UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

DEPARTAMENTUL DE SĂNĂTATE ȘI DEZVOLTARE UMANĂ

BALNEOFIZIOKINETOTERAPIE ȘI RECUPERARE

Diagnostic. Evaluare

Student:

Amitroae Alexandra

1

Diagnostic

Diagnosticul este ansamblul de investigații clinice și paraclinice care au ca obiectiv

definirea stării patologice a unui pacient. Diagnosticul poate fi stabilit numai de o persoană cu

calificare medicală și competență recunoscută în domeniu .

Tipuri de diagnostic:

1. Prezumtiv. Este prima etapă a oricărui diagnostic. Reprezintă suspiciunea existenței

unei anumite afecțiuni. Se stabilește în baza tabloului clinic prezent, a simptomelor

subiective, a examenului obiectiv, a istoricului bolii, antecedentelor personale și

heredo-colaterale, adică a anamnezei. Acest diagnostic poate fi confirmat sau infirmat

prin investigații clinice și paraclinice suplimentare. Există cazuri în care după

investigații suplimentare diagnosticul rămâne prezumtiv în continuare și/sau în

observație.

2. Definitiv sau de certitudine este etapa finală a unui diagnostic. Reprezintă definirea

clară a afecțiunii de care suferă pacientul și include diagnosticul diferențial. Acest

diagnostic este stabilit în urma investigaților clinice, de specialitate și paraclinice

cerute de medic. Diagnosticul definitiv poate fi stabilit adesea doar în baza

simptomatologiei clinice.

3. Diferențial. Este etapa de diagnostic în care diagnosticul prezumtiv este comparat cu

tablourile clinice și paraclinice a altor afecțiuni cu simptomatologie asemănătoare.

4. Clinic. Investigațiile clinice și clinice de specialitate sunt efectuate de către medicul de

familie sau medicul specialist. Medicul de familie stabilește diagnosticul sau

diagnosticul prezumtiv iar medicul de specialitate efectuează o examinare clinică

țintită pe diagnosticul prezumtiv. Este bazat pe simptomatologia subiectivă (ceea ce

descrie pacientul sau aparținătorii) sau obiectivă (constatările făcute de examinator).

Cuprinde următoarele:

- semne și simptome

- istoricul bolii

- antecedente personale fiziologice și patologice

- antecedente heredo-colaterale (familiale)

- mediul de viață și de muncă

- examenul fizic al aparatelor și sistemelor

2

5. Paraclinic

Se bazează pe explorarea paraclinică a individului și cuprinde:

- laborator clinic de: hematologie, biochimie, bacteriologie,

imunologie, citologie

- imagistică

Rx: bazate pe proprietățile razelor röntgen radioscopie, radiografie:(MRF- micro-

radio-fotografie) pulmonară, renală simplă sau cu substanțe de contrast, hepatică,

osoasă, articulară, craniană,CT (computertomografie),

ecografie: cardiacă, abdominală, tiroidiană, de glande mamare

RMN (Rezonanță Magnetică Nucleară)

Imagistica nucleară - folosește proprietatea fizică a anumitor izotopi radioactivi.

- explorări funcționale – a aparatului respirator (spirometrie),

cardio-vascular ( EKG- electrocardiogramă), aparatului renal

(sondaje), secreției gastrice, ficatului, căilor biliare, pancreasului

exocrin (tubaje sau fibroscopice- endoscopie: esofagiană,

gastroscopie, colonoscopie), analizatorului vizual (acuitate

vizuală), analizatorului acustico-vestibular (audiometrie),

sistemului nervos ( EEG - electroencefalogramă). Se bazează pe

utilizarea de aparatură specială, fiind efectuat la cererea

medicului specializat pe domeniul de care este legată explorarea.

Evaluarea aparatului locomotor

Evaluarea aparatului locomotor cuprinde: aprecierea nivelului cresterii si dezvoltarii fizice, a

prehensiunii, mersului, a amplitudinii articulare si a fortei musculare.

Evaluarea cresterii si dezvoltarii fizice se realizeaza prin metode subiective si obiective.

A. Metode subiective

Somatoscopia consta din examinarea vizuala a aliniamentului global si segmentar al corpului

din fata, spate si profil, in stare statica si dinamica (mers).

3

Se efectueaza intial subiectiv, fara instrumente de masura si control. Cand se recurge la

ajutorul acestora devine obiectiva, evaluarile globale si segmentare fiind in masura sa

stabileasca un diagnostic precis al aliniamentului normal si al abaterilor de la acesta.

