CHIPUL MESIANICAL LUI YEŞUA NOŢRI

(IISUS NAZARINEANUL)

CUPRINS

MULŢUMIRIPRECUVÂNTAREPARTEA I: Generalităţi despre textele sacre ale „Vechiului Testament” şi „Noului Testament”PARTEA A II-A: EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1-18Capitolul I: Ioan: credincios mesianic, apostol, teolog, literatCapitolul al II-lea: Discursul ioanin: textul Evangheliei după Ioan, 1:1-18Capitolul al III-lea: Destinatarii discursului ioanin şi mediul lor de provenienţăCapitolul al IV-lea: Predicarea Prologului (Petikhta) şi reverberaţiile saleCapitolul al V-lea: Ioan, 1:1: „La început...” (Ἐν ἀρχῇ): reverberaţii în sufletele auditorilor1. „Începutul” (ראשית) în gândirea ebraică: Genesa, 1:1,2;2. „Începutul” (ἀρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă;3. „Începuturile” în gândirea barbară;4. „Începutul” în gândirea iudeo-creştină.Capitolul al VI-lea: „...era Cuvântul...” (ἦν ὁ λόγος)1. Cuvântul DOMNULUI (דבר יהוה) în gândirea ebraică

A. Cuvântul DOMNULUI, principiu al creaţiei în Tanakh: Genesa, 1; Psalmii, 33:6,9; 148:1-5;

B. Cuvântul DOMNULUI, principiu al revelaţiei în Tanakh: Genesa, 15:1; Ieremia, 1:2,4; Ezechiel, 1:3;

C. Cuvântul DOMNULUI, principiu al învierii în Tanakh: Ezechiel, 37:1-14;D. „La început, era Memra...” - excurs

2. Cuvântul - Logos (ὁ λόγος) în gândirea elenistă.Capitolul al VII-lea: „Cuvântul era cu Dumnezeu” (ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν)

A. „Cuvântul era cu Dumnezeu” în gândirea ebraică;B. „Cuvântul era cu Dumnezeu” în gândirea elenistă.

Capitolul al VIII-lea: „Cuvântul era Dumnezeu” (θεὸς ἦν ὁ λόγος)A. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea ebraică;B. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea elenistă;C. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea barbară;D. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea iudeo-creştină.

Capitolul al IX-lea: Ioan, 1:2.Capitolul al X-lea: Ioan, 1:3: Cuvântul, Dumnezeu şi teologia creaţiei

A. Analiza literară: paralelismul versetului 3.B. Teologia creaţiei:

1

i. Teologia creaţiei în Tanakh;ii. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică:

a) Teologia creaţiei în literatura apocrifă;b) Teologia creaţiei în literatura de la Qumran;c) Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă.

iii. Teologia creaţiei în operele ioanine:a) Pasaje biblice;b) Comentariu teologic.

iv. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit;v. Scurt interludiu: distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit

de alte opere literare evreieşti (Talmud, Maase Bereşith);vi. Comentariu teologic.

Capitolul al XI-lea: Ioan, 1:4a: Cuvântul, principiu al vieţii în discursul ioaninA. Ioan, 3:16,36; 5:21,24-26; 6:35,40; 11:25; 14:6; 17:3; I Ioan, 1:1-3; 5:10-13,20;

Apocalipsa, 2:7,10b,11; 3:5a; 7:17a; 21:27.Capitolul al XII-lea: Ioan, 1:4b: Conceptul de lumină în iudaismul biblic

A. Lumina în Tanakh: Genesa, 1:3-5; Isaia, 42:6; 49:6; 60:1-3; Psalmii, 36:9; 119:105;

B. Lumina în perioada inter-testamentară: „S-a stins o lumină în Yisra’el...”;C. Lumina în discursul ioanin: Ioan, 1:4b, 5, 7-9; 8:12 (II Cor. 4:6);D. Lumina în mentalul românesc.

Capitolul al XIII-lea: Ioan, 1:12-14,18: Despre paternitatea împătrită a lui DumnezeuA. Paternitatea creatoare: Dumnezeu, Tatăl creaţiei;B. Paternitatea etnică: Dumnezeu, Tatăl poporului Yisra’el;C. Paternitatea generatoare: Dumnezeu, Tatăl singurului-născut din El;D. Paternitatea adoptivă: Dumnezeu, Tatăl celor care cred în Logos.

Capitolul al XIV-lea: Ioan, 1:14: „Înomenirea” şi slava Cuvântului:A. Înomenirea Logos-ului în gândirea barbară şi elenistă;B. Înomenirea Logos-ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor.

Capitolul al XV: Ioan, 1:14: Logos şi mo’edCapitolul al XVI: Ioan, 1:14: Filiaţia CuvântuluiCapitolul al XVII-lea: Ioan, 1:16-18: Relaţia dintre Torah şi MesiaCapitolul al XVIII-lea: Ioan, 1:18: „Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu”: Revelaţia dumnezeiască:

A. Despre Revelaţia dumnezeiască generală:i. revelaţia prin creaţie;

ii. revelaţia prin istorie;iii. revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om.

B. Despre Revelaţia dumnezeiască specială:i. revelaţia prin miracole;

ii. revelaţia prin profeţi şi profeţii;iii. revelaţia prin Sfânta Scriptură;iv. revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach;v. revelaţia prin experierea personală directă.

a) Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu: motivele Înomeniriib) Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu: despre relaţia Tată-Fiu (Ipostasuri).

2

MULŢUMIRI

Închin această sărmană lucrare Dumnezeului apostolilor şi profeţilor, nu Dumnezeului înţelepţilor şi savanţilor. În bunătatea şi providenţa Sa, YHVH, „Cel ce sunt”, mi-a asigurat tot ce am avut nevoie pentru a scrie acest material. Lucrarea de faţă mai are încă subcapitole nefinalizate sau concepte exprimate neclar, dar nedesăvârşirile respective mi se datorează întru totul. Cu toate acestea, unul dintre aspectele pozitive pe care le furnizează postarea textelor în virtualul Internetului este posibilitatea de a reveni şi completa articole, iar eu voi fructifica această şansă, be-ezrat ha-Şem1.

Apoi aş dori să aduc mulţumirile mele prietenilor care m-au susţinut duhovniceşte, moral şi practic, în special doamnei profesoare gr. I Mirela Ianc, M.A., care a editat materialul din punct de vedere literar şi gramatical. Am apreciat foarte mult sugestiile pertinente pe care mi le-a făcut.

SOLI DEO GLORIA!

PRECUVÂNTARE1 Cu ajutorul lui YHVH (ebr.).

3

Autorul acestei lucrări e un om simplu, un îndrăgostit de Sfintele Scripturi; mi-a fost dat să cred cu simplitate în versetul care spune: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”2

Chibzuind la acest verset, am înţeles că viaţa, atât cea care ne-a fost dăruită pe acest Pământ cât şi cea care urmează după aceasta, ne-a fost dăruită tocmai pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat. Or noi putem să-L cunoaştem pe Dumnezeul invizibil uitându-ne la Chipul Său vizibil, care este Mesia.3

Mânat de Duhul, am decis să-L cunosc şi eu pe Acest Isus Hristos despre care scria acolo, ca fiind trimis de Tatăl, ştiind că în această cunoaştere stă viaţa veşnică; după ce am cumpănit bine, am decis că nu vreau o cunoaştere superficială, abstractă, fantomatică, cunoaştere care mi-ar da un surogat de viaţă, ci am vrut să-L cunosc pe Isus Hristos în profunzime, să-I văd trăsăturile chipului, să-I aud cuvintele, să-I văd gesturile şi miracolele, să înţeleg semnificaţiile pe care le aveau în cadrul lor cultural şi civilizaţional4 toate aceste întâmplări de o importanţă cosmică. Aşa că m-am dus şi eu acolo unde au avut loc toate acestea: mai întâi, în timp ce aşteptam cuminte să Se nască Cel Nenăscut, m-am uitat în jur, la ambientul geografic în care urma să întrupeze Cel care desfăşurase cerurile ca pe un sul şi întinsese stelele pe firmament. La naşterea Sa, păşteam oile pe câmp, împreună cu ceilalţi păstori, şi ne-am dus să ne minunăm de spusele îngerului.

Pe când Pruncul era circumcis, aveam şi eu o treabă în Templu, aşa că vă pot spune cum s-au întâmplat lucrurile.

În timp ce Pruncul creştea şi se întărea, vedeam bine că El era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El. Pe când învăţa dulgherie, mă uitam cu băgare de seamă la contextul religios, social şi economic în care mă aflam.

Cu ocazia Praznicelor lui YHVH, urcam la Yeruşalayim, împreună cu mişpachah, adică cu familia Sa extinsă, clanul Său.

Pe când a avut cam 30 de ani, am văzut cum, fără a face pase mistico-magice, Yochanan ben Zechariyahu, supranumit ha-Maţvil, Ioan „Botezătorul”, a asistat la afundarea simbolică a lui Yeşua în râul Yarden5.

Apoi El a început să predice şi am drumeţit cu El: când am ostenit, am poposit să ne întremăm şi ne-am bucurat de o petală găsită într-un verset şi de o floare desprinsă dintr-un capitol, de nişte crini pe câmp; când am trecut prin văi întunecate, câţiva stropi de lumină aruncaţi de o străveche profeţie mesianică au risipit întunecimea din cale; când am înfometat, ne-am hrănit cu merindele Cuvântului; când am deznădăjuit, lectura unei cărţi sfinte ne-a insuflat curaj. Am sorbit cuvintele Dulgherului din Nazaret, m-am uitat cu atenţie la gesturile Sale, am fost uluit de minunile săvârşite de El, m-am străduit să extrag învăţămintele trebuincioase.

2 Evanghelia după Ioan, 17:3.3 Epistola către coloseni, 1:15.4 Şcoli germane de teologie au denumit acest concept printr-o sintagmă: Neutestamentliche Zeitgeschichte.5 Când vom ajunge la Evanghelia după Matei, cap. 3, vom vedea ce semnifica actul afundării de sine în apă, care, în creştinism, a ajuns să semnifice „botezul”.

4

Am fost îngrozit când a fost arestat, disperat când a fost crucificat, mâhnit până peste poate până-n a treia zi de la răstignire şi mi s-a umflat pieptul de bucurie când L-am văzut înviat.

Şi, în tot acest timp în care mă uitam la Înomenitul Fiu al lui Dumnezeu, Yeşua Mesia, Chipul vizibil al Dumnezeului invizibil, mi-am dat seama că şi chipul meu se transforma după Chipul lui Dumnezeu. Astăzi sunt un chip al Chipului mult mai mult decât atunci când am început drumeţia mea duhovnicească şi nădăjduiesc că mâine voi fi chiar mai asemănător Lui.

Prin paginile care urmează, pun la dispoziţia celor interesaţi o „tâlcuire” a chipului mesianic al lui Yeşua Noţri, adică voi descrie faptele din punct de vedere istoric, cultural şi literar şi voi glosa despre semnificaţiile lor cristologice şi teologice. Trebuie reţinut că această tâlcuire nu este una definitivă, categorică, dogmatică şi dogmatizantă.

Aici trebuie să fac trei precizări. Prima precizare este aceea că cel mai mult m-am uitat la chipul lui Yeşua în Evanghelia după Matei, dar atunci când am simţit că există breşe cronologice sau că alte pasaje aduc un plus de lămurire, nu am ezitat să inserez pasaje din alte cărţi. Din cele mai vechi vremuri au existat personaje care s-au trudit să elaboreze „Armonii ale Evangheliilor” sau „Sinopse”, lucrări care fie urmăreau desfăşurate cronologic viaţa şi slujirea lui Iisus Nazarineanul, fie încercau să pună pasajele „paralele” ale Evangheliilor unul lângă celelalte (eventual în formă tabelară). Asemenea juxtapuneri erau făcute în vederea analizei şi a identificării similarităţilor precum şi a particularităţilor pericopelor Evangheliilor, mai ales a sinopticilor Matei, Marcu şi Luca.

Personajele care au făcut aceste încercări au fost oameni de genul lui Tatian, Augustin, John Broadus, John William McGarvey, John A.T. Robinson, Ken Palmer. Eu, însă, nu am respectat schemele propuse de ei, întrucât infrastructura acestui studiu este reprezentată de Evanghelia după Matei şi la ea sunt adăugate pasaje scrise de ceilalţi evanghelişti, dar numai acolo unde Matei tace iar ceilalţi vin cu completări sau nuanţări.

Sinopsele elaborate de cărturarii amintiţi mai sus îşi au, însă, slăbiciuni intrinseci, sesizate de critici pertinenţi. De exemplu, specialiştii în teologia exegetică ne amintesc faptul că Dumnezeu ne-a dăruit Sfânta Scriptură compartimentată pe cărţi, nu pe teme sau cronologii; ca atare, ei studiază cărţile inductiv, pe paragrafe, capitole şi, la final, pot prezenta o vedere de ansamblu asupra unei cărţi studiate. Aceştia ar spune că demersul meu strică specificul fiecărei Evanghelii... şi nu ar greşi prea tare. O altă categorie critici pertinenţi aparţine tagmei dogmaticienilor: ei preiau textul sacru ca sursă primară, dar valorizează şi descoperirile exegeţilor, identifică doctrinele sau dogmele dintr-o carte biblică, le relaţionează la ceea ce spune Scriptura despre aceleaşi doctrine în cele două Testamente şi le prezintă în ansamblul lor logic-coerent. Uitându-se la lucrarea mea, aceşti erudiţi îmi spun că risc să „descopăr” (a se citi: „inventez”) doctrine care nu se potrivesc în ansamblul teologiei sistematice. Dacă au dreptate sau nu, rămâne de văzut.

A doua precizare este aceea că eu nu m-am mulţumit să apelez la diferite traduceri ale Sfintelor Scripturi ci, pe-alocuri, am inserat propria mea traducere a textului sacru. făcută din perspectivă mesianică, traducere pe care mi-o asum.6 Pe alocuri voi insera o transcriere structurală sau mecanică a traducerii, pentru a ajuta cititorul să vadă relaţiile stabilite între diferite cuvinte, propoziţii, fraze şi structuri, paralelisme sinonimice, antitetice sau sintetice, personaje, relaţii cauză-efect, efect-cauză, conective etc..

6 Voi explica o dată viitoare semnificaţia acestei „perspective mesianice”.

5

Oare am reuşit să traduc fidel şi temeinic respectivele pasaje?... Iată care este răspunsul meu: pe vremuri, rabini de binecuvântată memorie spuneau: „A citi Scriptura în traducere este ca şi cum ţi-ai săruta mireasa prin vălul pe care-l poartă pe chip.” Sau, mai dur: „Orice traducător este un trădător”. Sigur, în primul rând ei se refereau la trădarea care apare atunci când un traducător trebuie să traducă textele sacre din original într-o limbă receptoare, dar principiul rămâne valabil, pentru că în cazul unei traduceri temeinice trebuie să existe un colectiv format din specialişti în ebraică, aramaică, greacă, Vechiul Testament, Noul Testament, teologie biblică, sistematică şi pastorală, specialişti care să-şi amintească permanent că nu tălmăcesc dintr-o limbă în alta, şi nici măcar dintr-o cultură în alta, ci aduc la lumină cuvintele vieţii, care pot pune cititorii lor pe un făgaş veşnic. Şi, după toate acestea, este clar că oricum colectivul de traducători va fi supus tendinţelor de a observa şi interpreta textele sacre în acord cu teologia confesiunii în care s-au format.

Merită să înfăţişez aici un singur exemplu de traducere „trădătoare”: numele Mântuitorului. Dacă nu ai o filologie corectă, nu ai cum să obţii o teologie corectă şi te vei trezi trădat pe ambele planuri! Iată, aşadar, trădarea pe care o săvârşeşte limba greacă traducând un nume propriu: Numele ebraic al Fiului înomenit al lui Dumnezeu era Yeşua, care e forma prescurtată a numelui Yehoşua şi care înseamnă „Yah mântuie”. În numele „Yeşua”, accentul cade pe verb, deci el trebuie înţele ca fiind „Yah mântuie cu certitudine”. Numele „Yeşua”, deci, are o semnificaţie bogată. Extrapolând, când oamenii se uitau la El, vedeau în El pe Acela care le garanta că „Yah mântuie cu certitudine”.

În Noul Testament (acest „titlu” este alt exemplu de trădare, filologic-teologică, despre care vom mai vorbi) numele Mântuitorului este elenizat în Iesous, nume care nu semnifică nimic. Cum s-a putut traduce în acest fel?... Când Numele lui Yeşua a trebuit tradus, traducătorii s-au lovit de o primă problemă: limba greacă nu avea litera „ş”, deci numele Yeşua ar fi putut fi tradus numai ca „Yesua”. Apoi, o a doua problemă: numele masculine greceşti nu se puteau termina în „-a”, ci numai în „-s”. Prin urmare, „Yeşua”, a devenit „Iesus”. Cel care prin numele Său de „Yah mântuie cu certitudine” Îl scotea în lumină pe Suveranul care va mântui cu siguranţă, elenizat fiind, n-a mai transmis acelaşi lucru.

Poate că aici unii se vor întreba: „De ce ar fi îngăduit Dumnezeu ca numele Fiului Său să fie tradus greşit şi să-şi piardă semnificaţia?”

Replica mea constă în existenţa unui principiu biblic care este încă valabil: „Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraţilor stă în cercetarea lucrurilor”.7 Mărgăritarele adevărului nu se găsesc pe uliţă, ca să dea toţi cu piciorul în ele, poţi avea acces la bogăţiile lui Dumnezeu numai dacă trudeşti şi sapi după ele. Vrei să ai parte de mană proaspătă? Trebuie să te ridici, să pleci, s-o cauţi, s-o aduni, să depui efort pentru ea, iar Dumnezeu te va binecuvânta.

A trei precizare vizează un aspect deosebit de gingaş, cel al cadrului. Pentru a-L descoperi pe Yeşua ha-Maşiyach în cadrul Său cultural şi civilizaţional, nu am apelat numai filologie, ci şi la disciplinele ştiinţifice ale antropologiei culturale şi istoriei. Întemeindu-mă pe ele, îmi voi găsi oponenţi şi printre rândurile specialiştilor acestor ştiinţe care, în plus de cele două tabere, cea a exegeţilor şi cea a dogmaticienilor, vor fi capabili să-mi găsească acuze noi. Când vor face aceasta, voi conştientiza, în cheia

7 Proverbele, 25:2.

6

„legilor lui Murphy”, că am evitat greşelile făcute de alţii! Greşelile mele sunt originale! Iar pe oponenţii mei îi invit cordial să scrie mai fundamentat decât am făcut-o eu, poate chiar exhaustiv.

Însă ce am am realizat studiind Persoana lui Iisus Hristos în cadrul Său cultural şi civilizaţional? Voi puncta câteva descoperiri.

Iisus Mesia S-a născut, omeneşte vorbind, în urmă cu peste 2000 de ani în Asia, un continent străin nouă, fiind iudeu pogorâtor din patriarhul Avraham şi din regele David, era vorbitor de aramaică şi ebraică şi, foarte probabil şi de greacă. O dată ce era (şi este) iudeu, corect va fi să vorbim despre El ca despre Yeşua Noţri, nu Iisus nazarineanul, sau despre Yeşua ha-Maşiyach, Yeşua Mesia. Părinţii Lui au cerut azil politic pe alt continent, iar Pruncul, crescând, a fost ascultător de Lege/Torah. Fiind Om pe deplin integrat în cadrul Său cultural şi civilizaţional, ceea ce făcea sau spunea El avea un înţeles deosebit de bogat pentru ceilalţi copii ai lui Avraham, înţeles care este estompat pentru cei care nu cunosc gândirea evreiască. Cum acţiona El într-o situaţie dată şi de ce acţiona aşa? Să ne amintim că Cel Preaînalt a revelat „lucrările Sale”, deci acţiunile Lui, copiilor lui Yisra’el, dar lui Moise i-a revelat motivele pentru care El acţionează într-un fel sau altul, „i-a arătat căile Sale”8 sau modus operandi. Dacă vom avea o atitudine de închinători în duh şi adevăr, atitudine sine qua non pentru orice om care se apropie de Sfânta Scriptură, dacă vom pune întrebări corecte şi pe măsură ce vom cunoaşte tot mai bine gândirea ebraică a veacului Său, vom descoperi răspunsuri tot mai corecte.

În timpă ce studiam cadrul cultural şi civilizaţional al lui Yeşua Mesia, am început să văd tot mai bine erorile altor cadre culturale: de exemplu, icoanele religiei ortodoxe Îl zugrăvesc binecuvântând cu degetele încârligate, având odăjdii ortodoxe şi, eventual, făcând semnul crucii. Naţionalişti români i-au arborat şi o panglică tricoloră.

În Europa, Yeşua Mesia a fost popularizat ca un bărbat blondin, cu ochii albaştri şi păr lung, slăbit de atâta post, deşi e clar că nu avea cum să aibă păr lung, care pentru evrei este o urâciune9, şi este extrem de improbabil că El, un semit, era blond şi avea ochii albaştri. Este clar că postea des, pentru a posti 40 de zile10 trebuie antrenament şi, oricum, nu putea fi inferior fariseului care postea de două ori pe săptămână11, dar europenii portretizează slăbiciunea Lui pentru a induce sentimentul de milă faţă de El... Se uită, totuşi, amănuntul că El era dulgher, or profesia respectivă, şi mai ales în acele timpuri, presupunea o forţă şi o rezistenţă fizică peste medie.

În Africa, Yeşua Mesia a fost înfăţişat ca fiind un bărbat cu piele întunecată, probabil un hamit.

Americanii n-o duc mai bine: pentru unii reprezentanţi ai sub-culturii diseminate de uzina de iluzii denumită Hollywood, El este super-star... Mormonii sunt siguri că Sionul va fi construit în SUA, iar unele biserici care ţin de o mare confesiune baptistă au scris în manualele de şcoală duminicală pentru copii că „atunci când Isus era mic, El era un copil cuminte care mergea la Biserică în fiecare duminică...”

8 Psalmii, 103:7.9 Desigur, cu excepţia cazului în care un bărbat făcea un legământ de nazireat temporar, dar la Yeşua nu era cazul.10 Evanghelia după Matei, 4:2, fapt real, chiar dacă reprezintă şi o paralelă cu postul lui Moise, Exodul, 24:18, Deuteronomul, 9:9.11 Vezi Psalmul 69, cu accente mesianice pronunţate, Evanghelia după Matei, 9:14, Marcu, 2:18, Luca, 5:33, 18:12.

7

De Jesus cel musculos şi tatuat, ce să mai spunem?12...Totuşi, El nu era Iisus, românul, nici Jesus, americanul, ci Yeşua, evreul, iar

modurile în care El este reprezentat nu sunt numai simple acomodări culturale, pe care un connaisseur, eventual un sociolog sau antropolog al religiei le identifică drept false, ci ele au în esenţa lor şi un antisemitism care a caracterizat Biserica foarte curând de la întemeierea sa şi răspândirea la Neamuri... Cum zicea Sigmund Freud, probabil citându-l pe Voltaire: „Evreii nu sunt urâţi atât de mult pentru că L-au ucis pe Isus, ci pentru că L-au dat lumii.”13

O greutate suplimentară a studiului provine şi din faptul că El este nu numai un Om plasat în diferite cadre, ci şi Dumnezeu înomenit. Or, fiind Dumnezeu devenit Om, putem face cunoştinţă cu El, dar nu-L putem cunoaşte în întregime, nu ni-L putem asimila. Cum spun unele „Mărturisiri de credinţă”, El este cognoscibil, dar incomprehensibil.

Finalmente, mai trebuie să ştii, dragul meu cititor, că această lucrare nu este finalizată, pentru că nu am înţeles totdeauna imaginea de ansamblu şi, în consecinţă, am aşteptat să cunosc mai mult, mai profund, şi să mă dumiresc. Mărginitul nu are cum să cuprindă în sine Nelimitatul.14 Eu nădăjduiesc, totuşi, că, lecturând această lucrare, vei fi binecuvântat spiritualiceşte şi îmbogăţit intelectualiceşte, vei identifica ceea ce este biblic şi vei încorpora în practica ta, în timp ce te lepezei de ceea ce este pur omenesc şi nu edifică.

Şi, cine ştie, poate vei fi chiar tu acela care vei accepta îndemnul de a pune mâna pe peniţa de scris şi a continua truda duhovnicească.

Y Y Y

PARTEA I

12 http://www.realitatea.net/schimbare-de-brand-pentru-isus-mantuitorul-are-muschi-si-tatuaje-in-america_865742.html13 A se vedea www.yashanet.com/anti-semitism14 Finitum non capax infinitum (lat.): Ceea ce este finit, mărginit, nu are cum să cuprindă infinitul.

8

GENERALITĂŢIDESPRE TEXTELE SACRE

În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise de Moşe, denumite Chamişah chumşe Torah, adică „Cele cinci cincimi ale Torei”, unde Torah semnifică Legea, „Instrucţiunile, Învăţătura revelată (normativă)”; din Nevi’im, cărţile Profeţilor; şi din K(e)tuvim15 (celelalte scrieri, Hagiografele). Împreună, aceste Torah, Nevi’im, K(e)tuvim au format acronimul Tanakh. Cu excepţia a foarte puţine pasaje, aceste cărţi au fost scrise în limba ebraică, limbă în care a avut loc Revelaţia şi care, datorită acestui fapt, este leşon qodeş, limba sacră. Scrierea acestui corpus de opere literare s-a încheiat prin anii 415 î.e.n.

La Sfintele Scripturi ebraice, creştinismul şi mesianismul mai adaugă un corpus suplimentar de 27 de cărţi, care redau deosebit de fidel iudaismul secolului I e.n., şi mai ales „evenimentul cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea lui Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth-ul provinciei evreieşti ha-Galil (latinizată în „Galileea”). Corpus-ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi o prelungire organică a Tanakh-ului nu pentru că ar fi scris de evrei contemporani acelor întâmplări, ci din mai multe motive, dintre care enumerăm doar două, unul de factură profetică şi tipologică, iar celălalt de factură teologică şi soteriologică: primul motiv se bazează pe faptul că în Yeşua au fost împlinite zeci de profeţii mesianice consemnate în Tanakh16, iar al doilea, prin punerea în scenă a ultimei Cine, ne revelează înnoirea Legământului mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, în Tanakh, YHVH îl oferise Yisraelului şi care, acum, se deschide soteriologic şi ne-evreilor, goyim-ilor. Acest corpus de scrieri este denumit „Noul Testament” sau, mai corect, cărţile Legământului Înnoit [gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-B(e)riyt17 ha-Chadaşah].

Scripturile Legământului Înnoit sunt alcătuite din Evangheliile sinopticilor Matei, Marcu şi Luca, Evanghelia după Ioan, o carte istorico-teologică (cartea Faptele apostolilor), Epistole ale apostolilor sau ale celor care au făcut parte din anturajul apostolic, iar cartea finală este una de natură profetico-apocaliptică, Apocalipsa. Acest corpus de 27 de cărţi au fost scrise în limba greacă; această limbă nu a fost aleasă pentru că ar fi fost revelată, aşa cum este limba ebraică, leşon qodeş, ci a fost aleasă pentru funcţionalitatea sa, în timpurile respective ea fiind folosită ca lingua franca în bazinul Mării Mediterane. Astfel, mesajul Legământului Înnoit a fost înscris în circuitul universalităţii.

Dar ce înseamnă, în definitiv, Evanghelie? Semnificaţia termenului „Evanghelie” – sau a oricărui concept biblic – nu se află căutând în Dicţionarul Explicativ, ci analizând etimologia termenului, sfera sa semantică, examinând prima sa ocurenţă, cadrul în care apare ea implicit şi explicit, precum şi urmărind evoluţia sa, verificând uzanţele şi conotaţiile sale în contextele ulterioare în care a fost folosit respectivul termen. În monumentala sa Concordanţă18, James Strong a înseriat cuvântul „Evanghelie” cu numărul G 2098. El provine din doi termeni greceşti, eu-, care înseamnă „bun, agreabil”,

15 Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.16 Din acest punct de vedere, suntem de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiul e ascuns, Vechiul Testament în cel Nou e revelat.”17 Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.

9

şi aggelo, „a rosti un mesaj”. Iniţial, euaggelion semnifica răsplata dată celui care aducea o veste bună, dar în timp accentul s-a deplasat spre a însemna conţinutul bunei-vestiri, vestea bună însăşi.19

Termenul „Evanghelie”, deşi are aromă grecească, nu este nou! El apăruse şi în limba ebraică a Tanakh-ului, aşa-numitul Vechi Testament:

9 Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Ţionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Yeruşalayim-ului vestea cea bună; înalţă-l, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Yehudah: ,Iată Dumnezeul (Elohim) vostru!10 Iată, Adonai YHVH20 vine cu putere, stăpânind cu braţul Său. Iată, plata este cu El şi răsplata înaintea Sa. 11 El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui, şi va călăuzi blând oile care alăptează.21

Isaia, 40:9-11, trad. ns.

1 „Duhul Stăpânului Domn este peste Mine, căci DOMNUL M-a uns ca să aduc celor sărmani vestea bună. El M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor captivi eliberarea şi celor legaţi22– izbăvirea, 2 să vestesc anul de îndurare23 al Domnului şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru, să mângâi pe toţi cei ce jelesc, 3 să le ofer celor ce plâng în Sion – să le ofer coroană în loc de cenuşă, untdelemnul bucuriei în locul plânsetului, mantaua laudei în locul duhului mâhnit. Vor fi numiţi stejari ai dreptăţii, un sad al Domnului, care să-I arate slava.Isaia, 61:1-3.24

În ebraică, verbul „a duce veşti (bune) este basar25, iar substantivul „veste (bună)” este besorah26. Ambele pasaje din cartea lui Isaia revelează faptul că profetul dumnezeiesc prezice apariţia unui Binevestitor, un herald al veştilor bune. Conturul umbrei Veştii Bune, adică a Evangheliei, urma să fie desenat de Yeşua Mesia. Care este conturul acestei umbre şi când apare realitatea adumbrită?

