Anatole France

7/17/2019 Anatole France

http://slidepdf.com/reader/full/anatole-france-568dbd7185119 1/101

Anatole France

Cartea Prietenu lui Meu



CUPRINS: CARTEA LUI PIERRE Dedicaţie… Primele cuceriri1 Monştrii… 2 Doamna în alb…

3 Îţi dau trandafirul acesta 4 Copiii lui fidouard… 5 Ciorchinele de struguri… 6 Marcelle cea cu ochii de aur7 însemnare făcută în zori. De zi Alte lubln1 Schitul din Grădina Plantelor 2 Moş Le Beau… 3 Bunica Noziere… 4 Dintele… 5 Revelaţia poeziei,… 6 Teutobochus… 7 Autoritatea domnului abate Jubal

8 Şapca lui Fontanet. 9 Ultimele cuvinte ale lui Dedus Mus10 Studiul clasicilor… 11 Pădurea de mirt.12 Umbra… CARTEA SUZANNEICititorului… Suzanne1 Cocoşul…2 Suflete necunoscute…3 Steaua…4 Teatrul de păpuşi.Prietenii Suzannei1 Andre… 2 Pierre…3 Jessy…Biblioteca Suzannei1 Doamnei D *…2 Dialog despre poveştile cu zâne…



31 decembrie 188… N el mezzo del cammin di nostra vita… Pe când e omu-n miezul vieţ ii lui… Versul acesta, cu care Dante îşi începe primul cânt din Divina Comedie, îmi vine -

n gând astă-seară, pentru a suta oară poate. Dar pentru întâia oară mă mişcă. Cu câtă pasiune mi-l repet în minte, cât de maiestuos şi de plin mi se pare!Desigur, fiindcă mi se potriveşte atât de bine mie însumi. Am şi eu, la rândul meu, vârsta

împlinită de Dante pe vremea când bătrânul soare îşi îndrepta lumina asupra celui dintâian al veacului al XlV-lea.

Sunt şi eu în miezul vieţii, presupunând că drumul ei e la fel de lung pentru toţ i şică duce neapărat la bătrâneţ e.

Dumnezeule! Ştiam de acum douăzeci de ani ca va trebui să ajung aici: ştiam,„dar n-o simţeam. Mă sinchiseam atunci de drumul vieţ ii ca de drumurile din Chicago!

Acum, după ce am urcat coasta, întorc capul pentru a îmbrăţ işa dintr-o privire toată întinderea pe care am străbătut-o atât de repede, şi versul poetului florentin îmi

stârneşte atâtea vise, că mi-a

ş

petrece bucuros noaptea înaintea focului,

evocândfantome. Să plutească în juru-mi. Mor ţii, vai, sunt atât de uşori!Ce bine e când stai şi-ţ i aminteşti! Tăcerea nopţii te îmbie. Liniştea ei dă curaj

stafiilor, timide şi sperioase de felul lor, care cer linişte şi singurătate când vin săvorbească la ureche prietenilor vii. Perdelele s-au tras la ferestre, draperiile atârnă înfalduri grele până la covor.

O singură uşă a rămas întredeschisă şi ochii mei se îndreaptă pe negândite spreea. Se strecoară de acolo o lumină de opal; ajung până la mine răsuflări egale şimolcome, şi n-aş putea să deosebesc nici eu răsuflarea mamei de aceea a copiilor.

Dormiţ i, scumpii mei, dormiţ i!Nel me'zzo del cammin di nostra vita…

Într -um colţ, în faţ a focului ce se stinge, visez, şi-mi închipui că această vechecasă a familiei mele, cu camera în care veioza aruncă o lumină tremurândă şi de undevin respiraţ iile acestea pure, este un han singuratic, întâlnit pe lungul^ drum din care,până acum, am şi străbătut jumătate.

Dormiţi, scumpii mei; mâine vom pleca mai departe! Mâine! A fost un timp când acest cuvânt era pentru mine plin de cea mai

frumoasă dintre vrăji. Rostindu-l numai, vedeam necunoscute şi fermecătoare chipurifăcându-mi semn cu degetul şi şoptindu-mi: „Vino!”. Şi ce mult iubeam atunci viaţ a!Credeam în ea ca un îndrăgostit, şi nu mi-ar mai trecut prin gând că ar putea să sepoarte aspru cu mine, deşi ştiam cât e de nemiloasă.

N-o învinovăţ esc. Nu mi-a făcut atâtea răni ca altora. M-a şi mângâiat, uneori,parcă din întâmplare, ea, care trece cu atâta nepăsare pe lângă noi! În schimbul a ceeace mi-a luat sau refuzat, mi-a dat adevărate comori, pe lângă care tot ce doream nu er adecât cenuşă şi fum. Cu toate acestea, am pierdut speranţ a, şi acum nu mai pot să audcuvântul Mâine fără a încerca un sentiment de nelinişte şi de tristeţ e.

Nu! Nu mai am încredere în vechea mea prietenă, viaţa. Dar o iubesc încă. Atâtatimp cât voi vedea sfânta ei lumină strălucind pe trei frunţ i albe, pe trei frunţ i iubite, voispune că-i frumoasă şi o voi binecuvânta.

Sunt clipe când totul mă surprinde, clipe în care lucrurile cele mai simple îmi daufiorul misterului.



Astfel, mi se pare, în momentul acesta, că memoria este o facultate minunată şică darul ei de a face să reînvie trecutul este la fel de surprinzător, ba mult maisurprinzător decât darul de a privi în viitor.

E o binefacere amintirea! Noaptea e liniştită, am strâns grămadă tăciunii în căminşi am înteţ it focul.

Dormiţ i, scumpii mei, dormiţ i! Îmi scriu amintirile din copilărie şi asta PENTRU VOI TREI PRIMELE CUCERIRIMONŞTRII Oamenii care mi-au spus că nu-şi mai amintesc nimic din cei dintâi ani aicopilăriei m-au surprins tar e mult. Cât despre mine, am păstrat amintiri vii încă de petimpul când nu eram decât un copil mic de tot. E adevărat că nu sunt decât imaginiizolate, dar care, tocmai de aceea, se desprind cu mai multă strălucire pe un fundalobscur şi misterios. Cu toate că sunt încă destul de departe de bătrâneţ e, amintirileacestea, deosebit de dragi, îmi vin parcă dintr -un trecut nespus de îndepărtat, îmi

închipui că lumea era atunci la măreţele sale începuturi, învăluită toată în cele maifragede culori. Dacă aş fi un sălbatic, aş crede că lumea e tot atât de tânără ca şi minesau, dacă vreţi, tot atât de bătrână. Dar, din nenorocire, nu sunt deloc sălbatic. Am citit

multe cărţi despre vechimea pământului şi originea speciilor

şi compar, cu melancolie,

scurta durată a indivizilor cu lunga durată a speciilor. Ştiu, prin urmare, că nu demultaveam pătuţul meu cu plasă, într -o cameră mare dintr -o casă veche şi foartedărăpănată, care a fost dărâmată apoi pentru a face loc noilor clădiri ale Şcolii de Belle- Arte.

Acolo locuia tatăl meu, un modest medic şi un mare colecţionar de curiozităţ i alenaturii. Cine a spus oare că cei mici n-au memorie? Mai am în faţ a ochilor camera,tapetată în verde, cu desene, şi drăguţa gravură, în culori, care reprezenta, după cumam aflat mai târziu, pe Virginie trecând, pe braţele lui Paul, vadul Râului Negru. Amtrecut în această cameră prin aventuri extraordinare.

După cum v-am spus, aveam un pătuţ cu plasă care stătea toată ziua într -un colţ şi pe care mama îl aşeza în fiecare noapte în mijlocul camerei, desigur, ca să fie maiaproape de patul ei, ale cărui perdele imense mă umpleau de teamă şi de admiraţ ie. Erao poveste întreagă cu culcatul meu. Nu mergea fără rugăminţi, lacrimi, îmbrăţ işări. Darnu numai atât: cum mă vedeam în cămaşă, o luam la picior iepureşte.

Mama mă scotea de sub vreo mobilă ca să mă bage din nou în pat. Era vesel detot.

Dar abia mă culcam, că nişte inşi cu totul străini de familia mea începeau să-midea târcoale. Aveau nasuri ca ciocurile de barză, mustăţ i zbârlite, burţ i ţ uguiate şipicioare cu pinteni de cocoş. Se arătau numai din profil, cu un ochi rotund în mijloculobrazului şi mergeau în şir, unul după altul, ţinând în mână mături, suliţ e, chitare, seringişi câteva instrumente necunoscute. Urâţ i cum erau, n-ar fi trebuit să se arate; dar ce-i allor, e al lor: se strecurau fără zgomot de-a lungul pereţ ilor şi niciunul din ei, nici cel mai

mic, care mergea la urmă şi avea un petic în fundul pantalonilor, n -a făcut niciodatăvreun pas spre patul meu. Era vădit că o forţă îi ţ inea lipiţ i de pereţii pe lângă care sestrecurau şi că nu aveau o grosime apreciabilă. Asta mă liniş tea puţin: de altfel, stăteamde veghe. Vă închipuiţi că într -o asemenea tovărăşie nu poţi închide ochii, îi ţ ineamdeschişi. Şi totuşi (altă minune), deodată, mă regăseam în camera inundată de soare,unde n-o vedeam decât pe mama, într -un capot roz, neputând să-mi dau seama cumnoaptea, împreună cu monştrii ei, dispăruseră.

— Tare îţi mai place să dormi! Îmi spunea mama râzând.



În adevăr, trebuie să fi fost un straşnic amator de somn.Ieri, hoinărind pe cheiuri, am văzut în prăvălioara unui negustor de gravuri unul

din acele caiete cu desene groteşti, în care lorenul Callot îşi încerca măiestria cu peniţ asa subţ ire şi incisivă şi care se găsesc din ce în ce mai rar. Pe vremea copilăriei mele, onegustoreasă de stampe, mătuşa Mignot, vecina noastră, tapisa cu ele un perete întreg

şi eu le priveam în fiecare zi, de câte ori mă duceam şi mă întorceam de la plimbare;ochii mei sorbeau aceşti monştri şi, când stăteam culcat în pătuţul meu cu plasă, îirevedeam, fără ca mintea să mă fi ajutat să-i recunosc. O, magie a lui Jacques Callot!

Micul caiet, pe care-l răsfoiam, trezea în mine o întreagă lume dispărută, şivedeam, în închipuire, ridicându-se o pulbere înmiresmată, în care se iveau, una dupăalta, umbrele celor atât de dragi mie. '



DOAMNA ÎN ALB

Î ntr-o vreme, locuiau, în aceeaşi casă cu noi, două doamne, două doamne îmbrăcate una numai în alb, cealaltă numai în negru.

Nu mă întrebaţi dacă erau tinere: asta depăşea putinţ a mea de cunoaştere. Dar

ştiu că miroseau frumos şi că aveau tot felul de bunătăţ i. Mama mea, care era foarteocupată şi nu prea intra în vorbă cu vecinii, nu se ducea deloc la ele. Dar eu mergeamdes, mai ales la ora gustării de după-amiază, pentru că doamna în negru îmi dădeaprăjituri. Prin urmare, mergeam singur în vizită. Trebuia să străbat toată curtea.

Mama mă supraveghea de la fereastră şi ciocănea în geam când zăboveam preamult, uitându-mă la birjarul care-şi ţesăla caii. Era o treabă destul de grea să urc scaracu rampa de fier, ale cărei trepte prea înalte nu erau deloc potrivite pentru picioruşelemele. Dar osteneala mi-era răsplătită de îndată ce ajungeam în camera doamnelor: erauacolo mii de lucruri care mă făceau să mă cufund în extaz. Nimic însă nu întrecea celedouă figurine caraghioase de porţ elan aşezate pe cămin, de o parte şi de alta apendulei.

Dădeau din cap şi scoteau limba, fără să le mişte nimeni. Am aflat că erau adusedin China şi mi-am făgăduit să merg şi eu acolo. Greutatea era s-o conving pe bonă sămă conducă. Ştiam bine că China se afla dincolo de Arcul de Triumf, dar nu puteamniciodată să-mi dau seama cum se ajunge până la ea.

Se mai afla, în camera doamnelor, un covor înflorat, pe care mă tăvăleam cunespusă plăcere, şi o canapeluţă moale şi adâncă, din care făceam când un vapor, cândun cal sau o trăsură. Doamna în negru, cam grasă, îmi pare, era foarte blândă şi nu mădojenea niciodată.

Doamna în alb era cam nerăbdătoare şi repezită de felul ei, dar râdea atât dedrăguţ ! O duceam bine toţi trei laolaltă şi hotărâsem, în sinea mea, ca nimeni afară demine să nu mai intre în camera cu figurine de porţelan. Doamna în alb, căreia i-am

împărtăşit hotărârea, şi-a cam bătut joc de mine, după cum mi s-a părut; dar am insistatşi mi-a promis tot ce voiam.

De promis, mi-a promis. Şi totuşi, într -o zi, am găsit un domn aşezat pecanapeaua mea, cu picioarele pe covorul meu şi vorbind cu doamnele mele; avea unaer mulţ umit. Le-a dat şi o scrisoare pe care, după ce au citit-o, i-au înapoiat-o. Asta numi-a plăcut şi am cerut puţină apă cu zahăr, pentru că îmi era sete, dar şi ca să atragatenţia asupra mea. Într -adevăr, domnul s-a uitat atunci la mine.

— E un micuţ vecin de-al nostru, spuse doamna în negru. — Mamă-sa nu-l are decât pe el, nu-i aşa? Întrebă domnul. — Aşa e, spuse doamna în alb. Dar de unde aţ i dedus asta?— Pare un copil foarte răzgâiat, răspunse domnul. E indiscret ş i curios. Ne

priveşte cu nişte ochi cât cepele.

O făceam ca să-l văd mai bine. Nu vreau să mă laud, dar am înţeles cât se poatede bine, din cele ce vorbeau, că doamna în alb avea un bărbat care era nu ştiu ce într -oţară depărtată, că musafirul adusese o scrisoare de la acest bărbat, că i se mulţ umeapentru amabilitate şi că era felicitat pentru numirea sa ca prim-secretar.

Toate acestea nu-mi plăcură şi, când am plecat, am refuzat s-o sărut pe doamna în alb, ca s-o pedepsesc.

În aceeaşi zi, la cină, l-am întrebat pe tata ce este un secretar . Tata nu mi-arăspuns deloc, iar mama mi-a spus că este o mobilă în care se ţin hârtii. Pas de mai



înţ elege ceva! Am fost culcat, şi monştrii cu un ochi în mijlocul obrazului au defilat în jurul patului meu, strâmbându-se mai urât ca niciodată.

Dacă vă închipuiţi că a doua zi m-am mai gândit la domnul pe care-l găsisem ladoamna în alb, vă înşelaţi; îl uitasem de-a binelea şi nu depindea decât de el să fie şterspentru totdeauna din memoria mea. Dar a avut îndrăzneala să vină din nou la cele două

prietene ale mele. Nu ştiu dacă trecuseră zece zile sau zece ani de la prima sa vizită. Astăzi sunt înclinat să cred că au fost zece zile. Era uimitor cum domnul acesta îmi lualocul. De astă dată m-am uitat bine la el şi am găsit că nu are nimic plăcut. Avea păr ulfoarte lucios, mustăţ i negre, favoriţi negri, bărbia rasă, cu o gropiţă la mijloc, talie subţ ire,haine frumoase, dar mai presus de toate, o mare mulţ umire de sine. Vorbea decabinetul ministrului Afacerilor Externe, de piese de teatru, de modă şi de că r ţ i noi, deserate şi baluri, la care le căutase zadarnic pe cele două doamne. Şi ele îl ascultau! Săfi fost asta o conversaţie? Nu putea vorbi, cum făceam noi, eu şi doamna în negru, deţări cu munţ i de acadea şi nori de limonadă?

După ce plecă, doamna în negru spuse că era un tânăr, fermecător. Iar eu amspus că era bătrân şi urât. Doamna în alb nu-şi mai putu stăpâni râsul. Nu era totuşi

nimic de râs. Oare râdea într -

adevăr de ceea ce spusesem eu, sau nici nu ascultase cespusesem? Doamna în alb avea două cusururi, fără a mai vorbi de un al treilea, care măscotea din sărite: acela că plângea, plângea, plângea. Mama îmi zisese cândva căoamenii mari nu plâng niciodată. Vai! Ea n-o văzuse, ca mine, pe doamna în alb, zăcândpe un fotoliu, cu o scrisoare deschisă pe genunchi, cu capul răsturnat pe spate şi cubatista la ochi. Scrisoarea

(astăzi aş paria că era o scrisoare anonimă) o supărase foarte mult. Păcat, ştiasă râdă atât de frumos! După aceste două vizite, îmi veni în gând s -o cer în căsătorie,

îmi răspunse că avea un bărbat în China şi că are să mă aibă şi pe mine ca bărbăţ el,aici, în splaiul Malaquais; am căzut la învoială şi mi-a dat o prăjitură.

Dar domnul cu favoriţ i negri tot mai venea, şi încă destul de des. Într -o zi, pe cânddoamna în alb îmi făgăduia că va cere să mi se aducă din China niş te peşti albaştri şi oundiţă ca să-i pescuiesc, tocmai sosi şi el, şi fu poftit îndată în camera noastră. Dupăfelul cum ne uitam unul la altul, se vedea bine că nu ne iubim. Doamna în alb îi spuse cămătuşă-sa (voia să spună doamna în negru) s-a dus după cumpărături la Două figurine.Vedeam figurinele pe cămin şi nu puteam înţelege de ce trebuia să iasă din casă ca săcumpere ceva de la ele.

Dar se întâmplă în fiecare zi lucruri atât de greu de î nţeles! Domnul nu păru deloc îndurerat de lipsa doamnei în negru, şi-i spuse doamnei în alb că ar vrea să vorbeascăcu ea ceva serios. Ea se aşeză cu cochetărie pe canapea, şi-i făcu semn că-l ascultă, întimpul acesta, el se uita la mine şi părea încurcat.

— E foarte drăguţ băieţ aşul, spuse în sfârşit, mângâindu-mă pe cap, dar…

— E bărbăţelul meu, zise doamna în alb. — Ei bine, adăugă domnul, nu s-ar putea să-l trimiteţi acasă, la mămica? Ceea

ce vă voi spune nu poate fi auzit decât de dumneavoastră. Ea nu se împotrivi. — Du-te, dragule, mă îndemnă ea, de te joacă în sufragerie şi să nu vii decât

atunci când te voi chema eu. Du-te, dragă! Am plecat cu inima frântă. Sufrageria era totuşi destul de atrăgătoare: se afla

acolo un tablou cu ornic car e înfăţ işa un munte pe ţărmul mării şi o biserică sub cer



albastru. Când suna, o corabie începea să salte pe valuri, dintr -un tunel ieşea olocomotivă cu vagoane şi un balon se ridica în aer. Dar când ţ i-e inima amărâtă, nimicnu ţ i-o poate înveseli. De altfel, tabloul cu ornic stătea nemişcat. Pare-se că locomotiva,corabia şi balonul nu se porneau decât o dată la o oră şi era aşa de mult o oră! Celpuţin, pe vremea aceea. Din fericire, bucătăreasa intră să caute ceva în bufet şi,

văzându-mă atât de trist, îmi dădu dulceaţă, ceea ce îmi alină chinurile inimii. Dar, cândse termină dulceaţa, mă cuprinse din nou durerea. Deşi tabloul cu ornic nu sunase încă,mi se părea că ore fără şir trecuseră peste trista mea singurătate. Când şi când, dincamera de alături răzbăteau frânturi din glasul domnului; se ruga de doamna în alb, apoiparcă se mânia împotriva ei. Ştia el cum să le ticluiască! Dar nu vor mai terminaniciodată?

Îmi lipeam nasul de geamuri, smulgeam câte un fir de zeegras din scaune, mailărgeam găurile din hârtia tapetului, rupeam ciucurii perdelelor, ce era să fac? Plictisealae ceva îngrozitor, în sfârşit, nemaiputându-mă stăpâni, m-am apropiat încetişor de uşadinspre camera cu figurine şi m-am săltat, ca să ajung cu mâna la clanţă.

Ştiam bine că făceam un lucru necuviincios şi urât: dar tocmai asta îmi dădea un

fel de mândrie.

Am deschis uşa şi am găsit-o pe doamna în alb rezemată de cămin. Domnul, îngenunchi la picioarele ei, stătea cu braţele larg deschise, voind parcă s-o cuprindă. Eramai roşu decât o creastă de cocoş; ochii îi ieşeau din orbite. Cum poate cineva să seprezinte în halul ăsta?

— Î ncetaţi, domnule, îi spunea doamna în alb, care avea obrazul mai trandafiriuca de obicei şi era foarte tulburată… Încetaţi, dacă spuneţi că mă iubiţi, încetaţ i… Şi numă faceţi să-mi pară rău…

Doamna în alb avea aerul că-i este teamă de el şi că a ajuns la capătul puterilor. El se sculă repede când mă zări, şi sunt convins că o clipă s-a gândit să mă

arunce pe fereastră. Ea însă, în loc să mă dojenească, după cum mă aşteptam, măprinse în braţ e şi mă strânse, spunându-mi că sunt scumpul ei.

După ce mă aşeză pe canapea, plânse mult timp încetişor, cu capul lipit deobrazul meu.

Eram numai noi doi. I-am spus, ca s-o consolez, că domnul cu f avoriţ i e un omrău şi n-ar fi avut de suferit dacă ar fi rămas numai cu mine, după cum ne înţ elesesem.Dar, oricum, găseam că oamenii mari erau câteodată foarte ciudaţ i.

Abia ne-am revenit, că doamna în negru intră cu niş te pachete. Întrebă dacă n-a f ost nimeni în vizită. — A fost domnul Arnould, răspunse liniştită doamna în alb, dar n-a stat decât o

clipă. Ştiam bine că-i o minciună; dar geniul cel bun al doamnei în alb, care, fără

îndoială că stătea lângă mine de câteva minute, îmi puse degetul său invizibil pe buze. De atunci nu l-am mai văzut pe domnul Arnould şi am putut s-o iubesc în linişte

pe doamna în alb; iată de ce nu mi-a mai lăsat nici o amintire. Şi până ieri, adică timp detreizeci de ani, n-am ştiut ce s-a mai întâmplat cu ea.

Ieri m-am dus la balul dat de ministrul Afacerilor Externe. Sunt de aceeaşi părerecu lordul Palmerston, care spunea că viaţ a ar fi mai uşor de trăit dacă n-ar existapetrecerile. Munca zilnică nu-mi depăşeşte nici puterile, nici priceperea, şi a ajuns chiarsă-mi placă. Dar recepţiile oficiale mă doboară. Ştiam că va fi plicticos şi fără noimă să



mă duc la balul ministrului; ştiam, şi totuşi m-am dus, fiindcă aşa-i firea omului: gândeşteca un înţ elept şi se comportă ca un nerod.

Abia intrasem în salonul cel mare, că au şi fost anunţ aţ i ambasadorul de * şidoamna *.

Îl întâlnisem de mai multe ori pe ambasador, pe al cărui obraz subţ ire se citesc

urme de oboseală, nu toate datorate activităţ ii diplomatice. A avut, se spune, o tinereţe furtunoasă, şi circulă pe seama lui, în cercurile debărbaţ i, fel de fel de zvonuri despre aventurile-i galante. Şederea lui în China, acumtreizeci de ani, fusese deosebit de bogată în intrigi amoroase, despre care sepovesteşte cu plăcere şi cu uşile închise, la cafeluţă. Soţia lui, căreia nu avusesemcinstea să-i fiu prezentat, părea să fi trecut de cincizeci de ani. Era îmbrăcată în negru:nişte splendide dantele îi învăluiau, într -un fel care stârnea admiraţ ia, frumuseţ eatrecută, a cărei umbră se mai întrezărea încă. M-am simţit fericit când i-am fostrecomandat: îmi place extrem de mult conversaţia femeilor mai în vârstă. Am vorbit demii de lucruri, în timp ce tinerele femei dansau în tactul muzicii de viori şi, din întâmplare,

îmi vorbi şi de o casă de pe splaiul Malaquais, unde a locuit pe vremuri.

— D

umneavoastră eraţi doamna în alb!

Am strigat eu.— Da, aşa e, domnule, mi-a confirmat ea; mă îmbrăcam totdeauna în alb. — Şi eu, doamnă, eram bărbăţelul dumneavoastră. — Cum! Domnule, sunteţ i fiul acelui minunat doctor Noziere? Ce mult vă plăceau

prăjiturile. Vă mai plac încă? Poftiţi la noi, să vă oferim ^ nişte prăjituri, în fiecaresâmbătă seara dăm câte un ceai intim. Cum se reîntâlnesc oamenii!

— Şi doamna în negru? — Eu sunt acum doamna în negru. Biata mea mătuşă a murit în timpul războiului.

Spre sfârşitul vieţii sale amintea deseori de dumneavoastră. În timp ce stăteam de vorbă, un domn cu mustăţ i şi favoriţi albi salută respectuos

pe ambasadoare.

— Cu toată graţ ia, puţ in ţeapănă, a unui bătrân curtezan. Mi s-a părut că-irecunosc bărbia.

— Domnul Arnould, îmi spuse ea, un vechi prieten.



ÎŢI DAU TRANDAFIRUL ACESTA

Locuiam într -un apartament mare, plin de lucruri ciudate. Pe pereţi erau agăţ ate trofeede arme primitive, peste care atârnau cr anii şi câte o chică; de plafon erau prinse niş tebărci din cele făcute din trunchiuri scobite, împreună cu vâslele lor, alături de crocodili

împăiaţi; vitrinele erau pline de păsări, cuiburi, crengi de mărgean, şi un număr nesfârşitde mici schelete ce păreau pline de pizmă şi rea-voinţă. Nu ştiam ce pact încheiase tata cu aceste fiinţ e monstruoase; acuma ştiu: era

pactul încheiat de un colecţionar. El, atât de înţ elept şi de dezinteresat, visa să bagenatura întreagă într -un dulap.

Bineînţeles, în interesul ştiinţ ei; o spunea şi o credea; de fapt, nu era decât maniede colecţ ionar.

Întregul apartament era plin de curiozităţ i ale naturii. Numai salonaşul nu fuseseinvadat nici de zoologie, nici de mineralogie, nici de etnografie, nici de teratologie; acolo,nu erau nici piei de şarpe, nici carapace de broaşte ţestoase, nici oseminte, nici săgeţ ide silex, nici securi de-ale pieilor roşii, ci numai trandafiri. Tapetele salonaşului erau

semănate numai cu trandafiri: înmuguriţi, închişi, smeri

ţ i, to

ţ i la

fel de drăguţ i.

Mama, care nu se împăca deloc cu zoologia comparată şi cu măsurătoarea decranii, îşi petrecea toate ziua în salonaş, la măsuţa de lucru. Mă jucam la picioarele ei,pe covor, cu un miel care n-avea decât trei picioare, dar avusese odată patru, şi dinaceastă cauză nu era demn să stea printre iepurii cu două capete, în colecţ iateratologică a tatii; aveam şi o paiaţă care dădea din mâini şi mirosea a vopsea; eram_ -

înzestrat, desigur, pe vremea aceea, cu multă imaginaţie, căci paiaţ a şi mieluşelul jucaupentru mine rolul feluritelor personaje a mii de drame ciudate. Când se întâmpla cevadeosebit de interesant fie paiaţei, fie mielului, îi povesteam şi mamei. Dar degeaba. Sevede că oamenii mari nu înţeleg niciodată cum trebuie ceea ce le spun copiii mici.

Mama era cu gândul aiurea. Nu mă asculta cu destulă atenţie. Ăsta a fost cusurulei cel mai mare. Dar avea un fel de a mă privi, cu ochii ei mari, şi de a-mi spuneprostuţ ule, care dregea totul.

Într -o zi, pe când eram în salonaş, lăsă broderia din mână, mă luă în braţ e şi,arătându-mi una din florile de pe tapet, îmi spuse:

— Iţ i dau trandafirul acesta.Şi, ca să-l recunosc, îi făcu o cruce cu acul de brodat. Niciodată primirea unui dar nu m-a făcut mai fericit.



COPIII LUI EDOUARD

— Ce mutră de bandit are băieţ aşul meu, cu părul ăsta zburlit! Tunde-l ca pecopiii lui Edouard, domnule Valence.

Domnul Valence, căruia mama îi spunea toate astea, era un bătrân bărbier,şchiop şi vioi, pe care numai ce-l vedeam şi simţeam în nări mirosul scârbos de fier

încălzit; mă mai feream de el fiindcă avea mâinile unse cu pomadă şi fiindcă nu mătundea niciodată fără să-mi cadă 'fire de păr pe ceafă. Aşa că, de câte ori încerca să-mipună halatul alb şi să-mi lege un şervet^ în jurul gâtului, eu mă împotriveam, iar el îmispunea:

— Dar n-oi fi vrând, micuţ ul meu prieten,; să umbli cu părul ăsta, ca un sălbatic; parcă ai scăpat de pe vasul La Meduse. Istorisea cui vrei şi cui nu vrei, cu glasul său răsunător de meridional, naufragiul

vasului La Meduse, din care abia scăpase, după chinuri îngrozitoare. Când povestea depluta de salvare, de acele inutile şi desperate semnale, sau de mâncărurile gătite cucarne de om, vorbea ca unul care vede numai partea frumoasă a lucrurilor; căci era un om vesel, domnul Valence!

În ziua aceea mă tunse cu prea mare încetineală, după părerea mea, şi într -un

chip pe care-l socotii foarte ciudat, îndată ce mă putui vedea în oglindă, îmi zării atuncipărul dat în jos, pe frunte, şi tăiat scurt, de parcă aş fi avut o bonetă trasă până lasprâncene, şi atârnându-mi pe obraji ca urechile pleoştite ale unui câine de vânătoare.

Mama era încântată; Valence mă tunsese ca pe copiii lui Edouard. Îmbrăcat cu obluză de catifea neagră, nu mai lipsea, spunea ea, decât să fiu închis în turn, cu fratelemeu mai mare…

— Să îndrăznească cineva, a adăugat ea, ridicându-mă în braţ e, cu o semeţ iefermecătoare.

Şi m-a dus strâns îmbrăţ işat până la trăsură. Căci ne duceam în vizită.

Am întrebat-o cine-i fratele mai mare pe care nu-l cunoşteam şi ce era turnul

acela, de care mi se făcuse frică. Şi mama, care avea răbdarea dumnezeiască şi voioşia simplă a sufletelor care

nu au altceva de făcut pe lumea asta decât să iubească, îmi povesti, într -un limbajcopilăresc şi poetic, cum cei doi copii ai regelui Edouard, care erau copii frumoşi şicuminţ i, au fost smulşi de la mama lor şi sugrumaţi într -o temniţă din turnul Londrei decătre fiorosul lor unchi, Richard.

Mama adăugă, inspirându-se, după toate aparenţ ele, dintr-o pictură la modă, că,la apropierea ucigaşilor, căţelul copiilor a început să latre, vestindu-i astfel să seferească de ei.

Şi sfârşi spunând că povestea aceasta era destul de veche, dar atât deemoţionantă şi de frumoasă, încât constituie un nesecat izvor de inspiraţ ie pentru pictori

şi autori de piese, şi că la teatru toţi spectatorii plâng, după cum a plâns ş i ea.I-am spus mamei că trebuie să fie un om foarte rău cel care a făcut -o să plângă,

pe ea şi pe toţ i ceilalţ i.Mama mi-a răspuns că, dimpotrivă, trebuie să fii un suflet mare şi un mare talent

pentru asta, dar eu n-am înţ eles-o. Pe atunci încă nu ştiam nimic despre voluptatealacrimilor.

Trăsura se opri pe Insula Saint-Louis, înaintea unei case vechi, unde nu maifusesem nici-



? Odată. Urcarăm o scară de piatră, cu treptele roase şi crăpate, care parcă seuitau urât la mine.

La prima cotitură, un căţel negru începu să chelălăie: „El e, mă gândeam, căţ elulcopiilor lui Edouard”. Şi mă cuprinse pe neaşteptate o frică nebună, pe care n-o puteamstăpâni. Cu siguranţă că scara aceea ducea în turn şi, cum aveam părul tuns ca o

bonetă şi purtam o bluză de catifea, eram, fără îndoială, un copil al lu i Edouard. Voi fiucis! Nu voiam; m-am agăţ at de rochia mamei şi am ţ ipat:— Du-mă! Du-mă de aici! Nu vreau să urc pe scara din turn! — Taci odată, prostule… Haide, hai, dragul mamei, nu-ţi fie frică… Într -adevăr,

copilul ăsta e prea nervos… Pierre, Pierre, prostuţul meu drag, bagă-ţ i minţile în cap! Eu însă, agăţ at de fusta mamei, ţeapăn, crispat, n-auzeam nimic; ţ ipam, urlam,

mă înecam. Privirile mele, îngrozite, pluteau printre umbrele pe care le însufleţ ea mereufrica ce mă cuprinsese.

La ţ ipetele mele, se deschise o uşă pe palier şi apăru un bătrân; cu toată spaimamea şi cu toate că bătrânul purta o tichie grecească şi un halat de casă, îl recunoscui

îndată: nu era altcineva decât prietenul meu Robin, Robin, prietenul meu, cel care-mi

aducea prăjiturele în fiecare săptămână, în calota pălăriei. Era Robin în carne şi oase;

dar nu puteam pricepe cum de se află în turn, neştiind că turnul era o casă, şi căaceastă casă, veche fiind, era firesc să fie locuită de un bătrân.

Ne întâmpină cu braţele deschise; în mâna stângă ţinea o tabacheră, iar întredegetul gros şi arătătorul mâinii drepte o priză de tabac. Da, era el.

— Intraţi, scumpă doamnă! Nevastă-mea se simte mai bine; va fi încântată să văvadă.

Dar domnişorul Pierre, ^lupă cât se vede, nu prea e în apele lui. I-e frică decăţ eluşa noastră? Vino aici, Finette!

Mă liniştisem; îi spusei:— Staţi într -un turn urât, domnule Robin. La aceste cuvinte, mama mă pişcă de braţ; eu am înţeles foarte bine că asta

înseamnă să nu-i cer prăjituri bunului meu prieten Robin, lucru pe care tocmai eram pecale să-l fac.

După ce am intrat în salonul galben al domnului şi doamnei Robin, Finette mi-afost de un mare ajutor. M-am jucat cu ea şi mi-a rămas bine întipărit în minte că aceastăcăţ eluşă a lătrat la ucigaşii copiilor lui Edouard. De aceea, am împărţit cu ea prăjitura pecare mi-a dat-o domnul Robin. Dar nu te poţ i ocupa mult timp de unul şi acelaşi lucru,mai ales când eşti copil.

Gândurile mele săreau de la una la alta, aidoma păsărelelor, din creangă încreangă, apoi se opriră din nou la copiii lui Edouard. După ce-mi făcusem o păreredespre ei, m-am grăbit s-o împărtăşesc şi altora, îl trăsei pe domnul Robin de mânecă.

— Ascultă, domnule Robin, ştiţi, dacă mama ar fi fost în turnul Londrei, l-ar fi

împiedicat pe unchiul cel fioros să-i înăbuşe pe copiii lui Edouard cu propriile lor perne.Mi se păru că domnul Robin n-a înţeles tocmai, tocmai ce gândeam eu; dar, când

ne-am văzut din nou singuri, mama şi cu mine, pe scară, m-a ridicat în braţe, spunându-mi:

— Monstrule! Hai să te sărut!



CIORCHINELE DE STRUGURI

Eram fericit, eram foarte fericit. Mi-i închipuiam pe tata, pe mama şi pe bona mea ca penişte uriaşi foarte blânzi, martorii zilelor dintâi ale lumii, neschimbători, veşnici, unici înfelul lor. Aveam convingerea că mă puteau feri de orice rău şi, când eram lângă ei, mă

simţeam în deplină siguranţă, încrederea pe care mi-o inspira mama era fără de margini:când îmi amintesc de această dumnezeiască, fermecătoare încredere, îmi vine să -lsărut pe piciul acela care am fost cândva; şi acei care ştiu bine cât de greu e să păstrezipe lumea asta un sentiment în toată plenitudinea sa vor înţ elege atracţ ia mea pentruastfel de amintiri.

Eram fericit. Mii de lucruri, în acelaşi timp apropiate şi misterioase, puseserăstăpânire pe închipuirea mea, mii de lucruri care în sinea lor nu erau nimic, dar făceauparte din viaţ a mea.

Era micuţă viaţ a mea; dar era o viaţă, adică centrul tuturor lucrurilor, buriculpământului.

Nu zâmbiţi la ceea ce vă spun, sau zâmbiţ i-mi ca nişte prieteni şi gândiţ i-vă: cinetrăieşte pe lumea asta, fie chiar un căţ eluş, se află în mijlocul tuturor lucrurilor.

Eram fericit că văd şi că aud. Mama nu deschidea şifonierul cu oglindă fără ca eusă încerc, de fiecare dată, o curiozitate deosebită şi plină de poezie. Cam ce se găsea

în acest şifonier? Dumnezeule! Ce putea să încapă acolo: rufărie, perniţ e cu parfumuri,cartoane, cutii. O bănuiesc, astăzi, pe sărmana mea măicuţă că avea slăbiciune pentrucutii. Câte feluri avea, şi ce multe, că nici nu le puteai număra. Ş i cutiile acestea, de caren-aveam voie să mă ating, îmi insuflau adânci meditaţ ii. Şi jucăriile dădeau de lucrucăpşorului meu; cel puţin cele care mi se făgăduiau şi pe care le aşteptam; căci aceleape care le căpătasem nu mai ascundeau nici un mister şi, prin urmare, nu mai aveaufarmec. Dar ce frumoase erau jucăriile la care visam! Un alt lucru care mă minuna eramulţ imea de linioare şi figuri ce se puteau scoate dintr-un creion sau condei. Desenamsoldaţi; făceam un cap oval şi puneam un chipiu deasupra. Numai după numeroaseobservaţii am băgat capul în chipiu, până la sprâncene. Mă impresionau florile,parfumurile, mesele luxos împodobite, hainele frumoase. Pălăriuţa cu pană şi ciorapiimei pestriţi îmi dădeau nu ştiu ce mândrie. Dar ceea ce îmi plăcea mai mult decâtfiecare lucru în parte era totalitatea lor: casa, aerul, lumina, cum să spun? Într -uncuvânt: lumea! Mă învăluia de pretutindeni o dulce alintare. Nicicând vreo păsărică nu asimţit o mai mare desfătare în puful cuibului ei.

Eram fericit, eram foarte fericit. Totuşi, invidiam un alt copil. Se numea Alphonse.Nu ştiam dacă mai avea vreun nume şi e foarte posibil să nu fi avut. Mama lui eraspălătoreasă şi muncea la alţii. Alphonse hoinărea toată ziua prin curte sau pe chei; eu îlpriveam de la fereastră şi-i vedeam obrazul mânjit, claia de păr galben, nădragii sparţi înfund şi ghetele scâlciate, pe care le târşâia prin băltoace. Aş fi vrut şi eu să umblunestingherit prin băltoace. Alphonse se vâra des prin bucătării ş i primea de labucătărese multe palme şi puţ ine foi uscate de plăcintă. Uneori, rândaşii îl trimiteau săpompeze o căldare cu apă, şi el o aducea mândru, roşu la faţă şi cu limba de-un cot. Şi-linvidiam. Nu trebuia să înveţe, ca mine, fabule de La Fontaine; nu se temea că va ficertat pentru o pată pe bluză! Nu era silit să spună bună ziua, domnule! Bună seara,doamnă! Unor oameni ale căror zile sau seri, bune sau rele, nu-l interesau deloc; şi,dacă nu avea^ ca mine, o corabie a lui Noe şi un cal de tinichea cu mecanism, în schimbse juca în voie cu vrăbiile pe care le prindea, cu câinii vagabonzi ca şi el, şi chiar cu caii



din grajd, până ce birjarul îl gonea cu mătura. Era liber şi îndrăzneţ . Din curte, prin carese plimba ca un stăpân, o se uita la fereastra mea cum te uiţi la o pasăre închisă încolivie.

Curtea r ăsuna de voioşie din pricina animalelor de tot felul şi a oamenilor deserviciu ce mişunau pe-acolo. Era mare curtea; corpul principal al <casei, care o

închidea spre miazăzi, avea faţada acoperită cu viţă de vie, noduroasă şi uscată,deasupra căreia se af la un cadran solar, cu cifrele şterse de soare şi de ploaie; aculacela de umbră care aluneca, fără să simţi, pe piatră, mă uluia.

Dintre toate fantomele pe care le rechem în minte, fantoma acestei curţi învechitepoate părea una dintre cele mai ciudate pentru parizienii de astăzi. Curţ ile de acum aucâte patru metri pătraţ i; poţi zări de-acolo o bucăţică de cer, mare cât o batistă,deasupra a cinci etaje, căţărate unul peste altul. E un progres, dar nesănătos.

Se întâmplă întro zi ca această curte veselă, unde gospodinele veneau dimineaţ asă-şi umple ulciorul la pompa de apă, iar bucătăresele îşi clăteau, de pe la ora şase,salatele, în nişte panere de alamă, schimbând câte o vorbă cu rândaşii, se întâmplă, zic,să găsesc această curte cu tot pavajul scos. Nu fusese scos decât pentru a se pava din

nou; dar, cum între timp plouase, curtea era plină de noroi şi Alphonse, care trăia acoloca un satir în pădurea lui, avea culoarea pământului din cap până-n picioare. Şi căra cuardoare şi veselie câte o piatră. Apoi, ridicând capul şi zărindu-mă stând sus, ca într -otemniţă, îmi făcu semn să vin la el. Tare aş mai fi vrut să mă joc şi eu de-a căratulpietrelor. Eu n-aveam pietre în camera mea, ca să le car. Nu ştiu cum, dar uşaapartamentului rămăsese deschisă. Coborâi în curte.

— Am venit şi eu, i-am spus lui Alphonse.— Du piatra asta, mi-a răspuns.

Avea înfăţ işare de sălbatic şi vocea spartă; l-am ascultat. Deodată, mi se smulsepiatra din mână şi mă simţii luat pe sus. Era bona, care, indignată, mă trăgea după ea.Mă frecă cu săpun de Marsilia şi mă dojeni că m-am jucat cu o haimana, un vagabond,un derbedeu.

— Alphonse, mai adăugă şi mama, Alphonse e un prost-crescut; nu-i vina lui, enenorocul lui; dar copiii bine-crescuţi nu trebuie să se joace cu cei prost-crescuţ i.

