kurzi; Cu Siria, disputa teritoriala
pentru provincia Hatay; Cu Irakul, datorita deselor incursiuni ale fortelor de
securitate turce pe teritoriul Irakului, împotriva separatistilor kurzi; Cu Iranul,
drept urmare a dorintei Turciei de a-si extinde influenta asupra tarilor islamice
caucaziene si asupra statelor din fosta Uniune Sovietica.
Principalele coordonate ale politicii externe turce în regiune sunt: Întarirea
rolului de lider regional pentru statele din sud-estul Europei cu populatie
musulmana numeroasa: Albania, Bosnia-Hertegovina (sprijina Tirana pentru
crearea Albaniei Mari - Kosovo si vestul Macedoniei - o sustine în ceea ce priveste
politica de albanizare a comunitatii grecesti; prin atragerea Albaniei în sfera sa de
influenta, Turcia urmareste sa controleze tarmul Marii Adriatice si sa poata realiza
mai usor contactele cu zonele musulmane din Bosnia-Hertegovina, scopul
strategiei secundare este înconjurarea Greciei cu ajutorul unor aliati fideli);
Intensificarea relatiilor cu Germania si Israelul în scopul obtinerii sprijinului politic
necesar aderarii la U.E., precum si pentru continuarea procesului de modernizare –
înzestrare a fortelor sale armate;
Sprijina Azerbaidjanul în disputa teritoriala a acestuia cu Armenia; Are
sustinere S.U.A. pentru construirea pe teritoriul sau a magistralei de transport a
petrolului extras din Marea Caspica; Trebuie avuta în vedere tendinta Turciei de a-
si extinde cât mai mult aria de influenta si de a-i sprijini în actiunile lor pe
musulmanii din celelalte tari. Este demn de luat în atentie semnalul dat de mass-
media din perioada martie-aprilie 2001 cu privire la sprijinul acordat de autoritatile
45
turce comunitatii turco-tatare din România. În România, exista si o minoritate
kurda. Desi kurzii din România, ca toti kurzii din lume, sprijina lupta etnicilor
kurzi din Turcia, Iran si Irak pentru realizarea unui stat kurd, nu exista, în tara
noastra, pericolul unei confruntari majore între etnia turca si cea kurda, asa cum nu
exista nici primejdia ca, în zona Banatului, sa se declanseze un conflict sângeros
între croati si sârbi.
Armenii
Cei mai multi, armeni de confesiune ortodoxa, traiesc in Bucuresti si in
Constanta (circa 1400), iar restul, de confesiune catolica, in Transilvania. In anul
1990, dupa rasturnarea regimului comunist, la Bucuresti ia fiinta Uniunea
Armenilor din Romania (UAR), organizatie politica si culturala. In plan politic,
reprezentantii Uniunii Armenilor din Romania au avut un rol important in Comisia
pentru Minoritati a Frontului Salvarii Nationale (1990), in decizia privind
reprezentarea in Consiliului Provizoriu de Uniune Nationale a fiecarei minoritati
nationale legal constituite cu trei reprezentanti. Comunitatea armeana este una
dintre minoritatile reprezentata in Parlament inca din prima legislatura (1990-
1992). In dezbaterile parlamentare reprezentantii etnicilor armeni au avut un rol
foarte important in includerea in Constitutie si apoi in legea electorala a dreptului
organizatiilor minoritatilor nationale sa poata fi reprezentate in Parlament.
Bulgarii
Majoritatea etnicilor bulgari din Romania sunt urmasi ai diasporei bulgare,
care s-a format prin emigrarea din tinuturile bulgare la nord de Dunare, in timpul
stapanirii otomane. Acestora li s-au alaturat si acei bulgari din Dobrogea care nu
46
au emigrat conform prevederilor acordului de la Craiova, din 1940, care a
reglementat statutul Cadrilaterului, precum si cetatenii bulgari care au fost
naturalizati.Astazi, aceasta populatie se compune din doua comunitati, distincte din
punct de vedere istoric si organizatoric - cea a bulgarilor banateni, care sunt
catolici si cea a bulgarilor din Sudul Romaniei (Oltenia, Muntenia si Dobrogea),
care sunt ortodocsi.