În Evanghelia după Luca, 3:18, Yochanan vestea poporului Evanghelia, adică Vestea cea bună că este imperios necesară pocăinţa naţiunii, întrucât urma să apară Mesia. Acolo, Yochanan „Botezătorul” predica Evanghelia Împărăţiei.

18 THE AGES DIGITAL LIBRARY REFERENCE, James Strong, Greek Dictionary of the New Testament, Books for the Ages, AGES Software • Albany, OR USA, Version 1.0 © 199719 W.E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, vol. II, Fleming H. Revell Company, Old Tappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966, p. 167.20 Adonai YHVH: Stăpânul, DOMNUL.21 În lume există secte de genul Martorilor lui Iehova, a mileniştilor, a unitarienilor, care contestă faptul că Yeşua este Dumnezeu-YHVH înomenit. Are trebui să-şi revizuiască pseudo-teologia, întrucât în Evanghelia după Ioan, 10:11,14 Yeşua afirmă că El este Păstorul cel bun: aşadar, El este Adonai YHVH întrupat. Nu omul are dreptul să pervertească sensul Sfintelor Scripturi, ci Sfintele Scripturi au menirea de a lumina gândirea omului şi de a-i îndrepta viaţa.22 61:1 TM; LXX: celor orbi. N. tr.23 61:2 Aluzie la anul de veselie sau anul jubiliar (vezi Lev. 25:8-55), an în care sclavii erau eliberaţi, datoriile erau anulate şi fiecare îşi primea înapoi proprietatea pierdută. N. tr.24 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Isaia6125 Strong H 1319.26 Strong H 1309.

10

În capitolul următor, 4:16 ş.urm., Mesia predică Evanghelia în sinagoga din Naţereth – fapt foarte important, cadrul era pur evreiesc. Apoi, El îi trimite pe emisarii Săi (şeliachim) să vestească rudimente ale Evangheliei doar evreilor27. Desigur, şi Mesia Însuşi predică gloatelor, dar trebuie spus că Evanghelia pe care o propovăduia El încă nu era Evanghelia deplină! Predicile Sale iniţiale nu vorbeau despre faptul că El urma să pătimească, să moară ca ispăşire şi să învie: nu avem voie să credem că Yeşua predica atunci lucruri care vor fi expuse doar mai târziu, de-abia în Matei, 16:21 (repetat în Matei, 20:17-19), şi chiar şi atunci această rostire a fost atât de nouă şi de surprinzătoare încât a fost înţeleasă greşit. Predicile lui Yeşua, rostite în acord cu Deuteronomul, 18:15-20, construiau pe rostirile Legii şi ale Profeţilor, în special pe profeţiile mesianice28.

În final, Mesia i-a trimis pe apostoli să vestească Evanghelia până la marginile Pământului (Mat. 28:18-20; Fap. 1:8).

Mai târziu, esenţa Evangheliei este prezentată condensat de şaliach Şa’ul, Apostolul Pavel, în Întâia epistolă către corinteni, 15:1-5, îndeosebi versetele 3,4, care se referă la moartea lui Mesia pentru păcatele noastre, la îngroparea Sa, precum şi la învierea Lui vizibilă. Însă apostolul are grijă să adauge că aceste fapte s-au întâmplat toate „după Scripturi”, adică după Tanakh.29

Evanghelia, în integralitatea sa, înseamnă în primul rând istoria lui Iisus, a lui Yeşua, adică faptele istorice unice, irepetabile şi obiective ale naşterii din fecioară, vieţii fără păcat, ale slujirii învăţătoreşti, profetice şi miraculoase, ale morţii fără păcat şi pentru păcat a lui Yeşua şi învierii Sale slăvite, înălţarea Sa la dreapta Tatălui şi pogorârea Duhului Sfânt.

Să revenim la diferenţa dintre Evanghelie şi Evanghelie.Prin predicile lor kerigmatice, de vestire, precum şi în învăţăturile sau dăscăliile

lor, apostolii au împărtăşit oral, adică au predat sau au „tradiţionat” – dacă am putea spune aşa – tâlcul acestor fapte, tâlc care este acela că prin Mesia se oferă Împărăţia lui Dumnezeu, Marele Rege, şi mântuirea, iar acestea pot şi trebuie să fie însuşite prin intermediul credinţei care are ca bază obiectivă moartea ispăşitoare a lui Yeşua, îngroparea Sa, slăvita Lui înviere şi înălţarea Sa la Ceruri. Aşa s-a născut predania sau tradiţia, iar grupurile care se strângeau să audă aceste fapte şi tâlcuirea lor şi să se închine Celui înviat, deşi iniţial erau aproape numai evrei, care continuau să frecventeze sinagogile locale30, s-au înfiripat în comunităţi de credinţă mesianică şi în emergenţa unei Mişcări entuziaste (ulterior botezată „ekklesia creştină”).

În timp, unii dintre cei care au fost martori oculari ai acestor fapte şi trimişi să le vestească (şeliachim, adică trimişi, emisari, „apostoli”), călăuziţi de Duhul Sfânt, şi-au scris memoriile, având intenţii evanghelizatoare şi mântuitoare: Evanghelia după Matei şi Evanghelia după Ioan. În acest caz ne referim la o specie literară unică în lume, şi scriem despre ea cu caractere înclinate, Evanghelia. Alte persoane, provenite din anturajul apostolic şi cărora martorii oculari le povestiseră evenimentele, au alcătuit

27 Mat. 10:5,6, 15:24.28 Am văzut mai sus Isaia, 40:9-11 şi 61:1-3.29 Celor interesaţi de studierea profeţiilor mesianice le recomandăm lucrarea „Profeţii mesianice şi împliniri ale lor”, din categoria MESIANICA, de pe http://messianicrestorer.wordpress.com 30 A se vedea Fapte, 17:10-15, Epistola lui Iacov, 2:2, unde, în original, termenul „adunare” este, de fapt, sunagoge, sinagogă. Nu comentăm aici dezvoltarea Mişcării mesianice primare, schimbările care au survenit în compoziţia sa etnică şi în teologia sa în decursul istoriei sale.

11

istorisiri care respectau aceleaşi norme literare, şi aşa s-au născut Evanghelia după Luca şi Evanghelia după Marcu, scrise de talmidim, adică ucenici, discipoli.31

Cu privire la relaţia kerigmă-Evanghelie, Eduard Ferenţ scrie:

Evanghelia a fost precedată de tradiţia orală kerigmatică şi se bazează pe ea, dar şi pe tradiţia istoriei lui Isus. Dacă kerigma e atestată mai ales de epistolele pauline (Fil. 2:6-11; Rom. 3:24), tradiţia istoriei lui Isus provine în mare parte de la comunitatea palestiniană, fiind pre-paulină. Transmiterea tradiţiei istorice (pre-pascale) a comunităţii palestiniene comunităţilor eleno-creştine a căror cristologie era îndreptată mai ales spre Domnul glorificat a avut loc chiar mai înainte ca romanii să fi cucerit Ierusalimul (70.d.C.).32

În concluzie, Evanghelia este corpus-ul faptelor istorice care compun evenimentul cristic, dimpreună cu tâlcuirea lor, iar Evanghelia este specia literară unică în literatura universală. După această clarificare, să înaintăm spre Partea a II-a a lucrării.

Y Y Y

PARTEA A II-A

31 Aici am mai putea aminti şi istorisiri scrise de oameni care primiseră revelaţii directe: „Evanghelia” lui Pavel şi Apocalipsa lui Ioan.32 Pr. prof. dr. Eduard Ferenţ, Cristologia, Edit. Presa Bună, Iaşi, 1998, pp. 190,191.

12

Capitolul I

IOAN:CREDINCIOS MESIANIC, APOSTOL, TEOLOG, LITERAT

Yochanan ben-Zavdai, adică Ioan, fiul lui Zebedei (Mat. 4:21; Mc. 1.19,20; Lc. 5:10), auzise Cuvântul vieţii, Îl văzuse cu ochii lui, Îl privise şi-L pipăise cu mâinile sale33, văzuse Viaţa care era la Tatăl, şi care-i fusese arătată. Apoi, după învierea Sa slăvită, Yeşua Mesia, Învăţătorul, Viaţa dumnezeiască înomenită, i-a trimis pe discipolii Săi credincioşi să ducă lumii Vestea Bună, adică Evanghelia. Printre trimişii sau emisarii Săi, adică şeliachim, era Yochanan, care şi-a trăit viaţa vestindu-L pe Mesia.

Însă peste evenimentele despre care vorbea Yochanan se aşternea praful timpului şi, se ştie, timpul ajută oamenii să se distanţeze de fierbinţeala evenimentelor, scurgerea vremurilor îl ajutase pe apostol să se „dumirească” (ca să folosim cuvântul pe care Profesorul Nae Ionescu i l-a spus odată lui Petre Ţuţea), să vadă lucrurile distinct şi de ceilalţi Evanghelişti. Sau, parafrazându-l pe Sorin Alexandrescu34, am zice: „Timpul se retrăsese şi apăruse memoria. O memorie prin care faptele existenţei se revelaseră ca etape ale destinului eliberate de greutatea prezentului. Acum apostolul vedea viaţa ca întreg.”

În timp, apostolul ajunsese nu numai să vadă viaţa ca întreg, dar şi să înţeleagă coerenţa acesteia şi adevărata sa semnificaţie, şi era capabil să o expună şi altora prin predică şi în scris: era, prin urmare, un teolog, şi chiar un teolog inspirat dumnezeieşte.

Spre apusul vieţii, la peste şase decenii de trăire a credinţei, Yochanan a fost somat să se închine împăratului Domiţian şi să-l recunoască drept Dominus et Deus, adică Domn şi zeu, sau Dumnezeu; când a refuzat, a fost condamnat la muncă silnică în minele din Asia Mică.

După eliberarea sa, s-a gândit să aştearnă în scris ceea ce văzuse şi auzise de la Mesia pentru care trăise o viaţă întreagă: voia să vestească acestea şi cu ajutorul peniţei, ca şi cititorii scrierii sale să aibă părtăşie cu el, cel care avea părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos şi scria aceste lucruri pentru ca bucuria cititorilor săi să fie deplină ( I Ioan, 1:1-3). Aşa au fost scrise Evanghelia, Epistolele şi Apocalipsa.

Aceste scrieri ale sale ne descoperă nu numai un credincios mesianic şi un apostol, nu numai un teolog inspirat dumnezeieşte, ci şi un literat, după cum vom vedea analizând prologul Evangheliei după Ioan şi pasaje din alte lucrări ale sale.

Y Y YCapitolul al II-lea

33 Expresia „a pipăi (cu mâinile)” este, de fapt, un ebraism care ascunde un joc de cuvinte: yad (plural, yadaim) înseamnă „mână, mâini”, iar „a cunoaşte” este lada’at. Astfel, ajungi să cunoşti pipăind, atingând, palpând. În acest sens, apostolul scria „L-am cunoscut pipăindu-L, atingându-L”.34 Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, în „La Ţigănci” de Mircea Eliade în cinci interpretări, coord. Ion Simuţ, Dacia, Cluj-Napoca, 2008, p. 21.

13

DISCURSUL IOANIN:TEXTUL EVANGHELIEI DUPĂ IOAN, 1:1-18

1 La început era Cuvântul,şi Cuvântul era cu Dumnezeu,şi Cuvântul era Dumnezeu.2 Acesta era la început cu Dumnezeu.3 Toate lucrurile35 prin El au fost făcute36 şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.4 În El era viaţa,

şi viaţa era lumina oamenilor.5 Lumina luminează în întunecime37, şi întunecimea n-a biruit-o38.

6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu: numele îi era Yochanan.

7 Acesta a venit spre mărturie, pentru a mărturisi despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.

8 Nu era acela Lumina,D ci el a venit pentru a mărturisi despre Lumină.

9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume, luminează pe orice om39.

10 El era în lume, iar lumea prin El a fost făcută, D dar lumea nu L-a cunoscut.11 A venit la ale Sale, şi ai Săi nu L-au primit.40

12 D Dar tuturor celor ce L-au primit,

35 Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, termenul subînţeles este „lucrurile”.36 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă. După cum vom demonstra, atunci când scrie că „toate lucrurile (toată Creaţia) prin El au fost făcute” înseamnă că Logos-ul nu era numai instrumentul (gr., organon) prin care se crea, şi nu era numai principiul (gr., arche) prin care subzista şi co-exista ceea ce era creat, ci era şi Co-creator, participant activ la creaţie. Altfel spus, Logos-ul este principiul care stă la baza tuturor lucrurilor, care în-temeiază toate, lucrurile subzistând şi co-existând prin El.37 Termenul grecesc skotia este de genul feminin, deci am preferat să-l traducem tot printr-un feminin, „întunecime”, mai degrabă decât prin „întuneric”, termenul consacrat.38 Katalambano: a birui; a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi.39 Credem că această variantă de traducere este mai corectă decât cea folosită de Dumitru Cornilescu. Lumina venind în lume luminează, nu omul este luminat venind în lume. În sprijinul ideii, vezi şi Evanghelia după Ioan, 3:19.40 Nu a venit la „ai Săi”, ci la „ale Sale”, care în greacă este neutru plural.

14

adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat autoritatea să se facă41

copii42 ai lui Dumnezeu; 13 care nu din sânge43,

nici din voia firii44 lor, nici din voia vreunui om,

D ci din Dumnezeu au fost născuţi.14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit45 printre noi.Şi noi am privit slava Lui,

o slavă ca a singurului-născut46 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.

15 Yochanan mărturiseşte despre El şi a strigat, zicând: „Acesta era Acela despre Care ziceam eu:

Cel venind după mine are întâietate47, pentru că era înainte de mine!”16 Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har;17 căci Legea48 a fost dată prin Moşe,

dar harul şi adevărul a venit prin Yeşua ha-Maşiyach.18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;

Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul

Tatălui49, Acela

L-a făcut cunoscut50.

41 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.42 Teknon: copil, cu accentul pe faptul naşterii, fiind diferit de huios, care accentuează demnitatea şi caracterul relaţiei.43 În original, termenul apare la plural, deci ar trebui tradus „sângiuri”, însă această variantă, deşi corectă, este incomodă.44 Sarx: literal, acest termen trebuie tradus „carne”, unde „carne” este o sinecdocă, ea redând ca parte omenitatea, adică totalitatea lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, duhul, sufletul şi trupul. Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă prin „fire (pământească)”. Vezi mai jos.45 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.46 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare în discursul ioanin în Evanghelia după Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în versetul 18.47 Emprosthen: a avea întâietate, poziţie de demnitate, de superioritate.48 Lege: Torah (ebr.). De fapt, Torah înseamnă „Instrucţiunile, Învăţătura dumnezeiască revelată (normativă)”.49 În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro50 Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.

15

Capitolul al III-lea

DESTINATARII DISCURSULUI IOANINŞI MEDIUL LOR DE PROVENIENŢĂ

Destinatarii.Cine ar putea fi auditorii predicilor ioanine şi destinatarii lucrărilor sale

literare? ...Vom vedea că fostul pescar are un singur discurs, dar care se adresează simultan la patru categorii de oameni. Altfel spus, există un singur discurs, dar audiat de trei , ba chiar patru 51 comunităţi interpretative , compuse din evrei, greci sau elenizaţi, barbari şi cei care-L urmau pe Yeşua Mesia, adică iudeo-creştinii. Fiecare dintre aceste comunităţi era condiţionată de mediul său de provenienţă (background) şi avea o concepţie proprie despre lume şi viaţă (Weltanschauung), fiecare dintre ele era divizată în şcoli de gândire şi curente colaterale şi, în plus, fiecare auditor înţelegea mesajul ioanin potrivit posibilităţilor proprii de comprehensiune. Prin intermediul acestor repere teologice încercăm nu numai să contextualizăm (analizând ceea ce spune autorul sfânt, identificând destinatarii, înţelegând ceea ce-ar fi putut înţelege ei, fie auditori, fie cititori, atunci şi acolo), ci şi să actualizăm, să vedem cum trebuie să trăim noi, acum şi aici.

Prin cuvinte simple, dar pline de o încărcătură formidabilă, Yochanan, pescarul-teolog purcede la modelarea gândirii acestor patru categorii de oameni.

Să vedem acum cine forma aceste comunităţi interpretative.

Comunitatea interpretativă nr. 1: evreii.Mentalitatea evreilor fusese impregnată de evenimentele istorice prin care trecuse

poporul lor: Avraham, patriarhul întemeietor de etnie, fusese chemat de YHVH cu două milenii înainte de Mesia, Legea (Torah) fusese dată înainte cu cincisprezece secole, ei trecuseră prin două exilări naţionale ca pedeapsă pentru idolatriile lor şi se întorseseră pentru a reconstrui o ţară din cenuşă... doar pentru a vedea cum romanii distrug Templul din nou. Frustrarea de căpetenie era aceea de a vedea cum tot mai mulţi dintre ei ajung să creadă într-un tâmplar obscur, care copilărise în regiunea ha-Galil, Galileea ne-evreilor contaminaţi de păcate şi cum, astfel, societatea lor se fărâmiţează o dată în plus.

Cei mai mulţi dintre evreii care ascultau predicile apostolului Yochanan proveneau din rândurile păturii denumite am ha-areţ, „norodul”, „poporul ţării”, şi aici trebuie să reţinem un fapt: aceşti oameni nu erau fini cunoscători ai Sfintelor Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că atunci când auzeau Scripturile citite sau expuse nu-şi aminteau de cele învăţate acasă sau de alte predici auzite, şi nu făceau corelaţii şi asocieri de idei şi de doctrine.

Mai trebuie reţinut şi faptul că evreii nu aveau o gândire evreiască pură, unitară şi monolitică, ci fiecare dintre ei interacţionase cu elenismul şi fusese mai mult sau mai puţin influenţat de ceea ce terminologia culturii a denumit ca fiind „miracolul grec”, mai ales evreii care trăiau în Diaspora. Despre ei Biblia vorbeşte ca fiind elenişti (Io. 7:35; Iac. 1:1; I Pet. 1:1; Fap. 2:5,8-11; 6:1).

51 Pentru a face apel la cuvintele din Proverbele, 29:15.

16

În plus, existau cel puţin 24 de „secte” religioase, dintre care fariseii, saducheii şi esenienii erau cei mai cunoscuţi. Fiecare dintre aceste şcoli de gândire avea caracteristicile sale şi unicitatea sa.

Atunci, se ridică întrebarea: dacă evreii care făceau parte din auditoriul ioanin erau atât de diferiţi şi, mai mult, dacă existau „iudaisme” diferite, ce aveau în comun reprezentanţii lor?...

Un răspuns scurt ar spune că elementele comune ale diferitelor „iudaisme” sunt trei: credinţa în existenţa lui YHVH, credinţa că El Se revelase patriarhilor şi că dăduse revelaţia (cel puţin cea scrisă) prin Moise, Învăţătorul nostru (Moşe Rabeinu). În rest, aveam de-a face cu şcoli distincte şi problematizări similare.

În această lucrare ne focalizăm pe gândirea maselor largi de evrei, pe gândirea mainline. Cum au auzit şi cum au receptat ei discursul lui Yochanan, unul de-ai lor? Vom încerca să descoperim aceasta împreună.

Comunitatea interpretativă nr. 2: eleniştii.În auditoriul lui Yochanan mai erau şi eleniştii. Cine erau aceştia?Făcând o incursiune în istorie, ne amintim de sintagma pe care o foloseşte

terminologia culturii, aceea de „miracolul grec.” La ce se referă ea?În antichitate, civilizaţiile care au produs imperii, Imperiul Babilonian, Imperiul

Asirian, Imperiul Neo-babilonian, Imperiul mezo-persan, au fost situate pe continent (Asia), însă treptat au apărut civilizaţii mediteraneene, continentale sau insulare. Marile capitale continentale de genul Memphis-ului, al Thebei, Babilonului, al Ninivei sau al Susei au decăzut, şi s-au ridicat cetăţi-porturi (Corint, Alexandria, Antiohia, Cartagina, Atena). Civilizaţiile mediteraneene veneau cu alte concepţii despre lume şi viaţă, despre zei şi oameni, despre civilizaţie şi cultură, despre comerţ, despre război. Grecii, de pildă, au reprezentat o mare civilizaţie: au avut aezi (poeţi) formidabili, de genul lui Homer, care alcătuise Iliada şi Odiseea, sau al lui Hesiod, care cântase despre Munci şi zile sau despre teogonie, genesa zeilor. Au avut filosofi remarcabili, au avut oameni politici, au avut artişti, au avut parte de dezvoltări absolut remarcabile pe mai multe planuri: moştenim de la ei conceptul de polis, civilizaţia urbană cu anumite forme politice, tinzând spre democraţie etc.

În secolul al IV-lea î.e.n. îl descoperim pe primul mare om care a dispersat elenismul, fără a fi grec el însuşi: macedoneanul Alexandru cel Mare. El a fost un instrument de difuziune absolut deosebit, prin cultura sa, formată de Aristotel, prin rangul de rege, prin cuceririle sale care au dus la întemeierea celui mai mare imperiu al lumii antice, prin îndemnul adresat soldaţilor săi de a se căsători cu femei din teritoriile ocupate, etc. Diadohii, generalii care i-au urmat lui Alexandru, au împărţit Imperiul şi au continuat elenizarea, la fel ca şi succesorii lor.52 În timpurile lui Yochanan, macedoneni, greci, romani, imensa majoritate a lumii cunoscute fusese modelată din punctul de vedere cultural, artistic, filosofic de elenism, fusese crescută în spiritul „miracolului grec”.

(Să amintim o rostire care, pentru filosofia culturii, este o banalitate: „Roma a cucerit Elada din punctul de vedere militar dar, la rândul lor, grecii au cucerit Roma din punctul de vedere cultural…” Or, prin intermediul Imperiului Roman, lumea mediteraneeană a marcat cultura noastră occidentală într-un mod definitiv.)

52 Vezi excelenta carte de Merrill C. Tenney, New Testament Survey, pag. 1-128, sau traducerea sa în limba română, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, pag. 1-110.

17

Comunitatea interpretativă nr. 3: barbarii.În al treilea rând, îi amintim pe barbari, cei care nu fuseseră elenizaţi până în

străfundurile fiinţelor lor. Aceştia erau perşi, celţi, gali, sciţi, proveneau din triburi germanice etc. Weltanschauung-urile lor erau atât de diferite încât nu ne putem opri asupra lor, ci doar le semnalăm prezenţa în oceanul greco-latin al secolului I.

Comunitatea interpretativă nr. 4: iudeo-creştinii.În al patrulea rând, să încercăm să definim comunitatea hermeneutică a iudeo-

creştinilor: cine erau aceştia? Din nou, vom face o incursiune în istorie, de data aceasta în istoria contemporană

lui Yochanan.În primii 10 ani de la pogorârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii (Chag ha-

Şavuot), comunitatea celor care credeau că Yeşua este Mesia cel profeţit în Tanakh fusese alcătuită numai din evrei, vezi Faptele apostolilor, 1-7. Apoi, încet-încet, mesajul central al comunităţii, adică Evanghelia, viaţa fără păcat, moartea ispăşitoare şi învierea slăvită a lui Yeşua, a început să se răspândească şi în alte regiuni şi la alte populaţii: la samariteni (Fapte 8), iar apoi la ne-evrei, Neamurile (Faptele apostolilor, 10 etc). Conciliul de la Yeruşalayim (Ierusalim) din Fapte 15 a avut de dat răspunsuri vizavi de relaţia trilaterală dintre mântuirea dăruită de Mesia, sistemul soteriologic în care credeau evreii „iudaizatori” şi posibilitatea mântuirii ne-evreilor. (Desigur, la destul de scurt timp după elaborarea deciziilor conciliare şi răspândirea lor sub formă de scrisoare circulară adresată ne-evreilor, ele au fost răstălmăcite de ne-evreii care nu înţelegeau esenţa lor, dar această afirmaţie va face obiectul unei discuţii ulterioare.)

Până în anul 135 e.n., anul dărâmării Ierusalimului, comunitatea de credincioşi mesianici din cetatea sfântă a avut un număr de 15 episcopi evrei, ne spune Eusebius, istoricul Bisericii, episcopi care, e clar, nu duceau turma în derută spirituală. Ei proclamau Cuvântul şi aveau grijă de turmă dar, pe măsură ce mesajul Evangheliei lui Mesia se răspândea, din diferite motive, de sorginte dumnezeiască, socială, religioasă, istorică, pe care nu le vom prezenta aici, tot mai puţini evrei răspundeau, dar ajungeau să creadă tot mai mulţi ne-evrei, astfel încât se poate spune că de prin anul 150 e.n. nu mai existau comunităţi de credinţă mesianică evreiască observabile istoric53 – ele fuseseră înlocuite de ekklesii creştine care, provenind dintr-o anumită sferă culturală şi filosofică, teologhiseau într-un mod total diferit. Oricum, în timpul apostolului Yochanan, comunităţile de credinţă în Yeşua, deşi felurite şi neuniforme în elementele secundare ale credinţei, aveau deja convingeri solide privitoare la mesianismul lui Yeşua, precum şi la filiaţia Sa dumnezeiască.

Capitolul al IV-lea

53 Desigur, comunităţi de credinţă mesianică evreiască ar fi putut exista în mod clandestin.

18

PREDICAREA PROLOGULUI/PETIKHTAŞI REVERBERAŢIILE SALE

Scriam mai sus faptul că Yochanan ben-Zavdai, adică apostolul Ioan, evreu din evrei, deşi era un om simplu, demonstra din abundenţă faptul că era un literat. El folosea cuvinte simple: cuvânt, viaţă, lumină, lume... Însă, deşi aceste cuvinte sunt simple, ele sunt încărcate de sensuri multiple, sunt îngreunate de slavă dumnezeiască, se prezintă jocuri de cuvinte, se zămislesc relaţii conceptuale care întrec puterea de înţelegere a unui om...

Oare numai prin folosirea jocurilor de cuvinte şi a unor relaţii conceptuale profunde se vede că apostolul era un literat? Nu, ci chiar prin literaritatea textelor sale: de exemplu, primele 18 versete din Evanghelia vestită de apostol arată atât o formă literară asemănătoare cu cea poetică54 – şi asta, în limba greacă, care nu era limba maternă a apostolului! – precum şi o tehnică literară ebraică denumită petikhta. În straiele elenismului se înveşmântaseră o gândire semitică şi expresii ebraice!

Dar să vedem mai concret ce înseamnă petikhta: aceasta este o tehnică literară semitică absolut deosebită, care introduce şi condensează o întreagă lucrare literară: altfel spus, în doar 18 versete, cel care constituie Prologul Evangheliei, literatul Yochanan introducere şi condensează întreaga sa Evanghelie. Adevărurile ample din Evanghelie, conceptele esenţiale (Cuvânt, viaţă, lumină, lume, singur-născut, slavă, har, adevăr) cu care pescarul-teolog va opera pe parcursului operei sale, sunt înmănuncheate în Prolog.

Exemple de petikhta, ca fiind introducerea şi condensarea unei întregi opere literare, de o întindere mai mică sau mai mare, se găsesc şi în alte cărţi ale Sfintelor Scripturi: puteţi lectura Genesa, 1:1; Evanghelia după Matei, 1:1; Epistola către galateni, 1:4,5; Epistola către romani, 1:1-5; Epistola către efeseni, 1:3-14; Epistola către evrei, 1:1-4.

În altă ordine de idei, Yochanan se recunoaşte ca fiind un literat inspirat în mod dumnezeiesc: peste veacuri, el dă un răspuns lui Moise (Moşe), scriitorul uman al Torei, cartea în cinci volume ce care se deschide Biblia. Prin scrierea sa, Ioan arată că înainte de Genesa, 1:1, exista un fel de Genesa, 1:0a, 1:0b şi 1:0c?

Să analizăm modurile în care primul verset din Prologul-Petikhta reverbera în sufletele auditorilor:

1 La început era Cuvântul,şi Cuvântul era cu Dumnezeu,şi Cuvântul era Dumnezeu.

De dragul preciziei, vom fragmenta acest verset în patru părţi:

1a: La început...1b: ...era Cuvântul...

54 Aici ne vine în minte o observaţie făcută de Eugen Simion: „Cultura fără Logos este o spiritualitate a barbariei. Poezia este o soteriologie.” A se vedea Eugen Simion, Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei, Junimea, Iaşi, 2006, p. 276.

19

1c: ...şi Cuvântul era cu Dumnezeu...1d: ...şi Cuvântul era Dumnezeu.

În continuare, vom identifica modurile în care rostirea fiecăreia dintre aceste propoziţii reverbera în sufletele auditorilor săi. Şi aici trebuie să reţinem faptul că o importanţă majoră o are nu numai reverberaţia propoziţiilor, ci şi constructele teologice pe care le edifică fiecare dintre ele, constructe variate şi solide, după cum vom vedea.

Y Y Y

Capitolul al V-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1a:

20

„LA ÎNCEPUT...”/ Ἐν ἀρχῇ:REVERBERAŢII ÎN SUFLETELE AUDITORILOR

1. „Începutul” (ראשית) în gândirea maselor evreieşti;2. „Începutul” (ἀρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă;3. „Începuturile” în gândirea barbară;4. „Începutul”în gândirea iudeo-creştinilor.

