Politica Agricolă Comună în Uniunea Europeană şi România – prezent şi perspective

Coordonator:Prof.univ.dr. Ioan PopaProf.univ.dr. Gheorghe Hurduzeu

Doctorand:Olescu (Sima) Isabella – CristianaAnul I FR – Economie şi afaceri internaţionale

CUPRINS:

Introducere ......................................................................................................... pag.2Capitolul IPolitica Agricolă Comunitară ........................................................................... pag.3 I.1. Obiectivele şi principiile P.A.C. ................................................................. pag.3 I.2. Etape, instrumente şi mecanisme de implementare .................................... pag.4 I.3. Reformele Politicii Agricole Comune ........................................................ pag. 6Capitolul IIPolitica Agricolă Comună la nivelul României ............................................... pag.11 II.1. Prevederile Tratatulu de Aderare referitoare la agricultură ....................... pag.11 II.2. Cele două agriculturi ale României şi Politica Agricolă Comună ............. pag.15 II.3. Reforma post 2013 a Politicii Agricole Comune – priorităţile româneşti .............................................................................. pag.19Concluzii ............................................................................................................. pag.20Bibliografie ......................................................................................................... pag.21

2

INTRODUCERE

Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comune ale Uniunii Europene, fiind fundamentată pe principiile pieţei unice, preferinţei comunitare (favorizarea consumului de produse originare din Uniunea Europeană) şi al solidarităţii financiare (măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun).

PAC este constituită din doi piloni – pilonul organizaţiilor comune de piaţă (măsurile comune de reglementare a funcţionării pieţelor produselor agricole) şi cel al dezvoltării rurale – măsurile structurale care vizează dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale.  

PAC a cunoscut o serie de reforme succesive, influenţate de evoluţia agriculturii europene (gestionarea costurilor bugetare mari şi a stocurilor excedentare de produse agricole), de procesul de extindere a UE şi de negocierile comerciale multilaterale din cadrul GATT (runda Uruguay) şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (runda Doha) privind liberalizarea comerţului mondial cu produse agricole. Reformele au vizat in principal simplificarea modului de acordare a subvenţiilor, eficientizarea politicii şi reducerea costurilor bugetare, PAC evoluând de la o politică care se concentra pe sprijinirea directă a producţiei, la o politică orientată către cerinţele pieţei, axată pe parametri calitativi, ecologici, de siguranţa alimentelor şi utilizarea eficientă şi durabilă a resurselor. Cea mai recentă reformă (2003 – 2008) s-a finalizat prin aşa-numitul « control de sănătatate al PAC » şi a vizat o simplificare mai radicală a sistemului de acordare a subvenţiilor directe, eliminarea sau ajustarea unor măsuri de sprijinire a pieţei, realocarea progresivă a fondurilor UE către măsurile de dezvoltare rurală pentru a răspunde noilor  provocări (schimbările climatice, asigurarea securităţii alimentare, protecţia bio-diversităţii, bio-energia).

În contextul negocierii viitorului cadru financiar al UE pentru perioada 2014-2020, este aşteptată o dezbatere asupra structurii cheltuielilor în UE. Ponderea importantă deţinută de cheltuielile agricole în cadrul bugetului comunitar pot determina ca tema reformării bugetului alocat  PAC să devină una din mizele dezbaterii pe tema bugetului UE.

Având un potenţial agricol semnificativ, România consideră că PAC trebuie să se fundamenteze în viitor pe un buget consistent, în contextul actual caracterizat de dificultăţi financiare şi economice la nivel global, şi pe mecanisme adaptate la necesităţile specifice ale noilor state membre, pentru a asigura securitatea alimentară, a satisface cerinţele pieţei europene şi a atenua impactul posibilei liberalizări a comerţului agricol mondial asupra agriculturii comunitare.

3

CAPITOLUL IPOLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ

I.1. Obiectivele şi principiile P.A.C.

Libera circulaţie a bunurilor a debutat cu produsele agricole, Piaţa Comună fiind înfăptuită pentru prima oară în agricultură. La sfârşitul anului 1962, politica agricolă a fost aceea care dădea semnalul demarării vastei întreprinderi pe care o reprezintă elaborarea politicilor comune economice şi monetare, latură esenţială a procesului de integrare inter-statală.

De la început, produsele agricole au beneficiat de un regim aparte în comparaţie cu produsele industriale. În timp ce faţă de producţia şi comerţul cu produse industriale se aplică principiul liberei concurenţe, neintervenindu-se pentru sprijinirea competitivităţii acestora şi aplicându-se o protecţie redusă la importurile din ţările terţe, producţia agricolă comunitară s-a bucurat de susţinere pe toate planurile.

Diferenţele de tratament ridică un mare semn de întrebare: cum se explică faptul că ţări puternic industrializate (la început în formula „celor şase”) au ales să dea prioritate agriculturii ?

Imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi chiar şi după aceea, Germania, ţara cu cele mai vechi tradiţii industriale, a avut o poziţie politică dezavantajată de statutul ei de ţară învinsă1. Franţa, în schimb, se prezenta la masa tratativelor CEE de pe poziţia de ţară învingătoare. În aceste condiţii, ea s-a folosit de avantajul ei comparativ politic, pentru a-şi impune punctul de vedere. Dintre cele şase ţări care antamaseră procesul de integrare, Franţa avea cea mai mare pondere în producţia agricolă comună. În demersul ei, Franţa a mai fost sprijinită de Olanda şi Belgia, care, deşi ţări mici, au o agricultură foarte specializată şi productivă. Aşadar, factorul politic explică în cea mai mare măsură, starea de fapt descrisă mai sus.

Desigur că au contat şi alţi factori specifici perioadei din primii ani de după război. În ţările Europei occidentale, care fuseseră teatrul principalelor operaţiuni militare, se manifestau, din această cauză, fenomene de penurie alimentară, iar dependenţa de importurile agricole extra europene, mai ales din SUA, era mare.

Este una dintre cele mai importante politici ale UE, care urmăreşte, pe de o parte, asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatorii Uniunii, iar pe de altă parte, remuneraţii echitabile pentru agricultorii europeni. Aproximativ 45% din totalul bugetului comunitar reprezintă cheltuieli cu agricultura. În cadrul P.A.C. competenţa UE este împărţită cu statele membre, pieţele agricole sunt organizate în comun şi sunt respectate următoarele principii: preţuri unice, solidaritate financiară şi preferinţa comunitară. Deşi garantarea autosuficienţei alimentare a Comunităţii Europene, principalul obiectiv al P.A.C., a fost îndeplinit, pentru a corecta dezechilibrele şi excedentele de producţie care rezultă din P.A.C. s-au impus o serie de reforme de-a lungul timpului. Acestea vizează reducerea preţurilor de producţie şi implicit a gradului de subvenţionare a agriculturii, iar sprijinul fermierilor să se facă direct (prin plăţi directe) şi nu indirect prin susţinerea preţurilor P.A.C. Susţinerea şi orientarea agriculturii va beneficia de circa 400 mld. Euro, în perioada 2007–20142.

Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt următoarele:

1. Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi comercializarea lor la preţuri unice3, comunitare: în principiu, s-a stabilit ca preţurile comunitare să reprezinte media aritmetică a preţurilor naţionale din ţările membre ale CEE;

1 Chiar dacă Adenauer, cancelarul ei, a fost un partener fidel al generalului De Gaulle.2 Niţă Ion, Voicu Iulica, Scărlătescu Iuliana, Sima Isabella-Cristiana, „Dicţionar explicativ al Uniunii

Europene”, Ed. Irecson, Bucureşti, 20093 Fixate de Consiliul de Miniştri European, aceste preţuri dau naştere, anual, unor negocieri dificile

4

2. Preferinţă din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii . Acele ţări care ar dori să cumpere produsele agricole mai ieftine din ţări din afara comunităţii, vor suporta diferenţa de preţ prin instituirea unor taxe de prelevare;

3. Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile ale ţărilor membre în afara Comunităţii Economice Europene în cazul în care aceste exporturi s-ar realiza la preţuri mai mici decât cele comunitare; compensarea acestor preţuri se realizează prin sistemul aşa numitelor taxe de restituire (acestea fiind. subvenţii directe la export);

4. Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extra-comunitară printr-un sistem foarte amplu de măsuri de politică comercială, tarifare şi netarifare şi restructurarea acesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole;

5. Finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin intermediul unui organism comunitar specializat denumit Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă(FEOGA).

Principalele obiective ale politicii agricole comune, aşa cum sunt ele menţionate în Tratatul de la Roma (art. 139) sunt:

a) Creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi a utilizării optime a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă.

b) Asigurarea unui nivel de trai pentru populaţia agricolă, la paritate cu alte sectoare de activitate.

c) Stabilizarea pieţelor produselor agricole.d) Garantarea securităţii aprovizionării.În acelaşi articol se precizează luarea în considerare la elaborarea P.A.C. a următoarelor

elemente:a) Caracterul special al activităţilor agricole care decurge din structura socială a

agriculturii şi din diferenţele structurale între regiunile agricole.b)Necesitatea de a opera gradual adaptările necesare.c) Faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector strâns legat de

ansamblul economiei.Orientările de mai sus au fost cu timpul precizate şi chiar extinse, la ele adăugându-se şi

altele ca:- frânarea exodului rural;- dezvoltarea regiunilor agrare rămase în urmă;- protecţia mediului înconjurător prin activitatea agricolă;- protejarea sănătăţii consumatorilor prin realizarea de produse agro-alimentare în condiţii cât mai ecologice;- dezvoltarea activităţilor agro-industriale în zonele rurale;- dezvoltarea agroturismului etc.