Aceste grupari ale diasporei bulgare au in comun originea etnica, graiul,
unele asemanari in cultura traditionala si, in special, caracterul lor agrar. Ele se
deosebesc insa prin asezare geografica, religie, particularitati culturale si dialecte
specifice, soarta istorica si gradul de mentinere a caracterului lor etnic.
Procesul de asimilare naturala al bulgarilor din Muntenia si Oltenia este mult
mai pronuntat decat la bulgarii banateni, astfel ca la recensamantul din 1992, doar
2000 de persoane si-au declarat apartenenta la aceasta minoritate.
Potrivit recensamantului din anul 1992, numarul total al celor care au declarat ca
sunt de nationalitate bulgara este de 9.935 de persoane, ceea ce reprezinta 0,04%
din totalul populatiei., numarul acestor scolari era de 461. In toamna lui 1999, la
Bucuresti a fost redeschisa, in paralel cu Liceul roman din Sofia, vechea Scoala
bulgara, cu limba de predare bulgara.
II.3. Proiecte pentru o Românie Interculturală
Toate minoritatile din România se confrunta cu o criză de identitate într-un
secol care pare din ce in ce mai putin dispus sa-i accepte, sa-i tolereze, fara sa le
ceara o schimbare fundamentala a culturii si traditiilor lor. Toate aceste proiecte au
fost derulate cu un singur scop: micsorarea distanţei dintre minorităţi şi majoritate.
Mozaic (mai 1999 - mai 2000 - Proiectul isi propune dezvoltarea de relatii stabile
de colaborare intre scoli si muzee din patru regiuni ale Romaniei: Timisoara, Sibiu,
47
Iasi si Bucuresti. Activitatile derulate au drept obiectiv promovarea unor relatii
armonioase intre minoritati si majoritate pe baza utilizarii patrimoniului cultural al
muzeelor ca instrument de educatie interculturala. Finantare: Programul Masuri
de Incredere al Consiliului Minoritati: identitate si coexistenta (noiembrie 1999 -
octombrie 2000) are ca obiectiv implicarea unor tineri reprezentanti ai celor 17
minoritati nationale recunoscute in Romania in activitati legate de reconstituirea
contributiei minoritatilor la viata sociala si culturala a Romaniei pe baza unor
marturii de istorie orala. Un volum reflectand rezultatele activitatii tinerilor
implicati va fi publicat in finalul proiectului.
Proiectul se desfasoara in colaborare cu Departamentul pentru Protectia
Minoritatilor Nationale din cadrul Guvernului Romaniei si cu organizatii ale
minoritatilor nationale. Finantare:
Programul Masuri de Incredere al Consiliului Europei. Coeziune sociala
intr-o societate pluriculturala in Sud-Estul Europei, (noiembrie 1999 - iulie 2000)
isi propune sa dezvolte un climat de toleranta si de intelegere reciproca intre
comunitatile culturale din mai multe regiuni ale Iugoslaviei.
Sunt implicati reprezentanti ai unor organizatii nonguvernamentale si ai
comunitatilor culturale din Voivodina, Serbia, Sandjak si Muntenegru. Finantare:
Programul Masuri de Incredere.
EURROM - Integrarea culturii romilor in educatia scolara si extrascolara (1998 -
2001). Proiectul este sprijinit financiar de Programul SOCRATES - COMENIUS al
Comisiei europene, fiind primul din acest program coordonat de o institutie est-
europeana. El implica parteneri din Franta, Slovacia, Spania si Romania.
Pe parcursul primului an al proiectului, in cadrul unei retele de scoli cu elevi
romi, profesorii au derulat activitati de explorare a mediului social si a istoriei
locale, pe baza de interviuri cu membri ai comunitatii, analize de arhive etc.
incercand sa integreze aceste element in procesul de educatie.
48
Pe baza acestei experiente, in cursul celui de-al doilea an a fost elaborat un
ghid metodologic adresat cadrelor didactice ce lucreaza cu elevi romi. Cel de-al
treilea an a fost consacrat inserarii metodologiei elaborate in programele de
formare continua a cadrelor didactice, precum si sensibilizarii familiilor si
comunitatilor de romi. A fost astfel elaborat primul curs on-line adresat cadrelor
didactice care lucreaza cu elevi romi.