După cum am spus, atunci când şaliach Yochanan, apostolul Ioan, a vorbit, el s-a adresat unor categorii diferite de audienţă: evreilor, grecilor, barbarilor şi mesianicilor sau iudeo-creştinilor. În continuare, vom vedea modurile în care aceste categorii înţelegeau vorbirea lui Ioan şi modurile în care pescarul-teolog le modifica gândirea.

1. „Începutul” în gândirea maselor evreieşti:

primul ca loc, timp, ordine sau rang; în mod specific, o :(Reşit, Strong H 7225) ראשיתpârgă, o primă roadă; început, de căpetenie, prim (prime roade, prima parte sau prima dată); lucrul principal.

Autori şi texte: Moise, Genesa 1:1; Talmud, bYom 9b; Isaia 43:10-13.

În primul rând, să vedem ce înţelegeau evreii atunci când Ioan spunea „La început”... Aici trebuie să facem o oprire, ca atunci când în Psalmi scrie „oprire” (Selah, „ecoul tăcerii”), şi să schiţăm un orizont discursiv.

Mai întâi, ne amintim de faptul că autorul era evreu şi avea o gândire modelată de Sfânta Scriptură, dar nu numai de ea, ci şi de Rabinul la picioarele Căruia studiase, despre care credea că este Mesia, Cel profeţit de mult, şi chiar Fiul lui Dumnezeu.

Apoi, Yochanan, pescarul-teolog, vorbea unei mase de evrei care forma o parte a auditoriului său. Cum au auzit şi cum au receptat ei discursul lui Yochanan, unul de-ai lor?

...De exemplu, apostolul Ioan zice în greacă En arche, „La început”, şi evreii aud „En arche”, dar pentru ei această sintagmă face o referire directă la expresia „La început” pe care o citeau ei în Sfânta Scriptură (versiunea Septuaginta, întrucât mulţi evrei se elenizaseră). Cartea Genesa, şi chiar a întregii Biblii, se deschide cu expresia „La început”.

Evreii care refuzaseră elenizarea şi citeau Biblia în ebraică îl auzeau şi ei pe Ioan zicând „La început”, dar traduceau în ei înşişi ca fiind expresia Bereşit (ebr., :(בראשית „La început, Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul.”

Mesajul din spatele lui „La început” este acesta: Ioan zice „Voi, evreilor, ştiţi că Sfânta Scriptură începe cu ‚La început...’ Ei bine, şi eu am îndrăzneala de a vorbi despre început şi chiar de a scrie despre început... şi una dintre implicaţiile vorbirii mele despre

21

început este că, dacă am dreptate când vorbesc despre început, atunci scrierea mea nu se înscrie în lunga tradiţie literară pe care o avem noi, evreii, nu este o carte apocrifă şi, evident, nici pseudoepigrafă, ci este chiar Scriptură, iar eu sunt la fel de inspirat ca profetul Moise, autorul cărţii Genesa (şi al restului Torei)...

Noi, evreii, am spus că după moartea lui Hagai, Zaharia şi Maleachi, Duhul Sfânt S-a îndepărtat de Yisra’el (Talmud, bYom 9b). Dar ne-am înşelat! Căci Duhul Sfânt a făcut să aibă loc evenimentele pe care vi le relatez şi m-a mânat să scriu această carte, Evanghelia, care va ocupa un loc în canonul Sfintei Scripturi.”

Ce mai înţelegeau evreii prin această expresie, „la început”? Foarte posibil, expresia „la început” declanşa în ei amintirea unui şir de versete care ţin de aşa-numita „teologie a creaţiei”, pentru care le vom examina în discuţia din versetul 3.

2. „Începutul” în gândirea elenistă:ἀρχῇ (arche, Strong G 746): (în mod propriu abstract) un început, sau (concret) şef, prim (aplicat variat la ordine, timp, loc sau rang); început, colţ, primul, magistrat, putere, principalitate, principiu, regulă.

Autori şi texte: Thales din Milet, Teologia Orphică; Heraclit din Efes, Despre natură; Anaximenes din Milet, citat de Diogenes Laertios, Aristotel, Simplicius,

Hippolytos şi Cicero; Empedocles din Agrigentum, Despre natură.

Să vedem ce înţelegeau grecii prin cuvintele „La început”: cu toate că era evreu, şaliach Yochanan, apostolul Ioan, scria în limba greacă55, şi lucrul acesta este important de reţinut, pentru că Ioan cunoştea nu numai limba, ci şi gândirea greacă. Cu 700 de ani înainte ca Ioan să fi scris Evanghelia, grecii începuseră să treacă de la gândirea mitică la cea filosofică şi ridicaseră tot felul de întrebări cu privire la începuturi, spunând: „Toate lucrurile astea, Cosmosul, zeii, omul, trebuie să fi avut un început... Acel început se regăseşte, cumva, în toate aceste lucruri... Există ceva comun în toate aceste lucruri, ceva ce nu se schimbă, deşi aparenţele sub care există acel ceva e diferit şi variat şi se schimbă... Există un izvor comun din care încep şi îşi primesc temeiul lumea, Cosmosul, zeii, omul... Există un arche (ἀρχῇ), un principiu sau un substrat, o esenţă eternă şi neschimbabilă, comună tuturor lucrurilor existente... Care să fie substanţa ce persistă în cadrul schimbării?”56

55 În Mişcarea Mesianică sunt persoane care susţin că şeliachim, apostolii, şi-au scris operele în ebraică şi le-au tradus ulterior în greacă. Autorul acestor notiţe ar crede şi el lucrul acesta, dacă ar fi fundamentat de descoperirea a măcar câteva zeci de asemenea exemplare în ebraică, versus miile de exemplare (deşi nu autografe) în greacă. Cum descoperirea cu pricina nu ştim să fi avut loc încă, continuăm să credem dovezile existente actualmente.56 Fiind îndrăgostiţi de frumuseţea relaţiilor care se pot decela între culturi aflate la mare timp şi distanţă unele de altele, nu ne putem abţine să nu părăsim puţin spaţiul şi timpul ioanin, pentru a aminti că, la unii filosofi ulteriori, de limbă germană, fundamentul ultim al lucrurilor era Grund-ul.

22

Aşadar, când Ioan zice „En arche”, grecii nu înţeleg „La început”, ci mai degrabă „Întru început” sau „Întru principiu”. Cristian Bădiliţă57 propune traducerea sintagmei „En arche” drept „Întru început” şi zice:

„La” redă numai o dimensiune temporală destul de vagă. „Întru” redă şi dimensiunea spaţial-metafizică...

adică cea de principiu metafizic, teologic.

Thales din Milet: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din apă.Teologia Orphică: „apa există de la începuturi şi ea este materia din care s-a

solidificat pământul.”Dacă Thales din Milet ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de

Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era apa...”

Heraclit din Efes: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din focul etern viu.

Despre natură, fragmentul 30: „Această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici unul din zei, nici vreunul din oameni. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge.”

Dacă Heraclit din Efes ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era focul...”

Anaximenes din Milet: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din aer.Dacă Anaximenes din Milet ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat

de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era aerul...”

Empedocles din Agrigentum: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din foc, apă, aer, pământ (Elementele clasice.)

Dacă Empedocles din Agrigentum ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era focul, apa, aerul, pământul...”58

3. „Începuturile” în gândirea barbară;Autori şi texte: Miturile. (Creaţiile asiro-babiloniene Enuma eliş; Epopeea lui Ghilgameş.) Theogonie, cosmogonie, antropogonie. Vezi Miturile esenţiale şi Enigmele

miturilor astrale, de Victor Kernbach, sau www.sacred-texts.com(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

4. Începutul în gândirea (iudeo-)creştinilor.Autori şi texte:(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

57 http://mariuscruceru.files.wordpress.com/2009/10/extras-badilita.pdf58 Mai târziu, în Evul Mediu, se căuta al cincilea element, chintesenţa.

23

Spuneam că în timpul apostolului Yochanan, comunităţile de credinţă în Yeşua Mesia erau felurite şi neuniforme în elementele secundare ale credinţei. Cu toate acestea, ele toate, având Scripturile evreieşti (Tanakh-ul sau Septuaginta), credeau că „începuturile” sunt aşa cum Dumnezeu le revelase în Genesa 1-2, etc. Dar pentru că ele trăiau într-un mediu unde filosofii problematizaseră şi frământaseră „începutul” sau „principiul”, Yochanan, pescarul teolog, vine să facă ordine în gândirea universală legată de începuturi, zicând La început (Be-reşit; En arche) era Cuvântul.

Iniţial, el rostea59 Evanghelia şi doar mai apoi a şi aşternut-o în scris, folosindu-se de vellum-uri, care erau scumpe, mult mai scumpe ca papirusurile sau pergamentele, întrucât acestea erau, de fapt, piei de viţel, obţinute prin sacrificarea unei vaci gestante. Şi înainte de a scrie ceva ce urma să rămână posterităţii, şi să te asiguri că nu te faci de râs, tu, ca maestru, ca gânditor, împărtăşeai altora concepţiile tale despre lume şi viaţă mai întâi în mod oral, te verificai. Desigur, vacile nu erau chiar ieftine, dar acest motiv este absolut insignifiant, prima, dorinţa de a te verifica prin interacţiune orală, prin dezbateri cu alţii60...

Să ne imaginăm un cadru, o secvenţă de film... Îl vedem pe Yochanan în mijlocul mulţimii că se aşează, aşa cum făcea un rabin când urma să rostească învăţătura sa oficială, şi zice: „La început era...” Şi aici face o pauză, se uită în zare şi-şi ţine auditoriul în suspans, cu respiraţia întretăiată... „Hai, spune-ne odată, ce era la început? Apa, focul, aerul, pământul?” sclipesc ochii publicului nerăbdător. Şi el repetă: „La început era... Cuvântul... La început era...Logos-ul...”

Şi din nou audienţa se împarte, în funcţie de ceea ce fusese învăţat fiecare să gândească despre Cuvânt... Din nou avem un cuvânt simplu: „cuvântul”, sau, aşa cum i se spunea în greacă, logos, dar el era purtător de bogate semnificaţii, după cum vom vedea în capitolul următor.

Y Y Y

Capitolul al VI-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1b:„...era Cuvântul...”/ ἦν ὁ λόγος

59 Era ceea ce se numeşte kerugma apostolică, predată oral („predania”, cum ar denumi-o ortodocşii), tradiţia orală, cum ar denumi-o catolicii (tra-ditio, lat.).60 Numai în şcolile (aşa-zis) teologice româneşti îţi poţi permite să publici o carte fără a fi prezentat ideile sale studenţilor şi cadrelor universitare din ţară şi fără a o fi dezbătut anterior.

24

„... era Cuvântul...” în gândirea maselor evreieşti

Înainte de a continua, trebuie să observăm un fapt important revelat de apostolul Ioan: „La început era Cuvântul...” înseamnă că Cuvântul era dinainte de începutul creaţiei spaţio-temporale, adică Logos-ul pre-exista creaţiei, nu şi-a început existenţa simultan cu începutul ei, El era din veşnicia trecută. La aceasta se referă contextul imediat, care vorbeşte despre creaţie prin Cuvântul deja existent.

Deci, o lectură de genul „Înainte de început, era Cuvântul” nu este greşită. Însă, dacă totuşi cineva ar mai crede că Logos-ul a început să existe deodată cu începutul, îl invităm să citească următorul pasaj:

10 „Voi sunteţi martorii Mei” - zice YHVH - „voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt:înainte de Mine n-a fost format nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi, 11Eu, Eu sunt YHVH, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! 12Eu am vestit, am mântuit, am profeţit, nu sunt străin între voi;voi Îmi sunteţi martori“ - zice YHVH – „că Eu sunt Dumnezeu. 13Eu sunt de la început, şi nimeni nu izbăveşte din mâna Mea;când lucrez Eu, cine se poate împotrivi?”Isaia, 43:10-13.

Făcând apel la contextul Bibliei, care-L arată pe YHVH fiinţând din veşnicie în veşnicie, înţelegem că El nu este „de la început”, ci dinainte de început... La fel stau lucrurile şi în situaţia Logos-ului.

Revenind la tema noastră, trebuie să dăm o definiţie termenului „Cuvânt” din ebraică:

Cuvântul (דבר, dabar, Strong H 1697): cuvânt, lucru, eveniment.Ne amintim faptul că, în general, evreii gândeau holistic şi nu fragmentar sau în

categorii, aşa cum tindeau să gândească grecii, care cugetau disjunctiv. În consecinţă, când ei rosteau termenul „cuvânt”, dabar, ei înţelegeau simultan „cuvânt, lucru, eveniment.” Altfel spus, atunci când Dumnezeu cuvântează, cuvântul Lui creează lucruri şi declanşează evenimente! Iar în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu (דבר יהוה, dabar YHVH) are rol cel puţin în următoarele domenii: în creaţie; în revelaţie; în infuzarea vieţii.

ROLUL CUVÂNTULUI ÎN CREAŢIE: Autori şi texte: Legea: Moise, Genesa 1:3,6,7b,14, 15b; Profeţii: Isaia 48:13; Scrierile: Psalmul 33:6,9; 148:1-5.

MOISE afirmă:

25

Genesa, 1:3,6,14„Să fie lumină!... Şi a fost lumină (v. 3).” „Să fie o întindere între ape…” (v. 6) şi a fost o întindere între ape.„Să fie nişte luminători” (v. 14) şi au fost nişte luminători… Să fie, să fie, să fie…şi a fost, a fost, a fost!... DUMNEZEU CREA PRIN CUVÂNT!... EVENIMENTE COSMICE SE ÎNFĂPTUIAU PRIN CUVÂNT!... UNIVERSUL ÎNSUŞI ERA CHEMAT LA EXISTENŢĂ PRIN CUVÂNT!...

PROFEŢII confirmă:Isaia, 48:13:

„Mâna Mea a întemeiat Pământul, Şi dreapta Mea a întins cerurile:Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.”

SCRIERILE (HAGIOGRAFII) subliniază ceea ce Moise a afirmat şi profeţii au confirmat:

Psalmii, 33:6,9: Cerurile au fost făcute prin CUVÂNTUL DOMNULUI,Şi toată oştirea lor prin suflarea (ruach = Duh, suflare) gurii Lui. ...Căci El zice, şi se face; Porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă.

Psalmii, 148:1-5 confirmă:1Lăudaţi pe DOMNUL! Lăudaţi pe DOMNUL din înălţimea cerurilor, Lăudaţi-L în locurile cele înalte! 2Lăudaţi-L toţi îngerii Lui! Lăudaţi-L, toate oştirile Lui! 3Lăudaţi-L, soare şi lună, Lăudaţi-L, toate stelele luminoase! 4Lăudaţi-L, cerurile cerurilor, Şi voi, ape, care sunteţi mai presus de ceruri! 5Să laude Numele DOMNULUI, căci El a poruncit şi au fost făcute…

Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu crease Universul... iar Ioan 1:3 revelează acest lucru în mod suplimentar:

3 Toate lucrurile61 prin El (Cuvântul) au fost făcute62 şi fără El n-a fost făcut

61 Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, se subînţelege termenul „lucrurile”.62 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.

26

nimic din ce a fost făcut.

ROLUL CUVÂNTULUI ÎN REVELAŢIE:Autori şi texte: Legea: Moise, Genesa 15:1; Profeţii: Ieremia 1:1-5; Ezechiel 1:3; Scrierile: Psalmul 105:42.

În gândirea evreiască Cuvântul lui Dumnezeu nu avea rol numai în creaţie, ci şi în revelaţie! Când evreii auzeau de „Cuvântul lui Dumnezeu” sau de „Cuvântul DOMNULUI (YHVH)”, ei se gândeau la „Cuvântul lui Dumnezeu” care vorbise în vechime! Şi când „Cuvântul lui Dumnezeu” vorbise, însemna că Însuşi Dumnezeu vorbise, pentru că nu se poate separa „Cuvântul lui Dumnezeu” de Dumnezeu! Nu se poate face o distincţie între Dumnezeu şi Cuvântul Său! Cuvântul lui Dumnezeu era, deci, Însuşi Dumnezeu!!!

(Întrebare pastorală: oamenii care nu se ţin de cuvânt, păcătuiesc, după cum spune Romani 1:31, cu privire la „călcătorii de cuvânt”... Dar noi: cum stăm noi cu respectarea cuvântului dat?...)

MOISE afirmă:Genesa, 15:1:

„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) a vorbit lui Avram...” Înseamnă că DOMNUL a vorbit lui Avram!

PROFEŢII confirmă:Ieremia, 1:1-5:

„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) a vorbit lui Ieremia...”Înseamnă că DOMNUL i-a vorbit lui Ieremia.Ezechiel 1:3:

„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) a vorbit lui Ezechiel...” Înseamnă că DOMNUL i-a vorbit lui Ezechiel!...

SCRIERILE subliniază:Psalmii, 105:42:

Căci Şi-a adus aminte de Cuvântul Lui cel sfânt, Şi de robul Său Avraam. (Vezi şi Psalmul 119, etc)

Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu Îl revela pe Dumnezeu... iar Evanghelia după Ioan, 1:18 confirmă acest lucru, spunând:

18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;singurul născut, Dumnezeu,

Cel fiind în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.

27

CUVÂNTUL DOMNULUI INFUZEAZĂ VIAŢĂ:Autori şi texte: Legea: Moise, Genesa 15:6; Profeţii: Ezechiel 37:1-14; Scrierile: Psalmul 107:20.

MOISE afirmă:Genesa, 15:6:„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) i-a vorbit astfel (unui cuplu sterp): "...cel ce va

ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău."”

PROFEŢII confirmă:Ezechiel, 37:1-14:

1Mâna DOMNULUI a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul DOMNULUI, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase. 2M-a făcut să trec pe lângă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa văii, şi erau uscate de tot. 3El mi-a zis: „Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învie?” Eu am răspuns:„DOAMNE, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!” 4El mi-a zis: „Proroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: "Oase uscate, ascultaţi Cuvântul DOMNULUI! 5Aşa vorbeşte/cuvântează DOMNUL Dumnezeu către oasele acestea: "Iată că voi face să intre în voi un duh, şi veţi învia! 6Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune duh în voi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL."”7Am prorocit cum mi se poruncise. Şi pe când proroceam, s-a făcut un vuiet, şi iată că s-a făcut o mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele! 8M-am uitat, şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era încă duh în ele. 9El mi-a zis: „Proroceşte, şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului, şi zi duhului: "Aşa vorbeşte DOMNUL Dumnezeu: ‚Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!’"” 10Am prorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr. 11El mi-a zis: „Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Yisra’el. Iată că ei zic: "Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!" 12De aceea, proroceşte, şi spune-le: "Aşa vorbeşte/cuvântează DOMNUL Dumnezeu: ‚Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Yisra’el. 13Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL, când vă voi deschide mormintele, şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu!

28

14Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că Eu, DOMNUL, am vorbit/cuvântat şi am făcut’, zice DOMNUL."”

„Prooroceşte, spune, vorbeşte/cuvântează, zi, Eu, DOMNUL, am vorbit şi am făcut“ → forţa învierii prin Cuvântul DOMNULUI şi prin Duhul DOMNULUI.

SCRIERILE subliniază ceea ce Moise a afirmat şi Profeţii au confirmat:Psalmii, 107:19,20:

19Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către DOMNUL,Şi El i-a izbăvit din necazurile lor; 20A trimis cuvântul Său şi i-a tămăduit,Şi i-a scăpat de groapă.

Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul DOMNULUI avea rol şi în infuzarea vieţii...iar Ioan 1:4 confirmă acest lucru, spunând:

„În El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor.”

Aşadar, despre acest Cuvânt cu autoritate în creaţie, în revelaţie şi în viaţă vorbeşte apostolul Ioan.

Merită să ridicăm întrebarea: „în ce limbă a vestit Ioan, Yochanan, Evanghelia?” Ţinând cont de mediul în care trăia apostolul, răspunsul este nuanţat, conţinând atât bănuieli, cât şi certitudini. Oare evangheliza el în ebraică? Extrem de improbabil, în vremea sa ebraica era utilizată doar ca limbă liturgică. Evangheliza el în greacă? Cu certitudine, pentru că aceasta este limba în care a scris şi operele sale, Evanghelia, Epistolele şi Apocalipsa. A evanghelizat el şi în aramaică? Foarte probabil că da, întrucât aceasta era limba pe care evreii o vorbeau în primul veac.

Însă, dacă apostolul Yochanan a predicat Evanghelia şi în aramaică, atunci pentru „Cuvânt” el trebuie să fi folosit termenul Memra, după cum apare el în Targum-uri. Aici merită să facem un excurs cu privire la literatura Targum-urilor.

„LA ÎNCEPUT, ERA MEMRA...”EXCURS

Targum-urile despre care am vorbit mai sus erau traduceri ale Tanakh-ului (Vechiul Testament) în limba aramaică, traduceri care aveau şi interpretări midraşice, note explicative. Dacă am adapta la conceptul la cultura neo-protestantă a României anului 2012, am putea spune că ele erau un fel de „Biblia cu explicaţii”, sau, mai corect, „Biblia de studiu pentru o viaţă deplină”. În limba aramaică, termenul „Cuvânt” este MEMRA şi apare de 596 ori.

29

În aceste Targum-uri, Memra este Cuvântul creator al lui Dumnezeu şi chiar este identificat cu Dumnezeu !63

De exemplu, la Deuteronomul, 33:27 apare o explicaţie:

Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost,Şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare.El a izgonit pe vrăjmaş dinaintea ta,Şi a zis: „Nimiceşte-l.”

Targum-ul Onqelos oferă o notă explicativă:„Aceste braţe veşnice sunt Memra, Cuvântul prin care a fost creată lumea.”

În Targum-uri, omul este creat prin Memra, Cuvântul creator al lui Dumnezeu, Avraham este socotit neprihănit/îndreptăţit prin Memra, Yaakov promite că Memra va fi Dumnezeul lui, dacă-l protejează în călătoria lui, Moise se roagă lui Memra şi Sămânţa lui YYisra’el este socotită neprihănită/îndreptăţită prin Memra.

Un element de noutate – şi de teologie reacţionară – este acela că atunci când creştinii au început să spună: „Cuvântul/Memra este Iisus/Yeşua, Hristos/Mesia”, rabinii au încetat să mai folosească termenul Memra în scrierile lor.

„... era Cuvântul...” în gândirea audienţei eleniste

Cuvântul (ὁ λόγος, ho logos, Strong G 3056): ceva spus (incluzând gândul); prin implicaţie, o temă (subiect al discursului), de asemenea raţiune, raţionament (facultatea mentală sau motivul; prin extensie, un calcul, o evaluare; în special (cu art. hotărât la Ioan) Expresia dumnezeiască (adică, Hristos).

Autori şi texte:Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti.

Heraclit: Despre natură (Peri phuseon); Platon: Phaidon 76b; Theaitetos 201c-d; Aristotel: Politica, 1332a, Etica Nicomahică II, 1103b; 1144b; V, 1134a; Şcoala stoică: (acest subcapitol este în curs de elaborare); Philon alexandrinul: (acest subcapitol este în curs de elaborare).

Termenul logos era încărcat de sensuri, pe care grecii i le atribuiseră în timp. Grecii ştiau cam tot ce se poate şti despre termenul logos, ei filosofau asupra acestui termen şi-l frământau de 600 de ani deja.

Primul care problematizase conceptul de Logos fusese Heraclit, „obscurul”, din Efes, chiar din cetatea unde locuia acum Ioan!!! Providenţa lui Dumnezeu orchestrase lucrurile astfel încât Ioan dădea un răspuns peste timp lui Heraclit...

Heraclit64 spunea că logos-ul este un principiu subiacent de organizare a universului... dar şi proporţie...

63 A se vedea şi Apocalipsa, 19:13, unde regăsim Cuvântul lui Dumnezeu, fie el Dabar,Memra sau Logos.

30

Apoi apăruse Platon, care îmbogăţea conceptul de Logos, spunând că acesta este o explicaţie veritabilă, analitică: „...O caracteristică a adevăratei cunoştinţe (episteme) este capacitatea de a oferi raţiune (logos) a ceea ce cunoaştem.”

Pentru Aristotel, discipol al lui Platon, logos-ul era raţiune, raţionalitate, mai cu seamă în context etic (Pol. 1332a, Eth. Nich. V, 1134a) şi frecvent în sintagma „raţiune dreaptă” (Eth. Nich., II, 1103b; 1144b).

Şcoala de gândire stoică dădea logos-ului alte definiţii; una era că logos-ul este o formulă divină şi universală de organizare. Logos-ul era forţa activă şi creatoare din univers, logos-ul era Dumnezeu!

Teoria lingvistică a stoicilor distingea între: logos-ul interior /gândirea, şi logos-ul exterior/ vorbirea (SVF, II, 135; Sextus Empiricus, Adv. Math. VIII, 275), dar logos-ul, luat integral, era „discurs”, or grecii erau mari amatori de a asculta discursuri, întrucât discursul oratoric arăta valoarea şi calitatea unui om. Exprimat altfel, discursul era extensia personalităţii omului, discursul era omul în sine!

Grecii analizau discursurile oamenilor: Erau atenţi la vocabular: era oratorul un om citit şi informat, sau avea un orizont

mai redus? Erau atenţi la gramatica oratorului: respecta acesta regulile gramaticale sau le

încălca? Erau atenţi la gândirea oratorului: îşi prezenta el ideile într-un mod logic-coerent,

avea el un sistem filosofic închegat sau bătea câmpii?...

Discursul, deci, revela înţelepciunea interioară şi personalitatea oratorului... Un alt personaj important în definirea conceptului de logos a fost Philon evreul

(sau alexandrinul).Acest personaj a încercat o sinteză între Sfânta Scriptură şi filosofia grecească.

Pentru el, Logos-ul era Raţiunea Divină (care cuprinde complexul arhetipal al ideilor ce vor servi ca modele creaţiei...), intelectul divinităţii, care se exteriorizează sub forma Universului accesibil numai inteligenţei. El este transcendent şi este divinitate, dar Philon este foarte atent să nu spună că logos-ul ar fi Dumnezeu, ci zice că este „fiul mai mare al lui Dumnezeu”. O dată cu crearea lumii vizibile, logos-ul începe să joace un rol imanent ca „pecete” a creaţiei, despre care stoicii spuneau că este „liantul Universului”.

Philon mai înţelege că logos-ul are un rol distinct în creaţie, fiind cauza instrumentală: adică, Dumnezeu a creat prin el toate lucrurile...

Acum, după ce am trecut în revistă concepţii despre logos, putem trage nişte concluzii:

Logos este facultatea de a raţiona, de a rosti şi da definiţii, precum şi principiul de organizare a universului în mod raţional şi proporţionat...

Logos-ul, Cuvântul, Îl arată pe Dumnezeu: fie este „fiul mai mare al lui Dumnezeu”, fie este chiar Dumnezeu.

Prin Logos au fost făcute toate lucrurile, el este lumina arhetipală, din care izvorăsc toate lucrurile.

Pescarul teolog spune în versetul 1:64 Pentru că la o notă de subsol anterioară vorbeam despre dragostea faţă de frumuseţea relaţiilor care se pot decela între culturi aflate la mare timp şi distanţă unele de altele, aici adăugăm că, aproximativ în aceeaşi perioadă, în China, Lao Tze scria că tao este principiul generator al Universului (comparabil în parte cu logos-ul heraclitic), sau esenţa naturală a lucrurilor.

31

„La început era Logos-ul, adică la început era Raţiunea divină, rostită prin Cuvântul divin, arătate în lume prin organizarea raţională – şi nu haotică – a Universului. Înainte să fi existat orice lume, spaţiu sau timp, Cuvântul, Logos-ul, exista şi Îl arăta pe Dumnezeu, întrucât Logos-ul era cu Dumnezeu ...şi Logos-ul era chiar Dumnezeu!”

Y Y Y

Capitolul al VII-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1c:„...CUVÂNTUL ERA CU DUMNEZEU...”/

ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν

„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea maselor evreieşti

32

Înainte de început, înainte de începutul Universului creat de Dumnezeu, înainte de începutul timpului şi al istoriei, Cuvântul era cu Dumnezeu! Cuvântul este pre-existent creaţiei spaţio-temporale. Cuvântul era cu Dumnezeu din veşnicie!

Lucrul acesta nu-i nedumerea pe evrei. Ei afirmau că înainte de Creaţiune, existau deja câteva „entităţi” – dacă pot fi desemnate în acest fel. Dăm un citat din Talmud:

Există şapte lucruri care au fost create înainte ca Universul să fi dobândit existenţă. Acestea sunt: Torah, pocăinţa, Paradisul, Ghe-Hinom, tronul slavei, templul ceresc şi Numele lui Mesia.Talmudul, Pesachim 54a.

Desigur, despre această pre-existenţă se vorbea sub raport ideatic, întrucât toate aceste elemente enumerate au existat dintotdeauna „în Dumnezeu”. Se poate oare concepe că în veşnicia trecută a existat „un timp” în care El să nu se fi gândit la ele? Torah, de exemplu, este expresia caracterului perfect neprihănit şi sfânt al lui Dumnezeu. Să fi existat oare „un moment” în veşnicia trecută în care Torah să nu fi existat şi El să o fi creat?... Este limpede, aşadar, că evreii se înşelau atunci când ziceau că acestea au fost create. Aici, însă, altceva vrem să reliefăm: evreii credeau că înainte să fi fost făcută Creaţiunea existaseră unele „entităţi” (Numele lui Mesia, adică Însuşi Mesia, fiind unul dintre ele) care erau „cu Dumnezeu”. Or, dacă acestea existau înainte de Creaţiunea spaţio-temporală, atunci acestea pot fi numai veşnice.

