View
220
Download
0
Category
Preview:
DESCRIPTION
Plan seminar
Citation preview
Discutii posibile referitoare la competența instanțelor judecătorești:
I. Verificarea competenței:
1. Sediul materiei:
Art. 131 – (1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în
faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească
dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina,
consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată
competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.
(2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt
necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în
discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.
2. Sfera verificărilor impuse de textul de lege:
Txextul de lege se referă la competenţa generală, materială şi teritorială a
instanţei să soluţioneze pricina. Se impun următoarele precizări:
Întâi, deşi textul se referă şi la competenţa generală, faţă de principiul
constituţional al liberului acces la justiţie (art. 21 din Constituţie), care determină
plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti în materie contencioasă,
competenţa generală, de regulă, se subînţelege. Ca urmare, considerăm că din punct de
vedere practic, instanţele îşi vor verifica doar competenţa materială şi teritorială, iar pe
cea generală, doar în măsura în care fie din susţinerile părţilor rezultă că acestea au
convenit să soluţioneze litigiul pe calea arbitrajului (pentru regimul de invocare a
excepției de necompetență generală în această ipoteză, a se vedea însă art. 554 NCPC),
fie cauza este de competența unui organ administrativ cu activitate jurisdicțională ori
chiar fără o asemenea activitate.
În al doilea rând, competenţa internaţională trebuie socotită ca fiind un aspect al
competenţei generale, întrucât, ca şi aceasta, delimitează competenţa instanţelor
judecătoreşti române, privite în ansamblu; faptul că delimitarea se face faţă de sfera de
competenţă a jurisdicţiilor altor state, iar nu faţă de alte organe de jurisdicţie, ori de
celelalte puteri constituite în stat, nu poate înlătura constatarea că în ambele cazuri,
este vorba despre competenţa justiţiei române, în ansamblul său, ca putere constituită
1
în statul român. Aşa fiind, obligaţiei de a verifica competenţa generală, potrivit art. 131
alin.(1) NCPC, i se subsumează şi obligaţia de a verifica din oficiu competenţa
internaţională a instanţelor române, concluzie care se impune în lumina interpretării
sistematice a reglementărilor din Cod.1 Desigur, nevoia practică de a verifica şi
constata competenţa internaţională a instanţelor române apare în cazul litigiilor cu
elemente de extraneitate, în cazul litigiilor “pur interne” această competenţă fiind
subînţeleasă (de altfel, art. 1064 NCPC arată in terminis că regulile de competenţă
internaţională sunt destinate să reglementeze procesele de drept privat cu elemente de
extraneitate).
3. Prorogarea termenului de verificare a competenţei:
NCPC prevede necesitatea invocării excepţiei necompetenţei materiale, ori
teritoriale exclusive, doar la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,
referirea alternativă la terminarea cercetării procesului fiind eliminată [art. 130 alin.(2)
NCPC].
Ca urmare, în regulă generală, chestiunea competenţei trebuie lămurită chiar la
primul termen la care părţile sunt legal citate. Doar în mod excepţional, dacă pentru
stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, această chestiune
va fi pusă în discuţia părţilor, fiind acordat un singur termen în acest scop [art. 131
alin.(2) NCPC]. Din această reglementare rezultă, încă odată, că pentru stabilirea
competenţei (bunăoară, după valoare) nu este necesară, nici dezirabilă administrarea
unui probatoriu extins, care să transforme verificarea competenţei într-un „proces în
cadrul procesului”, cu tot efectul dilatoriu nedorit pe care această abordare este de
natură să-l genereze. În acest sens, art. 98 alin.3 NCPC trebuie interpretat (şi) în sensul
că instanţa este în drept să estimeze valoarea obiectului cererii, în temeiul elementelor
de fapt de care dispune, rezultate din înscrisurile depuse şi din explicaţiile prezentate
de părţi, fără a fi neapărat necesar să dispună de probe certe din care să rezulte o
anumită valoare. Pe de altă parte, maniera de formulare a normei relevă importanţa pe
1 În practica judiciară se folosește frecvent sintagma „necompetența generală a instanțelor române”, ori
„necompetența instanțelor române”. Cu toate acestea, pentru rigoare, față de utilizarea sintagmei „competență
internațională” în cuprinsul Cărții a VII-a a Noului Cod, este preferabil să se utilizeze, pe viitor, expresia
„excepția necompetenței internaționale”. În cazul admiterii excepției, cererea va fi respinsă, ca nefiind de
competența instanțelor române (cf. art. 1070 NCPC)
2
care Noul Cod o ataşează soluţionării prioritare, in limine litis, a incidentelor
referitoare la competenţă, pentru a se asigura astfel stabilitatea raportului juridic
procesual şi a se da părţilor şi instanţei certitudinea că „munca” depusă pentru
soluţionarea fondului nu este una inutilă, supusă refacerii în cursul ulterior al
procesului.