CAPITOLUL III
CERCETĂRI ŞI ASPECTE SPECIFICE ALE
INTERCULTURALITĂŢII
III.1.Barometrul relaţiilor interetnice
România este o ţară în care relaţiile interetnice au generat, îndeosebi în
prima parte a anilor ’90, situaţii conflictuale intens mediatizate şi pătimaş abordate
în spaţiul politic.Care sunt deci tendintele în ceea ce priveste posibilele diferende
etnice în România? Care sunt factorii care le conditioneaza?
Se apreciaza ca una din cauzele recrudescentei tensiunilor etnice din
România (ca, de altfel, din întreaga lume) o reprezinta diminuarea potentialului
economic al tarii si, în consecinta, saracirea populatiei. În realitate, lucrurile nu
stau asa. Chiar daca, în anumite împrejurari, saracia poate fi un factor favorizant al
tensiunilor sociale, inclusiv etnice, ea nu poate fi cauza acestora. Cauzele
tensiunilor etnice din România (fireste, ale acelor tensiuni care exista) sunt
complexe. Fara a nega prezenta unor nemultumiri si a unor contradictii care exista
49
practic între aproape toate etniile din lume, se poate spune ca tensiuni periculoase
se manifesta doar în raporturile etniei maghiare cu cea româna. Scaderea drastica,
în ultimii 11 de ani, a PIB creeaza nesiguranta, instabilitate si nemultumiri în
rândul populatiei.
Etniile din România se afla într-un proces de reafirmare a identitatii lor
culturale, continuând dialogul care exista aici de sute de ani cu etnia majoritara, dar
si între ele. În anumite zone ale tarii s-au creat adevarate relatii de respect si ajutor
reciproc.
Oamenii se viziteaza, îsi învata cântecele, îsi apreciaza unii altora valorile.
Participarea etniilor la viata politica a tarii, dialogul cultural existent în România,
accesul la valori si drepturile neîngradite, în pofida unei situatii economice dificile,
sunt de natura sa armonizeze relatiile etnice din România. Aceasta asertiune nu
este valabila pentru etnia maghiara, care, deocamdata, se supune unui alt program.
Puncte forte ale fenomenului confruntarilor etnice
În ce masura este sustinut sau încurajat acest fenomen de politica marilor puteri?
Exista fenomenul presiunilor exercitate de natiunea majoritara împotriva
minoritatilor nationale
Organismele internationale nu accepta diferendele etnice. Dimpotriva, le
considera amenintarea strategica numarul unu si, din acest motiv, ONU, OSCE,
Consiliul European au elaborat o multime de documente si de reglementari ale
problemelor minoritatilor în sistemul relatiilor internationale, astfel încât, pe cât
posibil, conflictele interetnice sa fie prevenite.
Tensiunile inter-etnice nu au o coordonare internationala. Dar exista
interinfluente de acest gen, în special când este vorba de miscari violente. De-a
lungul timpului, s-a acumulat o experienta dramatica în acest sens. Toate miscarile
etnice, ca si cele nationaliste, tin seama de ea si o aplica. Pentru ca, desi nu exista
coordonare internationala a miscarii etniilor, exista totusi o buna comunicare între
50
ele. Dar si actiunile non-violente ale etniilor încep sa aiba din ce în ce mai mult o
sustinere internationala.
S-a plecat de la ideea ca astfel de actiuni exista si ele nu pot fi stopate,
întrucât au cauze complexe, care se cer analizate, atât la nivelul statelor, cât si la
cel al comunitatii internationale, în vederea gasiri i unor solutii globale. Astfel de
solutii sunt percepute însa foarte diferit. Unele state le considera ca agresiuni,
exercitate în numele comunitatii internationale (de fapt, ale celor care dirijeaza sau
influenteaza comunitatea internationala),
Alte state considera ca, într-adevar, problemele minoritatilor au si solutii
internationale (pentru ca au cauze internationale) si, ca atare, trebuie gasite,
discutate si eventual acceptate si astfel de solutii.
Puncte vulnerabile
Care sunt interesele care se afla înapoia acestor diferende? Ale cui? Cum
sunt distribuite ele?
Diferentul etnic este o functie de incompatibilitate între interesele unei etnii
(identificata ca entitate socio-culturala, mai exact, etno-culturala) si interesele altei
etnii sau cele ale statului national (federal). De remarcat ca etnicitatea nu reprezinta
prin ea însasi o sursa de conflict. Sursa de conflict rezulta din confruntarea de
interese, se afla în aceasta confruntare.