Un alt exemplu despre entitate eternă: Numele lui Mesia. Sfânta Scriptură afirmă eternalitatea acestui Nume, a acestei persoane:

Şi tu, Betleeme Efrata, Măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, Totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Yisra’el, Şi a Cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi,

Până în zilele veşniciei.65

Mica, 5:2.

Revenind la fragmentul de verset analizat: gândirea evreiască folosea o sintagmă pentru a desemna această dulce comuniune, iar Ioan nu ezită s-o întrebuinţeze în versetul 18, când spune despre Cuvânt că Acesta „este în sânul Tatălui” (v. 18). În iudaism, sânul/pieptul semnifică o părtăşie apropiată, o relaţie sufletească intimă: vezi Evanghelia după Luca, 16:22,23, unde Lazăr era „în sânul lui Avraham”, sau chiar Ioan care, în Evanghelia după Ioan, 13:23,25, stătea la masă culcat pe sânul lui Yeşua, sau Ioan, 21:20.66

„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea elenistă

65 Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.66 Şi alte limbi mai păstrează acest concept. În limba engleză, de pildă, există o sintagmă care numai recent a căzut în desuetudine, bosom friend, care, ad-litteram, s-ar traduce „prieten de sân”. Desigur, ar fi eronat să fie tradus altfel decât „prieten intim”.

33

Pentru a analiza fragmentul al treilea din versetul inaugural al Prologului-Petikhta apostolului Yochanan, trebuie să conştientizăm semnificaţiile unei prepoziţii micuţe, grecescul πρὸς, tradus în limba română prin cuvântul „cu”. În limba greacă termenul nu semnifica doar „cu”, ci sugera mai mult decât atât: intimitate, apropiere, părtăşie, comuniune, faţă către faţă. Altfel spus, „Cuvântul era cu (faţa spre) Dumnezeu”, „Cuvântul avea o caldă părtăşie sau o comuniune intimă cu Dumnezeu!”

ATENŢIE: nu poţi avea părtăşie apropiată, o relaţie sufletească intimă cu un cuvânt sau cu un lucru, ci numai cu o persoană!...67 Aşadar, Cuvântul şi Dumnezeu sunt două entităţi distincte, între care exista o relaţie foarte apropiată, intimă. Vom vedea mai jos ce anume voia să spună apostolul.

„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea iudeo-creştinilor

Folosind prepoziţia „cu”, Yochanan spune în mod voalat cel puţin două lucruri: primul este acela că Logos-ul, Cuvântul, este o individualitate în sine însăşi, o entitate distinctă de Dumnezeu, care nu poate fi confundată cu Dumnezeu. Al doilea lucru este acela că Logos-ul, distinct de Dumnezeu, avea totuşi o relaţie cu Dumnezeu, şi nu una oarecare, şi nu una oarecare, ci o relaţie dialogică. Luând în consideraţie şi afirmaţiile 1a şi 1b, legate de „începuturi”, conchidem că între Logos şi Dumnezeu exista o comuniune intimă încă înainte de Creaţiune, de începuturile eonilor, ale veacurilor şi ale lumilor.

Y Y Y

Capitolul al VIII-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1d:„...CUVÂNTUL ERA DUMNEZEU”/ θεὸς ἦν ὁ λόγος

„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea maselor evreieşti

67 În Întâia epistolă a apostolului Ioan, 1:2, apostolul va repeta ideea, ca şi cum ar fi un leitmotiv: „pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată.” Această prepoziţie, „la”, este, de fapt, pros, „cu faţa spre, aflat într-o dulce părtăşie cu.”

34

Cuvântul pre-existent creaţiei, Cuvântul care era în prezenţa lui Dumnezeu şi avea o comuniune intimă cu El, Cuvântul, deci... era Dumnezeu!

Pentru evrei, afirmaţia nu era din cale-afară de uluitoare, întrucât am văzut înainte că atunci când apărea Cuvântul lui Dumnezeu, Dabar, Memra, era vorba despre Dumnezeu Însuşi.

Când vom ajunge să analizăm versetul 14, care spune că Logos-ul, Cuvântul, care era Dumnezeu, S-a făcut om, vom vedea oroarea pe care o resimţeau mulţi evrei (de atunci şi de acum) vizavi de această consecinţele teologice ale acestei afirmaţii tranşante.

„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea elenistă

Nici pentru greci afirmaţia nu era foarte şocantă, întrucât am văzut înainte că mulţi asociau şi identificau Logos-ul cu Dumnezeu. Am spus că pentru stoici logos-ul, Cuvântul, era o formulă divină şi universală de organizare, logos-ul era forţa activă şi creatoare din Univers, logos-ul era Dumnezeu!

„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea barbară

Nu insistăm asupra modului în care barbarii, adică ne-evreii care nu erau nici romani, nici greci sau elenizaţi, interpretau afirmaţia „Cuvântul era Dumnezeu”. Probabil că afirmaţia Apostolului nu-i mira foarte tare, întrucât barbarii (nu mai mult decât greco-romanii), considerau că omenirea luase fiinţă în urma unei naraţiuni a zeilor, sau a unei naraţiuni dedublate de gesturi, de fapte, alcătuind povestiri dramatizate. Ca atare, expresia „Cuvântul era Dumnezeu”, sau „Zeii au întemeiat lumea prin intermediul povestirilor”, „Zeii au dat fiinţă lumii povestind-o” era cam totuna. Eugen Simion, care-l tâlcuieşte pe Mircea Eliade în Încercarea labirintului, se exprimă admirabil: „A povesti înseamnă a prelungi într-o existenţă profană întâmplările mari narate de mituri...”68

„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea iudeo-creştinilor 69

Aserţiunea de la care pornim în acest subpunct este aceea că traducerea propoziţiei θεὸς ἦν ὁ λόγος este „Cuvântul era Dumnezeu”. De ce nu se poate traduce „Cuvântul era un dumnezeu”, aşa cum încearcă să-l traducă nişte nou-veniţi – ne referim la russeliţi (mileniştii) şi la Martorii lui Iehova? Postăm aici trei răspunsuri pertinente privitoare la această chestiune.

Primul răspuns este preluat din cartea Teologie sistematică, de Wayne Grudem, în traducerea lui Dinu Moga (care, pe alocuri, este doar aproximativă, după cum se va vedea mai jos): 68 Eugen Simion, în „Postfaţă” la volumul Mircea Eliade, Proză fantastică, V, „La umbra unui crin”, Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, p. 210.69 Apocalipsa, 19:13: „El („Cel credincios” şi „Cel adevărat” din v. 11) era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”.

35

Articolul hotărât grecesc ho nu apare în faţa termenului grecesc Theos, Dumnezeu, dar propoziţia respectă o regulă obişnuită a gramaticii limbii eline, iar absenţa articolului hotărât indică faptul că Dumnezeu este predicatul70 şi nu subiectul propoziţiei. Aceasta este regula lui Colwell, care spune că în propoziţii legate prin verbul a fi (eimi), un substantiv predicativ hotărât71 în mod obişnuit pierde articolul hotărât când precedă verbul, dar subiectul propoziţiei, dacă este hotărât, va reţine articolul hotărât. Prin urmare, dacă Ioan a vrut să afirme: „Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1) exact acesta era modul în care trebuia s-o spună. (Studii gramaticale recente au confirmat şi chiar întărit regula originală a lui Colwell: vezi Lane C. McGaughy, Toward a Descriptive Analysis of EINAI as a Linking Verb in the New Testament [SBLDS 6; Missoula, Mont.; SBL, 1972], esp. pp. 49-53, 73-77; şi recenzia de mare importanţă a acestei cărţi de E.V.N. Goetchius în JBL 95 [1976]: 147-149.)Sigur că dacă Ioan ar fi dorit să zică „Cuvântul era un dumnezeu” (folosind un predicat nehotărât, „un dumnezeu”), ar fi putut scrie şi în felul acesta, deoarece de la început n-ar fi existat articol hotărât care să fie eliminat. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, atunci în context ar fi trebuit să existe anumite indicii care să arate că Ioan s-a folosit de cuvântul theos ca să vorbească despre o fiinţă cerească, dar care să nu fie pe deplin divină. Aşa că se naşte întrebarea: despre ce fel de Dumnezeu (sau „dumnezeu”) vorbeşte Ioan în acest context? Oare vorbeşte el despre singurul şi adevăratul Dumnezeu care a creat Cerurile şi Pământul? În acest caz, theos a fost hotărât, dar a eliminat articolul hotărât ca să arate că este un substantiv predicativ72. Sau Ioan vorbeşte despre un alt fel de fiinţă cerească („un dumnezeu”) care nu este singurul Dumnezeu adevărat? În acest caz theos a fost nehotărât şi n-a avut niciodată un articol hotărât.Contextul răspunde clar acestei întrebări. Pe baza celorlalte întrebuinţări ale cuvântului theos unde are înţeles de „Dumnezeu” în versetele 1,2,6,12,13 şi altele, şi pe baza cuvintelor introductive care amintesc de Genesa 1:1 („La început”), putem deduce clar că Ioan vorbeşte despre singurul şi adevăratul Dumnezeu care a creat Cerurile şi pământul. Ca urmare, înseamnă că şi cuvântul theos din v. 2 trebuie înţeles tot ca o referire la acelaşi Dumnezeu.73

Pe site-ul http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro, Marian Buşoi aduce şi el argumente demne de luat în seamă. Rugăm doar cititorii ca, acolo unde Marian Buşoi scrie despre „predicat nominativ”, să înlocuiască cu sintagma corectă „predicat nominal”.

Unii traduc construcţia S-PN θεὸς ἦν ὁ λόγος prin „Cuvântul era un dumnezeu”, însă împotriva traducerii lor ar fi câteva argumente:a) în limba greacă, articolul este subînţeles, mai ales atunci când respectivul substantiv nearticulat se găseşte articulat într-o propoziţie anterioară. Acest lucru se întâmplă şi aici, deoarece propoziţia precedentă este: καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν = Şi Cuvântul era cu Dumnezeu, iar θεόν (Dumnezeu) este articulat (τὸν θεόν). Prin urmare, repetarea articolului este inutilă;

70 Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ”. N. ns.71 Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ exprimat prin substantiv cu articol hotărât”. N. ns.72 Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ”. N. ns.73 Wayne Grudem, Teologie sistematică, Edit. Făclia, Oradea şi Edit. Universităţii Emanuel, Oradea, trad. D. Moga, 2004, nota p. 248.

36

b) într-o construcţie S-PN este necesar să se facă diferenţa între subiect şi predicatul nominativ. În cazul nostru, era necesar să ştim care este substantivul pe care se pune accent: Cuvântul sau Dumnezeu? Există două modalităţi pentru a pune emfază pe subiect: 1. subiectul rămâne articulat, iar predicatul nominativ rămâne nearticulat. Astfel, putem şti care este subiectul; 2. ambele substantive sunt articulate, iar subiectul apare primul în propoziţie. Însă, ţinând cont de punctul a), este clar că s-a folosit prima modalitate de emfază a subiectului.O altă explicaţie importantă în legătură cu construcţiile S-PN poate să elimine şi unele probleme de interpretare. Unii pun semn de egalitate între subiect şi predicatul nominativ. De aceea şi preferă să traducă „un dumnezeu”, în loc de „Dumnezeu”. Pentru că susţin că atâta timp cât Cuvântul era cu Dumnezeu, el nu poate fi în acelaşi timp şi identic cu Dumnezeu. De aceea, Ioan sigur nu a vrut să spună „Cuvântul era Dumnezeu”. Aceştia au dreptate când spun că nu poate fi Cuvântul identic cu Dumnezeu. Dar greşesc în interpretare (şi, implicit, în traducere). Construcţiile S-PN exprimă cel mai adesea o relaţie de apartenenţă (subset). Înţelesul este că Dumnezeu este o clasă mai mare, din care Cuvântul face parte. Mai mult, lipsa articolului dinaintea substantivului θεὸς ("Dumnezeu") adjectivizează oarecum substantivul. După cum spune Chemnitz (şi alţi gramaticieni), θεὸς fără articol exprimă esenţa/fiinţa divină, pe când θεὸς cu articol exprimă persoana divină. Deci aici nu se afirmă că Dumnezeu şi Cuvântul sunt aceeaşi persoană, ci că au aceeaşi fiinţă. Deci, traducând literar, am putea spune că „Fiinţa Cuvântului era Dumnezeirea”.74

La aceleaşi rezultate a ajuns şi doamna prof. gr. I Mirela Ianc, MA, care, într-o corespondenţă personală, a scris următoarele:

Relaţia subiect-nume predicativîn Ioan, 1:1d

Subiectul este partea principală de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal, cine suportă acţiunea unui verb la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ.75

Altfel spus, subiectul este partea principală de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului sau care arată despre cine sau despre ce se vorbeşte în propoziţie.

Verbul copulativ este un instrument gramatical care nu are înţeles de sine stătător şi care face legătura între subiect şi numele predicativ

Numele predicativ este partea predicatului nominal prin care se identifică sau se califică subiectul, el implica atât subiectul cât şi verbul copulativ.76

NUME PREDICATIV / SUBIECT (NP / S)

1. STRUCTURI-TIP:

74 http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro75 Academia Română, Gramatica limbii române, Vol II, Editura Academiei Române, Bucureşti 2005, p. 313.76 Ibidem, p. 263.

37

A. Cuvântul era DumnezeuB. Dumnezeu era Cuvântul.C. Cuvântul era Dumnezeul.D. Dumnezeul era Cuvântul.

2. SOLUŢII:A. Cuvântul = S; Dumnezeu = NPB. Cuvântul = S; Dumnezeu = NPC. Dumnezeul = S; Cuvântul= NPD. Dumnezeul = S; Cuvântul= NP

3. COMENTARIU

0. Problema propriu-zisă a deosebirii celor două funcţii se pune în situaţia în care numele predicativ identifică sau califică subiectul, iar modul de construcţie (parte de vorbire, caz) le este identic sau aproape identic:

Ioan (S) este evanghelistul (NP) despre care ţi-am vorbit; Ioan (S) este un mare evanghelist. (NP)

0.1. O primă departajare se obţine prin degajarea valorii de calificare a numelui predicativ, asociată cu realizarea „substantiv nedeterminat definit”, care în planul formei înseamnă „substantiv nearticulat sau articulat cu articol nehotărât.De aceea toate contextele în care apar cele două funcţii cu realizări identice sau aproape identice pot fi grupate în două categorii:(1) UNA dintre funcţii, totdeauna aceeaşi - NUMELE PREDICATIV, SE EXPRIMĂ printr-un SUBSTANTIV NEARTICULAT sau articulat nehotărât, iar cealaltă, totdeauna aceeaşi - SUBIECTUL, se exprimă prin orice altceva (vezi, mai jos, 1.)(2) NICI UNA dintre funcţii NU SE EXPRIMĂ printr-un SUBSTANTIV NEARTICULAT sau articulat cu articol nehotărât (vezi, mai jos, 2.).1. Numele predicativ se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULAT sau ARTICULAT CU ARTICOL NEHOTĂRÂT şi CALIFICĂ SUBIECTUL. Indiferent de poziţia celor doi termeni unul faţă de celălalt, repartizarea pe funcţii rămâne aceeaşi: substantivul nearticulat (sau articulat nehotărât) = NP; celălalt termen (indiferent de partea de vorbire prin care se exprimă) = S, ca în exemplele:

(1) Cuvântul era Dumnezeu(2) Dumnezeu era Cuvântul.unde substantivul Cuvântul=Subiect, deoarece este articulat cu articol hotărât şi aflat în relaţie cu substantivul Dumnezeu= Nume predicativ, deoarece este nearticulat.2. Nici una dintre cele două funcţii nu se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULAT sau ARTICULAT CU ARTICOL NEHOTĂRÂT: (3) Cuvântul era Dumnezeul.(4) Dumnezeul era Cuvântul.

Din punctul de vedere al înţelesului, între cei doi termeni se stabileşte un raport de echivalenţă contextuală (A=B).

În plan logic, spunem că sferele noţiunilor exprimate de aceştia se suprapun, se acoperă reciproc, mai mult sau mai puţin perfect.

38

În gramatică se spune că, în asemenea situaţii, un TERMEN, totdeauna acelaşi - NUMELE PREDICATIV, IDENTIFICĂ PE CELĂLALT, totdeauna acelaşi - SUBIEC-TUL.

Datorită acestei identităţi contextuale, asemănătoare relaţiei de echivalenţă matematică între două elemente, se pune pentru cei doi termeni, problema „care pe care identifică” sau, altfel spus, care este termenul identificat (pasiv) şi care este termenul identificator (activ). De răspunsul la această întrebare depinde nemijlocit interpretarea sintactică a celor doi termeni, respectiv repartizarea lor pe funcţii: SUBIECT = TERMENUL IDENTIFICAT; NUME PREDICATIV = TERMENUL IDENTIFICATOR.

Pentru formularea unei decizii în acest sens, în analizele gramaticale se folosesc, mai mult sau mai puţin explicit, diferite mijloace şi criterii, inegale ca importanţă, proprietate şi grad de concludenţă:

înţelesul (criteriul logico-psihologist); întrebările; transformarea «atributivă»; accentul şi intonaţia; concordanţa de număr şi persoană etc,

toate implicând într-un fel sau altul conceptul de SUCCESIUNE LINEARĂ (= topica termenilor şi „derularea” în timp a gândirii, a mecanismelor psihologice care stau la baza comunicării).

În acest sens, considerăm că repartizarea pe funcţii urmează modelul:Subiect (locul I) + Verb copulativ + Nume Predicativ (locul al II-lea). Schimbând ordinea prin permutarea termenilor, se schimbă şi funcţiile, respectiv

S devine NP, iar NP devine S: (3) Cuvântul era Dumnezeul.(4) Dumnezeul era Cuvântul.unde(3) Dumnezeul = S; Cuvântul= NP(4) Dumnezeul = S; Cuvântul= NP

Ambele poziţii le avem în următoarele versuri din Luceafărul de Mihai Eminescu: Iar cerul (S) este tatăl (NP) meuŞi mumă-mea (S) e marea (NP).

OBSERVAŢIE. Această „inversare”, teoretic totdeauna posibilă, este limitată practic de realitatea textului concret, în sensul că uneori schimbarea locului celor două funcţii poate implica sau reclamă importante reorganizări atât ale propoziţiei date, cât şi ale frazei în care se află.77

Având în vedere relaţia dintre subiect şi nume predicativ, sensul enunţului Cuvântul era Dumnezeu ar putea fi înţeles sub forma natura Cuvântului era dumnezeiască.

Acum, revenind la textul nostru, mai prezentăm un motiv pentru care se observă faptul că se declară nu că Logos-ul ar fi fost un dumnezeu, ci că era chiar Dumnezeu;

77 G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Editura EXCELSIOR, Cluj-Napoca, 1999, p. 298.

39

motivul, bine fundamentat în istorie, este, într-adevăr, reactiv şi circumstanţial: poate că evreii n-ar fi contestat că Logos-ul era, cumva, un dumnezeu. În definitiv, Tanakh-ul nu contesta existenţa altor zeităţi, ci afirma deschis perisabilitatea lor (Exod 15:11; Ier. 10:11; Ps. 82:1,6,7). Însă evreii din perioada post-exilică contestau cu vehemenţă că ar putea exista vreo entitate în afară de Dumnezeu care să fie Dumnezeu autentic, să aibă natura dumnezeiască. Altfel spus, erau în total dezacord că ar putea exista ceva sau cineva care să aibă aceeaşi esenţă ca şi Dumnezeu. Aşadar, indirect, prin respingerea acestui verset de către evrei încă din timpurile apostolului, se recunoaşte limpede că Yochanan nu a scris că Logos-ul era „un dumnezeu”, ci chiar Dumnezeu.

Ce mai înseamnă „Cuvântul era Dumnezeu”?... Pentru iudeo-creştini, această declaraţie zguduitoare scoate în relief faptul că între cele două individualităţi sau entităţi, Logos-ul şi Dumnezeu, nu numai că exista o relaţie dialogică, o comuniune intimă încă înainte de Creaţiune, de începuturile eonilor, ale veacurilor şi ale lumilor, ci şi că între ele există o unitate fiinţială, ontologică, o identitate de esenţă.

Afirmaţia apostolică arată că Logos-ul, Cuvântul, nu poate fi confundat cu Dumnezeu, dar, cu toate acestea, Logos-ul ERA Dumnezeu78!

Am văzut, deci, modul în care versetul se mişcă de la pre-existenţa eternă sau eternalitatea Logos-ului, trece prin intercomuniunea personală şi se opreşte în dumnezeirea intrinsecă.

Privitor la acest adevăr uluitor, David Stern, un credincios evreu mesianic, scria:

Faptul că Dumnezeu Se exprimă, porunceşte, cheamă şi creează este una dintre cele două teme primordiale ale întregii Biblii (cealaltă fiind dreptatea şi îndurarea Sa şi desfăşurarea lor în mântuirea omenirii). Această exprimare, această vorbire, acest „cuvânt” este Dumnezeu; un Dumnezeu care nu cuvântează, un Dumnezeu fără Cuvânt, nu este Dumnezeu. Iar un Cuvânt care nu este Dumnezeu nu realizează nimic.79

Ajunşi aici, gândirea omenească ar încerca, cu semeţie şi aroganţă, să sondeze modul în care Logos-ul era CU Dumnezeu, fiind totodată EL ÎNSUŞI Dumnezeu. Recunoaştem deschis că întâlnim o taină care nu poate fi pătrunsă de cugetarea omenească, raţionamentul filosofic sau teologic nu poate cuprinde acest adevăr. În consecinţă, ne vom baza numai pe Revelaţia scrisă şi ne vom însuşi această taină prin credinţă, nu prin vedere sau teologhisire sterilă.80

78 După cum am mai spus, atunci când şaliach Yochanan, apostolul Ioan, scria această Evanghelie, această Besorah, „Veste Bună”, el gândea în ebraică. Poate că unii se vor întreba dacă apostolul, atunci când a scris „Dumnezeu” (Theos, gr.) se gândea la YHVH sau la Elohim? Este mai probabil că se gândea „Dabar (sau Memra, în aramaică), Logos-ul, era cu YHVH, şi Dabar (sau Memra), Logos-ul, era YHVH”, mai degrabă decât „Dabar (sau Memra), Logos-ul, era cu Elohim şi Dabar (sau Memra), Logos-ul, era Elohim”, deoarece Dabar (sau Memra), Logos-ul, apare în forma sa singulară, iar termenul ebraic Elohim semnifică un plural, nu un singular.Iar o întrebare de genul „Cuvântul era CU Dumnezeu-YHVH, sau Cuvântul ERA Dumnezeu-YHVH?” este ridicată de cei care raţionează potrivit structurilor de gândire greceşti, care gândesc disjunctiv, fragmentar, categorial. Deşi nu putem generaliza, totuşi, evreii ar alege gândirea de tip „şi-şi”, gândirea semitică fiind mai curând conjunctivă, holistică, integratoare. Spus simplu, Cuvântul era şi cu Dumnezeu, deşi într-un fel distinct de El, şi era şi Dumnezeu.79 (David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary, Jewish New Testament Publications, Inc., Clarksville, Maryland, USA, 1992, p. 153). Cu ajutorul lui Dumnezeu (be-ezrat ha-Şem) în viitor vom trata despre relaţiile dintre Cuvântul rostit, Cuvântul scris şi Cuvântul întrupat.80 O altă taină impenetrabilă prin mijloace raţionale este reprezentată de înomenirea Logos-ului.

40

Încheiem aici prin cuvintele altui evreu devenit credincios mesianic, Mortimer Adler, profesor de filosofie la Universitatea din Chicago: „Atunci, care ar fi punctul esenţial al revelaţiei, dacă am putea noi înşine s-o pricepem? Dacă ar fi completamente comprehensibilă, atunci ar fi doar o altă filosofie.”

Y Y Y

Capitolul al IX-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:2

2 Acesta era la început cu Dumnezeu.81

Dar după „început”, a fost Cuvântul întotdeauna cu Dumnezeu?... A fost Cuvântul întotdeauna după-aceea într-o părtăşie dulce şi apropiată cu Dumnezeu? Şi întotdeauna a fost Faţa lui Dumnezeu îndreptată spre Cuvânt?...

Dar, în definitiv, ce înseamnă să fii cu faţa spre Dumnezeu, şi Dumnezeu să fie cu Faţa Lui spre tine? Şi ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi întoarcă Faţa de la tine?...

81 Versetul 2 întăreşte propoziţia 1a şi 1b din v.1.

41

Mai întâi, vom insera câteva versete care amintesc despre ideea că Faţa lui Dumnezeu ar fi orientată spre cineva sau spre ceva, expresie care este un antropomorfism evident.

Să pui pe masă pâinile pentru punerea înainte,Ca să fie necurmat înaintea Mea.Exodul, 25:30.

Altfel spus, porunca este: „Să pui pe masă pâinile Feţelor (lekhem ha-Panim), ca să fie necurmat în faţa Mea.”

24 DOMNUL să te binecuvânteze, şi să te păzească! 25 DOMNUL să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine! 26 DOMNUL să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea! Numeri, 6:24-26, celebra „Binecuvântare aharonică” (Birkat cohanim).

Un alt pasaj celebru, invocat uneori ca îndemn adresat naţiunilor cu privire la pocăinţă, este cel din A doua carte a cronicilor:

...dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri,se va ruga,şi va căuta Faţa Mea ,şi se va abate de la căile lui rele,îl voi asculta din Ceruri,îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.A doua carte a cronicilor, 7:14.

Ultimul pasaj adus în discuţie provine din Psalmul 22, aşa-denumitul Psalm al Crucii:

Căci El nici nu dispreţuieşte, Nici nu urăşte necazurile celui nenorocit, Şi nu- Şi ascunde Faţa de el, Ci îl ascultă când strigă către El.Psalmii, 22:24.

Acum înfăţişăm câteva versete antitetice conceptului de Faţă a lui Dumnezeu orientată spre cineva, pentru a înţelege ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi întoarcă Faţa de la om.

Cain a ieşit din Faţa DOMNULUI...Genesa, 4:16a:

Nu mă lepăda de la Faţa Ta...Psalmii, 51:11.

Forţând puţin nota, am putea spune că

42

TOŢI OAMENII SUNT ÎNAINTEA DOMNULUI...DAR NUMAI UNII SUNT ÎN FAŢA DOMNULUI

Pe ce ne bazăm când facem acest joc de idei? În urmă cu aproape 2000 de ani, din pieptul Celui crucificat în afara Ierusalimului, a izbucnit un strigăt: „Eli, Eli, lama sabachtani?”, care semnifica „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?...” Răstignitul cita Psalmul 22, denumit şi „Psalmul crucii”, cum am scris mai sus, psalm care continuă:

„...Şi pentru ce Te depărtezi, Fără să-mi ajuţiŞi fără s-asculţi plângerile mele?” (v. 1b).

În Psalmul acesta se mai spune „Nu Te depărta de mine...” (v. 11). Dumnezeu Îşi întorsese faţa de la Crucificat, Care, în sufletul Lui, a auzit răspunsul:

1Nu, mâna DOMNULUI nu este prea scurtă ca să mântuiască,Nici urechea Lui prea tare ca să audă, 2Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru;Păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!Isaia, 59:1,2.

Atunci, Crucificatul a întrebat în duh: „Cine dintre oameni M-a putut dovedi că am păcat?” (Ioan, 8:46a.)

Răspunsul care i-a răsunat în suflet a fost:

6Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui;Dar DOMNUL a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. 7Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc;Ca un miel pe care-l duci la măcelărie,Şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. 8El a fost luat prin apăsare şi judecată; Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe Pământul celor viiŞi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?9Groapa Lui a fost pusă între cei răi,Şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat,Măcar că nu săvârşise nici o nelegiuireŞi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui. 10DOMNUL a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă...Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat,Va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile,Şi lucrarea DOMNULUI va propăşi în mâinile Lui. 11Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora.Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu/va îndreptăţi,Şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. 12De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari,Şi va împărţi prada cu cei puternici:Pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte,

43

Şi a fost pus în numărul celor fărădelege;Pentru că a purtat păcatele multoraŞi S-a rugat pentru cei vinovaţi. Isaia, 53:6-12.

Y Y Y

Capitolul al X-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:3:Cuvântul, Dumnezeu şi teologia creaţiei

3 Toate lucrurile82 prin El au fost făcute83 şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.84

82 Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, se subînţelege cuvântul „lucrurile”.83 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.84 A se vedea şi Psalmii, 33:6.

44

I. Analiza literară: paralelismul versetului 3.II. Teologia creaţiei:

A. Teologia creaţiei prin Cuvânt în Tanakh;B. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică:

1. Teologia creaţiei în literatura apocrifă;2. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran;3. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă;

C. Teologia creaţiei în operele ioanine:1. Pasaje biblice;2. Comentariu teologic.

D. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit:1. Pasaje biblice;2. Comentariu teologic.

E. Scurt interludiu: Distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit de alte opere literare evreieşti (Talmud, Maase Bereşith).

F. Comentariu teologic.

I. Analiza literară: paralelismul versetului 3.Făcând analiza literară a acestui verset, identificăm în el atât un paralelism

antitetic specific semitic, cât şi o gândire holistică. Inserăm două versete care exemplifică acest paralelism:

El (Ioan) a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.Evanghelia după Ioan, 1:20.

...voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia;pe acestea trebuia să le faceţi,şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.Evanghelia după Matei, 23:23b.

