UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEŞTI FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINłE

ELEMENTE DE LINGVISTICĂ GENERALĂNOTE DE CURS PENTRU STUDENłII ÎNSCRIŞI ÎN PROGRAMUL DE ÎNVĂłĂMÂNT LA DISTANłĂ ŞI FRECVENłĂ R

Prof. univ. dr. Matei Cerkez

Ploieşti 2006

Limba ca obiect de cercetare a lingvisticiiOriginea socială a limbii reprezintă o premisă, un punct de plecare al unor deducŃii care au ca puncte de sprijin: origine limbii, dependenŃa limbii de societate şi funcŃiile limbii. DependenŃa limbii de societate se demonstrează mai uşor în vocabular, compartimentul limbii cel mai expus la schimbări. Argumente în favoarea caracterului social al limbii îl aduce modul în care au fost preluate de către vorbitorii limbii române, neologisme de tipul coafor, şofer care păsterează vocala medie anterioară rotunjită din ultima silabă, datorită modelului specific de pronunŃare. Există teorii conform cărora orice eveniment lingvistic, orice schimbare lingvistică se explică prin dependenŃa limbii de societate. Limba şi societatea au ritmuri de evoluŃie diferite: societatea se schimbă relativ repede în timp ce limba, ca instrument de comunicare evoluează mai încet, sau , în orice caz, evoluŃiile ei sunt percepute mai greu de către vorbitori. Vorbitori diferiŃi au percepŃii mai mult sau mai puŃin diferite ale aceluiaşi conŃinut. DependenŃa limbii de societate se explică prin faptul că orice act de comunicare se desfăşoară, în mod obligatoriu, între cel puŃin doi vorbitori. Analogia dintre sistemul limbii şi cel social reprezintă încă un argument în favoarea dependenŃei limbii de societate. Societatea reprezintă: un grup de oameni un număr de reguli de convieŃuire un număr de comportamente, de atitudini şi de valori comune membrilor grupului. Limba, la rândul ei reprezintă: un grup de semne un număr de reguli ede utilizare a lor un număr de convenŃii – utilizări particulara ale elementelor sistemului. Fiecare vorbitor modifică limba în fiecare moment, încălcând (mai mult sau mai puŃin) regulile acesteia.

2

FuncŃiile limbiiPrima şi cea mai importantă a limbii este funcŃia de comunicare. Limba naŃională – comună – mijlocul de comunicare specific al unei comunităŃi lingvistice largi. FuncŃia de comunicare corespunde unei nevoi de stabilire a unor relaŃii interumane prin intermediul limbii. Comunicarea pune în joc un inventar de semne din care vorbitorul va trebui să aleagă pe cele care denumesc percepŃiile gândirii. V a pune deci în act cea de a doua funcŃie a limbii: funcŃia denominativă. Primul efort de a stabili o relaŃie între percepŃie şi expresie îl reprezintă denumirea sau denominaŃia. FuncŃia denominativă mai este numionstitutivă sau mentală întrucât ea funcŃionează în mintea vorbitorului, atunci când acesta truieşte mesajul. Fiecare mesaj reprezintă un act mental şi o reprezentare – coordonarea unor mijloace lingvistice cu o anumită semnificaŃie. Mesajul nu transmite idei şi gânduri pur şi simplu ci şi referiri la

persoana vorbitorului, la modul în care se raportează acesta la cele exprimate. Astfel intră în joc funcŃia expresivă. Expresivitatea presupune alegere şi este direct dependentă de intenŃia vorbitorului. SelecŃia poate fi făcută la nivelul lexicului: cuvintele prost, tont, zurbagiu, hăbăuc vor fi alese de vorbitor în funcŃie desitnaŃia concretă de comunicare, de intenŃia avută de interlocutor etc. La nivelul fonetic, expresivitatea poate fi relizată prin intermediul accentului. Un enunŃ ca Aseară a plouat va avea semnificaŃii diferite în funcŃie de cuvântul care va fi accentuat de vorbitor. La nivel sintactic topica, elipsa pot crea expresivitatea enunŃului. FuncŃia expresivă se realizează prin selecŃie şi combinare a elementelor de limbaj. SelecŃia se realizează pe seama unor relaŃii de echivalenŃă(asemănare sau deosebire Combinarea construieşte secvenŃa. În procesul dcomunicare, interlocutorii se urmăresc reciproc pentru a surprinde momentul propice intervenŃiei. Astfel acŃionează funcŃia fatică, adică funcŃia de control a procesului de cunicare. FuncŃia fatică urmăreşte fazele – sinonimie sau antonimie).

3

de desfăşurare a comunicării: prelungirea, menŃinerea, întreruperea ei etc. Manifestarea verbală a funcŃiei fatice se realizează prin enunŃuri de tipul: mă auzi, înŃelegi etc. Tot încesul de comunicare vorbitorii se opresc pentru a cere sau a da explicaŃii. În acest mod se pune în act funcŃia metalinguală care se concentraeză asupra codului. Aceste funcŃii ale limbii sunt identificate de către Roman Jakobson, care a structurat şi prima schemă mai explicită a comunicării. Karl Buhler deduce principalele funcŃii lingvistice din cele trei elemente componente ale actului de comunicare: vorbitor, ascultător şi mesaj. Acestea se reflectă în fiecare act de comunicare: în raport cu vorbitorul vorbirea poate să fie concepută ca expresie; în raport cu ascultătorul, ca apel iar în raport cu mesajul, cu procesul însuşi de comunicare ca reprezentare. În concluzie, Buhler stabileşte (Sprachteorie, Jena 1934) trei funcŃii de bază ale vorbirii: expresivă, apelativă şi reprezentativă.

4

Limbă şi gândire. EvoluŃia concepŃiilorRaportul dintre limbă şi gândire apare ca preocupare încă la filozofii greci care cuprindeau în noŃiunea de logos relaŃia dintre cuvânt, lucru şi idee. DiscuŃii referitoare la teoria limbii au loc încă din Antichitate când folozofii greci, reducând vorbirea la pronunŃarea cuvintelor înzestrate cu sens emit idei în legătură cu originea numelor obiectelor. Pitagoreicii, stoicii epicureii susŃin că numele obiectelor sunt date de la natură, adică sunt astfel create încât există o legătură între aspectul sonor al unui cuvât şi însuşirile siştii susŃin, dimpotrivă, că numele obiectelor au fost create dee oameni pe baza unor convenŃii. Platon a încercat să demonstreze teoria naturalistă cu exemple din limba greacă, folosind onomatopee sau cuvinte cu structură fonetică specială (simbolism fonetic). Aristotel, susŃinea teoria convenŃiei cosiderând cuvintele simboluri fără legătură cu obiectel Cuvintele suntalcătuite din silabe, care la rândul lor, sunt formate din sunete. Pentru Platon, părŃile de vorbire principale sunt numele şi verbul, la care Aristotel adaugă conjuncŃia. Prima gramatică grecească datorată lui Dionisios Trax, identifică opt părŃivorbire: articol, nume, pronume, verb, participiu, adverb, prepozoŃie, conjuncŃie. De observat prezenŃa participiului în categoria părŃilor de vorbire, datorată modelului de gândire logic conform căruia, participiul are rolul de a exprima atribute ale mişcărilor sau ale acŃiunilor. Cele două poziŃiiprezentate determină două concepŃii, aceea naturalistăaceea convenŃionalistă adoptate de gruparea anomaliştilor, respectiv a analogiştilor. Anomaliştii susŃin existenŃa unor forme neregulate şi neconcordante între aspectul semantic şi cel morfologic al cuvintelor. Ei susŃin că în limbă nu se poate vorbi despre reguli pentru că excepŃiile sunt mai numeroase. Abaterile de la regulă sunt explicate prin prisma concepŃiei naturale cu privire la originea

5

cuvintelor: limba aşa a fost dată de la natură şi omul nu poate interveni în modificarea ei. Analogiştii consideră, dimpotrivă, că predomină regula şi că omul poate interveni şi modi limba în sensul normalizării ei. Evul mediu consideră gramatica drept ştiinŃa fundamentală, mamă a ştiinŃelor. Se observă un interes pentru filozofia limbajului care determină confruntarea a două curente specifice filozofiei medievale realismul şi nominalismul, care se referă, în mod diferit, la raportul dintre concept şi obiect. Realismul reînvie teoriile lui Platon sau ale neoplatonicienilor conform cărora ideile au o existenŃă reală în afara lucrurilor. ConsecinŃa acestui fapt în plan lingvistic o reprezintă rolul limbii în cunoaştere. De vreme ce conceptul determină existenŃa cuvântului, înseamnă că existenŃa ui implică existenŃa conceptului, iar explicaŃia trebuie să meargă de la cuvânt la obiect. Nominaliştii cred căexistenŃă reală au numai obiectele, iar conceptele sunt doar produsul conştiinŃei subiecŃilor vorbitori. Secolul al XVII-lea şi următorul, studiază gramaticile universale sau filozofice considerând că elementele lexicale, cuvintele, sau propoziŃiile oricărei limbi foloesc pentru exprimarea de judecăŃi şi de noŃiuni(categorii logice) şi, prin urmare se subordonează legilor logicii. Cele două curente principale de gândire, raŃionalismul şi empirismul, abordează limba ca instrument al raŃiunii sau ca esenŃă a acesteia. Empirismul,reprezentat de Bacon, Hobbes şi Locke, consideră că faptul lingvistic trebuie studiat în sine, că vorbirea se află în contact direct cu noŃiunile, nu cu realitatea, că limbile oglindesc instituŃiile sociale ale fiecărei colectivităŃi lingvistice. RaŃionalismul este dezvoltat de Rene Descartes şi de discipolii săi,

Cartezianismul a dezvoltat gramaticile raŃionale, „Grammaire generale et raisonnee” de la Port Royal. RaŃionaliştii reiau teoriile arstotelice care identificau limba cu gândirea şi categoriile logice cu cele gramaticale. Ei au introdus ideea priorităŃii regulii subordonate raŃiunii şi nu uzajului. Potrivit

6

concepŃiei lor, limbile cele mai evoluate sunt cele mai regulate. regulile trebuie să fie stabilite prin referinŃă la limba epocilor clasice. La începutul secolului al XIX-lea au loc două evenimente ştiinŃifice importante: crearea metodei comparativ-istorice, prima metodă ştiinŃifică proprie de cercetare a limbii; dezvoltarea ştiinŃelor naturale, ca sursă filozofocă de explicare a fenomenelor. Cercetările în domeniul lingvisticii capătă autonomie şi metodă, iar lingvistica devine oştiinŃă propriu-zisă. Naturalismul lingvistemeiat de Artur Schleicher consideră că limbile sunt organisme naturale, care au apărut şi s-au dezvoltat în funcŃie de anumite legi. Naturaliştii disting două etape importante în evoluŃia limbii: perioada preistorică, în care limbile îşi formează flexiunea şi se dez(morfologic, sintactic şi semantic); perioada istorică, începută, după unele opinii, înainte de apariŃia documentelor, perioadă în care limbile evoluează şi ating niveluri diferite de degradare. Wilhelm von Humboldt, considerat întemeietorul lingvisticii generale, consideră că limbajul este o emanaŃie involuntară a sufletului, o necesitate a inteligenŃei umane. În analiza limbii, Humboldt distinge două laturi: o latură externă sau complexul sonor şi o latură internă – organizarea sensului. În ce priveşte raportul limbă – gândireoldt susŃine că „limba nu este produsul activităŃii de gândire, ci gândirea însăşi.” Limba, e, creează ideea. „Activitatea intelectuală – în întregime spirituală şi profund interioară , prin mijlocirea sunetelor vorbirii, accesibilă pentru percepŃia senzorială.” Aşadar, în cuvânt este încorporată întotdeauna o unitate cu două aspecte: sunet şi noŃiune. Pentru prima tă, Humboldt consideră limba ca Energeia – activitate, ceva care evoluează şi se schimbă mereu. Psihologismul lingvistic, reprezentat de Steinthal consideră că psihicul uman este foarte individualizat şi legile sale se află în însuşi individul vorbitor,

7

în lumea lui spirituală. Sunetele care asigură expresia sonoră sunt produse individuale, iar categoriile limbii şi cele ale logicii sunt incompatibile. Limba este studiată ca un ansamblu de acte de vorbire. ExistenŃă reală are, după părerea lor numai vorbirea indivizilor, iar esenŃa limbii se reduce la funcŃia de exprimare a gândirii. Importantă în analiză este latura de conŃinut a limbii. Neogramaticii consideră şi ei că reală este numai vorbirea individuală, iar limba, în general, nu există. Reprezentantul neogramaticii este H. Paul cu lucrarea „Prinzipien der Sprachgeschichte. H. Paul subliniază rolul factorului psihic în comunicare” factorul cel mai important în orice dezvoltare şi în jurul căruia gravitează totul.” Neogramaticii acordă o atenŃie sporită cercetării legilor lingviste, concepute ca legi ale naturii. În opinia lor, legile fonetice acŃionează, vorbeşte, iar limba evoluează în afara voinŃei omului. La începutul secolului al XX-lea, se diversifică metodele de cercetare prin abordarea diverselor aspecte ale limbilor vorbite. Principalele direcŃii lingvistice care se manifestă în această perioadă sunt: direcŃia individualistă lingvistica moderrnă DirecŃia individualistă continuă orientarea psihologică în elicarea fenomenelor lingvistice. Psihologismul secolului al XX-lea caută explicaŃii ale schimbărilor lingvistice în factori de natură psihică (prin ceea ce se petrece în psihicul individului vorbitor. Schimbările sunt impuse de anumite necesităŃi de comunicare pe care şe simte individul. Karl Vosler consideră că nu există graniŃe între limbi şi dialee; există doar indivizi şi vorbiri individuale. Apar indicii unei identităŃi între lingvistică şi estetică, iar gramatica devine o parte a istoriei stilului şi literaturii. Lingvistica modernă cuprinde trei momente principale: etapa de creare a bazelor lingvisticii moderne: psihologismul şi sociologismul post-saussurian; lingvistica structurală; lingvistica generativ-transformaŃională.

8

Bazele lingvisticii moderne au fost create prin activitatea lui Ferdinand de Saussure, după apariŃia lucrării sale – esenŃială pentru lingvistica modrrnă Curs de lingvisticnerală. Alături de el contribuie la dezvoltarea lingvisticii moderne Baudouin de Courtenay şi Whitney. De Saussure şi De Courtenay formulează, în mod independent conceptele lingvisticii moderne: sistem, limbă – vorbire, sincronie, diacronie, lingvistică internă, lingvistică externă, semn lingvistic etc. InfluenŃa lui Saussure asupra dezvoltării ulterioare a lingvisticii este domunantă dată fiind abordarea inovatoare. Saussure a pus în evidenŃă o serie de dichotomii specifice domeniului: limbă/vorbire; sincronie/diacronie etc. Majoritatea şcolilor lingvistice care apar de la Saussure încoace au ca punct de plecare Cursul de lingvistică generală. Lingvistica psihologică şi sociologică postsaussuriană are ca obiect de studiu modul de concretizare a gândurilor în forme lingvistice. Punctul de vedere este cel exprimat de Saussure care restrânge cercetarea la aspectul sincronic. Această direcŃie ocupându-se de fel ul în carefuncŃionează o limbă lun moment dat se numeşte Şcoala funcŃională şi are ca reprezentanŃi pe Charles Bally, Luis Prieto şi alŃii. Bally acordă atenŃie factorului afectiv (gândire afectivă) sesizând rolul voitorului în comunicare. ConsecinŃă a acestui fapt îl reprezintă studiile de stilistică lingvistică. Un alt reprezentant al funcŃionalismului, Sechehaye pune accent pe factorul intelectual din limbă. El crede că rolul limbii este, în primul rând, să comunice idei (gândire obiectivă) şi în al doilea rând, sentimente şi stări afective. Orientarea sociologică reezentată de Antoine Meillet şi J Vendryes porneşte de la ideea că limba este o realitate lingvistică şi socială. Realitatea lingvistică constă în faptul că o limbă este un sistem cex de mijloace de expresie în care toate componentele se află în relaŃii foarte strânse şi foarte precise. O inovaŃie este acceptată doar dacă este adaptată sistemului, adică dacxă satisface regulile generale ale limbii. Realitatea socială constă în faptul că limba este mijloc de comunicare între membrii unei colectivităŃi. Meillet crede că legile fonetice sunt legi

9

lingvistice, au caracter general şi acŃionează în limbă permanent. Legile limbii enunŃă posilităŃi care devin realitate în funcŃie de anumiŃi factori. Lingvistica structurală apare ca rezultat al multor demersuri ştiinŃifice în gândirea filozofică şi în teoria limbii. Lingvisca structurală evidenŃiază două principii importante: prioritatea întregului asupra părŃii (staltismul

psihologic); neopozitivismul modern. Primul principiu are ca temei ideea că întregul nu este o sumă de elemente,nu este determinat de părŃi, ci, se descompune în părŃi. Obiectul reprezintă o totalitate , un ansamblu coerent a cărui formă este mai mult decât suma părŃilor. Limba este altceva decât un repertoriu de semne, iar sensul unei propoziŃii este mai mult decât suma sensurilor elementelor sale componente. Neopozitivismul cosideră că ideea nu există în afara cuvintelor. Neopozitiviştii consideră ca date esenŃiale relle. ConsecinŃa teoretică a acestei idei o reprezintă apariŃia conceptelor de releŃie, structură, randament, economie. Structuralismul lingvistic are ca orientări principale: structuralismul praghez structuralismul praghez descriptivismul american. Structuralismul praghez concepe limba ca o structură cu două planuri: planul fonic, alcătuit din foneme şi diferenŃe fonologice şi planul semantic, alcătuit din sensuri. Structuralismul praghez crează fonologia ca domeniu de studiu al sunetelor privite din perspectiva funcŃiei pe care o au în sistem. Fonemele sun definite prin trăsăturile lor relevante. Structuralismul danez (Cercul lingvistic de la Copenhaga) creează glosematica, teorie care pleacă tot de la ideea că limba este un sistem sau o structură formată dintr-o reŃea de relaŃii . Louis Hjelmslev afirmă că “ obiectele pot fi descrise, definite şi lese numai cu ajutorul acestor relaŃii(de

dependenŃă). Glosematica acceptă ideea existenŃei celor două planuri ale limbii: al expresiei şi al conŃinutului , dar consideră că fiecare plan are, la rândul său, două aspecte; for expresiei şi substanŃa expresiei, respectiv forma conŃinutului şi