I.2. Etape, instrumente şi mecanisme de implementare

a) Etape de realizare- 1958-1968 a fost perioada realizării pieţei comune a produselor agricole; primele

produse supuse reglementărilor au fost stabilite în 1962, iar preţurile comune au intrat în vigoare din 1968; în aceeaşi perioadă  s-a aplicat principiul preferinţei comunitare prin introducerea taxelor de prelevare la importul de produse agricole provenind din terţe ţări.

- 1972 a fost anul când a început introducerea unor măsuri structurale menite să încurajeze modernizarea unităţilor agricole, au fost sprijiniţi fermierii să-şi perfecţioneze pregătirea, iar tinerii să îmbrăţişeze activitatea agricolă. De asemenea, au fost ajutaţi agricultorii din zonele de munte sau mai izolate, inclusiv prin livrarea şi comercializarea produselor realizate.

5

- 1979, s-au iniţiat măsuri de coparticipare a agricultorilor la finanţarea excedentelor pe care le provocau. Astfel s-a introdus o taxă de coresponsabilitate la producţia de lapte, cu scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi din subvenţiile necesare exportării excedentelor acumulate;

- 1984-1987 a fost perioada când s-au contingentat producţiile la unele produse excedentare şi s-au adoptat o serie de programe de distribuţie a unor alimente persoanelor aflate în dificultate. Pentru a apropia cât mai mult oferta de nivelul cererii (consum intern + export) a fost introdus sistemul cotelor de producţie la lapte, iar pentru a plafona cheltuielile P.A.C. s-a stabilit ca acestea să crească într-un ritm inferior PIB –ului comunitar(74% din rata acestuia);

- 1988 este anul când s-au luat noi măsuri de raţionalizare a cheltuielilor PAC şi de stabilizare a producţiei pentru a reduce stocurile şi excedentele. În acest scop s-au stabilit cantităţile maxime ce beneficiază de ajutoare garantate. În ce priveşte cheltuielile s-a introdus o nouă concepţie de măsuri structurale în sensul realizării unei coordonări mai strânse între componenta “orientare” a PAC şi cea de dezvoltare socială şi regională a UE. S-a conturat o strategie globală mai eficientă pentru zonele rurale şi cele defavorizate.

- 1992 a marcat demararea unei reforme radicale a PAC, reformă impusă de evoluţiile celor 30 de ani parcurşi de această politică şi anume:

Garantarea unor preţuri minime ridicate i-a determinat pe producători să practice o agricultură superintensivă pentru a creşte cât mai mult producţia şi implicit profiturile. S-a ajuns astfel la o utilizare excesivă a terenurilor, degradându-se mediul şi realizând produse cu calităţi îndoielnice pentru sănătatea omului. Aceasta explică măsura ca, din 2007, marilor ferme să li se reducă sprijinul financiar din partea PAC.

producţiile mari au condus la realizarea unor excedente gigantice („munţi de unt”, „mări de vin”) şi deci la stocuri a căror întreţinere a costat din ce în ce mai mult. În medie producţia agricolă a crescut în cei 30 de ani de PAC cu 2%/an, în timp ce consumul cu numai 0,5%.

b) Instrumente şi mecanisme de implementare a PACPentru asigurarea securităţii aprovizionării populaţiei comunitare cu produse agro-

alimentare necesare, inclusiv prin stabilizarea preţurilor produselor agricole de bază, în vederea garantării unor venituri echitabile producătorilor agricoli, PAC foloseşte următoarele instrumente şi mecanisme:

Pentru reglementarea pieţei interne se foloseşte mecanismul preţurilor indicative la majoritatea produselor agricole; acestea se stabilesc anual de către miniştrii agriculturii. La fixarea lor se are în vedere asigurarea unui venit echitabil agricultorilor din UE care realizează un volum dat de produse şi de o calitate predeterminată.

În cazul că preţul pieţei la un produs scade sub cel de intervenţie, atunci se achiziţionează de către organismele comunitare produsul respectiv şi se trece pe stoc. În unele cazuri se lansează cereri de ofertă pentru plasarea unor produse şi în stocuri private.

Pentru piaţa externă reglementările PAC prevăd posibilitatea ca anumite exporturi către ţările terţe să beneficieze de restituirea diferenţei care există între preţurile comunitare şi cele obţinute pe piaţa mondială. De asemenea, la importul de produse agricole din ţările terţe se prevede plata diferenţei dintre preţurile comunitare şi preţurile mondiale (cele de import) prin mecanismul aplicării taxelor de prelevare şi a celor vamale.

La unele produse agricultorii primesc direct contribuţii financiare pentru a-şi păstra nivelul de venituri. Acestea sunt în general plăţi efectuate în cadrul politicii socio-structurale şi vizează compensarea handicapului situării agricultorului într-o zonă defavorizată.

Categoriile de preţuri în jurul cărora pivotează mecanismul PAC sunt: Preţul orientativ, cel în jurul căruia sunt menţinute preţurile produselor agricole în

întreaga comunitate şi este situat la un nivel care să-i remunereze pe producătorii comunitari, chiar dacă nu sunt eficienţi. Preţurile trebuie să fie uniforme, inclusiv pentru toţi consumatorii comunitari. Aceste preţuri sunt mai mari decât cele practicate pe piaţa internaţională;

6

preţul prag, care constituie baza pentru calcularea prelevărilor la importul de produse agricole din terţe ţări, astfel încât să existe siguranţa că aceste produse extracomunitare nu pătrund în UE la un nivel de preţ situat sub acest prag şi deci să anuleze preferinţa pentru produsele comunitare;

preţul de ecluză, respectiv preţul minim la care se poate importa un produs în UE; preţul de intervenţie, cel la care organismele comunitare sau naţionale trebuie să

cumpere de la producători produsele ce le sunt oferite. Acestea se stabilesc simultan cu cele indicative şi sunt la un nivel inferior acestora cu câteva procente. Ele sunt de fapt preţurile garantate pentru producătorii comunitari.

Mecanismul cotelor (introduse la zahăr, lapte şi la alte produse) a fost completat cu alte limitări denumite stabilizatoare, destinate să controleze cheltuielile comunitare pentru organizarea comună a pieţei. Acesta funcţionează pe baza principiului: dacă producţia depăşeşte un nivel determinat (cantitatea maximă garantată) atunci sprijinul acordat agricultorilor se reduce automat, iar reducerea se aplică ansamblului producţiei şi nu numai părţii ce depăşea cantitatea maximă garantată. Pentru cereale cantitatea respectivă a fost fixată la 160 milioane tone anual, iar, dacă se depăşea acest plafon, preţul se reducea cu 3% în anul următor. Reducerile sunt cumulative, orice depăşire conduce la o nouă reducere. Stabilizatorii au avut însă efect limitat, excedentele la carnea de bovine şi lapte au continuat să crească, iar la cereale, datorită devalorizării dolarului, au crescut subvenţiile şi s-au pierdut pieţe tradiţionale în Est şi Orientul Mijlociu.

În vederea modernizării şi restructurării sectorului agricol şi în general pentru dezvoltarea rurală a UE, instrumentul folosit a fost Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) constituit din 1972. Începând cu 1988, acest fond a fost alăturat Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER) şi Fondului Social European (FSE) creându-se astfel o structură integrată pentru dezvoltarea rurală comunitară. Obiectivul acestei noi structuri este diversificarea activităţilor economice din zonele rurale şi dezvoltarea infrastructurii aferente acestora, în scopul susţinerii agriculturii ce va continua să reprezinte temelia Europei rurale.

FEOGA încurajează investiţiile destinate ameliorării competitivităţii unităţilor agricole prin finanţarea proiectelor de modernizare, instalarea tinerilor fermieri, pensionarea anticipată, ajutorarea agricultorilor din zona montană şi alte regiuni defavorizate etc.

Din fondurile comunitare se finanţează şi proiecte menite să conducă la:- reducerea producţiilor excedentare;- ameliorarea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi silvice;- îmbunătăţirea folosirii neagricole a terenurilor arabile;- protecţia mediului înconjurător;- mărirea suprafeţelor împădurite etc.În 1991, a fost lansat programul “LEADER” de asistenţă a regiunilor agrare periferice

sau colectivităţilor rurale care au între 5 000 şi 10 000 de locuitori. În cadrul acestui program sunt finanţate proiectele diversificării bazei economice a zonelor rurale, cele de asistenţă tehnică şi consultanţă de specialitate etc.

În 1992 mecanismul şi instrumentele de intervenţie au fost completate cu noi măsuri ce vizau reducerea preţurilor şi scoaterea din cultură a terenurilor. A avut loc trecerea de la sistemul de garantare a preţurilor la sprijinirea directă a veniturilor agricultorilor.