Art. 131 alin.(2) NCPC nu are caracter util decât dacă este interpretat în sensul
că, atunci când, „în mod excepţional”, este acordat„un singur termen” de judecată
pentru a lămuri dacă instanţa este competentă material şi teritorial, excepţia de
necompetenţă va putea fi invocată şi la termenul astfel acordat. Altminteri, solicitarea
explicaţiilor şi a lămuririlor ar fi lipsită de obiect, întrucât, întotdeauna, necompetenţa
materială ori teritorială de ordine publică neinvocată la primul termen de judecată se
va fi acoperit definitiv, iar instanţa, verificându-şi competenţa la termenul acordat, ar
trebui, practic, să se declare întotdeauna competentă.
Ca urmare, trebuie făcute următoarele distincţii:
a) Necompetenţa de ordine privată trebuie invocată întotdeauna de pârât prin
întâmpinare – ori, dacă aceasta nu este obligatorie, la primul termen la care părţile sunt
legal citate – sub sancţiunea decăderii [art. 130 alin.(3) NCPC];
b) În cazul necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive:
i) dacă din dosar rezultă suficiente elemente pentru verificarea
competenţei, excepţia de necompetenţă trebuie invocată la primul termen la care
părţile sunt legal citate, sub sancţiunea decăderii [art. 130 alin.(2) NCPC];
ii) dacă din dosar nu rezultă suficiente elemente pentru a stabili
competenţa, părţile ori instanţa din oficiu vor invoca necesitatea unor lămuriri
ori probe suplimentare, fiind acordat în acest scop un singur termen de judecată.
La termenul de judecată astfel acordat, în raport de completarea probatoriului,
lămurirea cererii introductive şi de explicaţiile prezentate de părţi, excepţia de
necompetenţă va putea fi invocată de părţi, ori de instanţă din oficiu.
Faţă de formularea fermă a textului, considerăm că excepţia de necompetenţă
trebuie invocată cel mai târziu la termenul acordat potrivit art. 131 alin.(2) NCPC,
nefiind posibilă, sub niciun motiv, 2 invocarea necompetenţei la un termen ulterior,
2 Mai degrabă teoretic s-ar putea concepe o repunere în termenul de invocare a excepției (art. 185 NCPC). Motivele temeinice care au împiedicat partea să formuleze excepția de necompetență în termen ar trebui să se
3
întrucât a intervenit decăderea din dreptul de a o invoca, iar necompetenţa s-a acoperit
în mod definitiv.
Mai mult, conform dispoziţiei exprese a legii, acest termen ar trebui
acordat doar în mod excepţional, întrucât eventualele lipsuri ale cererii de
chemare în judecată, în ce priveşte indicarea valorii obiectului unei cereri
patrimoniale, indicarea modului de calcul şi depunerea înscrisurilor
corespunzătoare ar trebui complinite în procedura regularizării cererii (art. 200
NCPC), aşadar anterior primului termen de judecată la care părţile sunt legal
citate. Ca urmare, dacă judecătorul cauzei manifestă diligenţă şi cere părţii să
efectueze lămuririle şi completările necesare încă din etapa scrisă a procesului,
el va fi în măsură să statueze asupra competenţei la termenul prevăzut de art.
131 alin.(1) NCPC.
c) Necompetenţa generală poate fi invocată în orice stare a pricinii, concluzie
care, în principiu, se aplică şi necompetenţei internaţionale. Nu există nicio
contradicție între această posibilitate și caracterul interlocutoriu al încheierii prin care
instanța își verifică competența. De vreme ce instanța pune în discuția părților
chestiunea competenței, inclusiv a celei generale, părțile au posibilitatea de a invoca
chiar atunci excepția corespunzătoare, ori cel puțin de a pune în discuție elementele de
fapt și de drept ar pune la îndoială competența generală (ori internațională) a instanței.