10

substanŃa conŃinutului. Rolul principal revine, în ambele situaŃii, formei. Semnul lingvistic este, conform glosematicii, unitatea dintre forma conŃinutului şi forma expresiei. Între aspectele fiecărui plan, pe de o parte, şi între cele două planuri, pe de altă parte, se stabilesc relaŃii de interdependenŃă, de determinare şi de constelaŃie. Descriptivismul american îl are ca reprezentant pe Leonard Bloomfield, care expune, în lucrarea sa Language, concepŃia privind procesul de comunicare. Acesta se bazează pe o succesiune de stimuli şi de reacŃii. ÎnlănŃuirea de stimuli şi reacŃii este reprezentată schemate formula S – R… S - R, în care r şi s reprezintă reacŃia şi stimulul, adică vorbirea. Lingvca generativ-transformaŃională sau gramaticile generativ

transformaŃionale descoperă limitele modelului structural şi are intenŃia de a realiza o sinteză a principalelor demersuri de cercetare clasică şi modeernă. În concepŃia generativiilor, cercetarea lingvistică are două scopuri majore: să determina forme ale gramaticilor particulare şi să stabilească un model de funcŃionare a limbajului. Premisa generativiştilor este că orice vorbitor adult care vorbeşte o anumită limbă, poate, în orice moment, să emită şi să înŃeleagă un număr infinit de propoziŃii dintre care cele mai multe n-au foste şi nau fost emise anterior. Această capacitate a vorbitorului a fost inclusă în conceptul de competenŃă. Manifestarea concretă a acestei capacităŃi reprezintă conŃinutul conceptui de performanŃă. Conceptele competenŃă şi performanŃă reprezintă conceptele cheie ale gtamilor generative. Gramatica generativă are intenŃia de a crea un model al competenŃei lingvistice. Ea este „un ansamblu finit de reguli care dă socotelă de un număr infinit de propoziŃii sau un sistem de reguli care dau o interpretare semantică unui număr nedefinit de secvenŃe acustice.” Gramatica generativă are trei componente: componentul sintactic, component central care stabileşte pentru fiecare propoziŃie o descriere structurală; componenta fonologică în

(interpretativă) care traduce componenta sintactică (o interpretează)

secvenŃe de semne sonore; componenta semantică (tot interpretativă) care interpretează semantic componenta sintactică. Chomsky consideră că în

11

gramaticile raŃionaliste se află conceptele care stau la baza gramaticii transformaŃionale: structură de suprafaŃă şi structură de adâncime. Lingviştii au considerat că judecata poziŃia concordă până la identificare şi orice propoziŃie exprimă o judecată aşa cum orice jpoate fi formulată numai printr-o propoziŃie. În fapt, judecata se formulează în cadrul propoziŃiei, dar propoziŃia nu e numai mijlocul de comunicare a unei judecăŃi ci şi mijlocul ei de constituire. Orice propoziŃie reprezintă o unitate între elemente de cunoaştere şi elemente afective; între structuri logice şi structuri extralogice (la propoziŃiile enunŃiative forma logică primează, în timp ce la interogative, exclamative, imperative, primează forma extralogică). Forma judecăŃii logice este aceeaşi pretutindeni în vreme ce propoziŃia prezintă o mare varietate formală şi structurală. PropoziŃia nu exprimă numai latura gică a conştiinŃei ci şi afecte, voinŃă. PropoziŃia include particularităŃi ale procesului dnicare şi caracteristici de ordin lingvistic. NoŃiunea, ca rezultat al cunoaşterii obiectului, reprezintă pur şi simplu, ideea referitoare la însuşirile distinctive ale obiectului. Ea reprezintă ideea care însumează mai multe raŃionamente şi concluzii preliminare care pot să scoată în evidenŃă trăsăturile fundamentale ale obiectului. NoŃiunea se fixează uvânt devenind parte componenetă a limbii şi căpătând semnificaŃie. Realitatea obiectivă conuie elementul component al întregului lanŃ de corespondenŃe dintre limbă şi gândire. Fiecare cuvânt reprezintă unitatea dintre latura sonoră şi semnificaŃie. Latura sonoră nu are legătnecesară cu obiectul definit, determinată de calitatea acestuia. Învelişul sonor nu este imaginea, ci semnul obiectului. Numai latura sonoră este semn, semn al înŃelesului, având la bază, de cele mai multe ori o noŃiune. NoŃiunea este forma logică de reflectare raŃională a esenŃei lucrurilor. Această reflectare este rezultatul unei generalizări a unor fenomene singulare făcându-se abstracŃie de aspectele neesenŃiale. Reflectarea presupune formarea de noŃiuni care reflectă raporturile, însuşirile esenŃiale ale fenomenelor. Pentru majoritatea cuvintelor, sensul şi noŃiunea coincid formând o unitate cu semnificaŃie logică concretă. NoŃiunea nu este însă exprimată numai

12

printr-un cuvânt cartof, creion ci şi prin sintagme – îmbinări de cuvinte – fier de călcat, că de cocos. În acelaşi timp, se poate afirma că nu orice cuvânt exprimă o noŃiune. Limba nueflectă numai unităŃi logice, elaborate de gândire ci şi unităŃi elaborate de alte elemente nstitutive ale conştiinŃei (volitive, estetice, emoŃionale etc.). Există cuvinte la care sensul exprimă numai noŃiuni: azot, nucleu, morfem. Alte cuvinte au sensul legat de sentimente, emoŃii: ah!, vai. Majoritatea cuvintelor au sens noŃional care poate fi colorat afectiv în diferite grade. NoŃiunile nu pot fi identificate cu sensurile şi din cauză că ele reprezintă o categorie logică supusă legilor logicii.

Bibliografie: Al. Graur, Lucia Wald, Sorin Stati, Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972 Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, Editura All, Bucureşti, 1993 John Lyons, Introducere în lingvistica teoretică, Editura ŞtiinŃifică, Bucureşti, 1995 Ferdinad de Saussure, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1999

Teme: 1. ExplicaŃi conceptul de sens şi semnificaŃie. 2. ExplicaŃi raportul dintre propoziŃie şi judecată. 3. ExplicaŃi raportul dintre limbă şi gândire. 4. ElaboraŃi un referat însă urmăriŃi evoluŃia ideilor despre limbă şi gândire

13

UnităŃile limbiiOrice încercare de identificare a elementelor componente ale limbii va determina observarea unor sunete şi a unor cuvinte – componente ale lanŃului sonor. Aceste secvenŃe de sunete reprezintă elementele minimale ale limbii. Fiecare sunet este,în principiu, redat printr-o literă a alfabetului. Aşadar, tradiŃional vorbind,limba înseamnă compunere (o unitate mai complexă se compune din unităŃi mai mici şi corelaŃie (fiecărui cuvânt i sasociază unul sau mai multe sensuri). Cele două aspecte caracteristic limbii aparŃin la două concepte diferite: compunerea aparŃine nivelului, iar corelaŃia, planului. Orice limbă poate fi descrisă în termenii a două planuri: al formei şi al sensului, adică al expresiei şi al conŃinutului. Planul expresiei poate fi descris în termenii a două niveluri: al sunetelor şi al cuvintelor. Planul expresiei reprezintă latura sonorăa limbii şi poate fi abordat din punctul de vedere al substanŃei limbii (obiectul de cercetare al foneticii. Planul conŃinutului reprezintă gândirea, substanŃa conŃinutului. Gândirea nu există în stare pură, ea capătă o organizare specială în cadrul sistemului semnatic.În ambele uri unităŃile sunt alcătuite din fascicule de trăsături distinctive identificabile prin raporturi de comutare. În structura limbii unităŃile se combină pentru a structura mesajul conform unor principii fundamentale. Conform principiului stratificării, o unitate de rang superior este formată din unităŃi de rang inferior (una singură sau mai multe). Structura limbii se prezintă astfel sub forma unor niveluri organizate ierarhic. Fiecare unitate superioară este diferitădin punct de vedere funcŃional de unităŃile inferioare. Ierarhizarea nivelurilor scoate în evidenŃă nivelul unităŃilor monoplane şi nivelul unităŃilor biplane. Conform principiului analizei fărăr rest în unităŃi omogene, la orice niv de segmentare trebuie să rezulte numai unităŃi de acelaşi tip, denumite cu acelaşi termen.

14

Conform principiului izomorfismului, toate niveluirle au aceleaşi trăsături generale de organizare: unităŃile sunt fascicule de trăsături distinctive.

Nivelul unităŃilor monoplane

Fonemul este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcŃiunea de a diferenŃia cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt. Fonemele sunt unităŃi nesusceptibile de a fi disociate în unităŃi mici mai simple. Fonemul reprezintă termenul unei opoziŃii. Totuşi fonemele sunt alcătuite din elemente aparŃinând nivelului imediat inferior trăsături distinctive. În planul conŃinutului, unităŃile, la rândul lor, sunt alcătuite din trăsătuemnatice distincitve, seme. Lingviştii fac distincŃie între invariante (foneme propriu-zise – a,m,o,d) şi variante fonetice (alofone – pronunŃări diferite ale aceluiaşi fonem). Sunetele care nu apar niciodată în acelaşi context fonetic (care sunt în distribuŃie complementară) şi cele care pot apărea în acelaşi context fonetic, dar nu contractează raporturi de comutare (sunt în variaŃie liberă) reprezintă variante ale aceluiaşi fonem (alofone). Alofonele sunt unităŃi concrete, individuale ale vorbirii spre deosebire de foneme care sunt abstracte, generale şi aparŃin limbii. Sunetele care sunt în variaŃie liberă într-un context fonetic formează fonemul concret. Fonemul concret determinat de o anumită poziŃie, împreună cu fonemele concrete determinate de celelalte poziŃii, se raportează la fonem, unitate mai abstractă decât fonemul concret. Dacă excludem caracterul sunetului care Ńine de poziŃia sa în cuvânt şi în frază, şi caracteristicile modificabile fără afectaretăŃii cuvântului, obŃinem trăsături pertinente (distinctive): conŃinutul fonemului e un fascul de trăsături distincitve. Fonemul este, aşadar, un ansamblu de trăsături pertinente. În planul expresiei trăsăturile distinctive ale fonemului pot fi descrise substanŃial: p este consoană labială, oclusivă surdă, spre deosebire de b care este labială, oclusivă sonoră planul conŃinutului, trăsăturile distinctive ale semantemului sunt seme. Există două categorii de trăsături semantice: lexicale şi gramaticale.

15

Semantemul băiat este alcătuit din mai multe trăsături lexicale; comutând trăsătura sex mascin cu sex feminin obŃinem alt semantem – fată. Trăsăturile distinctive reprezintă ultimul nivel de al analizei lingvistice, nivelul cel mai de jos al structurii lingvistice care reflectă paralelismul de organizare a celor două planuri. Construirea invariantelor enecesară numai pentru contextele de neutralizare unde se suprimă de ex. opoziŃia surd/ sonor. Recunoaşterea invariantelor se face prin metoda comutării, potrivit căreia, dacă se produce o schimbare la nivelul formei se modifică şi conŃinutul. De exemplu dacă în cuvântul pat se înlocuieşte fonemul p cu fonemul b se modifică structura cuvântuluiobŃinându-se alt cuvânt bat. Dacă însă un vorbitor va rosti pe e din Ene în diferite feluri va determina apariŃia altui cuvânt. În primul exemplu avem de-a face cu invariante (foneme propriu-zise), în cel de-al doilea caz vom avea de-a face cu alofone. Foneme suprasegmentale aparŃin elementelor nonverbale şi se clasifică în: intensive: care caracterizează numai o silabă – accentul extensive: care pot să caracterizeze un segment fonic cu o extindere mai mare decât o singură silabă – intonaŃie.

Nivelul unităŃilor bilpane

Morfemul este un segment, o parte dintr-un cuvân sau chiar un cuvânt întreg, care are semnificaŃie lexicală sau gramaticală. Morfemele sunt unităŃi alcătuite din unităŃi de rang rior – foneme. AccepŃiunile termenului de morfem: 1. Un segment parte de cuvânt care are semnificaŃie gramaticală (desinenŃe şi afixe), verbe auxiliare, prepoziŃii, conjuncŃii etc. Într-o accepŃie mai largă, morfem este orice mijloc de exprimare a unei semnificaŃii gramaticale, ceea ce explică expresia morfem suprasegmental (accentul) şi morfem tactic ( topica).

16

2. O unitate semantică de tip gramatical: ă din masă conŃine două morfeme: singular şi nominativ. 3. SecvenŃă fonică minimală dotată cu sens sau „ unitatea minimală a limbii dotată cu a de semn: un cuvânt se descompune morfeme. Din punct de vedere paradigmatic, morfemele sunt în relaŃie deopoziŃie şi au variante (alomorfe) libere şi poziŃionale. ReducŃia viantelor la invariante se face tot pe principiul comutării, dar, spre deosebire de fonetică, numărul variantelor morfologice libere este nesemnificativ. În vorbire se constată fenomene de variŃie liberă: chibrite – chibrituri; vise – visuri. Din punctul de vedere al valorii pe care o au în comunicare morfemele se clasifică în: a) morfeme lexicale – segmente distincte în analiză care au sens lexical: rădăcină, afixe derivative (sufixe, prefixe) etc. b) morfeme gramaticale – elemente cu semnificaŃie gramaticală marcând valorile prin care se manifestă diversele categorii gramaticale în flexiune: genul, numărul cazul, alternanŃele fonetice etc. Morfemele gramaticale sunt morfeme segmentale exprimate printr-unul sau mai multe foneme. c) morfeme suprasegmentale şi tactice: accentul, intonaŃia, pauza, topica. UnităŃile minimale sintactice sunt: cuvântul, partea de propoziŃie, sintagma, propoziŃia, fraza, enunŃul etc. Cuvântul este unitatea lingvistică fundamentală, funcŃionând mai întâi ca invariantă şi apoi ca variantă (alolexem). Cxistă ca unitate de denumire corelat cu o noŃiune. Invariantele sunt lexeme iar variantele, alolexeme. DicŃionarele definesc lexemele. Variantele lexicale sunt de mai multe feluri: semantice – inferior,situat mai jos/de calitate mai proastă. fonetice – variante libere – adălmaş/aldămaş gramaticale – fac, faci, făcând La baza definiŃiei lexeau calităŃile sale de conŃinut (semnificat), care ies în evidenŃă din analiza rădăcinii, morlui lexical (în cazul fără rest în

17

cuvintelor flexibile – cu sens lexical deplin). Morfemele se combină, deci, între ele pentru a forma cuvinte ca unităŃi de rang superior. Aşa cum un morfem poate fi format dintr-un singur fonem sau din mai multe, tot aşa, cuvântul poate fi format dintr-un singur morfem sau din mai multe (tot, totalizare). În cadrul cuvântului morfemele se realizează prin variante (alteranŃele care apar în flexiune (casă/case). Analiza lexemului ca fascicol de trăsături distinctive se confundă cu analiza morfemului lexical în seme. cuvântul este denumit de mulŃi lingvişti şi ca unitate în acelaşi timp lexicală şi gramală. se spune că toate cuvintele au valoare gramaticală, la unele aceasta este dominantă (uneltele gramaticale, cuvinte funcŃionale) punând în umbră a doua componenetă : sensul lexical sau funcŃia semantică. Între cuvintele cu sens lexical deplin şi uneltele gramaticale nu există o deosebire tranşantă. Cercetări mai recente au considerat insuficientă descrierea de mai sus, având în vedere lipsa unei distincŃii clare între cuvânt şi morfem. Astfel se propun criterii sintactice: criteriul inversării morfemelor, conform căruiadacă un lanŃ de două morfeme nu admite inversarea,înseamnă că formează un cuvânt; criteriul permutilităŃii cuvintelor în enunŃ duce la definiŃii de tipul „cea mai mică unitate cu sens formatn foneme şi permutabilă în propoziŃie” sau „unitate în interiorul căreia posibilităŃile de îelementelor sunt limitate (între două cuvinte posibilităŃile de inserare sunt infinite); criteriul enunŃului minimal, conform căruia este cuvânt orice segment minimal de expresie dotat cu sens şi care poate fi izolat cu valoare de enunŃ. Cuvântul este definit prin capacitatea de a forma singur o comunicare. Termenii unei propoziŃii sunt: cuvinte, grupuri de cuvinte. O propoziŃie oricât de lungă se reduce astfel la un tipar care conŃine două, trei, cinci părŃi de propoziŃie, fiecare fiind realizată prin unul sau mai multe cuvinte. EnunŃul reprezintă o unitate sintactică destul de ambiguă, care este definită în termeni diferiŃi de cercetători ai fenomenului. „Orice porŃiune din

18

vorbirea unei persoane ,înainte de care şi după care urmează o pauză făcută de acea persoanăHarris. Această abordare poate crea elemente de abiguitate care dă posibilitatea de a considera o sintagmă sau o propoziŃie drept enunŃ. Ambiguitatea se păstrează la majoritatea cercetătorilor, fiind lămurită numai prin naliză în constituenŃi imediaŃi, având în vedeacitatea enunŃului de a se segmenta mai întâi în propoziŃii, în aşa fel încât fiecare verb dpersonal să formeze centrul unei propoziŃii. În interiorul propoziŃiei, părŃile ei se suprapun peste părŃile de vorbire cu sens deplin şi peste grupurile prepoziŃie + nume; verb copulativ + nume predicativ. De aceea, numărul de părŃi de propoziŃie dintr-un text nu e cu mult mai mic decât cel al părŃilor de vorbire.

Bibliografie:

Al. Graur, Lucia Wald, Sorin Stati, Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972 Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, Editura All, Bucureşti, 1993 John Lyons, Introducere în lingvistica teoretică, Editura ŞtiinŃifică, Bucureşti, 1995

Teme:

1. IdentificaŃi unităŃile monoplane şi pe cele bi plane din secvenŃele lingvistice următoare: o; mare; diapazoane; mama mare; vărul tău; Ion scrie de zor 2. SegmentaŃi enunŃul Cartea apărută recent este foarte bună în unităŃi semnificative.

