1

Universitatea ,,Dunarea de Jos”

ELEMENTE DE DREPT PENAL SI PROCESUAL PENAL

Lect.univ.dr. DRAGU CRETU

Galati- 2008

ELEMENTE DE DREPT PENAL

2

CAPITOLUL I

DREPTUL PENAL CA RAMURA DE DREPT SI ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL

DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI

Continut: • Definirea conceptului de drept penal,în accepţiunile de ramură a dreptului, cât şi de

ştiinţă a dreptului penal – ramură a ştiinţelor juridice; • Identificarea obiectului şi scopului dreptului penal - ramură a dreptului; • Delimitarea caracterelor specifice dreptului penal; • Înţelegerea şi definirea principiilor fundamentale ale dreptului penal.

Obiective:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de drept penal - ramură a dreptului şi drept penal - ştiinţă a dreptului;

• Explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra obiectului şi scopului dreptului penal; • Reprezentarea concretă a caracterelor specifice dreptului penal; • Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor principiilor fundamentale ale dreptului

penal; • Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

module. Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului; • Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 2 ore

3

I DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI

I.1. Conceptul de drept penal. Definiţia dreptului penal Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a dreptului, ca

una dintre ramurile sistemului dreptului; cât şi ştiinţă a dreptului penal – ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului.

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, cele două noţiuni desemnate prin aceeaşi denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal – ca ramură a dreptului, are în vedere normele şi instituţiile care reglementează relaţiile de apărare socială, norme şi instituţii privite de-a lungul evoluţiei lor sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat, într-o societate determinată. Dreptul penal ca ştiinţă cuprinde ansamblul teoriilor, concepţiilor, ideilor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului penal, adică „doctrina” dreptului penal.

Obiectul ştiinţei dreptului penal, îl reprezintă, deci, dreptul penal – ca ramură a dreptului.

Dreptul penal, în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de norme juridice care statuează faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile ce atrag răspunderea penală, pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni, în scopul apărării ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale represivă.

Acest ansamblu de norme juridice este structurat într-un sistem, în jurul instituţiilor fundamentale ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea penală (pedeapsa) şi răspunderea penală. Dreptul penal, în sensul arătat, are două părţi componente: partea generală şi partea specială.

Partea generală a dreptului penal se referă la regulile sau principiile dreptului penal, condiţiile în care se nasc, se modifică sau se sting raporturile juridice penale, sistemul pedepselor şi al celorlalte sancţiuni de drept penal.

Partea specială a dreptului penal prevede condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi pedeapsa ce se aplică în cazul săvârşirii ei.

In cealaltă accepţiune, ca ştiinţă, dreptul penal cuprinde ansamblul de idei, teorii şi concepţii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept şi la instituţiile sale, adică ,,doctrina’’ dreptului penal.

Ca şi dreptul penal (ca ramură de drept), ştiinţa dreptului penal este unică, chiar dacă are două părţi distincte – partea generală şi partea specială.

De asemenea, existenţa unor raporturi între dreptul penal şi alte ramuri de drept determină acelaşi gen de raporturi şi între ştiinţa dreptului penal şi celelalte ştiinţe de ramură normative (drept procesual penal, drept constituţional, drept civil, drept administrativ etc.) şi nenormative (criminologie, criminalistică, psihologie judiciară, psihiatrie judiciară etc.).

I. 2. Obiectul dreptului penal Ca ramură a dreptului, dreptul penal are un obiect propriu de reglementare, adică o

anumită categorie de relaţii sociale pe care le reglementează în exclusivitate, relaţii create în

4

jurul şi datorită valorilor sociale de a căror necondiţionată respectare depinde însăşi existenţa societăţii într-o anumită etapă de dezvoltare a acesteia.

Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac parte atât relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât şi relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori.

Aceste relaţii de apărare socială se formează între membrii societăţii în mod obiectiv şi legic, independent de voinţa lor, din necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii şi a dezvoltării lor în deplină securitate – condiţie sine qua non a existenţei şi normalei evoluţii a grupului social.

De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de conformare, fie de conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect de reglementare pentru dreptul penal, care prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni şi pedepsele ce urmează să se aplice celor care le săvârşesc. Prin această reglementare, relaţiile de apărare socială, care au o existenţă obiectivă şi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale.

I.3. - Scopul

Scopul dreptului penal îl constituie apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale fundamentale specifice perioadei istorice parcurse de către societatea românească.

Aşa cum se întâmplă şi în alte legislaţii penale, şi în legislaţia penală română este prevăzut scopul dreptului penal în chiar articolul de debut al Codului penal,1 menţionându-se care sunt valorile sociale ce sunt protejate prin normele juridico-penale, în fapt ce se urmăreşte, în general, prin politica pe care o stabileşte şi o desfăşoară statul respectiv.

Scopul dreptului penal este consacrat, deci, în terminis, în dispoziţiile din art. 1 C. pen.: ”Legea penală apără, împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.”

Aşa cum rezultă din textul legal menţionat, legea penală română ocroteşte valorile sociale fundamentale, cum sunt: statul român cu atributele sale principale (suveranitate, independenţă, unitate şi indivizibilitate), omul cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale acestuia, proprietatea publică şi privată şi, în general, ordinea de drept în România.2

1 Codul penal român a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968 publicată în B. Of. nr. 79-79 bis/21 iunie 1968; a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969. Codul penal român a fost republicat, a suferit numeroase modificări şi completări, dintre acestea menţionăm: Legea nr. 278/4 iulie 2006,O.U G. nr. 60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008. 2 In doctrina penală a fost exprimată o observaţie critică în legătură cu dispoziţiile cuprinse în art. 1 C. pen. (a se vedea, în acest sens, G. Antoniu, E. Dobrescu, T. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003, pag. 78-79). Observaţia critică pornea de la faptul că o asemenea dispoziţie de principiu cuprinsă în art. 1 C. pen. român nu există în ţările cu o veche tradiţie democratică (francez, italian, german), ci numai în legislaţiile fostelor ţări socialiste. O asemenea prevedere, în concepţia legislaţiei socialiste, era menită să sublinieze caracterul de clasă al legii penale şi, implicit, opoziţia principială faţă de concepţia opusă pe care o promovează statele care negau acest caracter al legii penale, considerând că aceasta apără valorile sociale, în care sunt interesati deopotrivă toţi membrii societăţii şi nu numai o clasă socială sau alta. Având în vedere - se susţine în continuare – că transformările socio-economice ce s-au petrecut în ţara noastră au la bază o altă concepţie asupra dezvoltării societăţii, s-ar justifica, pe lângă alte argumente, renunţarea, pe viitor, la o dispoziţie de principiu privind scopul legii penale. Pe de altă parte, o atare dispoziţie nu are o funcţionalitate bine determinată. In doctrina penală a ultimelor decenii s-a statornicit deja o părere majoritară, în sensul că legea penală, chiar dacă nu o prevede explicit – are ca scop apărarea valorilor sociale fundamentale şi că, în esenţă, legea penală este un instrument de ocrotire a ordinii juridice, a bunei convieţuiri a oamenilor în societate şi a celorlalte valori supreme. Această idee a pătruns adânc în conştiinţa specialiştior, dar şi a destinatarilor legii penale, nemaiaparând necesar a fi subliniată în cuprinsul legii penale.

5

Enumerarea valorilor sociale ce sunt apărate prin legea penală împotriva infracţiunilor fiind exemplificativă, permite să fie cuprinse şi alte valori sociale, ce au fost consacrate prin Constituţia României1 din 1991, valori ale statului de drept.

Prin dispoziţia menţionată (art. 1 C. pen.) se subliniază rolul activ al dreptului penal în apărarea, consolidarea şi progresul societăţii româneşti.

I.4. Caracterele dreptului penal În literatura juridică de specialitate au existat opinii contrare cu privire la caracterele

(trăsăturile caracteristice) dreptului penal. Unii dintre autori au menţionat ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul

de drept public, caracterul unitar şi caracterul autonom (opinie dominantă). Alţi autori se referă la caracterul sancţionator, normativ şi autonom al dreptului penal.

• Autonomia dreptului penal Caracterul autonom al acestei ramuri de drept decurge din faptul că dreptul penal are

un obiect specific de reglementare – relaţiile de apărare socială. Totodată, dreptul penal cuprinde un sistem propriu de reguli de conduită şi de

sancţiuni specifice neîntâlnite în alte ramuri de drept (pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri educative).

Caracterul autonom al dreptului penal a fost invocat în doctrină pentru a sublinia netemeinicia tezei caracterului pur sancţionator al dreptului penal. Potrivit acestei teze susţinuta în literatura juridică mai veche, dreptul penal nu ar reglementa relaţii sociale proprii, ci doar relaţii de sancţionare şi ar avea, deci, un caracter subsidiar, auxiliar, complementar altor ramuri de drept (Karl Binding).

În această concepţie, se susţine că relaţiile sociale ar fi reglementate de alte ramuri de drept şi dreptul penal ar trimite un plus de sancţiune atunci când sancţiunea din norma intrapenală încălcată nu ar fi îndestulătoare pentru stabilirea ordinii de drept încălcate.

Teoria caracterului pur sancţionator (subsidiar, accesoriu) al dreptului penal a fost combătută în literatura juridică de specialitate, susţinându-se teza contrarie – că dreptul penal este nu numai sancţionator, ci şi normativ.

Caracterul autonom al dreptului penal se reflectă în relaţiile proprii de reglementare, relaţiile de apărare sociala şi care nu fac obiectul altei reglementări.

Argumentului potrivit căruia viaţa socială ar fi reglementată mai întâi de celelalte ramuri de drept, dreptul penal intervenind pentru sancţionarea faptelor periculoase din acele domenii de reglementare i s-a răspuns că dreptul penal ocroteşte, adeseori, interese ce nu sunt ocrotite de alte ramuri de drept. Spre exemplu, ocroteşte respectul cuvenit morţilor prin incriminarea faptei de profanare de morminte (art. 319 C. pen.); ocroteşte sentimentul de milă prin incriminarea faptei de lăsare fără ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se apăra (art. 315 C. pen.).

S-a susţinut, pe de altă parte, că regula de drept este normativă, nu fiindcă recunoaşte un interes, o situaţie sau un bun, ci fiindcă prescrie o regulă de conduită în raport cu acel interes, acea situaţie ori acel bun. Or, este de netăgăduit că normele penale cuprind reguli de conduită care nu se regăsesc în alte norme juridice.

Finalmente, s-a susţinut în doctrină că dacă este adevărat că raporturile patrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, raporturile de familie de dreptul familiei, raporturile de muncă de dreptul muncii ş.a.m.d., iar pentru încălcările grave din aceste ramuri de drept sunt prevăzute în dreptul penal norme de sancţionare, cu aceasta dreptul penal nu devine auxiliar, 1 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3/22.10.2003.

6

complementar acestor ramuri de drept, deoarece faptele grave, încălcările grave din aceste domenii nu sunt prevăzute în normele de drept civil, de dreptul familiei ori de dreptul muncii etc., ci tot de dreptul penal, care prin prevederea acestora în normele sale contribuie la prevenirea săvârşirii lor, iar, în caz de încălcare a acestor reguli, la restabilirea ordinii încălcate prin aplicarea de sancţiuni specifice.

Aşadar, dreptul penal are un caracter normativ propriu, constând dintr-un ansamblu de norme ce instituie reguli de conduită în vederea apărării valorilor sociale, obligând pe destinatarii acestora fie să se abţină de la săvârşirea unor fapte (norme prohibitive), fie să efectueze anumite activităţi (norme onerative).

• Caracterul de drept public este dat de raporturile de putere sau de autoritate instituite de normele de conduită prevăzute pentru destinatarii legii penale, care sunt imperative. Acţiunea penală – care este mijlocul juridic prin care conflictul de drept penal este adus înaintea justiţiei - este, de regulă, o acţiune publică;

• Caracterul de drept unitar – întrucât dispoziţiile din partea generală, cât şi cele din partea specială au un caracter unitar şi se completează reciproc.

7

II DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A ŞTIINŢEI DREPTULUI

II.1. Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal Ştiinţa dreptului penal joaca un rol important în perfecţionarea reglementărilor juridice

a relaţiilor de apărare socială în raport cu evoluţia societăţii. Normele dreptului penal îşi găsesc o mai puternică fundamentare în măsura în care sunt explicate, argumentate şi motivate pe plan teoretic.

Spre deosebire de dreptul penal care este o ramură a dreptului, ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care cuprinde sistemul cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridico-penale, exprimate în concepţiile, teoriile, ideile, principiile destinate să explice şi să fundamenteze necesitatea, scopul şi sarcinile dreptului penal, să stabilească metodele de investigaţie a fenomenelor juridico-penale, să elaboreze mijloacele juridice de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal.

II. 2. - Obiectul ştiinţei dreptului penal

Este format din ansamblul normelor penale a tuturor instituţiilor şi reglementărilor care alcătuiesc dreptul penal.

Studiind normele şi instituţiile dreptului penal, ştiinţa dreptului penal răspunde unor problematici legate de cunoaşterea conţinutului normativ al acestora.

Ştiinţa dreptului penal studiază, în principiu, dreptul penal în vigoare; nu mai puţin însă, în cadrul ştiinţei dreptului penal, se dau explicaţii şi cu privire la istoria dreptului penal român, adică la reglementările anterioare legii penale în vigoare. De asemenea, sunt făcute referiri şi la dreptul comparat, adică la experienţele altor ţări.

II. 3. - Ştiinţele penale (criminale) Sub denumirea de ştiinţe penale (criminale) au fost grupate ştiinţele socio-umaniste,

altele decât ştiinţele juridice, care au ca obiect de cercetare fenomenul complex al infracţionalităţii, atât sub raportul naturii şi etiologiei lui, cât şi al fundamentării ştiinţifice a mijloacelor de prevenire şi combatere a acestuia. Cu alte cuvinte, ştiinţele penale sau criminale studiază fenomenul criminalităţii ca fenomen social, spre deosebire de ştiinţele juridice care îl studiază ca fenomen juridic.

Cea mai importanta dintre disciplinele care au ca obiect cercetarea fenomenului criminalităţii este criminologia. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, criminologia1- situată la graniţa dintre ştiinţele penale, sociologie, psihologie, statistică, medicină sau alte discipline apropiate – este în egală măsură o ştiinţă a trecutului, prezentului şi a viitorului, este o ştiinţă despre om şi pentru om, o ştiinţă care, concomitent cu studiul maladiei, propune profilaxia necesară, tratamentul de combatere a criminalităţii şi ulterior de reinserţie sociala a foştilor infractori.

S-a recunoscut criminologiei caracterul de ştiinţă complexă interdisciplinară, ce înglobează în obiectul ei de studiu şi alte discipline, considerate la început discipline separate în cadrul disciplinelor penale, ca de exemplu, antropologia criminală, sociologia criminală, psihologia criminală, etnografie şi demografie criminală, statistică penală.

Cercetarea mijloacelor de reacţiune antiinfracţională formează obiectul unei alte grupe de ştiinte penale, şi anume: penologia şi ştiinţa penitenciara.

Penologia este ştiinţa care se ocupă de studiul pedepselor şi a celorlalte sancţiuni de drept penal sub raportul eficacităţii acestora în prevenirea şi reprimarea faptelor periculoase, precum şi de elaborare a unor propuneri de îmbunătăţire a calităţii acestora. Profesorul Traian

1 Lat. crimen – crimă, infracţiune; lat. logos – ştiinţă.

8

Pop scria că penologia este ştiinţa despre mijloacele apărării sociale în contra faptelor antisociale declarate infracţiuni şi în contra pericolului criminalităţii.

Ştiinţa penitenciară studiază modul de organizare şi funcţionare a penitenciarelor ca locuri de executare a pedepselor privative de libertate.

Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.

Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.

Psihologia judiciara se defineşte ca acea disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea aprofundată şi nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.

Poliţia ştiinţifică studiază urmele lăsate de infractor (ţesuturi, fire de păr, amprente etc.), pentru identificarea acestuia.

Finalmente, o poziţie specială o ocupă, în cadrul ştiinţelor penale, politica penală, înţeleasă ca disciplina complexă şi eminamente practică, ce are ca obiect studiul tuturor datelor furnizate de celelalte ştiinţe penale, inclusiv de ştiinţele juridico-penale şi elaborarea, pe aceasta bază, a celor mai adecvate orientări, principii, metode şi mijloace recomandate legiuitorului, care elaborează normele juridico-penale, organelor judiciare chemate să aplice aceste norme, precum şi tuturor celor ce participă la realizarea activităţii de prevenire a infracţiunilor. Aşa cum arată şi denumirea ei, această disciplină aparţine deopotrivă ştiinţelor penale (criminale) şi ştiinţelor politice, iar rolul său este în continuă creştere în societatea contemporană.

9

III PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL

III. 1. Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal

În literatura juridică de specialitate s-a opinat că principiile fundamentale ale fiecărei ramuri a dreptului apar ca trăsături caracteristice, definitorii pentru autonomia respectivei ramuri în cadrul sistemului dreptului.

In ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare, orientări de bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-penale, oglindindu-se în toate normele şi instituţiile dreptului penal.

Principiile fundamentale ale dreptului penal se deosebesc de alte principii de orientare generală cu incidenţă absolută asupra tuturor instituţiilor dreptului penal.

Prin urmare, principiile generale sunt reguli care derivă din principiile fundamentale şi care sunt subordonate acestora, având incidenţă generală, însă restrânsă la anumite laturi ale reglementării juridico-penale. Pe de altă parte, principiile instituţionale sunt subordonate atât principiilor fundamentale, cât şi principiilor generale, fiind aplicabile numai în cadrul instituţiilor la care se referă (spre exemplu, în materia aplicării legii penale în spaţiu, relevăm principiile teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii (art. 3-6 C. pen.) iar în materia aplicării legii penale în timp – principiul activităţii legii penale etc.)

III. 2. Cadrul principiilor fundamentale ale dreptului penal Doctrina penală a exprimat puncte de vedere diferite cu privire la sfera principiilor

fundamentale ale dreptului penal. Unii autori au apreciat că în acest cadru trebuie incluse principiile fundamentale ale

sistemului de drept în general (democratismul, legalitatea şi umanismul)1. Alţi autori de drept penal au apreciat că în cadrul principiilor fundamentale trebuie incluse nu numai principii comune întregului sistem de drept, dar şi principii proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept, deoarece tocmai acestea ilustrează specificul reglementării juridico-penale.

1 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 7. In concepţia profesorului V. Dongoroz, principiul fundamental depăşeşte sfera specificului unei ramuri de drept şi se înscrie în sfera principiilor generale ale sistemului dreptului. Profesorul a denumit aceste principii ca fundamentale pentru dreptul penal, numai pentru că a avut în vedere răsfrângerile lor în cadrul dreptului penal, dar nu pentru că ele ar aparţine numai dreptului penal. Numai denumirea acestor principii ca fiind ale dreptului penal, este convenţională, deoarece modul cum le caracterizează şi le enumeră evidenţiază clar intenţia sa de a separa aceste principii de normele specifice dreptului penal (…). S-ar putea spune, prin urmare, că la profesorul V. Dongoroz numai denumirea de principii fundamentale ale dreptului penal ar putea fi discutată, deoarece a fost folosită în raport cu principii caracterizate corect; A se vedea, în acest sens, G. Antoniu (coordonator) E. Dobrescu, I. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2003, p. 43. Continuatorii operei profesorului V. Dongoroz care au abandonat ideea celor trei principii fundamentale (democratism, umanism şi legalitate), s-au situat pe o anumită poziţie în ceea ce priveşte conţinutul principiilor fundamentale asimilând aceste principii acelora care sunt specifice dreptului penal. Aceştia au păstrat caracterizarea principiilor fundamentale ca fiind principii care stau la baza întregii reglementări penale, că ele se reflectă în toate instituţiile şi normele care formează conţinutul reglementărilor, că servesc la caracterizarea şi explicarea ansamblului de reglementări penale, însă au aplicat-o - în ideea în care au abandonat ideea celor trei principii menţionate – la principii strict specifice dreptului penal (pe când profesorul V. Dongoroz a aplicat-o în raport cu principii care depăşeau specificul dreptului penal). Or, principiile specifice dreptului penal n-ar putea fi caracterizate ca stând la baza întregii legislaţii şi ca reflectându-se în toate instituţiile dreptului penal; cel mult aceste principii ar putea să reflecte elemente comune ale unui grup de norme sau instituţii ori ar putea să se situeze în jurul unora din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal (infracţiunea, răspunderea penală, sancţiunea), dar n-ar putea să caracterizeze toate instituţiile dreptului penal.

10

Trebuie menţionat faptul că, în materia principiilor fundamentale, deşi au preluat sau au preluat parţial concepţia profesorului V. Dongoroz, mulţi autori au viziuni diferite în privinţa principiilor specifice dreptului penal (denumite convenţional, principiile fundamentale)

Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca principii de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale), următoarele:

• Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a

măsurilor de siguranţă; • Principiul răspunderii penale subiective; • Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară,

obiectivă: • Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii

penale; • Principiul răspunderii penale personale; • Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de

reeducare; • Principiul individualizării judiciare a sancţiunii; • Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori.

Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa exercitată

de alte principii, dar care aparţin sistemului dreptului în general (umanismul, egalitatea cetăţenilor în faţa legii etc.) ca şi influenţa unor principii de politică penală (cel al prevenirii săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală, spre exemplu) prezintă imaginea unui cadru de principii care dă caracter modern şi eficient legislaţiei penale în vigoare.

III. 3. Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi măsurilor de siguranţă

In dreptul penal, principiul legalităţii exprimă regula potrivit căreia întreaga activitate din acest domeniu trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta.

Cu alte cuvinte, atât conduita pretinsă membrilor societăţii (să nu facă, de cele mai multe ori sau să facă ceva), cât şi sancţiunea la care aceştia se expun în caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzută de lege, iar realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal (prin aplicarea sancţiunilor) să se facă în deplină conformitate cu legea.

Examinat în raport cu cele trei instituţii ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea penală (pedeapsa) şi răspunderea penală, principiul legalităţii îmbracă trei laturi:

• legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege); • legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă (nulla

poena sine lege); • legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege).

Recunoscut de majoritatea specialiştilor ca un principiu fundamental al dreptului

penal, principiul legalităţii, formulat de Cesare Beccaria în celebra sa lucrare “Despre infracţiuni şi pedepse” şi statuat în "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului" de la 10 decembrie 1948 precum şi în "Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice", adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1966, a venit ca o garanţie a respectării libertăţii şi drepturilor persoanei, în sensul neantrenării răspunderii penale a unei persoane pentru fapte neprevăzute de legea penală sau incriminate ulterior săvârşirii faptei.

11

Înscris iniţial în Codul Penal din 1864, principiul legalităţii îşi găseşte consacrarea expresă atât în Constituţia din 19911 , cât şi în art. 2 din Codul Penal român în vigoare. Astfel, în timp ce Constituţia prevede în art. 23 alin. 12 că: “Nici o pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, iar prin art. 73 alin. 3 lit. h, că: “Prin lege organică se reglementează [,..] infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”, art. 2 din Codul Penal recurge la o formulare mai amplă şi anume: "Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte".

1. Legalitatea incriminării, ilustrată de regula "nu există infracţiune fără lege" (nullum crimen sine lege), conform căreia nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere dacă fapta săvârşită, la momentul respectiv, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Acest lucru are repercusiuni asupra unor instituţii ale dreptului penal, precum activitatea legii penale (legea penală se aplică numai faptelor, care în momentul comiterii lor, erau prevăzute de lege ca infracţiuni) sau interpretarea legii penale (prin interpretare nu se pot creea, adăuga sau suprima infracţiuni sau elemente din lege).

2. Legalitatea sancţiunilor, ce se aplică în cazul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală, ilustrată de dictonul latin "nulla poena sine lege" (nu există niciodată pedeapsă fără lege), conform acestui principiu o persoană nu poate primi pentru fapta săvârşită decât pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile stabilite de lege.

Potrivit art. 2, teza a II-a, Codul penal precizează că legea penală prevede pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua, în cazul săvârşirii unor infracţiuni.

Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal implică cerinţe specifice faţă de legiuitorul penal şi, după caz, faţă de judecător. Astfel, legiuitorul are obligaţia de a determina un cadru precis în conţinut, condiţii şi limite ale cauzelor legale generale sau speciale de nepedepsire ori atenuare a pedepselor, precum şi a criteriilor generale şi limitelor, potrivit cărora se va realiza individualizarea judiciară şi execuţională a pedepsei, în ceea ce-l priveşte pe judecător, acesta nu poate refuza aplicarea vreuneia din sancţiunile prevăzute de lege pentru fapta reţinută sau de a modifica temeiul sau condiţiile, în care urmează să fixeze sancţiunea de drept penal.

III. 4. Principiul răspunderii penale subiective Principiul răspunderii penale subiective exprimă ideea că o persoană poate fi trasă la

răspundere penală numai atunci când a comis fapta prevăzută de legea penală cu vinovăţie. Elementul subiectiv (vinovăţia) face parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii;

aşadar, dacă o faptă se săvârşeşte fără vinovăţie, ea nu constituie infracţiune şi, neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală.

Când se pune problema aplicării unei sancţiuni de drept penal unei persoane ce a încălcat legea penală, instanţa va trebui să se preocupe să stabilească că fapta săvârşită îi este imputabilă inculpatului şi din punct de vedere psihic, adică a fost comisă cu vinovăţie şi că deci există răspundere subiectivă.

Din definiţia legală dată infracţiunii în Codul penal român reiese că vinovăţia constituie şi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Potrivit dispoziţiilor din art. 17 alin. 1 C. pen., infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

1 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3/22.10.2003.

12

III. 5. Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă Acest principiu relevă ideea că o persoană nu poate fi condamnată pentru gândurile

sale oricât de periculoase ar fi, chiar dacă aceste gânduri, planuri, dorinţe ar putea fi probate cu ajutorul mijloacelor moderne de investigare a proceselor psihice.

O persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe baza manifestării sale exterioare, obiective, adică să comită în realitatea obiectivă un act material pedepsibil (act preparator, tentativă, faptă consumată).

Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relaţiilor sociale.

III.6. Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale

Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale este reflectat în dispoziţiile din art. 17 alin. 2 C. pen.1 Dacă fapta comisă, deşi este prevăzută de legea penală nu întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, nu va exista nici răspundere penală. Pe plan procesual penal, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea. 2

III.7. Principiul răspunderii penale personale Potrivit acestui principiu, numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, ceea ce

înseamnă că pedeapsa i se poate aplica numai celui ce a săvârşit infracţiunea, măsurile penale se pot lua numai faţă de cei care au comis fapte prevăzute de legea penală şi prezintă pericol social ce trebuie înlăturat.

Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul penal nu poate fi antrenată răspunderea penală pentru fapta altuia.

Art. 2 C. pen. se referă la pedepsele ce se aplică infractorilor3, iar art. 72 C. pen. se referă la persoana infractorului.4

Introducerea răspunderii penale a persoanelor juridice prin Legea nr. 278/2006 presupune o derogare de la principiul caracterului personal al răspunderii penale, dar şi o altă abordare a unor instituţii de bază ale dreptului penal (participaţia penală, circumstanţele atenuante şi agravante, concursul de infracţiuni, recidiva, pluralitatea intermediară etc.).

III.8. Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de

reeducare Acest principiu este reflectat în dispoziţiile din art. 52 alin. 1 C. pen.5 Pedeapsa nu

poate să nu implice o anumită suferinţă, un rău pe care îl suferă condamnatul şi care poate să se răsfrângă asupra libertăţii, patrimoniului, timpului liber, prestigiului social ş.a.m.d., însă ea trebuie aplicată în raport cu fapta comisă şi cu vinovăţia făptuitorului; în acest fel, pedeapsa devine convingătoare şi poate să-şi exercite rolul în procesul de resocializare a infractorului şi de prevenire generală faţă de ceilalţi destinatari ai legii penale.

1 Art. 17 alin. 2 C. pen.: “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”. 2 Art. 11 pct. 1, lit. b, în ref. la art. 10 lit. b C. proc. pen.; art. 11 pct. 2 lit. a în ref.la art. 10 lit. b C. proc. pen. 3 Art. 2 C. pen. “Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”. 4 Art. 72 alin. 1 C. pen.”La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.” 5 Art. 52 alin. 1 C. pen. “Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. “

13

III. 9. Principiul individualizării judiciare a sancţiunii Principiul individualizării judiciare a sancţiunii presupune ca stabilirea şi aplicarea

sancţiunilor de drept penal să se facă în funcţie de gravitatea faptei săvârşite, periculozitatea infractorului şi de necesităţile de îndreptare ale acestuia. Individualizarea poate fi legală, judiciară şi administrativă.

Individualizarea legală este realizată de legiuitor prin prevederea în norma de incriminare a speciei de pedeapsă şi a limitelor speciale ale pedepsei, a măsurilor penale etc., în funcţie de gradul de pericol social abstract al faptei comise.

Individualizarea judiciară este realizată de către instanţa de judecată, constând în stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete în cadrul limitelor legale, avându-se în vedere pericolul social concret al faptei comise, persoana infractorului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală şi de contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii.1 De asemenea, se poate individualiza, în condiţiile legii, şi modul de executare a pedepsei (suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, într-o închisoare militară, în regim de detenţie, amenda penală).

III.10. Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori In Titlul V denumit „Minoritatea” (art. 99-1101 C. pen.) legiuitorul penal a instituit un

sistem special de sancţiuni ce pot fi aplicabile minorului infractor, în baza principiului sancţionării diferenţiate a infractorilor minori faţă de cei majori. Acest sistem special de sancţiuni este alcătuit din măsuri educative şi pedepse. Această reglementare mixtă a ţinut seama de personalitatea minorului şi de insuficienta sa dezvoltare psiho-fizică. Legiuitorul a creat pentru infractorii minori un sistem sancţionator diferit de cel al infractorilor majori, pe considerentul că aceştia fiind foarte tineri, resocializarea lor se poate face mai bine şi mai eficient faţă de infractorii majori.

In principiu, pentru faptele lor antisociale, minorilor infractori li se aplică numai măsuri educative. Art. 100 alin. 2 C. pen., prevede că: „Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.”

Sistemul sancţionator al minorilor infractori a fost conceput în aşa fel încât sancţiunile aplicate să nu împiedice desăvârşirea pregătirii şcolare a infractorilor minori, asigurându-li-se şi condiţii de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor.

III.11. Principiul umanitar Unul din dezideratele lumii moderne este apărarea drepturilor fundamentale ale

omului. Drept urmare, incriminarea şi sancţiunea prevăzute de legea penală trebuie să urmărească respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Acest lucru presupune, pe de o parte ca legea penală să asigure o protecţie a persoanei fizice prin incriminarea faptelor ce sunt îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei etc., iar pe de altă parte, constrângerea penală trebuie să aibă un caracter uman, respectându-se drepturile infractorului la asistenţă juridică, asistenţă medicală, demnitatea acestuia.

Tot principiul umanităţii a impus consacrarea prezumţiei de nevinovăţie şi tendinţa majorităţii legislaţiei moderne de a institui în favoarea infractorilor un regim important de drepturi şi garanţii procesuale.

Executarea pedepsei, în orice sistem de drept urmăreşte, mai mult sau mai puţin, reeducarea celui condamnat şi reintegrarea socială a acestuia. 1 Art. 72 C. pen.; art. 27 C. pen. “Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72“.

14

III.12. Incriminarea faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social Principiul incriminării numai a faptelor, care prezintă un anumit grad de pericol social

este consacrat de art. 17 alin. 1 teza I din Codul Penal, potrivit căruia infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, şi de art. 18 Cod penal şi art. 181 Cod penal care precizează ce se înţelege prin pericol social în sensul legii penale şi, respectiv, descrie noţiunea faptei, care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Regula pe care o impune acest principiu este de a fi sancţionate numai acele acţiuni sau inacţiuni, care prezintă un grad de pericol social suficient de mare ca să impună o reacţie prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorilor.

III.13. Egalitatea în faţa legii penale Întreaga legislaţie modernă urmăreşte eliminarea discriminărilor de orice fel. La nivel

internaţional există preocupări în acest sens, statele asumându-şi obligaţia de a elimina din reglementările interne orice fel de discriminări. Şi legea penală urmăreşte aceleaşi tendinţe, înfăptuirea justiţiei penale excluzând imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii se află într-o poziţie de egalitate faţă de prevederile legii penale, atât în calitate de beneficiari ai protecţiei penale cât şi de destinatari ai exigentelor acesteia.

III. 14. Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală Legea penală, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute asigură aşa-numita prevenţie

generală, iar în măsura în care sunt pronunţate pedepse în cauze penale concrete, se realizează prevenţia specială.

Prevenirea faptelor infracţionale se realizează atât prin publicitatea legii penale cât şi prin pedepsirea celor ce-au încălcat prevederile imperative ale legii penale.

De asemenea, măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, vin să completeze procesul de prevenţie a fenomenului infracţional, proces ce e mult mai complex, incluzând şi măsuri de ordin social şi economic, pornind de la studierea şi identificarea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea unor infracţiuni.

Rezumat:

Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului; cât şi ştiinţă a dreptului penal – ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramura a dreptului.

Dreptul penal, în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de norme juridice care statuează faptele ce constituie infracţiuni , condiţiile ce atrag răspunderea penală, pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni, în scopul apărării ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale represivă.

In cealaltă accepţiune, de ştiinţă a dreptul penal, cuprinde ansamblul de idei, teorii şi concepţii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept şi la instituţiile sale, adică ,,doctrina’’ dreptului penal.

Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac parte atât relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât şi relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori

Scopul dreptului penal îl constituie apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale fundamentale specifice perioadei istorice parcurse de către societatea românească.

15

În ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare, orientări de bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-penale, oglindindu-se în toate normele şi instituţiile dreptului penal.

Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca principii de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale), următoarele:

• Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă;

• Principiul răspunderii penale subiective; • Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă; • Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale; • Principiul răspunderii penale personale; • Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de

reeducare; • Principiul individualizării judiciare a sancţiunii; • Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori.

Concluzii: Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 1, aţi dobândit cunoştinţe

referitoare la noţiunea de „drept penal”, obiectul şi scopul dreptului penal, principiile fundamentale ale acestei ramuri de drept.

Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE: 1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi completări: - Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005; - Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicata în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006; - O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008. DOCTRINĂ: Boroi, Al. – Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2006; Mitrache, C-tin, Mitrache, C., - Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2004, 2005. Teme de control (conform calendarului disciplinei): Obiectul şi scopul dreptului penal

16

TESTE DE AUTOEVALUARE 1.Dreptul penal cuprinde un ansamblu de norme juridice care: a) statuează faptele ce constituie infracţiuni; b) pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni; c) se referă la regulile sau principiile dreptului penal. 2. Ştiinţa dreptului penal cuprinde: a) ansamblul de idei, teorii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept; b) ansamblul de concepţii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept; c) instituţiile care reglementează relaţiile de apărare socială. 3.Obiectul dreptului penal îl formează: a) relaţiile de apărare socială; b) relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale; c) relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori. 4. Scopul dreptului penal este consacrat : a) în dispoziţiile din art. 1 C. pen.; b) în literatura de specialitate; c) în dispoziţiile din art. 2 C. pen. 5. Principiul legalităţii îmbracă următoarele laturi: a) legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege); b) legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă (nulla poena sine lege); c)legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege). RĂSPUNSURI: 1.a,b 2.a,b 3.a,b,c 4.a 5.a,b,c

17

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de izvor de drept penal; • Identificarea izvoarelor dreptului penal; • Definirea conceptului de lege penală; • Delimitarea categoriilor de legi penale; • Definirea conceptului de normă penală; • Delimitarea categoriilor de norme penale; • Înţelegerea şi definirea procesului de interpretare a legii penale.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de izvor de drept penal, lege penală şi normă penală;

• Explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra noţiunilor de izvor de drept penal, lege penală şi normă penală;

• Reprezentarea concretă a noţiunilor de izvor de drept penal, lege penală şi normă penală;

• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului • Discuţii cu specialişti din domeniu

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 2 ore

18

I IZVOARELE DREPTULUI PENAL

I.1. - Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal. Principalele izvoare ale dreptului penal

În doctrină, termenul de izvor de drept are mai multe sensuri, accepţiuni, făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formale, interne şi externe, directe şi indirecte. Problema conceptului de izvor de drept fiind obiect de studiu al disciplinei Teoria generală a dreptului, vor fi abordate doar aspectele care privesc izvoarele de drept penal.

Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica în cazul încălcării acestor norme, condiţiile în care este antrenată răspunderea penală, precum şi acele acte normative care prevăd dispoziţii obligatorii în procesul de elaborare şi aplicarea dreptului penal. În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr.

Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal legea, ca izvor imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele şi convenţiile internaţionale.

Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoarele dreptului penal pot fi doar legile penale - în accepţiunea dispoziţiilor din art. 141 C. pen.1

În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl va constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se decretele–legi şi decretele încă în vigoare.

În categoria izvoarelor de drept penal este inclusă şi Constituţia, ca izvor de drept, în general, pentru toate ramurile de drept, şi în special pentru Dreptul penal, întrucât conţine dispoziţii, ce vizează în mod explicit sfera de reglementare a acestor ramuri de drept şi consacră drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi îndatoririle corespunzătoare, cărora dreptul penal le creează cadrul necesar pentru a fi respectate.

Dintre reglementările cu valoare de lege, cea mai importantă sursă o constituie Codul penal, care cuprinde majoritatea normelor penale cu caracter de principii generale (partea generală), precum şi norme cu caracter special (partea specială).

În afara Codului penal, există şi alte legi penale cu o sferă de aplicare mai restrânsă, cum ar fi Legea nr. 275 din 2006 privind executarea pedepselor sau Legea nr. 302 din 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Specific acestor legi este că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns şi că vin să completeze cadrul normativ general fixat de Codul Penal sau să instituie unele derogări de la acest cadru. Ele au mai fost numite în literatura juridică şi legi complinitoare.

În afară de cele două categorii de norme, reglementări cu caracter penal se întâlnesc şi în legi speciale nepenale sau extrapenale, dar care conţin dispoziţii cu caracter penal, legi ce vizează reglementarea relaţiilor sociale din anumite domenii, cum ar fi: sectorul silvic, fondul funciar, regimul vamal, protecţia mediului, etc. instituind pentru încălcarea acestor dispoziţii sancţiuni penale proprii.

Printre izvoarele dreptului penal sunt menţionate şi tratatele şi convenţiile internaţionale.

În doctrina penală, se face distincţie între tratatele şi convenţiile internaţionale care constituie izvoare directe ale dreptului penal (spre exemplu, tratatele şi convenţiile referitoare la asistenţa juridică internaţională) şi cele care constituie izvoare indirecte, mediate, categorie

1 Art. 141. Legea penală

Prin "lege penală" se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.

19

în care intră tratatele şi convenţiile ce cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe plan intern anumite fapte socialmente periculoase.

Tratatele şi convenţiile la care România este parte primesc forţa de acţiune în urma adoptării unui act al puterii legislative interne, instituindu-se o singură excepţie, în art. 20 alin. 2 al Constituţiei, prin care se dă prioritate reglementărilor internaţionale, în caz de neconcordanţă cu legile interne, atunci când cele dintâi, se referă la drepturile fundamentale ale omului, cu excepţia situaţiilor când Constituţia României sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.1

Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului constituie izvor de drept penal, însă utilizarea acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situaţii cu adevărat excepţionale, care justifică o intervenţie de urgenţă din partea puterii executive.

În literatura de specialitate se apreciază că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal. Au existat însă şi păreri potrivit cărora jurisprudenţa constituie izvor de drept penal, pornindu-se de la două argumente. Primul vizează deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt soluţionate excepţiile de neconstituţionalitate ale unei legi sau ordonanţe ori ale unor dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare,ridicate de oricare dintre părţi, de procuror sau din oficiu de către instanţa de judecată .Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.2 Al doilea argument vizează deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În astfel de cazuri, soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Însă, dezlegarea dată problemelor de drept soluţionate este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti atunci când se vor mai confrunta cu situaţii similare.3 1 Articolul 20 Constituţia României (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. 2 Articolul 147 Constituţia României (1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. (2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. (3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat. (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. 3 Art. 4142 C. proc. pen ,,(1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, direct, sau ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea au obligaţia, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. (2) Cererile de recurs în interesul legii se soluţionează de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se pronunţă prin decizie. Deciziile se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, precum şi pe pagina de Internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acestea se aduc la cunoştinţă instanţelor şi de Ministerul Justiţiei. (3)Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.”

20

În pofida celor două argumente, pe care le apreciem ca situaţii de excepţie, considerăm că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal.

II LEGEA PENALĂ

II.1. Noţiunea de lege penală Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său norme, dispoziţii

penale. Este, în această accepţiune, lege penală, Codul Penal sau Legea nr. 302 din 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea legilor penale1 şi în sens restrâns, în accepţiunea art. 141 Cod Penal, potrivit căruia „prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete”2.

Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (alin. 1).

Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea colectivă se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai prin lege organică (alin. 3).3

II. 2. - Categorii de legi penale În funcţie de întinderea domeniului de aplicare, după conţinut, durată sau caracterul

lor, legile penale au primit diverse clasificări, acest lucru ajutând la o mai bună cunoaştere a acestora şi o mai bună interpretare şi aplicare.

Astfel: A) După întinderea domeniului de aplicare, legile penale se clasifică în:

• legi generale; • legi speciale.

Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale obişnuite, ce cuprind norme penale generale şi speciale, cu valoare de principii ,precum şi majoritatea normelor incriminatorii.(ex: Codul penal român). 1 În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de drept penal. 2 În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de normă penală. 3 Articolul 73 Constituţia României: (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. (2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. (3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor; t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

21

Legile penale speciale conţin dispoziţii cu caracter penal derogatoriu de la dreptul comun, au un câmp mai restrâns de acţiune, reglementând instituţii speciale de drept penal sau incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un anumit domeniu.

În interpretarea şi aplicarea celor două categorii de norme, legea generală este de cea mai largă aplicabilitate, însă, în cazul unui concurs între o lege generală şi una specială care derogă sau completează legea generală, legea specială are întâietate.

B) După caracterul lor, legile penale se clasifică în: • legi penale ordinare; • legi penale excepţionale.

Legile penale ordinare (obişnuite) sunt acele norme adoptate în condiţii normale de desfăşurare a relaţiilor sociale şi combatere a criminalităţii.

Legile penale excepţionale apar în situaţii de excepţie, tranzitorii, provocate de situaţii excepţionale (calamităţi naturale, stări de război, etc.), care derogă de la dreptul comun şi care vizează fie instituirea unor infracţiuni (temporare), fie asprirea răspunderii penale pentru cele existente.

C) După durata lor de aplicare, legile penale se clasifică în: • legi cu durată nedeterminată; • legi cu durată determinată.

Legile penale cu durată nedeterminată (permanente) sunt cele în al căror cuprins nu este prevăzută perioada lor de aplicare.

Legile de aplicare cu durată determinată (temporare) sunt cele care au o aplicabilitate limitată de existenţa situaţiei ce a generat adoptarea lor. Perioada de aplicabilitate poate fi determinată în cuprinsul legii, prevăzându-se concret termenul cât legea este în vigoare sau după situaţia ce a generat-o şi anume la încetarea acesteia.

III - NORMA PENALĂ

III.1. Conceptul de normă penală Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de stat, care

"prescrie anumite drepturi şi obligaţii". Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra

criminalităţii, instituie prin reguli de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.

Se poate remarca faptul că, sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele juridice penale includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind incidente din chiar momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte norme, din alte ramuri de drept, care devin incidente din momentul nerespectării lor sau al apariţiei unei situaţii care impune aplicarea normei respective. De asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală.

22

III.2. Structura normei penale În privinţa structurii normei penale, opiniile autorilor de literatură juridică sunt foarte

diverse. Potrivit unui punct de vedere, norma juridică penală prevede doar ipoteza (descriind fapta care constituie infracţiune), dispoziţia urmând a fi dedusă din conţinutul ipotezei.

Într-o a doua opinie se arată că norma juridică penală conţine ca orice normă o ipoteză, cât şi o dispoziţie explicită, aceasta din urmă fiind indicată prin expresia comună tuturor normelor de incriminare "se pedepseşte" sau "se aplică pedeapsa".

Alţi autori susţin că norma juridică penală, prin specificul său, conţine doar dispoziţia şi sancţiunea.

Potrivit ultimei opinii, cele trei elemente clasice ale normei juridice se regăsesc şi în norma juridică penală, cu precizarea că în ipoteză se descrie fapta incriminată, sancţiunea constă în pedeapsa prevăzută în mod expres de norma respectivă, iar dispoziţia rezultă implicit din formula "se pedepseşte" întâlnită în toate textele incriminatoare.

III.3. Categorii de norme penale Normele juridice penale prezintă o serie de trăsături care le diferenţiază între ele,

permiţând clasificarea lor în funcţie de conţinutul normativ propriu şi al structurii. În acest sens, ştiinţa dreptului penal distinge mai multe categorii de norme:

- Norme penale generale şi speciale, în funcţie de conţinutul şi sfera de incidenţă. Normele penale generale cuprind dispoziţii cu caracter de regulă generală privind

condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale. Ele sunt de cea mai largă aplicaţiune şi sunt cuprinse, de regulă, în partea generală a Codului penal şi, rareori, în unele legi speciale.

Normele penale speciale indică condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii unei astfel de fapte. Ele sunt înscrise, de regulă, în partea specială a Codului penal dar, în multe situaţii, şi în unele legi speciale.

- Norme penale prohibitive şi norme penale onerative – în funcţie de structurarea infracţiunilor în comisive şi omisive.

Normele penale prohibitive, corespunzătoare infracţiunilor comisive, stabilesc, ca regulă de conduită, abţinerea de a săvârşi fapta care este descrisă în conţinutul textului respectiv.

Normele penale onerative, specifice infracţiunilor omisive, fixează ca regulă de conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea făptuitorului fiind de natură să producă urmări socialmente periculoase.

- Norme penale complete şi norme penale divizate - în funcţie de elementele ce sunt cuprinse în structura normei penale.

Normele penale complete (unitare) cuprind toate elementele unei norme (ipoteza, dispoziţie, sancţiune).

Normele penale divizate sunt acele norme care nu au structura completă în acelaşi text de lege, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un alt articol al aceleiaşi legi sau chiar în alt act normativ.

- Norme penale de incriminare cadru (în alb) şi norme de trimitere sau referire.

23

Normele penale de incriminare cadru au în structura lor o dispoziţie de incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca prevederea faptelor interzise să se facă ulterior, prin alte acte normative.

Normele penale de trimitere sunt acele norme incomplete în ceea ce priveşte dispoziţia sau sancţiunea, care se completează şi încorporează elementele lipsă din alte norme la care fac trimitere (exemplu: art.212 alin. 2 Cod Penal; art.264 alin.2 Cod penal etc.), devenind apoi independente faţă de acestea.

Normele penale de referire sunt şi ele incomplete, divizate, realizând împrumutul unor elemente prin referire la o altă normă penală (exemplu: art.255 Cod Penal cu referire la art.254 Cod penal; art.290 Cod penal cu referire la art.288 Cod penal etc.), dar rămân legate de norma care le-a completat.

IV INTERPRETAREA LEGII PENALE

IV.1. Noţiunea şi importanţa interpretării legii penale În perspectiva evoluţiei societăţii, pe linia unei democraţii reale, principiul legalităţii

incriminării însuşi, în măsura în care impune nişte particularităţi în materia interpretării normelor de drept penal, obligă la studierea şi însuşirea acestora, cunoaşterea temeinică a problematicii respective constituind una dintre cele mai însemnate preocupări ale unei aplicări corecte a normelor de drept penal.

Prin interpretarea legii se înţelege acea operaţiune logico-raţională de lămurire a conţinutului unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.

În procesul de cunoaştere teoretică şi practică a prescripţiunilor legale, interpretarea legii penale este necesară, oricât de clar ar fi ea formulată, pentru o mai bună încadrare juridică a faptelor prin încorporarea perfectă a situaţiei de fapt în cadrul legal fixat prin normele juridice penale.

IV.2. Felurile interpretării Interpretarea legii penale poate fi făcută de legiuitor, de organul judiciar sau de

teoreticienii dreptului penal. Interpretarea legală este făcută de legiuitor în momentul când adoptă legea penală şi

constă în explicarea, în conţinutul acesteia, a anumitor termeni sau expresii din legea penală. Interpretarea judiciară este făcută de organul de urmărire penală sau de instanţă, prin

încadrările juridice ale faptei concrete comise în textul de lege care incriminează fapta ca infracţiune sau prin soluţiile ce le pronunţă.

Un rol important în activitatea de interpretare juridică îl are Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, în deciziile de plen, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asigură o interpretare unitară a legilor penale.

24

Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică este făcută de teoreticienii dreptului penal în tratate, cursuri, monografii, acestea fiind de natură să orienteze , mai ales interpretarea judiciară.

IV.3. Metode de interpretare Sunt cunoscute mai multe procedee de interpretare: literală, istorică, raţională,

sistematică, prin analogie. Interpretarea literală sau textuală Această metodă de interpretare foloseşte analiza conţinutului şi sensului legii penale

cu ajutorul textului, pe baza unui studiu etimologic (înţelesul cuvintelor), stilistic (modul de exprimare) şi sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie şi funcţiile propoziţiilor în frază).

Interpretarea logica sau raţională Interpretarea logică urmăreşte să stabilească voinţa reală a legiuitorului prin folosirea

unor procedee logice, a raţionamentelor. Printre raţionamentele folosite se numără:

Raţionamentul "a fortiori” care se întemeiază pe argumentul că dacă legea penală interzice mai puţin, interzice implicit şi mai mult şi invers, dacă legea penală permite mai mult, ea permite implicit şi mai puţin;

Raţionamentul "per a contrario", potrivit căruia dacă o dispoziţie interzice sau sancţionează o faptă numai în anumite condiţii, incidenţa sa este exclusă în condiţii diferite decât cele limitativ prevăzute;

Raţionamentul "reductio ad absurdum", care se întemeiază pe ideea că este exclusă interpretarea care prin aplicare ar conduce la consecinţe absurde, inadmisibile, contrare spiritului legii;

Raţionamentul "a pari” care se sprijină pe argumentul că unde există aceeaşi raţiune sau situaţie trebuie să prevaleze aceeaşi soluţie.

Interpretarea istorico-juridică Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului legii sau normei ce se

interpretează, studiindu-se datele de ordin social, economic, politic şi juridic existente în momentul adoptării legii.

În sfera de acţiune a metodei istorice se înscriu: lucrările preparatorii (anteproiect, proiect preliminar şi proiect definitiv al legii

penale), discuţiile parlamentare care au precedat adoptarea legii; dispoziţiile din legile penale anterioare; dispoziţiile din legile străine, care au servit ca sursă de inspiraţie; materialul doctrinar şi de practică judiciară, presupus a fi influenţat asupra operei

legislative. Interpretarea sistematică Metoda sistematică sau de corelaţie este acea metodă logică care urmăreşte stabilirea

înţelesului unei norme penale cu ajutorul legăturilor explicite sau implicite pe care le are cu alte norme penale din aceeaşi lege sau din alte acte normative din cadrul sistemului juridico-penal, relevând principiile care guvernează materia cercetată.

25

Interpretarea prin analogie Interpretarea prin analogie este o metoda de interpretare care se foloseşte într-o mai

mică măsura în dreptul penal şi care constă în explicarea sensului unei legi penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare.

În literatura juridică se atrage atenţia că interpretarea prin analogie nu se confundă cu extinderea legii penale prin analogie care are în vedere aplicarea legii penale la fapte care nu sunt incriminate.

IV.4. Rezultatele şi limitele interpretării În urma interpretărilor, sub orice metodă, se poate ajunge la trei situaţii distincte: A. Într-o primă ipoteză, se poate constata că în pofida unor aparente neclarităţi, există

o concordanţa perfectă între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost exprimată în lege, rezultatul interpretării fiind declarativ;

B. În a doua ipoteză, se poate constata că legiuitorul a vrut să spună mai multe decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind extensivă;

C. În a treia ipoteză, se poate constata că legiuitorul a voit să spună mai puţin decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind restrictivă;

Plecându-se de la premisa că interpretul trebuie să urmărească cunoaşterea, iar nu crearea normei de drept, s-a impus principiul că legile penale sunt de strictă interpretare, potrivit căruia înţelesul normei legale nu poate fi nici extins şi nici restrâns prin interpretare

Rezumat: Izvoarele dreptului penal sunt acele acte juridice, al căror cuprins stabileşte: fapte, ce

constituie infracţiuni aplicabile, în cazul încălcării acestor norme, condiţiile, în care este antrenată răspunderea penală, precum şi acele acte normative obligatorii în procesul de elaborare şi aplicare al dreptului penal. În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr.

În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl va constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se decretele – legi şi decretele încă în vigoare. Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său norme, dispoziţii penale. Este, în această accepţiune, lege penală: Codul Penal sau Legea nr. 302 din 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală .

Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea legilor penale, şi în sens restrâns, în accepţiunea dată de art. 141 Cod Penal, potrivit căruia „prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete”.

Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (alin.1).

Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea colectivă se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai prin lege organică (alin. 3).

Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de stat, care "prescrie anumite drepturi şi obligaţii".

Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra criminalităţii, instituie prin regulile de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.

Se poate remarca faptul că sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele juridice penale, includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind incidente din chiar

26

momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte care devin incidente din momentul nerespectării lor. De asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală.

Concluzii: Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 2, aţi dobândit cunoştinţe

referitoare la noţiunile de izvor de drept penal , lege penală şi normă penală. Recomandări bibliografice: LEGISLATIE 1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi completări: - Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005; - Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicata în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006; - O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008. DOCTRINĂ: Boroi, Al. – Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2006; Mitrache, C-tin, Mitrache, C., - Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2004, 2005. Teme de control(conform calendarului disciplinei): Legea penală, principalul izvor al dreptului penal. Categorii de legi penale.

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Constituie izvoare de drept penal: a) Constituţia României, Codul penal, legile complinitoare; b) Codul penal, legile complinitoare, jurisprudenţa; c) Constituţia României, Codul penal, legile nepenale care conţin dispoziţii cu caracter penal. 2. Normele penale prohibitive stabilesc, ca regulă de conduită: a) abţinerea de a săvârşi fapta; b) obligaţia de a face sau de a acţiona; c) abţinerea de a săvârşi fapta şi, în unele situaţii, obligaţia de a face sau de a acţiona. 3. Dacă există o concordanţă perfectă între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost exprimată în lege: a) interpretarea este extensivă; b) rezultatul interpretării este declarativ; c) interpretarea este restrictivă. RĂSPUNSURI: 1.a, c 2.a 3.b

27

CAPITOLUL III

RAPORTUL JURIDIC PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de raport juridic penal; • Identificarea elementelor raportului juridic penal; • Definirea elementelor raportului juridic penal; • Delimitarea categoriilor de raporturi juridice penale; • Delimitarea momentelor privind naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic

penal.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de raport juridic penal; • Explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra elementelor raportului juridic penal; • Reprezentarea concretă a elementelor raportului juridic penal; • Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a momentelor privind naşterea, modificarea şi

stingerea raportului juridic penal; • Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

module. Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului; • Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului : 2 ore

28

I RAPORTUL JURIDIC PENAL

I.1. Noţiune. Trăsături Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva fenomenului

infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului penal. În doctrina românească, problema raportului juridic penal a fost abordată pentru prima

dată de către prof. V. Dongoroz, care, în cursul său din 1939, afirma că, din chiar momentul intrării lor în vigoare, normele de drept penal dau loc unui raport juridic de "conformaţiune", de "sumisiune benevolă", în care găsim, pe de o parte, societatea care pretinde o anumită conduită, şi, pe de altă parte, membrii colectivităţii care înţeleg să-şi conformeze conduita după preceptul normelor penale; când norma penală este violată, se naşte un nou raport juridic - de contradicţie ( de conflict), în care găsim, pe de o parte societatea a cărei voinţa a fost înfrântă, iar pe de alta parte infractorul care nu a voit să-şi conformeze conduita normei penale; şi, în sfârşit, când faptul penal este urmărit în justiţie, se naşte al treilea raport juridic, raportul procesual, în care găsim, iarăşi, faţă în faţă, societatea care reclamă aplicarea sancţiunii şi infractorul care trebuie să se justifice sau să primească pedeapsa. În toate planurile, raporturile juridice penale reprezintă singura modalitate prin intermediul căreia se realizează normele cu caracter penal, indiferent dacă aplicarea lor în viaţa socială, este de tip preventiv sau represiv.

Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar ca în cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă, ci prin exprimarea imperativă a voinţei sociale.

Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod obligatoriu, independent de voinţa legii penale şi deci nu pot forma obiectul cedării sau tranzacţiei.

I.2. Elementele raportului juridic penal Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal cuprinde în structura sa mai multe

elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul. 2.1. Subiecţii raportului juridic penal Subiecţii raportului juridic penal sunt persoanele care participă la acest raport în

calitate de beneficiari ai ocrotirii juridice penale sau de destinatari ai prevederilor legii penale. În ceea ce priveşte subiecţii raportului juridic penal de conformare aceştia sunt, pe de

o parte, statul care, din momentul intrării în vigoare a legii penale, are dreptul să pretindă şi să impună respectarea acesteia, iar, pe de altă parte, toate persoanele care au obligaţia să se abţină de la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa legii respective.

Din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală ia naştere raportul juridic penal de conflict, în cadrul căruia subiecţii sunt, pe de o parte, statul, în principal, şi persoana fizică sau juridică vătămată, în secundar, iar, pe de altă parte, destinatarul normei incriminatoare care a săvârşit infracţiunea şi care urmează să răspundă penal.(infractorul - persoană fizică sau juridică).

2.2. Conţinutul raportului juridic penal Acesta este format din drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport. În cazul raportului juridic penal de conformare, statului îi revine, ca titular al apărării

sociale, dreptul de a pretinde o conduită conformă cu normele prohibitive sau onerative şi

29

obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru a face cunoscut conţinutul normelor penale. În ceea ce priveşte persoanele fizice sau juridice, ca destinatare ale normei de incriminare, în raportul juridic penal de conformare, au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe care legea o stabileşte şi obligaţia de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma de drept prevede sub ameninţarea constrângerii penale.

În cazul raportului juridic penal de conflict, statul are dreptul de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi de a-l supune executării sancţiunii corespunzătoare, în strictă conformitate cu legea, respectându-se principiul legalităţii incriminării şi pedepsei. Corelativ, persoana fizică sau juridică care a săvârşit infracţiunea are obligaţia să răspundă penal, suportând sancţiunile penale ce vor fi dispuse împotriva sa şi dreptul de a pretinde statului să respecte strict prevederile legii penale, aşa încât să nu suporte o altă sancţiune decât cea care decurge din normele penale referitoare la individualizarea răspunderii penale.

2.3.Obiectul raportului juridic penal Obiectul raportului juridic penal este dat de conduita ce urmează să o adopte

subiectele raportului juridic, în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce constituie conţinutul raportului juridic.

Astfel, obiectul raportului juridic penal de conformare constă în atitudinea de conformare, de cooperare recomandată destinatarilor normei, conduită ce devine obligatorie pentru toate persoanele fizice şi juridice.

În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic de conflict, opiniile autorilor sunt diferite. Intr-o opinie se afirmă că acel obiect constă în aplicarea şi executarea pedepsei principale, a pedepsei accesorii şi complimentare, a măsurilor educative.

Într-o altă opinie se consideră că "obiectul raportului penal este format din pedeapsă şi celelalte măsuri penale stabilite prin lege, prevăzute să fie aplicate ca urmare a săvârşirii faptei respective.”

Într-o a treia opinie se susţine că obiectul raportului îl constituie "conduita infractorului care trebuie să răspundă pentru încălcarea obligaţiei de conformare şi să suporte sancţiunea legală în vederea prevenirii unor noi încălcări". În sfârşit, într-o a patra opinie se susţine că "obiectul este format din conduita care urmează să fie obţinută în cadrul său şi cu privire la care sunt create şi sunt exercitate drepturile şi obligaţiile subiectelor".

I.3. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal 3.1. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare. Natura raportului juridic penal de conformare are loc în momentul intrării în vigoare a

normei penale incriminatoare prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor acelui raport juridic penal.

Durata de desfăşurare a acestui raport juridic penal nu este determinată, cu excepţia raporturilor ce decurg din legile temporare care prevăd expres data la care vor înceta sau ieşi din vigoare.

Modificarea raportului juridic penal de conformare se produce ca urmare a modificărilor care intervin în conţinutul normei de incriminare, fie prin extinderea, fie prin restrângerea obligaţiei de conformare.

Stingerea raportului juridic penal de conformare intervine la data ieşirii din vigoare a legii penale care a dat naştere acelui raport juridic.

3.2. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict Raportul juridic penal de conflict se naşte în momentul săvârşirii unei infracţiuni,

încălcării dispoziţiilor penale. În condiţiile în care fapta nu există sau îi lipseşte unul din

30

elementele constitutive ale infracţiunii, ea nu poate declanşa un raport juridic penal de conflict.

Raportul juridic penal de conflict se modifică în condiţiile în care intervin sau operează anumite cauze expres prevăzute de lege, cum ar fi, spre exemplu, cauzele care înlătură executarea pedepsei sau de modificare a executării.

Stingerea raportului juridic penal de conflict are loc în momentul în care părţile, adică subiecţii raportului juridic şi-au exercitat, respectiv îndeplinit drepturile şi obligaţiile ce s-au născut în cadrul raportului. Unii autori consideră că raportul juridic penal se stinge în momentul în care pedeapsa aplicată este executată sau considerată executată în întregime, alţi autori opinează că momentul stingerii raportului juridic penal de conflict este cel în care intervine reabilitarea.

Rezumat: Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva fenomenului

infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului penal. Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar ca în

cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă ,ci prin exprimarea imperativă a voinţei sociale.

Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod obligatoriu, independent de voinţa legii penale şi deci nu pot forma obiectul cedării sau tranzacţiei.

Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal cuprinde în structura sa mai multe elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul.

Concluzii:

Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 3, aţi dobândit cunoştinţe referitoare la noţiunea de raport juridic penal.

Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE: 1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi completări: - Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005; - Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006; - O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008. DOCTRINĂ: Boroi, Al. – Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2006; Mitrache, C-tin, Mitrache, C., - Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2004, 2005. Teme de control (conform calendarului disciplinei)

31

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Subiecţii raportului juridic penal de conformare sunt: a) statul; b) persoanele fizice care au obligaţia să se abţină de la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa legii penale; c) persoanele juridice care au obligaţia să se abţină de la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa legii penale. 2. Raportul juridic penal de conflict se naşte: a) în momentul comiterii unei infracţiuni; b) la data intrării în vigoare a legii penale; c) în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de condamnare. 3. Obiectul raportului juridic penal de conformare constă: a) în atitudinea de cooperare recomandată destinatarilor normei penale; b) în aplicarea şi executarea sancţiunilor penale (pedepselor); c) în aplicarea şi executarea măsurilor educative. RĂSPUNSURI: 1. a, b, c; 2. a; 3. a.

32

CAPITOLUL IV

APLICAREA LEGII PENALE IN SPAŢIU Obiectivele specifice modulului:

• Definirea conceptului aplicării legii penale; • Identificarea elementelor în raport de care se aplica legea penală; • Definirea conceptului aplicării legii penale în spaţiu; • Identificarea conţinutului şi sensului noţiunilor de teritoriul ţării şi infracţiune

săvârşită pe teritoriul ţării; • Definirea principiului teritorialităţii şi excepţiile de la aplicarea acestui principiu; • Identificarea principiilor aplicării legii penale române în cazul infracţiunilor comise în

străinătate (principiul personalităţii; principiul realităţii; principiul universalităţii); • Definirea conceptului de cooperare judiciară internaţională în materie penală şi

implicaţiile acestuia.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor aplicării legii penale în spaţiu; • Explicarea şi interpretarea principiilor aplicării legii penale în spaţiu; • Reprezentarea concretă implicaţiilor acestei instituţii; • Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a instrumentelor ce ţin de cooperarea judiciară

internaţională în materie penală; • Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

module. Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului • Discuţii cu specialişti din domeniu

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

33

I APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

I.1. Aplicarea legii penale în spaţiu. Noţiuni introductive Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a prescripţiilor

sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate), de către cetăţeni români sau străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică probleme când raportul de drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine în concurs cu aplicarea unei alte legi străine.

Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii la problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele care săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii penale atunci când:

• fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul se află în ţară;

• când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate; • când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este cetăţean

român sau apatrid cu domiciliul România; • când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori apatrid

care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori cetăţenilor români;

• când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei aceştia s-au refugiat pe teritoriul României.

Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în Codul penal (art. 3-9) au fost consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind:

a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României, b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii legii

penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării noastre. Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă aplicarea

legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, cât şi în afara teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesc cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii.

Principiul teritorialităţii legii penale, este consacrat în art. 3 din Codul penal” Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.

Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării este exclusivă şi necondiţionată, adică atât calificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii penale, aplicarea sancţiunilor, ca şi executarea acestora se realizează pe baza legii penale române indiferent de calitatea făptuitorului (cetăţean român, străin, apatrid cu domiciliul în ţară sau străinătate).

Principiul teritorialităţii legii penale române decurge şi dă expresie principiilor suveranităţii şi independenţei ţării.

Conform art. 3 din Codul penal, legea penală se aplica infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Caracterul imperativ al normei cuprinse în art. 3 C. pen. impune aplicarea exclusivă şi necondiţionată a legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, indiferent de calitatea făptuitorului; cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie domiciliată în România sau în străinătate. Daca făptuitorul este cetăţean strain sau apatrid domiciliat în străinătate el nu poate invoca faptul că legea ţării sale este mai

34

favorabilă. Condiţiile răspunderii sale penale pentru infracţiunea săvârşita pe teritoriul României se stabilesc exclusiv pe baza legii penale române.

Exclusivitatea aplicării legii penale române limitează şi efectele principiului non bis în idem, astfel că dacă infractorul ar fi fost judecat în străinătate pentru o fapta comisă pe teritoriul României, hotărârea instanţelor străine nu are autoritate de lucru judecat, astfel că infractorul poate fi judecat de instanţele române, indiferent de soluţia pronunţată de instanţele străine (achitare, încetarea procesului penal, condamnare, singurul efect al hotărârii străine fiind acela că, potrivit art. 89 C. pen., partea de pedeapsă, arestarea preventivă ori reţinerea executate în străinătate se deduc din pedeapsa aplicată de instanţele române.

Norma cuprinsă în art. 3 C. pen. exclude orice conflict de competentă intre autorităţile judiciare române şi autorităţile judiciare ale oricărui stat care ar putea invoca aplicarea legii naţionale a infractorului în legătură cu infracţiunea comisa în România. Reglementând orice posibil conflict norma cuprinsa în art. 3 C. pen. este o normă conflictuală.

Cunoaşterea sferei de aplicare a legii penale teritoriale presupune determinarea noţiunii de teritoriu în sens juridico-penal, precum şi a interpretării autentice şi contextuale a noţiunilor de “teritoriu” (art. 142 C. pen.), “infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” (art. 143 C. pen.) şi “săvârşirea unei infracţiuni” (art. 144 C. pen.).

I.2. - Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale

Potrivit art. 142 Cod penal „prin termenul teritoriu din expresiile „teritoriul României” şi „teritoriul ţării” se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia”.

Astfel noţiunea de teritoriu cuprinde: - întinderea de pământ sau suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele politico-

geografice stabilite de statul nostru prin convenţii cu statele vecine; - apele interioare, adică apele cuprinse între frontiere ca: lacuri, bălţi, râuri, apele

maritime din golfuri. În art. 4 din Legea nr. 17/1990 modificată şi completată prin Legea nr. 36 din 16 ianuarie 2002, publicată în M. Of. nr. 77 din 31 ianuarie 2002 se arată că apele maritime interioare se situează între ţărmul mării şi liniile de bază de la care se măsoară marea teritorială. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului, sau după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului;

- marea teritorială a României ce cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului, ori, după caz apelor maritime interioare pe o lăţime de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază;

- subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără limite în adâncime;

- spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului (suprafeţei terestre, apelor interioare, mărilor teritoriale) până la limita spaţiul cosmic - până unde se întinde suveranitatea statului nostru;

- spaţiul cosmic este delimitat de spaţiul aerian după altitudinea celui mai de jos perigeu ce permite menţinerea pe orbită a unui satelit (90-110 km).

Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime stabileşte regimul zonei contigue şi a platoului continental asupra căruia statul îşi exercită dreptul de exploatare economică, precum şi anumite drepturi de control pentru prevenirea încălcării legilor naţionale în domeniul fiscal, sanitar şi de trecere a frontierei.

Zona contiguă a fost definită ca fiind fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază.

