1

Etapa cercetării ştiinţifice a folclorului

În 1884, Academia Română a hotărât, la propunerea lui Vasile Alecsandri, instituirea unui

valoros premiu (3000 de galbeni) „pentru cea mai completă colecţiune de arii româneşti”. Premiul a

fost câştigat în 1886 de către Dimitrie Vulpian (1848-1922) pentru colecţia

Poezie populară pusă în muzică. Balade, Colinde, Doine, Idyle, în trei volume, publicate între

1885-1886, cuprinzând în total 1931 de piese. Prezentând iniţial colecţia fără texte, Dimitrie

Vulpian a fost nevoit să le introducă la recomandarea Academiei Române. Provenienţa textelor

literare este diversă, multe fiind preluate din colecţiile lui Vasile Alecsandri, S. Fl. Marian şi G.

Dem. Teodorescu. Altele sunt reproduse din manuscrise şi publicaţii, după cum există şi texte

culese de D. Vulpian de la informatori selectaţi întâmplător, din mediile cele mai diferite1.

Neajunsuri ale colecţiei: autorul nu face distincţia între creaţiile populare şi cele de origine cultă,

textele su sunt scrise întotdeauna corect sub melodii, nu este indicată clar originea exemplelor,

acompaniamentul de pian este banal.

Teodor T. Burada (1839-1923)

Perioada începuturilor folcloristicii muzicale româneşti se leagă de numele ieşeanului

Teodor T. Burada (1839-1923), personalitate complexă, folclorist, etnograf și muzicolog român,

membru corespondent al Academiei Române. Este considerat părintele muzicologiei româneşti, dar

şi violonist concertist, istoric şi etnograf și arheolog2. A întreprins o serie de călătorii de

documentare în toate provinciile româneşti, ca şi în zonele din afara ţării locuite de români

(Macedonia, Gubernia Kerson din Rusia, Moravia, Bulgaria, Croaţia, Dalmaţia, Grecia, Galiţia,

Egipt). Are mai multe studii de specialitate, unele publicate în Almanahul muzical pe care l-e editat

sau în alte reviste (Convorbiri literare, Arhiva, etc.): Despre întrebuinţarea muzicii în unele

obiceiuri vechi ale poporului român (1876), Cercetări asupra danţurilor şi instrumentelor de

muzică ale Românilor (1877); O călătorie în Dobrogea (1880) – prima încercare din istoria

folcloristicii româneşti de cercetare monografică etnofolclorică, Datinile poporului român la

înmormântări (1882). Teodor T. Burada semnalează în studile sale genuri folclorice puţin

cunoscute până atunci: bocetul, cântecul bradului, paparudele, pluguşorul, cântecul cununii,

drăgaica, scaloianul, teatrul popular.

1 http://www.crispedia.ro/Biografia__viata__activitatea_si_opera_literara_a_lui_Dimitrie_Vulpian

2 De pildă, în anul 1884, el a descoperit fragmente de ceramică și figurine de teracotă în apropierea

satului Cucuteni din județul Iași, fapt care a dus la descoperirea culturii Cucuteni, o cultură neolitică importantă a

Europei între 5000 Î.Hr. și 2750 Î.Hr.http://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_Burada

2

Gavriil Musicescu (1847-1903)

Gavriil Musicescu (1847-1903), compozitor, dirijor, profesor de origine basarabeană.

Este recunoscut ca fondator al școlii românești de compoziție corală și unul dintre cei mai renumiți

dirijori ai timpului (a condus Corul Mitropoliei din Iaşi cu care a efectuat turnee de mare succes în

Regatul României și în Transilvania). A studiat la seminarul de la Huși, la Conservatorul din Iași și

s-a perfecționat în studiul compoziției și al dirijatului coral la Sankt Petersburg (Rusia). Întors în

țară, din 1872, Gavriil Musicescu este numit profesor de armonie la Conservatorul de muzică din

Iași. Este primul muzician român care are o contribuţie însemnată la clarificarea problemelor

teoretice cu privire la culegerea şi prelucrarea folclorului muzical în arta cultă. În acest sens, este

celebră polemica dintre G. Musicescu şi dirijorul Gh. Scheletti, desfăşurată în paginile revistei

ieșene „Arta”, asupra „gamelor din muzica populară”, acesta din urmă reproşându-i lui Musicescu

necunoaşterea tonalităţilor. Musicescu replică explicând, pentru prima dată la noi, structura modală

specifică muzicii populare. („Știuca strigă si bemol!”). A publicat renumita colecţie de 12 Melodii

naţionale, culese, armonizate şi aranjate pentr cor mixt şi piano, op. 31, Leipzig, partitură premiată

cu medalia de aur la Expoziţia Universală de la Paris din 1889, care a constituit un prim model de

armonizare tono-modală a melodiilor populare româneşti.