Dacă tot aminteam de mentalitatea semitică, transcriem un exemplu anecdotic:

Moishe şi Chayim, doi negustori de blănuri, se întâlnesc în gara din Varşovia:„Unde te duci?”, întreabă Moishe. „La Lódź”, răspunde Chayim. „Ah, mă păcăleşti!”, spune Moishe. „Îmi zici că mergi la Lódź pentru că vrei să mă gândesc că mergi la Cracovia. De fapt tu chiar mergi la Lódź! De ce mă minţi?”85

II. Teologia creaţieiA. Teologia creaţiei prin Cuvânt în TanakhSpuneam mai înainte că „norodul”, „poporul ţării” (am ha-areţ), destinatarii

principali ai discursului apostolului Yochanan, nu erau fini cunoscători ai Sfintelor Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că atunci când auzeau Scripturile citite sau expuse nu-şi aminteau de cele învăţate acasă sau de alte predici auzite. Ca atare, credem că atunci când apostolul a vorbit despre creaţiunea prin Logos/Memra, această rostire a declanşat

85 J.H.H. Weiler, Constituţia Europei, Polirom, Iaşi, 2009, p. 345.

45

în mintea evreilor de rând o înlănţuire de versete din Tanakh care vorbeau despre Elohim, Dumnezeul-Creator şi despre teologia creaţiei.

Prezentarea acestei teologii a creaţiei, având ca bază Tanakh-ul şi urmărită de-a lungul mai multor opere literare evreieşti este de primă însemnătate. H. H. Schmid, apud Colin Gunton86, „a conchis că în multe culturi antice o concepţie despre creaţie serveşte drept cadru pentru ordinea socială, politică şi cosmică. Concepţiile despre mântuire – despre adevărata viaţă omenească pe Pământ şi în societate – sunt încadrate în credinţe despre crearea lumii. (...) Credinţa că Dumnezeu a creat şi susţine ordinea lumii în toate complexităţile sale, nu este o temă periferică a teologiei biblice, ci e pur şi simplu tema sa fundamentală. Ceea ce Yisra’elul a experimentat în istoria sa, şi ceea ce a experimentat comunitatea creştină timpurie în relaţie cu Iisus este înţeles şi interpretat în termenii acestei teme de bază.” În cele ce urmează, vom puncta câteva dintre versetele care au trecut, probabil, prin mintea evreilor, atunci când l-au auzit pe Yochanan ben-Zavdai.

În primul rând, Biblia se deschide cu un verset absolut zguduitor, cu implicaţii majore pe multiple planuri ale existenţei, compus din (cum altfel?), 7 cuvinte:

בראשית ברא אלהים את השמים ואת הארץ׃1234567 Bereşit bara Elohim et ha-Şamayim v'et ha-Ereţ.La început, creat-a Elohim Cerurile şi Pământul.

Am mai spus că acest verset este un petikhta, un sumar care prezintă în formă condensată următoarele două capitole din Genesa, care descriu modul în care Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul. Cum le-a creat? CUVÂNTÂND! În capitolul 1 din Genesa, se spune de 11 ori – în diferite moduri – că El a cuvântat şi Universul a venit în existenţă, o existenţă finită şi dependentă de Creator.

Creând prin Cuvânt (şi, aparent, prin manufactură) Dumnezeu Îşi demonstrează omnipotenţa şi suveranitatea în lucrarea Creaţiunii:

26Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte. 28Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.Isaia, 40:26,28.

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el.Isaia, 42:5.

Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit: „Eu sunt Domnul, şi nu este altul!”Isaia, 45:18.

86 Colin E. Gunton, Christ and Creation, The Paternoster Press, Carlisle, Cumbria, UK and Wm. B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, USA, p. 20.

46

Mâna Mea a întemeiat pământul, şi dreapta Mea a întins cerurile:Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.Isaia, 48:13.

Căci iată că El a întocmit munţii, a făcut vântul, şi spune omului până şi gândurile lui. El preface zorile în întuneric, şi umblă pe înălţimile pământului: Domnul, Dumnezeul oştirilor, este Numele Lui.Amos, 4:13.

Creând prin Cuvânt, ni se arată înălţarea lui Dumnezeu mai presus de natură, ca un Dumnezeu mare şi infinit:

Înainte ca să se fi născut munţii,Şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea87,Din veşnicie în veşnicie,Tu eşti Dumnezeu!Psalmii, 90:2.

25Tu ai întemeiat în vechime pământul, Şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. 26Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne;Toate se vor învechi ca o haină;Le vei schimba ca pe un veşmânt, şi se vor schimba. Psalmii, 102:25,26.

Tanakh-ul ne dezvăluie şi faptul că în lucrarea Creaţiunii Dumnezeu a lucrat cu înţelepciune:

12Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma, şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul, şi dealurile cu cumpăna? 13Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? 14Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii? Isaia, 40:12-14.

11Aşa să le vorbiţi: „Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. 12Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui. 13La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pământului, dă naştere fulgerelor şi ploii, şi scoate vântul din cămările Lui. 14Atunci se arată omul cât este de prost cu ştiinţa lui, şi orice argintar rămâne de ruşine cu chipul lui cioplit; căci idolii lui nu sunt decât minciună, şi nu este nici o suflare în ei; 15sunt un lucru de nimic, o lucrare înşelătoare, şi vor pieri, când va veni pedeapsa. 16Dar Cel ce este partea lui Iacov, nu este ca ei; căci El a întocmit totul, şi Yisra’el este seminţia moştenirii Lui: Domnul oştirilor este Numele Lui.”

87 În original, textul nu prezintă impersonalul „să se fi făcut Pământul şi lumea”, ca şi când ele s-ar fi făcut singure, ci spune „să fi făcut (Tu) Pământul şi lumea”, arată o lucrare personală.

47

Ieremia, 10:11-16.

În creaţia Sa, Dumnezeu nu este numai suveran, ci are şi un scop, o finalitate:

6Voi zice miază-noaptei: „Dă încoace!” şi miază-zilei: „Nu opri, ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului: 7pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit.”Isaia, 43:6,7.88

La aceste categorii berkhofiene89 mai cităm două pasaje interesante din Scrieri:

6Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului,şi toată oştirea lor prin suflarea (ruach) gurii lui. 9Căci El zice, şi se face; Porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă. Psalmii, 33:6,9.

Aceste versete prezintă interes pentru studiul nostru pentru că în Psalmii, 33:6, unde versiunea Dumitru Cornilescu 1923 a tradus „suflare”, în originalul ebraic apare ruach, care se traduce „vânt, suflare, duh, Duh.” (O traducere cu adevărat fericită a acestui termen greu de tălmăcit au reuşit-o teologii catolici, care l-au redat drept „spiraţie”.) Versetul este vădit antropomorfic, el prezentându-L pe Dumnezeu care ar fi creat prin rostirea cuvântului şi printr-o suflare „în afară”, expresia sonoră fiind dublată de expiraţie, o activitate pulmonară.

Cine s-a suit la ceruri, şi cine s-a pogorât din ele?Cine a adunat vântul în pumnii lui?Cine a strâns apele în haina lui?Cine a hotărât toate marginile pământului?Cum se numeşte el, Şi cum cheamă pe fiul său?Ştii tu lucrul acesta?Proverbele, 30:4.

Pasajul se referă clar la activitatea de creaţie cosmică. Nu trebuie să omitem că genul literar analizat aici este cel liric, şi exegeza care se aplică poeziei nu poate duce la afirmaţii dogmatice (decât dacă, mai târziu, pasajele poetice au fost reiterate într-un discurs logic-narativ, vezi Psalmi reluaţi în predici apostolice sau trataţi în Epistole).

Interogaţia principală, însă, rămâne aceasta: cum Îl cheamă pe Cel care a creat conform unui proiect şi cum Îl cheamă pe Fiul Său?... Oare are Creatorul un Fiu?...

Încheiem acest subpunct cu una dintre cele mai depline şi mai frumoase afirmaţii vizavi de Creator în relaţia Sa cu Creaţiunea:

88 În cărţile Legământului Înnoit, s-ar adăuga şi Epistola către romani, 1:25.89 Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Pennsylvania, USA, 1988, p. 128.

48

Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi Pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri, şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta.Neemia, 9:6.

B. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică

1. Teologia creaţiei în literatura apocrifă

Te implor, fiul meu, priveşte la cer şi la pământ, ia aminte la tot ce este în ele şi recunoaşte că Dumnezeu le-a făcut din ceea ce nu era, şi că omenirea a luat naştere în acelaşi fel.A doua carte a Macabeilor, 7:28.

2. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran

În anul 1948 în peşterile de la Qumran au fost găsite mai multe suluri pe care erau înscrise atât cărţi biblice, cât şi învăţătura sectei care locuia în acele peşteri, probabil o grupare separatistă de extracţie eseniană.

Vizavi de actul creaţiei, un pasaj spune:

Căci judecata este a lui Dumnezeu şi din mâna Sa purcede calea nevinovăţiei.Din întocmirea făcută de El şi-au primit toate obârşia, şi din întocmirea făcută de El tot ceea ce este a fost pregătit;fără El, nimic n-a fost făcut.Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1QS XI:10.

Un alt pasaj din acelaşi sul cugetă pe aceeaşi linie:

Tot ceea ce este şi a fost vreodată vine de la Dumnezeul cunoaşterii. Înainte ca lucrurile să fi venit la existenţă, El a hotărât planul lor; şi când ele îşi îndeplinesc rolurile desemnate, este potrivit cu întocmirea sa slăvită ca ele să facă aceasta. Nimic nu poate fi schimbat.Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1 QS III:15-16.

Mai jos, pasajul numerotat continuă:

Toţi cei ce-şi îndeplinesc neprihănirea/dreptatea sunt sub domnia Prinţului luminii şi umblă pe căile luminii; pe când toţi cei ce săvârşesc nelegiuire sunt sub domnia Îngerului Întunericului şi umblă pe căile întunericului.Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1 QS III:20.

49

La Qumran s-au mai descoperit şi alte opere literare, cum ar fi Hôdayôth, „Cartea Imnurilor”; în frumosul său capitol inaugural, apar cuvinte care îndeamnă la gândire:

Tu ai creat acestea, şi în înţelepciunea întocmirii Tale Tu ai pregătit legile lor înainte ca ele să fi fost. Prin gura Ta şi prin Cuvântul Tău au venit toate în fiinţă şi nimic din ce este făcut n-a fost făcut fără Tine.1 QH I:19.

3. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă

Trecem acum la alt corpus literar, mai precis la literatura pseudoepigrafă. Ce înseamnă această literatură? În secolul al II-lea î.e.n. evreii practicau o procedură prin care scriau vreo carte a cărei paternităţi o atribuiau, după aceea, vreunui autor faimos şi canonizat. În acest caz, aşa-zisa Carte a lui Enoch nu a fost scrisă de Enoch, patriarhul care umblase cu Dumnezeu până a fost „strămutat”, ci este o carte scrisă prin sec. II sau I î.e.n. de un autor anonim, care a preferat să o semneze ca şi cum ar fi fost scrisă de Enoch, şi s-o antedateze.

Pentru gândirea europeană, acest procedeu ar fi greşit din start: pentru mentalitatea juridică, pseudoepigrafia ar fi fals intelectual şi uz de fals, oarecum antitetic încălcării legii copyright-ului, iar pentru mentalitatea creştinilor, el ar fi un păcat.

Pentru gândirea orientală din acea epocă, lucrurile erau complet diferite: a invoca un nume însemna a cunoaşte numele cuiva, iar numele unui om era o extensie a personalităţii, a gândirii şi a acţiunilor sale. Cei morţi, ale căror nume continuau să supravieţuiască după moartea lor, erau într-un fel în viaţă90, astfel încât anticii nu se sfiau să scrie opere literare şi să le atribuie altora, dacă ei credeau că şi-au însuşit mentalitatea „autorilor” invocaţi până în cele mai mici amănunte. În plus, gândirea orientală antică, chiar şi cea biblică, operează uneori cu hiperbole, cu metafore, cu numere rotunjite, cu aproximări, sau cu citate libere şi nici unul dintre aceste lucruri nu constituia o problemă, Scripturile nu erau respinse în bloc doar pentru că evreii nu operau cu gândirea tehnică de mare precizie a europenilor.

În felul acesta avem o construcţie de tip contradictoriu şi paradoxal: „Cartea lui Enoch nu este scrisă de Enoch, dar Cartea lui Enoch este scrisă de Enoch”. Chiar mai mult, Epistola lui Iuda, care este canonică, a împrumutat din ea câteva versete; aceasta nu înseamnă că dacă a împrumutat din ea, întreaga carte a lui Enoch trebuie canonizată, ci că doar versetele în discuţie au meritat să fie inserate în Epistolă.

Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.Epistola lui Iuda, 14b, 15.91

90 De-aceea Biblia spune în repetate rânduri despre levirat, ibum, cazul în care un soţ murea fără a avea copii, iar fratele lui era obligat să se căsătorească cu văduva acestuia: băiatul care urma să se nască era considerat ca fiind fiul mortului, „ca să nu se stingă numele în Yisra’el” (Num. 27:4, Deut. 25:5,6). A se vedea articolul nostru intitulat „Creşteţi şi înmulţiţi-vă! – Sarcina, naşterea, sterilitateaşi rânduielile lor în iudaismul vremurilor biblice”.91 Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.

50

În această carte pseudoepigrafă găsită în Etiopia în 1773 există nişte versete interesante pentru cercetarea noastră:

Înainte ca soarele şi semnele să fi fost create, înainte ca cerurile şi stelele să fi fost făcute, numele lui92 fusese chemat înaintea Domnului duhurilor.Pentru aceasta a fost el ales şi ascuns înaintea Sa93 înainte de crearea lumii şi va fi înaintea Sa până în veşnicie.94

Cartea lui Enoch, 48:3,6.

Când rabinii din timpurile lui Yeşua polemizau pe baza versetelor Mica, 5:295 şi Psalmii, 72:17, ei aveau în minte şi Cartea lui Enoch.

Aici trebuie să deschidem o paranteză importantă pentru o mai bună cunoaştere a lui Mesia: versiunea Dumitru Cornilescu traduce Psalmii, 72:17, în felul următor:

Numele lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ţine numele.Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi „fericit”.

Originalul ebraic spune, însă:

Înainte să fi fost soarele, Numele Său era Yinon.Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi „fericit”.

De ce este importantă această observaţie? Mai întâi de toate, observaţia este importantă pentru respectul faţă de Sfânta Scriptură.

În al doilea rând, din punctul de vedere al teoriei literaturii, semnalăm aici un hapax legomenon, un cuvânt care apare o singură dată în Biblie.

În al treilea rând, strădania noastră este aceea de a oferi cititorilor noştri o traducere cât mai apropiată de originalul ebraic şi de gândirea evreiască, nu de Septuaginta şi de gândirea elenizată.

Şi, în al patrulea rând, comentatorii evrei din antichitate erau de acord că acest misterios şi unic Yinon se referea la Mesia, ceea ce înseamnă un titlu suplimentar – cu toate implicaţiile sale – pentru doctrina mesianologiei sau a cristologiei.

C. Teologia creaţiei în operele ioanine1. Pasaje bibliceÎn diverse alte pasaje, şaliach Yochanan reia tema creaţiei:

...iar lumea prin El a fost făcută...Evanghelia după Ioan, 1:10b.

Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i:

92 Al Fiului omului, vezi v. 2.93 A Domnului duhurilor, vezi v. 5.94 http://www.hermetics.org/pdf/enoch.pdf şi http://www.sacred-texts.com/bib/boe/boe051.htm95 „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Yisra’el, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.” VDC

51

„Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu…”Apocalipsa, 3:14.

Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!Apocalipsa, 4:11.

…şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o zăbavă…Apocalipsa, 10:6.

2. Comentariu teologic

Şaliach Yochanan era un om al timpului său, cunoscător a ceea ce spun Tanakh-ul, cărţile apocrife, pseudoepigrafe şi qumranite despre teologia creaţiei. Gândirea sa fusese formată de aceste izvoare scrise, mai ales de Tanakh. În plus, el Îl cunoscuse pe Mesia şi învăţase la picioarele Lui, iar după Înălţarea Acestuia la Cer, avusese parte şi de revelaţii personale, pe care Duhul Sfânt L-a îndemnat să le aştearnă în scris. În consecinţă, el recunoaşte şi proclamă faptul că lumea fusese creată de Dumnezeu prin Logos, care înainte de început, era cu Dumnezeu, fiind Dumnezeu (Io. 1:1). Mai mult chiar, YHVH-Dumnezeu nu doar crease „cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea” (Apoc. 10:6), ci şi susţinea toate lucrurile (Apoc. 4:11).

Să abordăm şi versetul 14 din Apocalipsa, 3, care vorbeşte tot despre creaţie şi spune că Logos-ul, denumit aici „Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat” ar fi „începutul zidirii lui Dumnezeu”.

Care este tălmăcirea acestui verset? Să fie aceea potrivit căreia „Iisus este primul zidit, sau primul creat din această Creaţie”, aşa cum susţin secte de genul Martorilor lui Iehova sau a Studenţilor în Biblie?... Răspunsul pe care-l dăm provine examinând categoria dovezilor lingvistice, a dovezilor textuale şi intertextuale, şi a dovezilor teologice.

a. Categoria dovezilor lingvisticeMai întâi vom preciza sfera semantică a termenului grecesc arche, tradus aici

drept „început”. Termenul arche (gr., Strong 746) semnifică „început” în mai multe sensuri: dacă

se referă la un lucru, arche poate semnifica atât „început” propriu-zis, cât şi cauză activă care iniţiază sau declanşează ceva, precum şi „principiul” care oferă temei unui lucru, care-l în-temeiază, aşa-zicând; arche oferă temei lumii, Cosmosului, omului, el este izvorul comun din care încep şi îşi primesc temeiul toate acestea, este substratul, esenţa eternă, care nu se schimbă niciodată, în pofida tuturor schimbărilor ce au loc în toate lucrurile existente...

Dacă se referă la o persoană, arche este fie un „începător”, în sensul de persoană care declanşează ceva, un iniţiator sau un originator, fie primul în timp, ordine sau rang. Arche este principalitate, prinţ, „şef”, iar acest cuvânt a intrat în combinaţie cu altele: de

52

exemplu, magistraţii care cârmuiau republica ateniană antică se numeau arhonţi, conducătorul preoţilor se numeşte „arhiereu”, al episcopilor se numeşte „arhiepiscop”.

Deci, la acest prim nivel de exegetare, s-ar putea tâlcui fie că Yeşua este începutul creaţiei lui Dumnezeu, fie că este primul ca rang în creaţia lui Dumnezeu.

b. Categoria dovezilor textuale şi intertextualeDeci, în Apocalipsa, 3:14, se afirmă că Yeşua este „începutul creaţei lui

Dumnezeu”, orice ar semnifica momentan acest lucru.Examinând şi restul versetului, citim şi că El este „martorul credincios şi adevărat

şi Cel ce este Amin”.O primă observaţie, de natură etimologică: Yochanan, pescarul teolog, afirmă de

trei ori că Yeşua este Amen, pentru că în ebraică însuşirile „credincios”96 şi „adevărat” provin din aman (Strong 539), din care provine şi amen.

Această observaţie, că Yeşua este Amen, credincios şi adevărat, va duce la a doua observaţie, de natură intertextuală, pe care o divizăm după cum urmează: mai întâi, aceste calităţi ale lui Yeşua fuseseră deja prezentate de şaliach Yochanan în Apocalipsa, 1:5 când vorbea despre Yeşua Mesia ca fiind Martorul credincios (v. şi 19:11), Întâiul născut dintre cei morţi şi Conducătorul regilor Pământului. Aici apare o aluzie: „Martorul credincios al adevărului” ne trimite la Dumnezeul adevărului (Elohe amen) din Isaia 65:16:

Aşa că, cine se va binecuvânta în ţară, se va binecuvânta în Dumnezeul adevărului,şi cine va jura în ţară, va jura pe Dumnezeul adevărului,căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei.

Continuând cercetările noastre în intertextualitate, descoperim că în cartea Apocalipsei Yeşua este denumit de câteva ori „începutul”, în forme diferite:

în Apocalipsa, 1:5, Yeşua este „martorul credincios, cel întâi-născut din morţi”; în Apocalipsa, 2:8, El este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a

înviat”, în Apocalipsa, 21:6, El este: „...Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”; în Apocalipsa, 22:13, Yeşua este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă,

Începutul şi Sfârşitul”.

(Aici merită deschisă o paranteză: afirmaţia lui Yeşua din Apocalipsa, 22:13, că El ar fi „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul”, este făcută şi de Dumnezeu-Tatăl despre Sine Însuşi, în Apocalipsa, 1:8,11: „Eu sunt Alfa şi Omega, 96 Desigur, o calitate precum credincioşia, caracterul unui lucru care este demn de încredere sau credibil, nu putea scăpa de jocurile de cuvinte ale rabinilor. În ebraică, credincios este emet (termen înseriat de Strong cu nr. H 571), termen format din ayin, mem şi tav, adică din prima literă a alfabetului ebraic, din litera din mijloc şi din ultima literă, ca şi cum ar fi începutul, conţinutul şi sfârşitul unui discurs. Juxtapusă următoarei calităţi, adevărul, ar însemna că adevărul trebuie să fie demn de încredere sau credibil de la început până la sfârşit şi pe tot parcursul său. Dacă în Exodul, 34:6, Dumnezeu-Tatăl este adevărat şi în Apocalipsa, 3:14, Yeşua este Martorul credincios şi adevărat, rezultă cel puţin corolarul că Tatăl şi Yeşua sunt părtaşi adevărului. Yochanan va afirma lucrul acesta şi în alte pasaje.

53

Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic… Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă”, precum şi în 21:6: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul.” Este o aluzie suplimentară la identitatea şi unitatea esenţială împărtăşită în perichoresis-ul lui Dumnezeu-Tatăl şi al lui Yeşua Mesia. De fapt, cartea Apocalipsa este plină de asemenea aluzii care, citite în cheie ebraică, demonstrează că Yeşua este Dumnezeu.)

Sumarizând, putem spune că Yeşua este Alfa, deci prima literă din alfabetul grecesc, Cel dintâi, Începutul. Începutul nu este creat, ci Începutul creează. Wayne Grudem97 ne spune că, în cartea Against Apion 2.190, istoricul evreu Iosefus Flavius spune despre Dumnezeu că El este „începutul (arche) tuturor lucrurilor”, şi e clar că Iosefus nu se gândea că Dumnezeu ar fi fost creat, ci că El este originea lucrurilor, „începătorul” lor.

c. Categoria dovezilor teologiceCe înseamnă, deci, că Yeşua este „începutul creaţiei”?... Înseamnă, cumva, că El

este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu? În nici un caz! Contestăm această speculaţie duhnind a erezie pe baza următoarelor dovezi:

i. Faptul că Yeşua Mesia ar fi începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu ar contraveni afirmaţiei „La început, era Cuvântul...”, care arată că înainte de începutul spaţio-temporal, Cuvântul deja era, fiinţa. Cuvântul nu a început să fiinţeze deodată cu începutul creaţiei spaţio-temporale, ci anterior ei. Când am examinat Isaia 43:13, unde YHVH spune că El este „de la început”, am văzut că nici Dumnezeu-Tatăl nu Şi-a început existenţa simultan cu începutul creaţiei, El fiinţa din eternitate şi anterior creaţiei. La fel, alte versete din Evanghelia după Ioan, capitolul 17, afirmă că Fiul avea la Dumnezeu o „slavă…înainte de a fi lumea” (v. 5), şi că Tatăl Îl iubea pe Fiul „înainte de întemeierea lumii” (v. 24)

ii. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, ar fi singurul caz în care apostolul ar face aceasta, o ocurenţă absolut unică; or, nu se poate face o afirmaţie cu consecinţe atât de importante fără a o fi elaborat, sau măcar fără a o fi făcut şi în alte părţi.

iii. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, o asemenea afirmaţie ar fi trebuit să fi fost făcută şi de alţi apostoli; din nou, ea este absentă din discursul lor.

iv. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, dacă Logos-ul ar fi fost creat, lucrul acesta ar avea consecinţe absolut incalculabile, dintre care punctăm doar câteva:

De pildă, Dumnezeu este agape (I Io. 4:8,16), dragostea care se dăruieşte altuia/altora în mod necondiţionat, dragostea perfect altruistă. Se ridică unele întrebări: înainte de a crea Logos-ul, pe care să-L iubească, Dumnezeu, care nu poate să nu iubească, pe cine iubea?... Avea un obiect al iubirii Sale sau, cumva, Se iubea pe Sine Însuşi?... Dacă Se iubea pe Sine Însuşi, dragostea dumnezeiească nu mai era agapică, ci egoistă, şi Dumnezeu Se contesta pe Sine Însuşi.

97 Wayne Grudem, Teologie sistematică, Edit. Făclia şi Edit. Universităţii Emanuel, Oradea, 2004, trad. Dinu Moga, nota 23 de la pag. 257.

54

Pretutindeni în Sfânta Scriptură Dumnezeu spune despre Sine Însuşi că El este Tată. Dacă Logos-ul nu exista din eternitate, înseamnă că „a fost un timp” în atemporalitate98 când Tatăl nu era Tată, întrucât nu avea un Fiu?... Sau, formulat mai corect, Dumnezeu nu a fost întotdeauna Tată, ci a devenit Tată „pe parcurs”?... Asta ar însemna că Dumnezeu este într-un proces de dezvoltare a calităţilor Sale, că El învaţă ce înseamnă a fi tată, ce înseamnă a iubi, etc... Departe de Dumnezeu această „teologie a procesualităţii”!

Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, atunci asta ar însemna că Yeşua nu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, iar mărturia Sfintei Scripturi spune exact contrariul: Yeşua este denumit YHVH (compară Luca 1:76 cu Is. 40:3, Rom. 10:13 cu Ioel 2:32), Dumnezeu (Io. 20:28; Rom. 9:5; Tit 2:13; Evr. 1:8; I Io. 5:20; II Pet. 1:1), Mântuitor (vezi Tit 3:4,6), Domn (Mat. 22:43-45, etc), şi Cel Sfânt (Fap. 3:14, Luca 1:35), aşa cum era numit YHVH în Tanakh (de peste 30 de ori numai în cartea profetului Isaia).

Lăsând la o parte consecinţele pe care o erezie de tipul „creării Logos-ului” le-ar avea asupra iubirii inefabile dintre Ipostasurile Dumnezeirii, ridicăm alte întrebări: dacă Logos-ul este creat şi, implicit, are o natură inferioară naturii lui Dumnezeu, cum se mai poate săvârşi ispăşirea păcatelor noastre?... Problema este următoarea: păcătuind, eu am lezat etern sfinţenia divină. Dumnezeu este obligat să mă pedepsească... Însă, Dumnezeu este şi dragoste, şi în Sine Însuşi atributele Sale nu sunt în conflict, El nu are tensiuni interne. Deci, dacă Dumnezeu este dragoste, El trebuie să găsească o metodă de a mă pedepsi fără a mă omorî, prin care El să continue să rămână drept, sfânt şi neprihănit, dar să mă şi mântuiască pe mine, păcătosul (Rom. 3:26). Eu am păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţeniei, dreptăţii şi neprihănirii Sale, şi ca să fie drept, El este obligat să mă pedepsească. Or, dacă mă şi iubeşte, El trebuie să găsească o metodă de a pedepsi păcatul meu care a lezat etern sfinţenia divină. Deci, ca justiţia divină să fie satisfăcută şi eu, în urma pedepsei, să nu mor99, El trebuie să găsească o metodă prin care nu doar să se plătească despăgubiri pentru delictul meu (ispăşire) şi să fiu eu achitat (îndreptăţit sau socotit neprihănit), ci şi să-mi fie eradicată din lăuntrul meu înclinaţia firească spre păcat (naşterea din nou). Dumnezeu a decretat că „viaţa (sau: sufletul) trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele noastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire” (Lev. 17:11). E clar că sângele unui animal inocent nu poate face ispăşire pentru păcatul unui om (Evr. 10:4), că sângele meu, păcătosul, nu poate face ispăşire pentru mine însumi, şi că numai sângele unui om perfect drept, care să nu fi avut natura păcătoasă ar putea face ispăşire pentru mine, dacă înlocuirea mea în pedeapsă de către el ar fi acceptată de Dumnezeu, Cel înaintea căruia am păcătuit. Punctul suprem şi cel mai sensibil aici este acela că nu sunt obligat numai să găsesc un om absolut perfect, lipsit de natura păcătoasă, dispus să mă înlocuiască în pedeapsă şi abilitat de Dumnezeu să

98 Aici nu ne interesează contradicţia în termeni a timpului în atemporalitate, ci a calităţii de „tată înainte de a fi tată”.99 Ezechiel, 18:4b etc.

55

facă ispăşire pentru mine, păcătosul, ci mai trebuie ca şi Dumnezeu să fie împăcat cu mine prin această ispăşire. Logos-ul este acela care, deşi Dumnezeu (Io. 1:1), a devenit om rămânând Dumnezeu; Mesia avea în Sine natura lui Dumnezeu Sfântul care trebuia împăcat cu omul păcătos, şi Şi-a asumat natura omului, cu limitările acestuia, „asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8:3), dar fără păcat (Evr. 4:15). Prin înomenire, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a devenit un Ipostas teoantropic, altfel răscumpărarea obiectivă şi subiectivă a credincioşilor, cu tot ce presupune ea (ordo salutis), nu putea fi săvârşită (Evr. 2:14-18 etc).

Dacă Logos-ul este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu şi, în consecinţă, are o natură inferioară naturii lui Dumnezeu-Tatăl, atunci femeia are o natură inferioară bărbatului, întrucât cf I Corinteni 11:3, Dumnezeu este capul lui Mesia, care este capul bărbatului, care este capul femeii. Însă afirmaţia făcută de apostol aici este că prioritatea fără inferioritate în relaţia Tată-Fiu este temelia unei relaţii corecte între bărbat şi femeie. Păstrând proporţiile, după cum Mesia este una cu Tatăl (Io. 10:30), şi nu unul cu Tatăl, tot aşa, şi soţul şi soţia sunt una, fără a fi unul.