Zona contiguă nu face parte din teritoriul naţional şi infracţiunile comise în această zonă nu pot fi urmărite în baza principiului teritorialităţii legii penale române, decât dacă sunt

35

comise pe o navă sub pavilion românesc sau pe o instalaţie de foraj submarin, al căror regim este similar cu cel al navelor sub pavilion naţional.

I.3. Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării Art. 143 din Codul penal prevede că „prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se

înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142 Cod penal, sau pe o navă ori aeronavă română”.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol precizează că „infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu, ori pe o navă ori aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii”.

Prin aceste dispoziţii se consacră criteriul ubicuităţii sau al desfăşurării integrale, potrivit căruia infracţiunea este săvârşită pretutindeni1 unde s-a săvârşit fie şi numai un act de executare ori s-a produs numai rezultatul infracţiunii.

Este astfel competent să judece infracţiunea orice stat pe teritoriul căruia s-a săvârşit un act de executare ori s-a produs rezultatul.

Teoria ubicuităţii a fost preferată altor teorii preconizate (teoria acţiunii, teoria rezultatului, teoria preponderenţei sau a actului esenţial, teoria ilegalităţii, teoria voinţei infractorului) pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii fiindcă nu restrânge acest loc la teritoriul pe care s-a săvârşit o anumită parte a activităţii infracţionale cu excluderea competenţei de jurisdicţie a altor state ca în cazul teoriilor enumerate mai sus. Teoria ubicuităţii oferă soluţii problemelor ce privesc infracţiunile continue, continuate, complexe, în cazul tentativei sau participării la infracţiune ca autor, instigator, complice, când activitatea infracţională se desfăşoară în parte şi în afara teritoriului ţării.

Acest criteriu este luat în considerare şi în cazul infracţiunilor continue, de obicei şi continuate atunci când au început ori s-au consumat la noi în ţară – deoarece sunt infracţiuni unice, cu toate că acţiunea şi rezultatul se prelungesc în timp sau actele se repetă la interval de timp în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. De asemenea, în cazul infracţiunilor complexe, cum ar fi tâlhăria, fapta va fi apreciată în întregul ei ca fiind comisă la noi în ţară.

În privinţa formelor agravate ale infracţiunilor, nu se va ţine seama de împrejurarea agravantă săvârşită în străinătate, dacă legea noastră nu o prevede, aşa că fapta se va pedepsi ca infracţiune simplă, în forma de bază. Dacă însă agravanta este prevăzută în legea noastră penală şi a început ori s-a terminat la noi în ţară va fi luată în considerare.

În situaţia infracţiunilor comise prin inacţiune, omisiunea poate să aibă loc într-o ţară şi rezultatul să se producă în altă ţară. De exemplu, omisiunea se comite de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, prin neîndeplinirea unui act în ţara noastră şi se cauzează prin aceasta o perturbare gravă a activităţii unei întreprinderi mixte (şi cu capital românesc), cu sediul în străinătate.

Criteriul ubicuităţii se aplică atât când infracţiunea s-a realizat în formă de tentativă incriminată, cât şi atunci când infracţiunea s-a comis în participaţie (art.144 Cod penal). În acest ultim caz, nu are importanţă că actele de participaţie s-au săvârşit în străinătate, iar executarea acţiunii pe teritoriul României, sau viceversa.

Actul săvârşit ori rezultatul produs pe teritoriul ţării noastre va fi considerat infracţiune în raport cu legea penală română.

I.4. Principiul teritorialităţii legii penale. Excepţii Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt restrângeri ale acestui principiu şi privesc

infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală, precum

1 Termenul ubicuitate derivă din adverbul latin ubique= pretutindeni

36

şi infracţiunile săvârşite de militarii unei armate străine aflate în trecere ori staţionate pe teritoriul ţării.

Aceste excepţii nu ştirbesc suveranitatea statului român, ele derivă din convenţiile internaţionale pe care le-a semnat statul român tocmai pentru că este suveran.

• Imunitatea şi inviolabilitatea diplomatice Imunitatea de jurisdicţie penală este unanim admisă în legislaţiile penale moderne şi

presupune că infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici străini nu vor fi judecate după legea penală a statului unde sunt acreditaţi. Astfel legea penală română nu se va aplica infracţiunilor comise de reprezentanţii diplomatici străini, nici pentru infracţiunile comise pe teritoriul României, nici pentru alte infracţiuni unde legea penala română ar fi incidentă conform principiilor realităţii ori universalităţii. S-a recunoscut pentru personalul diplomatic imunitatea de jurisdicţie penală a statului unde este acreditat, pentru a-i oferi acestuia condiţii depline în îndeplinirea misiunilor încredinţate.

Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede că persoana agentului diplomatic este inviolabila (art. 29), iar în art. 31 se prevede că agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditat.

Aceasta imunitate de jurisdicţie este consacrată de art. 8 C. pen., potrivit căruia “legea penală nu se aplica infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”.

Consacrarea în legea penala română a imunităţii de jurisdicţie penală a reprezentanţilor diplomatici este o reflectare atât a Convenţiei de la Viena, cât şi a altor convenţii şi tratate încheiate de ţara noastră cu alte state

Potrivit Convenţiei de la Viena sunt consideraţi reprezentanţi diplomatici conform normelor internaţionale ambasadorul, ministrul plenipotenţiar, consilierul de ambasadă sau delegaţie, secretarul de ambasada sau delegaţie, ataşatul de ambasadă ori delegaţie, ataşatul militar, precum şi membrii familiei acestora, daca nu sunt resortisanţi ai statului acreditat.

Imunităţile diplomatice au fost extinse apoi şi asupra reprezentanţilor misiunilor consulare, iar potrivit unor convenţii şi acte de înfiinţare a unor organisme internaţionale s-a acordat imunitate diplomatica reprezentanţilor acestora (de exemplu: O.N.U. 1, B.E.R.D.2, P.U.N.D.3).

De această imunitate de jurisdicţie se bucura şefii statelor străine atunci când se găsesc în ţară sau sunt în trecere pe teritoriul ţării, precum şi membrii delegaţiilor diplomatice străine aflate în misiuni oficiale.

Imunitatea de jurisdicţie are ca efect înlăturarea incidentei legii penale române, persoana în cauza neputând fi urmărită şi judecata de instanţele statului nostru. Statul acreditat are însă dreptul să ceară statului acreditant judecarea şi sancţionarea acestuia, îl poate declara persona non- grata şi poate cere acestuia să părăsească teritoriul său.

Imunitatea de jurisdicţie penală nu se identifică cu imunitatea penală, în dreptul penal român ea fiind privită ca o excepţie de ordin procedural privind punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, fără a înlătura caracterul penal al faptei, aceasta rămânând infracţiune şi putând atrage răspunderea penală a infractorului, potrivit legii sale naţionale.

Imunitatea diplomatică este o cauză cu efecte în persona, iar inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatice este o consecinţă a acestei imunităţi.

1 Conventia asupra privilegilor şi imunitatilor ONU ratificate de Romania prin Decretul nr. 201/1956. 2 Acordul de infiintare al Bancii Europene pentnru Reconstructie şi Dezvoltare, ratificat de Romania prin Legea nr.24/1990 3 Acordul intre Guvernul Romaniei şi Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegii şi imunitati – M.Of. nr.81/1991

37

Autorităţile judiciare române nu pot pătrunde în incinta acestora fără aprobarea şefului misiunii diplomatice, dar aceasta nu înseamnă că faptele comise de resortisanţii statului acreditat pe teritoriul misiunilor diplomatice străine ies de sub incidenţa legii naţionale.

Deşi art. 22 al Convenţiei de la Viena prevede că localurile misiunilor sunt inviolabile şi nu este permis agenţilor statului acreditat să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii, acelaşi articol mai prevede că “statul acreditar este obligat a lua măsuri care să asigure împiedicarea tulburării liniştii misiunii sau ştirbirea demnităţii acesteia”, precum şi faptul că “localurile, mobilierul, mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri asiguratorii”.

Aceasta nu înseamnă însă că teritoriul misiunii diplomatice face parte din teritoriul statului acreditant, aşa cum enunţa Hugo Grotius teoria extrateritorialităţii pentru a justifica limitarea aplicării legii naţionale a statului acreditar.

Pe cale de consecinţă, infracţiunile comise pe teritoriul misiunilor diplomatice de către alte persoane decât cele care se bucura de imunitate diplomatică, cad sub incidenţa legii naţionale a statului român, însă actele de urmărire nu pot fi efectuate decât cu aprobarea şefului misiunii.

Tratatele şi convenţiile internaţionale ori cele de constituire a unor organisme internaţionale detaliază întinderea acestor imunităţi şi inviolabilitatea, fie limitând sfera persoanelor fie extinzând sfera acestora.

• Regimul forţelor armate străine – excepţie de la principiul teritorialităţii

Trebuie făcută distincţie, după cum prezenţa armatelor străine pe teritoriul naţional este consecinţa unei stări de beligeranţă, armata străină fiind o armată de ocupaţie sau, dimpotrivă, prezenţa armatelor străine este urmarea înţelegerilor dintre stat în cadrul unor acorduri bi- sau multilaterale, ori a cooperării în cadrul unor misiuni internaţionale.

Regulile de drept internaţional privitoare la purtarea războiului, Convenţia de la Haga din 1907 prevăd obligaţia statului ocupant de a respecta sistemul de drept şi organizarea jurisdicţionala a statului ocupat, în măsura în care acest fapt nu contravine intereselor sale militare (art. 43 din Convenţie). Aceasta ar impune ca doar infracţiunile săvârşite de militarii armatei de ocupaţie ori împotriva acestora să cadă sub jurisdicţia armatei de ocupaţie, celelalte infracţiuni urmând a fi judecate de instanţele statului ocupat potrivit dreptului naţional. De prea multe ori şi cu consecinţe dintre cele mai grave aceste reguli au fost încălcate, iar forţa dreptului a fost înlocuită cu dreptul forţei (inter armae silent justitia).

Fiind impuse prin forţă, hotărârile judiciare ale forţelor de ocupaţie nu pot fi recunoscute ca având autoritate de lucru judecat.

Prezenţa trupelor străine sau tranzitarea teritoriului în condiţii de pace este determinată prin convenţiile şi înţelegerile dintre state, prin care se derogă de la principiul teritorialităţii legii penale naţionale în favoarea legii penale naţionale a statului căruia aparţin forţele armate.

Potrivit Constituţiei (art. 118 alin. 5), pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte, ceea ce implică aprobarea prin lege a fiecărui caz în parte, neputând fi concepută o lege care să reglementeze în general toate cazurile în care pot staţiona sau tranzita teritoriul ţării, trupe străine.

Constituirea unui nou sistem de securitate pentru România, cu obiectiv strategic integrarea în cadrul N.A.T.O. a determinat desfăşurarea unor programe comune de genul Parteneriatul pentru pace, care implică, printre altele, exerciţii şi manevre militare cu prezenţa unor trupe străine pe teritoriul naţional.

38

In ce priveşte statutul juridic al militarilor aparţinând N.A.T.O., acesta a fost reglementat prin Convenţia de la Londra din 1951, care instituie competenţe alternative între legea ţării de origine şi legea statului în care se află militari.

Sunt de competenţa exclusivă a legii naţionale şi a jurisdicţiei statului de origine faptele incriminate doar de legea acestui stat, după cum sunt de competenţa organelor judiciare ale statului unde se află aceste trupe faptele incriminate doar de legea acestui stat.

Pentru celelalte cazuri s-a instituit o competenţă alternativă, facultativă, cu prioritate pentru legea ţării de origine, dacă infracţiunea aduce atingere siguranţei sau proprietăţii acestui stat, militarilor sau bunurilor acestora, precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu, chiar daca victima este un resortisant al statului “gazda” în toate celelalte cazuri, prioritate având legea şi jurisdicţia statului pe teritoriul căruia se găsesc trupele. Competenţa fiind facultativă, ea poate fi cedata sau solicitată celeilalte părţi din diverse raţiuni care pot justifica o asemenea cerere.

• Regimul navelor şi aeronavelor – excepţie de la principiul teritorialităţii Problema se rezolvă diferit după cum navele şi aeronavele sunt militare ori sunt

folosite în scopuri comerciale. Navele şi aeronavele militare ori folosite în scopuri guvernamentale se află pe

teritoriul ţării cu acordul statului român şi reprezintă statul cărora le aparţin. Infracţiunile săvârşite la bordul lor nu cad sub incidenţa legii penale române.

Infracţiunile ce ar fi săvârşite de persoanele care fac parte din echipajul acestor nave sau aeronave, pe timpul cât nava sau aeronava s-ar afla în porturi sau aeroporturi româneşti, ori când nava s-ar afla în apele maritime interioare ori marea teritorială, se judecă tot după legea statului căruia aparţine nava ori potrivit convenţiilor internaţionale.

Navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale nu se bucură de acelaşi regim. Infracţiunile săvârşite la bordul lor, atâta timp cât se află în porturi sau aeroporturi româneşti se judeca după legea româna.

Legea penală româna se aplica şi cu privire la orice infracţiune săvârşită pe teritoriul român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unor asemenea nave, pe timpul când acestea se afla în porturile româneşti sau în apele maritime interioare (art. 17 alin. 1 din Legea nr. 17/1990).

Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor comerciale aflate în trecere prin marea teritorială a României.

In principiu, nu se aplică legea penală romana, deci este o excepţie de la principiul teritorialităţii.

Art. 17 alin. 2 din Legea nr. 17/1990 republicată prevede totuşi cazuri în care legislaţia penală româna se aplică şi faptelor comise la bordul navelor comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială dacă:

- infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau apatrid domiciliat în România;

- infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României, împotriva unui cetăţean român sau apatrid domiciliat în România;

- infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau pe marea teritorială;

- în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante sau substanţe psihotrope; - când intervenţia autorităţilor române a fost cerută în scris de căpitanul navei sau de

un agent diplomatic ori funcţionar consular al statului, al cărui pavilion îl abordează nava.

• Excepţii de la principiul teritorialităţii decurgând din dreptul intern

39

Desfăşurarea vieţii politice în condiţiile pluralismului democratic şi a libertăţilor politice şi de exprimare pe care le implică democraţia reală specifică statului de drept impun anumite garanţii pentru ca persoanele care desfăşoară o asemenea activitate sa nu fie persecutate pentru actele exercitate în timpul mandatului ce le-a fost încredinţat pentru vot.

- Imunitatea prezidenţială Potrivit art. 96 din Constituţie (fost art. 84), Preşedintele României se bucură de

imunitate şi prevederile art. 72 care instituie imunitatea parlamentară, se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Printr-o interpretare literală restrictivă şi în vădită contradicţie cu prevederile art. 16 din Constituţie s-a tras concluzia că Preşedintele ar răspunde numai pentru “înaltă trădare” (infracţiune care însă nu există în legea penală română, “înalta trădare” neputând fi asimilată cu infracţiunea de trădare prevăzută de art. 155 C. pen., trădare prin ajutarea inamicului prevăzute de art. 156 şi trădare prin transmitere de secrete prevăzută de art. 157 C. pen.).

In realitate, imunitatea Preşedintelui este recunoscută în condiţiile art. 72 din Constituţie, pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului său şi prin excepţie de la aceasta, el poate fi pus sub acuzare pentru acele acte politice care pot fi asimilate cu înalta trădare.

Pentru celelalte infracţiuni, într-o viziune care corespunde exigenţelor art. 16 din Constituţie şi a ceea ce vrea a fi statul de drept, răspunderea sa este ca a oricărui cetăţean, excepţiile fiind de strictă interpretare. Se ridică întrebarea: cum ar putea Preşedintele să nu răspundă în timpul mandatului său pentru un omor sau care ar fi moralitatea unui preşedinte bigam?

- Imunitatea parlamentară Potrivit art. 72 din Constituţie deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere

juridică, deci inclusiv penală, pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deşi unii autori adoptă pentru această situaţie denumirea de “iresponsabilitate juridică”, denumirea nu este dintre cele mai fericite, senatorul sau deputatul neputând fi în acelaşi timp responsabil şi iresponsabil.

Constituţia arată în mod expres că pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, senatorii şi deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată. Se instituie însă o procedură, care trebuie respectată. Astfel, senatorii şi deputaţii, chiar în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni care nu are legătură cu exerciţiul mandatului, nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa de judecată aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. In cazul excepţional al unei infracţiuni flagrante, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. În acest caz, ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. In cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Urmare a acestor modificări constituţionale s-a pus capăt unor lungi şi aprige discuţii în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul săvârşirii unor infracţiuni care nu au legătură cu exerciţiul mandatului, de deputaţi şi senatori. Astfel, acum se prevede că nu pot fi

40

percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără aprobarea Camerei, însă, per a contrario, se pot desfăşura alte acte procesuale fără încuviinţări prealabile, precum începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei.

Astfel sunt eliminate opiniile care considerau că aceste acte procesuale, mai sus-menţionate, necesită fiecare în parte încuviinţarea Camerei.

Noua Constituţie a pus capăt lungilor discuţii care aveau loc pe fondul unei perioade în care infracţionalitatea este supradimensionată, iar corupţia ajunge uneori până la forurile de vârf ale societăţii, lupta contra acestui flagel social nefiind compatibilă cu acordarea unor ocrotiri de la legea penală unor categorii de învinuiţi, indiferent de sfera socială sau politică din care ar face parte.

- Imunitatea ministerială Propriu zis aceasta nu este o imunitate, legiuitorul instituind o condiţie de

procedibilitate în legătură cu urmărirea membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Legea nr. 115/1995 privind responsabilitatea ministerială1 instituie o procedură specială pentru antrenarea răspunderii penale pentru faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor. Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei ministeriale răspunderea acestora este antrenată în condiţiile dreptului comun.

II APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU. APLICAREA LEGII PENALE

ROMÂNE INFRACŢIUNILOR SĂVÂRŞITE ÎN AFARA TERITORIULUI ŢĂRII

II.1. Cadrul principiilor

Principiile consacrate în legea penală română ale personalităţii, realităţii şi universalităţii oferă cadrul legal de reprimare al faptelor periculoase oriunde se vor săvârşi şi de către oricine.

II. 2. Principiul personalităţii Principiul personalităţii legii penale se mai numeşte al naţionalităţii active şi este

prevăzut în art. 4 Cod penal „Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării , dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară”.

Pentru aplicarea legii penale române conform acestui principiu sunt necesare condiţiile:

- infracţiunea să se săvârşească în străinătate; - fapta să fie considerată infracţiune potrivit legii penale române. Nu se cere ca fapta să

fie incriminată şi de legea locului unde s-a săvârşit; - infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii să fie cetăţean român, ori persoană fără

cetăţenie, dar cu domiciliul în România; - nu este necesară prezenţa infractorului în ţară.

1 Legea nr.115/1999 publicata in M.Of. nr. 300/28 iunie 1999 a fost republicata in M.Of. 334/20 mai 2002

41

Prin principiul personalităţii se stabileşte competenţa exclusivă şi necondiţionată a legii penale române, în sensul că aceasta se va aplica indiferent dacă făptuitorul a fost condamnat în străinătate.

Pedeapsa executată în străinătate se deduce din pedeapsa pronunţată de instanţele române (art. 8 şi 9 Cod penal ). De lege ferenda principiul ar putea fi reformulat în sensul că aplicarea legii penale române să fie posibilă numai dacă există dubla incriminare.

Conform acestui principiu ”legea penală rămână se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român, sau neavând cetăţenie, are domiciliul în ţară”.

În cazul în care infractorii au dublă cetăţenie pot fi sancţionaţi de către ambele state ai căror cetăţeni sunt, însă pedeapsa executată în afara ţării sau detenţia preventivă se va deduce din aceea aplicată de statul nostru, dacă are o durată mai mare.

II.3. Principiul realităţii Este cunoscut şi sub denumirea de principiul protecţiei reale sau al naţionalităţii

pasive (art. 5, Cod penal). Prin acest principiu se consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate.

Infracţiunile la care se referă legea sunt cele îndreptate împotriva siguranţei naţionale a statului (art. l55-173 Cod penal), a vieţii unei cetăţean român, precum şi cele de vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 174-176 şi 182-183 Cod penal).

Condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii: - infracţiunea să se săvârşească în străinătate; - infracţiunea să fie dintre cele arătate expres în art. 5 Cod penal: contra siguranţei

statului român, contra vieţii unui cetăţean român, prin care s-a pricinuit o vătămare corporală gravă unui cetăţean român. Când infracţiunea este îndreptată împotriva vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale, iar victima, cetăţean român, devine cetăţean străin, după comiterea faptei, nu i se va mai aplica legea penală română în baza principiului realităţii, ci a universalităţii;

- infractorul să fie cetăţean străin ori apatrid care nu domiciliază în România; dacă însă în cursul procesului devine cetăţean român i se va aplica legea penală română în virtutea principiului personalităţii;

- acţiunea penală se pune în mişcare cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deci din oficiu. Aceasta este o condiţie procesuală care dacă nu este îndeplinită, procesul penal nu se poate porni.

Aplicarea legii penale potrivit principiului realităţii este exclusivă şi necondiţionată. Principiul realităţii legii penale se aplică numai dacă printr-o convenţie internaţională

nu se dispune altfel. (art. 7 Cod penal) . În caz contrar, se aplică dispoziţiile convenţiei. Nu este necesar ca infractorul să fie prezent în ţară cu ocazia judecării cauzei, putând

fi judecat şi în contumacie (lipsă).

42

II.4. Principiul universalităţii Consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului

ţării, altele decât cele arătate la art. 5 Cod penal, dacă infractorul este cetăţean străin ori apatrid care nu domiciliază în România.

Principiul universalităţii consacră cooperarea României la lupta comună a statelor împotriva criminalităţii, întrucât prevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nostru şi când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine ori comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii statelor în lupta contra infracţionalităţii.

În felul acesta, infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla, neputând să se sustragă răspunderii penale.

Pentru a fi judecat infractorul care a comis asemenea infracţiuni, trebuie să se afle în ţara noastră benevol. Dacă a ajuns fără voia lui (a fost răpit, a naufragiat vasul, a aterizat forţat avionul) nu poate fi judecat decât dacă refuză să părăsească ţara.

De asemenea, pentru sancţionarea infracţiunii se cere condiţia dublei incriminări, adică aceasta să fie prevăzută atât de legea penală română, cât şi de cea a ţării unde a fost comisă, în afară de cazul când s-ar săvârşi pe un teritoriu nesupus vreunei suveranităţi (Arctica, Antarctica, spaţiul cosmic, marea liberă) când ar fi luată în considerare legea statului al cărui cetăţean este sau pe teritoriul căruia locuieşte, dacă nu are vreo cetăţenie, ori împotriva căruia a fost îndreptată acţiunea. Infracţiunea nu trebuie să fie incriminată identic şi nici să fie sancţionată la fel în legislaţia ambelor ţări. Astfel, la noi poate fi incriminată ca infracţiune simplă (de bază) iar în legea străină ca infracţiune agravată. În acest caz va fi sancţionată potrivit incriminării din legea penală română.

Dubla incriminare priveşte, de asemenea: tentativa, participaţia, tăinuirea şi favorizarea, incriminare care trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii. Dacă după săvârşirea ei, aceasta este dezincriminată de către legea oricăruia din cele două state sau fiind prevăzută de o lege temporară care a ajuns la termen, situaţia va fi următoarea: dezincriminarea va fi luată în considerare şi infractorul nu va mai fi sancţionat; ajungerea la termen a legii temporare nu va fi luată în considerare, astfel că acesta va fi tras la răspundere penală potrivit dispoziţiilor art. 16 din Codul penal.

Nu se va aplica legea penală română acestor infracţiuni când, potrivit legii statului pe teritoriul căruia ele s-au săvârşit, există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal (unele prevăzute în art. 10 Cod penal), ori executarea pedepsei a fost executată ori este considerată executată.

II.5. Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia de infracţiuni săvârşite în

străinătate. Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite în străinătate, potrivit

principiilor realităţii şi universalităţii, se realizează şi în raport cu dispoziţiile cuprinse în art.7 Cod penal. Potrivit acestui text de lege, dispoziţiile cuprinse în art. 5-6 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională la care România este parte. În condiţiile în care statul nostru a încheiat şi încheie numeroase convenţii internaţionale sau aderă la unele tratate sau convenţii multilaterale prin care îşi asumă obligaţia de a acţiona pentru reprimarea unor infracţiuni ce periclitează comunitatea internaţională, convenţiile respective dobândesc calitatea de legi speciale, acţionând cu prioritate în raport cu prevederile legii generale, în cazul de faţă art. 5-6 Cod penal.

Textul art. 7 Cod penal este de natură să asigure o autoreglare a activităţii desfăşurate pe plan mondial, pentru a combate fenomenul infracţionalităţii, mai ales a celei organizate, care cunoaşte o puternică recrudescenţă.

43

III COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ ÎN LUPTA CONTRA CRIMINALITĂŢII

III.1. Necesitatea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii Începutul cooperării organizate a statelor în lupta contra criminalităţii este marcat de

crearea în 1923, la Viena, cu ocazia primului congres internaţional al organelor de poliţie criminală a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală(C. I. P. C.)1 cu sarcina de a organiza colaborarea internaţională pentru descoperirea autorilor diferitelor infracţiuni.

Cooperarea s-a manifestat şi în domeniul dreptului penal şi dreptului procesual penal, prin atragerea statelor, la iniţiativa organizaţiilor internaţionale – Societatea Naţiunilor, iar în prezent O.N.U. pentru cooperarea la prevenirea şi combaterea unor infracţiuni periculoase pentru întreaga omenire.

Un rol important îl are în acest domeniu şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal în ce priveşte unificarea dreptului penal.

Pentru prima dată în istorie, crima organizată este percepută ca factor destabilizator, punând în pericol însăşi stabilitatea statelor, motiv pentru care fenomenul infracţional a intrat în atenţia organismelor internaţionale – O.N.U., Consiliul Europei etc., acestea încercând să organizeze şi să coreleze eforturile comunităţii internaţionale de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

Crima organizată vizează nu numai domenii oarecum tradiţionale, precum traficul de droguri, traficul de carne vie, terorismul, falsificarea de monedă, ci şi domenii mai noi, precum criminalitatea cibernetică, criminalitatea nucleară, penetrarea organismelor statale şi reciclarea banilor murdari prin sistemul bancar internaţional.

Conferinţa ministerială a O. N. U. din 21-23 noiembrie 1994 desfăşurată la Neapole, Italia, a adoptat Planul mondial de acţiune contra criminalităţii transnaţionale caracterizată prin: organizarea de grupuri cu scop infracţional, cu structuri ierarhice care permit controlul şi conducerea grupului; recurgerea la violenţă şi corupţie pentru obţinerea controlului unor pieţe sau teritorii; reciclarea profiturilor ilicite în orice activitate licită sau ilicită; potenţial de expansiune transfrontalieră şi cooperarea cu alte grupuri criminale.

Datorită acestui fapt asistăm la un fenomen de armonizare a legislaţiei penale cu tendinţe de amplificare, la acest început de mileniu, statele contemporane trecând de la o “sincronizare” a legislaţiilor penale prin adaptarea unor coduri “model” (ex. Codul penal Napoleon, Codul penal italian din 1931 – II Codice Rocco) la o armonizare pe calea consensului, prin tratate şi convenţii internaţionale multilaterale, deschise spre aderare şi ratificarea membrilor comunităţii statelor lumii. Se poate vorbi cu adevărat de un drept penal internaţional.

Formele de cooperare consacrate de Codul penal şi Codul de procedură penală

sunt: a) aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate de străini sau apatrizi cu domiciliul în afara teritoriului ţării noastre, în temeiul principiului universalităţii legii penale (art. 6 Cod penal);

b) incriminarea în legea penală română a unor fapte periculoase ca urmare a aderării sau ratificării de către România a unor convenţii internaţionale. În prezent există numeroase convenţii internaţionale pentru reprimarea infracţiunilor

care lezează sau pun în pericol interesele comune ale statelor şi pe care România le-a ratificat ori la care a aderat, introducând în legea penală dispoziţii incriminatoare corespunzătoare. Pot fi menţionate cu titlu exemplificativ: Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de 1 C.I.P.C. a fost reorganizata in 1946, iar din 1956 a devenit Organizaţia Internaţională de Politie Criminala (O.I.P.C) cu denumirea cunoscuta de Interpol.

44

război şi a crimelor contra umanităţii, ratificată de România în 1969; Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării semenilor la care România a aderat în 1955; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la care România a aderat în 1990; Convenţia internaţională contra luării de ostatici, la care România a aderat în 1990; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, pe care România a ratificat-o în 2002: Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, ratificată de România în 1997 etc.

c) recunoaşterea, potrivit legii penale a efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate, în sensul scăderii din durata pedepsei aplicate de instanţele române a perioadei de reţinere, arestare preventivă ori a părţii din pedeapsă executate în străinătate;

d) consacrarea recidivei internaţionale în art. 37 alin. 3 din Codul penal în vigoare. Potrivit acestor dispoziţii, la stabilirea stării de recidivă, se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută de instanţele române în condiţiile legii;

e) transmiterea, în temeiul reciprocităţii între state, de informaţii şi date privitoare la antecedentele unor infractori, copii sau extrase de pe hotărârile penale, cazierul judiciar sau orice alte date care interesează statele în lupta lor comună contra criminalităţii;

f) extrădarea, ca formă de bază a cooperării între state în reprimarea fenomenului infracţional. III.2. Forme ale cooperării internaţionale în lupta contra criminalităţii În termeni generali, cooperarea judiciară internaţională în materie penală

cuprinde: asistenţa judiciară, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate, transferul de proceduri, recunoaşterea hotărârilor.

Asistenţa judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea) de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele moderne de investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă, livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea transfrontalieră etc.

Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat.

Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale.

Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare; transferarea persoanelor condamnate; transferul de proceduri; recunoaşterea hotărârilor; asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate (cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor prin Ministerul Justiţiei. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar.

Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile

45

(Al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală). De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară română solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate.

În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce.

În relaţia cu statele membre UE, rolul Ministerului Justiţiei, ca autoritate centrală română în domeniul cooperării judiciare în materie penală, se schimbă, principala atribuţie rămânând aceea de a asista şi sprijini contactul direct între autorităţile judiciare române şi cele din statele membre UE, spre deosebire de atribuţiile autorităţii centrale în relaţia cu statele nemembre UE, care includ, între altele, efectuarea controlului de regularitate internaţională (în calitate de „gardian al tratatelor” încheiate de România în această materie) şi transmiterea/primirea cererilor. Desigur, şi în relaţia cu statele membre UE pentru anumite forme de cooperare (transferarea persoanelor condamnate, supravegherea transfrontalieră, urmărirea transfrontalieră), autoritatea centrală – Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, îşi păstrează rolul actual. Totodată, o bază de date privind mandatele europene de arestare se creează la nivelul Ministerului Justiţiei, căruia autorităţile judiciare române, emitente sau de executare, trebuie să îi comunice toate mandatele europene de arestare emise sau executate.

III.3. Cooperarea României la combaterea criminalităţii internaţionale Cooperarea României la combaterea infracţiunilor ce aduc atingere intereselor

comune ale statelor se realizează prin aderarea la convenţiile internaţionale pentru reprimarea infracţiunilor şi prin incriminarea şi sancţionarea în legea penală a acestor fapte periculoase.

Menţionăm cu titlu de exemplu: - Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă, semnată la Geneva la

20 aprilie 1929 şi ratificată în România în 1930. În aplicarea acestei convenţii prin dispoziţiile art. 284 Cod penal a fost incriminată falsificarea de monede, timbre sau valori străine;

- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional, adoptată la Geneva în 1937. Urmare aceste convenţii a fost adoptat în Codul penal, art. 171 –infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin.

- Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituirii altuia, încheiată în 1949 la iniţiativa O.N.U. Urmare a acestei convenţii a fost incriminat prin dispoziţiile art. 329 Cod penal, proxenetismul. Poate fi menţionată şi Legea 678/2001 privind traficul de persoane;

- Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, ratificată de România în 1958, în codul penal; ca urmare a acestei convenţii au fost incriminate prin dispoziţiile art. 360 Cod penal distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale, ca infracţiuni contra omenirii;

- Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva în 1956, în cadrul conferinţei O.N.U, privind lupta împotriva sclavajului.

În Codul penal român, este incriminată sclavia prin dispoziţiile art. 190 Cod penal. - Convenţia de la Geneva asupra mării libere din 1958, care impune statelor

semnatare obligaţia de a lua măsuri legislative pentru incriminarea şi sancţionarea faptei de

46

rupere sau deteriorare a unui cablu sau a unei conducte în marea liberă, de natură a întrerupe sau împiedica comunicaţiile cărora le sunt destinate.

În codul penal român aceste obligaţii sunt îndeplinite prin incriminarea din art. 217 alin.3, ca variantă agravantă a infracţiunii de distrugere, când are ca obiect echipamente sau instalaţii de telecomunicaţii, infracţiune susceptibilă de variante mai grave în art.219 alin.2

- Convenţia asupra mării libere de la Geneva din 1958, care califică pirateria drept crimă internaţională. În codul penal român pirateria este incriminată prin art. 212.

- Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 a O.N. care a înlocuit convenţiile anterioare privitoare la stupefiante, ratificată prin Decretul nr.626 din 1973.

În prezent regimul stupefiantelor este reglementat prin Legea nr. 522 din 24 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, care a modificat şi completat Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului de droguri şi care abrogase art. 312 Cod penal.

- Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile încheiată la Montreal, la 23 septembrie 1971, semnată de Statul român la 10 iulie 1972 şi ratificată prin Decretul nr. 66/1975, iar ca urmare a fost modificat Codul aerian, prin Decretul nr. 60/1975, introducându-se în dispoziţiile acestuia incriminările prevăzute în Convenţia de la Montreal;

- Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată la New York la 17 decembrie 1979; România a aderat la această convenţie prin Decretul-lege nr. 111 din 30 martie 1990 al C.P.U.N (M. Of. nr. 48 din 2 aprilie 1990);

- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, la care România a aderat prin Legea nr. 19/09.10.1990. Prin legea nr. 20 din 9 octombrie pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală, a fost adăugat un alineat nou, final la art. 117 Cod penal, privitor la neexpulzarea străinului dacă acesta riscă să fie supus la tortură în statul în care urmează să fie expulzat, iar prin dispoziţiile art. 2671 Cod penal, a fost incriminată tortura.

III.4. Forme ale cooperării internaţionale în materie penală prevăzute de Legea

nr. 302/2004 Asistenţa juridică între state, ca formă de cooperare internaţională în materie penală

se realizează prin următoarele modalităţi: - extrădarea reciprocă a infractorilor refugiaţi pe teritoriul lor; - transferul reciproc de proceduri în materie penală; - acordarea reciprocă de asistenţă judiciară în materie penală; - transferul reciproc al persoanelor condamnate; - recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine.

Toate aceste modalităţi se realizează prin reciprocitate, în convenţiile care le reglementează, fiind prezentă, chiar de la primele articole, prevederea prin care părţile se angajează să îşi acorde reciproc sprijin în materia transferului de proceduri ori de persoane condamnate1 sau să îşi predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune2 ori să îşi transmită anumite documente, date etc. şi să efectueze anumite acte de urmărire penală.

1” De pilda art.2 din Convenţia europeana asupra transferării persoanelor condamnate: “Partile se angajeaza sa isi acorde reciproc, in conditiile prevazute prin prezenta conventie, cooperarea cea mai larg posibila in materia transferarii persoanelor condamnate” 2 Art.1 din Conventia europeana de extradare: “Partile contractante se angajeaza sa isi predea reciproc potrivit regulilor şi sub conditii determinate prin articolele urmatoare, persoanele care sunt urmarite pentru o infractiune

47

III.5. Extrădarea Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională. Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl

făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele convenţii care reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură.

Pentru prima dată noţiunea de extrădare a fost folosită în mod oficial în Franţa la data de 19.02.1971, când adunarea constituantă a decretat întocmirea unui proiect de lege în legătură cu această instituţie.

Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitant.

Extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al dreptului internaţional penal.

Termenul este de origine latină şi provine din adverbul circumstanţial de loc ex-în afară, în exterior, urmat de verbul traditio - de a preda, a livra.

Prin legea nr. 80 din 09.05.1997 România a ratificat Convenţia europeană de extrădare încheiată la Paris la 13.12.1957, cât şi protocoalele sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15.10.1975 şi la 17.03.1978 , însă a prevăzut la art. 2, paragraful 1 o rezervă, în sensul că extrădarea va fi acordată numai pentru fapte a căror săvârşire atrage o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării pedepsei, numai dacă pedeapsa privativă de libertate este mai mare de un an sau mai severă.

Prin legea de ratificare, România a extins sfera persoanelor neextrădabile şi asupra celor care au dobândit dreptul de azil pe teritoriul statului român, dar în acelaşi timp a introdus şi un alineat nou potrivit căruia şi cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza unor convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate.

Legea specială care reglementează extrădarea este Legea 302/2004 care, în art. 24, menţionează că cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

- în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii, dacă statul solicitant dă asigurări suficiente că în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească, persoana extrădată va fi transferată, în vederea executării pedepsei în România;

- persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;

- persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant; - persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui

stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant estre membru al acesteia. Extrădarea este acordată de România în vederea urmăririi penale sau a judecăţii,

numai pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legii statului solicitant şi a legislaţiei sau cautate in vederea executarii unei pedepse sau a unei masuri de siguranta de catre autoritatile judiciare ale partii solicitante”.

48

române, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de 1 an.

Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea, de către legea statului solicitant, extrădarea nu va fi acordată decât dacă statul respectiv dă asigurări statului român că pedeapsa capitală nu va fi executată.

România nu va acorda extrădarea în situaţiile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a dreptului la apărare, sau de către un tribunal anume constituit în vederea judecării cazului respectiv.

Extrădarea nu va putea fi acordată pentru fapte în legătură cu care a intervenit prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei, cât şi pentru fapte pentru care în România a intervenit amnistia.

III.6. Condiţiile de fond şi de formă ale extrădării Pentru ca o cerere de extrădare să poată fi admisă de statul solicitat, trebuie în mod

obligatoriu îndeplinite o serie de condiţii pozitive sau negative , care de regulă sunt prevăzute în convenţiile sau tratatele încheiate între state.

În cazul în care unele state au adoptat legi de extrădare, dispoziţiile acestora vin să suplinească tot ceea ce nu s-a reglementat prin convenţiile de extrădare, iar în lipsa unor tratate şi a unor legi speciale în materie, condiţiile extrădării sunt cele definite în dreptul internaţional.

Extrădarea presupune ca elemente premisă, în lipsa cărora ea nu poate exista, următoarele:

• infracţiune consumată sau rămasă în fază de tentativă pedepsibilă; • un infractor care poate fi tras la răspundere penală; • sancţiune penală definitivă aplicată infractorului. În sfera condiţiilor de fond ale extrădării intră elemente care privesc persoana

făptuitorului, infracţiunea comisă, urmărirea penală, gravitatea pedepsei precum şi condamnarea suferită. Dacă legile şi tratele de extrădare reprezintă cadrul juridic , în baza căruia aceasta este legitimată , condiţiile de fond reprezintă esenţa concretă a extrădării, iar lipsa acestora conduce în mod indubitabil la respingerea cererii.

Pentru a putea fi extrădată , o persoană trebuie să îndeplinească o serie de condiţii , şi anume:

- persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de justiţiabil în statul solicitat. Astfel dacă persoana solicitată face obiectul unei urmăriri penale în statul solicitat, ori are calitatea de inculpat într-un proces aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti sau mai mult i s-a aplicat deja o pedeapsă privativă de libertate, extrădarea nu mai este posibilă decât după terminarea procesului penal şi după executarea pedepsei. Cu titlu de excepţie, pentru a se evita împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, există posibilitatea extrădării temporare a infractorului şi aceasta numai pentru îndeplinirea unor acte procesuale care nu suferă amânare. Imediat după îndeplinirea acestora, infractorul va reveni în statul solicitat;

- persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile judiciare ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea.

Referitor la această condiţie trebuie remarcat faptul că extrădarea va putea fi refuzată

de statul solicitat dacă autorităţile judiciare ale acestora au dispus neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală a persoanei, pentru aceeaşi faptă cu cea reclamată de către statul solicitant. Mai mult decât atât, dacă persoana reclamată a fost judecată definitiv, extrădarea nu mai poate fi acordată potrivit principiului „non bis în idem”

49

dacă aceasta a fost achitată, dacă pedeapsa a fost executată integral sau a fost graţiată sau amnistiată, sau dacă instanţa a stabilit vinovăţia infractorului fără a pronunţa vreo sancţiune.

- persoana reclamată să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau legi internaţionale întrucât în această situaţie extrădarea nu poate avea loc, aflându-ne în faţa unei excepţii de ordin procedural de la principiul aplicării legii penale în raport de locul săvârşirii faptei. Persoanele care beneficiază de o astfel de imunitate sunt de regulă ambasadorii, miniştrii plenipotenţiari acreditaţi în alte state, consilierii, secretarii şi ataşaţii ambasadelor, membrii corpului consular, cât şi membrii misiunilor diplomatice speciale, membrii armatelor străine aflate în trecere pe teritoriul unui stat;

- persoana străină a cărei extrădare se cere, să nu deţină calitatea de participant (martor, expert, parte) la un proces în statul solicitat;

Sunt exceptate de la extrădare şi acele persoane străine citate în vederea audierii lor ca martori, părţi vătămate, părţi civile, experţi atât timp cât îşi păstrează această calitate şi se află pe teritoriul statului solicitat în scopul pentru care au fost citaţi. După epuizarea audierilor de către autorităţile competente, aceste persoane sunt obligate să se întoarcă în statul solicitant, iar dacă refuză ele vor fi extrădate nemaiputând beneficia de imunitatea ce le-a fost acordată pe timpul procesului.

- extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătăţii lor; Această condiţie cerută pentru efectuarea extrădării are un profund caracter umanist şi

se referă la starea sănătăţii persoanei reclamate, în unele situaţii aceasta putând fi refuzată dacă s-ar produce consecinţe grave cu privire la viaţa sau sănătatea persoanei, datorită vârstei sau afecţiunilor de care suferă. În aceste situaţii când extrădarea este refuzată pentru motive de sănătate, persoana reclamată poate să fie cercetată în cadrul unui dosar penal de autorităţile judiciare din statul solicitat, dar numai în limitele stabilite prin convenţii sau acorduri bilaterale.

În cadrul condiţiilor de fond ale extrădării, fapta penală joacă rol principal care ocazionează extrădarea şi aceasta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii referitoare la locul săvârşirii, natura şi caracterul său, sau calificarea ca infracţiune în legislaţia ambelor state, după cum urmează:

- fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat;

Referitor la această condiţie, dacă o infracţiune a fost săvârşită în apele extrateritoriale, iar infractorul se refugiază într-un port străin în care se face escala, statul al cărui pavilion îl poartă nava poate cere extrădarea statului unde s-a refugiat făptuitorul. La fel se procedează şi când fapta s-a comis în spaţiul aerian, în această ipoteză extrădarea fiind admisibilă când cererea a fost adresată statului unde s-a refugiat făptuitorul. În ambele situaţii, condiţia esenţială cerută pentru admiterea extrădării este aceea ca persoana în cauză să nu fie cetăţean al statului în care s-a refugiat.

- să fie prevăzută ca infracţiune în legile ambelor state (dubla incriminare); Dubla incriminare este prevăzută şi în dispoziţiile art. 26 din Legea nr.302/2004 şi

potrivit acestui text de lege extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana solicitată este incriminată în legile ambelor state, cu excepţia situaţiilor în care prin convenţii nu se prevede altfel.

- infracţiunile să prezinte un grad sporit de pericol social, gravitate exprimată în general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru fapta respectivă;

Gradul de pericol social al infracţiunilor este tratat în dreptul intern al statelor, dar şi în tratatele internaţionale în moduri diferite. Pentru a se putea solicita extrădarea, infracţiunea săvârşită trebuie să atragă un minim de pedeapsă care, în general, se situează între 1 şi 2 ani. Există însă şi o excepţie de la acest principiu al condiţionării extrădării de limita minimă a

50

pedepsei şi ea vizează exact opusul primei situaţii, referindu-se la maximul pedepsei. Este cazul când fapta pentru care se solicită extrădarea este pedepsită cu moartea în legea statului solicitant, iar această pedeapsa nu este prevăzută în legea statului solicitat. În această situaţie extrădarea va fi refuzată, cu excepţia cazului când statul solicitant va da asigurări concrete că pedeapsa capitală nu va fi executată.

În Convenţia europeană de extrădare se face în mod expres menţiunea că extrădarea va avea loc doar pentru faptele pedepsite de legile ambelor state cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an sau cu o pedeapsă mai severă.

Odată cu ratificarea acestei convenţii, România a formulat o rezervă cu privire la gravitatea socială a faptei, arătând că extrădarea va fi cerută şi respectiv acordată, în vederea urmăririi şi judecării numai pentru fapte a căror săvârşire atrage o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani sau mai severă, în timp ce pentru executarea pedepsei extrădarea se va acorda numai dacă pedeapsa privativă de libertate este mai mare de 1 an sau mai severă.

- infracţiunile care motivează cererea de extrădare să nu fie de natură politică; Ideea neextrădării infractorilor politici a apărut în timpul Revoluţiei franceze şi a fost

consacrată chiar în Constituţie. Justificarea acestui principiu porneşte de la ideea caracterului local al infracţiunii politice, socotindu-se că aceasta aduce atingere numai statului împotriva căruia a fost săvârşită, ea neprezentând pericol social şi pentru statul unde s-a refugiat făptuitorul. Primul protocol adiţional al convenţiei de extrădare din anul 1957, încheiat la Strasbourg, a exclus din categoria infracţiunilor politice crimele împotriva umanităţii, crimele de genocid şi orice violări ale legilor războiului, fiind logică această măsură în raport de gravitatea socială deosebită a acestor fapte, cât şi consecinţele dezastruoase pentru întreaga comunitate internaţională. În acest context, în art. 8 din Legea nr. 302/2004 se enumeră expres faptele care nu pot fi considerate infracţiuni de natură politică: atentatul la viaţa unui şef de stat, actele de tortură sau tratamentele crude, crimele împotriva umanităţii, infracţiunile de terorism etc.

În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele trate internaţionale prevăd şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare, cât şi infracţiunile fiscale, explicaţia exceptării acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte trebuie să fie strict arătată în tratatele sau convenţiile încheiate între state

- Infracţiunea să nu facă parte din categoria altor fapte exceptate de la extrădare;

În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele tratate internaţionale prevăd şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunile fiscale, explicaţia exceptării acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte trebuie să fie strict arătată în tratatele sau convenţiile încheiate între state.

- Infracţiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat întrucât se înlătură răspunderea penală a infractorului, iar dacă a intervenit după condamnare, înlătură şi executarea pedepsei pronunţate.

Pentru atingerea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii penale şi pentru a se evita supunerea condamnatului extrădat unui tratament inuman, degradant sau torturii se cer îndeplinite o serie de condiţii privitoare la natura şi cuantumul pedepsei, acestea fiind stipulate în mod expres în acordurile şi convenţiile internaţionale, având ca obiect extrădarea.

Prima dintre aceste condiţii se referă la excluderea perspectivei de executare a pedepsei capitale în statul solicitant, iar ea a fost menţionată pentru prima dată în art.11 din Convenţia Europeană de extrădare din 1957, care prevedea, ca o condiţie esenţială a

51

admiterii expulzării, obligaţia statului solicitant de a nu pune în executare pedeapsa capitală, în ipoteza în care legea internă prevedea acest gen de pedeapsă.

La noi în ţară, în art. 22 alin. 3 din Constituţie se stipulează în mod expres că pedeapsa cu moartea este interzisă.

În acelaşi sens, Legea nr. 302/2004 stabileşte că este interzisă extrădarea unei persoane, dacă fapta pentru care se cere este pedepsită cu moartea de legea statului solicitant. Totuşi, este posibilă extrădarea dacă statul solicitant garantează statului român că nu va executa pedeapsa cu moartea, ci o va comuta în pedeapsa pe viaţă.

O altă condiţie este aceea că pedeapsa la care a fost condamnată persoana solicitată să nu fie susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente inumane, degradante sau care să producă suferinţe fizice şi psihice în statul solicitant.

De asemenea, este absolut obligatoriu ca pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana extrădabilă să fie privativă de libertate, în absenţa acestei modalităţi neputându-se justifica arestarea provizorie sau predarea forţată, adică restrângerea unor drepturi asupra cărora organele judiciare străine nu s-au pronunţat.

Acest principiu îşi găseşte materializarea în art. 28 din Legea nr. 302/2004, în care se arată în mod expres că extrădarea este cerută şi respectiv acordată în vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de 1 an.

Extrădarea nu va putea fi acordată ici dacă s-a depăşit termenul de prescripţie al executării pedepsei, acest principiu fiind înscris în Convenţia europeană de extrădare, în care se prevede cerinţa alternativă ca prescripţia să fie împlinită pentru ambele state, deci atât potrivit legislaţiei statului solicitant, cât şi a celui solicitat. Acest lucru are o importanţă deosebită pentru că dacă în statul solicitant termenul s-a împlinit, iar în statul solicitat nu s-a împlinit, nu mai există temeiul juridic al extrădării, deoarece s-au produs efectele prescripţiei.

Principiul se regăseşte şi în art. 35 din Legea nr. 302/2004 în care se stipulează expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită, fie potrivit legislaţiei române, fie a statului solicitant.

Extrădarea nu poate fi acceptată nici în ipoteza în care pedeapsa aplicată făptuitorului a fost graţiată sau suspendată în întregime, în statul solicitant. În acest sens, în art.3 7 din Legea nr. 302/2004 se arată în mod expres că actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădarea, chiar dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.

Dacă neîndeplinirea condiţiilor de fond conduce în mod cert la respingerea cererii de extrădarea, absenţa unor condiţii de formă poate fi acoperită ulterior, fără ca mecanismul extrădării să se oprească.

Condiţiile de formă ale extrădării privesc existenţa şi regularitatea acesteia, actele care trebuie să însoţească cererea, concursul de cereri, modul de transmitere al documentelor, termenele în care trebuie îndeplinite, arestarea extrădatului, tranzitul şi predarea sa. Cu alte cuvinte, condiţiile de formă sunt acelea care impun formalităţile prealabile extrădării, stabilind modul în care se întocmesc actele procesuale şi procedurale.

În mod logic, primele condiţii de formă privesc cererea prin care se solicită extrădarea, aceasta fiind un act prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul solicitat acordă extrădarea.

Cererea de extrădarea trebuie să fie însoţită de o informare cuprinzând date despre infracţiunea pentru care se solicită, cât şi încadrarea juridică, la aceasta ataşându-se actele care justifică cererea de extrădare sau înscrisuri care certifică situaţia juridică a persoanei.

Dacă cererea priveşte o persoană urmărită, înscrisul care certifică situaţia juridică a acesteia este copia certificată a mandatului de arestare, iar dacă cererea priveşte o persoană condamnată, înscrisul necesar este copia certificată a sentinţei de condamnare rămasă definitivă.

52

De asemenea, actele care însoţesc cererea de extrădare trebuie să arate despre ce infracţiune este vorba, încadrarea juridică a faptei, cât şi date necesare identificării persoanei.

După cum este de ştiut, lipsa plângerii prealabile în cazul anumitor infracţiuni este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar potrivit acestui principiu, în Legea nr. 302/2004 s-a stipulat în mod expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar aceasta nu a formulat plângere.

Având în vedere că extrădarea presupune predarea fizică a unei persoane către statul solicitant, este evident că în situaţia decesului autorului infracţiunii, cererea de extrădarea rămâne fără obiect.

În sfârşit, un alt impediment la admiterea cererii de extrădare este şi acela legat de amnistia faptei pentru care s-a solicitat extrădarea, şi în această situaţie cererea urmând a fi respinsă deoarece efectul amnistiei înlătură definitiv răspunderea penală.

III.7. Mandatul european de arestare Prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI/2002 din 13 iunie 2002 a Consiliului

Uniunii Europene s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliul European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca, între Statele Membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare în cazul persoanelor care se sustrag de la executarea unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecăţii.

Astfel, începând cu data 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii Europene nu se mai aplică dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale, multilaterale şi bilaterale privind extrădare, acestea fiind înlocuite cu dispoziţiile deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.

La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare, care să înlocuiască procedura formală de extrădare prevăzută în documentele internaţionale referitoare la extrădare1, s-a avut în vedere, în primul rând, obiectivul propus, ca Uniunea să devină un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei2, care nu poate fi atins în mod optim în sistemul actual de convenţii de extrădare, care implică o procedură formală şi greoaie.

Potrivit Deciziei-cadru3, mandatul european de arestare constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie„ a cooperării judiciare.

Potrivit art. 1 pct. (1) din Decizia-cadru, mandatul european de arestare este o hotărâre judiciară emisă de un Stat Membru în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru a persoanei solicitate, pentru efectuarea urmăririi penale sau executării unei sentinţe privative de libertate sau a unei dispoziţii de detenţie.

Potrivit legii interne, mandatul european de arestare este definit ca fiind o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a persoanei solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

1 Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, încheiată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, Convenţia pentru simplificarea procedurii de extrădare între Statele Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, Convenţia privind extrădarea între Statele Membre ale uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996 etc. 2 Pct. 5 din Preambulul Deciziei- cadru. 3 Pct. 6 din Preambul.

53

Sub un prim aspect, observăm că legislaţia internă este mai completă deoarece prevede că mandatul european de arestare poate fi emis şi în vederea judecăţii1.

Forma şi elementele pe care trebuie să le conţină mandatatul european de arestare sunt stabilite de dispoziţiile art. 8 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene şi dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 – privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Potrivit acestor prevederi legale, mandatul european de arestare trebuie să conţină următoarele informaţii:

- identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate; - denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax şi adresa de e-mail ale autorităţii

judiciare emitente (aceste elemente sunt necesare pentru a se putea verifica dacă mandatul a fost emis de către o autoritate judiciară competentă şi pentru a se înlesni comunicarea dintre cele două părţi);

- indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive (data rămânerii definitive a hotărârii este necesară pentru a se verifica dacă nu s-a prescris executarea pedepsei), a unui mandat de executare a pedepsei, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii;

- natura şi încadrarea juridică a infracţiunii; - o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul,

locul şi gradul de implicarea al persoanei solicitate. Aceste elemente sunt necesare pentru a se putea stabili calificarea juridică a faptei potrivit legislaţiei statului solicitat, pentru a se verifica competenţa, pentru a se verifica termenele de prescripţie sau o eventuală aplicare a unor acte de clemenţă;

- pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent în situaţia în care predarea este solicitată în vederea efectuării urmăririi penale;

- dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii. Pentru soluţionarea cu operativitate a cauzei, apreciem că odată cu transmiterea

mandatului european de arestare, autoritatea judiciară a statului solicitant trebuie să comunice informaţii de natură să confere persoanei solicitate următoarele garanţii:

- în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate în lipsă sau dacă persoana solicitată nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată ca fiind suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului european de arestare european că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;

- în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă;

- în cazul în care persoana solicitată este cetăţean român şi predarea este solicitată în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii şi se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, garanţii cu privire la dreptul persoanei solicitate de a fi transferată în România în vederea executării pedepsei;

- garanţii în privinţa existenţei reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni pentru acelaşi gen de infracţiuni. În cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român.

1 Art. 77 din Legea nr. 302/2004.

54

În ceea ce priveşte forma, mandatul european de arestare trebuie întocmit conform modelului din anexa la Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene.

Mandatul european de arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare sau în una sau mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, conform declaraţiei pe care statul de executare a depus-o la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.

Conform declaraţiei pe care România a depus-o la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene şi art.79 alin. 4 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză sau franceză.

Rezumat: Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a

prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate), de către cetăţeni români sau străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică probleme când raportul de drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine în concurs cu aplicarea unei alte legi străine.

Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii la problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele care săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii penale atunci când:

• fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul se află în ţară;

• când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate; • când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este cetăţean

român sau apatrid cu domiciliul în România, • când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori apatrid

care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori cetăţenilor români;

• când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei aceştia s-au refugiat pe teritoriul României.

Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în Codul penal (art. 3-9) au fost consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind:

a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României, b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii legii

penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării noastre. Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă

aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, cât şi în afara teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesc cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii.

Concluzii: Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 4, aţi dobândit

cunoştinţe referitoare la instituţia aplicării legii penale în spaţiu, precum şi la implicaţiile juridico-penale ale acesteia.

55

Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE: 1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi completări: - Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005; - Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006; - O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA: Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,

Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);

Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V., Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1972;

Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;

Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All Educaţional S. A., 1997, 2007;

Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006; Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti

Editura UJ, 2004, 2005; Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc. JURISPRUDENŢĂ: Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,

Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).

Culegeri de practica judiciară ADRESE WEB: -www.cdep.ro -www.scj.ro -www.dsclex.ro -www.avocatura.com Teme de control(conform calendarului disciplinei): Aplicarea legii penale romane unor infracţiuni săvârşite în străinătate:

principiul personalităţii; principiul realităţii; principiul universalităţii.

56

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Constituie principii de aplicare a legii penale române în spaţiu: a) legalitatea incriminării; b) principiul realităţii; c) principiul activităţii. 2. Principiul ubicuităţii: a) este prevăzut expres de Codul penal; b) constituie temeiul acordării extrădării; c) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii. 3. Imunitatea de jurisdicţie: a) constituie o excepţie de la principiul personalităţii; b) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii; c) este prevăzută expres de Codul penal 4. Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată: a) numai pe bază de reciprocitate sau în baza unei convenţii internaţionale; b) în temeiul legii, chiar dacă există convenţie internaţională aplicabilă; c) exclusiv pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acesteia, în temeiul legii. 4. Se include în sfera noţiunii de „teritoriu” din expresiile „teritoriul României” şi „teritoriul ţării”: a) spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale a României; b) spaţiul cosmic de deasupra teritoriului României; c) subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale, fără limite în adâncime. 5. O infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul României: a) numai dacă a fost comisă pe acest teritoriu; b) dacă pe o navă română s-a produs rezultatul infracţiunii, aceasta fiind comisă pe teritoriul altui stat; c) dacă pe o aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare a infracţiunii, celelalte acte de executare şi rezultatul infracţiunii producându-se pe teritoriul altui stat. 6. Potrivit legii penale, prin „comiterea unei infracţiuni” se poate înţelege: a) săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă; b) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate sau la o tentativă pedepsibilă în calitate de autor; c) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate sau la o tentativă pedepsibilă în calitate de complice sau instigator. 7. Potrivit Codului penal, prin noţiunea de „lege penală” se poate înţelege: a) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi; b) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în decrete emise ulterior intrării în vigoare a Constituţiei României; c) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în decrete emise anterior datei de 8 decembrie 1991.

57

8. Pentru aplicarea legii penale române conform principiului personalităţii sunt necesare şi următoarele condiţii: a) infractorul, în momentul săvârşirii infracţiunii, să fie cetăţean român sau apatrid, indiferent de domiciliul acestuia; b) infracţiunea să se săvârşească în străinătate; c) fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită. 9. Constituie condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii: a) infracţiunea să se săvârşească în străinătate; b) infractorul să fie cetăţean român ori apatrid cu domiciliul în România; c) infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în România. 10. Constituie condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului universalităţii: a) fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită; b) să se fi comis o infracţiune pentru care nu ar putea fi aplicabilă legea penală română potrivit principiului realităţii; c) făptuitorul să se afle în România; d) infractorul să nu fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România. 11. Autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. este necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor pentru care legea penală română este aplicabilă potrivit principiului: a) personalităţii; b) realităţii; c) universalităţii. RĂSPUNSURI: 1. b; 2. a; 3. b, c; 4. a, c; 5. b, c; 6. a, b, c; 7. a, c; 8. b; 9. a, c; 10. a, b, c, d; 11. b.

58

CAPITOLUL V

APLICAREA LEGII PENALE IN TIMP Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului aplicării legii penale; • Identificarea elementelor în raport de care se aplică legea penală; • Definirea conceptului aplicării legii penale în timp; • Delimitarea momentelor ce privesc activitatea legii penale; • Extraactivitatea legii penale: retroactivitatea legii penale; ultraactivitatea

legii penale; aplicarea legii penale mai favorabile; aplicarea legii penale mai favorabile în raport cu faptele care au fost definitiv judecate.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor aplicării legii penale în timp;

• Explicarea şi interpretarea principiilor aplicării legii penale în timp; • Reprezentarea concretă implicaţiilor acestei instituţii; • Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din

celelalte module. Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului; • Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

59

I APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

I.1. Preliminarii Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea soluţii

problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să determine legea penală aplicabila:

- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi; - când fapta, la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară o consideră infracţiune; - când fapta, la data săvârşirii era infracţiune, dar până la judecarea ei ori executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune, intervine o lege care scoate în afară licitului penal fapta comisă; - când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la judecarea ei definitivă intervin una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca infracţiune; - când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o lege nouă care prevede o pedeapsă mai mica decât cea aplicată sub legea veche ori cu limite mai reduse decât legea veche; - când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi nu este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia. Răspunsuri la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii penale

în raport cu timpul prevăzut în Codul penal român art. 10-16.

I.2. Principiul activităţii Este un principiu de bază al apărării legii penale în timp, ce dă expresie şi decurge din

principiul legalităţii, ce corespunde nevoilor de apărare socială ca şi al aparerii drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Potrivit acestui principiu legea penala se aplica infracţiunilor săvârşite în timpul cat ea se afla în vigoare.

Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei (art.78 din Constituţia României, revizuita prin Legea nr.429/2003).

Intrarea în vigoare a unei legi penale poate avea loc şi la o dată ulterioară – când se prevede o astfel de dată în respectiva lege. Intrarea în vigoare a legii penale la o dată ulterioară poate fi determinate de:

a) necesitatea creării unui timp (vacatio legis – repausul legii) pentru a putea fi cunoscută atât de destinatari cât şi de către organele de aplicare;

b) pentru a da posibilitate indivizilor să se conformeze noilor exigenţe penale. Exemple de legi penale ce au intrat în vigoare la o dată ulterioară: Codul penal actual a

fost adoptat la 21 iunie 1968, iar în vigoare a intrat la 1 ianuarie 1969 potrivit dispoziţiei din art. 363 C. pen.; Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost publicată la data de 1 iulie 2004 şi a intrat în vigoare în 60 de zile de la data publicării ei, cu excepţia dispoziţiilor Titlului III din lege. Prin publicare, se realizează o mai buna cunoaştere a legii şi nimeni nu va putea invoca, în caz de încălcare, că nu a cunoscut-o (nemo censetur ignorare legem).

Ieşirea din vigoare are loc prin abrogare. Abrogarea, după întinderea ei poate fi totală – când întreaga lege este scoasă din

vigoare şi parţială, când doar o parte din lege este scoasă din vigoare. Abrogarea, după caracterul ei poate fi : expresă şi tacită. O abrogare este expresă când

se prevede legea de abrogare, ce anume se scoate din vigoare: legea nr.…., art.… alin…, iar

60

aceasta trebuie să fie regula în dreptul penal. Abrogarea este tacită sau implicită când aceasta se desprinde din economia legii, ori a normelor ce privesc aceleaşi relaţii sociale de apărare, prevăzând aceleaşi fapte ca infracţiuni, cu aspecte deosebite de legea anterioară în ce priveşte condiţiile de aplicare a unei instituţii penale ori a unui nou regim de sancţionare pentru minori.

Între intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare, legea penală este activă, se aplică faptelor săvârşite în acest interval de timp.

Aplicarea legii penale active nu ridică probleme dacă infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă în timp ce este în vigoare aceeaşi lege penală.

a) Probleme speciale se pun în cazul infracţiunilor ce încep să fie săvârşite sub incidenţa unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi. Este cazul infracţiunilor continue, continuate, de obicei, progresive.

Doctrina penală şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că legea aplicabilă infracţiunilor a căror consumare se întinde pe durata a două sau mai multe legi este cea din momentul epuizării infracţiunii, a producerii ultimului rezultat.

Deci legea penală în vigoare din momentul epuizării infracţiunii este legea ce va fi aplicată.

Aceeaşi concepţie a caracterului unitar a ilicitului penal este adoptată şi în legătură cu actele de participaţie penală (instigare, complicitate) care vor fi judecate după legea în vigoare din momentul săvârşirii faptei de către autor.

b) Determinarea legii penale aplicabile se va pune şi în situaţia în care la reglementarea aceleiaşi relaţii sociale vin în concurs două legi (una generală şi una specială), ambele în vigoare, regula că legea specială derogă de la legea generală va rezolva problema. Când în vigoare sunt două norme care incriminează aceeaşi faptă, dar o normă este în partea specială a codului penal, iar alta într-o lege specială (lege nepenală cu dispoziţiuni penale), într-o astfel de situaţie, incriminarea din codul penal devine norma generală şi regula de mai sus îşi păstrează valabilitatea.

I.3. Principiul neretroactivităţii legii penale Este consacrat prin dispoziţiile art. 11 C. pen. – “Legea penală nu se aplică faptelor

care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”. Principiul neretroactivităţii legii penale conţine regula că legea penala care

incriminează fapte ce anterior nu erau prevăzute ca infracţiuni (incriminaţio ex novo) nu se aplică faptelor săvârşite mai înainte de intrarea ei în vigoare. Legea penala dispune numai pentru viitor nu şi pentru trecut, când este vorba de incriminarea faptelor.

Principiul neretroactivităţii apare ca un aspect al principiului fundamental al legalităţii. Intr-adevăr, prin dispoziţiile prevăzute în art. 11 Cod penal, se consacră regula că

nimeni nu poate fi ţinut să răspundă penal de o fapta care la data săvârşirii ei nu era prevăzută ca infracţiune (nullum crimen sine lege praevia).

Dacă principiul legalităţii formulat în art. 2 Cod penal ar fi cuprins şi această regulă, a interzicerii retroactivităţii legii penale noi, care incriminează, el ar fi fost complet formulat, iar dispoziţiile din art.11 Cod penal ar fi fost de prisos.

Întrucât principiul legalităţii nu cuprinde şi o astfel de prevedere, de neretroactivitate a legii care incriminează, dispoziţiile art. 11 Cod penal sunt necesare şi constituie o completare a principiului legalităţii, o garanţie a libertăţii indivizilor.

61

I.4. Principiul retroactivităţii legii penale Este consacrat în dispoziţiile art. 12 Cod penal şi conţine regula că legea nouă care

dezincrimineaza (abolitio criminis) se aplică faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare.

Deci, principiul retroactivităţii legii penale are în vedere situaţia în care la data când este săvârşită fapta, aceasta este prevăzută de legea în vigoare ca infracţiune, dar ulterior, apare o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate în afara ilicitului penal. Această lege nouă ce dezincriminează se aplică şi faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare.

Fundamentul acestui principiu trebuie observat în legătură cu scopul dreptului penal de apărare socială şi care nu se mai justifică, dacă fapta şi-a pierdut caracterul penal.

Legea care incriminează fapta a fost scoasă din vigoare. Deci principiul retroactivităţii are în vedere ipoteza dezincriminării faptei prin legea nouă şi nu situaţiile în care fapta continuă să rămână infracţiune sub legea nouă sub altă denumire, ori prin abrogarea din legea specială, rămâne ca infracţiune în legea penala generală sau ca modalitate de înfăptuire a altei infracţiuni.

Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca infracţiune, încetează executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. Deci faţă de un condamnat pentru o infracţiune ce ulterior a fost dezincriminată va înceta orice interdicţie sau decădere, fiind considerat fără antecedente penale.

Un aspect special de retroactivitate îl reprezintă legea penală interpretativă care este adoptată ulterior legii penale interpretate, dar care explicând voinţa legiuitorului din momentul intrării în vigoare a legii ce o interpretează este firesc să-şi găsească aplicarea din acest moment. In dispoziţiile alineatului 2 din art. 12 C. pen. este consacrată retroactivitatea legii penale care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative şi care se va aplica infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la intrarea în vigoare a legii noi.

I.5. Principiul ultraactivităţii legii penale temporare Ultraactivitatea este recunoscută numai legilor penale temporare. Este principiul

consacrat prin dispoziţiile art. 16 Cod penal. Legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare

chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acel interval de timp. Necesitatea de aplicare socială care determină adoptarea legii penale temporare

justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, după ieşirea acesteia din vigoare, dar numai faptelor săvârşite cât timp era în vigoare, înlăturând posibilitatea pentru făptuitorii care săvârşesc infracţiuni aproape de ieşirea din vigoare a legii penale temporare, pentru a rămâne nesancţionaţi, ori de a fi sancţionaţi potrivit legii penale mai favorabile.