Cea mai importantă sursă de finanţare a PAC o reprezintă contribuţia ţărilor membre (circa 50%), urmată de TVA şi taxele de prelevare la importurile agricole.

I.3. Reformele Politicii Agricole Comune

I.3.1. Reforma McSharry

7

Reforma McShary este considerată cea mai radicală pe care agricultura europeană a cunoscut-o până în momentul respectiv. Obiectivele sale esenţiale erau în număr de cinci:

-Creşterea competitivităţii agricultorilor proprii;-reducerea ofertei la nivelul cererii;-concentrarea ajutorului pentru susţinerea celor mai defavorizaţi;-încurajarea restrângerii terenurilor agricole;-protecţia mediului şi creşterea potenţialului natural al statelor4.

Elementul cheie al acestei reforme este reducerea preţurilor la produsele agricole de bază şi scoaterea din cultură a unor terenuri arabile prin compensarea pierderilor de venituri ale celor ce contribuie la realizarea acestui obiectiv (compensaţii directe). Culturile vizate erau: cerealele, oleaginoasele, plantele proteice şi carnea de bovină. Astfel, preţurile minime garantate la cereale s-au redus cu 29% în decurs de 3 ani, începând cu campania agricolă 1993/1994, şi în felul acesta s-au apropiat de cel existent pe piaţa mondială.

Pentru păstrarea preferinţei comunitare (de cca. 40%) s-a menţinut un preţ minim de import. În funcţie de cererea estimată, s-a stabilit şi suprafaţa arabilă retrasă din cultură (în primul an reprezenta 15% din suprafaţa cerealieră a UE), care însă nu se aplică şi micilor producători de cereale, respectiv celor cu mai puţin de 20 ha, cât reprezintă media comunitară. Producătorilor de cereale li se compensează direct şi integral pierderea de venit rezultată din reducerea preţurilor garantate, cu condiţia retragerii din cultură a 15% din suprafaţa cultivată cu cereale, oleaginoase şi plante proteice. Toate plăţile compensatorii sunt calculate pe baza randamentelor medii ale fiecărei regiuni agricole a UE. De menţionat că, acest sistem de sprijinire directă a veniturilor producătorilor de cereale se aplica deja celor de legume prelucrate, ulei de măsline şi tutun.

O altă măsură a reformei a fost reducerea preţurilor garantate la carnea de bovine cu 15% în decursul aceloraşi 3 ani.

Pentru crescătorii de vite această reducere era compensată în două moduri: agricultorii ce folosesc păşunatul liber primesc primă suplimentară pe cap de animal peste pierderea propriu-zisă, iar cei care le cresc în sistem industrial beneficiază doar de compensarea pierderilor rezultate din utilizarea cerealelor furajere comunitare.

Reforma urmăreşte schimbarea şi a altor componente ale mecanismului de susţinere a PAC sau completarea lor cu măsuri de acompaniere adiacente, destinate să încurajeze metodele de cultură ecologice, bazate pe utilizarea într-o mai mică măsură a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, finanţării programelor de împăduriri şi de gestionare a terenurilor scoase din circuitul agricol. De asemenea, vizează cofinanţarea regimului de pensionare anticipată a agricultorilor cu vârsta de peste 55 de ani.

Această reformă nu poate fi interpretată drept o abandonare a obiectivelor şi principiilor PAC, deoarece şi în condiţiile preţurilor mai scăzute veniturile agricultorilor sunt garantate, preferinţa pentru produsele comunitare respectată, piaţa unică a produselor agricole şi preţurile unificate, menţinute.

În linii mari, reforma declanşată în 1992 a fost un succes deoarece:- ponderea agriculturii în bugetul comunitar s-a redus (de la 54,4% în 1993 la 49,0% în

1997, cu perspectiva de a ajunge la 40,1% în 2006);- la majoritatea produselor stocurile au scăzut;- agricultorii şi-au adaptat mai bine producţia nevoilor consumatorilor;- piaţa comunitară a devenit mai deschisă.

I.3.2. Reforma Fishler

Analizele detaliate5 ale reformei Fischler din 2003 (numită inițial neutru Mid Term Review) scot în evidență următorii factori: - extinderea spre est a UE; 4 „Agricultura în UE – în pas cu timpul”, Delegaţia Comisiei Europene în România, Bucureşti august 1996

8

- negocierile din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC); - nemulțumirile legate de ponderea prea mare a PAC în bugetul comun; - îngrijorările legate de mediu şi de siguranța alimentelor.

Într-o mare măsură aceşti factori continuă să fie şi astăzi motorul reformei PAC. Reforma Fischler a produs câteva mutații radicale:

a) decizia de decuplare a sprijinului acordat fermelor de producția obținută; b) trecerea de la o politică orientată spre cantitate şi controlul piețelor către o politică

orientată spre calitate, libertatea pieței şi dezvoltare rurală. Desigur, reforma Fischler nu a fost atât de radicală cum doreau unii, iar pentru a fi

acceptată, unele elemente conservatoare au rămas: a) sprijinul total acordat fermelor a rămas în principiu la acelaşi nivel, iar schimbările

în distribuția beneficilor PAC între țări şi între categorii de ferme au fost foarte mici; b) reforma nu a avut efect asupra protecției vamale a UE, Europa își protejează încă

agricultura față de exterior. c) accentul mai mare pus pe politica de dezvoltare rurală nu a fost însoțit de o

finanțare corespunzătoare a Pilonului II; d) acceptarea unor compromisuri, printre care cererea britanică pentru renunțarea la

limitarea plăților către fermele mari şi cererea germană pentru implementarea plăților decuplate după modelul regional şi nu după cel istoric (decizia nu ține cont de plățile istorice, ci fiecare regiune stabilește un nivel adaptat realităților locale).

Mid Term Review a fost considerat de cei mai mulți dintre protagonişti, aşa cum îi spune şi numele, o simplă evaluare a Agendei 2000, la jumătatea perioadei de implementare (2000-2006), aşteptându-se doar propunerea corecțiilor necesare din perspectiva extinderii spre est. De aceea propunerea lui Fischler, făcută în 2002, a şocat statele membre, care se opuneau în cea mai mare parte unei reforme radicale. Surpriza a fost posibilă datorită modului de organizare a lucrului la propunerea de reformă: aceasta fusese pregătită de un cerc restrâns de înalți oficiali, iar analizele de impact, realizate de administrație (DG Agri) au evaluat diferitele efecte ale propunerilor, fără a da posibilitatea formării unei imagini de ansamblu asupra schimbărilor propuse. Deși comisarul Fischler a prezentat anumite elemente cheie ale reformei în unele discursuri şi articole, acestea nu fuseseră luate în serios de oponenții reformei.

După obținerea aprobării propunerii de reformă de către Comisie (cu două voturi împotrivă, dintre care unul al comisarului francez), urma obținerea sprijinului Consiliului (guvernele țărilor din UE). Inițial propunerea a fost sprijinită numai de Marea Britanie şi de Suedia. După un timp li s-au alăturat Olanda şi Danemarca, formând grupul pro-reforma PAC. Grupul anti-reformă cuprindea Franța, Spania, Germania, Portugalia şi Irlanda. Celelalte țări, în general mai mici, nu se opuneau reformei, dar aveau diferite probleme specifice pe care Comisia ştia că le poate rezolva pentru a le convinge să sprijine reformele.

Grupul anti-reformă, cuprinzând trei țări mari (Franța, Spania şi Germania), putea realiza minoritatea de blocare a votului. Chiar se considera în mod tradițional că dacă Franța şi Germania au o poziție comună în indiferent ce problemă, aceasta este suficientă pentru a considera decizia ca şi luată. Poziția comună a celor două țări față de războiul din Irak a funcționat o perioadă ca un liant al poziției anti-reformă PAC, dar după trecerea Spaniei în tabăra susținătorilor reformei (cu contribuția decisivă a lui Tony Blair, pe fondul afinității în privința aceleiaşi intervenții în Irak), Germania a revenit la o poziție mai aproape de interesele sale naționale şi, în schimbul acordării unor concesii, a trecut şi ea de partea reformiştilor. Până la urmă şi Irlanda şi-a schimbat poziția, iar Franța nemaiputând bloca adoptarea deciziei de reformă a încercat să obțină unele concesii pentru a vota propunerea. Negociind însă de pe o poziție slabă nu a obținut foarte mult.

5 Swinnen, J.F.M.,“The Perfect Storm. The Political Economy of the Fishler Reforms of the Common

Agricultural Policy”, CEPS, Brussels, 2008

9

Rezultatul acestei reforme, dincolo de radicalismul adus de decuplare – care a fost din totdeauna susținut de economişti, cu argumente centrate pe eficiență şi reducerea distorsiunilor – este paradoxal din perspectiva bugetului UE. Deşi la începutul mandatului Comisiei Prodi exista aproape un consens asupra reducerii bugetului agriculturii cu circa 30%, aprobarea reformei a făcut ca reducerea să fie mult mai mică, reforma Fischler putând fi astfel considerată nu ca un instrument al reducerii importanței PAC, ci ca o modalitate de salvare a acesteia.