Eram un copilaş foarte inteligent şi foarte chibzuit. Am reţ inut cuvintele mamei şiele s-au împletit, nu ştiu cum, cu ceea ce-am învăţ at despre copiii blestemaţi, când mi s-a citit din Biblia cea veche, cu poze. Sentimentele mele fa ţă de Alphonse se schimbarăcu totul. Nu-l mai invidiam, nu. Îmi insufla o teamă amestecată cu milă. „Nu -i vina lui, enenorocul lui.” Cuvintele mamei mă făceau să sufăr pentru el. Ai făcut bine, mamă, cămi-ai vorbit aşa; ai făcut bine că m-ai făcut să văd, din fragedă copilărie, nevinovăţ iacelor săraci. Cuvintele tale erau înţ elepte; şi era de datoria mea să le păstrez neşterse,veşnic vii, de-a lungul vieţ ii.

De astă dată, cel puţin, vorbele îşi făcură efectul, şi „soarta copilului blestemat mă înduioşa. Într -o zi, pe când chinuia în curte papagalul unei bătrâne chiriaşe, privii îndelung pe acest Cain, întunecat şi puternic, cu adânca smerenie a unui Abel, mic şibun. Fericirea, vai!

Creează Abeli. Îmi băteam capul cum să-i dau o mărturie a milei mele. Gândeamsă-i trimit un sărut; dar obrazul lui sălbatic nu-mi părea făcut să primească sărutări şiinima mea îi refuză acest dar. Am chibzuit mult timp ce pot să-i dau; eram în mare

încurcătură. Să-i dau lui Alphonse calul meu cu mecanism, care tocmai îşi pierduse şicoada şi coama, mi se păru totuşi din cale-afară. Şi apoi, oare prin dăruirea unui cal îţ i



poţi arăta mila? Trebuia un dar potrivit pentru un blestemat ca el. O floare, poate? Eraunişte buchete în salon. Dar o floare e ca şi un sărut. Mă îndoiam că lui Aâphonse îi placflorile. Găsindu-mă în mare încurcătură, dădui o raită prin toată sufrageria. Deodată, ambătut voios din palme: găsisem!

Pe bufet, într -un pocal, se aflau nişte minunaţ i struguri de Fontainebleau. M-am

căţărat pe un scaun şi am luat un ciorchine mare şi greu, care umplea pocalul pe treisferturi. Boabele, de un verde palid, erau aurite pe o parte şi nu era greu să-ţ i dai seamace plăcere nespusă simţi când ţi se topesc în gură; totuşi, nu le-am gustat. Am alergatrepede să caut un ghem de sfoară în măsuţa de lucru a mamei. Nu aveam voie să iaunimic de-acolo. Dar trebuie să ştii să fii şi neascultător. Am legat ciorchinele de capătulunei sfori şi, aplecându-mă peste pervazul ferestrei, l-am strigat pe Alphonse şi amcoborât î ncetişor ciorchinele în curte. Ca să-l vadă mai bine, afurisitul copil şi-a dat la oparte şuviţele de păr galben, care-i cădeau peste ochi, şi când ajunse la îndemâna lui îlsmulse cu sfoară cu tot; apoi, ridicând capul, îmi scoase limba, îmi dădu cu tifla şi fugicu strugurele, arătându-mi dosul. Nu eram obişnuit ca micii mei prieteni să aibă astfel depurtări. Am fost, la început, foarte întărâtat. Dar mă linişti un lucru. „Am făcut bine,

gândeam, că nu i-am trimis nici o floare

şi nici un

sărut.”

La gândul acesta îmi trecu toată pica, atât de adevărat e că atunci când eş timulţ umit de tine, restul puţin interesează.

Totuşi, la ideea că va trebui să-i mărturisesc mamei această aventură, mă simţ iigrozav de abătut. N-aveam dreptate; mama m-a dojenit, dar era veselă: îi râdeau ochii.

— Trebuie să dai ce-i al tău şi nu ce-i al altuia, îmi spuse, şi trebuie să ştii cum sădai.

— E secretul fericirii şi puţ ini ştiu lucrul ăsta, adăugă tata. El ştia!



MARCELLE CEA CU OCHII DE AUR

Î mplinisem cinci ani şi-mi făcusem despre lumea asta o părere pe care apoi a trebuitsă mi-o schimb; păcat, era fermecătoare, într -o zi, pe când mă apucasem să deseneznişte omuleţi, mă chemă mama, fără să se gândească că mă întrerupe din lucru.

Mamele sunt uneori cam nesăbuite. De data asta, era vorba să mă gătească, mă împotriveam, făceam nazuri; eramnesuferit.

Nu simţ eam nevoia, ştiam bine cât de neplăcut e, Mama îmi spuse: — Vine naşa: frumos ar fi să nu te găsească îmbrăcat! Naşa mea! N-o văzusem încă; n-o cunoşteam deloc. Nici nu ştiam că există; dar

ştiam foarte bine ce este o naşă: citisem poveşti despre ele şi le văzusem în poze; ştiamcă o naşă este o zână.

M-am lăsat pieptănat şi săpunit cât a vrut scumpa mea mămică. Gândeam lanaşa şi eram din cale-af ară de curios să ştiu cum arată.

Dar, deşi de obicei nu încetam cu întrebările, n-am pus niciuna, cu toate că

ardeam să aflu atâtea.

De ce? Mă veţi întreba de ce? Vai! Nu îndrăzneam; fiindcă zânele, după cât măpricepeam eu, iubeau tăcerea şi misterul; fiindcă sentimentele au acel ceva atât depreţios, că până şi cea mai fragedă inimioară din lumea asta doreşte, instinctiv, să-lpăstreze pentru ea; fiindcă sunt unele lucruri pe care nici copiii şi nici oamenii mari nu lepot spune altora; fiindcă, fără s-o cunosc, o iubeam pe naşa mea.

Are să vă uluiască ce-am să vă spun, dar viaţ a are adesea, din fericire, unelesurprize care te fac s-o mai înduri… Naşa mea era cât se poate de frumoasă. Cum amvăzut-o, am recunoscut-o.

Pe ea o aşteptam; era zâna mea. Mă uitam la ea, fără nici o surprindere, încântat. De astă dată, şi în mod neobişnuit, natura era la înălţ imea visurilor desprefrumuseţ e ale unui copilaş.

Naşa mă privea; avea ochi de aur. Îmi zâmbi şi-i văzui dinţii, tot atât de mici ca aimei. Vorbi: avea un glas limpede şi melodios, ca izvorul din pădure. Mă sărută: buzele eierau fragede; le simt şi acum pe obraz.

Mi-era nespus de plăcut să mă uit la ea; această întâlnire trebuie să fi fost,pesemne, deosebit de încântătoare; căci amintirea rămasă de pe urma ei e lipsită deorice amănunt care s-o ştirbească cât de cât. E de o simplitate luminoasă. Cu buzeletotdeauna întredeschise pentru un zâmbet şi pentru un sărut, în picioare, cu braţ eledeschise, aşa o văd mereu, neschimbată, pe naşa mea.

Ea mă ridică în braţ e şi-mi spuse:— Comoara mea, lasă-mă să văd ce culoare au ochii tăi.

Apoi, zbârlindu-mi buclele de pe cap:

— E blond, dar o să fie brun. Zâna mea citea viitorul. Totuşi, era prea îngăduitoare în prezicerile ei, ca să mi-l

arate în întregime. Părul meu, astăzi, nu mai e nici blond, nici brun. Îmi trimise, a doua zi, nişte jucării care nu mi s-au părut potrivite cu mine. Eu îmi

aveam cărţile mele, pozele mele, borcănaşul meu cu pap, cutiile cu culori şi tot dichisulunui băieţ el deştept şi plăpând, sedentar încă de pe atunci, care începuse să cunoască,

în mod naiv, cu ajutorul jucăriilor sale, acel simţ al formelor şi al culorilor, pricina atâtordureri şi bucurii.



Darurile alese de naşă nu se potriveau cu obiceiurile mele. Era echipamentulcomplet al unui sport-boy şi al unui mic gimnast: trapez, coarde, bare, greutăţ i, haltere,tot ce trebuia pentru a exersa for ţ a unui copil şi a-i pregăti viitorul farmec bărbătesc.

Din nefericire, căpătasem de pe atunci năravul de a sta la birou, gustul tăieturilorfăcute cu răbdare, seara, la lumina lămpii, o înţelegere pătrunzătoare pentru poze ş i,

când terminam cu desfătările mele de artist predestinat, plin de o furie a dezordinii, măapucam de năzbâtii şi mă pierdeam în fel de fel de jocuri fără nici o regulă şi fără nici omăsură: de-a hoţ ul, de-a naufragiul, de-a incendiul. Toate aceste aparate din lemn demerişor lăcuit şi din fier mi se părură reci, greoaie, fără fantezie şi fără suflet, până cenaşa mea, învăţându-mă cum să le folosesc, le-a dat ceva din farmecul ei. Ea ridicahalterele cu mult curaj şi, ducându-şi coatele înapoi, îmi arăta cum poţi să-ţ i dezvolţ ipieptul, trecând barele pe la spate şi pe sub braţ e.

Într -o zi, m-a luat pe genunchi şi mi-a promis o corabie, o corabie cu totechipamentul, cu toate pânzele şi cu tunuri la sabord. Naşa vorbea de-ale marinei ca unadevărat lup de mare. Nu-i scăpa din vedere nici cafasul catargului, nici duneta, nicifrânghia care susţine catargul, nici prăjina de deasupra catargului de caf as, niciprelungitoarea catargului. Nu mai termina cu aceste cuvinte ciudate, dar rostite, pare-se,

cu o căldură plină de dragoste prietenească, îi trezeau, fără îndoială, multe amintiri. O zână doar, pluteşte pe ape.N-am primit corabia. Dar, încă de la o vârstă fragedă, nu am simţit nevoia să fiu

în posesia lucrurilor, pentru a mă bucura de ele; iar corabia promisă de zână m-adesfătat ore în şir. O vedeam. O văd încă. Nu mai e o jucărie. E o fantomă. Pluteşte întăcere pe o mare ceţoasă, şi zăresc la bordul ei o femeie nemişcată, cu braţ ele ţ epene,cu ochii mari şi goi.

Nu mi-a fost dat s-o mai văd pe naşa mea. Aveam de pe atunci o părere îndreptăţită cu privire la rostul ei. Simţeam că era

născută ca să placă şi să iubească, că asta era treaba ei pe lume. Nu mă înşelasem,vai! Am aflat apoi că Marcelle (Marcelle era numele ei) nici n-a făcut vreodată altceva.

Abia cu mulţi ani mai târziu am aflat unele lucruri din viaţ a ei. Marcelle şi mamamea s-au cunoscut la un pension de maici. Dar mama, mai în vârstă cu câţ iva ani, eraprea înţeleaptă şi prea aşezată ca să devină tovarăşa nelipsită a Marcellei, care punea

în relaţ iile ei prieteneşti o înfocare nemaipomenită şi un soi de nebunie. O tânără fată,care-i inspiră Marcellei sentimentele cele mai năstruşnice – fiica unui negustor – era opersoană grasă, tăcută, zeflemistă şi mărginită. Marcelle n-o pierdea din ochi, izbucnea

în lacrimi pentru un cuvânt, pentru orice gest al prietenei sale, o copleşea cu jurăminte, îifăcea necontenit scene de gelozie, şi-i scria în sala de studiu epistole de câte douăzecide pagini, încât până la urmă fata cea grasă, pierzându-şi răbdarea, îi spuse că s-asăturat şi că voia să fie lăsată în pace.

Sărmana Marcelle s-a retras atât de abătută şi de tristă, că mamei i se făcu milăde ea.

Atunci a început prietenia lor, puţin timp înainte ca mama să părăseascăpensionul, îşi făgăduiră să se viziteze şi s-au ţinut de cuvânt.

Tatăl Marcellei era cel mai bun om din lume, un om fermecător, plin de haz, darcare nu prea era cu picioarele pe pământ. A părăsit marina, fără nici un motiv, dupădouăzeci de ani de navigaţ ie. Lucru care i-a uluit pe toţ i.

Ar fi trebuit să-i uluiască mai mult faptul că a stat atâta timp în serviciu. Averea luiera destul de modestă şi nu se pricepea deloc în afaceri.



Într -o zi ploioasă, privind pe fereastră, îşi zări soţ ia şi fiica mergând pe jos,incomodate de fuste şi umbrelă. Pentru întâia oară îşi dădu seama că nu aveau trăsurăşi lucrul acesta îl îndurera mult. Imediat îşi valorifică acţ iunile, vându bijuteriile soţ iei,

împrumută bani de la diferiţ i prieteni şi alergă la Bade. Cum ponta îndoit după fiecarepierdere, ajunse fireşte la sume foarte mari, cu gândul că are să câştige cai, trăsură şi

lachei în livrea. După opt zile, se întoarse acasă fără o lăscaie, dar mai încrezător caniciodată în miza îndoită. Îi rămăsese o bucată de pământ la Brie, pe care cultiva ananas. După un an,

trebui să vândă terenul ca să plătească serele. Atunci se lansă în invenţ ii de maşini;soţia îi muri, fără ca el să bage măcar de seamă. Trimitea miniş trilor, Camerei,

Academiei, societăţ ilor ştiinţifice, lumii întregi planuri şi memorii. Memoriile erau uneoriticluite în versuri. Totuşi mai căpăta ceva bani; îşi ducea zilele. Era un miracol. Marcellegăsea lucrul acesta firesc şi îşi cumpăra pălării cu toţ i gologanii care-i cădeau în mână.

Oricât de tânără ar fi fost pe-atunci, mama nu înţ elegea felul acesta de viaţă, şiMarcelle o cam băga în sperieţ i. Dar o iubea pe Marcelle.

— Dacă ai şti, mi-a spus de o sută de ori mama, dacă ai şti cât de fermecătoareera pe-atunci!

— Ah! Mamă dragă, îmi închipui! Totuşi avu loc o ceartă între ele, şi asta din cauza unui sentiment gingaş, care n-

ar fi trebuit lăsat în umbră, acolo unde ascundem greşelile celor dragi nouă, sentimentcare n-ar fi în căderea mea să-l analizez, aşa cum ar putea s-o facă oricare altul. Nu-i încăderea mea, spun, şi de altfel nici n-aş putea s-o fac, neavând asupra acestui subiectdecât nişte cunoştinţe cât se poate de vagi. Mama era atunci logodită cu un tânăr mediccu care s-a şi căsătorit şi care a devenit tatăl meu. Marcelle era fermecătoare; v-amvorbit doar destul despre asta… Era din cap până în picioare numai iubire. Tata eratânăr. Se vedeau, îşi vorbeau. Mai ştiu eu ce?… Mama s-a măritat şi de atunci n-am maivăzut-o pe Marcelle.

Dar, după doi ani de surghiun, frumoasa cu ochii de aur a fost iertată. Ş i se

împăcară atât de bine, încât părinţii o rugară să-mi fie naşă. Între timp se măritase. Lucrul acesta, îmi închipui, a ajutat mult la împăcare.

Marcelle îşi adora soţul, un monstru de harap mic care naviga de la vârsta de şapte anipe o navă comercială şi pe care îl bănuiesc, fără doar şi poate, că făcea comerţ cunegri. Cum lăsase oarecare avere la Rio de Janeiro, a dus -o acolo şi pe naşa mea.

Mama îmi spunea adesea: — Nici nu-ţ i poţi închipui cum arăta bărbatul Marcellei: o pocitanie, un maimuţ oi,

îmbrăcat în galben de sus până jos. Nu cunoştea nici o limbă. Ştia câte puţ in din toate şise exprima numai prin strigăte, dând din mâini şi rotindu-şi ochii în dreapta şi în stânga.Ca să fiu dreaptă, avea nişte ochi minunaţ i. Şi nu crede, copilul meu, adăuga mama, căs-a născut pe insule; era francez, băştinaş din Brest, şi se numea Dupont.

Trebuie să vă spun, în treacăt, că mama socotea „insule” tot ce e în afară deEuropa; şi asta spre disperarea tatii, autor a diferite lucrări de etnografie comparată.

— Marcelle, continua mama, Marcelle era nebună după bărbatul ei. La începutaveai impresia că-i stinghereşti de câte ori te duceai să-i vezi. A fost fericită vreo trei saupatru ani; spun fericită, fiindcă trebuie să ţii seama de gustul oamenilor. Dar, în timpulcălătoriei pe care a făcut-o în Franţ a… Tu nu-ţ i aduci aminte, erai prea mic…

— Vai, mamă, îmi aduc foarte bine aminte.



— Ei bine! În timpul acestei călătorii, harapul ei a căpătat acolo, în insule, nişteobiceiuri groaznice: se îmbăta la cârciumile frecventate de mateloţi, împreună cu tot felulde lepădături. Odată a fost înjunghiat cu cuţ itul.

Cum află, Marcelle se şi îmbarcă, îşi îngriji bărbatul cu acea pasiune înfocată pecare o punea în tot ceea ce făcea. Dar într -o zi harapul vomită sânge şi muri.

— Marcelle nu s-a mai întors în Franţa, mamă? De ce n-am mai văzut-o pe naşamea?La întrebarea asta, mama îmi răspunse încurcată: — Fiind văduvă, cunoscu la Rio de Janeiro nişte ofiţeri de marină, din pricina

cărora a avut multe de suferit. Nu trebuie să gândeşti ceva rău despre Marcelle, copilulmeu. Era o femeie aparte, care nu se purta ca altele. Dar îmi venea greu s-o maiprimesc în casă.

— Mamă, nu gândesc nimic rău despr e Marcelle; spune-mi numai ce s-a întâmplat cu ea.

— Fiul meu, a iubit-o un locotenent de marină, ceea ce e foarte firesc, şi a dat învileag legătura lor, deoarece prea îi gâdila amorul propriu o astfel de cucerire. Şi am să-

ţi spun cine e: astăzi e contraamiral şi ai luat de câteva ori masa cu el.

— Ce! E V…, grăsunul ăla roşcovan? Să-l auzi, mamă, ce întâmplări deşucheatecu femei povesteşte după masă, amiralul ăsta!

— Marcelle îl iubea la nebunie, îl urma peste tot. Îţi dai seama, copilul meu, că nucunosc foarte bine povestea asta. Sfârşitul însă a fost groaznic. Erau amândoi în

America, nu pot să-ţi spun precis unde, pentru că niciodată n-am reuşit să reţ indenumirile geografice. Plictisindu-se de ea, o părăsi sub un motiv oarecare şi se

întoarse în Franţa, în timp ce ea îl aştepta acolo, află, dintr -un ziar de mâna a doua dinParis, că-şi făcuse apariţia la teatru împreună cu o actriţă. Ea nu mai putu să îndure ş i,deşi suferindă de friguri, se îmbarcă. A fost ultima ei călătorie. A murit pe bord, copilulmeu, şi sărmana ta naşă, înfăşurată în cearşaf, a fost aruncată în mare.

Asta mi-a povestit mama. Mai multe nu ştiu. Dar, de câte ori cerul e de uncenuşiu gingaş şi” vântul scoate un oftat molcom, gândul meu zboară către Marcelle şi-ispun:

— Sărmane suflet chinuit, sărmane suflet rătăcitor pe apele bătrânului ocean carea legănat cele dintâi iubiri de pe pământ, scumpă fantomă, o! Naşă şi zână a mea, fiibinecuvântată de cel mai credincios dintre iubiţii tăi, de singurul, poate, care-şi maiaminteşte de tine!

Fii binecuvântată pentru darul pe care mi l-ai făcut în leagăn, aplecându-te numaiasupra mea; fii binecuvântată pentru că m-ai făcut să cunosc, când abia începusem agândi, chinurile pe care frumuseţea o dă sufletelor doritoare s-o înţeleagă; fiibinecuvântată de acela pe care, copil fiind, l-ai ridicat în sus ca să-i vezi culoareaochilor! Copilul acesta a fost cel mai fericit şi, dacă mi-e îngăduit să spun, cel mai bun

dintre prietenii tăi. Lui i-ai dat cel mai mult, o! Femeie generoasă! Căci i-ai deschis cucele două braţe ale tale lumea fără ide sfârşit a viselor.



ÎNSEMNARE FĂCUTA Î N ZORI DE ZI

Iată ce-am cules într -o noapte de iarnă, iată întâiul buchet al amintirilor mele. Să-l laspradă vântului? Nu-i mai bine să-l strâng, să-l duc în hambar? Îmi închipui că va fi obună hrană a minţ ii.

Cel mai bun şi cel mai învăţat bărbat, domnul Littre, ar fi vrut ca fiecare familie săaibă arhivele sale şi istoria sa morală. „De când o filosofie sănătoasă, a spus el, m-afăcut să preţ uiesc din plin tradiţ ia şi spiritul de conservare, am regretat adesea că, întimpul Evului mediu, familiile burgheze nu s-au gândit să ţină nişte jurnale simple în caresă însemneze principalele întâmplări din viaţa casnică, şi care să treacă din mână înmână cât timp va dura familia. Cât de preţioase ar fi fost aceste jurnale, dacă ar fi ajunspână în epoca noastră, oricât de scurte ar fi fost însemnările! Câte noţ iuni şi experienţ epierdute, care puteau fi salvate cu puţină grijă şi strădanie a minţ ii!”

Ei bine, în ce mă priveşte, voi împlini dorinţa înţeleptului bătrân: voi păstra însemnarea asta şi ea va începe cronica familiei

Să nu pierdem nimic din trecut. Doar cu trecutul se face viitorul



ALTE IUBIRI SCHITUL DIN GRADINA PLANTELOR

Încă nu ştiam să citesc, mai purtam pantaloni încheiaţi la spate, plângeam când bona îmi ştergea nasul, dar eram mistuit de patima gloriei. Acesta este adevărul: la vârsta ceamai fragedă nutream dorinţa să mă deosebesc cât mai curând de ceilalţ i şi să dăinui în

memoria oamenilor, în acest scop căutam mijloacele cele mai potrivite, în timp ce-midesfăşuram soldaţii de plumb pe masa din sufragerie. Dacă aş fi putut, aş fi pornit să-micuceresc nemurirea pe câmpul de bătaie şi aş fi devenit şi eu asemănător cu unul dintreacei generali pe care îi ţineam în mâinile mele şi căruia îi hărăzeam victoria armelor pe omuşama.

Dar nu mi-era dat, parcă, să am calul meu, uniformă, un regiment şi duşmani,lucruri Fără de care nu există glorie militară. De aceea m -am gândit să mă fac sfânt. Asta cere mai puţine pregătiri pompoase şi aduce după sine mult mai multe laude.Mama era evlavioasă.

Evlavia ei – blândă şi gravă ca ea – mă emoţiona profund, îmi citea adeseaVieţ ile sfinţilor, eu o ascultam desfătându-mă şi-mi simţeam inima plină de admiraţ ie şide iubire.

Ştiam, astfel, cum făceau oamenii care-

şi închinau lui Dumnezeu viaţ a, ca ea

să devină preţioasă şi încărcată de merite. Ştiam ce parfum ceresc răspândesc trandafirii martirajului. Dar martirajul era capătul unui drum la care nici prin gând nu-mitrecea să mă opresc. Nu mă gândeam nici la apos-

*tolat şi nici la proorocie, căci nu-mi erau la îndemână. M-am limitat doar lacumpătare.

Ca să încep odată, fără a-mi pierde timpul, am refuzat masa de prânz. Mama,care nu pricepea nimic din proaspăta mea vocaţie, mă crezu bolnav şi mă privi cu atâta

îngrijorare, încât mă făcu să sufăr. Dar posteam mai departe. Apoi, aducându-mi amintede sfântul Simion Stâlpnicul, care a trăit pe o columnă, m-am cocoţ at pe capaculcazanului din bucătărie, în care se ţ inea apa, dar n-am putut să-mi petrec viaţ a acolo,fiindcă Iulia, femeia, mă goni la iuţeală. Dându-mă jos, pornii cu ardoare pe drumulperfecţ iunii şi mă hotărâi să-l imit pe sfântul Nicolae din Patras, care îşi împărţ ise avereacelor săraci. Fereastra de la cabinetul tatălui meu dădea pe chei. Aruncai pe fereastraasta vreo zece gologani, care mi se dăduseră fiindcă erau noi şi străluceau; aruncai apoinişte bile, câteva sfârleze şi titirezul meu, împreună cu biciul din piele de tipar.

— Copilul ăsta e năuc! Strigă tata, închizând fereastra. Mă cuprinse mânia şi ruşinea, ascultându-l cum mă judeca. Dar mă gândeam că

tatăl meu, nefiind sfânt cum eram eu, nu ar împărţ i cu mine gloria celor preafericiţi întruDomnul şi gândul acesta îmi aduse o mare mângâiere.

Când veni ora de plimbare, mi se puse pălăria pe cap; smulsei repede pana,după pilda preafericitului Labru care, atunci când i se dădea o scufă veche şi soioasă,avea grijă s-o târâie prin noroi înainte de a şi-o pune pe cap. Mama, aflând ce-iam făcutcu bogăţ iile mele şi cu pălăria, ridică din umeri şi scoase un oftat adânc.

Într -adevăr suferea din pricina mea. În timpul plimbării, mergeam cu ochii în jos ca să nu-mi las privirile furate de

lucrurile înconjurătoare, conformându-mă astfel unui precept ades întâlnit în Vieţ ilesfinţ ilor.

La întoarcere din plimbare, rodnică întru desăvârşirea sfinţirii mele, îmi făcui unciliciu din câteva fire de păr de cal smulse dintr-un fotoliu vechi, pe care mi-l băgai laspate. Altă amărăciune mă aştepta, căci Iulia m-a surprins în clipa în care urmam în felul



acesta pilda fiilor sfântului Francisc. Oprindu-se la aparenţa lucrurilor, fără să pătrundă în spiritul lor, ea nu văzu, în simplitatea ei, decât că am stricat un fotoliu, şi-mi dăducâteva la fund.

Când mă gândii apoi la dureroasele întâmplări din timpul zilei, îmi dădui seamacât de greu e să practici în familie sfinţenia, înţ elesei de ce sfinţ ii Antoniu şi Ieronim au

plecat în deşert, printre lei; şi hotărâi să mă retrag, începând de a doua zi, într -un schit. Alesei, pentru a mă ascunde de lume, labirintul din Grădina Plantelor. Acolo voiam sătrăiesc în meditaţie, îmbrăcat asemenea sfântului Pavel Ermitul, într -o haină din foi depalmier. Gândeam: „Se vor găsi în grădina asta destule rădăcini pentru hrana mea. Seva găsi o cabană în vârful unui munte. Acolo voi fi în mijlocul tuturor animalelor de pepământ; leul care a săpat cu ghearele mormântuî sfintei Maria Egipteana va veni, fără

îndoială, să mă caute şi pe mine, pentru a-şi face datoria de îngropăciune faţă de unpustnic din împrejurimi. Voi vedea, ca sfântul Antoniu, pe omul cu picioare de ţ ap şi calulcu bustul de om. Şi poate că îngerii, intonând imnuri, mă vor ridica cu ei în văzduh.”

Hotărârea mea vă va părea mai puţin ciudată, când veţi afla că, de mult timp,Grădina Plantelor era pentru mine un loc sfânt, destul de asemănător cu paradisulterestru, pe care-

l vedeam înfăţ i

şat în Biblia mea cea veche, cu poze. Bona mă duceadeseori acolo şi, de fiecare dată, încercam sentimentul unei sfinte bucurii. Cerul însuşimi se părea mai spiritualizat şi mai pur decât aiurea şi, în norii care pluteau deasupracoliviei papagalilor, peste cuşca tigrului, peste groapa ursului şi deasupra caseielefantului, vedeam parcă, nu prea desluşit, pe Dumnezeu-Tatăl, cu barba albă şi înhaina albastră, cu braţul pregătit să mă binecuvânteze împreună cu antilopa şi gazela,iepurele şi turturica; şi, pe când stăteam sub cedrul din Liban, vedeam pogorânddeasupra capului meu, printre ramuri, razele pe care Părintele etern le lăsa să-i scapeprintre degete. Animalele, care îmi mâncau din mână, privindu-mă cu blândeţe, îmiaduceau aminte de cele spuse de mama despre Adam şi zilele nevinovăţiei dintâi.Făpturile Creatorului adunate aci, ca altădată în casa plutitoare a patriarhului, serăsfrângeau în ochii mei, împodobite toate de farmecul pe care i le dădeau aniicopilăriei. Şi nimic nu-mi putea terfeli Paradisul meu. Nu mă supăra că se vedeau acolobone, militari şi vânzători de suc de lemndulce. Dimpotrivă, mă simţeam fericit lângă ceismeriţ i şi cei mici, eu, care eram cel mai mic dintre toţi. Totul îmi părea limpede,binevoitor şi bun, pentru că reduceam totul, cu o nevinovăţ ie deplină, la idealurile melede copil.

Am adormit cu hotărârea de a mă duce să trăiesc în mijlocul acestei grădini,pentru a dobândi merite care să mă facă deopotrivă cu sfinţii, a căror înflorită istorie mi-oreaminteau.

A doua zi dimineaţă, hotărârea mea era încă fermă. O făcui cunoscută şi manei.Ea izbucni în râs.

— Cine ţ i-a dat ideea să te faci sihastru în labirintul din Grădina Plantelor? Mă întrebă ea râzând, în timp ce-mi pieptăna părul.

— Vreau să fiu celebru, răspunsei, şi să pun pe cărţile mele de vizită: Sihastru ş isfânt din calendar, după cum tata pune pe ale lui : Laureat al Academiei de medicină şisecretar al Societăţ ii de antropologie.

La această lovitură neaşteptată, mama lăsă să-i cadă pieptenele, pe care mi-ltrecuse prin păr.

— Pierre, strigă ea, Pierre, ce nebunie şi ce păcat! Sunt tare nenorocită! Băieţ elulmeu şi-a pierdut minţile la o vârstă când alţii încă n-o au.



Apoi, întorcându-se spre tata:— L-ai auzit, dragule; la şapte ani vrea să fie celebru! — Scumpa mea, răspunse tata, ai să vezi că la douăzeci de ani va fi dezgustat

de glorie.— Dea Domnul! Spuse mama.

— Nu-mi plac vanitoşii.Dumnezeu a dat şi tatăl meu nu s-a înşelat. Ca şi regele din Yvetot, trăiesc foartebine fără glorie şi n-am nici cea mai slabă dorinţă să gravez numele lui Pierre Noziere înmemoria oamenilor.

Totuşi, când mă plimb acum prin Grădina Plantelor împreună cu cortegiul meu deamintiri îndepărtate, amarnic de trist şi de părăsit, mă cuprinde o dorinţă de neînţeles săpovestesc unor prieteni necunoscuţi cum visam odinioară să trăiesc aci ca un anahoret,ca şi cum visul acesta copilăresc ar putea, strecurat printre gândurile altora, săstârnească un zâmbet dulce.

De asemenea, rămâne pentru mine întrebarea de a şti dacă într -adevăr am făcutbine renunţând de la vârsta de şase ani la viaţa militară; căci, la drept vorbind, nu m-am

mai gândit de atunci să mă fac soldat, îmi pare puţin rău. Viaţ a de militar e o via

ţă plinăde demnitate, îţ i cunoşti limpede datoria, care e cu atât mai precisă, cu cât nuraţionamentul o precizează. Omul care are posibilitatea să gândească la ceea ce facedescoperă curând că sunt prea puţine fapte nevinovate. Trebuie să fii preot sau soldatca să scapi de chinurile sufocante ale îndoielii.

Cât despre visul de a trăi ca un pustnic, l-am mai avut de câte ori mi s-a părut căviaţa este cu desăvârşire rea: adică în fiecare zi. Dar, în fiecare zi, natura mă trăgea deurechi şi mă readucea la îndeletnicirile obişnuite ale celor umili.



MOŞ LE BEAU

Î n Memoriile lui Heinrich Heine se găsesc portrete de un realism izbitor, învăluitetotuşi într -o anumită poezie. Astfel este portretul lui Simon de Geldern, unchiul poetului.„Era, povesteşte Heinrich Heine, un original, cu o înfăţ işare din cele mai umile, dar şi din

cele mai bizare, un ins mic şi calm, cu obrazul palid şi sever, al cărui nas era drept ca unnas grecesc, deşi în mod cert, cu o treime mai lung decât aveau grecii obiceiul să-şipoarte nasurile… Umbla totdeauna îmbrăcat după moda veche, purta pantaloni scur ţ i,ciorapi albi de mătase, pantofi cu catarame şi, după strămoşescul obicei, o coadă destulde lungă. Când omuleţul acesta tropăia cu paşi mărunţ i de-a lungul străzilor, coada săltade pe un umăr pe celălalt, făcând tot felul de sărituri şi părând că râde, în spate, depropriul ei stăpân.”

Omuleţul acesta avea o inimă din cele mai mărinimoase şi scurta sa redingotă,terminată în coadă de codobatură, flutura pe trupul celui din urmă cavaler. Totuşi,cavalerul acesta n-a fost deloc rătăcitor. În stat acasă, la Diisseldorf, în Arca lui Noe.„Acesta era numele pe care-l purta căsuţa părintească, din cauză că avea pe uşă o arcă

frumos sculptată, pictată în culori ţipătoare. Acolo se putea deda fără răgaz tuturorgusturilor sale, tuturor copilăriilor sale de erudit, bibliomaniei şi furiei scriptologice, maiales pentru gazete politice şi reviste necunoscute.”

Din zel pentru binele public se simţea sărmanul Simon de Geldern îmboldit săscrie!

Se chinuia al dracului. Ce de eforturi desperate numai ca să urmărească ungând. Folosea un stil vechi şi rigid pe care-l învăţase în şcolile iezuiţ ilor.

„Tocmai unchiul acesta, ne spune Heinrich Heine, a avut o mare înrâurire asupradezvoltării mele spirituale, lucru pentru care îi rămân prea îndatorat. Oricât de felurit eramodul nostru de a vedea, aspiraţiile lui literare, jalnice de altfel, au contribuit, poate, sătrezească în mine dorinţ a de a scrie.”

Figura bătrânului Geldern îmi reaminteşte o alta, care, neexistând decât înamintirea mea, va părea ştearsă şi lipsită de farmec. La drept vorbind, n -aş fi în stare săfac vreodată un asemenea portret, în acelaşi timp fantastic şi veridic, al cărui secret l-audeţ inut Rembrandt şi Heine.

Păcat! Originalul ar merita un pictor iscusit. Da, am avut şi eu un Simon de Geldern al meu, care mi-a inspirat, din copilărie,

dragostea pentru cele spirituale şi nebunia scrisului. Se numea Le Beau; lui îi datorez,poate, faptul că zmângălesc hârtia, de vreo cincisprezece ani încoace, cu visurile mele.Nu ştiu dacă se cuvine să-i mulţumesc pentru asta. În orice caz, nu i-a inspirat elevuluisău decât o manie nevinovată ca şi a sa.

Avea mania cataloagelor. Cataloga, cataloga, cataloga! Îl admiram şi, la zece ani,găseam că-i mai frumos să faci cataloage decât să câştigi bătălii. De atunci, s-a mai

schimbat ceva în felul meu de a judeca; dar, în fond, nu mi -am schimbat părerea pe câts-ar putea crede.

Moş Le Beau, cum i se zicea, îmi pare chiar şi astăzi vrednic de laudă ş i deinvidie şi, dacă uneori mă trezesc zâmbind când mă gândesc la bătrânul meu prieten,zâmbetul meu e plin de dragoste şi de duioşie.

Moş Le Beau era tare bătrân când eu eram tare tânăr; ceea ce a permis să ne înţelegem atât de bine unul cu altul.



Toată făptura lui îmi inspira interes şi încredere. Ochelarii încălecaţi pe vârfulnasului său mare şi gros, obrazul trandafiriu şi plin, jiletcile înflorate, haina lui de mătasevătuită din ale cărei buzunare căscate se revărsau cărţi vechi, întreaga lui fiinţă te făceasă-ţi dai seama că ai de-a face cu un unchiaş blajin, însufleţit de un grăunte de nebunie.Purta o pălărie turtită, cu toruri largi, în jurul cărora părul lui alb se înfăşură asemeni

caprifoiului în jurul balustradelor unei terase. Tot ce spunea era simplu, scurt, variat, plinde imagini, întocmai ca o povestire pentru copii. Avea un fel firesc de a fi copilăros şi mădistra fără nici un efort. Bun prieten al părinţ ilor mei şi văzând în mine un băieţ elinteligent şi liniştit, mă îmbia să vin la el acasă, unde nu mai venea nimeni în afară deşobolani.

Stătea într -o casă veche, clădită pieziş, pe o stradă îngustă şi accidentată careducea la Grădina Plantelor şi unde cred că se îmbulziseră atunci toţ i fabricanţ ii de dopurişi toţi dogarii din Paris. Plutea în aer o duhoare de burduf de vin şi de poloboace, pecare n-am s-o uit în viaţa mea. Însoţit de bătrâna servitoare Nanon, treceam mai întâiprin grădiniţa unui popă; urcam apoi pe nişte trepte, de unde intram într -o locuinţă cutotul ieşită din comun. Nişte mumii înşirate de-a lungul anticamer ei te luau în primire;

una dintre ele era închisă într -

o raclă aurită, celelalte nu aveau decât fâşiile de pânză înnegrite din jurul corpului lor uscat; în sfârşit, una, de pe care s-au desfăşat panglicele,privea cu ochi de smalţ şi-şi arăta dinţ ii albi. Scara nu era mai puţin înspăimântătoare;pe pereţi atârnau lanţ uri, arcane şi chei de închisoare, mai groase decât braţ ul.

Moş Le Beau era în stare, ca Bouvard, să pună şi o spânzurătoare veche încolecţ ia sa.

Avea, cel puţ in, scara lui Latude şi o duzină de frumoase cătuşe. Cele patru încăperi ale locuinţei sale nu se deosebeau prea mult una de alta; cărţile se ridicau înstive până la tavan şi acopereau podelele, amestecându-se cu hărţ i, medalii, armuri,drapele, pânze afumate şi nişte sculpturi vechi, în lemn sau în piatră, stâlcite ca vai delume. Se mai găseau acolo, pe o masă şchioapă şi pe o ladă mâncată de carii, munţ i defaianţ e pictate.

Tot ce se putea agăţa spânzura de plafon în niş te poziţii vrednice de plâns. Inacest muzeu haotic, obiectele se pierdeau sub acelaşi strat de praf şi păreau că nu seţin laolaltă decât prin nenumăratele fire de păianjen care le învăluiau.

Moş Le Beau, care înţelegea în felul său păstrarea operelor de artă, n -o lăsa peNanon să măture podelele. Cel mai ciudat lucru era că, în acest talmeş-balmeş,obiectele aveau înfăţ işarea fie mohorâtă, fie batjocoritoare; toate te priveau cu răutate.Eram convins că acolo-i un popor vrăjit de spirite necurate.

Moş Le Beau stătea de obicei în camera de culcare, care era tot aşa de ticsită caşi celelalte, dar nu atât de prăfuită; căci bătrâna servitoare avea, prin excepţ ie,permisiunea de a mai da cu mătura pe-acolo. O masă lungă acoperită cu cartonaşeocupa jumătate din cameră.

Bătrânul meu prieten, în halat de casă înflorat şi cu o scufă de noapte pe cap,lucra la masa aceea, cu toată bucuria de care poate fi însufleţită o inimă naivă.Cataloga. Şi eu, cu ochii larg deschişi, abia ţinându-mi răsuflarea, îl admiram. Catalogamai ales cărţ ile şi medaliile. Se ajuta de o lupă şi aşternea pe fişele sale nişte cuvinte,scrise mărunt, regulat şi înghesuit, îmi închipuiam că nimeni nu se poate dedica uneiocupaţii mai frumoase. Mă înşelam. S-a găsit un tipograf care să culeagă catalogul luimoş Le Beau; l-am văzut lucrând la corecturi. Punea nişte semne misterioase pemarginea şpalturilor.



Şi atunci am înţeles că asta era cea mai frumoasă ocupaţ ie din lume şi am rămas înlemnit de admiraţ ie.

Puţin câte puţin căpătai curaj, mângâindu-mă cu gândul ca va veni şi pentru mineziua când voi face corecturi. Dorinţ a aceasta nu mi s-a împlinit. Nu-mi pare tare rău,deoarece am aflat de la un om de litere, unul dintre prietenii mei, că te plictiseşti de

toate, chiar şi de corecturi. Dar nu este mai puţin adevărat că bătrânului prieten îidatorez vocaţia mea. Prin înfăţ işarea puţ in obişnuită a lucrurilor sale din casă, mi-adeprins mintea de copil cu formele vechi şi rare, mi-a îndreptat-o spre trecut şi a

înzestrat-o cu o ingenioasă curiozitate; prin exemplul unei munci intelectuale îndeplinităcu regularitate, fără mare osteneală şi fără nelinişti, mi-a dat încă din copilărie pofta delucru şi dorinţa de a mă instrui. Mulţumită lui, în sfârşit, am devenit, în felul meu, unmare cititor, un zelos glosator de texte vechi şi smângălesc hârtia cu nişte amintiri carenu vor fi nicicând tipărite.

Aveam doisprezece ani când bătrânul acesta drag şi unic în felul său s-a stins încetişor din viaţă. Catalogul lui, după cum desigur vă închipuiţi, a rămas în şpalturi; n-afost niciodată publicat. Nanon a vândut unor negustori de lucruri de ocazie mumiile şi cemai era peacolo; amintirile acestea au acum peste un sfert de veac.'

Săptămâna trecută am văzut expusă în palatul Drouot una din acele mici Bastiliipe care patriotul Palloy le sculpta, în 1789, în pietrele fortăreţ ei distruse şi pe care leoferea, contra plată, primăriilor şi cetăţenilor. Piesa nu era foarte rară şi era şi greu demânuit. Am examinat-o totuşi cu o curiozitate instinctivă, şi am încercat o uşoară emoţ iecitind, în josul unuia dintre turnuri, această menţiune pe jumătate ştearsă: Din cabinetuldomnului Le Beau.



BUNICA NOZIERE

Î n dimineaţa aceea, tata avea obrazul răvăşit. Mama umbla de colo-colo şi vorbea în şoaptă. In sufragerie, o croitoreasă cosea veşminte negre.