I.6. Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii Situaţiile tranzitorii, determinate de succesiunea legilor penale, se referă la ipotezele în

care de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la judecarea ei intervin una sau mai multe legi penale succesive, care prevăd fapta ca infracţiune.

In astfel de situaţii s-a pus deci problema, “extraactivităţii” uneia dintre legile penale succesive.

Dintre opiniile care s-au conturat în doctrina penală, una singură s-a impus şi a fost consacrată în legislaţia penală şi priveşte aplicarea legii penale mai favorabile infractorului, sau a “legii penale mai blânde” ori “mitior lex”.

62

Aplicarea legii penale mai favorabile infractorului înlătură neajunsurile celorlalte opinii, corespunde nevoilor de apărare sociala, întrucât fapta nu rămâne nesancţionată, indiferent că se aplică legea nouă ori legea veche, iar pentru infractor este legea care îi conferă cea mai favorabilă situaţie.

I.7. Principiul aplicării legii penale mai favorabile infracţiunilor nedefinitiv

judecate Este consacrat în art. 13. Cod penal şi are în vedere ipoteza în care de la săvârşirea

infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei intervin una sau mai multe legi penale succesive, când se va alege dintre acestea legea mai favorabilă infractorului.

Determinarea legii penale mai favorabile In determinarea legii penale mai favorabile infractorului, doctrina penală s-a oprit

asupra a trei criterii: a) a condiţiilor de incriminare; b) a condiţiilor de tragere la răspundere penală; c) a sancţiunilor penale (pedepsei).

Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la aflarea acelei legi ce va permite, în cazul concret, la o soluţie mai blândă pentru infractor şi nu la o apreciere generala a legii penale mai favorabile, care, desprinsă din fapta concreta, poate conduce la aplicarea art. 11 sau art. 12 Cod penal.

Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale succesive în raport cu normele şi instituţiile care influenţează răspunderea penală în cauza concretă dedusă judecăţii.

Prin compararea legilor şi determinarea legii mai favorabile infractorului, nu trebuie să se ajungă la combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive - la o aşa numita lex tertia. Legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată infractorului dintre legile penale succesive.

Folosirea criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la găsirea acelei legi care oferă soluţia cea mai favorabilă pentru infractor dar nu pentru că fapta nu este infracţiune, ci pentru că nu sunt realizate condiţiile în cazul concret de incriminare ori de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

Criteriul cel mai des folosit de determinare a legii penale mai favorabile este cel al pedepselor principale.

Situaţii: a) între legile care prevăd fapta ca infracţiune, daca pedepsele sunt de natură

diferită va fi mai favorabila legea care prevede pedeapsa închisorii. Dacă într-o lege pedeapsa este închisoarea, iar în altă lege, pedeapsa prevăzută este amenda, atunci, de regulă, legea care prevede pedeapsa amenzii este mai blândă. Excepţia ar fi în cazul în care, în cauză s-au constatat circumstanţe atenuante, iar legea care prevede pedeapsa închisorii permite, pe baza circumstanţelor atenuante, aplicarea unei amenzi într-un cuantum mai mic decât cel la care s-ar ajunge când s-ar aplica legea ce prevede pedeapsa amenzii;

b) când între legile succesive pedepsele sunt de aceeaşi natură, dar cu limitele speciale diferite, va fi mai favorabilă, într-un caz când minimul este acelaşi, dar maximul diferit, legea care prevede un maxim mai redus, iar daca maximul special al pedepsei este acelaşi, dar minimul diferit, va fi mai favorabilă legea care prevede un minim mai scăzut. In caz de pedepse asimetrice, legea penală mai favorabilă va fi determinată în concret

de judecător şi în funcţie de împrejurările care atenuează ori agravează pedeapsa, astfel că dacă în cauză sunt circumstanţe de agravare – judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă către

63

maximul special şi atunci este mai favorabilă legea care prevede o pedeapsă cu un maxim special mai redus, iar dacă fapta s-a săvârşit în circumstanţele de atenuare, judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă spre minimul special, ori sub acest minim iar legea mai favorabilă este cea care are un minim special de pedeapsă mai redus.

Legea penală mai favorabilă nu se stabileşte în funcţie de pedepsele complementare – aceasta din urmă aplicându-se conform principiului legii mai conforme cu interesele aparării sociale. Acest principiu este consacrat în art. 13, alin. 2, care prevede dacă legea veche este mai favorabila, şi ea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedepse complementare, aplicarea acestora se face în conţinutul şi limitele prevăzute în legea nouă, iar dacă legea nouă nu mai prevede aceste pedepse, ele nu se mai aplică.

I.8. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive Este un principiu consacrat în codul penal actual în două variante:

a) aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile (art. 14 C. pen.); b) aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile (art. 15 C. pen.).

Aplicarea legii penale noi mai favorabile în cazul pedepselor definitive îşi are justificarea în principiile umanismului şi al egalităţii în faţa legii penale.

In adevăr, nu s-ar justifica executarea unui plus de sancţiune prevăzut de legea veche, de către cel care a fost condamnat după aceasta lege, când legiuitorul stabileşte prin legea nouă că periculozitatea faptei este mai redusă şi sancţiunea prevăzută este mai blândă, faţă de cel care a săvârşit fapta în aceeaşi perioadă cu primul, dar care a tergiversat judecata, iar după apariţia legii noi va beneficia de legea penală mai favorabilă.

A. Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Condiţiile de aplicare a legii penale mai favorabilă infracţiunilor definitiv judecate

sunt arătate în art. 14 Cod penal şi au în vedere situaţiile când legea nouă prevede pentru aceeaşi infracţiune o pedeapsă mai uşoară ca natură, ori maxim special decât pedeapsa aplicată.

Astfel: a) pedeapsa detenţiunii pe viaţa se înlocuieşte cu maximul pedepsei prevăzută de

legea noua; b) când pedeapsa definitivă este închisoarea, iar legea nouă prevede numai

pedeapsa amenzii, se va înlocui pedeapsa închisorii cu amenda, care nu va putea depăşi minimul ei special, iar dacă o parte din pedeapsa închisorii s-a executat, se poate înlătura în total sau în parte executarea amenzii;

c) când pedepsele sunt de aceeaşi natură, în cazul pedepsei închisorii, pedeapsa aplicată după legea veche se reduce, la maximul special prevăzut în legea nouă, iar dacă pedeapsa pronunţată în baza legii vechi este amenda, aceasta va fi redusa la maximul special prevăzut în legea noua.

d) efectele legii penale noi se mai întind şi asupra pedepselor complimentare, măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative în măsura în care nu au fost executate şi constau în înlăturarea executării lor dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă ori în executarea acestora, în limitele şi conţinutul prevăzut de legea nouă;

e) efectele legii penale noi mai favorabile se întind şi asupra pedepselor deja executate ori considerate ca executate până la apariţia acestora şi constau în considerarea acestora, pentru viitor, ca având natura şi limitele reduse conform legii noi. In funcţie de natura pedepsei, de durata acesteia de data când a luat sfârşit executarea ori s-a stins executarea sunt incidente instituţii ca: reabilitarea, starea de recidivă. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile reprezintă cadrul comun de rezolvare a succesiunii legilor penale în timp. Este posibil ca legiuitorul să deroge de la aceste dispoziţii, cum a fost cazul punerii în aplicare a codului penal actual. Derogările sunt de strictă interpretare şi aplicare.

B. Aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile în cazul legii penale definitive.

64

Este reglementată prin dispoziţiile art. 15 Cod penal, care prevăd când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul prevăzut de legea noua, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executări pedepselor şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei.

Deci pentru aplicarea facultativă a legii noi mai favorabile este necesar: a) să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa închisorii – nu la orice

pedeapsă, fiindcă dacă ar fi la detenţiunea pe viaţă, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 14 Cod penal, iar pedeapsa amenzii nu este avută în vedere de legiuitor;

b) legea nouă este mai favorabilă, aceasta reieşind din limitele mai reduse de pedeapsă faţă de legea anterioară;

c) pedeapsa aplicată şi rămasă definitivă este mai mică decât maximul prevăzut în legea nouă, ori cel mult egală cu acest maxim (situaţie neprevăzută de lege, dar unanim acceptată de doctrina şi practica judiciară);

d) instanţa să aprecieze că este necesară reducerea pedepsei, apreciere ce va fi formată după criteriile oferite în lege: infracţiunea săvârşită; persoana condamnatului; conduita condamnatului după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei; timpul cât a executat din pedeapsă.

In cazul în care instanţa reduce pedeapsa, aceasta nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea special prevăzută pentru infracţiunea săvârşită.

De legea nouă mai favorabilă urmează să beneficieze şi cei care au executat pedeapsa, ori executarea acesteia s-a stins printr-un mod prevăzut de lege. In orice caz, pedeapsa prevăzută în hotărârea de condamnare se reduce cu o treime. Această reducere este obligatorie.

In funcţie de pedeapsa astfel redusă, vor fi incidente unele instituţii de drept penal ca reabilitarea, stabilirea stării de recidivă ş.a.m.d.

Rezumat: Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea soluţii

problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să determine legea penala aplicabilă:

- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi; - când fapta la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară o

considera infracţiune; - când fapta la data săvârşirii era infracţiune, dar până la judecarea ei ori

executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care scoate în afară licitului penal fapta comisă;

- când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la judecarea ei definitivă intervine una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca infracţiune;

- când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o lege nouă care prevede o pedeapsă mai mică decât cea aplicată sub legea veche ori cu limite mai reduse decât legea veche;

- când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi nu este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.

65

Răspunsurile la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii penale în raport cu timpul prevăzut în Codul penal român art. 10-16.

Concluzii:

Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 5, aţi dobândit cunoştinţe referitoare la instituţia aplicării legii penale în timp, precum şi la implicaţiile juridico-penale ale acesteia.

Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE: 1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi completări: - Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005; - Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006; - O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA: Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,

Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);

Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V., Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1972;

Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;

Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All Educaţional S. A., 1997, 2007;

Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006; Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti

Editura UJ, 2004, 2005; Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc. JURISPRUDENŢĂ: Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,

Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).

Culegeri de practica judiciară ADRESE WEB: -www.cdep.ro -www.scj.ro -www.dsclex.ro -www.avocatura.com

66

Teme de control (conform calendarului disciplinei): Extraactivitatea legii penale: retroactivitatea legii penale; ultraactivitatea legii

penale.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Constituie principii de aplicare a legii penale în timp: a) principiul retroactivităţii; b) principiul neretroactivităţii; c) principiul ultraactivităţii legii penale temporare; d) principiul activităţii. 2. In cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică: a) legea în vigoare la data pronunţării hotărârii; b) legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii; c) legea cea mai favorabilă. 3. O lege penală poate fi abrogată: a) numai în mod expres; b) total sau parţial; c) în mod tacit. 4. Legea penală română nu poate fi aplicată: a) infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în România; b) faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni; c) faptelor săvârşite sub vechea lege, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. 5. Potrivit principiului neretroactivităţii legii penale: a) legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub vechea lege, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă; b) legea penală se aplică numai infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare; c) legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni. 6. Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare: a) numai dacă fapta a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp; b) numai dacă fapta a fost descoperită în acest interval de timp, indiferent dacă judecata a avut loc după ieşirea din vigoare a legii; c) chiar dacă fapta nu a fost descoperită, urmărită sau judecată în acest interval de timp. 7. Intrarea în vigoare a unei legi penale române poate avea loc: a) numai la data publicării acesteia în Monitorul Oficial; b) la o dată anterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial dacă se prevede astfel în conţinutul legii; c) la o dată ulterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial dacă se prevede astfel în conţinutul legii;

67

d) de regulă, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial; e) de regulă, la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial. 8. Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca infracţiune: a) încetează executarea pedepselor; b) încetează executarea pedepselor, însă măsurile de siguranţă şi măsurile educative pronunţate în baza legii vechi se execută; c) încetează toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. 9. In cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale: a) legea penală se determină prin combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive; b) în cazul în care nu există alte criterii de determinare a legii penale mai favorabile, aceasta se stabileşte în funcţie de pedepsele complimentare; c) se aplică infractorului legea penală mai favorabilă. 10. Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară: a) sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim; b) sancţiunea aplicată, dacă este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, poate fi redusă de către instanţa judecătorească; c) sancţiunea aplicată, dacă este egală cu maximul special prevăzut de legea nouă, poate fi redusă de către instanţa de judecătorească. RĂSPUNSURI: 1 .a, b, c, d; 2. c; 3. b, c; 4. b, c; 5. c; 6. c; 7. c, e; 8. a, c; 9. c; 10. a, b, c.

68

CAPITOLUL VI

TEORIA INFRACŢIUNII Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de infracţiune; • Identificarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii; • Definirea noţiunii de pericol social al faptei penale; • Identificarea conţinutului şi sensului instituţiei faptei care nu prezintă gradul de pericol

social al unei infracţiuni; • Definirea conceptului de vinovăţie penală; • Identificarea formelor şi modalităţilor vinovăţiei penale; • Definirea şi înţelesul trăsăturii esenţiale ale infracţiunii care se referă la prevederea

faptei în legea penală.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de infracţiune şi trăsături esenţiale ale acesteia,

• Explicarea şi interpretarea formelor şi modalităţilor vinovăţiei penale; • Reprezentarea concretă a implicaţiilor instituţiei infracţiunii; • Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

module. Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului; • Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

69

I NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE

I.1. Infracţiunea ca noţiune juridică. Conceptul de infracţiune

În accepţiunea cea mai generală a termenului, infracţiunea este o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancţiune specifică, represivă, care este pedeapsa. Această interzicere este tocmai modalitatea specifică de realizare a reglementării juridico-penale a relaţiilor de apărare socială.

Infracţiunea este o faptă contrară regulilor de conduită, generatoare de conflict social, care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute pentru săvârşirea ei. Însuşi termenul „infracţiune" are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de conduită cu caracter imperativ.

La stabilirea faptelor care urmează să fie interzise, legiuitorul observă faptele periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii şi le interzice sub sancţiuni specifice pentru a preveni săvârşirea lor în viitor.

Prin interzicerea acestor fapte se arată membrilor societăţii, într-o formă specifică de exprimare, care anume trebuie să fie conduita lor faţă de anumite valori sociale, ce acţiuni le sunt interzise sau, dimpotrivă, le sunt ordonate, în vederea apărării valorilor sociale respective.

Indicarea conduitei socialmente necesară are loc deci nu prin prescrierea directă a acestei conduite, ci în mod indirect, prin descrierea şi interzicerea conduitei contrare celei dorite, aceasta tehnică legislativă fiind considerată ca cea mai explicită şi mai sugestivă forma de reglementare juridică penală a conduitei membrilor societăţii.

I.2. Premisele existenţei infracţiunii Din analiza conceptului infracţiunii rezultă că pentru existenţa acesteia trebuie

să preexiste trei date ale realităţii, care constituie tot atâtea premise obligatorii pentru existenţa ei şi anume:

1) o normă incriminatoare care interzice, sub sancţiune penală, o anumită acţiune sau omisiune;

2) o faptă concretă, de felul acelora avute în vedere de legiuitor la elaborarea normei incriminatoare respective;

3) trăsăturile caracteristice ale faptei incriminate. Prezenţa, acestor premise permite calificarea unei fapte concrete ca infracţiune

şi încadrarea ei în textul de lege, care o prevede şi o sancţionează.

I.3. Infracţiunea ca fenomen Conceptul de infracţiune are drept corespondent în realitatea obiectivă un fenomen

complex - fenomenul infracţiunii, care îmbracă aspectele de a fi: material– pentru că este o manifestare de energie fizică, un act de conduită exterioară, susceptibil să producă modificări în lumea obiectivă; uman — pentru că este un act de conduită umană, conştientă, expresie a personalităţii făptuitorului; social - pentru că este vătămătoare sau periculoasă pentru o valoare socială, fiind generatoare, de asemenea, de relaţii sociale de conflict între făptuitor şi persoana vătămată, precum şi între făptuitor şi societate; moral-politic - pentru că exprimă atitudinea moral-politică a făptuitorului faţă de valorile sociale şi faţă de ordinea de drept;

70

juridic - pentru că reprezintă o încălcare a unei norme juridice penale. Ea generează un raport juridic penal de conflict, cu un conţinut specific.

In afara ştiinţelor de drept penale - incluzând aici ştiinţa dreptului penal, criminalistica, criminologia şi ştiinţa penitenciară - examinarea fenomenului criminal a pus în evidenţă, în decursul timpului, doua concepţii diferite asupra înţelegerii fenomenului criminal: una strict juridică, formală, de inspiraţie beccariana, alta realistă, neformală, de inspiraţie pozitivistă, prima evoluând cu precădere în direcţia ştiinţelor penale normative, cealaltă în direcţia politicilor penale, a criminologiei şi a ştiinţelor executivului penal.

Privită ca atare, instituţia infracţiunii constă într-o grupare de norme penale generale, care reglementează aspectele comune tuturor infracţiunilor şi anume condiţiile de existenţă a infracţiunii ca fenomen juridic privit nu în special, adică nu din perspectiva diferitelor infracţiuni (furt, omor, înşelăciune, fals etc.), ci în general, sub aspectul condiţiilor de existenţă şi al trăsăturilor caracteristice comune tuturor infracţiunilor prevăzute în legislaţia penală.

Dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii este cea mai importantă, ea constituind „piatra de temelie" a oricărui sistem de drept penal.

Potrivit concepţiei formal – juridice, infracţiunea este înţeleasă ca o abstracţiune şi entitate juridică, fizionomia ei fiind configurată în strânsă dependenţă de cadrul normativ penal în vigoare.

Ca atare, infracţiunea nefiind altceva decât fapta prevăzută şi pedepsită de legea penală, ştiinţa dreptului penal are menirea de a aborda fenomenul criminal numai din unghiul şi limitele incriminării şi sancţionării sale, subordonându-şi preocupările unui legalism sever, singurul de natură a asigura o protecţie juridică eficientă individului contra unor posibile abuzuri ale autorităţilor executive sau judecătoreşti.

Concepţia realistă se caracterizează printr-o viziune de tip realist, înţelegând fenomenul criminal ca o realitate umană îndreptată contra unei realităţi sociale. În această concepţie, accentul principal cade pe ideea că infracţiunea tulbură sau riscă să tulbure ordinea socială, indiferent dacă actul criminal atentează la valorile publice propriu-zise sau la valorile care constituie, în ansamblu sau în parte, valorile umane integrate în ordinea socială.

În consecinţă, dacă din punct de vedere juridic, fenomenul criminal reclamă represiunea şi reparaţia, din punct de vedere social, acelaşi fenomen reclamă măsuri de natură a împiedica repetarea infracţiunii fie prin eliminarea infractorului, fie printr-un tratament adecvat de resocializare şi reeducare a acestuia sau a celor care exprimă o stare de pericol social.

Concepţia realista este interesată în primul rând, de apărarea socială nu împotriva actelor, ci împotriva acelor care prin actele sau potenţialul lor de pericol social se comportă ori se pot comporta ca inamici ai societăţii.

În această finalitate, nu mai convine judecarea actului antisocial în abstracţiunea sa juridică şi rezultatul său concret, ci în considerarea realităţii umane a celui ce l-a comis sau care este predispus să-l comită.

Dacă însă, în cadrul concepţiei formal juridice, considerarea autorului nu interesează decât la soluţionarea problemei responsabilităţii penale - fiind socotiţi responsabili toţi infractorii care au acţionat cu discernământ - în cadrul concepţiei realiste, personalitatea infractorului domină toate analizele, este centrul fenomenului criminal, infractorul fiind înfăţişat nu numai în manifestările sale exterioare şi a tulburării sociale pe care o creează, dar, de asemenea, şi mai ales în chiar cauzele realizării sale, în etiologia exprimării criminale. Din acest punct de vedere, concepţia realistă impune mai întâi investigarea individului criminal ca fiinţă concretă, sub aspectul unor posibile tare congenitale, infirmităţi, dificultăţi

71

psihice de integrare a temperamentului, a stării sale mentale, a bolilor şi tulburărilor organice, precum şi a motivelor reale care l-ar fi putut împinge să comită actul criminal etc.

I.4. Definiţia noţiunii de infracţiune În codurile penale din ţările occidentale nu se întâlnesc, în mod tradiţional, dispoziţii privitoare la noţiunea de infracţiune în general.

Pe plan doctrinal s-a justificat această voită omisiune a legii cu argumentul că elaborarea unei asemenea noţiuni nu este sarcina legiuitorului, care trebuie să se limiteze la elaborarea diferitelor noţiuni de infracţiuni, ci a ştiinţei dreptului penal.

Într-o altă concepţie, susţinută în dreptul penal al fostelor ţări socialiste europene, legea penală trebuie să cuprindă ea însăşi o definiţie a noţiunii de infracţiune în general, având în vedere tocmai importanţa deosebită pe care o are infracţiunea ca instituţie fundamentală a dreptului penal. Într-o astfel de definiţie urmează să fie evidenţiate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în general vorbind, care trebuie să caracterizeze orice infracţiune ca fapt concret.

Legislaţiile moderne evită să dea o definiţie legală infracţiunii, considerând că această sarcină revine numai ştiinţei dreptului penal.

Legiuitorul român din 1969 s-a abătut de la această conduită, definind infracţiunea prin dispoziţia înscrisă în art.17 alin.1, în sensul că ”este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.

Reflectând o poziţie de îmbinare a principalelor implicaţii pe care le comportă în evaluarea conceptului de infracţiune, atât concepţia realistă - prin includerea precizării că infracţiunea prezintă pericol social, deci este o faptă care aduce atingere şi tulbură ordinea socială constituită, cât şi concepţia formală - prin includerea condiţiei prevederii ei de către legea penală ca o consecinţă a legalităţii incriminatorii şi garanţiilor legale ce decurg de aici pentru orice făptuitor în raport cu autorităţile, Codul penal român consacră o accepţiune complexă, care pune în evidenţă aspectele material-social (fapta ce prezintă pericol social), uman-moral (fapta comisă cu vinovăţie) şi juridic (fapta prevăzută de legea penală).

Din examinarea conceptului de infracţiune, în înţelesul definiţiei date de art. 17 alin. 1, prin enunţarea trăsăturilor sale esenţiale, rezultă că oricare din infracţiunile prevăzute de legea penală, pentru a fi considerate ca atare, trebuie să întrunească trei trăsături esenţiale:

- fapta penală să prezinte întotdeauna un pericol social; - fapta penală să se comită numai cu vinovăţie; - pentru a exista ca infracţiune, fapta care prezintă pericol social şi este comisă cu

vinovăţie trebuie să fie prevăzută de legea penală. De asemenea, definiţia reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal, cum

sunt principiul legalităţii incriminării sau principiul răspunderii subiective.

I.5. Cadrul reglementărilor Infracţiunea, instituţie fundamentală a dreptului penal, concentrează în jurul său toate

reglementările din legea penală. De aici, necesitatea resimţită de legiuitor de a defini de la început trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, pentru a asigura o orientare generală şi principală, absolut necesară pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor din partea generală şi specială a Codului penal.

Principalele probleme ale infracţiunii sunt reglementate prin Codul penal, în partea generală. Codul penal actual a alocat infracţiunii întreg Titlul II al Părţii generale (art. 17-51), sistematizat pe mai multe capitole: Cap. I - Dispoziţii generale (art. 17-191); Cap. II - Tentativa (art. 20-22); Cap. III - Participaţia (art. 23-31); Cap. IV- Pluralitatea de infracţiuni (art. 32-43);

72

Cap. V - Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51). Ulterioarele modificări şi republicări ale Codului penal, după data de 1 ianuarie 1969,

nu s-au răsfrânt şi asupra textului conţinut în art. 17, definiţia noţiunii de infracţiune rămânând neschimbată.

Aceste reglementări au o importanţă deosebită. Ele stabilesc trăsăturile generale şi comune ale faptelor prevăzute de legea penală, condiţiile în care acestea sunt periculoase şi atrag răspunderea penală a făptuitorilor, oricare ar fi infracţiunea concretă săvârşită.

II PERICOLUL SOCIAL AL FAPTEI - TRĂSĂTURĂ ESENŢIALĂ A INFRACŢIUNII

II.1. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii – generalităţi După cum se prevede în art. 17 din Codul penal, o faptă devine infracţiune numai dacă

întruneşte anumite trăsături, numai dacă are anumite caracteristici bine reliefate şi anume: să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală. Aceste trăsături sunt comune tuturor infracţiunilor.

Prima trăsătură, aceea de pericol social, priveşte aspectul material, obiectiv al infracţiunii, a doua trăsătură priveşte aspectul moral sau subiectiv al infracţiunii, iar a treia trăsătură priveşte aspectul legal al infracţiunii.

Toate aceste trăsături sunt necesare pentru existenţa infracţiunii. Dacă oricare dintre acestei trei trăsături ar lipsi, atunci infracţiunea nu există. Se poate observa că elementul material este completat cu elementul subiectiv, iar după elementul subiectiv urmează elementul legal. Între toate aceste elemente există o legătură indisolubilă.

Adoptarea unei asemenea reglementări a noţiunii generale de infracţiune este importantă, din trei motive:

- cu ajutorul acestei noţiuni generale se poate uşor cunoaşte şi caracteriza câmpul faptelor considerate infracţiuni şi în acelaşi timp, se poate delimita şi separa uşor câmpul infracţiunilor de câmpul faptelor considerate contravenţii sau delicte civile;

- toate celelalte dispoziţii privind infracţiunile, în parte, sunt subordonate acestei dispoziţii privind noţiunea generală de infracţiune, întrucât toate infracţiunile speciale trebuie să corespundă criteriilor şi trăsăturilor privind noţiunea generală de infracţiune;

- această definiţie a infracţiunii este o reglementare juridică, în sensul că ea are un caracter normativ şi cuprinde o regulă de drept care este obligatorie atât pentru judecător cât şi pentru cetăţean.

II.2. Existenţa unei fapte Din definiţia noţiunii de infracţiune rezultă că infracţiunea este în primul rând o faptă a

omului, un act de conduită exterioară a acestuia, având o existenţă materială obiectivă. Cerinţa existenţei unei fapte periculoase are o semnificaţie politico-penală specifică. Numai actele de conduită exterioară ale persoanei pot constitui infracţiuni, nu şi procesele psihice care au loc în forul interior al acesteia. Simplul gând - nuda cogitatio - nu poate constitui infracţiune, nefiind faptă. Cât timp nu s-a trecut la pregătirea sau executarea acţiunii nu poate fi vorba de infracţiune.

Fapta presupune o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale, o intervenţie a acestuia împotriva valorilor sociale ocrotite de lege, de natură a leza integritatea sau de a le pune în pericol.

73

Dreptul, în general, ca şi dreptul penal, în special, este menit să reglementeze relaţii sociale, respectiv fapte între oameni. Reglementând relaţiile între oameni, dreptul prescrie drepturi şi obligaţii care nu pot reveni decât oamenilor. În caz de nerespectare a acestor drepturi şi obligaţii, legea prevede aplicarea de sancţiuni, care, de asemenea, nu pot reveni decât oamenilor.

Fiind o faptă a omului, din sfera infracţiunii sunt excluse fenomenele naturii şi reacţiile animalelor, afară de cazul când omul se serveşte, în săvârşirea faptelor sale, de forţe ale naturii sau de animale .

Fapta poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune şi reprezintă exteriorizarea unor procese psihice caracteristice activităţii conştiente a omului ce poate produce anumite urmări reale. Acţiunea reprezintă o formă de manifestare a faptei, o conduită pozitivă din partea făptuitorului prin care acesta îşi mobilizează întreaga energie pentru a face ceva, pentru a produce o modificare în realitatea care îl înconjoară. Inacţiunea constă într-o comportare negativă, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege.

Acţiunea/inacţiunea devine cauza unor schimbări în lumea exterioară ca: distrugerea unui bun, moartea unui om, tulburarea bunului mers al unei instituţii etc.

Infracţiunea fiind o faptă (acţiune/inacţiune şi urmarea ei), înseamnă că fapta are o existenţă obiectivă, reală, care este perceptibilă şi constatabilă. Dacă infracţiunea este o faptă reală şi obiectivă, aceasta înseamnă că acolo unde nu este o faptă, acolo unde nu este acţiune/inacţiune şi o urmare, nu este nici infracţiune.

Infracţiunea fiind o faptă a omului, fiinţă conştientă şi cu voinţă, rezultă că infracţiunea este o faptă efectuată cu o anumită atitudine psihică, anume cu conştiinţă şi voinţă. Infracţiunea, sub acest aspect, este pregătită şi dictată de conştiinţa omului (intenţie) şi este declanşată de voinţa omului.

Poate fi considerată infracţiune numai acea faptă a omului care este precedată şi însoţită de o anumită conştiinţă şi voinţă, mai exact, de intenţie sau culpă.

Simpla manifestare exterioară, simpla mişcare mecanică a omului, mişcare care nu are corespondent în voinţa şi conştiinţa acestuia, nu este propriu-zis o faptă a omului, nu îi aparţine şi în acest sens, nu poate fi considerată infracţiune.

În momentul în care planurile ilicite ale unei persoane s-au concretizat în acţiuni sau inacţiuni susceptibile să producă urmări socialmente periculoase, se poate vorbi de existenţa unei fapte periculoase în sensul legii penale.

Legea penală reglementează momentul când manifestările exterioare încep să constituie pericol social. În legislaţia noastră penală, regula este că numai actele de executare a infracţiunii sunt pedepsibile.

În mod excepţional se consideră acte de executare şi unele acte de pregătire a infracţiunii (producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor contra siguranţei statului), însă numai la un număr foarte redus de fapte şi anume, la cele mai grave infracţiuni contra siguranţei statului.

III.3. Noţiunea de pericol social Pentru ca fapta să constituie infracţiune, trebuie să prezinte pericol social. In art. 18 din Codul penal este prevăzut că: ”fapta care prezintă pericol social este

orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate în art.1 Cod penal şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”.

În art. 1 din Codul penal se indică valorile sociale ocrotite de legea penală, respectiv “legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenta, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.

74

Pericol social prezintă orice activitate contrară normelor în vigoare pentru că împiedică normala desfăşurare a relaţiilor sociale. Dintre faptele care prezintă pericol social se detaşează prin gradul cel mai ridicat de pericol social - infracţiunea. Pericolul social se exprimă, de asemenea, în starea de nelinişte şi insecuritate socială pe care fapta penală o creează, în caracterul său de violenţă. Pericolul creat prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală este un pericol social, caracter decurgând din natura valorilor sociale vătămate sau periclitate.

Pentru a forma o trăsătură esenţială a infracţiunii, pericolul social trebuie să aibă caracter penal, adică să prezinte un anumit grad, specific infracţiunii, ca ilicit penal, distingând-o de alte forme de ilicit juridic - cum ar fi civil, administrativ etc. - şi să determine aplicarea unei pedepse.

Prevederea în lege a pedepsei necesare pentru prevenirea şi combaterea faptei incriminate este expresia pericolului social ca trăsătură a infracţiunii.

Fiind dependent de însemnătatea valorilor sociale, de ierarhia acestora, pericolul social este variabil de la o infracţiune la alta. De asemenea, este posibil ca pericolul social al aceleiaşi infracţiuni să fie variabil de la o etapă a dezvoltării sociale la alta. De aceea, o faptă care nu avea în trecut caracter socialmente periculos îl poate dobândi ulterior, tot aşa cum o faptă care a avut caracter socialmente periculos îl poate pierde ca urmare a evoluţiei societăţii.

II.4. Criteriile de apreciere a gradului de pericol social Pericolul social este evaluat de către legiuitor pe baza următoarelor criterii, funcţie de

care se stabileşte gradul acestuia: a) Modul şi mijloacele de săvârşire a faptei. În temeiul acestui criteriu, este necesar ca organele judiciare să procedeze la o atentă analiză a modului cum a fost pregatită şi săvârşită fapta. Un mod prea simplu de a săvârşi o faptă impune o netă diferenţiere faţă de situaţia când s-a acţionat foarte ascuns, pe baza unei temeinice pregătiri, prin mai multe acte şi prin folosirea mai multor mijloace, natura instrumentelor folosite, avându-se în vedere şi aptitudinea lor imanentă de a prezenta sau nu pericol social, precum şi măsura în care făptuitorul s-a folosit de astfel de mijloace. b) Scopul urmărit de făptuitor. Mobilul infracţiunii. Prin săvârşirea unor fapte ce urmăresc, direct sau indirect, scopuri periculoase, egoiste, josnice. Alteori, săvârşirea unor fapte demonstrează existenţa unor scopuri mai puţin periculoase, ceea ce înseamnă că făptuitorul nu a avut înclinaţii infracţionale deosebite. Mobilul este definit în doctrina noastră de drept penal ca fiind motivul, impulsul interior care determină hotărârea infracţională şi deci, implicit, comiterea infracţiunii. c) Împrejurările în care fapta a fost comisă reprezintă acele stări, situaţii sau circumstanţe de fapt care înrâuresc conţinutul concret al faptei. Unele împrejurări favorizează săvârşirea unor fapte, înlesnind săvârşirea lor, pe când altele sunt de natură să înfrâneze comiterea unei fapte. d) Urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, se referă la consecinţele concrete pricinuite prin comiterea faptei prevăzută de legea penală, precum şi la cele eventuale pe care, în concret, fapta săvârşită era susceptibilă să le producă. e) Persoana şi conduita făptuitorului. Analiza persoanei făptuitorului trebuie făcută, deopotrivă, sub raport psihofizic şi social, adică sub raportul trăsăturilor de caracter şi al temperamentului făptuitorului, al antecedentelor penale, dar şi al integrării sociale, respectiv comportamentul său în societate.

II.5. Felurile pericolului social În ştiinţa dreptului penal, pericolul social, ca trăsătură a infracţiunii, este cunoscut sub

două forme: pericolul social generic sau abstract şi pericolul social concret.

75

• Pericolul social generic sau abstract În ştiinţa dreptului penal, în practica legislativă şi structura normelor penale de

incriminare, se face o distincţie între pericolul social abstract generic al unei anumite infracţiuni în conţinutul ei formal normativ (viol, furt, omor etc.) şi pericolul social concret pe care l-ar putea prezenta fapta săvârşită în conţinutul ei real.

Pericolul social generic sau abstract este acel pericol general, aşa cum este fixat în legea penală. Aprecierea pericolului social generic are loc pe baza unor date obiective şi subiective, cum ar fi: însemnătatea valorii sociale ce trebuie ocrotită, gravitatea vătămării ce i se poate aduce valorii sociale, frecvenţa faptelor ce se pot săvârşi, persoana făptuitorului, împrejurările în care se pot săvârşi astfel de fapte ş. a. Pericolul social generic este evaluat în mod abstract de legiuitor, care ia în consideraţie această multitudine de factori.

Rezultatul evaluării făcute de legiuitor se materializează în cuprinderea faptei în legea penală şi prevederea pedepsei - între anumite limite - necesară pentru combaterea acestei fapte şi totodată pentru prevenirea ei în viitor.

Gradul de pericol social generic al unei infracţiuni se exprimă în pedeapsa înscrisă în legea penală pentru acea infracţiune. În general, pedeapsa corespunde gradului de pericol social generic al unei infracţiuni, între gradul de pericol social generic şi pedeapsă existând o corespondenţă, o concordanţă.

Gradul de pericol social generic al unui anumit tip abstract de infracţiune se reflectă în norma penală prin pedeapsa pe care ea o prevede pentru acea infracţiune: pedeapsa apare astfel ca un echivalent al gradului de pericol social generic al infracţiunii respective. Între gradul de pericol social generic al faptei penale şi sancţiunea prevăzută de lege pentru fapta respectivă există o corelaţie, iar modificarea prin lege a sancţiunii prevăzută pentru o anumită infracţiune indică, în acelaşi timp, că gradul de pericol social generic al acestei infracţiuni s-a schimbat, datorită modificărilor intervenite în complexul de elemente şi date care au servit la evaluarea pericolului social respectiv.

• Pericolul social concret

Pericolul social concret se referă la pericolul social al faptei săvârşite, al unei infracţiuni individuale. Acesta urmează să fie evaluat de instanţa de judecată cu prilejul judecării faptei şi se reflectă în sancţiunea penală aplicată.

Pericolul social concret, diferă în cadrul aceluiaşi tip de infracţiune, de la o faptă concretă la alta. Evaluarea lui este importantă, pe de o parte pentru că lipsa în concret a gradului de pericol social specific infracţiunii duce, potrivit legii în vigoare, la inexistenţa infracţiunii (art. 18 Cod penal), iar pe de altă parte, pentru că în procesul de individualizare a pedepsei, gradul de pericol social al faptei este unul din criteriile generale de individualizare (art. 72 Cod penal).

Aprecierea pericolului social concret al unei fapte are loc în funcţie de anumite criterii, respectiv vătămarea cauzată obiectului infracţiunii, împrejurările concrete ale comiterii faptei, trăsăturile ce caracterizează elementul material, precum şi alte împrejurări ale conţinutului concret al infracţiunii. Judecătorul aplică aceleaşi criterii ca şi legiuitorul, cu deosebirea că judecătorul se referă la o faptă concretă, pe când legiuitorul se referă la o faptă în general, de un anumit tip.

În operaţia de stabilire a pericolului social concret, judecătorul are în vedere şi se raportează la fapta generală (tip) incriminată prin lege, căreia i s-a fixat un anumit grad de pericol social generic şi o pedeapsă corespunzătoare. Fapta concretă, după gradul ei de pericol social concret corespunde gradului de pericol social generic fixat pentru fapta generală (tip).

76

II.6. Fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

Noţiune şi condiţii Potrivit art. 181 C. pen. “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală

dacă prin atingerea minimă adusa uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”.

Pericolul social al infracţiunii, stabilit în abstract de către legiuitior în momentul incriminării faptei, trebuie să existe, să se verifice prin fiecare faptă săvârşită, pentru a caracteriza fapta respectivă ca infracţiune.

În concret, fapta săvârşită, deşi poate să îndeplinească formal trăsăturile necesare pentru a fi caracterizată ca infracţiune, respectiv este prevăzută de legea penală, este săvârşită cu vinovăţia cerută de lege, însă pericolul social să nu evidenţieze o periclitare a valorilor sociale ocrotite, să fie minim, să nu fie suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune.

Totodată, este posibil ca, în concret, fapta săvârşită să fie lipsită de importanţă prin pericolul social minim pe care îl reprezintă, iar pentru combaterea ei nu este necesară aplicarea unei pedepse. În astfel de situaţii, când pericolul social concret al faptei săvârşite este minim, când nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune - este înlăturat caracterul infracţional al faptei şi, pe cale de consecinţă, este înlăturată răspunderea penală.

Cum însă, la incriminarea unei fapte legiuitorul ia în considerare, printre altele, şi pericolul social pe care îl reprezintă fapta, tot legiuitorul trebuie să prevadă în ce condiţii fapta concretă nu are gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În concluzie, pentru existenţa faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, se cer a fi întrunite anumite condiţii:

1. Fapta săvârşită să aducă în concret, o atingere minimă valorilor sociale apărate de legea penală, această condiţie existând în situaţia când prin fapta comisă nu s-a afectat într-un mod esenţial existenţa şi funcţionalitatea valorilor sociale ocrotite de legea penală.

2. În raport de conţinutul ei concret, fapta să nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni. Conţinutul concret al faptei se referă la acele trăsături concrete obiective şi subiective prevăzute de legea penală, care caracterizează fapta efectiv comisă, imprimându-i o anumită gravitate care îi este proprie.

3. Fapta să fie lipsită în mod vădit de importanţă, apreciere care se face pe baza analizei ansamblului circumstanţelor obiective şi subiective, reale şi personale, preexistente şi concomitente comiterii faptei.

Fapta poate fi considerată lipsită în mod vădit de importanţă atunci când, datorită urmării neînsemnate pe care a produs-o asupra valorii sociale împotriva căreia a fost îndreptată, respectiv o vătămare neînsemnată, o slabă rezonanţă socială, precum şi datorită modului cum s-au realizat în fapt elementele ei constitutive, apare în mod vădit ca lipsită de importanţă juridică penală.

Constatarea trăsăturilor ce caracterizează fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni trebuie să fie făcută, în fiecare caz în parte, de către organul judiciar competent. Pentru a se evita arbitrariul sau subiectivismul în evaluarea pericolului social concret, legea prevede anumite criterii obligatorii în operaţiunea de evaluare efectuată de către organele judiciare.

Astfel, în dispoziţiile alin. 2 al art. 181 Cod penal se prevede că la stabilirea în concret a gradului de pericol social trebuie să se ţină seama: de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit de făptuitor, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

77

Criteriile sunt considerate relevante pentru gradul de pericol social al faptei, pentru periculozitatea făptuitorului şi pentru necesitatea ori inutilitatea pedepsei în cazul examinat.

Din modul şi mijloacele de săvârşire se poate constata periculozitatea făptuitorului, scopul urmărit poate consta în procurarea unui bun în vederea satisfacerii unei trebuinţe, dar poate consta şi în săvârşirea unei alte infracţiuni; împrejurările săvârşirii faptei pot fi relevante atât pentru cunoaşterea pericolului social al faptei, cât şi pentru periculozitatea făptuitorului şi se are în vedere nu numai urmarea produsă, dar şi aceea care s-ar fi putut produce.

În ce priveşte persoana făptuitorului, trebuie să se ţină seama de conduita socială generală a acestuia, de antecedentele penale, de atitudinea pe care a avut-o după săvârşirea faptei.

II.7. Natura juridică Problema naturii juridice a instituţiei prevăzute în art. 181 din Codul penal este larg

discutată în literatura juridică de specialitate. Într-o opinie s-a susţinut că prin introducerea art. 181 Cod penal s-a creat posibilitatea

dezincriminării judiciare în cadrul căreia organele judiciare au obligaţia de a examina pericolul social concret al faptei pentru a stabili dacă aceasta prezintă un grad de periculozitate atât de pronunţat încât să atribuie faptei caracterul unei infracţiuni.

O astfel de opinie a fost respinsă, fiindcă dezincriminarea este o activitate specifică şi exclusivă a legiuitorului, iar în cazul aplicării art. 181 Cod penal, organele judiciare nu procedează la o dezincriminare, pentru că nu este posibil să se dezincrimineze ceea ce legiuitorul nu a voit să fie incriminat.

Într-o altă opinie s-a apreciat că instituţia prevăzută de art. 181 Cod penal reprezintă o formă de înlocuire a răspunderii penale, însă nici această opinie nu a fost primită în totalitate deoarece, în cazul înlocuirii răspunderii penale, fapta comisă rămâne infracţiune, pe când în cazul art.181 Cod penal fapta nu constituie infracţiune, dar prezentând un oarecare grad de pericol social necesită aplicarea unei sancţiuni prevăzute de art. 91 Cod penal, care este specifică formei de înlocuire a răspunderii penale, şi anume o sancţiune cu caracter administrativ.

S-a considerat că instituţia introdusă prin dispoziţiile art. 181 Cod penal reprezintă, în ultima analiză, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a pericolului social.

Faptul că instituţia prevăzută de art. 181 Cod penal nu a fost trecută în rândul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51 Cod penal) nu impietează asupra naturii sale juridice, deoarece în Capitolul V din Codul penal (art. 44-45 Cod penal) au fost grupate numai cauzele care înlătură trăsătura esenţială a vinovăţiei, aşadar a uneia singure, dintre cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii.

Instituţia prevăzută în art.181 Cod penal este, aşadar, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin neîntrunirea gradului de pericol social necesar al unei infracţiuni.

Deşi are aceeaşi natură juridică ca şi celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, nu trebuie neglijată particularitatea acestei instituţii, care rezultă din natura trăsăturii esenţiale a infracţiunii asupra căreia poartă pericolul social şi care presupune antrenarea unei răspunderi juridice, respectiv aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ dintre cele prevăzute de art. 91 Cod penal.

Datorită acestei particularităţi - antrenarea unei răspunderi cu caracter administrativ - a fost necesară prevederea specială a acesteia în Codul de procedură penală - art. 10 alin. 1 lit. b1, şi nu era suficientă prevederea art. 10 lit. e din Codul de procedură penală, care se referă doar la cauzele cuprinse sub această denumire (art. 44-51 Cod penal).

78

II.8. Efecte juridice Fapta lipsită de pericolul social concret caracteristic infracţiunii nu are caracter penal

şi deci nu atrage pe cale de consecinţă răspunderea penală pentru această faptă . Fapta prevăzută de legea penală care apare în mod concret ca lipsită de importanţă

prezintă numai formal conţinutul unei infracţiuni, deoarece în fapt ea nu are caracter infracţional, fiind lipsită de acel grad de pericol social specific infracţiunii. În acest caz, sancţionarea penală a făptuitorului apare ca lipsită de temei şi contrară unora dintre principiile fundamentale ale dreptului penal.

Pe de altă parte însă, prevederea în legea penală a unei fapte este rezultatul constatării şi evaluării de către legiuitor a unui grad de pericol social abstract al acelei fapte, care face necesară sancţionarea acesteia.

Apare astfel o contradicţie între pericolul social pe care îl prezintă, în genere, fapta prevăzută de legea penală şi lipsa în fapta săvârşită a gradului de pericol social al unei infracţiuni, între pericolul social penal al faptei considerate în tipicitatea ei şi lipsa pericolului social penal al faptei concrete.

Întrucât fapta prezintă totuşi un pericol social, ea va atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ prevăzută de legea penală.

Potrivit dispoziţiilor art.181 alineat ultim din Codul penal, în cazul faptelor prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 Cod penal, care pot fi: mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 10 lei la 1.000 lei (RON).

Aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ este obligatorie ori de câte ori se constată că pericolul social concret al faptei săvârşite nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, fiindcă fapta are un anumit pericol social. Dacă făptuitorul a comis mai multe fapte, considerate fiecare în parte ca fiind lipsite de pericol social, se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ prevăzută de legea penală.

III VINOVĂŢIA PENALĂ - TRĂSĂTURĂ ESENŢIALĂ A INFRACŢIUNII

III.1. Noţiune. Factori caracterizanţi O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii ce rezultă din definiţia legală a acesteia în art. 17 din Codul penal, priveşte săvârşirea faptei cu vinovăţie.

Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea unei fapte care prezintă pericol social, chiar dacă această faptă este imputabilă persoanei care a săvârşit-o, ci este necesar ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie. Aceasta presupune ca fapta să fie rezultatul unei anumite atitudini psihice a subiectului în ceea ce priveşte voinţa de a săvârşi acea faptă şi a urmărilor acesteia.

În timp ce pericolul social priveşte latura obiectivă a infracţiunii, a actului de conduită exterioară, vinovăţia priveşte aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia.

Într-adevăr, infracţiunea, ca orice act de conduită a omului, are nu numai o latură materială-fizică, dar şi o latură internă-psihică, alcătuită din totalitatea fenomenelor şi proceselor psihice care preced şi însoţesc realizarea actului de conduită.

Vinovăţia prezintă forme şi modalităţi variate, astfel încât elementul moral al infracţiunii relevă o înfăţişare şi o problematică complexă.

Pentru latura subiectivă a actului de conduită a omului este caracterizantă şi, totodată, determinantă acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei: conştiinţa - factorul intelectiv şi voinţa - factorul volitiv. Prezenţa acestor doi factori şi specificul acţiunilor ce

79

generează realizarea actului de conduită socialmente periculos sunt determinante pentru existenţa vinovăţiei.

III.2. Conştiinţa sau factorul intelectiv Este facultatea psihică prin care persoana devine conştientă de faptele sale, de

rezultatul acestora, de modul în care acestea ar putea fi săvârşite, de mijloacele necesare, de acţiunea sau inacţiunea pe care ar urma să o îndeplinească în acest scop. În conştiinţă apare deci ideea săvârşirii faptei, se cântăresc argumentele în favoarea şi împotriva acţiunii şi se iau, în cele din urmă, decizii de săvârşire sau de abţinere de la săvârşirea faptei antisociale. După terminarea procesului decizional, se trece la manifestarea de voinţă, care constă în concentrarea energiei în vederea realizării actului de conduită.

Factorul intelectiv şi factorul volitiv se interferează şi se presupun unul pe celălalt. Manifestarea de voinţă presupune reprezentarea faptei, a urmărilor şi a procesului

cauzal de determinare a acestor urmări. Desfăşurarea procesului volitiv poate influenţa, la rândul său, asupra reprezentării faptei şi a consecinţelor acesteia, putând determina chiar o revenire asupra deciziei. Se poate afirma însă că factorul intelectiv are rol hotărâtor în reglarea activităţii omului, inclusiv a activităţii infracţionale.

Prezenţa factorului intelectiv înseamnă existenţa vinovăţiei, adică a imputaţiei psihice, pe când factorul volitiv dovedeşte numai că fapta aparţine făptuitorului (imputaţia de fapt); factorul intelectiv dezvăluie atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta şi urmările ei, arată dacă subiectul este vinovat sau nu.

III.3. Voinţa sau factorul volitiv Voinţa este facultatea psihică prin care sunt mobilizate şi orientate conştient energiile

fizice ale omului în vederea înfăptuirii actului de conduita exterioară. Voinţa de a săvârşi fapta este determinată numai după reprezentarea în conştiinţa făptuitorului a urmărilor faptei. Voinţa de a săvârşi actul de conduită face ca acesta să fie atribuit, să aparţină, să fie imputabil persoanei care l-a săvârşit.

Dacă fapta nu este voită de persoana care a săvârşit-o, în sensul că aceasta a acţionat nu în mod liber ci sub imperiul unei forţe străine, sub presiunea unei constrângeri, nu poate exista vinovăţie.

Pentru existenţa vinovăţiei nu este suficient să existe voinţa de a săvârşi fapta, ci mai este necesar ca această voinţă să fie liber determinată. Acest lucru presupune capacitatea psihofizică a persoanei de a se autodetermina şi de a fi stăpână pe actele sale şi totodată lipsa oricărei constrângeri din afară. Voinţa de săvârşire a actului de conduită este o condiţie esenţială pentru existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii. Ea există nu numai atunci când fapta are forma acţiunii, ci şi în cazul inacţiunii.

Voinţa de a adopta o conduită omisivă constă în voinţa de a efectua actul de conduită contrar legii, fie ignorând obligaţia legală, fie nefăcând tot ce trebuia pentru cunoaşterea caracterului ilicit al actului săvârşit şi deci pentru respectarea legii. Majoritatea oamenilor dispun de capacitatea psihică de a se autodetermina şi de a fi stăpâni pe faptele lor. De aceea, voinţa de a săvârşi actul socialmente periculos este prezumată până la proba contrară.

III.4. Definiţia vinovăţiei Pornind de la existenţa şi acţiunea celor doi factori subiectivi, vinovăţia este definită

ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă, o faptă care prezintă pericol social, prevăzută de legea penală, a avut, în momentul executării, re-

80

prezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.

Caracteristic vinovăţiei este preponderenţa factorului intelectiv asupra factorului volitiv, conştiinţa răsfrângându-se, prin intermediul voinţei, asupra faptei şi asupra urmărilor acesteia. Reprezentarea efectivă sau cel puţin existenţa posibilităţii acestei reprezentări a urmărilor faptei este elementul determinant pentru existenţa vinovăţiei şi a formelor acesteia.

Vinovăţia nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării faptei şi urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului faţă de valorile sociale pe care le încalcă, conştiinţa clară sau mai puţin clară a necesităţii respectării acestor valori, ţinuta morală a subiectului infracţiunii.

De aceea cunoaşterea voinţei este necesară nu numai pentru stabilirea existenţei infracţiunii, dar şi pentru cunoaşterea personalităţii infractorului şi a necesităţii reeducării lui.

III.5. Formele vinovăţiei Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia se prezintă sub două forme tipice: intenţia şi culpa. La aceste două forme se mai adaugă şi o formă mixtă, denumită praterintenţie sau intenţie depăşită. Din definiţia vinovăţiei rezultă că aceasta este susceptibilă de forme şi modalităţi diferite. Aceste conformaţii specifice ale vinovăţiei sunt determinate de variaţiile factorului intelectiv, în raport cu caracterul şi conţinutul reprezentărilor subiectului, cu întinderea şi intensitatea prevederii de către acesta a urmărilor socialmente periculoase ale faptei sale. Spre deosebire de factorul volitiv, care nu este susceptibil de variaţii deoarece voinţa există sau nu există, factorul intelectiv întotdeauna variaţii, deoarece prevederea sau reprezentarea poate cunoaşte grade şi intensităţi diferite. Este posibil ca în momentul săvârşirii faptei subiectul să îşi reprezinte clar rezultatul acesteia, să şi-l reprezinte greşit sau să nu şi-l reprezinte deloc, deşi avea posibilitatea şi îndatorirea să şi-l reprezinte, în condiţiile în care a acţionat. În raport cu aceste variaţii, vinovăţia îmbracă forma intenţiei, atunci când persoana a avut reprezentarea corectă a rezultatului faptei sale sau forma culpei, atunci când şi-a reprezentat greşit sau nu şi-a reprezentat deloc acest rezultat. Această concepţie este însuşită de legiuitor care prevede în dispoziţia art. 19 al.1 Cod penal că există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.

La rândul lor, cele două forme ale vinovăţiei sunt susceptibile, fiecare în parte, de modalităţile diferite în raport cu atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului socialmente periculos. Aceste modalităţi depind întotdeauna de situaţia de fapt şi de aceea ele nu condiţionează existenţa vinovăţiei.

Vinovăţia nu se poate prezenta, în săvârşirea unei infracţiuni, decât în una din cele două forme. De aceea, printre condiţiile de existenţă a fiecărei infracţiuni se include în mod obligatoriu vinovăţia sub una din formele ei, intenţia sau culpa.

Există însă unele infracţiuni la care vinovăţia prezintă ambele forme. Sunt infracţiunile ce se săvârşesc cu intenţie depăşită sau praeterintentie, care reprezintă o îmbinare, într-un mod specific, a celorlalte două forme de vinovăţie. Din această cauză, printre formele de vinovăţie trebuie să fie menţionată şi intenţia depăşită sau praeterintenţia.

III.6. Intenţia Intenţia este o formă principală de vinovăţie şi este definită în art. 19 pct. 1 din Codul penal prin care se arată că infracţiunea este săvârşită cu intenţie atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte, sau prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

81

Proba reprezentării rezultatului se face analizându-se modul şi împrejurările în care a acţionat făptuitorul, ţinându-se seama de experienţa sa de viaţă. Dacă făptuitorul nu a avut reprezentarea rezultatului faptei sale datorită unei erori de fapt sau unei întâmplări imprevizibile (caz fortuit), nu există intenţie, ci eventual culpă.

Se consideră că în cadrul voinţei criminale trebuie analizate, în primul rând motivele care au determinat luarea hotărârii infracţionale, cercetându-se dacă sub aspectul acestora se relevă sau nu poziţia antisocială a făptuitorului, întrucât un fapt nu poate deveni pedepsibil decât dacă a fost voit într-un scop contrar ordinii publice.

Potrivit dispoziţiei înscrisă în art. 19 pct. 1 Cod penal, legislaţia noastră consacră două modalităţi normative ale intenţiei, prevăzând că fapta este săvârşită cu intenţie nu numai atunci când infractorul prevede rezultatul faptei, urmărind producerea lui, dar şi atunci când, prevăzând rezultatul faptei, nu-l urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii sale.

Astfel, de exemplu, Codul penal elveţian defineşte intenţia în art. 18 pct. 2, care prevede: ”Comite cu intenţie o crimă sau un delict acela care a acţionat cu conştiinţă şi voinţă”.

Într-o asemenea reglementare poate fi inclusă şi modalitatea intenţiei indirecte, în care regăsim atât conştiinţa cât şi voinţa actului infracţional, chiar dacă făptuitorul nu urmăreşte ci numai acceptă producerea rezultatului.

Intenţia prezintă două modalităţi, în funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului socialmente periculos: intenţia directă (dol direct) şi intenţia indirectă (dol eventual).

Intenţia directă (dol direct) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (art. 19 pct. 1 lit. a Cod penal).

Există această modalitate a intenţiei atunci când făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta şi în aceste condiţii el urmăreşte producerea acelui rezultat.

Constatarea că făptuitorul a voit fapta şi că a prevăzut rezultatul periculos al acesteia reprezintă dovada că el a urmărit producerea acelui rezultat. Intenţia directă prezintă astfel două componente: prevederea rezultatului şi urmărirea producerii sale.

Desigur, prevederea rezultatului nu este posibilă fără o reprezentare anterioară trecerii la acţiune, a întregii conduite antisociale şi a prevederii consecinţelor sale.

Ea presupune, de asemenea, o implicare conştientă în procesul deliberării şi alegerii opţiunii criminale în baza unei motivaţii anterioare, pentru luarea unei decizii şi în trecerea conştientă la săvârşirea unei fapte penale, infractorul reprezentându-şi întreaga desfăşurare a acţiunii sau inacţiunii sale şi a urmărilor acesteia, atât sub raport fizic, material, cât şi sub raport social, penal.

Reprezentarea şi prevederea dau, prin urmare, fenomenului de intenţie semnificaţia esenţială de înţelegere şi asumare morală a faptei penale.

Urmărirea rezultatului pune în evidenţă în mod separat, atitudinea subiectivă de angajare activă şi persistentă a infractorului în vederea consecinţelor faptei sale, a urmărilor nocive care decurg din acestea.

Făptuitorul acţionează cu intenţie nu numai atunci când producerea rezultatului constituie însuşi scopul acţiunii sau inacţiunii sale, ci şi atunci când producerea acestuia este privită de el ca un mijloc necesar ori ca un însoţitor inevitabil al rezultatului urmărit.

De aceea, când rezultatul faptei este prevăzut ca inevitabil, iar făptuitorul acţionează pentru producerea sa, există intenţie directă, chiar dacă nu toate urmările au fost dorite de el.

Există infracţiuni care, din punctul de vedere al vinovăţiei, nu pot apărea decât sub forma intenţiei directe. Spre exemplu, infracţiunea de delapidare se comite numai cu intenţie directă, deoarece legea (art. 2151 Cod penal) arată că însuşirea, folosirea sau traficarea se fac

82

în interesul funcţionarului gestionar sau administrator ori pentru altul. Aceeaşi situaţie de întâlneşte şi la infracţiunile de furt, tâlhărie, denunţare calomnioasă etc.

Intenţia indirectă (dol eventual) se caracterizează prin prevederea urmărilor periculoase ale faptei comise de infractor, neurmărirea lor, însă acceptarea posibilităţii producerii acestora.

Ca formă a vinovăţiei, intenţia indirectă se întâlneşte la săvârşirea unei fapte ce poate produce cel puţin două rezultate. Faţă de un rezultat, poziţia psihică a infractorului este de urmărire a lui prin realizarea faptei (intenţia directă), acest rezultat poate să fie deopotrivă licit ori ilicit. Faţă de al doilea rezultat, poziţia psihică a infractorului este de acceptare a posibilităţii producerii lui (intenţie indirectă).

Datorită faptului că al doilea rezultat se poate produce, intenţia indirectă se mai numeşte şi eventuală. Faţă de acest rezultat eventual, infractorul are o atitudine indiferentă- de acceptare a producerii lui; dacă însă rezultatul prevăzut de infractor apare ca inevitabil, intenţia cu care se săvârşeşte o astfel de faptă este directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt urmărite prin săvârşirea faptei.

Prevederea tuturor împrejurărilor de fapt, care fac parte din conţinutul infracţiunii respective, se referă şi la dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta comisă şi rezultatul periculos produs. Pentru existenţa intenţiei este suficient ca prevederea legăturii cauzale să existe numai în trăsături generale, de principiu.

Exemplu: Pentru a considera că o faptă de omor a fost săvârşită cu intenţie, prevăzându-se şi legătura de cauzalitate, nu este nevoie ca infractorul să prevadă că atunci când a tras un foc de armă în victimă glontele va atinge un organ vital - carotida şi din această cauză va surveni moartea victimei, cum de altfel s-a şi întâmplat, ci este suficientă numai prevederea generală că focul de armă tras în victimă va provoca moartea acesteia.

Prin existenţa unei astfel de atitudini psihice, intenţia se deosebeşte de simpla dorinţă sau speranţă în ceea ce priveşte survenirea unui rezultat oarecare.

Între intenţia directă şi intenţia indirectă există şi unele deosebiri. Astfel, pentru ca să existe intenţie directă este nevoie ca făptuitorul să fi urmărit survenirea urmărilor faptei sale, pe care le-a prevăzut. Rezultatul urmărit reprezintă fie unicul scop urmărit de inculpat, fie un mijloc indispensabil pentru atingerea altui scop.

Spre deosebire de intenţia directă, la intenţia indirectă este nevoie ca infractorul să nu urmărească survenirea rezultatului faptei sale , însă să accepte, în mod conştient, posibilitatea survenirii lui. Lipsa dorinţei în ceea ce priveşte survenirea urmărilor unor fapte comise se poate manifesta fie prin indiferenţă faţă de acele urmări, fie chiar prin lipsa dorinţei ca ele să apară, acestea producându-se în realitate datorită acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.

În doctrina de drept penal şi în practica judiciară s-au identificat şi alte modalităţi ale intenţiei.

III.7. Culpa Potrivit art. 19 pct. 2 Cod penal, o faptă este săvârşită din culpă atunci când

infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Culpa, la rândul ei, are două modalităţi, culpa cu prevedere sau uşurinţa şi culpa simplă sau neglijenţa. Culpa cu prevedere sau uşurinţa, constă în prevederea de către făptuitor a urmărilor periculoase ale acţiunii sau inacţiunii sale, pe care nu le acceptă, socotind fără temei însă că ele nu se vor produce (art. 19 pct. 2 lit. a Cod penal). Culpa cu prevedere se caracterizează prin două elemente: existenţa din partea persoanei a prevederii urmărilor activităţii sale infracţionale şi existenţa speranţei, lipsită de

83

temei, de a nu se produce ori de a le preveni prin acţiuni proprii sau cu sprijinul altor persoane. Fapte săvârşite din culpă cu prevedere se întâlnesc foarte des în practica judiciară, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice. Un exemplu l-ar constitui fapta conducătorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe lângă grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea unui accident, rezultat pe care nu îl acceptă şi consideră, în mod neîntemeiat, că acesta nu se poate produce, însă rezultatul se produce totuşi. În această situaţie, conducătorul auto a săvârşit fapta din culpă cu prevedere. Prevederea de către infractor a urmărilor periculoase ale faptei sale face ca uşurinţa să semene cu intenţia –directă sau indirectă. În cazul culpei cu prevedere (usurinţa) însă, nu există dorinţa de a se produce aceste urmări şi nici acceptarea eventualităţii survenirii lor, elemente ce caracterizează intenţia.

În cazul uşurinţei, prevederea urmărilor acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului poate constitui doar o prevedere a posibilităţii survenirii lor, deoarece numai în acest caz poate exista şi speranţa, lipsită totuşi de temei, a prevenirii acestor urmări. În cazul prevederii inevitabilităţii survenirii urmărilor, nu mai poate fi vorba de speranţa că nu se vor produce, de speranţa de a le preveni ori evita, situaţie în care s-a apreciat că persoana respectivă acţionează cu intenţie directă. Ceea ce deosebeşte culpa cu prevedere de intenţia indirectă este lipsa la cea dintâi a admiterii conştiente a survenirii urmărilor periculoase prevăzute. Când infractorul speră în mod conştient că poate preveni apariţia urmărilor faptei sale, urmări pe care le-a prevăzut, nu poate fi vorba de admiterea conştientă a survenirii acestor urmări. Speranţa de a preveni urmările prevăzute de făptuitor implică existenţa unor împrejurări care, după părerea netemeinică a persoanei, trebuie să înlăture posibilitatea apariţiei lor în realitate. Întrucât deosebirea dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere se prezintă numai sub raportul poziţiei psihice subiective, de acceptare ori de respingere a rezultatului, vor trebui analizate aspectele obiective care pot conduce la stabilirea formei de vinovăţie. În doctrina penală s-a arătat că în cazul intenţiei indirecte, infractorul are o atitudine indiferentă de acceptare aţă de rezultatul pe care îl prevede, întrucât acesta nu face nimic pentru preîntâmpinarea rezultatului, rămânând pasiv; iar în cazul culpei cu prevedere rezultatul prevăzut nu este acceptat, neacceptarea rezultând din atitudinea făptuitorului care speră să-l preîntâmpine, bazându-se pe elemente obiective ce ţin de împrejurările în care are loc activitatea, proprietăţile instrumentului cu care se acţionează, precum şi pe elemente subiective.

Toate acestea însă se dovedesc a fi insuficiente, apreciate greşit, deoarece rezultatul periculos se produce. Fapta este comisă din culpă cu previziune deoarece făptuitorul a apreciat greşit, superficial, posibilităţile de preîntâmpinare a rezultatului negativ. În cazul când speranţa în neproducerea rezultatului vătămător sau periculos s-ar întemeia pe o întâmplare, pe un eveniment care ar putea să se producă, dar care în realitate nu are loc, nu ne mai găsim în faţa culpei cu prevedere, ci în faţa intenţiei indirecte, fiind vorba de o acceptare de către făptuitor a riscului producerii rezultatului. Culpa simplă sau neglijenţa constă în poziţia psihică a persoanei care n-a prevăzut urmările periculoase ale faptei sale, deşi din toate împrejurările cauzei şi pe baza capacităţii sale trebuia şi putea să le prevadă (art. 19 pct. 2 lit. b Cod penal).

În cazul săvârşirii unei infracţiuni din neglijenţă infractorul nesocoteşte în mod conştient regulile de conduită, măsurile de precauţie ce trebuie luate în diferite situaţii, fără a prevedea urmările periculoase ale faptelor sale. De aceea, în cazul neglijenţei, nu se pune problema atitudinii persoanei faţă de urmările faptelor sale - voinţa de a se produce ori acceptarea conştientă a posibilităţii apariţiei lor, urmări pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă.

84

Cel care a săvârşit o infracţiune de neglijenţă în acest context, nesocoteşte regulile de conduită obligatorii în cazul respectiv, astfel încât nu consideră necesar să reflecteze asupra acestor reguli şi la urmările pe care le pot produce faptele sale. Această ignorare a regulilor de conduită şi neprevederea unor urmări care trebuiau şi puteau fi prevăzute, constituie temeiul pentru stabilirea răspunderii penale în caz de neglijenţă.

Neglijenţa, ca formă a vinovăţiei, poate fi caracterizată pe baza a două elemente: un element negativ, care se referă la lipsa de prevedere a urmărilor periculoase ale faptei comise de subiectul infracţiunii şi un element pozitiv, ce indică existenţa unor condiţii care dau posibilitatea de a considera că infractorul trebuia şi putea sa prevadă consecinţele dăunătoare ale acţiunii sau inacţiunii sale.

În raport de elementul negativ, neglijenţa se deosebeşte de intenţia directă şi indirectă, precum şi de culpa cu prevedere.

În raport de elementul pozitiv, neglijenţa se deosebeşte de cazul fortuit, deoarece subiectul trebuia şi putea să prevadă urmările faptelor sale, fapt care nu se cere la cazul fortuit - cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Pentru stabilirea vinovăţiei în forma culpei simple se folosesc două criterii: un criteriu obiectiv prin a cărui utilizare se urmăreşte să se stabilească dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos şi un criteriu subiectiv, prin care se urmăreşte să se verifice dacă făptuitorul, care trebuia să prevadă rezultatul faptei sale, a avut în fapt posibilitatea să prevadă acest rezultat, dacă putea să-l prevadă în momentul săvârşirii faptei.

Criteriul obiectiv constă în verificarea împrejurărilor în care se săvârşeşte fapta, pentru a observa dacă orice om normal şi atent - din categoria făptuitorului, trebuia să prevadă rezultatul acţiunii sau inacţiunii sale. Dacă se stabileşte că rezultatul nu era previzibil, aşadar făptuitorul nu trebuia să îl prevadă, apta nu este considerată a fi săvârşită cu vinovăţie (din culpă simplă), ci caz fortuit. Dacă însă, se stabileşte că rezultatul era previzibil, aşadar făptuitorul trebuia să îl prevadă, se verifică situaţia dacă acesta putea să îl prevadă.

Criteriul subiectiv constă în verificarea existenţei posibilităţii reale, subiective a făptuitorului, în momentul şi în condiţiile săvârşirii faptei, de a prevedea rezultatul.

Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată în funcţie de personalitatea acestuia, experienţa de viaţă, pregătirea profesională, dezvoltare intelectuală şi alte elemente necesare pentru stabilirea corectă a situaţiei.

Dacă în urma observării acestui criteriu subiectiv, se stabileşte că făptuitorul putea să prevadă rezultatul, atunci vinovăţia sub forma culpei simple există. Dacă rezultatul observării – după criteriul subiectiv - este negativ, în sensul că făptuitorul nu a putut prevedea rezultatul – vinovăţia sub forma culpei nu poate fi reţinută, datorită imposibilităţii subiective a făptuitorului de a-l prevedea.