La baza diferendului etnic se afla, deci, divergenta de interese. Este vorba, în
primul rând, de intereseleetniilor respective. Cu alte cuvinte, sursele principale,
determinante ale divergentelor si conflictelor asa-zise etnice se afla în interiorul
etniilor si nu în afara lor. De aici nu rezulta, desigur, ca diferendele etnice nu-si au
si cauze situate în afara etniilor. Interesul rezulta însa din raporturi (politice,
economice, sociale etc.) si, de aici, probabilitatea ca în arhitectura diferendului
etnic sa se afle si alte interese decât cele ale etniilor respectiv
51
Discrepantele dintre interesele reale ale etniilor (cele care pot duce la diferend) si
imaginea lor sunt foarte greu de sesizat. În general, mai toată lumea, inclusiv
organismele internationale abilitate, opereaza cu imagini, cu cifre, cu statistici, cu
rapoarte etc. Studiile si analizele care se fac (desi sunt foarte detaliate, unele bazate
pe o cazuistica bogata) nu pot surprinde decât unele aspecte ale realitatilor, si nu
fenomenul ca atare. Aceste aspecte, decupate din ansamblu, nu pot conduce la
solutii generale, valabile oricând si oriunde, ci doar la rezolvari temporare si
partiale.
Care sunt si cât sunt de reale problemele minoritatilor din România?
Cele 18 minorităţi etnice reprezentate în Parlamentul României, ca si
celelalte mici grupuri etnice, au o serie întreaga de probleme. Cele mai multe sunt
comune tuturor cetatenilor români si e foarte greu sa le atribui etniilor. Aceste
probleme rezulta din dificultatile economice, din cele care tin de obtinerea si
pastrarea unui loc de munca, de viata sociala, de protectia si siguranta cetateanului
si a proprietatii, de accesul la educatie etc. Cele specifice etniilor se grupeaza în
general pe doua paliere:
- conservarea identitatii etnice si a sistemelor de valori proprii;
- stabilitatea teritoriala si rezolvarea dificultatilor vietii de fiecare zi.
Iată câteva statistici care descriu relaţiile dintre principalele grupuri minoritare din
Dobrogea:
Tabel nr.1. Relaţiile dintre Români şi Rromi, acum faţă de înainte de 1989
52
Relaţiile dintre români şi rromi sunt acum mai bune sau mai proaste faţă de
înainte de 1989?31
Diferenţele până la 100% sunt reprezentate de cei care au răspuns “neschimbate” şi
de non-răspunsuri.
Tabel nr. 2 Relatia de conflict/colaborare între etniile din
Dobrogea
Diferenţele până la 100% sunt reprezentate de cei care au răspuns
“ignorare reciprocă”, “alta” şi non-răspunsuri”.
31 Datele pentru 1995 sunt preluate din sondajul IMAS, iar cele pentru 2000 din sondajul CCRIT.
53
Trebuie remarcat că relaţiile dintre români şi turci sunt percepute drept
conflictuale îndeosebi de către românii din afara Dobrogei. Cei din Dobrogea
situează conflictul în altă parte decât în zona în care trăiesc32.Cu alte cuvinte,
conflictul este perceput de regulă ca pe ceva care se întâmplă undeva, mai rar ca pe
o experienţă directă. Punctual, un domeniu în care apartenenţa etnică este
percepută ca discriminatorie este cel al ocupării unui loc de muncă. 44% din
români consideră că rromii sunt dezavantajaţi,
Tabel nr.3 Aprecierea legilor româneşti cu privire la drepturile minorităţilor
Tabelul următor redă sintetic câţiva indicatori ai condiţiilor de viaţă măsuraţi prin
ancheta BARE, comparativ pe cele patru grupuri studiate
Tabel nr.4 - Standard de viaţă
.