Pozitia ideala din care se realizeaza evaluarea este stand: cu umerii relaxati, membrele

superioare pe langa corp, palmele in pozitie intermediara de pronosupinatie, degetele usor

flectate, barbia orizontala, privirea anterior, membrele inferioare apropiate, genunchii extinsi,

picioarele orientate anterior, calcaiele apropiate, varfurile usor sau chiar mai mult departate,

fara sa depaseasca 45°.

Somatoscopia generala apreciaza:

- Statura, care permite clasificare subiectilorr in normo-, hiper- si substaturali;

- Starea de nutritie, care permite clasificare subiectilorr in: normoponderali, hiper- si

subponderali;

- Atitudinea globala a corpului, pe care o apreciem ca normala sau deficitara;

- Proportionalitatea intre ansamblul somatic si partile sale, dar si intre segmente;

- Concordanta dintre varsta biologica si cronologica;

- Tegumentele si fanerele, apreciindu-se modificarile patologice ale tegumentelor,

mucoaselor, parului si unghiilor;

- Elemente ale sistemului limfatic prin inspectie;

- Muschii scheletici, se apreciaza ca forma si relief in functie de: sex, varsta, biotip

somatic, profesie, iar in cazul sportivilor si in fuctie de sportul practicat.

- Oasele se aproximeaza ca: dimensiuni, forma, eventuale sechele dupa rahitism,

traumatisme sau alte boli, lipsa unor segmente (agenezie) sau segmente supranumerare, de

exemplu polidactilia;

- Articulatiile, respectiv modificarile de: forma, volum, dezaxari, mobilitate articulara

voluntara libera;

- Motricitatea spontana sau provocata;

4

- Atitudinea in timpul examinarii, precum si elementele comportamentale capabile sa

aduca informatii asupra tipului de activitate nervoasa superioara.

Somatoscopia segmentara consta in cercetarea caracterelor morfologice si functionale ale

regiunilor, partilor si segmentelor corpului, in mod metodic, de sus in jos, in urmatoarea

succesiune: cap, fata, gat, trunchi, torace, abdomen, membre superioare, spate, bazin si

membre inferioare sau invers.

B. Metode obiective

Metodele obiective constau in: examinarea somatoscopica instrumentala a aliniamentului

corpului, examen clinic general, examen radiologic si somatometrie.

1. Examinarea somatoscopica instrumentala a aliniamentului se realizeaza cu:

- Firul cu plumb, la care raportarile se fac doar pe verticala;

- Cadrul antropometric de simetrie (CAS), la care raportarile se fac atat pe verticala, cat

si pe orizontala.

Examinarea somatoscopica instrumentala se realizeaza: din spate, profil si fata.

Examinarea din spate

Pentru aceasta examinare este ideal ca linia mediană a CAS să coincidă cu axa de simetrie a

corpului, care trece prin: vertex, protuberanța occipitală externă, apofizele spinoase ale

vertebrelor cervicale, toracale, lombare, pliul interfesier, printre epicondilii femurali interni,

maleolele tibiale și se proiectează în mijlocul bazei de susținere.

Examinarea din profil

Pentru aceasta examinare este ideal ca verticala zero a cadrului antropometric de simetrie să

coincidă cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex, lobul urechii, articulația

umărului, marele trohanter al femurului, ușor anterior față de mediana genunchiului, ușor

anterior fața de maleola laterală, la nivelul proiecției cutanate a interliniei articulației

mediotarsiene – Chopart.

5

Examinarea din fata

Pentru aceasta examinare este ideal ca verticala liniei de simetrie a corpului să coincidă cu

verticala 0 a cadrului antropometric de simetrie care trece prin: mijlocul frunții, mijlocul

nasului, mijlocul buzelor, mijlocul bărbiei, sternului, ombilic, simfiza pubiană, printre condilii

femurali interni și maleolele tibiale și se proiectează în mijlocul bazei de susținere.

2. Examenul clinic general va fi precedat de anamneza medicala, prin care se obțin date

despre: varsta, sex, stare civila, conditii de viata si mediu, antecedente personale si heredo-

colaterale, precum si date privind istoricul bolii.

3. Examenul radiologic completeaza sau precizeaza datele examenului clinic. Astfel, se

pot depista aspecte morfologice si dimensionale legate de: forma, dimensiunile oaselor,

raporturile articulare etc.

4. Somatometria reprezinta un ansamblu de masuratori antropometrice pe baza carora,

prin calcularea unor indici specifici, se apreciaza nivelul de crestere si gradul dezvoltarii

fizice.