Cât priveşte prevederea în legea penală a formei de vinovăţie, din interpretarea dispoziţiilor art.19 alin.1 Cod penal rezultă că elementul subiectiv al infracţiunilor îl constituie intenţia.

Regula generală este că, pentru ca faptele prevăzute de legea penală să constituie infracţiuni, din punct de vedere al vinovăţiei, trebuie ca ele să fie săvârşite cu intenţie directă sau intenţie indirectă. În temeiul acestei reguli, chiar dacă în conţinutul infracţiunii nu se prevede elementul subiectiv, acesta trebuie să îmbrace forma intenţiei.

Art. 19 alin. 2 Cod penal prevede că atunci când fapta constă într-o acţiune săvârşită din culpă, ea constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.

De aici rezultă concluzia că va putea apărea culpa ca formă a vinovăţiei numai dacă este prevăzută expres de lege, altfel fapta respectivă nu va constitui infracţiune decât dacă este săvârşită cu intenţie.

85

Pentru faptele săvârşite prin inacţiune, în alin.3 al art.19 Cod penal se prevede că acestea pot avea ca element subiectiv fie intenţia, fie culpa, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea lor cu intenţie.

În literatura de specialitate şi în practica judiciară sunt cunoscute şi alte modalităţi ale culpei.

III.8. Praeterintenţia Praeterintenţia sau intenţia depăşită este o formă specială a vinovăţiei, ce rezultă din

unirea intenţiei cu culpa. Ea se caracterizează prin aceea că subiectul infracţiunii prevede şi doreşte ori acceptă

producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar acesta le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia să le prevadă. Ceea ce caracterizează praeterintenţia este împrejurarea că, urmărind producerea unui anumit rezultat, făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni, dar produce un rezultat mai grav sau în plus, ce caracterizează o infracţiune mai gravă sau o varianta agravantă a aceleiaşi infracţiuni.

Legislaţia noastră penală prevede astfel de situaţii, incriminând ca infracţiuni de sine stătătoare - cum ar fi vătămarea corporală gravă prevăzută de art. 182 Cod penal, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 Cod penal - fapte cu urmări praeterintenţionate sau ca variante agravate ale unor infracţiuni în al căror conţinut complex au fost prevăzute astfel de situaţii, cum ar fi violul care a avut ca urmare moartea victimei prevăzută de art. 197 alin. 3 Cod penal, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei prevăzută de art. 211 alin. 3 Cod penal etc.

În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială este săvârşită cu intenţie, iar rezultatul mai amplu ori în plus, care depăşeşte intenţia făptuitorului şi care conduce la o infracţiune mai gravă este săvârşit din culpă. În cazul praterintenţiei, făptuitorul acţionează cu intenţie directă pentru producerea unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din culpă.

Existenţa acestei forme de vinovăţie – culpa - în producerea rezultatului mai grav distinge praterintenţia de intenţia indirectă deoarece, în cazul în care făptuitorul a prevăzut rezultatul mai grav ca fiind posibil şi totuşi a acţionat, infracţiunea mai gravă realizată nu poate fi săvârşită decât cu intenţie indirectă.

III.9. Vinovăţia – ca element constitutiv al infracţiunii Vinovăţia penală se poate manifesta în modalităţi diferite, oricare din acestea fiind

suficientă prin ea însăşi pentru a pune în evidenţă elementul moral al infracţiunii. La alcătuirea conţinuturilor constitutive ale infracţiunilor reglementate fie în partea

specială a Codului penal, fie în norme penale din legi extrapenale, legiuitorul penal nu a putut face abstracţie de particularităţile exprimării subiective tipice ale fiecărei fapte penale, incluzând în conţinutul constitutiv al acesteia numai acea modalitate sau acele modalităţi subiective care îi sunt proprii.

Pe cale de consecinţă, în sistemul oricărei legislaţii penale unele infracţiuni sunt prevăzute a fi comise cu intenţie, altele din culpă: o grupă mare de infracţiuni pot fi săvârşite cu ambele forme de vinovăţie, iar o parte mai restrânsă cu intenţie depăşită. Ţinând seama de specificul conduitei antisociale sancţionate, în unele cazuri, legiuitorul a inclus printre condiţiile laturii subiective ale conţinutului infracţiunii şi unele cerinţe speciale privitoare la mobilul şi scopul faptei, situaţie în care şi acestea devin elemente ale conţinutului infracţiunii.

86

Cu alte cuvinte, vinovăţia sau elementul moral – ca latură subiectivă a conţinutului infracţiunii nu se referă la vinovăţia penală în general, ci la totalitatea condiţiilor de ordin subiectiv prevăzute de lege pentru existenţa conţinuturilor unor infracţiuni concrete.

Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia poate exista în oricare din modalităţile ei; ca latură subiectivă a conţinutului unei infracţiuni determinate, ea nu poate exista decât în modalitatea anume prevăzută de lege.

Fiind o cerinţă esenţială a incriminării, vinovăţia, ca modalitate concretă de existenţă a unei infracţiuni, putea fi prevăzută prin două procedee:

- fie prin precizarea formei de vinovăţie în cazul reglementării conţinutului fiecărei infracţiuni;

- fie prin instituirea unor reguli generale de natură a asigura atât alocarea cât şi identificarea formelor de vinovăţie pentru toate faptele incriminate.

Pornind de la premisa că, de regulă, infracţiunile comisive se săvârşesc cu intenţie, iar cele omisive din culpă, legiuitorul nostru a optat pentru cea de a doua formulă, înscriind în dispoziţiile art. 19 alin. 2 şi 3 din Codul penal câteva reguli care, reflectând concepţia de plecare, să permită atât delimitarea infracţiunilor intenţionale de cele culpabile, cât şi amendarea situaţiilor de excepţie care ar justifica soluţii diferite, mai limitate.

III.10. Vinovăţia ca element de structură în cazul infracţiunilor comisive Având în vedere că infracţiunile comisive se săvârşesc, de regulă, cu intenţie, ele

reprezentând şi cea mai mare parte dintre conduitele de pericol social incriminate, în timp ce conduitele comisive culpabile grave sunt mai puţin frecvente, legiuitorul a înscris în art. 19 alin. 2 Cod penal regula potrivit căreia ”fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede aceasta”.

În sens contrar acestei reguli, rezultă două consecinţe: - din moment ce fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune

numai atunci când legea o prevede, înseamnă că faptele constând într-o acţiune săvârşită cu intenţie – care este o formă de vinovăţie mai gravă – sunt pedepsite întotdeauna;

- din moment ce numai cazurile de fapte comisive din culpă anume prevăzute constituie infracţiune, celelalte fapte comise din culpă, neprevăzute expres, nu constituie infracţiune.

III.11. Vinovăţia ca element de structură în cazul infracţiunilor omisive Plecând de la considerentul că, deşi faptele omisive cu caracter antisocial se pot

săvârşi fie cu intenţie, fie din culpă, unele din acestea nu prezintă gradul de pericol social care să justifice incriminarea lor decât în cazurile când se săvârşesc cu intenţie, legiuitorul a adoptat prin art. 19 alin. 3 Cod penal o regulă diferită de cea consacrată pentru infracţiunile, comisive, în sensul că: ”fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie”.

În consecinţă, dacă în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni omisive nu este făcută nicio precizare restrictivă, în sensul că aceasta nu se pedepseşte decât atunci când este săvârşită din culpă, înseamnă că incriminarea ei este prezumată legal atât sub forma intenţiei, cât şi a culpei.

Cele mai multe din infracţiunile omisive prevăzute de Codul penal sunt vizate de prezumţia vinovăţiei sub ambele ei modalităţi, deoarece conţinutul lor juridic nu face nicio precizare privind elementul subiectiv, deşi acesta trebuie stabilit de judecător.

Codul penal cuprinde însă şi câteva infracţiuni în al căror conţinut constitutiv este făcută precizarea că, infracţiunile respective nu se pot săvârşi decât cu intenţie, ca de exemplu, cele prevăzute de art. 246, 248, 274, 305 lit. b şi c din Codul penal.

87

Pentru fixarea acestui conţinut, legiuitorul foloseşte uneori şi expresii de natură a exclude posibilitatea comiterii unor infracţiuni omisive din culpă, ca: neîndeplinirea cu ştiinţă a îndatoririlor de serviciu (art. 246, 248, 274); neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere sau neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere (art. 305 Cod penal).

IV PREVEDEREA FAPTEI ÎN LEGEA PENALĂ – TRĂSĂTURĂ ESENŢIALĂ A INFRACŢIUNII

IV.1. Noţiune Prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune este a treia trăsătură esenţială a

infracţiunii, consacrată în art. 17 Cod penal, precum şi în art. 2 Cod penal, care face precizarea că numai legea prevede fapte care constituie infracţiuni.

Această cerinţă esenţială arată că pentru existenţa unei infracţiuni nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie, ci mai trebuie ca această faptă să fie prevăzută de lege ca infracţiune şi sancţionată cu o anumită pedeapsă.

Cerinţa este îndeplinită atunci când legiuitorul descrie fapta respectivă şi o interzice, sub sancţiune penală, într-o anumită dispoziţie incriminatoare. Numai din momentul prevederii în lege a faptei care prezintă pericol social şi deci de la intrarea în vigoare a legii respective, acea faptă devine o categorie juridică, aceea de faptă prevăzută de legea penală, susceptibilă să devină infracţiune, dacă se constată în fapt existenţa şi a vinovăţiei.

IV.2. Esenţialitatea elementului legal Prevederea în legea penală a unei fapte şi sancţionarea ei cu pedeapsă, numită în literatura de specialitate şi element legal al infracţiunii, este esenţială pentru existenţa infracţiunii. Ea este expresia voinţei legiuitorului care, evaluând pericolul social al faptei precum şi necesitatea prevenirii şi combaterii ei, pentru apărarea valorii sociale pe care respectiva faptă o vatămă sau o pune în pericol, descrie fapta în lege şi o interzice sub sancţiunea pedepsei.

Pentru existenţa oricărei infracţiuni este necesar ca cele trei trăsături esenţiale: fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege, să fie întrunite cumulativ. Lipsa oricăreia din aceste trei trăsături esenţiale conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei.

Mai mult, în considerarea unei fapte ca infracţiune se cercetează mai întâi dacă fapta este prevăzută de legea penală şi dacă răspunsul este negativ, cercetarea celorlalte trăsături ale faptei – pericol social, vinovăţie - nu se mai justifică.

Dacă răspunsul este pozitiv, adică fapta este prevăzută de legea penală, se vor cerceta şi celelalte trăsături esenţiale pentru a observa împlinirea lor cumulativă şi considerarea faptei ca infracţiune.

Prin prevederea în legea penală a faptei periculoase ce se săvârşeşte cu vinovăţie se realizează diferenţierea infracţiunii de celelalte forme de ilicit juridic.

IV.3. Corelaţia cu principiul legalităţii incriminării Această trăsătură esenţială a infracţiunii, de faptă prevăzută de legea penală, decurge

din principiul fundamental al legalităţii în dreptul penal consacrat prin dispoziţiile art. 2 Cod penal.

88

Prevederea în legea penală a faptelor periculoase pentru societate se realizează, mai întâi, prin aceea că în partea generală a Codului penal se defineşte şi reglementează noţiunea generală de infracţiune, după care, în partea specială a Codului penal şi în legile speciale se prevede şi se descrie fiecare faptă considerată infracţiune şi sancţiunea corespunzătoare.

În raport de cerinţele acestei trăsături esenţiale, fapta periculoasă pentru societate devine infracţiune numai dacă ea este prevăzută ca atare prin legea penală - nullum crimen sine lege, adică numai atunci când i se consacră caracterul de faptă juridică, de categorie juridică, de infracţiune.

Trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă prevăzută de legea penală nu se poate confunda cu infracţiunea, întrucât aceasta din urmă reprezintă întrunirea cumulativă şi a celorlalte trăsături.

Orice infracţiune trebuie să fie prevăzută în legea penală ca atare, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este şi infracţiune, deoarece prevederea în lege este doar o trăsătură a acesteia, pe lângă celelalte de a prezenta pericol social şi de a fi comisă cu vinovăţie.

Prevăzând în lege faptele care sunt considerate infracţiuni, doctrina şi legislaţia noastră penală nu admit aşa-numita incriminare prin analogie, respectiv considerarea unei fapte neprevăzute de lege ca infracţiune, prin simpla asemănare cu altă faptă prevăzută ca infracţiune, deoarece astfel de practici pot aduce mari daune asigurării legalităţii.

Legalitatea incriminării şi a pedepsei constituie o importantă garanţie a libertăţii cetăţenilor şi contribuie la asigurarea stabilităţii raporturilor sociale.

Rezumat: Infracţiunea este o faptă contrară regulilor de conduită, generatoare de conflict

social, care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute pentru săvârşirea ei. Însuşi termenul „infracţiune" are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de conduită cu caracter imperativ.

Din definiţia noţiunii de infracţiune rezultă că infracţiunea este în primul rând o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, având o existenţă materială obiectivă. Cerinţa existenţei unei fapte periculoase are o semnificaţie politico-penală specifică.

In art. 18 din Codul penal este prevăzut că: ”fapta care prezintă pericol social este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate în art.1 Cod penal şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”.

O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii ce rezultă din definiţia legală a acesteia în art.17 din Codul penal, priveşte săvârşirea faptei cu vinovăţie.

Vinovăţia este definită ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă, o faptă care prezintă pericol social, prevăzută de legea penală, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.

Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia se prezintă sub două forme tipice: intenţia şi culpa. La aceste două forme se mai adaugă şi o formă mixtă, denumită praterintenţie sau intenţie depăşită.

Prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune este a treia trăsătură esenţială a infracţiunii, consacrată în art. 17 Cod penal, precum şi în art.2 Cod penal, care face precizarea că numai legea prevede fapte care constituie infracţiuni.

89

Concluzii: Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 6, aţi dobândit cunoştinţe

cu privire la instituţia infracţiunii şi implicaţiile teoretice şi practice ale acesteia. Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE: 1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi completări: - Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005; - Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006; - O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA: Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,

Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);

Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V., Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1972;

Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;

Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All Educaţional S. A., 1997, 2007;

Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006; Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti

Editura UJ, 2004, 2005; Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc. JURISPRUDENŢĂ: Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,

Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).

Culegeri de practica judiciară ADRESE WEB: -www.cdep.ro -www.scj.ro -www.dsclex.ro -www.avocatura.com

Teme de control(conform calendarului disciplinei): Definiţia infracţiunii şi importanta acesteia Vinovăţia. Definiţia vinovăţiei, factorii vinovăţiei, forme şi modalităţi de vinovăţie

90

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Constituie infracţiune fapta care îndeplineşte următoarele condiţii necesare şi suficiente: a) este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută de lege; prezintă pericol social sau natural; b) este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută de legea penală; c) prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută într-o ordonanţă simplă emisă de Guvern; d) ) prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută într-o ordonanţă simplă emisă de Guvern; este comisă de o persoană care are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi săvârşeşte cu voinţă aceste acţiuni sau inacţiuni. 2. Fapta care prezintă pericolul social al unei infracţiuni este acea faptă: a) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale recunoscute de Constituţie şi legi; b) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale prevăzute în art. 1 C. pen..; c) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale prevăzute în art. 1 C. pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. 3. Singurul temei al răspunderii penale îl reprezintă: a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; b) săvârşirea unei infracţiuni; c) existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. 4. Există culpă simplă (neglijenţă) atunci când: a) infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce; b) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea să-l prevadă; c) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. 5. Există intenţie directă atunci când: a) infractorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui; b) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte; c) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmăreşte producerea lui, însă acest rezultat, din cauze independente de voinţa infractorului, nu se produce. 6. Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă de vinovăţie ce se realizează: a) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit, rezultat care este însă prevăzut şi acceptat de făptuitor la momentul săvârşirii faptei; b) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat care însă nu este imputabil făptuitorului dincolo de limita ce ar rezulta din acceptarea sa;

91

c) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie indirectă şi producerea unui rezultat mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei. 7. In cazul faptelor prevăzute de art. 181 C. pen., se poate aplica o sancţiune cu caracter administrativ: a) numai de instanţă; b) numai de procuror; c) de procuror sau de instanţă. 8. Fapta constând intr-o inacţiune: a) este infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie; b) este infracţiune, atunci când este săvârşită din culpă, afară de cazul în care legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie; c) este infracţiune atunci când este săvârşită din culpă numai atunci când în lege se prevede, în mod expres, aceasta. 9. La stabilirea în concret a gradului de pericol social al unei infracţiuni se ţine seama de: a) modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor, de scopul urmărit; b) de împrejurările în care fapta a fost comisă; c) de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce; de persoana sau conduita făptuitorului. 10. Responsabilitatea penală se prezumă la vârsta de: a) 14 ani; b) 16 ani; c) 18 ani. 11. Subiect pasiv al infracţiunii poate fi: a) numai o persoană fizică; b) o persoană fără discernământ; c) o persoană juridică. RĂSPUNSURI: 1. d; 2. c; 3. b; 4. c; 5. b, c; 6. c; 7. c; 8. b; 9. a, b, c, d; 10. b; 11. b, c.

92

CAPITOLUL VII

CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de conţinut al infracţiunii; • Identificarea aspectelor conţinutului infracţiunii; • Definirea noţiunii de factori ai infracţiunii; • Identificarea factorilor infracţiunii; • Definirea conceptului de conţinut constitutiv al infracţiunii; • Identificarea elementelor conţinutului constitutiv al infracţiunii.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de conţinut al infracţiunii, factori ai infracţiunii şi conţinut constitutiv al infracţiunii;

• Explicarea şi interpretarea aspectelor conţinutului infracţiunii; • Reprezentarea concretă a implicaţiilor instituţiei conţinutului infracţiunii; • Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

module. Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului; • Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

93

I ASPECTE GENERALE PRIVIND NOŢIUNEA DE CONŢINUT AL INFRACŢIUNII

I.1. Noţiuni introductive În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al

elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte. Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia, care îşi

găsesc reflectarea în orice conţinut punând în evidenţă caracterul penal al faptei comise. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate fi definit ca o totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracţiune.

Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte: a) conţinutul legal, cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde condiţiile obiective

şi subiective în care o faptă devine infracţiune; b) conţinutul concret, este cel al unei fapte determinate, săvârşită în realitatea obiectivă

de către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare.

În doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic şi conţinutul constitutiv al infracţiunii care ar cuprinde condiţiile solicitate de lege, cu privire la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin săvârşirea faptei ori care devin relevante prin comiterea faptei.

Deoarece conţinutul constitutiv al infracţiunii este dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii.

Conţinutul juridic al infracţiunii se identifică cu conţinutul constitutiv atunci când în norma de incriminare nu sunt trecute decât condiţiile cu privire la actul de conduită interzis. Aceasta poate cuprinde pe lângă conţinutul constitutiv şi condiţii privitoare la celelalte elemente.

Conţinutul generic este cercetat pentru o mai bună cunoaştere a infracţiunii şi el cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi subiective, comune conţinutului infracţiunilor.

Cunoaşterea conţinutului generic al infracţiunii necesită cunoaşterea structurii acestuia, a elementelor componente şi a raporturilor dintre ele.

I.2. Structura conţinutului infracţiunii În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente ce

privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp şi de loc în care se săvârşeşte fapta. S-a susţinut că în conţinutul infracţiunii nu poate intra cel ce săvârşeşte fapta - subiectul infracţiuni; după cum nici valoarea socială căreia i se aduce atingere - obiectul infracţiunii. Obiectul şi subiectul sunt elemente extrinseci conţinutului infracţiunii, sunt factori, condiţii preexistente săvârşirii oricărei infracţiuni.

Condiţiile prevăzute în conţinutul diferitelor infracţiuni, se pot clasifica după mai multe criterii:

a) Un criteriu ar fi acela al elementelor la care se referă şi deosebim: condiţii privitoare la faptă; cu privire la făptuitor; cu privire la obiectul infracţiunii; cu privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

94

După acest criteriu putem face unele distincţii între condiţiile cu privire la actul de conduită şi care desemnează conţinutul constitutiv al infracţiunii şi condiţiile cu privire la celelalte elemente exterioare actului de conduită cu privire la obiectul, la subiectul infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

b) După situarea în timp a condiţiilor cerute de lege, faţă de săvârşirea faptei se disting condiţii: preexistente; concomitente şi subsecvente.

După cum arată şi denumirea, condiţiile preexistente se situează în timp, anterior actelor de executare a faptei şi pot face referire atât la obiectul infracţiunii, la subiecţii, ori la starea pe care trebuie sa se grefeze fapta.

Condiţiile concomitente sunt cele în care se săvârşeşte fapta şi pot privi locul şi timpul comiterii actului de conduită.

Condiţiile subsecvente sunt situate în timp după comiterea actului incriminat şi pot privi producerea unei anumite urmări.

c) În funcţie de rolul şi importanţa lor în caracterizarea faptei ca infracţiune, condiţiile pot fi: esenţiale sau constitutive şi accidentale sau circumstanţiale.

Condiţiile esenţiale sau constitutive realizează conţinutul infracţiunii, iar neîndeplinirea lor conduce la nerealizarea infracţiunii - deci fapta nu poate fi considerată infracţiune.

Condiţiile accidentale sau circumstanţiale intră în conţinutul calificat ori atenuat al infracţiunii. Nerealizarea acestor condiţii nu conduce decât la nerealizarea conţinutului agravat ori atenuat al infracţiunii, după caz, realizându-se însă conţinutul infracţiunii tipice sau de bază.

I.3. Factorii infracţiunii .Obiectul infracţiunii A. Noţiune. Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind

valoarea sociala şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care este periclitată ori vătămată prin fapta infracţională.

Prin infracţiune se vatămă ori se periclitează o valoare socială ocrotită printr-o normă de drept penal. Ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului penal, conferă obiectului infracţiunii caracterul de obiect juridic.

B. Aspecte ale obiectului infracţiunii. În literatura juridică de specialitate obiectul infracţiunii este prezentat sub mai multe aspecte, după gradul mai întins ori mai restrâns de relaţii sociale născute în legătură cu valoarea socială ocrotită şi care este periclitată ori vătămată prin infracţiune distingem astfel:

a). Obiectul juridic general care este format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal;

S-a reproşat acestei categorii de obiect că este prea generală şi nu foloseşte nici teoriei şi nici practicianului. Nu orice infracţiune este îndreptată împotriva societăţii, ci doar împotriva unei relaţii sociale sau cel mult împotriva unui fascicol, grup de relaţii sociale.

b) Obiectul juridic generic (de grup) este format din fascicolul, grupul, mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale. Aceasta este comun pentru un grup de infracţiuni;

Categoria aceasta de obiect al infracţiunii este acceptată de majoritatea autorilor în doctrina penală şi stă la baza sistematizării infracţiunilor în partea specială a Codului penal. După grupul de relaţii sociale ocrotite şi cărora li se aduce atingere prin infracţiune, în partea specială a C. pen., infracţiunile se împart pe titluri, capitole, secţiuni şi distingem: infracţiuni contra statului; infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei.

c) Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracţiune;

d) Obiectul direct nemijlocit (material). Obiectul material nu este prezent la toate infracţiunile, ci doar la acelea la care valoarea socială este exprimată într-o unitate materială;

95

Infracţiunile care au obiect material sunt infracţiuni de rezultat, iar cele care nu au astfel de obiect material sunt infracţiuni de pericol, de punere în primejdie.

Lipsa obiectului, de unde credea infractorul că se afla în momentul săvârşirii faptei, conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie (art. 20, al. 2, C. pen.).

Fără să admitem, deci, că infracţiunea se îndreaptă împotriva obiectului ca ceva material, considerăm utilă examinarea aspectului material al obiectului infracţiunii atât pentru stabilirea existenţei infracţiunii, cât şi pentru corecta calificare juridică a faptei comise. Mai mult, necesitatea cunoaşterii aspectului material al obiectului infracţiunii, este cerută de legiuitor, care prin unele dispoziţii se referă la obiectul infracţiunii în sensul material.

e) Obiectul juridic complex. Este specific infracţiunilor complexe şi este format dintr-un obiect juridic principal (relaţie socială principală căreia i se aduce atingere) şi dintr-un obiect juridic adiacent, secundar (relaţia socială secundară căreia i se aduce atingere prin fapta infracţională).

C. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii. Obiectul infracţiunii este un factor preexistent, necesar oricărei infracţiuni.

Inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii. În conţinutul legal, la multe infracţiuni, lipsesc referirile cu privire la obiectul

infracţiunii, acestea deducându-se indirect din descrierea faptei. La infracţiunile în conţinutul cărora întâlnim referiri la obiect, acestea trebuiesc îndeplinite, pentru ca fapta sa fie socotită infracţiune.

I.4. Subiecţii infracţiunii Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii, se desemnează în doctrina penală, persoanele

implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor acesteia. Sunt aşadar, subiecţi ai infracţiunii atât persoana fizica/persoana juridică ce nu şi-au respectat obligaţia din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit fapta interzisă, cât şi persoana fizică sau persoana juridică beneficiare a ocrotirii juridice penale şi care prin săvârşirea infracţiunii au suportat consecinţele acesteia.

Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subiecţi de drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal, fie ca destinatari ai obligaţiei de conformare în cadrul raporturilor juridice penale de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Subiecţii de drept penal prin implicarea lor în săvârşirea unei infracţiuni devin subiecţi ai infracţiunii, cu alte cuvinte, toţi subiecţii infracţiunii sunt şi subiecţi de drept penal, dar nu şi reciproc.

În funcţie de modul în care sunt implicate în săvârşirea infracţiunii, se face distincţie între subiecţi activi sau propriu-zişi ai infracţiunii, care sunt persoanele fizice/juridice ce au săvârşit infracţiunea, şi subiecţi pasivi sau persoanele vătămate care suferă răul produs prin săvârşirea infracţiunii.

A. Subiectul activ al infracţiunii Noţiune: Subiectul activ al infracţiunii - persoana fizică/juridică ce a săvârşit fapta

directă şi nemijlocit (în calitate de autor) ori a participat la săvârşirea infracţiunii (în calitate de instigator sau complice).

Persoana care a săvârşit o infracţiune este infractor. În legislaţie cât şi în doctrina penală se foloseşte atât noţiunea de infractor, cât şi de făptuitor, pentru a desemna persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Însă, între cele două noţiuni nu putem pune semnul egalităţii, cea de făptuitor fiind mai întinsă, desemnează persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, care nu este sinonimă cu noţiunea de infracţiune.

După cum am arătat, infracţiunea reprezintă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi care prezintă pericol social. Lipsa vinovăţiei sau a pericolului social face ca fapta

96

săvârşită prevăzută de legea penală să nu fie infracţiune, iar persoana care a săvârşit-o să nu fie infractor, ci doar făptuitor.

Persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii, prevăzându-se sancţiuni specifice ca : amenda; dizolvarea persoanei juridice; suspendarea pedepsei juridice: închiderea localului.

Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale şi speciale.

1. Condiţiile generale se desprind din economia dispoziţiilor art. 17; art. 48; art. 50; art. 99; C. pen. şi privesc:

a) vârsta; b) responsabilitatea; c) libertatea de voinţă şi acţiune. a) Vârsta cerută de lege Având în vedere particularităţile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal român a

stabilit ca vârsta de la care o persoană poate să răspundă penal, să devină subiect al infracţiunii, este de 14 ani împliniţi.

Până la vârsta de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernământ, adică nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da seama de rezonanţa socială a faptelor sale, să poată fi stăpân pe ele.

Minoritatea faptului (sub 14 ani) constituie cauza care înlătură caracterul penal al unei fapte (art. 50, C. pen.).

Având în vedere că nici după împlinirea vârstei de 14 ani dezvoltarea bio-psihică a persoanei, nu este suficientă întotdeauna, în legislaţia penală s-a prevăzut că minorul între 14 şi 16 ani va răspunde penal numai dacă se dovedeşte că în săvârşirea faptei concrete a avut discernământ. Întrucât prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu o anumită faptă concretă nu este suficientă constatarea că minorul în vârstă de la 14 la 16 ani are capacitate generală, ci că în raport cu fapta săvârşită a avut discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate penală. Şi aceasta prezumţie este relativă, putând fi combătută prin proba contrarie.

b) Responsabilitatea este cea de-a doua condiţie generală pentru subiectul activ al infracţiunii. Noţiunea nu este definită în Codul penal, ea se poate deduce din interpretarea dispoziţiilor art. 48, C. pen., care definesc iresponsabilitatea, cauza care înlătură caracterul penal al unei fapte prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a vinovăţiei.

Responsabilitatea este definită în doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni) de rezonantă (semnificaţia) socială a acestora precum şi de a-şi putea determina şi dirija conştient voinţa în raport cu aceste fapte.

Aşa cum putem observa, responsabilitatea se poate aprecia prin prisma a doi factori: unul intelectiv ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor ei, a urmărilor acestora şi altul volitiv ce presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale, pe care le dirijează în mod conştient.

Lipsa unuia dintre aceşti factori, a celui intelectiv duce la iresponsabilitate, caz în care lipseşte vinovăţia; iar când persoana este constrânsă lipseşte factorul volitiv.

Responsabilitatea se prezumă, ea este stare normală a oricărei persoane ce a împlinit vârsta de 16 ani.

c) Libertatea de voinţă şi acţiune. Este condiţia generală a subiectului activ al infracţiunii, ce presupune că acesta a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale voinţe.

Condiţii speciale privind subiectul activ al infracţiunii. În doctrina penală, pe lângă condiţiile generale privind subiectul activ sunt prevăzute şi

alte condiţii speciale pentru anumite infracţiuni. Aceste condiţii speciale se referă la anumite

97

calităţi: cetăţean, pentru infracţiunile de trădare; străin, pentru infracţiunea de spionaj; funcţionar. pentru infracţiunile de abuz în serviciu, neglijenţa în serviciu; militar, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de apărare a patriei.

Subiectul activ pentru care este necesară îndeplinirea unei condiţii speciale se numeşte subiect activ calificat sau circumstanţial.

B. Subiectul pasiv al infracţiunii În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana

juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori periclitată prin infracţiune. Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să îndeplinească şi el anumite condiţii generale şi speciale.

a) Condiţii generale Pentru a fi subiect al infracţiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie sa fie

titulară a valorii sociale ocrotite penal. De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită prin infracţiune.

b) Condiţii speciale. Sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni. Astfel, este necesar de exemplu, pentru

infracţiunea de ultraj (art. 239 C. pen.) ca subiectul pasiv să fie un funcţionar ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat; pentru infracţiunea de pruncucidere (art. 177 C. pen.) subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să fie noul-născut al mamei ucigaşe.

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. Sunt elemente preexistente infracţiunii, fără de care nu poate fi concepută săvârşirea

unei infracţiuni. În legea penală au fost înscrise dispoziţii cu privire la incidenţa acesteia în raport cu

locul de săvârşire a infracţiunii (art. 3-9 C. pen.) în raport cu timpul (art. 10-16 C. pen.) Locul şi timpul pot apărea în conţinutul unei infracţiuni influenţând existenţa acesteia,

ori realizând un conţinut calificat al infracţiunii.

I.5. Conţinutul constitutiv al infracţiunii. Noţiune Conţinutul constitutiv al infracţiunii, desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute

în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit) pe care (condiţii) le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.

Deoarece conţinutul constitutiv nu poate lipsi din conţinutul juridic al oricărei infracţiuni, cercetarea acestuia are importanţă deosebită în doctrina penală.

Componenta esenţială a conţinutului constitutiv, acţiunea făptuitorului interzisă prin norma penală, este cercetată în doctrina penală sub aspecte: obiectiv şi subiectiv.

Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura subiectivă, consacrate în ştiinţa dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale aceeaşi manifestări (acţiuni sau inacţiuni) voluntar conştiente a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale.

I.6. Latura obiectivă. Noţiune Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea

condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.

Cercetarea ei se face prin examinarea elementelor sale componente, recunoscute în doctrina penală ca fiind:

• elementul material; • urmarea imediată; • legătura de cazualitate între elementul material şi urmarea imediată.

98

I.7. Elementul material Elementul material - desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare..

In norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt sau printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa numitul "verbum regens".

a) Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Ea se poate realiza prin: acte materiale ca: lovire, luare, distrugere, ucidere; cuvinte, proferate de cuvinte la insultă, la lăcomie, la propagandă pentru război (art. 356 C. pen.); sau prin scris la denunţare calomnioasă; falsificare; contrafacere; alterare a înscrisului.

b) Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva, ceea ce legea penală ordona să facă.

Această noţiune nu constituie element material al infracţiunii dacă nu există o obligaţie convenţionala sau legală de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos.

Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea (art. 170 C. pen.); nedenunţarea unor infracţiuni (art. 262 C. pen.); omisiunea de a aduce la cunoştinţa organelor judiciare o anumită faptă (art. 265 C. pen.); omisiunea de a da ajutorul necesar (art. 315 C. pen.).

În conţinutul infracţiunii elementul material poate să apară în două variante: • Varianta unică - când constă fie intr-o acţiune, fie într-o inacţiune; • Variante alternative - când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni. Între elementul material în varianta unică şi variante alternative există o distincţie

importantă, utilă la încadrarea corectă a faptei săvârşită, căci pentru infracţiunile cu element material alternativ, realizarea lui într-una ori mai multe variante nu este de natură să schimbe unicitatea infracţiunii.

În cazul variantelor alternative elementul material poate fi reprezentat nu numai prin acţiuni, ori inacţiuni, ci şi printr-o acţiune şi o inacţiune.

Totodată elementul material poate fi constituit din mai multe acţiuni reunite. Cerinţele esenţiale - privesc elementul material şi realizarea acestora trebuie observată

odată cu săvârşirea lui, pentru a putea caracteriza fapta ca infracţiune. Aceste cerinţe esenţiale pot face referire la: • Locul săvârşirii faptei: în public; pe drumul public; • Timpul săvârşirii faptei: de exemplu, părăsirea câmpului de luptă în timpul

luptei (art. 339, C. pen.), uciderea copilului nou născut imediat după naştere (art. 177, C. pen.). • Modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii: de exemplu falsificarea unui

înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod (art.288, C. pen.).

I.8. Urmarea imediată Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se produce o

vătămare, o periclitare a acestuia. Vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă reprezintă tocmai urmarea socialmente periculoasă - element al laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii.

Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie rezultatul nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii şi nu un rezultat mijlocit îndepărtat.

Urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii pe când celelalte urmări mai îndepărtate, (subsecvente) pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii.

Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de infracţiuni se numesc infracţiuni "de pericol", "de atitudine", "infracţiuni formale". Împărţirea faptelor socialmente periculoase în infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol este controversată în

99

doctrina penală. La infracţiunile ce au în conţinutul lor prevăzută o urmare, sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material (acţiunea sau inacţiunea) şi urmarea produsă.

I.9. Legătura de cauzalitate Legătura de cauzalitate - liantul între elementul material (cauza) şi urmarea imediată

(efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Astfel, putem spune că existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de

cauzalitate dintre actul de conduită interzis şi urmarea imediată socialmente periculoasă prevăzută de lege.

Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată deşi nu este prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii caracterizează totuşi orice infracţiune. Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul "infracţiunilor materiale", adică la acele infracţiuni în care urmarea imediată se materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea obiectivă. În cazul "infracţiunilor formale" stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară, ea rezultând din săvârşirea faptei.

În practica judiciară se întâlnesc mai multe cauze în care urmarea periculoasă se datorează acţiunii sau inacţiunii mai multor persoane la care se interpun şi anumite împrejurări care au influenţat rezultatul produs.

Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă şi deoarece priveşte fenomene ce au avut loc în trecut, iar caracteristicile lor sunt deduse pornind de la rezultatul produs.

Nu trebuie să neglijăm nici dificultăţile de ordin teoretic, generate de aplicarea tezelor filozofice cu privire la raportul de cauzalitate la specificul infracţiunii.

1. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate. În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe teorii ce privesc legătura de

cauzalitate; teorii ce pot fi grupate în două curente: teza monistă şi teza pluralistă. A. Teza monistă consideră că urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea în

situaţia unei pluralităţi de contribuţii umane, acestea trebuie considerate ca simple condiţii. fără semnificaţie penală.

În cazul tezei moniste, părerile autorilor sunt diferite, formulându-se mai multe teorii cu privire la criteriile de stabilitate a contribuţiei umane ce trebuie să fie considerată cauză a rezultatului. Astfel, autorii literaturii de specialitate au emis teoriile următoare:

a). Teoria cauzei eficiente propune să fie considerată drept cauză a rezultatului aceea care a declanşat procesul genetic (de generare) şi a creat pentru celelalte condiţii aptitudinea de a produce urmarea imediată.

b). Teoria cauzei proxime consideră drept cauză contribuţia umană ce se situează în timp imediat anterior rezultatului.

c). Teoria cauzei preponderente consideră cauză a unui anumit rezultat energia care a contribuit cel mai mult la producerea acestuia.

d). Teoria cauzei adecvate sau tipice consideră drept cauză a unui rezultat pe aceea care este proprie sau aptă, natura ei, să producă acel rezultat. În cadrul acestei teorii se susţine că fiecare rezultat îşi are o cauză tipică, proprie, firească, adecvată.

Totuşi se reproşează acestei teorii, ca de altfel şi celorlalte teorii, că restrânge antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană. S-a mai arătat că este neştiinţifică această teorie prin propunerea de a stabili legătura de cauzalitate în raport cu caracterul tipic al acesteia fără observarea legăturii reale dintre faptă şi rezultatul produs.

Teoria cauzei adecvate nu oferă soluţii în acele situaţii în care rezultatul este produs prin acţiuni ne tipice.

100

B. Teza pluralistă are în vedere ca producerea rezultatului se datorează unui concurs de cauze.

Şi în cazul tezei pluraliste ca şi cele moniste au fost formulate mai multe teorii dintre care:

a) Teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non. Este teoria cu cea mai largă răspândire şi a fost formulată încă din anul 1860 de penalistul Von Buri.

Potrivit acestei teorii i s-a reproşat că situează pe acelaşi plan toate condiţiile fără a diferenţia contribuţia acestora la producerea rezultatului, nu diferenţiază cauzele de condiţii şi nu deosebeşte diferitele condiţii în ceea ce priveşte rolul acestora în producerea rezultatului.

b) Teoria condiţiei necesare propune a fi considerată drept a rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea lui ţinându-se seama de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie.

În acelaşi mod ca şi teoria echivalenţei condiţiilor, teoria condiţiei necesare recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi artificială a cauzelor mecanice, biologice, chimice, pentru a reţine actele omeneşti care au contribuit la producerea rezultatului.

Şi acestei teorii i s-a reproşat faptul că nu aduce nimic nou în problema legăturii de cauzalitate ,deoarece post factum toate condiţiile apar ca necesare după ce rezultatul s-a produs. Totodată, această teorie a mai fost criticată şi pentru faptul că şterge deosebirile dintre cauze şi condiţii, putând fi cauza orice condiţie necesară pentru producerea rezultatului.

Teoriile nu sunt la adăpost de critici şi fiecare în parte nu rezolvă problema legăturii de cauzalitate în întregime.

Totuşi, doctrina penală apreciază faptul că teoria echivalenţei condiţiilor oferă cele mai mari posibilităţi pentru soluţionarea legăturii de cauzalitate, stabilind corect sfera contribuţiilor cu legătura de cauzalitate, dar nepermiţând stabilirea deosebirilor dintre diferitele contribuţii aduse, la producerea aceluiaşi rezultat periculos, deşi legea obligă să se ţină seama de contribuţia participanţilor la săvârşirea infracţiunii.

2. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate Pornind de la teoria echivalenţei condiţiilor mai adăugăm precizările de mai sus pentru a

stabili legătura de cauzalitate în infracţiune, ce se poate realiza cu observarea următoarelor reguli:

a) Identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar putea avea legătură cauzală cu aceasta, reţinând şi eventualele împrejurări cu legătura de cauzalitate. Verificarea legăturii cauzale a contribuţiilor urmează să fie realizată cu ajutorul criteriului "sine qua non", izolându-se ipotetic fiecare contribuţie, pentru ca să putem vedea dacă fără aceasta, rezultatul s-ar fi produs în acelaşi grad de gravitate.

Dacă şi fără acea contribuţie rezultatul s-ar fi produs în acelaşi mod şi în aceleaşi proporţii, trebuie să eliminăm acea contribuţie din antecedenţa cauzală.

În ipoteza pluralităţii de contribuţii va trebui să se constate legătura dintre ele, lanţul lor neîntrerupt având în vedere şi faptul că acea întrerupere nu poate avea loc docât dacă intervine un nou lanţ cauzal. Când celelalte contribuţii ulterioare nu aparţin unui alt lanţ cauzal, legătura de cauzalitate nu este întreruptă.

b) Stabilirea aspectului psihic a legăturii de cauzalitate. Verificarea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate se face în funcţie de

vinovăţia cerută de lege pentru existenţa infracţiunii, deci diferenţiat, după cum fapta incriminată este săvârşita cu intenţie, din culpă ori cu praeterintenţie.

Stabilirea legăturii de cauzalitate pe plan psihic între fapta şi urmarea socialmente periculoasă nu presupune şi existenţa vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii, vinovăţia putând lipsi (ca la cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei).

101

c). Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală.

Aceste operaţiuni le putem realiza cu ajutorul criteriului "sine qua non" supunând verificării toate contribuţiile cu legătură de cauzalitate, pe baza criteriului "sine qua non", raportat însă la rezultat în general, în configuraţia tipică şi nu aşa cum s-a produs în realitate. Vor fi reţinute ca fiind contribuţii esenţiale sau cauzal necesare în lipsa cărora rezultatul nu s-ar fi produs.

Restul contribuţiilor care nu au avut nici un astfel de rol, vor fi considerate înlesnitoare sau operativ necesare, putând atrage şi ele răspunderea penală, cunoscând faptul că aceste contribuţii sunt specifice instigatorilor şi complicilor.

I.10. Latura subiectivă. Noţiune. Structură Ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii, latura subiectivă cuprinde

totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de fapta şi urmările ei periculoase, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.

În doctrina penală, cercetarea laturii subiective a infracţiunii se face prin prisma elementelor sale componente. Un element important, esenţial al laturii subiective a interacţiunii îl constitue elementul subiectiv (vinovăţia).

Alături de elementul subiectiv, uneori se mai adaugă şi una sau mai multe condiţii -cerinţe esenţiale (mobiluri, scopuri).

I.11. Elementul subiectiv Elementul subiectiv - reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului. faţă de fapta şi

urmările sale, atitudine exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni. Studiile oamenilor de ştiinţă au demonstrat că se face distincţie între: 1. vinovăţia

ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi 2. vinovăţia ca element al conţinutului unei infracţiuni. 1. Vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, este exprimată în formele şi

modalităţile prevăzute de art. 19 C. pen., şi există ori de câte ori se constată îndeplinirea uneia dintre acele modalităţi.

2. Vinovăţia, ca element al conţinutului infracţiunii va exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.

Distincţia este necesară pentru că existenţa vinovăţiei ca trăsătură esenţială, nu presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei ca element al conţinutului infracţiunii. Din aceasta putem spune că poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii, aşa cum este posibil să existe vinovăţie ca element al conţinutului infracţiunii (fapta este săvârşită cu vinovăţia cerută de lege) fără a exista ca trăsătură esenţială a infracţiunii (cazul faptelor comise în stare de legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică şi constrângere morală).

Formele vinovăţiei Vinovăţia, ca element subiectiv poate fi prevăzută sub forma intenţiei, culpei sau

praeterintenţiei (intenţiei depăşite). Ca element al conţinutului infracţiunii, vinovăţia trebuie prevăzută în conţinutul juridic

al fiecărei infracţiuni. Deci, în norma de încriminare a faptei, este necesară şi prevederea vinovăţiei cu care fapta săvârşită devine infracţiune.

Legiuitorul penal român a stabilit şi în partea generală a Codului penal, reguli cu caracter de principiu după care se poate determina forma de vinovăţie necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni, deoarece sistemul prevederii în conţinutul normei de incriminare a formei de vinovăţie cu care trebuie săvârşită fapta pentru a fi considerată infracţiune, este greu de realizat, şi poate impieta asupra clarităţii textelor.

102

Regulile după care se determină forma de vinovăţie necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni sunt prevăzute la art. 19, alin. 2 şi 3 C. pen.

Prin dispoziţiile art. 19, C. pen., alin. 2 şi 3, legiuitorul a prevăzut doua reguli generate, una privitoare la infracţiunile omisive şi alta cu privire la infracţiunile omisive, astfel: faptele ce constau în acţiune sunt întotdeauna infracţiuni când se săvârşesc cu intenţie, iar din culpa numai dacă se prevede expres aceasta.

Legiuitorul a instituit regula că faptele de inacţiune se pot săvârşi atât cu intenţie cât şi din culpa, iar când legiuitorul vrea să limiteze sancţionarea faptelor săvârşite numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie să prevadă expres această limitare.

Încriminarea faptelor de inacţiune, numai dacă se săvârşesc cu intenţie se deduce din tehnica legislativă folosită de legiuitor, prin prevederea expresiilor "neîndeplinirea cu ştiinţă" (art. 246 şi 248 C. pen.), ori "neplata cu rea-credinţă" (art. 305, lit. c, C. pen.).

I. 12. Cerinţe esenţiale. Mobilul Pe lângă elementul subiectiv, (vinovăţia) în conţinutul unor infracţiuni sunt prevăzute şi

anumite cerinţe esenţiale care întregesc elementul subiectiv şi pot privi mobilul sau scopul cu care se săvârşesc faptele.

Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii unei anumite fapte.

Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi a periculozităţii infractorului cu consecinţe pe planul adoptării sancţiunilor penale faţă de acesta, chiar dacă pentru existenţa infracţiunii nu se cere un anumit mobil.

Sunt şi cazuri, dar cu titlu de excepţie, în care pentru întregirea laturii subiective, pe lângă intenţie ca element subiectiv să se prevadă în conţinutul infracţiunii şi un anumit motiv sau mobil.

Mobilul faptei poate apărea ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unei infracţiuni, exemplu: omorul devine calificat când este săvârşit din interes material (art. 175, lit. b, C. pen.).

Mobilul săvârşirii faptei poate constitui circumstanţa agravantă generală, fiind cuprins în denumirea generală de "motive josnice" (art. 75, lit. d, C. pen. lăcomia, ura, răzbunarea, gelozia) şi conduc la agravarea facultativă a sancţiunilor penale faţă de cei care au săvârşit fapta din motive josnice.

I.13. Cerinţe esenţiale. Scopul Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al

infracţiunii şi presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei, de către făptuitor. Scopul apare în conţinutul juridic al infracţiunii, dar destul de rar şi desemnând o

finalitate ce se situează în afara infracţiunii. Va fi îndeplinită această cerinţă esenţială când făptuitorul a urmărit realizarea scopului prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin săvârşirea faptei, elementul subiectiv luând forma intenţiei calificate prin scop.

Sunt şi cazuri în care scopul ca cerinţa esenţială este ataşat elementului obiectiv al infracţiunii şi trebuie privit ca atare; este cazul infracţiunilor în care "scopul" este folosit cu înţelesul de destinaţie.

Scopul poate apărea şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni. Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importanţa în individualizarea sancţiunilor de drept penal.

103

Rezumat: În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al

elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate fi definită ca o totalitate de

condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracţiune. În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente ce

privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp şi de loc în care se săvârşeşte fapta.

Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind valoarea sociala şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care este periclitată ori vătămată prin fapta infracţională.

Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii, se desemnează persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor acesteia.

Conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit), pe care (condiţii) le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.

Concluzii: Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 7, aţi dobândit cunoştinţe

referitoare la instituţia conţinutului infracţiunii. Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE: 1. Constituţia României, 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi completări: - Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005; - Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006; - O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA: Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,

Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);

Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V., Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1972;

Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;

Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All Educaţional S. A., 1997, 2007;

Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006; Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti

Editura UJ, 2004, 2005; Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.

104

JURISPRUDENŢĂ: Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,

Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).

Culegeri de practica judiciară ADRESE WEB: -www.cdep.ro -www.scj.ro -www.dsclex.ro -www.avocatura.com

Teme de control(conform calendarului disciplinei): Obiectul infracţiunii: noţiune, forme ale obiectului infracţiunii. Latura obiectivă a infracţiunii: noţiune şi structură.

TESTE DE AUTOEVALUARE

Constituie factori ai infracţiunii: a) obiectul şi subiecţii infracţiunii; b) elementul material; c) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii; d) cerinţele esenţiale şi scopul. 2. Au valoare de adevăr afirmaţiile: a) în cazul infracţiunilor formale nu se cercetează legătura de cauzalitate între acţiune – inacţiune şi urmarea produsă, aceasta rezultând ex re; b) infracţiunile care au un obiect material sunt infracţiuni de rezultat; c) toate infracţiunile au un obiect juridic specific; d) infracţiunile care nu au obiect material sunt infracţiuni de pericol. 3. Constituie elemente ale laturii obiective a conţinutului constitutiv al unei infracţiuni: a) elementul material; b) elementul subiectiv; c) urmarea imediată. 4. Verbum regens desemnează: a) latura subiectivă; b) urmarea imediată; c) elementul material. 5. Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material al laturii obiective, se poate realiza: a) prin acte materiale; prin scris; prin cuvinte;

105

c) printr-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să facă. 6. In cazul în care elementul material al laturii obiective a unei infracţiuni constă în mai multe acţiuni sau inacţiuni: a) dacă infractorul săvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune, atunci el săvârşeşte o infracţiune unică; b) dacă infractorul săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni, atunci el realizează un concurs de infracţiuni, în număr corespunzător acţiunilor/inacţiunilor; c) realizarea acestui element prin mai multe acţiuni sau inacţiuni nu schimbă unitatea infracţiunii. 7. Potrivit teoriei condiţiei sine qua non: a) este considerată drept cauză a unui rezultat determinat contribuţia umană ce se situează în timp imediat anterior rezultatului; b) este considerată drept cauză a unui rezultat aceea care este proprie sau aptă, prin natura ei, să producă acel rezultat; c) sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care le-au precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi produs. 8. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii: a) existenţa vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei, ca element al conţinutului unei infracţiuni; b) poate exista vinovăţie, ca element al conţinutului unei infracţiuni, fără a exista însă ca trăsătură esenţială a infracţiunii; c) poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii. 9. In dreptul penal, mobilul actului de conduită prohibit de lege: a) reprezintă ţelul urmărit prin săvârşirea faptei; b) desemnează sentimentul ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii actului de conduită respectiv; c) trebuie să fie prevăzut expres de norma incriminatoare. RĂSPUNSURI: 1. a, c; 2. a, b, c, d, e; 3. a, c; 4. c; 5. a, b; 6. a, c; 7. c; 8. b, c; 9. b.

106

CAPITOLUL VIII

FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE DE DESFĂŞURARE

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de faze de desfăşurare a infracţiunii intenţionate; • Identificarea perioadelor infracţiunii intenţionate; • Definirea noţiunii de forme ale faptei incriminate; • Identificarea formelor infracţiunii intenţionate; • Definirea conceptului de acte pregătitoare; • Identificarea condiţiilor actelor pregătitoare; • Definirea conceptului de tentativă; • Identificarea modalităţilor tentativei.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de faze de desfăşurare a infracţiunii intenţionate, forme ale faptei incriminate, acte pregătitoare şi tentativă;

• Explicarea şi interpretarea formelor infracţiunii intenţionate; • Reprezentarea concretă a implicaţiilor instituţiei formelor infracţiunii intenţionate; • Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

module. Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului; • Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

107

I FAZELE DE DESFĂŞURARE A INFRACŢIUNII INTENŢIONATE

I.1. Consideraţii introductive Săvârşirea infracţiunii implică din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară în timp

şi spaţiu. Această activitate poate consta din una sau mai multe acţiuni, fiecare acţiune putând consta, la rândul său, din unul sau mai multe acte. Săvârşirea infracţiunii poate parcurge deci mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos.

Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate sunt acele etape pe care le poate parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în momentul producerii urmărilor socialmente periculoase.

I.2. Perioadele infracţiunii intenţionate Studiul activităţii infracţionale atestă existenţa, în desfăşurarea acesteia, a două

perioade pe care le parcurge şi anume o perioadă internă sau psihică, de concepţie şi decizie şi o perioadă externă sau de execuţie a deciziei de a săvârşi infracţiunea.

a) Perioada internă sau psihică este limitată de două momente: al încolţirii ideii de a săvârşi o infracţiune – ca moment iniţial şi luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea - ca moment final. Între cele două momente se situează deliberarea, adică compararea, în vederea luării deciziei, a alternativelor săvârşirii sau nesăvârşirii infracţiunii, a avantajelor sau dezavantajelor atrase de fiecare alternativă.

În perioada internă se disting trei momente: - al conceperii ideii de a săvârşi o infracţiune - motivaţia acestei idei interesează pe

criminolog şi deopotrivă pe judecător, acesta din urmă având de individualizat pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită;

- următorul moment este cel al deliberării în care persoana cântăreşte motivele pro şi contra ideii de a săvârşi o infracţiune;

- al treilea moment este cel al deciziei, al hotărârii de a săvârşi o infracţiune, moment ce finalizează perioada internă, subiectivă, psihică, perioadă care este întâlnită numai la infracţiunile intenţionate.

Perioada internă precede întotdeauna perioada externă, fiindcă întotdeauna apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta şi se ia hotărârea de a fi săvârşită şi apoi se trece la realizarea deciziei. Decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată de punerea ei în executare la un interval de timp mai mic sau mai mare, dar perioada internă există la toate infracţiunile, chiar dacă între luarea hotărârii şi executarea acesteia intervalul de timp este redus la dimensiunea unei clipe.

Problema existenţei acestei perioade ca şi în general problema fazelor desfăşurării activităţii infracţionale nu se pune în cazul infracţiunilor praeterintenţionate sau din culpă.

Întrucât luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea nu depăşeşte forul interior al persoanei, existând doar în conştiinţa acesteia, perioada nu are relevanţă penală.

Aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, perioada internă poate avea uneori şi o latură externă, atunci când hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost luată în comun de către mai multe persoane. Tot în perioada internă, dar ca fază adiacentă externă, doctrina penală mai distinge şi o fază oratorie în care cel care a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea o face cunoscută altor persoane. Este o manifestare exterioară a gândului infracţional. Întrucât în această fază nu se întreprinde nimic pentru realizarea hotărârii infracţionale, se apreciază că nu poate fi considerată infracţiune şi pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea penală a celui care a luat hotărârea infracţională.

108

Dacă însă, comunicarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune este făcută cu scopul de a atrage şi alte persoane la săvârşirea infracţiunii sau de a ajunge la cunoştinţa viitoarei victime, această activitate este periculoasă şi poate îmbrăca o formă a pluralităţii de infractori - de exemplu: complot - art.1 67 Cod penal, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni – art. 323 Cod penal - ori o infracţiune de sine stătătoare cum ar fi de exemplu ameninţarea - art. 193 Cod penal.

b) Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exterioară, respectiv toate acţiunile şi actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a săvârşi infracţiunea. În această perioadă, desfăşurarea activităţii infracţionale parcurge drumul infracţiunii, de la prima manifestare externă în executarea rezoluţiei infracţionale până la producerea rezultatului socialmente periculos şi până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se realizează latura obiectivă a infracţiunii.

În perioada externă a activităţii infracţionale se disting ca faze: faza actelor de pregătire, faza actelor de executare şi faza urmărilor.

Astfel de faze sunt posibile la orice infracţiune intenţionată însă nu sunt obligatorii toate. De exemplu, poate lipsi faza de pregătire a infracţiunii la infracţiunile ce se comit cu intenţie spontană.

Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte care pregătesc comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Este prima fază a perioadei externe, în care se trece la executarea hotărârii infracţionale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.

Faza actelor de executare se caracterizează prin săvârşirea de acte de natură să realizeze însăşi acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. În această fază se trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la săvârşirea efectivă a acesteia.

Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate prezenta mai multe modalităţi. Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie întreruptă, în aşa fel încât nu se

realizează decât o parte din acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. De asemenea, se poate ca executarea faptei să fie completă, adică să se săvârşească fapta care constituie elementul material al infracţiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege pentru întregirea laturii obiective a respectivei infracţiuni.

Mai este posibil şi are loc în majoritatea cazurilor, săvârşirea până la capăt a faptei după care urmează să se producă rezultatul, care are loc în faza următoare, aceea a urmărilor sau rezultatului.

Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente periculoase prevăzute în latura obiectivă a infracţiunii. Momentul iniţial al acestei faze este cel al săvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea efectivă a urmării imediate.

În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai mult, fie datorită prelungirii în timp a acţiunii care duce la apariţia urmării, fie din cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.

II FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII ILICITE

II.1. Noţiunea de forme ale faptei incriminate Perioada externă a activităţii infracţionale în care se realizează latura obiectivă a

infracţiunii este susceptibilă de anumite faze. Aceste faze se autonomizează printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracţionale şi de periculozitate socială.

109

Întrucât şi aceste faze în care se poate afla activitatea infracţională prezintă pericol social, în literatura juridică şi în legislaţie s-a pus problema incriminării şi sancţionării lor, cât şi necesitatea stabilirii formelor ce le poate avea infracţiunea în raport cu gradul de realizare a laturii obiective şi a periculozităţii sociale.

În doctrina penală, prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care aceasta le poate avea în funcţie de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.

În ceea ce priveşte determinarea formelor infracţiunii, în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale, este de asemenea, unanim admis în teoria dreptului penal că , în perioada internă, nu se pune problema existenţei unei forme a infracţiunii, deoarece, deşi odată cu luarea deciziei de săvârşire a faptei s-a realizat în întregime latura subiectivă a infracţiunii, nu există nimic din latura obiectivă a acesteia, nici un act de conduită exterioară care să tindă spre realizarea ei.

Nici în cazul exteriorizării intenţiei celor care au decis în comun să săvârşească infracţiunea, nici în situaţia fazei oratorii nu are loc o executare a rezoluţiei, ci numai o exteriorizare cu scopul tocmai al luării rezoluţiei, astfel că nu se poate vorbi de o formă a infracţiunii.

Însă, în cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale pot exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale, astfel încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte faze de modalităţi ale acestora există.

Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii: - forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de desfăşurare cu

aceeaşi denumire; - forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare în situaţia în care

executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas totuşi fără rezultat; - forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în care, în urma

săvârşirii faptei s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege pentru ca aceasta să întregească latura obiectivă a infracţiunii - această formă corespunde formei tipice în care fapta este prevăzută în textul incriminator;

- forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor însă în ipoteza în care după producerea rezultatului, deci după momentul consumării, datorită prelungirii în timp a faptei însăşi sau agravării ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o altă calificare a faptei.

Întrucât infracţiunea poate exista în oricare dintre aceste forme, în teoria dreptului penal infracţiunile au fost clasificate după forma lor, în infracţiuni tip, corespunzătoare formei tipice sau de bază şi infracţiuni derivate, corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracţiunii.

Infracţiunile tip sunt denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar infracţiunile corespunzătoare faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracţiuni fapt preparat (corespunzătoare actelor preparatorii), infracţiuni fapt tentat (corespunzătoare tentativei) şi infracţiuni fapt epuizat (corespunzătoare rezultatului epuizat).

II.2. Actele premergătoare (preparatorii) În cele mai multe cazuri, făptuitorul nu trece la înfăptuirea hotărârii infracţionale, deci

nu se angajează în executarea propriu-zisă a actelor ce caracterizează elementul material al infracţiunii, fără a încerca să-i asigure succesul prin pregătirea anterioară a unor condiţii şi mijloace cât mai favorabile.

Pornind de la modul de manifestare a actelor de pregătire şi de la valoarea lor în procesul săvârşirii infracţiunii, în literatura juridică acestea au fost definite ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea comiterii acesteia.

110

Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe care o pregătesc, actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii infracţionale şi deci nu sunt posibile decât la infracţiunile intenţionate.

Sub raportul conţinutului lor, actele preparatorii sau pregătitoare pot consta din: - acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea sau procurarea

mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea săvârşirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de refugiu după săvârşirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea unor obstacole materiale din calea săvârşirii faptei şi în general în crearea de condiţii materiale favorabile pentru săvârşirea faptei;

- acte de pregătire morală cum ar fi culegerea de informaţii asupra condiţiilor în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la săvârşirea infracţiunii, studierea locului unde urmează să fie efectuată fapta ori a mijloacelor cu care urmează să fie efectuată şi în general, în crearea de condiţii psihice sau morale favorabile săvârşirii faptei.

Când actele preparatorii sunt efectuate de o altă persoană decât cea care va executa nemijlocit infracţiunea, constituie acte de complicitate, care se pedepsesc în condiţiile săvârşirii faptei tipice de către autor.

Pentru ca o activitate să fie considerată act de pregătire la săvârşirea unei infracţiuni, trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:

a) Să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilă să creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite.

Pregătirea poate consta în procurarea de instrumente sau mijloace necesare săvârşirii infracţiunii ori adaptarea lor în vederea înfăptuirii scopului propus, luarea de informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii faptei, luarea de măsuri în vederea împiedicării descoperirii faptei sau asigurării folosului ce va rezulta din infracţiune.

b) Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie. Cel ce realizează un act de pregătire acţionează cu intenţie directă, întrucât prevede şi

urmăreşte producerea rezultatului în vederea înfăptuirii căruia face pregătirea necesară. Astfel, pe lângă existenţa obiectivă a actului respectiv, este necesar să se dovedească că aceasta s-a efectuat pentru a servi la săvârşirea infracţiunii proiectate. De exemplu, în situaţia procurării unei substanţe otrăvitoare sau a unui material exploziv, se impune să se stabilească că făptuitorul a efectuat un asemenea act cu scopul de a ucide o persoană.

c) Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.

Această condiţie este cea care facă să se delimiteze actele preparatorii de tentativă. În doctrină şi practica judiciară sunt uneori dificultăţi în constatarea acestei condiţii.

Activitatea unei persoane de a procura o cheie pentru a o folosi la deschiderea unui depozit cu scopul de a sustrage anumite bunuri constituie act de pregătire. În cazul în care aceeaşi persoană a pătruns prin folosirea cheii în depozit, chiar dacă nu a început acţiunea de luare a bunurilor, aceasta a trecut la executarea infracţiunii, întrucât efracţia constituie o componentă a elementului material al infracţiunii de furt calificat (art. 209 al. 1 lit. i Cod penal).

O primă caracteristică a actelor preparatorii este aceea că ele pot fi delimitate în timp şi spaţiu. Acestea se efectuează fie la locul săvârşirii faptei, fie în alt loc, la o dată mai îndepărtată ori apropiată faţă de momentul comiterii infracţiunii. Delimitarea acestora în timp şi spaţiu are relevanţă în tragerea la răspundere penală a făptuitorului şi individualizarea pedepsei.

În cazul actelor de pregătire incriminate, delimitarea în spaţiu este necesară pentru stabilirea competenţei teritoriale a organelor judiciare, iar delimitarea în timp, pentru aplicarea legii penale mai favorabile, dacă aceasta se impune.

111

O altă caracteristică a actelor preparatorii constă în aceea că ele nu pun în pericol direct valorile sociale ocrotite de legea penală. Întrucât creează condiţii pentru executarea acţiunii incriminate, prezintă un pericol potenţial şi îndepărtat. Sub aspectul valorii contributive în producerea rezultatului, au valoare de condiţii care favorizează producerea rezultatului.

Actele preparatorii pot fi realizate într-o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă de timp. Între actele de pregătire şi cele de executare se poate intercala, de asemenea, un interval de timp cu o durată diferită.

III TENTATIVA

III.1. Definiţia şi condiţiile tentativei In condiţia progresiva a procesului infracţional tentativa se încadrează între faza actelor

pregătitoare şi faza consumării, reprezentând o încercare de a comite infracţiunea numai când ne referim la activitatea materială, obiectivă, adică la ipoteza în care făptuitorul săvârşeşte acte îndreptate spre consumarea infracţiunii, dar nu le finalizează prin producerea rezultatului.

Tentativa este acea forma a infracţiunii care constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul (art. 34 alin. 1 C.p.).

Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absenţa rezultatului – deci printr-o latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă atipică (imperfectă) a infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o săvârşească. Ea este însa o infracţiune pentru că, deşi nedesăvârşită din punct de vedere obiectiv, este o faptă incriminată şi pedepsită de lege.

Din definiţia dată în Codul penal tentativei se desprinde faptul că pentru existenţa acesteia trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

a. Să existe intenţia făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinata. Actele de punere în executare a unei infracţiuni trebuie sa fie precedate de o asemenea hotărâre, care presupune voinţa şi conştiinţa prevederii de a săvârşi o fapta infracţionala. Numai în cazurile în care se stabileşte existenţa intenţiei de a săvârşi o anumita infracţiune se poate vorbi de o tentativă în concepţia Codului nostru penal.

b. Punerea în executare a hotărârii infracţionale. Prin “punerea în executare” a hotărârii de a săvârşi infracţiunea se înţelege efectuarea unuia sau a unor acte prin care se poate executa acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii, element exprimat prin cuvântul care indică materialitatea faptei prevăzut în fiecare text incriminator din partea speciala a Codului penal.

Se consideră că s-a pus în executare hotărârea de a comite o infracţiune de tâlhărie (art. 211 C.p.) în situaţia în care s-au aplicat lovituri victimei în scopul luării unui bun din posesia acesteia.

c. Acţiunea de săvârşire a faptei să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul din motive independente de voinţa făptuitorului. Dacă începerea executării este momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, atunci întreruperea acţiunii sau executarea ei până la capăt fără să se producă rezultatul reprezintă momentul final sau limita superioara a acesteia.

Întreruperea executării şi neproducerea rezultatului chiar dacă executarea a fost integral realizată trebuie să fie datorate unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului.

III.2. Conţinutul tentativei Conţinutul tentativei cuprinde latura obiectivă care are aceleaşi componente obligatorii

ca şi în cazul infracţiunii consumate, cu modalităţi specifice şi anume: a trecerii la executare,

112

a încetării executării elementului material ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii încercate, deci cu prag inferior şi a doua cerinţa ca executarea să fi fost întrerupă, fie sa nu-şi fi produs efectul, deci un prag superior, între cele două limite, elementul material al tentativei se realizează, în cazul tentaţiei neterminate, prin săvârşirea unui fragment din actele ce trebuiau realizate, pentru consumarea infracţiunii, iar în cazul tentativei terminate sau perfecte, prin epuizarea tuturor actelor ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, dar fără efecte.

Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte obiectul juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se vatămă valoarea socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un pericol direct pentru aceasta. De aceea, gradul de pericol social al tentativei este diminuat faţă de cel al faptei consumate.

A. Obiectul tentativei. In cazul tentativei, obiectul juridic este identic cu al faptei consumate. De pilda, la infracţiunea de omor comisă atât în forma consumată, cât şi a tentativei, obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale privitoare la dreptul la viaţă al unei persoane, ocrotite de legea penală.

Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte obiectul juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se vatămă valoarea socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un pericol direct pentru aceasta. De aceea, gradul de pericol social al tentativei este diminuat faţă de cel al faptei consumate.

In funcţie de infracţiunea la care s-a început executarea, tentativa poate să se caracterizeze şi prin existenţa unui obiect material asupra căruia se îndreaptă activitatea făptuitorului.

B. Subiectul tentativei. Este persoana fizica/juridică care a luat hotărârea de a comite infracţiunea şi care a început executarea ei. Persoana trebuie să îndeplinească condiţiile generale de existenta ale subiectului infracţiunii: limita de vârstă, responsabilitatea şi libertatea de hotărâre şi acţiune.

Tentativa este susceptibilă de a fi comisă în participaţie, caz în care făptuitorii pot avea roluri diferite: autor, instigator şi complice, în funcţie de configuraţia activităţii realizate. C. Latura obiectiva. La tentativă, latura obiectivă are aceleaşi componente obligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, adică un element material, un rezultat şi un raport de cauzalitate între activitatea fizică şi urmarea produsă, însă distingem anumite particularităţi, pe de o parte, în ce priveşte actul de executare, iar pe de altă parte, cu privire la urmarea imediată.

Actul de executare al tentativei la orice infracţiune se realizează numai prin acţiuni, pe când la forma consumată poate consta şi într-o inacţiune. Anumite particularităţi poate prezenta tentativa în cazul infracţiunilor complexe, în conţinutul cărora intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o acţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Chiar dacă una dintre faptele incluse în conţinutul infracţiunii complexe se realizează integral, iar cealaltă numai parţial, întreaga complexitate faptică va trebui apreciată ca tentativă la acea infracţiune, şi nu ca faptă consumată.