Tiberiu Brediceanu (1877-1968)

Ultimul deceniu al veacului XIX înscrie două nume importante pentru culegerea ştiinţifică:

Tiberiu Brediceanu (1877-1968), la îndemnul profesorului său, Iacob Mureşianu, întreprinde la

începutul secolului XX, o vastă acţiune de culegere a folclorului muzical maramureşan şi bănăţean,

în total 2065 de melodii. Una dintre colecţiile sale (cuprinzând 810 melodii din 82 de comune

bănăţene) a fost premiată de către Societatea Compozitorilor Români în anul 1925.

3

Dumitru Georgescu-Kiriac (1866-1928)

Profesor, dirijor, compozitor. Pasionat de folclor şi de prelucrarea corală a acestuia, a cules

cu ajutorul fonografului melodii din judeţele Suceava, Bacău, Neamţ, Braşov, Ilfov, Argeş, Dolj,

Mehedinţi. Propune o metodă de culegere şi studiere a cântecului popular apropiată de cea

ştiinţifică (notarea corectă a melodiilor, respectarea structurilor modale ale acestora, a relaţiilor

dintre poezie şi muzică, a libertăţii ritmice, a „simetriei speciale” a cântecului popular), fiind

considerat de către Constantin Brăiloiu „părintele folcloristicii muzicale româneşti”. În

compooziţiile sale corale, utilizează melosul focloric pe care îl prelucrează modal (Exemple de

prelucrări folclorice: Foaie verde lămâiţă, Am umblat pădurile, Codrule, codruțule, Morarul, Hai,

hai murgule, hai).

Alexandru Voevidca (1862-1931)

Una din cele mai bogate colecţii de cântec popular românesc (aprox. 3000 de melodii)

aparţine învăţătorului bucovinean Alexandru Voevidca folclorist și muzicolog român, dirijor de

cor și orchestră din zona Bucovinei. .Între 1907-1924 culege, sub coordonarea focloristului austriac

Mathias Friedwagner, după auz, melodii, din care 380 sunt publicate într-un volum colectiv

Cântece populare româneşti din Bucovina. Cântece de dragoste (Würzburg, 1940).

Utilizarea fonografului a dat un nou impuls cercetării folclorului, datorită avantajelor

obţinute prin înregistrarea mecanică, obiectivă a muzicii – care dădea posibilitatea studierii corecte

a variantelor muzicale. Prima înregistrare mecanică aparţine lui Pompiliu Pârvescu – Hora din

4

Cartal – transcrisă de C. M. Cordoneanu – este publicată în 1908 şi iniţiază publicaţiile folclorice

ale Academiei Române – Din viaţa poporului român.

Béla Bartok

(1881-1945)

În aceeaşi serie se înscrie prima colecţie de folclor a lui Béla Bartok – Cântece poporale

româneşti din comitatul Bihor (371 melodii) din zona Beiulului şi a Vaşcăului. Născut la

Sânnicolaul Mare din Banat (1881), renumit compozitor, pianist şi folclorist maghiar, Béla Bartok a

cules între 1907-1918 circa 3500 de melodii din diferite regiuni ale Transilvaniei şi ale Banatului.

Cercetarea sa era foarte riguroasă, concretizată printr-o acurateţe deosebită a transcrierilor şi a

notaţiei şi prin elaborarea de studii teoretice cu privire la culegerea folclorului, clasarea melodiilor,

versul cântat, categoriile şi instrumentele populare, cercetarea comparată.

1920 – s-a înfiinţat Societatea Compozitorilor Români – preşedinte G. Enescu, secretar

Const. Brăiloiu – instituie premii de folclor, stimulând astfel culegerea folclorului muzical: Tiberiu

Alexandru, 101 cântece şi jocuri din Banat (1925), Sabin V. Drăgoi – 303 colinde (1925),

Gheorghe Fira, Nunta în judeţul Vâşcea (1928), Constantin Brăiloiu – Cântece bătrâneşti din

Oltenia, Moldova, Muntenia şi Bucovina (1930), Gheorghe Cucu – 200 colinde (1936), George

Breazul Colinde (1928).

1927 – s-a înfiinţat Arhiva Fonogramică de pe lângă Ministerul Cultelor şi Artelor la

iniţiativa lui George Breazul – dar care nu va rezista decât un an din cauza lipsei de fonduri.

1928 – Constantin Brăiloiu a fondat Arhiva de Folklore a Societăţii Compozitorilor

Români;

1930 – a fost înființată de către Academia Română Arhiva de Folclor din Cluj, condusă de

Ion Muşlea.