Acum, după ce am furnizat câteva motive pe baza cărora respingem ideea conform căreia Yeşua Mesia ar fi „începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu”, ar trebui să vedem de ce El ar fi „primul ca rang în creaţia lui Dumnezeu” sau, mai corect, „peste creaţia lui Dumnezeu”, însă această chestiune va fi discutată în lumina adusă de textul din Epistola apostolului Pavel către coloseni, 1:15-18, vezi mai jos.

D. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit1. Pasaje biblice

Alţi contribuitori la cărţile Legământului Înnoit îşi aduc şi ei aportul la înţelegerea relaţiei trilaterale Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune. Rabbi Şa’ul din Tarsul Ciliciei, cel care devenise şaliach Şa’ul/ apostolul Pavel, le scrie credincioşilor din cetatea Corinth:

5Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt în adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), 6totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi. Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni, 8:5,6.

Joseph Mitsuo Kitagawa100 spune că versetul 5 afirmă „o dublă orientare – monoteismul ca ‚semnificaţie interioară’ şi monolatria ca ‚semnificaţie exterioară’.

100 Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 15.

56

În ceea ce priveşte versetul 6, acesta trebuie citit simplu, aşa cum scrie el: de la Dumnezeu-Tatăl vin toate lucrurile, şi pentru El trăim şi noi, şi de la Domnul Yeşua Mesia sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi. Deci, toate lucrurile vin de la Tatăl şi sunt sau fiinţează prin Mesia.

Desigur, unii încearcă să arate aici că Tatăl este singurul Dumnezeu, şi că Yeşua nu este Dumnezeu, ci numai Domn sau Stăpân (Adonai).

Acestora le-am adresa câteva întrebări logice: dacă Tatăl este singurul Dumnezeu (conform versetului) şi Yeşua este singurul Domn/Stăpân (conform versetului), atunci înseamnă că Tatăl nu este Domn sau Stăpân, întrucât Yeşua este singurul Domn?...

Şi dacă Yeşua este singurul Domn/Stăpân (conform versetului) şi Tatăl este singurul Dumnezeu (conform versetului) atunci înseamnă că Yeşua nu este Dumnezeu?...

Să se fi înşelat apostolul Ioan, de pildă, atunci când spune că Logos-ul este Dumnezeu (Io. 1:1)?...

Păstrăm deschisă discuţia privitoare la relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Yeşua Mesia, Fiul lui Dumnezeu, pentru unul din eseurile ulterioare. Momentan, am inserat pasajul acesta pentru valoarea sa în ceea ce priveşte relaţia trilaterală Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune.

Credincioşilor din cetatea Colosse, Rabbi Şa’ul le trimite, printre altele, următoarele cuvinte:

15El (Fiul lui Dumnezeu, n.ns.) este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea. 16Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. 17El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. 18El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Epistola către coloseni, 1:15-18.

Semnificaţia sintagmei „chipul lui Dumnezeu” va fi analizată puţin mai jos, până atunci trebuie explicată sintagmă „întâi-născut”, care apare în versetele 15 şi 18. Etimologic, această sintagmă redă grecescul prototokos, care provine din protos, primul, şi tikto, a zămisli, a naşte.

Contextul versetelor 15-17 spune pur şi simplu că Fiul lui Dumnezeu este născut înainte de toate lucrurile (chiar dacă este întâi-născut sau prim-născut), iar creaţia, spre deosebire de El, nu este născută, ci făcută prin El, ca principiu şi mediu, şi pentru El, de dragul Lui, ea fiind făcută pentru a servi scopurilor Sale. De-asemenea, Fiul lui Dumnezeu susţine întreaga creaţie, coeziunea ei I Se datorează Lui.

Ajunşi în acest punct, înainte de a furniza un deznodământ, vrem să complicăm lucrurile:

TERMENUL PROTOTOKOS, REDAT PRIN SINTAGMA „ÎNTÂI-NĂSCUT” SAU „PRIM-NĂSCUT” NU-L DESEMNA ÎNTOTDEAUNA PE COPILUL CARE ERA PRIMUL NĂSCUT AL FAMILIEI DIN PUNCTUL DE VEDERE CRONOLOGIC, CI UNEORI ÎL DESEMNA PE CEL CARE ERA CONSIDERAT A FI PRIMUL ÎN RANG!

57

Afirmaţia este extrem de serioasă şi are nişte implicaţii profunde, pe care, însă, doar le vom baleia.

Astfel, în Genesa, 16, lui Avraham i se naşte Işmael, iar în Genesa, 21, i se naşte Iţchaq; acest al doilea fiu este considerat nu numai „primul-născut”, ci chiar „singurul-născut” sau „născut într-un fel unic” (yachid, în ebraică şi monogenes în greacă).

În Genesa, 25, Esau este primul-născut, dar îşi pierde primogenitura în favoarea lui Yaakov (Gen. 25,27).

În Genesa, 49, Ruben, primul-născut, îşi pierde întâietatea sau primogenitura în favoarea lui Yehudah (Iuda), născut al patrulea! Oricum, situaţia nu este foarte clară, întrucât Yaakov/YYisra’el îi adoptă ca fii ai săi pe Efraim (al doilea fiu născut al lui Yosef) şi pe Manase (primul-născut al lui Yosef), iar în cartea profetului Yrmiyahu (Ieremia), 31:9 îl declară primul-născut pe Efraim!101...

În Exodul, 4:22, în versiunea Septuaginta, Yisra’el este denumit „primul-născut” al lui YHVH; poporul evreu nu era întâiul din punctul de vedere cronologic, anterior lui se formaseră alte popoare, dar era primul în rang în ochii lui Dumnezeu. Rostirea dumnezeiască făcută în Numeri, 23:21, ne spune că „El (YHVH) nu vede nici o fărădelege în Iacov, Nu vede nici o răutate în Yisra’el” (nu că israeliţii n-ar fi comis păcate), iar Yisra’elul este lumina ochilor lui Dumnezeu (Deut. 32:10, Zah. 2:8).

În Deuteronomul, 21:16,17 este vorba despre un om care are două soţii, una pe care o iubeşte şi una pe care n-o iubeşte. El are de la ele fii şi Dumnezeu îi interzice să-l facă prim-născut (ca rang) pe fiul soţiei pe care o iubeşte în defavoarea fiului soţiei pe care n-o iubeşte, primul-născut din punctul de vedere cronologic.

În sfârşit, în Psalmii, 89:27, lui David i se promite că va fi făcut „întâiul-născut” al lui YHVH, „cel mai înalt dintre împăraţii Pământului”. Acest psalm Îl prefigurează pe Mesia, este un psalm mesianic.

(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

Epistola către efeseni este de multe ori considerată „sora” Epistolei către coloseni şi, chiar mai mult: savanţii spun că cele două Epistole se complementează şi ele trebuie citite împreună, întrucât în prima se tratează despre Mesia, Capul Bisericii, iar în Efeseni despre Biserică, Trupul lui Mesia. Un pasaj interesant (1:9,10) ieşit de sub peniţa aceluiaşi rabin Şa’ul, care studiase la picioarele lui Gamliel ha-Zaqen ne nedumereşte întrucâtva:

9căci a binevoit (Dumnezeu) să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, 10ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.

Ideea centrală a acestor două versete este aceasta: Dumnezeu alcătuise în Sine Însuşi un plan tainic pe care a binevoit să-l descopere apostolului Pavel – şi, prin el, şi nouă – şi acest plan tainic este adus la îndeplinire la plinirea vremurilor, la pleroma timpurilor prestabilite. Planul este re-unirea tuturor lucrurilor cereşti şi pământeşti în Mesia. Nu putem să ne lansăm în speculaţii, întrebând „Cât de mult din cele cereşti şi

101 Privit pe plan meta, s-ar putea spune că istoria poporului evreu este o continuă ceartă între Iuda, ai cărui descendenţi s-au stabilit în sud şi au întemeiat Regatul Yehudah, cu capitala la Yeruşalayim sau Ierusalim, şi Efraim, care s-a stabilit în nord şi a întemeiat Regatul Yisra’el, cu capitala la Şomron sau Samaria.

58

cele pământeşti Îşi re-uneşte Dumnezeu în Mesia/Hristos?”; textul spune că le re-uneşte pe toate, orice ar însemna aceasta.

Acelaşi prolific rabin şi autor sfânt a mai abordat relaţia trilaterală Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune şi în Epistola către filipeni:

5Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: 6El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, 7ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. 8La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. 9De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; 10pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, 11şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. Epistola către filipeni, 2:5-11.

Acest text nu numai că aduce noi lumini privitoare la relaţia lui Mesia cu Creaţiunea ci, în primul rând, ni-L explicitează pe Mesia Yeşua în natura Sa intrinsecă, iar apoi în relaţia Sa cu Dumnezeu-Tatăl.

Trecem acum la o epistolă a cărei paternitate nu este cunoscută cu certitudine, deşi se speculează că i-ar aparţine apostolului Pavel sau unui credincios din anturajul apostolic, Barnabas sau chiar Apolo: Epistola către evrei. Aici există pasaje absolut remarcabile pentru studiul nostru, cum ar fi primele trei versete din capitolul 1 şi versetul 3 din capitolul 11:

1 În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin profeţi, 2 însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile. 3 El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măreţiei, în înălţimi. Epistola către evrei,1:1-3.102

3 Prin credinţă înţelegem că veacurile au fost create prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât ceea ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd. Epistola către evrei, 11:3.

(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

E. Scurt interludiu: distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit de alte opere literare evreieşti (Maase Bereşith, Mişna)

102 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Evrei1

59

Şeliachim (apostolii) Yochanan şi Şa’ul şi scriitorul Epistolei către evrei şi-au scris operele în perioada 48-90/95 e.n. După cum vom vedea, în teologia lor aceştia Îl leagă strâns pe Mesia Yeşua de Creaţiune şi-I recunosc calitatea de de Creator care, paradoxal, prin Întrupare, prin înomenire, a devenit o parte din propria Sa Creaţiune.

Cam în aceeaşi perioadă, sau mai precis o dată cu anul 70 e.n., în sânul iudaismului au apărut tannaim-ii, înţelepţi evrei care au teologhisit până prin anul 200 e.n. Concepţiile lor sunt consemnate în Mişna. Aceştia au dezvoltat o teologie a creaţiei diferită de scriitorii Noului Testament (cum altfel?). Scopul acestor notiţe de studiu nu este examinarea teologiei creaţiei în alte opere literare evreieşti scrise în timpul apostolului Ioan sau imediat după el, este suficient să spunem că ea se distanţează de ceea ce revelează cărţile Legământului Înnoit şi recomandăm cordial cititorilor acestor notiţe lecturarea operelor Maase Bereşith - „Relatarea Actului Creaţiei”, o cosmogonie103 şi Mişna.

F. Comentariu teologic

Schiţăm acum câteva dintre relaţiile teologice dintre Logos, Dumnezeu şi teologia creaţiei.

La nota de subsol de la acest verset 3 din primul capitol al Evangheliei după Ioan spuneam că atunci când scrie că „toate lucrurile (toată Creaţia) prin El au fost făcute” înseamnă că Logos-ul nu era numai instrumentul (gr., organon) prin care se crea, şi nu era numai principiul104 (gr., arche) prin care subzista şi co-exista ceea ce era creat, ci era şi Co-creator, participant activ la creaţie.

Altfel spus, Logos-ul este principiul care stă la baza tuturor lucrurilor, care în-temeiază toate, lucrurile subzistând şi co-existând prin El. YHVH-Elohim ţine toate lucrurile laolaltă prin Logos-ul (Apoc. 4:11) care „susţine toate lucrurile prin Cuvântul Său puternic” (Evr. 1:3).

(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

Marian Buşoi finaliza comentariul său zicând că Fiinţa Cuvântului este Dumnezeirea. Această frază este susţinută şi de un pasaj dintr-o altă carte din Noul Testament, sau din Legământul Înnoit, şi anume Epistola către evrei, 1:1-3. Reproducem pasajul pentru că el face apel şi la activitatea Creaţiunii, despre care va vorbi mai târziu un rabin fariseu, devenit apostol al lui Mesia, Şa’ul sau Pavel:

1 În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin profeţi, 2 însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile. 3 El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măreţiei, în înălţimi.

103 Vezi şi http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=807&letter=C104 Acest arche apare şi în Apocalipsa, 3:14, unde de obicei este tradus ca „început”, dar ar trebui tradus ca „principiu”.

60

Epistola către evrei,1:1-3.105

În acelaşi capitol se vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu că este nu doar Creatorul care va supravieţui Creaţiunii sale, dar şi că este imuabil şi etern:

10 Şi: „Tu, Doamne, ai întemeiat la început pământul, iar cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. 11 Ele vor pieri, dar Tu rămâi. Toate se vor învechi ca o haină. 12 Le vei înfăşura ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate ca pe o haină. Tu însă rămâi Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.“106 Epistola către evrei, 1:10-12.

Aceste pasaje au meritat inserate aici, întrucât ele nu vorbesc numai despre relaţia dintre Dumnezeu şi Logos (care în textul Evrei apare sub termenul de Fiul), ci reafirmă şi calitatea Logos-ului de Ipostas prin care au fost făcuţi eonii, adică veacurile şi/sau lumile, şi care le şi susţine, fapt care ne deschide drumul spre analiza versetului 3 şi 10 din Ioan, 1.

În versetul 3 din Evrei, 1, sintagma „reprezentare exactă”107 (gr., charakter, Strong #5481) „exprimă faptul că Fiul ‚este atât distinct în mod personal, cât şi literalmente egal cu Acela a Cărui esenţă El o reprezintă ca întipărire corespunzătoare’ (Liddon).” Mai sus, când am inserat textul din Epistola către coloseni, 1:15-18, spuneam că vom analiza semnificaţia sintagmei „chipul lui Dumnezeu”. Citându-l pe William E. Vine, vom spune despre chipul lui Dumnezeu (character-ul Lui) că este „chiar chipul, imaginea sau impresiunea substanţei sau esenţei Sale. Este faptul similarităţii desăvârşite” şi „este implicat în relaţiile esenţiale din Dumnezeire; prin urmare, este unic şi perfect; ‚Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl’ (Io. 14:9)”.108 Apoi savantul continuă:

În Evanghelia după Ioan, 1:1-3, Coloseni, 1:15-17 şi Evrei, 1:2,3, funcţia specială a creării şi susţinerii Universului este atribuită lui Hristos sub titlurile sale de Cuvânt, Chip şi, respectiv, Fiu. Calitatea Sa de Creator despre care se afirmă aici nu este numai aceea a unui simplu instrument sau meşteşugar implicat în formarea lumii, ci cea a Aceluia „din Care, prin Care şi pentru Care” au fost făcute toate lucrurile şi prin care ele toate se ţin laolaltă. Aceasta implică aserţiunea Dumnezeirii Sale absolute şi adevărate.109

Această creaţie prin intermediul Fiului ne face să ne amintim de doctrina creaţiei ex nihilo: sintagma ex nihilo a apărut, într-adevăr, doar în secolul al II-lea, dar conceptul în sine a început să fie întrebuinţat de când au început rabinii să teologhisească pe marginea capitolelor 1 şi 2 din Genesa.

(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

În concluzie: auzind că „Toate lucrurile au fost făcute prin Logos, şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut” îi determina pe ascultătorii evrei să se gândească la

105 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Evrei1106 1:12 Vezi Ps. 102:25-27. N. tr.107 Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă la fel de corect ca şi NTR, prin termenul „întipărire”.108 William E. Vine, vol al II-lea, p. 247.109 Id., ibid., loc. cit.

61

versetele de mai sus, sau măcar la o parte din ele, şi în felul acesta li se pregăteau inimile pentru marile adevăruri teologice din versetele 14-18.

Y Y Y

Capitolul al XI-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:4a:Cuvântul, principiu al vieţii în discursul ioanin

4 În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.

Aici am transcris versetul în întregime, dar vom trata numai prima parte a sa. Conceptul de „lumină” în iudaism va fi abordat în lecţia următoare, în relaţie cu versetele 5, 7-9, etc.

Despre viaţă (chayim): ce spun Legea, Profeţii şi Scrierile.

Despre viaţă în Lege:

14Dumnezeu a zis lui Moise:„Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel:« Cel ce se numeşte "Eu sunt", m-a trimis la voi. »”15Dumnezeu a mai zis lui Moise:„Aşa să vorbeşti copiilor lui Yisra’el:

62

« DOMNUL (יהוה), Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. »Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.”Exodul, 3:14,15.

Acest pasaj este unul dintre cele mai elocvente din Sfânta Scriptură cu privire la natura şi caracterul lui Dumnezeu, şi pasajul poate fi exegetat la nesfârşit. În ceea ce ne priveşte, aici vom nota doar faptul că el este absolut fundamental pentru una din temele care se desprind din el, anume tema care declară categoric că „viaţa este numai în Dumnezeu”.

Despre viaţă în Profeţi:

Aşa vorbeşte DOMNUL (YHVH), Împăratul lui Yisra’el şi Răscumpărătorul lui, DOMNUL oştirilor:„Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu.”Isaia, 44:6.

Ascultă-Mă, Iacove! Şi tu, Yisra’ele, pe care te-am chemat! Eu, Eu sunt Cel dintâi, şi tot Eu sunt şi Cel din urmă.Isaia, 48:12.

Profeţii, mai ales Isaia/Yeşayahu, detaliază această viaţă aflată în Dumnezeu, după cum am văzut mai sus.

Despre viaţă în Scrieri:(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

Făcând o digresiune de la subiectul nostru, să ne amintim că rabbi Şa’ul, adică apostolul Pavel, a prezentat Fiinţa lui Dumnezeu chiar mai profund:

24Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul Cerului şi al Pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. 25El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. 28Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din neamul Lui...” Faptele apostolilor, 17:24,25,28.

Rabbi ne spune direct faptul că Dumnezeu nu are nevoi (Faptele, 17:24,25), nici măcar nevoia de a primi slava care I Se cuvine. El se înscrie în tradiţia biblică, în care afirmaţia aceasta fusese făcută şi de Profet, de Psalmist şi de Hagiograf:

Al Meu este argintul, şi al Meu este aurul, zice DOMNUL oştirilor.Hagai, 2:8.

8Nu pentru jertfele tale te mustru: căci arderile tale de tot sunt necurmat înaintea Mea. 9Nu voi lua tauri din casa ta, nici ţapi din staulele tale.

63

10Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. 11Eu cunosc toate păsările de pe munţi, şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu. 12Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a mea este lumea şi tot ce cuprinde ea. 13Oare mănânc Eu carnea taurilor? Oare beau Eu sângele ţapilor? Psalmii, 50:8-13.

2Poate un om să aducă vreun folos lui Dumnezeu?Nu; ci înţeleptul nu-şi foloseşte decât lui. 3Dacă eşti fără prihană, are Cel Atotputernic vreun folos?Şi dacă trăieşti fără vină, ce va câştiga El? Iov, 22:2,3.

Din Exodul, 3:14,15 şi din toate celalte pasaje care arată că Dumnezeu nu are nevoi, înţelegem că El Îşi este suficient Sieşi, Îşi este auto-suficient. El nu necesită nimic din exterior pentru a subzista. Subzistenţa lui Dumnezeu în Sine Însuşi a fost, uneori, denumită aseitate (din latinescul a se), în timp ce alţii au denumit acest atribut autotheotos. În El este viaţa şi existenţa absolută, pemanentă, continuă. Ca atare, El este Fiinţa, adevărata Fiinţă, Fiinţa realmente reală, Ho On (gr.).

Dumnezeu este obârşia vieţii, El este Fiinţa, Ho On, din care izvorăşte viaţa:

Domnul (YHVH) Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.Genesa, 2:7.

Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, Şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă.Iov, 33:4.

Aşa vorbeşte Domnul (YHVH) Dumnezeu, care a făcut Cerurile şi le-a întins, care a întins Pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el. Isaia, 42:5.

Să vedem acum ce spune despre viaţă şaliach Yochanan.Mai întâi, trebuie spus că acest concept, viaţa, este absolut crucial pentru discursul

apostolic, Yochanan declarând de 38 de ori doar în Evanghelie relaţia dintre Yeşua, Logos-ul înomenit, şi viaţă (împreună cu forma sa de dativ, „vieţii”). Pentru edificare, transcriem câteva exemple:

16Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu născut110, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 36Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.Evanghelia după Ioan, 3:16,36.

110 Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923, uită din nou să insereze termenul „născut”, lăsând doar „singurul Lui Fiu”, deşi în original apare clar termenul monogenes, Strong 3439. Aşa cum scriam la nota de subsol de la Ioan, 1:14, această omisiune gravă apare şi la Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9.

64

21În adevăr, după cum Tatăl învie morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. 24Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. 25Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia. 26Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Evanghelia după Ioan, 5:21,24-26.

12Isus le-a vorbit din nou, şi a zis:„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.Evanghelia după Ioan, 8:12.

35Isus le-a zis:„Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată. 39Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l învii în ziua de apoi. 40Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”Evanghelia după Ioan, 6:35,39,40.

25Isus i-a zis:„Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.”Evanghelia după Ioan, 11:25.

6Isus i-a zis:„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”Evanghelia după Ioan, 14:6.

Cu privire la acest verset, Risto Santala spune următoarele:

În această ultimă frază, fostul Rabin-Şef al Stockholm-ului, Gottlieb Klein, a simţit că există ceva referinţă criptică. El a scris că în timpul lui Iisus exista o mare preocupare pentru Gematria, în care valoarea numerică a literelor unui cuvânt era calculată şi se trăgeau anumite concluzii. Aceasta deriva dintr-o afirmaţie din „Înţelepciunea lui Solomon”, o lucrare care pare să fi originat în Egipt, în secolul al doilea î.e.n. Versetul 11:20 spune: „Tu ai aranjat totul după măsură, număr şi greutate.”

Klein spune: „În ebraică, cuvântul ‚dragoste’ este ahavah, iar valoarea numerică a literelor este 1,5,2,5, care dau în total 13. Cuvântul ‚unul’, echad (1,8,4) are aceeaşi valoare, şi s-a susţinut faptul că ahavah, ‚dragoste’, Îl aminteşte pe ‚Cel Unul’, adică Dumnezeu. Literele iniţiale ale cuvintelor emet, ‚adevăr’, hayyim, ‚viaţă’ şi derech, ‚cale’, mai formează şi cuvântul echad, ‚unul’. Iisus indică, astfel, spre unirea dintre Sine şi Tatăl.”

65

Un ultim verset interesant pentru studiul nostru este cel din Evanghelia după Ioan, 17:3:

3Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.

Apostolul spune că, în rugăciunea Sa arhierească, Yeşua declara că natura Tatălui este aceea de a fi singurul Dumnezeu adevărat.

Acelaşi apostol însă, în Întâia epistolă, făcea afirmaţia că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică:

10Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el;cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. 11Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. 12Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. 13V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică. 20Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.Întâia epistolă a apostolului Ioan, 5:10-13,20.

Ceea ce apare ca evident din toate versetele enumerate mai sus şi comun lor este faptul că prin Mesia viaţa dumnezeiască nu a fost oferită numai evreilor, ci este un dar trans-cultural, chiar dacă Mântuirea vine, într-adevăr, de la iudei (Io. 4:22b).

7Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul111:„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”10b …Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii." 11Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul:"Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte."Apocalipsa, 2:7,10b,11.

5Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din Cartea Vieţii…Apocalipsa, 3:5a.

Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii…Apocalipsa, 7:17a.

27Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului. Apocalipsa, 21:27:

111 Adică Yeşua care vorbeşte prin Duhul, a se vedea contextul.

66

Viaţa în Dumnezeu: ce spun Scrierile.(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

În Cuvânt era viaţa ca principiu, viaţa în sens absolut, viaţa aşa cum numai Dumnezeu o are în Sine Însuşi (Exodul, 3:14; I Timotei, 6:13) şi pe care El o împărtăşeşte şi Cuvântului, Fiul Înomenit (Ioan 5:26).

În religia ortodoxă există un tip de icoane, „Hristos Pantokrator”; deasupra reprezentării artistice a lui Mesia, uneori scrie în greacă Ho On, Fiinţa. Reprezentarea artistică este eretică, dar înscrisul este adevărat.

Y Y Y

Capitolul al XII-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:4b:Conceptul de lumină în iudaismul biblic

4 În El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor.

5 Lumina luminează în întunecime112, şi întunecimea n-a biruit-o113.

6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu: numele îi era Yochanan.

7 Acesta a venit spre mărturie, pentru a mărturisi despre Lumină,

pentru ca toţi să creadă prin el.

8 Nu era acela Lumina,D ci el a venit pentru a mărturisi despre

Lumină.

112 Termenul grecesc skotia este de genul feminin, deci am preferat să-l traducem tot printr-un feminin, „întunecime”, mai degrabă decât prin „întuneric”, termenul consacrat.113 Katalambano: a birui; a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi.

67

9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume, luminează pe orice om114.

Contextul vorbeşte despre Logos-ul care nu numai că era la început cu Dumnezeu, fiind Dumnezeu, şi prin care fuseseră făcute toate lucrurile, ci în care era şi viaţa, viaţa care era lumina oamenilor. Această lumină luminează în întunecime, şi întunecimea n-a biruit-o...

Aici vom face un popas în care vom privi admirativ modul în care şaliach Yochanan, în buna tradiţie a gânditorilor evrei, se joacă cu cuvintele, fie ele şi într-o limbă care nu era cea maternă, pentru că ceea ce am tradus prin „a birui” are sensuri mult mai bogate. Şi, ATENŢIE: când folosesc un termen cu sensuri multiple, evreii nu înţeleg doar unul dintre sensurile sale, chiar dacă acesta ar fi cel denotativ, ci iau în discuţie toate conotaţiile sale. În consecinţă, teologia evreiască este mult mai bogată decât cea creştină, pentru că la un totalitatea sensurilor unui concept, rabinii relaţionau multe alte versete care tratau chiar şi tangenţial una din conotaţiile sale. Vom exemplifica mai jos, când vom vorbi despre relaţia „lumină-viaţă/suflet-înţelepciune-mântuire-Mesia”.

Ca atare, verbul folosit aici, termenul grecesc katalambano nu înseamnă numai „a birui”, ci şi a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi. Întunecimea, fie ea raţiunea omenească limitată şi întunecată de păcat, fie puterile demonice oculte ale întunericului (contextul nu afirmă explicit despre ce întunecime e vorba), nu a înţeles misiunea luminii şi, în consecinţă, n-a biruit, însuşindu-şi-o!... Dacă atunci când apostolul scria aceste cuvinte se referea implicit la gnosticismul care făcea prăpăd în Biserică şi ataca propovăduirea mântuirii de tip gnostic, adică mântuirea printr-o cunoaştere elevată, prin gnoză, prin activarea puterilor ascunse ale intelectului uman, atunci corolarul este că nu poţi înţelege misiunea soteriologică a Luminii dacă nu eşti „străluminat”, iluminat printr-o străfulgerare divină, trans-raţională. Într-un anumit sens, Biblia expune războiul dintre lumină şi întunecime, dintre cei „luminaţi” şi cei „înneguraţi”, care se exclud reciproc.

Între versetul 5 şi 6 avem, aparent, o rupere de ritm, o fragmentare a ideii, dar aceasta este numai pentru a pune în opoziţie elementul omenesc cu cel dumnezeiesc, adică pe Yochanan ha-Maţvil, Ioan Botezătorul, cu Logos-ul înomenit. Juxtapunerea ajută scoaterii în relief a ideii „Nu Yochanan era lumina, dimpotrivă, el a venit pentru a trimite spre lumină.”

Aici mai există un joc de cuvinte, pentru că numele Yochanan semnifică „Yah este îndurător”. Adică, Yah îndurătorul ne mărturiseşte despre lumina care, venind în lume, luminează pe orice om. Când vom ajunge să abordăm Evanghelia după Luca, versetele 13,60,63 şi mai ales 72 din capitolul 1, vom vedea că preotul aharonic Zecharyahu face un joc de cuvinte între Yochanan, adică „Yah este îndurător” şi „El (Yah) Îşi arată îndurarea faţă de părinţii noştri”. Pentru evenimentele care circumscriu naşterea Înainte-mergătorului mesianic, adică vestirea ei şi naşterea sa efectivă, vezi Evanghelia după Luca, 1:5-25, 41, 57-80. Tot acolo vom aminti şi versetele 6-8 şi 15 din acest capitol 1 din Evanghelia după Ioan.114 Credem că această variantă de traducere este mai corectă decât cea folosită de Dumitru Cornilescu. Lumina venind în lume luminează, nu omul este luminat venind în lume. În sprijinul ideii, vezi şi Ioan 3:19.

68

În ceea ce priveşte conceptul de lumină, care este miezul acestor versete, el este foarte bine valorizat în iudaism, el semnificând multe lucruri. De exemplu, conform Ioan 1:4, lumina oamenilor este viaţa, sau sufletul, substantive care în iudaism sunt interschimbabile. La aceasta concură, de pildă, Proverbele, 20:27: „Lumina DOMNULUI pătrunde duhul omului115; ea cercetează cea mai tainică parte a fiinţei lui.”

Lumină mai semnifica şi înţelepciunea şi priceperea: Psalmii, 119:130 ne spune că „Dezvăluirea cuvintelor Tale aduce lumină şi dă pricepere celor nesăbuiţi116.”

O altă conotaţie dată luminii este cea a unui om de mare valoare: II Samuel, 21:17 îl denumeşte pe David „lumina lui Yisra’el”.

Mai târziu, atunci când murea un înţelept, un rabin, se spunea cu jale: „S-a stins o lumină în Yisra’el”.