Urmarea imediata. Dacă în cazul infracţiunii consumate urmarea este bine individualizată şi diferă de la o infracţiune la alta, contribuind la determinarea unui anumit tip de infracţiune – moartea persoanei (infracţiunea de omor), distrugerea unor bunuri (infracţiunea de distrugere), paguba produsă prin înşelăciune (infracţiunea de înşelăciune), în cazul tentativei urmarea constă într-un pericol direct creat pentru obiectul infracţiunii. Spre deosebire de tentativă, infracţiunea consumată se caracterizează prin vătămarea obiectului ocrotit de lege. Tentativa, prin executarea activităţii ilicite, creează doar o stare de pericol, de ameninţare directă a relaţiilor speciale ocrotite de legea penală.

D. Latura subiectivă. Deşi latura subiectivă a tentativei este aceeaşi cu a infracţiunii consumate, există totuşi deosebiri. In cazul formei consumate, aceasta este realizată în

113

întregime, integral, pe când în situaţia tentativei, numai parţial, datorită neproducerii rezultatului

In toate împrejurările în care pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii se prevede cerinţa esenţiala a unui anumit scop sau mobil, această cerinţă esenţială trebuie să fie realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei la acea infracţiune. De pildă, va exista tentativă la infracţiunea de înşelăciune numai în varianta în care încercarea de a induce în eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, s-a făcut în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.

Întotdeauna la tentativă, forma de vinovăţie este intenţia şi, mai cu seama, intenţia directă, întrucât făptuitorul, prin punerea în executare a hotărârii infracţionale prevede şi urmăreşte producerea rezultatului.

In literatura şi practica judiciară se discută problema dacă tentativa se poate comite şi cu intenţie indirectă. Unii autori, având în vedere conţinutul intenţiei indirecte, au considerat că tentativa este posibilă numai la faptele care au la bază intenţia directă, pentru că este greu de acceptat posibilitatea acesteia în situaţia intenţiei indirecte.

Intr-o opinie contrară se susţine posibilitatea tentativei şi în cazul intenţiei indirecte. Argumentul care se invocă în fundamentarea acestei teze priveşte conţinutul subiectiv al faptei, care se formează iniţial înainte de începutul de executare, fie că intenţia este directă, fie că este indirectă, şi care rămâne acelaşi în toată desfăşurarea activităţii materiale.

Fapta la baza căreia a stat intenţia indirectă – chiar daca nu s-a realizat integral – păstrează aceeaşi formă de vinovăţie. In susţinerea compatibilităţii tentativei cu intenţia indirectă s-a mai invocat şi reglementarea cuprinsă în art. 34 din noul Cod penal, care defineşte tentativa şi care prevede că aceasta constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, adică a intenţiei; or, potrivit art. 20 C.p. intenţia cu care se săvârşeşte fapta poate fi directă sau indirectă.

In ce ne priveşte, apreciem că argumentele aduse în favoarea celei din urmă opinii sunt îndestulătoare pentru a o considera ca fiind corectă. De altfel, practica judiciară a promovat constant acest punct de vedere.

Tentativa, fiind o forma a infracţiunii, prezintă nu numai trăsăturile esenţiale ale infracţiunii dar şi un anumit conţinut în care sunt reflectate trăsăturile caracteristice tentativei, în vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege, raportate la conţinutul unei anumite infracţiuni.

III.3. Formele tentativei • Formele tentativei după gradul de realizare a executării După gradul de realizare a executării actului material şi a cauzelor neproducerii

urmărilor, tentativa se poate prezenta sub următoarele forme: A. Tentativa întreruptă (neterminată). Este reglementată de art. 20 al. 1 C. pen. şi

constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă. In această formă a tentativei, executarea începe imediat după terminarea actelor pregătitoare şi durează până când, prin intervenţia unor forţe constrângătoare ale voinţei subiectului sau a unor forţe independente de voinţa autorului, executarea este întreruptă. Cauzele de întrerupere sunt întotdeauna supravenite în raport cu ceea ce s-a realizat până în momentul intervenirii lor şi variate ca natură şi mod de manifestare. Întreruperea executării are loc din cauze independente de voinţa făptuitorului, în sensul că acesta este silit să se oprească şi să întrerupă executarea infracţiunii. Nu interesează, din punct de vedere juridic, dacă aceste împrejurări sunt în stare, în mod obiectiv, să înfrângă voinţa făptuitorului; este suficient ca ele să îl influenţeze, să-i creeze o stare de teamă, încât să se oprească din executarea infracţiunii.

114

Ca atare, infracţiunea poate eşua prin întreruperea executării, fie prin intervenirea unei forte umane străine (ca în cazul în care o altă persoană loveşte peste arma cu care făptuitorul încearcă să ucidă victima), fie prin capacitatea de rezistenţă a victimei (ca în cazul în care femeia supusă constrângerii unui bărbat reuşeşte să se opună la viol), fie prin preexistenţa unui obstacol (ca în cazul unei cămăşi antiglonţ privitor la tentativa de omor prin împuşcare), fie prin intervenirea unor obstacole ulterioare începerii executării (ca în cazul situaţiei când se suplimentează dispozitivul de pază), cât şi în genere prin intervenirea oricărei cauze de natură a întrerupe o acţiune umană (accident, incident). Tentativa întreruptă este posibilă la marea majoritate a infracţiunilor susceptibile de a fi comise în această formă. De aceea, în practică se întâlneşte cel mai adesea această modalitate a tentativei, mai ales la infracţiunile de omor, furt, tâlhărie, viol, înşelăciune etc. Tentativa întreruptă se caracterizează prin începerea executării activităţii infracţionale, executare care a fost întreruptă în desfăşurarea sa. Cauzele de întrerupere pot fi variate ca natură; pot fi independente de autor sau dependente de voinţa sa iar în cazul desistării ele opresc desfăşurarea activităţii începute. Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracţiunile formale (evadarea) cât şi la cele materiale (omorul).

B. Tentativa fără efect, terminată sau perfectă se caracterizează prin executarea integrală a acţiunii, fără a se produce rezultatul specific al infracţiunii puse în executare. In desfăşurarea acţiunii nu au intervenit piedici care să întrerupă executarea începută şi nici desistarea autorului. Aceasta modalitate a tentativei este posibilă numai la infracţiunile materiale. Tentativa perfectă sau fără efect. Este altă modalitate a tentativei şi constă, potrivit art.20 alin. (1) teza II C. pen., în executarea integrală a activităţii infracţionale fără a se produce rezultatul specific infracţiunii puse în executare. Aşadar, în această situaţie făptuitorul, din punct de vedere al intenţiei sale, a realizat în întregime activitatea, dar urmarea nu se produce din motive exterioare lui. De observat că tocmai acesta este elementul ce face să se deosebească tentativa perfectă de cea întrerupta. Si în cazul acestei modalităţi a tentativei cauzele neproducerii urmărilor pot fi de natură diferită.

In practica judiciară s-a reţinut tentativa perfectă la infracţiunea de omor în cazul în care făptuitorul a tras cu arma, dar nu a lovit victima sau a administrat acesteia otravă dar a fost salvată.

C. Tentativa proprie. In cazul formelor tentativei după gradul de realizare a executării nu se ajunge la consumarea infracţiunii datorită unor cauze ce survin după începutul executării, care conduc la întreruperea acţiunii sau neproducerea rezultatului. Cauzele datorită cărora rezultatul nu se produce, nu privesc mijloacele de săvârşire a faptei şi nici prezenţa obiectului la locul comiterii ei (mijloacele sunt suficiente iar obiectul se află la locul comiterii faptei). Tentativa întreruptă sau fără efect (proprie) reprezintă modalităţile cele mai frecvente în practica judiciară.

• Formele tentativei după cauzele datorită cărora nu se poate ajunge la consumarea infracţiunii

A. Tentativa improprie. Tentativa improprie există în cazul când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă

datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află (art.20 alin.2). Se numeşte tentativă improprie, pentru că executarea nu ajunge la consumare, nu este de natură să producă rezultatul socialmente periculos, datorită mijloacelor folosite ori erorii făptuitorului cu privire la locul obiectului. Temeiul incriminării şi sancţionării tentativei improprii constă nu numai în existenţa intenţiei de a săvârşi o infracţiune, de a executa acţiunea incriminată de lege, dar şi în aceea că nerealizarea rezultatului se datorează exclusiv unor cauze cu totul în afara voinţei autorului. Tentativa

115

improprie nu trebuie confundată cu tentativa absolut imposibilă sau absurdă, la care modul de săvârşire, mijloacele folosite ori inexistenţa obiectului determină imposibilitatea săvârşirii faptei. Astfel, în art.20, alin. ultim C. pen. se prevede că „nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorată modului cum a fost concepută executarea”. Consumarea infracţiunii nu este posibilă în cazul tentativei relativ improprii datorită următoarelor împrejurări:

- insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite; - lipsei obiectului în timpul executării de la locul unde făptuitorul credea că se afla.

Tentativa improprie, constând de regulă în executarea integrală a acţiunii, se aseamănă sub aspectul actelor efectuate, cu tentativa fără efect. Dacă mijloacele ar fi fost suficiente ori total adecvate şi obiectul ar fi fost prezent la locul comiterii, nu ar fi existat nici un impediment în producerea rezultatului.

B. Tentativa absolut improprie (executarea fără caracter penal). Se caracterizează printr-o acţiune prevăzută de legea penală, executată în realizarea

unei hotărâri infracţionale, dar care, datorită modului absurd în care a fost concepută executarea, nu s-a putut consuma, nu s-a produs rezultatul urmărit.

Or, în cauza, modul cum a fost concepută executarea faptei şi mijloacele folosite în acest scop făceau posibilă consumarea infracţiunii. In acest sens nu se poate susţine că fapta inculpatului de a turna o cantitate de paration pe ciocolata data victimei ar constitui o tentativă absolut improprie la infracţiunea de omor, datorită mirosului puternic pe care-l degaja această substanţă toxică şi care ar fi atras atenţia oricui, imediat ce ar fi încercat să o consume.

Intr-adevăr, executarea începută nu este lipsită în mod absolut de aptitudinea de a duce la consumarea infracţiunii, pentru aceasta fiind suficientă doar o neatenţie, îndeosebi din partea copiilor, cu atât mai mult cu cât mirosul caracteristic s-a răspândit mai târziu şi nu în momentul când ciocolata a fost impregnată cu paration, când aceasta putea fi consumată fără a se fi observat că este otrăvită.

Tentativa absolut improprie, absolut imposibilă sau absurda constituie o activitate fără caracter penal. Ea nu are capacitatea de a produce un rezultat periculos, din următoarele cauze:

- mijloacele folosite de făptuitor sunt inapte, improprii, nu au aptitudinea de a produce rezultatul dorit (ex., folosirea pentru a ucide, a unei substanţe absolut inofensive);

- obiectul material inexistent (ex., descărcarea armei asupra unui cadavru); - modul absurd în care a fost concepută executarea faptei – ex., expedierea unei

substanţe otrăvitoare unei persoane avizând-o asupra efectului ei. Tentativa absolut improprie. Art. 20 alin (3) din C. pen. prevede că “nu există tentativă

atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea”. Nuanţând formularea legală, literatura juridică atribuie imposibilitatea consumării următoarelor trei cauze: inaptitudinea totală a mijloacelor folosite de a produce urmarea, inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii şi modul absurd în care este concepută executarea. Astfel, este o tentativă absolut improprie încercarea de a ucide o persoană cu vrăji sau farmece ori dându-i să bea un pahar cu apă sau făcând-o să ingereze o substanţă absolut inofensivă.

De precizat că nu trebuie confundată tentativa absolut improprie cu fapta putativă. In cazul acesteia din urma se săvârşeşte o fapta care are caracter infracţional numai în mintea făptuitorului, în realitate ea neavând trăsăturile unei infracţiuni. Astfel, fapta aceluia care îşi însuşeşte un bun fără să ştie că în realitate acel bun fusese abandonat, crezând astfel că săvârşeşte o infracţiune, deşi în realitate fapta sa nu are acest caracter.

116

III.4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Concepţia codului în vigoare privind incriminarea tentativei.

Codul Penal Român consacră concepţia incriminării limitate a tentativei: “tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta”. Ca tehnică legislativă, se folosesc două modalităţi de incriminare:

- incriminarea şi pedepsirea în textul care consacră fapta; - prevederea unui articol comun, la sfârşitul unui capitol sau secţiuni care indică

sancţionarea tentativei la o grupa de infracţiuni sau la unele enumerate limitativ.

III.5. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă Datorită specificului elementului material al infracţiunii, tentativa nu este posibilă la

următoarele categorii de infracţiuni: a) Infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o inacţiune, în

neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Dacă obligaţia de a face ceva trebuie executată de îndată, nefiind legată de un termen, neîndeplinirea ei echivalează cu infracţiunea consumată. Chiar şi în cazul în care legea prevede un anumit termen în care obligaţia trebuie îndeplinită, infracţiunea se consumă la expirarea termenului, fără să fie vorba, până la acel moment, despre o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. De exemplu, termenul de 2 luni pentru plata pensiei de întreţinere la a cărui expirare se consumă infracţiunea de abandon de familie prevăzută de art. 305 lit. c Cod penal.

b) Infracţiunile de execuţie promptă, care prin modul cum sunt săvârşite, nu pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu. Momentul efectuării primului act de executare coincide cu momentul consumării infracţiunii. Intră în această categorie infracţiunile săvârşite prin cuvinte (verbis) cum sunt mărturia mincinoasă prevăzută de art. 260 Cod penal sau propaganda în favoarea statului totalitar prevăzută de art. 166 Cod penal, săvârşite oral.

De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de consumare anticipată cum este, de exemplu, luarea de mită prevăzută de art. 254 Cod penal, care se poate săvârşi prin simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de mită, fapte care, de asemenea, nu pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu.

c) Infracţiunile de obicei care au ca element material repetarea acţiunii tipice de un număr de ori, din care să rezulte săvârşirea faptei din obicei sau ca îndeletnicire. Tentativa nu este posibilă la aceste infracţiuni deoarece actele săvârşite sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din care să rezulte îndeletnicirea. Comiterea mai multor acte care învederează obişnuinţa face ca infracţiunea să se consume.

Datorită specificului elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:

a) Infracţiunile din culpă la care nu există o rezoluţie infracţională, nici reprezentarea unei desfăşurări în timp şi spaţiu şi prin urmare, nu se poate vorbi de o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Activitatea infracţională efectuată din culpă devine periculoasă prin rezultatul său, deci prin consumare.

S-a opinat în literatura de specialitate faptul că nu se poate concepe tentativa nici în cazul culpei cu prevedere, deoarece făptuitorul îşi reprezintă rezultatul socialmente periculos ca imposibil în cazul dat, el fiind convins că rezultatul nu se va produce şi de aceea nu se poate susţine că trece la realizarea lui. Tentativa presupune existenţa unei hotărâri de a comite o infracţiune, deci sunt excluse de la tentativă infracţiunile săvârşite din culpă. In cazul culpei din neglijenţă, tentativa nu este posibilă deoarece agentul are în reprezentarea sa un alt rezultat decât cel care s-a produs efectiv. Acest rezultat a fost ceva neprevăzut deşi previzibil pentru subiect (acesta trebuia şi putea să-l prevadă). De asemenea, este exclusă tentativa la infracţiunile cu intenţie depăşită deoarece rezultatul mai grav se produce din culpa agentului. Rezultatul nu este prevăzut de agent deci

117

acesta nu încearcă să-l producă. Conduita agentului nu poate fi evaluată decât în raport cu infracţiunea de bază.

b) Infracţiunile praeterintenţionate la care rezultatul mai grav este produs din culpă; deşi a acţionat cu intenţie, făptuitorul nu a acţionat în baza unei hotărâri de a produce rezultatul mai grav, acesta a depăşit intenţia sa. De aceea, nu poate fi vorba în cazul intenţiei depăşite despre punerea în executare a hotărârii de a produce rezultatul mai grav, infracţiunile praeterintenţionate nefiind susceptibile de tentativă.

După cum se ştie, latura subiectivă la infracţiunile praeterintenţionate are o structură complexă întrucât forma de vinovăţie este mixtă şi se formează prin unirea intenţiei cu culpa.

Daca primum delictum rămâne numai o încercare, avem o tentativă la infracţiunea intenţionată. Când, însa, se pune în executare hotărârea de a comite fapta intenţionată (primum delictum) dar urmarea specifică acesteia nu are loc, în schimb se produce un rezultat mult mai grav, dar pe care făptuitorul l-a prevăzut, nu l-a acceptat sperând fără temei că nu se va produce ori nu l-a prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă, suntem în prezenţa infracţiunii praeterintenţionate în forma consumată.

Potrivit art. 41 alin.3 C. pen., infracţiunea este complexa când în conţinutul său intră, ca element sau circumstanţa agravantă, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală, ceea ce caracterizează infracţiunea complexă fiind faptul că ea cuprinde în conţinutul său simplu sau agravat acţiunea sau inacţiunea caracteristică unei alte fapte prevăzute de legea penală, incriminată separat.

Integrarea conţinutului infracţiunii absorbite în infracţiunea absorbantă imprimă infracţiunii complexe caracterul de unitate, iar interdependenţa şi condiţionarea reciprocă a componentelor sale atribuie acesteia o structură unitară şi un pericol social propriu, mai ridicat decât acela al infracţiunii sau infracţiunilor absorbite. În concepţia legiuitorului infracţiunea complexă constituie aşadar o unitate legală de infracţiune; fapta absorbită şi cea absorbanta îşi pierd individualitatea chiar dacă sunt susceptibile de încadrări juridice diferite.

Acţiunile sau inacţiunile componente ale infracţiunii complexe nu au, de regulă, aceeaşi însemnătate, aceeaşi valoare, una dintre ele constituind acţiunea principală (acţiunea scop) care are, bineînţeles, o importanţă primordială pentru caracterizarea infracţiunii complexe, iar cealaltă constituie acţiunea mijloc.

În acest caz există o evidentă neconcordanţă legislativă, deoarece în mod normal ar trebui să se reţină o tentativă de viol sau tâlhărie în forma agravata. Se observă însă că pedeapsa aplicată conform art. 21 raportat la art. 185 alin. 3, art. 189 alin. 4, art. 197 alin. 3, art. 211 alin. 3 ar fi inferioară celei prevăzute de art.183, deşi tentativa absoarbe aceasta din urmă faptă. Spre exemplu, dacă făptuitorul loveşte victima pentru a înlesni săvârşirea unui furt, pe care nu mai reuşeşte să-l consume, iar victima decedează în urma agresiunii, în cazul în care se reţine o tentativă de tâlhărie în forma agravată (art. 20 raportat la art. 211 alin. 3 C. pen.), pedeapsa ar urma să fie stabilită, conform art. 21 C. pen., între 7 ani, 6 luni şi 12 ani, 6 luni închisoare. Se remarca însa că această pedeapsă este inferioară celei prevăzute de art. 183 pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, fapta absorbită de tentativa de tâlhărie agravata, care este închisoare de la 5 la 15 ani. Situaţia este identică şi în cazul infracţiunilor complexe prevăzute de art.197 alin. 3 şi art.189 alin. 4, fiind şi mai gravă în cazul faptei de la art.185 alin. 3 C. pen. unde pedeapsa pentru tentativă ar reprezenta jumătate din pedeapsa pentru loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

118

IV INFRACŢIUNEA - FAPT CONSUMAT. INFRACŢIUNEA – FAPT EPUIZAT

IV.1. Infracţiunea - fapt consumat. Noţiune Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale. În momentul consumării infracţiunii se realizează finalizarea deplină a hotărârii infracţionale iniţiale şi atingerea scopului urmărit de făptuitor prin desfăşurarea întregii activităţii infracţionale. Spre deosebire de tentativă, care este o formă atipică a unei infracţiuni, infracţiunea consumată este forma tipică a acesteia, în care se realizează integral latura obiectivă şi, deci, există o concordanţă perfectă a acesteia cu latura subiectivă formată încă în momentul hotărârii infracţionale. Infracţiunea se consideră săvârşită în forma consumată atunci când activitatea infracţională a dus la producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia.

IV.2. Momentul consumării infracţiunii Unele fapte incriminate de legea penală reprezintă numai acţiuni; ele creează o stare de

pericol, o stare de primejdie pentru obiectul respectiv. Acestea sunt aşa-numitele infracţiuni de pericol sau formale. Alte fapte incriminate prin legea penală reprezintă acţiuni şi au anumite rezultate, acestea sunt aşa-numitele infracţiuni de rezultat sau materiale. Infracţiunea se consumă în momentul în care fapta săvârşită produce rezultatul tipic, adică rezultatul necesar, potrivit legii, pentru existenţa infracţiunii în forma tip a acesteia. Întrucât rezultatul faptei poate avea fie forma unei stări de pericol, fie forma unei vătămări materiale, forma de consumare a infracţiunilor este şi ea diferită, după cum este vorba despre infracţiuni formale sau despre infracţiuni materiale.

La infracţiunile formale consumarea are loc atunci când s-a efectuat în întregime acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii. În acest moment se produce şi starea de pericol ce constituie rezultatul în forma specifică a acestor infracţiuni.

La infracţiunile materiale, pentru consumarea infracţiunii nu este suficientă desfăşurarea integrală a acţiunii, ci este necesar să se producă vătămarea materială care constituie rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. În acest caz, momentul consumării infracţiunii este momentul producerii rezultatului, care este de regulă acelaşi cu momentul terminării acţiunii.

IV.3. Importanţa stabilirii momentului consumării infracţiunii Stabilirea momentului consumării infracţiunii are o relevanţă juridică deosebită din mai multe considerente.

În primul rând, faptele care ajung până în momentul consumării prezintă o periculozitate socială deosebită şi împotriva lor trebuie luate măsuri represive adecvate.

În al doilea rând, infracţiunile consumate parcurg toate fazele unei infracţiuni. La aceste infracţiuni se ia în considerare, din toate fazele pe care le parcurge o activitate infracţională, numai faza ultimă, faza consumării. Celelalte faze, pregătirea, tentativa, pe care le-a parcurs acea activitate se absorb în faza consumării. Chiar dacă, la un moment dat, s-a realizat numai tentativa şi apoi făptuitorul reia şi duce activitatea până în faza consumării, se va socoti tot forma infracţiunii consumate.

În al treilea rând, determinarea momentului consumării infracţiunii, care înseamnă stabilirea datei săvârşirii infracţiunii, prezintă interes practic pentru soluţionarea unor probleme importante în reglementarea raporturilor de drept penal.

Astfel, prescripţia răspunderii penale începe să curgă din momentul consumării infracţiunii şi nu mai devreme. În cazul infracţiunilor calificate, cum consumarea se consideră

119

terminată în momentul în care s-au produs urmări mai grave, prescripţia va începe să curgă din acest moment. Amnistia este legată tot de momentul consumării infracţiunii. Dacă se acordă amnistie pentru infracţiuni săvârşite până la o anumită dată, ea va opera numai pentru infracţiunile consumate până la acea dată. Aceasta înseamnă că nu vor cădea sub incidenţa legii de amnistie infracţiunile care se consumă după acea dată, chiar dacă au fost începute înainte de acea dată. Aplicarea legii penale depinde, de asemenea, de momentul consumării infracţiunii. Dacă o faptă a început sub legea veche dar se consumă sub legea nouă, se va aplica legea nouă.

IV.4. Infracţiunea – fapt epuizat. Noţiune La majoritatea infracţiunilor, momentul consumării este momentul final al producerii rezultatului socialmente periculos. Însă, uneori, la anumite infracţiuni, după momentul consumării faptei apar urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea activităţii infracţionale. Infracţiunea fapt epuizat este o formă derivată, deci atipică a infracţiunii. Ea se caracterizează prin producerea, după momentul consumării faptei, a unor urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea activităţii infracţionale, după ce aceasta a atins momentul consumării. Aceste urmări posterioare momentului consumării continuă să se producă până la un anumit moment ulterior, numit momentul epuizării faptului, dincolo de care nici o evoluţie a rezultatului nu mai este posibilă.

IV.5. Categoriile de infracţiuni susceptibile de forma fapt epuizat Fiind caracteristice unei forme atipice a infracţiunii, astfel de urmări ulterioare nu sunt

posibile decât în cazul anumitor infracţiuni, cum sunt infracţiunile continue, continuate, progresive şi de obicei. La toate aceste categorii de infracţiuni, există pe lângă un moment al consumării, şi un moment al epuizării faptului. a) Infracţiunea continuă ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile continue se caracterizează prin prelungirea în timp a însăşi acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Această prelungire în timp a elementului material are loc şi după atingerea momentului consumării, adică după o oarecare durată a acţiunii sau inacţiunii şi după producerea rezultatului socialmente periculos şi durează până când un act contrar celui iniţial pune capăt stării infracţionale De exemplu, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 Cod penal, se consumă când persoana este lipsită de libertate în mod ilegal şi se epuizează când victima a fost pusă în libertate. b) Infracţiunea continuată ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile continuate se caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, însă în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 al. 2 Cod penal). Infracţiunea, în forma ei tipică, se consumă în momentul consumării primei acţiuni sau inacţiuni, iar săvârşirea celorlalte reprezintă o amplificare atât a activităţii infracţionale, cât şi a rezultatului iniţial. Amplificarea durează până în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, acesta fiind considerat momentul epuizării faptului. c) Infracţiunea progresivă ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile zise progresive se caracterizează, de asemenea, prin producerea de noi urmări, după ce s-a realizat conţinutul unei anumite infracţiuni. Amplificarea progresivă a rezultatului iniţial poate fi atât de însemnată încât să corespundă conţinutului unei infracţiuni mai grave în care se absoarbe faptul iniţial.

120

De exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (prevăzută de art. 183 Cod penal) se săvârşeşte în urma amplificării progresive a unei urmări iniţiale produsă prin loviri sau alte violenţe (art. 180 Cod penal), prin vătămate corporală (art. 181 Cod penal) sau prin vătămare corporală gravă (art. 182 Cod penal). În concluzie, şi în cazul infracţiunilor progresive, există pe lângă momentul consumării, moment care este marcat prin producerea rezultatului iniţial caracteristic unei infracţiuni mai puţin grave, şi un moment al epuizării care marchează încetarea definitivă a agravării. d) Infracţiunea de obicei ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile de obicei se caracterizează prin aceea că elementul material se realizează prin săvârşirea mai multor acte de acelaşi fel. Infracţiunea se consumă după ce actele s-au repetat şi au dat caracterul de obişnuinţă sau îndeletnicire şi se epuizează când activitatea infracţională a încetat. De exemplu, infracţiunea de cerşetorie, prevăzută de art. 326 Cod penal, se consumă când o persoană care are capacitatea de a munci apelează în mod repetat la mila publicului cerând ajutor material şi se epuizează când aceasta încetează activitatea infracţională. Întrucât la categoriile de infracţiuni menţionate, pe lângă momentul consumării, se distinge şi momentul epuizării, toate consecinţele privind aplicarea legii penale în sancţionarea făptuitorilor – la aceste infracţiuni - se raportează la momentul epuizării. Rezumat

Săvârşirea infracţiunii implică din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară în timp şi spaţiu. Această activitate poate consta din una sau mai multe acţiuni, fiecare acţiune putând consta, la rândul său, din unul sau mai multe acte. Săvârşirea infracţiunii poate parcurge deci mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate sunt acele etape pe care le poate parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în momentul producerii urmărilor socialmente periculoase.

Studiul activităţii infracţionale atestă existenţa, în desfăşurarea acesteia, a două perioade pe care le parcurge şi anume o perioadă internă sau psihică, de concepţie şi decizie şi o perioadă externă sau de execuţie a deciziei de a săvârşi infracţiunea.

Întrucât şi aceste faze în care se poate afla activitatea infracţională prezintă pericol social, în literatura juridică şi în legislaţie s-a pus problema incriminării şi sancţionării lor, cât şi necesitatea stabilirii formelor ce le poate avea infracţiunea în raport cu gradul de realizare a laturii obiective şi a periculozităţii sociale.

Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii: - forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de desfăşurare cu

aceeaşi denumire; - forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare în situaţia în care

executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas totuşi fără rezultat; - forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în care, în urma

săvârşirii faptei s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege pentru ca aceasta să întregească latura obiectivă a infracţiunii - această formă corespunde formei tipice în care fapta este prevăzută în textul incriminator;

- forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor însă în ipoteza în care după producerea rezultatului, deci după momentul consumării, datorită prelungirii în timp a faptei însăşi sau agravării ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o altă calificare a faptei.

121

Concluzii: Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 8, aţi dobândit cunoştinţe referitoare la instituţia fazelor de desfăşurare a infracţiunii intenţionate.

LEGISLAŢIE: 1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi completări: - Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005; - Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006; - O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA: Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,

Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);

Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V., Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1972;

Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;

Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All Educaţional S. A., 1997, 2007;

Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006; Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti

Editura UJ, 2004, 2005; Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc. JURISPRUDENŢĂ: Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,

Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).

Culegeri de practica judiciară ADRESE WEB: -www.cdep.ro -www.scj.ro -www.dsclex.ro -www.avocatura.com

Teme de control (conform calendarului disciplinei): Actele pregătitoare: noţiune, modalităţi, condiţiile şi felurile actelor pregătitoare Identificarea modalităţilor tentativei

122

TESTE DE AUTOEVALUARE 1.Există tentativă: a) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite; b) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită modului cum a fost concepută executarea; c) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită lipsei obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se află. 2. In dreptul penal român: a) tentativa se pedepseşte nelimitat, în cazul tuturor infracţiunilor la care aceasta este posibilă; b) tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta; c) tentativa se sancţionează cu aceeaşi pedeapsă care este prevăzută de lege şi pentru infracţiunea consumată. 3. In cazul săvârşirii unei tentative pedepsibile la o infracţiune care prevede pedepse alternative: a) limitele pedepsei pentru tentativă se determină în raport cu pedeapsa cea mai grea prevăzută pentru infracţiunea consumată; b) limitele pedepsei pentru tentativă se determină în raport cu pedeapsa cea mai uşoară prevăzută pentru infracţiunea consumată; c) instanţa trebuie mai întâi să se fixeze asupra uneia dintre pedepsele prevăzute pentru infracţiunea consumată şi apoi să aplice pedeapsa pentru tentativă. 4. Tentativa este proprie: a) atunci când mijloacele folosite de făptuitor pentru săvârşirea infracţiunii sunt apte să producă rezultatul socialmente periculos; b) când producerea rezultatului socialmente periculos nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite; c) când constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se întrerupe iar rezultatul nu se produce. 5. In Codul penal român este incriminată: a) tentativa proprie, întreruptă; b) tentativa relativ improprie, perfectă; c) tentativa terminată, absolut improprie. 6. Tentativa perfectă: a) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce;

123

b) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi o infracţiune, executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu s-a produs; c) este posibilă la infracţiune praeterintenţionate. 7. In dreptul penal român, actele preparatorii în vederea comiterii unei infracţiuni: a) sunt asimilate complicităţii şi pedepsite ca atare; b) sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate; c) sunt posibile şi la infracţiunile din culpă. RĂSPUNSURI: 1. a, c; 2. b; 3. c; 4.a; 5.a,b; 6.b; 7.b;

124

CAPITOLUL IX

CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PRIN ÎNLĂTURAREA VINOVĂŢIEI

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei prin inlaturarea vinovatiei; • Identificarea conditiilor cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei prin

inlaturarea vinovatiei; • Identificarea efectelor juridice;

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei prin inlaturarea vinovatiei;

• Explicarea şi interpretarea conditiilor cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei prin inlaturarea vinovatiei ;

• Reprezentarea concretă a efectelor juridice; Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei prin inlaturarea vinovatiei;

• Discuţii cu specialişti din domeniu. Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

125

I. Legitima apărare Este situaţia în care se află o persoană care săvârşeşte o faptă penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori interesul public. De asemenea, este în legitimă apărare şi persona care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărării proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Art. 44 C. pen. care reglementează legitima apărare a fost modificat prevăzându-se ca se prezuma a fi în stare de legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă încăpere, dependinţă, sau loc împrejmuit ţinând de acestea. I.1.Condiţiile atacului:

- să fie material, direct, imediat şi injust; - să fie îndrepta împotriva unei persoane, a drepturilor acestuia; sau împotriva unui

interes public(obştesc) - să pună în pericol grav valorile social ocrotite. I.2.Condiţiile apărării - să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală; - sa fie precedată de atac; - să fie îndreptată împotriva agresorului; - să fie necesară pentru înlăturarea atacului; - să fie proporţională cu atacul. Depăşirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot legitima apărare când se

întemeiază pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei. Această situaţie este cunoscută sub denumirea de exces justificat şi trebuie îndeplinite condiţiile cu privire la atac şi apărare. Dacă depăşire limitelor legitimii apărări nu se întemeiază pe tulburare sau temere, fapta nu mai este considerată săvârşită în legitimă apărare ci în circumstanţă atenuantă prevăzută de art. 73 lit. a C. pen.. În această situaţie excesul este scuzabil. Efecte juridice

Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este infracţiune pentru că îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei.

Pe cale de consecinţă, fapta săvârşită în legitimă apărare nu atrage răspunderea penală a făptuitorului.

II. Starea de necesitate Este situaţia în care se află persoana care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală pentru sa salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat astfel, viaţa, integritate corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său, ori al altuia sau în interes public(art.45 al.2 C. pen.). II.1.Condiţiile pericolului; - să fie iminent; - pericolul iminent să ameninţe valurile sociale arătate în art. 45 al. 2 C. pen. - să fie inevitabil .

126

II.2.Condiţiile acţiunii de salvare - să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală; - acţiunea de salvare prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului; - prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat; - fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. Art. 45 Al.3 C. pen. prevede că nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Efecte juridice

Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune şi nu atrage răspunderea penală.

III. Constrângerea fizică şi morală III.1. Constrângerea fizică - este presiune pe care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice a unei alte persoane astfel încât, aceasta emite o faptă prevăzută de legea penală, fiind în imposibilitate fizică să acţioneze altfel. Condiţiile constrângerii fizice: - să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane; - constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se putut rezista; - sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Efecte juridice Fapta comisă sub imperiul constrângerii fizice nu constituie infracţiune şi deci, nu atrage răspunderea penală.

III.2. Constrângerea morală - constă în presiune exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav, pentru persona făptuitorului ori a altuia şi sub imperiul cărui cel ameninţat săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. Condiţiile constrângerii morale: - să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri exercitată prin ameninţare; - să existe o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu 8n pericol grav; - pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei pretinse, prevăzută de legea penală.

Efecte juridice

Fapta comisă sub imperiul constrângerii morale nu constituie infracţiune şi nu atrage răspundere penală. IV. Cazul fortuit - este situaţia, starea, împrejurarea în care acţiune sau inacţiunea unei persoane produs un rezultat pe care aceea persoană nu l-a conceput si nici urmărit şi care se datorează unei energii, a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.

127

Specific pentru cazul fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos datorită intervenţiei unei forţe a cărei apariţie nu a putut fi prevăzută şi care produce în fapt acel rezultat. Sursa împrejurărilor fortuite poate fi: -un fenomen al naturii -tehnicizarea activităţii umane -conduită imprudentă al unei persoane -starea maladivă al unei persoane. Condiţiile cazului fortuit: - rezultatul periculos să fie consecinţa intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa si conştiinţa făptuitorului - făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevede intervenţia împrejurării care a produs rezultatul - fapta care a căpătat un caracter socialmente periculos datorata intervenţiei imprevizibile al unei energii străine, să fie prevăzută de legea penală.

Efecte juridice

Fapta comisă în împrejurările arătate nu atrage răspunderea penală. V. Iresponsabilitatea Este starea de incapacitate -psiho-fizică a unei persoane care nu poate să îşi dea seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale, ori nu poate fi stăpână pe ele. Incapacitatea psihică a unei persoane se poate datora unor anomalii care împiedica dezvoltarea facultăţilor psihice, unor maladii neuro psihice, unor tulburări psihice provocate prin intoxicaţii. Pentru a conduce la înlăturarea caracterului penal, al faptei, iresponsabilitate făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să fie totală. Condiţiile stării de iresponsabilitate: - făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectivă şi volitivă cu privire la acţiunile sau inacţiunile sale; - starea de incapacitate psihică să existe în momentul comiterii faptei; - incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mentale sau a altor cauze; - fapta comisă în stare de iresponsabilitate să fie prevăzută de legea penală.

Efecte juridice Iresponsabilitatea este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi deci, şi răspunderea penală. VI. Beţia Reprezintă o stare psiho-fizică anormală a persoanei datorată efectelor pe care le au asupra organismului şi facultăţilor psihice ale persoanei, anumite substanţe excitante ori narcotice, consumate ori introduse în corpul său. Condiţiile stării de beţie: - în momentul comiterii faptei, făptuitorul să se fi găsit în stare de beţie produsă de alcool sau alte substanţe; - starea de beţie în care se găsea făptuitorul să fi accidentală, involuntară, fortuită - starea de beţie să fi fost completă;

128

- fapta comisă în această stare de beţie accidentală şi completă să fie prevăzută de legea penală.

Efecte juridice În momentul comiterii faptei, făptuitorul s-a aflat din cauze independente de voinţa sa,

în imposibilitatea de a şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale şi de a fi stăpân pe ele. Pe cale de consecinţă, fapta fiind comisă fără vinovăţie, nu va atrage răspunderea penală. VII. Minoritate făptuitorului Este stare în care se găseşte făptuitorul care, în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală nu avea împlinită vârsta de 14 ani pentru a răspunde penal. Din dispoziţiile art.99 C. pen. rezultă ca pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă absolut că nu are responsabilitate penală iar cel care are vârsta între 14-16 ani este prezumat relativ că nu are discernământul faptelor sale.

Condiţiile stării de minoritate: - să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală; - la data comiterii faptei, făptuitorul să nu fi împlinit vârsta de 14 ani;

Efecte juridice Fiind comisă fără vinovăţie, fapta respectivă nu atrage răspundere penală.

VIII. Eroarea de fapt Constă în reprezentarea greşită de către cel care săvârşeşte o faptă prevăzută de lege penală în momentul săvârşirii acestei, reprezentare determinată de recunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii. Eroarea de fapt poate privi: - o stare o situaţie, o împrejurare de fapt de care depinde caracterul penal al faptei, caz în care fapta nu are caracter penal; - o circumstanţă agravantă a infracţiunii, situaţie în care este înlăturată această circumstanţă, fapta este considerată infracţiune în varianta tip. Condiţiile erorii de fapt: - să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală - în momentul comiterii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor stări, situaţii,, împrejurări de care depind caracterul penal al faptei. - starea, situaţia, împrejurarea care nu au fost cunoscute să reprezinte un element constitutiv al infracţiunii sau o circumstanţă a acesteia. Dacă starea, situaţia, sau împrejurarea necunoscută de făptuitor reprezintă o circumstanţă agravantă a infracţiunii, eroarea va duce la înlăturarea acesteia, iar făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea tip şi nu pentru forma agravată. Efectele juridice Când eroarea de fapt priveşte un element constitutiv al infracţiunii. Fapta prevăzută de legea penală săvârşită din eroare de fapt cu privire la o stare, imprejurare, care sunt prevazute de lege ca elemente constitutive ale infracţiunii, nu este infracţiune şi nu atrage răspunderea penală. Dacă fapta este încriminată şi când este comisă cu intenţie dar şi când este comisă din culpă, eroarea de fapt va înlătura vinovăţia deci caracterul penal al faptei şi atunci când este comisă din culpă, numai dacă se constată că eroarea nu este ea însăşi rezultatul culpei. Când eroarea de fapt priveşte un element de circumstantiere.

129

Eroarea de fapt înlătură agravarea când poartă asupra unor circumstanţe de agravare ale unei infracţiuni intenţionate, iar când poartă asupra unei circumstanţe agravante ea o infracţiune încriminată şi atunci când este săvârşită din culpă va duce la înlăturarea ei dar dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a stării situaţiei, împrejurării ce constituie circumstanţă de agravare nu este ea însăşi rezultatul culpei. Eroarea de drept nu înlătură caracterul penal al faptei. Legea penală trebuie cunoscută de toţi cetăţenii români care trebuie să îşi conformeze cinduita după regulile impuse de aceasta; fiind unanim admis principiul ca „nu se poate invoca necunoasterea legii”. Concluzii: Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 9, aţi dobândit cunoştinţe referitoare la cauzele care inlatura caracterul penal al faptei prin inlaturarea vinovatiei.

LEGISLAŢIE: 1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi completări: - Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005; - Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006; - O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA: Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,

Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);

Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V., Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1972;

Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;

Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All Educaţional S. A., 1997, 2007;

Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006; Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti

Editura UJ, 2004, 2005; Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc. JURISPRUDENŢĂ: Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,

Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).

130

Culegeri de practica judiciară ADRESE WEB: -www.cdep.ro -www.scj.ro -www.dsclex.ro -www.avocatura.com

Teme de control (conform calendarului disciplinei): Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei: noţiune, condiţiile şi efectele juridice ale acestora

TESTE DE AUTOEVALUARE 1.Fapta savarsita in legitima aparare: a)nu atrage raspunderea penala; b)nu atrage raspunderea civila; c)atrage raspunderea civila in anumite cazuri, cand sunt indeplinite conditiile excesului justificat. 2.Betia este cauza care inlatura caracterul penal al faptei, daca: a)este involuntara si completa; b)este voluntara, simpla, completa; c)este involuntara, incompleta. 3.Inlatura caracterul penal al faptei: a)eroarea de fapt; b)eroarea de drept cu privire la o norma de drept penal; c)eroarea de drept cu privire la o norma extrapenala. 4.Atacul din legitima aparare se poate indrepta: a)numai impotriva victimei care savarseste o fapta penala; b)impotriva altei persoane; c)impotriva unui interes public. RĂSPUNSURI: 1.a,c 2.a; 3.a,c. 4.b,c.

131

CAPITOLUL X SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de sanctiune de drept penal; • Identificarea caracterului si felurile sanctiunii; • Definirea pedepsei; • Identificarea si clasificarea pedepselor;

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de sanctiune de drept penal; • Explicarea şi interpretarea pedepselor; • Reprezentarea concretă a implicaţiilor pedepselor; • Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

capitole. Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului; • Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

132

Sanctiunile de drept penal

Noţiune

Sancţiunea juridică reprezintă măsura pe care o normă de drept o stabileşte drept consecinţă pentru cazul în care dispoziţia normei va fi nesocotită. Acesta reprezintă factorul care imprimă caracter de obligativitate dispoziţiei normei, mijlocul prin care se reintegrează ordinea juridică59. Prin prevederea sancţiunilor în normele penale se realizează prevenţia generală, se atrage atenţia asupra valorilor sociale pentru a căror apărare este interesată societatea. Caracterele sancţiunilor de drept penal: - sunt prevăzute în norme penale şi se aplică sau se iau doar de organele judiciare: - au caracter retributiv, represiv, implică o privaţiune a drepturilor, o suferinţă; - au ca scop prevenirea săvârşirii de noi fapte periculoase atât de cel căruia i se aplică sancţiunea, cât şi prin exemplaritate faţă de ceilalţi indivizi tentaţi să comite fapte prevăzute de legea penală. - sunt necesare pentru apărarea valorilor sociale şi sunt inevitabile atunci când s-a stabilit răspunderea penală a făptuitorului60. Felurile sancţiunilor de drept penal Se cunosc trei categorii de drept penal: pedepsele, măsurile de siguranţă, şi măsurile educative. Pedepsele - sunt sancţiuni penale, îndeplinesc un rol complex de constrângere, de reeducare, de prevenire a săvârşirii a noi infracţiuni. Se aplică ori de câte ori s-a stabilit răspunderea penală a infractorului. Măsurile educative - sunt sancţiuni de drept penal care se iau împotriva minorilor care au săvârşit infracţiuni. Măsurile de siguranţă - sunt sancţiuni de drept penal care se iau împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura o stare de pericol şi a preveni săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală. Sunt cunoscute ca sancţiuni în dreptul penal şi sancţiunile cu caracter administrativ, sancţiunile civile care constau în restituiri şi despăgubiri. Principiile sancţiunilor de drept penal - principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal-presupune că numai prin lege se pot stabili sancţiunile de drept penal. - principiul stabilirii unor sancţiuni compatibile cu conştiinţa juridică şi morală societăţii-presupune că nu se vor admite sancţiuni ce provoacă suferinţe fizice şi care înjosesc persoana umană; - principiul stabilirii unor pedepse revocabile-presupune stabilirea unor pedepse n individualizării sancţiunilor de drept penal-presupune că sancţiunile de drept penal să fie astfel stabilite încât să permită o adaptare a lor în funcţie de gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului. - principiul personalităţii sancţiunilor de drept penal-presupune că sancţiunile de drept penal se stabilesc şi se aplică numai celor care au săvârşit o infracţiune 5 9 -L. Biro, Drept penal, p. gen, Centrul de multiplicare ale Univ. Babeş-Balzai, Cluj, 1971, pag.205 6 0-C. Bulai, Drept penal, P.gen, vol. II, Bucureşti, Ed. All, 1992, pag.8

133

I. Pedepsele I.1.Noţiune Art. 52 C. pen. prevede că” Pedeapsa este o măsură de constrângere şi nu mijloc de

reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.” I.2.Trăsăturile specifice pedepsei: - este o măsură de constrângere; - este un mijloc de reeducare; - este prevăzută de lege; - este aplicată numai de instanţele judecătoreşti; - se aplică infractorului, are caracter personal; - se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. I.3.Scopul pedepsei Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni este: - specială - pentru cel căruia i se aplică o pedeapsă; - generală - pentru ceilalţi membrii ai societăţii în scopul conformării conduitei exigenţelor legii penale. Prevenţia generală şi specială constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este determinat de aplicarea concretă a pedepsei pentru săvârşirea de infracţiuni. Scopul mediat al pedepsei este tot prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi se realizează prin încriminarea unor fapte periculoase şi prevederea pedepselor corespunzătoare. Funcţiile pedepsei Funcţiile pedepsei reprezintă mijloace de realizare a scopului acesteia. Pedeapsa îndeplineşte următoarele funcţii: - de constrângere; - de reeducare; - de exemplaritate; - de eliminare; I.4.Clasificarea pedepselor: 1. După rolul şi importanţa pedepsei:

- pedepse principale-sunt de sine stătătoare, cu rol principal în sancţionarea infractorului; - pedepse complimentare-sunt pedepse care se aplică, pe lângă cele principale, având rolul de a complini represiunea;

- pedepse accesorii-sunt un accesoriu al pedepsei principale, decurg din acestea. 2. După obiectul asupra căruia poartă sancţiunea: - pedepse privative de viaţă; - pedepse corporale;

134

- pedepse privative de libertate; - pedepse privative sau restrictive de drepturi; - pedepse morale; - pedepse pecuniare. 3.După gradul de determinare prin lege: - pedepse determinate - este prevăzută atât natura, cât şi cuantumul lor; - pedepse nedeterminate - nu este prevăzută în lege decât natura acestora, nu şi cuantumul.

II.Pedepsele principale Noţiune Pedepsele principale sunt acele pedepse care au rolul important în sancţionarea

infractorului, sunt prevăzute de lege pentru orice infracţiune, se pot aplica singure sau însoţite de alte pedepse complimentare sau de alte sancţiuni de drept penal. Felurile pedepselor principale - detenţiunea pe viaţă; - închisoarea de la 15 zile la 30 ani; - amenda de la 100 lei la 50.000 lei. II.1.Detenţiunea pe viaţă

Detenţiunea pe viaţă reprezintă cea mai gravă, severă pedeapsă, constând în privarea de libertate a condamnatului pentru restul vieţii lui. Această pedeapsă este prevăzută pentru infracţiunile deosebit de grave, pentru marea majoritate a acesteia fiind prevăzută alternativ şi pedeapsa închisorii de până la 25 ani. Astfel, instanţele de judecată au posibilitatea de a aplica pedeapsa deţinutului pe viaţă doar în cazuri extreme. Pedeapsa detenţiei pe viaţă este mică doar în cazul infracţiunilor de genocid şi de tratamente neomenoase ambele săvârşite pe /în timp de război.

Chiar dacă pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută pentru infracţiunea săvârşită nu va putea fi aplicată în următoarele situaţii: - la pronunţarea hotărârii de condamnare infractorul împlineşte vârsta de 60 de ani, caz în care se va aplica pedeapsa închisorii de 25 de ani; - dacă infractorul este minor, caz în care se va aplica pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani. II.2.Închisoarea

Închisoarea este o pedeapsă principală privată de libertate care constă în lipsirea condamnatului de libertate, prin plasarea acestui într-un mediu închis unde este supus unui regim de viaţă şi de muncă impus. Pedeapsa închisorii este adaptabilă, reversibilă şi reparabilă, limitele generale ale acesteia fiind de la 15 zile la 30 ani.

135

Regimul executării pedepsei închisorii este întemeiat pe obligaţia condamnatului de a presta o muncă utilă cu scop educativ şi preventiv. Obligaţia de a munci revine doar condamnaţilor apţi pentru aceasta. Nu au această obligaţie condamnaţii serbaţi care au împlinit vârsta de 60 ani şi nici condamnatele femei care au împlinit vârsta de 55 ani, decât dacă solicită expres acest fapt şi dacă există avizul medicului pentru acesta. Regimul de deţinere sau de executare a pedepsei cu închisoarea are loc în locuri de destinaţie specială numite penitenciare. Regimul de executare este cel al deţinerii în comun. Condamnaţii sunt separaţi după: sex, natura infracţiunii săvârşite, durata pedepsei, starea de recidivă, în funcţie de receptivitatea acestora la activităţile de reeducare. Regimul de muncă se desfăşoară cu respectarea normelor de protecţie a muncii şi a celor ce privesc concediul de maternitate.

Durata zilei de muncă nu poate depăşi 12 ore iar folosirea condamnaţilor la muncă se face potrivit calificării profesionale a acestora. Munca prestată de condamnaţi este renumerată, cu excepţia celei cu caracter gospodăresc pentru locul de deţinere. Retribuţia muncii prestate de condamnaţi se face potrivit normelor aflate în vigoare, aceasta revenindu-le 10% din totalul veniturilor realizate, iar restul se face venit la sta. Din retribuţia ce revine condamnatului 1/3 poate fi folosită în timpul executării pedepsei, iar restul de 2/3 i se va înmâna la eliberare din penitenciar.

II.3.Amenda Amenda este pedeapsa principală pecuniară care constă în suma de bani pe care

infractorul este condamnat să o plătească în contul statului. Ca sancţiune penală amenda se trece în cazierul judiciar şi constituie antecedent penal. Este prevăzută de obicei pentru sancţionarea infracţiunilor cu grad de pericol social redus. Ori de câte ori legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amenda, fără ai arăta limitele, minimul special al acestuia este de 150 lei, iar maximul de 10.000 lei. Când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult 1 an, minimul special al amenzii este de 300 lei şi maximul special de 15000 lei, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30.000 lei . III.Pedepsele complimentare Pedepsele complimentare au rolul de a completa represiunea instituită prin pedeapsa principală, sunt aplicate numai pe lângă o pedeapsă principală. După obiectul asupra cărora poartă, pedepsele complimentare sunt de două feluri: -interzicerea unor drepturi -degradarea militară Interzicerea unor drepturi este pedeapsa complimentară ce constă în interzicerea pe o perioadă de timp a exerciţiului unor drepturi ale condamnatului. Se pot interzice pe o perioadă cuprinsă între unu şi 10 ani a unuia sau mai multor drepturi, după cum urmează: - dreptul de a alge şi de a fi ales în organele puterii de sta şi în funcţii elective de stat sau publice; - dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat;

136

- dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; - drepturile părinteşti; - dreptul de a fi tutore sau curator. Pedeapsa complimentară se aplică numai pe lângă pedeapsa închisorii de cel puţin doi ani. Aplicarea acesteia este obligatorie dacă pedeapsa principală este închisoarea de cel puţin doi ani, ori de câte ori este prevăzută de legea penală. Facultativ se aplică pedeapsa complimentară dacă pedeapsa principală a închisorii este de 2 ani iar instanţa de judecată apreciază că este necesar aplicarea acesteia (chiar dacă nu este prevăzută pentru infracţiunea săvârşită), în funcţie de împrejurările concrete. Pedeapsa complimentară se execută după executarea pedepsei principale, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei. Degradarea militară este pedeapsa complimentară ce constă în pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniforma. Se aplică doar condamnaţilor care au calitatea de militari sau rezervişti. Degradarea militară se deosebeşte de interzicerea unor drepturi prin faptul că gradul militar şi dreptul de a purta uniforma sunt pierdute pentru totdeauna. Aplicarea degradării militare este obligatorie în cazul infracţiunilor care au atras aplicarea pedepsei cu închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţia pe viaţă şi facultativă când pedeapsa aplicată este închisoarea de cel puţin 5 ani şi cel mult 10 ani fiind pronunţată de insistenţa de judecată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. Degradarea militară se execută după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

IV.Pedepsele accesorii Noţiune

Pedepsele accesorii sunt secundare pedepselor principale, şi constau în interzicerea tuturor drepturilor ce fac obiectul pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi, pe durata executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 şi fără a fi nevoie de îndeplinirea vreunei condiţii pentru că aceste drepturi nu pot fi exercitate în timpul executării unei pedepse principale privativă de libertate. Executarea pedepsei accesorii se face în intervalul de timp cuprins între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi momentul stingerii condamnării. Această perioadă poate avea şi o durată mai mică atunci când condamnatul a fost deţinut preventiv. Executarea pedepsei accesorii durează până la executarea pedepsei sau stingerea executării acesteia, deci şi în timpul liberării condiţionate a executării pedepsei la locul de muncă. În cazul prescripţiei executării pedepsei închisorii, pedeapsa accesorie are durata termenului de prescripţie61. 6 1 -C. Mitrache, op. cit, pag.202 şi urm; I. Fodor, Explicaţii teoretice ale codului penal, p. generală, vol. II, Ed. Academiei , Bucureşti, 1970, pag. 25 şi urm.

137

V.Măsurile educative

Noţiune

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal, speciale pentru minori, care au ca scop asigurarea educării şi reeducării acesteia prin instruire şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale.

În dreptul penal român măsurile educative sunt consecinţe ale răspunderii penale şi se iau numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune. Sistemul consacrat de codul penal român este unul mixt care cuprinde atât pedepse, cât şi masuri educative.

Măsurile educative care se pot lua faţă de infractorii minori sunt următoarele: 1. Mustrarea - prevăzută de art.102 C. pen. şi constă în dojenirea minorului

sfătuindu-l totodată să aibă o conduită bună în viitor. 2. Libertatea supravegheată - prevăzută de art. 103 C. pen., constă în lăsarea

minorului pe timp de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredinţată părinţilor minorului, celui care l-a înfiat, ori tutorelui, iar dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, aceasta poate fi încredinţată , tot pe timp de un an, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate, la cererea sa ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

Minorului în cauză i se poate impune respectarea unor obligaţii, iar dacă acesta se sustrage de la supraveghere sau săvârşeşte o altă infracţiune, se poate dispune revocarea libertăţii supravegheate şi internarea minorului într-un centru de reeducare ori aplicarea unei pedepse.

3. Internarea într-un centru de reeducare - prevăzut de art 104. C. pen., constă în internare4a infractorului minor într-un centru de reeducare, în scopul reeducării, asigurându-i-se posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.

Măsura se poate lua pe o perioadă nedeterminată şi poate dura până la împlinirea vârstei majoratului iar dacă internarea este necesară pentru realizarea scopului acesteia, se poate prelungii după împlinirea vârstei de 18 ani, pe o perioadă de cel mult 2 ani. După trecerea a cel puţin un an de la data internării se poate dispune liberarea minorilor, înainte de a deveni majori, dacă dau dovezi terminare de îndreptare.

4. Internarea într-un institut medical - educativ - prevăzut de art.105 C. pen., constă în internarea minorului care din cauza stării fizice ori psihice are nevoie de un tratament medical şi regim special de educaţie. Măsura durează până la vârsta de, 18 ani şi poate fi revocată dacă starea pisihoco-fizică ce a determinat luarea acesteia a încetat înainte de împlinirea acestei vârste62.

VI.Măsurile de siguranţă

Noţiune Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care se iau de instanţa de judecată împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală63. 6 2 -Ana Călin şa -Drept penal general, vol II, Ed a 2-a revizuită, Ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2004, pag. 145 şi urm. 6 3 -I. Oancea -Drept penal, p. gen, Ed. Did. şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 346, C. Mitrache, op. cit, pag.227

138

Condiţiile generale în care se pot lua măsurile de siguranţă - făptuitorul să fi comis o faptă prevăzută de legea penală - prin comiterea faptei să fi dat în vileag o stare de pericol a făptuitorului care poate constitui în viitor sursa săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală - combaterea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea de pedepse, ci prin luarea unei măsuri de siguranţă. 1. Obligarea de tratament medical - este o măsură de siguranţă care constă în obligarea făptuitorului care din cauza intoxicării prin alcool, stupefiante, ori alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, de a se prezenta în mod regulat la tratament medical, până însănătoşire. Măsura de siguranţă a obligării la tratamentul medical se poate lua dacă se apreciază că pericolul făptuitorului poate fi înlăturat prin aceasta, indiferent dacă făptuitorul poate fi înlăturat prin aceasta, indiferent dacă făptuitorului i se aplică sau nu o pedeapsă. Condiţii: a)această măsură se ia împotriva unei fapte, persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală, indiferent de faptul că este sau nu calificată ulterior drept infracţiune. b)făptuitorul să prezinte pericol social datorită stării de intoxicare sau unei boli, c)să se aprecieze că prin obligarea la tratamentul medical starea făptuitorului va înceta. Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, durează atât cât durează şi cauza care a determinata luarea acesteia, în caz contrar putând fi revocată. 2. Internarea medicală - este măsura de siguranţă care constă în internarea făptuitorului, care este bolnav mintal sau toxicoman şi care se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, într-o instituţie medicală de specialitate, până la însănătoşire. Condiţii:

a) Se poate lua numai împotriva făptuitorului, respectiv a unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală;

b) Făptuitorul să fie bolnav mintal ori toxicoman şi prezintă pericol pentru societate; c) Se dispune luarea acestei măsuri doar dacă se apreciază că stare de pericol social a

făptuitorului poate fi astfel înlăturată. Măsura de siguranţă a internării medicale se i-a pe durată nederminată şi poate dura până

la însănătoşirea făptuitorului. 3. Interzicerea unei funcţii sau profesii – este măsura de siguranţă ce se poate lua faţă de făptuitorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii, pentru a împiedica săvârşirea altor asemenea fapte în viitor. Pentru a dispune această măsură de siguranţă nu are importanţă dacă s-a aplicat sau nu o pedeapsă ori o altă măsură de siguranţă.

Condiţii: a) această măsură de siguranţă se poate lua doar faţă de persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

b) fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârşită în exercitarea funcţiei, profesii, meseriei sau ocupaţiei făptuitorului; c) săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii ori altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unor funcţii sau exercitarea unei profesii, meserii sau ocupaţii; d) existenţa cauzelor care-l fac impropriu pentru ocupare unei funcţii ori exercitarea unei profesii, meserii sau ocupaţii să creeze o stare de pericol social;

139

e) să se aprecieze că înlăturarea stării de pericol şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni posibile prin luarea acestei măsuri de siguranţă. Ca orice măsură de siguranţă durează atât cât durează şi starea de inaptitudine a a făptuitorului iar încetarea acestei cauze poate conduce la revocarea măsurii. 4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi –este măsura de siguranţă care constă în interzicerea condamnatului de a se afla o anumită perioadă de timp în localitatea sau localităţile stabilite prin hotărârea de condamnare. Condiţii: a) se poate lua numai împotriva unei persoane care a săvârşit o infracţiune b) infractorul să fi fost condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin un an; c) infractorul să fi suferit anterior o condamnare cu excepţia cazului în care pedeapsa închisorii pentru infracţiune anterioară este mai mare de 5 ani. Art.116 al 4 C. pen.. dispune ca măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite lo9calităţi se poate lua oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul acesteia, dacă infractorul a săvârşit o infracţiune de furt, tâlhării, speculă, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie, viol sau perversiune sexuală. d) să se aprecieze că prezenţa infractorului în localitatea în care a săvârşit infracţiunea ori în alte localităţi prezintă pericol grav pentru societate. Această măsură de siguranţă se poate dispune pe o durată cuprinsă între 1 şi 5 ani şi se poate prelungi fără să depăşească perioada iniţială. 5. Expulzarea - este măsura de siguranţă ce constă în scoaterea în afara teritoriului ţării a cetăţeanului străin ori a persoanei fără cetăţenie acre nu domiciliază în România, dacă a săvârşit o infracţiune şi se apreciază că rămânerea acesteia pe teritoriul României prezintă pericol social. Condiţii a) se poate lua împotriva infractorului care este cetăţean străin ori nu are cetăţenie care nu domiciliază în România; b) să se fi săvârşit o infracţiune căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile penale Române în vigoare; c) să se aprecieze că prezenţa infractorului pe teritoriul României este periculoasă; d) nu se poate lua dacă există temerea că persoana care va fi expulzată va fi supusă torturii în statul în care urmează a fio expulzată. Această măsură de siguranţă se poate lua pe o perioada nedeterminată de timp şi poate fi revocată. 6. Confiscare specială - măsura de siguranţă ce constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea statului a unor bunuri ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, bunuri a căror deţinere prezintă pericol săvârşirii unor noi fapte ilicite. Condiţii:

a) se dispune doar faţă de persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) se dispune doar în privinţa bunurilor care au legătură cu săvârşirea faptei sau a căror

deţinere este contrară legii; c) să se aprecieze că prin luarea acestei măsuri de siguranţă este înlăturat pericolul social. Categorii de lucru supuse confiscării speciale: - lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală; - lucruri care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului; - lucruri care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractori; - lucruri dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

140

- lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale64. 7. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată-este măsura de siguranţă ce constă în interzicerea directă împotriva unei persoane condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru săvârşirea nor fapte prevăzute de legea penală cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice săvârşite asupra membrilor familiei, de a reveni în locuinţa acestora, dacă se apreciază că prezintă pericol social.

Această măsură poate fi dispusă pe o perioadă de cel puţin doi ani însă pateu fi şi revocată dacă temerile care au determinat adaptarea acesteia au încetat. Condiţii: a) persona faţă de care de dispune măsura să fi fost condamnată la pedeapsa închisorii de ce puţin un an închisoare. b) condamnarea suferită să fi fost pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice; c) săvârşirea actelor de violenţă să privească membrii familiei; d) să se aprecieze că prezenţa persoanei respective în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi, membri ai familiei65.

Concluzii: Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 10, aţi dobândit

cunoştinţe cu privire la sanctiunile de drept penal. Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE: 1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi completări: - Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005; - Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006; - O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA: Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,

Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);

Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V., Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1972;

Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;

Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All Educaţional S. A., 1997, 2007;

6 4 -C. Mitrache, op. cit, pag.228-237 6 5 -Ana Călin, op. cit, pag. 179-181

141

Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006; Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti

Editura UJ, 2004, 2005; Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc. JURISPRUDENŢĂ: Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,

Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).

Culegeri de practica judiciară ADRESE WEB: -www.cdep.ro -www.scj.ro -www.dsclex.ro -www.avocatura.com

Teme de control(conform calendarului disciplinei): Definiţia sanctiunilor de drept penal şi importanta acesteia Pedepsele si calsificarea lor;

TESTE DE AUTOEVALUARE 1.Pedeapsa a)este o masura de constrangere; b)este un mijloc de reeducare a condamnatului; c)se aplica numai de instantele judecatoresti; 2.Sunt sanctiuni de drept penal: a)pedepsele; b)masurile educative; c)masurile de siguranta; 3.Scopul pedepsei consta in: a)reeducarea condamnatului; b)prevenirea savarsirii de noi infractiuni; c)formarea unei atitudinicorecte a infractorului fata de munca, fata de ordinea de drept si

fata de regulile de convietuire sociala;

RĂSPUNSURI:

1.a,b,c; 2a,b,c; 3.b:

142

DREPT PENAL PARTEA SPECIALĂ

INFRACTIUNI DE SERVICIU SAU IN LEGATURA CU SREVICIUL

Obiectivele specifice capitolului:

• Notiune si definirea infractiunilor de serviciu sau in legatura cu serviciul; • Identificarea subiectilor infractiunilor; • Identificarea laturii obiective si subiective; • Sanctionarea infractiunilor de serviciu sau in legatura cu serviciul ;

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată infractiunilor de serviciu sau in legatura cu serviciul;

• Reprezentarea concretă a infractiunilor de serviciu sau in legatura cu serviciul; • Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

capitole. Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului; • Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

143

INFRACTIUNI DE SERVICIU SAU IN LEGATURA CU SREVICIUL

I. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C. pen.):

I.1. Conţinutul legal: “Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţǎ, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzeazǎ o vǎtǎmare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”

I.2. Condiţii preexistente: 2A. Obiectul infracţiunii:

- obiectul juridic special - este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la asigurarea bunului mers al unitǎţilor prevǎzute în art. 145 ori a altor persoane juridice, la buna desfǎşurare şi realizare a activitǎţii de srviciu, care implicǎ executatrea îndatoririlor de serviciu în mod cinstit şi corect.

- obiect material – de regulǎ nu existǎ; însǎ când interesele legale se referǎ la un bun, la un înscris, obiectul material va fi reprezentat de acel bun sau înscris.

2B. Subiecţii infracţiunii:

- subiectul activ – acesta este calificat – fiind un funcţionar public sau funcţionar. Aceste noţiuni sunt definite în art. 147 C. pen. Cfm. art. 147, funcţionar poate fi orice salariat în serviciul altei persoane juridice, chiar şi una privatǎ. Pentru a cǎpǎta calitatea de “alt salariat” şi implicit de funcţionar în sensul art. 147 alin. 2, trebuie sǎ existe un contract individual de muncǎ între acea persoanǎ fizicǎ şi persoana juridicǎ. Calitatea de funcţionar sau de funcţionar public trebuie sǎ existe în momentul sǎvârşirii faptei, iar în cazul coautoratului, toţi coautorii trebuie sǎ aibǎ aceastǎ calitate. Pot comite aceastǎ infracţiune în coautorat membrii unei comisii de examen pentru ocuparea unui post într-o anumitǎ instituţie, care în mod abuziv priveazǎ o persoanǎ de dreptul de a ocupa acel post, cu toate cǎ din punct de vedere legal şi al cunoştinţelor îndeplinea toate condiţiile. Instigarea şi complicitatea sunt posibile fǎrǎ îndeplinirea vreunei condiţii.

- subiectul pasiv – general - este reprezentat de stat ca titular al valorii sociale care este bunul mers al activitǎţii organelor şi instituţiilor publice sau a altor persoane juridice de interes public.

- secundar – este persoana fizicǎ cǎreia i s-a adus o vǎtǎmare intereselor legale prin fapta abuzivǎ a subiectului activ.

144

I.3. Conţinutul constitutiv: 3A. Latura obiectivǎ:

- elementul material - se realizeazǎ printr-o acţiune dar şi printr-o inacţiune, respectiv îndeplinirea unui act defectuos sau neîndeplinirea unui asemenea act.

- urmarea imediatǎ - constǎ într-o vǎtǎmare a intereselor legale ale unei persoane.

3B. Latura subiectivǎ:

- forma de vinovǎţie - intenţia directǎ. Mobilul şi scopul nu reprezintǎ importanţǎ, dar ele trebuie avute în vedere la individualizarea pedepsei.

I.4. Forme. Sancţiuni. Forme:

1. actele preparatorii – nu se pedepsesc;

2. tentativa – nu se pedepseşte;

3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care s-a produs urmarea prevǎzutǎ de lege.

Sancţiuni:

- închisoare de la 6 luni la 3 ani.

II.Abuzul în serviciu prin îngrǎdirea unor drepturi

(art. 247 C. pen.)

II.1. Conţinutul legal: “Îngrǎdirea, de cǎtre un funcţionar public, a folosinţei sau exerciţiului drepturilor

vreunui cetǎţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingere, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/ SIDA, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

II.2. Condiţii preexistente:

2A. Obiectul infracţiunii:

- obiectul juridic special - este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la apǎrarea şi garantarea intereselor legale ale cetǎţenilor, în ceea ce priveşte egalitatea în drepturi fǎrǎ nici o discriminare împotriva faptelor abuzive ale funcţionarilor publici sau altor funcţionari.

- obiect material – de regulǎ nu existǎ; însǎ când interesele legale se referǎ la modificarea unui act de stare civilǎ sau a altui act public, obiectul material va fi reprezentat de acel act.

145

2B. Subiecţii infracţiunii:

- subiectul activ – acesta este calificat – fiind un funcţionar public sau funcţionar. Aceste noţiuni sunt definite în art. 147 C. pen. Cfm. art. 147, funcţionar poate fi orice salariat în serviciul altei persoane juridice, chiar şi una privatǎ. Pentru a cǎpǎta calitatea de “alt salariat” şi implicit de funcţionar în sensul art. 147 alin. 2, trebuie sǎ existe un contract individual de muncǎ între acea persoanǎ fizicǎ şi persoana juridicǎ. Calitatea de funcţionar sau de funcţionar public trebuie sǎ existe în momentul sǎvârşirii faptei, iar în cazul coautoratului, toţi coautorii trebuie sǎ aibǎ aceastǎ calitate. Instigarea şi complicitatea sunt posibile fǎrǎ îndeplinirea vreunei condiţii.