19

Metode de cercetareÎn orice ştiinŃă, demersul de cercetare urmează anumite metode, căi de cercetare care determină corectitudinea demersului şi valoarea rezultatelor. Cartezianismul are ca punct de plecare lucrarea lui Rene Descartes, Discours sur la methode. Orice problemă supusă cunoaşterii trebuie fragmentată în aspecte parŃiale,mai uşor de explicat şi se trece trtat de la aspectele mai simple spre cele mai complexe.

Metode comune ştiinŃelor în general

Ipoteza este o operaŃie care precesdă stabilirea oricărui adevăr şi apare ca rezultat al iduŃiei. Ipoteza este un produs al imaginaŃiei , dar un produs determinat de observaŃia faptelor precedat de identificarea unor analogii. Ipoteza reprezintă o reflectare anticipativă. Exemple de ipoteze: cele două ipoteze referitoare la originea limbii – cea naturalistă şi cea convenŃionalistă. InducŃia constă în găsirea unei explicaŃii privind omen, prin descoperirea unor legi. Francis Bacon spunea că faptele sunt determinate de legi,iar cercetarea unui număr suficient de fapte poate avea ca efect descoperirea legilor care le guvernează DeducŃia reprezintă un demers invers. Pornind de la legi şi principii se ajunge la fenomene particulare ReconstrucŃia cuvintelor neatestate, pornind de la legile de evoluŃie şi de lalegile fonetice implică metoda deductivă. ObservaŃia precede comparaŃia, descrierea şi clasificarea. Ea presupune selecŃie şi interpretare a unor fenomene. Experimentul presupune observaŃia ştiinŃifică a unui fenomen provocat în condiŃii cunoscute şi care pot fi variate în raport cu scopul cercetării. Fenomenele şi procesele naturale pot fi izolate şi reproduse în laborator. Multe dintre progresele ştiinŃelor se datorează unor experimente riguros construite, aplicate şi interpretate. Fonetica experimentală,

20

formarea semnalelor independente (cuvintelor) la copii, tulburările afazice etc. reprezintă aspecte cercetate prin experiment şi observaŃie. NoŃiunea de model are diferite interpretări. Modelul presupune gândirea analogică. Un analogon se substituie obiectului cercetării. Prin modelare analogon-ul e supus unei investigaŃii prin înlocuirea lui cu alt obiect. Modelul este un obiect sau o construcŃea care reproduce în condiŃii prestabilite alte obiecte fie ca structuri fie ca funcŃii. Modele specifice analizei gramaticale sunt: modelul analizei fonetice; modelul generativ; modele matematice etc. Statistica evidenŃiază media şi tendinŃele evoluŃie fără să fie interesată de detaste una dintre metodele cele mai riguroase ale cercetării în ştiinŃele pozitive. Metoda statistică a dus la analiza comportamentelro verbale ale indivizilor. Metoda statistică determină relaŃii între lingvistică şi numite aspecte ale fizicii – entropia, care măsosibilitatea de apariŃie sau de nonapariŃie a unei unităŃi (fonem, morfem) într-un enunŃ.

Metode specifice

În cercetarea fenomenului lingvistic, se folosesc două metode specifice: metoda comparativ-istorică şi geografia lingvistică. Metoda comparativ-istorică a fost creată la sfârşil secolului al XIX-lea de către Bopp şi Rask. Comparatiştii identifică două tipuri de comparaŃie: sincronică – între cele mai diverse limbi se stabilesc tipuri de structură şi se formulează legi generale ale limbii există diacronică (comparaŃia istorică), urmărind evoluŃia eia sau mai multe limbi. Metoda comparativ-istorică este un ansamblu de procedee prin care se studiază limbile considerate înrudite şi se deduc reguli de evoluîie pentru perioade din care nu există texte. Analizându-se limbile sub raportul asemănărilor, se observă că asemănările sunt mai mari între limbi care s-au despărâit mai recent de limba mamă e vorba de asemănări de structură ci

21

numai la nivelul formei sonore şi în sensul morfosintactic şi al afixelor gramaticale. Asemănarea cuvintelor şi formelor gramaticale demonstrează originea comună a mai multor limbi datorită unei trăsături specifice a limbii şi anume arbitrarului legăturii dintre forma sonoră şi expresie Asemănările sunt mai mari în cazul limbilor care au aceeaşi sursă şitâlnesc la cuvinte din fondul principal. skr. petar, lat. pater, got. fadar Asemănările dintre formele neregulate la cuvintele cele mai uzuale sunt argumente clare ale înrudirii: skr. lat. got. v.sl. asti est ist iesti santi sunt sind santi

S-a încercat delimitarea fondului comun de elemente transmise din limba bază, având în vedere că modificările produse în latura sonoră a limbii au caracter regulat şi pot fi formulate ca legi fonetice. Un cuvânt capătă, de-a lungul existenŃei lui, aspecte diferite în diferitele limbi provenite din aceeaşi sursă, dar în fiecare caz, sunetele aflate în aceeaşi poziŃie suferî aceleaşi transformări. lat. octo lacte fr. huit fr. lait it. otto it. latte sp. ocho sp. leche rom. opt rom. lapte

Rezultă legi fonetice de transformare a cuvântului latinesc în celelalte limbi: lat. ct – rom.pt; it. tt; sp. ch; fr. ui(ai). Legile fonetice sunt limitate în timp şi de aceea ele nu mai influenŃează cuvintele împrumutate. Pe baza corespondenŃelor fonetice se poate stabili fondul comun de elemente transmise dintr-o limbă bază limbilor derivate din ea. Pe aceleaşi indicii pot fi reconstituite limbile bază care nu sunt atestate documentar. Se compară fiecare fonem care compune secvenŃa sonoră în vederea stabilirii mecanismelor de evoluŃie, în baza legilor fonetice.

22

Formele reconstruite nu sunt neapărat reale, ci, mai degrabă, posibile şi nu pot fi reconstruite toate nivelurile limbii cu aceeaşi probabilitate. Zona cu cea mai mare probabilitate ,în reconstrucŃie este zona unităŃilor monoplane. Sistemul fonetic cuprinde un număr relativ redus de elemente care se transformă în fiecare limbă în mod regulat, după anumite legi. La nivel semantic nu se pot stabili corespondenŃe stricte pentru că schimbările semantice nu apar ca reguli ci sunt cazuri particulare.ReconstrucŃia semantică nu poate fi realzată pe principiul regularităŃii deoarece sunt extrem de rare coincidenŃele schimbărilor la cuvinte din acelaşi câmp semantic. Nu pot fi formulate legi ale schimbărilor semantice. În reconstrucŃia semantică trebuie definită cât mai exact sfera logică şi valoarea funcŃionalăa cuvintelor. La nivelul gramaticii, reconstrucŃia se aplică greu. Îmbinarea decuvinte ca unitate sintactică, este motivată logic. În ce priveşte morfologia, ea reprezintă un sector stabil şi greu penetrabil, şi de aceea oferă puŃin material pentru reconstrucŃie. Morfologia unei limbi dispărute nu poate fi reconstiuttă cu exactitate. În ce priveşte sintaxa, aici apar cele mai mari greutăŃi în aplicarea metodei comparativ – istorice. Îmbinarea de cuvinte este motivată logic şi, de aceea, formaŃii sintactice cu caracter idedntic pot să apară întâmplător, prin dezvoltări paralele, în limbi foarte ferite. În cadrul unui grup de limbi înrudite, coincidenŃa dintre valorile sintactice este mai puŃin precisă decât coincidenŃa formelor morfologice. Sintaxa este un compartiment foarte uşor de influenŃat al unei limbi şi de aceea împrumuturile sunt destul de greu de identificat. Antoine Meillet susŃine că metoda comparativ istorică nu poate ajunge să reconstituie limba indoeuropeană aşa cum a fost ea vorbită, ci numai un sistem de corespondenŃe între limbile care derivă din ea. Formele reconstituite sunt posibile, nu şi reale; ele sunt atemporale. ReconstrucŃia unei limbi reprezintă un model al unei limbi bază, nu o reproducere a ei în toate detaliile ei. prin reconstrucŃie se relevă caracteristicile generale ale limbii studiate.

23

Geografia lingvistică

Metoda geografiei lingvistice se ocupă de studiul limbilor vii, de formele dialectale ale limbii vorbite, considerate o vreme drept abateri de la forma literarăşi deci, greşeli. Preocupări în domeniul studiului formelor vorbite ale limbii întâlnim încă de laante, autor, printre altele al lucrării „De vulgari eloquentia” în care identifica 14 dialecte ale limbii italiene. Mai târziu, în 1821 Leibniz emite ideea notării pe hărŃi a fenomenelor lingvistice. În 1876, Webker realizează deja o anchetă de teren, prin corespondenŃă. Chestionarul cuprinde 40 de întrebări cuprinzând fraze scurte scrise îb germana litearră, pe care învăŃătorii din zonele rurale trebuia să le transpună în grai local. Problemelordate se refereau mai ales la fonetică. Wenker credea că dialectele nu au fost atinse de influenŃe străine şi că, prin urmare, legile fonetice au acŃionat fără excepŃie detrmixistenŃa unor limite precise între dialecte. Mai aproape de zilele noastre, Gustav Weigand cercetează graiurile din Banat, reg. Crişurilor, Oltenia, Moldova, Bucovina şi Dobrogea folosind un chestionar cu 104 întrebări şi realizând 67 de hărŃi. În 1921, Sextil Priu, Sever Pop şi Emil Petrovici, de la Universitatea din Cluj, au realizat o anchetă prin corespondenŃă şi doi ani mai târziu o anchetă de teren cu 2 anchetattori şi 2 chestnare referitoare la 2000 de cuvinte denumind noŃiuni fundamentale şi 4500 de cuvinte denumind noŃiuni de etngrafie şi folclor (specifice zonei).

Instrumentele de cercetare

Chestionarul sau lista de întrebări, de probleme de cercetat trebuie astfel alcătuit încât răspunsurile obŃinute să poată oferi o imagine de ansamblu a structurii fonetice şi gramaticale a lexicului românesc. Uniformitatea chestionării determină o ordine strictă a întrebărilor. ModalităŃile de interogare cele mai eficiente constau în provocarea de discuŃii libere sau de povestiri. conversaŃia liberă păstrează naturaleŃea şi spontaneitatea. Întrebărdirecte

24

terbuie puse cu multă atenŃie întrucât pot influenŃa răspunsul şi falsifica datele obŃinute. lingvistice pe care se notează fenomenele locale, oferă un material brut pe care lingvistul urmează a-l interpreta şi a-l prelucra. HărŃile sunt cuprinse în atlase lingvistice care conŃin un materila lingvistic bogat, obŃinut prin mijloace unitare care reflectă trăsturile caracteristice ale dialectelor. materialul adunate este notat prin transcriere fonetică şi grupat în hărŃi care înregistrează alofonele, alomorfele etc. Alegereinformatorului, a subiectului chestionat poate fi făcută la întâmplare, oferind statut de subiect unui locuitor al zonei anchetate, fie stabilind o serie de condiŃii: să fie din regiune pentru a cunoaşte bine specificul lingvistic al zonei cercetate; să înŃeleagă întrebarea şi să se adapteze situaŃiei; să pronunŃe corect şi clar; să fie de vârste şi i diferite. Alegerea zonei ce urmează a fi anchetată – fixarea punctelor de anchetă se face printr-o cercetare prealabilă în vederea identificării zonelor care prezintă interes etno-lingvistic. Sunt preferaŃi anchetatori lingvişti, preferabil din zona respectivă sau în orice caz, cunoscători ai obiceiurilor sau ai graiurilor locale.

Ipoteze şi rezultate ale cercetărilor dialectale

HărŃile lingvistice pun în evidenŃă faptul că fiecare fenomen lingvistic local are o arie de răspândire proprie Întemeietorul geografiei lingvistice, Gillieron, considera, ca ipoteză de lucru pentru primele lui anchete, că nu există nici limite dialectale, nici dialecte, ci numai trăsături dialectale care nu se organizează în sistem. Propriile lui cercetări au infiermat ipotezele descoperind cazuri în care isoglosele nu sunt izolate, ci se adună în mănunchiuri. NeconcordanŃa isogloselor se datorează faptului că o serie de cuvinte migrează dincolo de graniŃele lor o dată cu obiectele denumite şi cu oamenii care le

25

folosesc. Cercetătorul român Ion Aurel Candrea identifică 4 căi de migraŃie a cuvintelor: iradiaŃia – deplasarea unei forme lexicale din centru spre marginea unei regiuni; infiltrarea – lărgirea ariei de folosire a unui cuvânt dincolo delimitele fixate; revărsarea – răspândirea în formă de valuri; suprapunerea – apariŃia, în cadrul unei zone dilaectalepacte, a unor insule lingvistice. În cazul migraŃiei, cuvintele circulă cu forma foetică specifică regiunii din care provin. Din punctul de vedere al legilor fonetice ale unui dialect, cuvintele pătrunse prin migraŃie sunt abateri. Un rezultat al migraŃiei cuvintelor îl reprezintă lupta dintre cuvintele locale şi cele nou intrate în vocabularul local. În cercetările sale, Gillieron a încercat să evidenŃieze cauzele dispariŃiei cuvintelor şi modul în care sunt înlocuite. El a ajuns la conclizia că există „boli” ale cuvintel: omonimia, hipertrofia semantică şi scurtimea învelişului sonor. În ce priveşte omonimia, există un tip de omonimie acceptabilă şi o omonimie care determină confuzii. multe cuvinte au dispărut din cauza omonimiilor supărătoare: în limba română, cuvântul lego din latină a două forme omonime cu sensul de a citi şi a lega, numai cea de a doua s-a păstrat din etimonul latin. Hipertrofia semantică reprezintă o polisemie exagerată care poate producea confuzii provocate de uzura semantică sau de uzura fonetică. Cuvintele scurte au existenŃă precară datorată tendinŃei de economie verbală a vorbitorilior: lat lauare a dat în limba română verbul a la cu sensul de a spăla, formă păstrată, cu valoare arhaică, în uraiuri. InovaŃiile pornesc dintr-un centru cultural economic sau politic, iar răspândirea lor depinde de factori geografici, culturali, politici etc. În drumul inovaŃiilor apar graniŃe naturale care pot să împiedice sau să favorizeze extinderea: munŃii pot fi factori perturbatori ai extinderii unei inovaŃii, în timp ce fluviile le pot favoriza.

26

Conform teoriei ariilor, aria izolată, mai puŃin supusă influenŃelor, păstrează forme mai vechi ale limbii: Iberia (arie laterală) hermoso mesa dia Italia (arie centrală) bello tavola giorno Galia (arie centrală) beau table jour Dacia (arie laterală) frumos masă zi

În Iberia şi în Dacia au fost păstrate forme latineşti mai vechi. Norma ariei mai mari – adesea păstrează forme arhaice. Iberia (arie mare) cosa mes Italia (arie mare) cosa mese Galia (arie mare) chose mois Dacia (arie mică) lucru lună

Prin faptul că aparŃin unei arii mai extinse, Iberia, Galia şi Italia păstrează forme asemănoare, mai vechi decât Dacia. Aria posterioară – cucerită recent – păstreză forme mai vechi. aniolă franceză italiană română comer manger mangiare mânca nieto neuveu nipote nepot miedo peur paura frică

Avantajele metodei a înlăturat dogme, a confirmat ipoteze a pus în lumină aspecte noi; a evidenŃiat cauze psihologice ale schimbărilor, rolul induvidului vorbitor în răspândirea schimbării; a demonstrat legătura dintre istoria limbii şi factorii geografici şi geopolitici.

27

Metode moderne

Secolul al XX-lea se caracterizează prin efortul de perfecŃionare şi de înnoire a metodelor. Structuralismul studiază structura (modul de organizare a sistemului numit limbă). Limba este aşadar considerată un sistem ale cărui elemente sunt strâns legate printr-o reŃea de relaŃii: structură. Ferdinand de Saussure presupune, în Cours de Linguistique Generale,

existenŃa raporturilor dintre elementele întregului şi raportul dintre părŃi şi întreg. Elemtele limbii sunt organizate pe nivele conform unei ierarhii . Organizarea structurală a limbii se manifestă prin existenŃa unor opoziŃii. Metoda cercetării structuraliste propune analiza ansamblului de unităŃi caracteristice fiecărui nivel şi a relaŃiei dintre ele şi combinaŃiile lor. Lingvistica structuralistă tinde spre o formalizare a descrierii limbii şi spre descrierrea sintagmatică ce constă în încadrarea fiecărui nivel în tiparde combinare (de coocurenŃă). Orice unitate a limbii se studiază în toate contextele în care pot să apară şi se caracterizează prin capacitatea lor de a apărea împreună cu altele. Înlaşi timp, structuralismul abordează organizarea paradigmatică, adică grupează unităŃile în e şi subclase. Orice unitate a limbii trebuie inclusă întro mulŃime care poate să apară în amite contexte trebuind, deci, să fie caracterizată prin posibilitatea de a fi înlocuită cu alta.