români români Turci ţigani
32 În cercetarea CCRIT din 2000, propor]ia românilor din zonele de sud est care au caracterizat drept conflictuale relatiile cu maghiarii a fost de 8%
54
Dobrogea
Lucrează 37% 43% 40% 16%
A fost şomer în
ultimul an14% 13% 12% 17%
Venit lunar
/persoană din
gospodărie
505 mii 604 mii 705 mii 226 mii
Condiţii de locuire
(persoane/cameră)1.3 1.4 1.3 2.7
Dotare bunuri de
folosinţă
îndelungată33
3.0 3.6 3.6 1.3
Ponderea
absolvenţilor de
învătământ
superior
8% 10% 6% 0%
Ponderea
persoanelor fără
şcoală
3% 2% 1% 18%
Ceea ce frapează este diferenţa dintre standardul de viaţă al minorităţii rrome şi cel
al restului populaţiei. Cu toate acestea, 20% dintre români cred că ţiganii sunt
grupul etnic cel mai bogat. Este un exemplu tipic de stereotip cultural.
III. 2 Prejudecăţi împotriva Rromilor
33 Num@rul bunurilor de]inute, dintr-o list@ de 12.
55
În ceea ce priveşte stereotipiile şi prejudecăţile faţă de Rromi, ele sunt tipice
unor situaţii de reprezentare şi raportare la minorităţile marginale şi cu status
scăzut. În cea ce priveşte stereotipiile despre populaţia rroma, nimic nou sub soare,
persistând aceleaşi stereotipii centrale care organizează percepţia socială a acestui
mozaic etno-social (înapoiere, standarde diferite de cele ale majorităţii în
raportarea la proprietatea privată, o igienă personală şi o morală a muncii
considerate precare). Fără a putea furniza argumente convingătoare, anumite date
ne indică faptul că dincolo de stagnare există totuşi o anumită tendinţă de
modificare.
Putem presupune că că acea populaţie cu atitudini şi aşteptări marcant
negative faţă de rromi s-a restrâns, dar în cadrul populaţiei care nutreşte asemenea
sentimente mai degrabă putem deduce o anumită creştere a intensităţii
sentimentelor negative faţă de rromi.
Persistă aproape neschimbată acea cvasiconsensuală tendinţă de incriminare
colectivă a rromilor ( atât în 2003 cât şi acum 82% din populaţie este de acord cu
afirmaţia: „Cei mai mulţi dintre rromi încalcă legile”). Dar de exemplu, segregarea
forţată a Rromilor este susţinută de mai puţini decât acum trei ani. Anumite măsuri
de protecţie socială şi afirmare cultural-identitară a rromilor sunt mai degrabă
sprijinte acum decât cu trei sau patru ani mai devreme.
Tabel nr.5
Sunt mai degrabă de acord (numai subiecţi ne-rromi) 2006 2002
Statul român trebuie să asigure (copiilor romi) învăţământ în
limba romanes.
45 46,2
Statul român trebuie să susţină organizaţiile culturale ale
romilor (ţiganilor) din România.
56,9 57,3
56
Statul român ar trebui să sprijine organizaţiile etniei romilor la
nivel naţional.
49,5 37,7
Statul român ar trebui să ajute la dezvoltarea identităţii etnice
rome.
68,5 43,7
În acest context trebuie menţionat faptul că există un optimism legat de
nivelarea diferenţelor sociale şi de modul de viaţă dintre rromi şi majoritate prin
educaţie, 60% fiind în dezacord cu afirmaţia „Rromilor nu le trebuie şcoală pentru
că oricum nu se folosesc de ea.”
Dar cu toate elementele pozitive ce se constată la nivelul opiniei publice,
avem segmente semnificative de populaţie cu atitudini vădit negative faţă de rromi
şi fără reţineri asumate. Mai mult, datele ne indică faptul că cei care îşi asumă
prejudecăţile, cu toate că sunt cu ceva mai puţini decât acum trei-patru ani, dar sunt
şi mai vehemenţi în exprimarea anumitor opinii. Astfel, comparativ cu datele de
acum patru ani, creşte segmentului de populaţie care evaluează ca fiind
indezirabile anumite relaţii sociale de proximitate (prietenie, vecinătate, etc.) cu
rromii.
Creşte ponderea acelora care evaluează relaţiile cu rromii, atât la nivel local
cât şi naţional, ca fiind mai degrabă conflictuale decât de colaborare (la nivel local
ponderea acelora care mai degrabă definesc relaţiile cu între rromi şi majoritatea
locală ca fiind conflictuală a crescut comparativ cu 2002 cu aproape 18%). Este
semnificativă creştere ponderii celor care îşi exprimă o opinie în legătură cu
această problemă (scăderea volumului non-răspusurilor sau a acelora care refuză să
se pronunţe), ea putând indica a faptul că semnificaţia acestei probleme creşte
având relevanţă pentru mai multe categorii sociale, care mai înainte nu au dat
importanţă acestei probleme.