Masuratorile antropometrice se sistematizeaza in:

- Dimensiuni longitudinale: inaltimea, bustul, capul, gatul, lungimea membrelor

superioare, inferioare, in anasamblu si pe segente;

- Dimensiuni transversale: diametrul bitemporal, bizigomatic, avengura, diametrul

biacromial, toracic, bicret. bistiloidian, bigonial, bispinal, bitrohanterian, bimaleolar, latimea

palmei, piciorului;

- Dimensiuni sagitale: diametrul anteroposterior al capului, toracelui, sacropubian;

- Dimensiuni circulare: perimetre ale capului, gatului, toracelui, abdomenului, bratului,

antebratului, soldului, coapsei, genunchiului, gambei, gleznei, talia;

- Dimesiuni ale masei somatice: greutate si compozitie corporala;

- Determinarea plicilor;

- Date fiziometrice: forta dinamometrica a flexorilor mainii, umerilor si a extensorilor

lombari ai trunchiului.

6

Evaluarea manuală a forței musculare. Bilanțul muscular reprezintă evaluarea forței

musculare prin examen manual; este deci o metodă subiectivă, dependentă de experiența

kinetoterapeutului. Vom utiliza aceeași scală de evaluare care se utilizează în serviciile de

recuperare din România si anume:

F0 (zero)- mușchiul nu realizează nici o contracție evidentă;

F1 (schițată)- reprezintă sesizarea contracției mușchiului prin palparea lui sau a tendonului;

se poate aprecia numai pentru mușchii superficiali; pentru cei profunzi nu se observă diferență

între F0 si F1;

F2 (mediocră)- permite mușchiului să mobilizeze segmentul în amplitudine completă, numai

cu eliminarea gravitației; pentru aceasta se utilizează planuri de alunecare (plăci de plastic sau

lemn talcat) sau se susține segmentul de către kinetoterapeut;

F3 (acceptabilă)- reprezintă forța unui mușchi capabil să mobilizeze segmentul în

amplitudine completă împotriva gravitației, fără alte mijloace rezistive;

F4 (bună)- este forța unui mușchi capabil să mobilizeze segmentul în amplitudine completă

si împotriva unei rezistențe cu valoare medie;

F5 (normală)- reprezintă forța unui mușchi capabil să mobilizeze segmentul pe toată

amplitudinea de mișcare, împotriva unei rezistențe maxime, aplicate pe segmentul de

mobilizat, cât mai distal. Pentru o diferențiere mai clară a forțelor, se utilizează și cotațiile de

+ și -. Se notează cu + atunci când mișcarea pe sectorul respectiv nu depășește jumătate din

amplitudinea maximă posibilă pentru acea mișcare, și cu - atunci când depășește jumătate din

amplitudine, dar totuși nu se poate realiza pe întreg sectorul de mobilitate. De exemplu flexia

cotului este de 120°, pentru un mușchi (biceps brahial) ce are forță 2, dar antigravitațional nu

reușește să realizeze o forță de 3. Astfel, segmentul va fi poziționat antigravitațional, după

care i se va cere pacientului să realizeze flexia cotului. Dacă va realiza o flexie sub jumătate

din amplitudinea posibilă, va fi notată acea forță cu 2+, iar dacă depășește jumătate din

amplitudine, fără a atinge nivelul maxim de mobilitate, va fi notată cu 3-.

7

Evaluarea ampitudinii articulare

Evaluarea amplitudinii articulare sau bilanțul articular constă în aprecierea gradului de

mobilitate într-o articulație, prin măsurarea analitică a unghiurilor de mișcare, pe direcțiile

anatomice posibile, în planurile si axele corespunzătoare.

Realizarea măsurătorilor presupune o oarecare experiență din partea kinetoterapeutului, iar

acuratețea măsurătorilor este și în funcție de obiectivul lor. Pentru orientarea unui examen

clinic general se pot admite variații de 8 - 10°; pentru alcătuirea unui program de

kinetoterapie în vederea recuperării unui deficit funcțional e nevoie de mai multă precizie,

erorile nedepășind 5 - 6°, iar dacă este vorba de măsurători pentru studii de cercetare, nu se

admit erori peste 3°.

Mobilitatea articulară poate fi măsurată prin evaluare directă, subiectivă, „din ochi”; cu

ajutorul goniometrului; prin măsurarea distanței dintre două puncte situate pe segmentele care

alcătuiesc unghiul de mișcare; cu ajutorul firului cu plumb; prin suprapunerea a două

radiografii la nivelul excursiilor maxime de mișcare; prin goniometre încorporate în circuite

electronice, care pot măsura unghiurile și în mișcare.