În aceeași manieră se petrec lucrurile în cazul în care se invocă o excepție absolută, iar
instanța o respinge, printr-o încheiere interlocutorie. Faptul că excepția respectivă
poate fi invocată, în principiu, în orice stare a pricinii nu dă dreptul instanței să revină
asupra dezlegării date anterior [cf. art. 235 teza a II-a, art. 248 alin.(5) NCPC],
eventual sub rezerva situației în care motivele pe care se întemeiază excepția sunt cu
totul diferite de cele dezbătute anterior.
Decăderea care a intervenit potrivit art. 130 alin.(1) şi (2) NCPC trebuie luată în
considerare din oficiu de instanţă, ea fiind edictată pentru buna administrare a justiţiei
şi stabilitatea raportului juridic procesual. Aşadar, nu este vorba despre o decădere de
ordine privată, nefiind la îndemâna reclamantului, bunăoară, ca prin neinvocarea
refere la cunoașterea întârziată, într-o manieră neimputabilă, temeinic justificată, a faptelor din care rezultă necompetența. „Descoperirea” tardivă a unor motive ori argumente juridice noi nu poate justifica cererea de repunere în termen.
4
decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepția să permită acestuia să invoce
necompetenţa chiar peste termenul prevăzut în mod imperativ de lege. Această
concluzie se impune şi ca o consecinţă a faptului că necompetenţa neinvocată în
termen se acoperă definitiv şi nu mai poate fi luată în considerare în cursul ulterior al
procesului.
. În cazul în care pârâtul invocă excepția necompetenței teritoriale relative la
primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, iar reclamantul se declară
expres de acord cu declinarea competenței – în raport de cele arătate imediat anterior,
simpla neinvocare a decăderii nu este suficientă – apreciem că suntem în prezența unei
convenții atributive de competență, care este admisibilă, fiind vorba prin ipoteză
despre o necompetență de ordine privată [art. 129 alin.(3) NCPC]. Convenția poate fi
încheiată și după nașterea litigiului, concretizându-se în declarațiile verbale
concordante ale părților în fața instanței [art. 126 alin.(1) NCPC]. Din coroborarea cu
prevederile art. 131 NCPC rezultă însă că această convenție trebuie să intervină la
primul termen la care părțile sunt legal citate, ori cel mai târziu la termenul acordat
potrivit alin.(2), așadar înainte ca instanța să se declare competentă, prin încheiere
interlocutorie. După acest moment procesual, soluția declinării de competență în
temeiul unei convenții atributive de competență survenite este mai greu de primit.
Față de dispozițiile imperative și univoce ale art. 131 alin.(2) NCPC, excepția
de necompetență trebuie soluționată cel mai târziu la singurul termen acordat în acest
scop. Ca urmare, nu este posibilă unirea excepției de necompetență cu fondul, ori
amânarea soluționării excepției pentru alt termen de judecată, și aceasta chiar dacă
stabilirea competenței implică o calificare juridică prealabilă, care antamează și
anumite chestiuni de fond – judecătorul nu devine incompatibil dacă dă respectiva
calificare juridică, față de dispozițiile art. 14 și ale art. 42 alin.(1) pct.1 NCPC.
4. Contradictorialitatea dezbaterilor cu privire la competență:
Deşi legea nu prevede expres, principiul contradictorialităţii impune ca
judecătorul să pună mai întâi în discuţia părţilor chestiunea competenţei, de regulă, sub
forma unei întrebări referitoare la aprecierea părţilor cu privire la competenţa instanţei
sesizate (soluția este impusă de principiul general enunțat de art. 14 alin.(4) și de art.
20 NCPC). În măsura în care una din părţi intenţionează să ridice excepţia de
5
necompetenţă de ordine publică, o va face în acest moment. După caz, instanţa se va
pronunţa asupra excepţiei invocate de parte, sau chiar din oficiu, în cazul în care
ajunge la concluzia că nu este competentă – dar numai din perspectiva normelor de
competenţă absolută, instanţa neavând, în nici un caz, căderea de a invoca din oficiu o
reală sau presupusă necompetenţă teritorială de ordine privată – ori, în lipsa invocării
unei excepţii, se va declara competentă. Această încheiere va fi interlocutorie.
II. Soluționarea excepției de necompetență:
1. Respingerea excepției:
În cazul în care găseşte nefondată excepţia necompetenţei, instanţa o respinge
printr-o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul. Art. 132
alin.(2) NCPC dispune, astfel, că dacă instanţa se declară competentă, va trece la
judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în
cauză. Faţă de dispoziţiile art. 131 NCPC, considerăm că prin aceeaşi încheiere,
instanţa stabileşte că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze
pricina.