Această semnificaţie a intrat atât de profund în mentalul colectiv chiar şi european, încât iar la moartea sa din 1456, pe mormântul lui Iancu de Hunedoara a fost gravat un epitaf care spunea: „S-a stins lumina lumii”. Adică, se stinsese din viaţă un izbăvitor al Creştinătăţii europene, care dăduse turcilor musulmani (lui Mehmed Cuceritorul) o bătaie care i-a făcut pe aceştia să le piară cheful de a mai cuceri Europa pentru următorii 70 de ani, deşi aceştia, la 1453, cu doar trei ani înainte, cuceriseră celebrul Constantinopol, folosind prima dată în istoria militară tunurile.

Însă lumina era în special asociată cu mântuirea şi chiar cu Mesia, după cum reiese din texte biblice şi rabinice: în contextul imediat, lumina ca mântuire sau Mesia ca lumină apare în Ioan, 1:9, care este o aluzie la trei pasaje mesianice, Isaia, 42:6, 49:6 şi 60:1-3. Toate aceste pasaje ar trebui citite în contextul lor, adică Isaia, 42:1-7, prima Cântare a Robului suferind al lui YHVH, respectiv Isaia, 49:1-7, a doua Cântare a Robului pătimitor al lui YHVH.117

Eu, DOMNUL, Te-am chemat prin dreptate. Te voi ţine bine de mână; Te voi păzi şi Te voi face un legământ pentru popor şi o lumină pentru neamuri, Isaia, 42:6.

El (YHVH) zice:‘Este prea puţin pentru Tine să fii Robul Meu şi să ridici doar seminţiile lui Iacov, să aduci înapoi doar pe supravieţuitorii lui Israel.De aceea Te-am pus să fii o lumină pentru neamuri, ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului!’ Isaia, 49:6.

Ridică-te! Străluceşte! Căci lumina ta a venit şi slava DOMNULUI a răsărit peste tine. Iată! Deşi întunericul învăluie pământul, şi negura groasă acoperă popoarele, peste tine răsare DOMNUL şi slava Lui apare deasupra ta. Neamurile vor veni la lumina ta şi împăraţii vor lua parte la strălucirea zorilor tale. Isaia, 60:1-3.

115 Sau: Duhul omului este lumina Domnului.116 119:130. Vezi nota de la 19:7.117 Celelalte trei „Cântări ale Robului pătimitor al lui YHVH” sunt Isaia, 50:4-10, 52:13-53:12; 61:1-3.

69

Deci semnificaţia este Lumină = mântuire.Şi chiar şi în această Evanghelie, Evanghelia după Yochanan, la capitolul 8:12, cu

ocazia Praznicului Corturilor, Chag ha-Sukot, Yeşua face o proclamaţie absolut stupefiantă pentru urechile unui evreu de rând:

12 Isus le-a vorbit din nou:– Eu sunt lumina lumii. Cel ce Mă urmează pe Mine nu va umbla niciodată în întuneric, ci va avea lumina vieţii.Evanghelia după Ioan, 8:12.

Această proclamaţie şi mai ales cadrul în care este ea făcută, evenimentul acela al praznicului Corturilor şi ceremonialul care avea loc în iudaism vor primi o atenţie specială mai târziu.

În urma studiilor sale, Risto Santala118 scrie câteva gânduri ilustrative:

Tratarea în scrierile rabinice a paralelei „lumină = Mesia” e interesantă. Rabinii ştiau că lumina existase înainte de Creaţie, înainte de rostirea „Să fie lumină!” care a produs ziua întâi, şi mai ales înainte de crearea luminătorilor din ziua a patra. Ca atare, când Midraş-ul Pesikta Rabbati întreba: „A cui este lumina aceasta care cade peste adunarea DOMNULUI?”, i se dădea răspunsul: „Este lumina lui Mesia” (Pesikta Rabbati 62:1). Iar Yalqut Şimoni, cuprinzând pasaje talmudice şi midraşice redactate în sec. al XII-lea şi al XIII-lea, adăuga acest gând: „Aceasta este lumina lui Mesia, după cum este scris în Psalmul 36:10: ‚Prin lumina Ta vedem lumina’” (Yalqut Şimoni 56).Rabinii mai considerau că termenul aramaic nehora, „lumina”, este unul dintre Numele secrete ale lui Mesia. De unde deduceau ei lucrul acesta? Ei porneau de la versetul Daniel, 2:22, scris în aramaică: „El descoperă lucrurile adânci şi ascunse. El ştie ce se află în întuneric şi cu El locuieşte lumina.”Şi Midraş-ul înţelegea cuvintele din Daniel, 2:22, în chip mesianic: „’Şi Nehora locuieşte la El’ vorbeşte despre Regele-Mesia, căci este scris: ‚Ridică-te! Străluceşte! Căci lumina ta a venit…’” (Isaia, 60:1).”

Aşadar, conform apostolului Ioan, sprijinit de texte biblice şi rabinice, Mesia este adevărata lumină. Vom mai reveni asupra acestui subiect în discursul lui Yeşua, vezi Evanghelia după Matei, 5:14.

Y Y Y

118 http://www.ristosantala.com/rsla/OT/index.html

70

Capitolul al XIII-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:12-14,18:DESPRE PATERNITATEA ÎMPĂTRITĂ

A LUI DUMNEZEU

12 D Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui,

le-a dat autoritatea să se facă119 copii120 ai lui Dumnezeu;

13 care nu din sânge121, nici din voia firii122 lor, nici din voia vreunui om,

D ci din Dumnezeu au fost născuţi.

119 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.120 Teknon: copil, cu accentul pe faptul naşterii, fiind diferit de huios, care accentuează demnitatea şi caracterul relaţiei.121 În original, termenul apare la plural, deci ar trebui tradus „sângiuri”, însă această variantă, deşi corectă, este incomodă.122 Sarx: literal, acest termen trebuie tradus „carne”, unde „carne” este o sinecdocă, ea redând ca parte omenitatea, adică totalitatea lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, duhul, sufletul şi trupul. Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă prin „fire (pământească)”.

71

14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit123 printre noi.şi noi am privit slava Lui,

o slavă ca a singurului-născut124 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.

18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Singurul-născut125, Dumnezeu,

Cel fiind în sânul Tatălui126,

Acela L-a făcut cunoscut127.Mai întâi de toate, semnalăm în acest pasaj un alt exemplu de paralelism ebraic,

sinonimic şi explicativ care apare în versetul 12: a primi Dabar-ul sau Cuvântul şi a te încrede întru Numele Său. Când un om primeşte Cuvântul înseamnă că-şi pune încrederea în Numele lui Mesia: acţiunea trecută a primirii este echivalentă cu acţiunea prezentă a încrederii.

Însă gândul este mai dens: şaliach Yochanan, apostolul Ioan, sugerează şi faptul că Lumina este o persoană, într-un mod caracteristic: limba ebraică nu avea conceptul greco-roman de „persoană” (lat., persona; gr., prosopon) care a fost problematizat mai târziu de Părinţii capadocieni, dar „numele” cuiva reprezenta tot ceea ce era persoana sa, statutul său, rolurile sale, concepţiile şi autoritatea sa. Lumina are un nume, deci, aluziv, Lumina este o „persoană”.

Celor care au primit Cuvântul (în trecut), adică se încred în Mesia (în prezent) li s-a dat autoritatea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu, care are un singur născut, spun versetele înfăţişate mai sus.

Dar aici textul ne nedumireşte: în ce fel Tatăl, care are un singur-născut, poate avea mai mulţi născuţi care, şi mai paradoxal, au dreptul de a deveni copii ai Săi? Pentru a da un răspuns acestei întrebări, să iscodim Sfintele Scripturi.

Un studiu al paternităţii lui Dumnezeu revelate în Biblie ne descoperă că El este Tată în patru moduri; altfel spus, putem vorbi despre paternitatea împătrită a lui YHVH.

În primul rând, YHVH este Tatăl întregii creaţii, „Creatorul văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, dar mai ales al omului. Aceasta este „paternitatea creatoare” şi o regăsim în versete de genul Genesa, 1-2; Psalmii, 8:4-8; 82:6; Evanghelia după Luca, 3:38b; Faptele apostolilor, 17:24,25,28.

123 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.124 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în versetul 18.125 În original, în versetul 18 apare termenul monogenes, pe care Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Vezi discuţia de mai sus.126 În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro127 Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.

72

În al doilea rând, YHVH este Tatăl poporului Yisra’el, „fiul iubit” chemat din Egipt. Versete de tipul celor găsite în Exodul, 4:22,23; Osea, 11:1; Isaia, 64:8,9; Ieremia, 31:9; Maleahi, 1:6; 2:10, ne exemplifică această „paternitatea etnică”.128

În al treilea rând, după paternitatea creatoare şi cea etnică, mai există paternitatea metaforică a lui Elohim vizavi de David (Psalmii, 2:7) şi de Şelomoh (II Sam. 7:14; I Cr. 17:11-14; Ps. 89:26-28). Dar Psalmul 2:7 are el însuşi un nivel mai profund de interpretare, afirmat de rabbi Şa’ul (ap. Pavel) în Faptele apostolilor, 13:33, şi de scriitorul Epistolei către evrei, 1:5a şi 5:5. Pasajul II Samuel, 7:14 este resemnificat chiar în II Samuel, 7:13,16; I Cronici, 17:13,14, iar apoi este resemnificat în I Cronici, 17:12,14b, în Evanghelia după Luca, 1:30-33 şi în Epistola către evrei, 1:5b. Versetul de-aici afirmă un adevăr tainic şi incomprehensibil: YHVH are un Fiu singur-născut, (gr., monogenes), pe Yeşua. El nu e singurul Fiu al lui Dumnezeu, ci este singurul-născut, având o „generare”, adică o naştere unică şi o natură unică, dumnezeiască (Evanghelia după Ioan, 1:1; 20:28), iar filiaţia Sa diferă de „filiaţia” metaforică a Israelului. Louis Berkhof, un celebru teolog sistematician reformat, defineşte naşterea Fiului lui Dumnezeu ca fiind „actul etern şi necesar al Primului Ipostas din Trinitate prin care El, în cadrul Fiinţei dumnezeieşti, este temeiul unei a doua Subzistenţe personale întocmai ca a Sa, punând acest al doilea Ipostas în posesia întregii esenţe dumnezeieşti, fără vreo împărţire, înstrăinare sau schimbare.”129

Vom vorbi puţin mai jos despre aceasta.În fine, după paternitatea generatoare în care Tatăl „naşte” pe Fiul, YHVH mai

este şi Tatăl adoptiv al credincioşilor în El prin Yeşua (Io. 1:12; I Io. 3:1,2; Gal. 3:26; 4:5; Rom. 8:14-17).

Şi o ultimă iscodire: poate Tatăl să nu fie tată? Da: metaforic vorbind, necredincioşii au ca tată pe diavolul (Io. 8:44a). Vom continua discuţia la nota de la Matei, 3:17.

Y Y Y

128 Evreii înşişi recunosc această paternitate, a se vedea, de exemplu, faimoasa rugăciune Avinu, Malkenu, „Tatăl nostru, Regele nostru”.

129 Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA, 1988, p. 94.

73

Capitolul al XIV-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:14:ÎNOMENIREA ŞI SLAVA CUVÂNTULUI

14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit130 printre noi.Şi noi am privit slava Lui,

o slavă ca a singurului-născut131 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.

Aici, şaliach Yochanan, apostolul Ioan, declară dintr-o răsuflare că Logos-ul, Dabar/Memra S-a făcut trup de carne sau S-a înomenit, că El Şi-a înălţat cortul sau a „cortuluit” printre oameni, că era plin de har şi de adevăr; că El avea o slavă pe care „ei” au privit-o, o slavă întocmai cu slava singurului-născut din Dumnezeu-Tatăl.

Aceste afirmaţii sunt extrem de puternice pentru un cititor modern. Erau ele la fel de puternice şi pentru un auditor ne-evreu al apostolului? Dar auditorii evrei: auzind ei că Logos-ul S-a întrupat, că Dumnezeu-Tatăl are un singur-născut, au simţit ei, oare, o oroare pe plan religios şi un blocaj pe plan afectiv?...

130 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.131 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în versetul 18.

74

Mai întâi vom examina afirmaţiile versetului şi apoi vom pipăi sufletele auditorilor.

Vom începe cu examinarea afirmaţiei „Cuvântul S-a făcut trup de carne”, care trebuie amplasată în contextul său: Logos-ul, care era de la început, care era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu, principiul prin care şi mediul în care fuseseră create toate, S-a făcut „trup de carne” – orice ar însemna această sintagmă. Acordând verbului atenţia cuvenită, remarcăm că el este folosit la diateza reflexivă, ceea ce înseamnă că Logos-ul S-a făcut pe Sine trup de carne, nu un agent exterior, cum ar fi Dumnezeu-Tatăl, L-ar fi făcut ca atare. Se reafirmă faptul că Logos-ul exista anterior incarnării Sale şi că El Însuşi luase decizia de a Se face „trup de carne”, nu fusese obligat s-o facă.

Însă, în definitiv, luând singur decizia de a Se face „trup de carne”, ce a decis Cuvântul să devină? Textul grecesc per se nu ne dă explicaţii. Termenul grecesc folosit este sarx, care traduce ebraicul basar, şi-i extinde sfera semantică şi conceptuală.

Termenul evreiesc bāsar desemnează, după Cristian Bădiliţă132 „1) orice făptură vie (vietate), om sau animal; 2) persoana cuiva; 3) totalitatea fiinţei; 4) corpul, alcătuit din carne şi sânge, principiu al vitalităţii.” Aici bāsar – ne spune cărturarul român – „apare cu sens peiorativ, ca simbol al pământescului opus divinului/spiritualului/duhului (cf. 8,15).”

Însă termenul grecesc sarx nu doar traduce ebraicul bāsar, ci îi şi extinde sfera semantică şi conceptuală: sarx înseamnă tot ceea ce constituie individul uman, duh, suflet şi trup, cu tot cu natura sa omenească, cu limitările sale. Prin urmare, Logos-ul Şi-a asumat duh, suflet şi trup, întreaga natură omenească, cu limitările sale, dar, evident, asumându-şi această natură, nu şi-a asumat păcatul, cf. Epistola către evrei, 4:15.

Cărturarul român mai clarifică: „Sarx desemnează aici condiţia umană, finită, muritoare, fragilă, în raport cu divinitatea. Evanghelistul folosise deja termenul « om » pentru a-l desemna pe Ioan Botezătorul”.

Tot după domnia sa ne-am orientat şi atunci când am preluat traducerea „trup de carne”. Explicaţia este următoarea: „Am preferat traducerea unui singur cuvânt grecesc prin două româneşti, pentru a nu pierde nici o nuanţă a sa. Doar « carne » ar fi şocat stilistic; doar « trup » ar fi sărăcit sensul de nuanţa lui antidocetă, esenţială în context.”

Aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu, care era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu S-a făcut nu trup, soma, ci sarx, „carne” sau „trup de carne”, cu toate implicaţiile care decurg din aceasta.

Să vedem care erau reverberaţiile acestei declaraţii în sufletele auditorilor barbari şi elenişti, pe de-o parte, şi a evreilor mozaici şi mesianici, pe de altă parte.

„Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne...” în gândirea audienţei:Înomenirea Logos-ului în gândirea barbară şi elenistă;Înomenirea Logos -ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor.

Înomenirea Logos -ului în gândirea barbară şi elenistă

132 A se vedea Cristian Bădiliţă, pe http://mariuscruceru.files.wordpress.com/2009/10/extras-badilita.pdf

75

În istoria gândirii şi a religiozităţii, comunităţi de oameni de pretutindeni afirmaseră că locuinţa zeilor nu este printre muritori (Dan. 2:11), însă prin intermediul religiilor născocite oameni şi prin superstiţii zeii puteau fi totuşi „aduşi” printre oameni. De exemplu, în spaţiul geografic şi cultural egiptean se credea că zeul suprem al panteonului se întrupa în faraon, acesta fiind atât fiul zeului Ra, cât şi zeul însuşi.

În Persia dinastiei ahemenizilor, regii ajunseseră să fie consideraţi zei întrupaţi. Când Alexandru cel Mare a cucerit Mezo-Persia, el a venit în contact cu această convingere şi a avut tendinţa de a o adopta. Numai moartea sa timpurie l-a mai împiedicat s-o facă, dar ideea rămăsese.

Când romanii au cucerit Elada pe plan militar, ei înşişi au fost cuceriţi pe plan cultural şi filosofic. Astfel, ideea divinizării unui om a ajuns şi la romani, prin filiera elenistă (mai degrabă decât prin Egipt), chiar dacă a avut de aşteptat prăbuşirea Republicii şi instaurarea primului Împărat, Octavianus, care a fost denumit Augustus – „cel venerat”. El mai era şi divi filius, „fiul divinităţii”, deşi, iniţial, sintagma se referea la Iulius Caesar, divinizat după moarte.133 Întreaga titulatură a lui Octavianus era Imperator Caesar Divi Filius, Augustus, tribunicia potestatae, princeps senatus, pontifex maximus, pater patriae. De-aici şi până la a considera că împăratul roman este un zeu întrupat, sau geniul manifestat al cetăţii Roma, a fost un pas foarte mic, şi atât romanii cât şi popoarele cucerite sau regatele clientelare n-au ezitat să-l facă.

Actualizând lucrurile, putem spune că acum suntem la sfârşitul istoriei. Deja se-aud paşii lui Mesia, iqvot Maşiyach. În câţiva ani, grabnic, se va arăta iarăşi unul care, om fiind, se va pretinde Dumnezeu şi va porunci închinarea la sine. Dar adevăratul Dumnezeu înomenit îl va spulbera.134

Înomenirea Logos -ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor

Evreii de astăzi, începând cu cei din perioada medievală, citind că Logos-ul S-a întrupat, că Dumnezeu-Tatăl are un singur-născut, simt o oroare pe plan religios şi un blocaj pe plan afectiv... Cum stăteau lucrurile în cazul evreilor din antichitate, cei cărora le predica Yochanan?

Discursul lui Yochanan arată fie genialitatea sa, fie inspiraţia Duhului Sfânt, fie ambele. În ce ne priveşte, nu ezităm să declarăm a treia variantă, pentru că apostolul este inimitabil prin gingăşia cu care prelucrează sufletele cititorilor săi evrei în vederea împlinirii scopului pe care-l are: cel de-a declara că Yeşua este Mesia şi, mai mult, că este Fiul lui Dumnezeu şi, chiar mai mult, că este Dumnezeu întrupat. El era absolut sigur că aceste declaraţii urmau să producă tensiuni maxime; aşadar, el le vorbise mai întâi despre Cuvânt, stârnind afecţiunea lor faţă de Cuvântul scris, Torah. Apoi, cu blândeţe, le adusese aminte că Philon spusese că Logos-ul era Raţiunea Divină, intelectul dumnezeiesc transcendent, „fiul mai mare al lui Dumnezeu”, cauza instrumentală prin care au fost create toate lucrurile. Probabil că apostolul adusese vorba despre faptul că, în

133 Aici ne amintim de o gafă făcută de judecătorul Ghedeon: israeliţii îi propun să devină rege peste ei, întrucât el îi izbăvise de madianiţi. El refuză această onoare prin cuvinte care, aparent, erau pline de evlavie („YHVH să fie rege peste voi”) dar, cu toate acestea, pe fiul provenit din ţiitoarea lui de la Sihem îl numeşte Abimelech, care înseamnă „Tatăl meu este rege”. Altfel spus, „eu nu sunt rege, dar tatăl fiului meu este rege” sau „eu nu sunt rege, dar fiul meu este fiul unui rege”... Vezi Judecători, 8:22-31.134 A doua epistolă a lui Pavel către tesaloniceni, 2:3-8.

76

Pesachim 54a, Talmudul135 spunea despre cele şapte entităţi anterioare existenţei Universului, printre care era şi Numele lui Mesia, care era veşnic.136 Apoi le amintise de conceptul de lumină şi de înainte-mergătorul mesianic care urma să semene cu profetul Eliyahu; îi înduioşase cu calitatea de Tată a lui Dumnezeu, şi apoi, după o pregătire a inimii, le spune că Dumnezeu S-a întrupat! HalleluYah, S-a înomenit! În cele din urmă, după o maximă pregătire a inimii, le-o spusese!...

...Şi oare evreii chiar l-au crezut?... Nu ne grăbim să afirmăm că „da”...dar aici sesizăm, în continuare, o mostră rară de grijă pastorală şi o inteligenţă sclipitoare: apostolul continuă să fructifice exact cele mai bine-cunoscute concepte ale iudaismului, slava, harul şi îndurarea lui Dumnezeu. El rosteşte aceleaşi vechi cuvinte, cunoscute de evrei, dar face ca sensurile lor să prindă viaţă din nou, o viaţă îmbogăţită. Să vedem mai concret despre ce este vorba.

Pe de-o parte, evreii aveau Revelaţia Tanakh-ului, care spunea în repetate rânduri că Dumnezeu nu este om (Num. 23:19; I Sam. 15:29), că El interzicea până şi „chipurile”, reprezentările artistice făcute cu scop doxologic (vezi Decalogul), întrucât El era Dumnezeu, sus în Ceruri şi jos pe Pământ (Deut. 4:39), şi chiar Cerurile şi Cerurile Cerurilor nu-L puteau cuprinde (II Cr. 6:18). Conform Revelaţiei, evreii aveau convingerea de neclintit în absoluta imaterialitate a lui YHVH. Deci, cum ar fi putut Creatorul infinit să accepte să se mărginească, să se limiteze, să Se încorseteze într-un om?... „Concepţiile Neamurilor în mijlocul cărora trăim noi, concepţii păgâne privitoare la zeii întrupaţi, sunt contrare Scripturilor noastre şi sunt categoric păgâne”, îşi ziceau ei. Şi în timpurile celui de-al doilea Templu, când vreun fiu al lui Avraham credea altfel, evreii îl suspectau de idolatrie şi deveneau foarte virulenţi cu el.

Pe de-altă parte, evreii înşişi erau nedumeriţi vizavi de imaterialitatea Zeului lor, de ceea ce era simultan transcendenţa şi totuşi imanenţa Acestuia. Acest popor de monolatri stricţi ştiau că Zeul lor era absolut sfânt, totalmente separat de păcat, transcendent în sfinţenia Sa, dar care, cu toate acestea, era nu numai un zeu care venea în contact cu lumea (pe care, deşi El o crease „foarte bună”, se păcătoşise ulterior), ci chiar crease lumea! Evreilor le era absolut străină credinţa într-un deus otiosus, un zeu care a creat, pentru ca mai apoi să se retragă undeva, departe, lăsând Universul să funcţioneze după nişte legi inexorabile, iar el evitând implicarea, fiind insensibil la doleanţele oamenilor, nesimţitor la durerile lor, cuprins de atharaxie. Categoric nu! Dumnezeul evreilor era cât se poate de activ: El crease Universul, comunicase cu patriarhii, Îşi izbăvise poporul din robia Egiptului, Se implicase activ în treburile poporului şi vorbise cu ei pe Muntele Sinai şi cu Moşe de la înălţimea chivotului sfânt. Bref, chiar dacă nu avea un chip vizibil, El se manifestase vizibil, Se învederase!

Dar dacă evreii nutreau o credinţă care susţinea desăvârşita imaterialitate a lui Dumnezeu, asta nu înseamnă că ei uitaseră un concept formidabil din Revelaţie: slava lui YHVH. Acest concept este menţionat ca fiind strâns legat de înomenirea Cuvântului şi va mai apărea pe parcurs137, aşa că merită să inserăm aici câteva idei despre el.

135 Despre Talmud se spune că a fost scris începând din veacul al II-lea sau al III-lea al erei noastre. Corect: atunci a început procesul de scriere a sa – iar ulterior, şi de codificare a sa. Dar discuţiile rabinice care vor fi aşternute în scris existau deja de prin veacul al II-lea î.e.n., iar scrierea nu a făcut decât să le consemneze, pentru a nu se pierde atunci când murea câte un învăţat evreu.136 Mica, 5:2.137 De exemplu, în pericopa „Buna-vestire” din Evanghelia după Luca, 1:26-38; pericopa „Preschimbarea apei în vin”, din Evanghelia după Ioan, 2:11; pericopa „Transfigurarea”, din Evanghelia după Matei, 17.

77

În primul rând, ce înseamnă „slavă”? Termenul ebraic kavad înseamnă „a fi greu, îngreunat, a avea greutate, a fi numeros, a abunda în (bogăţii, prestigiu, tărie, splendoare, frumuseţe, maiestuozitate)”. Există oameni cu slavă (Yosef, în Gen. 45:13; regi, în Prov. 14:28), Templul avea slavă (I Cr. 22:5), dar mai ales YHVH avea slavă.

Ce semnifica această „slavă”? Cumva, un nor strălucitor, dens, o strălucire radioasă şi vizibilă? Unii vor susţine că da...şi nu vor greşi deloc:

33 ...Şi astfel, Moise a isprăvit întreaga lucrare. 34 Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii şi slava Domnului a umplut Tabernaculul. 35 Moise n-a putut să intre în Cortul Întâlnirii deoarece norul se aşezase deasupra lui şi slava Domnului umplea Tabernaculul. 36 În toate călătoriile lor, israeliţii porneau atunci când norul se ridica de deasupra Tabernaculului; 37 când norul nu se ridica, ei nu porneau, dar în ziua în care acesta se ridica, plecau şi ei. 38 Norul Domnului era deasupra Tabernaculului ziua, iar noaptea, în nor era un foc sub privirea celor din casa lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor. Exodul, 40:33b-38.

Aceşti cititori vor spune că slava este grea, copleşitoare şi că apostolul Pavel, atunci când vorbea despre „o greutate veşnică de slavă”138, se referea obligatoriu la această slavă care te poate turti prin masa sa. Poate că aceştia ar spune că norul acesta de slavă este prezenţa manifestată a lui Dumnezeu: în definitiv, Dumnezeu vorbea cu Moşe din norul de slavă aşezat pe chivotul din Locul Preasfânt:

21 Să pui Capacul Ispăşirii deasupra Chivotului, iar în Chivot să pui Mărturia pe care ţi-o voi da. 22 Acolo, deasupra Capacului Ispăşirii, între cei doi heruvimi care sunt pe Chivotul Mărturiei, mă voi întâlni cu tine şi îţi voi da toate poruncile pentru israeliţi. Exodul, 25:21,22.139

89 Când Moise intra în Cortul Întâlnirii ca să vorbească cu Domnul, el auzea vocea Lui vorbindu-i dintre cei doi heruvimi, de deasupra Capacului Ispăşirii care este pe Chivotul Mărturiei; aşa îi vorbea El.Numeri, 7:89.140

Aceste lucruri pământeşti erau, de fapt, reprezentări ale unor realităţi cereşti:

1 M-am uitat şi iată că peste întinderea care se afla deasupra capetelor heruvimilor se vedea ceva ca o piatră de safir141 care semăna la înfăţişare cu un tron. Ezechiel, 10:1.142

Rabini de binecuvântată memorie trăitori în perioada medievală au denumit această slavă Şekhinah şi argumentau că Şekhinah era acolo unde se întâlneau privirile

138 A doua epistolă a lui Pavel către corinteni, 4:17.139 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Exodul25140 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Numeri7141 10:1 Sau: lapislazuli. N. tr.142 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Ezechiel10

78

celor doi heruvimi de pe Capacul Ispăşirii pus peste Chivotul Mărturiei amplasat în Locul Preasfânt. Deci, din Şekhinah, slava lui Dumnezeu, origina Dabar, Cuvântul lui Dumnezeu. Între Slavă şi Cuvânt exista o relaţie „organică”.

În plus, slava lui Dumnezeu deşi fenomenologizată prin norul radios coborât peste Cortul Întâlnirii, era imaterială; unul dintre corolarele importante ale acestui fapt este acela că ea era un fel de „punte” între Cel Preasfânt şi cei preapăcătoşi: Dumnezeu, prin slava Sa, venea în contact cu o creaţie căzută în păcat fără a fi pângărit sau contaminat de păcat.143 Ca atare, Dumnezeu, deşi devenea imanent, rămânea transcendent.

Aici apostolul Yochanan spune auditorilor evrei, fie mozaici, fie mesianici, că, în trecut Dumnezeu demonstrase moduri în care Se arătase în lumea păcătoasă fără a Se pângări, prin intermediul Slavei Sale, care era o teofanie, o manifestare concretă, deşi imaterială, a caracterului Său, a atributelor Lui.

Însă, dincolo de slava-nor dumnezeiesc, mai există o conotaţie a termenului kavad, şi un cititor atent va sesiza faptul că am adus în discuţie slava radioasă a lui Dumnezeu şi caracterul Lui şi se va întreba, poate, ce ne-a determinat să juxtapunem elemente aparent disparate. Răspunsul trebuie dat tot în cadrul discursului adresat evreilor; pentru ei, slava lui Dumnezeu nu însemna doar strălucirea radioasă vizibilă întregului popor în timpul peregrinărilor lor în pustie, ci şi caracterul lui Dumnezeu, şi lucrul acesta este clar din experienţa unică pe care a avut-o Moşe când a cerut să vadă slava DOMNULUI.