Conditii de aplicare ale goniometrului:

- raportorul se plasaza in planul miscarii;

- axul goniometrului se aseaza in axul biomecanic al miscarii, mai precis pe proiectia lui

cutanata, definita cu precizie clinica relativa, respectiv prin repere vizibile sau palpabile;

- brațele se așează paralel cu axele longitudinale ale segmentelor care formează unghiul

articular ce urmează a fi măsurat, astfel: brațul fix pe segmentul fix, iar brațul mobil pe

segmentul mobil care executa mișcarea, deci practic se aliniază pe segmentele situate de o

parte și de alta a articulației;

- nu se va presa pe segmente, ci va fi aplicat ușor, pentru a nu limita mișcarea;

- articulația de testat, va fi poziționată în zero (0) anatomic (poziție neutra) sau într-o poziție

preferențială;

- poziția subiectului va fi comodă și relaxantă, subiectul dezbrăcat la nivelul segmentului de

examinat pentru a permite o evaluare corecta a amplitudinii de mișcare în articulația testată;

8

- poziția kinetoterapeutului va fi de asemenea comodă și relaxantă, pentru a asigura o maximă

tehnicitate;

- testările se vor realiza prin mobilizări active sau pasive.

Genunchiul și cotul nu au mișcare de extensie, deoarece poziția de extensie maxima a lor

este considerata poziția zero. Se măsoară însă deficitul de extensie, care , scăzut din unghiul

maxim de flexie realizat, ne da gradul de mibilitatea (deci de flexie) a cotului sau

genunchiului.

Valorile obținute, în urma măsurătorilor, se exprima in grade de la 0 la 180, deoarece orice

mișcare se încadrează între aceste limite. Înregistrările se notează în diverse sisteme de tabele,

grupând valorile mișcărilor opuse pe același ax (flexia și extensia, abducția și adducția, rotația

interna și rotația externă), alături de valorile standard. În cazul articulațiilor membrelor

interpretarea se face in comparație cu unghiul aceleiași mișcări, efectuata cu segmentul opus

și/sau cu valorile standard ale amplitudinii maxime de mișcare.

Pentru exemplificarea modului de realizare practică și descriere teoretică a modalității de

goniometrizare, vom da un exemplu.

Extensia gleznei, valoarea normală 45°:

Poziția inițială: pacientul în decubit dorsal sau așezat, piciorul în poziția 0, adică la un unghi

de 90° față de gleznă; kinetoterapeutul homolateral; Centrul goniometrului, în centrul

articulației gleznei, pe partea laterală (sub maleola externă); Brațul fix pe linia mediană a feței

laterale a gambei, orientat înspre condilul femural lateral; Brațul mobil este orientat pe linia

mediană a feței laterale a metatarsului V; Comanda: extinde glezna!; Se va evita inversia sau

eversia piciorului.

Evaluarea mersului

Mersul este definit ca deprinderea motrica prin care se realizeaza in mod obisnuit locomotia

corpului omenesc. Activitatea motorie inital voluntara, mersul devine prin exercitiu

involuntar, automat, stereotip.

Mersul consta in dezechilibrari si reechilibrari permanente, prin care corpul se adapteaza

suprafetei de sprijin si mediul inconjurator, pastrand permanent contactul cu suprafata pe care

se efectueaza deplasarea.

9

Mersul influenteaza moderat functiile respiratorie si circulatorie, produce relaxarea generala

a organismului si contribuie, in cazul copiilor, la formarea unei posturi corecte.

Mecanismul mersului consta in miscarea intregului corp: trunchi, umeri, memebre

superioare, bazin si membre inferioare.

In mersul normal, membrele inferioare se deplaseaza alternativsi constant, realizand functia

de sprijin si propulsie.

Elementele mersului normal:

a. Suportul antigravitational al corpului este asigurat de reflexele antigravitationale, care

realizeaza extensia trunchiului, cospsei, genunchilor; aceste reflexe sunt influentate de pozitia

capului si gatului.

b. Pasitul, componenta de baza a mersului, are centrul reflex în mezencefal, stimulii

declansatori fiind reprezentati de:

- Contactul plantei cu o suprafata plana;

- Inclinarea corpului, dintr-o parte in alta, la transferul greutatii de pe un membru inferior pe

celalat.

c. Echilibrul consta in pastrarea balansului si a directiiei miscarii. Pozitia centrului de

greutate al corpului se modifică în permanență, odata cutransferul greutății de pe un membru

inferior pe altul.

d. Propulsia este realizata prin inclinarea anterioara si laterala a corpului, inaintea

sprijinului pe un membru inferior.

Mersul, ca si postura, necesita in permanenta informatii vizuale, functii vestibulare si

proprioceptive normale, informatiile proprioceptive fiind de maxima importanta.

10

Bibliografie

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Diagnostic_medical

2. „ Kinetologie medicala” ; Autor: Mariana Cordun; Editura Axa 1999

3. „ Evaluarea aparatului locomotor” ; Autori: Tatiana Balint, Irinel

Diaconu, Andreea Moise; Editura Tehnopress Iasi 2007

11