2. Admiterea excepției:
Dacă instanţa se declară însă necompetentă şi admite, astfel, excepţia
necompetenţei invocată de parte ori din oficiu, regimul juridic este diferit, în funcţie de
natura normelor de competenţă încălcate.
A. Regula este declinarea competenţei în favoarea instanţei sau organului cu
activitate jurisdicţională competent [art. 132 alin.(1) NCPC].
În acest caz, potrivit art. 132 alin.(3) NCPC, dacă instanţa se declară
necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de
îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate
jurisdicţională competent.3
De vreme ce oricum hotărârea de declinare nu produce efecte obligatorii pentru
instanţa desemnată a fi competentă, instituirea unei căi de atac separate împotriva
declinatorului de competenţă era inutilă, fiind de natură să tergiverseze judecata.4
Achiesăm la opinia potrivit căreia, deşi hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, 3 Această soluţie a fost preluată şi în cuprinsul art. 158 alin.(3) C.pr.civ. anterior, prin Legea nr.
202/2010, fiind eliminată calea de atac a recursului împotriva declinatorului de competenţă.
6
instanţa trebuie să respecte principiul contradictorialităţii, urmând a se pronunţa asupra
excepţiei de necompetenţă după citarea şi, dacă este cazul, ascultarea părţilor, iar nu în
camera de consiliu, într-o procedură necontradictorie.5 Desigur, referirea la
publicitatea şedinţei de judecată priveşte Codul anterior, iar nu şi NCPC, sub imperiul
căruia cercetarea procesului se va desfăşura în camera de consiliu; în această fază
procesuală ar urma să se soluţioneze şi eventualele excepţii de necompetenţă [art. 208
alin.(1), art. 232 alin.(2) pct.1 NCPC].6 Desigur, cercetarea procesului în camera de
consiliu se desfășoară cu citarea părților, dacă legea nu prevede altfel, deci nu poate fi
echivalată camera de consiliu cu o procedură necontradictorie.
Declinarea competenţei se dispune nu doar în favoarea altei instanţe
judecătoreşti competente material sau teritorial, ci şi în cazul în care competenţa de
soluţionare a cauzei aparţine altei secţii specializate, ori, după caz, altui complet
specializat din cadrul aceleiaşi instanţe. Este o noutate care rezultă din art. 136 alin.(1)
şi (4) NCPC, fără corespondent în dispoziţiile Codului anterior.
Soluţia este binevenită, întrucât se previne situaţia actuală, în care transferul
între secţii, deşi dispusă prin încheiere prin care se admite excepţia necompetenţei
materiale „funcţionale”, este privită doar ca un simplu proces administrativ intern,
nefiind admisă nici posibilitatea conflictului de competenţă. Se poate, aşadar, ca
pricina să fie soluţionată de secţia „greşită”, chestiune care să fie descoperită abia în
4 Şi să conducă la situaţii destul de bizare. Astfel, dacă conflictul negativ de competenţă intervine între o
judecătorie şi un tribunal, acesta va fi soluţionat de curtea de apel. Dacă însă, în vechea reglementare, sentinţa
judecătoriei ar fi fost recurată, tribunalul ar fi putut pronunţa o hotărâre obligatorie pentru judecătorie,
modificând hotărârea de declinare a competenţei, în sensul respingerii excepţiei de necompetenţă.5 A se vedea D. Atasiei, H. Ţiţ, op.cit., p. 63, unde se propune şi reformularea textului, în sensul că
hotărârea de declinare ar urma să fie irevocabilă, pentru a putea fi formulată contestaţie în anulare, dacă părţile
nu au fost legal citate. Chiar dacă această propunere nu a fost urmată de legiuitor, ea relevă suficient de exact că
excepţia nelegalei citări primează faţă de excepţia de necompetenţă. 6 Potrivit art. XII alin.(2) din Legea nr. 2/2013, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a
prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului se
desfășoară în ședință publică, dacă legea nu prevede altfel. De vreme ce se referă la cercetarea procesului în
procedura contencioasă de drept comun, acest text nu amână aplicarea normelor speciale cuprinse în Noul Cod,
conform cărora anumite cereri se soluționează în camera de consiliu, cu atât mai mult cu cât aceste norme își
găsesc adesea corespondent și în reglementarea anterioară.
7
căile de atac, ceea ce, în vechea reglementare, ducea la casarea cu trimitere spre
rejudecare, către secţia „competentă”.