Dejunul a fost trist; mai tot timpul se auzeau şuşoteli. Eram sigur că se

întâmplase ceva. În sfârşit, mama, îmbrăcată toată în negru şi voalată, îmi spuse: — Vino, dragul meu.O întrebai unde mergem; îmi răspunse: — Pierre, ascultă-mă cu atenţie. Bunică-ta Noziere… Ştii, mama tatii… A murit

azi-noapte.Mergem să ne luăm rămas-bun de la ea şi s-o sărutăm pentru ultima oară. Şi văzui că mama plânsese. Iar eu resimţii o impresie foarte puternică, deoarece

nici după atâţ ia ani nu s-a şters, şi atât de vagă, că mi-ar fi imposibil s-o exprim încuvinte. N-aş putea să spun măcar dacă a fost o impresie tristă. Tristeţ ea, cel puţ in, nuavea nimic crud. Un cuvânt, poate, un singur cuvânt, acela de romanesc, se poate

alătura, întrucâtva, de această impresie care, efectiv, nu con

ţ inea nici un element din

realitate.Tot drumul mă gândeam la bunica; dar nu puteam să-mi dau seama ce i se

întâmplase. A muri! Nu bănuiam cam ce putea să fie. Ştiam numai că treceam prin clipe

grave.Printr-o iluzie explicabilă, în timp ce mă apropiam de casa în care se afla moarta,

credeam că de jur - împrejur, în întreaga vecinătate, se simţ ea influenţ a mor ţ ii buniciimele, că tăcerea matinală a străzilor, chemările vecinilor şi ale vecinelor, mersul grăbit altrecătorilor, loviturile de ciocan ale potcovarului pe nicovală, toate aveau drept cauzămoartea bunicii. La această idee, care preocupa întreaga mea fiinţă, asociamfrumuseţ ea copacilor, dulceaţ a aerului şi strălucirea cerului, remarcate pentru întâiaoară.

Mă simţeam umblând pe un drum plin de mister şi, după ce-am cotit strada şi amvăzut grădiniţ a şi pavilionul prea binecunoscute, am Î ncercat un fel de decepţie că nugăsisem nimic extraordinar. Cântau păsărelele.

Mi-era frică şi mă uitai la mama. Ochii ei se aţintiseră – cu o expresie de teamăreligioasă

— Pe un punct spre care îmi îndreptai şi eu privirile. Atunci zării prin geamurile şi perdelele albe ale camerei bunicii o lumină, o slabă

şi palidă lumină, care tremura. Şi lumina aceea era atât de funebră, în mijlocu l puterniceilumini a zilei, încât lăsai capul în jos ca să n -o mai văd.

Urcarăm pe scăriţ a de lemn şi străbăturăm apartamentul dominat de tăcere.Când mama întinse mâna ca să deschidă uşa camerei, am vrut să-i opresc braţ ul… Intrarăm. O maică se sculă de pe un fotoliu şi ne făcu loc la căpătâiul patului. Bunicastătea acolo, întinsă, cu ochii închişi.

Capul ei se afundase atât de tare în pernă, încât mi se părea greu, greu ca unbolovan. Şi ce limpede o vedeam! O bonetă albă îi ascundea părul; părea mai puţ inbătrână decât de obicei, deşi nu mai avea culori în obraz.

Vai! Nu părea deloc să doarmă! Dar de unde -i venea surâsul maliţ ios şi îndărătnic, care-ţi făcea rău privindu-l?



Mi se păru că pleoapele tresăreau puţin, fără îndoială din pricina lumin iitremurânde a celor două lumânări aprinse, de pe masă, lângă o farfurie cu apă sfinţită,

în care se pusese o crenguţă de merişor.— Sărut-o pe bunica, îmi spuse mama.

Întinsei buzele. Simţ ii un fel de frig, care nu şi-a găsit încă numele şi nu-l va găsi

niciodată. Lăsai ochii în jos şi o auzii pe mama plângând în hohote. Nu ştiu, zău, ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă servitoarea bunicii nu m-ar fi scos

din cameră. Mă luă de mână, mă duse la un negustor de jucării ş i-mi spuse:— Alege. Alesei o arbaletă şi mă distram aruncând cu năut în frunzele copacilor. Uitasem de bunica.

Abia seara, când îl văzui pe tata, îmi reveniră gândurile de dimineaţă. Bietul meutată era de nerecunoscut. Avea obrazul umflat, lucios, plin de pete roşii, ochii înecaţi înlacrimi, buzele convulsive.

N-auzea ce i se vorbea

şi era când abătut, când nerăbdător. Lângă el, mamascria adrese pe scrisori cu chenar negru. Nişte rude veniră s-o ajute. Mi s-a arătat cumsă împăturesc scrisorile.

Eram vreo zece inşi în jurul unei mese mari.Era cald. Făceam un lucru nou; asta îmi dădea importanţă şi mă distra. După moartea ei, bunica trăi pentru mine o a doua viaţă, mai de seamă decât

prima, îmi aminteam, cu o incredibilă forţă, de tot ceea ce o văzusem făcând sau oauzisem spunând cândva, iar tata povestea în fiecare zi despre ea lucruri care o înviau

în faţa noastră, într -un asemenea mod, încât uneori, seara, după ce terminam masa, nise părea că o văzusem mâncând alături de noi.

De ce nu i-am spus acestei umbre dragi ceea ce i-au spus Mântuitorului peleriniidin Emmaus:

— Rămâi cu noi, căci s-a făcut târziu şi se lasă întunericul. Ah! Ce stafie drăguţă era, în boneta ei de dantelă cu panglici verzi! Nu ne intra în

cap că s-a obişnuit cu lumea cealaltă. Moartea i se potrivea mai puţin decât oricui. Unuicălugăr, da, îi şade bine să moară, sau unei frumoase eroine. Dar aşa ceva nu sepotriveşte deloc cu o bătrânică zâmbitoare şi sprintenă, care se supăra atât de drăguţ cabunica noastră Noziere!

Am să vă spun ce-am descoperit eu singur, pe vremea când mai trăia. Bunica era frivolă; bunica era cam uşuratică; bunică-mea nu era mai evlavioasă

decât o păsărică. Trebuia s-o vezi făcându-ne cu ochiul – când eu şi mama plecamduminica la biserică.

Zâmbea de seriozitatea pe care o punea mama în toate treburile ce priveau atâtlumea asta cât şi cealaltă, îmi ierta uşor greşelile şi cred că era o femeie în stare să iertegreşeli mult mai grave decât ale mele. Avea obiceiul să spună despre mine:

— Asta are să fie o poamă, nu ca tatăsău! Înţelegea prin aceasta că mă voi folosi de tinereţea mea ca să dansez şi că voi fi

îndrăgostit de o sută de mii de fecioare. Mă flata. Singurul lucru pe care l-ar aproba la mine, dacă ar mai fi pe lumea asta (ar avea

astăzi vârsta de o sută zece ani), este marea mea uşurinţă de a trăi şi o îngăduinţăfericită, pe care nu le-am plătit prea scump atunci când le-am cumpărat cu preţul câtorva



credinţ e morale şi politice. Calităţile acestea aveau în ochii bunicii atracţ ia graţ iilor fireşti.Muri fără să ştie că le poseda. Inferioritatea mea stă în aceea că eu ştiu că sunt

îngăduitor şi sociabil.Ea exista din secolul al XVIII-lea, bunică-mea! Ceea ce se vedea foarte bine la

ea!

Regret că nu i s-au scris memoriile. Să le fi scris ea însăşi, nu s-ar fi priceput. Darn-ar fi trebuit.Ca tata să le scrie el, în loc să măsoare craniile papuaşilor şi ale boşimanilor?

Caroline Noziere s-a născut la Versailles, în ziua de 16 aprilie 1772; era fiica mediculuiDussuel, a cărui inteligenţă şi caracter au fost apreciate de Cabanis. Dussuel a fostacela care, în 1786, l-a îngrijit pe delfin, atins de o uşoară scarlatină. În fiecare zi, otrăsură a reginei pleca la Luciennes să-l ia din căsuţa lui, unde trăia într -o mare sărăcie,cu cărţ ile şi ierbarul său, ca un discipol al lui Jean-Jacques.

Într -o zi, trăsura s-a întors goală la palat; medicul refuzase să vină. La vizitaurmătoare, regina, enervată, îi spuse:

— Va să zică ne-aţ i uitat, domnule!

— D

oamnă, răspunse Dussuel, reproşul dumneavoastră

mă jigneşte; dar

onorează natura şi trebuie să-l iert unei mame. Să nu vă îndoiţi, îl îngrijesc pe fiuldumneavoastră cu toată omenia. Dar ieri am fost reţinut lângă o femeie de la ţară carenăştea.

În 1789, Dussuel a publicat o broşură pe care n-o pot deschide decât cu respectşi n-o pot citi fără să zâmbesc. Are drept titlu: Urările unui cetăţ ean şi drept epigraf:Miseris succurrere disco1. Autorul începe prin a spune că formulează, sub acoperişulsău de paie, urări pentru fericirea francezilor. Trasează apoi, cu candoare, regulilefericirii publice; sunt reguli pentru o libertate înţeleaptă, garantată de Constituţ ie.Termină prin a recomanda oamenilor conştienţ i recunoştinţă faţă de Ludovic al XVI-lea,regele unui popor liber, şi prevesteşte întoarcerea epocii de aur.

Trei ani mai târziu, i se ghilotinau bolnavii, care erau în acelaşi timp şi prietenii

săi, iar el însuşi, suspect de o atitudine politică moderată, în baza ordinului comitetuluidin Sevres, a fost închis la mănăstirea călugărilor franciscani reformaţ i, care fusesetransformată în închisoare.

Ajunse acolo prăfuit din cap până-n picioare, semănând mai curând cu un calicbătrân decât cu un medic filosof. Puse jos un săculeţ conţinând operele lui Raynal şiRousseau, se lăsă să cadă pe un scaun şi suspină:

1 învăţ să vin în ajutorul nefericiţ ilor (lat.).— Asta-i recompensa pentru cincizeci de ani de virtute?O tânără femeie de o frumuseţe răpitoare, pe care nu o văzuse la început,

apropiindu-se de el cu un lighenaş şi un burete, îi spuse:— Cred că vom fi ghilotinaţ i, domnule.Vreţi ca până atunci să-mi permiteţi să vă spăl faţ a şi mâinile'? Arătaţ i ca un

sălbatic. — Femeie simţitoare, exclamă bătrânul Dussuel, aici mi-a fost dat să vă-ntâlnesc,

aici unde sălăşluiesc crimele! Vârsta dumneavoastră, obrazul dumneavoastră,manierele dumneavoastră, totul îmi spune că sunteţi nevinovată.

— Nu sunt vinovată decât că am plâns moartea celui mai bun dintre regi,răspunse frumoasa prizonieră.



— Ludovic al XVI-lea a avut virtuţ ile lui, spuse străbunul meu, dar cât de gloriosar fi fost dacă rămânea credincios sublimei noastre Constituţii până la capăt…!

— Cum! Domnule, ţipă tânăra femeie, agitând buretele din care picura apă,sunteţ i iacobin şi din partidul hoţ ilor?!

— Dar bine, doamnă, faceţ i parte din facţ iunea duşmanilor Franţei? Suspină

Dussuel, spălat pe jumătate de obraz. Se poate găsi oare sensibilitate la o aristocrată? Ea se numea de Laville şi purtase doliu după rege. Timp de patru luni cât au stat închişi împreună, ea nu încetă să-l certe şi totodată să se străduiască a-i face uneleservicii. Contrar aşteptării lor, nu li s-a tăiat capul; fură eliberaţi în urma unui raport aldeputatului Battelier, şi doamna de Laville deveni mai târziu cea mai bună prietenă abunicii mele, care avea pe atunci douăzeci şi unu de ani şi era căsătorită de trei ani cucetăţ eanul Danger, plutonier-major al unui batalion de voluntari din Rinul de Sus.

— E un bărbat foarte drăguţ, spunea bunica, dar nu sunt sigură că l-aş recunoaşte pe stradă.

Ne asigura că nu l-a văzut, în totul, mai mult de şase ore în cinci dăţi. Se măritasecu el dintr-o copilărie: ca să poarte o coafură naţională, în realitate, ea nu voia bărbat.

Iar dânsul voia toate femeile. A plecat; ea l-

a lăsat să plece, fără să-i poar

te nici urmă depică. În goana după glorie, Danger lăsa drept orice bunuri soţiei sale, în sertarul unui

scrin, nişte chitanţe de la fratele său, Danger de SaintElme, ofiţer în armata lui Conde, ş iun pachet de scrisori de la diferiţ i emigranţ i. Era de a juns pentru a o ghilotina pe bunică-mea şi încă vreo cincizeci de persoane, pe deasupra.

Ei i se năzărise ceva şi, la fiecare percheziţie domiciliară care se făcea în cartier, îşi spunea: „Ar trebui totuşi să ard hârtiile lăsate de ticălosul de bărbatu-meu”. Dar îniureşul ideilor care-i treceau prin cap, uita. Într -o dimineaţă luă totuşi o hotărâre.

Nici că se putea alege mai bine momentul!Stând în faţ a şemineului, tria hârtiile din scrin, după ce le împrăştiase claie peste

grămadă pe canapea. Şi, liniştită, le aduna în două grămăjoare, punând într -una ce se

putea păstra, şi în cealaltă ce trebuia distrus. Citea un rând de-aici, un rând de colo, opagină sau alta, şi mintea ei, sărind din amintire în amintire, ciugulea în treacăt câte ofărâmă a trecutului, când, deodată, auzi deschizându-se uşa de la intrare. Imediat,printr-o revelaţie subită a instinctului, ştiu că-i vorba de O percheziţie domiciliară.

Luă în braţe toate hârtiile şi le aruncă sub canapeaua a cărei husă atârna până lapământ. Şi, deoarece câteva se mai vedeau de sub husă, le împinse cu piciorul submobilă. Un colţ de scrisoare cât vârful unei urechi de pisicuţă albă, se mai strecura înafară, când un delegat din Comitetul de siguranţă generală intră în cameră însoţ it deşase oameni ai secţiei, înarmaţ i cu puşti, săbii şi suliţe. Doamna Danger stătea înpicioare, în faţa canapelei. Se gândea că nu-i definitiv pierdută, că-i mai rămânea oşansă de unu la mie, şi era grozav de curioasă să ştie ce o să se întâmple.

— Cetăţeană, îi spuse preşedintele secţ iei, eşti denunţată că întreţ iicorespondenţă cu duşmanii Republicii. Am venit să-ţi ridicăm toate hârtiile.

Omul de la Comitetul de siguranţă generală se aşeză pe canapea ca să scrieprocesul-verbal de confiscare.

Şi începură a scotoci prin toate mobilele, deschiseră broaştele cu un şperaclu şigoliră sertarele. Negăsind nimic, desfundară dulapurile din perete, răsturnară scrinurile,

întoarseră tablourile şi străpunseră cu vârful baionetelor fotoliile şi somierele; dardegeaba! Încercară pereţ ii lovindu-i cu patul puştii, explorară şemineurile şi smulseră



câteva scândurele din parchet. Se trudiră în van. Apoi, după trei ore de căutărizadarnice, obosiţ i, desperaţ i, umiliţi, se retraseră, făgăduind că se vor mai întoarce. Nu-ivenise nimănui în cap să se uite sub canapea.

După câteva zile, pe când se înapoia de la teatru, bunica găsi la uşa casei saleun bărbat uscăţ iv, numai piele şi os, palid, desfigurat de o barbă cenuşie şi murdară,

care se aruncă la picioarele ei şi-i spuse:— Cetăţeană Danger, sunt Alcide, salvaţi mă! Abia atunci îl recunoscu. — Dumnezeule, spuse ea, se poate să fiţi dumneavoastră Alcide, profesorul meu

de dans? În ce stare vă văd, domnule Alcide! — Sunt proscris, cetăţeană; salvaţ i-mă! — Nu pot decât să încerc. Eu însămi sunt suspectată, şi bucătăreasa mea e

iacobină. Veniţi după mine. Dar fiţi atent să nu vă vadă portarul. E ofiţ er municipal.Urcară scara şi buna şi drăguţ a doamnă Danger se închise în apartamentul ei

împreună cu deplorabilul Alcide, care tremura din pricina frigurilor

şi repeta mereu,

clănţănind din dinţ i:— Salvaţ i-mă, salvaţ i-mă! Văzându-i mutra jalnică, bunicii îi veni să râdă. Situaţ ia era totuşi critică. — Unde să-l bag? Se întreba bunica, plimbându-şi privirea peste dulapuri şi

scrinuri.Neputându-i găsi vreun alt loc, avu ideea să-l vâre în patul ei. Trase două saltele în afara celorlalte, făcând astfel un spaţiu lângă perete şi îl

strecură acolo pe Alcide. Patul avea astfel un aspect răvăşit. Se dezbrăcă şi se culcă înpat. Apoi, sunând bucătăreasa, spuse:

— Zoe, sunt suferindă; dă-mi puţină friptură de pui, salată şi un pahar cu vin deBordeaux. Zoe, ce s-a mai întâmnplat astăzi?

— Golanii ăştia de aristocraţi au făcut un complot, vor să fie ghilotinaţi pân' launu'!

Sanculoţii sunt cu ochii pe ei. Are să meargă! Are să meargă! 1… Portarul mi-a spus că un ticălos cu numele de Alcide e căutat

peste tot în secţ ie şi că peste noapte vă puteţ i aştepta la o percheziţ ie. Alcide, între cele două saltele, asculta aceste vorbe dulci. Fu apucat, după

plecarea bucătăresei, de un tremur nervos, care făcea să se * In original: fa ira, (a ira, refren al cântecului cu acelaşi titlu, din timpul Revoluţ iei

franceze (N. Tr.).Scuture tot patul, şi respiraţia îi deveni atât de grea, încât umplu camera de un

fluierat strident.

— Merge al dracului de bine, îşi spuse micuţa doamnă Danger. După care mâncă aripa de pui, întinzându-i şi tristului Alcide vreo două degete

din vinul de Bordeaux.— Ah!… Doamnă. Ah! Isuse Cristoase!Exclamă Alcide. Şi începu să geamă cu mai multă forţă, întrecând măsura. — Minunat! Îşi spuse doamna Danger: municipalitatea n-are decât să vină…



Tocmai ajunsese aici cu gândurile, când un zgomot de paturi de puşcă trântite lapământ cu toată greutatea zdruncină palierul. Zoe aduse în cameră patru ofiţ erimunicipali şi treizeci de soldaţ i din garda naţională.

Alcide nu mai mişca şi nu se mai auzea nici cea mai slabă răsuflare. — Sculaţ i-vă, cetăţeană, spuse unul din gardă.

Un altul obiectă că cetăţeana nu se putea îmbrăca de faţă cu bărbaţ i.Un cetăţean, văzând o sticlă cu vin, o apucă, gustă din ea, şi băură ş i toţ i ceilalţ i,turnând vinul de-a dreptul pe gâtlej.

Un cumătru mai şugubăţ se aşeză pe pat, şi luând-o pe doamna Danger debărbie, îi spuse:

— Ce păcat că mutra asta drăguţă aparţ ine unei aristocrate şi va trebui să i setaie gâtul ăsta fin!

— Ei bine, spuse doamna Danger, văd că sunteţ i oameni amabili. Terminaţ irepede, căutaţ i ce-aveţi de căutat, că mor de somn.

Mai stătură în cameră două ore, ucigător de lungi; trecură de douăzeci de ori,unul după altul, prin faţ a patului şi se uitară dacă nu-i cineva dedesubt. Apoi, după ce

mai spuseră mii de impertinenţe, plecară.

Abia întorsese spatele ultimul dintre ei, că doamna Danger, aplecându-se pestespaţ iul dintre pat şi perete, chemă: Domnule Alcide, domnule Alcide!

Un glas îi răspunse gemând: — Cerule! Ar putea să ne audă! Isuse Cristoase! Doamnă, fie-vă milă de mine! — Domnule Alcide, urmă bunica, ce teamă mi-a fost din pricina dumitale; nu te

mai auzeam, credeam că ai murit, şi, la ideea că aş sta culcată aproape de un mort, mi-a venit să leşin de o sută de ori. Domnule Alcide, nu te -ai purtat ca lumea. Când nu eştimort, o spui, ce dracu! N-am să-ţ i iert niciodată teama pe care mi-ai provocat-o.

Nu s-a purtat excelent bunică-mea cu bietul ei Alcide? L-a ascuns a doua zi laMeudon şi i-a scăpat frumuşel viaţ a.

Fiica filosofului Dussuel nu putea fi bănuită că ar crede în miracole şi nici că s-a

aventurat până la hotarele lumii supranaturale. Nu avea o fărâmă de credinţă religioasăşi bunul său simţ , care nu mergea prea departe, era jignit de orice mister. Totuşi,persoana aceasta, atât de raţională, povestea oricui voia s-o asculte o întâmplaremiraculoasă la care a fost martoră.

Vizitându-l pe tatăl ei la închisoarea din mănăstirea călugărilor franciscanireformaţ i din Versailles, o cunoscuse pe doamna de Laville, care era prizonieră acolo.După ce a fost eliberată, a locuit pe strada Lancry, în aceeaşi casă cu bunică-mea. Celedouă apartamente dădeau pe acelaşi palier.

Doamna de Laville stătea împreună cu tânăra ei soră, Amelie. Amelie era înaltă şi frumoasă. Obrazul ei palid, înconjurat de podoaba părului

negru, avea o expresie de o incomparabilă frumuseţ e.

Ochii, încărcaţi de langoare sau flăcări, căutau în jurul ei ceva necunoscut. Era călugăriţă şi făcea parte din consiliul de canonici seculari din Argentiere; se

spune că Amelie, în timp ce aştepta să-şi găsească un loc trainic în lumea noastră, încercase, ieşind din copilărie, suferinţele unei iubiri neîmpărtăşite şi pe care fusesesilită s-o tăinuiască.

Părea copleşită de plictiseală. I se întâmpla să izbucnească în lacrimi fără vreunmotiv aparent. Uneori stătea zile întregi într -o nemişcare stupidă, alteori devora cărţ ievlavioase. Muşcată de propriile ei himere, se zvârcolea în dureri de nedescris.



Arestarea surorii sale, supliciul multor prieteni de-ai săi, ghilotinaţ i dreptconspiratori, şi neîncetatele alarme sfârşiră prin a-i ruina constituţ ia şubredă. Deveni deo slăbiciune înspăimântătoare. Tobele care chemau în fiecare zi secţ iile la arme,bandele de cetăţ eni cu bonete roşii şi înarmate cu suliţ e care defilau prin faţ a ferestrelorcântând Qa ira! O băgau într -o spaimă ce era urmată, alternativ, de lâncezeală ş i de

exaltare. Tulburările nervoase se manifestară cu o forţă teribilă şi produseră efectestranii, Amelie avea vise a căror luciditate îi uluia pe cei din jur. Rătăcind noaptea, trează sau adormită, auzea zgomote îndepărtate, va ietele

victimelor, uneori, stând în picioare, întindea braţ ul şi ară^ tând în umbră ceva invizibil,pronunţ a numele lui Robespierre.

— Are presimţ iri sigure şi prevesteşte toate nenorocirile, spunea sora ei.Or, în noaptea de 9 spre 10 thermidor, bunică-mea, precum şi tatăl ei, stăteau în

odaia celor două surori; toţ i patru erau foarte tulburaţi, rezumând gravele evenimente alezilei şi străduindu-se să ghicească sfârşitul lor: tiranul fusese arestat, transportat laLuxembourg, portarul refuzase să-l pr imească, a fost dus apoi în birourile poliţ iei, pesplaiul des Orfevres, şi puţin mai târziu eliberat de Comună şi condus la primărie…

Oare mai era acolo,

şi ce atitudine luase, umilită sau ameninţătoare? Încercau toţ i

patru o mare nelinişte; şi nu auzeau altceva decât – când şi când – galopul cailor, carepurtau ştafetele Jui Henriot, fugind de mâncau pământul.

Erau în aşteptare şi schimbau în răstimpuri câte o amintire, o îndoială, o dorinţă. Amelie rămăsese tăcută.

Deodată scoase un ţipăt asurzitor .Era ora unu şi jumătate noaptea. Aplecată peste o oglindă, părea să contemple o

scenă tragică. Spunea:— 11 văd, îl văd! Cât e de palid! Sângele îi curge şiroaie din gură, i s -au strivit

dinţ ii şi maxilarele. Slavă ţ ie, Doamne! Vampirul nu va mai bea decât propriul săusânge!…

Terminând cuvintele acestea, pe care le pronunţ a ca pe o stranie melopee,scoase un strigăt de groază şi căzu pe spate, îşi pierduse cunoştinţ a.

Chiar în aceeaşi clipă, în sala de consiliu a primăriei, Robespierre fu lovit de unglonte de revolver, care-i zdrobi maxilarul şi puse capăt Terorii.

Bunică-mea, care era atee, credea cu tărie în această viziune. — Cum explicaţ i asta?— O explic prin aceea că bunică-mea, ca spirit ateu ce era, credea îndeajuns în

diavol şi în vârcolaci. Când era tânără, toată vrăjitoria, asta o amuza şi era, cum sespune, o mare prezicătoare. Mai târziu i se făcu frică de diavol, dar era prea târziu: era

în mâinile lui, nu mai putea să nu creadă în el. După noaptea de 9 thermidor viaţ a deveni suportabilă pentru mica societate din

strada Lancry. Bunică-mea se bucură mult de această schimbare; dar îi era imposibil săpoarte pică oamenilor Revoluţ iei. Ea nu-i admira – n-a admirat pe nimeni altcineva decâtpe mine – dar nu-i ura deloc şi nu-i tr ecuse niciodată prin cap să le ceară socotealăpentru frica pe care i-au provocat-o. Asta poate din pricină că nici nu i-au provocat frică.Dar mai ales pentru că bunică-mea era o albastră, albastră în inima ei. Şi, aşa cum sespune, albaştrii vor fi totdeauna albaştri.

În timpul acesta, Danger îşi urma^ pe toate câmpurile de bătaie strălucita sacarieră.



Fericit ca întotdeauna, îmbrăcat în mare ţinută, era în fruntea brigăzii sale, cândfu ucis de o ghiulea de tun, la 20 aprilie 1808, în frumoasa luptă de la Abensberg.

Bunica află din Monitor că era văduvă şi că Bravul general Danger s-a acoperitde glorie.

Exclamă:

— Ce nenorocire! Un bărbat atât de frumos! Se căsători, în anul următor, cu domnu l Hippolyte Noziere, funcţ ionar principal laMinisterul de Justiţ ie, un om pur şi jovial, care cânta din flaut dimineaţ a, de la ora şase lanouă, şi seara, de la cinci la opt. De astă dată a fost o căsătorie reuşită. Se iubeau şi,nemaifiind foarte tineri, ştiură să fie îngăduitori unul faţă de celălalt. Caroline îi iertă luiHippolyte veşnicul său flaut. Şi Hippolyte îi iertă Carolinei toate păsărelele pe care leavea în cap. Au fost fericiţ i.

Bunicul meu, Noziere, este autorul unei Statistici a închisorilor, Paris, Imprimerianaţională, 1817-1819, 2 voL. Î n -4°; şi a Fiicelor din Momus, cântece noi, Paris, la autor,1821, în -18°.

Guta îi declară un război necruţător; dar nu-i putu lua nimic din veselie, chiar

atunci când îl împiedica să mai cânte din flaut; în cele din urmă, îl învinse. Nu l-am

cunoscut. Dar am aci portretul său: îl poţi vedea într -o haină albastră, cârlionţ at ca unmiel şi cu bărbia pierdută într -o cravată imensă.

— Îl voi regreta până în ultima mea zi, spunea bunică-mea la optzeci de ani,văduvă de vreo cincisprezece ani.

— Aveţi dreptate, doamnă, i-a răspuns un vechi prieten. Noziere avea toatecalităţ ile pentru a fi un soţ bun.

— Toate calităţ ile şi toate defectele, cu voia dumneavoastră, a continuat bunica. — Ca să fii un soţ desăvârşit, trebuie să ai şi defecte?— Bineî nţeles, a urmat bunica, înălţând din umeri; trebuie să n-ai nici un fel de

viciu, şi ăsta e un mare defect! A murit la 4 iulie 1853, în cel de-al optzeci şi unulea an al vieţ ii sale.



DINTELE

Dacă am pune tot atâta grijă ca să ne ascundem de lume câtă avem de obicei casă ne arătăm în lume, am scăpa de multe necazuri. Am făcut de timpuriu cea dintâiexperienţă în această privinţă.

Era într -o zi ploioasă. Primisem în dar tot dichisul necesar unui poştaş; şapcă,bici, hăţuri, zurgălăi. Erau o mulţ ime de zurgălăi, înhămai; adică mă înhămai pe mine demine însumi, căci eram totodată poştaşul, caii şi carul. Traseul meu începea dinbucătărie şi ducea până în sufragerie, de-a lungul unui culoar. Sufrageria ţ inea loc – şidestul de bine – unei pieţ e dintr-un sat, iar bufetul de mahon, unde făceam popas ca săschimb caii, devenise fără vreo sforţ are din parte-mi, hanul La Calul bălan. Culoarul eraun drum larg, pe care dădeai mereu de alte priveliş ti şi întâlniri neprevăzute, închis într -un mic spaţ iu Î ntunecat, mă bucuram de un orizont întins şi treceam, între pereţ ii preabine cunoscuţi, prin acele surprize care dau farmec călătoriilor. Eram pe atunci un maremagician. Evocam, pentru plăcerea mea, fiinţ e dragi şi rânduiam natura după bunul meuplac. Am avut, mai târziu, nenorocirea să pierd darul acesta preţ ios pe care l-am folosit

cât am putut în ziua aceea ploioasă, când am fost poşta

ş.

Folosirea acestui dar ar fi fost de ajuns pentru a mă mulţ umi; dar poţi fi vreodatămulţumit? Îmi veni pofta să-i uimesc, să-i uluiesc, să-i înmărmuresc pe spectatori. Şapcamea de catifea şi zurgălăii nu făceau doi bani dacă nu le admira nimeni. Când i -am auzitpe tata şi pe mama în camera vecină, am dat buzna acolo, făcând o gălăgie teribilă.Tata mă măsură câteva clipe cu privirea; apoi înălţă din umeri şi spuse:

— Copilul ăsta nu mai ştie ce să facă. Ar trebui să-l dăm la un pension. — E prea mic încă, răspunse mama. — Ei, şi! Spuse tata, are să stea între cei mici. Am auzit prea bine cuvintele astea; dar ce-au mai spus după aceea mi-a scăpat,

în parte, şi dacă pot să le redau acum întocmai e fiindcă, după aceea, le-am auzitrepetându-mi-se de mai multe ori.

Tata adăugă: — Neavând nici fraţ i, nici surori şi stând singur, capătă poftă să viseze, şi mai

târziu va avea de suferit. Singurătatea i-a aprins imaginaţ ia, şi-am observat că are capulplin de himere. Fiind la şcoală, împreună cu alţi copii de vârsta lui, va căpăta experienţ alumii. Va învăţa de la ei ce sunt oamenii; asta nu poate învăţ a de la dumneata şi nici dela mine, care suntem îngerii lui păzitori.

Colegii se vor purta cu el cum te por ţi cu egalii, de care uneori trebuie să-ţ i fiemilă şi să-i aperi, iar alteori să-i convingi sau să le ţii piept. Cu ei împreună va faceucenicia vieţ ii sociale.

— Dragul meu, îi spuse mama, nu ţ i-e teamă că printre copii sunt şi unii răi? — Chiar şi cei răi, răspunse tata, îi vor fi de folos, dacă este inteligent, fiindcă are

să înveţe cum să-i deosebească de cei buni şi ăsta e un lucru foarte necesar. De altf el,chiar dumneata ai să vizitezi şcolile din cartier şi ai să alegi una frecventată de copii acăror educaţ ie corespunde aceleia pe care i-ai dat-o lui Pierre.

Firea oamenilor e pretutindeni aceeaşi; dar „hrana” lor, cum spuneau strămoşiinoştri, se deosebeşte mult dintr-un loc într -altul. O creştere bună, aplicată mai multorgeneraţii, dă naştere unei flori de o gingăşie deosebită, şi floarea aceasta pentru care s-au depus străduinţe timp de un secol, poate să se piardă în câteva zile. Contactul cucopiii lipsiţ i de educaţie ar putea duce, fără nici un folos pentru ei, la degenerarea



educaţ iei fiului nostru. Nobleţea gândurilor vine de la Dumnezeu; aceea a manierelor sedobândeşte prin exemplu şi se fixează prin ereditate. Ea Întrece în frumuseţ e nobleţ eanumelui. E firească şi se afirmă prin harul ei propriu, pe când cealaltă e dovedită cunişte hârţ oage, printre care nu te mai descurci.

— Ai dreptate, dragul meu, răspunse mama. Chiar de mâine încep să caut un

pension bun pentru copilul nostru. Şi am să aleg unul din cele mai înfloritoare, aşa cumm-ai povăţuit, fiindcă grija banilor tulbură gândurile învăţătorului şi-l acresc. Ce-ai spune,dragul meu, de un pension condus de o femeie?

Tata nu răspunse. — Ce-ai spune? Repetă mama. — E o chestiune la care ar trebui să mă mai gândesc. Stând în fotoliul său, în faţa biroului, tata examina de câteva minute un fel de

oscior ascuţit la un capăt şi foarte ros la celălalt, îl învârtea între degete; desigur i se învârtea şi în cap, deoarece, cu toţi zurgălăii mei, încetasem să mai exist pentru el.

Mama, cu coatele pe speteaza fotoliului, îşi urma ideea, pe care o exprimasepuţin mai înainte.

Doctorul îi arătă osciorul acela scârbos şi spuse:

— Uite aici dintele unui om care a trăit pe vremea mamutului, în timpul ereiglaciare, într -o cavernă odinioară pustie şi mohorâtă, astăzi pe jumătate acoperită deviţă de vie sălbatică şi de micşunele, şi lângă care s-a ridicat de câţ iva ani casa ceeaalbă şi frumoasă, unde am locuit vreo două luni în timpul verii, în anul când ne-amcăsătorit. Au fost două luni fericite. Ai dat acolo peste un pian vechi, şi toată ziua cântaidin Mozart, scumpa mea. Mulţumită ţie, o muzică gingaşă şi fermecătoare îşi lua zborulprin fereastră şi însufleţ ea valea, de unde omul din cavernă nu auzea decât răgetultigrilor.

Mama îşi rezemă capul de umărul tatii, care continuă: — Omul acesta nu cunoştea decât frica şi foamea. Semăna cu o fiară. Avea

fruntea teşită. Muşchii de pe arcada sprâncenelor, când se contractau, făceau nişte riduri

hidoase; nişte fălci enorme te izbeau când te uitai la el; dinţii îi ieşeau afară din gură.Uite-l pe ăsta cât e de lung şi ascuţ it.

Aşa au fost cei dintâi oameni. Dar, pe nesimţite, prin neîncetate şi măreţ e eforturi,omenirea, devenind mai puţin nenorocită, deveni şi mai puţin sălbatică; organeleoamenilor se schimbară prin întrebuinţ are. Obişnuinţa gândirii dezvoltă creierul, şifruntea se mări. Dinţii, care nu se mai străduiau să sfâşie carnea crudă, crescură maipuţ in lungi pe nişte fălci nu tot atât de puternice. Obrazul omenesc căpătă o frumuseţ esublimă şi se născu surâsul pe buzele femeii.

Aici, tata sărută obrazul mamei care zâmbea; apoi, ridicând încetişor deasupracapului dintele omului din caverne, exclamă:

— Omule din vremuri str ăvechi, a cărui rămăşiţă grosolană şi înfiorătoare stă înfaţa mea, amintirea ta mă răscoleşte până în adâncul fiinţ ei; te respect şi te iubesc, o!Strămoş al meu! Primeşte, în trecutul nepătruns în care sălăşluieşti, omagiulrecunoştinţei mele, căci ştiu cât de mult îţ i datorez. Ştiu de câte mizerii m-au feritstrădaniile tale. Tu nu te-ai gândit la viitor, e adevărat: o slabă licărire de inteligenţătremura în creierul tău întunecat; tu nu puteai gândi decât cum să te hrăneşti şi unde săte ascunzi. Erai totuşi om. Un ideal confuz te trăgea spre ceea ce e frumos şi bun pentruoameni. Ai dus o viaţă nenorocită, dar n-ai trăit în zadar, şi viaţa atât de înfiorătoare pe



care ai moştenit-o ai transmis-o, ceva mai puţin rea, copiilor tăi. Ei s-au căznit, la rândullor, s-o facă mai bună. Cu toţ ii s-au apucat de câte un meşteşug: unul descoperi piatrade moară, celălalt inventă roata.

Toţ i s-au străduit şi efortul continuu al atâtor minţ i de-a lungul vremurilor a produsminuni, care fac ca astăzi viaţa să fie frumoasă. Şi, de câte ori născoceau un meş teşug

sau puneau bazele unei industrii, dădeau naştere, prin însuşi acest fapt, la frumuseţ imorale, şi creau virtuţi. Ei au dat femeilor văluri şi bărbaţ ii au cunoscut preţ ul frumuseţ ii.Zicând aceasta, tata puse dintele preistoric pe birou şi o îmbrăţ işă pe mama.

Apoi a continuat, spunând: — De altfel, noi le datorăm strămoşilor absolut tot, chiar şi dragostea.

Am vrut să ating dintele acesta, care-i inspirase tatii atâtea cuvinte pe care nu le înţ elegeam. M-am apropiat de birou şi am întins mâna. Dar, la clinchetul pe care-lstârniră zurgălăii, tata întoarse capul spre mine, mă privi cu severitate ş i spuse:

— Mai domol! Misiunea nu s-a terminat; am fi mai puţ in generoşi decât oameniicavernelor dacă, la rândul nostru, nu ne-am strădui să facem copiilor noştri viaţ a maisigură şi mai bună decât a noastră. Sunt două mijloace pentru asta: să iubim şi să

învăţăm. Cu ştiin

ţ a

şi iubirea se clădeşte lumea.

— Fără îndoială, dragul meu, spuse mama; dar cu cât mă gândesc mai mult, cuatât sunt mai convinsă că unei femei ar trebui să-i fie încredinţat un băieţel de vârsta luiPierre al nostru.

Am auzit vorbindu-se de o domnişoară Lefort. Mâine mă duc să vorbesc cu ea.



REVELAŢIA POEZIEI

Domnişoara Lefort, care ţinea în cartierul Saint-Germain un pension pentru copiimai mici, consimţi să mă primească între orele zece şi douăsprezece dimineaţ a, iardupă-amiaza între două şi patru, îmi făcusem dinainte o idee înfiorătoare despre

pensionul acesta, şi când bona mă târî acolo pentru prima oară, mă socotii pierdut. Astfel că am fost nemaipomenit de surprins când am intrat şi am văzut, într -ocameră mare, vreo cinci sau şase fetiţ e şi vreo zece băieţi, care râdeau, se strâmbau şiarătau în fel şi chip că nu le pasă de nimic în afară de zburdălniciile lor. Mă gândeam căs-au obişnuit cu răul.

Pe de altă parte, văzui că domnişoara Lefort era profund întristată. Ochii eialbaştri erau înlăcrimaţi iar buzele întredeschise.

Nişte bucle spălăcite îi atârnau, după moda englezească, de-a lungul obrajilor,asemeni crengilor de salcie plângătoare. Privea fără să vadă şi părea pierdută în vis.

Blândeţ ea acestei domnişoare îndurerate şi veselia copiilor îmi inspirară încredere; la gândul că-mi voi împărţ i soarta cu mai multe fetiţ e, toate temerile mele se

risipiră, puţin câte puţ in.

Domnişoara Lefort, după ce îmi dădu o tăbliţă şi un creion, mă aşeză lângă unbăieţel de vârsta mea, care avea o înfăţ işare distinsă şi ochi pătrunzători.

— Mă cheamă Fontanet, îmi spuse el, dar pe tine? Apoi mă întrebă cu ce se ocupă tata. I-am spus că-i medic.— Al meu e avocat, răspunse Fontanet, e mai bine. — De ce?— Nu-ţi dai seama că-i mai frumos să fii avocat? — Nu.— Atunci eşti un prost.Fontanet avea imaginaţ ie bogată. Mă sfătui să cresc viermi de mătase şi-mi arătă

o frumoasă tablă a lui Pitagora, făcută de el însuşi, îl admiram ş i pe Pitagora şi peFontanet. Eu nu ştiam decât fabule.

La plecare, primii de la domnişoara Lefort o notă bună; n-am reuşit să descopăr la ce foloseşte. Mama mă lămuri că asta este ceva propriu onorurilor: nu folosesc lanimic. Apoi mă întrebă ce-am făcut în prima zi. I-am spus că m-am uitat la domnişoaraLefort.

Începu să râdă de mine; dar eu spusesem adevărul. De când mă ştiu am fost înclinat să privesc viaţ a ca pe un spectacol. N-am fost niciodată un adevărat observator,căci, pentru observaţie, trebuie un sistem după care să te conduci, iar eu n -am nici unsistem. Observatorul îşi îndreaptă ochii ba ici, ba colo; spectatorul îşi lasă privirile furate.Sunt născut spectator şi cred că am să păstrez toată viaţa nevinovăţ ia asta a hoinarilordin marile oraşe, pe care orice îi amuză şi care păstrează, la vârsta ambiţ iilor,curiozitatea dezinteresată a copiilor mici. Dintre toate spectacolele la care am luat parte,singurele care m-au plictisit au fost acelea de teatru, când mă uitam la scenă.Dimpotrivă, reprezentaţ iile vieţ ii m-au distrat întotdeauna, începând cu acelea pe carele-am văzut în pensionul domnişoarei Lefort.

Continuai deci să mă uit la profesoara mea şi, confirmându-mi-se părerea că era într -adevăr tristă, îl întrebai pe Fontanet de unde vine această tristeţe. Fără a se referi laceva anume, Fontanet o atribuia remuşcărilor şi îşi amintea că odată a văzut



sentimentul remuşcării oglindindu-se pe obrazul domnişoarei Lefort, într -o zi de demult,când ea îi confiscase, fără nici un drept, sfârleaza de merişor şi comisese aproape

îndată după asta şi un alt atentat: pentru a înăbuşi plânsetele celui spoliat, îi trăsese pecap boneta cu urechi de măgar.