Introducând un cadru conceptual cu o denumire metaforică, „the perfect storm”, Swinnen6 sintetizează mai multe modele şi teorii care argumentează că acceptarea reformei Fishler a fost facilitată de trei factori: a) efectul reformelor instituționale

Tratatele succesive au dus până în 2003 la introducerea votului cu majoritate calificată pentru anumite decizii care până atunci erau luate în unanimitate. Deşi după 1990 votul cu majoritate calificată a fost folosit în multe decizii de mai mică importanță, marile decizii referitoare la PAC erau în continuare luate prin unanimitate. Votul din 1999 asupra Agendei 2000 a fost primul în care o reformă a PAC a fost adoptată fără a fi votată de o țară importantă (Franța). În ce priveşte MTR, comisarul Fishler a depus eforturi pentru a forma o coaliție învingătoare şi pentru a rupe o coaliție minoritară de blocare. Renunțarea la unanimitate a făcut ca decizia în sine să se ia mai ușor, dar a schimbat și regulile de negociere: înainte, statele care doreau menținerea status-quo-ului erau avantajate, în regula majorității fiecare stat este interesat să prevadă pozițiile de negocieri și să facă concesii, astfel încât conservatorii trebuie să fie activi în a căuta sprijin, nu se mai pot baza pe o eventuală blocare. b) o Comisie cu o orientare pro-reformă

Dacă regulile de decizie favorizează schimbarea, iar presiunile externe sunt suficient de puternice, atunci rezultatul final depinde mult de poziția Comisiei, cea care propune agenda. Tradițional, Comisia nu este organul de decizie în UE pentru marile reforme, ci doar propune. O Comisie eficientă prevede încotro merge opțiunea majoritară și va pune pe masă o propunere care urmează trendul. Astfel, în cazul în care Comisia are o puternică preferință pro-reformă, ea va face propunerea cea mai reformistă posibil pentru care va putea obține acordul țărilor pro-reformă. Astfel, preferințele pro-reforma PAC sau dimpotrivă pro-status quo ale Comisiei, şi în cadrul acesteia ale Comisarului pentru agricultură, pot face diferența între o propunere de reformă acceptată sau respinsă. Cazul Comisarului Fischler, care a reuşit să-şi impună propria viziune asupra PAC este relevant. Ulterior, despre realizările comisarului Fischer-Boel, care îşi încheie în acest an mandatul, se poate spune că poartă amprenta preferinței sale spre liberalizarea sectorului agricol, chiar dacă pozițiile sale de la Bruxelles nu au mai fost la fel de liberale ca acelea susținute pe când era ministru danez al agriculturii. c) schimbările în ce privește decidenții politici implicați

Acest factor ia în considerare o conjunctură politică de moment prin care comisarul pentru Agricultură Fischler a găsit parteneri pro-reformă în statele membre (de exemplu, prezența la putere a Partidului Verzilor din Germania sau disponibilitatea la dialog a sindicatelor franceze).

I.3.3. Viitoarea reformă post 2013

La Paris, producătorii francezi de cereale au protestat din cauza scăderii veniturilor, dar şi împotriva preconizatei modificări a Politicii Agricole Comune. În mod concret, cei circa 10.000 de agricultori, dintre care unii la volanul a aproximativ 1.300 de tractoare, au reclamat scăderea cu 51% a veniturilor în 2009, pe fondul căderii cursului cerealelor cu 24%.

6 Swinnen, J.F.M., “The Political Economy of the Fishler Reforms of the EU’s Common Agricultural Policy: The Perfect Storm?”, în ”The Perfect Storm. The Political Economy of the Fischler Reforms of the Common

Agricultural Policy”, CEPS, Brussels, 2008 10

Agricultorii sunt nemulţumiţi şi faţă de redistribuirea ajutoarelor europene în favoarea în special a crescătorilor de animale, dar şi faţă de perspectiva modificării Politicii Agricole Comune europene, ceea ce ar expune agricultura legilor pieţei. După cum a transmis corespondentul Radio România la Paris, ministrul francez al agriculturii, Bruno Le Maire, şi-a manifestat susţinerea faţă de protestatari, cerând Comisiei Europene să intervină pentru regularizarea acelor preţuri care au fost extrem de volatile în ultimii ani. De altfel, la începutul acestei luni, şi preşedintele Nicolas Sarkozy se angajase să-i susţină pe agricultori.

În răspunsul său, Roger Waite, purtătorul de cuvânt al comisarului pentru agricultură şi dezvoltare rurală Dacian Cioloş, a reamintit că, în 2009, în timpul crizei laptelui, Comisia Europeană a reacţionat cu măsuri de piaţă adiţionale, în valoare de 600 de milioane de euro, pentru că piaţa avea nevoie. El a adăugat că reuniunea comitetului însărcinat cu gestionarea chestiunilor legate de producţia de cereale este prevăzută chiar pentru astăzi, iar acest comitet examinează, în cadrul fiecărei reuniuni, evoluţiile cotaţiilor bursiere.

În cadrul reformei Politicii Agricole Comune, ajutoarele pentru export ar urma să dispară până în 2013, însă până atunci ele rămân un instrument legal. În februarie, după cum reaminteşte Agenţia France Presse, comisarul pentru agricultură Dacian Cioloş a declarat că este conştient de dificultăţile de pe piaţa de cereale furajere, în special cea a orzului, dar a adăugat că se aşteaptă la o ameliorare reală a situaţiei.

Pe de altă parte, la o conferinţă desfăşurată la Copenhaga, Dacian Cioloş a precizat că haosul provocat de norul de cenuşă generat de erupţia vulcanului islandez demonstrează necesitatea unei Politici Agricole Comune puternice, care să permită statelor europene să facă faţă unor probleme neprevăzute, precum cele care ar putea apărea în aprovizionarea cu legume şi fructe a Europei. Evocând reforma Politicii Agricole Comune, Cioloş a estimat că subvenţiile trebuie repartizate într-o manieră echitabilă şi transparent. El a adăugat că trebuie pusă problema repartizării mai echitabile a fondurilor între statele membre, între regiuni şi diferitele tipuri de agricultori. "Nu trebuie permis ca această criză să distrugă mari părţi ale agriculturii europene, în numele realităţii pieţei", a spus el, cerând să se ţină cont de veniturile din 2009 ale fermierilor.

La sfârşitul lunii martie, preşedinţia spaniolă a UE a prezentat miniştrilor europeni două texte privind aspectele cele mai importante ale reformei Politicii Agricole Comune după 2013, respectiv măsuri de gestionare a pieţelor şi îmbunătăţirea funcţionării reţelei de aprovizionare cu alimente. Iar un grup mic de state susţinătoare ale unei liberalizări mai mari a sectorului agricol, în frunte cu Marea Britanie, Suedia, Danemarca şi Cehia, au refuzat să susţină proiectele.

După cum a estimat la Bucureşti comisarul Dacian Cioloş, pachetul legislativ de reformare a Politicii Agricole Comune ar putea fi adoptat până la sfârşitul anului 2012. El a spus că a lansat o dezbatere publică la nivelul Uniunii Europene, inclusiv în România, iar până la sfârşitul lunii iunie aşteaptă opiniile celor interesaţi.

În raportul său privind viitorul PAC după 2013, George Lyon (Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, regatul Unit) a identificat cinci puncte cheie:

Securitatea alimentară şi comerţul echitabil; Agricultura în toată Europa; Biodiversitatea şi protecţia mediului; Durabilitate; Creştere ecologică

Creşterea costului energiei şi necesitatea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră reprezenta constrângeri majore pentru creşterea producţiei. „Impactul schimbării climatice va elimina opţiunea de a exploata mari porţiuni de teren suplimentar. Schimbarea climatică va cauza, de asemenea, penurii de apă şi secete, care vor acţiona la rândul lor ca o piedică împotriva creşterii producţiei", a declarat domnul Lyon.

11

Agricultura europeană şi de pretutindeni va trebui să producă mai multă hrană, utilizând mai puţine terenuri, apă şi energie. „Fermierii europeni şi PAC trebuie să demonstreze că au răspunsuri la provocările secolului 21 şi că ei înşişi reprezintă o parte din soluţie, nu o cauză".

Raportul privind viitorul politicii agricole comune va fi dezbătut în cadrul Comisiei PE în iunie şi votat în iulie.

CAPITOLUL IIPOLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ LA NIVELUL ROMÂNIEI

II.1. Prevederile Tratatului de Aderare referitoare la agricultură

Adoptarea unei Politici Agricole Comune – P.A.C. – a fost stabilită de Tratatul de la Roma (1957) şi s-a realizat rapid prin cele 3122 de reglementări (cca. 40% din aquis-ul comunitar). Principiile acestei politici sunt: unicităţii pieţei şi a preţurilor, preferinţei pentru produsele comunitare, solidarităţii financiare în susţinerea acestei politici şi coresponsabilităţii în finanţarea stocurilor.

Până în prezent principalul instrument de susţinere a P.A.C. a fost sistemul de garantare a preţurilor prin Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii – F.E.O.G.A. – înfiinţat în 1962, însă, în viitor, plăţile directe către agricultori vor ocupa locul principal şi se va acorda o atenţie sporită dezvoltării rurale.