Chiar şi în noua reglementare a regimului de invocare a necompetenţei, s-a
clarificat regimul juridic al invocării necompetenţei secţiei ori completului specializat
– dispoziţiile art. 130 – 132 NCPC fiind pe deplin aplicabile; ca atare, dosarul nu poate
fi trimis altei secţii după primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate [ori,
după caz, după termenul acordat conform art. 131 alin.(2) NCPC] – şi, mai ales,
regimul juridic aplicabil în situaţia în care declinările de competenţă între secţii au
caracter reciproc. Considerăm însă că, de vreme ce dosarul nu este trimis altei instanţe,
ar trebui ca declinarea de competenţă între secţii sau complete specializate să fie
dispusă prin încheiere, iar nu prin sentinţă.7
B. De asemenea, în acord cu soluţia susţinută de multă vreme, în cazul
necompetenţei generale, dacă competenţa de soluţionare a cauzei aparţine unui organ
cu activitate jurisdicţională, instanţa nu va respinge cererea, ci îşi va declina
competenţa în favoarea organului jurisdicţional respectiv [art. 132 alin.(3) NCPC].
C. În reglementarea anterioară a fost controversată posibilitatea instanţei
judecătoreşti de a-şi declina competenţa în favoarea tribunalului arbitral, ori invers,
posibilitatea acestuia din urmă de a-şi declina competenţa în favoarea instanţei statale.
În raport de natura contractuală a arbitrajului, de specificul constituirii şi al modalităţii
de învestire a tribunalului arbitral s-a răspuns negativ, arătându-se că instanţa statală,
ori, după caz, tribunalul arbitral care îşi constată necompetenţa trebuie să se declare
necompetente, fiind exclusă soluţia declinării.8
În noua reglementare se adoptă o soluţie nuanţată, pentru ipoteza în care părţile
au încheiat o convenţie arbitrală, iar aceasta este invocată în faţa instanţei sesizate cu
nerespectarea convenţiei (art. 554 NCPC):
7 Nu se poate vorbi de o forţă juridică superioară a sentinţei faţă de încheiere în acest context. Astfel,
dacă una din secţii îşi declină competenţa prin încheiere, iar cealaltă prin sentinţă, declinările fiind reciproce,
suntem în prezenţa unui conflict negativ de competenţă. 8 În acest sens, precum şi pentru o sinteză a opiniilor divergente exprimate în doctrină şi în
jurisprudenţă, a se vedea B. Ştefănescu, „Despre conflictul de competenţă între instanţa judecătorească şi
instanţa de arbitraj”, în RRDP nr. 1/2012, pp. 31 şi urm.
8
a) În cazul în care arbitrajul este organizat de o instituţie permanentă de arbitraj,
instanţa judecătorească îşi va declina competenţa în favoarea organizaţiei sau
instituţiei pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat, care, în temeiul
hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului
arbitral;
b) În cazul arbitrajului ad-hoc, instanţa va respinge cererea, ca nefiind de
competenţa instanţelor judecătoreşti, soluţie explicabilă, întrucât tribunalul arbitral nu
este, prin ipoteză, constituit şi nici nu există o instituţie permanentă de arbitraj care ar
putea primi dosarul şi lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral.
În mod corelativ, art. 579 alin.(3) NCPC prevede că dacă tribunalul arbitral
hotărăşte că nu este competent să soluţioneze litigiul cu care a fost sesizat, îşi declină
competenţa printr-o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula acţiunea în anulare,
prevăzută la art. 608, fiind, aşadar, definitivă.
D. În cazul necompetenţei internaţionale a instanţelor române, precum şi în
situaţia în care cauza este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională,
declinarea competenţei nu mai este posibilă, cererea urmând a fi respinsă, după caz, ca
nefiind de competenţa jurisdicţiei române [art. 1.070 alin.(1) NCPC], ori ca
inadmisibilă [art. 132 alin.(3) a contrario şi (4) NCPC].
12. În lipsa unei reglementări, calea de atac împotriva hotărârii prin care se
pronunţă una din aceste soluţii ar fi fost determinată potrivit dreptului comun, fiind cea
prevăzută de lege cu privire la hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei.9 Însă, art.
132 alin.(4) NCPC instituie o soluţie diferită, hotărârea fiind supusă numai recursului
la instanţa ierarhic superioară.