Fontanet înţelegea că un suflet mânjit de asemenea fapte trebuia să-şi fi pierdut

pentru totdeauna voioşia şi liniştea; dar motivele invocate de Fontanet nu mi se păreau îndestulătoare şi căutai altele. Era greu, la drept vorbind, să cauţi ceva în clasa domnişoarei Lefort, din cauza

gălăgiei care domnea aci fără întrerupere. Elevii se avântau în nişte bătălii înverşunate,de faţă cu domnişoara Lefort, vizibilă, dar absentă. Aruncau unii într -alţii cu atâtea cărţ ide religie şi coji de pâine, că se făcea întuneric şi o nesfârşită înlănţ uire de pocneteumplea clasa. Numai copiii mici, împreunându-şi mâinile şi picioarele şi scoţând limbade un cot, se uitau în plafon, cu un zâmbet împăciuitor.

Uneori, domnişoara Lefort, intrând pe neaşteptate în învălmăşeală, cu un aer desomnambulă, pedepsea pe câte un nevinovat; apoi revenea la tristeţea sa, în care se

închidea ca într -un turn.

Gândiţ i-

vă bine, vă rog, la starea de spirit a unui băieţel de opt ani, care, înmijlocul acestei zarve de neînţ eles, scrie de şase săptămâni pe tăbliţă: Foamea îl bagă în mormânt pe necunoscutul M al f Hâtre.

Asta era lecţia mea. Câteodată îmi strângeam capul cu mâinile, cât puteam detare, ca să nu-mi pierd ideile; dar una singură era desluşită: ideea tristeţ ei domnişoareiLefort. Eram preocupat mereu de amărâta mea profesoară.

Fontanet îmi stârnise curiozitatea cu nişte poveşti stranii, îmi spusese că nu sepoate trece dimineaţ a prin faţ a camerei domnişoarei Lefort fără a auzi strigăte jalnice,amestecate cu zornăit de lanţ uri.

— Îmi aduc aminte, adăugă el, că mai demult, să tot fie vreo lună de atunci, a cititla toată clasa, plângând, o poveste, care părea a fi în versuri.

Povestirea lui Fontanet era străbătută de un fior de groază, care mă pătr unse şipe mine.

M-am convins chiar a doua zi că spusele lui nu erau imaginare, cel puţin înprivinţa lecturii cu glas tare; căci, în ce priveşte lanţ urile care-l făceau pe Fontanet săpălească, n-am aflat niciodată nimic, şi astăzi îmi închipui că zornă itul acela de lanţ uritrebuie să fi fost în realitate un hârşâit de vătraie şi făraşe.

A doua zi, iată ce s-a întâmplat: Domnişoara Lefort bătu în masă cu o riglă ca săse facă tăcere, tuşi şi rosti cu voce surdă:

— Sărmana Jeanne l După o pauză, adăugă: — Dintre fecioarele cătunului, Jeanne era cea, mai frumoasă. Fontanet îmi dădu una cu cotul în coşul pieptului şi pufni în râs. Domnişoara

Lefort aruncă spre el o privire mânioasă; apoi, cu glasul şi mai trist, parcă ar fi intonat unpsalm de pocăinţă, continuă povestea sărmanei Jeanne. E posibil şi chiar sigur căpovestea aceea era în versuri de la un capăt la altul; dar sunt silit să v-o spun aşa cummi-a rămas în minte. Se vor recunoaşte, sper, ici şi colo, în proza mea, mădularelerisipite ale poetului.

Jeanne era logodită; jurase credinţă unui tânăr şi viteaz muntean. Oswald eranumele fericitului păstor. Totul era gata pregătit pentru nuntă, însoţitoarele Jeannei îiaduseră vălul şi cununa. Ce fericită era Jeanne! Dar iată că o cuprinse o moleşeală.Obrajii i se acoperiră de o paloare de moarte. Oswald coborî din munţ i.



Alergă la ea şi o întrebă: „Nu eşti soţ ia mea?” Ea răspunse cu glasul stins: „Scumpe Oswald, adio! Mor!” Sărmana Jeanne!

Mormântul i-a fost patul nupţ ial, şi clopotele biser icii din cătun, care trebuiau să sune lacununie, sunară la îngropăciunea ei.

Era în povestirea aceasta un mare număr de cuvinte pe care le auzeam pentru

întâia oară şi al căror înţ eles nu-l ştiam; dar, în ansamblu, povestirea mi se păru atât detristă şi atât de frumoasă încât, ascultând-o, mă trecu un fior neîncercat până atunci;farmecul melancoliei mi se dezvălui prin vreo treizeci de versuri, al căror înţ eles precismi-ar fi fost cu neputinţă să-l redau. Fiindcă nu-i nevoie să înţelegi multe ca să simţ imulte – afară, doar, când eşti bătrân.

Lucruri obscure pot fi lucruri impresionante şi e foarte adevărat că sufletelor tinerele place ceea ce este vag.

Lacrimile izbucniră din inima mea prea plină şi Fontanet nu putu, nici prinstrâmbăturile sale, nici bătându-şi joc de mine, să-mi oprească plânsul. Totuşi, atunci numă îndoiam de superioritatea lui Fontanet. A trebuit să ajungă subsecretar de stat ca să

încep să mă îndoiesc de el.

Lacrimile mele îi plăcură domnişoarei Lefort; mă chemă la dânsa şi-mi spuse:

— Pierre Noziere, ai plâns; poftim crucea de onoare. Află că eu am făcut poeziaasta. Am un caiet gros, pe care l-am umplut cu versuri tot atât de frumoase ca ş i astea;dar n-am găsit încă un editor care să le publice. Nu-i îngrozitor, ba chiar de neconceput?

— Ah! Domnişoară, i-am spus, sunt foarte mulţ umit. Ştiu acum care-i pricinatristeţii dumneavoastră. O iubiţi pe sărmana Jeanne care a murit în cătunul ei, şi văgândiţ i mereu la ea, nu-i aşa? De aceea sunteţi tristă şi niciodată nu vedeţi ce facem înclasă?

Vorbele mele, din nefericire, nu-i plăcură, căci se uită mânioasă la mine şi-mispuse:

— Jeanne e o ficţ iune. Iar tu eşti un prost. Dă-mi înapoi crucea şi treci la loc.M-am întors la locul meu plângând. De astă dată îmi plângeam de milă şi

mărturisesc că aceste lacrimi noi nu mai aveau duioşia lacrimilor pe care mi le storsesesărmana Jeanne. Un lucru îmi mări şi mai mult tulburarea: habar n-aveam ce este oficţ iune; Fontanet nu ştia nici el mai mult.

Ajuns acasă, o întrebai pe mama.— O ficţiune, îmi răspunse mama, este o născocire. — Ah! Mamă, îi spusei, ce nenorocire că Jeanne e o simplă născocire! — Care Jeanne? Mă întrebă mama. — Dintre fecioarele cătunului, Jeanne era cea mai frumoasă. Şi îi spusei povestea Jeannei aşa cum mi-o aduceam aminte.Mama nu-mi răspunse; dar o auzii şoptindu-i tatii la ureche:— Ce prostii îl învaţă pe copilul ăsta! — Sunt, într -adevăr, nişte prostii gogonate, spuse tata. Şi de ce ai vrea, mă rog,

ca o fată bătrână să se priceapă la pedagogie? Am un sistem de educaţ ie pe care ţ i-l voiexpune într -o zi. După acest sistem, trebuie să deprinzi un copil de vârsta lui Pierre alnostru cu obiceiurile animalelor, cu care copiii se aseamănă atât prin instincte cât ş i prininteligenţă. Pierre este capabil să înţeleagă fidelitatea unui câine, devotamentul unuielefant, răutăţ ile unei maimuţe: asemenea lucruri trebuie să-i povesteşti şi nu despreJeanne, cătunul şi clopotele acelea, care n-au niciun Dumnezeu.



— Ai dreptate, răspunse mama; copilul şi animalul se înţ eleg foarte bine,amândoi sunt foarte aproape de natură. Dar crede-mă, dragul meu, e un lucru pe carecopiii îl înţeleg mai bine decât vicleniile maimuţ ei: sunt faptele frumoase ale oamenilormari. Eroismul, chiar pentru un băieţ aş, este limpede ca lumina zilei; povesteşte-i luiPierre despre moartea cavalerului d'Assas, şi are să înţeleagă, cu ajutorul Celui-deSus,

tot aşa de bine ca şi dumneata, ca şi mine.— Vai! Suspină tata, dimpotrivă, eu cred că eroismul se înţelege în diferitechipuri, potrivit vremii, locului şi persoanelor. Dar ce importanţă are? Ceea ce contează

într -un sacrificiu este sacrificiul însuşi. Dacă obiectul devotamentului tău este o iluzie,devotamentul rămâne totuşi o realitate; şi această realitate este cea mai minunatăpodoabă sub care omul îşi poate ascunde sărăcia morală. Draga mea, generozitatea tanaturală te-a făcut să înţelegi aceste adevăruri mai bine decât le-am înţeles eu însumicu ajutorul experienţ ei şi al reflecţiei. Le voi introduce în sistemul meu.

Astfel discutau doctorul şi mama.Opt zile după aceea, în mijlocul gălăgiei, scriam pentru ultima dată pe tăbliţ a

mea: Foamea îl băgă în mormânt pe necunoscutu l Malfilâtre. Fontanet

şi cu mine părăsirăm în acelaşi timp pensionul domni

şoarei Lefort.



TEUTOBOCHUS

Cine a crescut, de mic copil, pe splaiurile Parisului, în faţ a muzeului Luvru şi agrădinilor Tuileries, aproape de palatul Mazarin, pe malul glorios al Senei, care curge

între turnurile, foişoarele şi clopotniţele bătrânului Paris, greu îmi vine să-mi închipui că

ar putea rămâne sărac cu duhul. Acolo, începând din strada Guenegaud şi până înstrada Bac, în prăvălioarele librarilor, anticarilor şi negustorilor de stampe, se găsesc cunemiluita cele mai frumoase lucruri de artă şi cele mai ciudate mărturii ale trecutului.Graţia bizară şi vesela harababură a fiecărei vitrine ademenesc ochii şi minteatrecătorului. Cel care ştie să vadă nu pleacă mai departe fără să ia cu sine vreo idee,

întocmai ca pasărea ce-şi ia zborul ducând un pai pentru cuibul ei.Deoarece se găsesc acolo arbori şi cărţ i, şi trec mereu femei, e cel mai frumos

loc din lume.Pe vremea copilăriei mele, mai mult decât acum, piaţa aceasta a curiozităţ ilor era

înzestrată din belşug cu mobile şi stampe vechi, tablouri şi cărţ i de demult, mescioaresculptate pentru vaze, vaze înflorate din porţelan de China, obiecte smălţ uite, faianţ e

ornamentate, podoabe de aur pentru odăjdii, stofe cu fire de aur, tapiserii cu figuri, cărţ i

cu poze şi ediţii princeps legate în marochin. Aceste lucruri plăcute erau oferiteamatorilor rafinaţ i şi pricepuţi, care nu veneau încă în concurenţă cu agenţ ii de schimb şicu actriţ ele. Fontanet şi cu mine ne obişnuisem de multă vreme cu ele, încă de pe cândpurtam gulere mari, brodate, pantaloni scur ţ i şi pulpele goale.

Fontanet locuia în colţul străzii Bonaparte, unde tatăl lui avea cabinetul de avocat. Apartamentul părinţ ilor mei era lipit de una din aripile hotelului Chimay. Eu şi

Fontanet eram şi vecini, şi prieteni. Ducându-ne împreună, Î n zilele de vacanţă, să ne jucăm în grădina Tuileries, treceam pe acest doct splai Voltaire, şi acolo, umblând cu uncerc în mână şi o minge în buzunar, ne uitam în dughenele acelea întocmai ca ş i domniibătrâni şi ne făceam, în felul nostru, diferite păr eri asupra tuturor acestor lucruri ciudate,care veneau din trecut, din misteriosul trecut.

Ei, da! Hoinăream, frunzăream cărţ i vechi, ne uitam la poze.Şi ne interesau foarte mult. Dar Fontanet, trebuie s-o spun, nu avea, ca mine,

respect pentru toate vechiturile astea. EI râdea de anticele gulere de ofiţ eri şi de sfinţ iiepiscopi cu nasul julit. Fontanet era, încă de pe atunci, omul progresului pe care l -aţ iauzit la tribuna Camerei.

Lipsa lui de respect mă făcea să mă cutremur. Nu-mi plăcea deloc când îl auzeam spunând că străbunii din aceste portrete

bizare sunt nişte mutre caraghioase. Eu eram conservator. Şi asta a lăsat urme în mine,şi întreaga-mi filosofie m-a făcut să rămân prietenul bătrânilor arbori şi al preoţ ilor deţară.

Mă mai deosebeam de Fontanet prin aceea că eram înclinat să admir ceea ce nu înţ elegeam.

Adoram cărţ ile de farmece; şi totul, sau aproape totul, era pentru mine asemeniunei cărţi de farmece. Fontanet, dimpotrivă, nu simţea plăcere să se uite la un lucrudecât dacă ştia că foloseşte la ceva. Spunea: „Vezi, uite aici e o balama, uite cum sedeschide. Aici e un şurub, ăsta se scoate”.

Fontanet judeca drept. Trebuie să adaug că era capabil să se en tuziasmezeprivind tablouri cu războaie. Trecerea. Berezinei îi dădea emoţ ii.



Dugheana armurierului ne interesa şi pe unul şi pe celălalt. Când îl vedeam, înmijlocul suliţ elor, al scuturilor şi al platoşelor, pe domnul Petit-Pretre, îmbrăcat într -unşor ţ de serj verde, cum se ducea, şchiopătând ca Vulcan, până în fundul atelierului casă ia o sabie străveche, pe care o punea apoi pe masa de lucru şi o strângea într -omenghină de fier pentru a-i lustrui lama şi a-i repara minerul, aveam siguranţa că

participam la un spectacol grandios; domnul PetitPretre mi se părea de o sută de coţ i.Stăteam muţ i, lipiţi de geam. Ochii negri ai lui Fontanet străluceau, iar obrazul lui brun şifin se însu-fleţ ea.

Seara, amintirea aceasta ne aprindea imaginaţ ia şi mii de proiecte entuziaste încolţeau în capetele noastre.

Fontanet îmi spuse odată: — Ce-ar fi dacă am lua nişte carton şi o bucată de staniol din cel cu care se

înveleşte ciocolata şi ne-am făuri nişte arme ca acelea ale lui Petit-Pretre…!Ideea era frumoasă. Dar n-am reuşit s-o realizăm cum trebuie. Am făcut o cască,

pe care Fontanet a luat-o drept bonetă de magician. Atunci i-am spus:

— D

acă am fonda un muzeu…!

Minunată idee! Dar, pentru moment, nu aveam de pus în muzeul nostru decâtvreo cincizeci de bile şi vreo duzină de sfârleze.

Deodată, lui Fontanet îi trecu prin minte o nouă trăsnaie. Strigă: — Hai să compunem o Istorie a Franţei, cu toate amănuntele, în cincizeci de

volume.Propunerea asta mă încântă şi o primii bătând din palme şi cu ţ ipete de bucurie.

Căzurăm de acord s-o începem a doua zi dimineaţă, deşi aveam de învăţat o pagină dinDe Viris.

— Cu toate amănuntele! Repetă Fontanet. Trebuie să punem toate amănuntele! Tocmai aşa înţ elegeam şi eu. Cu toate amănuntele! După ce am fost trimis la culcare, un sfert de oră şi mai bine n-am putut adormi,

atât eram de frământat la gândul sublim al une i Istorii a Franţei în cincizeci de volume,cu toate amănuntele.

Am şi început această istorie. Drept să vă spun, nu mai ştiu de ce am început-ocu regele Teutobochus. Dar aşa cerea planul nostru.

Primul nostru capitol ne puse în prezenţa regelui Teutobochus, înalt de treizeci depicioare, după cum s-a putut stabili în mod sigur prin măsurarea osemintelor sale găsitedin întâmplare.

De la cel dintâi pas, să te vezi faţă în faţă cu un asemenea gigant! Întâ lnirea afost teribilă.

Chiar şi Fontanet rămase uluit. — Trebuie să sărim peste Teutobochus, îmi spuse el. Dar eu n-am avut curajul.Istoria Franţei în cincizeci de volume se opri la Teutobochus. De câte ori, vai! N-am început din nou în viaţă această aventură a cărţ ii şi a

gigantului! De câte ori, pe punctul de a întreprinde o operă grandioasă, sau de aconduce nu ştiu ce vastă lucrare, nu m-am oprit brusc din cauza unui Teutobochus, carese cheamă, în termeni vulgari, soartă, întâmplare, necesitate! M-am hotărât să lemulţ umesc şi să-i binecuvântez pe toţ i aceşti Teutobochus care, barându-mi drumurileprea îndrăzneţ e spre glorie, m-au lăsat în grija celor două credincioase păzitoare ale



mele, obscuritatea şi mediocritatea. Amândouă sunt bune cu mine şi mă iubesc. Trebuieca şi eu să mă port la fel cu ele!

Cât despre Fontanet, subtilul meu prieten Fontanet, avocat, consilier general,administrator al mai multor societăţi, deputat, e o minunăţie să-l vezi cum se joacă şialeargă printre picioarele tuturor acestor Teutobochus ai vieţii publice; în locul lui, mi-aş

fi frânt gâtul de mii de ori.



AUTORITATEA DOMNULUI ABATE JUBAL

Mândru, dar cu inima plină de teamă, am intrat în clasa a opta preparatorie.Profesorul din această clasă, domnul abate Jubal, nu avea, propriu-zis, o figură

îngrozitoare prin ea însăşi; n-avea aerul unui om crunt; ba aducea mai mult a

domnişoară. Dar stătea pe o catedră mare, înaltă şi neagră, şi asta îl făcea să pară înfricoşător. Avea glas şi priviri blânde, păr creţ , mâini albe, şi era plin de bunăvoinţă. Aducea cu o oaie, mai mult, poate, decât îi şade bine unui profesor.

Mama, văzându-l într -o zi la vorbitor, murmură: „E destul de tânăr!” Şi asta, spuspe un anumit ton.

Când mă văzui silit să-l admir, începu să nu-mi mai fie teamă de el. Asta s-a întâmplat în timp ce-mi spuneam lecţ ia; era vorba de nişte versuri ale abatelui Gauthiercu privire la cei dintâi regi ai Franţ ei.

Spuneam fiecare vers dintr-o răsuflare, ca şi cum ar fi fost un singur cuvânt: Căciprimul dintre regi a fost dar Faramon în Galia de franci a fost pus domn pe tro n Clodlonla. Cambrate – apoi domni Meroveu…

Aici mă oprii brusc şi repetai Meroveu, Meroveu, Meroveu. Rima aceasta

amestecând utilul cu plăcutul, îmi aduse aminte că atunci când domni Meroveu… Lutece.,. Feră-a fost mereu. Dar de ce anume? Mi-era cu neputinţă s-o spun, fiindcăuitasem de-a binelea. Trebuie să mărturisesc că treaba aceasta nu m -a impresionatprea mult. Pe Lutece mi-o închipuiam ca pe o doamnă bătrână. Eram destul de mulţ umitcă a fost ferită, dar prea puţin mă sinchiseam de ce anume. Din nefericire, domnul abateJubal părea că ţ ine mor ţ iş să-i spun de ce necazuri a fost ferită. Făceam: „Ăăă… Meroveu!… Ăăă, ăăă, ăăă”. Aş fi lăsat-o baltă dacă aşa ar fi fost obiceiul în clasa a optapreparatorie. Vecinul meu, Fontanet, îşi bătea joc de mine, iar domnul Jubal îş i pileaunghiile, în sfârşit:

— Incit Lutece de Atila ferită-a fost mereu, îmi spuse el. Fiindcă ai uitat versulacesta, domnule Noziere, ar fi trebuit să-l refaci, în loc să rămâi cu gura căscată. Ai fiputut spune: Năvala Iul Atlla-n Lutece se oprea mereu, sau aşa: Lutece, de sumbru-

Atlla, ferită e mereu, sau mai elegant: Lutece scăpă de-Atila, biciul Lui Dumnezeu.Se pot schimba cuvintele, numai metrul să-l respecţ i.Căpătai o notă proastă, dar domnul abate Jubal îşi câştigă un mare prestigiu în

ochii mei, datorită uşurinţei cu care versifica. Prestigiul acesta avea să crească şi maimult.

Domnul Jubal, pe care funcţiunile sale îl ţ ineau legat de gramatica lui Noel şiChapsal şi de Istoria Franţ ei a abatelui Gauthier, nu neglija totuşi educaţia morală şireligioasă.

Într -o zi, nu ştiu cu ce ocazie, luându-şi un aer grav, ne spuse:— Copiii mei, dacă ar trebui să primiţ i un ministru, v-aţi grăbi să-i faceţ i onorurile

casei ca unui reprezentant al suveranului. Ei bine!Ce onoruri ar trebui să daţ i preoţilor, care reprezintă pe Dumnezeu pe acest

pământ? Cu cât Dumnezeu este mai presus de regi, cu atât preoţ ii sunt mai presus deminiştri.

Nu primisem niciodată un ministru şi îmi spuneam că multă vreme nu voi primi. Aveam chiar siguranţa că dacă s-ar întâmpla să vină unul acasă la noi, mama m-artrimite, în ziua aceea, să mănânc cu slugile, aşa cum, din nefericire, făcea la fiecaremasă de gală. Nu mi-ar fi trecut prin gând că preoţ ii n-ar trebui respectaţi cât se poate



de mult: şi, punând în aplicare acest adevăr faţă de domnul abate Jubal, resimţ eam oadâncă tulburare, îmi adusei aminte că, în prezenţ a lui, i-am prins lui Fontanet, la spate,o paiaţă de hârtie. Era asta o dovadă de respect? I-aş fi legat lui Fontanet o paiaţă dehârtie la spate, în prezenţa unui ministru? Desigur că nu. Şi totuşi, legasem paiaţ aaceea, e adevărat fără ştirea domnului abate Jubal, dar în prezenţ a lui, care este mai

mare decât un ministru. Ba, paiaţ a mai scotea şi limba. Spiritul mi se luminase. Trăiamchinuit de remuşcări. Mă hotărâsem să-l respect pe domnul abate Jubal, şi dacă deatunci mi s-a mai întâmplat să strecor, în timpul lecţiilor, câteva pietricele în ceafa luiFontanet, sau să desenez nişte omuleţ i chiar pe catedra domnului abate Jubal, ofăceam cel puţ in cu mulţ umirea de a şti cât de mare este păcatul meu.

Mi-a fost dat, câtva timp după aceea, să măsor măreţia spirituală a domnuluiabate Jubal.

Eram în capelă şi-mi aşteptam împreună cu doi sau trei camarazi rândul laspovedanie.

Se-ntuneca. Lumina candelei făcea să tremure stelele de aur ale bolţii întunecate, în fundul stranei, Fecioara pictată devenea din ce în ce mai ştearsă, ajungând săsemene cu o vedenie.

Altarul era încărcat cu vase aurite, pline cu flori; un miros de tămâie plutea în aer;se întrezăreau, ca prin ceaţă, mii de lucruri, şi plictisul, chiar plictisul, această molimăpericuloasă a copiilor, căpăta o nuanţă de blândeţe în atmosfera acestei capele care,aici, lângă altar, mi se părea că aduce a paradis.

Asfinţise. Deodată îl văzui pe abatele Jubal îndreptându-se cu o lanternă sprestrană.

Făcu o plecăciune adâncă, apoi, deschizând porţile grilajului, urcă treptelealtarului. Mă uitam la el cum desfăcea un pachet, din care ieşeau ghirlande de floriartificiale, asemănătoare ciorchinilor de cireşe, pe care femei bătrâne le vindeau pestrăzi, în luna iulie. Şi mă minunam văzându-l pe profesorul meu cum se apropie dePreacurata Fecioară. Şi v-aţi băgat în gură nişte ţinte, domnule abate, cât aţ i putut

apuca cu trei degete; la început m-am înspăimântat crezând că vreţi să le înghiţ iţ i, dardumneavoastră vi le-aţi pregătit numai ca să le aveţi la îndemână.

Căci v-aţ i urcat apoi pe un taburet şi aţi început să prindeţi în cuie ghirlande, în jurul firidei Sfintei Fecioare. Din când în când vă dădeaţ i jos de pe taburet pentru aaprecia de la distanţă efectul strădaniei dumneavoastră, şi eraţ i mulţ umit, aveaţ i obrajiiroşii, ochiul vă era limpede; aţi fi surâs chiar, dacă nu v-ar fi împiedicat ţ intele dintredinţ i. Şi eu vă admiram din toată inima. Cu toate că lanterna, care era jos, vă luminanările într -un fel caraghios, eu vă găseam foarte frumos. Am priceput atunci de cesunteţ i mai presus de miniştri, după cum ne-aţi dat a înţ elege printr-un abil discurs. Măgândeam că a te urca, înzorzonat cu pene, pe un cal alb ca să câştigi o bătălie, nu eraun lucru atât de frumos şi de dorit ca acela de a atârna ghirlande pe zidurile unei capele. Atunci mi-am dat seama că vocaţia mea era să vă imit.

V-am imitat chiar în seara aceea, tăind cu foarfeca mai toată hârtia pe care amputut pune mâna şi din care am făcut ghirlande. Pregătirea lecţ iilor a cam avut desuferit. Mai ales exerciţiile de franceză au suferit considerabil.

Erau nişte exerciţii după manualul unui domn Coquempot, o „carte cumplită. Numi-e necaz pe el, şi dacă autorul ar fi avut un nume mai greu de ţ inut minte, l aş fi uitatde mult.



Dar cum să uiţ i un Coquempot! N-aş vrea să întorc împotriva lui faptul acesta cutotul întâmplător. Totuşi, fie-mi permis să mă mir că cineva poate fi silit să facă niş teexerciţii atât de chinuitoare ca să înveţe o limbă aşa-zisă maternă şi pe care eu o

învăţ asem foarte uşor de— La mama, numai auzind-o vorbind. Căci vorbea minunat mama mea!

Dar domnul abate Jubal era pătruns de utilitatea lui Coquempot, şi cum nu puteafi de aceeaşi părere cu mine, îmi trânti o notă proastă. Anul şcolar se termină fără vreun incident demn de a fi luat în seamă. Fontanet

îşi făcu în pupitru o crescătorie de omizi. Atunci, din amor propriu, începui şi eu să crescomizi, deşi mi-era groază de ele. Fontanet îl ura pe Coquempot ş i ura asta ne-a apropiatşi mai mult. Numai ce auzeam de Coquempot că şi schimbam priviri complice pedeasupra băncilor, având nişte mutre foarte grăitoare, într -asta consta răzbunareanoastră! Fontanet îmi mărturisi că dacă se mai învaţă după Coquempot şi într -a opta, seva Angaja ca marinar pe o navă. Hotărârea asta îmi plăcu şi-i făgăduii lui Fontanet că şieu voi face la fel. Ne jurarăm unul altuia prietenie.

În ziua distribuirii premiilor, Fontanet şi cu mine eram de nerecunoscut. Şi asta,

datorită faptului că eram pieptănaţ i. Vestoanele noastre noi, pantalonii albi, cortul de

pânză, afluenţa părinţilor, estrada împodobită cu drapele, toate îmi inspirau emoţ ie ca lamarile spectacole. Cărţ ile şi cununile alcătuiau un morman plin de strălucire, în carecăutam cu înfrigurare să ghicesc partea ce mi se cuvenea, tremurând în banca mea.Dar Fontanet, mai înţ elept, nu-şi cerceta soarta. Păstra un calm admirabil. Rotindu-şiprivirile iscoditoare în toate părţ ile, Fontanet se uita la nasurile diforme ale ta ţ ilor şi lapălăriile caraghioase ale mamelor, cu o stăpânire de sine de care eu nu mă simţ eam înstare.

Deodată, muzica sparse văzduhul. Directorul, purtând peste sutană mica pelerinăde ceremonie, apăru pe estradă în fruntea profesorilor, alături de un general în mareţinută, îi recunoscui pe toţi. Luară loc, după rang, în spatele generalului: mai întâisubdirectorul, apoi profesorii de la clasele mari; apoi domnul Schuwer, profesorul de

muzică; domnul Trouillon, profesorul de caligrafie, şi sergentul Morin, profesorul degimnastică. Domnul abate Jubal apăru cel din urmă şi se aşeză în spate de tot, pe unmic taburet care, din lipsă de loc, nu stătea decât cu trei picioare pe estradă, iar cu alpatrulea străpungea pânza cortului. Domnul abate Jubal nu putu să păstreze mult timpnici măcar locul acesta modest. Noii sosiţi îl împinseră înapoi, într -un colţ, unde dispărusub un drapel.

Când se puse şi o masă în faţă, se termină de tot cu el. Fontanet se prăpădea derâs. Cât despre mine, eram uluit că un astfel de om, pe care nu -l întrecea nimeni cândera vorba de flori şi de poezie şi care, pe deasupra, mai era şi reprezentantul luiDumnezeu pe pământ, a putut fi uitat într -un colţ, ca un baston sau o umbrelă.



ŞAPCA LUI FONTANET

În fiecare sâmbătă ne duceau la spovedanie. Dacă ar putea cineva să-mi spună de ce, mi-ar face plăcere. Obiceiul acesta îmi

stârnea mult respect şi multă plictiseală. Nu-mi închipui că preotul era foarte interesat

să-mi asculte păcatele; dar mie, de asta sunt sigur, mi-era foarte neplăcut să i le spun.Cea dintâi greutate era să le descopăr. Nu ştiu dacă mă credeţ i sau nu, dar vă spun căla zece ani nu eram încă stăpân pe resursele mele sufleteşti şi n-aveam o metodă deanaliză care să-mi fi permis să-mi explorez în mod raţ ional profunzimile conştiinţ ei.

Totuşi, trebuia să am păcate; căci, dacă nu-s păcate, nu-i nici spovedanie. Mi sedăduse, ce-i drept, o cărţulie care cuprindea toate păcatele din lume. Nu aveam decâtsă aleg. Dar şi alegerea era grea. Erau atât de multe şi atât de obscure cu privire lapungăşie, simonie, prevaricaţ iune, depravare şi concupiscenţă! Găseam în aceastăcărţulie: „Sunt vinovat că am pierdut speranţa. Sunt vinovat că am ascultat vorbe urâte.” Dar şi astea mă puneau într -o încurcătură destul de mare.

De aceea, mai întotdeauna mă opream la capitolul distracţ iilor. Distracţ ii la slujbareli

gioasă, distracţii în timpul meselor, distracţii la „adunări”; mărturiseam tot şi golul

demn de plâns din conştiinţa mea îmi inspira o ruşine fără de margini. Mă simţeam umilit că nu aveam păcate.

Într -o zi, în sfârşit, m-am gândit la şapca lui Fontanet: pusesem mâna pe unpăcat, eram salvat!

Începând din ziua aceea, în fiecare sâmbătă, mulţumită şepcii lui Fontanet, mădescărcam la picioarele preotului de povara unui păcat.

Datorită faptului că vătămam un bun al altuia, această şapcă îmi inspira, î nfiecare sâmbătă, timp de câteva minute, o adâncă nelinişte cu privire la salvareasufletului meu. Umpleam şapca cu nisip; o aruncam în copaci, de unde trebuia s-o dea

jos zvârlind cu pietre în ea ca într -un fruct necopt încă; o transformam într -o cârpă cucare ştergeam figurile făcute cu creta pe tabla neagră; o aruncam, prin răsuflătoare, înpivniţe în care nu se putea intra şi când, la ieşirea din clasă, dibaciul Fontanet reuşeatotuşi s-o găsească, nu mai era decât o zdreanţă scârboasă.

Dar o zână veghea asupra destinului ei, căci, contrar aşteptărilor, a doua zidimineaţa ea apărea pe capul lui Fontanet ca o şapcă curată, ca lumea, aproapeelegantă. Şi asta în fiecare zi. Zâna aceasta era sora mai mare a lui Fontanet. Dacă n-arfi făcut decât atât, şi tot putea fi socotită drept o bună gospodină.

Nu o dată, pe când îngenuncheam la picioarele sfântului tribunal, şapca luiFontanet înota, din vina mea, în fundul bazinului din curtea de onoare. Situaţ ia mea eraatunci destul de delicată.

Şi ce sentiment îmi stârnise înverşunarea împotriva acestei şepci? Răzbunarea. Fontanet mă persecuta din cauza unui ghiozdan de un format vechi şi curios, pe

care unchiul meu, strângător de felul lui, mi-l dăduse, spre marea mea nenorocire.Ghiozdanul era prea mare pentru mine şi eu prea mic pentru el. Mai mult: nici nusemăna a ghiozdan, pentru simplul motiv că nici nu era. Era o servietă veche, care seumfla ca un acordeon şi căreia cizmarul unchiului meu îi pusese o curea.

Servieta mi-era nesuferită, şi nu fără pricină. Dar astăzi, nu cred să fi fost atât deurâtă încât să fi meritat atâtea mizerii, câte a avut de îndurat. Era din marochin roşu, cuo horbotă Lată de aur şi avea, deasupra unei broaşte de aramă, o coroană şi niştearmuri rupte. O mătase decolorată, care fusese pe vremuri albastră, îi servea de



căptuşeală. Dacă ar mai exista şi acum, cu ce atenţ ie aş examina-o! Căci, aducându-miaminte de coroană, care trebuie să fi fost o coroană regală, şi de scutul pe care se puteavedea încă (numai să nu fi visat) trei flori de crin rase cu un briceag, dar nu pe de-a-ntregul, bănuiesc astăzi că servieta aceasta trebuie să fi fost, la începuturile ei, servietaunui ministru al lui Ludovic al XVI- îea.

Dar Fontanet, care nu se gândea şi la trecutul ei, nu putea s-o vadă pe spatelemeu fără să arunce în ea cu bulgări de zăpadă sau cu castane sălbatice, după anotimp,sau cu mingea, în tot timpul anului.

De fapt, camarazii mei, şi chiar Fontanet, nu purtau pică servietei decât pentru unsingur motiv: că era ciudată. Nu semăna cu celelalte: de aici toate necazurile pe care mile-a pricinuit. Copiii au simţul brutal al uniformităţii. Ei nu suferă nimic aparte sauoriginal. Tocmai la particularitatea asta nu s-a gândit îndeajuns unchiul meu când mi-afăcut acest buclucaş dar. Ghiozdanul lui Fontanet era îngrozitor; cei doi fraţi ai săi maimari îl târâseră rând pe rând pe băncile liceului şi nici nu mai putea fi murdărit; pieleaera toată jupuită şi crăpată; cataramele căzute. Fuseseră înlocuite cu sfori; ş i, cum nuavea nimic deosebit, Fontanet nu avu de suferit vreo neplăcere. Iar eu când intram în

curtea pensionului, cu ghiozdanul în spinare, eram îndată asurzit de huiduieli, înconjurat, îmbrâncit şi întins pe jos cât eram de lung. Fontanet zicea că ne jucăm de-a broascaţestoasă şi se urca pe carapacea mea. Nu că ar fi fost prea greu, dar mă simţ eam tareumilit. Cum mă sculam în picioare, săream glonţ la şapca lui.

Şapca lui era totdeauna nouă, iar ghiozdanul meu, din păcate, nu putea fi distrus.Şi furia mea şi a lui se înlănţ uiau printr-o fatalitate neînduplecată, precum crimele dinstrăvechea familie a Atrizilor.



ULTIMELE CUVINTE ALE LUI DECIUS MUS

Azi-dimineaţă, hoinărind pe chei în căutare de cărţi vechi, am găsit în dugheana în care se vinde cu două parale bucata un volum_ desperecheat din Tit-Liviu.Răsfoindu-l, dădui dm întâmplare peste această frază: „Rămăşiţ ele armatei romane

ajunseră la Canusium ^mulţumită întunericului nopţ ii”, şi cuvintele îmi redeşteptară înminte pe domnul Chotard. Or, când încep să mă gândesc la domnul Chotard nu-l las cuuna, cu două. Mă mai gândeam încă la el pe când mă întorceam acasă, la ora dejunului.Şi, f iindcă îmi flutura un zâmbet pe buze, am fost rugat să spun pricina.

— Pricina, copiii mei, e domnul Chotard.— Cine e Chotard ăsta, care te face să zâmbeşti?— Vă spun. Iar dacă vă plictisesc, faceţ i-vă că mă ascultaţ i şi eu am să cred că

încăpăţânatul povestitor, ce sunt, nu-şi vorbeşte numai sieşi. Aveam paisprezece ani şi eram într -a treia.Profesorul meu, care se numea Chotard, avea pieliţa obrazului rumenă ca a unui

călugăr bătrân; şi, de fapt, asta şi era.

Fratele Chotard, după ce fusese una din cele mai blânde oiţe din turma sfântuluiFrancisc, aruncase rasa călugărească, în 1830, şi îmbrăcase haina de mirean, pe care însă n-a reuşit s-o poarte niciodată ca lumea. Ce l-a împins pe fratele Chotard la lucrulăsta? Unii spun că pricina ar fi fost dragostea; alţii zic că a fost spaima, şi că, după celetrei zile glorioase, poporul suveran aruncând câţ iva coceni de varză călugărilor capucinidin *, fratele Chotard sări zidurile mănăstirii, ca să-i ferească pe prigonitori de un păcatatât de mare ca acela de a maltrata un călugăr capucin.

Acest frate bun era un om învăţat, îşi luă toate gradele, dând lecţ ii şi trăi atât demult şi de bine, încât atunci când eu şi camarazii mei apărurăm în faţ a catedrei saleavea părul cărunt, obrajii rumeni şi nasul roşu.

Ce profesor bătăios aveam într -a treia!Trebuia să-l vezi, când, cu textul în mână, conducea la Philippi pe soldaţ ii lui

Brutus. Ce curaj! Ce măreţie sufletească! Ce eroism! Dar îşi alegea perioada în care să -şi manifeste eroismul şi care, în orice caz, nu era cea a timpurilor noastre. De felul lui,domnul Chotard era un om neliniştit şi fricos. Uşor de speriat.

Se temea de hoţi, de câini turbaţi, de tunet, de trăsuri şi de tot ce poate, deaproape sau de departe, să pricinuiască vreun neajuns unui om de treabă.

E adevărat, ce-i drept, că numai trupul îi era printre noi; sufletul lui trăia înantichitate. Omul acesta minunat se afla la Termopile, împreună cu Leonida; pe mareade lângă Salamina, în corabia lui Temistocle; pe câmpiile de la Cannes, lângă Paul -Emile; cădea însângerat în lacul Trasimene, unde, apoi, un pescar avea să găseascăinelul său de cavaler roman, îl înfrunta la Pharsala pe Cezar şi chiar pe zei; îşi învârteasabia ruptă deasupra cadavrului lui Varus, în pădurea Hercynia. Era într -adevăr unluptător nemaipomenit.

Hotărât să-şi vândă scump pielea pe ţărmul fluviului Aegos-Potamos şi mândru că bea până la fund din cupa de eliberator în asediata Numantie, domnul Chotard nu sedădea în lături să recurgă, împreună cu viclenii căpitani, la stratageme din cele maiperfide.

— Una dintre stratagemele care trebuie a fi recomandate, ne spuse într -o zidomnul Chotard, comentând un text al lui Elian, este de a atrage armata inamică într -undefileu şi de a o zdrobi sub ploaie de bolovani.



Nu ne spunea dacă armata inamică ar fi fost atât de îndatoritoare să accepte oasemenea manevră. Dar mă grăbesc să evoc ceasul în care figura lui Chotard s -a

întipărit pentru totdeauna în mintea elevilor săi. Ne dădea ca subiecte de compunere, atât latine cât şi franceze, bătălii, asedii,

ceremonii de ispăşire şi de împăcare cu Dumnezeu, şi citind temele corectate ale

elevilor îşi desfăşura toată elocvenţ a. Prin stilul şi cuvintele ambelor limbi răzbăteaaceeaşi înfocare marţială. Uneori i se întâmpla să-şi întrerupă cursul ideilor pentru a ne împărţi pedepse meritate; dar timbrul vocii sale rămânea eroic până şi în aceste întâmplări neprevăzute; astfel că, rostind rând pe rând, cu acelaşi ton, fie cuvintele unuiconsul care-şi încurajează trupele, fie ale unui profesor dintr -a treia, care distribuiepedepse scrise, el provoca în minţile elevilor o zăpăceală cu atât mai mare, cu cât nu seputea şti dacă vorbeşte consulul sau profesorul. I se întâmpla într -o zi să se întreacă pesine însuşi printr-un discurs de pomină. Discursul acesta îl ştiam cu toţ ii pe de rost.; avuignjă să mi-l scriu în caiet, fără să scap nimic.

Iată-l, aşa cum l-am auzit, aşa cum îl mai aud încă, căci mi se pare că voceagravă a domnului Chotard îmi răsună şi acum în urechi şi le umple cu solemnitatea ei.



ULTIMELE CUVINTE ALE LUI DECIUS MUS

Gata să se devoteze zeilor mari şi împingând cu pintenii armăsarul său impetuos,Dedus Mus se întoarse pentru ultima oară către camarazii săi de arme şi le spuse:

— Dacă nu faceţi mai multă linişte, vă pun pe toţi la popreală. Pentru patrie, devin

nemuritor. Mormântul mă aşteaptă. Voi muri pentru salvarea tuturor. Domnule Fontanet,ai să-mi copiezi zece pagini, de la început. Astfel a hotărât, în înţ elepciunea sa JupiterCapitolinus, veşnicul păzitor al Cetăţ ii veşnice. Domnule Noziere, dacă îi mai dai şiacum lui Fontanet, după cum mi se ^ pare, să -şi copieze lecţ ia, aşa cum îi stă în obicei,am să-i scriu tatii. Este drept şi necesar ca un cetăţean să se jertfească pentru binelecomun. Invidiaţ i-mă şi nu mă plângeţi. E o neghiobie să râzi fără motiv. DomnuleNoziere, joi ve'i fi consemnat. Pilda mea va trăi veşnic printre voi. Domnilor, care văhliziţ i, sunteţ i de o necuviinţă te care n-o pot tolera. Am să-l informez pe director deconduita voastră. Şi voi vedea, din sânul Elizeului, care primeşte umbrele Joz/or,fecioarele Republicii atârnând ghirlande de flori la picioarele statuilor mele.

Aveam, pe vremea aceea, o uriaşă poftă de râs. Şi-am râs din toată inima cândam auzit ultimele cuvinte ale lui Decius Mus

şi când, după ce ne-a dat cel mai puternic

motiv de râs, domnul Chotard a adăugat că-i o neghiobie să râzi fără motiv; mi-am băgatcapul într -un dicţ ionar şi am uitat unde mă mai aflu. Aceia care n-au fost scuturaţ i lacincisprezece ani de un râs nebun, sub o grindină de pedepse scrise, au cunoscut ovoluptate mai puţ in.