Analiza funcŃională

Metoda constă în reducerea datelor concrete şi particulare, infinite ca număr, la un număr finit de unităŃi generale şi abstracte separând ceea ce este semnificativ şi relevant în realizarea funcŃiei comunicative de ceea ce este detaliu. Karl Buhler susŃine că nu toate caracterele fizice ale semnului lingvistic sunt relevante pentru funcŃia sa comunicativă. Elementele concrete Ńi

28

particulare sunt variantele, iar cele abstracte şi generale sunt invariantele. Analiza funcŃională are ăn vedere reducerea variantelor la invariante. Invariantele sunt privite ca elemente sociale ale limbajului (exterioare individului) sau ca elemente abstracte, constructe, creaŃii ale cercetătorului, elemente care elemente care nu aparŃin limbii ci teoriei limbii. Cea mai dezbătută este problema invariantelor fonologice – fonemele. Procedeul de reducere a variantelor are ca instrument comutarea – schimbarea unui segment cu altul în acelaşi plan al limbii: mutarea unui segment din planul expresiei cu altul din acelaşi plan. Dacă înlocuirea determină o modificareîn planul opus, atunci segmentele înlocuite sunt invariante – ele comută. Dacă înlocuirea nu determină schimbări în planul opus, cele două segmente sunt variante şi , prin urmare, nu comută. Proba comutării a fost utilizată pentru descoperirea inventarului fonematic al unei limbi. Sunetele care, apărând alternativ în unul şi acelaşi context, menŃin identitatea cuvântului sunt variante ale aceluiaşi cuvânt. Sunetele care nu apar niciodată în acelaşi context fonetic şi cele care pot apărea în acelaşi context fonetic dar nu in tră în raporturi de comutare sunt variante ale aceleiaşi unităŃi. ExistenŃa unor invariante care delimitează şi organizează o substanŃă lingvistică este o dovadă a faptului că există structuri. AnalncŃională verificată pentru fonemele segmentale a fost

aplicată şi celor suprasegmentale – accentul şi intonaŃia. În plan morfologic, morfemele sunt invariante iar alomorfele, variante. Morfemul rădăcină a lui a învăŃa se realizează: învăŃAlomorfele nu sunt manifestări concrete ale morfemelor. Paralelismul fonem – alofon, morfem – alomorf nu este complet, iar susŃinerea lui ar putea determina confuzii. Titlul unui articol de dicŃionar este simbolul lexemului: variantele lui sunt semantice (corespund diferitelor sensuri), morfologice, deosebindu-se prin categorii gramaticale (caz, gen), fonologice (aldămaş, adălmaş). Semantic, un termen dat este un fel de centru al unei constelaŃii, punctul spre care converg alŃi termeni. Fiecare cuvânt este plasat în câteva serii asociative(paradigmatice) prin care se defineşte. Sensul fiecărui semn este încojurat din toate părŃile şi

29

delimitat de cel al semnelor care îl înconjoară. Structuralismul insistă asupra caracterului negativ al definiŃiei semnului. Acesta este definit prin ceea ce nu este. OpoziŃiile trebuie căutate în interiorul unor câmpuri lexicale (cel al gradelor de rudenie), aşa cum se procedează în fonologie sau în gramatică. Teoria câmpurilor a fost recunoscută torită teoriei lanŃurilor asociative din psihologie. ExistenŃa opoziŃiilor lexicale se poate deduce şi din constatarea că apar fenomene de neutralizare adică de suprimare a opoziŃiilor în anumite contexte.

Analiza distribuŃională

DistribuŃia este proprietatea elementelor limbii de a apărea sau nu în diferite contexte, în diferite vecinătăŃi, iar relevanŃa faptului lingvistic în cadrul analizei distribuŃiole constă în ocurenŃa sau non ocurenŃa lui într-un anumit context. Analiza distribuŃională ueşte însuşirile combinatorii ale semnelor, iar cercetarea acestora priveşte relaŃiile. Când două unităŃi se exclud reciproc în toate contextele avem de-a face cu distribuŃie complementară. Unde apare o unitate este exclusă apariŃia celeilalte de exemplu alomorfele merg şi mearg. Variantele aflate în distribuŃie complementară se numesc variante poziŃionale. Când două unităŃi se pot substitui una alteia în anumite contexte, iar în alte contexte se exclud, avem dea face cu o distribuŃie defectivă. DistribuŃia unităŃilor limbii se face pe clase de unităŃi – foneme, morfeme etc. Scopul analizei distribuŃionale este delimitarea claselor de unităŃi după principiul exprimat de Hjelmslev, conform căruia fiecare element al limbii intră într-o categorie determinantă care se defineşte prin existenŃa unor posibilităŃi de combinare determinate şi prin excluderea altora. Dintre toate contextele în care poate apărea o unitate a limbii, o importanŃă deosebită o are contextul diagnostic, contextul în care apariŃia unei clase de elemente este determinată selectiv (contextul nu admite decât o clasă de unităŃi).

30

Un exemplu de utilizare a analizei distribuŃionale îl reprezintă clasificarea verbelor în predicative şi nepredicative în funcŃie de anumite posibilităŃi de combinare. Analiza distribuŃională a pronumelor în limba română a arătat: pronumele este definit insuficient ca îocuitor al substantivului( ar avea o distribiŃie identică); pronumele reprezintă o sumă de clase gramaticale, nu ierarhie a lor; subcategoriile pronumelui nu sunt omogene din punct de vedere distribuŃional(pronumele nehotărâte se pot grupa în clase distribuŃionale diferite).

Analiza în constituenŃi imediaŃi

PropoziŃia este segmentată în două grupuri constitutive: grup nominal şi grup verbal sau grupul predicatului şi grupul subiectului. Aceştia reprezintă constituenŃii imediaŃi ai sintagmei şi, la rândul lor pot fi segmentaŃi în constituenŃii lor imediaŃi, până se ajunge la tituenŃii ultimi ai enunŃului, morfemele. Să observăm enunŃul: Trenul rapid Decebal soseşte peste cinci minute la linia patru. Textul va fi segmentat astfel: Trenul rapid Decebal – grupul nominal; soseşte în staŃie la linia patru – grupul verbal. În continuare, grupul nominal va fi segmentat în: trenul, rapid, Decebal, iar grupul verbal va fi segmentat în: soseşte peste cinci minute – grup verbal şi la linia patru – grup nominal. ConstituenŃii se segmentează în continuare pe modelul arătat până la constituenŃii ultimi – trl, morfem lexical respectiv morfem gramatical. Analiza în constituenŃi imediaŃi se bazează pe rezultatele analizei distributive, care îi furnizează tehnica de segmentare. Aceasta are în vedere selecŃia, din ansamblul împărŃirilor posibile, pe aceea care delimitează două lanŃuri morfematice cu cele mai multe posibilităŃi de înlocuire (clase cu număr marde membri). Sunt selectate drept constituenŃi imediaŃi, acele segmente cu distribuŃia cea mai amplă. Prin segmentare succesivă a unui text într-o ierarhie

31

dee constituenŃi imediaŃi infinitatea enunŃurilor un ei limbi se reduce la scheme. Analiza coboară până la nivelul cuvântului. Analiza în trăsături distinctive (analiză componenŃfost eleborată pentru fonologia şi se aplică şi în semantica lexicală. Metoda propune descompunerea unei unităŃi în cuante lingvistice ireductibile. Descrierea prezintă planul fonemului ca un fascicul de trăsături distinctive: b – oclusiv, oral, labial, sonor. Înlocuind una dintre trăsături cu alta seobŃine un nou fonem.

Metoda generativ-transformaŃională

Această metodă are ca punct de plecare ideea că este posibilă transformarea unor enunŃuri în altele fără alterarea sensului. O construcŃie activă poate fi transpusă pasiv prin:schimbarea diatezei verbului cu valoare de predicat, transformarea subiectului în complement de agent şi a complementului direct în subiect. Modelul transformaŃional a fost realizat, în prima fază de Z. Harris. Analiza transformaŃională descompune fraza în propoziŃii elementare şi operaŃii elementare: un enunŃ ca „Marele violonist va interpreta o piesă celebră” poate fi segmentat în trei propoziŃii: violonistul e celebru; violonistul urmează să interpreteze o piesă, piesa e celebră. Noam Chomsky, unul dintre pionierii metodei, propune un model generativ sintetic, urmărind nu descrierea unui corpus finit de texte, ci explicarea faptului că orice vorbitor poate să emită şi să înŃeleagă un număr infi texte, enunŃuri inedite. Gramatica generativă este un model capabil să generezeşi săexplice toate enunŃurile corecte ale unei limbi. Ea nu şi-a propus să descopere organizarea sistematică a gramaticii unei limbi ci să construiască sistemul. Gramatica generativă reprezintă o ipoteză, un sistem ipoteticodeductiv. Pentru aceeaşi limbă pot fi elaborate mai multe ipoteze, dintre care cercetătorul alege pe cea mai simplă. Modelul transformaŃional reprezintă un model al competenŃei vorbitorului.

32

CompetenŃa reprezintă capacitatea de a rosti şi înŃelege un număr nelimitat de enunŃuri dint care numai o parte au fost auzite şi, eventual, memorate anterior. Un alt concept folosit în gramatica transformaŃională este performanŃa. PerformanŃa denumeşte activitatea propriu-zisă de rostire a enunŃurilor. Din punctul de vedere al gramaticii transformaŃionale, enunŃurile sunt: acceptabile şi neacceptabile semantic, respectiv corecte sau incorecte gramatical. Pentru a se decide asupra corectitudinii şi a acceptabilităŃii unei construcŃii, se recurge la intuiŃia vorbitorului. Gramatica transformaŃională nu urmăreşte să întocmească un inventar de elemente invariabile cu specificarea variantelor lor contextuale ci formulează o serie finită de reguli care, aplicate, determină o infinitate de enunŃuri posibile. Chomsky mărturiseşte că nu-l interesează studiul unei limbi încheiate ci acela al unei limbi în funcŃiune. Organizarea gramaticală rezultată din segmentarea în constituenŃi

imediaŃi reprezintă numai structura de suprafaŃă a unui enunŃ. ÎnŃelegerea textului presupunintuirea structurii sale de adâncime( relaŃia sintactică actor – actio dintre termenii plecarea Mariei se opune relaŃiei actio – patiens dintre termenii lectura cărŃii. DistincŃia dintre cele două sintagme este utilizată în gramatica tradiŃională – subiectul gramatical aparŃine structurii de suprafaŃă, subiectul logic aparŃine structurii de adâncime. În structura de adâncime există funcŃii şi roluri gramaticale care joacă un rol foarte important în interpretarea semantică a propoziŃiei. Pentru fiecare frază pot fi identificate reguli (de formare) care generează indicatori sintagmatici. Regulile de transformare transformă un indicator sintagmatic în altul, prin permutare, redistribuire, eliminare sau adăugare de constituenŃi. Deosebirea dintre cele două structuri identificate de Chomsky este folosită în analiza gramaticală tradiŃională unde subiectul gramatical aparŃine structurii de suprafaŃă, în timp ce subiectul logic aparŃine structurii de

33

adâncime. Un element subînŃeles aparŃine de asemenea structurii de adâncime, unde a fost transferat, prin omisiune şi transformare din structura de suprafaŃă. Pentru a explica formarea structurilor sintactice complexe, transformaŃionaliştii susŃin că există reguli recursive (care pot fi aplicate oricât de des, în diferite combinări). O astfel de regulă este aceea de inserare a unei propoziŃii în alta sau a unor elemente propoziŃionale (atribute genitivale: „fratele nevestei unui negustor.”).

Semnul lingvistic

AccepŃiunile termenului de semn sunt destul de diferite: reunirea celor două laturi, semnificat şi semnificant; relaŃia dintre semnificat şi semnificant; semnificantul însuşi separat de perechea sa semnificată. Semnul se referă, în general, la un element perceptibil a cărui funcŃie este de a reprezenta un alt semn mai puŃin observabil. DefiniŃia semnului lingvistic, realizată prin diferenŃierea celorlalte semne, a fost dată de Ferdinand de Saussure în lucrarea sa Cours de Linguistique Generale. Profesor la universitatea din Geneva, Ferdinand de Saussure, abordează, în primul rând, în Cursul de lingvistică generală, obiectul de studiu al lingvisticii. Demersul lui porneşte de la ideea că există o lingvistică a limbii şi o lingvistică a vorbirii. Studiul limbajului comportă două părŃi: una esenŃială, având ca obiect limba, socială în esenŃa ei şi independentă dena secundară, având ca obiect partea individuală a limbajului, vorbirea. Aceste două laturi ale limbajului se presupun reciproc – limba e necesară pentru ca vorbirea să fie inteligibilă, iar vorbirea e necesară pentru ca limba să poată să funcŃioneze; istoric, faptul de vorbire precedă limba. Nu putem asocia o idee cu o imagine verbală dacă nu surprindem această asociere într-un act de vorbire.

34

Locul limbii între faptele de limbaj

Circuitul vorbirii presupune existenŃa a cel puŃin doi indivizi un vorbitor (emiŃător, emitent) şi un ascultător (receptor, destinatar). Separând limba de vorbire Saussure separă ceea ce este social de ceea ce este individual , ceea ce este esenŃial de ceea ce este accesoriu.

Caracteristicile limbii

Limba este un obiect bine definit în ansamblul dezordonat al faptelor de limbaj. Este partea socială a limbajului, exterioară individului şi existentă independent de acesta. Limba e un obiect care poate fi studiat independent de vorbire – nu mai vorbim limbile moarte (latina), dar le studiem mecanismul lingvistic. Semnele lingvistice, deşi esenŃial psihice, nu sunt nişte abstracŃii; asociaŃiile acceptate de colectivitate având ca ansamblu limba sunt realităŃi care îşi au sediul în gândire.

Limba, realitate psihică

Limba nu este o realitate care funcŃionează în afara vorbitorilor. Dar, crede Saussure, nu putem admite că studiul limbii presupune studiul unor persoane alese ca reprezentative. Limba se găseşte în ansamblul faptelor de comunicare verbală. Limba este o realitate concretă şi nu abstractă în viziunea lui Saussure, care are în vedere ideea că domeniul de ercetare al lingvisticii este un domeniu al elementelor concrete. În acelaşi timp însă savantul elveŃian afirmă că semnele lingvistice nu sunt abstracŃii pentru că sunt enŃialmente psihice. Teza lui Saussure este comentată de Emil Ionescu1 care o amendează arătând căadmiŃând realitatea psihică a limbii în viziunea lui Saussure, nu mai poate fieptată natura ei empirică pentru că psihicul devine empiric doar prin comportament.1

Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, All, Bucureşti,1993

35

Următoarea teză exprimată de Saussure este că limba reprezintă latura socială a limbajului,având drept consecinŃă faptul că este o convenŃie adoptată de o comunitate umană şi, prin urmlimba este o instituŃie socială.

Elementele interne şi elemente externe ale limbii

Pentru a explica această problemă, Saussure face analogia cu jocul de şah. Acesta cuprinde un sistem de reguli de aşezare a pieselor pe tabla de joc şi alte reguli de mutare a pieselor. Regulile nu sunt influenŃate de istoria jocului, de locul unde a fost inventat etc. Prin urmare istoria jocului este un element extern. Dacă se schimbă ceva la nivelul regulilor, atunci va fi influenŃată desfăşurarea jocului – regulile constituie elemente interne ale jocului. În limbă lucrurile stau la fel. Din punct de vedere al felului în care se prezintă şi se întrebuinŃează astăzi limba română este indiferentvăŃa provine din latineşte şi a studia din franceză. Acest amănunt constituie un element extern al limbii. DispariŃia sau înlocuirea la un moment dat al unuia dintre cele două cuvinte ar fi avut implicaŃii asupra evoluŃiei limbii. Teza lui Saussure are în vedere faptul că lingvistica trebuie să se ocupe de elementele interne ale limbii, adică de acelea care au atingere cu sistemul şi cu funcŃionarea lui.

Limba ca sistem de semne

Saussure este întemeietorul teoriei semnului lingvistic care are ca punct de plecare critica teoriei conform căreia limba reprezintă un nomenclator de cuvinte cărora le-ar corespunde fie un concept fie un lucru. Argumentul lui Saussure este că noŃiunile preexistă cuvintelor. Semnul lingvistic, concept întemeiat de lingvistul genevez, nu uneşte un cuvânt cu un lucru ci un concept cu o imagine acustică. LanŃul sonor şi amprenta lui psihică explică, prin urmare, o noŃiune. LanŃul sonor este denumit

36

de Saussure semnificant, iar conceptul este denumit semnificat. Unitatea dintre cele două laturi defineşte semnul lingvistic. Conceptul de semn lingvistic capătă, în diverse teorii lingvistice trei accepŃiuni diferite: reunirea celor două laturi, semnificatul şi semnificantul; relaŃia dintre semnificat şi semnificant; semnificantul singur. La Saussure, un semn uneşte de fapt, un concept cu o imagine acustică. LanŃul sonor şi amprenta lui psihică exprimă o anumită noŃiune. LanŃul sonor este numit semnificant (el semnifică), iar conceptul este semnificat (lui i se atribuie o semnificaŃie).

Conceptul de sistem

Un sistem este un ansamblu de unităŃi interdependente.UnităŃile componente ale sistemului se individualizează şi se recunosc numai datorită faptului că ocupă un anumit loc în ansamblul sistemului. La Saussure implică două principii de organizare a limbii: principiul succesiunii, al ordinii sintagmatice şi principiul asociaŃiei. În vorbirea oamenilor se observă nu o succesiune de elemente, ci un şir de sunete întrerupt din când în când de pauze. În enunŃul: InflaŃia va fi redusă când economia va funcŃiona normal un vorbitor al limbii române nu va recepta un şir de sunete, ci o comunicare, un enunŃ inteligibil şi înŃeles, datorită faptului că vorbitorii disting un număr clar de unităŃi – sintagme. Conceptul de sintagmă este însă destul de vag întrucât el poate desemna şi întreg enunŃul compus din douăziŃii, care, la rândul lor constituie sintagme. Saussure consideră sintagmă orice unitate semnificativă începând cu nivelul cuvântului (morfo-sintactic) şi până la cel al propoziŃiau al frazei. Sintagma, spune Saussure, se descompune în părŃile componente, care, la

37

rândul lor, sunt sintagme, iar părŃile constitutive ale unei sintagme sunt unităŃi cu semnificaŃie. În enunŃul de mai sus, propziŃia principală inflaŃia va scădea este construită dintăŃile inflaŃia şi va scădea, iar propoziŃia secundară este formată din când va funcŃiona non unitatea economia. Aceste părŃi rezultate din segmentare sunt, şi ele, sintagme care, la rândul lor, pot fi segmentate în: inflaŃia+ va + scădea şi va funcŃiona+normal. Segmentarea poate continua: inflaŃi + a; va + scădea etc. UnităŃile semnificative nu sunt reductibile la alte părŃi care sunt semnificative şi decompozabile, nu sunt sintagme. Conform acestei păreri, economia este o sintagmă dar când e un semn. Succesiunea şi incluziunea sintagmelor aparŃine limbii, căci ele exprimă libertatea de construire, asumată de orice vorbitor şi ceea ce Saussure numeşte o concretizare a unor forme regulate. În principiu, vorbitorul e liber să construiască sintagme formate, de exemplu din substantiv şi adjectiv. Numărul acestor sintagme reprezintă un fapt de vorbire. Când însă vorbitorul este constrâns să utilizeze un tipar cazual, sau sintactic, acest tipar este denumit de Saussure, fapt de limbă.