Faţă de consecinţele deosebit de importante pe care le implică respingerea
cererii pentru necompetenţa instanţelor române, se pot exprima rezerve faţă de
opţiunea ca recursul să fie soluţionat de instanţa ierarhic superioară (care poate fi şi un
9 Aceasta este interpretarea care se impune, întrucât suntem în prezența unei hotărâri de respingere a
cererii, în urma admiterii unei excepții cu caracter peremptoriu, iar nu în prezența unei hotărâri prin care
competența este declinată în favoarea altei instanțe judecătorești, care ar urma să judece pricina. În același sens,
a se vedea C. Mîneran, „Admisibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii de respingere a cererii de
chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române”, studiu disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data de 6.03.2013).
9
tribunal, bunăoară). Având în vedere că, pe de-o parte, aceste cauze pun importante
probleme de principiu, privesc dreptul de acces la justiţie al reclamantului şi dispoziţii
legale foarte complexe, cuprinse îndeosebi în dreptul european, pot influenţa (mediat)
soluţia pe fond (ca urmare a dreptului internaţional privat diferit din statul instanţei
considerate a fi competentă), iar pe de altă parte, ele nu sunt frecvente, ci dimpotrivă,
soluţii de acest gen sunt foarte rare, ar fi fost poate mai bine ca recursul să fi fost
soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit dreptului comun [art. 483 alin.
(3) NCPC], şi aceasta indiferent de instanţa care ar pronunţa hotărârea recurată.
E. Este posibilă declinarea competenţei în favoarea unei instanţe din alt stat membru al
Uniunii Europene?
Apreciem corectă opinia potrivit căreia şi sub imperiul Regulamentului nr. 44/2001
(Bruxelles I), soluţia corectă este respingerea cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor
române, iar nu declinarea competenţei în favoarea unei instanţe străine.10
10 În acest, pe bună dreptate, a se vedea G. Răducan, C.M. Niţă, „Regulamentul (CE) nr. 44/2001
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială
(„Bruxelles I”). Comentarii şi explicaţii privind aplicarea în dreptul intern şi în dreptul european”, Ed.
Hamangiu, 2011”, pp. 104 – 110, unde se arată, între altele, că „nu este în niciun caz vorba despre instituţia
similară a declinării competenţei din dreptul intern. (…) Atât pentru momentul în care a funcţionat Legea nr.
187/2003, cât în privinţa normelor similare din Regulamentul CE nr. 44/2001, în ceea ce ne priveşte, am apreciat
constant că soluţia procedurală corectă este similară celei prevăzute de art. 157 din Legea nr. 105/1992, respectiv
se respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române, o soluţie peremptorie, de inadmisibilitate.”
În acelaşi sens, I. Leş, „Tratat 2010”, p. 294: „Este evident că nici în acest caz soluţia declinării de
competenţă nu se poate dispune de către instanţa sesizată (…) Într-adevăr, o jurisdicţie străină nu poate dispune
trimiterea unei cauze spre soluţionare la o instanţă ce nu aparţine de sistemul său judiciar, căci principiul
suveranităţii statelor obligă la abţinere de la orice ingerinţă în privinţa atribuţiilor autorităţilor publice din alt stat.
În prezent, soluţia respingerii cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române este prevăzută în mod expres
de art. 157 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.” De
asemenea, I. Leş, Comentariul NCPC 2011, p. 221 (autorul nu distinge între situațiile în care instanța competentă
ar fi situată într-un stat membru, respectiv într-un stat terț). În același sens, A. Constanda, în G. Boroi (coord.),
„NCPC Comentariu pe articole”, p. 344.
Foarte recent, s-a arătat că „în cazul unei necompetențe internaționale, introducerea greșită a cererii nu
va mai avea același efect (al învestirii instanței desemnate a fi competente și al trimiterii dosarului, n.n.),
admiterea excepției conducând la dezînvestirea instanțelor române, fără a se realiza o învestire a instanței străine
cu soluționarea aceleiași pricini. Concluzia este valabilă atât în situația în care instanța română își reține
necompetența considerând competent un alt stat membru al Uniunii Europene în condițiile Regulamentului nr.