Dar nu trebuie să se creadă că nu făceam altceva în clasă decât să-mi pierdvremea cu fleacuri. Eram în felul meu un adevărat mic umanist. Eram atras cu o putereirezistibilă de tot ce era nobil şi vrednic de admirat în beletristică, cum i se spune atât depotrivit.

Aveam de pe atunci gustul latinei literare şi al francezei literare, pe care nu l-ampierdut nici până acum, cu toate sfaturile şi exemplele celor mai fericiţ i dintrecontemporanii mei. Mi s-a întâmplat în această privinţă ceea ce se întâmplă de obiceioamenilor care-şi văd dispreţ uite convingerile. M-am mândrit cu ceea ce nu era decâtridicol. Am rămas cu încăpăţânare la literatura mea şi am rămas un clasicist. Aş putea fitratat drept aristocrat şi mandarin; dar cred că şase sau şapte ani de cultură literară dau minţii noastre, bine pregătită ca s-o primească, nobleţ e, for ţă elegantă, frumuseţ e, carenu se pot obţ ine prin alte mijloace.

În ce mă priveşte, am gustat, cu delicii, pe Sofocle şi Vergiliu. Domnul Chotard, omărturisesc, domnul Chotard, ajutat de Tit-Liviu, îmi inspira nişte visuri sublime.Imaginaţia copiilor este miraculoasă. Şi ce splendide închipuiri trec prin capul acestormici ştrengari! Când domnul Chotard nu mă făcea să râd nebuneşte, mă umplea deentuziasm.

De fiecare dată, de câte ori rostea rar, cu glasul său gros de bătrân moralistplicticos, această frază: „Rămăşiţele armatei romane ajunseră la Canusium mulţumită

întunericului nopţ ii”, vedeam trecând în linişte, la lumina lunii, pe câmpiile pustii, pe undrum mărginit de morminte, soldaţ i cu feţe livide, mânjite de sânge şi de praf, cu căş tiledeformate, cu platoşele pătate şi strâmbate, cu săbiile rupte. Şi viziunea aceasta, pe

jumătate înceţ oşată, care se ştergea pe îndelete, era atât de gravă, atât de mohorâtă şiatât de falnică, încât îmi tresărea inima în piept de suferinţă şi de admiraţ ie.



STUDIUL CLASICILOR

Şi acum vă voi spune ce-mi aduce aminte, în fiecare an, cerul tulbure al toamnei,primele mese luate seara, la lumina lămpii, şi foile îngălbenite de pe copacii fremătând;vă voi spune ce văd când trec prin grădina Luxemburgului în primele zile ale lui

octombrie, prin grădina cuprinsă de o uşoară tristeţ e şi mai frumoasă ca niciodată; edoar timpul când frunzele încep să cadă una câte una pe umerii albi ai statuilor. Vădatunci în această grădină un băieţ aş, cu mâinile în buzunare şi cu ghiozdanul la spate,care se duce la liceu, ţopăind ca o vrabie, îl văd numai în închipuire, căci nu-i decât oumbră; sunt eu, cel de acum douăzeci şi cinci de ani. Şi, drept să spun, îmi place să-lprivesc pe acest băieţ aş; când trăia aievea, nici nu-l luam în seamă, dar acum, când numai e, tare mi-e drag. La urma urmei, făcea mai mult decât celelalte eu-uri pe care le-amtrăit după aceea. Era destul de aiurit; dar nu era rău şi trebuie să recunosc, ce -i drept edrept, că nu mi-a lăsat nici o amintire proastă. S-a pierdut un nevinovat: e firesc să-mipară rău după el; e firesc să-l revăd cu ochii minţ ii şi ca sufletului meu să-i fie pe placreînvierea amintirii lui.

Acum douăzeci

şi cinci de ani, pe o vreme ca asta, traversa, înainte de ora opt,această frumoasă grădină, ducându-se la şcoală. Avea inima strânsă: începea iarşcoala.

Totuşi, tropăia înainte, cu ghiozdanul în spate şi cu sfârleaza în buzunar. Sebucura nespus la gândul că are să-şi revadă colegii. Avea atâtea lucruri de spus ş i deauzit! Nu trebuia să ştie oare dacă Laboriette a vânat cu adevărat în pădurea Vulturului?Nu trebuia să le spună că el a călărit prin munţii din Auvergne? Când faci o astfel deispravă, n-o faci ca apoi s-o tăinuieşti.

Şi, pe urmă, e atât de bine să-ţi regăseşti colegii!Cât de nerăbdător era să-l vadă iar pe Fontanet, prietenul lui, care-l lua atât de

drăguţ peste picior, Fontanet care, nu mai mare decât un şoricel, dar mai iscusit decâtUlise, se înfigea peste tot în primul loc, cu o graţie atât de firească!

Parcă plutea la gândul că are să-l revadă pe Fontanet. Astfel traversaLuxemburgul, în aerul proaspăt al dimineţii. Tot ce el vedea atunci, văd şi eu astăzi. Eacelaşi cer şi acelaşi pământ; lucrurile şi-au păstrat sufletul lor de odinioară, sufletul lorcare mă înveseleşte, mă întristează şi mă tulbură; numai el nu mai este.

De aceea, pe măsură ce îmbătrânesc, mă interesez din ce în ce mai mult defiecare început de an şcolar.

Dacă aş fi fost intern la vreun liceu, amintirea şcolii ar fi fost crudă pentru mine şiaş fi alungat-o. Dar părinţ ii nu m-au supus la o astfel de caznă. Eram extern la un liceuvechi, puţ in monahal, şi cam dosnic; vedeam în fiecare zi strada şi casa şi nu eram rupt,ca internii, de viaţa publică şi de viaţ a de toate zilele. Aşa că n-am cunoscutsentimentele sclavului; sentimentele mele s-au dezvoltat la lumina blândeţ ii şi a for ţ ei,

pe care libertatea le dă oricui crede în ea. Nu ş tiam ce este ura. Curiozitatea era unlucru bun: voiam să cunosc cât mai mult şi să iubesc cât mai mult. Tot ceea ce vedeam

în drum, pe stradă, oamenii, animalele, lucrurile, mă ajuta, mai mult decât s-ar puteacrede, să simt viaţa, în toată simplitatea şi for ţ a ei.

Nimic nu contribuie mai mult decât strada în a face pe un copil să înţeleagămecanismul vieţii sociale. Trebuie să fi văzut 'dimineaţa lăptăresele, pe sacagii, pecărbunari; trebuie să fi intrat în dugheana băcanului, a cârnăţ arului şi a cârciumarului;trebuie să fi văzut trecând soldaţii, cu muzica în frunte; trebuie să fi tras în piept aerul



străzii, ca să simţi că legea muncii este o lege divină şi că fiecare trebuie să -şi împlinească datoria pe lumea asta. De atunci, de pe când făceam acele drumuridimineaţ a şi seara, de acasă la liceu şi de la liceu acasă, am păstrat un interes plin deafecţ iune pentru meserii şi meseriaşi.

Totuşi, trebuie să mărturisesc că n-am simţ it pentru tot ce-am văzut aceeaşi

atracţie. Librarii, care expun poze în vitrina prăvălioarei, au fost din primul momentpreferaţii mei. De câte ori, cu nasul lipit de geam, n~am citit de la un capăt la celălaltexplicaţiile înşirate sub aceste mici drame înfăţ işate în poze!

Am văzut o mulţime de poze într -un timp cât se poate de scurt; erau unelefantastice, care-mi puneau la contribuţ ie imaginaţ ia şi dezvoltau în mine această

însuşire fără de care nu poţi afla nimic, nici chiar în materie de experienţ e şi în domeniulştiinţelor exacte. Erau unele care, reprezentând vieţile oamenilor într -o formă naivă şisurprinzătoare, mă făcură să văd pentru întâia oară lucrul' cel mai îngrozitor, sau maibine zis singurul lucru îngrozitor, destinul, într -un cuvânt, datorez foarte mult acelorpoze.

Mai târziu, la paisprezece ani, la cincisprezece ani, nu mă mai opream niciodată

în faţa băcăniilor, ale căror cutii de fructe zaharisite îmi păruseră totuşi, multă vreme,demne de admirat, îi dispreţuiam pe negustorii de mărunţ işuri şi nu mă mai străduiam săghicesc sensul enigmaticului Y, din aur strălucitor, de pe firma lor. Abia de mă opreamsă descifrez naivele rebusuri, care împodobeau gardurile vechilor cârciumi şi pe care sevedea câte o gutuie sau câte o cometă în fier forjat.

Spiritul meu, care se rafinase, nu mai dădea importanţă decât prăvălioarelor de stampe, vitrinelor de vechituri şi anticariatelor.

O, bătrâni evrei din strada Cherche-Midi, naivi anticari de pe cheiuri, câtărecunoştinţă vă datorez, vouă, dascălii mei! Ca şi profesorii universitari, ba într -o măsurămai mare decât ei, voi mi-aţi făcut educaţia intelectuală. O, voi, oameni de treabă, voi aţ idezvăluit în faţ a ochilor mei fermecaţ i misterioasele forme ale vieţ ii trecute, feluritelemonumente preţioase ale gândirii umane. Cotrobăind prin prăvălioarele voastre,contemplând standurile voastre prăfuite, încărcate de biete relicve ale înaintaşilor noştrişi ale frumoaselor lor gânduri, mă lăsam pătruns, pe nesimţite, de cea mai sănătoasăfilosofie.

Da, prieteni, umblând cu cărţile vechi mâncate de molii, printre fiarele ruginite şiobiectele de lemn roase de carii pe care le vindea ţi ca să aveţi cu ce trăi, am căpătat demic copil sentimentul adânc că totul trece şi că totul e supus pieirii. Am descoperit atuncică fiinţele nu erau decât chipurile schimbătoare ale iluziei universale şi, de atunci, amfost înclinat spre tristeţe, blândeţ e şi milă.

Şcoala în aer liber m-a iniţiat, după cum vedeţi, în ştiinţele înalte. Şcoala deacasă mi-a fost şi mai folositoare. Mesele în familie, atât de plăcute, cu cana cu apălimpede dinainte, cu faţ a de masă albă, cu chipurile liniştite în jur, cina de fiecare zi, cuconvorbirile sale intime, dau copilului gustul şi înţ elegerea obiceiurilor casei, aobiceiurilor mărunte şi sfinte ale vieţ ii.

Dacă un copil a avut fericirea să aibă, ca mine, asemenea părinţ i inteligenţ i şibuni, cuvintele pe care le aude la masă îi formează o judecată dreaptă şi o inimădrăgăstoasă. El mănâncă în fiece zi din această pâine binecuvântată, pe care părintelespiritual a rupt-o şi a împărţ it-o pelerinilor din hanul de la Emmaus. Şi îşi spune, ca şi ei:„Arde inima în mine”.



La mesele pe care le iau internii la refector nu te întâlneşti cu asemenea blândeţ eşi virtuţ i. Ah! Ce şcoală bună e şcoala de acasă!

Totuşi, aş fi greşit înţeles dacă s-ar crede că dispreţ uiesc studiile clasice.Socotesc că pentru formarea spiritului nimic nu-i mai valoros decât studiul celor douăantichităţi, după metQdele vechilor umanişti francezi. Cuvântul umanism, care înseamnă

armonie, se potriveşte bine culturii clasice.Băieţ aşul de care v-am vorbit adineauri cu atâta simpatie – care mi se va iertapoate, la gândul că nu-i o simpatie faţă de mine însumi, ci că se adresează unei umbre

– băieţ aşul care traversa Luxemburgul, ţopăind ca o vrabie, era, vă rog să mă credeţ i,un destul de bun umanist, în sufletul lui de copil simţ ea admiraţie pentru măreţia romanăşi grandioasele imagini ale poeziei antice. Tot ceea ce vedea şi simţea în plină libertate,ca extern care întârzie prin faţa prăvălioarelor şi mănâncă la masă cu părinţ ii, nu-l făceadeloc nesimţitor la frumoasa limbă care se învaţă la liceu. Departe de asta: se arăta totatât de atic şi tot atât de ciceronian, aproape, cât poţi fi în mijlocul unei cete de tocilaricondusă de nişte preacinstiţi dascăli peclanţ i.

Nu se da în vânt după glorie şi numele lui nu strălucea pe lista premianţ ilor; dar

muncea mult pentru că asta îl distra, după cum spunea La Fontaine. Traducerile saleerau bine aduse din condei, iar compoziţ iile latine ar fi meritat chiar laudele domnuluiinspector, dacă n-ar fi fost cele câteva greşeli de sintaxă, care le ştirbea din frumuseţ e.Nu v-am spus oare că la doisprezece ani povestirile lui Tit-Liviu îi storceau lacrimigeneroase?

Dar abia când ajunse la Grecia văzu frumuseţea în simplitatea ei magnifică. Ajunse târziu acolo. Mai întâi însă inima îi fu întristată de fabulele lui Esop. I le-a explicatun profesor cocoşat, cocoşat la trup şi la suflet, îl vedeţ i oare pe Thersit conducând petinerii galatiţi în tufişurile muzelor? Băieţ aşul nu putea să priceapă aşa ceva.

S-ar putea crede că pedagogul cocoşat, dedicându-se în mod special explicaţ ieifabulelor lui Esop, era potrivit pentru treaba asta! Nu, nu!

Nu era un cocoşat ca toţ i cocoşaţii, ci un vlăjgan fără spirit şi fără suflet, dedat larele şi nespus de nedrept cu oamenii. Nu era în stare de nimic, nici măcar să-ţi spună cegândeşte un cocoşat.

De altfel, aceste nesuferite fabule mici, atribuite lui Esop, ne-au parvenit stâlcitede un călugăr bizantin care avea sub tunsură un creier strâmt ş i sterp. Nu ştiam, cânderam în clasa a cincea, care e originea lor, şi mă sinchiseam prea puţin să ş tiu; dar le

judecam întocmai cum le judec şi astăzi. După Esop, am trecut la Homer. Am văzut-o pe Thetis ridicându-se ca un nor

gros, alb, deasupra mării, am văzut-o pe Nausicaa – şi tovarăşele ei, şi palmierul dinDelos, şi cerul, şi pământul, şi marea, şi zâmbetul înlăcrimat al Andromacăi… Am

înţ eles, am simţ it. Mi-a fost imposibil, timp de şase luni, să părăsesc vreo clipă Odiseea.Din pricina asta am suferit numeroase pedepse. Dar ce-mi păsa mie de pedepselescrise? Pluteam împreună cu Ulise, pe marea violetă! Apoi i-am descoperit pe tragici. N-am înţ eles mare lucru din Eschil; dar Sofocle, Euripide mi-au deschis lumea

încântătoare a eroilor şi eroinelor şi m-au iniţiat în poezia nefericirii.La fiecare tragedie pe care o citeam, încercam noi bucurii, noi lacrimi şi noi fiori. Alcesta şi Antigona mi-au dat cele mai nobile visuri pe care le poate avea un

copil. Cu capul vârât în dicţionar, pe pupitrul meu mânjit cu cerneală, vedeam chipuridivine, braţe de ivoriu atârnând peste tunici albe, şi ascultam glasuri mai frumoase decâtcea mai frumoasă muzică.



Şi asta îmi atrase noi pedepse. Date pe bună dreptate: mă ocupam numai delucruri ce erau în afara programului. Vai! Am rămas cu obiceiul acesta, în orice clasă avieţ ii aş fi pus pentru restul zilelor mele, tare mi-e frică, oricât de bătrân aş fi, că mă va

întâmpina aceeaşi dojana pe care o primeam de la profesorul meu dintr-a doua:„Domnule Pierre Noziere, dumneata te ocupi de lucruri în afara programului”.

Dar mai ales în serile de iarnă, la ieşirea din liceu, mă îmbătam pe stradă delumină şi de cântec. Citeam la lumina felinarelor şi în faţ a vitrinelor luminate alemagazinelor versurile pe care mi le reciteam apoi cu jumătate de glas, în timp cemergeam. Atmosfera serilor de iarnă invadase străzile strâmte ale cartierului, pe careumbra începea să le învăluie.

Mi se întâmpla să mă ciocnesc uneori de vreun băiat de la o plăcintărie, care, cucoşul pe cap, se lăsa purtat de un vis, aşa cum mă lăsam dus şi eu de visul meu, sau se

întâmpla să simt deodată în obraz răsuflarea caldă a unui biet cal, care-şi trăgea căruţ a.Realitatea nu-mi tulbura visul, pentru că iubeam mult vechile străzi din cartierul meu, alecăror pietr e m-au văzut crescând. Într -o seară, la lumina lămpii unui vânzător decastane, am citit nişte versuri din Antigona şi nu pot, după un sfert de veac, să-mireamintesc aceste versuri: O

, mormânt! O, pat nupţ ial.'

…

Fără să-l văd înaintea ochilor pe vânzătorul din Auvergne, care sufla într -o pungăde hârtie, şi fără să simt lângă mine căldura sobei în care se coceau castanele. Ş iamintirea acestui om de treabă se amestecă armonios în memoria mea cu lamentărilefecioarei din Teba.

Astfel am învăţ at o mulţ ime de versuri. Astfel am căpătat cunoştinţ e folositoare şi preţ ioase. Astfel i-am studiat eu pe

clasici.Metoda asta era bună pentru mine; n-ar face doi bani pentru altul. Nu m-aş grăbi

s-o recomand cuiva.De altfel, trebuie să vă mărturisesc că, hrănit cu Homer şi Sofocle, când am

început retorica, m-am dovedit lipsit de gust. Profesorul mi-a spus-o şi eu o cred. Gustul

pe care îl ai sau pe care îl arăţ i la şaptesprezece ani e foarte rar cel mai potrivit. Ca sămi-l rafinez, profesorul mi-a recomandat studiul atent al operelor complete ale luiCasimir Delavigne. N-am ascultat de sfaturile lui. Sofocle a dat spiritului meu o anumităturnură, de care nu m-am mai putut dezbăra. Profesorul de retorică nu-mi părea şi nu-mipare nici acum să fi fost un om priceput în ale literaturii; dar, deşi o fire mohorâtă, aveaun caracter drept şi o inimă nobilă. Dacă ne-a predat câteva erori literare, cel puţ in ne-aarătat, prin propriul lui exemplu, ce este un om cinstit.

Lucrul acesta are, desigur, valoarea lui.Domnul Charron era respectat de toţi elevii săi; copiii cântăresc cu mare precizie

valoarea morală a învăţătorilor lor. Ceea ce gândeam, acum douăzeci şi cinci de ani,despre cocoşatul acela nedrept şi despre cinstitul Charron, gândesc şi acum.

Dar iată că noaptea învăluie platanii din Luxemburg şi mica fantomă pe care amevocat-o se pierde în umbră. Adio, micuţ ule eu, pe care te-am pierdut şi te-aş fi regretat

întotdeauna dacă nu te-aş fi regăsit, mai frumos, în fiul meu!



PĂDUREA DE MIRT

Fusesem un copil foarte inteligent, dar la vreo şaptesprezece ani devenii camnăuc. Eram atât de timid, că nu puteam nici să salut, nici să mă aşez pe scaun, cândmai era cineva de faţă, fără ca sudoarea să-mi inunde fruntea, în faţa femeilor mă apuca

un fel de spaimă. Respectam literă cu literă preceptul din Imitaţ ia lui Isus Cristos, învăţ at în nu ştiu ce clasă inferioară şi pe care l-am reţinut pentru că respectivele versuri, careerau ale lui Corneille, mi se păruseră ciudate: Femeia ocoleşte-o, prielnică-n veci nu ţ i-i,Meteahna ta duşmanul afla-va prin femeie.

Pe cel Atotputernic să-l rogi doar pentru-aceea Al cărei suflet poartă podoabelevirtuţ ii. ^

Ia-ţi bun rămas degrabă, din drum de te-o abate, Şi numai întru Domnul iubeşte-le pe toate!

Urmai sfatul bătrânului călugăr; şi dacă-l urmai, o făcui fără voia mea. Aş fi vrutsă văd multe femei şi să nu mă despart atât de repede de ele.

Printre prietenele mamei mele se afla una lângă care m-aş fi simţ it deosebit debine

şi cu care a

ş

fi dorit să vorbesc cât mai mult. Era văduva unui pianist care murisetânăr şi celebru, Adolphe Gance. Se numea Alice. Niciodată nu i-am văzut bine nicipărul, nici ochii, nici dinţ ii.

Cum să vezi bine ceea ce pluteşte, străluceşte, scânteiază, te ameţ eşte! Dar mise părea mai frumoasă decât visul şi de un farmec supranatural. Mama avea obiceiul săspună că, dacă o analizai trăsătură cu trăsătură, nu găseai nimic extraordinar. De câteori mama îşi exprima această părere, tata dădea din cap a neîncredere.

Fiindcă, fără îndoială, proceda ca şi mine minunatul meu tată: nu o cerceta pedoamna Gance trăsătură cu trăsătură. Şi, oricum ar fi fost fiecare trăsătură luată înparte, ansamblul era fermecător. Să n-o credeţi pe mama: vă asigur că doamna Ganceera frumoasă. Doamna Gance mă atrăgea: frumuseţea e dulce; doamna Gance îmiinspira frică: frumuseţea e teribilă.

Într -o seară, pe când tata primea musafiri, doamna Gance intra în salon cu un aerblajin, care-mi dădu. Puţin curaj. Câteodată când se afla între bărbaţ i, aveai impresia căe o doamnă care se plimbă şi dă de mâncare păsărelelor. Apoi, deodată, lua o înfăţ işaremândră; obrazul îi devenea aspru şi mişca evantaiul cu o încetineală de om plictisit. Nu-mi puteam explica de ce.

Astăzi îmi explic de minune: doamna Gance era cochetă, asta-i tot.Deci vă spuneam că, intrând într -o seară în salon, arunca fiecăruia şi chiar celui

mai umil, care eram eu, câte o frântură de surâs. O urmăream cu privirea; mi se păreacă am surprins în ochii ei frumoşi o expresie de tristeţe; mă tulbura. Eram, după cumvedeţ i, o fire simţ itoare.

Cineva o rugă să cânte la pian. Cânta o nocturnă de Chopin; n-am auzit niciodatăceva mai frumos. Mi se părea că simt chiar degetele Alicei, Degetele ei lungi şi albe, depe care îşi scosese Adineauri inelele, cum îmi ating urechile cu mângâieri divine.

După ce termină, mă apropiai instinctiv şi, fără să-mi dau seama, o însoţii până lalocul său şi mă aşezai lângă ea. Simţind parfumul care se degaja din pieptul ei, închiseiochii. Mă întrebă dacă-mi place muzica, glasul ei îmi dădu fiori. Deschisei ochii şi văzuică mă privea; privirea asta mă făcu să mă pierd. Şi, tulburat cum eram, îi răspunsei:

— Da, domnule…



Dacă pământul nu s-a deschis în clipa aceea ca să mă înghită, e fiindcă naturaeste indiferentă la dorinţele cele mai arzătoare ale oamenilor.

Îmi petrecui toată noaptea în cameră, strigându-mi idiot şi brută şi dându-mi cupumnii în cap. Nici dimineaţa, după ce reflectasem îndelung, n-am reuşit să mă împaccu mine însumi, îmi ziceam: „Să vrei să spui unei femei că-i frumoasă, că-i prea

frumoasă, şi că ştie să scoată din pian suspine, hohote de plâns şi lacrimi adevărate ş isă nu-i poţi spune decât aceste două cuvinte: „Da, domnule„, înseamnă că eş ti lipsit,mai mult decât e îngăduit, de darul de a-ţi exprima gândul. Pierre Noziere, eşti un infirm,fugi de lume, ascunde-te undeva l”

Vai, nu puteam nici măcar să mă ascund cum trebuie. Eram nevoit să apar înclasă, la masă, la plimbare, îmi ascundeam braţele, picioarele, gâtui, ce puteam. Dar toteram văzut şi mă simţeam foarte nenorocit. Când eram împreună cu colegii mei, aveamcel puţin posibilitatea să le dau câte un pumn şi să mai primesc şi eu câţiva în schimb; eşi ăsta un fel de a te purta. Dar în faţ a prietenelor mamei mele, eram vrednic de plâns.Simţeam cât e de adevărat preceptul din Imitaţ ia: Femeia ocoleşte-o, prielnică-n veci nuţ i-l.

„Ce sfat salvator! Îmi spuneam. Dacă aş

fi fugit de doamna Gance în seara aceeanenorocită, în care a cântat o nocturnă cu atâta poezie şi a împrăş tiat în jurul ei fiori devoluptate, dacă atunci, aş fi fugit de ea nu m-ar fi întrebat: „îţi place muzica?„ şi nu i-aş firăspuns: „Da, domnule„.”

Aceste două cuvinte: „Da, domnule”, îmi sunau neîncetat în urechi. Amintirea lorstăruia mereu sau mai bine-zis, datorită unui îngrozitor fenomen de conştiinţă, mi sepărea că, timpul oprindu-se în loc, rămăsesem pentru totdeauna ţintuit de clipa în carearticulasem aceste 'cuvinte ireparabile: „Da, domnule”. Nu mă chinuia remuşcarea.Remuşcarea e o nimica toată pe lângă ce simţeam eu. Rămăsei cu o neagră melancoliecare ţ inu timp de şase săptămâni: până şi părinţii îşi dădură seama cât eram de nătărău.

Şi se mai adăuga ceva la neghiobia mea: pe cât eram de îndrăzneţ la minte, peatât de timid eram în purtări. De obicei inteligenţ a tinerilor e cam necioplită. A mea eraneînduplecată. Credeam că sunt stăpân pe adevăr. Eram violent ş i revoluţionar, cânderam singur.

Singur, ce zglobiu eram, ce om de petreceri! M-am schimbat mult de atunci. Acum, nu mi-e prea frică de contemporanii mei. Mă aşez pe cât e posibil, între acei careau mai mult spirit decât mine şi cei care au mai puţ in, şi mă bizui pe inteligenţ a celordintâi. Acum nu prea mă simt sigur când sunt cu mine însumi… Dar, să vă povestesc cemi s-a întâmplat când aveam şaptesprezece ani. Vă daţi seama că amestecul acesta detimiditate şi îndrăzneală făcea din mine o fiinţă cu totul absurdă.

Şase luni după înfricoşătoarea aventură pe care v-am povestit-o şi după ceterminasem, cu oarecare succes, studiile de r etorică, tata mă trimisese să-mi petrecvacanţa în aer liber. Mă recomandă unuia dintre cei mai sfioş i şi mai demni confraţ i, unui

bătrân medic de ţară, care-şi făcea meseria la Saint-Patrice. Acolo m-am dus. Saint-Patrice este un sătuleţ de pe coasta normandă, aşezat

lângă o pădure şi care coboară domol spre o plajă cu nisip, prinsă între două stânciabrupte. Plaja asta era pe-atunci sălbatică şi pustie. Marea, pe care o vedeam pentru

întâia oară, şi pădurea, a cărei linişte îmi părea atât de dulce, îmi pricinuiră la început unfel de încântare. Zbuciumul apei şi al frunzişului era în armonie cu freamătul inimii mele.

Alergam călare prin pădure; mă zvârcoleam, pe jumătate gol, pe prund, plin de dorinţ anecunoscutului, pe care-l ghiceam pretutindeni şi nu-l găseam nicăieri.



Singur toată ziua, plângeam fără pricină; mi se întâmpla, uneori, să simt cum,deodată, îmi creşte inima, încât credeam că mor. În sfârşit, încercam o mare tulburare;dar există pe lumea asta o asemenea linişte care să valoreze cât nel iniştea pe care osimţeam? Nu. Martoră mi-e pădurea ale cărei crengi îmi loveau obrazul; faleza, unde măduceam să văd cum coboară soarele în ma-re; nimic nu-i mai de preţ decât răul care mă

chinuia atunci, nimic nu-i mai preţios decât primele visuri ale oamenilor!Dacă dorinţa înfrumuseţează toate lucrurile către care se îndreaptă, dorinţ anecunoscutului înfrumuseţează întregul univers.

Am avut totdeauna, pe lângă destul rafinament, ciudate naivităţ i. N-aş fi cunoscut,poate mult timp încă, pricina tulburărilor şi a vagilor mele dorinţ i. Dar mi-a deschis ochiiun poet.

Căpătasem gust pentru poezie încă din liceu şi, din fericire, l-am păstrat. Laşaptesprezece ani îl adoram pe Vergiliu şi-l înţelegeam atât de bine, de parcă nu mi l-arfi explicat prof esorii mei. Totdeauna, în vacanţă, aveam cu mine un volum Vergiliu înbuzunar. Era o cărticică prăpădită şi micuţă, editată de englezul Bliss; o mai am şi acum.O păstrez cu toată grija cu care sunt în stare să păstrez ceva; de fiecare dată când odeschid,

pică din ea flori veştejite. Cele mai vechi sunt cele din pădurea de la Saint-

Patrice, unde, la şaptesprezece ani, am fost atât de fericit şi de nefericit. Într -o zi, pe când mă plimbam singur la marginea pădurii, desfătându -mă cu

mireasma fânului cosit, iar vântul care sufla dinspre mare îmi săra buzele, încercai unsentiment puternic de oboseală; mă aşezai jos şi privii mult timp la norii de pe cer.

Apoi, din obişnuinţă, deschisei pe Vergiliu şi citii: H ic, quos ditrus amor … „Acolo, acei pe care o dragoste nemiloasă i-a făcut să piară de un dor

nemângâiat, trec sfioşi pe alei misterioase şi pădurea de mirt îşi întinde umbrele în jur…” „Şi pădurea de mirt îşi întinde umbrele în jur…” Vai, cunoşteam această pădure de mirt,o simţeam întreagă în mine. Dar nu-i ştiam numele. Vergiliu îmi lumină pricina răului.Mulţumită lui, aflai că iubesc.

Nu aflai încă pe cine iubesc. Dar în iarna următoare, când am văzut -o din nou pedoamna Gance, m-am lămurit pe deplin. Sunteţi, fără îndoială, mai isteţi decât am fosteu. Aţi ghicit mai demult că o iubesc pe Alice. Admiraţi această fatalitate! Iubeam tocmaio femeie faţă de care mă făcusem caraghios şi care trebuia să gândească despre minetot ce se putea mai rău. Aveam de ce să fiu desperat. Dar pe-atunci desperarea nu-mistătea în caracter; părinţ ii noştri, folosindu-se prea mult de ea, o irosiseră. Nu am făcutnimic îngrozitor sau măreţ . Nu m-am dus să mă ascund sub bolţile în ruină ale uneivechi mănăstiri, nu mi-am plimbat melancolia pe şesuri pustii; n-am chemat asupră-mivânturile Nordului.

Nu am fost decât foarte nenorocit şi… Mi-am luat bacalaureatul.Chiar fericirea mea era crudă: o vedeam şi o auzeam pe Alice şi gândeam: „Ea e

singura femeie din lume pe care o pot iubi; sunt singurul om pe care ea nu-l poatesuferi”. Când descifra notele de pian, eu îi întorceam paginile şi mă uitam la părul eimătăsos, răsfirat pe ceafa-i albă.

Dar, ca să nu risc să-i mai spun încă o dată: „Da, domnule”, mi-am jurat să nu-imai spun nici un cuvânt. Curând s-au petrecut unele schimbări în viaţ a mea şi i-ampierdut urma, dar fără să-mi fi călcat jurământul.

Am întâlnit-o în vara asta pe doamna Gance, la băi, în munţi. O jumătate de veacapasă astăzi asupra frumuseţ ii care mi-a stârnit primele tulburări, şi cele mai delicioase.



Dar această frumuseţe ruinată îşi mai păstrează şi acum farmecul. Mă dezlegai eu însumi, acum, când aveam părul albit, de jurământul adolescenţ ei:

— Bună ziua, doamnă, îi spusei doamnei Alice Gance.Şi de astă dată, vai! Nici privirea, nici glasul nu mf-au mai fost tulburate de emo ţ ia

anilor mei tineri.

Ea mă recunoscu fără mare greutate. Amintirile noastre se împleteau şi stăteam de vorbă, ajutându-ne unul pe altul sădăm oarecare farmec vieţ ii banale de hotel.

Curând, alte legături se înnodară, de la sine, între noi, legături menite să fie foartetrainice; aceeaşi oboseală şi aceleaşi necazuri le-au dat naştere. Şedeam de vorbă înfiecare dimineaţă, pe o bancă verde, la soare, despre reumatismele noastre, despremor ţ ii noştri. Şi aveam destule de spus. Ca să ne mai înveselim, amestecam trecutul cuprezentul.

— Ce frumoasă aţi fost, doamnă! Îi spusei într -o zi, şi cât de admirată aţ i fost.— E adevărat, îmi răspunse ea zâmbind. Pot s-o spun, astăzi, când am ajuns o femeie bătrână: plăceam. Amintirea asta

mă consolează de bătrâneţe. Am fost obiectul unor omagii destul de măgulitoare. Darare să vă surprindă, desigur, dacă am să vă spun care a fost, dintre toate omagiile,acela care m-a impresionat cel mai mult.

— Sunt curios s-o aflu.— Ei bine, vă spun: într -o seară (e mult de atunci), un băieţ el de şcoală fu atât de

tulburat când se uită la mine, încât îmi răspunse la întrebarea pe care i -o pusesem: „Da,domnule!” N-am cunoscut o altă dovadă de admiraţie care să mă fi măgulit atât, ş i caresă-mi fi dat o mai mare satisfacţie decât acest „Da, domnule!” şi aerul cu care a fostrostit.



UMBRA

Mi s-a întâmplat, la douăzeci de ani, o aventură extraordinară. Fiind trimis de tata î n Maine-ul de Jos să rezolv o chestiune de familie, am plecat într -o după-amiază dinfrumosul orăşel Ernee, ca să mă duc, la vreo şapte leghe de-acolo, să vizitez în

sărăcăcioasa parohie Saint-Jean casa, acum pustie, care a adăpostit mai bine de douăsute de ani familia mea din partea tatii. Era în luna decembrie. Ningea de dimineaţă.Drumul, care şerpuia între două garduri vii, era desfundat în multe locuri, şi ne veneafoarte greu, mie şi calului, să ocolim mocirlele.

Dar, la vreo cinci sau şase kilometri de Saint-Jean, drumul nu mi s-a mai părutatât de prost şi, cu toate că se pornise un vânt turbat şi zăpada îmi ş fichiuia obrajii, amluat-o la galop.

Arborii care mărgineau drumul fugeau îndărăt, pe lângă mine, în noapte, ca nişteumbre schiloade şi chinuite. Erau îngrozitori arborii aceia negri, cu vârfurile retezate,acoperiţ i de tumor i Şi răni, cu braţele răsucite. Li se spunea, î n Maine-ul de Jos, cioturi.Mă cam înfricoşam, gândindu-mă la cele ce-mi povestise în ajun un vicar din Saint-Marcel d'Ernee. Unul dintre ace

şti arbori, îmi spusese vicarul, unul dintre ace

şti bătrânimutilaţi din Bocage, un castan decapitat de mai bine de două sute de ani şi găunos ca oclopotniţă, a fost despicat de sus până jos de un trăsnet, la 24 februarie 1849. Atunci, s -a putut zări, prin despicătură, un schelet de om, în picioare, având lângă el o puşcă ş inişte mătănii. Pe capacul unui ceas găsit la picioarele omului se putea citi numele lui:Claude Noziere. Acest Claude, fratele bunicului tatălui meu, fusese toată viaţ acontrabandist şi brigand, în 1794 a luat parte la revolta şuanilor, în banda lui Treton,poreclit Picior-deargint. Grav rănit, urmărit, hărţ uit de soldaţ ii republicani, s-a dus să seascundă şi să moară în scorbura aceea. Nici prietenii, nici duşmanii n-au ştiut ce s-a

întâmplat cu el; şi, după o jumătate de veac, bătrânul şuan a fost dezgropat de lovituraunui trăsnet.

Mă gândeam la el, în timp ce priveam cum fug cioturile de amândouă părţ iledrumului şi îndemnam calul să grăbească pasul. Era noapte târzie când am sosit laSaint-Jean.

Pătrunsei în hanul a cărui firmă bătută de vânt îşi zornăia trist lanţurile în întuneric.

Şi, după ce am dus eu însumi calul în grajd, intrai într -o sală joasă şi mă aruncai într -un fotoliu vechi, aşezat în colţul căminului, în timp ce mă încălzeam astfel, putui să văd, la lumina flăcărilor, obrazul hangiţei. Un obraz de bătrână înfiorătoare. Pe faţ aacoperită de pe acum de o pulbere pământie nu se vedea decât un nas mâncat ş i nişteochi mor ţi, cu pleoape însângerate. Mă cercetă cu neîncredere, ca pe un străin. Deaceea, ca s-o liniştesc, îi spusei numele de care cu siguranţă că auzise. Răspunse,dând din cap, că nu mai exista nici un Noziere prin partea locului.

Totuşi, consimţi să-mi pregătească cina. Aruncă nişte vreascuri în vatră şi ieşi.Eram trist şi obosit şi mă chinuia o nelinişte de nespus, întunecate ş i crunte

amintiri mă năpădiseră. Aţipii o clipă; dar, pe jumătate adormit cum eram, continuai săascult în colţul de lângă sobă gemetele vântului, ale cărui pale îmi suflau pe cizmecenuşa din vatră.

După câteva clipe, când deschisei ochii, văzui ceea ce n-am să uit niciodată;văzui lămurit, în fundul odăii, pe peretele văruit, o umbră nemişcată: era umbra unei



tinere fete. Profilul ei era atât de blând, atât de pur şi de fermecător, că simţii, când îlvăzui, cum toată oboseala şi tristeţea se topesc într -un suav sentiment de admiraţ ie.

Am privit-o, îmi pare, vreo câteva secunde; se poate totuşi să mă fi lăsat vrăjit untimp mai mult sau mai puţin îndelungat, căci nu am nici un mijloc ca să apreciez duratareală, întorsei apoi capul, ca să văd pe aceea care avea o umbră atât de frumoasă. Nu

era nimeni în odaie… Nimeni, afară de bătrâna cârciumăreasă care îşi vedea de treabă., întinzând o faţă albă de masă. Mă uitai din nou la perete: umbra nu mai era acolo*

Atunci îmi văzui inima încleştată de o dragoste chinuitoare şi avui simţământulunei pierderi care-mi lăsă o mâhnire fără de margini.

Mă străduii un timp să-mi adun minţ ile, şi întrebai: — Mătuşă! Spune-mi, mătuşă, cine a fost acolo, uite-acum?Hangiţa, surprinsă, spuse că n-a zărit pe nimeni. Alergai la uşă. Zăpada, care cădea din belşug, acoperise tot pământul şi nu se

vedea nici urmă de paşi pe ea.— Mătuşă, eşti sigură că nu-i nici o femeie în casă?

Îmi răspunse că nu era decât dânsa.

— Dar umbra aceea? Strigai.Ea tăcu.

Atunci încercai să determin, după cele mai riguroase principii ale fizicii, loculcorpului a cărui umbră o văzusem şi, arătând cu degetul:

— Era acolo, acolo, îţ i spun.Bătrâna se apropie, cu un sfeşnic în nână, şi, oprindu-şi asupra mea ochii ei

îngrozitori, din care pierise orice căutătură omenească, îmi spuse: — Văd, în clipa asta, că nu mă înşelaţ i şi că sunteţi un adevărat Noziere. Sunteţ i

oare fiul lui Jean, medicul din Paris? L-am cunoscut pe unchiul său, pe flăcăul Rene. Şiel vedea o femeie pe care n-o mai vedea nimeni altul. S-ar putea ca Domnul să fipedepsit întreaga familie pentru nelegiuirea lui Claude şuanul, care a păcătuit cu

— Nevasta brutarului.— Vorbeşti de Claude, o întrebai eu, al cărui schelet a fost găsit în scorbura unui

arbore, împreună cu o puşcă şi mătănii? — Tinere dragă, mătăniile nu i-au mai folosit la nimic, a fost osândit la muncile

iadului din pricina unei femei.Bătrâna nu mi-a spus mai mult. Abia am putut să mă ating de pâinea, ouăle,

slănina şi cidrul pe care mi le servise. Ochii mi se îndreptau necontenit spre peretele pecare văzusem umbra. Vai! O văzusem într -adevăr! Era delicată şi mai clară decât ar fitrebuit să fie o umbră pe care ar fi făcut -o, în mod firesc, lumina tremurândă din vatră şiflacăra fumegândă a unui sfeşnic.

A doua zi mă dusei să văd casa pustie unde au trăit, pe vremea lor, Claude şi

Rene; cutreierai satul, îl întrebai pe preot, dar nu aflai nimic despre tânăra fată a căreiumbră o văzusem.

Şi nici astăzi nu ştiu dacă trebuia s-o cred pe bătrâna cârciumăreasă. Nu ştiudacă nu cumva vreo fantomă vizita, în apriga singurătate din Bocage, pe ţăranii dinmijlocul cărora am ieşit şi dacă Umbra ereditară, care hărţ uia pe fioroşii şi fanaticii meistrămoşi, nu se arătase cu o nouă graţie visătorului lor nepot.

Ca. Prea-ngăduitoarea natură îmi arătase cel mai preţ ios dintre daruri, darul de avisa?



CARTEA SUZANNEI

Cititorului

Amintirile lui Pierre Noziere se opresc la povestirea pe care tocmai aţ i terminat-o.

Am socotit că trebuie să-i mai adăugăm vreo câteva pagini scrise de aceeaşi mână. Cartea Suzannei e extrasă toată din hârtiile rămase de la prietenul nostru. S -aluat, pentru a alcătui această carte, tot ceea ce în caietele lui Pierre Noziere era maimult sau mai puţin legat de anii copilăriei fiicei sale. Astfel, s-a putut întocmi un noucapitol al acestei cronici de familie, pe care îşi propusese s-o ţină în mod regulat şi dincare n-a lăsat decât fragmente.

COCOŞUL

Suzanne nu pornise încă până atunci în căutarea frumosului. A început să -l cautela trei luni şi douăzeci de zile, dar cu multă îndârjire.

Şi asta s-a întâmplat în sufragerie. Odaia aceasta dă o falsă impresie de vechimedin cauza farfuriilor de faianţă, a şipurilor de gresie, a ibricelor de cositor şi a sticluţ elorde Veneţia, care stau înşirate pe etajere. Toate astea fuseseră aranjate, aşa cumstăteau acolo, de mama Suzannei, care, ca orice pariziancă, avea patima bibelourilor.Suzanne, în rochiţa ei albă, brodată, părea şi mai fragedă între vechiturile acelea şi,văzând-o acolo, îţi spuneai: „Ce făptură drăguţă şi primăvăratică e!”