Punctul de pornire al experienţei este în Exodul, 33:12 şi 13, moment în care Moşe Îi cere lui Dumnezeu să-i arate „căile” Sale: Moşe cerea nu numai să vadă efectele acţiunilor divine, ci principiile pe baza cărora acţiona Dumnezeu, modus operandi al Său; când Dumnezeu acceptă, Moşe prinde curaj şi-I cere mai mult: „Arată-mi slava Ta” (v. 18). Răspunsul dumnezeiesc pare să fie incongruent: Dumnezeu îi replică lui Moşe că-i va arăta ceea ce Dumitru Cornilescu traduce drept „frumuseţea” Sa (v. 19). Termenul ebraic original tuv (Strong 2898) înseamnă, de fapt, bunătatea supremă sau frumuseţea desăvârşită. Altfel spus, Moşe cere să vadă esenţa lui YHVH, lăuntrul Lui, caracterul Său în intimitate: „Doamne, vreau să văd nu doar CE lucrezi, CUM acţionezi şi DE CE acţionezi aşa cum o faci, ci şi CUM eşti Tu în Tine Însuţi...” Răspunsul despre care spuneam că, aparent, era incongruent, este: „Moşe, îţi voi arăta bunătatea Mea supremă, frumuseţea Mea desăvârşită, slava Mea, dar nu Faţa Mea” (versetele 19-23). Citind următoarele versete, să încercăm să vedem cu ochii minţii această secvenţă absolut dramatică:

5DOMNUL S-a coborât într-un nor, a stat cu el acolo şi a proclamat Numele de „DOMNUL”. 6 DOMNUL a trecut prin faţa lui şi a strigat:„DOMNUL, DOMNUL Dumnezeu, este milostiv şi binevoitor, încet la mânie şi plin de îndurare şi credincioşie.7El Îşi păstrează îndurarea faţă de mii de generaţii, iertând nedreptatea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel vinovat, ci pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la a treia şi a patra generaţie!”Exodul, 34:5-7.144

143 În Evul Mediu, Grigore de Palama va elabora învăţătura despre Creaţia prin energiile divine necreate, iar Qabbalah va vorbi despre sefirot, creaţia prin emanaţii.144 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Exodul34.

79

Şi, vorbind din punctul de vedere pastoral, notăm răspunsul care trebuie dat atunci când se aminteşte despre caracterul lui Dumnezeu:

8Moise şi-a plecat repede capul la pământ şi s-a închinat.

Să recapitulăm puţin: Moşe cere să vadă slava lui YHVH, iar Acesta îi vorbeşte despre... caracterul Său. Mila, bună-voinţa, îndelunga-răbdare, îndurarea şi credincioşia, bunătatea, iertarea lui Dumnezeu pot fi însumate într-un singur termen evreiesc: chesed.145 El este extrem de dificil de tradus printr-un singur cuvânt; când învăţaţii evrei au tradus Biblia în greacă, pe la anul 250 î.e.n., şi au dat lumii ceea ce este îndeobşte cunoscut ca fiind Septuaginta (LXX), ei au tradus chesed drept charis146, care în Biblia tradusă de Dumitru Cornilescu apare drept „har”. Apud Iosif Ţon147, termenul „har” s-ar putea traduce mai corect prin „bunătate generoasă” iar un alt cuvânt apropiat ar fi „mărinimie”.

Însă din revelarea de Sine pe care o face Dumnezeu, mai desprindem câteva calităţi: El denunţă nedreptatea ca fiind nedreptate, răzvrătirea ca fiind răzvrătire şi păcatul ca fiind păcat, şi acţionează: iartă aceste transgresări, dar pedepseşte justiţiar nu doar vinovaţii, ci şi următoarele trei-patru generaţii148. Această acţiune justiţiară ţine de adevărul Său intrinsec, de emet149, care mai înseamnă „credincios cuvântului dat, fidel promisiunii făcute”. Ne aducem aminte de termenul „credincios”, emet, pe care l-am întâlnit şi când vorbeam despre Apocalipsa, 3:14. Acolo notam: „O calitate precum credincioşia, caracterul unui lucru care este demn de încredere sau credibil, nu putea scăpa de jocurile de cuvinte ale rabinilor. În ebraică, credincios este emet (...), termen format din ayin, mem şi tav, adică din prima literă a alfabetului ebraic, din litera din mijloc şi din ultima literă, ca şi cum ar fi începutul, conţinutul şi sfârşitul unui discurs. Juxtapusă următoarei calităţi, adevărul, ar însemna că adevărul trebuie să fie demn de încredere sau credibil de la început până la sfârşit şi pe tot parcursul său. Dacă în Exodul, 34:6 Dumnezeu-Tatăl este adevărat, şi în Apocalipsa, 3:14, Yeşua este Martorul credincios şi adevărat, rezultă cel puţin corolarul că Tatăl şi Yeşua sunt părtaşi adevărului.”

Aici, însă, mai trebuie să observăm ceva: pasajul din Exodul care vorbeşte despre pedeapsă are ca substrat o altă calitate dumnezeiască, aceea a sfinţeniei. Deci, adevărul lui Dumnezeu este credincioşia Sa, dreptatea Lui şi sfinţenia Sa care acţionează conform justiţiei.

Aşadar, slava lui Dumnezeu nu este numai norul strălucitor, dens, o strălucire radioasă şi vizibilă, ci şi caracterul lui Dumnezeu, natura intimă şi esenţială a lui Dumnezeu, harul şi adevărul, sau bunătatea generoasă şi credincioşia lui Dumnezeu. Nu vorbim acum despre echilibrul în care sunt ţinute aceste calităţi, ci despre faptul că lucrul acesta este atât de important încât cupletul chesed ve-emet, „bunătatea şi credincioşia” este redat în Tanakh de peste 100 de ori, iar Yochanan, în discursul său în limba greacă îl traduce ca charis kai aletheia.150

145 Termen înseriat de Strong cu nr. H 2617.146 Termen înseriat de Strong cu nr. G 5485.147 http://iosifton.blogspot.com, articolul „Semnificaţia Întrupării Fiului lui Dumnezeu”, 24 dec. 2010.148 Nu dezbatem aici semnificaţia acestei afirmaţii.149 Termen înseriat de Strong cu nr. H 571.150 Iosif Ţon, op. cit.

80

Deci, harul şi adevărul lui Dumnezeu S-au făcut om, S-au înomenit! Iar harul şi adevărul de-aici sunt două atribute dumnezeieşti distincte, nu o hendiadă care „face referire la adevărul plin de har al lui Dumnezeu”, aşa cum scriu Moises Silva şi Walter C. Kaiser.151

Însă despre înomenirea Cuvântului, despre ce înseamnă şi ce nu înseamnă aceasta, precum şi despre motivele înomenirii, vom mai avea ocazia să discutăm şi mai târziu. Aici mai semnală doar faptul că, din punct de vedere teologic, acest fapt al înomenirii Cuvântului se numeşte „enipostaziere”, termen pretenţios, care provine de la un alt termen „Ipostas”, intrat în vocabularul teologic românesc din grecescul hupostasis, adică hupo-, „sub, dedesubt”, şi stasis, „stare”. Jean Calvin traducea hupostasis, „Ipostas”, ca fiind „subzistenţă“, Jaroslav Pelikan spune că Ipostas este „o singură substanţă care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr”, iar Charles Ryrie îl defineşte ca fiind o „existenţă necesară”. Mai simplu, am putea spune că un Ipostas este una dintre Persoanele Dumnezeirii, cu tot ce implică aceasta.

La modul Său de subzistenţă în Dumnezeire, Fiul, ca Ipostas, Îşi asumă natura omenească. „În unirea ipostatică, firea omenească nu mai are un centru sau subiect omenesc fiinţial autonom, pentru că este en-ipostaziată, adică centrată în persoana Cuvântului, asumată în subiectul Acestuia, fără să fie absorbită.”152 Ca atare, nu trebuie să facem o confuzie între „unirea după ipostas” şi „unirea după natură”.

Acest fapt face parte din categoria cristologiei „de sus”: Yochanan nu vorbeşte despre Mesia ca primindu-Şi (sau, mai corect, luându-Şi) existenţa de pe Pământ, prin naştere, aşa cum fac evangheliştii Matei şi Luca, ci fiinţând anterior naşterii omeneşti, venind „de sus”; în viziunea lui Yochanan, Mesia nici măcar nu se naşte, ci Se face trup de carne.

Aici am atins câteva chestiuni legate de înomenirea şi slava Cuvântului. Vom mai reveni asupra lor.

Y Y Y

151 Moises Silva şi Walter C. Kaiser, Introducere în hermeneutică – În căutarea înţelesului, Edit. LOGOS, Cluj-Napoca, 2006, trad. Emanuel Conţac, p. 109152 http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/enipostaziere-85191.html

81

Capitolul al XV-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:14:LOGOS ŞI MO’ED

14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit153 printre noi.Şi noi am privit slava Lui,

o slavă ca a singurului-născut154 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.

Probabil că acest capitol va solicita din partea cititorilor noştri depunerea unor eforturi suplimentare pe palierele filologic, cultural, conceptual şi teologic, precum şi o sporire a capacităţii de discernământ spiritual şi critic.

Să vedem, mai întâi, ce înseamnă termenul mo’ed, pe care l-am inserat în titlu?Tehnic vorbind, termenul mo’ed155 înseamnă o întâlnire stabilită de o persoană cu

alta sau mai multe (adunare), întâlnire care se desfăşoară într-un loc stabilit, la un timp stabilit, având un scop clar definit.156

153 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.154 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în versetul 18.155 Înseriat cu nr. H Strong 4150.156 Termenul grecesc kairos nu acoperă aceeaşi sferă semantică, el redând doar temporalitatea şi trebuind să fie tradus drept „timp prestabilit”, „soroc”.

82

Luând-o puţin înaintea evenimentelor, precizăm că Sfintele Scripturi vorbesc despre mo’ed ca semnificând adunarea poporului israelit, care se întruneşte într-un loc stabilit, anume Yeruşalayim, la un timp stabilit – Praznicele – pentru a se întâlni cu YHVH, având un scop clar definit: reconsolidarea relaţiei cu YHVH prin ispăşire şi închinare. Această afirmaţie neagă orice i-ar fi contrar: aşadar israeliţii (şi nu păgânii) se întâlneau la Yeruşalayim (şi nu în crânguri sau sub orice copac verde) la Praznicele stabilite de YHVH (şi nu stabilite de calculele sau interesele omeneşti, religioase sau politice) pentru a-şi reîncălzi relaţia cu YHVH (şi nu cu alte zeităţi, şi nici măcar unii cu ceilalţi).

În altă ordine de idei, în cadrul hermeneuticii există un principiu exegetic denumit „tipologie”. Avem nevoie de câteva cunoştinţe despre tipologie care ne vor fi folositoare în demersul nostru, pentru că este timpul să analizăm nu doar rolul comemorativ al Şabatului, ci şi calitatea sa de tip al odihnei escatologice, pe care o prefigurează.

Termenul „tipologie” provine din grecescul typos.157 Rădăcina typ- (vezi typto, a lovi) a însemnat, iniţial, o lovitură. De la această valoare denotativă, s-a ajuns la conotaţii multiple:

1. o urmă vizibilă, ca semn al unei lovituri. Urma poate fi de mai multe feluri:a. semnul imprimat lăsat de aplicarea peceţii sau a sigiliului pe ceara roşie

sau pe plumbul pus pe scrisoare sau pachet;a. imprimarea, gravarea sau ştanţarea făcută de un poanson;b. o vânătaie sau chiar o cicatrice („semn”, în Ioan, 20:25, versiunea Dumitru

Cornilescu);c. o formă, o reprezentare, o figură, adică o imagine plastică a unei fiinţe sau

a unui obiect, redată prin sculptură (deci o statuie), desen, pictură, etc. („chip”, în Fapte, 7:43; versiunea Dumitru Cornilescu);

2. o formă, o matriţă, un cofrag, un tipar, un contur, un şablon („dreptar”, în Romani, 6:17, versiunea Dumitru Cornilescu);

3. sensul sau substanţa unei scrisori („cuprins”, în Fapte, 23:25, versiunea Dumitru Cornilescu);

4. un tipar, un model, un exemplu („chip”, în Fapte, 7:44, Evrei, 8:5, versiunea Dumitru Cornilescu); a. în sens etic: pildă – fie de imitat (asemănare), fie de evitat (I Tesaloniceni,

1:7; II Tesaloniceni, 3:9; I Corinteni, 10:6; Filipeni, 3:17; I Timotei, 4:12; Titus, 2:7; I Petru, 5:3);

b. în sens doctrinar, un tip („o icoană preînchipuitoare”, Romani, 5:14).

Ideea comună acestor conotaţii, care străbate sensul lor, este simplă: asemănarea. Typos seamănă cu ceva. Acel ceva este antitypos,158 antetipul. În uzajul său neo-testamentar (de exemplu, Evrei, 9:24; vezi şi relaţia cu 9:9, unde apare parabole; I Petru, 3:21), el semnifică „corespondent lui..., asemănător cu..., analog cu...”.159

157 Concordanţa Strong G5179 tupos (typos); din G5180.158 Concordanţa Strong G 499: antitupon (antitypon), neutrul unei comparaţii de la G 473 şi G 5179.159 Traducerea „similar, identic“, făcută de Bărnuţ, Daniel, Hubert, Emeric, Kovacs, Jozsef, Dicţionar grec-român pentru studiul cuvintelor Noului Testament, un dicţionar bun altfel, este regretabilă, întrucât „similar” semnifică „de acelaşi fel, aceeaşi natură”, iar „identic” înseamnă „care coincide întru totul cu

83

Vizavi de această relaţie, William G. Moorehead spune în felul următor:

O persoană, un eveniment sau un lucru este modelat sau denumit în aşa fel încât să se asemene cu altul; unul este făcut să corespundă altuia într-o anumită trăsătură esenţială; şi în anumite cazuri, unul se potriveşte celuilalt. Cele două sunt denumite tip şi antetip, iar legătura dintre ele este corespondenţa, similaritatea unuia cu celălalt.160

Iar Dicţionarul biblic dă o ultimă tuşă de penel:

Tipologia: un mod de a descrie istoria biblică a mântuirii astfel încât fazele ei de început sunt privite ca anticipări ale fazelor ulterioare, sau unele faze târzii sunt privite ca o recapitulare sau împlinire a unor faze anterioare. ...În limbajul acestei gândiri evenimentele vechi din prima parte a Bibliei au constituit un prototip pentru ceea ce avea să urmeze mai târziu. Evenimentele de mai târziu au fost o recunoaştere şi o împlinire a celor mai vechi. De-asemenea, se poate spune că evenimentele succesive din istoria mântuirii dezvăluie un tipar repetat în activitatea divină, un tipar pe care scriitorii Noului Testament au crezut în timp ce-l scriau că l-au descoperit în forma sa definitivă.161

Mai concret, este vorba de relaţia dintre reprezentant şi reprezentat, semnificant şi semnificat, copie şi original, umbră şi obiect, schiţă şi construcţie.

(Se contestă, în acest fel, definiţia dată de Strong’s Concordance: „corespondent ["antetyp"], adică un reprezentant, copia fidelă, perechea, replica, duplicatul.”)

Acelaşi neîntrecut William G. Moorehead mai face o precizare importantă privitoare la relaţia dintre tip, profeţie şi simbol :

Un tip întotdeauna prefigurează ceva ce ţine de domeniul viitorului. Un tip scriptural şi o profeţie predictivă au aceeaşi substanţă, doar forma lor diferă. Acest lucru face o distincţie între un simbol şi un tip. Un simbol poate reprezenta un lucru care ţine de domeniul prezentului, sau al trecutului, precum şi al viitorului, de exemplu simbolurile din Cina Domnului, dar un tip priveşte totdeauna spre viitor; în el trebuie să existe necesarmente un element predictiv.162

Mai trebuie să afirmăm un lucru: tipul şi antetipul nu sunt situaţii absolut identice sau „paralele”.163 Ele sunt analoge.

Să dăm exemple de relaţie tip-antetip: înjunghierea mielului de Paşte este tipul, crucificarea lui Isus este antetipul. Exclamaţia lui Ioan Botezătorul „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Io. 1:29b) sau „Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit” (I Corinteni 5:7b) sunt astfel de relaţii descoperite de Apostolii Ioan şi Pavel.164

ceva sau cu cineva; la fel cu altceva sau cu altcineva; aidoma, întocmai” (vezi şi „funcţie identică”), or între tip şi antetip nu există o identitate perfectă. Natura, substanţa, esenţa antetipului este diferită.160 Moorehead, William G., art. „Type”, în International Standard Bible Dictionary.161 Art. „Tipologie”, în Dicţionarul Biblic, p. 1294-1296 şi Edmund P. Clowney, Dezvăluirea tainei, edit. Făclia, Oradea, 1998, trad. D. Moga, p. 7.162 William G. Moorehead, op. cit.163 Când se studiază Evangheliile sinoptice, se spune că un text aflat în Matei îşi are un text „paralel” în Luca, de exemplu. Afirmaţia este complet eronată atât sub aspect matematic, cât şi filologic. Eventual textele sunt analoge, asemănătoare, dar nu paralele.164 Se consideră foarte des că Potopul noahic este un simbol al botezului celui care a ajuns să creadă în Yeşua dar, după W.E. Vine, Potopul este un „tip” şi botezul este un „tip corespondent” al realităţii spirituale a morţii, îngropării şi învierii credinciosului în identificarea sa cu Mesia.

84

Poate că sunt unii care vor cere lămuriri zicând: „Sună destul de complicat... Oare chiar aşa să stea lucrurile? În definitiv, apostolii nu şi-au gândit operele în greacă, ci în ebraică, şi limba lor maternă nu cunoaşte termenii ‚tupos-antitupos’”.

Pentru cei care problematizează în acest fel, le recomandăm să numere de câte ori apar numai în Evanghelia după Matei, scrisă de un evreu pentru (îndeosebi) evrei, afirmaţii de genul tipic-antetipic: (Ioan) acesta este acela (care fusese vestit), sau expresia „acesta este acela”, sau „El este acela”, sau chiar şi afirmaţii de genul profetic „(Toate) aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească / Atunci s-a împlinit ceea ce fusese prevestit (de DOMNUL) prin profetul care spune…”165

Vom vedea ce înseamnă faptul că El a locuit printre noi.Cum am menţionat în nota de subsol, în original, în versetul 14 nu apare „a locui”,

ci apare verbul skenoo, a-şi înălţa cortul, „a cortului”. Altfel spus, ni se indică acţiunea de a ridica un cort şi de a locui în el.

Până acum, am analizat reverberaţiile unei rostiri sau ale alteia în sufletele barbarilor, ale elenizaţilor, ale evreilor mozaici şi ale credincioşilor mesianici. Ajunşi aici, trebuie să spunem că, aparent, folosirea termenului skenoo de către Yochanan pare inadecvată: mulţi dintre auditorii săi locuiau în case, fie în cetăţi împrejumuite, fie în sate. Apostolul se adresa unei societăţi stabile, sedentare, nu uneia nomade, trăitoare în corturi, practicând o transhumanţă, fie ea şi pendulară. Şi atunci, de ce inserează el acest termen? Categoric, el face o aluzie la semnificaţiile corturilor în gândirea evreiască, semnificaţii multiple şi bogate.

În limba ebraică, „cort” se numeşte ohel, care, derivat din ahal, înseamnă „a fi vizibil de la distanţă”.

Poporul evreu avea amintiri plăcute legate de corturi: mai întâi, în perioada de peregrinări prin pustie, sanctuarul sau Locaşul sfânt la care se duceau închinătorii era un cort, denumit Mişkan, Cortul sau Tabernacolul sau Locuinţa, supranumit şi ohel mo’ed, Cortul întâlnirii (cu YHVH). Cartea Exodul, capitolele 25-27 etc., ne spune că acest cort era compus din Locul Preasfânt, Locul Sfânt şi curte.

După cum am arătat în alte lucrări pe tema Orientalia, acest tip de arhitectură a unui sanctuar exista încă de la sumerieni; cu toate acestea, existau elemente specifice care făceau ca acest Tabernacol şi, mai târziu, Templu, să fie unic: mobilierul său, destinat unor scopuri practice şi simbolice; faptul că Tabernacolul reproducea Templul din Ceruri166; şi, în mod suprem, prezenţa lui YHVH, manifestată prin slava-kavad. Aşadar, această construcţie portabilă nu era doar un simplu tabernacol, ci era ohel mo’ed, Cortul întâlnirii cu YHVH!

165 În definitiv, termenul tavnit semnifică un tipar profetic.166 Exodul, 25:9; 26:30; Apocalipsa, 11:19; 15:5; 16:1,17.

85

Structura şi dimensiunile Tabernacolului (Mişkan).Imagine preluată de pe http://www.templebuildersministry.com/Index_tabernacle.php

Acest cort de mari dimensiuni, de fapt un Tabernacol, era mobilat. Astfel, în Qodeş ha-Qodeşim, sau Sfânta Sfintelor, Locul Preasfânt, trona aron qodeş, chivotul, având peste el kapporeth, „ispăşitoarea” sau capacul ispăşirii.

86

Chivotul lui YHVH şi capacul ispăşirii.Imagine preluată de pe

http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_12.php

Qodeş ha-Qodeşim, sau Sfânta Sfintelor, Locul Preasfânt, era despărţit de ha-Qodeş, adică Locul Sfânt, printr-o catapeteasmă, denumită în evreieşte parokhet.

87

Când ieşeai din Locul Preasfânt, imediat în faţa catapetesmei din ha-Qodeş, Locul sfânt,era mizveakh zachav, altarul aurit al tămâierii.

Imagine preluată de pe http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_11.php

88

Ieşind din Qodeş ha-Qodeşim, Locul Preasfânt, trecând pe lângă altarul aurit al tămâierii şi îndreptându-te spre curte, în ha-Qodeş, adică Locul Sfânt, în stânga era

şulkhan lekhem ha-panim, masa pe care se puneau pâinile în faţa/în Prezenţa lui YHVH.Imagine preluată de pe

http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_10.php

89

Ieşind din Qodeş ha-Qodeşim, Locul Preasfânt, trecând pe lângă altarul aurit al tămâierii şi îndreptându-te spre curte, în ha-Qodeş, adică Locul Sfânt,

în dreapta era celebra menorah, sfeşnicul evreiesc cu şapte braţe.167

Imagine preluată de pe http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_9.php

167 La drept vorbind, principalul simbol evreiesc este menorah. În timpurile moderne, însă, s-a impus Magen David, aşa numita stea cu şase colţuri, „scutul lui David”, deşi acesta este un simbol fără bază scripturală, ci doar folclorică, filosofică şi istorică.

90

În curtea Tabernacolului erau două piese de mobilier sacru: altarul de aramă168 şi ligheanul de aramă169.

Mizveakh nechoşet: altarul de aramă.Imagine preluată de pe

http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_7.php

168 Altarul de aramă: mizveakh nechoşet (ebr.).169 Ligheanul sau cuva de aramă: kiyor nechoşet (ebr.).

91

Kiyor nechoşet: ligheanul sau cuva de aramă.Imagine preluată de pe

http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_8.php

92

Imagine preluată din Biblia cu referinţe, versiunea Dumitru Cornilescu,listă corecturi Miodrag Recheşan, imagini Silvian Guranda.

Cititorii Sfintelor Scripturi ştiu faptul că traseul (Marelui-)Preot era din exterior spre interior, dar în reprezentările de mai sus am pus modul în care Dumnezeirea „privea” din interior spre exterior.

Întrebarea este: ce relaţii există între Yeşua Mesia şi cortul unde oamenii se puteau întâlni cu Dumnezeu?

Din câte se vede, Sanctuarul era o construcţie care, în exterior, arăta umilă, dar în interior era splendidă, compusă din elemente lucrate măiestrit. Era ca şi cum creatorii de cultură materială descinşi din spiţa lui Tubal-Qain fuseseră răscumpăraţi din păcatul lor, iar creativitatea şi iscusinţa lor fuseseră recuperate şi convertite spre materializarea unor scopuri grandioase.170 Dar, în întregul său, întemeierea Sanctuarului şi existenţa sa erau purtătoare de mesaje simbolice: la cortul întâlnirii, oamenii mergeau pentru a se întâlni cu YHVH, pentru a-I sfinţi Numele, pentru a I Se închina, a-L lăuda, a-şi ispăşi păcatul şi a-şi reface relaţia cu Dumnezeirea. Astfel, Sanctuarul tipiza sau prefigura pe Yeşua Mesia

170 Din acest punct de vedere, credem că divinitatea răscumpără şi transformă omenitatea, şi dăm dreptate lui R. Niebuhr, autorul celebrei Christ and Culture: Mesia va răscumpăra şi va transforma cultura.

93

venit să „cortuluiască” printre oameni (Io. 1:14), în care oamenii se pot întâlni cu Dumnezeu. Rugăm cititorii să cumpănească asupra câtorva simple gânduri:1. Yeşua este chivotul de lemn neputrezitor (Psalmii, 16:10; Fap. 2:27,31; 13:35),

om (salcâm), şi totuşi Dumnezeu (aur);2. capacul ispăşirii reprezintă scopul venirii Sale în lume (Evrei, 2:16,17b);3. în chivot era Legea (Exodul, 25:16), după cum şi în străfundurile Fiinţei sale era

Legea (Psalmii, 40:8; vezi şi Psalmii, 37:31; Ier. 31:33; II Corinteni 3:3; Evrei 10:16);

4. în chivot era toiagul înflorit al lui Aharon (Num. 17:10), simbolizând viaţa fără moarte a lui Yeşua (Io. 1:4; 11:25,26a);

5. în chivot era omerul cu mană (Exodul, 16:32,33): Io. 6:32-35, 48-59;6. catapeteasma dintre Locul Preasfânt şi Locul Sfânt, ruptă în mod supranatural la

moartea lui Yeşua (Matei, 27:51; Marcu, 15:38; Luca, 23:45) semnifica trupul Său (Evrei, 10:20);

7. masa de aur pe care erau puse turtele sfinţite (Exodul, 25:23-29; 37:10-16) face trimitere la Yeşua, care poartă cele 12 triburi evreieşti;

8. pervazul mesei (Exod 25:25; 37:12) semnifică siguranţa credinciosului în Mesia (Io. 10:28b,29b);

9. sfeşnicul (Exodul, 25:31-40; 37:17-24) şi lumina aruncată de el asupra turtelor îl arată pe Yeşua (Io. 1:4-9; 3:19; 12:35,36,46; 8:12; 9:5);

10. terminaţia fusului sfeşnicului Îl reprezintă tot pe Mesia (Apocalipsa, 1:12,13), care-Şi susţine braţele/adunările şi de la care acestea iau lumină;

11. untdelemnul171 de măsline pentru sfeşnic (Exodul, 27:20,21; Leviticul, 24:1-4) era curat, fără drojdii, fiind obţinut prin zdrobire: el semnifică Persoana lui Yeşua, zdrobit sufleteşte în Ghetsemane172 (Matei, 26:36; Marcu, 14:32);

12. untdelemnul pentru ungerea sfântă (Exodul, 30:22-33) semnifica prezenţa Duhului Sfânt asupra slujbaşilor pe care-i sfinţea (profeţi, mari-preoţi, regi) şi a obiectelor consacrate173;

13. Duhul Sfânt şi slava kavod a lui Dumnezeu, pogorâtă şi umbrind Cortul în Exodul, 40:34,35, şi care se depărtase de Templu din timpurile profetului Ezechiel (Ezechiel, 10-11) Se sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel individual (I Corinteni, 6:19,20) şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici (I Corinteni, 3:9-17,23; Efeseni, 2:20-22; Evrei, 3:6; I Petru, 2:5).

Mai mult decât atât, în cultura ebraică din perioada celui de-al doilea Templu, atunci când vorbeai despre „cort”, nu te gândeai numai la Cortul întâlnirii, ci şi la ultimul 171 Untdelemen: şemen (ebr.).172 Geth-Semane: Ca şi în cazul altor cuvinte, Dumnezeu, Marele Filolog, a făcut ca termenul Geth-Semane, „Teasc de untdelemn” (gr, Strong 1068, din ebraicul gath, Strong 1660, şi şemen, Strong 8081), locul unde erau zdrobite măslinele, să fie locul unde zdrobirea lui Yeşua Mesia a făcut posibilă dăruirea Duhului Sfânt şi ungerea credincioşilor de către El. Alte jocuri de cuvinte divine ar fi, de pildă, naşterea Pâinii vieţii în Beth-Lechem, „Casa Pâinii”, sau suferinţa (gr., paschein), care a avut loc de Paşte (ebr., Pascha).173 Untdelemnul poate fi aplicat bolnavilor, conform Leviticul, 14, însoţit de rugăciunea de vindecare, conform Epistolei lui Iacov, 5:13-16. Vezi, de ex., http://www.domini.org/tabern/tabhome.htm şi http://www.hebroots.com/tabernac.html

94

praznic din calendarul liturgic evreiesc. Acest praznic era Chag ha-Sukot, Praznicul Corturilor/Colibelor. De unde provenea şi ce semnifica acest praznic?

În aşa-numitul „Vechi Testament”174, YHVH poruncise ţinerea anumitor praznice, „Praznicele lui YHVH”.175 El stabilise o serie de zile când poporul Său era chemat la Sine pentru a se întâlni cu Cel Preasfânt şi a celebra relaţia cu El.

Pentru Yeşua, evreu autentic, Praznicele lui YHVH aveau o semnificaţie importantă din punctele de vedere religios, agricol, etnic, istoric, şi cu certitudine tipologic. Istoria mântuirii, Heilsgeschichte, pare să se grefeze pe Praznicele lui YHVH, şi este foarte probabil ca Yeşua să se fi „făcut trup de carne”, adică să se fi născut chiar de Praznicul Corturilor. Desigur, în concepţia evreiască cortul mai semnifică şi efemeritatea, în contrast cu statornicia lăcaşelor lui Dumnezeu. Vezi şi II Corinteni, 5:1-9.

(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

174 A se vedea Exodul, 23; Leviticul, 16 şi 23; Deuteronomul, 16 etc.175 „Sărbătorile Domnului”, în versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.

95