57
Rromii sunt percepuţi ca fiind categoria cea mai susceptibilă a fi tratată
defavorabil în contactul cu anumite instituţii sau în locaţii sociale ce ţin de practica
vieţii cotidiene (locul de muncă, cumpărături, etc.). Aproape trei sferturi din
populaţie îi consideră pe rromi ca fiind între categoriile sociale şi etnice cele mai
defavorizate. 45% îi vede clar ca fiind categoria etnică cea mai dezavantajată dacă
vine vorba despre ocuparea unui loc de muncă. Vestea proastă este că această
reprezentare destul de a răspândită a populaţie despre tratamentul diferenţiat şi
defavorabil al rromilor nu are în mod univoc conotaţii negative.
Astfel că peste 60% din populaţie consideră un asemenea tratament
diferenţiat ca fiind legitim (fiind de acord cu afirmaţia „Dacă aş fi patron, nu aş
angaja romi pentru că majoritatea sunt leneşi şi fură.”), practic aruncând vina în
mod exclusiv pe rromi pentru tratamentul discriminativ la care (şi în opinia
majorităţii) sunt supuşi. Este clar că identificarea şi localizarea discriminării
rromilor nu înseamnă şi dezaprobarea unor asemenea practici, majoritatea
populaţiei considerând că acestea sunt componente legitime a ordinii sociale.
III.3. Privatitate comunitarã şi integrare în cazul romilor
Numărul romilor stabiliţi de recensământul din 1992 este cu siguranţă mai
mare decât numărul lor real. Asociaţiile romilor vorbesc, în mod obişnuit, de valori
între 1 milion şi 2,5 milioane. Un studiu publicat în Franţa pentru guvernul francez
indică şi el 2,5 milioane de romi.i Însă singura cifră care rezultă dintr-o cercetare
sociologic controlată este cea a Institutului de Studiu a Calităţii Vieţii, care estima,
în momentul investigaţiei, circa 1,5 milioane de romi.
i
58
Actualul sistem legislativ relativ la minorităţile naţionale, fondat pe măsuri
speciale, prin care se asigură privatitatea comunitară a minorităţilor pare să fie
suficient pentru nevoile romilor. Problemele acestei comunităţi ţin, pe de o parte,
de discriminare, pe de altă parte, de asigurarea emancipării comunităţii, prin care
să se asigure o mai bună reprezentare şi o mai bună participare la împărţirea
resurselor. Atât tema discriminării, cât şi obţinerea reprezentativităţii pusă în
beneficul participării la utilizarea resurselor sunt, esenţialmente, teme ale integrării
minorităţii romilor.
Este de notat că niciodată nu a fost exprimată, din partea majorităţii, vreo
preocupare faţă de existenţa unei cât mai mari privatităţi comunitare a romilor. Din
contră, forţele naţionaliste româneşti par să fi preferat un cât mai mic contact al
societăţii cu romii. Până în 1996 au existat zeci de cazuri de expulzare a unor
grupuri de romi din satele unde locuiau.
Atitudinile exprimând o dorinţă de segregare - la şcoală, în zonele de locuit -
sunt de asemenea curente. Aceasta arată că atâta timp cât nu există o competiţie
simbolică cu o minoritate, privatitatea comunitară a minorităţii este dorită, nu
contestată. Niciodată nu a fost exprimată teama de o eventuală “enclavizare” a
romilor, aşa cum s-a întâmplat în cazul maghiarilor.34
Lucrul acesta constituie un revers al refuzului integrării. Practic,
probematica romilor, în toţi cei 11 ani de la schimbare, a fost problema
discriminării şi a accesului la resurse. Presiunea noilor lideri ai romilor, civici şi
politici, împreună cu presiunea forţelor interne prodemocratice, la care se adaugă
presiunea internaţională, a făcut ca această stare de lucruri să înregistreze o
anumită evoluţie.