Puţin îi pasă ei de vesela strămoşilor, de vechile portrete înnegrite şi de farfuriilemaride aramă, atârnate pe pereţ i. Sunt sigur că mai Târziu toate aceste antichităţi îi vorda nişte idei fantastice şi vor face să încolţească în capul ei vise ciudate, absurde şifermecătoare. Va avea şi ea viziuni. Va pune şi ea la încercare, dacă firea îi va permite,această suavă imaginaţ ie cu privire la detaliu şi la stil, care înfrumuseţează viaţa, îi voispune nişte poveşti fantastice, care nu vor fi mai departe de adevăr decât altele, darcare vor fi mai frumoase şi îi vor plăcea la nebunie. Doresc tuturor celor pe care îi iubescsă aibă un grăunte de nebunie. Asta îţi înveseleşte inima. In aşteptare, Suzanne nicimăcar nu zâmbeşte micului Bachus, aşezat pe butoi. La trei luni şi douăzeci de zileomu-i serios.

Dar veni o dimineaţă, o dimineaţă cu cerul de un cenuşiu delicat. Zorelele,amestecându-se prin viţa sălbatică, îşi arătau împrejurul ferestrei stelele lor de feluritenuanţe. Terminaserăm micul dejun, soţ ia şi cu mine, şi vorbeam ca oamenii care n-auce să-şi spună. Era una din acele ore când ţi se pare că timpul curge ca un fluviu liniş tit.Parcă l-ai vedea mânându-şi valurile şi fiecare cuvânt rostit e o pietricică aruncată înapă.

Sunt convins că vorbeam de culoarea ochilor Suzannei. E un subiect ce nu semai sfârşeşte.

— Au un albastru de ardezie.— Au o nuanţă de aur vechi şi de supă de ceapă. — Au reflexe verzi.— Aşa este, sunt minunaţ i.

În clipa aceea intră Suzanne; de astă dată aveau culoarea timpului de afară, careera de un cenuşiu atât de străveziu. Intră, în braţ ele bonei.



Eleganţa mondenă ar fi cerut să fi fost în braţ ele doicii. Dar Suzanne face camielul lui La Fontaine şi ca toţi mieii: ea suge la mamă-sa.

Ştiu prea bine că într -un astfel de caz şi când e prea multă rusticitate în jurul tău,trebuie să salvezi cel puţ in aparenţ ele şi să ai o doică fără lapte. O doică fără lapte are obonetă cu nişte ace cu gămălie mari ş i cu panglici ca şi oricare altă doică; nu-i lipseşte

decât laptele. Laptele, asta îl priveşte doar pe copil, pe când toată lumea vede panglicileşi acele cu gămălie. Când o mamă are slăbiciunea să-şi alăpteze copilul, îşi ia, de ochiilumii, o doică fără lapte.

Dar mama Suzannei umblă cu capu-n nori şi nici nu s-a gândit la acest frumosobicei.

Bona Suzannei e o ţărăncuţă, abia sosită din satul ei.— După ce-a crescut acasă vreo şapte sau opt frăţ iori – şi care, de dimineaţă

până seara, fredonează cântece din Lorena. I s-a dat o zi liberă, să vadă Parisul; s-a întors încântată: văzuse nişte ridichi minunate. Restul nu i se -părea urât, însă ridichiileo încântau; scrise şi la ţară despre ele. Simplitatea asta o face aidoma cu Suzanne,care, la rândul ei, pare că nu observă în toată natura înconjurătoare decât lămpile ş icarafele.

Când a apărut Suzanne, întreaga sufragerie s-a înveselit. Toată lumea i-a zâmbitSuzannei;

Suzanne ne-a surâs la toţi: există totdeauna un mijloc să te înţ elegi cu cei pe care îi iubeşti.

Mama întinse braţele sale mlădioase, şi mânecile capotului fluturau în voie, îndimineaţa aceea de vară. Atunci Suzanne întinse braţele ei mici de marionetă, camţepene în mânecuţele lor de pichet. Ea îşi răsfiră degetele şi se văzură cinci razetrandafirii la capătul fiecărei mânecuţe. Mama ei, fascinată, o luă pe genunchi; eram toţ itrei foarte fericiţi; poate, fiindcă nu ne gândeam la nimic. Dar asta nu putea dura mult.Suzanne, plecată peste masă, deschise ochii atât de mari, că se făcură rotunzi de tot, ş iscutură braţ ele sale mici ca şi cum ar fi fost de lemn, aşa cum, de altfel, şi păreau. Erasurpriză şi admiraţie în privirea ei. Şi pe micuţul obraz năuc – grav şi în acelaşi Timpmişcător – se văzu alunecând parcă o undă de spirit.

Scoase un ţipăt de pasăre rănită. Poate că a înţ epat-o vreun ac de siguranţă, gândi mamă-sa, fără să se despartă,

din fericire, de realităţ ile vieţ ii. Acele astea englezeşti se desprind fără să simţi măcar, şi Suzanne avea vreo

opt!Nu, nu un ac o înţ epase. Ci dragostea de frumos.— Dragoste de frumos la trei luni şi douăzeci de zile? — Dar mai bine uitaţ i-vă la ea: scăpată pe jumătate din braţele mamei, îşi

frământa pumnii pe masă şi, ajutându-se de umeri şi genunchi, suflând, tuşind, salivânddin abundenţă, reuşi să cuprindă cu braţele o farfurie. Un bătrân meseriaş de la ţară, delângă Strasbourg (trebuia să fi fost cam sărac cu duhul, Dumnezeu să -i odihneascăoasele!) pictase pe farfuria asta un cocoş roşu.

Suzanne voia să ia cocosul; nu ca să-l mănânce, ci fiindcă îl găsea frumos.Mama ei, căreia îi dădusem această explicaţie simplă, îmi răspunse:

— Tare eşti prost! Dacă Suzanne ar fi putut pune mâna pe cocoş, l-ar fi dus îndată la gură, în loc să-l privească, într -adevăr, oamenii de spirit nu au deloc bun-simţ !



— Fără îndoială, aşa ar fi făcut, răspunsei eu; dar ce dovedeşte asta, decât căfacultăţ ile sale felurite şi de pe-acum atât de numeroase au ca principal organ gu ra? Eaşi-a folosit gura înainte de a-şi folosi ochii şi a făcut bine! Acum, gura ei are experienţă;delicată şi sensibilă, ea constituie cel mai bun mijloc de cunoaştere pe care-l are pânăacum la dispoziţie. Pe bună dreptate o foloseşte, îţi spun că fata dumitale este

înţelepciunea însăşi. Da, ar fi dus cocoşul la gură; dar l-ar fi dus cum duci un lucrufrumos, şi nu un lucru hrănitor. Bagă de seamă că acest obicei care există de fapt lacopiii mici, rămâne, în mod figurat, şi în limbajul oamenilor mari. Nu spunem că savurămun poem, un tablou, o operă?

În timp ce exprimam aceste idei greu de susţinut, pe care lumea filosofică le-araccepta

^ w^ _Anatole France totuşi, dacă ar fi emise într -un limbaj' neinteligibil, Suzanne lovi

farfuria cu pumnii, o zgârie cu unghia, îi vorbi (şi ce drăguţ gângurit misterios!), apoi o întoarse, cu mari smucituri.

Ea nu punea cine ştie ce îndemânare în treaba asta: nu! Şi mişcările ei eraulipsite de precizie. Dar o mi

şcare, oricât de simplă ar părea, e foarte greu de făcut cândnu eşti obişnuit. Şi ce obiceiuri vreţi să aibă cineva care n-are decât trei luni şi douăzecide zile? Gândiţ i-vă cât de stăpân trebuie să fie cineva pe nervii, pe oasele şi muşchii săica să ridice numai degetul cel mic.

Ca să stăpâneşti toate sforile marionetelor domnului Thomas Holden nu e, princomparaţie, decât un fleac. Darwin, care era un observator pătrunzător, se minuna cumde copiii mici pot râde şi plânge. Şi a scris un volum destul de gros ca să explice cum ofac. N-avem pic de milă „noi ăştia, savanţ ii”, cum spune domnul Zola.

Dar nu sunt, din fericire, un savant atât de mare ca domnul Zola. Sunt superficial.Nu fac experienţ e asupra Suzannei, şi mă mulţ umesc s-o observ, când pot s-o fac, fărăs-o supăr.

Ea zgâria cocoşul şi era în mare încurcătură, ncputând pricepe cum un lucru carese vede nu poate fi apucat. Asta depăşea înţelegerea ei, pe care, de altfel, o depăşeşteorice. Tocmai lucrul acesta o face pe Suzanne adorabilă. Copiii mici trăiesc într -unveşnic miracol; nu văd decât minuni în jur, iată de ce e atâta poezie în privirea lor. Deşialături de noi, ei locuiesc în alte regiuni decât noi. Necunoscutul, divinul necunoscut, îi

învăluie. — Prostuţă mică! Îi spuse mama. — Draga mea, fiica dumitale este ignorantă, dar judecă. Când vezi un lucru

frumos, vrei să fie al tău. E o înclinaţie firească, de care legile au ţ inut seama. Ţiganii luiBeranger care spun că a vedea este a avea sunt nişte înţ elepţ i dintr-o speţă foarte rară.Dacă toţi oamenii ar gândi ca ei. N-ar mai exista civilizaţ ie şi am trăi goi, fără nici unmeşteşug, întocmai ca locuitorii din Ţara de Foc. Nici dumneata nu eşti de acord cu ei;

dumitale îţ i plac vechile tapiţerii pe care se văd berze sub arbori şi acoperi cu ele toţ ipereţ ii casei. Nu te dojenesc, departe de asta.

Dar înţ elepre-o şi pe Suzanne cu cocoşul ei.— O înţ eleg, ea e ca micuţul Pierre, care a cerut să i se dea luna dintr -o găleată

de apă. Nu i s-a dat. Dar, dragul meu, să nu-mi spui că ea a luat un cocoş pictat drept un

cocoş adevărat, fiindcă nu a văzut niciodată unul adevărat. — Nu, dar ea ia o iluzie drent o realitate.



Şi artiştii sunt oarecum răspunzători pentru greşeala ei. De multă vreme ei cautăsă imite, cu ajutorul liniilor şi al culorilor, formele lucrurilor.

De câte mii de ani a murit omul acela de treabă din caverne care a gravat dupănatură un mamut pe o bucată de fildeş! Mare minune că după atât de multe ş i lungieforturi în arta imitaţ iei, au Anatole Francţ ajuns să seducă fiinţa asta mititică de trei luni

şi douăzeci de zile! Aparenţ ele! Pe cine nu seduc ele? Ştiinţa însăşi, cu care sânternmereu pisaţi trece oare mai departe de ceea ce i se pare? Ce găseş te oare domnulprofesor Robin în fundul microscopului său? Aparenţ e, şi nimic alta decât aparenţ e.„Suntem zadarnic tulburaţ i de minciuni”, a spus Euripide…

Aşa grăit-am atunci şi, pregătindu-mă să comentez versul lui Euripide, aş fi găsit,fără îndoială, semnificaţii profunde, la care fiul vânzătoarei de ierburi nu se gândiseniciodată. Dar ambianta devenise cu totul nepotrivită pentru speculaţii filosofice, căcinereuşind să desprindă cocoşul din farfurie, Suzanne căzu pradă mâniei, se făcu roşieca un bujor, nările i se lănriră ca la cafri, umerii obrajilor se ridicară până la ochi iarsprâncenele îi ajunseră în creştet. Fruntea, înroşită deodată, tulburată, accidentată decocoaşe şi de gropiţe, de încreţituri, care se întretăiau, semăna cu un sol vulcanic. Gura

i se lărgi până la urechi şi dintre gingii îi scăpară urlete sălbatice.

— Minunat! Strigai eu. Iată cum izbucneşte pasiunea! Pasiunile nu trebuie hulite!Tot ce este mare pe lumea asta, lor li se datoreşte.

Fiica mea, sunt mulţumit de tine. Să ai pasiuni puternice, să le laşi să crească şisă creşti împreună cu ele. Şi, dacă mai târziu, vei deveni stăpâna lor neînduplecată,for ţ a lor va fi for ţ a ta şi grandoarea lor frumuseţ ea ta. Pasiunea, asta-i toată bogăţ iamorală a omului.

— Ce tărăboi! Strigă mama Suzannei. Nu te mai poţi înţelege deloc aici, între unfilosof care aiurează şi un copilaş care ia un cocoş pictat drept nu ştiu ce lucru adevărat.Sărmanele femei au nevoie de mult bun-simţ ca să poată trăi laolaltă cu bărbatul şi copiiilor!

— Fiica dumitale, îi răspunsei eu, a căutat pentru întâia oară frumosul. Fascinaţ iaprăpastiei, ar spune un romantic; este, as spune eu, exerciţ iul firesc al spiritelor nobile.Dar nu trebuie să porneşti în căutarea lui prea devreme ş i cu mijloace preaneîndestulătoare. Draga mea, ai nişte farmece irezistibile ca să linişteşti durerileSuzannei. Adoarme-ţ i fetiţ a!



SUFLETE NECUNOSCUTE

Î ntreaga fire, cit cuprinde, Miracol, celor mici, le pare.Cum nasc, în suflet le pătrunde A lumii vrajă-ncântătoare. E în privirea lor o rază Răsfrântă ca un magic semn ; Iluzia le dă îndemn, Şi

slabele puteri cutează. Anatole France Necunoscutul rost divin— Afiaidâ-n ape-adânci, în spume.

În van îi chemi, rămln străini, Căci ei. Trăiesc în altă lume. Puri, ochii lor deschişi rămln. Ce vise stranii în răsfrângeri f Şi ce frumoşi, pierduţii îngeri în universul prea

bătrân! În timp ce noi luptăm cu gândul, Sprinţar visează mintea lor ; Misterul vieţ ii,

descifrându-l, Dintr-un fior în alt fior. STEAUA Suzanne a împlinit asâă-seară a douăsprezecea lună din viaţ a ei şi, de

un an, de când e pe acest bătrân pământ, a făcut numeroase experienţ e.

Un om capabil să descopere în doisprezece ani atât de multe lucruri şi atât defolositoare câte a descoperit ea în douăsprezece luni ar fi un om -minune. Copiii micisunt nişte genii necunoscute; ei iau în stăpânire lumea cu o energie supraomenească.Nimic nu-i mai de preţ ca acest prim imbold al vieţii, acest întâi elan al inimii.

Vă puteţ i dumeri oare cum de aceste mici fiinţe văd, pipăie, vorbesc, observă,compară, au amintiri? Vă puteţ i dumeri cum de merg, cum de se duc şi vin? Vă puteţ idumeri cum de se joacă? Asta-i mai ales miraculos, că se joacă, căci jocul esteprincipiul tuturor artelor. Câteva păpuşi şi câteva cântece şi iată-l pe Shakespeareaproape în întregime.

Suzanne are un coş mare, plin cu jucării, din care numai unele sunt jucării prinnatură şi destinaţie, după cum sunt animalele de lemn alb şi copilaşii de cauciuc.Celelalte n-au devenit jucării decât printr -o întorsătură deosebită a sorţ ii lor: sunt

portmonee vechi, cârpe, funduri de cutii, un metru, un toc de foarfece, o buiotă, un mersal trenurilor şi o piatră. Şi unele şi altele arată ca vai de lume. În fiecare zi, Suzanne lescoate una câte una ca să le dea mamei sale. Nu se opreşte la niciuna în chip deosebit,şi, în general, nu face nici o deosebire între aceste mărunţ işuri şi restul lucrurilor. Lumeaeste pentru ea o jucărie imensă, tăiată în bucăţ i şi pictată.

Dacă am vrea să pătrundem această concepţie despre natură şi să raportăm laea toate actele, toate gândurile Suzannei, am putea admira log ica acestui sufleţ el; dar o

judecăm după ideile noastre, nu după ale ei. Şi, pentru că nu are felul nostru de a gândi,se decide că ea nu gândeşte. Ce nedreptate! Eu, care am adoptat adevăratul punct devedere, descopăr continuitate în gândire, acolo Anatole France unde altul nu vede decâttreceri incoerente de la un gând la altul.

Totuşi, nu mă las amăgit; nu sunt un tată idolatru; recunosc că fiica mea nu arepentru ce să fie admirată mai mult decât un alt copil. Nu folosesc, când vorbesc despreea, expresii exagerate. Spun doar mamei sale:

— Draga mea, avem o fetiţă foarte drăguţă. Ea îmi răspunde în felul cum răspundea doamna Primerose când vecinii îi făceau

un asemenea compliment:— Dragul meu, Suzanne e aşa cum a făcut-o Dumnezeu: e destul de f rumoasă

dacă-i şi destul de bună.



Şi, spunând acestea, o învăluie pe Suzanne într -o privire lungă, mândră şinevinovată, în care ghiceşti, sub pleoapele lăsate în jos, o strălucire de orgoliu ş idragoste.

Stărui, îi spun: — Nu poţi zice că nu-i drăguţă.

Dar ea are mai multe motive ca să nu fie de acord cu mine, motive pe care ledescopăr mult mai uşor decât ar putea s-o facă 'ea însăşi.Ea vrea să audă spunându-i-se încă o dată şi încă o dată că are un copilaş

drăguţ. Dacă ar spune-o ea, ar crede că-i lipsită de bună-cuviinţă şi că nu-i destul dedelicată. S-ar teme, mai ales, să nu jignească nu ştiu ce putere nevăzută, obscură, pecare n-o cunoaşte, dar pe care o simte acolo, în umbră, gata să pedepsească copilaşiiale căror marne se umflă în pene.

Şi ce om fericit nu s-ar teme de el, de acest spectru care cu siguran ţă se ascunde între perdelele camerei? Cine oare, seara, strângându-şi în braţ e femeia şi copilul, ar îndrăzni să întrebe în prezenţa monstrului nevăzut: „Inimioarele mele, ne putem vedeade părticica de bucurie şi de frumuseţ e ce ne-au fost hărăzite?”

De aceea îi spun soţ iei mele:

— Ai dreptate, draga mea, ai totdeauna dreptate. Fericirea se adăposteşte aici,sub acest mic acoperiş. Sst! Să nu facem zgomot: ar putea să-şi ia zborul. Mamele din Atena se temeau de Nemesis, această zeiţă mereu de faţă, dar niciodată vizibilă, desprecare nu ştiau nimic altceva decât că întruchipa gelozia zeilor, Nemesis, vai!

A cărei mână se recunoştea pretutindeni, în orice clipă, în acel lucru banal şimisterios, accidentul.

Mamele ateniene!… Îmi place să-mi imaginez pe una din ele, adormindu-şi, laţârâitul greierului, sub un laur, lângă altarul casei, sugaciul ei gol ca un mic zeu.

Îmi închipui că se numea Lysilla, că se temea de Nemesis, cum te temi şidumneata, draga mea, şi că, întocmai ca dumneata, departe de a umili celelalte femeiprin strălucirea ei de un fast oriental, nu se gândea decât să i se ierte bucuria şifrumuseţ ea… Lysilla! Lysilla! Ai trecut pe acest pământ fără să laşi măcar o umbră a Anatole France chipului tău, o adiere cât de slabă a sufletului tău încântător? E ca ş icum nici n-ai fi fost vreodată!

Mama Suzannei rupe firul capricios al acestor gânduri: — Dragul meu, de ce vorbeşti aşa de femeia aceea? A avut şi ea timpul ei, după

cum noi îl avem pe al nostru. Aşa-i viaţ a.— Crezi, prin urmare, dragostea mea, că ceea ce a fost ar putea să nu mai fie? — Da, desigur. Nu sunt ca dumneata, care te miri de orice, dragul meu.Şi cuvintele astea le rosteşte pe un ton liniştit, în timp ce aşterne pătuţ ul

Suzannei. Dar Suzanne se împotriveşte cu încăpăţânare să se culce. Împotrivirea aceasta ar trece în istoria romană drept o frumoasă trăsătură a vieţ ii

unui Titus, Vespasian sau Alexandru Sever, împotrivirea asta duce însă la dojenireaSuzannei. Iată ce înseamnă justiţia umană! La drept vorbind, dacă Suzanne vrea sărămână în picioare, o face nu ca să vegheze la salvarea Imperiului, ci ca săcotrobăiască în sertarul unei vechi şi pântecoase comode olandeze, cu minere groasede aramă.

Se cufundă în el; se ţine cu o mână de mobilă şi cu alta trage nişte scufe,pieptare, rochii, pe care, cu o mare sfor ţare, le aruncă la picioare, scoţând ţ ipete felurite,când abia auzite, când sălbatice. Spatele ei, acoperit de o broboadă cu franjuri, e de un



ridicol înduioşător; faţa ei mititică, pe care o întoarce din când în când spre mine,exprimă o mulţumire mai impresionantă încă.

Nu m-am putut stăpâni. Am uitat-o pe Nemesis şi-am strigat:— Ia uite-o: e adorabilă cum stă cufundată în sertar! Cu un gest îndărătnic şi sfiicios în acelaşi timp, mama ei îmi pune un deget pe

gură. Apoi se duce lângă sertarul răvăşit. Eu însă îmi continui gândurile: — Draga mea, dacă Suzanne e de admirat pentru ce ştie, ea nu-i mai puţ in deadmirat pentru ce nu ştie. Mai ales ceea ce nu ştie îi dă atâta poezie.

La aceste cuvinte, mama Suzannei îşi întoarse privirile spre mine, zâmbindu-mipuţin strâmb, ceea ce e un semn de zeflemea, apoi exclamă:

— Poezia Suzannei! Fiica dumitaie şi poezia! Dar bine! Fiicei dumitaie nu-i placedecât la bucătărie! Ce voioasă a mai fost acum câteva zile, când s-a văzut în mijloculcojilor de legume!

Asta se numeşte la dumneata poezie?— Fără îndoială, draga mea, fără îndoială, întreaga natură se oglindeşte în ea cu

o puritate atât de minunată, că nu există nimic murdar pentru ea, nici măcar coşul cu

cojile de legume. De aceea ai găsit-

o acum câteva zile topită de încântare în mijloculfoilor de varză, a cojilor de ceapă şi a cozilor de crevete. Era răpitoare, doamnă, îţ i spuncă ea transformă natura cu o putere îngerească şi că tot ce vede ş i tot ce atinge seumple pentru ea de harul frumuseţii, în timpul acestui discurs, Suzanne părăsi scrinul şise apropie de fereastră. Mama ei o urmă şi o luă în braţ e. Noaptea era liniştită şi caldă.

O umbră transparentă învăluia pletele delicate ale salcâmului, ale cărui flori,căzute pe jos, le vedeam făcând poteci albe în curtea noastră. Câinele dormea cu labeleafară din cuşcă. Pământul era scăldat până departe într -un albastru ceresc.

Tăceam toţ i trei. Atunci, în tăcerea aceea, în tăcerea augustă a nopţii, Suzanne ridică braţul cât de

sus putu şi, cu vârful degetului, pe care nici nu-l putea întinde ca lumea, arăta o stea.Degetul acesta, de o micime miraculoasă, se îndoia din când în când, ca şi cum ar fichemat.

Şi Suzanne vorbi către stea! Glasul ei nu îngâna nici un cuvânt. Vorbirea ei, obscură şi fermecătoare, era ca

un cântec ciudat, un gângurit dulce şi profund misterios, adică tocmai ceea ce trebuia, însfârşit, pentru a exprima simţ irea unui suflet de copilaş când se oglindeşte în el un astru.

— E nostimă mititica, spuse mama ei, sărutând-o.



TEATRUL DE PĂPUŞI

Ieri am dus-o pe Suzanne la teatrul de păpuşi. Ne-a făcut mare plăcere laamândoi; e un teatru apropiat de înţelegerea noastră. Dacă aş fi autor dramatic, aş scriepentru marionete.

Nu ştiu dacă aş avea destul talent ca să mă bucur de succes; cel puţ in, sarcinanu m-ar înspăimânta prea mult. Nu m-aş încumeta niciodată să compun fraze pentrugura savantă a frumoaselor actriţ e de la Comedia Franceza. Şi apoi teatrul, aşa cum îl

înţeleg oamenii mari, e ceva mult prea complicat pentru mine. Nu înţ eleg nimic dinintrigile bine ţesute. Toată arta mea ar consta în a descrie pasiuni şi aş alege pe celemai simple. Asta n-ar face doi bani pentru Gymnase, Vaudeville sau Comedia Franceză,dar ar fi excelent pentru teatrul de păpuşi.

Vai! Să vezi acolo ce simple şi puternice sunt pasiunile! În mod obişnuit sefoloseşte bastonul. E sigur că bastonul dispune de o mare for ţă comica. Piesa capătă,datorită acţiunii lui, o admirabilă vigoare; ea se precipită spre marele deznodământ fatal.

Astfel numesc lyonezii, care au creat tipul lui Guignol, învălmăşeala generală cu care se

termină toate piesele din repertoriul

său.

E un lucru veşnic şi fatal acest mare deznodământ! E 10 august, e 9 thermidor, e Waterloo!Suam Cum vă spuneam, ieri am dus-o pe Suzanne la teatrul de păpuşi. Piesa pe

care am văzut-o păcătuieşte, fără îndoială, pe-alocuri; mai ales că are şi uneleneclarităţi; dar nu poate să nu placă unui spirit meditativ, căci îi dă mult de gândit. Dupăcât am înţeles eu e o piesă filosofică; caracterele sunt reale, iar acţiunea puternică.

Am să v-o povestesc aşa cum am auzit-o.Când s-a ridicat cortina, l-am văzut apărând pe Guignol. L-am recunoscut: era

chiar el.Obrazul său lat şi blajin mai păstra încă urmele vechilor lovituri de baston, care -i

turtiseră nasul, fără să-i ştirbească cu nimic simpatica nevinovăţ ie din privire şi surâs. Nu purta nici pelerina de serj, nici boneta de bumbac la care lyonezii nu se

puteau uita în 1815, pe aleea Brotteaux, fără să râdă. Dar, dacă vreun supravieţ uitordintre băieţ aşii de atunci care i-au văzut împreună pe Guignol şi pe Napoleon, pe ţărmulRonului, ar fi venit – înainte de a muri de bătrâneţ e – să se aşeze alături de noi, laChamps-Elysees, ar fi recunoscut faimoasa barba caprei a scumpei sale marionete,codiţ a care se mişcă atât de caraghios pe ceafa lui Guignol. Restul costumului, hainaverde şi bicornul negru erau croite după vechea tradiţie pariziană, care face din Guignolun fel de valet.

Guignol ne privi cu ochii săi mari şi am fost imediat cucerit de aerul său naiv şiobraznic şi de vădita sărăcie a duhului care dă totdeauna viciului o nevinovăţ ie deneclintit. Era, desigur, acolo, ca suflet şi expresie, adevăratul Guignol, pe care unchiaşul

Mourguet din Lyon îl însufleţea cu atâta fantezie! Parcă-l auzeam răspunzândproprietarului său, domnul Canezou, care-l dojenea că „spune poveşti de-ţi vine sădormi de-a-npicioarelea”:

— Ai dreptate: să mergem la culcare. Guignol al nostru nu spusese încă nimic; coada i se bălăbănea pe ceafă, atât.

Dar lumea şi începuse să râdă. Gringalet, fiul său, se apropie de el şi-i dădu una cu capul în burtă, cu o graţ ie

firească.



Publicul nu se supără; dimpotrivă, izbucni în râs. Un astfel de început este culmea artei. Şi, dacă nu ştiţi de ce îndrăzneala asta a

avut succes, am să vă spun: Guignol este valet şi poartă livrea. Gringalet, fiul său, poartă bluză; el nu serveşte pe nimeni şi nu serveşte la nimic.

Superioritatea asta îi permite să se poarte rău cu tată-său, fără să calce buna-cuviinţă.

Ceea ce domnişoara Suzanne înţ elese la perfecţie, fără ca prietenia sa faţă deGringalet să fie cu nimic ştirbită. Gringalet este, într -adevăr, un personaj simpatic. Epipernicit şi plăpând; dar isteţimea lui e nesecată. Cine îl burduşeşte pe jandarm, dacănu el? La şase ani, domnişoara Suzanne are o părere bine formată asuprareprezentanţilor autorităţii; e împotriva lor şi râde când se trage cu bastonul în jandarm.

N-are dreptate, fără îndoială. Totuşi, nu mi-ar plăcea dacă n-ar comite aceastănedreptate, îmi place ca la orice vârstă să fii ipuţin răzvrătit.

Cel care vă vorbeşte este un cetăţ ean liniştit, care respectă autorităţ ile şi e foartesupus legilor; totuşi, dacă în faţa lui se joacă o festă unui jandarm, unui subprefect sauunui agent rural, el este cel dinţii care râde. Dar rămăsesem la cearta dintre Guignol şiGringalet.

Domni

şoara Suzanne dă dreptate lui

Gringalet. Eu îi dau dreptate lui Guignol. Ascultaţ i-mă şi judecaţ i şi dumneavoastră: Guignol şi Gringalet au umblat multă vremeca să ajungă într -un sat misterios, pe care l-au descoperit ei singuri şi unde ar da buznamulţi oameni îndrăzneţ i şi lacomi, dacă ar afla de el. Dar satul acesta este mai bineascuns decât a fost, timp de o sută de ani, castelul Frumoasei din pădurea adormită.

E şi puţină magie la mijloc, căci în locurile acelea vieţ uieşte un vrăjitor carepăstrează o comoară pentru cel ce va ieşi victorios din mai multe încercări, la carenumai gândindu-te şi te cutremuri de spaimă. Cei doi călători intră în ţ inutul fermecat,dar starea sufletească a unuia nu se potriveşte deloc cu a celuilalt. Guignol e obosit; seculcă. Fiul îl dojeneşte pentru această slăbiciune.

— Aşa o să punem noi mâna pe comorile iupă care am venit? Îl întreabă. Şi Guignol îi răspunde:

— Există oare pe lume o comoară mai scumpă decât somnul? Îmi place răspunsul. Vaci în Guignol un înţ elept care ştie cât de zadarnice sunt

toate lucrurile şi care năzuieşte la odihnă ca la singurul bun după strădaniile vinovatesau sterpe ale vieţ ii. Dar domnişoara Suzanne îl ia drept un burtăverde care doarmecând se nimereşte şi care va pierde din vina lui bogăţiile după care umblă, lucruriscumpe, de bună seamă: panglici, prăjituri sau flori. Ea îl laudă pe Gringalet pentrurâvna cu care vrea să cucerească aceste minunate comori.

Încercările, am spus, sunt îngrozitoare. Trebuie să dai piept cu un crocodil, şi să ucizi Diavolul. I-l arăt Suzannei: — Dom'şoară Suzon, uite Diavolul! Ea îmi răspunde: — Ăsta e un negru!Răspunsul acesta, impregnat de raţionalism, mă exasperează. Eu însă, care ştiu

despre ce e vorba, iau parte cu interes la lupta dintre Diavol şi _Gringalet. Luptă înfiorătoare, care se termină prin moartea Diavolului. Gringalet a ucis Diavolul!

Sincer vorbind, nu-i lucrul cel mai bun Pe care l-a făcut şi înţ eleg de ce pespectatorii mai spiritualişti decât domnişoara Suzon îi lasă rece, ba chiar puţ in

înfricoşaţi. Odată ce Diavolul a murit, adio păcate! Poate că frumuseţ ea, acest aliat alDiavolului, se va duce odată cu el!



Poate că nu vom mai vedea florile cu care ne îmbătăm şi ochii care ucid! Şiatunci ce se va întâmpla cu noi pe lumea asta? Vom rămâne, c el puţ in, cu posibilitateade a fi virtuoşi? Mă îndoiesc. Gringalet nu s-a gândit îndeajuns ca răul este necesarbinelui, după cum umbra este necesară luminii; că virtutea constă numai în efort şi cădacă nu au diavoli cu care să se lupte, sfinţ ii vor fi tot atât de inactivi ca şi păcătoşii.

Va fi o plictiseală de moarte. Vă spun că, omorând pe Diavol, Gringalet a făcut ofaptă nechibzuită. Polichinelle a venit să ne facă o plecăciune, cortina a căzut, băieţ aşii şi fetiţ ele au

plecat şi eu am rămas pe gânduri. Domnişoara Suzon, care mă vede cugetând, îşi închipuie că sunt trist. Mai totdeauna e de părere că oamenii care gândesc suntnefericiţi. Mă ia de mână cu milă şi gingăşie şi mă întreabă de ce sunt îndurerat.

Ii mărturisesc că sunt supărat fiindcă Gringalet l-a ucis pe Diavol. Atunci îmi trece braţele ei mititele în jurul gâtului şi, apropiindu-şi buzele de

urechea mea:— Vreau să-ţ i spun ceva: Gringalet l-a ucis pe negru, dar nu l-a ucis de tot., Cuvintele astea mă liniştesc; mă conving că Diavolul n-a murit şi plecăm

mul

ţ umi

ţ i.



PRIETENII SUZANNEI

L-aţi cunoscut pe doctorul Treviere. Vă aduceţ i aminte de faţa lui lată, sinceră şiluminoasă, şi de frumoşii lui ochi albaştri. Avea o mână şi o inimă de mare chirurg. Eraadmirat pentru prezenţa de spirit în împrejurări din cele mai grele, într -o zi, pe când

făcea în amfiteatru o operaţie dificilă, pacientul, pe jumătate operat, căzu într -o stare deextremă slăbiciune, îngheţ ase; nu i se mai simţea pulsul; omul se prăpădea. AtunciTreviere îl apucă cu amândouă mâinile şi strângându-l la piept, scutură, cu forţ a unuiluptător, corpul sângerând şi mutilat. Apoi prinse din nou scalpelul şi-l mânui cu acea

îndrăzneală prudentă ce-l caracteriza. Circulaţia sângelui se restabilise; bolnavul erasalvat.

După ce îşi scotea şor ţ ul, Treviere devenea acejaşi orn naiv şi blajin. Plăcea latoată Anatole France lumea pentru râsul lui zgomotos. Câteva luni după operaţ ia decare tocmai am amintit, îşi făcu o zgârietură, pe când îş i ştergea bisturiul, zgârietură pecare n-o luă în seamă şi care-i inocula o infecţie purulentă; muri după două zile, lavârsta de treizeci şi şase de ani. Lăsă în urma lui o soţ ie şi un copil, pe care-i adora.

În zilele însorite, sub brazii din Bois de Boulogne, se putea vedea o

tânără femeie în doliu, care croşeta şi ridica ochii din când în când, uitându-se la un băieţ el aşezat înpatru labe între o sapă, o roabă şi nişte mici grămăjoare de pământ. Era doamnaTreviere. Soarele dezmierda paloarea fragedă a obrazului ei şi un surplus de vitalitatepornea în efluvii din inima-i, adesea apăsată, şi din ochii-i căprui cu străfulgerări de aur.

Îşi sorbea din priviri copilul, care, ca să-i arate plăcinţelele de pământ făcute deel, ridica. Spre ea capul roşcovan şi ochii albaştri, capul şi ochii tatălui său. ^

Fusese rotofei şi trandafiriu. Dar pe măsura ce creştea, se făcea din ce în ce maisubţ irel, iar obrajii, stropiţi de pistrui, deveniră palizi. Mama lui era îngrijorată. De multeori, pe când alerga vesel împreună cu micii săi tovarăşi de joacă prin pădure, şi treceape dinaintea scaunului ei, pe care stătea şi broda, îl apuca din zbor, îi ridica bărbia şi,fără să-i spună nimic, încrunta din sprâncene văzându-i faţa gălbioară; apoi dădea dincap, abia simţit, în timp ce el îşi continua joaca. Noaptea, la cel mai mic zgomot, sescula şi alerga la pătuţul lui, în picioarele goale, rămânând mult timp aplecată deasuprapătucului.

Câţ iva medici, foşti colegi ai bărbatului ei, o liniştiră. Copilul nu era decât firav.Trebuia să trăiască în aer liber, la ţară.

Doamna Treviere îşi făcu bagajele şi plecă la Brolles, unde părinţ ii soţului săuerau agricultori. Se ştie că Treviere era fiu de ţăran şi că, până la doisprezece ani,gonea mierlele din cuiburi pe când se întorcea de la şcoală.

Avură loc îmbrăţ işări sub şuncile atârnate de grinzile din sala afumată. BunicaTreviere, stând pe vine în faţa jeraticului din căminul cel mare, nemişcându-se de lângăfoc, privea cu ochi neîncrezători la pariziancă şi la bona ei. Dar îl găsi pe băieţel „taredrăgălaş şi leit tată-său”. Cât despre bunicul Treviere, uscat şi ţeapăn în vesta lui destofă groasă, era foarte mulţumit că-l vede pe nepotu-său, Andre.

Nici nu terminaseră bine cina că Andre se şi apucă să-i tragă nişte pupăturizgomotoase bunicului, a cărui bărbie îl înţ epa, ce-l mai înţepa! Apoi, urcându-se de-adreptul pe genunchiul unchiaşului, îi băgă un pumn în obraz, întrebându-l de ce escofâlcit.

— Fiindcă nu mai am dinţ i.— De ce nu mai ai dinţ i?



— Fiindcă se înnegriseră şi i-am semănat în pământ să văd dacă nu cumva au săcrească alţ ii albi.

Anatole France Şi Andr6 râdea din toată inima. Obrajii bunicului erau cu totulaltfel decât obrajii mamei sale!

Se pregătise pariziencei şi micuţ ului odaia de onoare, unde se afla patul nupţ ial –

în care aceşti oameni de treabă nu se culcaseră decât o singură dată – şi dulapul destejar, îndesat cu rufe şi încuiat. Pătuţul, care folosise altădată copilului ce se născuse încasa aceea, fusese scos din pod pentru nepoţel, îl aşezară în colţ ul cel mai ferit, sub opolicioară plină cu borcane de dulceaţă. Doamna Treviere, ca o bună gospodină ce era,şi ca să ştie ce lucruri sunt pe acolo, se învârti de nu ştiu câte zeci de ori încolo ş i

încoace, pe duşumeaua de brad ce trosnea într -una.Dar avu dezamăgirea să nu descopere nici măcar un cuier. Grinzile plafonului şi pereţii erau văruiţi în alb. Doamna Treviere nu prea se uita la

tablourile în culori, care mai înveseleau această cameră frumoasă; totuşi zări, deasuprapatului nupţ ial, o gravură reprezentând copii în veston negru şi pantaloni albi, cubrasardă la mânecă, şi câte o lumânare în mână, defilând într -o biserică gotică. Citi

dedesubt această însemnare gravată

– numai numele, data

şi semnătura eraucompletate cu mâna –: Subsemnatul certific că Pierre- Agenor Treviere a făcut prima sa împărtăşanie în biserica pargfaială din Brolles, la 15 mai 1849. Qontard, preot, Văduvaciti şi scoase un suspin, unul din acele suspine ale femeilor tari şi cu judecatasănătoasă, care, împreună cu lacrimile de iubire sunt cele mai frumoase comori de pepământ. Cei pe care îi iubim n-ar trebui să moară.

După ce-l dezbrăcă pe Andre, îi spuse: — Hai, fă-ţi rugăciunea. El murmură: — Mamă, te iubesc. Şi, după ce-şi făcu astfel închinăciunea, capul îi căzu greu pe pernă ş i, cu pumnii

strânşi, adormi în pace. Când se deşteptă, făcu o descoperire: curtea. Surprins, minunându-se, încântat,

se uita la găini, la vacă, la bătrânul cal chior ş i la porc.Mai ales porcul îl cuceri. Şi vraja dură zile şi zile. La ora prânzului, nu putea fi

scos de acolo decât cu mari chinuri, plin de paie şi de bălegar, cu pânză de păianjen înpăr şi cu zeamă de balegă în ghetuţe, cu mâinile negre, genunchii zdreliţ i, obrajii roşii,râzând, fericit.

— Nu te apropia de mine, monstru mic ce eşti! Îi striga mamă-sa.Şi urmau îmbrăţ işări, care nu se mai terminau. Stând la masă, pe marginea băncuţ ei şi muşcând dintr -o pulpă enormă de

pasăre, avea aerul unui mic Hercule ce-şi devora măciuca. Mânca fără să-şi dea seama ce face, uita să bea şi trăncănea într-una.

— Marnă, ce-i asta o pasăre verde? — Asta nu poate să fie decât un papagal, răspunse la repezeală parizianca.

Astfel fu învăţat Andre să dea numele de papagal răţoilor bunicului său, iarpovestirile lui erau, din cauza asta, peste măsură de încâlcite.

Dar nu primea cu uşurinţă ceea ce i se spunea. — Mamă, ştii ce mi-a spus bunicul? Mi-a spus că ouăle le fac găinile. Dar eu sunt

sigur ca nu. Eu ştiu foarte bine că ouăle le face negustorul de fructe din bulevar dul de



Neuilly; şi după aceea se duc ouăle la găini ca să le încălzească. Cu ce -ai vrea, mamă,să facă găinile ouă, când nu au mâini?

Şi Andre continuă să cerceteze mai departe natura. Plimbându-se prin pădure cumamă-sa, încerca toate emoţ iile lui Robinson Crusoe. Într -o zi, pe când doamnaTreviere, stând sub un stejar la marginea drumului, lucra la dantela sa, Andre găsi o

cârtiţă. O cârtiţă e destul de mare. E adevărat că aceea era moartă. Avea şi sânge pebot. Mamă-sa îi strigă: — Andre, n-ai vrea să laşi odată scârboşenia ceea? Uite, priveşte repede aici, în

copac.Şi zări o veveriţă care sălta pe crengi. Mama avea dreptate: o veveriţă vie e mai drăguţă decât o cârtiţă moartă. Dar fugise prea repede şi Andre tocmai întreba dacă veveriţ ele au aripi, când,

deodată, un trecător, cu o înfăţ işare bărbătească ş! Deschisă, cu barbă neagră ş!Frumoasă, îşi scoase pălăria de pai şi se opri înaintea doamnei Treviere.

— Bună ziua, doamnă, ce mai faceţi? Ce mică-i lumea! Al dumneavoastră epiciul? E foar te drăguţ . Mi s-a spus că locuiţ i aici, la moş Treviere… Scuzaţ i-mă. Îlcunosc de-

atâta timp!