Principalele recomandări în cadrul criteriilor de aderare s-au referit la: pregătirea structurilor administrative necesare elaborării, implementării, coordonării, monitorizării, controlului şi evaluării programelor de dezvoltare rurală finanţate de Uniunea Europeană; întărirea structurilor administrative în vederea îmbunătăţirii capacităţii de formulare a politicilor şi de analiză economică; aplicarea mecanismelor de coordonare specifice Politicii agricole comune, în special a sistemului integrat de administrare şi control, inclusiv a sistemului de identificare şi înregistrare a animalelor şi a sistemului de identificare a parcelelor de pământ; constituirea registrului viticol şi a unui sistem de control în sectorul viti-vinicol; alinierea legislaţiei în domeniul veterinar şi fitosanitar şi modernizarea inspecţiei, în special la viitoarele frontiere externe.

Pentru România negocierile la acest capitol au fost dificile, dovadă că au început în 2002 şi s-au încheiat în 2004 cu o serie de exceptări şi perioade de tranziţie prevăzute în Tratatul de aderare.

Articolul 41 al Tratatului prevede că „În cazul în care sunt necesare măsuri tranzitorii pentru a sprijini tranziţia la P.A.C., (organizarea comună a pieţei, aplicarea normelor comunitare în materie veterinară, fito-sanitară şi siguranţă a alimentelor etc.), Comisia le poate lua după procedura stabilită de Regulamentul 1784 / 2003, într-un termen de 3 ani de la data aderării, iar aplicarea lor este limitată la acest termen.

În anexa a III – a Tratatului există următoarele prevederi7: denumirea „Rachiu de fructe” poate fi înlocuită de „Palincă” numai pentru băutura

spirtoasă produsă în România pentru „Vinars” sunt recunoscute următoarele denumiri geografice de origine:

Târnave, Vaslui, Murfatlar, Vrancea şi Segarcea; la băuturile aromatice este recunoscută denumirea „Pelin” la tutunul brut sunt recunoscute denumirile de origine: Molovata, Ghimpaţi şi

Bărăgan; pragurile de procesare (greutatea netă a produselor proaspete) sunt: 50,390 to la roşii

şi 523 to la piersici. La pere cantitatea este fără relevanţă; pragul de garantare pentru grupurile de producători de tutun brut este de 2%; se acordă, de la data aderării, drepturi de plantare nou create pentru viticultură de

2830,5 Ha;

7 Niţă, I., „Integrarea României în Uniunea Europeană”, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 200712

cantitatea naţională garantată la fibrele de in lungi este de 42 to, la fibrele de in scurte şi fibre de cânepă 921 to;

valoarea medie a ajutorului comunitar este de 120,75 euro care se înmulţeşte cu suprafaţa naţională garantată;

plăţile directe către agricultori vor fi introduse din 2007 exprimate în procente din nivelul comunitar: 25% în 2007, 30% în 2008, 35% în 2009, 40% în 2010, 50% în 2011, 60% în 2012, 70% în 2013, 80% în 2014, 90% în 2015 şi 100% începând cu 2016. Aceste plăţi directe pot fi completate din fonduri naţionale încât sprijinul să reprezinte cel mult 55% din nivelul plăţilor directe din UE stabilite la 30.04.2004, în 2007; 60% în 2008 şi 65% în 2009, iar începând cu 2010 până la 30% peste nivelul menţionat

schema unică de plată pe suprafaţă a fost valabilă până la finele lui 2009, urmând să se treacă la schema unică de plată pe fermă;

plafoanele naţionale pentru plăţile directe, calculate după procentele stabilite (25% în 2007, 30% 2008 etc. – până la 100% în 2016), sunt: 440,0 mil. Euro în 2007, 527,9 în 2008, 618,1 în 2009, 706,4 în 2010, 883,0 în 2011, 1059,6, în 2012, 1236,2 în 2013, 1412,8 în 2014, 1589,4 în 2015 şi 1766,0 începând cu 2016;

suprafeţele de culturi arabile de bază naţionale şi producţiile de referinţă sunt: 7.012.666 ha cu 2650 kg/ha;

în măsura în care consumul de lapte şi produse lactate pentru gospodăria proprie va scade în favoarea producţiei pentru piaţă se constituie o rezervă ce va completa cota de producţie stabilită, ce s-a eliberat la 01.04.2009 şi este de 188400 to (rezervă specială de restructurare);

cantitatea de referinţă naţională (cota de producţie) este la lapte de vacă de 3.057.000 to, iar conţinutul de referinţă la grăsime g/kg de 35,93;

cota de zahăr este stabilită la 109.164 t, cea de izoglucoză la 9981 to, iar importurile de zahăr brut la 329.636 to.

plafoanele ajutoarelor comunitare pentru seminţe vor fi de 0,19 mil. € în 2007, 0,23 în 2008, 0,26 în 2009, 0,30 în 2010, 0,38 în 2011, 0,45 în 2012, 0,53 în 2013, 0,60 în 2014, 0,68 în 2015 şi 0,75 începând din 2016 şi anii următori. Cantitatea naţională maximă de seminţe pentru care se plăteşte sprijinul fiind de 100 t la orez şi 2294 t la celelalte seminţe;

pragul naţional al garanţiei pentru tutun la care se acordă sprijinul este stabilit la 12312 to ;

stocurile publice deţinute la data aderării sunt preluate de Comisie dacă îndeplinesc cerinţele comunitare iar cele care depăşesc cantitatea unui stoc normal de report se elimină pe cheltuiala României;

În anexa VII, la punctul 5 „Agricultura”, se completează prevederile din acest domeniu cu următoarele:

Dreptul de replantare (înlocuire) prin defrişarea varietăţilor hibride este de 30.000 ha, poate fi utilizat până la 31 XII 2014 şi exclusiv pentru „vitis vinifera” (viţă nobilă). Această reconversie nu primeşte ajutor comunitar iar cel de stat nu poate depăşi 75% din costul total pe plantaţie.

Normele speciale de igienă a alimentelor de origine animală (Regulamentul 852 şi 853/2004) pot fi amânate până la 31.12.2009 în condiţiile următoare:

Produsele din unităţile care nu întrunesc aceste norme sunt destinate exclusiv pentru piaţa naţională şi trebuie să poarte o marcă de salubritate diferită, iar fermele care produc şi manipulează lapte crud în afara acestor norme, să figureze pe o listă întocmită de autorităţi;

Se vor înainta rapoarte cu privire la modernizarea fiecărei unităţi în parte şi din 31 XII 2009 vor funcţiona numai cele care respectă cerinţele comunitare;

Lista acestor unităţi cuprinde 25 de prelucrare a cărnii, 2 a cărnii de pasăre şi 27 de prelucrarea laptelui şi produselor lactate.

13

Poate fi amânată până la 31 XII 2009 furnizarea informaţiilor privind produsele de uz fitosanitar, utilizate exclusiv pe teritoriul românesc care cuprind compuşi de cupru, sulf, clorură de acetil, etc.

În anexa VIII există următoarele prevederi referitoare la dezvoltarea rurală8: Se acordă un sprijin pentru fermele de semi-subzistenţă (care produc în primul rând

pentru consumul propriu, dar comercializează o parte din producţie), dacă prezintă un plan de afaceri (de viabilitate cu necesar de investiţii, obiective şi etape). Analiza acestui plan se face după 3 ani şi dacă nu a fost îndeplinit nu se restituie ajutorul dar nici un sprijin suplimentar nu se primeşte. Sprijinul se acordă anual sub forma unei sume forfetare, nu poate fi pe un termen mai mare de 5 ani şi este de 1000 € anual.

Idem pentru constituirea şi administrarea grupurilor de producători au condiţia să fie recunoscuţi oficial între data aderării şi 31.XII.2009. Sprijinul se acordă în tranşe anuale pentru primii 5 ani şi se calculează pe baza producţiei comercializate anual şi nu va depăşi 5% (primul an), 5% (al doilea an), 4% (al treilea an), 3% (al patrulea an), şi 2% (al cincilea an) din valoarea acesteia în cazul în care este de cel mult 1.000.000 € anual şi 2,5%, 2,5%, 2%, 1,5%, 1,5%, în cazul în care depăşeşte această valoare. Sumele ce se pot acorda sunt descrescătoare, respectiv 100.000 € în primul şi al doilea an, apoi 80.000, 60.000 şi 50.000.

Se poate acorda sprijin pentru conceperea şi punerea în aplicare a unor strategii locale de dezvoltare rurală de tipul „LEADER”.

Se poate acorda sprijin agricultorilor eligibili pentru plăţile directe din partea UE şi plăţi directe suplimentare cu condiţia ca sprijinul total pentru 2007,2008 şi 2009 să nu depăşească 40% din nivelul plăţilor directe aplicat în UE la data de 30.04.2004.

Se acordă sprijin pentru investiţii exploataţiilor agricole a căror viabilitate economică la data dării în folosinţă a investiţiei poate fi demonstrată şi poate reprezenta 50% din valoare, respectiv 60% în zonele defavorizate şi 55% respectiv 65% dacă investiţiile sunt efectuate de fermieri tineri.