- subiectul pasiv – principal - este reprezentat de stat ca titular al valorii sociale care este bunul mers al activitǎţii organelor şi instituţiilor publice sau a altor persoane juridice de interes public.

- secundar – este cetǎţeanul cǎruia i s-a îngrǎdit folosirea sau exerciţiul drepturilor pe temei de naţionalitate, religie, rasǎ sau sex. De ex. i se refuzǎ dreptul unei persoane de sex feminin sǎ ocupe o funcţie de conducere cu toate cǎ îndeplinea toate condiţiile impuse de lege.

II.3. Conţinutul constitutiv:

3A. Latura obiectivǎ: - elementul material - se realizeazǎ în douǎ modalitǎţi;

prin îngrǎdirea folosinţei sau exerciţiunui drepturilor vreunui cetǎţean. Aceasta se poate realiza prin acte comisive dar şi omisive – concedierea unei persoane pe motiv de religie

prin crearea pentru o persoanǎ a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasǎ, sex sau religie. Fapta, în ambele modalitǎţi, trebuie sǎ se sǎvârşeascǎ de un funcţionar în cadrul atribuţiilor de serviciu.

- urmarea imediatǎ - constǎ în lezarea drepturilor unui cetǎţean prin sǎvârşirea elementului material al infracţiunii.

- legǎtura de cauzalitate – trebuie sǎ se demonstreze cǎ fapta abuzivǎ a unui funcţionar public a avut drept urnare punerea unei persoane în imposibilitatea de a-şi exercita sau folosi un drept sau a creat pentru aceasta o situaţie de inferioritate.

3B. Latura subiectivǎ:

- forma de vinovǎţie - intenţia directǎ. La baza sǎvârşirii acestei fapte poate sta un anumit mobil: ( ura de rasǎ, sex sau religie, etc.). Stabirirea mobilului reprezintǎ şi o cerinţǎ esenţialǎ pentru existenţa laturii subiective.

II.4. Forme. Sancţiuni.

Forme:

1. actele preparatorii – nu se pedepsesc;

2. tentativa – nu se pedepseşte;

3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care s-a produs urmarea prevǎzutǎ de lege.

Sancţiuni: închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

146

III Abuzul în serviciu contra intereselor publice (art. 248 C. pen.)

III.1. Conţinutul legal: “Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţǎ, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzeazǎ o tulburare însemnatǎ bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori a unei alte unitǎţi din cele la care se referǎ art. 145 sau o pagubǎ patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

III.2. Condiţii preexistente:

2A. Obiectul infracţiunii:

- obiectul juridic special - este reprezentat de acele relaţii sociale a cǎror naştere, normalǎ desfǎşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fǎrǎ îndeplinirea cu corectitudine a îndatoririlor de serviciu de cǎtre funcţionarii publici sau alţi funcţionari. Obiectul juridic specific mai este reprezentat şi de relaţiile sociale referitoare la patrimoniul public.

- obiect material – de regulǎ nu existǎ; dacǎ în anumite situaţii neîndeplinirea cu ştiinţǎ sau îndeplinirea în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu vizeazǎ în mod direct un bun, atunci acel bun devine obiect material al infracţiunii - de ex. subiectul activ nu predǎ bemeficiarilui anumite bunuri, deşi era obligat sǎ facǎ acest lucru în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

2B. Subiecţii infracţiunii:

- subiectul activ – acesta este calificat – fiind un funcţionar public sau funcţionar. Aceste noţiuni sunt definite în art. 147 C. pen. Cfm. art. 147, funcţionar poate fi orice salariat în serviciul altei persoane juridice, chiar şi una privatǎ. Calitatea de funcţionar sau de funcţionar public trebuie sǎ existe în momentul sǎvârşirii faptei, iar în cazul coautoratului, toţi coautorii trebuie sǎ aibǎ aceastǎ calitate. De ex. sǎvârşeşte aceastǎ infracţiune conducǎtorul auto angajat al unei societǎţi de stat care face transporturi clandestine cu maşina unitǎţii. Instigarea şi complicitatea sunt posibile fǎrǎ îndeplinirea vreunei condiţii.

- subiectul pasiv - poate fi o autoritate publicǎ, un organ sau o instituţie de stat sau o unitate din cele prevǎzute în art. 145 C. pen. care a fost prejudiciatǎ prin comitarea infracţiunii, adicǎ i-a fost cauzatǎ o tulburare însemnatǎ a activitǎţii sau i-a fost produsǎ o pagubǎ patrimoniului.

III.3. Conţinutul constitutiv:

3A. Latura obiectivǎ:

- elementul material - se realizeazǎ atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune: îndeplinirea unui act defectuos sau neîndeplinirea unui asemenea act. De ex. fapta unui angajat, vǎnzǎtor la o unitate de stat, care a vândut mǎrfuri pe credit, acest lucru nefiind

147

permis sau fapta unui tractorist care a folosit tractorul unitǎţii ptr. efectuarea unor transporturi în folosul unor cetǎţeni în schimbul unor sume de bani.

- urmarea imediatǎ – constǎ într-o tulburare însemnatǎ bunului mers al unui organ sau instituţii de stat sau o pagubǎ patrimoniului acesteia. Cfm. art. 248 nu orice tulburare realizeazǎ conţinulul infracţiunii, ci aceasta trebuie sǎ fie una însemnatǎ, adicǎ o tulburare de o anumitǎ proporţie şi gravitate. Acest caracter se apreciazǎ de cǎtre instanţa de judecatǎ. A doua urmare constǎ în producerea unei pagube unui organ sau instituţii de stat.

3B. Latura subiectivǎ:

- forma de vinovǎţie - intenţia directǎ dar şi indirectǎ.

III.4. Forme. Sancţiuni. Forme:

1. actele preparatorii – nu se pedepsesc;

2. tentativa – nu se pedepseşte;

3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care ca urmare a faptei abuzive a funcţionarului public, se produce una din urmǎrile prevǎzute de lage. Fapta se poate comite şi în formǎ continuatǎ.

Sancţiuni: închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

IV Abuzul în serviciu în formǎ calificatǎ (art. 248¹ C. pen.)

IV.1. Conţinutul legal: “Dacǎ faptele prevǎzute în art. 246, 247 şi 248 au avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.”

IV.2. Condiţii preexistente: 2A. Obiectul infracţiunii:

- obiectul juridic special - este reprezentat de acele relaţii sociale a cǎror naştere, normalǎ desfǎşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fǎrǎ îndeplinirea cu corectitudine a îndatoririlor de serviciu de cǎtre funcţionarii publici sau alţi funcţionari. Obiectul juridic specific mai este reprezentat şi de relaţiile sociale referitoare la patrimoniul public.

- obiectul material – de regulǎ nu existǎ; dacǎ în anumite situaţii neîndeplinirea cu ştiinţǎ sau îndeplinirea în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu vizeazǎ în mod direct un bun, atunci acel bun devine obiect material al infracţiunii.

2B. Subiecţii infracţiunii:

148

- subiectul activ – acesta este calificat – fiind un funcţionar public sau funcţionar. Aceste noţiuni sunt definite în art. 147 C. pen. Cfm. art. 147, funcţionar poate fi orice salariat în serviciul altei persoane juridice, chiar şi una privatǎ. Calitatea de funcţionar sau de funcţionar public trebuie sǎ existe în momentul sǎvârşirii faptei, iar în cazul coautoratului, toţi coautorii trebuie sǎ aibǎ aceastǎ calitate.

- subiectul pasiv - poate fi o autoritate publicǎ, un organ sau o instituţie de stat sau o unitate din cele prevǎzute în art. 145 C.pen. care a fost prejudiciatǎ prin comitarea infracţiunii, adicǎ i-a fost cauzatǎ o tulburare însemnatǎ a activitǎţii sau i-a fost produsǎ o pagubǎ patrimoniului.

IV.3. Conţinutul constitutiv: 3A. Latura obiectivǎ:

- elementul material - se realizeazǎ atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune întocmai ca în cazul art. 246, 247 şi art. 248 C.pen.

- urmarea imediatǎ – constǎ în producerea unor consecinţe deosebit de grave care reprezintǎ consecinţa agravǎrii urmǎrii immediate corespunzǎtoare uneia din infracţiunile prevǎzute în art. 248¹ C.pen. Potrivit art. 146 C.pen. prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubǎ materialǎ mai mare de 2.000.000.000 de lei sau o perturbare deosebit de gravǎ cauzatǎ unei autoritǎţi publice sau oricǎreia dintra unitǎţile la care se referǎ art. 145 C.pen. Perturbarea deosebit de gravǎ se mai referǎ la însǎşi existenţa persoanelor juridice, care poate fi ameninţatǎ prin producerea unor asemene urmǎri.

3B. Latura subiectivǎ:

- forma de vinovǎţie - intenţia directǎ dar şi indirectǎ. Mobilul şi scopul nu reprezintǎ cerinţe ale laturii subiective dar vor fi avute în vedere la stabilirea pedepsei.

IV.4. Forme. Sancţiuni.

Forme:

1. actele preparatorii – nu se pedepsesc;

2. tentativa – nu se pedepseşte;

3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care a fost realizat în întregime elementul material şi s-au produs urmǎrile cerute de lege.

Sancţiuni: închisoarea de la 5 la 15 ani.

149

V NEGLIJENŢA ÎN SERVICIU (art. 249 C. pen.)

V.1. Conţinutul legal:

“Încǎlcarea din culpǎ, de cǎtre un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasǎ, dacǎ s-a cauzat o tulburare însemnatǎ bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori a unei alte unitǎţi din cele la care se referǎ art. 145 sau o pagubǎ patrimoniului acesteia ori o vǎtǎmare importantǎ intereselor legale ale unei persoane, de pedepseşte cu închisoare de la o lunǎ la 2 ani sau cu amendǎ.

Fapta prevǎzutǎ în alin. 1, dacǎ a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.”

V.2. Condiţii preexistente: 2A. Obiectul infracţiunii:

- obiectul juridic special - este reprezentat de acele relaţii sociale referitoare la asigurarea respectǎrii de cǎtre funcţionarii publici sau funcţionari a obligaţie de a îndeplini în mod corect atribuţiile ce le revin pentru a nu vǎtǎma interesele publice ori interesele legale ale persoanelor fizice.

- obiectul material – de regulǎ nu existǎ; dacǎ în anumite situaţii acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii s-a exercitat asupra unui lucru, în astfel de situaţii va exista un obiect material ; de ex. redactatrea defectuoasǎ a unui înscris. Obiectul material al infracţiunii poate fi şi corpul unei persoane în situaţia în care, ca urmare a încǎlcǎrii din culpǎ a îndatoririlor de serviciu de cǎtre un funcţionar public sunt vǎtǎmate interesele legale ale unei persoane, în sensul cǎ i se produce efectiv o vǎtǎmare acestei persoane ; de ex. fapta medicului care nu a luat toate mǎsurile pentru desfǎşurarea în bune condiţii a unei operaţii de vaccinare, din care cauzǎ s-a produs uciderea din culpǎ a unei persoane de cǎtre agentul sanitar. În acest caz madicul va rǎspunde pentru neglijenţǎ în serviciu, iar agentul sanitar pentru ucidere din culpǎ.

2B. Subiecţii infracţiunii:

- subiectul activ – acesta este calificat – fiind un funcţionar public sau funcţionar. Aceste noţiuni sunt definite în art. 147 C. pen. Cfm. art. 147, funcţionar poate fi orice salariat în serviciul altei persoane juridice. Calitatea de funcţionar sau de funcţionar public trebuie sǎ existe în momentul sǎvârşirii faptei. Fiind o infracţiune din culpǎ, nu este posibilǎ participatia. Totuşi s-ar putea concepe şi coautoratul, atunci când îndeplinirea unei obligaţiiincumbǎ unui grup de persoane (unei comisii care executǎ un control).

- subiectul pasiv - poate fi o autoritate publicǎ, un organ sau o instituţie de stat sau o unitate din cele prevǎzute în art. 145 C.pen. cǎreia prin fapta funcţionarului public sau funcţionarului i s-a cauzat o tulburare bunului mers ori o pagubǎ patrimoniului acesteia.

V.3. Conţinutul constitutiv: 3A. Latura obiectivǎ:

- elementul material - se realizeazǎ prin încǎlcarea unei îndatoriri de serviciu de cǎtre sub. activ al infracţiunii, încǎlcare ce se poare sǎvârşii prin neîndeplinirea acesteia sau prin

150

îndeplinirea ei în mod defectuos. Neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu înseamnǎ omiterea, neefectuarea unui act care trebuia sǎ fie îndeplinit ori rǎmânerea fǎptuitorului în stare de oasivitate. Neîndeplinirea poate sǎ fie totalǎ sau parţialǎ, poate viza o singurǎ îndatorire sau chiar mai multe asemenea îndatoriri. Toate acestea trebuie sǎ se facǎ de cǎtre funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de servici.

- urmarea imediatǎ – constǎ într-o tulburare însemnatǎ a bunului mers al unui organ sau a unei instituţii de stat ori al unei alte unitǎţi din cele prevǎzute în art. 145 sau printr-o pagubǎ adusǎ patrimoniului acesteia ori printr-o vǎtǎmare importantǎ a intereselor legale ale unei persoane.În cazul variantei agravate, urmarea imediatǎ constǎ în producerea unor consecinţe deosebit de grave. Potrivit art. 146 C.pen. prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubǎ materialǎ mai mare de 200.000 de lei sau o perturbare deosebit de gravǎ cauzatǎ unei autoritǎţi publice sau oricǎreia dintra unitǎţile la care se referǎ art. 145 C.pen. Perturbarea deosebit de gravǎ se mai referǎ la însǎşi existenţa persoanelor juridice, care poate fi ameninţatǎ prin producerea unor asemene urmǎri. Întrucât în cazul variantei tip, cât şi în cazul calei agravate legiuitorul prevede urmǎri alternative, ori de câte ori prin sǎvârşirea infracţiunii s-au produs ambele consecinţe nu vom fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni ci a unei infracţiuni unice cu pluralitate de urmǎri, situaţie care va fi avutǎ în vedere de cǎtre instanţa ce judecatǎ la individualizarea pedepsei.

3B. Latura subiectivǎ:

- forma de vinovǎţie – culpa cu cele douǎ modalitǎţi ale sale : uşurinţa şi neglijenţa.

V.4. Forme. Modalitǎţi. Sancţiuni. Forme:

1. actele preparatorii – nu sunt posibile;

2. tentativa – nu este posibilǎ;

3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care a fost realizat în întregime elementul material şi s-au produs urmǎrile cerute de lege.

Ex – fapta inculpatului gestionar care nu a ţinut cu regularitate evidenţa bunurilor din magazie şi prin aceasta s-a produs un prejudiciu.

Modalitǎţi: Fapta este mai gravǎ când a avut consecinţe deosebit de grave şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Sancţiuni:

- închisoare de la o lunǎ la 2 ani sau cu amendǎ – în forma tip şi

- închisoare de la 2 la 10 ani – în forma agravatǎ.

151

VI LUAREA DE MITǍ (art. 254 C. pen.)

VI.1. Conţinutul legal:

“Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptǎ promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Fapta prevǎzutǎ în alin. 1, dacǎ a fost sǎvârşitǎ de un funcţiunar cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au fǎcut obiectul luǎrii de mitǎ se confiscǎ, iar dacǎ acestea nu se gǎsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.”

VI.2. Condiţii preexistente: 2A. Obiectul infracţiunii:

- obiectul juridic special - este reprezentat de acele relaţii sociale referitoare la normala naştere, desfǎşurere şi dezvoltare care sunt condiţionate de exercitarea cu probitate de cǎtre toţi funcţionarii a atribuţiilor de serviciu. Activitatea acestora nu trebuie sǎ fie umbritǎ de faptele de corupţie.

- obiect material – acestǎ infracţiune nu are obiect material, deoarece activitatea funcţionarului nu se rǎsfrânge asupra unor bunuri, lucruri sau persoane. Banii, valorile sau alte foloase reprezintǎ obiecte ale mitei.

2B. Subiecţii infracţiunii:

- subiectul activ – acesta este calificat – fiind un funcţionar în înţelesul art. 147 C.pen. Calitatea de funcţionar trebuie sǎ existe în momentul sǎvârşirii faptei. În practica judiciarǎ s-a decis cǎ pot comite aceastǎ infracţiune, profesorul care primeşte o anumitǎ sumǎ de bani pentru a favoriza un elev la examen, ofiţerul de poliţie care primeşte bani pentru a nu face acte de cercetare în vederea descoperiri unei infracţiuni.

În practicǎ s-a mai pus problema avocaţilor şi medicilor dacǎ pot avea sau nu calitatea de subiect activ al acestei infracţiuni. Avocatul fiind plǎtit de cǎtre justiţiabil, el nu poate sǎvârşi aceastǎ infracţiune, de aceea ei nu pot fi asimilaţi cu alţi salariaţi. În privinţa medicilor, C. S. de Justiţie susţine cǎ ei pot fi asimilaţi funcţionarilor publici sau altor salariaţi. Dupǎ adoptatrea L. 74/1995 care a înfiinţat Colegiul Medicilor din România, s-a statutat cǎ medicul nu este funcţionar public. Totuşi, aceastǎ lege neavând caracter penal ci unul administrativ, termenul de funcţionar îşi pǎstreazǎ înţelesul din art. 147 C. pen. – aceştia fiind aşadar subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mitǎ.

- subiectul pasiv - este reprezentat de organul sau instituţia de stat, de o unitate din cele prevǎzute în art. 145 C.pen. sau orice altǎ persoanǎ juridicǎ a cǎrei imagine a fost puternic afectatǎ.

VI.3. Conţinutul constitutiv: 3A. Latura obiectivǎ:

- elementul material – se poate realiza atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune. Acţiunea poate îmbrǎca urmǎtoarele forme : pretinderea, primirea, acceptarea. Inacţiunea

152

incriminatǎ se poate realiza prin nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase. Pentru întregirea elementului material se cer îndeplinite şi urmǎtoarele condiţii:

a. pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea trebuie sǎ aibǎ ca obiect bani sau alte foloase de ordin patrimonial sau nepatrimonial. Micile “atenţii” sau cadouri cu ocazia zilei de naştere sau onomastice nu pot fi considereate drept mitǎ. Dacǎ valoarea lor este foarte mare putem avea o mitǎ deghizatǎ;

b. ce cere ca banii sau foloasele sǎ nu fie datoraţi în mod legal funcţionarului sau unitǎţii în care acesta îşi desfǎşoarǎ activitatea;

c. acţiunea de pretindere,acceptare, primire sau inacţiunea de nerespingere sǎ aibǎ loc înainte sau în timpul îndeplinirii ori întârzierii efectuǎrii unui act ce intrǎ în sferea atribuţiilor sale de serviciu;

d. se mai cere ca actul vizat de acţiunea de corupere sǎ facǎ parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului. Dacǎ în momentul sǎvârşirii acţiunii specifice elementului material al infracţiunii de luare de mitǎ, fǎptuitorul nu avea ca îndatorire de serviciu îndeplinirea acelui act, dar lasǎ sǎ se creadǎ acest lucru, atunci fapta va fi calificatǎ ca înşelǎciune.

- urmarea imediatǎ – constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru buna desfǎşurare a activitǎţii de serviciu într-un organ sau instituţie de stat, într-o unitate din cele prevǎzute în art. 145 sau în orice altǎ personǎ juridicǎ.

3B. Latura subiectivǎ:

- forma de vinovǎţie – intenţia directǎ.

VI.4. Forme. Modalitǎţi. Sancţiuni. Forme:

1. actele preparatorii – sunt asimilate formei consumate (acceptarea, nerespingerea);

2. tentativa – ar fi posibilǎ numai în varianta “primirii”, dar la acest moment infracţiunea ar puta fi deja consumatǎ sub forma acceptǎrii sau nerespinferii acesteia. De aceeea este greşit a spune cǎ tentativa este posibilǎ, dar legea nu o pedepseşte;

3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul pretinderii, chiar dacǎ nu s-au primit foloasele, acceptǎrii, primirii sau nerespingerii primirii acestor bunuri sau foloase.

Modalitǎţi:Fapta este mai gravǎ dacǎ a fost sǎvârşitǎ de un funcţiunar cu atribuţii de control.

Sancţiuni:

-închisoare de la 3 la 12 ani – în forma tip şi interzicerea unor drepturi.

-închisoare de la 3 la 15 ani – în forma agravatǎ şi interzicerea unor drepturi.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au fǎcut obiectul luǎrii de mitǎ se confiscǎ, iar dacǎ acestea nu se gǎsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

153

VII DAREA DE MITǍ (art. 255 C. pen.)

VII.1. Conţinutul legal: “Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arǎtate în art. 254, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Fapta prevǎzutǎ în alin. precedent nu constituie infracţiune atuni când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de cǎtre cel care a luat mitǎ.

Mituitorul nu se pedepseşte dacǎ denunţǎ autoritǎţii fapta mai înainte ca organul de urmǎrire sǎ fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

Dispoziţiile art. 254 alin. 3 se aplicǎ în mod corespunzǎtor, chiar dacǎ oferta nu a fost urmatǎ de acceptare.

Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazurile arǎtate în alin. 2 şi 3.”

VII.2. Condiţii preexistente: 2A. Obiectul infracţiunii:

- obiectul juridic special - este reprezentat de acele relaţii sociale referitoare la normala naştere, desfǎşurere şi dezvoltare care sunt condiţionate de exercitarea cu probitate de cǎtre toţi funcţionarii a atribuţiilor de serviciu. Activitatea acestora nu trebuie sǎ fie umbritǎ de faptele de corupţie.

- obiect material – acestǎ infracţiune nu are obiect material. Totuşi, în doctrimǎ se admite cǎ existǎ obiect material în situaţia ofertei de mitǎ respinsǎ de cǎtre funcţiunar, bunurile oferite devenind obiecte materaiale ale infracţiunii.

2B. Subiecţii infracţiunii:

- subiectul activ – acesta este necalificat , fiind orice persoanǎ. Infracţiunea poate fi comisǎ şi de un funcţionar în scopurile arǎtate în art. 254, în acest caz primul funcţionar comportându-se ca un simplu particular în raport cu cel de-al doilea. Având în vedere cǎ luarea şi darea de mitǎ sunt infracţiuni corelative, întotdeauna mituitorul va fi subiect activ la darea de mitǎ, iar cel care a luat mitǎ va fi subiect activ la luare de mitǎ. Dacǎ fapta se sǎvârşeşte prin intermediar, acesta va avea calitatea de complice la darea de mitǎ. În cazul în care chiar intermediarul l-a determinat pe mituitor sǎ comitǎ fapta, el va dobândi calitatea de instigator la darea de mitǎ care o absoarbe pe cea de complice.

- subiectul pasiv - este reprezentat de organul sau instituţia de stat, de o unitate din cele prevǎzute în art. 145 C.pen. sau orice altǎ persoanǎ juridicǎ a cǎrei imagine a fost puternic afectatǎ. Subiectul pasiv poate fi şi funcţionarul în cazul în care el respinge promisiunea, oferirea sau darea de bani, fiind atins şi prestigiul acestuia.

VII.3. Conţinutul constitutiv: 3A. Latura obiectivǎ:

- elementul material – se poate realiza printr-o acţiune care poate îmbrǎca urmǎtoarele forme: promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase. Darea de mitǎ se poate efectua

154

şi prin intermediar. Pentru întregirea elementului material se cer îndeplinite şi urmǎtoarele condiţii:

a. promisiunea, oferirea sau darea trebuie sǎ aibǎ ca obiect bani sau alte foloase de ordin patrimonial sau nepatrimonial.

b. ce cere ca banii sau foloasele sǎ nu fie datoraţi în mod legal funcţionarului sau unitǎţii în care acesta îşi desfǎşoarǎ activitatea; Promisiunea, oferirea sau darea sǎ aibǎ loc înainte sau în timpul îndeplinirii ori întârzierii efectuǎrii unui act ce intrǎ în sferea atribuţiilor sale de serviciu;

c. se mai cere ca actul în vederea cǎruia se dǎ mitǎ sǎ fie unul licit sau ilicit.

Nu va exista infracţiune cǎnd funcţionarul cǎruia i s-a oferit suma de bani nu avea competenţa de a efectua actul în vederea cǎruia participantul a comis fapta.

- urmarea imediatǎ – constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru buna desfǎşurare a activitǎţii de serviciu într-un organ sau instituţie de stat, într-o unitate din cele prevǎzute în art. 145 sau în orice altǎ personǎ juridicǎ.

3B. Latura subiectivǎ:

- forma de vinovǎţie – intenţia directǎ. În lipsa conştiinţei şi dorinţei de a efectua un act de corupere asupra unui funcţionar, acţiunea fǎptuitorului nu va constitui infracţiune.(acţiunea fǎptuitorului fǎcutǎ în stare de beţie). Latura subiectivǎ mai cuprinde şi un scop şi anume îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndepliniriiunui act privitor la atribiţiile sale de serviciu. Alteori, pe lǎngǎ scopul specific dǎrii de mitǎ mai apare şi un alt scop: (o persoanǎ oferǎ o sumǎ de bani unui funcţionar pentru a-l determina sǎ întocmeascǎ un act fals).

Cauze care exclud existenţa infracţiunii:

Fapta prevǎzutǎ în alin. 1 nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de cǎtre cel care a luat mitǎ. Este vorba despre o constrângere psihicǎ.

VII.4. Forme. Sancţiuni. Forme:

1. actele preparatorii – sunt asimilate formei consumate (promisiunea, oferirerea);

2. tentativa – tentativa nu este posibilǎ, darea de mitǎ fiind o infracţiune cu consumare anticipatǎ;

3. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care fǎptuitorul promite, oferǎ sau dǎ funcţionarului public bani sau alte foloase. Ea poate avea şi o formǎ continuatǎ.

Sancţiuni: închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar dacǎ pedeapsa efectiv aplicatǎ este mai mare de 2 ani, se poate dispune şi pedeapsa complementarǎ a interzicerii unor drepturi. Banii, valorile sau orice alte bunuri care au fǎcut obiectul dǎrii de mitǎ se confiscǎ.

Cauzǎ de nepedepsire: Mituitorul nu se pedepseşte dacǎ denunţǎ autoritǎţii fapta mai înainte ca organul de urmǎrire sǎ fi fost sesizat pentru acea infracţiune. Acesta trebuie sǎ se facǎ în faţa unei autoritǎţi, chiar şi în faţa unei autoritǎţi necompetente a efectua urmǎrirea penalǎ în aceastǎ materie.

155

VIII PRIMIREA DE FOLOASE NECUVENITE (art. 256 C. pen.)

VIII.1. Conţinutul legal: “Primirea de cǎtre un funcţionar direct sau indirect, de bani ori alte foloase, dupǎ ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, sa pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscǎ, iar dacǎ acestea nu se gǎsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.”

VIII.2. Condiţii preexistente: 2A. Obiectul infracţiunii:

- obiectul juridic special - este reprezentat de acele relaţii sociale referitoare la normala naştere, desfǎşurere şi dezvoltare care sunt condiţionate de exercitarea cu probitate de cǎtre toţi funcţionarii a atribuţiilor de serviciu. Activitatea acestora nu trebuie sǎ fie umbritǎ de faptele de corupţie. Între aceastǎ infracţiune şi luarea de mitǎ existǎ multe asemǎnǎri, de aceea unii autori considerǎ cǎ infracţiunea prevǎzutǎ în art. 256 C.pen. este o variantǎ de specie a luǎrii de mitǎ.

- obiect material – acestǎ infracţiune nu are obiect material. Banii sau foloasele primite constituie bunuri dobândite prin sǎvârşirea infracţiunii în sensul art. 118 C. pen. şi vor fi supuse confiscǎrii. În acest caz se poate vorbi de un obiect material al infracţiunii.

2B. Subiecţii infracţiunii:

- subiectul activ – acesta este calificat , fiind un funcţionar sau funcţionar public. Participaţia este posibilǎ în situaţia în care actul de care a beneficiat persoana fizicǎ a fost îndeplinit de mai multe persoane, iar foloasele au fost date întregului colectiv, simultan sau succesiv. Persoana care coopereazǎ în mod nemijlocit la sǎvârşirea infracţiunii, neavând calitatea cerutǎ de lege va rǎspunde pentru complicitate la infracţiunea de primire de foloase necuvenite. Autor al acestei infracţiuni este acela care primeşte foloasele atât direct cât şi prin intermediar. Dacǎ fapta se sǎvârşeşte prin intermediar, acesta va avea calitatea de complice la aceastǎ infracţiune. Persoana care a dat foloasele necuvenite cât şi cel care a cumpǎrat influenţa, nu se pedepseşte, deoarece fapta nu este incriminatǎ ca infracţiune.

- subiectul pasiv - este reprezentat de organul sau instituţia de stat, de o unitate din cele prevǎzute în art. 145 C.pen. sau orice altǎ persoanǎ juridicǎ a cǎrei imagine a fost puternic afectatǎ.

VIII.3. Conţinutul constitutiv: 3A. Latura obiectivǎ:

- elementul material – se poate realiza printr-o acţiune de primire a unor bani sau foloase de cǎtre un funcţionar public sau funcţionar, dupǎ ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia. În cazul acestei infracţiuni legiuitorul a

156

avut în vedere întotdeauna îndeplinirea unui act licit şi obligaroriu de îndeplinit pentru respectivul funcţionar. Dacǎ un funcţionar public sau funcţionar şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu nu în mod corect, iar dupǎ aceasta primeşte bani sau bunuri de la o persoanǎ favorizatǎ prin îndeplinirea acelui act, fapta va fi consideratǎ abuz în serviciu contra intereselor persoanelor dacǎ sunt îndeplinite şi celelalte condiţii cerute de lege. Pentru întregirea elementului material se cer îndeplinite şi urmǎtoarele condiţii :

a. ce cere ca banii sau foloasele sǎ fie necuvenite funcţionarului sau unitǎţii în care acesta îşi desfǎşoarǎ activitatea;

b. banii sau foloasele sǎ fi fost remise funcţionarului dupǎ îndeplinirea actului ce intrǎ în sferea atribuţiilor sale de serviciu, cu condiţia sǎ nu fi existat anterior între ei vreo astfel de înţelegere şi nici în timpul efectuǎrii actului ; în caz contrar fapta va fi luare de mitǎ. Dacǎ dupǎ ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiri sale şi la care era obligat, funcţionarul obligǎ pe beneficiarul actului sǎ-i remitǎ bani sau alte foloase, considerǎm cǎ suntem în prezenţa unui abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

- urmarea imediatǎ – constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru buna desfǎşurare a activitǎţii de serviciu într-un organ sau instituţie de stat, într-o unitate din cele prevǎzute în art. 145 sau în orice altǎ personǎ juridicǎ.

3B. Latura subiectivǎ:

- forma de vinovǎţie – intenţia directǎ dar şi indirectǎ.

VIII.4. Forme.Sancţiuni. Forme:

1. tentativa –tentativa este posibilǎ în forma întreruptǎ, dar nu se pedepseşte;

2. fapt consumat - aceastǎ infracţiune se consumǎ în momentul în care, dupǎ îndeplinirea actului, fǎptuitorul primeşte bani sau alte foloase în mod direct sau indirect. Ea poate avea şi o formǎ continuatǎ, când funcţionarul în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, dupǎ ce a îndeplinit mai multe acte, primeşte de la mai multe persoane, beneficiare ale actelor respective, diferite bunuri, foloase sau bani la intervale diferite de timp.

Sancţiuni: închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar dacǎ pedeapsa efectiv aplicatǎ este mai mare de 2 ani, se poate dispune şi pedeapsa complementarǎ a interzicerii unor drepturi. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite de fǎptuitor se confiscǎ. Dacǎ persoana care a dat foloasele necuvenite denunţǎ autoritǎţii fapta mai înainte ca fapta sǎ fi fost descoporitǎ, acestea se vor restitui persoanei care le-a dat.

Concluzii:

Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului, aţi dobândit cunoştinţe cu privire la infractiunile de serviciu sau in legatura cu serviciul şi implicaţiile teoretice şi practice ale acestora.

157

Recomandări bibliografice:

LEGISLAŢIE: 1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi completări: - Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005; - Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006; - O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.

DOCTRINA: Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc. Vasile Dobrinoiu, Drept penal , Partea speciala, Bucuresti,Editura lumina lex, vol I

(2000). Gheorghe Nistoreanu., Alexandru Boroi, Drept penal, Partea speciala, Bucuresti,

Editura All beck 2002. JURISPRUDENŢĂ: Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,

Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).

Culegeri de practica judiciară ADRESE WEB: -www.cdep.ro -www.scj.ro -www.dsclex.ro -www.avocatura.com

Teme de control(conform calendarului disciplinei): Definiţia infracţiunilor de serviciu sau in legatura cu serviciul şi importanta acestora.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1.Pot constitui urmari ale neglijentei in serviciu: a)o tulburare insemnata a bunului mers al unui organ de stat; b)o vatamare a intereselor legale ale unei persoane; c)o paguba a patrimoniului unei institutii de stat; d)o vatamare importanta a intereselor legale ale unei persoane.

158

2.Subiect activ al infractiunii de luare de mita in forma calificata poate fi: a)un functionar cu atributii ce implica exercitarea autoritatii de stat; b)un functionar cu atributii de control; c)un functionar cu atributii de conducere; 3.Abuzul in serviciu contra intereselor persoanelor este calificat daca fapta: a)a avut consecinte deosebit de grave; b)a fost savarsita pe temei de nationalitate, rasa, sex, religie; c) a provocat o paguba patrimoniului unei unitati, din cele la care se refera art.145C.pen. 4.Nu constituie infractiunea de dare de mita : a)daca mituitorul in momentul savarsirii faptei se afla in stare de betie accidentala completa; b)cand mituitorul a denuntat autoritatii fapta mai inainte ca organele de urmarire penala sa fi fost sesizate pentru acea infractiune; c)cand mituitorul a fost constrans prin orice mijloace de catre cel care a luat mita. RĂSPUNSURI: 1.a,c,d; 2.b; 3.a. 4.a,c.

159

ELEMENTE DE DREPT PROCESUAL PENAL

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI

DREPTUL PROCESUAL PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptelor de drept procesual penal, proces penal, izvor de drept procesual

penal;

• Identificarea trăsăturilor specifice raporturilor juridice procesual penale;

• Delimitarea sarcinilor dreptului procesual penal;

• Înţelegerea şi definirea normelor de drept procesual penal.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de drept procesual penal, proces penal,

izvor de drept procesual penal;

• Explicarea şi interpretarea trăsăturilor specifice raporturilor juridice procesual penale;

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de norme de drept procesual penal;

• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 2 ore

160

I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL

I.1. Justiţia penală

Statul de drept presupune nu numai asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către autorităţile publice, fără discriminări, ci şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celorlalţi de către fiecare cetăţean.

Integrarea României în Uniunea Europeană, care antrenează în tot mai mare măsură libertatea de circulaţie a persoanelor şi forţei de muncă, precum şi eforturile statului român de a asigura pentru cetăţenii săi condiţii de călătorie sau de stabilire în toate statele lumii tot mai facile presupun şi o responsabilitate sporită atât din partea autorităţilor, cât şi din partea cetăţenilor aflaţi sub protecţia statului român.

Respectul faţă de lege, presupune şi respectarea unor precepte ca norme de conduită. În măsura în care membrii societăţii respectă limitele impuse prin lege există toate

premisele ca fiecare individ să ia propriile decizii într-o societate stabilă, cu efecte benefice atât pentru sine cât şi pentru cei din jurul său.

Faptul că unii membri ai societăţii apreciază că într-un stat democratic libertatea nu are limite îi determină pe aceştia să se poartă fără a se conforma constrângerilor impuse de lege.

Sfidarea legii impune anumite constrângeri, care, de cele mai multe ori, îmbracă haina normelor de drept.

Legislaţia penală în vigoare apară, în mare măsură, valorile fundamentale ale societăţii româneşti şi oferă suficiente garanţii de realizare a politicii penale a statului.

Termenul de justiţie penală este utilizat pentru a desemna totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială.

Semnalarea în mass-media a unor infracţiuni determină apariţia în rândul comunităţii a unui sentiment de neîncredere din partea autorităţilor statale, iar la nivelul cetăţeanului adeseori, o încurajare de a comite activităţi infracţionale.

Justiţia penală este rezultatul evoluţiei societăţii umane faţă de fenomenul infracţional. Ea are două funcţii: preventivă şi represivă.

Pentru o apărare eficientă a valorilor fundamentale ale omului, este necesar ca statul să intervină şi să includă în sfera represiunii penale acele situaţii ce devin periculoase pentru ordinea de drept.

Respectarea ordinii de drept se asigură prin vasta activitate desfăşurată de organele specializate care folosesc în acest scop un complex de căi, metode şi mijloace de natură să înfăptuiască justiţia penală. În înfăptuirea actului de justiţie un rol deosebit îl au instanţele de judecată. Legea fundamentală, Constituţia, face referiri la acest aspect, stipulând sau arătând că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (denumită în trecut Curtea Supremă de Justiţie) şi prin celelalte instanţe de judecată stabilite de lege se înfăptuieşte în numele legii.

Diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, izvorâte din interesele individuale, impun existenţa unei societăţi capabile să asigure satisfacerea membrilor comunităţii ce o compun. În acest sens, justiţia reprezintă un instrument important al statului de drept menit să contribuie la apărarea valorilor fundamentale ale omului.

161

De aici cerinţa că ordinea de drept, reglementarea socială să se bazeze pe justiţie în scopul realizării binelui comun.

Pentru apărarea intereselor sale orice persoană are consfiinţit accesul la justiţie. Legea nr. 303/2004 pentru organizarea judecătorească prin dispoziţiile art. 2, alin. 2 prevede că „instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii”.

Justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecători care sunt independenţi şi care se supun numai legii. I.2. Procesul penal – noţiune, scop, rol educativ, fazele procesului penal

Aplicarea legii penale se materializează prin organele specializate ale statului care au sarcina de a descoperi infracţiunile săvârşite, de identificare a autorilor în vederea tragerii la răspundere penală a acestora şi pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.

Aceasta activitate procesuală se înfăptuieşte printr-un complex de acte succesive care, datorită desfăşurării lor coordonate şi progresive, reprezintă un proces, adică un lanţ de manifestări consecutive la capătul căruia se va putea hotărî dacă este sau nu cazul să fie aplicată o sancţiune. O astfel de activitate este procesul penal. În literatura juridică de specialitate definiţia procesului penal dată de diferiţi autori este, în esenţă, apropriată cu cea care urmează a fi redată.

Procesul penal este o activitate reglementată de lege desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor şi a altor persoane în scopul constatării la timp şi în mod concret a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Trăsăturile definitorii ce caracterizează noţiunea de proces penal sunt: • procesul penal este o activitate reglementată de lege care se desfăşoară succesiv şi

coordonat; • termenul de proces derivă din latinescul procedere = a înainta, a progresa; • activitatea procesuală implică participarea instanţelor judecătoreşti, Ministerul

Public, organele de cercetare penală, părţile şi alte persoane; • procesul penal are loc doar într-o cauză penală.

Scopul procesului penal Din definiţia procesului penal rezultă implicit şi scopul acestuia. Înscris în art. 1 C.

proc. pen. scopul imediat al oricărui proces „este constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Pentru realizarea scopului arătat, cu privire la apărarea valorilor sociale ocrotite, nu sunt suficiente normele de drept substanţial care reglementează conduita destinatarilor legii penale şi normele procesuale prin care se manifestă reacţia socială necesară împotriva infracţiunilor în vederea restabilirii ordinii de drept, ci este necesar a se stabili şi cauzele criminalităţii.

Este insuficient a ne mulţumi doar cu a sancţiona efectul, cu referire la pedepsele penale, fără a se stabili şi înlătura cauzele criminalităţii.

În acest context, politica penală trebuie să dea cele mai bune soluţii pe care le ridică fenomenul criminalităţii.

162

Scopul general al procesului penal este acela de „apărare a ordinii de drept a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, de prevenire a infracţiunilor, precum şi de educare a cetăţenilor în spiritul respectării legilor”. (art. 1, alin. 2 C. proc. pen.).

Procesul penal, aşa cum rezultă din definiţia sa, cuprinde numeroase activităţi ce se desfăşoară pe parcursul unor etape succesive care impun anumite reguli.

Procesul penal modern cuprinde trei faze: • urmărirea penală; • judecata; • punerea în executare a hotărârilor penale de condamnare rămase definitive. Procesul penal astfel alcătuit s-a dovedit mai eficace şi maleabil în realizarea

raporturilor juridice penale Fazele procesului penal, sunt diviziuni ale acestuia în care îşi desfăşoară activitatea o

anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuţiilor ce se înscriu în funcţia lor procesuală şi după epuizarea cărora pot fi date anumite soluţii privind cauza penală.

În faza urmăririi penale sunt cuprinse etapele cercetării penale care au ca obiect strângerea probelor pentru trimiterea în judecată a inculpatului.

Codul de procedură penală cuprinde în partea specială numeroase dispoziţii referitoare la activitatea de cercetare penală. Această activitate este efectuată de organele de cercetare penală şi procuror.

Activitatea organelor de cercetare penală trebuie să se desfăşoare în interesul bunei administrări a justiţiei, pentru a nu fi aduse prejudicii persoanei aflate sub anchetă penală.

Pe parcursul urmăririi penale trebuie să se evite mediatizarea excesivă dăunătoare în cazurile aflate în cercetare pentru a nu încălca dreptul la imagine şi la un proces echitabil al celor vizaţi.

Sub aspectul regulilor de desfăşurare a urmăririi penale, trebuie respectate drepturile procesuale ale părţilor din procesul penal.

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 200 C. proc. pen.).

Conform noilor modificări aduse Codului de procedură penală, instanţa de judecată poate interveni în faza anchetei penale.

Judecata este considerată faza centrală şi cea mai importantă a procesului penal. În această fază, instanţa reevaluează activitatea procesuală desfăşurată de organele de

urmărire penală, readministrând şi administrând toate probele în vederea soluţionării legale a cauzei deduse judecăţii.

Judecata începe o dată cu sesizarea instanţei şi dăinuie până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Ultima fază a procesului penal, punerea în executare a hotărârilor penale de condamnare rămase definitive, reprezintă momentul final al procesului penal.

Executarea sancţiunilor de drept penal nu constituie o simplă problemă administrativă, fiind reglementată prin lege.

O asemenea reglementare este dată prin Legea nr. 275/2006, (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006) privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Competenţa revine instanţei de executare însă la această activitate îşi aduc contribuţia procurorul şi alte organe din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

163

II FAPTELE ŞI RAPORTURILE JURIDICE PROCESUAL PENALE

II.1. Noţiunea de fapt juridic procesual penal

Faptele juridice procesual penale au fost definite ca fiind împrejurările de fapt care potrivit legii dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice procesual penale sau împiedică naşterea lor.

Faptele juridice procesual penale se clasifică în acţiuni şi evenimente. Acţiunile sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor. Evenimentele sunt fapte juridice produse independent de voinţa oamenilor.

După efectele care le produc faptele juridice pot fi: constitutive, modificatoare, extinctive şi impeditive.

Sunt considerate fapte juridice constitutive acelea care duc la apariţia raporturilor juridice procesuale penale, precum:

• săvârşirea unei infracţiuni; • formularea unei plângeri prealabile; • constituirea de parte civilă.

Sunt fapte juridice modificatoare acelea care aduc modificări raporturilor juridice procesuale penale, în sensul că modifică drepturile şi obligaţiile participanţilor la procesul penal, precum:

• punerea în mişcare a acţiunii penale; • împlinirea vârstei de 14 ani;

Sunt fapte juridice extinctive acelea care duc la stingerea raporturilor juridice procesual penale, spre exemplu:

• împăcarea părţilor; • decesul făptuitorului; • retragerea plângerii prealabile.

Intervenţia unor asemenea împrejurări conduce la stingerea raportului juridic procesual penal.

Faptele juridice procesual penale impeditive sunt acelea care împiedică naşterea raporturilor procesual penale, cum sunt printre altele:

• amnistia intervenită înainte de declanşarea procesului penal; • lipsa plângerii prealabile.

II.2. Noţiunea de raport juridic procesual

Raporturile juridice procesual penale sunt acele raporturi ce se nasc între organele de judecată şi persoanele care sunt trase la răspundere penală.

În literatura juridică de specialitate se opinează că în cadrul procesului penal, pe lângă raporturile juridice procesuale penale principale, există şi raporturi juridice procesual penale auxiliare: cele principale iau naştere între subiecţii procesuali principali (statul, reprezentat prin organele judiciare, pe de o parte şi părţi, pe de altă parte), iar cele auxiliare se stabilesc între subiecţi procesuali străini de raportul de conflict ce formează obiectul procesului penal (martori, experţi, interpreţi, apărători, etc.) şi ceilalţi subiecţi procesuali.

Din punct de vedere structural raportul juridic procesual penal conţine următoarele elemente: subiecţi, obiect şi conţinut.

• subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la activitatea procesuală penală;

164

• conţinutul raportului juridic procesual penal este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor care participă la desfăşurarea procesului penal;

• obiectul raportului juridic procesual penal este dat de existenţa sau inexistenţa raportului de drept substanţial de conflict, adus spre soluţionare în faţa organelor judiciare.

II.3. Trăsături specifice raporturilor juridice procesual penale

În comparaţie cu alte raporturi juridice specifice altor ramuri de drept, raportul juridic procesual penal se caracterizează prin următoarele trăsături specifice.

Ca trăsături specifice, exemplificăm: • sunt raporturi juridice de autoritate, adică de putere, deoarece tragerea la

răspundere penală are loc prin manifestarea de voinţă a puterii exercitate de către stat;

• raporturile juridice procesual penale iau naştere de regulă peste şi în afara acordului de voinţă al părţilor;

• unul din subiecţi este un organ al statului, deşi există situaţii în care nu întotdeauna găsim un subiect care este organ al statului, de exemplu: raportul juridic dintre avocat şi inculpat;

• drepturile organelor judiciare au valoarea de obligaţii ale acestora. II.4 Normele de drept procesual penal

a) Noţiune Dreptul procesual penal cuprinde ansamblul normelor juridice procesuale. Normele de

drept procesual penal sunt acele norme care reglementează desfăşurarea procesului penal şi au în principiu aceleaşi reguli de conduită ca şi celelalte norme juridice cu particularitatea că ele se adresează numai participanţilor la activitatea procesuală.

b) Clasificarea normelor de drept procesual penal Sub aspectul conţinutului reglementării distingem între: • norme procesuale care cuprind dispoziţii referitoare la actele ce trebuie îndeplinite; • norme procedurale care prevăd în ce mod trebuie aduse la îndeplinire actele

procesuale pentru a-şi produce efectele pe care legea le-a conferit organelor judiciare;

Din punct de vedere al aplicabilităţii, normele procesual penale pot fi: • norme generale care se aplică tuturor cauzelor penale; • norme speciale care se aplică numai anumitor categorii de cauze penale.

În raport de obiectul reglementării, normele de drept procesual penal pot fi clasificate în:

- norme de organizare; - norme de competenţă; - norme de procedură.

165

III DREPTUL PROCESUAL PENAL – CA RAMURĂ DE DREPT III.1. Noţiunea de drept procesual penal Întreaga activitate procesuală se desfăşoară potrivit unor norme juridice care reglementează desfăşurarea procesului penal. Restabilirea ordinii de drept impune ca procesul penal să se desfăşoare într-un cadru legal cu respectarea unor reguli procesuale şi procedurale. Regulile procesuale prescriu actele ce se îndeplinesc pentru dinamizarea procesului penal, respectiv al declanşării desfăşurării şi stingerii acestuia. Totodată, regulile procesuale indică în ce condiţii intervin actele procesuale şi căror organe sau persoane le revin dreptul, sarcina sau facultatea de a le îndeplini. Regulile procedurale având caracter de reguli complementare faţă de regulile procesuale, prevăd modul cum trebuie procedat pentru a se aduce la îndeplinire actele procesuale în vederea atingerii de către acestea a finalităţi lor Atât în literatura juridică, cât şi în practica judiciară se foloseşte şi denumirea de „procedură penală” pentru a desemna un ansamblu de norme juridice, însă se apreciază că ar fi mai corectă folosirea denumirii de „drept procesual penal” întrucât are un înţeles mai larg decât „procedura penală” şi exprimă, autonomia acestei ramuri de drept. Ca atare, dreptul procesual penal poate fi definit ca totalitatea normelor juridice care reglementează procesul penal. Normele de drept procesual penal sunt cuprinse în marea lor majoritate în Codul de procedură penală, dar şi în legile care reglementează organizarea şi activitatea unor organe judiciare. Actualul Cod de procedură penală cuprinde două mari părţi: partea generală şi partea specială. Partea generală cuprinde principiile fundamentale, instituţiile de bază ale procesului penal aplicabile fazelor procesului penal iar partea specială conţine norme ce reglementează evoluţia activităţilor şi formelor procesuale în concret, precum şi unele norme referitoare la proceduri speciale. III.2. Obiectul dreptului procesual penal Fiecărei ramuri de drept îi revin anumite relaţii sociale pe care le reglementează, acestea alcătuind obiectul ramurii de drept respective. Dreptului procesual penal îi revin spre reglementare relaţiile sociale ocazionate de activitatea desfăşurată de organele competente în stat pentru tragerea la răspundere penală a acelora care au săvârşit infracţiuni. Cum această activitate este însuşi procesul penal, rezultă că obiectul dreptului procesual penal îl constituie însuşi procesul penal. Prin urmare, dreptul procesual penal nu poate fi asemănat cu procesul penal, dat fiind acesta din urmă este caracterizat ca un fenomen de viaţă juridică, un ansamblu de activităţi, pe când dreptul procesual penal constituie o totalitate de norme juridice chemate să îndeplinească anumite activităţi necesare desfăşurării procesului penal.

166

III.3. Sarcinile dreptului procesual penal Dreptului procesual penal îi revine ca primă sarcină aceea de a stabili care sunt organele competente să participe la desfăşurarea procesului penal şi care sunt drepturile şi obligaţiile acestor organe. Totodată dreptul procesual penal are menirea de a stabili persoanele care trebuie să participe la realizarea procesului penal şi de a stabili drepturile, obligaţiile şi garanţiile procesuale ale părţilor.

III.4. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept Dreptul procesual penal are legături cu celelalte ramuri de drept în funcţie de asemănările dintre categoriile de relaţii sociale care fac obiect de reglementare pentru acele ramuri de drept. Astfel, dreptul procesual penal are legături, în primul rând, cu dreptul constituţional, deoarece o serie de dispoziţii procesuale îşi au reglementarea-cadru în Constituţie. În Constituţie sunt înscrise principiile care stau la baza organizării şi funcţionării organelor judiciare, precum şi unele dispoziţii cu aplicabilitate în dreptul procesual penal (art. 23 – referitor la măsurile preventive, art. 24 – privind dreptul la apărare, art. 27 – cu privire la inviolabilitatea domiciliului, etc.). Dreptul procesual penal are legături strânse cu dreptul penal; acesta din urmă este alcătuit din norme care reglementează dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, iar cel dintâi conţine norme care reglementează modalitatea de realizare a acestui drept. De asemenea, dreptul procesual penal are legături şi cu dreptul civil, deoarece există situaţii când în cadrul unor instituţii de drept procesual penal (cum ar fi: acţiunea civilă în procesul penal, partea civilă, partea responsabilă civilmente, etc.) se aplică normele civile.

IV ŞTIINŢA DREPTULUI PROCESUAL PENAL

IV.1. Noţiunea, obiectul şi sarcinile ştiinţei dreptului procesual Ştiinţa dreptului procesual penal nu se confundă cu dreptul procesual penal, ea având un caracter autonom. Ca obiect de studiu ştiinţa dreptului procesual penal îşi canalizează activitatea în direcţiile cercetării normelor procesual penale, a condiţiilor obiective care au determinat reglementările anumitor instituţii procesuale, elaborarea unor reguli deduse din studierea practicii judecătoreşti şi a doctrinei. Ştiinţa dreptului procesual penal foloseşte o serie de metode de cercetare: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă etc. Ştiinţa dreptului procesual penal studiază realităţile sociale în evoluţia lor, conţinutul normelor juridice procesual penale care au determinat o anumită reglementare, adaptarea acestor norme la realităţile practice, practica judiciară cât şi legislaţiile altor ţări şi în mod special a Uniunii Europene. Sarcina ştiinţei dreptului procesual penal este de a studia:

• realităţile sociale în evoluţia lor, astfel încât să surprindă oportunitatea modificărilor legislative în materie procesual penală;

• normele juridice procesuale penale, din perspectivă istorică, avându-se în vedere condiţiile obiective care au determinat apariţia acestor norme;

167

• practica judiciară, astfel încât teoria să îşi găsească o justă aplicare în practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti;

• legislaţia procesual penală a altor ţări, pentru a contribui la armonizarea legislaţiei noastre în domeniu, în special cu legislaţia Comunităţii Europene.

IV.2. Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ştiinţe ale dreptului

Deşi ştiinţa dreptului procesual penal are un caracter autonom, ea nu exclude legăturile cu alte ştiinţe ale dreptului: criminalistica, medicina legală, psihologia judiciară, criminologia, statistica judiciară etc.

Astfel, rezultatele obţinute prin intermediul unor procedee specifice criminalisticii, cum ar fi dactiloscopia şi cercetarea altor categorii de urme, fotografia judiciară sau cercetarea înscrisurilor, pot fi utile în desfăşurarea procesului penal, contribuind la aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzelor penale.

Medicina legală este acea disciplină medicală care îşi pune cunoştinţele în slujba justiţiei, ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare, sunt necesare anumite precizări cu caracter medical-biologic.

Cu psihologia judiciară, deoarece aceasta oferă dreptului un instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu finalitate criminogenă. Aceasta furnizează informaţii necesare cunoaşterii şi interpretării corecte a conduitelor umane pe parcursul desfăşurării unor activităţi procedurale precum percheziţia, confruntarea, ascultarea părţilor etc.

În ceea ce priveşte legătura cu statistica judiciară, aceasta decurge din faptul că statistica judiciară oferă date cu privire la dinamica fenomenului procesual (gradul de pericol social al infracţiunilor, frecvenţa luării măsurilor preventive sau a folosirii căilor de atac ş.a.)

V IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL PENAL

V.1. Noţiunea de izvor de drept procesual penal

În ştiinţa juridică termenul de izvor desemnează de fapt sursele, originea, factorii de determinare şi creare a dreptului. Ştiinţa juridică distinge între izvoarele materiale şi cele formale.

Izvorul material al dreptului îl constituie suma ideilor materializate în normele juridice. Izvorul formal îl reprezintă procedeul sau forma prin care aceste idei sunt materializate.

Urmare a importanţei procesului penal, normele sociale sunt reglementate prin lege. Legea în sensul ei larg este singurul izvor de drept.

Constituţia este legea fundamentală care stabileşte reguli cu caracter general, fundamental fiind izvor pentru toate normele de drept.

Codul de procedură penală este principalul izvor al dreptului procesual penal deoarece cuprinde majoritatea normelor ce organizează şi sistematizează activitatea procesuală.

Primul cod de procedură penală modern a apărut la 02.12.1864 în Principatele Unite şi a rămas în vigoare până la 19.03.1936 când a fost adoptat un nou cod de procedură penală. Şi acest cod a suferit numeroase modificări în perioada 1948-1960, fiind înlocuit cu actualul cod care a intrat în vigoare la 12.12.1968.

168

Codul penal este, de asemenea, un principal izvor de drept procesual penal pentru că acesta cuprinde dispoziţii referitoare la procesul penal. Astfel, art. 90-91 C. pen. (înlocuirea răspunderii penale) şi art. 131-132 C. pen. (lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor).

Codul de procedură civilă conţine şi el dispoziţii aplicabile procesului penal, spre exemplu: art. 406-409 C. proc. civ. (bunurile ce nu pot fi sechestrate).

Codul civil poate fi, în anumite situaţii, izvor de drept procesual penal prin prevederile din cuprinsul său care îşi găsesc aplicabilitatea în soluţionarea cauzelor penale. Astfel, art. 1000 C. civ. care reglementează categoriile de persoane ce pot deveni părţi responsabile civilmente în procesul penal.

De asemenea, art. 998 – 999 C. civ. care reglementează repararea pagubei în cazul în care instanţa soluţionează şi acţiunea civilă în cadrul procesului penal.

Pot constitui izvoare ale dreptului procesual penal legea de organizare judecătorească, legea pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare (Legea nr. 304/2004, Legea nr. 54/1993)

VI INTERPRETAREA ŞI APLICAREA NORMELOR DE DREPT PROCESUAL PENAL

VI.1. Interpretarea normelor de drept procesual penal

Normele dreptului procesual penal sunt suficient de clare, dar, când se apreciază că este necesar, se explică anumiţi termeni. De exemplu: art. 30 C. proc. pen. (explică locul infracţiunii), art. 95 C. proc. pen., (ce se înţelege prin corp delict). Cu ajutorul interpretării, putem cunoaşte limitele fiecărei reglementări, astfel încât conţinutul acestor norme să poată asigura buna desfăşurare a procesului penal.

În funcţie de subiectul interpretării, aceasta poate fi: • interpretarea legală; • interpretarea judiciară; • interpretarea doctrinară.

Interpretarea legală este cea făcută de însuşi legiuitor prin norme interpretative, fiind obligatorie. Astfel, Codul de procedură penală conţine norme interpretative, cum ar fi cele din art. 23 (în care se precizează cine este inculpatul), art. 24 (unde sunt explicate calităţile de parte vătămată, parte civilă şi parte responsabilă civilmente) ş.a. Interpretarea judiciară este efectuată de organele judiciare care aplică legea procesuală penală, fiind obligatorie numai în cauza respectivă.

Interpretarea doctrinară este cea efectuată de cercetătorii în domeniul dreptului şi nu este obligatorie.

Din punct de vedere al metodologiei folosite, interpretarea poate fi literară şi gramaticală, sistemică, logică sau raţională şi istorică.

Interpretarea literar gramaticală presupune determinarea conţinutului normelor juridice prin cercetarea înţelesului termenilor folosiţi, evidenţierea sensului etimologic al cuvintelor, legătura dintre părţile unei propoziţii.

Interpretarea logică constă în lămurirea înţelesului normelor juridice prin aplicarea unor raţionamente, cum ar fi a fortiori (presupune că acolo unde legea permite mai mult,

169

implicit permite şi mai puţin şi acolo unde legea interzice mai puţin, implicit interzice şi mai mult) sau per a contrario (potrivit căruia o dispoziţie cu aplicare limitată nu se poate extinde pentru cazurile pe care legea nu le-a prevăzut).

Interpretarea sistematică este acea formă de interpretare care constă în explicarea înţelesului unei norme juridice pe baza corelării ei cu alte dispoziţii din cadrul sistemului normativ.

Interpretarea istorică presupune determinarea înţelesului unei norme, luând în considerare evoluţia procesului de elaborare a acelei norme.

Din punct de vedere al rezultatului interpretării aceasta poate fi declarativă, restrictivă, extensivă.

Interpretarea declarativă se întâlneşte atunci când se constată că textul legii redă exact conţinutul său.

Interpretarea restrictivă se întâlneşte atunci când se constată că textul legii, aşa cum este formulat, a depăşit voinţa legiuitorului, a spus mai mult decât şi-a dorit.

Interpretarea extensivă se face atunci când se constată că textul legii, în formularea sa, spune mai puţin decât a dorit legiuitorul, extinzându-se înţelesul normei pentru a acoperi voinţa reală a legii. VI.2. Aplicarea normelor de drept procesual

Prin aplicarea normelor de drept procesual se înţelege aducerea la îndeplinire a

dispoziţiilor cuprinse în legea procesual penală. Normele de drept procesual penal au o aplicare în timp şi spaţiu. a) Aplicarea normelor procesual penale în spaţiu Regula aplicării normelor procesual penale în spaţiu este cea dată de principiul

teritorialităţii, conform căruia activitatea procesual penală desfăşurată pe teritoriul ţării noastre este determinată de legea procesuală română.

Necesitatea cooperării statelor pentru combaterea infracţionalităţii pe plan mondial impune, însă, existenţa anumitor excepţii de la principiul teritorialităţii.

O primă excepţie o constituie comisia rogatorie internaţională, care reprezintă acea formă de asistenţă judiciară internaţională ce constă în împuternicirea prin care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi de acelaşi fel din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal. Această comisie poate fi activă (organul judiciar român solicită efectuarea unui act procedural în străinătate, de către organul judiciar străin care aplică legea procesuală penală străină, actele întocmite având consecinţe juridice în ţara noastră) sau pasivă (organul judiciar român efectuează, la solicitarea organului judiciar străin, anumite acte procedurale potrivit legii procesuale române).

O altă excepţie de la principiul teritorialităţii o constituie recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine. Astfel, potrivit art. 115 din Legea nr. 302/2004, hotărârile penale străine rămase definitive pot fi executate în România în condiţiile prevăzute în legea specială. Şi imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară (art. 31 din Convenţia de la Viena din 1961, ratificată de România în 1968) reprezintă excepţii de la principiul teritorialităţii. Potrivit acestora, personalul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală absolută, în sensul că nu poate fi reţinut, arestat, chemat în instanţă sau să depună mărturie.

b) Aplicarea normelor procesual penale în timp Aplicarea normelor procesual penale în timp are la bază principiul activităţii, potrivit

căruia legea se aplică între momentul intrării în vigoare şi momentul ieşirii ei din vigoare. Aceasta implică atât efectuarea tuturor actelor procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a actelor procedurale efectuate anterior intrării în

170

vigoare; pe de altă parte, o lege procesuală penală ieşită din vigoare nu produce efecte procesuale după momentul abrogării, chiar într-o cauză penală pornită sub imperiul ei.

Unele dificultăţi în aplicarea legii procesuale în timp pot să apară în situaţii tranzitorii, adică atunci când pe parcursul desfăşurării unui proces penal este înlocuită legea sub imperiul căreia s-a declanşat procesul. Rezolvarea acestor situaţii tranzitorii se face, de regulă, prin adoptarea unor dispoziţii tranzitorii care pot fi cuprinse în conţinutul legii noi. Acestea au un caracter particular, prin intermediul lor realizându-se o conciliere între principiile activităţii legii şi operativităţii procesului penal, pe de o parte, şi ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, pe de altă parte.

Astfel, dispoziţiile tranzitorii pot prevedea excepţii de la principiul activităţii legii procesual penale, în sensul retroactivităţii legii noi sau al ultraactivităţii legii vechi. REZUMAT:

Justiţia penală este rezultatul evoluţiei societăţii umane faţă de fenomenul infracţional. Ea are două funcţii preventivă şi represivă.

Pentru o apărare eficientă a valorilor fundamentale ale omului este necesar ca statul să intervină şi să includă în sfera represiunii penale acele situaţii ce devin periculoase pentru ordinea de drept.

Respectarea ordinii de drept se asigură prin vasta activitate desfăşurată de organele specializate care folosesc în acest scop un complex de căi, metode şi mijloace de natură să înfăptuiască justiţia penală. În înfăptuirea actului de justiţie un rol deosebit îl au instanţele de judecată. CONCLUZII:

Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 1, aţi dobândit cunoştinţe referitoare la noţiunile de proces penal şi drept procesual penal, ştiinţa dreptului procesual penal, norme de drept procesual penal. RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

Legislaţie: Constituţia României, 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României, nr. 429/2003 Codul român de procedură penală, cu ultimele modificări şi completări :

- Legea nr. 356/04-07-2006, O.U.G. nr. 60/2006; - O.U.G. nr. 31/2008, Legea nr. 79/2007, Legea nr. 57/2008.

Doctrină: Apetrei, M., Drept procesual penal, Editura Oscar Print, vol. I, 1998; Beliş, V., Medicina legală, Bucureşti, Editura Teora, 1992; Cahane, S., Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963; Dongoroz, V., Antoniu, G., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, Editura Academiei, vol. I, 1975; Lorincz, A., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2006; Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., 1992; Neagu, I., Tratat de procedură penală, 1997;

171

Tanoviceanu, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, 1924-1927; Volonciu, N., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, 1993. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Procesul penal are ca scop imediat:

a) apărarea României, a drepturilor şi libertăţilor persoanelor împotriva infracţiunilor; b) prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni; c) constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constitue infracţiuni astfel ca

orice persoana care a săvârşit o infracţiune sa fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale. 2. Scopul mediat (general) al procesului penal consta în:

a) apărarea ordinii de drept, apărarea persoanei; b) apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei; c) prevenirea infracţiunilor precum şi educarea cetăţenilor în spiritual respectării legilor.

3. Nulla poena sine lege semnifică:

a) legalitatea incriminării; b) legalitatea pedepsei; c) nu există justiţie în afara legii.

Răspunsuri: 1 = c 2 = a, b, c 3 = b Teme de control (conform calendarului disciplinei): Faptele şi raporturile juridice procesual penale.

172

CAPITOLUL II

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE

PROCESULUI PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de principiu fundamental al procesului penal;

• Identificarea principiilor fundamentale ale procesului penal;

• Delimitarea principiilor fundamentale ale procesului penal;

• Înţelegerea şi definirea principiului legalităţii procesului penal, principiului

oficialităţii procesului penal, principiului aflării adevărului, rolului activ al organelor

judiciare etc.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de principii fundamentale ale

procesului penal;

• Explicarea şi interpretarea principiilor fundamentale ale procesului penal;

• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 2 ore

173

I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PRINCIPIILE FUNDAMENTALE

ALE PROCESULUI PENAL

I.1. Noţiune. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român În desfăşurarea procesului penal se întâlnesc principii procesuale care sunt norme de

drept procesual penal şi care se adresează celor ce participă la procesul penal direcţionând comportarea acestora în desfăşurarea procesului penal.

Fiecare regulă de bază a procesului penal cuprinde explicit un principiu fundamental, adică o anumită orientare impusă de concepţia şi principiile de politică procesual penală, motiv pentru care acestea sunt considerate principii fundamentale. Aşa cum rezultă din definiţia procesului penal, principiile cuprind anumite reguli referitoare la desfăşurarea procesului penal, la scopul şi finalitatea acestuia.

Codul de procedură penală cuprinde în capitolul I, art. 2-8 regulile de bază ale procesului penal din care derivă principiile fundamentale.

Dat fiind rolul de bază al principiilor fundamentale acestea formează un sistem în cadrul căruia interacţiunea şi convergenţa lor sunt date de obiectul comun, procesul penal şi scopul acestuia.

Prin sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român se înţelege ansamblul unitar al acestor principii, unitate conferită atât de obiectul comun pe care îl reglementează, cât şi de interdependenţa şi condiţionarea lor reciprocă.

II CONŢINUTUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ROMÂN

II.1. Principiul legalităţii procesului penal

Acest principiu este o transpunere pe plan particular a principiului general al legalităţii consacrat ca regulă de bază a procesului penal. În art. 2 se arată că: „procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.”

Principiul legalităţii presupune în primul rând respectarea dispoziţiilor prevăzute în Constituţia României potrivit cărora „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Legea de organizarea judecătorească (Legea nr. 92/1992 modificată prin Legea nr. 303/2004) prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, că nimeni nu este mai presus de lege şi că hotărârile judecătoreşti se pronunţă în numele legii.

Principiului „nullum crimen sine lege” şi „nulla poena sine lege” din dreptul penal îi corespunde în dreptul procesual penal principiul „nulla justitia sine lege”.

174

Respectarea principiului legalităţii presupune respectarea întocmai de către organele judiciare a competenţei pe care o au, precum şi respectarea şi asigurarea exercitării drepturilor părţilor în vederea soluţionării legale a cauzelor.

Principiul legalităţii este dublat de numeroase garanţii. Astfel, ori de câte ori nu au fost respectate dispoziţiile legale, cu ocazia dispunerii efectuării unui act procedural, există posibilitatea anulării lui (art. 197, alin. 1 C. proc. pen.), iar când vătămarea nu poate fi înlăturată în nici un fel actul va căpăta caracter nelegal, iar nulitatea va fi absolută (art. 197, alin. 2 C. proc. pen.).

În alte condiţii subiecţii oficiali ce au încălcat legea pot fi traşi la răspundere civilă, penală, administrativă.

Sunt şi alte reglementări care dau posibilitatea unui control sistematic şi eficient de înlăturare a cauzelor care au condus la efectuarea unor acte procesuale nelegale. De exemplu: art. 216-220 C. proc. pen. reglementează supravegherea exercitată de procurori în activitatea de urmărire penală; de asemenea, instanţa de judecată are, potrivit legii (art. 300 C. proc. pen., art. 332 C. proc. pen., art. 333 C. proc. pen.), posibilitatea verificării legalităţii activităţii de urmărire penală.