Principiul asociaŃiei

Ideea de la care porneşte Saussure este că o unitate lingvistică este considerată purtătoare de semn doearece ea face parte,întotdeauna, dintr-o succesiu ne de unităŃi. Sensul ei este dat de gradul de măsura în care diferă de celelalte unităŃi ale secvenŃei. Aşadar fiare unitate în sine trebuie considertă nucleu al unei serii alcătuite din diferite unităŃi (lexicale, morfologice, sintactice). Ansamblul este cel care conferă părŃilor individualitatea. Seriile acestea sunt denumite de Saussure serii asociative. De Saussure priveşte fiecare unitate lingvistică folosită în vorbire drept centrul unei constelaŃii lingvistice alcătuite din serii de alte unităŃi. semantice, lexicale, gramaticale. Acestea există, în mod virtual în mintea vorbitorilor, dar ele nu sunt conştientizate. Ansamblul acestor serii conferă formei, indivi-

38

dualitate şi sens. Ele sunt numite serii asociative, iar lingvistica postsaussuriană le va numi paradigme (lexicale, semantice, morfologice). Cele două principii identificate de Saussure funcŃionează simultan. Orice dispunere sintagmatică presupune utilizarea unor serii asociative . Fiecare segment dintr-o frază actualizează o serie asociativă şi realizează o ordonare sintagmatică.

Semnul lingvistic

Saussure vorbeşte despre caracterul de semn al cuvântului acordând termenului semn mai multe accepŃiuni: 1. Într-o accepŃiune curentă, sensul termenului este redus la complexul sonor al cuvântului, la semnificant. Cuvintele cal, masă, gard sunt semne numai prin latura lor de expresie; înŃelesul cuvântului, conceptul nu face parte din semn întrucât consideră că semnul trebuie să fie exterior a ceea ce semnifică. 2. Semnul este alcătuit din reuniunea celor două laturi: semnificant şi semnificat. Cuprinde deci atât învelişul sonor cât şi conceptul. 3. La nivel abstract, semnul este redus la relaŃia dintre semnificant şi semnificat (cele două laturi ale semnului se află într-o relaŃie semiotică). Cele trei accepŃiuni ale termenului sunt complementare. În procesul de transmitere a informaŃiei, elementele semnificative ale limbii se realizează ca semnale sonore cuprinzând în ele semnificaŃii. Semnalele sunt semne care cuprind o singură latură, cea de expresie. Ca unităŃi de bază ale limbii, semnele se manifestă în cadrul primei articulări. Conform lui Andre Martinet, prima articulare presupune că lanŃul vorbit este segmentat în unităŃi semantice minimale (morfeme). În enunŃul Pleacă un autobuz, fiecare cuvânt reprezintă unitate semnificativă minimală, un morfem care, în ultimă instanŃă, este un semn. Segmentarea este realizată automat în mintea vorbitorului, iar unităŃile rezultate sunt realizate concomitent şi ca semnificat şi ca semnificant. Semnele obŃinute prin segmentarea enunŃului

39

pleacă un autobuz sunt unităŃi minimale cu o anumită semnificaŃie. Ele pot fi numite semne elementare (morfeme). Dacă am spune autobuzul plecase, fiecare segment este alcătuit din două semne elementare şi sunt semne complexe, analizabile. Semnul este considerat drept noŃiunea fundamentală a semioticii. Saussure consideră că semnul este şi pentru lingvistică o noŃiune fundamentală: „Dacă am putut pentru prima oară să acordăm lingvisticiiloc printre ştiinŃe, aceasta se datorează faptului că am legat-o de semiologie.” Semnul poate fi definit prin relaŃia de trimitre realizată printr-un eveniment perceput

IntenŃionalitate şi semn

Lingvistica postsaussuriană pune problema existenŃei, în acelaşi timp al unor semne văzute ca relaŃie de trimitere, adică rezultate dintr-o intenŃie de comunicare şi a unor semne care nu există decât la nivelul atenŃiei semiotice, ca semne de interpretare. Părerile lingviştilor diferă unii considerând că intenŃia de comunicare este condiŃie de existenŃă a ului, alŃii consideră că relaŃiile de trimitere stabilite la nivelul atenŃional Ńin de domeniul semnelor.

Caracteristici fundamentale ale semnului lingvistic

Cei mai mulŃi dintre lingvişti disting trei aspecte ale semnului, punând accentul pe distincŃia dintre sens şi referinŃă. Semnul nu trimite niciodată la obiect în mod direct, ci prin intermediul semnificatului care selectează acele trăsături ale obiectului considerate a fi pertinente pentru relaŃia de trimitere avută în vedere. Semnul lingvistic are caracter binar: este reuniunea dintre un semnificant (complex sonor) şi un semnificat (concept, sens). Pentru alŃi cercetători, Hjelmslev, semnul lingvistic are caracter cvadripartit, întrucât fiecare dintre cele două laturi este constituită, la rândul ei, din două laturi: substanŃă şi expresie.

40

În lingvistica românească, profesorul E. Vasiliu consideră că semnul lingvistic are o singură latură. Pentru el semnul este fonie. În actul vorbirii sunt sesizate îmai întâi sunetele produse de cel care vorbeşte. O fonie este o suită de mai multe sunete aflate într-o relaŃie sistematică cu un anumit obiect.

Linearitatea semnului

Semnele limbii se desfăşoară succesiv. Cuvântul, semnificantul are o organizare în succesiune c o p i l. Semnificatul nu are neapărat o structură lineară, actualizarea sa fiind simultană. Prin urmare, în realizarea semnificantului şi a semnificatului există o asimetrie: primul este liniar, celălalt, nu. Un semn se desfăşoară într-o singură direcŃie şi eserceput, vizual sau auditiv, pe o singură conductă. Linearitatea semnului are în vedere linearitatea semnificantului.

Trăsătura informaŃională a semnului

Caracterul semiotic al semnului provine tocmai din faptul că este mijloc de comunicare. Procesul de transmitere de informaŃii cu ajutorul semnalelor lingvistice se realizează în două etape: emitere şi receptare. Când transmiterii informaŃiil, semnalele sunt organizate sub forma unor coduri din care sunt selectate acelea care corespund elementelor constitutive ale mesajului. Trecerea de la semne înzestrate cu conŃinut şi expresie la semnale acustice unilaterale şi lineare reprezintă procesul de codificare.

Arbitrarul semnului lingvistic

Prima caracteristică a semnului o constituie caracterul arbitrar al relaŃiei dintre cele două laturi constitutive. Nu există o condiŃionare reciprocă necesară între semnificant şi semnificat, în sensul că un anume semnificant nu cere neapărat un anume semnificat. Semnificantul nu există ca fapt de limbă decât în

41

măsura în care e înzestrat cu un înŃeles. El participă la alcătuirea unui inventar de semne.emnificatul, la rândul lui, nu există ca fapt de limbă decât în măsura în care e fixat în mi vorbitorului cu ajutorul unui complex sonor – semnificant. El este rezultatul unui proces de abstractizare prin care sunt reŃinute numai aspectele esenŃiale ale unui obiect. Teoria arbitrarului este susŃinută de prezenŃa, în limbă a sinonimelor şi a omonimelor, precum şi de faptul că în fiecare limbă, acelaşi obiect este denumit în alt fel. Teoria porneşte de la caracterul social al limbii, ca sistem şi al comunicării ca proces. Orice mijloc de comunicare acceptat de societate se bazează pe convenŃie. Semnele de politeŃe sunt fixate de o regulă care determină folosirea lor, nu valoarea lor intrinsecă. Faptul că semnul lingvistic este arbitrar, nu înseamnă că depinde de libera alegere a vorbitorului. Asocierea dintre un semnificant şi un semnificat trebuie acceptată şi impusă de societatea, de comunitatea căreia îi aparŃine şi în interiorul căreia se adresează vtorul. Caracterul convenŃional al semnului lingvistic derivă deci din afirmaŃia conform căreia limba este un fenomen social.

Motivarea semnului

Există situaŃii în care se poate constata o legătură între cele două laturi ale semnului, însul că noŃiunea sau fenomenul care reprezintă semnificatul a condus la utilizarea unui anumit semnificant. Semnele motivate sunt organizate structural în mai multe categorii. Dacă expresia reflectă nemijlocit conŃinutul (interjecŃii, onomatopee) atunci vorbim despre o motivare absolută. Dacă avem în vedere categoria derivatelor, a formelor flexionare sau a unor compuse, atunci vorbim despre o motivare relativă. Formele compuse ale numeralelor cardinale(doisprezece, douăzeci şi doi etc. sunt forme motivate.

42

Mutabilitatea şi imutabilitatea semnului

Conceptul de mutabilitate presupune schimbarea raportului dintre semnificant şi semnificat. Un caz de mutaŃie a semnului îl reprezintă aşa numitele schimbări semantice – modificarea înŃelesului cuvintelor de-a lungul existenŃei lor ca urmare a faptului că semnul este arbitrar: cuvântul prost avea, în româna veche, aceeaşi formă dar însemna om simplu.

Imutabilitatea semnului

Conceptul de imutabilitate denumeŃte fenomenul invers. Conservarea în timp a semnelor are mai multe cauze dintre care Saussure identifică: arbitrarul semnului; nu există argumente pentru înlocuirea cuvânrtului cană, de pildă, cu nacă. complexitatea sistemului face zadarnică orice încercare de influenŃare semnelor. anvergura socială a limbii; limba este confruntată permanent cu toată colectivitatea şi de aceea nu poate fi reformată. Există o anumită inerŃie la schimbare. numărul mare al semnelor face dificil orice efort de schimbare. Mutabilitatea şi imutabilitatea semnului reprezintă două efecte opuse ale arbitrarului semnului lingvistic. Saussure nu a luat în calcul realitatea extralingvistică, pentru că, în teoria lui, semnul face numai referinŃă la această realitate. Astfel valoarea semnului se defineşte doar în raport cu valorile altor semne. Conform teoriei lui Saussure, semnificatul pom este asociat constant cu semnificantul POM, care evocă în mintea vorbitorilor ideea generală abstractă cunoscută. Semnul are o referinŃă concretă numai în enunŃ.

43

Louis Hjelmslev priveşte semnul ling vistic din două puncte de vedere: ca rezultat al semiozei, ca reuniune dintre forma expresiei şi forma conŃinutului. AlŃi cercetători, Odgen şi Richards, au interpretat semnul lingvistic din perspectiva relaŃiei cu realitatea extralingvistică propunând triunghiul semiotic.

REFERINłA (conceptul semnificat)

SIMBOLUL (forma semnificată şi imaginea acustică)

REFERENTUL (obiectul numit)

Sincronie şi diacronie

Sincronia reprezintă cercetarea unei stări de fapt; a unui fenomen într-un anumit moment din evoluŃia domeniului respectiv de cercetare. Diacronia reprezintă cercetarea unui fenomen, stări, sistem în evoluŃie de la o stare la alta a sistemului. Sincronia şi diacronia sunt fenomene complet independente şi distincŃia operată de Saussure permite formularea unor legi lingvistice. În accepŃiunea juridică, lege cuprinde un sens imperativ exprimat sub formă de norme, obligatorii pentru toŃi. O lege este sau sincronică sau diacronică: 1. participiul românesc al verbelor se termină întotdeauna în –s sau în – câmpul semantic al activităŃii de observare este alcătuit din verbe şi locuŃiuni verbale: a observa, a băga de seamă, a sesiza, a vedea; 3. lat. – qu a devenit în limba română –p: quao; 4. – l în poziŃie intervocalică a devenit în limba română –r : filum – fir. Legile 1 şi 2gi sincronice, iar legile 2 şi 3, diacronice.

44

În concepŃia lui Saussure faptele diacronice nu au caracter obligatoriu. Ele nu sunt norme stabilite de cineva. Schimbările fonetice au o regularitate, dar sursa lor se găseşte la nivelul vorbirii şi are caracter mai mult sau mai puŃin întâmplător. Legile diiinŃele naturii sunt indiferente la ideea de timp: legea căderii corpurilor, de exmplu este valabilă oriunde şi oricând intervine fenomenul atracŃiei. Legile din ştiinŃele naturii sunt, prin urmare, pancronice. Lingvistica prefigurează un nou model cognitiv (o nouă modalitate de cunoaştere sistematică).

Lingvistica sincronică şi lingvistica diacronică

DistincŃia între sincronic şi diacronic este o consecinŃă ideii că lingvistica este o ştiinŃlogică (a valorilor). Problema esenŃială legată de lingvistica sincronică o reprezintă distingerea unităŃilor concrete ale limbii şi descrierea modului în care funcŃionează acestea în drul sistemului. Ideea de unitate concretă este dezvoltată de Saussure în strânsă legătură ccea de sistem. O unitate concretă este o unitate imediat observabilă. Lipsa de evidenŃă empirică a unităŃilor limbii reprezintă unul din specificul acestei ştiinŃe. IdentificarnităŃilor concrete pune în act două principii saussuriene: cel al corespondenŃei dintre un semnificant şi un semnificat şi cel al asocierii. Cercetătorul are cbiect de studiu imediat vorbirea (vorbirile), în fluxul căreia poate face segmentări aplicând cele două principii menŃionate. În secvenŃa sonoră desfac asta segmentarea poate despărŃi unităŃile: des asta sau unităŃile: desfac, asta. Acest mod de segmentare este determinat de aplicarea principiului asocierii. Primul mod de segmentare este realizat prin actualizarea seriei sintagmatice rar, uneori, adesea etc. fac asta, iar cea de a doua segmentare este realizată prin activizarea seriei: desfac, desfăceam etc.

45

Lingvistica – ştiinŃă a valorilor

Având în minte dihotomia sincronie – diacronie, Saussure consideră că există ştiinŃe indifer la distincŃie evolutiv – static şi ştiinŃe sensibile la această distincŃie. O ştiinŃă imunăirea menŃionată nu trebuie studiată în două laturi (istorică şi descriptivă). O ştiinŃă sensastă diferenŃă va fi, însă obligată la o scindare în cele două laturi supuse cercetării sepanterdependenŃa celor două laturi este ceea ce Saussure numeşte dualitatea internă a ştiinŃei.

Valoarea lingvistică

Valoarea unei entităŃi lingvistice este dată de poziŃia pe care o ocupă în sistem şi de funcpe care o îndeplineşte. O valoare este observabilă întrucât poate fi comparată cu valori similare. Pentru a explica conceptul de valoare, Saussure recurge la analogia cu jocul de şah: Tura are valoare prin comparaŃie cu nebunul. Un vorbitor se află în posesia unui concept nu pentru că el îl asociază unei imagini acustice ci pentru că asociază cele două laturi ale aceluiaşi semn. Fiecare cuvânt are un nucleu de sens – denotativ (cognitiv) – în jurul căruia se aşază sensuri secundare – nuanŃe şi sensuri complementare (conotaŃimarea celor două sensuri realizează sensul global al cuvântului. Două sau mai multe cuvinte pot să aibă un sens denotativ identic, dar e imposibil ca sensul global al unui cuvânt să fie identic cu al altuia.

46

Bibliografie: 1. Al. Graur, Lucia Wald, Sorin Stati, Tratat de lingvistică generală, Editura

Academiei. Bucureşti, 1972 2. Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, Editura All, Bucureşti, 1993 3. John Lyons, Introducere în lingistica teoretică, Editura ŞtiinŃifică, Bucureşti, 1995 4. Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1999

Teme: 1. ExplicaŃi principiile analizei diacronice. 2. DaŃi exemple de semne lingvistice motivate şi explicaŃi-le. 3. CitiŃi capitolul „Ferdinand de Saussure” din Manualul de lingvistică generală al lui Emil Ionescu.

47

Lingvistica postsaussurianăStructuralismul praghez

ReprezentanŃi: B. Havranek; TrubeŃkoy; R. Jakobson, A. Martinet. Din perspectiva structuralismului praghez, limba reprezintă o structură cu două planuri: planul fonic planul semantic. Planul fonic este subordonat celui semantic întrucât fonemele şi diferenŃele fonice marchează diferenŃele semantice. Structura apare ca o reŃea de relaŃii. Structuralismul praghez creează fonologia, ca domeniu de studiu al sunetelor privite din punctul de vedere al funcŃiei lor în sistem. Fonemele nu sunt definite ca elemente opozitive ca la Saussure, ci prin trăsăturile lor relevante. Sistemul, aşa cum îl gândesc structuraliştii Cercului de la Praga, nu este static ci în evoluŃie.

Structuralismul danez – Cercul de la Copenhaga

ReprezentanŃi: Vigo Brondal; Louis Hjelmslev. Din perspectiva Cercului de la Copenhaga, limba este un sistem sau o structură formată dintr-o reŃea de relaŃii. „Obiectele pot fi descrise, definite şi înŃelese numai cu ajutorul raporturilor dintre trmeni.. Raporturile, pe care relismulsimplist le consideră secundare în sensul că ele presupun existenŃa prealabilă a obiectului, devin , din punctul nostru de vedere, primare, în sensulcă existenŃa obiectului e considrată ca un rezultat al existenŃei lor.” Glossematicienii acceptă ideea că limba este constituită din planul expresiei şi din planul conŃinutului, dar consideră că fiecare plan are două aspecte: forma expresiei şi substanŃa expresiei forma conŃinutului şi substanŃa conŃinutului.

48

Semnul lingvistic apare ca unitatea dintre forma conŃinutului şi forma expresiei. Între aspectele fiecărui plan, pe de o parte, şi între cele două planuri, pe de alta, se stabilesc diferite relaŃii: interdependenŃă, determinare, constelaŃie. Aceste tipuri de relaŃii, care constituie limba ca formă şi nu ca substanŃă, pot fi studiate arbitrar prin diferite procedee sau pot fi identificate cu alte structuri analoge. Limba ar putea,prin urmare, să fie transpusă în structuri formalizate (formule) în care sensul cuvântuuli n-are importanŃă. structura unei limbi naturale ar fi,deci, numai un caz particular al unui obiect de studiu mai general, semiotica. Louis Hjelmslev susŃine că nu există semne, ci funcŃii semn. FuncŃia semn poate fi îndeplinită de orice obiect sau orice fenomen care, în cadrul procesului de comunicare umană serveşte, în calitate de element al unui cod, la transmiterea de informaŃii. Un obiect devine semn atunci când este purtător de semnificaŃie. Umberto Eco, va dezvolta ideile glosematicii: „putem vorbi despre funcŃie semn atunci când o expresie este corelată cu un conŃinut, iar ambele corelate devin functive ale corelaŃiei. O funcŃie semn se constituie atunci când două functive intră într-o relaŃie reciprocă.” Un functiv poate să intre în relaŃie cu alte elemente devenin functiv diferit care dă naştere unei funcŃii semn. Semnul este, deci, un rezultat provizoriu al unei reguli de codificare care stabileşte corelaŃii. NoŃiunea de semn se pierde într-o reŃea de relaŃii multiple ce reprezintă premize ale apariŃiei semioticii. Diferitele tipuri de semne: verbale, gestuale, grafice etc., au o serie de funcŃii comune ceea ce face ca ele să constituie obiecte de studiu ale semioticii. Conform lui Hjelmslev, unităŃile lingvistice introduc un decupaj sui generis în lumea sunetului şi a semnificaŃiei. pentru a putea face acest lucru, terbuie ca ele să fie altceva decât acest decupaj, altceva decât acele zone ale sensului şi ale sonorităŃii pe care le învestesc. Limba este, deci, formă şi nu substanŃă în măsura în care unităŃile sale trebuie să sescă prin regulile după care pot fi combinate. Realitatea semantică sau fonică privită, independent de orice utilizare lingvistică este

49

numită de Hjelmslev materie. Forma este considerată reŃeaua relaŃională care defineşte unită. Reinterpretarea teoriei lui Saussure că limba este formă şi nu substanŃă, îl determină pe emslev să afirme că limbile pot fi caracterizate simultan pe două planuri: cel al expresie şi cel al conŃinutului. luând în considerare numia relaŃiile combinatorii dintre unităŃ forma autentică). materia, substanŃa şi forma se dedublează după cum e vorba despre expresie sau despre conŃinut.