Pentru perioada 2007-2013 sprijinul UE pentru ansamblul măsurilor de dezvoltare rurală se va face în conformitate cu Regulamentul 1260/1999 şi dispoziţiile generale privind Fondurile structurale, iar în zonele corespunzătoare Obiectivului nr.1 contribuţia financiară a UE poate ajunge la 85% pentru măsurile agro-ecologice şi privind bunăstarea animalelor, respectiv la 80% pentru alte măsuri, sau la nivelul procentelor prevăzute de regulamentele privind dezvoltarea rurală, în vigoare la data aderării, oricare dintre acestea este mai mare.

În declaraţia comună privind dezvoltarea rurală se prevăd la secţiunea garantare a FEOGA, următoarele alocări de fonduri: 577 mil. € pentru 2007, 770 pentru 2008 şi 961 pentru 2009 (în total 2308 mil. €).

Conform unor studii O.C.D.E., România ar avea nevoie de cel puţin opt ani pentru a implementa acquis-ul comunitar agricol, din care 3-4 ani după aderare şi în condiţiile în care va beneficia de o infuzie de fonduri substanţială.

Agricultura va fi principalul beneficiar al aderării la U.E., deoarece s-a bucurat întotdeauna de un sprijin substanţial în cadrul Politicii Agricole Comune, absorbind aproape 50% din bugetul de circa 102 miliarde € la cât s-a ridicat în 2004. Impactul aderării ne este net favorabil, chiar dacă sunt şi vor fi multe greutăţi, deci, dezavantaje.

Agricultura românească a pornit pregătirea pentru aderare cu un mare handicap, cel creat de Legea 18/1991 care a făcut să avem în prezent 4,2 milioane de proprietari cu circa 40 milioane de parcele agricole, 37% din populaţie să depindă de agricultură (faţă de 4,5% în U.E. - 15 membri) având în posesie numai 2,5 ha în medie pe gospodărie, faţă de 20 ha în U.E., un randament ce nu depăşeşte 50% din media comunitară şi suprafeţe întinse necultivate. Deficitul balanţei comerciale la produsele agricole a atins cote alarmante – recordul, 2.511 mil. $ în 2002, peste 50% din necesarul intern fiind acoperit din import.

Acesta este contextul în care trebuie apreciată importanţa aderării la U.E. în privinţa agriculturii.

8 Niţă, I., „Integrarea României în Uniunea Europeană”, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 200714

Avantaje: Fondurile de preaderare prin programul SAPARD au totalizat pentru întreaga

perioadă 1.609 mil. € repartizate astfel: 256 mil. € pentru îmbunătăţirea procesului de prelucrare şi comercializare a produselor agricole şi piscicole, 439 mil. € pentru dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale, 226 mil. € pentru investiţii în exploataţii (ferme) agricole, 450 mil. € pentru dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice, 157 mil. € petru activitatea forestieră şi 81 mil. € pentru îmbunătăţirea pregătirii profesionale; 75% din aceste fonduri reprezintă contribuţia U.E. diferenţa revenind statului, iar în funcţie de domeniu beneficiarul trebuie să contribuie cu cel mult 50% din valoarea (costul) proiectului.

Fondurile post-aderare nu se vor reduce, ci vor creşte, cu deosebire că vor avea un alt mecanism de gestiune şi repartizare, respectiv prin FEOGA.

în afara asistenţei financiare şi tehnice primite prin programul SAPARD, România a beneficiat de importante fonduri şi asistenţă tehnică prin programul PHARE;

punerea bazelor unei agriculturi moderne, inclusiv prin reducerea gradului de fragmentare a acesteia, care să răspundă exigenţelor de randament şi calitate existente în U.E., valorificarea mai bună a avantajelor pedoclimatice şi a costului redus al forţei de muncă la o serie de culturi şi produse în care România s-ar putea specializa;

costul redus al terenurilor şi abundenţa forţei de muncă vor atrage investitori străini în scopul realizării unor producţii ecologice pe terenuri ce s-au „odihnit” mai mult de 15 ani;

modernizarea infrastructurii rurale şi asigurarea unor venituri decente pentru agricultori vor contribui la atenuarea diferenţei mari existente în prezent între oraş şi sat şi la reducerea migraţiei;

îmbunătăţirea balanţei comerciale la produse agro-alimentare prin creşterea exporturilor (datorită competitivităţii sporite şi restituirilor la exportul în ţările terţe) şi a ponderii produselor indigene la asigurarea necesarului intern, precum şi urmare a reducerii importurilor din ţările terţe prin aplicarea taxelor de prelevare (alinierea la preţurile interne prin plata diferenţei dintre acste preţuri şi cele internaţionale). Până în prezent am fost excedentari în comerţul cu U.E. la animale vii, orz, floarea soarelui, grâu, vin, porumb, legume şi nuci;

pe termen mediu şi lung alături de agricultorii cărora li se va asigura un trai decent (venituri sigure şi cât mai apropiate de media naţională) principalii beneficiari vor fi consumatorii care vor avea acces la o gamă variată de produse, garantate calitativ şi la preţuri rezonabile;

pe măsura schimbului de generaţii din agricultură se va realiza şi o nouă mentalitate şi pregătire profesională a celor care lucrează în acest domeniu;

dezvoltarea unor activităţi neagricole în mediul rural creând posibilităţi suplimentare de câştig, noi locuri de muncă şi modernizarea satului.

Dezavantaje: costurile bugetare importante la care obligă cofinanţarea proiectelor ce beneficiază de

sprijin SAPARD şi apoi FEOGA. reducerea drastică a numărului de persoane care lucrează în agricultură şi dificultăţile

reconversiei profesionale a acestei populaţii, care nu are calificare şi este îmbătrânită; costurile sociale ale acestei schimbări;

liberalizarea pieţei funciare (terenuri agricole şi forestiere) şi în special accesul străinilor (după cei şapte ani de tranziţie) la această piaţă

ar putea conduce la un transfer semnificativ de proprietate, cu avantajele, dar mai ales dezavantajele acestei situaţii;

pe termen scurt preţurile la produsele agro-alimentare vor creşte ceea ce va avea un impact negativ asupra consumatorilor;

în cazul în care oferta internă nu se va îmbunătăţi pentru a acoperi necesarul intern vor creşte şi importurile (în special din ţările care au aderat la U.E. în 2004) înrăutăţind şi mai mult balanţa comercială agricolă;

15

datorită concurenţei importurilor şi resurselor limitate unii agenţi economici din sectorul agro-alimentar ar putea avea dificultăţi de adaptare, ieşind de pe piaţă;

majoritatea micilor producători care practică agricultură de subzistenţă vor părăsi în timp această activitate prin: vânzarea sau cedarea folosinţei pământului ce-l au în posesie, îmbrăţişarea unei activităţi neagricole, emigrare sau pensionare/deces.

II.2. Cele două agriculturi ale României şi Politica Agricolă Comună

Ponderea populaţiei ocupate în agricultură în România este cea mai mare din UE, dar este în scădere încă din perioada de pre-aderare. Sursa cea mai importantă a descreşterii pare a fi migraţia externă, mai ales spre Spania şi Italia, facilitată de libertatea de mişcare în Europa.

Figura 1 – Ponderea populaţiei ocupate în agricultură din totalul populaţiei ocupate (2007)

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor furnizate de Eurostat (2008)

Deşi în România multă lume are o impresie contrară, modelul european de agricultură nu se bazează pe uriaşe exploataţii agricole, ci pe ferma mijlocie, de obicei familială. E drept că există diferenţe între ţările UE, cu Marea Britanie şi Danemarca, dar şi Cehia având exploataţii mai mari decât media europeană. România însă nu corespunde acestui model şi are o structură agricolă bizară pentru un stat european modern. Exploataţia medie în România are 3,3 hectare, avem o populaţie ocupată în agricultură uriaşă ca procent, dar şi un număr semnificativ de ferme foarte mari care consumă cea mai mare parte din subvenţiile agricole.

De fapt, România are două agriculturi, fără legătură între ele şi cu obiective, interese şi chiar soluţii de dezvoltare divergente: I. Agricultura de subzistenţă - foarte multe micro-exploataţii, care nu trăiesc pentru piaţă ci pentru auto-consum (2,6 milioane gospodării din România deţin sub 1 hectar de pământ). II. Agricultura agro-industrială compusă din exploataţii de sute, dar mai curând de mii de hectare – o agricultură adaptată la piaţă şi relativ performantă din punct de vedere tehnic (9600 de gospodării deţin peste 100 hectare).

Exploataţiile mijlocii (între 10 şi 100 ha) utilizează doar în jur de 12% din suprafaţa agricolă din România.

16

Tabelul 1 - Suprafaţa agricolă utilizată în funcţie de mărimea exploataţiilor (2007)

Categorii de exploataţii Numărul exploataţiilor (mii)

Suprafaţa utilizată (mii ha)

Sub 10 ha 3.751 6.846Între 10 şi 100 ha 90 1.733Peste 100 ha 5.225 5.173

Sursa: Tabel întocmit de autor pe baza datelor furnizate de Eurostat

În mod paradoxal, agricultura europeană care se bazează masiv pe ferme mijlocii este Polonia. Dar această structură nu se datorează politiciii europene, Polonia ieşind din comunism cu o structură bazată pe asemenea ferme. La rândul său, Danemarca este cazul tipic de agricultură din spaţiul anglo-nordic: ţară puternic industrializată, cu populaţia ocupată în agricultură insignifiantă (3%) şi cu producţie realizată în ferme foarte mari.