Activitatea instanţelor de judecată este controlată de instanţele ierarhic superioare ca urmare a exercitării cailor de atac. II.2. Principiul oficialităţii procesului penal

Consacrat în art. 2 alin. 2 C. proc. pen., principiul oficialităţii presupune faptul că „ actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel”.

Spre deosebire de procesul civil, care este guvernat de principiul disponibilităţii, declanşarea procesului penal şi realizarea activităţilor procesuale şi procedurale nu este condiţionată de solicitarea persoanei vătămate prin infracţiune. De regulă, organele judiciare sunt obligate să efectueze, din oficiu, toate actele necesare pornirii şi finalizării procesului penal. Din acest motiv, principiul oficialităţii a fost definit, în literatura juridică, şi principiul obligativităţii.

De la principiul oficialităţii există, însă, anumite excepţii, în sensul că, în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni sau în cazul în care autor al infracţiunii este o anumită persoană, pornirea procesului penal nu se poate realiza din oficiu, ci este condiţionată de existenţa unei sesizări sau autorizări din partea unor persoane sau organe anume prevăzute de lege.

Aceste excepţii sunt: a) cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 C. proc. pen., în privinţa cărora

legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

b) situaţia unora dintre infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate;

c) cazul infracţiunilor săvârşite de militari contra ordinii şi disciplinei militare pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului;

d) situaţia infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării noastre, contra siguranţei naţionale a statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţări noastre, pentru care acţiunea

175

penală se pune în mişcare numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

e) situaţia săvârşirii unei infracţiuni îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentantului unui stat străin, când acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin;

f) imunităţile demnitarilor, care presupun faptul că declanşarea procesului penal împotriva Preşedintelui României, parlamentarilor sau membrilor Guvernului se poate face numai în condiţiile existenţei unei sesizări speciale.

Astfel, potrivit art. 96 din Constituţie, Preşedintele României poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare, numai la hotărârea Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

În privinţa parlamentarilor, în art. 72 alin. 2 din Constituţie se prevede că deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Potrivit art. 72 alin. 3 din Constituţie, în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, dar ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei, iar în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

În ceea ce priveşte membrii Guvernului, în art. 109 alin. 2 din Constituţie se prevede că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

g) imunitatea judecătorilor şi procurorilor, care presupune faptul că judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. În caz de infracţiune flagrantă aceştia pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, Comsiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată (art. 95 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor);

h) imunitatea avocaţilor, care presupune că, pentru fapte săvârşite de avocaţi în exercitarea profesiei sau în legătură cu aceasta, urmărirea penală şi trimiterea în judecată se pot face numai cu aprobarea procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie s-au comis faptele ( art. 37, din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat);

i) imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară presupun exceptarea persoanelor străine care exercită activitate diplomatică şi consulară pe teritoriul ţării noastre, de la jurisdicţia penală şi civilă a statului român;

j) cazul infracţiunii de seducţie (art. 199 C. pen.), pentru care procesul penal începe din oficiu, dar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. De asemenea, pentru infracţiunile de lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.) şi vătămare corporală (art. 181 C. pen.) săvârşite asupra membrilor familiei, deşi acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

II.3. Principiul aflării adevărului

Potrivit art. 3 C. proc. pen., în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

176

Aflarea adevărului în procesul penal presupune o activitate de cercetare desfăşurată de organele competente în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor socialmente periculoase.

Aflarea adevărului în procesul penal este limitată, deci, la faptele şi împrejurările care fac obiectul probaţiunii.

Instanţele de judecată au obligaţia, potrivit legii, să pronunţe soluţii legale şi temeinice care să conducă la aflarea adevărului. Legea procesual penală a instituit un sistem de garanţii dintre care exemplificăm următoarele:

d) Organele judiciare au obligaţia de a afla adevărul în fiecare cauză penală, de a lămuri cauza sub toate aspectele în vederea justei soluţionări a acesteia (art. 202 C. proc. pen. şi art. 287 C. proc. pen.);

e) Părţile au dreptul de a solicita probe pe tot parcursul procesului penal în scopul dovedirii împrejurărilor care duc la aflarea adevărului (art. 67 C. proc. pen.);

f) Orice persoană care cunoaşte vreun mijloc de probă este obligată să aducă la cunoştinţa organului de cercetare penală şi a instanţei de judecată (art. 65 alin. 2 C. proc. pen.).

II.4. Principiul rolului activ al organelor judiciare

Conform art. 4 C. proc. pen. organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt

obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal. Din acest principiu rezultă că, din oficiu, organele de urmărire penală şi instanţele de

judecată trebuie să dispună administrarea oricăror probe pe care le consideră concludente, pertinente şi utile justei soluţionări a cauzei.

Acest principiu este impus de necesitatea luptei împotriva fenomenului infracţional care nu se poate realiza decât atunci când autorităţile judecătoreşti vor promova, din oficiu, activităţile ce le revin spre soluţionare în vederea descoperirii, prinderii şi tragerii la răspundere penală a făptuitorilor.

Rolul activ al organelor judiciare rezultă din dispoziţiile art. 202 C. proc. pen., text potrivit căruia organele de urmărire penală sunt obligate să strângă toate probele în vederea justei soluţionări a cauzei.

În faza de judecată instanţa îşi exercită atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului şi a realizării scopului educativ al judecăţii (art. 287 C. proc. pen., art. 320 C. proc. pen.).

În cazul hotărârilor penale de condamnare rămase definitive instanţa de executare delegă pe unul din judecătorii săi pentru a se ocupa de îndeplinirea dispoziţiilor cuprinse în hotărârea respectivă. Acest principiu specific procesului penal se deosebeşte de principiul disponibilităţii specific procesului civil, prin aceea că, în cauzele civile, părţile pot dispune de acţiunea civilă exercitată în acel proces.

Pentru a garanta realizarea acestui principiu normele de organizare şi de competenţă dispun reglementări speciale în acest sens. II.5. Principiul garantării libertăţii persoanei

Potrivit acestui principiu în tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

177

Consacrat ca principiu fundamental, inviolabilitatea persoanelor constă în dreptul omului de a fi şi de a se comporta liber, orice atingere adusă acestor atribute putând fi făcută numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 23 din Constituţia României consacră inviolabilitatea persoanei. Actuala reglementare a principiului garantării libertăţii persoanei este în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite la 10.12.1948, şi în care se prevede că „toate fiinţele umane se nasc libere şi nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.”

Potrivit art. 5 alin. 3 C. proc. pen. dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul în tot cursul procesului penal să se adreseze instanţei de judecată potrivit legii.

Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea daunei suferite în condiţiile prevăzute de lege. II.6. Principiul respectării demnităţii umane

Art. 5 C. proc. pen. a fost introdus prin Legea nr. 32/1990, text rămas în vigoare şi ca urmare a apariţiei Legii nr. 281/2003, cât şi ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006.

Prin Legea nr. 19/10.10.1990 România a aderat la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante adoptată la New York în 1984.

Prin Legea nr. 20/1990 a fost introdus în Codul Penal art. 267 – infracţiunea de tortură, ca infracţiune împotriva înfăptuirii justiţiei.

Potrivit art. 51 C. proc. pen. orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.

Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane, degradante este pedepsită de lege.

Art. 23 din Constituţie prevede regula că libertatea individuală şi siguranţa personală sunt inviolabile, iar art. 22 alin. 2 din Constituţie dispune că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman sau degradant.

Dispoziţiile fundamentale ale acestui principiu se regăsesc şi în art. 68 alin. 1 C. proc. pen. care interzice întrebuinţarea de violenţe sau alte ameninţări precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.

Legea de organizare judecătorească sancţionează atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu ale magistraţilor care sunt considerate abateri disciplinare.

Dispoziţii ale legii penale privind infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei întâlnim în art. 266 , art. 267, art. 267 C. proc. pen. II.7. Prezumţia de nevinovăţie

Acest principiu are o vocaţie universală, fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Se regăseşte în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 1789, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948. Acest principiu a apărut, pentru prima dată, în Declaraţia de Independenţă americană din 1776.

Art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că „orice persoană învinuită a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât nevinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării.”

178

În Constituţia României prezumţia de nevinovăţie este prevăzută în art. 23 pct. 11 care prevede că „învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.”

Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei.

Răsturnarea ei poate fi făcută prin probe certe de vinovăţie. În art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale sunt formulate „garanţii specifice în materie penală”, „garanţia prezumţiei de nevinovăţie”, iar în paragraful 3 s-au instituit unele drepturi precum:

- informarea în termen cât mai scurt despre natura acuzaţiei; - asigurarea timpului necesar formulării apărării singur sau prin apărător ales ori

desemnat din oficiu; - interogarea atât a martorilor în apărare, cât şi a celor în acuzare; - dreptul la interpret în mod gratuit.

Curtea europeană a statuat că instanţele de judecată nu trebuie să pornească de la ideea preconcepută că cel trimis în judecată chiar a comis actul incriminat, sarcina probei revenind acuzării, iar situaţia îndoielnică profitând celui acuzat.

Acuzarea este cea care trebuie să-i indice persoanei acuzate faptele ce i se impută acesteia, pentru ca aceasta să fie în măsură să-şi pregătească apărarea.

Acuzarea are obligaţia să producă suficiente probe care să fundamenteze o eventuală declaraţie de culpabilitate.

S-a decis că dispoziţiile art. 6 paragraful 2 din Convenţie impun ca orice reprezentant al statului, în primul rând magistratul învestit cu efectuarea anchetei, dar şi alţi reprezentanţi ai puterilor publice, să se abţină de a „declara public” faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se impută, „înainte ca vinovăţia acesteia să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă”.

În cazul în care se ajunge la îndoiala asupra vinovăţiei şi această îndoială nu este înlăturată după administrarea de noi probe, prezumţia nu este răsturnată, dar orice îndoială profită învinuitului sau inculpatului potrivit adagiului în dubio pro reo. II.8. Garantarea dreptului de apărare

Potrivit art. 6 alin. 1 C. proc. pen. dreptul de apărare este garantat atât învinuitului,

inculpatului, cât şi celorlalte părţi în procesul penal. În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare în apărare. Atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice se referă la dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asigurată asistenţa juridică a unui apărător.

Art. 6 al Convenţiei Europene privind drepturile omului dispune ca persoana căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni trebuie să dispună de timpul şi de facilităţile necesare în vederea pregătirii apărării sale.

Constituţia României consacră în art.24 dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale omului, iar legea de organizare judecătorească prevede că în tot cursul procesului penal părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător. Şi Codul de procedură penală în art. 6 garantează dreptul de apărare. Organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege.

179

Codul de procedură penală conţine numeroase garanţii în ceea ce priveşte dreptul de apărare. Astfel, art. 129 alin. 3 C. proc. pen. prevede că atunci când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea, potrivit art. 130 alin. 2 C. proc. pen., se face în prezenţa învinuitului sau inculpatului.

Conform art. 250 C. proc. pen. organele de cercetare penală îl cheamă pe inculpat şi îi pun în vedere faptul că are dreptul de a lua la cunoştinţă de materialul de urmărire penală arătându-i şi încadrarea juridică a faptei, îl întreabă totodată pe inculpat dacă are de formulat cereri noi sau dacă doreşte să facă declaraţii suplimentare. Art. 294 C. proc. pen. prevede posibilitatea ca inculpatul şi celelalte părţi din proces precum şi apărătorii să ia cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii.

În faza de judecată părţile îşi exercită dreptul de apărare şi prin folosirea căilor de atac. Art. 362 prevede ca, în anumite limite, fiecare parte din proces poate ataca cu apel sentinţele penale, iar în art. 385 se arată persoanele care pot face recurs.

În conţinutul dreptului de apărare este inclusă şi asistenţa juridică a părţilor de către un apărător.

Articolul 6 paragraful 3 litera c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale garantează oricărui acuzat dreptul de a se apăra de acuzaţia ce i se aduce în trei modalităţi:

- acuzatul se poate apăra singur; - poate fi asistat de un apărător la alegerea sa; - poate fi asistat în mod gratuit de un apărător din oficiu.

Dreptul acuzatului de a se apăra singur nu trebuie confundat cu prezenţa personală a acestuia în instanţă. O altă instituţie care se constituie printr-o garantare a dreptului de apărare o reprezintă ascultarea învinuitului sau inculpatului în diferite etape ale desfăşurării procesului penal.

Astfel, în art. 150 alin. 1 C. proc. pen. se prevede că măsura arestării învinuitului sau inculpatului nu va putea fi luată decât după ascultarea acestuia.

În cazul în care inculpatul este dispărut sau se sustrage de la urmărirea penală, când mandatul de arestare a fost emis fără ascultarea acestuia, acesta va fi ascultat de îndată ce va fi prins. În cazul prelungirii arestării preventive, potrivit art. 159 C. proc. pen., inculpatul este adus în faţa instanţei în vederea ascultării sale. Art. 237 C. proc. pen. prevede obligaţia organului de cercetare penală de a-l chema pe inculpat sau învinuit şi de a-i da explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are, inclusiv dreptul de apărare. În vederea exercitării în bune condiţii a dreptului de apărare, inculpatul aflat în stare de detenţie sau deţinere trebuie să primească copia actului de sesizare a instanţei (rechizitoriul).

Potrivit art. 318 C. proc. pen. în cazul în care copia actului de sesizare a instanţei nu a fost comunicat inculpatului în termenul prevăzut de art. 313 C. proc. pen., adică cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat, inculpatul va cere un nou termen de judecată, acesta amânându-se, instanţa fiind obligată să-i acorde acestuia un alt termen de judecată, iar preşedintele completului de judecată îi va înmâna personal inculpatului copia actului de sesizare al instanţei.

Tot ca o garanţie a dreptului de apărare se înscrie şi sancţiunea nulităţii absolute prevăzută de art. 197 alin 2 C. proc. pen. în cazul în care judecata s-a desfăşurat fără ca inculpatul să aibă asigurată asistenţa juridică atunci când aceasta este obligatorie potrivit legii.

180

II.9. Limba în care se desfăşoară procesul penal Potrivit art. 7 C. proc. pen., text introdus prin Legea nr. 281/2003, în procesul penal

procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Părţile şi alte persoane chemate în procesul penal pot folosi limba maternă, dar actele procedurale vor fi încheiate în limba română. Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua la cunoştinţă de actele dosarului, dreptul de a vorbi şi de a pune concluzii prin intermediul unui interpret sau traducător autorizat.

În situaţia în care toate părţile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept.

Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română. Dezbaterile purtate de părţi în limba maternă se înregistrează consemnându-se în

limba română. Interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite, pentru conformitate,

atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut în baza traducerii sale, aşa cum rezultă din art. 14 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. II.10. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este prevăzută în art. 16 alin. 1 şi alin. 2 din Constituţia României, text potrivit căruia: „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.”

Art. 21 din Constituţie prevede ca un drept fundamental accesul liber la justiţie al oricărei persoane, nici o îngrădire în exercitarea acestui drept nu este prevăzută în vreo lege. Nerespectarea acestui principiu conduce la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu împotriva drepturilor unor persoane.

Transpunerea acestor dispoziţii cadru din Constituţie în norme cu aplicabilitate în domeniul activităţii judiciare s-a realizat prin intermediul Legii nr. 304/2004 privind activitatea judiciară care, în art. 6, stipulează că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil” şi „accesul la justiţie nu poate fi îngrădit”.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul „egalităţii armelor” presupune tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procesului, fără ca vreuna din ele să fie avantajată în raport cu celelalte părţi.

II.11. Principiul operativităţii sau celerităţii soluţionării cauzelor

Potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale ..”.

Aprecierea caracterului rezonabil se face în funcţie de complexitatea cauzei, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru părţi, a obiectului procedurii. Celeritatea soluţionării cauzelor nu este reglementată în mod expres în legislaţia noastră procesuală, dar se impune ca principiu fundamental, pentru că presupune ca procesul penal să se desfăşoare într-un timp cât mai scurt şi cât mai apropiat de momentul săvârşirii infracţiunii. Aceasta rezultă din chiar conţinutul art. 1 alin. 1 C. proc. pen.: „Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni [..]”.

Aflat într-o strânsă legătură cu principiul rolului activ al organelor judiciare penale, principiul operativităţii implică promptitudine în activitatea de strângere şi administrare a

181

probelor, pentru a se evita dispariţia sau deteriorarea acestora, precum şi pentru a se înlătura pericolul diminuării rezonanţei sociale a faptei şi a rolului educativ al procesului penal. REZUMAT:

În desfăşurarea procesului penal se întâlnesc principii procesuale care sunt norme de drept procesual penal şi care se adresează celor ce participă la procesul penal direcţionând comportarea acestora în desfăşurarea procesului penal.

Fiecare regulă de bază a procesului penal cuprinde explicit un principiu fundamental, adică o anumită orientare impusă de concepţia şi principiile de politică procesual penală, motiv pentru care acestea sunt considerate principii fundamentale. Aşa cum rezultă din definiţia procesului penal, principiile cuprind anumite reguli referitoare la desfăşurarea procesului penal, la scopul şi finalitatea acestuia. CONCLUZII: Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 2, aţi dobândit cunoştinţe referitoare la principiile fundamentale ale procesului penal. RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

Legislaţie: Constituţia României, 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României, nr. 429/2003; Codul român de procedură penală, cu ultimele modificări şi completări :

- L. nr.356/04-07-2006 , O.U.G. nr.60/2006; - O.U.G. nr. 31/2008, Legea nr. 79/2007, Legea nr. 57/2008.

Doctrină: Apetrei, M., Drept procesual penal, Editura Oscar Print, vol. I, 1998; Beliş, V., Medicina legală, Bucureşti, Editura Teora, 1992; Cahane, S., Drept procesual penal, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963; Dongoroz, V., Antoniu, G., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, Editura Academiei, vol. I, 1975; Lorincz, A., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2006; Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., 1992; Neagu, I., Tratat de procedură penală, 1997; Tanoviceanu, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, 1924-1927; Volonciu, N., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, 1993. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Principiul legalităţii procesului penal:

a) este consacrat expres de Codul de procedura penală; b) nu este consacrat expres de Codul de procedura penală;

impune ca procesul penal să se desfăşoare în cursul judecaţii potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege iar în cursul urmăririi penale procesul penal să se desfăşoare.

182

2. Constituie garanţii ale respectării principiului legalităţii procesului penal:

a) prevederea în legea procesual penală a sancţiunilor procedurale penale aplicabile actelor procesuale şi procedurale care au fost întocmite cu încălcarea legii;

b) prezumţia de nevinovăţie; c) posibilitatea instanţei de judecată de a verifica legalitatea activităţii de urmărire

penală; d) dublu grad de jurisdicţie.

3. Prezumţia de nevinovăţie :

a) este consacrată expres în Codul de procedură penală; b) nu este consacrată expres de constituţia României; c) este o prezumţie relativă.

4. Prezumţia de nevinovăţie nu este răsturnată:

a) când există probe certe de vinovăţie; b) când, deşi s-au administrat toate probele, există îndoiala asupra vinovăţiei

inculpatului; c) când învinuitul sau inculpatul nu şi-a dovedit nevinovăţia, dar nici organele judiciare

nu au administrat probe din care să rezulte cu certitudine vinovăţia. 5. Constituie garanţii ale respectării principiului aflării adevărului:

a) posibilitatea instanţei de judecată de a restitui dosarul procurorului în vederea refacerii urmăririi penale;

b) posibilitatea instanţei de a extinde acţiunea penală sau procesul penal; c) existenţa instanţei de control judiciar, care poate controla hotărârea instanţei ierarhic

inferioare. 6. Oficialitatea procesului penal priveşte:

a) faza urmăririi penale; b) numai faza urmăririi penale şi a judecăţii; c) faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti penale.

7. Principiul oficialităţii procesului penal:

a) are caracter absolut; b) are caracter relativ; c) este consacrat expres de Codul de procedură penală.

8. Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată:

a) sunt obligate sa aibă rol active în desfăşurarea procesului penal; b) trebuie să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei; c) trebuie să trateze persoana care se află în curs de urmărire penală sau de judecată, cu

respectarea demnităţii umane.

183

9. Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc:

a) numai din oficiu; b) din oficiu; c) afară de cazul când prin lege se dispune astfel.

10. Constituie reguli de bază ale procesului penal, consacrate expres de Codul de procedură penală:

a) garantarea libertăţii persoanei; b) garantarea dreptului de apărare; c) dreptul la un proces echitabil.

11. In cursul procesului penal:

a) persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret;

b) în fata organelor judiciare din unităţile administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie şi de altă naţionalitate decât cea română, se asigură folosirea limbii materne;

c) dreptul de a folosi interpret, în cazurile prevăzute de lege, este asigurat în mod gratuit; d) se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne.

12. Ca o consecinţă a garantării dreptului la apărare, în procesul penal:

a) organele judiciare au obligaţia sa încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat şi despre încadrarea juridică a acesteia;

b) organele judiciare au obligaţia să îi asigure învinuitului sau inculpatului posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării;

c) organele judiciare sunt obligate, în toate procesele penale, să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are apărător ales.

13. În tot cursul procesului penal:

a) orice parte trebuie sa fie asistată de apărător; b) orice parte are dreptul sa fie asistata de apărător; c) organele judiciare sunt obligate sa administreze părţilor probele necesare în aparare.

14. Inainte de a I se lua prima declaraţie invinuitului sau inculpatului:

a) organele judiciare au obligaţia să-i asigure apărarea de către un avocat, dacă nu are apărător ales;

b) organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze despre dreptul de a fi asistat de către un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare;

c) organele judiciare au obligaţia să-i asigure apărarea de către un avocat, dacă nu are apărător ales şi dacă asistarea de către apărător este obligatorie, potrivit legii.

184

15. In tot cursul procesului penal: a) învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie,

sub control judiciar sau pe cauţiune; b) este garantată libertatea persoanei; c) persoana împotriva căreia s-a luat o măsura de restrângere a libertăţii are dreptul să se

adreseze instanţei competente, dacă considera că măsura este ilegala. Răspunsuri 1 = a 2 = a, c, d 3 = a, c 4 = b, c 5 = a, b, c 6 = a, c 7 = b, c 8 = a, b, c 9 = c 10 = a, b 11 = a, c, d 12 = a, b 13 = b, c 14 = b, c 15 = a, b, c Teme de control (conform calendarului disciplinei): Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal. Prezumţia de nevinovăţie în sistemul de drept procesual penal român.

185

CAPITOLUL III

PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de participant în procesul penal;

• Identificarea participanţilor în procesul penal;

• Delimitarea părţilor în procesul penal;

• Înţelegerea şi definirea drepturilor şi obligaţiilor apărătorului.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunii de participant în procesul penal;

• Explicarea şi interpretarea modului în care organele judiciare participă în procesul

penal;

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunii de parte în procesul penal;

• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

186

I NOŢIUNEA DE PARTICIPANT I.1.

Procesul penal reprezintă o categorie complexă, o activitate a cărei realizare implică intervenţia unor persoane obligate sau interesate să participe în vederea rezolvării conflictului născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiunii.

Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal în vederea atingerii scopului acestuia poartă denumirea de participanţi.

În timp ce prin participanţi în dreptul penal înţelegem numai persoanele fizice care au conlucrat la săvârşirea unei infracţiuni, prin participanţi în dreptul procesual penal înţelegem organele şi persoanele chemate să contribuie la desfăşurarea procesului penal. În sens larg din categoria participanţilor fac parte:

g) organele judiciare; h) părţile; i) apărătorul; j) alte persoane. În sens restrâns noţiunea de participanţi cuprinde: • organele judecătoreşti; • părţile; • apărătorul. Organele care au calitatea de participanţi în procesul penal sunt: • instanţele judecătoreşti; • procurorul; • organele de cercetare penală. Sunt părţi în procesul penal: • inculpatul; • partea vătămată; • partea civilă; • partea responsabilă civilmente. Părţile din procesul penal acţionează pentru realizarea intereselor personale care se

nasc din săvârşirea unei infracţiunii, prin formularea de cereri, memorii, concluzii personale adresate organelor judiciare.

Din categoria altor persoane fac parte: • martorul; • expertul; • interpretul; • grefierul; • executorii judecătoreşti.

187

II.ORGANELE JUDICIARE – PARTICIPANŢI ÎN PROCESUL PENAL

II.1. Instanţele judecătoreşti I. Noţiunea şi rolul instanţelor judecătoreşti

Potrivit Constituţiei României autoritatea judecătorească este reglementată ca o funcţie distinctă, organizată într-un sistem în care sunt prevăzute următoarele organe judiciare:

a. instanţele judecătoreşti; b. Consiliul Superior al Magistraturii; c. Ministerul Public.

Puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului, având atribuţii proprii ce sunt exercitate prin instanţele judecătoreşti.

Instanţele judecătoreşti se înfăţişează ca subiect principal al activităţii procesual penale în îndeplinirea următoarelor atribuţii:

• pronunţă hotărâri judecătoreşti; • îşi desfăşoară în principal activitatea în faza de judecată, dar au şi atribuţii în

privinţa unor sarcini legate de urmărirea penală. De exemplu, art. 147 C. proc. pen. prevede că „arestarea preventivă se dispune numai de către instanţele de judecată”.

De asemenea, prelungirea arestării preventive nu poate fi dispusă decât de instanţa de judecată, iar activitatea de punere în executare a hotărârilor penale de condamnare rămase definitive este realizată doar de aceste organe (art. 155 - 159 C. proc. pen, art. 420 C. proc. pen.).

Prin atribuţiile pe care le au, instanţele judecătoreşti verifică legalitatea tuturor actelor procesuale şi procedurale înfăptuite de ceilalţi participanţi la proces.

Conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi”.

Instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea într-un sistem unitar prevăzut de art. 126 alin. 1 din Constituţia României în care se arată că în România „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe prevăzute de lege”.

II. Sistemul şi organizarea instanţelor judecătoreşti Sistemul instanţelor judecătoreşti din ţara noastră reuneşte două categorii de instanţe:

instanţele civile (judecătorii, tribunale, tribunale specializate, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi instanţele militare (tribunale militare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, Curtea Militară de Apel Bucureşti).

Sub aspectul organizării lor teritoriale, instanţele civile sunt repartizate astfel: - judecătoriile – sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în

sectoarele municipiului Bucureşti; - tribunalele – sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui

judeţ şi al municipiului Bucureşti; - tribunalele specializate – sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot

funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti; - curţile de apel – fiecare curte de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie

care cuprinde mai multe tribunale şi tribunale specializate.

188

În ceea ce priveşte instanţele militare, acestea sunt: - tribunalele militare – în prezent sunt patru tribunale militare; - Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti – există un singur tribunal militar teritorial,

având competenţă pe întreg teritoriul ţării; - Curtea Militară de Apel Bucureşti – funcţionează ca instanţă unică, având sediul în

Bucureşti şi competenţă pe întreg teritoriul ţării. Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, ca singura instanţă supremă, asigură

interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti potrivit competenţei sale. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată pe 4 secţii:

• Secţia civilă şi de proprietate intelectuală; • Secţia penală; • Secţia comercială; • Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Completul de 9 judecători şi Secţiile Unite au o competenţă proprie reglementată de

art. 29-32 din Legea nr. 304/2004. Până în 1998, la instanţa supremă a existat şi secţia militară; în urma desfiinţării

acestei secţii, prin Legea nr. 153/1998 de modificare a Legii nr. 56/1993 privind organizarea, conducerea, funcţionarea şi competenţa Curţii Supreme de Justiţie cauzele care erau de competenţa sa au fost preluate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

III. Completele de judecată Codul de procedură penală, foloseşte noţiunea de instanţă de judecată, adică numărul

de judecători ce compun completul de judecată în vederea soluţionării unei cauze sau a mai multor cauze penale.

Cu toate acestea, compunerea instanţei nu trebuie confundată cu constituirea instanţei, aceasta din urma însemnând alcătuirea instanţei cu procuror, grefier.

Compunerea completelor de judecată se face de către colegiile de conducere la începutul anului urmărindu-se asigurarea continuităţii completelor.

Completul de judecată este prezidat prin rotaţie de către un judecător. Repartizarea cauzelor se face aleatoriu în sistem informatic. Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi transmise altui complet decât în condiţiile prevăzute de regulament.

Potrivit art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, apelurile se judecă în complet de 2 judecători iar recursurile se judecă în complet de 3 judecători. În cazul completelor formate din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung în unanimitate la un acord asupra pronunţării hotărârii, atunci se constituie un complet de divergenţă alcătuit cu un al treilea judecător care, de regulă, este preşedintele ori vicepreşedintele instanţei ori preşedintele de secţie.

Completele pentru soluţionare în prima instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari. Asistenţii judiciari participă la deliberare cu vot consultativ şi semnează hotărârea.

II.2. Ministerul Public

Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară pe întreg teritoriul României puterea judecătorească se compune din instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Public. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile în temeiul legii şi este condus de un procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiţiei, în condiţiile legii.

189

Principiul legalităţii derivă din prevederile art. 54 din Constituţia României, unde se arată că „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii.

Principiul imparţialităţii rezultă din prevederile legii, obligând procurorii să intervină prin intermediul acţiunii în justiţie ori de câte ori legalitatea a fost încălcată.

Exercitarea acţiunii impune o atitudine obiectivă, de imparţialitate, corectitudine şi probitate profesională.

Principiul controlului ierarhic rezultă din prevederile art. 64 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în care se arată că dispoziţiile procurorului ierarhic superior date în scris şi în conformitate cu legea sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. În soluţiile dispuse procurorul este independent în condiţiile prevăzute de lege.

Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, intervenţia procurorului ierarhic superior în orice formă în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.

A. Organizarea şi atribuţiile Ministerului Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită direct sau prin

procurori desemnaţi controlul tuturor parchetelor. Parchetul General are în structura sa secţii conduse de procurori şefi. În cadrul Parchetului General funcţionează Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură specială şi Direcţia Naţională Anticorupţie.

În cadrul Ministerului Public funcţionează parchetele de pe lângă judecătorii, parchetele de pe lângă tribunale, parchetele de pe lângă curţile de apel.

Pe lângă instanţa militară funcţionează parchetele militare de pe lângă tribunalul militar, respectiv curtea de apel.

Ministerul Public exercită prin procurori următoarele atribuţii: • efectuează urmărirea penală în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege; • conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi

controlează activitatea altor organe de cercetare penală; • sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor; • exercită acţiunea în cazurile prevăzute de lege; • participă în condiţiile legii la şedinţele de judecată; • exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti; • apăra drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub

interdicţie, ale dispăruţilor; • acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii sub coordonarea

Ministrului Justiţiei pentru realizarea politicii penale a statului; • studiază cauzele ce generează şi favorizează criminalitatea.

B. Direcţia Naţională Anticorupţie În varianta actualizată a O.U.G. nr. 43/2002 au fost operate şi înlocuite denumirile

prevăzute de art. II din O.U.G nr. 134/2005 astfel cum aceasta a fost modificată în urma aprobării prin Legea nr. 54/2004. În urma acestei modificări denumirea de Parchet Naţional Anticorupţie a fost înlocuită cu Direcţia Naţională Anticorupţie.

Procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie a fost înlocuit cu procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Direcţia Naţională Anticorupţie are personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Direcţia Naţională Anticorupţie are sediul în municipiul Bucureşti şi îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializaţi în combaterea corupţiei.

190

Direcţia Naţională Anticorupţie este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice.

Atribuţiile Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt: • efectuează urmărirea penală în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală,

în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

• conduce, supraveghează şi controlează actele de cercetare penală efectuate din dispoziţiile procurorului de către ofiţerii de poliţie judiciară aflaţi sub autoritatea exclusivă a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

• conduce, supraveghează şi controlează activitatea de ordin tehnic a urmăririi penale efectuată de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, etc.;

• sesizează instanţa de judecată pentru luarea măsurilor prevăzute de lege; • participă în condiţiile legii la şedinţele de judecată; • exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în condiţiile prevăzute de

lege.

Organele de cercetare penală Conform art. 201 alin. 1 C. proc. pen. urmărirea penală se efectuează de procuror şi de

către organele de cercetare penală. Organele de cercetare penală sunt: • Organele de cercetare ale poliţiei judiciare; • Organele de cercetare speciale; Ca organe ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători operativi specializaţi din

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative desemnaţi nominal de Ministrul de Interne cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Organele de cercetare speciale sunt cele prevăzute în art. 208 C. proc. pen.; acestea se împart în următoarele categorii;

a) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru militarii din subordine;

b) ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare;

c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare;

d) căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.

Organele de cercetare penală, ca organe judiciare, au atribuţii numai în faza de

urmărire penală, deoarece ele nu participă la desfăşurarea judecării cauzelor penale.

191

III PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL

III.1. Noţiunea de parte

La soluţionarea cauzelor penale alături de subiecţii oficiali sunt implicate şi alte

persoane, numite în literatura de specialitate şi subiecţi particulari principali sau părţi ale cauzei penale Potrivit art. 23 şi 24 C. proc. pen. sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. III.2. Făptuitorul

Înainte de pornirea procesului penal cel ce a săvârşit o infracţiune poartă denumirea de făptuitor, care o dată cu declanşarea procesului penal capătă calitatea de învinuit. III.3. Învinuitul

Învinuitul, deşi nu figurează între părţile din procesul penal, ocupă un loc considerabil în reglementarea Codului de procedură penală.

Urmare a săvârşirii unei infracţiuni se naşte un raport de drept substanţial în care subiectul principal este societatea pe de o parte, iar pe de altă parte, autorul infracţiunii respective. Pe parcursul desfăşurării urmăririi penale subiectul activ al infracţiunii îmbracă diferite calităţi procesuale care au o semnificaţie distinctă, adică aceeaşi persoană fizică, infractorul, va avea calităţi juridice diferite.

Învinuitul este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, în timp ce făptuitorul nu are aceste drepturi şi obligaţii.

Actele procesuale prin care i se conferă învinuitului această calitate sunt: • rezoluţia; • procesul-verbal al organului de cercetare penală. Potrivit art. 229 C. proc. pen. persoana fără de care se efectuează urmărirea penală se

numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. În vederea începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală poate efectua acte

premergătoare pentru a verifica temeinicia informaţiilor primite prin modurile de sesizare. Conform art. 228 C. proc. pen. organul de cercetare penală, sesizat în vreunul din

modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., poate dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale dintre cele prevăzute de art.10 C. proc. pen. cu excepţia celui de la litera b (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni). Din conţinutul art. 228 C. proc. pen. rezultă că organul de cercetare penală poate începe urmărirea penală numai dacă nu există nici un impediment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 234 C. proc. pen. dacă organul de cercetare penală îşi formează convingerea că sunt suficiente temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, va face propuneri în acest sens pe care le va înainta procurorului. Potrivit art. 233 alin. 2 C. proc. pen., dacă procurorul după ce examinează dosarul cauzei constată că sunt indicii temeinice poate propune instanţei de judecată luarea unei măsuri preventive.

192

III.4. Inculpatul

Potrivit art. 23 C. proc. pen. persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat.

Actele procesuale prin care se conferă unei persoane aceasta calitate sunt: • ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale; • rechizitoriul; • declaraţia orală a procurorului de şedinţă; • încheierea instanţei de judecată. Drepturile inculpatului: • dreptul de a cunoaşte materialul de urmărire penală;

Neaducerea la cunoştinţa celui reţinut sau arestat, în prezenţa apărătorului, a învinuirii ce i se aduce, este sancţionată cu nulitatea absolută conform art. 197 alin. 2 C. proc. pen.

• dreptul de apărare; • dreptul de a formula cereri, memorii şi de a pune întrebări; • dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată; • dreptul de a uza de căile de atac prevăzute de lege. Obligaţiile inculpatului: • să suporte învinuirea adusă; • să suporte unele măsuri procesuale, ca de exemplu reţinerea sau arestarea

preventivă; • să se prezinte în faţă organelor judiciare ori de câte ori este chemat; • să respecte ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată. În doctrină s-a făcut aprecierea că după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti

de condamnare inculpatul dobândeşte calitatea de condamnat, parte în procesul penal care nu mai este prevăzută de lege.

O dată cu începerea executării pedepsei, condamnatul devine subiect în cadrul raportului juridic de drept execuţional penal. III.5. Partea vătămată

Conform art. 24 alin 1 C. proc. pen. „persoana care a suferit prin fapta penală o

vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată.”

Calitatea de parte vătămată rezultă din raportul juridic creat pe plan social între cel care a săvârşit o infracţiune şi cel care a suferit o vătămare prin acea infracţiune şi implică vocaţia de a participa în procesul penal ca parte vătămata sau parte civilă.

Organele judiciare au, potrivit art. 76 C. proc. pen., obligaţia de a chema persoana vătămată prin infracţiune şi de a o întreba dacă se constituie parte vătămată sau parte civilă. Totodată, îi va aduce la cunoştinţă că are dreptul de a solicita audierea în prezenţa unui consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor. I se va atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau parte civilă poate fi făcută în tot cursul procesului penal până la citirea rechizitoriului. Încălcarea acestei obligaţii de către organele judecătoreşti echivalează cu lipsa de rol activ şi are drept consecinţă nulitatea hotărârii pronunţate.

193

a) Drepturile şi îndatoririle persoanei vătămate Partea vătămată îşi desfăşoară activitatea în legătură cu latura penală a cauzei, putând

fi ascultată în cadrul procesului penal. În cazul în care poate fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea părţii vătămate sau a rudelor apropiate ale acesteia, procurorul, ori după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca aceasta să fie ascultată fără a fi prezentă fizic la locul unde se află organul judiciar care efectuează urmărirea penală sau, după caz, în locul în care se desfăşoară şedinţa de judecată prin intermediul unei reţele video sau audio.

Declaraţiile părţii vătămate se înregistrează integral în formă scrisă fiind semnate de organul judiciar, de partea vătămată, precum şi de consilierul de protecţie al victimelor prezent la ascultarea acesteia.

Persoana vătămată poate fi ascultată ca martor dacă nu participă în procesul penal ca parte vătămată sau parte civilă. Aceasta se bucură şi de alte drepturi procesuale, ca de exemplu:

• de a formula plângeri împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penaă care au adus atingere drepturilor sale procesuale (art. 275 C. proc. pen, art. 278 C. proc. pen.);

• dreptul de a fi asistată de un apărător (art. 6 alin. 4 C. proc. pen.); • dreptul de a fi reprezentată (art. 174 alin. 1 C. proc. pen.); • dreptul de a formula cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; • dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege; Decesul părţii vătămate în timpul procesului penal lăsă un gol procesual, ea neputând

fi înlocuită în drepturile sale. Dispariţia părţii vătămate nu trebuie să conducă la concluzia că s-ar putea împiedica exercitarea acţiunii penale. În asemenea cazuri exercitarea acţiunii penale are loc din oficiu de către organele judiciare investite cu rezolvarea conflictului dedus judecăţii.

Pentru exercitarea drepturilor procesuale în cadrul procesului penal partea vătămată trebuie citată. (art. 175 şi următoarele C. proc. pen.). III.6. Partea civilă

Potrivit art. 24 alin 2 C. proc. pen., partea vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. Calitatea de parte civilă se poate dobândi numai atunci când partea vătămată solicită acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin infracţiune.

Temeiul constituirii de parte civilă întotdeauna îl constituie săvârşirea unei infracţiuni care prin natura ei poate produce prejudicii materiale sau morale. Dreptul de despăgubire formulat prin acţiunea civilă alăturată celei penale a făcut obiectul preocupărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenţie. A se pronunţa în legătură cu astfel de situaţii juridice, Curtea a statuat, în principiu, că „atunci când victima unei infracţiuni se constituie parte civilă, în procesul penal, aceasta semnifică introducerea unei cereri în despăgubire, chiar dacă ea nu a cerut, în mod expres, repararea prejudiciului suferit. Prin dobândirea calităţii de parte civilă în procesul penal, ea are în vedere nu numai condamnarea penală a autorului infracţiunii, ci şi repararea pecuniară a prejudiciului pe care l-a suferit”.

Constituirea de parte civilă în procesul penal oferă avantaje acesteia în raport cu exercitarea acţiunii civile separate.

Aceste avantaje sunt: • exercitarea operativă a acţiunii;

194

• rapiditatea obţinerii despăgubirilor materiale şi/sau morale; • administrarea mai uşor a probelor; • acţiunea civilă este scutită de taxă de timbru. Se pot constitui părţi civile în procesul penal doar persoanele care au suferit un

prejudiciu material sau moral în urma săvârşirii unei infracţiuni. Sub aspect formal se cere ca persoana să-şi manifeste voinţa de a fi despăgubită în

procesul penal, iar sub aspect substanţial să existe un prejudiciu material sau moral cauzat prin infracţiune.

Pot exercita acţiunea civilă în procesul penal: soţul sau soţia, concubina care avea copii cu victima, soţul sau soţia pentru copii luaţi spre creştere şi educare, precum şi persoanele care au suportat cheltuielile cu înmormântarea victimei.

Acţiunea civilă având caracter patrimonial şi fiind transmisibilă, moştenitorii victimei se pot constitui părţi civile în procesul penal. În cauzele cu copii minori, părintele rămas în viaţă nu poate renunţa la drepturile patrimoniale ale acestuia.

Se pot constitui părţi civile în procesul penal şi copiii victimelor care la data judecăţii au devenit majori.

Are calitatea de parte civilă în procesul penal şi unitatea sau societatea de la care s-au sustras anumite bunuri ori sume de bani.

Calitatea de parte civilă o poate avea în procesul penal şi dobânditorul de bună credinţă a unui lucru sustras de inculpat, atunci când bunul a fost restituit părţii vătămate în cursul procesului penal ori a fost ridicat de la inculpat şi predat părţii vătămate.

Asiguratorul de răspundere civilă, se subrogă în drepturile asiguratului şi se poate constitui parte civilă în procesul penal pentru sumele plătite în cadrul asigurărilor de bunuri şi a asigurărilor pentru răspunderea civilă atunci când paguba a fost cauzată prin fapte penale ale terţilor.

a) Momentul până la care partea vătămată se poate constitui parte civilă în

procesul penal Conform art. 15 alin. 2 C. proc. pen., constituirea de parte civilă se poate face în tot

cursul procesului penal precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.

Art. 76 alin. 2 C. proc. pen., în partea sa finală, fixează obligaţia instanţei de judecată cât şi a organelor de cercetare penală, de a pune în vedere părţii vătămate că poate participa în proces ca parte vătămată sau ca parte civilă.

Constituirea de parte civilă în cursul urmăririi penale rămâne valabilă, chiar dacă partea vătămată nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată. Excepţia de la această regulă o constituie situaţia când inculpatul acceptă o astfel de constituire tardivă. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă acţiunea civilă se exercită din oficiu (art. 17 alin. 1 C. proc. pen., este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 9 din Legea nr. 281/2003)

b) Modalităţile de constituire a părţii civile Cum legea nu prevede un anumit mod de constituire a părţii civile, rezultă că aceasta

se poate face printr-o cerere scrisă adresată organului de cercetare penală sau instanţei de judecată, cerere care poate fi făcută şi oral.

Constituirea de parte civilă poate fi făcută atât de persoana păgubită cât şi de alte persoane care au calitatea de reprezentanţi legali: apărătorul, soţul sau soţia inculpatului, părinţii pentru copiii lor minori şi procuratorul.

195

c) Drepturile şi îndatoririle părţii civile Potrivit art. 15 C. proc. pen. partea vătămată are dreptul de a se constitui parte civilă în

contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente. În conformitate cu prevederile art. 301 alin 2 C. proc. pen. partea civilă poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în măsura în care acestea au legătură cu pretenţiile civile.

Conform art. 362 lit. d) C. proc. pen., partea civilă poate exercita calea de atac a apelului sau a recursului.

Acţiunea civilă fiind disponibilă, partea civilă poate renunţa printr-o declaraţie expresă şi neechivocă făcută personal sau prin procurator.

În cazul în care partea civilă este un minor, părinţii acestuia nu pot renunţa la exercitarea acţiunii civile decât cu avizul autorităţii tutelare.

Potrivit art. 17 alin. 2 C. proc. pen. organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere persoanei vătămate ca prin reprezentant legal sau prin persoanele care încuviinţează actele să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date privind faptele prin care acestea au fost pricinuite.

În literatura de specialitate s-a apreciat că renunţarea la exercitarea acţiunii civile nu este posibilă, dacă partea civilă este una dintre entităţile juridice prevăzute în art. 145 C. pen. III.7. Partea responsabilă civilmente

Instituţia prin care este angajată răspunderea civilă a unei persoane pentru pagubele

pricinuite prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente. Instituirea acestei calităţi procesuale are menirea de a proteja persoana care a suferit

un prejudiciu material împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului realizându-se astfel o răspundere complementară indirectă.

Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane există numai ca expresie a prevederilor legale şi are la bază anumite reguli, anumite relaţii între autorul prejudiciului şi persoana chemată să răspundă civil.

Prin Decizia nr. I din 28 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, a fost admis recursul în interesul legii în aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi a stabilit că: „Societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurator de răspundere civilă şi nu ca parte responsabilă civilmente sau garant al plăţii despăgubirilor civile”.

Prin urmare, în cazul producerii unui accident de circulaţie având drept consecinţă cauzarea unui prejudiciu pentru care s-a încheiat un contract de asigurare, obligaţia de răspundere civilă coexista răspunderii civile delictuale bazată pe art. 998 C. civ., „acelui, care prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asiguratorului, întemeiată pe contractul de asigurare, reglementat de Legea nr. 136/1995” (publicată în M. Of. nr. 503/14.06.2005)

Sunt persoane responsabile civilmente: • părinţii pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori (art. 1000 alin. 2 C. civ.); • institutorii şi meşteşugarii pentru faptele ilicite ale elevilor şi ucenicilor aflaţi sub

supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 C. civ.); • comitenţii pentru faptele ilicite ale prepuşilor lor în funcţiile încredinţate (art. 1000

alin. 3 C. civ.); • persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere (art.28, art.29 din Legea nr.

22/1969 privind angajarea gestionarilor);

196

• persoanele la care s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească că au dobândit bunuri sustrase de la un gestionar, bunuri sustrase de acesta din avutul public dacă le-a dobândit în afara obligaţiei lui de serviciu (art. 34 din Legea nr. 22/ 1969);

• persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar (art. 10 din Legea nr. 22/1969).

Pentru persoanele enumerate în art. 1000 C. civ. culpa este prezumată în timp ce pentru persoanele prevăzute de Legea nr. 22/1969 culpa trebuie dovedită.

Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare (art. 16 alin. 1 C. proc. pen.).

Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti.

a) Răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori Această răspundere este angajată indiferent dacă filiaţia este din căsătorie sau din afara

ei ori dacă adopţia a fost făcută cu efecte depline. Tutorele nu are calitatea de parte responsabilă civilmente şi nu angajează răspunderea

civilă. Părinţii răspund pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori din momentul în care

aceştia din urmă prin comportamentul lor deviant, produc prejudicii patrimoniale în detrimentul altor persoane.

În practica judiciară s-a stabilit că părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul pentru creştere sau educare va răspunde în calitate de parte responsabilă civilmente pentru prejudiciile cauzate prin infracţiune, în măsura în care se constată în sarcina sa vreo culpă în legătură cu educaţia minorului. Răspunderea va opera în temeiul art. 998-999 C. civ. şi nu în temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ.

Condiţiile generale pentru angajarea răspunderii civile a părţii responsabile civilmente sunt:

• existenţa prejudiciului; • existenţa unei faptei ilicite; • existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită. Condiţii speciale pentru angajarea răspunderii civile a părţii responsabile civilmente: • copilul să locuiască la părinţii săi; • părinţii să nu fi răsturnat prezumţia de culpă în supraveghere; • copilul să nu se afle în supravegherea altei persoane.

b) Răspunderea comitenţilor pentru faptele ilicite ale prepuşilor lor Această formă de răspundere poate fi angajată numai dacă victima prejudiciului va

face dovada existenţei următoarelor condiţii generale: - existenţa prejudiciului; - existenţa faptei ilicite a prepusului; - existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită; - existenţa vinei prepusului în săvârşirea faptei ilicite. Alături de aceste condiţii generale se cer a fi îndeplinite şi alte două condiţii specifice: - existenţa raportului de prepuşenie; - prejudiciul să fi fost cauzat în timp ce prepusul se afla în funcţia încredinţată.

197

III.8. Succesorii, reprezentanţii şi substituţii procesuali a) Noţiune Dacă în timpul desfăşurării procesului penal părţile nu pot fi prezente la desfăşurarea

anumitor activităţi, drepturile şi obligaţiile acestora pot fi preluate de alte persoane care pot avea calităţi diferite.

Aceşti înlocuitori devin subiecţi ai procesului penal cu poziţii procesuale diferite.

b) Succesorii procesuali În procesul penal succesorii pot interveni numai în latura civilă a cauzei, ştiut fiind că

răspunderea este strict personală. Dacă în cursul procesului penal intervine decesul inculpatului procesul penal se va

stinge întrucât locul acestuia nu poate fi preluat de nici un alt participant. În exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal pot interveni persoane fizice

sau juridice. Potrivit art. 21 C. proc. pen., acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acestuia. Alin. 2 al art. 21 C. proc. pen. prevede că, dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a persoanei juridice, în cauză se introduc succesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare, sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii (alin. 2 al art. 21 C. proc. pen. este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I punctul 4 din Legea nr. 356/2006).

Succesorii devin subiecţi principali în latura civilă a procesului penal şi sunt consideraţi părţi prin succesiune având acelaşi prerogative pe care le avea şi partea decedată. III.9. Reprezentanţii procesuali Reprezentanţii sunt persoane împuternicite să participe la îndeplinirea unui act, adică a unei activităţi procesuale în numele şi în interesul uneia din părţi. Reprezentarea poate fi legală sau convenţională.

Reprezentarea legală este cea prevăzută de lege. De exemplu, art. 134 alin. 3 C. proc. pen., când se efectuează comisia rogatorie cu

inculpat arestat, instanţa va desemna un apărător din oficiu care să-l reprezinte. În cazul unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau a unei persoane cu

capacitate de exerciţiu restrânsă va participa în procesul penal reprezentantul său legal (art. 222 alin. 6 C. proc. pen.). Reprezentarea convenţională nu este obligatorie şi ia naştere în urma acordului de voinţă al părţilor, în temeiul unui mandat judiciar.

În cursul judecăţii, părţile pot fi reprezentate întotdeauna. Reprezentarea învinuitului şi inculpatului este limitată la anumite activităţi desfăşurate de organele judiciare şi este condiţionată de situaţiile când prezenţa acestuia este obligatorie. III.10. Substituiţii procesuali Aceştia apar ca subiecţi în cadrul procesului penal pentru valorificarea unui drept al altuia. Substituiţii procesuali au drepturi procesuale limitate la anumite activităţi legate de desfăşurarea procesului penal.

Astfel, art. 222 C. proc. pen. prevede că plângerea se poate face personal sau prin mandatar, de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ, de copilul major pentru părinţi.

Dacă acest text prevede posibilitatea pentru persoanele enunţate să formuleze doar plângere, aceşti substituiţi procesuali nu pot să se împace cu inculpatul. De asemenea, cererea de liberare provizorie poate fi făcută în conformitate cu dispoziţiile art. 160 alin. 1 C. proc. pen. atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii de către învinuit sau inculpat, soţul sau rudele apropiate ale acestuia.

198

CAPITOLUL IV

ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ

ÎN PROCESUL PENAL

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptelor de acţiune penală şi acţiune civilă în procesul penal;

• Identificarea trăsăturilor caracteristice ale acţiunii penale şi acţiunii civile;

• Delimitarea cazurilor care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau stingerea

ei;

• Înţelegerea şi definirea problemei reparării daunelor morale.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de acţiune penală şi acţiune civilă în

procesul penal;

• Explicarea şi interpretarea trăsăturilor caracteristice ale acţiunii penale şi acţiunii

civile;

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a cazurilor care împiedică punerea în mişcare a

acţiunii penale sau stingerea ei;

• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

199

I NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ACŢIUNILE ÎN JUSTIŢIE I.1. Noţiunea de acţiune în justiţie

Valorile sociale sunt apărate printr-o diversitate de forme şi mijloace dintre care cele mai importante sunt normele de drept. Încălcarea normelor juridice conduce la un conflict de drept între destinatarul care a manifestat atitudinea ilicită şi cel ale cărui drepturi şi interese legitime au fost încălcate şi afectate. Restabilirea ordinii de drept presupune aducerea conflictului de drept în faţa organelor judiciare, singurele competente a-l soluţiona. Un asemenea mijloc este acţiunea în justiţie.

În literatura juridică s-au formulat mai multe opinii în legătură cu noţiunea acţiunii în justiţie. Unii autori au definit acţiunea în justiţie ca fiind expresia unei împuterniciri legale în temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept născut din încălcarea unei norme juridice. Alţi autori o definesc ca fiind mijlocul practic pus la îndemână de lege titularului unui drept subiectiv pentru realizarea acelui drept, ea reprezentând sancţiunea dreptului.

O definiţie mai cuprinzătoare este cea potrivit căreia acţiunea în justiţie este mijlocul juridic prin care o persoană este trasă la răspundere penală în faţa instanţei judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.

În funcţie de norma juridică încălcată, conflictul poate viza domeniul dreptului penal, administrativ, fiscal etc., iar acţiunea în justiţie va purta diferite denumiri ca:

- acţiune civilă; - acţiune penală; - acţiune contravenţională.

În literatura de specialitate se mai face referire şi la noţiunea de „contraacţiune”, prin aceasta înţelegându-se posibilitatea acordată celui tras la răspundere de a combate acţiunea în justiţie îndreptată asupra sa.

I.2. Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie

Dreptul la acţiune este dreptul virtual înscris în norma ce ocroteşte o valoare socială. Dreptul lezat priveşte, în mod concret, valoarea socială cu care este constituit. Când valoarea socială nu a fost lezată, dreptul la acţiune nu poate fi folosit. Dreptul la acţiune poate rămâne în postura de drept virtual, pentru întreaga durata de existenţă a unei norme juridice atâta vreme cât nu a fost încălcată. De exemplu, în condiţiile social-politice din România, dreptul la acţiune înscris în art. 190 C. pen. rămâne, un drept virtual, fiind practic imposibilă exercitarea unui asemenea drept, pentru că este imposibilă săvârşirea infracţiunii de sclavie. Prin urmare,

200

dreptul la acţiune reprezintă acţiunea în sens substanţial a noţiunii prin care se înţelege instrumentul juridic acordat de lege pentru valorificarea dreptului la acţiune.

Acţiunea în justiţie nu se confundă cu cererea în justiţie care, în realitate, este actul procesual prin care se pune în mişcare preexistenţa cererii. Spre exemplu, nelegalitatea actului de sesizare a instanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală, act ce echivalează cu o cerere în justiţie, nu conduce decât la imposibilitatea sesizării instanţei, dar nu implică stingerea dreptului la acţiune. Factorii acţiunii

Instituţia acţiunii în justiţie, pentru a avea eficienţă juridică, este condiţionată de

anumiţi factori numiţi şi termeni. Aceşti factori sunt:

- temeiul acţiunii; - obiectul acţiunii; - subiecţii acţiunii; - aptitudinea funcţională.

Temeiul acţiunii are două modalităţi de manifestare: - temeiul de drept; - temeiul de fapt.

Sub aspect substanţial, temeiul de drept presupune existenţa unor norme juridice ce prevăd fapta ilicită a cărei încălcare naşte dreptul la acţiune.

Temeiul de fapt îl constituie fapta prin care s-a încălcat norma sub aspect procesual. Temeiul de drept prevede posibilitatea titularului acţiunii de a se adresa organelor judiciare. Temeiul de fapt presupune aducerea efectivă a faptei ilicite înaintea organelor judiciare.

Obiectul acţiunii în justiţie îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârşit fapta prin demersul organelor competente.

Subiecţii acţiunii sunt întotdeauna subiecţii raportului juridic de conflict, dedus spre rezolvare organelor judiciare.

Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie permite punerea în mişcare şi exercitarea acesteia, dacă nu apar impedimente care împiedică desfăşurarea procesului penal. Din prevederile art. 9 şi ale art. 14 C. proc. pen. rezultă că două sunt acţiunile ce pot fi exercitate în cadrul procesului penal, şi anume:

- acţiunea penală; - acţiunea civilă.

II ACŢIUNEA PENALĂ II.1. Noţiune, obiect, subiecţi

Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un conflict de drept penal substanţial între societatea reprezentată de stat pe de o parte şi autorul infracţiunii pe de altă parte. Deducerea spre rezolvare a conflictului de drept născut în urma săvârşirii infracţiunii stă sub semnul oficialităţii procesului penal şi de aceea el trebuie adus în mod obligatoriu în faţa organelor judiciare.

Instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este dedus spre soluţionare organelor judiciare se numeşte acţiune penală.

201

Din punct de vedere procesual, instrumentul juridic cu ajutorul căruia este soluţionat conflictul de drept este acţiunea penală.

Sub aspect substanţial, acţiunea penală este expresia organelor judiciare de a-l trage la răspundere penală pe cel ce a încălcat norme de drept penal incriminatoare. II.2. Obiectul acţiunii penale

Potrivit art. 9 C. proc. pen. acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege şi se exercită în tot cursul procesului penal.

Acţiunea penală nu trebuie confundată cu scopul procesului penal. Ea diferă şi de alte acţiuni sau proceduri judiciare ce nu au ca obiect tragerea la răspundere penală. De exemplu, repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept (art. 504 C. proc. pen). II.3. Subiecţii acţiunii penale

Ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni se naşte un raport juridic de drept penal substanţial în care subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv al acţiunii penale.

Subiectul pasiv al raportului juridic de drept penal substanţial, adică societatea reprezentată prin stat, devine subiect activ al acţiunii penale.

Persoana vătămată nu poate fi titular al acţiunii penale deoarece tragerea la răspundere penală aparţine numai statului.

În cauzele privind infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, un drept de dispoziţie cu privire la exercitarea acţiunii penale poate avea şi partea vătămată.

Partea vătămată poate determina în asemenea cauze prin voinţa sa punerea în mişcare sau stingerea acţiunii penale, introducând plângere prealabilă, retrăgând-o sau împăcându-se cu inculpatul.

II.4. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale

Acţiunea penală este o acţiune socială. Ea aparţine societăţii şi se exercită prin intermediul organelor statului, anume investite în acest sens. Această trăsătură deosebeşte acţiunea penală de acţiunea civilă care este o acţiune privată. Acţiunea penală aparţine statului şi în cazul în care punerea în mişcare ar fi condiţionată de anumite cerinţe.

Acţiunea penală este obligatorie. Această trăsătură a acţiunii penale este consecinţa directă a regulii oficialităţii

procesului penal înscris în art. 2 alin. 2 C. proc. pen. Punerea în mişcare a acţiunii penale constituie o obligaţie de serviciu a organelor competente.

Acţiunea penală este irevocabilă. Odată pusă în mişcare, acţiunea penală nu mai poate fi revocată, şi odată sesizate organele judiciare acestea nu mai pot fi dezinvestite. Acţiunea penală odată declanşată nu se mai poate stinge decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, în cursul urmăririi penale acesta poate

202

dispune stingerea ei numai atunci când apar cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen., având drept consecinţă scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale. În faza de judecată procurorul nu mai poate dispune asupra actului promovat în instanţă. Indisponibilitatea acţiunii penale face ca aceasta să se deosebească de acţiunea civilă care, în principiu, este disponibilă.

Acţiunea penală este indivizibilă. Săvârşirea unei infracţiuni dă naştere unui drept unic la acţiune, indiferent de numărul participanţilor la fapta penală. Într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni penale câţi autori, instigatori şi complici există, ci efectele acţiunii unice şi indivizibile se răsfrâng asupra tuturor participanţilor. Caracterul indivizibil al acţiunii penale este determinat şi de existenţa unor instituţii de drept procesual penal, precum extinderea cercetării penale (art. 238 C. proc. pen.), extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale (art. 335 C. proc. pen.), extinderea procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane (art. 336 C. proc. pen. şi art. 337 C. proc. pen.). Indivizibilitatea acţiunii penale se manifestă şi în cazul în care acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Acţiunea penală este individuală. Ea nu poate fi exercitată decât împotriva inculpatului cu excluderea tuturor persoanelor ce participă în cauza penală. Din caracterul individual al acţiunii penale rezultă următoarele consecinţe:

- succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale în locul celui decedat;

- dacă inculpatul e un incapabil, nu este necesar, în caz de exercitare a acţiunii penale, ca reprezentantul său legal să participe alături de acesta;

- nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză alături de inculpat, fie pentru a-i asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul lui sau alături de el.

II.5. Momentele desfăşurării acţiunii penale

Potrivit art. 9 alin. 3 C. proc. pen. acţiunea penală se poate exercită în tot cursul procesului penal. Activitatea procesual penală care se efectuează pe parcursul desfăşurării acţiunii penale gravitează în jurul a trei momente principale:

- punerea în mişcare a acţiunii penale; - exercitarea acţiunii penale; - stingerea acţiunii penale.

a) Punerea în mişcare a acţiunii penale După săvârşirea unei infracţiuni, acţiunea penală devine exercitabilă, fapt ce impune

punerea în mişcare care poate avea loc în momente diferite pe parcursul urmăririi penale şi excepţional în faza judecăţii. Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu trebuie confundat cu cel al începerii urmăririi penale.

Astfel, ori de câte ori organele competente au fost sesizate cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, dacă se constată că sunt date sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea infracţiunii, ele pot trece la declanşarea procesului penal, ceea ce corespunde cu momentul începerii urmăririi penale.

Urmărirea penală are loc în rem. Acest fapt nu conduce la punerea în mişcare a acţiunii penale întrucât aceasta are loc numai în prezenţa celui care a săvârşit infracţiunea, în personam. Trebuie să existe indicii suficiente ca o persoana să fie pusă sub acuzaţie în vederea tragerii la răspundere penală şi nu o simplă bănuială că o persoană a săvârşit o

203

infracţiune. Art. 9 alin. 2 C. proc. pen. dispune că acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege, prin ordonanţa motivată dată de procuror, actul de sesizare, prin declaraţia orală a procurorului de şedinţă sau prin încheierea instanţei de judecată. Procurorul va pune în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi penale la propunerea organelor de cercetare penală prin ordonanţă (art. 235 alin. 2 C. proc. pen.) sau din oficiu (art. 234 C. proc. pen.). Dacă procurorul nu a procedat astfel, cu ocazia sesizării instanţei de judecată prin rechizitoriu are posibilitatea de a pune în mişcare acţiunea penală (art. 262 alin. 1 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.).

Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare de procuror şi prin declaraţia verbală consemnată de instanţă prin încheiere, caz în care se decide în legătură cu extinderea procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane.

Instanţa de judecată pune în mişcare acţiunea penală în condiţiile art. 336 alin. 2 C. proc. pen. când extinderea procesului penal se dispune în absenţa procurorului, în cazurile în care acesta nu participă la judecată. În această situaţie, încheierea de extindere a procesului penal va constitui actul de sesizare al instanţei.

Punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere se face numai la sesizarea părţii vătămate.

Plângerea prealabilă se va adresa organelor de cercetare penală sau procurorului potrivit legii.

b) Exercitarea acţiunii penale După punerea în mişcare a acţiunii penale în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. 3

C. proc. pen. exercitarea ei în vederea tragerii la răspundere penală are loc de către subiecţii oficiali. Un asemenea subiect este procurorul.

Exercitarea acţiunii penale în faza de urmărire penală implică strângerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora se dispune trimiterea în judecată. Această activitate se desfăşoară sub coordonarea nemijlocită a procurorului, singurul competent să supravegheze urmărirea penală atunci când aceasta este efectuată de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

În desfăşurarea cercetărilor şi a dezbaterilor procurorul exercită rolul activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. Acesta este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate. Cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate. Când cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea procurorul poate pune concluzii de achitare a inculpatului.

Acţiunea penală poate fi exercitată şi de persoana vătămată în cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare la plângerea prealabilă.

c) Epuizarea acţiunii penale Acest moment are loc prin soluţionarea cauzei penale, ceea ce presupune desfăşurarea

procesului penal până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Stingerea acţiunii penale are loc prin încetarea aptitudinii funcţionale a acesteia, stingere ce poate interveni oricând după comiterea infracţiunii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge în cursul urmăririi penale sunt:

• clasarea, când nu există învinuit în cauză; • scoaterea de sub urmărire penală când există învinuit sau inculpat (art. 10 lit. a)-e)

C. proc. pen.); • încetarea urmăririi penale când există învinuit sau inculpat (art. 10 lit. f)-h), i) şi j)

C. proc. pen.). Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge în cursul judecăţii sunt: • achitarea în cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen.;

204

• încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de art. 10 lit. f)-j) C. proc. pen.; II.6. Analiza cazurilor care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau stingerea ei

Aceste cazuri pot fi grupate în două categorii: a) cazurile în care acţiunea penală se stinge ca fiind lipsită de temei (art. 10 lit. a)-e)

C. proc. pen.); b) cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect (art. 10 lit. f)-j) C. proc.

pen.). Împărţirea acestor cauze este importantă, dat fiind modul diferit de soluţionare a

cauzei penale de către organele judiciare. Astfel, pentru cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen., în faza urmăririi

penale, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa de judecată va dispune achitarea inculpatului.

Pentru cazurile prevăzute de art. 10 lit. f)-j) C. proc. pen. se va dispune după caz încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.

În enumerarea cazurilor în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată, ca urmare a achitării inculpatului sau a încetării procesului penal, legiuitorul a avut în vedere o anumită ordonare succesivă pornind de la cauzele de fond şi continuând în cauzele de formă ce constituie impedimente de pornire şi de exercitare a acţiunii penale.

Ca atare, când se constată existenţa unor cazuri ce constituie temeiuri de achitare cât şi temeiuri de încetare a procesului penal, prioritare sunt cele dintâi.

În afara cazurilor de incidenţă generală prevăzute de art. 10 C. proc. pen., legea cuprinde anumite cazuri speciale ce constituie piedici în exercitarea acţiunii penale: de exemplu, art. 29 alin. 2 C. pen. – instigarea neurmată de executare în cazul în care infracţiunea este pedepsită cu închisoare de cel mult doi ani, art. 30 C. pen – împiedicarea consumării faptei de către un participant înainte de descoperirea ei. Numeroase sunt cazurile de nepedepsire prevăzute de partea specială a Codului penal.

Analiza cazurilor în care acţiunea penală se stinge Art. 10 alin. 1 lit. a) C. proc. pen. – fapta nu există Singurul temei al răspunderii penale îl constituie săvârşirea unei infracţiuni.

Inexistenţa faptei presupune inexistenţa infracţiunii. Prin reglementarea acestui caz, legiuitorul a avut în vedere situaţia în care fapta nu există în materialitatea ei.

Constatarea inexistenţei faptei exclude imputarea ei oricărui făptuitor. O asemenea constatare produce efecte şi asupra acţiunii civile.

În cazul în care inculpatul a fost achitat pentru inexistenţa faptei, va fi respinsă cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă. Soluţiile ce pot fi pronunţate în acest caz sunt:

• scoaterea de sub urmărire penală, dacă acţiunea penală se stinge în faza urmăririi penale;

• achitarea, dacă are loc în faza judecăţii; • clasarea cauzei, în situaţia în care nu există învinuit sau inculpat. Art. 10 alin. 1 lit. b) C. proc. pen. – fapta nu este prevăzută de legea penală Potrivit art. 2 C. pen. legea prevede ce fapte constituie infracţiuni. Atunci când legea

nu prevede o faptă ca infracţiune înseamnă că nu există infracţiune în cauză. De exemplu, nu

205

poate fi exercitată o acţiune împotriva persoanei care, împrumutând o sumă de bani, refuză să o restituie sau în cazul faptei de natură disciplinară, contravenţională sau atunci când faptele sunt dezincriminate.

Soluţiile ce pot fi pronunţate în faza urmăririi penale sunt: • scoaterea de sub urmărire penală când există învinuit sau inculpat; • clasarea cauzei. În faza judecăţii instanţa dispune achitarea.

Art. 10 alin. 1 lit. c) C. proc. pen. – fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat Răspunderea penală este personală, iar acţiunea penală nu poate fi exercitată decât

împotriva celui ce a săvârşit o infracţiune. Această cauză împiedică exercitarea acţiunii cu privire la persoana în legătură cu care

s-a pus în mişcare acţiunea penală. Acţiunea stinsă pe acest temei, în raport cu inculpatul, poate fi exercitată sau poate

continua în raport cu alte persoane. Stingerea acţiunii penale conduce la imposibilitatea exercitării acţiunii civile faţă de

presupusul învinuit sau inculpat. Dacă acest caz se aplică în cursul judecăţii, instanţa va respinge cererea de despăgubiri civile potrivit art. 346 alin. 3 C. proc. pen.