— Am venit aici fiindcă băieţ elul meu avea nevoie de aer. De dumneata,domnule, îmi aduc aminte că locuiai pe meleagurile astea, pe vremea când trăia încăsoţ ul meu.

Glasul tinerei văduve se stinse şi trecătorul spuse pe un ton grav: — Ştiu, doamnă. Şi înclină capul, foarte firesc, ca şi cum ar fi salutat în trecere amintirea unui mare

doliu. Apoi, după o clipă de tăcere, urmă: — Bune vremuri au fost! Ce oameni de treabă erau pe atunci, şi s-au dus.

Sărmanii mei peisagişti! Sărmanul meu Millet! Oricum însă, am rămas prietenulpictorilor, cum îmi spuneau toţi, acolo, la Barbizon. Îi cunosc pe toţ i. Sunt nişte oameni

de treabă. — Şi fabrica dumitale?— Fabrica mea? Merge şi fără mine.

Andre veni în goană şi se băgă între ei. — Mamă, mamă! Sunt nişte vaci ale Domnului sub o piatră mare. Sunt cel puţ in

un milion, zău! — Taci din gură şi du-te la joacă, îi răspunse aspru mamă-sa.Prietenul pictorilor continuă cu voce caldă: — Ce plăcere să vă revăd! Prietenii mă întreabă adesea ce mai face frumoasa

doamnă Treviere. Am să le spun că e mereu şi mai mult ca oricând frumoasa doamnăTreviere. La revedere, doamnă!

— Bună ziua, domnule Lassalle! Andr e apăru din nou. — Mamă, nu toate animalele sunt ale Domnului? Sunt şi animale ale Diavolului?Mamă, nu-mi răspunzi… De ce?Şi o trase de rochie. Ea îl dojeni. — Andre, când vorbesc cu cineva, să nu mă întrerupi. Mă-nţ elegl?— De ce?— Fiindcă nu-i politicos.



Au urmat câteva lacrimi, care s-au terminat cu un surâs printre sărutări. Şi a maitrecut una din zilele frumoase. Sunt asemenea zile, la şes, când cerul înnorat lasă sărăzbată câteva raze de soare, care te întristează şi te încântă.

Câtva timp după aceea, domnul Lassalle făcu o vizită tinerei văduve; ploua tare ş iel purta cizme.

— Bună ziua, doamnă. Ei, moş Treviere, mai zdravăn ca niciodată? — Şandramaua mai ţ ine, dar picioarele nu mai fac două parale. — Şi dumneata, mătuşă, tot cu nasul în oală? Guşti ciorba. Bună bucătăreasă

mai eşti!Tonul familiar o îăcu pe bătrână să surâdă; ş i luminile ochilor pierduţi între

pomeţii zbârciţi începură să licărească. Îl luă pe Andre pe genunchi şi-l ciupi de obraji. Dar copilul se desprinse brusc şi

se duse să încalece pe picioarele bunicului său. — Tu eşti calul. Eu sunt surugiul. Die! Mai iute, mai iute .Vizita trecu fără ca văduva şi vizitatorul să fi schimbat două cuvinte, dar privirile

lor se încrucişară de mai multe ori, ca nişte fulgere care ţâşnesc între cer şi pământ înnop

ţile calde de vară.

— Tată, îl cunoşti bine pe omul acesta? Întrebă tânăra femeie, prefăcându-se a fi nepăsătoare. Îl cunosc de pe vremea când încă nu purta pantaloni. Şi cine din ţ inuturile

acestea nu-l cunoştea pe tată-său? Oameni foarte de treabă, cât se poate de cinstiţ i şifără mofturi. Sunt şi oameni cu stare. Domnul Philippe… (aşa-i zicem: domnul Philippe)n-are mai puţ in de şaizeci de muncitori în uzina lui.

Andre crezu că e momentul să exprime ce simţ ea:— E un urâcios, domnul ăsta, spuse el. Mamă-sa i-o tăie scurt, spunându-i că ar face mai bine să tacă, decât să îndruge

prostii.De atunci, întâmplarea a vrut ca doamna Treviere să-l întâlnească pe domnul

Lassalle Ja orice colţ de drum.Deveni neliniştită, distrata, visătoare. Tresărea la foşnetul vântului printre frunze.

Uită de dantela începută şi luă obiceiul să stea cu bărbia sprijinită în căuşul mâinilor. Într -o seară de toamnă, pe când o straşnică furtună, care venea dinspre mare,

trecu cu urlete prelungi peste casa lui moş Treviere şi peste tot ţinutul, tânăra femeie segrăbi să-i dea drumul bonei, care tocmai făcea focul, şi să-l culce pe Andre. În timp ce-iscotea ciorapii de lână şi-i pipăia cu mâinile picioruşele reci, ascultând bubuiturile surdeale vântului şi plesnetul ploii în geamuri, micuţul îşi înnodă braţele în jurul gâtului mameisale, aplecată deasupra lui.

— Mamă, mi-e frică, spuse. Iar ea, sărutându-l:

— Fii liniştit; dormi, scumpul meu. Apoi se duse de se aşeză lângă foc, ca să citească o scrisoare. Pe măsură ce citea, obrajii i se roşeau şi un val de căldură i se ridica din piept. Şi,

după ce termină de citit, se întinse în fotoliu şi rămase cu mâinile nemişcate, pierdută învis. Se gândea: „Mă iubeşte; e atât de bun, de sincer, de cinstit! Serile de iarnă suntdestul de triste când eşti singură. S-a purtat atât de delicat cu mine! Cu siguranţă că-i unom foarte inimos.

O dovedeşte, nu mai departe, felul în care m-a cerut.”



Atunci, ochii săi întâlniră gravura primei împărtăşanii. Subsemnatul certific căPierre-Agenor Treviere.

Lăsă ochii în jos. Şi gândi din nou: „O femeie singură nu ştie să crească bine unbăiat… Andre va avea un tată.”

— Mamă!

Chemarea asta, venită din pătuţ, o făcu să tresară. — Ce mai vrei de la mine, Andre? Eşti foarte neastâmpărat astă-seară! — Mamă, mă gândeam la ceva. — Mai bine ai dormi… La ce te gândeai? — Tăticu a murit, nu-i aşa?— Da, sărmanul meu copil. — Atunci, n-are să se mai întoarcă? — Din păcate nu, scumpul meu.— Ei, bine, mamă, e minunat totuşi!Vezi, mamă, te iubesc atât, încât te iubesc pentru amândoi. Chiar dacă s -ar

întoarce, nu l-aş mai putea iubi deloc.

Mama, tulburată, îşi privi câtva timp copilul şi apoi căzu din nou în fotoliu, unde

rămase nemişcată, cu capul în mâini. Trecuseră mai bine de două ore de când Andre dormea, în huietul furtunii, când

mama, apropiindu-se de el, suspină şi murmură încetişor:— Dormi, n-are să se mai întoarcă. Şi totuşi, după doua luni, se întoarse. Se întoarse sub înfăţ işarea domnului

Lassalle, cu capul lui mare şi pârlit de soare, ca noul stăpân al casei. Şi micuţ ul Andre începu iar să pălească, să slăbească şi să lâncezească.

Acum s-a vindecat. O iubeşte pe bonă, cum o iubea înainte pe mamă-sa. Nu ştiecă bona are un ibovnic.



PJERRE

— Ce vârstă are băieţelul dumneavoastră, doamnă? La întrebarea asta, mama se uită la băieţ aşul ei cum te uiţi la un ceasornic să

vezi cât e ora. Şi răspunse: — Pierre! Are douăzeci şi nouă de luni, doamnă.

Ar fi putut să spună tot atât de bine doi ani şi jumătate; dar cum micuţ ul Pierre eplin de duh şi face mii de lucruri neaşteptate pentru vârstă lui, se teme că mamelecelelalte ar fi mai puţin geloase dacă ar spune despre el că-i puţin mai mare decât este,şi, prin urmare, c-ar fi ceva mai puţin uluitor. Mai e încă un motiv pentru care nu vrea să -l îmbătrânească pe Pierre al ei, cu o singură zi măcar. Pentru că ar vrea să rămânătotdeauna micuţ de tot, un copilaş aşa cum e acum. Ştie prea bine că pe măsură ce seva face mai mare, va fi mai puţ in copilul ei.

Simte că, încetul cu încetul, îi scapă. Vai! Nerecunoscătorii ăş tia mici nici nu voraltceva decât să scape de noi! Prima despărţire începe chiar la naştere. Şi cu toate că-ieşti mamă, n-ai decât sânul şi cele două braţe ca să-l ţii lângă tine.

Şi aşa se face că Pierre n-are decât douăzeci şi nouă de luni. E, de altfel, o

vârstă frumoasă şi care-

mi inspiră, în ce mă priveşte, multă consideraţ ie; am mai mul

ţ i

prieteni de vârstă asta, a căror purtare faţă de mine e cât se poate de frumoasă. Darniciunul dintre aceşti tineri prieteni nu are atâta imaginaţie ca Pierre. Pierre îşi adunăgândurile cu mare uşurinţă şi are oarecare fantezie.

Îşi reaminteşte unele idei foarte vechi. Recunoaşte fetiţ ele pe care nu le-a văzutde mai mult de o lună. Descoperă, în pozele colorate ce i se dau, mii de lucrurideosebite, care îl farmecă şi-l tulbură. Când răsfoieşte cartea cu ilustraţii preferată, dincare n-a rupt decât jumătate din foi, obrajii i se roşesc şi o lumină strălucitoare îi joacă înochi.

Mamei îi e teamă când vede paloarea şi ochii lui; e neliniştită că prea multămuncă va obosi un cap atât de micuţ şi moale; se teme de friguri, se teme de multe. Seteme să nu-i poarte nenoroc copilului, de care e aşa de mândră. Parcă şi-ar dori ca

băieţelul, cu care se făleşte atât, să semene cu copilul brutarului pe care-l vede î nfiecare zi pe pragul dughenei, cu un obraz enor m Şi lat, cu nişte ochi albaştri,inexpresivi, cu o gura ce se pierde între fălci, cu înfăţ işarea unui animal sănătos.

_ Asta, cel puţ in, nu-ţi provoacă nici o nelinişte! Pe când Pierre îşi schimbăculoarea în hece clipă; mânuţ ele lui frig, şi are un somn agitat în leagăn.

Nici medicului nu-i place de fel ca micuţul nostru prieten să se uite prea mult lapoze.

E de părere că nu trebuie să-şi tulbure mintea.El spune:- Să-l creşteţi ca pe un căţ eluş. Nu-i chiar aşa de greu!Dar se înşală; dimpotrivă, e foarte greu. Doctorul habar n-are de psihologia unui băieţel de douăzeci şi nouă de luni. Şi

apoi, doctorul e sigur că _un căţ eluş se poate creşte în aşa fel incit să-şi păstrezecalmul? Am văzut odată un căţ el, cam de vreo şase săptămâni, care visa toată noapteaşi trecea, în somn, de la veselie la lacrimi cu o iuţeală chinuitoare. Ş i camera răsuna deecourile celor mai gălăgioase sentimente. Calm e asta?

Deloc! Şi micuţul animal păţ ea şi el ca Pierre: slăbea. Şi totuşi trăi. Pierre poartăşi el într - însul germenii unei vieţi generoase. Nu suferă de vreo boală. Dar am vrea să-lvedem mai puţ in slab şi mai puţ in palid.



Parisul nu-i convine acestui micuţ parizian. Nu pentru că nu i-ar plăcea.Dimpotrivă, se amuză prea mult, e atras de prea multe forme, culori ş i mişcări; are preamulte de simţ it şi de înţ eles; şi toate astea îl obosesc.

În luna iulie, mamă-sa l-a luat, foarte palid şi slăbuţ cum era, şi s-a dus cu el într -un colţ işor al Elveţiei, unde nu se vedeau decât brazi pe coastele munţilor, iar în fundul

văilor numai iarbă şi vaci.Se odihni la pieptul acestei doici, mare şi blândă, timp de trei luni, în care timp nuvăzu decât imagini surâzătoare în jur şi înfulecă cât putu de multă pâine neagră. Şivăzui întorcându-se, în primele zile ale lui octombrie, un alt Pierre, regenerat; micuţ ulPierre era bronzat, cu părul aurit, înzdrăvenit, aproape dolofan, cu mâinile înnegrite, cuvocea şi râsul gros.

— Uitaţ i-vă la Pierre al meu, e îngrozitor, spunea mama, bucuroasă; are culorileunui copilaş de douăzeci şi nouă de parale!

Dar nu durară mult culorile acestea. Copilaşul pali, deveni iar nervos, mofturos;avea o fire mai deosebită, prea delicată. Parisul îş i exercita din nou influenţ a asupra lui.Vreau să spun Parisul spiritual, care nu-i nicăieri şi-i pretutindeni. Parisul care îţ i

formează gustul şi intelectul, care-

ţi dă nelini

şti

şi te face să cauţ i mereu ceva deosebit,

chiar şi atunci când eşti încă micuţ de tot.Şi iată-l din nou pe Pierre îngălbenind şi roşind, în timp ce se uita la poze. Spre

sfârşitul lui decembrie, l-am găsit nervos, cu ochii enormi Anatole France şi cu minuteleuscate. Dormea prost şi nu voia să mănânce.

Medicul spunea:— N-are nimic: siliţ i-l să mănânce. Dar cum? Mamă-sa, săraca, încercase de toate şi nimic nu-i reuşise. Plângea din

pricina asta, dar Pierre tot nu mânca. Moş Crăciun îi aduse lui Pierre paiaţ e, cai şi un număr mare de soldaţ i. A doua zi

dimineaţa, mama, în capotul de casă, stând în faţa căminului, cu mâinile atârnând,privea cu neîncredere toate aceste jucării, cu figuri schimonosite.

„Au să-l enerveze şi mai mult! Îşi spunea ea. Sunt prea multe.” Şi, încetişor, de frică să nu-l trezească pe Pierre, luă în braţ e paiaţ a, care i se

părea că are aerul răutăcios, soldaţii de care îi era teamă, crezându-i în stare să-i insuflefiului său gustul bătăliilor, în viitor, luă chiar şi blândul cal roşu şi, călcând în vârfulpicioarelor, se duse să ascundă toate jucăriile în dulap.

Nelăsând în cămin decât o cutie de lemn alb, un dar de om sărac, o stână devreo 'treizeci de parale, se apropie de pătuţ şi-şi privi fiul dormind. Era femeie, şi izul de

înşelăciune pe care îl avea fapta ei bună o făcea să zâmbească. Dar, văzând pleoapele învineţ ite ale copilaşului, se gândi din nou:„E îngrozitor cum nu reuşesc să-l fac să mănânce pe copilaşul ăsta!”

Abia îmbrăcat, micuţ ul Pierre deschise cutia şi văzu oi, vaci, cai, copaci, niştecopaci ondulaţi. Era, ca să fim exacţi, mai degrabă o fermă decât o stână.

Îi văzu pe fermier şi pe fermieră. Fermierul ducea o coasă şi fermiera o greblă. Se îndreptau spre fâneaţă să strângă fânul; dar nu se vedea că umblă. Fermiera avea pecap o pălărie de pai şi purta o rochie roşie. Pierre îi dădu câteva sărutări şi ea îi mânjiobrazul. Observă o casă: era atât de mică şi atât de joasă, că fermiera n-ar fi putut să

încapă în ea; dar, după uşă, Pierre recunoscu că era într -adevăr o casă. Cum se reflectau oare în ochii primitivi şi proaspeţ i ai unui copilaş aceste fâguri

pictate?



Greu de spus, dar parcă era vrăjit. Le strângea în pumnişori, care se năclăiau; leaşeza pe măsuţ a lui; le striga pe nume, cu glas pătimaş: dada! Tutu! Mumu l Ridicândunul din aceşti ciudaţ i copaci verzi, cu trunchiul neted şi drept, şi cu frunzişul de surcele

în formă de con, strigă: Un brad l Pentru mamă-sa a fost o revelaţ ie. Ea n-ar fi ghicitniciodată. Şi totuşi, un copac verde, în formă de con, pe un trunchi drept, este desigur

un brad. Dar a trebuit sa i-o spună Pierr e Ca să-şi dea şi ea seama.— Î ngeraşule!Şi-l îmbrăţ işa atât de tare, că stâna era cât pe-aci să se răstoarne.

În timpul acesta, Pierre descoperi o asemănare a copacilor din cutie cu copacii pecare-i văzuse acolo, în munţi, în aer liber.

Mai vedea şi altele, pe care mamă-sa nu le vedea. Toate aceste lucruşoare delemn colorat îi evocau imagini impresionante. Şi-l făceau să se simtă iar în mijloculnaturii alpine; era pentru î doua oară în Elveţ ia, care-l hrănise cu atâta generozitate.

Atunci, ideile legându-se una de alta, se gândi la mâncare şi spuse:— Aş vrea lapte cu pâine. Bău şi mâncă. Pofta de mâncare se redeşteptă. Cină seara aşa cum dejunase

diminea

ţa. A doua zi, când revăzu stâna, i se făcu iar foame.

Ce înseamnă să ai imaginaţie! Cincisprezece zile mai târziu era un omuleţ grăsuţ .Mamă-sa era încântată. Spunea:

— Uitaţ i-vă la el: ce obrăjori! Un adevărat copilaş de treisprezece parale! Stânasărmanului domn X… a făcut minunea asta.



JESSY

Trăia la Londra, sub domnia Elisabetei, un savant cu numele de Bog, foartecelebru sub numele de Bogus, din pricina tratatului său Erori umane, pe care nimeni nu-lcitise.

Bogus, care lucra la tratat de douăzeci şi cinci de ani, nu-l dăduse încăpublicităţ ii; dar manuscrisul, pus la punct şi aşezat pe pervazul unei ferestre, nucuprindea mai puţ in de zece volume in-folio. Primul trata despre eroarea de a se naşte,izvorul tuturor celorlalte, în volumele următoare se întâlneau erorile băieţ ilor şi alefetiţ elor, ale adolescenţilor, ale bărbaţ ilor maturi şi ale bătrânilor. Precum şi cele alepersoanelor de diverse profesiuni, ca: oamenii de stat, negustorii, solda ţii, bucătarii,publiciştii ş.a. Ultimele volume, încă neterminate, cuprindeau erorile republicii, rezultat altuturor erorilor individuale şi profesionalE. Şi atât de strânsă era înlănţuirea de idei înaceastă frumoasă lucrare, încât nu s-ar fi putut scoate o pagină, fără a distruge totrestul. Demonstraţ iile reieşeau una după alta şi rezulta, în mod neîndoios, din ultimademonstraţie, că răul este esenţ a vieţ ii şi că dacă viaţ a s-ar putea cântări, atunci s-arputea afirma cu o precizie matematică că răul se află pe pământ într -o cantitate egală cuviaţ a.

Bogus nu făcuse greşeala să se însoare. Trăia în căsuţa sa, singur, cu o bătrână guvernantă, Kat, adică Ecaterina, ş i pe

care o striga Clausentina, fiindcă era din Southampton. Sora filosofului, un spirit mai puţ in transcendental decât fratele ei, trecând din

eroare în eroare, iubise un negustor de stofe din cartieru l City, se căsătorise cu el şidăduse naştere unei fetiţ e pe care o chema Jessy.

Ultima sa eroare fusese aceea de a muri după zece ani de căsnicie ş i de apricinui astfel moartea negustorului de stofe, care nu putu să-J supravieţuiască. Bogus aluat la el pe orfană, din milă, dar şi cu speranţa că-i va furniza un bun exemplu de eroriinfantile.

Fetiţ a avea pe atunci şase ani. În primele opt zile după ce se mută la docto r, nufăcu altreva decât să plângă şi să nu scoată un cuvânt.

În dimineaţ a celei de-a noua zi, îi spuse lui Bog: — Am văzut-o pe mama; era îmbrăcată din cap până în picioare în alb; avea

nişte flori în poala rochiei, le-a împrăştiat pe patul meu, dar dimineaţ a nu le-am maigăsit. Dă-mi, te rog, florile mamei.

Bog notă această eroare, dar recunoscu în comentariul lui, că era o eroarenevinovată şi, într -un fel, drăgălaşă.

La câtva timp după aceea, Jessy îi spuse lui Bog: — Unchiule Bog, tu eşti bătrân şi urât; dar te iubesc mult şi trebuie să mă iubeş ti

şi tu pe mine.

Bog luă pana; dar, recunoscând, după un oarecare efort mintal, că nu mai aveaaerul foarte tânăr şi că n-a fost niciodată prea frumos, nu, notg cuvintele copilului, O

întrebă numai;— De ce trebuie să fii iubită, Jessy? — Pentru că sunt mică. „E adevărat, se întrebă Bog, e adevărat că trebuie să iubim pe cei mici? S-ar

putea; căci, de fapt, simt o mare nevoie să fie iubiţ i. Prin asta s-ar scuza eroareacomună a mamelor care dau copiilor mici lapte şi dragoste. E un capitol din tratatul meu,



pe care va trebui să-l reiau.” în dimineaţa zilei sale onomastice, doctorul, intrând în sala în care îşi ţinea cărţ ile şi hârtiile şi pe care o numea biblioteca sa, sim ţi un miros plăcutşi zări o vază cu garoafe pe marginea ferestrei.

Erau trei flori, dar trei flori de un roşu aprins, care se lăsau mângâiate de o luminăveselă.

Şi totul îţi surâdea în această odaie a savantului: vechiul fotoliu tapisat, masa denuc; cotoarele străvechi ale cărţilor îţi zâmbeau parcă, în pielea lor de viţ el roşcat, înpergamentul şi în pielea de purcea. Bogus, uscat ca şi pieile, începu şi el săzâmbească. Îmbrăţ işându-l, Jessy îi spuse:

— Vezi, unchiule Bog, vezi: aici e cerul (şi-i arăta, prin geamurile ferecate cuplumb, albastrul transparent al văzduhului); aici, mai jos, e pământul, pământul înflorit(şi-i arăta vasul cu garoafe); aici, mai jos, unde-s cărţ ile mari şi negre, se află infernul.

Cărţ ile mari şi negre erau tocmai cele zece tomuri ale tratatului despre Erorileumane, înşiruite în fereastră, pe pervaz. Eroarea aceasta a lui Jessy îi reamintidoctorului opera, pe care o neglijase de câtva timp ca să se plimbe pe străzi şi prinparcuri cu nepoată-sa. Copilul descoperea mii de lucruri demne de a fi iubite şi-l făcea şi

pe Bogus să le descopere în acelaşi timp, pe el, care în viaţa lui nu scosese nasul afară.Deschise din nou manuscrisele, dar nu-şi mai recunoscu opera, în care nu întâlnea niciflori, nici pe Jessy.

Din fericire, îi veni în ajutor filosofia, sugerându-i ideea transcendentală că Jessynu era bună de nimic. El îmbrăţ işa cu atât mai vârtos acest adevăr, cu cât era strictnecesar structurii operei sale.

Într -o zi, pe când medita asupra acestui subiect, o găsi pe Jessy în sala de studiu, înaintea ferestrei unde erau garoafele, băgând o aţă în ac.

O întrebă ce vrea să coasă. Jessy îi răspunse: — Cum? Tu nu ştii, unchiule Bog, că rândunelele au plecat? Bogus nu ştia nimic, nefiind vorba de aşa ceva nici în Plinius, nici în Avicenna.

Jessy continuă: — Kat mi-a spus ieri.— Kat? Strigă Bogus, copilul acesta vrea să vorbească de respectabila

Clausentina!— Kat mi-a spus ieri: „Rândunelele au plecat anul acesta mai devreme ca de

obicei; asta prezice o iarnă timpurie şi grea”. Aşa mi-a spus Kat. Apoi, am văzut-o pemama în rochie albă, purtând o lumină în păr; numai că nu mai avea flori ca ultima dată.Mi-a spus: „Jessy, ar trebui scoasă din cufăr blana unchiului Bog şi reparată, dacăcumva e ruptă”. M-am deşteptat şi, îndată ce m-am sculat, am scos blana din cufăr;fiindcă s-a rupt în câteva locuri, vreau s-o cos.

A venit iarna şi a fost aşa cum anunţaseră rândunelele. Bogus, în blană, şi ţinândpicioarele la foc, căuta să dreagă câteva capitole din tratatul său. Dar, de fiecare datăcând reuşea să împace noile sale experienţe cu teoria răului universal, Jessy îi încurcaideile aducându-i o cană de bere blondă sau numai arătându-şi ochii şi zâmbetul.

Când se întoarse vara, unchiul şi nepoata se plimbau adesea pe câmp; Jessy se întorcea cu braţele pline de ierburi, el îi spunea cum se numeşte fiecare, ea le clasaseara, ţinând seama de calităţ ile lor. Fetiţa dovedi, în timpul acestor plimbări, un spirit judicios şi o inimă fermecătoare. Or, într -o seară, pe când întindea pe masă ierburileculese ziua, îi spuse lui Bogus:



— Acum, unchiule Bog, cunosc pe nume toate plantele pe care mi le-ai arătat.Uite, aici sunt cele care vindecă şi aici cele care alină. Vreau să le păstrez, să le potrecunoaşte întotdeauna şi să le pot arăta şi altora. Mi-ar trebui o carte mare, în care săle pun la uscat.

— Ia-o pe asta, spuse Bog.

Umane * primUl tOm di„ tratatul Erorilor râr. D, Upă”ce P (tm)(tm)* volum se îmbogăţi cu o planta pe fiecare filă, luă şi al doilea rf jn decursul a trei veri, capodoperadoctorului fu transformata toată într -un ierbar.

BIBLIOTECA SUZANNEI

DOAMNEI D*

Paris, 15 decembrie 188… Iată că se apropie Anul Nou. Cum în această zi se împart daruri, şi se fac urări,

mai mult decât toţi se bucură copiii. Şi e foar te firesc. Ei simt o mare nevoie să fie iubiţ i.Şi apoi, gândiţ i-vă că prichindeii ăştia încântători nu au nimic al lor. Chiar şi cei care s-aunăscut într -o casă îmbelşugată nu au altceva decât ceea ce li se dă. Şi, în sfârş it, ei nu-ţ idau şi ţ ie daruri în schimb: aşa că e o mare plăcere să le dăruieşti ceva.

Nimic nu-

i mai interesant decât să alegi jucării şi cărţi care să le placă. Am săscriu într -o zi un eseu filosofic asupra jucăriilor. E un subiect care mă ispiteşte, dar decare nu îndrăznesc să mă apropii, fără o îndelungată şi serioasă pregătire.

Astăzi, mă voi ocupa de cărţile destinate să recreeze pe copii şi, pentru că aţ ibinevoit să mă invitaţi la dumneavoastră, am să vă expun, doamnă, câteva păreri de -alemele cu privire la subiectul acesta.

Mai întâi se pune întrebarea: Trebuie să dăm copiilor, de preferinţă, cărţ i scrisespecial pentru ei?

Pentru a răspunde la această întrebare ne ajunge experienţa. Se observă unlucru: de cele mai multe ori, copiii simt o mare aversiune faţă de cărţ ile confecţ ionateanume pentru ei. Aversiunea aceasta se explică foarte uşor. De la primele pagini, copiiisimt că autorul a făcut eforturi să intre în universul lor, în Ioc să -i aducă pe ei în sfera lui,aşa încât, urmându-l, ei nu vor găsi lucruri noi, necunoscute, de care sufletul omenesc,la orice vârstă, e atât de setos, încă de pe-acum îi stăpâneşte curiozitatea care va facedin ei oameni de ştiinţă şi poeţi. Vor să li se dezvăluie universul, misteriosul univers. Autorul care-i sileşte să-şi îndrepte atenţ ia spre propria lor fiinţă şi să-şi contemplepropria lor copilărie îi plictiseşte groaznic.

Şi totuşi, din nefericire, cam asta ne străduim să facem când scriem, cum sespune, pentru cei de vârstă fragedă. Vrem să devenim aidoma celor mici. Devenim copii, dar ne lipseşte şi nevinovăţ ia, şi graţia lor. Îmi aduc aminte de ”Un liceu în flăcări” care mi s-a oferit cu cele mai bune intenţ ii din lume. N-aveam decât şapte ani şi mi-amdat seama că-i o curată neghiobie. O a doua carte ca ”Un liceu în flăcăr i” m-ar fidezgustat pentru totdeauna de citit, pe mine, care adoram cărţ ile.

O să-mi spuneţi că trebuie să ne apropiem totuşi de gândirea minţ ilor fragede.Fără îndoială că da, numai că, folosind mijloacele obişnuite, anume acelea de a

afecta naivitatea, de a lua un ton fericit, de a spune, fără nici un farmec, lucruri care n-aunici o importanţă, în sfârşit, de a înlătura tot ce seduce sau convinge inteligenţ a adulţ ilor,

înseamnă a da greş.Nimeni nu se apropie mai mult de inteligenţa copiilor decât marile genii. Operele

care plac cel mai mult băieţ ilor şi fetiţ elor sunt tocmai generoasele lor opere, marile lor



creaţiuni, în care armonioasa îmbinare a părţilor formează un tot luminos, opere scrise într -un stil viguros, încărcat de înţ elesuri.

Am oferit de mai multe ori unor copii foarte mici nişte cânturi din Odiseea, într -otraducere frumoasă. Copiii erau încântaţ i. Don Quijote cu câteva tăieturi mai mari, poateconstitui cea mai plăcută lectură, în care s-ar putea cufunda o minte de doisprezece ani.

Cât despre mine, cum am început să citesc, am pus mâna pe generoasa carte a luiCervantes, şi atât de mult am iubit-o şi atât de adânc am pătruns-o, încât aş putea săspun că, în bună parte, veselia mea de astăzi o datorez acestei lecturi.

Chiar şi Robinson Crusoe, care a devenit de un veac încoace cartea clasică acopiilor, a fost scrisă, la timpul ei, pentru oameni gravi, pentru negustorii din cartierulCity al Londrei, ca şi pentru marinarii majestăţii sale. Autorul îşi pune acolo întreagaartă, toată dreapta sa judecată, vasta ştiinţă, experienţa. Adică tocmai ceea ce stârneşteinteresul şcolarilor.

Capodoperele pe care le-am citat aici conţ in drame şi personaje. Cea maifrumoasă carte din lume nu are înţeles pentru un copil, dacă ideile sunt exprimate într -un mod abstract. Facultatea de a abstrage şi de a înţ elege abstracţ ia ş se dezvoltă la

oameni târziu şi foarte inegal. Profesorul meu din clasa a

şasea, care, fărănici o

imputare, nu era nici un Rollin şi nici un Lhomond, ne spunea să citim în vacanţă, pentrua ne destinde, Petit Careme de Massillon. Profesorul meu din clasa a şasea voia să nefacă să credem că el însuşi se destindea cu această lectură şi, în felul acesta, să neuimească. Un copil, pe care l-ar interesa Petit Careme, ar fi un monstru. Cred, de altfel,că nu există nici o vârstă la care ar putea să placă asemenea lucrări. Când scrieţ ipentru copii, nu vă făuriţ i o manieră specială. Gândiţ i foarte bine, scrieţ i foarte bine.Totul să trăiască, totul să fie măret, generos, plin de vigoare, în povestirea voastră. Înasta consta unicul secret, pentru a place cititorilor voştri.

Cu acestea v-aş fi spus totul, dacă de douăzeci de ani încoace n -ar exista înFranţ a şi, sunt sigur, în lumea întreaga, ideea că nu trebuie să dăm copiilor decât cărţ ide ştiinţă, ca nu cumva poezia să le sucească mintea.

Ideea este atât de adânc înrădăcinată în spiritul publicului de astăzi, încâtPerrault nu se mai retipăreşte decât pentru artişti şi bibliofili.

De pildă, ediţ iile scoase de Perrin şi Lomerre.Legate integral în marochin încrustat cu litere de aur, ele iau drumul bibliotecilor

de amatori. În schimb, cataloagele ilustrate ale cărţ ilor destinate copiilor ca daruri de Anul

Nou, ca să-i încânte pe cititori, le înfăţ işează nişte raci mari, păianjeni, cuiburi de omizi,aparate de gaz.

E 'descurajam să fii copil. La fiecare sfârşit de an, noi şi familiile noastre suntem înecaţ i de tratate vulgarizatoare ale ştiinţei, nenumărate ca valurile oceanului. Nu maipricepem nimic, suntem ca zăpăciţ i. Nici stil frumos, nici gânduri nobile, nici artă, nicigust, nimic omenesc. Numai reacţ ii chimice şi stări fiziologice.

Mi s-a arătat ieri Alfabetul minunilor industriei! În zece ani, vom fi cu toţ ii electricieni.Domnul Louis Figuier, care de fapt este un om de treabă, îşi uită firea sa blajină,

numai la gândul că băieţ ii şi fetiţ ele din Franţa ar maj avea posibilitatea isă cunoascăbasmul Piele-demăgar. A compus o prefaţă numai şi numai ca să-i povăţuiască pepărinţi să smulgă din mâinile copiilor Poveştile lui Penault şi să le ofere, în schimb,lucrările doctorului Ludovicus Ficus, prietenul său. „Ia închide, te rog, cartea asta,



domnişoară Jeanne, şi dă la o parte, te rog, Pasarea măiastră, care-ţi place atât de multşi care te face să plângi, şi apucă-te repede să-mi studiezi ceva despre eterizare.Frumos ţ i-ar sade ca la şapte ani să nu ai încă o părere bine formată asupra puteriianestezice a protoxidului de azot Domnul Louis Figuier a descoperit că zânele sunt niş tefiinţ e imaginare. Din pricina asta nu poate suferi să li se vorbească copiilor despre ele.

El le vorbeşte despre îngrăşământul din excremente, care n-are nimic imaginar. Ei bine,doctore, zânele există tocmai fiindcă sunt imaginare. Ele există în imaginaţ iile naive şifragede, receptive, în mod firesc, la poezia mereu tânără a tradiţ iilor populare.

Cea mai măruntă cărţulie, care inspiră o idee poetică, şi sugerează un sentimentfrumos, care mişcă, în sfârşit, inima, valorează infinit mai mult pentru copii şi tineretdecât toate hârţoagele voastre îmbâcsite cu noţiuni de mecanică.

Poveşti pentru copii mici şi mari, poveşti frumoase în versuri sau în proză, scriericare ne fac să râdem sau să plângem şi care încântă sufletele noastre, sunt foartenecesare. Chiar astăzi am primit cu multă bucurie o carte care se numeşte Lumeafermecată şi care conţine o duzină de poveşti cu zâne.

Amabilul şi învăţatul bărbat care le-a strâns, domnul de Lescure, arată, în prefaţ a

sa, cărei nevoi eterne a sufletului îi răspunde feeria.

„Nevoia – spune el – de a uita lumea, realitatea, decepţiile, ocările, atât de durepentru inimile mândre, loviturile brutale, atât de dureroase pentru sensibilităţ ile delicate,e o nevoie universală. Visul, mai mult decât râsul, e ceea ce deosebeşte pe om deanimal şi-l ridică deasupra lui.”

Ei bine, nevoia aceasta de a visa o încearcă şi copilul. El îş i simte imaginaţia înplină acţ iune şi de aceea vrea poveşti.

Povestitorii refac lumea în felul lor şi dau celor slabi, celor simpli, celor mici,ocazia de a o reface în acelaşi mod. Rolul lor, aşadar, e foarte plăcut, îi ajută pe oamenisă imagineze, să simtă, să iubească.

Să n-aveţ i nici o teamă că i-ar înşela cumva pe copii, împuindu-le capul cu pitici şicu zâne. Copilul ştie foarte bine că în natură nu se găsesc asemenea apariţ ii

încântătoare. În schimb, ştiinţa voastră amuzantă îi înşală; ea înrădăcinează erori greude înlăturat. Băieţeii, care nu pun nimic la îndoială, având toată încrederea în domnulJules Verne, îşi închipuie că poţi ajunge în lună călare pe un obuz şi că un organism sepoate sustrage, fără nici un pericol, legilor gravităţ ii.

Aceste caricaturi ale nobilei ştiinţ e a spaţ iilor cereşti, ale vechii şi venerabileiastronomii, sunt departe de a fi adevărate, după cum sunt şi departe de a fi frumoase.

Ce folos trag copiii dintr-o asemenea ştiinţă fără metodă, de la o literatură fals-practică, o literatură care nu vorbeşte nici inteligenţ ei, nici sentimentelor?

Ar trebui să se revină la frumoasele legende, la poezia poeţ ilor şi a popoarelor, latot ceea ce dă fiorul frumosului.

Vai! Societatea noastră e plină de farmacişti, cărora le e teamă de imaginaţ ie. Şinu au dreptate. Cu toate minciunile ei, imaginaţia sădeşte frumuseţ ea şi virtutea în lume.Numai imaginaţia te poate face măreţ . O, mame! Nu vă temeţi că are să vă strice copiii;dimpotrivă, îi va feri de greşeli vulgare şi de erori grosolane.



DIALOG DESPRE POVEŞTILE CU ZÂNE

Laure, Octave, Raymond Laure A pălit fâşia de purpură a apusului. Orizontul se acoperă de o lumină portocalie ,

iar deasupra noastră cerul e de un verde deschis.

Iată şi cea dintâi stea; e albă de tot şi tremură… Dar mai descopăr una, şi încă una: în curând vor fi nenumărate. Arborii din parcsunt negri, şi par mai mari. Drumeagul, care coboară acolo, între garduri de spini – îicunosc fiecare pietricică – îmi pare, la ora aceasta, nesfârşit, aventuros şi misterios şi,fără să vreau, îl văd, în închipuirea mea, pornind spre ţ inuturi aidoma celor din vis. Cenoapte frumoasă! Şi ce plăcere să respiri! Te ascult, dragă vere: vorbeşte-ne depoveştile cu zâne, căci ai doar atâtea lucruri ciudate să ne spui. Dar, te rog, să nu -miponegreşti zânele. Te previn că-mi plac nespus de mult. Atât de mult încât m-amsupărat pe fetiţa mea, când m-a întrebat dacă zânele şi căpcăunii sunt „ceva adevărat”.

RaymondE un copil al veacului. A cunoscut îndoiala înaintea măselei de minte. Nu fac

parte din

şcoala acestei filosoafe în fustă scurtă, eu cred în zâne. Zânele există, dragăverişoară, pentru că le-au imaginat oamenii. Tot ce se imaginează devine real; numai cese imaginează este real.

Dacă un bătrân călugăr ar veni şi mi-ar spune: „L-am văzut pe diavol, are coadăşi coarne”, i-aş răspunde bătrânului călugăr: „Părinte, chiar dacă, întâmplător, n-ar fiexistat diavoli, dumneata i-ai creat; acum, de bună seamă, există.

Păzeşte-te de ei!” Dragă verişoară, să crezi în zâne, în căpcăuni şi în alteasemenea.

LaureSă vorbim numai de zâne, să lăsăm celelalte. Mi-ai spus nu demult că de

poveştile noastre cu zâne albastre se ocupă oamenii de ş tiinţă. Ţi-o repet, am o frică grozavă să nu ni le pocească. Să scoţ i Scufiţa Roșie din

nursery şi s-o duci la Academie! Imaginează-ți numai grozăvia asta, Octave încă îicredeam pe oamenii de ştiinţă de azi îngâmfaţi; dar văd că sunt buni la inimă ş idispreţuiesc nici chiar povestirile cât se poate de absurde şi nemaipomenit decopilăroase.

LaurePoveştile cu zâne sunt şi absurde şi copilăroase, asta-i sigur. Dar mi-e greu să

mă împac cu ideea: îmi sunt atât de dragi.' RaymotindBa ai să te împaci, dragă verişoară, ai să te împaci cu ideea asta, n-ai nici o

teamă. Şi Iliada e copilăroasă şi totuşi e cel mai frumos poem pe care-l poţ i citi. Poeziacea mai pură e aceea a popoarelor tinere. Popoarele sunt ca privighetoarea din cântec:cântă bine cât timp au inima veselă, îmbătrânind, devin grave, savante, îngrijorate desoarta lor, şi cei mai buni poeţ i nu-s decât nişte străluciţ i oratori emfatici. Desigur,povestea Frumoasei din pădurea adormită e ceva copilăros. Din care cauză seamănăcu un cânt din Odiseea. Această frumoasa simplitate, această divină ignoranţă din primiiani ai vieţ ii, pe care zadarnic le-ai căuta în operele literare ale clasicismului, le găseşti,

în schimb, cu întreaga lor mireasmă a florilor învoite, în poveştile şi cântecele populare.Mă grăbesc să adaug, ca şi Octave, că aceste poveşti sunt absurde.



Dacă n-ar fi absurde, n-ar fi încântătoare. Bine ai spus că lucrurile absurde suntsingurele lucruri plăcute, singurele frumoase, singurele care dau farmec vieţ ii şi care ne

împiedică să murim de plictiseală. Un poem, o statuie, un tablou, care sunt raţionale, îifac pe toţi oamenii să caşte, chiar şi pe cei raţ ionali. Uite, vezi, verişoară dragă, volanelerochiei dumitale, cutele ei, creţ urile, fundele, tot acest joc al stofei este absurd, dar

delicios. Te felicit.LaureNu-mi vorbi de cârpe; nu te pricepi. Sunt de acord cu dumneata că nu trebuie să fim totdeauna raţionali în artă. Dar în

viaţă… Raymond

Î n viaţă numai pasiunile sunt frumoase, şi pasiunile sunt absurde. Cea maifrumoasă şi cea mai puţ in raţională dintre toate este dragostea.

Există o pasiune mai puţin absurdă decât celelalte, avariţ ia; de aceea este şi îngrozitor de urâtă. „Numai nebunii mă amuză”, spunea Dickens. Vai de acei care nuseamănă uneori cu Don Quijote şi care nu iau niciodată morile de vânt drept nişte uriaşi!

Acest mărinimos Don Q

uijote era propriul său vrăjitor. El ridica lumea până lagenerozitatea inimii sale. Asta nu înseamnă că trebuie să te laşi înşelat. Se înşală acei care nu văd

înaintea lor nimic frumos şi nimic măreţ .OctaveMi se pare, Raymond, că această absurditate, pe care o admiri atât, îşi are

izvorul în imaginaţ ie şi că ceea ce ai spus acum într -o formă strălucita şi paradoxală s-arputea traduce în mod foarte simplu astfel: imaginaţ ia face dintr-un om emoţ ionat unartist şi dintr-un om curajos un erou.

Raymond Ai exprimat foarte precis una din laturile gândirii mele; dar aş vrea să ştiu ce

înţ elegi prin cuvântul imaginaţ ie şi dacă, în mintea dumitale, înseamnă facultatea cuivade a-şi reprezenta lucruri care sunt sau care nu sunt.