44/2001 (...) sau ale Regulamentului nr. 2201/2003, cât și atunci când soluția este pronunțată pe baza
dispozițiilor interne de drept internațional privat.(...) nici unul dintre actele normative europene nu reglementează
10
În literatura de specialitate germană s-a arătat că Regulamentul Bruxelles I nu prevede
declinarea competenţei în alt stat membru, întrucât o asemenea soluţie nu poate fi pusă în
practică, urmare a diferenţelor care există între legislaţiile statelor membre cu privire la
cerinţele aplicabile cererii de chemare în judecată.11 De asemenea, s-a arătat că declinarea
competenţei în favoarea altei instanţe (eventual chiar exclusiv) competente, din alt stat
membru, nu este posibilă, ca urmare a unor considerente privitoare la suveranitatea statelor:
nici un stat nu recunoaşte instanţelor altui stat membru competenţa de a învesti valabil
propriile jurisdicţii. Ca urmare, dispoziţiile naţionale privitoare la declinarea competenţei în
favoarea altei instanţe (din acelaşi stat) nu sunt aplicabile nici în mod direct şi nici pe cale de
analogie, ceea ce poate avea consecinţe nedorite pentru reclamant, în ce priveşte cheltuielile
de judecată, posibila incidenţă a prescripţiei extinctive şi posibilitatea de apariţie a unui
conflict negativ de competenţă.12
S-a arătat de asemenea că sub imperiul Regulamentului Bruxelles I, declinarea
competenţei este „un corp străin” şi ca urmare inadmisibilă, întrucât ideea unei declinări cu
efecte obligatorii ar aduce atingere principiului potrivit căruia fiecare instanţă decide în mod
autonom asupra propriei sale competenţe.
un mecanism care să permită trimiterea dosarului de către instanța inițial învestită, către instanța din statul
membru considerată competentă. Totodată, în cuprinsul regulamentelor nu există nici un fel de dispoziție în baza
căreia să se considere că cea de-a doua instanță ar fi sesizată prin hotărârea de necompetență pronunțată de prima
instanță, astfel încât să se poată afirma că ne aflăm în prezența aceleiași proceduri judiciare. De altfel, nici unul
dintre articolele menționate nu face referire la o declinare de competență, ci doar la o declarare a necompetenței
din partea instanței aflată într-o astfel de situație.” În acest sens, C. Mîneran, loc.cit.11 A se vedea B.Hess, „Europäisches Zivilprozessrecht“ („Drept procesual civil european“), Ed. C.F.
Müller, Heidelberg, 2010, p. 320; De asemenea, Rosenberg/Schwab/Gottwald, „Zivilprozessrecht” („Drept
procesual civil”), Ed. C.H. Beck, München, 2010, p. 194. 12 În ce priveşte posibilitatea conflictului negativ de competenţă, învederăm că aceasta nu ar fi înlăturată
prin posibilitatea declinării de competenţă în alt stat – aceasta nefiind (prin ipoteză) obligatorie pentru instanţa
căreia i s-a trimis dosarul, care şi-ar putea declina, la rândul său, competenţa în favoarea instanţei sesizate iniţial
– în lipsa posibilităţii de a se pronunţa un regulator de competenţă, ori a efectului obligatoriu al declinării de
competenţă.
În acelaşi sens, s-a arătat că „un transfer al procedurii, ori o declinare a cauzei către instanţa competentă
nu este prevăzută nici de Regulament, nici de Convenţie (este vorba despre Convenția de la Bruxelles din 1968,
care a precedat Regulamentul Bruxelles I – n.n.); ca atare, spre deosebire de procesul civil intern, nu există
posibilităţi procesuale pentru a menţine efectele sesizării instanţei necompetente.” Th. Rauscher,
„Internationales Privatrecht. Mit internationalem und europäischem Verfahrensrecht” („Drept internaţional
privat. Cu drept procesual civil european şi internaţional”), ed. a III-a, Ed. C.F. Müller, Heidelberg, 2009, p. 427.
11
Determinant este și argumentul potrivit căruia sediul materiei în privinţa soluţiilor
pronunţate de instanţa care îşi constată propria necompetenţă internaţională este alcătuit de
art. 25 şi 26 alin.(1) din Regulament, iar nu de textele referitoare la litispendenţă şi conexitate
(art. 27 – 28). Din art. 25 şi 26 alin.(1) rezultă foarte clar că instanţa se declară necompetentă,
nefiind vorba, în nici un fel, despre declinarea competenţei în favoarea unor instanţe din alte
state membre ale Uniunii Europene.13 Practic, din perspectiva dreptului procesual civil român,
soluţia corectă este respingerea cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Am dezvoltat motivele pentru care declinarea competenței în alt stat membru al
Uniunii Europene, în sensul în care această noțiune îl are în dreptul procesual civil român,
este inadmisibilă, întrucât în practica judiciară continuă să apară soluții de declinare, urmate
de trimiterea dosarului către instanța străină considerată competentă. Din fericire, această
optică jurisprudențială este minoritară, întrucât predomină soluțiile de respingere a cererii, ca
nefiind de competența instanțelor române.