Art. 10 alin. 1 lit. d) C. proc. pen. – faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive

ale infracţiunii. Absenţa oricărui element al infracţiunii împiedică exercitarea acţiunii penale.

Art. 10 alin. 1 lit. e) C. proc. pen. – există vreuna din cauzele care înlătură

caracterul penal al faptei. Toate cauzele sunt întemeiate pe lipsa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei, fără de care nu

există infracţiune. Aceste cauze au aplicabilitate generală, dar alături de ele există cauze speciale cu

aplicabilitate redusă la anumite infracţiuni, de exemplu art. 255 alin. 2 C. pen. Cauzele generale care înlătură caracterul penal al faptei sunt reglementate în art. 44 –

51 C. pen., respectiv: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia involuntară completă, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt.

Analiza cazurilor în care acţiunea penală este lipsită de obiect

Art. 10 lit. f) C. proc. pen. – lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Acest caz se referă la mai multe condiţii a căror lipsă împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi care se constituie într-o excepţie de la principiul oficialităţii.

Lipsa plângerii prealabile este prevăzută în art. 131 alin. 1 C. pen. în care se arată că în cazul infracţiunii pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată. Lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

Autorizarea organului competent are în vedere infracţiunile la care se referă art. 5 alin 1 C. pen. în cazul cărora punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sesizarea organului competent este o condiţie cerută de lege în cazul infracţiunilor precum sunt cele referitoare la siguranţa circulaţiei pe căile ferate (art. 273 alin. 1, art. 274 şi

206

275 alin. 2 C. pen.), când acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate.

De asemenea, în cazul unor infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la dorinţa exprimată de guvernul străin. (Art. 171 1) C. pen. „Infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii săvârşite împotriva reprezentantului unui stat străin (..)”).

Art. 10 lit. g) C. proc. pen. – a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul

făptuitorului sau după caz radierea persoanei juridice când are calitatea de făptuitor (Litera g) de la alin. 1 art. 10 C. proc. pen. este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. I din Legea nr. 356/2006).

Amnistia (art. 119 C. pen.) este o cauză care înlătură răspunderea penală. Dacă

intervine după condamnare, înlăturarea şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Ea este un act de clemenţă al puterii de stat şi se acordă conform art. 73 alin. 3 litera i) din Constituţia României, de către Parlament, prin lege organică.

Prescripţia (art. 121 C. pen.) este o cauză de înlăturare a răspunderii penale cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii. Art. 10 lit. g) nu precizează la care din cele două prescripţii reglementate de Codul Penal se referă. Este însă evident că textul nu are în vedere prescripţia executării pedepsei (art. 125 C. pen.), întrucât această prescripţie intervine numai după epuizarea acţiunii penale.

Ceea ce se stinge prin prescripţie este acţiunea penală, fapta săvârşită continuând să fie incriminată de legea penală (dispoziţiile privind prescripţia răspunderii penale prevalează asupra prevederilor în materia graţierii şi, prin urmare, dacă s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care pedeapsa a fost graţiată, instanţa pronunţă încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen, iar nu condamnarea inculpatului urmată de constatarea că pedeapsa aplicată a fost graţiată. [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5516 din 26 septembrie 2006]).

Termenele de prescripţie sunt diferenţiate în funcţie de pedeapsă. La calcularea termenului de prescripţie se ţine cont de pedeapsa prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, iar nu de pedeapsa aplicată ca efect al existenţei unor cauze de atenuare a pedepsei. Potrivit art. 123 C. pen., cursul prescripţiei poate fi întrerupt.

Situaţiile de întrerupere a cursului prescripţiei sunt însă mai restrânse întrucât actele îndeplinite în cursul procesului penal pentru a întrerupe cursul prescripţiei trebuie să fie din acelea care se comunică învinuitului sau inculpatului.

Moartea inculpatului constituie o cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale întrucât răspunderea este personală. Dacă subiectul activ al infracţiunii dispare prin deces, nu poate fi trasă la răspundere o altă persoană. Decesul celorlalte părţi nu produce efecte asupra acţiunii penale, iar în privinţa acţiunii civile se vor introduce în cauză succesorii.

Art. 10 lit. h) C. proc. pen. – a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au

împăcat în cazul infracţiunilor la care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Retragerea plângerii prealabile se referă la infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de existenţa unei plângeri prealabile din partea persoanei vătămate. Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată în sensul că trebuie să privească ambele laturi ale cauzei, atât penală, cât şi civilă.

În caz de pluralitate de făptuitori retragerea plângerii prealabile nu operează decât dacă se face cu privire la toţi făptuitorii.

207

Dacă persoana vătămată şi-a retras plângerea faţă de un anume participant la infracţiune, va avea la îndemână instituţia împăcării părţilor care operează în personam. În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 1 C. proc. pen., lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene de judecată consecutive, în faţa primei instanţe, este considerată drept retragere a plângerii prealabile.

Împăcarea părţilor este personală şi produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali.

În privinţa împăcării părţilor curtea supremă a statuat, prin admiterea unui recurs în interesul legii, că încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice.

Art. 10 lit. i ) C. proc. pen. – s-a dispus înlocuirea răspunderii penale Potrivit dispoziţiilor art. 90 C. pen., instanţa poate dispune, înlocuirea răspunderii

penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în acest text. Înlocuirea răspunderii penale este de competenţa exclusivă a instanţei, putând fi dispusă numai în faza de judecată.

Art. 10 lit. i) C. proc. pen. – există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege Acest text a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 şi prevede că procesul penal poate

înceta atunci când există o cauză de nepedepsire din cele prevăzute în Codul penal, partea generală şi partea specială. Spre exemplu, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art. 22 C. pen.), retragerea mărturiei mincinoase (art. 260 alin. 2 C. pen.), autodenunţul la darea de mită în condiţiile prevăzute de lege (art. 255 alin. 3 C. pen.).

Art. 10 lit. j) C. proc. pen. – există autoritate de lucru judecat Împiedicarea produce efecte, chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă

încadrare juridică. Autoritatea hotărârii definitive se sprijină pe prezumţia că ele reflectă adevărul, şi că au căpătat o rezolvare definitivă atât în latura penală, cât şi în latura civilă a cauzei. Pentru a opera autoritatea de lucru judecat în materie penală se cere dubla identitate între cele două cauze şi anume:

- identitatea de persoane; - identitatea de obiect. În materie civilă identitatea trebuie să fie triplă, adică identitatea de persoane, de

obiect şi de cauze. În materie civilă, obiectul unei hotărâri îl constituie pretenţia formulată de reclamant, iar în materie penală obiectul hotărârii rezultă din infracţiunea pentru care inculpatul a fost dedus judecăţii.

208

III ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

III.1. Noţiunea şi trăsăturile acţiunii civile

a) Noţiunea de acţiune civilă Acţiunea civilă este definită în doctrină ca fiind modalitatea concretă prevăzută de

lege în favoarea titularului unui drept subiectiv de a cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea unui drept preexistent, constituirea unei situaţii juridice noi, încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană sau plata unei despăgubiri atunci când instituirea şi executarea unei asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului respectiv. Acţiunea civilă este totodată şi un instrument juridic de apărare a legalităţii şi ordinii de drept.

b) Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal Ca instituţie de drept procesual penal acţiunea civilă este mijlocul legal cu ajutorul

căruia persoana, care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică materială sau morală, un prejudiciu, îşi manifestă intenţia de a solicita repararea acestuia în cadrul procesului penal.

Acţiunea civilă îşi are izvorul într-o infracţiune, iar temeiul de drept îl găsim în prevederile art. 998 C. civ., text potrivit căruia „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”.

Acţiunea civilă în cadrul procesului penal prezintă unele particularităţi în raport de acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului civil şi anume:

• dreptul la acţiune se naşte ca urmare a unei infracţiuni sau, altfel spus, acţiunea civilă îşi are izvorul într-o infracţiune;

• dreptul la acţiune se exercită în faţa organelor judiciare; • de regulă se exercită la cererea persoanei prejudiciate prin infracţiune sau a

reprezentanţilor acestora; • este facultativă în sensul că persoana prejudiciată are latitudinea de a cere

repararea pagubei.

III.2. Trăsăturile acţiunii civile în procesul penal

Acţiunea civilă este disponibilă. Spre deosebire de acţiunea penală, acţiunea civilă este disponibilă, deoarece exercitarea ei se face prin manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, cu excepţia cazurilor în care acesta se exercită din oficiu.

Disponibilitatea acţiunii civile rezidă şi din aceea că în cursul procesului penal persoana vătămată are dreptul de a renunţa la repararea prejudiciului. O altă consecinţă a acestei trăsături o reprezintă irevocabilitatea achiesării inculpatului la acoperirea prejudiciului cauzat părţii civile.

209

Acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale. În lipsa acţiunii penale acţiunea civilă nu poate fi exercitată în cadrul procesului penal. Acţiunea civilă nu poate fi exercitată dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare faţă de inculpat. Acţiunea civila poate fi intentată în faţa instanţei civile, iar odată cu acţiunea penală pusă în mişcare partea civilă are posibilitatea de a opta între calea acţiunii penale sau calea acţiunii civile.

Acţiunea civilă este individuală. Persoana vătămată prin infracţiune poate solicita repararea prejudiciului cauzat de la inculpat, partea responsabilă civilmente sau succesorilor acestuia.

III.3. Obiectul acţiunii civile

Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului precum şi a părţii responsabile civilmente întrucât prejudiciul cauzat prin infracţiune poate avea caracter material sau moral.

Prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus alin. 5 art. 14 C. proc. pen. potrivit căruia acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor potrivit legii. Până la această modificare, în practica judiciară s-a admis acordarea de despăgubiri pentru daunele morale argumentându-se că temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate prin infracţiuni îl constituie prevederile art. 14 alin. 3 C. proc. pen. şi dispoziţiile legii civile care reglementează răspunderea civilă delictuală, şi anume cele din art. 998 - 1003 C. civ. Textele de lege amintite, care folosesc noţiunea de prejudiciu, nu disting, în raport cu caracterul material sau moral al acestuia, ceea ce înseamnă că nu există temei juridic pentru a se înlătura obligaţia de reparare a daunelor. Dificultatea acordării daunelor morale rezidă în lipsa unor criterii pentru evaluarea în bani a prejudiciilor morale, astfel încât rămâne la latitudinea instanţei să le aprecieze cuantumul, în funcţie de particularitatea cauzei deduse spre soluţionare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în aplicarea dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen. şi art. 999 C. civ. instanţa penală investită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunii cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă săvârşită de un conducător auto, este investită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleaşi fapte.

Conform art. 14 alin. 3 C. proc. pen. repararea pagubei produse prin infracţiune se face potrivit legii civile astfel:

- în natură ca regulă generală; - prin plata unor despăgubiri băneşti atunci când repararea în natură nu e posibilă

Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune

a) Restituirea lucrurilor Procurorul în faza de urmărire penală şi instanţa de judecată poate dispune

restituirea lucrurilor ridicate de la învinuit ori de la persoanele care le avea în custodie, dacă acestea aparţin persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau

210

deţinerea sa şi dacă prin restituire nu împiedică aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei deduse judecăţii. Excepţie fac bunurile confiscate potrivit art. 118 C. pen. Persoana vătămată are obligaţia de a păstra lucrurile restituite până la rămânerea definitivă a hotărârii (art. 169 alin 2 C. proc. pen.). Dacă prejudiciul nu a fost acoperit prin restituirea în natură a lucrurilor inculpatul, va fi obligat la plata unor despăgubiri până la acoperirea integrală a prejudiciului.

b) Prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii Procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei

anterioare săvârşirii infracţiunii când schimbarea acestei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea faptei, iar restituirea este posibilă. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de tulburare a posesiei.

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii trebuie să se dispună doar dacă nu există constituirea de parte civilă, sau partea civilă constituită nu o cere, cu condiţia ca schimbarea acestei situaţii să rezulte în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea să fie posibilă.

c) Prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris Spre exemplu, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de fals prin care s-a cauzat un

prejudiciu, repararea în natură se face prin desfiinţarea înscrisului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admiţând recursul în interesul legii în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ. a statuat că „în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 C. proc. civ. În celelalte cazuri aceeaşi acţiune aparţine părţilor”.

d) Prin orice alt mijloc de reparare în natură

Dacă acoperirea prejudiciului nu se poate face prin una din modalităţile arătate, legea permite părţilor să găsească orice altă formă de reparare a pagubei.

Repararea prejudiciilor prin plata unor despăgubiri băneşti

Despăgubirea bănească este acea sumă de bani ce reprezintă valoarea integrală a prejudiciului cauzat. Prejudiciul cauzat se compune din prejudiciul efectiv (damnum emergens) şi folosul nerealizat (lucrum cesans).

III.4: Subiecţii acţiunii civile în procesul penal Dacă acţiunea civilă este exercitată în procesul penal subiecţii acestui raport juridic

devin subiecţi ai raportului procesual şi ai acţiunii civile. Subiectul activ al acestui raport

211

este persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral prin infracţiune, adică partea civilă.

În caz de deces al uneia din părţi acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale introducându-se în cauză moştenitorii acestuia. Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia (art. 21 C. proc. pen.) se introduc în cauză succesorii în drept, iar în caz de desfiinţare sau dizolvare se introduc lichidatorii.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile în procesul penal pot fi:

• învinuitul; • inculpatul; partea responsabilă civilmente.

Când decesul făptuitorului a intervenit înainte de începerea urmăririi penale, moştenitorii acestuia nu pot deveni subiecţi pasivi ai acţiunii civile. Introducerea moştenitorilor în procesul penal ca subiecţi pasivi ai acţiunii civile este posibilă numai atunci când decesul inculpatului a intervenit după sesizarea instanţei cu soluţionarea acţiunii penale.

Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru exercitarea acţiunii civile în procesul

penal Pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal se cer a fi îndeplinite

cumulativ următoarele condiţii:

• infracţiunea trebuie să producă un prejudiciu material sau moral; • să existe o legătură de cauzalitate între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cauzat; • prejudiciul să fie cert; • prejudiciul să nu fi fost acoperit; • să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu

desdăunarea lui.

III.5. Exercitarea acţiunii civile

După declanşarea acţiunii civile, partea civilă o exercită în faţa organelor judiciare prin dovedirea prejudiciului suferit şi pentru care solicită instanţei ca inculpatul să fie obligat a-l repara. În general, acţiunea civilă este susţinută de partea civilă care este titularul acesteia. Procurorul, potrivit art. 18 alin. 1 C. proc. pen. poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată.

Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Procurorul poate să susţină acţiunea civilă şi concomitent cu acţiunea penală. Când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă.

III.6. Rezolvarea acţiunii civile

Ultima etapă a acţiunii civile în cadrul procesului penal este cea a soluţionării acesteia de către instanţa penală.

212

În cazul în care ambele acţiuni ajung în faţa instanţei penale, aceasta are obligaţia ca prin aceeaşi hotărâre să se pronunţe şi asupra acţiunii civile.

Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal este reglementată de art. 346 C. proc. pen., text din care rezultă că instanţa penală are la dispoziţie una din următoarele variante:

• instanţa admite în tot sau în parte acţiunea civilă; • instanţa respinge acţiunea civilă; • instanţa nu acordă despăgubiri civile; • instanţa nu soluţionează acţiunea civilă.

a) Instanţa admite în tot sau în parte acţiunea civilă Dacă va constata că inculpatul a săvârşit o faptă penală prin care s-a cauzat părţii

civile un prejudiciu material sau moral, instanţa poate admite acţiunea civilă şi dispune obligarea inculpatului la repararea prejudiciului atunci când:

• pronunţă condamnarea inculpatului şi constată că prin infracţiune acesta a cauzat un prejudiciu părţii civile;

• pronunţă achitarea inculpatului pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. b) C. proc. pen sau pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. e) C. proc. pen. sau pentru că lipseşte vreunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii şi constată că prin fapta respectivă inculpatul a cauzat un prejudiciu părţii civile (art. 10 alin. 1 lit. d) C. proc. pen.);

• pronunţă încetarea procesului penal când a intervenit amnistia, prescripţia sau decesul făptuitorului, a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, s-a dispus înlocuirea răspunderii penale sau există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege (art. 10 alin. 1 lit. h) C. proc. pen., art. 10 alin. 1 lit. i) C. proc. pen, art. 10 alin. 1 lit. i) C. proc. pen) şi constată că infracţiunea a provocat un prejudiciu părţii civile.

b) Instanţa respinge acţiunea civilă Când achitarea a fost pronunţată în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen. ori pentru art. 10

lit. d) C. proc. pen. şi constată că fapta nu a produs vreun prejudiciu va respinge acţiunea civilă.

c) Instanţa nu acordă despăgubiri civile Potrivit art. 346 alin. 3 C. proc. pen. nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul în

care achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există (art. 10 lit. a) C. proc. pen.) ori nu a fost săvârşită de inculpat (art. 10 lit. c) C. proc. pen.).

d) Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă atunci când pronunţă achitarea pentru

cazul prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. b) C. proc. pen. ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f) şi j) C. proc. pen. precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile. III.7. Problema reparării daunelor morale

Problema reparării daunelor morale a parcurs următoarele etape în dreptul nostru civil: • etapa admiterii reparării băneşti a daunelor morale (1865-1952); • etapa interzicerii reparării băneşti a daunelor morale (1952-1989);

213

• etapa revenirii la practica reparării băneşti a daunelor morale (începând cu anul 1990).

Evoluţia acestei problematici a fost una sinuoasă şi contradictorie, fapt determinat de evoluţia societăţii româneşti în ansamblul său.

Cele 2 texte (art. 998 şi art. 999 C. civ.) au constituit şi constituie încă fundamentul juridic pentru răspunderea civilă indirectă pentru fapta proprie în dreptul civil român.

Reparaţiile băneşti au condus la consacrarea legislativă a acestei problematici, fiind cuprinsă şi în sfera de reglementare a Codului Penal de la 1936.

Cazurile mai semnificative de daune morale susceptibile de reparare bănească desprinse din examinarea jurisprudenţei tradiţionale au vizat: atingerile aduse onoarei; actele de denunţare calomnioasă; suprimarea vieţii celor apropiaţi; leziunile psihice cauzate prin atingerile aduse integrităţii corporale; nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privitoare la încredinţarea copiilor; ruperea logodnei; concubinajul dolosiv; actele de profanare etc.

În ultima etapă a existat şi practica reparării simbolice a daunelor morale în limitarea pretenţiilor, spre exemplu la suma de un leu în cauzele civile, dar şi în constituirea ca parte civilă în procesul penal cu aceeaşi sumă. Această reparare bănească este simbolică întrucât ea nu rezultă din acel leu simbolic, ci din condamnarea în sine a autorului daunei morale, condamnare pe care uneori persoana lezată o consideră îndestulătoare pentru restabilirea cinstei, onoarei sau reparaţiei sale.

Daunele morale După intrarea în vigoare a Codului civil din anul 1865, în perioada 1865-1952,

jurisprudenţa română, susţinută de doctrină, a promovat repararea prejudiciilor materiale şi morale prin variate aplicaţii practice.

Pentru admisibilitatea reparării băneşti a daunelor morale instanţele au folosit drept temei juridic prevederile art. 998 Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, coroborate cu art. 999 Cod civil, conform cărora omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.

Întrucât cele două texte nu fac distincţie, după cum prejudiciul este patrimonial sau nepatrimonial, rezultă că ambele sunt susceptibile de a fi aplicate în cauzele deduse judecăţii.

Codul penal român din 1936 (art. 92 alin. 2 C. pen. 1936) prevedea că despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite după principiile dreptului civil într-o sumă globală, ele putând consta şi în sume plătite periodic, pe timp determinat, când acestea ar satisface mai echitabil interesul părţilor.

A existat în acea perioadă şi un sistem mixt de reparare a daunelor morale prin mijloace nepatrimoniale (publicarea hotărârii judecătoreşti de condamnare a autorului daunei), cât şi practica reparării băneşti simbolice.

În perioada 1952 – 1989 repararea bănească a daunelor morale a fost interzisă (decizia nr. VII din 29.12.1952 a Plenului Tribunalului Suprem) pe considerentul că repararea daunelor morale are la bază ideea transformării în bani a suferinţelor, ceea ce ar constitui abateri de la principiile fundamentale ale dreptului socialist.

Începând cu anul 1990 s-a revenit la practica reparării băneşti a daunei morale, atât prin mijloace nepatrimoniale, cât şi băneşti.

În practica instanţelor se remarcă o anumită inconsecvenţă în ceea ce priveşte cazurile în care pot fi acordate şi criteriile de stabilire a daunelor morale.

Nu ar fi lipsit de importanţă dacă legiuitorul ar stabili criteriile de reparare a daunelor morale în funcţie de importanţa valorii sociale ocrotite şi lezate, consecinţele suferite de

214

persoana vătămată pe plan fizic şi psihic, implicaţiile acestora în viaţa socială a persoanei vătămate. REZUMAT:

Valorile sociale sunt apărate printr-o diversitate de forme şi mijloace dintre care cele mai importante sunt normele de drept. Încălcarea normelor juridice conduce la un conflict de drept între destinatarul care a manifestat atitudinea ilicită şi cel ale cărui drepturi şi interese legitime au fost încălcate şi afectate. Restabilirea ordinii de drept presupune aducerea conflictului de drept în faţa organelor judiciare, singurele competente a-l soluţiona. Un asemenea mijloc este acţiunea în justiţie.

În literatura juridică s-au formulat mai multe opinii în legătură cu noţiunea acţiunii în justiţie. Unii autori au definit acţiunea în justiţie ca fiind expresia unei împuterniciri legale în temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept născut din încălcarea unei norme juridice. Alţi autori o definesc ca fiind mijlocul practic pus la îndemână de lege titularului unui drept subiectiv pentru realizarea acelui drept, ea reprezentând sancţiunea dreptului.

O definiţie mai cuprinzătoare este cea potrivit căreia acţiunea în justiţie este mijlocul juridic prin care o persoană este trasă la răspundere penală în faţa instanţei judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate. CONCLUZII: Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 4, aţi dobândit cunoştinţe referitoare la acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal. RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

Legislaţie: Constituţia României, 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României, nr. 429/2003 Codul român de procedură penală, cu ultimele modificări şi completări : Legea nr. 356/04-07-2006, O.U.G. nr. 60/2006; O.U.G. nr. 31/2008, Legea nr. 79/2007, Legea nr. 57/2008. Doctrină: Apetrei, M., Drept procesual penal, Editura Oscar Print, vol. I, 1998; Beliş, V., Medicina legală, Bucureşti, Editura Teora, 1992; Cahane, S., Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963; Dongoroz, V., Antoniu, G., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, Editura Academiei, vol. I, 1975; Lorincz, A., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2006; Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., 1992; Neagu, I., Tratat de procedură penală, 1997; Tanoviceanu, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, 1924-1927; Volonciu, N., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, 1993.

215

Teste autoevaluare: 1. Structura tipică a procesului penal cuprinde:

a) trei faze, respectiv: cercetarea penală, urmărirea penală şi judecata; b) doua faze, respectiv: urmărirea penală şi judecata; c) trei faze respectiv: urmărirea penala, judecata în fond şi judecata căilor de atac; d) trei faze, respectiv: urmărirea penala, judecata şi punerea în executare a hotărârilor

penale.

2. In faza de judecată acţiunea penală se poate exercita: a) de procuror; b) de instanţă; c) de partea vătămată.

3. Soluţiile ce pot fi date pentru stingerea acţiunii penale în urma judecării unei cauze sunt:

a) condamnarea; b) achitarea; c) încetarea urmăririi penale; d) clasarea.

4. Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare dacă: a) fapta nu există; b) fapta are natură civilă sau contravenţională; c) fapta nu prezintă grad de pericol social al unei infracţiuni; d) există o cauză de nepedepsire prevăzute de lege.

5. In cazul când fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală, soluţiile ce pot fi date sunt:

a) scoaterea de sub urmărire penală, pronunţată de procuror; b) achitarea, pronunţată de instanţă; c) clasarea cauzei penale, dispusă de procuror, când nu există învinuit sau inculpate în

cauză. 6. Când fapta nu prezintă grad de pericol social al unei infracţiuni soluţiile ce pot fi date sunt:

a) scoaterea de sub urmărire penală; b) achitarea; c) clasarea.

7. Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare dacă:

a) fapta nu a fost săvârşită de învinuit; b) faptei ii lipseşte unul din elementele constitutive ale unei infracţiuni; c) fapta a fost săvârşită în stare de beţie accidentală parţială.

216

8. Soluţiile ce le poate pronunţa instanţa când constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 10 C. proc. pen. Sunt:

a) achitarea, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)—e); b) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)—j); c) clasarea când nu există învinuit în cauză.

9. Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare daca:

a) plângerea penală prealabilă a fost introdusă de mama minorei de 17 ani; b) lipseşte autorizarea sau sesizarea organului competent, când acestea sunt obligatorii; c) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

10. Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare dacă;

a) a intervenit amnistia; b) a intervenit graţierea; c) a intervenit decesul făptuitorului; d) a intervenit radierea persoanei juridice atunci când aceasta are calitatea de făptuitor.

11. Acţiunea penală se stinge dacă :

a) a intervenit retragerea plângerii prealabile faţă de unul dintre participanţi; b) a fost retrasă plângerea prealabilă cu privire doar la latura penală a cauzei; c) partea vătămată lipseşte nejustificat la doua termene consecutive în fata primei

instanţe, în cazul judecării infracţiunii prevăzute de art. 180 C. penal. 12. Acţiunea penală se stinge:

a) dacă a intervenit împăcarea părţilor la primărie; b) dacă a intervenit împăcarea părţilor în cazul infracţiunii de seducţie; c) dacă impăcarea părţilor a intervenit, cu respectarea condiţiilor legale în recurs.

13. Impăcarea părţilor nu este prevăzută ca modalitate de stingere a acţiunii penale alternativ cu retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor de:

a) viol; b) seducţie; c) ameninţare.

14. Pentru existenţa autorităţii de lucru judecat în penal, se cere identitatea de:

a) cauză şi obiect; b) obiect şi persoană; c) cauză, obiect şi persoană.

15. Acţiunea penală nu poate fi exercitată când:

a) procurorul a dispus înlocuirea răspunderii penale; b) instanţa a dispus înlocuirea răspunderii penale; c) există autoritate de lucru judecat.

217

16. In cazul în care faptei ii lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii:

a) procurorul poate dispune clasarea sau încetarea urmăririi penale; b) instanţa pronunţă achitarea şi, dacă apreciază că fapta ar atrage măsuri ori sancţiuni,

altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent; c) instanţa dispune incetarea procesului penal.

17. Invinuitul poate cere continuarea procesului penal, în cazul:

a) retragerea plângerii prealabile; b) împăcării; c) intervenirii prescripţiei răspunderii penale; d) graţierii; e) amnistiei; f) în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire.

18. Atunci când, în cursul procesului penal, este incidetă o cauză de nepedepsire prevăzută de lege:

a) procurorul dispune încetarea urmăririi penale; b) instanţa dispune încetarea procesului penal; c) instanţa dispune achitarea; d) procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală.

19. Dacă, după intervenirea prescripţiei răspunderii penale, învinuitul sau inculpatul solicită continuarea procesului penal şi se constată existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzute de lege:

a) procurorul dispune încetarea urmăririi penale; b) procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea, după caz; c) procurorul sesizează instanţa iar aceasta dispune incetarea procesului penal.

20. Când inculpatul a cerut continuarea procesului penal după ce a intervenit o cauză de incetare a acestuia:

a) instanţa îl condamna pe inculpat, în care îl găseşte vinovat; b) instanţa pronunţă achitarea când constată vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 10

lit. a) – e) C. proced. Penală; c) instanţa pronunţă încetarea procesului penal când nu se constată vreunul dintre

cazurile prevăzute la art. 10lit. a) – e) C. proced. pen. ; d) procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală dacă face aplicarea art. 10lit. a) –

e) C. proc. pen. şi dispune încetarea urmăririi penale dacă nu constată aplicarea art. 10 lit. a) – e) C. proced. penală ;

21. Repararea pagubei în cazul acţiunii civile din cadrul procesului penal se face: a) numai în natură; b) prin plata unei despăgubiri băneşti; c) în natură sau prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură

nu este cu putinţă.

218

22. Repararea pagubei în natura se poate face prin:

a) restituirea lucrului; b) restabilirea situaţiei anterioare; c) desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.

23. In cazul reparării în natură a pagubei cauzată prin infracţiune, restituirea lucrurilor poate fi dispusă :

a) numai de către instanţă; b) de instanţă; c) de procuror.

24. Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal:

a) poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale; b) poate avea ca obiect obţinerea de despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost

lipsită partea civilă; c) poate avea ca obiect tragerea la răspundere civilă a părţii responsabile civilmente.

25. Moştenitorii unei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni pot primi calitatea de subiecţi pasivi a acţiunii civile exercitată în faţa instanţei penale:

a) numai în cazul în care decesul a intervenit după sesizarea instanţei cu judecarea acţiunii penale;

b) în timpul urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare; c) oricând dacă făptuitorul a decedat.

26. Partea vătămată care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea unei fapte penale poate exercita acţiunea civilă la instanţa civilă în cazurile:

a) când urmărirea penală sau judecata a fost suspendată, iar în cadrul procesului penal respective se constituise ca parte civilă;

b) când s-a dispus de către procuror scoaterea de sub urmărire penală întrucât fapta nu prezintă grad de pericol social al unei infracţiuni;

c) când s-a dispus de către procuror încetarea urmăririi penale deoarece există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

27. Partea vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, poate cere valorificare pretenţiilor civile numai în faţa instanţei civile:

a) când instanţa pronunţă achitarea în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. ; b) când instanţa pronunţă încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit. f) şi lit. j); c) când instanţa nu a soluţionat acţiunea civilă deoarece ar fi dus la amânarea soluţionării

cauzei penale

219

Răspunsuri 1 = d 2 = a 3 = a, b 4 = a, b, c, d 5 = a, b, c 6 = a, b 7 = a, b 8 = a, b 9 = a, b, c 10 = a, c, d 11 = ─ a se vedea art. 131 C. pen. 12 = b, c 13 = a, b 14 = b 15 = b, c 16 = b 17 = a, c, e, f 18 = b 19 = a 20 = b, c 21 = c 22 = a, b, c 23 = b, c 24 = a, b, c 25 = a 26 = a, b, c 27 = a, b Teme de control (conform calendarului disciplinei): Analiza cazurilor care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale. Exercitarea acţiunii civile în procesul penal.

220

CAPITOLUL V

MĂSURILE PROCESUALE

Obiectivele specifice capitolului:

• Definirea conceptului de măsuri procesuale;

• Identificarea măsurilor preventive;

• Delimitarea măsurilor de ocrotire de măsurile de siguranţă;

• Înţelegerea şi definirea măsurilor asigurătorii.

Rezultatele aşteptate:

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de măsuri procesuale;

• Explicarea şi interpretarea măsurilor asigurătorii;

• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de măsuri preventive;

• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

capitole.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului

• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;

• Discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

221

I ASPECTE GENERALE PRIVIND MĂSURILE PROCESUALE

I.1. Noţiunea şi caracterizarea măsurilor procesuale

Măsurile procesuale sunt definite ca fiind instituţii de drept procesual penal care

constau în anumite privaţiuni şi constrângeri personale ori reale determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal. În doctrină, noţiunii de măsură procesuală i s-au dat mai multe definiţii care, în esenţă, conţin aceleaşi elemente. Măsurile procesuale sunt considerate mijloace de constrângere prin care organele judiciare asigură îndeplinirea de către părţi şi celelalte persoane care participă la proces a obligaţiilor lor procesuale şi garantează executarea pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune. Măsurile procesuale se dispun numai în cazurile în care din probele administrate rezultă ca s-a produs o infracţiune şi făptuitorul urmează a fi tras la răspundere penală. Prin măsurile procesuale se urmăreşte asigurarea desfăşurării în bune condiţii a activităţii judiciare. Nefiind caracteristice oricărei cauze penale, măsurile procesuale apar ca posibilităţi care sunt luate de organele judiciare în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei. De aceea s-a apreciat în literatura juridică de specialitate că aceste măsuri au un caracter adiacent faţă de activitatea procesual principală, întrucât pot fi luate numai pe parcursul procesului penal şi durează atât timp cât se menţine situaţia care le-a impus, putând fi revocate când dispar împrejurările care le-au impus. Măsurile procesuale au un caracter provizoriu. I.2. Categorii de măsuri procesuale

În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe criterii în funcţie de care pot fi clasificate măsurile procesuale:

a) Sub aspectul valorilor asupra cărora se îndreaptă măsurile procesuale, reţinem: - măsuri cu caracter personal care privesc persoana (spre exemplu: reţinerea,

arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara, obligarea la tratament medical);

- măsuri cu caracter real care privesc bunurile anumitor persoane (spre exemplu: sechestrul, poprirea, restituirea lucrurilor);

b) În funcţie de persoana împotriva căreia se îndreaptă măsura, distingem între: - măsuri procesuale care vizează numai persoana învinuitului sau inculpatului

(reţinerea, arestarea preventivă, etc.); - măsuri procesuale care pot fi îndreptate şi împotriva altor persoane (sechestrul

privind recuperarea pagubei care poate fi instituit pe bunurile învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente);

c) Sub aspectul fazei procesuale, măsurile procesuale pot fi clasificate în: - măsuri procesuale care pot fi luate numai în faza de urmărire penală (reţinerea);

222

- măsuri procesuale care pot fi luate atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată (arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea, internarea medicală);

d) În funcţie de criteriul acţiunilor sau al scopului special urmărit, măsurile procesuale pot fi clasificate în:

- măsuri procesuale cu caracter de constrângere (arestarea preventivă); - măsuri procesuale cu caracter de ocrotire (obligarea la tratament medical);

e) În raport de organul judiciar care le dispune, măsurile procesuale pot fi clasificate în:

- măsuri procesuale dispuse de instanţă (arestarea preventivă); - măsuri procesuale dispuse de procuror sau de instanţă (obligarea de a nu părăsi

localitatea); f) După criteriul legal, măsurile procesuale pot fi clasificate în:

- măsuri procesuale preventive (reţinerea, arestarea preventivă, liberarea provizorie);

- alte măsuri procesuale (măsuri de siguranţă, măsuri asiguratorii).

II MĂSURILE PREVENTIVE

II.1. Noţiunea şi scopul măsurilor preventive Măsurile preventive sunt acea categorie de măsuri procesuale cu caracter de constrângere care constau în privarea de libertate sau restrângerea libertăţii de mişcare a învinuitului sau inculpatului în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal ori în scopul împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, judecată sau executarea pedepsei. Scopul măsurilor preventive este prevăzut în art. 136 alin. 1 C. proc. pen. şi constă în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori în împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, judecată ori de la executarea pedepsei

Dat fiind faptul că măsurile preventive aduc atingeri unuia din drepturile fundamentale ale omului, şi anume libertatea, atât categoriile de măsuri preventive cât şi condiţiile în care pot fi luate sunt strict reglementate de lege. În acest sens în Constituţie (art. 23 – libertatea individuală) se stipulează că reţinerea ori arestarea sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.

Categoriile de măsuri preventive prevăzute de legea procesual penală (art. 136 C. proc. pen.) sunt:

- reţinerea; - obligarea de a nu părăsi localitatea; - obligarea de a nu părăsi ţara; - arestarea preventivă. Din punct de vedere al naturii juridice în literatura juridică s-a făcut distincţie între

măsurile preventive privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă) şi pedeapsa închisori care constă tot într-o privare de libertate. Astfel, în timp ce pedeapsa privativă de libertate se execută pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, măsurile preventive pot fi luate înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă. Pe de altă parte, pedeapsa privativă de libertate este un mijloc de reeducare a condamnatului, în timp ce măsurile privative pot fi luate numai în cursul procesului pentru asigurarea realizării scopului acestuia.

223

În legătură cu natura juridică a liberării provizorii s-a susţinut într-o opinie că aceasta nu poate fi considerată ca având natura juridică a unei măsuri preventive, fiind concepută doar ca o măsură procesuală în strânsă legătură cu starea de libertate a persoanei. Argumentele acestei opinii constau, pe de o parte, în faptul că termenul „liberare” presupune totdeauna o stare prealabilă opusă celei de privaţiune de libertate. Pe de altă parte, liberarea condiţionată nu a fost enumerată în art. 136 C. proc. pen., în cadrul categoriei măsurilor preventive.

Alţi autori susţin că liberarea provizorie este o măsură preventivă, invocând argumentul reglementării ei legale în Secţiunea a V-a din Capitolul I „Măsuri preventive” al Titlului IV „Măsurile preventive şi măsuri procesuale” din Codul de procedură penală, precum şi faptul că liberarea provizorie este o instituţie ce se raportează la starea de libertate a persoanei în procesul penal, ca şi celelalte măsuri preventive, doar că atenuează latura de constrângere a acestora. II.2. Dispoziţii generale privind măsurile preventive

a) Luarea măsurilor preventive Condiţiile care trebuiesc îndeplinite pentru a putea fi luată o măsură preventivă

împotriva învinuitului sau inculpatului, sunt următoarele: 1. să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală (art. 143 C. proc. pen.). Sunt indicii temeinice, potrivit art. 143 C. proc. pen., atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta;

2. pentru infracţiunea săvârşită legea să prevadă sancţionarea cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea (art. 136 alin. 1 C. proc. pen.). Această condiţie se consideră îndeplinită şi în cazul în care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii cu amenda. Prin excepţie, măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii aşa cum rezultă din art. 136 alin. 6 C. proc. pen;

3. să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 alin. 1 lit. a)-f) C. proc. pen., şi anume: - inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de

la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;

- inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri;

- există date cum că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă;

- există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; - inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune; - există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că

încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta; - inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a) - e), măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzuta de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoare

224

mai mare de 4 ani. Aceste condiţii sunt comune pentru luarea măsurii reţinerii şi a arestării preventive. Există, însă, unele diferenţe în sensul că măsura reţinerii preventive poate fi luată în oricare dintre cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, precum şi în caz de infracţiune flagrantă. Măsurile preventive sunt, de regulă, facultative, luarea lor fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.

Potrivit art. 136 alin. 8 C. proc. pen. alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia această măsură.

Competenţa luării măsurilor procesuale revine organelor judiciare. Potrivit art. 136 alin. 4 şi 5 C. proc. pen. măsura reţinerii poate fi luată de organele de cercetare penală sau de procuror iar măsurile obligării de a nu părăsi localitatea şi a obligării de a nu părăsi ţara se pot lua numai de procuror în cursul urmăririi penale sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii. Măsura arestării preventive poate fi luată numai de către judecător. Compunerea completului de judecată se face potrivit regulilor privind compunerea completelor, prevăzute de lege. În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XXXVII/2006, prin admiterea unui recurs în interesul legii, statuând că arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită în complet format dintr-un singur judecător, în toate cauzele date în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel,

Organele judiciare pot dispune luarea unei măsuri preventive prin ordonanţă sau rechizitoriu, iar instanţa de judecată printr-o încheiere, sentinţă sau decizie. Actul prin care se ia măsura preventivă potrivit art. 137 C. proc. pen. trebuie să cuprindă fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se încadrează, pedeapsa prevăzuta de lege pentru infracţiunea săvârşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.

Potrivit art. 23 alin. 8 din Constituţia României şi art. 1371 C. proc. pen., celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă în limba pe care o înţelege motivele reţinerii sau arestării iar învinuirea în cel mai scurt termen şi numai în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Totodată, judecătorul va încunoştinţa în termen de 24 de ore un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se despre aceasta într-un proces-verbal. Reţinerea şi arestarea preventivă sunt executate în locuri anume destinate. Potrivit art. 142 C. proc. pen. în timpul reţinerii şi arestării minorii se ţin separat de majori, iar femeile separat de bărbaţi.

b) Înlocuirea măsurilor preventive Este posibil ca pe parcursul procesului penal să intervină anumite împrejurări care să

impună înlocuirea măsurii preventive luate cu o altă măsură preventivă atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Potrivit art. 139 alin. 1 C. proc. pen. înlocuirea măsurii preventive cu o altă măsură nu este lăsată la aprecierea organelor judiciare. Astfel, când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se în cazul reţinerii şi arestării preventive punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză. Când măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de procuror sau de instanţă, dacă apreciază ca informaţiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta ori după caz sesizează instanţa. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta când constată el însuşi că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii. Procedura înlocuirii măsurii preventive cu o altă măsură în condiţiile stabilite de lege se aplică, chiar dacă organul judiciar urmează să-şi decline competenţa.

225

c) Revocarea măsurilor preventive Revocarea măsurilor preventive are loc atunci când nu mai subzistă temeiurile care au

impus luarea acestei măsuri. Revocarea măsurii se va dispune de organul judiciar care a luat măsura preventivă respectivă. Măsurile preventive se revocă din oficiu şi atunci când ele au fost luate cu încălcarea prevederilor legale.

Procedura revocării măsurii preventive se aplică, chiar dacă organele judiciare urmează să îşi decline competenţa (art. 139 alin. 4 C. proc. pen.)

Spre deosebire de înlocuirea măsurii preventive, când învinuitul sau inculpatul rămâne supus unei constrângeri prevăzute de noua măsură preventivă, dispunerea revocării măsurii preventive presupune repunerea învinuitului sau inculpatului în starea de drept iniţială, fără a mai fi supus vreunei constrângeri decurgând din măsurile preventive.

În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii Publice. Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt comunicate de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii.

d) Încetarea de drept a măsurilor preventive Din coroborarea prevederilor art. 140 alin. 1 şi 2 C. proc. pen. şi art. 350 alin. 3 C.

proc. pen. rezultă că situaţiile în care măsurile preventive încetează de drept pot interveni atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, fiind următoarele:

- la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul judiciar; - în caz de scoatere de sub urmărire penală sau încetare a urmăririi penale; - în caz de achitare sau încetare a procesului penal în faza de judecată; - când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă,

durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale 180 de zile;

- când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;

- când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă;

- când se pronunţă pedeapsa cu amenda; - când se pronunţă o măsură educativă.

La aceste situaţii expres prevăzute de lege se mai pot adăuga: - în caz de condamnare la pedeapsa închisorii la care se aplică în întregime

graţierea; - când se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare; - neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei

arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160 alin. 1 C. proc. pen., a inculpatului minor cu vârsta între 14 şi 16 ani înainte de expirarea duratei de 30 de zile prevăzute în art. 160h alin. 2 C. proc. pen., iar a inculpatului minor mai mare de 16 ani înainte de expirarea duratei de 40 de zile prevăzute în art. 160 alin. 3 C. proc. pen.

În cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute în art. 140 alin. 1 şi 2 C. proc. pen., instanţa de judecată din oficiu sau la sesizarea procurorului ori procurorul în cazul reţinerii din oficiu are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat trimiţând administraţiei locului de reţinere o copie după dispozitiv sau ordonanţă sau un extras cuprinzând:

226

• datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului; • numărul mandatului de arestare; • numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea,

precum şi temeiul legal al liberării. e) Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra măsurilor preventive

Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra măsurilor preventive pot îmbrăca forma plângerii împotriva ordonanţei organului de cercetare sau a procurorului, sau recursului împotriva încheierii instanţei privind arestarea preventivă în cursul urmăririi penale sau împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive. Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reţinerii (art. 140 C. proc. pen.)

Împotriva ordonanţei prin care organul de cercetare penală a luat măsura reţinerii se poate face plângere înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanţei prin care procurorul a luat măsura reţinerii se poate face plângere, înainte de expirarea 24 de ore, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior în condiţiile art. 278 alin. 1 şi 2 C. proc. pen. procurorul se pronunţă prin ordonanţă înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii. Plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau a obligării de a nu părăsi ţara (art. 140 C. proc. pen.)

Împotriva unei asemenea ordonanţe învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă. Plângerea nu este suspensivă de executare. Plângerea se soluţionează în camera de consiliu cu citarea învinuitului sau inculpatului şi cu participarea obligatorie a procurorului. Instanţa se pronunţă prin încheiere în termen de 3 zile de la primirea dosarului. Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea cazului. Calea de atac împotriva încheierii instanţei pronunţată în cursul urmăririi penale privind arestarea preventivă (art. 140 C. proc. pen.)

Împotriva încheierii prin care se dispune în timpul urmăririi penale luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează în termen de 48 de ore în cazul arestării învinuitului, şi în 3 zile în cazul arestării inculpatului. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi prin încheiere.

Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii preventive sau prin care s-a constatat încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare. Dosarul se restituie organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive (art. 141 C. proc. pen.)

Încheierea dată în primă instanţă şi în apel prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive precum şi împotriva încheierii prin care se dispune menţinerea arestării preventive poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau

227

inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac. Recursul se judecă în 3 zile, iar dosarul va fi restituit primei instanţe în termen de 24 de ore.

Încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs. Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs.

II.3. Reţinerea

Este reglementată de art. 143 alin. 1 C. proc. pen. şi poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

- pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa închisorii; - să existe unul dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen. indiferent care ar fi

limitele de pedeapsă prevăzute de lege, precum şi în caz de infracţiune flagrantă. Actul procesual prin care organul de cercetare penală sau procurorul dispune reţinerea

este ordonanţa de reţinere care pe lângă menţiunile prevăzute în art. 137 C. proc. pen. trebuie să mai cuprindă ziua şi ora la care a început reţinerea.

Potrivit art. 144 C. proc. pen. măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Reţinerea nu poate fi prelungită, iar dacă organul de cercetare penală apreciază că se impune privarea de libertate în continuare a învinuitului va înainta dosarul procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, cu un referat motivat cu propunerea de arestare preventivă. Dacă procurorul apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege va înainta înăuntrul celor 24 de ore, cât durează reţinerea, dosarul la instanţă împreună cu propunerea de arestare preventivă. Când măsura reţinerii este luată de procuror şi acesta apreciază că se impune arestarea preventivă va înainta dosarul în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii instanţei cu propunerea de arestare preventivă.

II.4. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara

Prin excepţie de la dreptul la libera circulaţie, garantat în art. 25 din Constituţie, faţă de învinuit sau inculpat poate fi dispusă măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea. Obligarea de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau judecător în cursul urmăririi penale ori de instanţa de judecată în cursul judecăţii fără încuviinţarea organului care a dispus măsura. Măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1 C. proc. pen. Măsura poate fi justificată de prevenirea eventualei sustrageri a învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată mai ales atunci când starea sănătăţii, vârsta înaintată a acestuia sau alte asemenea împrejurări nu permit luarea măsurii arestării preventive. Din conţinutul art. 145 alin. 1 C. proc. pen. coroborat cu art. 136 alin. 1 C. proc. pen. rezultă că obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

• să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

• pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa cu închisoarea.

228

Competenţa de a dispune această măsură revine procurorului sau judecătorului, în faza de urmărire penală, prin ordonanţă, sau instanţei, în faza de judecată, prin încheiere.

Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii judecăţii rămase definitive se comunică învinuitului sau inculpatului respectiv secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze pasaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii în vederea asigurării respectării obligaţiilor care îi revin. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau după caz ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii.

Durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea în cursul urmăririi penală nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii, în caz de necesitate şi numai motivate.

Prelungirea se dispune de procurorul care efectuează urmărirea sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă a măsurii în cursul urmăririi penale este de un an de zile. În mod excepţional durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare.

Pe durata măsurii, învinuitul sau inculpatul este obligat să respecte următoarele obligaţii:

• să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

• să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

• să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;

• să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe

durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

• să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; • să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte

locuri stabilite; • să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana

împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de organul judiciar, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect;

• să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; • să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate; • să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea

căreia a săvârşit fapta. Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii judecătorului ori a instanţei

de judecată se comunică, în aceeaşi zi, învinuitului sau inculpatului, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente ca să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor care îi revin. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii.

În cuprinsul ordonanţei sau încheierii sunt menţionate expres obligaţiile pe care învinuitul sau inculpatul trebuie să le respecte şi se atrage atenţia acestuia că, în caz de încălcare cu rea-credinţa a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

229

În caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii aplicate sau a obligaţiilor, măsura obligării de a nu părăsi localitatea va fi înlocuită cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Organul de poliţie desemnat de organul judiciar care a dispus măsura verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către învinuit sau inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, sau instanţa, în cursul judecăţii.

Obligarea de a nu părăsi ţara (art. 1451 C. proc. pen.) Constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător

în cursul urmăririi penale ori de instanţa de judecată de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.

Dispoziţiile privind obligarea de a nu părăsi localitatea se aplică în mod corespunzător şi în cazul obligării de a nu părăsi ţara.

II.5. Arestarea preventivă

În funcţie de calitatea procesuală pe care o are persoana faţă de care se dispune arestarea preventivă, aceasta măsură este reglementată sub două modalităţi: arestarea preventivă a învinuitului şi arestarea preventivă a inculpatului.

a) Arestarea preventivă a învinuitului Pentru a se dispune măsura arestării preventive a învinuitului potrivit art. 146 alin. 1

C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 143 alin. 1 C. proc. pen. este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

• să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

• pentru fapta săvârşita legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa cu închisoarea;

• să existe unul dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen.; • să fie necesară privarea de libertate a învinuitului în interesul desfăşurării

procesului penal; • învinuitul să fie ascultat înainte de a se dispune măsura.

Arestarea preventivă a învinuitului în cursul urmăririi penale Potrivit art. 146 C. proc. pen. procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de

cercetare penală, când consideră că este necesară arestarea preventivă a învinuitului în interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia, în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului. Procurorul va prezenta dosarul cauzei preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat căruia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă până la expirarea celor 24 de ore de la reţinere. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu cât şi procurorului. Propunerea de arestarea preventivă se soluţionează în camera de consiliu de către un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii săvârşite. Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. Participarea procurorului este obligatorie. Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.

230

Arestarea învinuitului la instanţa de judecată Măsura arestării preventive a învinuitului poate fi dispusă şi în cursul judecăţii de către

instanţa de judecată în cazul infracţiunilor de audienţă şi în cazul extinderii procesului penal în primă instanţă cu privire la alte persoane. Instanţa de judecată constatând fapta, identifică făptuitorul întocmind un proces-verbal după care poate dispune arestarea preventivă a învinuitului menţionând despre aceasta în încheierea de şedinţă. Preşedintele completului de judecată va emite mandatul de arestare. Durata arestării preventive a învinuitului în cursul urmăririi penale la instanţa de judecată este de cel mult 10 zile şi nu poate fi prelungită. La expirarea termenului, învinuitul va fi pus în libertate cu excepţia situaţiei în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.

b) Arestarea preventivă a inculpatului Se poate dispune dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 148 C. proc. pen. şi ale art. 150 C.

proc. pen., şi anume: • să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevazută de

legea penală; • pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa

cu închisoarea; • să existe unul dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen. iar în cazurile

prevăzute în art. 148 C. proc. pen. lit c) - f) pedeapsă prevăzută de lege să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani;

• inculpatul să fie ascultat de procuror sau de judecător înainte de a se dispune luarea acestei măsuri.

Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale (art. 1491 C. proc. pen.) Competenţa de a dispune arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale

revine judecătorului, procedura fiind aceeaşi ca şi în cazul arestării preventive a învinuitului. Propunerea se soluţionează în camera de consiliu de către un singur judecător cu participarea obligatorie a procurorului. Inculpatul este ascultat cu excepţia cazurilor când se află în străinătate, este dispărut, se sustrage de la urmărirea penală sau deşi este reţinut sau arestat nu poate fi adus. Judecătorul se pronunţă asupra propunerii de arestare printr-o încheiere motivată. Dacă sunt întrunite condiţiile legale, dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a inculpatului şi emite mandatul de arestare. Durata măsurii este de 30 de zile cu posibilitatea prelungirii cu câte cel mult 30 de zile fără ca durata totală să depăşească 180 de zile (art. 23 alin. 5 din Constituţia României şi art. 159 alin. 13 C. proc. pen.).

Împotriva încheierii prin care se dispune arestarea inculpatului se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă. Mandatul de arestare este individual. Dacă s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi se va întocmi câte un mandat pentru fiecare. Executarea mandatului de arestare se face de către organul de poliţie în condiţiile art. 152 C. proc. pen. şi art. 153 C. proc. pen. Când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, mandatul se va întocmi în dublu exemplar, o copie se va înainta organului de poliţie care va proceda la arestarea persoanei indicate şi îi va preda un exemplar al mandatului după care o conduce la judecătorul care a emis mandatul pentru a fi ascultat. Judecătorul îl ascultă pe inculpat şi, dacă acesta ridică obiecţii în ceea ce priveşte identitatea sa, va fixa un termen de judecată. Instanţa se pronunţă prin încheiere şi va trimite şi judecătorului care a emis mandatul o copie. Când inculpatul nu este de găsit, organul de

231

poliţie va întocmi un proces-verbal şi va înştiinţa organul judiciar care a emis mandatul şi organele competente pentru darea în urmărire generală.

Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale poate fi prelungită motivat, doar dacă temeiurile arestării se menţin sau dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

Arestarea inculpatului în cursul judecăţii (art. 160a C. proc. pen.) Arestarea inculpatului în cursul judecăţii, dacă sunt îndeplinite condiţiile, poate fi

dispusă prin încheiere motivată, care poate fi atacată separat cu recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă.

Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore şi se judecă în 3 zile. Recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de

executare. În situaţia în care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului în cursul judecăţii, se

emite şi mandatul de arestare preventivă. Potrivit art. 160b C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa trebuie să verifice periodic,

dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi, când constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea au încetat şi nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocare arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanţa constată că temeiurile subzistă sau sunt temeiuri noi care justifică privarea de libertate, atunci dispune prin încheiere motivată menţinerea arestării preventive. Încheierea poate fi atacată cu recurs în aceleaşi condiţii ca şi încheierea prin care s-a dispus arestarea inculpatului în cursul judecăţii.

c) Dispoziţii speciale privind reţinerea şi arestarea minorilor

În privinţa reţinerii minorilor, legea prevede că, în mod excepţional, minorul între 14 şi 16 ani care răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea procurorului, pentru cel mult 10 ore, dacă există date certe că a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare; dacă se impune, reţinerea poate fi prelungită de către procuror pentru cel mult 10 ore.

În privinţa arestării preventive, legea prevede că minorul între 14 şi 16 ani poate fi arestat preventiv numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă.

Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani, este, în cursul urmăririi penale, de cel mult 15 zile, putând fi prelungită în mod excepţional, cu câte 15 zile, fără a depăşi, în total, 60 de zile (dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea poate fi prelungită până la 180 de zile).

Durata arestării inculpatului minor mai mare de 16 ani este, în cursul urmăririi penale, de cel mult 20 de zile, putând fi prelungită de fiecare dată cu 20 de zile, fără a depăşi, în total, 90 de zile (când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea poate fi prelungită până la 180 de zile).

Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, iar în cazul inculpatului minor mai mare de 16 ani, nu mai mare de 16 ani, nu mai târziu de 40 de zile.

232

II.6. Liberarea provizorie Liberarea provizorie este acea măsură preventivă neprivativă de libertate care înlocuieşte arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, având ca scop asigurarea desfăşurării normale a procesului penal şi evitarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, judecată sau punerea în executare a pedepsei în caz de condamnare.

În art. 1601-16010 C. proc. pen. se prevăd modalităţile sub care se prezintă liberarea provizorie: liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune.

a) Liberarea provizorie sub control judiciar

Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru acordarea liberării provizorii sub control judiciar sunt:

- învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau o infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani;

- să nu existe date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă.

Odată acordată liberarea provizorie, învinuitul sau inculpatul trebuie să respecte

următoarele obligaţii: Pe timpul liberării provizorii învinuitul sau inculpatul este obligat să respecte

următoarele obligaţii: a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă; b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura; e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe timpul liberării provizorii să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de instanţă, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate; f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta.

Aceste obligaţii sunt prevăzute expres în cuprinsul încheierii prin care se acordă liberarea, şi se atrage atenţia că în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, se va lua măsura arestării preventive. Asupra respectării acestor obligaţii veghează judecătorul delegat cu executarea, precum şi procurorului şi organului de poliţie.

Controlul judiciar instituit de instanţă poate fi modificat sau ridicat oricând, în totul sau în parte, pentru motive temeinice.

233

b) Liberarea provizorie pe cauţiune Pentru a fi acordată liberarea provizorie pe cauţiune trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- să se fi consemnat cauţiunea stabilită de instanţă; - învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau o

infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 18 ani;

- să nu existe date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte.

În cuprinsul încheierii sunt menţionate expres obligaţiile pe care învinuitul sau inculpatul trebuie să le respecte, aceleaşi obligaţii care sunt prevăzute şi pentru liberarea provizorie sub control judiciar.

Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 1000 lei şi reprezintă garanţia că învinuitul sau inculpatul va respecta obligaţiile ce îi revin. Consemnarea sa se face fie prin depunerea sumei de bani stabilită de către instanţă, fie prin constituirea unei garanţii reale imobiliare la dispoziţia instanţei care a stabilit cauţiunea.

Conform art. 1605 alin. 4 C. proc. pen., cauţiunea se restituie în următoarele situaţii: a) când se revocă liberarea provizorie pentru că se descoperă fapte sau

împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului;

b) când se constată de către instanţă, prin încheiere, că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;

c) în cazul în care se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal;

d) când se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă;

e) în situaţia în care se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii; f) când cererea de liberare provizorie a fost respinsă pentru că nu sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute de lege, cererea este neîntemeiată sau a fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat.

Potrivit alin. 5 al aceluiaşi articol, cauţiunea nu se restituie în cazul în care se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat deoarece inculpatul nu respectă cu rea-credinţă obligaţiile ce-i revin sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o altă infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. În acest caz cauţiunea se face venit la bugetul de stat odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Potrivit art. 1606 C. proc. pen. cererea de liberare provizorie poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, de către învinuit sau inculpat, soţul ori rudele apropiate ale acestuia. Aceasta se depune la organul judiciar competent să o rezolve sau la organul de urmărire penală ori la administraţia locului de deţinere; când cererea a fost depusă la organul de cercetare penală, la procuror sau la administraţia locului de deţinere, ea trebuie înaintată în termen de 24 de ore instanţei competente. Examinarea cererii se face de urgenţă.

Împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare provizorie se poate face recurs în termen de 24 de ore, de către învinuit sau inculpat ori de către procuror, la instanţa superioară. Recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea nu este suspensiv de executare şi se judecă în termen de două zile, în camera de consiliu.

234

Potrivit art. 16010 C. proc. pen. liberarea provizorie poate fi revocată în următoarele

situaţii: a) se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii

cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului;

b) învinuitul sau inculpatul nu respectă, cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.

Revocarea liberării provizorii se dispune de instanţă prin încheiere, cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Împotriva încheierii instanţei se poate face recurs, potrivit dispoziţiilor referitoare la recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie.

III MĂSURILE DE OCROTIRE ŞI MĂSURILE DE SIGURANŢĂ III.1. Măsurile de ocrotire Măsurile de ocrotire sunt acele măsuri procesuale care se iau în cadrul procesului penal în vederea ocrotirii persoanelor ce ar avea de suferit în urma luării în cazul învinuitului sau inculpatului a unor măsuri preventive privative de libertate ori a unor măsuri de siguranţă ce implică restrângerea libertăţii.

Potrivit art. 161 C. proc. pen., când se dispune reţinerea sau arestarea preventivă faţă de un învinuit sau inculpat care are în ocrotire un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană faţă de care s-a instituit curatela, ori o persoană care datorită vârstei sau bolii are nevoie de ajutor, trebuie să fie anunţată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire.

Deşi legea nu prevede expres, măsurile de ocrotire se iau pe perioada cât durează măsura preventivă sau măsura de siguranţă care le-a determinat. III.2. Măsurile de siguranţă Măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, potrivit art. 112 C. pen., sunt:

a) obligarea la tratament medical; b) internarea medicală; c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă

ocupaţie; d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi; e) expulzarea străinilor; f) confiscarea specială; g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. Dintre aceste măsuri doar obligarea la tratament medical şi internarea medicală au

caracter procesual. Măsurile de siguranţă, ca măsuri procesuale, sunt cele care pot fi luate, în mod

provizoriu, pe parcursul procesului penal faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, pentru a înlătura starea de pericol pe care o prezintă aceste persoane pentru societate şi pentru prevenirea săvârşirii de noi fapte penale.

În cursul urmăririi penale, instanţa poate dispune o măsură de siguranţă, în urma sesizării făcute de procuror, pe o durată ce nu poate depăşi 180 de zile. În cursul judecăţii

235

măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanţa de judecată. Măsura obligării la tratament medical se dispune atunci când făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate.

Măsura internării medicale se poate lua atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate. De asemenea, această măsură se mai ia atunci când persoana faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical nu se prezintă regulat la tratament.

Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanţa de judecată, pe baza avizului comisiei medicale, care trebuie comunicat instanţei în termen de 45 de zile de la sesizarea comisiei.

Hotărârea instanţei prin care s-a confirmat măsura internării medicale poate fi atacată separat cu recurs, care nu este suspensiv de executare.

IV MĂSURILE ASIGURĂTORII

IV.1. Noţiunea şi scopul măsurilor asigurătorii Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care constau în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile ale învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Bunurile indisponibilizate nu pot fi înstrăinate sau grevate cu sarcini, sustragerea lor sau înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat constituind infracţiunile de sustragere de sub sechestru (art. 244 C. pen.), respectiv rupere de sigilii (art. 243 C. pen.). Obiectul măsurilor asigurătorii îl constituie bunurile mobile şi imobile ale învinuitului sau inculpatului sau părţii responsabile civilmente.

Nu pot fi sechestrate următoarele categorii de bunuri: • bunurile care aparţin unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C.pen.

(bunuri de interes public); • bunurile exceptate de lege (prevăzute de art. 406-409 C.proc.civ.).

Luarea măsurilor asigurătorii este, în principiu, facultativă, dar, în anumite cazuri, legea prevede obligativitatea dispuneri acestor măsuri, şi anume:

• în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;

• în cazul în care s-a săvârşit o faptă de corupţie, potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000. Competenţa luării măsurilor asigurătorii revine procurorului, în faza de urmărire

penală, prin ordonanţă şi instanţei, în faza de judecată, prin încheiere. Deşi legea nu prevede expres, luarea măsurilor asigurătorii poate fi dispusă de

instanţa de judecată şi prin sentinţă sau decizie (spre exemplu, hotărârea prin care se dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale).

Contestarea măsurii asigurătorii se poate face prin: • plângere adresată procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului

penal. Hotărârea instanţei poate fi atacată separat cu recurs şi nu este suspensivă de executare.

• contestaţie potrivit legii civile, după soluţionarea definitivă a cauzei penale. Măsurile asigurătorii sunt: sechestrul penal, inscripţia ipotecară şi poprirea.

236

IV.2. Sechestrul penal Sechestrul penal propriu-zis reprezintă măsura asigurătorie care constă în indisponibilizarea anumitor bunuri mobile aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Procedura sechestrului este reglementată în art. 165 C. proc. pen. Astfel, instituirea sechestrului constă în identificarea bunurilor, evaluarea lor şi declararea ca sechestrate a bunurilor care fac obiectul măsurii asigurătorii.

După ce bunurile au fost sechestrate, ele pot rămâne în posesia persoanei la care au fost găsite; dacă există pericol de înstrăinare, bunurile mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, numindu-se un custode.

Potrivit legii, este obligatorie ridicarea următoarelor categorii de bunuri sechestrate: a) bunurile perisabile, care se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de stat; b) metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea, care se depun

la cea mai apropiată instituţia bancară în termen de 48 de ore de la ridicare; c) mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară; d) titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se

predau spre păstrare instituţiilor de specialitate, în termen de 48 de ore de la ridicare; e) sumele de bani care se consemnează după caz pe numele învinuitului, inculpatului

sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus măsura, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult trei zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.

Organul care aplică sechestrul încheie un proces-verbal, potrivit art. 166 alin. 1 C.proc. pen. Un exemplar al acestuia se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul (în lipsa ei, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului sau unui vecin), iar un altul se înaintează organului care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea acestuia.

În practica judiciară s-a decis că, dacă un imobil, asupra căruia a fost instituit sechestru asigurător, a fost valorificat prin vânzare la licitaţie publică, iar o parte din preţul obţinut a fost distribuit creditorilor, menţinerea măsurii asigurătorii imobilului nu se mai justifică, ci sechestrul asigurător va fi menţinut numai asupra sumei nedistribuite creditorilor şi asupra altor bunuri ale inculpatului, până la concurenţa valorii prejudiciului cauzat.

IV.3. Inscripţia ipotecară Inscripţia ipotecară este acea formă a sechestrului penal care constă în realizarea formalităţilor de publicitate în cazul indisponibilizării bunurilor imobile ale învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea garantării reparării pagubei produse prin infracţiune sau a executării pedepsei amenzii. Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului va cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.

Organul competent să înscrie ipoteca este instanţa în a cărei rază teritorială se află imobilul.

237

IV.4. Poprirea

Poprirea este acea formă a sechestrului penal care constă în indisponibilizarea sumelor de bani datorate învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente. Procedura popririi presupune două etape; înfiinţarea popririi (prin ordinul dat terţului de a nu plăti suma datorată învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente) şi definitivarea popririi (prin plata sumei de bani). Plata sumei se face prin consemnarea acesteia de către debitor la dispoziţia organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare.

V RESTITUIREA LUCRURILOR ŞI RESTABILIREA SITUAŢIEI ANTERIOARE

V.1. Restituirea lucrurilor

Restituirea lucrurilor este o măsură procesuală cu caracter real, luată pe parcursul

procesului penal în vederea reparării în natură a pagubei produse prin infracţiune. Ea are caracter provizoriu, iar în momentul rămânerii definitive a unei hotărâri de judecată, dacă instanţa admite acţiunea civilă, restituirea lucrurilor devine modalitate de reparare în natură a pagubei.

Competenţa luării acestei măsuri revine procurorului, în faza de urmărire penală, prin rezoluţie, şi instanţei de judecată, prin încheiere. Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii (art. 169 alin. 2 C. proc. pen.). V.2. Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii este o măsură procesuală care are ca scop repararea în natură a pagubei provocate prin infracţiune. Ca şi restituirea lucrurilor, această măsură are caracter provizoriu, transformându-se în modalitate de reparare în natură a pagubei produse prin infracţiune, dacă se admite acţiunea civilă.

Potrivit art. 170 C. proc. pen. procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsura de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, printr-o rezoluţie, respectiv încheiere.

Condiţiile necesare pentru luarea acestei măsuri sunt: - să fi rezultat în mod vădit o schimbare a situaţiile anterioare prin săvârşirea

infracţiunii; - restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii este posibilă.

REZUMAT:

Măsurile procesuale sunt definite ca fiind instituţii de drept procesual penal care constau în anumite privaţiuni şi constrângeri personale ori reale determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal.

Măsurile procesuale sunt considerate mijloace de constrângere prin care organele judiciare asigură îndeplinirea de către părţi şi celelalte persoane care participă la proces a obligaţiilor lor procesuale şi garantează executarea pedepsei şi repararea pagubei produse prin

238

infracţiune. Măsurile procesuale se dispun numai în cazurile în care din probele administrate rezultă ca s-a produs o infracţiune şi făptuitorul urmează a fi tras la răspundere penală.

Prin măsurile procesuale se urmăreşte asigurarea desfăşurării în bune condiţii a activităţii judiciare.

CONCLUZII:

Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 5, aţi dobândit cunoştinţe referitoare la măsurile procesuale. RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

Legislaţie: Constituţia României, 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României, nr. 429/2003 Codul român de procedură penală, cu ultimele modificări şi completări : Legea nr. 356/04-07-2006, O.U.G. nr. 60/2006; O.U.G. nr. 31/2008, Legea nr. 79/2007, Legea nr. 57/2008. Doctrină: Apetrei, M., Drept procesual penal, Editura Oscar Print, vol. I, 1998; Beliş, V., Medicina legală, Bucureşti, Editura Teora, 1992; Cahane, S., Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963; Dongoroz, V., Antoniu, G., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, Editura Academiei, vol. I, 1975; Lorincz, A., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2006; Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., 1992; Neagu, I., Tratat de procedură penală, 1997; Tanoviceanu, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, 1924-1927; Volonciu, N., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, 1993.

Teste autoevaluare: 1.Care sunt situaţiile în care măsurile preventive încetează de drept? 2.În ce condiţii se poate dispune măsura arestării preventive a învinuitului? 3. În ce condiţii se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului? 4.Care sunt măsurile de ocrotire care se pot lua în cadrul procesului penal? 5.Ce este sechestrul penal? Teme de control (conform calendarului disciplinei):

Arestarea preventivă