Descriptivismul american

Leonard Bloomfield descrie, în lucrarea intitulată Language, mecanismul procesului de comunicare care se fundamentează, după părerea sa, pe stimuli şi reacŃii. Stimulii pot fi de natură extralingvistică. Stimulul poate să provoace vorbitorului ca reacŃie articularea unui cuvânt, care, la rândul lui va determina o reacŃie a interlocutorului. limbajul reprezintă, în teoria lui Bloomfield, o serie de stimuli. Descriptivismul nu realizează decât o analiză formală a limbii lăsând deoparte problema sensului. Punctul de plecare al teorie îl reprezintă behaviorismul, curent psihologic având ca obiect cercetarea comportamentului. Conceptul de comportament este explicat ca fiind totalitatea reacŃiilor la anumiŃi stimuli. Behavioriştii vor analiza acele comportamente pe cre le consideră relevante şi dominante – scheme de comportament. Comportamentul este definit acum drept ansamblul de reacŃii identice la acelaşi stimul. Bloomfield, ca reprezentant al determinismului american, adoptă metoda reconstrucŃiei, folosind un ansamblu de concepte – o reŃea deductivă. Fiecare concept este introdus şi definit pe baza conceptelor anterioare şi seveşte, în acelaşi timp, la definirea conceptelor care urmează. ReconstrucŃia limbii în aspectul ei sincronic, se realizează sub forma unei reŃele deductive de propoziŃii. Termenii limbă şi limbaj sunt trataŃi ca sinonime definind aceeaşi realitate.

50

Forma lingvistică, formă gramaticală, formă lexicală

O formă lingvistică este o formă fonetică asociată cu o semnificaŃie. Forma lingvistică poatfi o propoziŃie, o sintagmă, o frază, un morfem gramatical etc.: bunica mea, lemne, - le, porumb, - iŃă. Forma lingvistică poate avea capacitatea de a alcătui singură un enunŃ fiind o formă independentă, dar e posibil ca o formă lingvistică să nu poată alcătui singură uunŃ, fiind o formă lingvistică dependentă. În interpretarea pe care o dă tezelor lui Bloomfield, Emil Ionescu consideră că lingvistul american înŃelege prin enunŃ, forma unui mesaj şi, mergând mai departe, consideră că un enunŃ este egal cu o propoziŃie şi acordă o importanŃăală propoziŃiilor monomembre. Acestea permit deosebirea dintre formele verbale dependente şi cele independente. Formele lingvistice pot fi simple dacă nu pot fi descompuse în alte forme lingvistice, de rang inferior, sau complexe. dacă sunt reductibile la cel puŃin două forme de nivel inferior. Forma lingvistică socotită complexă se descompune în constituenŃi imediaŃi: bunica mea reprezintă o formă lingvistică având doi constituenmediaŃi: bunica mea, în timp ce cum reprezintă o formă simpă cu un singur constituent. Ducându-şi raŃionamentul mai departe, Bloomfield numeşte forma lingvistică, morfem, socotind că lexicul unei limbi reprezintă totalitatea morfemelor existente în acea limbă. Forma lingvistică uneşte cel puŃin o formă gramaticală, numită de Bloomfield taxem, cu o formă lexilă. Se consideră că semnificaŃia unui enunŃ nu depinde numai de semnificaŃia constituenŃiolr, ci şi de succesiunea morfemelor, de intonaŃie etc. Forma lexicală este compusă din totalitatea morfemelor care intră în alcătuirea enunŃului, iar forma gramaticală, este determinată de factorii – taxemele – care organizează morfemele şi conferă enunŃului semnificaŃia.antul american deosebeşte patru feluri de taxeme: de topică, de modulaŃie, de selecŃie şi de alternanŃă fonetică.

51

Taxemele de topică denumesc elementele care realizează o succesiune semnificativă (a propoziŃiilor în frază, a cuvintelor în propoziŃie sau a constituenŃilor în enunŃ. Taxem de tar fi deeci, interzicerea unei succesiuni de tipul mea bunica. Taxemele de modulaŃie sunt morfemele suprasegmentale, accentul şi intonaŃia, având funcŃie distinctivă la nivel gramatical sau stilistic. Taxemul de selecŃie defineşte posibilităŃi decombinare a morfemelor între ele. Taxemul de alternanŃă fonetică denumeşte faptul că există mai multe varite de pronunŃare a aceluiaşi morfem. Forma lexicală şi forma gramaticală posedă semnificaŃieumită semem în cazul formei lexicale şi episemem în cazul formei gramaticale.Unirea celor două tipuri de semnificaŃie realizează semnificaŃia unei forme lingvistice.

Gramatica. Morfologia şi sintaxa.

În concepŃia lui Bloomfield, gramatica are drept criteriu de analiză relaŃia dintre formele complexe şi cele dependente. O formă complexă poate fi descompusă în cel puŃin două formindependente. în acest caz se vorbeşte despre o sintagmă. Dar o formă

complexă poate fi segmentată şi într-o formă independentă şi cel puŃin o formă dependentă sal puŃin două forme dependente, caz în care vorbim despre cuvânt. Emil Ionescu, în manualul său de lingvistică generală, comentează aceste teze arătând că, în viziunea lui Bloomfield,tagma poate fi o frază, o propoziŃie sau un constituent complex al propoziŃiei şi dă exemple pe care le preluăm: soare strălucitor; învăŃând metodic etc. În ce priveşte cuvântul, Emiscu consideră trei aspecte importante ale studiului: diferenŃa dintre accepŃiunea bloomfieldeană a cuvântului şi cea folosită în gramatică; relaŃia dintre cuvânt şi sintagmă şi rntre morfem şi cuvânt.

52

În concepŃia lui Bloomfield, cuvântul este o formă complexă alcătuită dintr-o formă independcel puŃin una dependentă sau din cel puŃin două forme dependente. Bloomfield consideră cuvântul în domeniul de studiu al morfologiei, nu al lexicului şi consideră că un cuvânt are foarte puŃine forme diferite şi numai în anumite situaŃii. Ceea ce gramatica studiază ca forme flexionare ale aceluiaşi cuvânt, Bloomfield socoteşte a fi cuvinte separate (deci student, studenŃilor; carte, unei cărŃi cărŃilor etc nu sunt decât cuvinte diferite. Teoria lui este întemeiată pe ideea că nu există cuvinte (forme lexicale) în stare pură şi că, prin re, sensul formelor lexicale reprezintă o solidaritate între sememe şi episememe. Taxemul de selecŃie al lui carte fiind diferit de cel al lui cărŃii este de la sine înŃeles că şepisememele lor vor fi diferite.

Sintaxa

UnităŃile sintactice identificate de Bloomfield sunt sintagmele, substituŃiile şi formele capabile să constituie enunŃuri. Această clasificare are drept consecinŃă o posibilă confuzie anume că aceeaşi entitate sintactică poate să aparŃină la două tipuri de unităŃi. pronumrsonal, de exemplu este o substituŃie, dar în acelaşi timp,o formă propoziŃională (apt să foeze un enunŃ). Formele propoziŃionale sunt grupate de către Bloomfield în : forme propoziŃionale complete, grupate, la rândul lor, în categoria (tipul) actant - acŃiune1 şi categoria (tipul) imperativ – şi forme propoziŃionale minore: completive şi exclamative. Segmentarea făcută de Bloomfield are drept criteriu taxemul selecŃiei. Din explicaŃiile savantului american, formele propoziŃionale complete aparŃin discursului elaborat(premeditat), iar cele minore aparŃin enunŃului spontan. Actantul reprezintă protagonistul unei acŃiuni: copilul plânge, bărbatul este înalt. Aşadar, cel puŃin la prima vedere, Bloomfield extinde acest tip propoziŃional şi la enunŃuri care exprimă stări.

Termenul nu aparŃine lui Bloomfield ci lui Emil Ionescu, dar corespunde ideii exprimate de savantul american1

53

O formă porpoziŃională de tip imperativ este uşor de exemplificat ea exprimând o poruncă, un îndemn etc. În ce priveşte formele pronominale minore, conceptului „completiv” i se atribuie ca sens, ceea ce poate apărea ca răspuns la o întrebare, iar formele exclamative sunt, de obicei, enunŃuri monomembre sau expresii tipice: al dracului! vă rog! tată! etc. Deosebirea actant – acŃiune desemnează anumite poziŃii, în sensul că exi,stă expresii carpot figura în poziŃia actant şi altele care pot figura numai în poziŃia acŃiune. PoziŃiile intificate de Bloomfield sunt:obiect, punct de reper, posesor. Punctul de reper exprimă o circumstanŃă (de timp sau de loc), iar posesorul exprimă o poziŃie asemănătoare atrutului în genitiv. O altă deosebire stabileşte Bloomfield având ca perspectivă taxemele (intonaŃia, pauza şi accentul. Din această perspectivă se disting enunŃuri cu intonaŃie finalădescendentă sau ascendentă, cuprinzând propoziŃii afirmative, interogative parŃiale şi interogative totale. În raport cu modul de utilizare a pauzei enunŃurile pot fi: paratactice şi non-paratactice. Această diferenŃă poate fi înŃele asă prin rostirea diferită a unui Ń, în funcŃie de punctele de insistenŃă create de vorbitor: Stau în casă.Plouă poate fi roscu intonaŃie descendentă pe stau sau pe acasă sau cu intonaŃie descendentă pe Plouă. În prim caz, felul de intonaŃia nu are o determinare asupra legăturii dintre cele două enunŃuri, în cel de-al doilea, accentul se referă la relaŃia dintre cele două enunŃuri. După accent, se pot distinge enunŃuri emfatice şi nonemfatice. Un enunŃ ca tu ai făcut asta poate fi accentuat diferit în funcŃie de aspectul pe care vorbitorul doreşte să-l scoată în evidenŃăe priveşte sintagmele, acestea, fără să fie denumite astfel de Bloomfield, sunt identificate drept structuri de tipul săracul de el, care este o formă propoziŃională atunci când apare în secvenŃe de comunicare săracul de el!, dar îşi pierde valoarea propoziŃională dacă ai e plasată într-o poziŃie absolută, ci capătă o poziŃie inclusă într-o structură propoziŃi de el! A avut ghinion.

54

Voind să clasifice sintagmele, savantul american utilizează din nou criteriul taxemelor de selecŃie. Se spune, prin urmare, că toate sintagmele care pot ocupa aceeaşi poziŃie constituie o clasă formală, al căror număr este egal cu cel al poziŃiilor. Clasa sintagmelor actant cuprinde expresiile nominale, iar clasa sintagmelor acŃiune cuprinde expresiile verbale conjugate.

Morfologia

În concepŃia lui Bloomfield, morfologia este partea gramaticii care are drept obiect de studiu cuvântul. Morfologia nu începe cu clasificarea cuvintelor după comportamentul lor morfologic, ca părŃi de vorbire, ci după structura lor identificând cuvinte primare şi cuvinte secundare. Cuvintele care se descompun în forme independente sunt cuvinte secundare, iar cele care nu pot fi descompuse sau care se descompun în cel puŃin două forme dependente sunt cuvinte primare. Cuvintele compuse viŃă de vie, Târgu Frumos, etc sunt cuvinte secundare pentru că sunt formate din constituenŃii viŃă de vie, respectiv Târgu Frumos. Cuvintele control, examen etc sunt cuvinte primare întrucât nu pot fi segmentate în unităŃi componente. Cuvintele secundare se clasifică, la rândul lor, în cuvinte secundare compuse şi cuvinte secundare derivate. Cuvintele sugerate ca exemple mai sus sunt cuvinte secundare compuse, iar cuvinte ca uşurel, româneşte sunt cuvinte secundare derivate. Cuvintele care se descompun în cel puŃin două forme dependente sunt cuvinte derivate, iar cuvintele care nu pot segmentate în elemente componente dependente sunt morfeme.

Formă lingvistică şi semnificare

În lucrarea lui Bloomfield, o formă lingvistică este o formă fonetică dotată cu semnificaŃieSemnificaŃia componentei lexicale a formei lingvistice

55

este numită semem (corespondentul semnificatului saussurean), iar semnificaŃia componentelor gramaticale se numeşte episemem. Lingvistul american susŃine că realitatea şi situaŃiile care determină reacŃii de comunicare la oameni cuprind toate obiectele şi evenimentele care caracterizează universul lor. prin urmare, formele lingvistice trebuie să se refere la toate aceste obiecte şi evenimente. Rezultă deci, că între formele lingvistic şi obiecte (fiinŃe, lucruri, fenomene, însuşiri) se stabileşte o relaŃie surprinsă derocesul de comunicare, relaŃia de denotaŃie. Teza lui Bloomfield este puternic influenŃată de empirismul logic care susŃinea că ştiinŃele trebuie să-şi poată crea un limbaj comormalizat pentru a-şi descrie domeniul. Pentru Bloomfield, semantica devine suma datelor pe care cunoaşterea ştiinŃifică le furnizează. Nefiind în posesia unui tip de descriere ştiinŃifică a obiectelor, semantica foloseşte trei „expediente”: definiŃia ostensivă, def lexicografică şi traducerea. DefiniŃia ostensivă – termenul nu-i aparŃine lui Bloomfield – curge la indicarea obiectului al cărui sens trebuie explicat: acesta este un motor. Cuvântul poate fi explicat prin alte cuvinte din aceeaşi limbă: ansamblu de piese care determină funcŃionarea unui aparat, sau, dacă este vorba de explicat unui vorbitor al altei limbi decât româna se recurge la traducere. Este important de reŃinut că definiŃia unui obiect nu reŃine toate trăsăturile acestuia ci doar pe cele semnificative desemnând o clasă de proprietăŃi semnificative şi una de proprietăŃi accidentale.

Teme: 1. FaceŃi analiza în constituenŃi imediaŃi ai următoarelor enunŃuri: vacanŃa mare, luc cu râvnă, examenul de sfârşit de semestru. 2. ComentaŃi taxemele fiecărui enunŃ. 3. Explicaonceptul de substituŃie în viziunea lui Bloomfield.

56

SemanticaSemantica este partea lingvisticii care se ocupă de studiul semnelor, de procesul de semnificare. Categoriile gramaticii tradiŃionale sunt, în mare măsură, determinate de modalitatea lor caracteristică de a semnifica.

Denumirea obiectelor

Gramaticile tradiŃionale presupun ca unitate de bază a sintaxei, cuvantul (lexem). RelaŃia dintre cuvant şi lucrurile la care trimite (se referă), pe care le semnifică, reprezintă obiectul de interes al semanticii. Lucrul, obiectul denumit sau semnificat este referentul, şi instituie o relaŃie de referinŃă: cuvântul se referă la lucruri (mai curând decât le semnifică sau le denumesc). O limbă ideală ar fi aceea în care fiecare formă aavea numai un sens şi fiecare sens ar fi asociat unei singure forme.

Sensul multiplu

Recunoaşterea unei distincŃii între identitatea şi diferenŃa de sens nu ne duce prea departe în semantică. Pentru unii cercetători este limpede că unele semne sunt înrudite şi altele nu. Acest lucru deranjează simetria opoziŃiei dintre sinonimie şi omonimie. Se pune întrebarea cat de diferite trebuie să fie cuvintele pentru ca să se poată argumenta existenŃa a două sau mai multor cuvinte. Grecii introduseseră un număr de principii pentru a explica extinderea ariei de sens a unui cuvant dincolo de sensul lui adevărat (originar). Principiul transferului de sens explică existenŃa metaforei ca trop bazat pe conexiunea naturală între referentul primar şi cel secundar căruia i se aplică lexemul. Exemplu de extensiune a metaforei: gură, cap, picior, utilizate în legătură cu forme de relief. Cuvintele au mai multe sensuri înrudite.

57

Pe langă sinonimie şi omonimie avem ceea ce, în dezvoltarea mai recentă a semanticii este semnul multiplu(polisemia). DistincŃia dintre semnul multiplu şi omonimie este arbitrară. În dicŃionare formele clasificate drept omonime sunt înregistrate ca fiind cuvinte diferite; iar sensurile multiple se înregistrează sub un singur articol de dicŃionar, cu specificarea: 1,2,3. Antonimia este o categorie tradiŃională a înrudirii de sens (opoziŃia). Sinonimia şi antonimia sunt relaŃii semantice de natură logică foarte diferită: opoziŃia iubi – urî; cald – rece nu reprezintă pur şi simplu cazul extrem al diferenŃei de ns.

DefiniŃia ostensivă

Reprezintă un mod de definire a unui obiect prin indicarea obiectului (uite ăla e…). Acest tip de definiŃie nu este suficientă întrucât, în primul rând, persoana care întrebuinŃefiniŃia trebuie să ştie dinainte semnificaŃia gestului de indicare. Dificultatea de a explica sensul oricărui cuvânt fără a folosi alte cuvinte pentru a limita şi a face mai explicit domeniul indicării.