III. Aspecte privind dosarul nr. 5635/302/2013:
Verificarea competenței în această cauză implică, în prealabil, calificarea juridică
corectă a obiectului cererii . Reclamanta tinde la constatarea inexistenței unei creanțe a pârâtei
împotriva sa, acțiune admisibilă, în măsura în care nu ar exista o acțiune în realizare (ori, se
pare că cel puțin debitul principal a fost plătit benevol, în privința acestuia – nu și a 13 Art. 25 şi art. 26 alin.(1) din Regulament, în versiunea în limba franceză, prevăd că „le juge se
déclare d'office incompétent”; potrivit aceloraşi texte, în limba engleză, se arată că “the court shall declare of its
own motion that it has no jurisdiction”; în limba germană, textele prevăd că “Das Gericht (…) hat sich von Amts
wegen für unzuständig zu erklären” – toate formulările converg limpede către o respingere a cererii pentru
necompetenţă.
În jurisprudenţa germană s-a decis că “cererea subsidiară a reclamantului, de declinare a competenţei în
favoarea Tribunalului de Comerţ din Paris, nu poate fi primită. Nici prevederile Convenţiei de la Bruxelles, nici
ale art. 281 ZPO (C.pr.civ. german – n.n.), care privesc doar competenţa teritorială şi pe cea materială, nu însă şi
competenţa internaţională, nu permit o declinare transfrontieră a competenţei, în favoarea unei instanţe străine.
Ca urmare, de vreme ce în ţară nu există nicio instanţă competentă internaţional, cererea subsidiară de declinare
a competenţei trebuie respinsă.” OLG Düsseldorf, hotărârea din 16.03.2000, apud RIW („Recht der
internationalen Wirtschaft“, „Dreptul economiei internaționale“) 2001,pp. 63-65.
În fine, în raportul Jenard (p. 39), publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. C 59/1 din
1979, se arată, de asemenea, că „Articolul 20 (echivalentul art. 26 din Regulament, n.n.) este unul din cele mai
importante articole ale Convenției: el se aplică atunci când pârâtul nu se înfățișează; în acest caz, instanța trebuie
să verifice din oficiu dacă este competentă potrivit Convenției. Dacă nu constată că există un temei pentru a se
considera competentă, instanța este obligată să se declare necompetentă. Această obligație este în mod evident
incidentă chiar și atunci când nu este în discuție o normă de competență exclusivă.”
12
penalităților de întârziere – existând o acțiune în restituirea plății nedatorate). Chiar și așa,
verificarea competenței și eventuala excepție de necompetență primează, având în vedere că
aceasta din urmă este o excepție de procedură, în vreme ce excepția inadmisibilității cererii în
constatare constituie o excepție de fond.
Invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 35 NCPC susține calificarea cererii
drept cerere în constatare (negativă), dar nu îndreptățește concluzia că suntem în prezența unei
acțiuni civile, câtă vreme, pe de-o parte, calificarea juridică corectă a cererii, inclusiv în
vederea stabilirii competenței, incumbă instanței, indiferent de temeiul de drept propus de
reclamant (cf. în acest sens art. 22 alin.1, 4 și 5 NCPC), iar pe de altă parte, natura juridică a
acțiunii în constatare se determină prin raportare la natura raportului juridic a cărui existență
ori inexistență se solicită a fi constatată; dacă acest raport juridic este de drept public, în speță
de drept al asigurărilor sociale, și cererea va fi de competența jurisdicției specializate. În
speță, instanța și-a declinat competența în favoarea T. București, secția a VIII-a pentru
conflicte de muncă și asigurări sociale, soluție ce urmează a fi examinată prin raportare la
dispozițiile art. 95 pct.1 NCPC și (în măsura în care ar fi considerată aplicabilă) ale art. 152 –
153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Apreciem, la o primă
examinare a chestiunii, că în materia litigiilor de asigurări sociale criteriul valoric este
inaplicabil, fiind incidentă competența de drept comun a tribunalului, indiferent de natura
sistemului de asigurări sociale la care se referă litigiul.
În măsura în care cererea în constatare s-ar fi referit la un raport juridic de drept privat
(civil lato sensu), ar fi fost aplicabil criteriul valoric (prin raportare la valoarea creanței
contestate, cf. art. 101 alin.1 și 2 și art. 125 NCPC), cu consecința competenței de primă
instanță a judecătoriei (cf. art. 94 pct.1 lit. j) NCPC).
13
Recommended