34 Conventia-cadru pentru protectia drepturilor minoritatilor nationale, 10 noiembrie 1994.
59
Guvernarea de după 1996 a asigurat pentru prima dată o dezvoltare
instituţională destinată să asigure o mai mare participare a romilor. Departamentul
pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale şi 16 Roma ONG-uri ii - formând un grup
de lucru al romilor - au semnat un protocol de parteneriat pentru elaborarea unei
strategii naţionale pentru protecţia romilor şi pentru punerea în aplicare a unui
program de îmbunătăţire a situaţiei romilor din România. Oficiul National pentru
Romi din cadrul DPMN a căpătat competenţa pentru stabilirea şi menţinerea
relaţiilor cu organizaţiile romilor.35
În august 1998, a fost creat un Comitet Inter-Ministerial pentru Minorităţile
Naţionale, cu scopul coordonării şi unificării politicilor publice pentru protecţia
minorităţilor naţionale, incluzând cele care vizează populaţia roma. Sub autoritatea
Comitetului Inter-Ministerial, s-a creat o Sub-comisie pentru romi, cu statut de
organism mixt, format din experţi guvernamentali şi experţi independenţi numiţi de
ONG-uri ale romilor.
Pentru întreaga complexitate a situaţiei romilor şi a încercărilor de a îi găsi
un răspuns, ca studiu de caz poate fi luată situaţia învăţământului pentru romi.
"Numai 50% dintre copii romi merg la şcoală în mod regulat ... nu sunt
segregaţi în instituţii speciale ... dar predominanţa sentimentelor anti-roma în şcoli
şi în particular, printre mulţi profesori descurajează părinţii să-şi trimită copiii la
şcoală (...) 80 dintre romi nu au o educaţie vocaţională."36 Conform datelor din
1996, din 70.000 persoane fără educaţie, majoritatea erau romi.37
Urmarea a fost că Ministerul Educaţiei Naţionale a promovat strategii de
discriminare pozitivă şi a creat un cadru pentru lupta împotriva analfabetismului. iii
35 Elena Zamfir, Catalin Zamfir (coord.), Politici sociale Ed.Humanitas, 2000, Bucurest, p. 173.
36 Ibidem37 Nationalitatile din România la recensamântul din 7 ianuarie 1992, Comisia Nationala de Statistica ii
iii
60
Studiul limbii romani în şcoala primară a început în câteva clase în anul şcolar
1992-1993. În 2000-2001 existau circa 200 profesori romi şi ne-romi, predând
romani ca limbă maternă la mai mult de 10 000 de elevi.”38
Mai trebuie menţionat că în fiecare an aproximativ 150 de romi beneficiază
de acţiuni afirmative în universităţi.iv În total, aceasta înseamnă aproximativ 600 de
studenţi romi.
De abia în anul 2000, s-a reuşit adoptarea unui act normativ care asigură,
pentru prima dată, sancţionarea celor mai curente acte de discriminare pe bază
rasială şi etnică. În 2001 s-a adoptat Strategia naţională în beneficiul romilor. În
2002, Strategia este în plină desfăşurare.
În concluzie, multiculturalismul românesc s-a aflat în faţa unei puternice
presiuni pentru integrarea minorităţii romilor. Problema privatităţii culturale
aproape nu se pune, deşi punerea ei în discuţie nu ar fi cu totul lipsită de
relevanţă.39 Datorită divizării extreme a comunităţii de romi, puterea politică a
acestora rămâne scăzută.40 Ca urmare, integrarea romilor trebuie descrisă mai puţin
în termenii negocierii dintre comunitatea de romi şi majoritate, cât în termenii
cerinţelor unei societăţi democratice.
Presiunea externăv, mişcarea civică românească pentru drepturile
minorităţilor şi conştiinţa, la nivelul autorităţilor publice, a faptului că dezvoltarea
38 Girescu Dinu C., România în anii celui de al doilea razboi mondial, Editura Militara, 1986, p.150-15139 Structura etnica a României în secolul XX, în, „Minoritari, marginali, exclusi“, coordonator Neculau, Adrian si Ferréol cob Gheorghe, Gilles, Editura Polirom, Iasi, 1996, p. 179 40 Ibidemiv
v
61
generală nu este compatibilă cu starea de subdezvoltare a romilor au constituit
principalele forţe care au determinat luarea măsurilor entru o mai mare integrare a
romilor.
62