Figura 3 – Procent comparativ categoria 20-50 ha (2007)

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor furnizate de Eurostat

Cum este posibil ca cea mai mare populaţie rurală din Europa să lucreze cel mai mare număr de ferme neviabile economic şi nici măcar conectate la piaţă? Răspunsul ţine de structura socială a mediului rural românesc: agricultura de subzistenţă ascunde de fapt lipsa de şanse, şomajul ascuns şi sărăcia. Cea mai mare parte a producţiei exploataţiilor agricole mici este folosită pentru consumul propriu şi nu pentru realizarea de venituri băneşti. Astfel veniturile băneşti din agricultură contribuie cu doar 2,8% la formarea veniturilor pe ansamblul gospodăriilor şi cu 20,6% în cazul gospodăriilor de agricultori. În 2007 nivelul mediu al veniturilor băneşti realizate din agricultură era de şapte ori mai mic decât cel realizat în medie de un salariat. Aceasta face ca unul din doi agricultori să trăiască în gospodării aflate sub pragul sărăciei. În anii ’90 agricultura a absorbit şocurile economice prin care a trecut România. Astfel populaţia ocupată în agricultură a crescut de la 28,5% în 1989 la 43,5% în 2001 pentru ca apoi să scadă la 30% în 2008. Dezindustrializarea forţată din anii `90 a împins mase de orăşeni recenţi înapoi la ţară, unde au supravieţuit cu mici loturi de pământ care nu le-au oferit nici o şansă să realizeze venituri decente, nici măcar pe termen lung. Nu degeaba se constată o corelaţie între populaţia ocupată în agricultură şi sărăcia la nivel regional: 13% în judeţul Braşov, puternic industrializat, faţă de mai mult de jumătate din populaţia ocupată în judeţe precum Teleorman (55%) sau Giurgiu (53%) – poluri ale sărăciei.

Cum se arăta mai sus, cele două agriculturi româneşti atât de diferite au interese de cele mai multe ori divergente şi cer genuri de intervenţie diferită din partea statului. Din nefericire,

17

marja de manevră a guvernelor naţionale în cadrul PAC nu e foarte mare, iar PAC este gândită ca o politică unitară, indiferent de mărimea exploataţiilor. România se integrează treptat în mecanismele de aplicare ale PAC şi ar trebui să mediteze serios la modul în care politica europeană comună afectează structura sa agricolă.

Deocamdată, PAC înseamnă pentru România în principal subvenţii pentru producători şi bani pentru dezvoltare rurală. Doar că echilibrul dintre cele două este invers faţă de ţările din Occident, în sensul că în România dezvoltarea rurală are alocate mai multe fonduri decât subvenţionarea fermelor.

Subvenţiile Ţările din Est care au intrat în UE în 2004 şi 2007 au intrat pe o schemă de plăţi diferită

faţă de membrii vechi ai Uniunii. Aşa cum am arătat mai sus, reformele succesive ale PAC au făcut ca fermierii europeni să primească sume fixe anuale care ţin cont de criteriul istoric (cât au primit în trecut). Estul Europei a aderat după ce schema fusese deja reformată, fiecare stat nou intrat avusese în trecut propriile politici de subvenţionare a agriculturii, astfel încât criteriul istoric nu putea fi aplicat. Soluţia a fost găsită în plata subvenţiei pe suprafaţă: fermierii est-europeni primesc bani în funcţie de suprafaţa deţinută (nu neapărat şi cultivată, dar menţinută în bune condiţii agricole). În plus, schema a fost gândită astfel încât subvenţiile din Est să se alinieze treptat la cele din Vest, începând de la un nivel de 25% faţă din plăţile din vechile state membre:

Tabelul 2. – Alinierea treptată a subvenţiilor faţă de UE

An 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016România –% subvenţii

25 30 35 40 50 60 70 80 90 100

Sursa: Tabel întocmit de autor pe baza datelor Eurostat

În ce priveşte România, Bucureştiul a optat în timpul negocierilor pentru o suprafaţă minimă pentru exploataţiile care pot primi subvenţii de 1 ha – cu alte cuvinte, exploataţiile de sub 1 ha nu primesc subvenţii europene. Teoretic, s-ar fi putut alege o limită minimă de 0,3 ha. A fost o decizie dificilă pentru că în mod practic asta înseamnă că 2,6 milioane de gospodării de subzistenţă nu primesc subvenţii. Considerăm totuşi că opţiunea a fost corectă pentru că:

sumele primite pentru gospodării de sub 1 ha ar fi fost nesemnificative pentru scopul conectării la piaţă (pentru a înţelege ordinul de mărime, subvenţia pe 1 ha a fost în jur de 100 euro anual);

în schimb, administrarea plăţilor pentru gospodării minuscule ar fi fost un coşmar, oricum România nu pare a fi capabilă să gestioneze riguros nici măcar plăţile pentru gospodăriile de peste 1 ha.

În ce priveşte fermele agro-industriale mari, există o dezbatere aprinsă la nivel european asupra lor. Deşi intenţiile iniţiale ale PAC erau de a proteja fermele mijlocii familiale, subvenţiile tind să se concentreze spre cele mari. Ecologiştii susţin că acestea distrug mediul prin agricultura intensivă, cei care militează pentru combaterea sărăciei globale spun că e nedrept ca din banii contribuabililor europeni să fie subvenţionate firme mari care oricum s-ar descurca fără aceşti bani, în defavoarea ţăranilor săraci din Africa şi America de Sud, cei interesaţi de bunăstarea animalelor arată cu degetul spre tratamentul acestora în complexele agro-industriale. Fermele mari sunt supuse focului încrucişat în toată lumea dezvoltată, chiar mai mult în SUA, unde dominaţia lor este mai evidentă decât în Europa. Propunerile actualului comisar pentru Agricultură Mariann Fischer Boel privind fixarea unei limite superioare a sumei pe care o exploataţie o poate primi au fost respinse prin presiunea lobby-ului agricol, dar ceva mijloace timide de limitare au fost introduse. În România, ruptura între

18

agricultura de subzistenţă şi fermele foarte mari face ca distribuţia subvenţiilor să fie cea mai inechitabilă din toată UE.

Figura 4 – Subvenţii/suprafaţă primite în 2008, pe principalii beneficiari

Sursa: APIA, prelucrare Centrul Român de Politici Europene

Fig. 4 suprinde distribuţia subvenţiilor pe suprafaţă în România în funcţie de mărimea exploataţiilor. Se vede o concentrare puternică a plăţilor în categoria fermelor foarte mari. Astfel, în 2008, 0,2% din exploataţii (cele de peste 500 ha) au luat 30% din subvenţiile PAC alocate României. Dacă includem şi fermele de 100 – 500 ha, rezultă că 0,9% din exploataţii au primit 51% din subvenţii. Cifrele pentru 2007 arată o situaţie asemănătoare, iar pentru 2009 centralizarea cererilor făcută de APIA dă o distribuţie similară. Evident, statistica procentuală este influenţată de fragmentarea extremă a terenurilor la categoria 1 – 5 ha, dar nu trebuie să uităm că în acelaşi timp această statistică nu include cele 2,6 milioane de gospodării care au mai puţin de 1 ha.

Situaţia celor mai mari primitori de subvenţii PAC din România este prezentată în Fig. 5.

Figura 5 – Top 10 beneficiari plăţi în România

Firma Localitatea Suma primită din fonduri europene – plăţi directe (euro)

SC TCE 3 BRAZI SRL Brăila 2.811.952SC COMCEREAL SA Vaslui 1.535.855SC AGROCEREAL CARANI SRL Sânandrei 1.130.462SC INTERAGRO SA Bucureşti 1.116.872SC AGROCOMPLEX BÂRLAD SA Bârlad 594.332SC INTERCEREAL SA MOVILA Movila 567.868SC MARIA TRADING SRL Constanţa 543.229SC ZIMBRUL SA Lehliu Gară 511.776SC DELTA-ROM AGRICULTURE SRL

Chilia Veche

502.115

SC AGRO CHIRNOGI SA Chirnogi 497.853TOTAL 9.799.162

Sursa: Organismul de Coordonare al agenţilor de Plăţi

19

Dezvoltarea rurală În general la nivelul UE, Pilonul I (subvenţii) are alocată cea mai mare parte a fondurilor

PAC. În România însă, situaţia e inversă. Dacă analizăm suma alocată (nu cheltuită) României în perioada 2007 – 2013 observăm că Pilonul II ar trebui să absoarbă 55% din fondurile agricole. Cazul României este tipic pentru statele din est, unde în general dezvoltarea rurală ocupă o pondere mai mare în alocarea bugetară decât subvenţiile pentru ferme (vezi Fig. 6).