Contextul

O altă situaŃie cotidiană de explicaŃie este aceea când întrebăm despre sensul unui cuvânt, se răspunde: dă-mi contextual în care l-ai întâlnit. Maniera cea mai curentă de a explica un cuvânt este folosirea sinonimiei, cu încadrarea limitelor contextuale. Wittgenstein spunea: „Nu căutaŃi sensul unui cuvânt ci modul lui de întrebuinŃare.” Singurul control empic pe care-l avem asupra studiului limbii este utilizarea enunŃurilor lingvistice în variatele situaŃii ale vieŃii cotidiene. Expresii ca sensul unui cuvânt şi sensul unei propoziŃii creează confuzii deoarece ne determină să căutăm înŃelesurile pe care le au şi săicăm drept sensuri entităŃi cum sunt obiectele fizice, conceptele mentale sau stările de lucruri din universul fizic.

58

Comunicarea se bazează pe presupunerea că înŃelegem toŃi cuvintele în acelaşi fel; din când această înŃelegere eşuează, dar înŃelegerea, în general, nu poate fi pusă la îndoială.

Nedeterminarea sensului

Sensul unui cuvânt este ceea ce semnifică el şi ceea ce semnifică se transferă (într-un anumit sens) de la vorbitor la ascultător în procesul de comunicare.

Sens – semnificare

Deşi spunem că propoziŃiile sau sintagmele sunt sau nu sunt semnificate, nu spunem în mod normal despre cuvinte că ele nu sunt semnificative (cuvântul este unitatea semnificativă minimală a limbii). A fi semnificativ presupune acceptabilitate totală, relativ la toate contextele particulare caracteristice enunŃurilor şi relativ la contexte restrânse mai generalizate caracteristice propoziŃiilor. Există însă mai multe straturi de acceptabilitate(dincolo de cel gramatical). Există enunŃuri acceptabile în unele situaŃii şi inacceptabile în altele. Caracterul semnificativ al propoziŃiilor corecte din punct de vedere grammatical se explică în funcŃie de anumite principii generale cu compatibilitate între sensurile elementelor lor constitutive. EnunŃurile: Ion manâncă lapte, Ion bea orez nu sunt semnificative pentru că verbul a mânca nu e compatibil cu lapte, ci cu alte tipuri de substantive, iar verbul a bea este incompatibil cu substantivul orez. EnunŃul Ion mănâncă supă este însă, social, acceptabil.

ReferinŃă şi sens

ReferinŃa indică presupoziŃia de existenŃă (sau realitate) care derivă din contactul nostru direct cu obiectele din lumea fizică. NoŃiunea de existenŃă

59

fizică poate fi socotită ca fundamentală pentru definirea relaŃiei semantice de referinŃă. Există unităŃi lexicale care nu se află în relaŃie dereferinŃăcu nici un obiect din afara lim

Sens lexical – sens grammatical

În legătură cu categoriile gramaticale, întâlnim concepŃia aristotelică privind faptul că nupărŃile majore de vorbire (substantivul, adjectivul, verbul, adverbul) au înŃeles în sens deplin; ele semnifică conceptele despre care se susŃine că alcătuiesc material discursului. Celelalte părŃi de vorbire contribuie la înŃelesul total al propoziŃiilor prin impunerea unei anumite forme gramaticale enunŃului. PărŃile de vorbire majore au înŃeles lexical specificat în dicŃionare. diferenŃa dintre subiectul şi obiectul unei propoziŃii; opoziŃia de determinare; timp şi număr; diferenŃa dintre propoziŃiile exclamative şi imperative sunt sensuri structurale. Sensul lingvistic total al unui enunŃ este dat de sensurile lexicale ale cuvintelor luate în mod izolat şi aceste sensuri structurale. Sensul structural (gramatical) exprimă trei tipuri de funcŃii semantice: sensul unităŃii gramaticale (părŃile de vorbire minore şi categoriile sintactice secundare); sensul unei forme gramaticale (subiectul; obiectul); sensul asociat cu noŃiuni (modalităŃi de enunŃare).

Semiotică şi pragmatică

Semiotica este ştiinŃa semnelor şi a proceselor de interpretare. Semiotica modernă reia cercetarea asupra semnelor având în vedere idea că „ceva este semn numai dacă este interpretat astfel de către un interpret.” Filosofia şi lingvistica americană au în comun reflecŃii asupra semnelor stabilindu-se diferenŃa între reprezentare şi semnificare,. Se atribuie specificul relaŃiei de semnificare faptului că un semn nu poate fi niciodată semn al lui

60

însuşi, în timp ce un obiect se poate reprezenta pe sine. Rezultă în mod firesc faptul că semnul nu mai trebuie să fie ceva perceptibil, ci se defineşte numai prin relaŃia de substituire. ConŃinutul unui concept reprezintă un interpretant imediat, forma lui de utilizare este un interpretant dinamic, iar intenŃia cu care a fost enunŃat este interpretantul final. Conceptul de interpretant denumeşte starea de conştiinŃă obiectivată comportamental şi provocată unui interpret de contectul acestuia cu semnul şi cu semioza. Semioza scoate la iveală trei feluri de relaŃii: relaŃia semnelor între ele – sintaxa; relaŃia semnelor cu obiectul desemnat – semantica; relaŃia dintre semne şi interpretanŃi (şi interpreŃi) – pragmatica. Charles Morris socoteşte că pragmatica este parte a semioticii, având ca obiect de studiu sistemele de semne. Morris introduce termenul de semioză proces de producere a semnelor. Prin semioză, un obiect devine semn şi funcŃionează ca atare. Semioza devine o formă de cunoaştere (recunoaştere) şi întrebuinŃare a semnelor şi instuie un raport cognitiv între subiect şi un obiect pe care semnul îl substituie. În procesul de semioză sunt implicaŃi mai mulŃi factori: suportul semnului, denotatul şi interpretantul. Suportul semnului corespunde oarecum semnificantului lui Saussure; denotatul corespunde obiectului denumit de către vehiculul semnului, iar interpretantul este un terŃ, obiect a cărui existenŃă este indusă de relaŃia pe care vehiculul semnului o are cu obiectul denumit. Interpretantul are funcŃie de denumire; el va denumi obiectul, fără a deveni, la rândul său, semn. În enunŃul Ce-ai cu mine?, conŃinutul conceptualeprezintă interpretantul imediat, forma interogativă a propziŃiei reprezintă interpretantul dinamic, iar intenŃia cu care este exprimat (de a obŃine un răspuns), reprezintă interpretantul final. Într-o accepŃiune largă, pragmatica este un unghi de cercetare a faptelor de limbaj. Limbajul este o formă de comportament. Totul în limbaj poate fi privit ca habitudine, sistemul fonetic, regularităŃile flexionare, structura propoziŃională etc. pot fi socotite obişnuinŃe de un anume comportament.

61

Pragmatica reprezintă şi studiul aspectelor biologice, psihologice şi sociale ale limbajului, stabilind legături cu ştiinŃe gata constituite (sociolingvistica, psiholingvistica, antropologia). Dintr-o altă perspectivă, pragmatica studiază tipuri de expresii având ca suport semantica logică, domeniu de cercetare care foloseşte termenii de indivizi , de mulŃimi şi de operaŃii. Indivizii sunt entităŃi (persoane, fiinŃe,

lucruri, locuri, determinări temporale), care formează o totalitate. Semantica logică studiază clase de expresii care desemnează ceva. Rudolf Carnap numeşte designator termenul prin care se identifică aceste expresii.În semantica logică se consideră că propoziŃiile au sens numai dacă exprimă un sens cognitiv. Prin urmare, ar însemna că au sens numai enunŃuri (propoziŃii) aparŃinând ştiinŃelor empirice sau formale. PropoziŃiile aparŃinând ştxiologice (estetică, etică) reprezintă, din perspectiva semanticii logice, pseudoenunŃuri. Rolul pragmaticii este de a reda valoarea lingvistică acestor pseudoenunŃuri. Astfel, la nivelul pragmaticii apare un interes pentru capacitatea de desemnare pe care o au demonstrativele, pronumele şi adjectivele posesive, adverbele de loc sau de timp etc. – aşa numitele cuvinte pragmatice. Cel care face o analiză a cuvintelor pragmatice este Emile Benveniste în capitolul Omul în limbă din lucrarea intitulată Probleme de lingvistică generală. Benveniste observă, de exemplu, că pronumele şi verbul sunt singurele clase gramaticale care includ categoria persoanei. În toate limbile care folosesc verbul acesta se clasifică în funcŃie de tipurile de conjugare care, la rândul lor, se clasifică în funcŃie de referinŃa la persoană. Acest tip de clasificare provine din gramatica greacă în care formele flexionare constituie personae, care realizează moŃiunea verbală. Seria de personae se află în analogie cu aceea de casus specifică flexiunii nominale. Clasificarea întocmită de greci sintetizează, prin cele trei relaŃii instituite, ansamblul poziŃiilor care determină o formă verbală dotată cu un indiciu personal, fiind valabilă pentru verbe din orice limbă.

62

O categorie astfel stabilită, are, în concepŃia lui Benveniste, un caracter sumar şi nelingvistic. Faptul de a dispune într-o ordine constantă şi într-un plan uniform personae definite prin succesiunea lor şi raportate la fiinŃe – eu, tu, el – înseamnă a transpune, pur şi simplu, într-o teorie pseudo-lingvistică, diferenŃe de natură lexicală. Benveniste consideră că este necesar să se analizeze modul în care fiecare persoană se opune ansamblului format de celelalte şi princioiul pe care se bazează opziŃia dintre ele. O teorie lingvistică a persoanei verbale nu poate fi alcătuită decât pe baza opoziŃiilor care individualizează persoanele. În ce priveşte primele două persoane, se constată prezenŃa unei persoane implicate într-un discurs şi a unui discurs asupra acestei persoane. Eu îl desemnează pe cel care vorbeşte şi implică,în acelaşi timp, un enunŃ pus pe semam lui eu. Când spun eu npot să nu vorbesc despre mine. Tu este desemnat îmn mod necesar de către eu şi nu poate fi conceput în afara unei situaŃii stabilite în funcŃie de eu. Eu enunŃă ceva care este predicat al lui tu. Un predicat poate fi enunŃat şi pentru persoana a III-a, dar în afara relaŃiei eu – tu. Astfel, legitimitatea acestei forme ca persoană este diacutabilă. Aşa numita formă de persoana a treia cuprinde o indicaŃie de enunŃ despre cineva sau ceva, dar nu raportul la o persoană anume. Lipseşte elementul variabil şi propriu-zis personal al acestei indicaŃii. Persoana a treia nu este deci o persoană; forma verbală însăşi are funcŃia de a exprima nonpersoana. Această observaŃie se bazează pe absenŃa oricărui pronume de persoana a treia şi pe situaŃia specială a persoanei a treia la verbele celor mai multe limbi. Persoana a treia a fost acordată cu primele două din motive de simetrie şi pentru că orice formă verbală indo-europeană tinde să sublimeze indicele subiectului, singurul pe care-l poate manifesta. Persoana nu este specifică, prin urmare decât poziŃiilor eu şi tu. Persoana a treia constiutie, în virtutea structurii sale, forme nonpersonale ale flexiunii verbului. Una dintre caracteristicile persoanelor eu şi tu este unicitatea lor . Eu–ul enunŃă Tu–ul cel căruia i se enunŃă

63

El poate fi o infinitate de subiecŃi sau niciunul. O altă caracteristică a lui eu şi tu este inversabilitatea lor. Cel pe care eu îl defineşte ca tu se poate reconsidera şi se poate inversa în eu, iar eu (însumi) poate deveni tu. O asemenea relaŃie nu este posibilă între una dintre aceste persoane şi el pentru că el nu desemnează în sine pe nimeni şiimic anume. Nu trebuie, deci, să ne reprezentăm persoana a treia ca pe o persoană capabilă de personalizare. Marca persoanei a treia(nonpersoana) este absenŃa a ceea ce-i califică pe eu şi pe tu. Pentru că nu implică nici o persoană, poate lua orice subiect sau niciunul. Subiectul, exprimat sau nu, nu va fi introdus niciodată ca persoană. Tot ce se găseşte în afara persoanei stricte eu–tu primeşte ca predicat o formă verbală de persnă a treia şi nu alta. Această poziŃie aparte a persoanei a treia explică unele utilizări specifice limbii vorbite. El – ea pot constitui o formă de expresie în privinŃa cuiva pe care, deşi prezent, vrem să-l substragem din sfera personală a lui tu (voi). Pe de altă parte sunt utilizate ca formule de politeŃe (ca forma usted în limba spaniolă sau Sie în limba germană, sau formulele de plural al maiastăŃii), ridicându-l pe interlocutor deasupra condiŃiei de persoană şi deasupra relaŃiei de la om la om: maiestatea sa este binevenită. Persoana atreia poate fi utilizată şi în semn de dispreŃ, pentru a-l umili pe interlocutorul care nu merită să i te adresezi personal. Persoana I şi a II-a se opun celei de-a treia în calitate de membri ai unei corelaŃii de personalitate: eu– tu posedă marca persoanei, el, nu. Persoana a treia are drept caracteristică şi funcŃie constantă,

reprezentarea, sub raportul formei înseşi, a unui invariant non personal şi nimic mai mult. În timp ce eu şi tu sunt caracterizate ed marca persoanei, ele se opun unul altuia în cadrul categoriei pe care o constituie, printr-o trăsătură a cărei natură lingvistictrebuie lămurită. Definirea persoanei a II-a ca persoana căreia prima i se adresează se potriveşte cu utilizarea sa cea mai curentă. Curent nu înseamnă însă unic şi constant.

64

Orice persoană reprezentată va fi de forma tu, în special, dar nu neapărat, persoana interpelată. Tu (voi) se poate defini, deci, ca non eu, stabilindu-se o opoziŃie între persoana eu şi persoana non eu. Perechii eu – tu îi corespunde o corelaŃie specială: corelaŃia de subiectivitate. Ceea ce-l deosebeşte pe eu de tu este, în primul rând, faptul de a fi, în cazul lui eu, interior enunŃului şi exterior lui tu, însă exterior într-un fel care nu desfiinŃează situaŃia de dialog; eu este întotdeauna transcendent faŃă de tu. Atunci cândreau să stabilesc o relaŃie cu o fiinŃă, întâlnesc sau

presupun neapărat un tu care este, în afară de mine, singura persoană imaginabilă. Aceste calităŃi de interirotate şi de transcendenŃă sunt specifice lui eu şi se inversează în tu. Îm defini pe tu ca fiind persoană non subiectivă, în contrast cu persoana subiectivă reprezentată de eu; iar aceste două persoane se vor opune împreună formei de non persoană: el. În privinŃa formelor de plural, problema esenŃială este legată tot de persoana I. Simplul fapt că diferite ubnităŃi lexivale sunt folosite în general pentru eu şi pentru noi (ca şi pentru tu şi pentru voi) e suficient pentru a exclude pronumele din rândul procedeelor curente de pluralizare. Unicitatea şi subiectivitatea lui eu împiedică orice pluralizare. Nu pot exista mai mulŃi eu imaginaŃi de eu-ul vorbitor, tocmai pentru că nici noi nu este o multiplicare de obiecte identice ci o joncŃiune între eu şi non eu, oricare ar fi conŃinutul acestora. Această joncŃiune formează un ansamblu de un tip special, în care componentele nu se echivalează: în noi predomină întotdeauna eu pentru că nu poate exista noi decât pornind de la eu care guvernează elementul non eu prin calitatea sa transcendentă. PrezenŃa lui eu stă la baza lui noi. Non eu-ul implicit şi necesar din noi poate primi două conŃinuturi distincte: Noi = eu şi voi – forma inclusivă; Noi = eu şi ei forma exclusivă. Forma inclusivă şi cea exclusivă sunt cele care diferenŃiază pluralul pronominal şi verbal de persoana I în multe limbi. Această desemnare prin inclusiv şi exclusiv se bazează de fapt pe includerea sau excluderea lui voi, însă

65

faŃă de ei, desemnările ar putea fi inverse. E mai important să analizăm categoriile inclusiv – exclusiv din punct de vedere al relaŃiilor de persoană. DistincŃia formelor inclusive şi a celor exclusive urmăreşte, de fapt, relaŃia pe care am stbilit-o între persoana I şi a II a singular şi raportul dintre persoana I şi a III a singular. Aceste două pluralizări ale persoanei I servesc la conjugare, în fiecare caz, a termenilor opuşi din cele două corelaŃii. Pluralul exclusiv eu+ei constă în joncŃiunea celor două forme care se opun ca personală şi non personală în virtutea corelaŃiei de persoană. Forma inclusivă eu+voi ectuează joncŃiunea persoanelor între care există corelaŃia de subiectivitate. Fiecare dintre cele două forme este definită de către o persoană: eu, la exclusiv(presupunând o combinare cu nonpersoana); tu, la inclusiv(incluzând combinarea persoanei nonsubiective cu eu-ul implicit. Alte variante ale pluralităŃii unde diferenŃierea se operează asupra principiului persoanei în cazul lui noi inclusiv, opus lui el se evidenŃiază tu, iar în cazul lui noi exclusiv opus lui tu, voi, accentul cade pe eu. Cele două corelaŃii care organizează sistemul persoanelor la singular se manifestă în dubla expresie a lui noi. Noi trebuie privit şi din alt unghi de vedere. El este altceva decât combinarea unor elemente definibile: preeminenŃa lui eu este foarte puternică şi poate conduce chiar la înlocuirea singularului cu pluralul, datorită faptului că noi nu este un eu cuantificat sau multiplicat ci un eu dilatat dicolo de limitele persoanei în sine şi vag conturat. Pe de o parte eu se amplifică în noi, într-o persoană mai solemnă, mai slab definită – pluralul majestăŃii; pe de altă parte noi estompează afirmarea pre categorică a luiu, într-o exprimare mai largă şi mai difuză – pluralul autorului sau al oratorului. În acela mod se explică contaminările sau confuziile frecvente dintre singular şi plural sau dintre formele de plural şi formele impersonale prezente în limbaj popular sau regional. Noi îi adaugă lui eu o globalitate nedistinctă de alte persoane. În trecerea de la tu la voi, colectiv sau de politeŃe, recunoaştem o generalizare a lui tu. În ce priveşte nonpersoana (persoana a treia) pluralizarea verbală, atunci când nu este predicat gramatical obişnuit al unui subiect la plural, îndeplineşte

66

aceeaşi funcŃie ca formele „personale”, exprimă generalitatea nedecisă a lui se. Non persoana, nelimitată în expresie, redă ansamblul nedefinit al fiinŃelor nonpersonale. Atât în cazul verbului cât şi în al pronumelui personal, pluralul reprezintă factorul de nelimitare, de multiplicare. Prin urmare ansamblul de expresii ale persoanei verbale se organizează în funcŃie de două corelaŃii constante: CorelaŃia de personaliatte care opune persoana eu – tu, nonpersoanei el; CorelaŃia de subiectivitate, inclusă în cea precedntă, care îl opune pe eu lui tu. Pragmatica lui Benveniste reprezintă o semantică a condiŃiilor de enunŃare. El grupează pronumele (adjectivele) demonstrative de apropiere, depărtare; adverbele de loc şi de timp şi timpurile verbale. Demonstrativele constituie un subsistem ce poate fi înŃeles numai prin raportare la aceeaşi instanŃă de discurs. Ele exprimă contiguitatea spaŃială a unui obiect cu emiŃătorul (proximitate/nonproximitate) cu acel eu explicit sau implicit, folosit într-o situaŃie de comunicare. În ce priveşte timpul verbal se face distincŃie între: adverbele de loc şi de timp capătă înŃeles numai în funcŃie deul spaŃio-temporal statuat prin instanŃa de discurs – eu. Analiza cuvintelor pragmatice îl determină pe Benveniste să afirme că nu limba este instrumentul procesului de comunicare, ea aparŃine, de fapt, discursului. Limbajul are un statut primordial în raport cu discursul în sensul că o anumită proprietate a acestuia (alimbajului)conferă discursului calitatea de instrument al comunicării. Raportul dintre limbaj şi discurs este un raport de condiŃionare.În orice comunicare, orice individ trebuie săse constituie ca subiect. Aceasta înseamnă ca vorbitorul să folosească pronumele eu. Pronumele devine o formă al cărei conŃinut este însăşi persoana vorbitorului şi momentul l irepetabil în carevorbeşte. Aceasta presupune convertirea limbajului în discurs, deci constituirea ca subiect a individului, convertire numită subiectivitate. Subiectivitatea este gândită numai în raport cu actul vorbirii.

67

Subiectul transcendetoate experienŃele pe care le trăiesc oamenii în viaŃa lor, fiind un factor integrator care asigură unitate psihică. În propoziŃia (1) Mi-am văzut visul cu ochii identificăm un enunŃ, un subiect al enunŃării rămas în implicit pentru că regulile limbio permit – eu ( pronumele este dependent deinstanŃa de discurs); o instanŃă acŃională în carcineva îşi vede dorinŃele împlinite. instanŃa acŃională este anterioară celei discursive şi a un subiect – subiect acŃional. Nu era posibil ca subiectul discursive al enunŃului (1) să formuluze acea propoziŃie dacă nu stabilea identitatea dintre el însuşi ca subiect al enunŃării şi subiectul acŃional al instanŃei acŃionale. Dacă cei doi subiecŃi nu ar fi foseiaşi şi subiectul discursiv ar fi dorit să comunice un lucru asemănător cu (1), el ar fi realizat propoziŃia Şi – a văzut visul cu ochii în care subiectivitatea asigură permanenŃa ciinŃei. PropoziŃia (1) exprimă faptul ca o experienŃă trăită este atribuită unei entităŃi a tenŃă e condiŃionată de subiectivitate. Subiectivitatea este un parametru important al asimilării experienŃiale. Cine relatează la persoana I o serie de experienŃe asimilându-le persoanei sale operează o serie de identificări. EnunŃul (1) presupune seria identificărilor: subiect acŃional – eu – x (numele propriu al persoanei). Apelul la numele propriu înseamnă că subiectivitatea, prin ea însăşi, nu poate determina permanenŃa conştiinŃei. Orrea timpului verbal diferă de segmentarea cronică a acestuia. Axa lingvistică timpului nu e niciodată aceeaşi într-o comunitate care foloseşte aceeaşi limbă. Originea axei diferăe la vorbitor la vorbitor şi chiar la acelaşi vorbitor, deoarece este de fiecare dată momentul enunŃării – mereu altul. Timpul lingvistic capătă deci o amprentă personală; dimensnea temporală a evenimentelor relatate este strict dependentă de persoana vorbitorului. Temporalitatea lingvistică reprezintă experienŃa pe care vorbitorul o exprimă, o face transmisibilă, dar care este, principial, incomunicabilă.

68

Categoriile deictice

Orice enunŃ lingvistic este produs într-un aumit loc şi la un anumit moment, are deci, o determinare spaŃio-temporală, este rostit de o persoană (vorbitor) şi adresat altei persoane (ascultător). În mod obişnuit vorbitorul şi ascultătorul sunt persoane diferite. şi se află în acelaşi context spaŃio-temporal. Deixa (gr. a arăta) tratează trăsăturile de oriee ale limbii care se realizează în dependenŃă de timpul şi de locul enunŃării. O expresie es numită deictică dacă într-un anume context, referentul ei nu poate fi determinat decât în raport cu identitatea sau situaŃia interlocutorilor în momentul enunŃării. Unele expresii sunt deictice în toate contextele în care apar (pronumele de persoana I şi a II-a). ExistenŃa deicticelor are consecinŃe teoretice importante: ele reprezintă o manifestare a discursului în interiorul limbii; situează subiectul în lumea reală( în care se produce enunŃarea – noi suntem aici). Pronumele personale constituie clase de elemente alcăror sens trebuie stabilit prin raportare la coordonatele deictice ale situaŃiei de comunicare. SituaŃia tipică de comunicare este egocentrică, rolul de vorbitor(eu) este transferat de la un participant la altul: centrul deictic se mută( eu este folosit de fiecare vorbitor pentru a se referi la sine, iar tu pentru a-l denumi pe ascultător). ParticipanŃii la o situaŃie de comunicare îşi asumă nu numai rolul de vorbitor – aultător, ei se pot afla într-o relaŃie socială relevantă lingvistic (profesor – elev; şef – ltern; tată – fiu etc). Rolurile sociale interacŃionează cu cel de vorbitor – acultător. Persoana se defineşte clar prin referire la roluri de participant: persoana I – vorbitorul se referă la sine ca subiect al discursului; persoana a II-a se referă la ascultător; persoana a III-a diferă şi de vorbitor şi de ascultător. Vorbitorul şi ascultătorul (persoanaI şi a II-a) sunt obligatoriu prezenŃi în situaŃia de comunicare, celelalte persoane – nu.

69

Alte elemente deictice sunt pronumele demonstrative( de apropiere, de depărtare) şi adverbele de loc şi de timp. La nivelul limbii vorbire, formele de adresare au semnificaŃii deictice, exprimând rolurile sociale( relaŃia de apropiere sau de depărtare – intimitate/nonintimitate). Exemple de deictice sociale: nea, domnu, moş, băiete etc.

Bibliografie: Emile Benveniste, Probleme de lingvistică generală, Teora, Bucureşti, 2000 John Lyons, Introducere în lingvistica teoretică, Ed. ŞtiinŃifică, Bucureşti, 1995 Liliana Ionescu Ruxăndoiu, ConversaŃia. Structuri şi strategii, All, Bucureşti, 1999

Teme: 1. ExplicaŃi conceptul de deictic. IdentificaŃi deictice sociale şi contextuale în opera lui Caragiale. 2. FaceŃi un referat despre cuvintele pragmatice.

70

John Austin

Un reprezentant al pragmaticii este John L. Austin, autor al unei lucrări de referinŃă Cum să faci lucruri cu vorbe. Austin porneşte de la teoriile lui Wittgenstein şi ale lui Grice referitoare la sensurile cuvintelor şi al enunŃurilor. Wittgenstein susŃine că sensul expresiilor este, de fapt, valoarea de uz pe care o au. „Nu contează sensul cuvântului, ci modul lui de întrebuinŃare.” Conform lui Grice, sensul unei expresii este dat de intenŃia de comunicare cu care este folosită expresia. Potrivit acsestor concepŃii, Austin constată că limba este un instrument prin care indivizii acŃionează pentru a avea anumite performanŃe. Prin urmare există două tipuri de enunŃuri: constatative (A) şi performative (B): A Picăturile de ploaie răpăie; Maşina claxonează. B ÎŃi interzic; Te rnu mă deranjezi EnunŃurile A, constatative, descriu câte o stare de lucruri. PropoziŃiile B nu sunt descriptive pentru că cine interzice sau roagă nu se descrie, în acelaşi timp, pe sine interzicând sau rugând. EnunŃurile performative nu pot fi adevărate sau false, ci reprezintă acŃiuni realizate de oameni prin intermediul vorbirii. Ele sunt analizate în funcŃie de condiŃiile de reuşită, factorul prin care se măsoară gradul în care actuplinit corespunde scopului . CondiŃiile de reuşită reprezintă un ansamblu de condiŃii organizate astfel: o procedură convenŃională acceptată – cuvinte spuse împreună, în anumite împr au prin convenŃie, un anumit sens. acordul comunităŃii asupra modului de funcŃionare a convenŃiei sinceritatea cu care este efectuat actul de către vorbitor. Dacă nu există procedura, actul realizat de enunŃul performativ este rău invocat (enunŃul ÎŃi dau nota şapte este rău invocat dacă cel care-l rosteşte n-are abilitatea, acceptată de comunicare pentru a spune şi a face asta).

71

Dacă nu există acordul comunităŃii, atunci actul este neefectiv (refuzul unui cetăŃean de a se conforma unei reguli presupune respingerea ei de către individ). Dacă nu există sincerotate atunci actul este nesincer. EnunŃurile constatative se supun delimitării adevărat – fals. Studiate în afara relaŃiei lor cu faptele, exprimă condiŃiile în care sunt adate.

Actele de vorbire

Austin identifică trei componente ale vorbirii: locuŃionară, ilocuŃionară şi perlocuŃionară.stora le corespund actele de vorbire care realizează cele trei aspecte. Actul ilocuŃionar este actul care rosteşte pur şi simplu, un enunŃ; actul ilocuŃionar reprezintă forma de realizare a enunŃului, iar actul perlocuŃionar exprimă efectul produs prin rostirea mesajului asupra ascultătorului. Să luăm spre exemplificare enunŃul Plouă? actul locuŃionar îl reprezintă rostirea, actul ilocuŃionar interogaŃia (forma interogativă), actul perlocuŃionar îl reprezintă aşteptarea unui răspuns în ideea de a avea o reacŃie (iau sau nu umbre Cele trei componente sunt ipostaze diferite ale actului de vorbire. Specificul performativelor primare care se prezintă ca nişte constatative este dat de forŃe ilocuŃionară, asertivă proprie verbului a afirma, a suŃine, a asuma. Alături de sens şi referinŃă, stin adaugă şi forŃa ilocuŃionară

ContribuŃia lui Charles Pierce

Pentru Charles Pierce, semiotica reprezintă referinŃa pentru orice alt domeniu de cercetare: „N-am putut să studiez ceva, orice ar fi fost acel ceva. Matematică, morală, metafizică, gravitaŃie, chimie, istorie, relaŃia bărbat-femeie, vinuri etc., altfel decât ca un studiu de semiotică.”

72

Pierce introduce termenul de representamen, ceva care Ńine locul a ceva; ceva care se adresează cuiva creând în mintea aceluiaun semn echivalent S2 care este interpretantul lui S1. Semnul Ńine locul obiectului său ca esenŃă a acestuia, ca fundament. Representamenul este prezentat în relaŃie cu trei lucruri: cu fundamentul - obiect al gramaticii speculative; cu obiectul – aparŃinând logicii – ceea ce trebuie în mod necesar spus despre representamenele unei inteligenŃe pentru ca informaŃiile receptate să poată fi valabile cu privire la obiect, adică pentru a fi adevărate. Logica propriu-zisă devine o ştiinŃă formală a condiŃilor adevărului reprezentărilor. cu interpretantul – obiect al retii pure, descoperă legile prin care în orice inteligenŃă un semn dă naştere altuia şi, mai as, un gând produce un alt gând.

Cele trei trihotomii ale semnelor

Semnele pot fi clasificate în trei tricotomii după cum: 1. semnul în sine este o simplă calitate; un existent real sau o lege; 2. relaŃia semnului cu obiectul constă în aceea că semnul are o anumită însuşire în el însuşi sau constă într-o relaŃie existenŃială cu aceu constă în relaŃia cu un interpretant, 3. interpretantul reproduce semnul ca semn de posibilitate , ca semn de fapt sau casemn de raŃiune.

Potrivit cu 1, semnul este : qualisemn, sinsemn şi legisemn.

Qualisemn – o calitate care nu este semn. Nu poate reacŃiona în relaŃie cu un semn, ci trebuie să se materializeze.

73

Sinsemn – un lucru sau un eveniment real care este semn. Nu poate fi semn însă decât prin calităŃile sale, deci implică un qualisemn sau mai multe pe care le materializează. Aceste qualisemne nu formează un semn decât dcaă se materializează în ceva. Legisemn – o lege care e semn. Orice semn convenŃional este un legisemn. Legisemnul este un tip general de semnificant. Orice legisemn are o replică, adfică un caz particular la care se aplică. Cuvântul o, de exemplu, sau a apar de câteva ori pe o pagină de text românesc. Ele sunt de fiecare dată acelaşi legisemn şi fiecare caz particular în care apar constituie o replică. Replica e un sinsemn căci fiecare legisemn reclamă un sinsemn; ea nu ar mai fi semnificantă dacă nu ar fi legea care o semnifică.

Potrivit cu 2, un semn poate fi: icon, indice sau simbol.

Icon – un semn care poate fi semnificant chiar dacă obiectul său nu există. O dungă făcută ccreionul reprezentând o linie geometrică. Indice - un semn care este semn numai prin existenŃa obiectului, dar poate fi semn şi în absenŃa unui interpretant. Un mulaj cu o gaură de glonte în el ca semnal al unei împuşcături: nu ar fi putut exista gaura, în absenŃauşcăturii, dar aceasta există indiferent dacă este atribuită de mine unei împuşcături şi de eva altui proces. Un indice este un semn care se referă la obiectul pe care-l denotă datorită faptului că este marcat de acesta. Indicele nu poate fi un qualisemn deoarece calităŃile lui sunt ceea ce sunt independent de orice altceva. Dacă indicele este marcat de obiect el are în mod necesar o calitate oarecare în comun cu obiectul şi se referă la obiect tocmai în baza acestei calităŃi comune.

Potrivit cu 3 un semn poate fi: remă, dicisemn (sau semn dicent) şi raŃionament. Rema este un semn care reprezintă pentru interpretantulk său un semn de posibilitatew calitativă, fiind înŃeles ca reprezentând un obiect. Rema

74

furnizează informaŃie, ea este un semn care-şi reprezintă obiectul doar în însuşirile sale. mndicet este un swemn de existenŃă reală pentru interpretantul său. El implică , în mod necesar, ca parte componentăo remă pentru a descrie faptul pe care este interpretat a-l descrie. Este vorba despre o remă de tip particular care , deşi este esenŃială pentru dicisemn, nu este dicisemnul. RaŃionamentul – un semn înŃeles ca reprezentându-şi obiectul în racterul său de semn. Interpretantul său e un semn de lege (verificat prin judecată) logică.

EsenŃa unei judecăŃi

O judecată reprezintă o acŃiune mentală prin care cel care judecă încearcă să se convingă del unei propoziŃii. Este cam acelaşi lucru cu actul de a rosti o propoziŃie sau de a-Ńi asuma adevărul unei propoziŃii. Nu interesează latura psihică a judecăŃii cinatura acestui tip de semne care au ca varietate principală propoziŃia care constituie obiectul asupra căruia se exercită judecata. nu e nevoie ca propoziŃia să fie elaborată sau judecată, ea poate fi numai contemplată ca un semn susceptibil de a fi afirmat sau negat. Acest semn îşi păstrează întreaga semnificaŃie indiferent dacă este confirmată sau nu. Ea are un marticular de semnificare. Semnele, simbolurile sau alte lucruri pot fi: termeni, propoziŃii sau raŃionamente. Termeni – semne care îngăduie obiectului şi interpretantului sexiste. PropoziŃii – semne care indică în mod distinct obiectul pe care îl denotă numit prin subiectul său, dar îşi lasă interpretantul nespecificat. RaŃionamente – semn care reprezintinterpretantul, numit concluzie. Dacă se înlătură subiectul unei propoziŃii, rămâne predicat, nucleul comunicării, purtătorul de informaŃie – rema, dacă se înlătură concluzia dintr-un ament, rămâne o propoziŃie numită premiza sa.

75

Interpretantul trebuie să aibă aceeaşi rela Ńie cu obiectul pe care o are semnul însuşi cu denotatul, adică o relaŃie de denumire. Semnul poate fi interpretat prin trei relaŃii: cu sine, cu obiectul, cu interpretantul. Interpretantul unui semn este un alt semn la care trimite semnul inŃial. SemnificaŃia semnuluii iniŃial este conferită de semnul pe care l-a suscitat în spiritul interpretului căruia i s-a adresat; ea nu e inerentă semnului iniŃial ca atare ci se constituie la nivelul interpretantului. Interpretantul ultim al unui semn iese din sfera semnelor şi devine obişnuinŃă de comportament.

RelaŃia de semnificare

Este o relaŃie între trei termeni: un semn (un representamen) este un prim care întreŃine cu un secund – obiectul său – o relaŃie triadică determinând un terŃ – interpretantul său lte aceeaşi relaŃie triadică în raport cu obiectul sau cea dintre obiect şi semn. Interpretantul, în sens larg, este sensul semnului; în sens mai restrâns, este raportul paradigmatic între un semn şi altul; aşadar interpretantul este şi el un semn care, la rândul său, are un interpretant. Acest proces de transformare a semnului în interpretant poate fi ilustrat de raportul dintre cuvânt şi termenii care-l definesc în dicŃionar; sinonimie, omonomie etc. Semnul nu e semn decât dacă poate fi tradus într-un alt semn mai dezvoltat – semioză infinită. Pierce recunoaşte diversitatea semnelor lingvistice şi ireductibilitatea lor la modul de funcŃionare a lingvisticii. Limba ca sistem de semne care exprimă idei e comparabilă cu alte sisteme de semne (bastonul alb pe care-l poartă nevăzătorii pentru a fi observaŃi de către ceilalŃi trecători, pavilionul arborat de diferite nave etc.).

76