Figura 6 – Ponderea Pilonului II în bugetul PAC

Sursa: Comisia Europeană, prelucrare Centrul Român de Politici Europene

Cum se face că România şi ţările din est în general deţin o atât de mare pondere a fondurilor pentru dezvoltare rurală? Este şi un efect indirect al faptului că subvenţiile nu au fost încă aliniate cu cele din Vest (deci ponderea în total e mai mică), dar în principal explicaţia ţine de formula generoasă pentru Est la care s-a ajuns în precedenta dezbatere asupra PAC: dorind să reducă fondurile pentru subvenţii, premierul britanic de atunci Tony Blair a adresat un fel de provocare ţărilor din Occident: reducem Pilonul I, dar ca să nu fim acuzaţi că dorim să obţinem banii rămaşi, vom mări fondurile de dezvoltare rurală pentru ţările care au cea mai mare nevoie de ele. Formula de calcul negociată politic se baza în principal pe suprafaţa agricolă şi pe dimensiunea populaţiei rurale. Aşa se face că România poate accesa sume dintre cele mai semnificative procentual pentru dezvoltare rurală. Va rămâne însă această formulă în practică şi după 2013? Guvernele succesive ale României s-au comportat ca şi cum deja fondurile de dezvoltare rurală apreciabile alocate României sunt un dat natural, care nu poate fi schimbat, aşa că se concentrează pe creşterea subvenţiilor. Subvenţii care merg, cum am arătat mai sus, în mare parte spre fermele foarte mari. Nu este exclus un scenariu prin care sumele alocate României pentru dezvoltare rurală post- 2013 ar putea să scadă, ca urmare a schimbării formulei de alocare. Asta ar însemna ca posibilitatea satelor româneşti de a accesa fonduri pentru canalizare, apă potabilă, igienizare, de pildă, să fie redusă. Prioritatea guvernelor româneşti ar trebui să fie păstrarea şi eventual creşterea fondurilor de dezvoltare de care satele au disperată nevoie, mai mult decât creşterea subvenţiilor, care nu au efect practic asupra peisajului social rural sau au chiar efecte negative.

II.3. Reforma post 2013 a Politicii Agricole Comune – priorităţile româneşti

Una din priorităţile majore, dacă nu cea mai importantă, atunci când vorbim de reforma agricolă în România ar trebui să fie rezolvarea problemei structurale a satului românesc. Atâta vreme cât acesta se află într-o tendinţa continuă de „golire” alimentată de lipsa fundamentală de mijloace economice de supravieţuire, dezvoltarea agriculturii este imposibilă dat fiind că resursa umană fundamentală cât şi interesul pentru dezvoltarea agricolă lipsesc.

20

Apartenenţa la Uniunea Europeană ne oferă posibilitatea de a beneficia de o Politică agricolă comună înzestrată cu un buget generos. Mai mult decât atât, în contextul reformării post 2013 a PAC, ne putem aduce şi contribuţia la redefinirea acesteia în funcţie de nevoile noastre specifice. Iar contrar opiniei publice larg răspândite potrivit căreia prezenţa lui Dacian Ciolos în Executivul european este suficientă pentru a rezolva această problemă, este datoria şi responsabilitatea României de a veni cu o strategie coerentă şi de a o susţine în dezbaterea reformării PAC care se anunţă deja extrem de aprinsă.

Până în prezent, însă, România nu doar că pare să fi înţeles exact pe dos problemele agriculturii naţionale, ci s-a şi încăpăţânat să meargă într-o direcţie inversă trendului european, minimizandu-şi astfel şansele de reuşită. Spre exemplu, România a susţinut până în prezent următoarele tipuri de măsuri: mărirea sau păstrarea la aceleaşi proporţii a subvenţiilor pe suprafaţă deşi marea majoritate a fermelor româneşti sunt prea mici pentru a putea profita de aceste subvenţii, a fost împotriva modulării progresive care ar aduce mai mulţi bani pentru dezvoltarea rurală pentru care a şi obţinut de altfel o exceptare până în 2016, s-a opus plafonării sumelor pentru fermele foarte mari împiedicând astfel suplimentarea fondurilor pentru dezvoltarea fermelor mici şi medii.

Se observă astfel o tendinţă a autorităţilor române de a-şi concentra atenţia în special pe dezvoltarea macro-agricolă, de tip industrial, mizând în special pe dezvoltarea de mari exploataţii agricole care să le permită acestora dobândirea unui acces mai amplu la subvenţiile europene din pilonul I al PAC. Trebuie spus că acest obiectiv este unul legitim dacă se ţine cont de fărâmiţarea extremă a suprafeţelor agricole în România.  Pe de altă parte, concentrarea suprafeţelor nu va putea soluţiona  problema structurală a agriculturii care depăşeşte sfera strict agricolă.

Aşa cum s-a spus mai devreme, o problemă esenţială a agriculturii româneşti este "golirea" satelor şi lipsa cronică de şanse a ţăranului/fermierului român. În acest context, strategia autorităţilor române ar trebui reechilibrată în mod decisiv şi orientată mai degrabă către dezvoltarea rurală (pilonul II al PAC) decât înspre subvenţionarea marilor suprafeţe.

În mod concret, pilonul II de dezvoltare rurală al PAC ar oferi posibilitatea finanţării de proiecte de infrastructură şi de devoltare care ar aduce în mediul rural canalizare, igienizare, apă potabilă. În plus, aspectele de promovare a unei agriculturi „multifuncţionale” incluse în pilonul II al PAC ar putea oferi României şansa de a-şi prezerva specificitatea cadrului natural, tradiţional şi ecologic şi de a-l promova şi integra în scheme de eficientizare economica şi de nişă precum agricultura organică, turismul ecologic şi tradiţional, promovarea de produse locale şi regionale etichetate şamd.

În plus, această strategie ar fi şi în acord cu tendinţele generale de reformă a PAC, ceea ce ne asigură astfel ca nu am mai merge, ca până acum, într-o direcţie opusă celei majoritare şi ne-am  maximiza astfel şi sansele de reuşită.

În acest fel, agricultura româneasca ar putea fi revigorată de la baza ei şi, în plus, ar putea rezolva pe termen mediu şi lung problematica importantă a subdezvoltării şi alienării satului românesc.

CONCLUZII

Dacă pentru țările care au aderat la UE în 2004, primii cinci ani de aplicare a PAC au fost considerați în general un succes major, pentru România acest lucru nu este deloc evident. La aproape trei ani de la aderare situația sectorului agroalimentar nu s-a îmbunătățit substanțial din nici un punct de vedere, deşi anumite semne (slabe) ale unei apropieri de modelul european de agricultură sunt vizibile. Totuşi, caracteristicile principale ale agriculturii româneşti au rămas aceleaşi din perioada de pre-aderare:

a) pondere ridicată a populației ocupate în agricultură, ca urmare a caracterului de subzistență al activității din cea mai mare parte a gospodăriilor individuale;

21

b) slaba reprezentare a fermelor familiale comerciale, terenul agricol fiind utilizat preponderent de un mare număr de exploatații individuale mici şi un număr redus de exploatații foarte mari;

c) sumele mari primite de sectorul agricol de la bugetul UE şi de la bugetul național au avut un impact nesemnificativ asupra performanțelor tehnice şi economice ale fermelor.

Pe acest fond de subdezvoltare a sectorului agricol românesc, Politica Agricolă Comună nu poate suplini lipsa unei viziuni naționale cu privire la rolul agriculturii în modernizarea economică a României. De altfel, principalele preocupări ale administrației româneşti în ultimii trei ani au fost de a implementa regulamentele europene (destul de sofisticate) cu scopul absorbției fondurilor comunitare destinate agriculturii, şi mai puțin de a elabora unele programe de transformare a sectorului agroalimentar şi a spațiului rural. Avem nevoie de o viziune proprie asupra agriculturii, care să plece de la realitatea celor două sectoare – subzistență / agro-industrie - și care să se integreze în PAC. De asemenea, România trebuie să fie un participant activ în dezbaterile privind reforma PAC și să caute aliați pentru propuneri care servesc cel mai bine structura agriculurii românești.

BIBLIOGRAFIE: Câmpeanu Virginia, Reforma politicilor comunitare în perspectiva lărgirii UE, IEM,

2003 Dumitrescu S., Ciochină I., Niţă I., Construcţie europeană. UE, Ed. Independenţa

Economică, Piteşti, 2010 Luca Lucian, Ghinea Cristian - Centrul Român de Politici Europene, O ţară şi două

agriculturi – Policy memo, nr. 4, 2009 Niţă I., Integrarea României în Uniunea Europeană, Ed. Independenţa Economică,

Piteşti, 2007 Niţă Ion, Voicu Iulica, Scărlătescu Iuliana, Sima Isabella-Cristiana, Dicţionar

explicativ al Uniunii Europene, Ed. Irecson, Bucureşti, 2009 Peadar O Broin, Consolidated version of the Treaties amended by the Treaty of

Lisabon, Institute of International and European Affairs, Dublin, Ireland, November 2007

Wallace, H., William Wallace şi Mark A. Pollack, Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Ed. a V-a, Bucureşti: Institutul European din România, 2005

*** Analysis of the 2003 CAP Reform, OECD, 2004 *** Analysis of the 2003 CAP Reform Agreement, FAPRI Staff Report 2-03, 2003 *** Parlamentul European, Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală - Proiect de

raport referitor la viitorul Politicii Agricole Comune după 2013 (2009/2236(INI)) – 24.3.2010

*** http://eurojurnal.eu/?p=8 *** www.euranet.eu *** www.europarl.europa.eu *** www.iiea.com

22