OctaveSunt un om care nu ştie decât să semene varză, şi vorbesc de imaginaţ ie ca un

orb despre culori. Dar cred că nu e demnă 3e acest nume decât imaginaţia care dănaştere unor f orme noi sau unor suflete noi, într -un cuvânt, atunci când ea devinecreatoare.

RaymondImaginaţ ia, aşa cum o defineşti, e departe de a fi o facultate umană. Omul este

de-a dreptul incapabil să imagineze ceea ce n-a văzut, n-a auzit, n-a simţ it, sau n-agustat. Nu vreau să fiu la modă şi mă ţin de bătrânul meu Condillac. Toate ideile ne vinprin simţ uri, şi imaginaţia constă nu în a crea, ci în a îmbina ideile.

LaureCum poţi să vorbeşti astfel? Eu, când vreau, pot vedea şi îngeri. RaymondVezi nişte copii cu aripi de gâscă. Grecii vedeau centauri, sirene, monştri cu chip

de femeie şi trup de pasăre răpitoare, fiindcă văzuseră înainte oameni, cai, femei, peştişi păsări.

Swedenborg, care e plin de imaginaţie, îi descrie pe locuitorii planetelor, pe cei depe Marte, Venus, Saturn. Ei bine, el nu le atribuie nici o însuşire care nu s-ar găsi şi pe



pământ; dar îmbină aceste calităţi în moâdul cel mai extravagant, şi e într -un permanentdelir. Să vedem, în schimb, de ce e în stare o imaginaţ ie foarte naivă: Homer, sau, maibine zis, necunoscutul rapsod, face să se ivească din marea albă o tânără femeie, „caun nor ”. Ea vorbeşte şi se plânge cu o cerească seninătate! „Vai! Copile, spune ea, dece te-am hrănit?… Ţi-am dat naştere în casa mea, ţ ie, care eşti hărăzit unei triste

soarte. Dar mă voi duce pe Olimpul înzăpezit… Mă voi duce în casa de aramă a lui Zeus, îi voi îmbrăţ işa genunchii, şi cred că-lvoi îndupleca.”

Cea care vorbeşte e Tetis: o zeiţă. Natura a dat femeia, marea, norul; poetul le-a îmbinat. Toată poezia, toată feeria e în aceste îmbinări fericite.

Iată cum prin rămurişul întunecat o rază de lună alunecă pe scoarţa argintată amestecenilor. Raza tremură, nu-i o rază, e rochia albă a unei zâne. Copiii care o vor zărivor lua-o la fugă, cuprinşi de o spaimă fermecătoare.

Aşa s-au născut zânele şi zeii. Nu există, în lumea supranaturală, un atom caresă nu fi existat mai întâi în lumea naturală.

LaureCum mai amesteci

şi tu zei

ţele lui Homer cu zânele lui Perrault!

RaymondŞi unele şi altele au aceeaşi origine şi sunt de aceeaşi natură. Regi, Feţ i-Frumoşi,

Ilene-Cosânzene, căpcăuni care amuză şi-i sperie pe cei mici au fost altădată zei ş izeiţ e şi au umplut de groază sau de bucurie copilăria omenirii. Degeţ el, Piele-de-magarşi Barbă- Albastră sunt povestiri vechi şi venerabile ce vin de departe, de foarte departe.

LaureDe unde?RaymondEi! Ştiu şi eu? Unii au ţ inut şi mai ţin încă să ne dovedească că ele sunt originare

din Bactriana; că ar fi fost imaginate sub terebinţ ii de pe aceste sălbatice meleaguri, destrămoşii nomazi ai elinilor, latinilor, căiţ ilor şi germanilor.

Teoria asta a fost adoptată şi susţinută de savanţ i foarte serioşi care, atunci cândse înşală, cel puţ in n-o fac cu una cu două. E nevoie de un cap solid ca să poatăelabora, în mod ştiinţific, aseAnatole France menea năzbâtii. Un poliglot poate, el singur,să bată câmpii în douăzeci de limbi. Savanţii de care vă vorbesc nu bat niciodată câmpii.Dar anumite fapte – acelea referitoare la poveşti, fabule şi legende, pe care le socotescindo-europene – le pricinuiesc o încurcătură din care nu ştiu cum să iasă. După ce i -autrecut toate sudorile spre a dovedi că Piele-de-măgar vine din Bactriana şi că RomanulVulpii este propriu seminţiei lui Jafet, unii călători găsesc Romanul Vulpii la zuluşi şiPiele-de-măgar la papuaşi. Teoria lor suferă îngrozitor. Dar teoriile nu sunt create şiaduse pe lume decât ca să sufere din cauza faptelor care se bagă în ele, să li sedezarticuleze mădularele, unul câte unul, să fie umflate şi apoi să crape ca baloanele.Totuşi, e foarte posibil ca poveştile cu zâne, şi mai ales acelea ale lui Perrault, să-şi aibăobârşia în cele mai vechi tradiţ ii ale omenirii!

OctaveTe întrerup, Raymond. Deşi nu cunosc prea bine ştiinţ a contemporană, fiindcă

mă ocup cu agricultura şi mai puţin cu învăţătura, totuşi îţi spun că am citit o cărticicădespre căpcăuni, foarte bine scrisă, în care se arată că ei nu sunt de fapt decât ungu rii *care au răscolit Europa îni evul mediu şi că legenda lui Barbă- Albastră a fost concepută



pornind de la preaadevărata viaţă a monstruosului mareşal de Raiz, condamnat laspânzurătoare în timpul domniei lui Carol VII.

RaymondDragul meu Octave, află că acum sunt alte păreri în privinţ a asta, şi cărticica

dumitale, opera baronului Walckenaer, e bună de făcut cornete. E adevărat că ungurii s -

au abătut asupr a Europei pe la sfârşitul veacului al Xl-lea. Erau barbari, dar formanumelui lor în limbile romanice contravine derivaţ iei propuse de baronul Walckenaer.Diez dă cuvântului ogre (căpcăun) o origine mai veche: el arată că vine din latinesculorcus care, după Alfred Maury, este de origină etruscă. Orcus este infernul, zeulnesăţios care se înfruptă din carne de om şi o preferă pe aceea a copiilor din leagăn.Cât pr iveşte pe Gilles de Raiz, el a fost într -adevăr spânzurat la Nantes, în anul 1440.Dar nu fiindcă a strâns de gât şapte femei; preaadevărata lui istorie nu seamănă deloccu povestea asta, şi ar fi să i se facă o nedreptate lui Barbă - Albastră, confundându-l cuticălosul acela de mareşal. Barbă- Albastră nu-i chiar aşa de negru cum e zugrăvit.

LaureCum, nu-i aşa de negru?

RaymondBa nu-i negru deloc, pentru că… E soarele.

LaureSoarele îşi ucide nevestele şi e ucis la rândul său de un dragon ş i un muşchetar!

E ridicol!Nu cunosc nici pe Gilles de Raiz al dumitale, nici pe ungurii dumitale; dar mi se

pare mai raţional să crezi, ca şi bărbatul meu, că un fapt istoric… RaymondEi! Verişoară dragă, ţ i se pare raţional să te înşeli, întreaga omenire este ca

dumneata.Dacă eroarea ar părea absurdă tuturor oamenilor, nimeni nu s-ar mai înşela.

Bunul simţ dă naştere tuturor judecăţ ilor false. Bunul simţ ne învaţă că pământul estenemişcat, că soarele se învârteşte în jurul lui şi că oamenii care trăiesc la antipozi umblăcu capul în jos. Să nu te încrezi în bunul simţ , verişoară dragă, în numele lui s-au comistot felul de prostii şi tot felul de crime. Să fugim de el, şi să ne întoarcem la Barbă -

Albastră, care este soarele. Cele şapte femei pe care le ucide sunt cele şapte aurore, într -adevăr, în fiecare zi a săptămânii soarele răsare şi astfel pune capăt unei aurori.Trebuie să-ţi mărturisesc că astrul cântat de imnurile vedice a luat în povestea galică

înfăţ işarea destul de fioroasă a unui mic tiran feudal; dar a păstrat un atribut caredovedeşte vechea sa origine şi care te ajută să recunoşti în acest răutăcios boiernaş unvechi zeu al soarelui.

Barba căreia îi datorează numele, această barbă de culoare albastră, îl identificăcu Indra vedică, zeul firmamentului, un zeu radios, care aduce ploaie, tună şi fulgeră şi

care are o barbă de azur. LaureSpune-mi, te rog, vere dragă, dacă cei doi cavaleri, din care unul era dragon şi

celălalt muşchetar, sunt şi ei zei indieni.Raymond Ai auzit vorbindu-se de acwini şi de dioscuri?Laure

. Niciodată



Raymond Acwinii la hinduşi şi dioscurii la elini închipuiau cele două crepuscule. Astfel, în

mitul grec, dioscurii Castor şi Pollux o eliberează pe Elena, lumina răsăritului, pe careTheseu, soarele, o ţine prizonieră. Dragonul şi muşchetarul din poveste nu fac nici eialtceva atunci când o eliberează pe doamna B ar bă- Albastră, sora lor, Octave Nu pot

nega că aceste interpretări sunt ingenioase; dar cred că-s lipsite de orice temei, înaintem-ai trimis la plimbare cu ungurii mei.La rândul meu, am să-ţi spun că sistemul dumiâale nu e nou şi că răposatul

bunicul meu, cititor pasionat al lui Dupuis, Volney şi Dulaure, vedea, la originea tuturorcultelor, zodiacul.

Acest om de treabă îmi spunea, spre marea indignare a mamei mele, sărmana,că Isus Cristos era soarele, şi cei doisprezece apostoli erau cele douăsprezece luni aleanului. Dar ştii, domnule savant, cum i-a înfundat un om de spirit pe Dupuis, Volney,Dulaure şi pe bunicul meu? A aplicat teoria lor la istoria lui Napoleon I şi a demonstrat,

în felul acesta, că Napoleon n-a existat, că istoria sa a fost un mit. Eroul acesta, care s-anăscut într -o insulă, luptă victorios în ţ inuturi orientale şi meridionale, îşi pierde puterea

iarna în Nord şi disp

are în Ocean, este, spunea autorul al cărui nume l-

am uitat, în modevident, soarele. Cei doisprezece mareşali ai săi sunt cele douăsprezece semne alezodiacului, şi cei patru fraţi ai săi, cele patru anotimpuri. Mi-e teamă, Raymond, să nuprocedezi şi tu faţă de Barbă- Albastră ca acel om de spirit faţă de Napoleon I.

Raymond Autorul despre care vorbeşti avea spirit, după cum spui, şi ştiinţă de carte; se

numea Jean-Baptiste Peres. A murit ca bibliotecar la Agen, în 1840. Ciudata lui cărticicăCum şi în ce ţel se arată că Napoleon n-a existat niciodată a fost tipărită, dacă nu mă

înşel, în 1817. E, într -adevăr, o critică foarte ingenioasă a sistemului lui Dupuis. Dar teoria, a

cărei aplicaţie izolată, deci neconvingătoare, am făcut-o, e bazată pe gramatica şimitologia comparată.

Fraţii Grimm, după cum ştiţ i, au cules poveştile populare din Germania. Exemplullor a fost urmat aproape în toate ţările şi avem astăzi culegeri de poveş ti scandinave,daneze, flamande, ruse, engleze, italiene, zuluse etc. Citind aceste poveşti, din izvoareatât de diferite, se observa cu surprindere că toate sau aproape toate au la bază unnumăr restrâns de tipuri. Cutare poveste scandinavă pare copiată aidoma după cutarepoveste franceză care, la rândul ei, reproduce trăsăturile principale ale cutărei poveştiitaliene. Or, nu-i de crezut că aceste asemănări ar fi efectul schimburilor succesive întrediferitele popoare. S-a presupus deci, după cum v-am spus mai adineauri, că ginţ ileomeneşti cunoşteau aceste povestiri înainte de a se fi despărţ it şi că le-au ticluit întimpul odihnei imemoriale din leagănul lor comun. Dar, cum nu s -a auzit de nici un ţ inutşi nici o epocă în care zuluşii, papuaşii şi hinduşii ar fi păscut boii împreună, trebuie sane gândim că aceste zămisliri ale minţ ii omeneşti, din timpul copilăriei sale, suntpretutindeni aceleaşi, că aceleaşi privelişti au lăsat aceleaşi urme în toate capeteleprimitive, şi că oamenii, supuşi deopotrivă foametei, dragostei şi fricii, având ceruldeasupra capului şi pământul sub picioare, au imaginat toţ i aceleaşi mici drame, pentrua vedea mai bine lumea în care trăiesc ş i soarta lor.

Nici poveştile îngânate de doică n-au fost Ia origine altceva decât o reprezentarea vieţ ii şi a lucrurilor, potrivite astfel încât să placă unor fiinţe naive. Această



reprezentare a avut loc, probabil, într -un fel puţ in deosebit, de la om la om, de la neamIa neam.

Acestea fiind spuse, cred că ar fi mai înţelept să ne oprim la tradiţ ia indo-europeană şi să ne întoarcem până la strămoşii noştri din Bactriana, fără să ne maisinchisim de celelalte ginţ i omeneşti.

OctaveTe-am urmărit cu plăcere. Dar nu crezi că un subiect atât de încurcat nu poate filăsat, fără riscuri, la voia întâmplării, în timpul unei convorbiri oarecare?

RaymondLa drept vorbind, cred că meandrele une i Convorbiri familiare sunt mai puţ in

periculoase pentru subiectul meu decât bogatele argumentări logice ale unui studiuscris. Să nu utilizezi contra mea această mărturisire, pe care o voi retrage, ţ i-o spundinainte, îndată ce voi vedea pe obrazul dumitale că te gândeşti s-o foloseşti împotrivă-mi.

De acum înainte nu voi proceda decât prin afirmaţii, îmi voi acorda plăcerea de afi sigur de cele ce voi spune. Socoteşte-te prevenit. Adaug că dacă mă voi contrazice,ce

ea ce probabil se va întâmpla, voi urmări cu aceeaşi dragoste cele două fire adverseale gândirii mele, ca să fiu sigur că nu voi fi nedrept cu acela dintre ele care e bun. Însfârşit, voi fi aspru, tăios şi, dacă se poate, fanatic.

LaureVom vedea dacă atitudinea pe care vrei s-o adopţ i ţ i se va potrivi sau nu. Dar

cine te sileşte s-o iei?RaymondExperienţa. Ea îmi arată ca scepticismul, oricât de înrădăcinat ar fi, încetează

acolo unde începe fie cuvântul, fie îapta. Îndată ce vorbeşti, afirmi. Şi trebuie să ieipoziţie. Mă voi resemna în felul acesta. Vă voi scuti astfel 3e toţi „poate”, „dacă îmi este

îngăduit să spun”, „într -o măsură oarecare”, şi celelalte văluri ale limbajului, pe carenumai un Renan le poate folosi cu graţ ie.

OctaveFii aspru, tăios. Dar pune, te rog, puţină ordine în expunere. Ca să aflăm ş i noi

care e teza dumitale, acum când ai una. RaymondToţ i acei care ştiu să-şi îndrepte mintea înspre cercetările de erudiţie generală au

recunoscut, în poveştile cu zâne, mituri antice şi zicători antice. Max Muller a spus (credcă pot cita corect cuvintele sale): „Poveştile cu zâne sunt graiul modern al mitologiei, ş idacă trebuie să devină subiectul unui studiu ştiinţific, în primul rând se cuvine a căutaoriginea fiecărui basm modern într -o legendă mai veche şi originea fiecărei legende într -un mit primitiv”.

LaureEi bine, asta-i treaba pe care ai făcut-o, vere?RaymondDaca aş fi făcut treaba asta nemaipomenită, n-aş mai avea un fir de păr pe cap şi

n-aş mai gusta plăcerea de a te vedea decât prin patru perechi de ochelari, sub reflexulprotector al unei viziere verzi. Treaba asta n-a fost făcută; dar s-au strâns destulemateriale care permit învăţ aţilor să se convingă cum că poveştile cu zâne nu sunt niş te

închipuiri goale, din contra, „în cele mai multe cazuri, ele se ţ in, cum spune Max Muller,cu toate rădăcinile lor, de obârşia însăşi a vechii limbi şi a vechiului mod de gândire”.



Zeii cei bătrâni, neputincioşi, căzuţi în mintea copiilor, şi de care oamenii nu se maipreocupă, sunt încă buni să amuze băieţ aşii şi fetiţ ele. La asta folosesc bunicii. Maiexistă oare ceva care să se potrivească mai bine cu bătrâneţ ea acestor foşti seniori aipământului şi ai cerului?

Poveştile cu zâne sunt nişte frumoase poeme religioase uitate de oameni şi de

care îşi amintesc pioasele străbunice cu memoria bună. Poemele acestea parcopilăroase acum, dar îşi au farmecul lor pe buzele fleşcăite ale bătrânei torcătoare carele povesteşte nepoţ ilor aşezaţi pe vine în jurul ei, înaintea vetrei.

Triburile de oameni albi s-au despărţ it; unele şi-au găsit sălaş sub un cerstrăveziu, de-a lungul albelor promontorii pe care Ie scaldă cântând marea albastră;altele s-au afundat în acele melancolice ceţ uri de pe ţărmurile mărilor de Nord, careamestecă cerul cu pământul şi nu te lasă să întrevezi decât chipuri confuze ş imonstruoase. Altele s-aii oprit în stepele monotone unde pasc caii lor slăbănogi; altele s-au culcat pe zăpada îngheţată, având deasupra capului un firmament de metal şiHiamante. Şi-apoi altele au pornit să culeagă flori de aur pe un pămân t Anatole Francede granit. Şi fiii Indiei au băut din toate fluviile Europei. Dar pretutindeni, în colibă, sub

cort, sau înaintea focului de ierburi de pe câmp, copila de altădată, devenită bunică la

rândul ei, repetă celor mici poveştile auzite în copilărie. Erau aceleaşi personaje şiaceeaşi aventură; numai că povestitoarea dădea naraţiunii sale, fără să ştie, culorileaerului, pe care-l respirase atâta timp, şi ale pământului care o hrănise şi care în curândavea s-o primească în sinul lui. Tribul îşi relua mersul, îndurând oboseala, înfruntândpericole, lăsând în urma sa, în partea de răsărit, pe bunica culcată între morţ i, tineri şibătrâni. Dar poveştile uşor depănate de buzele ei, acum îngheţ ate, zburau ca fluturii luiPsyche, şi aceste plăpânde nemuritoare, aşezându-se iar pe gura bătrânelor ţesătoare,scânteiau în ochii larg deschişi ai noilor sugaci ai străvechei ginţ i. Şi cine i-a învăţ atbasmul Piele-de-magar pe băieţ eii şi fetiţ ele Franţ ei, dulcii Frânte cum spune cântecul?Mamamea-gâsca, răspund învăţ aţ ii satului, Mama-meagâsca, aceea care torcea fără-ncetare şi fără-ncetare vorbea. Şi savanţii au început cercetările.

Ei au recunoscut pe Mama-mea-gâsca în regina Pedauque pe care maeştriiiconari au zugrăvit-o pe faţ ada bisericii Sainte-Marie de Nesles din eparhia de Troyes,pe faţ ada bisericii SainteBenigne din Dijon, pe faţ ada bisericii Saint-Pourfain din Auvergne şi Saint-Pierre de Neve'rs. Au identificat-o cu regina Bertrade, soţ ia şi cumătrăregelui Robert; cu regina Berthe cea cu piciorul mare, mama lui Carol cel Mare; curegina din Saba, care, fiind idolatră, avea piciorul cu copita despicată; cu Freya, cu picior

jâe lebădă, cea mai frumoasă dintre zeiţele scandinave; cu sfânta Lucia, al cărei corp,ca şi numele, era numai lumină. Dar asta înseamnă s-o iei de prea departe şi să găseştiplăcere în a te pierde. Cine este Mama-mea-gâsca dacă nu bunica noastră, a tuturor, şibunicile străbunicilor noastre, femei simple, cu braţ ele noduroase, care-şi făceautreburile lor de fiecare zi cu o smerită măreţ ie şi care^ stafidite de ani, neavând – cagreierii – nici carne, nici sânge, stăteau la colţul vetrei, sub grinda afumată, şi înşiraubroscoilor din casă vorbe fără de sfârşit care îi făceau să vadă mii ş i mii de lucruri? Şipoezia rustică, poezia câmpiilor, a pădurilor şi a fântânilor ieşită din gura ştirbă abătrânei era plină de prospeţ ime Ca apele acelea limpezi, frumoase, Curgând ne-ncetatdin izvoare spumoase.

Pe canavaua strămoşilor, pe vechiul fond indian, Mama-mea-gâsca broda chipurifamiliare, castelul şi turnurile sale mari, coliba, câmpul care ne hrăneşte, pădurea



misterioasă şi frumoasele domniţe, zânele atât aţ e cunoscute de ţărani şi pe careJeanne d'Arc putea să le vadă, seara, sub castanul cel gros de lângă fântână.

Ei bine, verişoară dragă, n-am vorbit destul de frumos de poveştile dumitale cuzâne?

Laure

Vorbeşte, vorbeşte, te-ascult.RaymondUite, eu, dacă ar trebui să aleg, aş da din toată inima o bibliotecă întreagă de

filosofie, numai să mi se lase Piele-de-măgar. Nimeni, dintre toţ i scriitorii noştri, în afarăde La Fontaine, nu a simţ it ca Mama-mea-gâsca poezia ţărânei, farmecul sănătos şiadânc al lucrurilor domestice.

Dar daţ i-mi voie să prind şi să adun laolaltă câteva observaţ ii importante, pe carenu trebuie să le lăsăm să se piardă în meandrele discuţiei. Primele limbi erau alcătuitenumai din imagini şi însufleţeau tot ce numeau. Ele înzestrau cu simţire omeneascăastrele, norii, vacile cerului, lumina, vuiturile, aurora. Din cuvântul figurat, viu, însufleţ it, jiţâşnit mitul şi povestea s-a născut din mit. Povestea s-a transformat neîncetat, căcischimbarea este prima condi

ţ ie a existen

ţei. Ea a fost preluată în înţ elesul

şi în litera ei,neîntâlnind, din fericire, oameni de spirit care s-o reducă la o alegorie şi s-o ucidă dinprima lovitură. Oamenii de treabă vedeau în Piele-de-măgar, pe Piele-de-măgar însuşi,nici mai mult nici mai puţ in. Perrault n-a căutat nici el altceva. A venit ştiinţ a, care a

îmbrăţ işat dintr-o privire calea lungă a mitului şi a basmului şi a spus: „Piele-de-măgarva fi aurora”. Dar rebuaPsă adauge că îndată ce-a fost imaginat Piele-de-măgar, ea aluat o fizionoime particulară şi a trăit de sine stătător.

Laure Încep să văd limpede în cele ce spui. Dar, nentru că ai vorbit de Piele-de-măgar,

am să-ţ i mărturisesc că e ceva în povestea asta care rna uimeşte la culme. Oare eindian acela care i-a da? Tatălui Pielii-de-măgar acea patima odioasa pentru fiică-sa?

RaymondSă pătrundem sensul mitului şi incestul de rare-ţ i este greaţă va deveni de-a

dreptul inocent.Piele-de-măgar este aurora; este fiica soarelui deoarece naşte din lumina. Când

se spune că regele e îndrăgostit de fiică-sa, asta înseamnă ca soarele, când răsare,aleargă după aurora, tot astfel, în mitologia vedică, Praja-pati, regele Creaţ iei,proteguitorul oricărei fiinţe vii, identic cu soarele, o urmăreşte pe fiică-sa, Uşaa, aurora,care fuge de el.

Laure Oricât de soare ar fi, regele tău mă scandalizează ş i nu pot să-i iert pe ceicare l-au imaginat.

RaymondErau inocenţ i şi, prin urmare, imorali… Nu te alarma, verişoară, corupţ ia e raţiunea de a fi a moralei, după cum violenţ a

face necesară legea. Sentimentul regelui pentru fiică-sa, respectat cu o naivitatereligioasă de tradiţ ie şi de, Perrault, atestă venerabila vechime a poveştii şi-i stabileşteobârşia tocmai la triburile patriarhale ale Ariadnei. Incestul era privit fără scârbă în acelefamilii nevinovate de păstori la care tatăl se numea cel ce apară, fratele cel ce ajuta,sora cea care consolează, fiica cea care mulge vacile, soţ ul cel tare şi soţ ia cea tare. Aceşti boari din ţara soarelui nu inventaseră pudoarea. Femeia, la ei, fiind lipsită demister, nu era periculoasă.



Voinţ a patriarhului era singura lege care îngăduia sau nu bărbatului să ia cu sinesoţia în carul tras de doi boi albi. Dacă, prin forţa lucrurilor, împreunarea tatălui şi a fiiceiera rară, această împreunare nu era condamnată. Tatăl Pielii-demăgar n-a stârnitscandal. Scandalul e caracteristic pentru societăţ ile civilizate, şi este chiar una dintredistracţiile lor cele mai plăcute.

OctaveTe las să vorbeşti. Dar sunt foarte sigur că explicaţ iile tale n-au nici o valoare.Morala este înnăscută în om.

RaymondMorala este ştiinţa despre moravuri; ea se schimbă o dată cu moravurile. Ea e

diferită în fiecare ţară şi nicăieri nu rămâne aceeaşi nici zece ani.Morala ta, Octave, nu este morala tatălui tău. Cât despre ideile înnăscute, ele

sunt o mare himeră. LaureDomnilor, să lăsăm, vă rog, morala şi ideile înnăscute, care sunt nişte lucruri

foarte plicticoase, şi să ne întoarcem la tatăl Pielii-de-măgar, care este soarele. RaymondVă amintiţi că soarele hrănea în grajdul său, printre cei mai nobili cai înzorzonaţ i

cu podoabe scumpe, „înotând în aur şi broderii, un măgar pe care natura îl făcuse cutotul şi cu totul deosebit de ceilalţ i, aşa încât, spune povestea, pe aşternutul său de paie,

în fiece dimineaţă, în locul murdăriilor, se găseau taleri care străluceau la soare şiludovici de aur de tot feluJ”.

Ei bine, acest măgar oriental, măgar sălbatic, catâr sau zebră, este armăsarulsoarelui, şi ludovicii de aur care acoperă aşternutul de paie sunt discurile luminoase pecare astrul le revarsă pe pământ, când străbate pr in frunzare. Pielea lui s^-sss: „^” esteea însăşi un simbol, un simbol distinct care reprezintă norii. Aurora se acoperă cu un vălde nori şi dispare. Vă amintiţi de scena aceea drăguţă când Piele-de-măgar este văzută,

în rochia ei de culoarea cerului, de către frumosul prinţ care şi-a lipit ochiul de gauracheii? Prinţul acesta, fiul regelui, este o rază de soare…

LaureCare răzbate prin uşă, acâică printre doi nori, nu-i aşa?RaymondNici nu s-ar putea spune mai frumos, verişoară dragă, şi văd că te pricepi

admirabil la mitologia comparată. Să luăm povestea cea mai simplă dintre toate, istoriaaceea a unei fete tinere care lasă să-i scape din gură doi trandafiri, două perle şi douăHiamante. Această fată tânără este aurora care face să se deschidă florile şi le scaldă înrouă şi lumină. Sora ei cea rea, care scuipă broaşte râioase, este ceaţ a. Cenuşăreasa,

înnegrită de cenuşa din cămin, este aurora întunecată de nori. Tânărul prinţ , care o ia desoţ ie, e soarele.

Octave Aşa că femeile lui Barbă- Albastră sunt aurorele, Piele-de-măgar este o auroră,

tânără fată care lasă să-i scape din gură trandafiri şi perle este o auroră, Cenuşăreasaeste o auroră.

Nu ne-ai arătat decât aurore. Raymond



Pentru că aurora, măreaţa auroră a Indiei, este cel mai bogat izvor al mitologieiariene. Ea e celebrată, sub denumiri şi forme multiple, în imnurile vedice. De cu noapte,e chemată, e aşteptată cu o speranţă în care se amestecă teama.

„Vechea noastră prietenă Aurora se va întoarce? Puterile nopţ ii vor fi ele învinsede zeul luminii?” Dar ea vine, luminoasa, tânără fată, „ea se apropie de fiecare casă”, şi

fiecare se bucură în inima lui. Ea este fiica lui Dyaus, divina păstoriţă, care mână în fiecedimineaţă la păscut vacile cerului, ale căror ugere grele lasă să pice pe ţărâna uscatărouă proaspătă şi fecundă.

Aşa cum s-a cântat sosirea ei, se va cânta şi fuga ei, şi imnul va celebra victoriasoarelui: „Iată încă o faptă energică şi bărbătească ce-ai făptuit, o, Indra! Loveşti pe fiicalui Dyaus, o femeie greu de învins. Da, pe fiica lui Dyaus, glorioasa Auroră, tu, Indra,mare erou, ai rupt-o în bucăţ i.

Aurora se aruncă jos din carul ei sfărâmat, temându-se ca Indra, taurul, să n-olovească.

Carul ei zăcea acolo, sfărâmat în bucăţ ele; iar ea, ea a fugit departe de tot.” Hindusul primitiv îşi f ăcea despre aurora o imagine schimbătoare, dar totdeauna

vie,

şi răsfrângerile acestei imagini, palide şi schimonosite, sunt încă vizibile în poveştile

despre care am vorbit acum, ca şi în Scufiţ a Roşie. Culoarea bonetei pe care o poartănepoata Mamei-mari este cel dintâi semn al originei sale cereşti. Misiunea ce i se dă dea duce o plăcintă şi o oală cu unt o apropie de aurora din Veda, care este o mesageră.Cât despre lupul care o mănâncă…

LaureE un nor.RayrnondNu, nu verişoară dragă, e soarele. LaureSoarele, un lup?RaymondLupul nesăţios, cu părul strălucitor, Vrika, lupul vedic. Nu uita că doi zei solari,

Apollo Lycian al grecilor şi Apollo Soranus al latinilor, au drept emblemă lupul. OctaveCum de s-a putut compara soarele cu un, lup?RaymondCând soarele seacă bazinele de apă, pârleşte păşunile şi usucă pielea de pe

spinarea slăbită a boilor care abia îşi trag sufletul şi umblă cu limba scoasă, nu-i un lupnesăţ ios? Pielea lupului luceşte, luminile ochilor îi ard; îşi arată dinţii albi, are fălci şi şalezdravene: el purcede de la soare prin strălucirea perilor ş i a ochilor şi prin putereadistrugătoare a fălcilor sale. Nu prea ţ i-e teamă de soare, Octave, în ţ inutul acestaumed, unde înfloresc merii; dar mica Scufiţă-Roşie, care vine de departe, a străbătutţinuturi călduroase.

Laure Aurora moare şi renaşte. Dar mica Scufiţ a-Roşie moare şi nu se mai întoarce. N-

a făcut bine când s-a apucat să culeagă alune, ascultându-l pe lup; totuşi, ăsta-i unmotiv ca să fie mâncată de lup fără nici o milă? N-ar fi fost mai bine dacă ar fi ieşit dinburta animalului, ca aurora din noapte?

Raymond



Mila ta, verişoară dragă, nu-i lipsită de înţ elepciune. Moartea micii Scufiţ e-Roşiinu poate rămâne definitivă. Mama-Gâscă nu reţinuse bine sfârşitul poveştii.

La vârsta ei, uşor doar poţ i uita.Dar bunicile din Germania şi Anglia ştiu bine că Scufiţ a-Roşie moare şi renaşte

ca aurora.

Ele povestesc că un vânător a spintecat burta sălbăticiunii şi a scos un copiltrandafiriu, care a deschis ochii mari şi a spus: „Vai! Ce frică mi-a fost, era un întuneric înăuntru l”

Răsfoiam nu demult, în odaia fetei dumitale, un caiet din acelea cu figuri coloratepe care englezul Walter Crane le zugrăveşte cu atâta fantezie şi umor. Acest gentlemanare o imaginaţie pe cât de savantă, pe atât de familiară; el are înţ elegere pentru legendeşi dragoste de viaţă; el respectă trecutul şi-i place prezentul. Acesta-i spiritul englez.Caietul pe care-l răsfoiam conţ ine textul şi desenele pentru Little Red Riding Hood (MicaScufiţă-Roşie engleză). Lupul o înghite, dar un fermier în haină verde, pantaloni galbenişi cizme răsfrânte îl atinge pe lup cu un glonte între ochii strălucitori, spintecă cu un cuţ itde vânătoare burta sălbăticiunii şi iese un copil proaspăt ca un trandafir.

Some sportsman (he certainly was a dead shot)Had aimed at the Wolf when se cried;

So Red Riding Hood got safe ome did se not? And lived happily there till she died.ii Acesta-i adevărul, verişoară, şi dumneata l-ai ghicit. Cât despre Frumoasa din

pădurea adormită, a cărei aventură este plină de o poezie naivă şi profundă… OctaveEste aurora!RaymondNu. Frumoasa din pădurea adormită, Motanul încălţ at şi Degeţ el ţin de o altă

categorie de legende ariene, de acelea care simbolizează lupta între vară şi iarnă,reînnoirea naturii, eterna aventură a universalului Adonis, de acel trandafir al lumii carese vestejeşte şi reînfloreşte fără încetare. Frumoasa din pădurea adormită nu este altadecât Asteria – luminoasa soră a lui Laton — nu este alta decât Cora şi decâtProserpina.

Imaginaţia poporului a fost bine inspirată când a dat luminii forma aceleia pe carelumina o mângâia în chipul cel mai drăgăstos, Torma unei frumoase fecioare, în ce măpriveşte, o iubesc pe prinţesa din Pădurea adormită la fel ca pe Euridice a lui Vergiliu şipe Brunhild din Edda care, una muşcată de un şarpe, cealaltă înţepată de un spin, suntreaduse din umbra eternă, grecoaica de către un poet, scandinava de către unrăzboinic, amândoi îndrăgostiţi. E soarta comună a tuturor eroilor luminoşi, să dispară laatingerea unui obiect ascuţit, spin, gheară sau fus. Într -o, legendă din Dekan, culeasă demiss Frere, o fetiţă e înţepată de o unghie pe care o Rakchasa a lăsat-o înfiptă într -ouşă; imediat cade neînsufleţită. Trece un rege, o sărută şi fetiţa recapătă căldura vieţ ii.Caracteristic pentru aceste drame ale iernii şi ale verii, ale umbrei şi ale luminii, alenopţ ii şi ale zilei este că ele reîncep fără încetare. Povestea spusă de Perrault, tocmaicând o crezi terminată, o ia de la început. Frumoasa se mărită cu prinţ ul şi are dinaceastă căsătorie doi copii, micuţ a Zi şi micuţa Auroră, Aithra şi Hemeros ai lui Hesiodsau, dacă vreţ i, Phoebus şi Artemis. Î n lipsa prinţului, mama sa, Mumapădurii, oRakchasa, adică spaima nopţ ii, ameninţă să-i mănânce pe cei doi copii regali, cele douătinere lumini, care scapă Ia întoarcerea regelui-soare… Frumoasa din pădurea adormită



are, în partea de apus a Franţ ei, o sor ă rustică, a cărei păţanie este povestită cunaivitate într -un cântec foarte vechi, pe care am să vi-l spun: Când eram la tata,Zdrenţarică, O fetiţă mică, Mă trimise în pădur e Zdrenţarică!

Să culeg alune vrea, a! A! A! A! A! A! A! Zdrenţarică, Saltă zdrenţ ele pe ea!

Mă trimise în pădure, Sa culeg alune

iii

vrea!Nalţ i erau copacii Dar frumoasa mititică… Nalţ i erau copacii Dar frumoasa mititică, în deget îi intră Un spin şi-o înţepă. I-i deget îi intră Un spin şi-o înţepă, Şi-atât de tare-o necăji Că frumoasa adormi. Şi-atât de tare-o necăji Că frumoasa adormi. Şi pe drum, iată, veniră Trei cavaleri cheflii…

Întâiul dintre ei Zise: „Uite fata!” Şi-al doilea din cei trei Zise: „Doarme fata!” Şi-al doilea din cei trei, Zdrenţărică, Zise: „Doarme fata” far ultimul din ei,

Zdrenţărică, Zise: „Va fi iubita mea!” a! A! A! A! A!Zdrenţarică, Saltă zdrenţ ele pe ea!

Aici, legenda divină a căzut pe ultima treapta a degradării şi, dacă ar lipsilegendele intermediare, ar fi cu neputinţă să se recunoască în această rusticăZdrenţarică lumina cerească care tânjeşte în timpul iernii şi se însufleţ eşte primăvara.Epopeea Persiei, Schahnameh, ne face cunoştinţă cu un erou, a cărui soartă seaseamănă cu aceea a Frumoasei din pădurea adormită. Isfendiar, care nu poate fi rănitde nici o sabie, trebuie să moară din cauza unui spin, care-i va intra în ochi. Istoria luiBalder, din Edda scandinavă, are cu această Frumoasă din pădurea adormită analogii

încă mai surprinzătoare. Întocmai ca zânele de lângă leagănul fiicei regelui, toţi zeii jură înaintea copilului

divin Balder să facă nevătămător pentru el tot ce se află pe acest pământ. Dar vâscul,care nu creşte pe ţărână, a fost uitat de nemuritori, după cum a fost uitată de rege şi deregină bătrâna care torcea în vârful turnului. Un fus a înţ epat-o pe frumoasă; o ramurăde vâsc l-a ucis pe Balder.

„Astfel, Balder, mort, zăcea întins la pământ, iar în jurul lui zăceau maldăre desăbii, torţ e, suliţ e şi lăncii, cu care zeii, ca să se distreze, încercaseră zadarnic să-latingă pe Balder; nicio armă nu-l vătămase, numai ramura fatală de vâsc, pe care Lok,acuzatorul, o dăduse lui Hoder şi pe care Hoder i-o aruncase fără nici un gând rău,stătea înfiptă în pieptul lui.”

LaureToate astea sunt foarte frumoase; dar nu ai nimic de spus despre căţ eluşa Puf

care doarme în patul prinţesei? După mine, are o înfăţ işare foarte fină. Puf a fostcrescută doar pe genunchii marchizelor, şi-mi închipui că doamna de Sevigne amângâiat-o cu mâinile ei, care au aşternut pe hârtie atâtea scrisori frumoase.

RaymondCa să-ţi fiu pe plac, îi vom găsi căţ eluşei Puf nişte strămoşi în ceruri; vom face ca

seminţia ei să fie coborâtoare din Saramâ, căţeaua care umblă în căutarea aurorei, şicâinele Seirios, paznicul stelelor. Asta, dacă nu mă înşel, constituie o înaltă nobleţ e. Nu-i mai rămâne căţ eluşei Puf decât să facă dovada strămoşilor sii pentru a fi admisăstareţă de călugăriţe la mănăstirea Remiremont-canină. Un d'Hozier, în patru labe, ar fisingurul autorizat să stabilească această filiaţ iune.



Mă voi mulţumi să indic una dintre ramurile acestui mare arbore genealogic.Ramură finlandeză a căţ eluşului Fio, căruia stăpâna sa îi spune de câte trei ori : JSSs„Du-te, căţ eluşul meu, Fio, şi vezi dacă se face în curând ziuă.”

A treia oară, apar zorile. Octave

Te admir ce uşor găseşti un loc în Cer pentru toate animalele ş i toţ i oamenii dinpoveşti. Romanii nu trimiteau cu mai multă uşurinţă pe împăraţ ii lor printre constelaţ ii.Cu voia dumitale, marchizul de Carabas ar trebui să fie socotit cel puţin soarele înpersoană.

RaymondNu te îndoi, Octave. Personajul acesta sărac, umil, care crede în bogăţ ie şi

putere, este soarele care se ridică în ceaţă şi străluceşte în miezul limpede al zilei.Notează un amănunt: marchizul de Carabas iese din apă ca să se îmbrace în hainestrălucitoare. Nu s-ar putea înfăţ işa răsăritul soarelui printr -un simbol rnai grăitor.

LaureDar în poveste, marchizul este un personaj care nu-i în stare să facă singur un

pas, pe el trebuie să-

l mâi de la spate; cum motanul gândeşte

şi ac

ţionează, s-ar cuveni

să fie şi el o fiinţă cerească, deopotrivă cu căţ eluşa Puf.RaymondChiar şi este, şi, asemenea stăpânului său, reprezintă soarele. Laure

Î mi pare foarte bine. Dar are şi el actele, în regulă? Poate să-şi dovedeascănobleţ ea?

Rayomnd Aşa cum spune Racine: Nu totdeauna nunta de jale-i luminată. S-ar putea ca Motanul încălţat să descindă din acei motani care au tras carul

Freyei, Venus a scandinavilor. Dar motanii de pe jgheaburile streşinilor nu spun nimicdespre asta. Se cunoaşte un foarte bătrân motan solar, motanul egiptean, identic cu Râ,care vorbeşte într -un ritual funerar, tradus de domnul de Rouge, şi care spune: „Suntmarele motan care mă aflam pe aleea arborelui vieţii, în An, în noaptea marii bătălii” .Dar motanul acesta este un Kouschit, un fiu al lui Cham. Motanul încălţ at e din seminţ ialui Jafet şi nu văd cum ar putea fi pus unul alăturea de celălalt.

Laure Acest mare motan Kouschit, care vorbeşte atât de obscur în ritualul vostru

funerar, avea desagă şi era încălţ at?RaymondRitualul nu o spune. Cizmele motanului marchizului sunt la fel cu cizmele de

şapte leghe pe care le încalţă Degeţ el şi care simbolizează rapiditatea luminii. Degeţ el afost la început, după savantul domn Gaston Paris, unul dintre acei zei arieni, păstori ş ihoţ i de boi cereşti, ca acel Hermes-copil, căruia pictorii de ulcioare îi dau un pantof dreptleagăn. Imaginaţia populară l-a aşezat pe Degeţel pe cea mai mică stea din Ursa-Mare.Fiindcă veni vorba de cizme, voi ştiţi că Jacquemart, care făcea stampe atât defrumoase, a strâns o bogata colecţie de încălţări.

Dacă cineva ar vrea să facă, după exemplul lui, un muzeu de încălţămintemitologică, nu i-ar ajunge o singură vitrină. Pe lângă cizmele de şapte leghe, apantofului lui Hermes-copilul şi pe lângă cizmele jupânului motan, ar mai trebui pusearipile de la călcâiele lui Hermes-tânărul, sandalele lui Perseu, încălţămintea de aur a



Atenei, pantofii de sticlă ai Cenuşăresei, pantofii cei strâmţ i ai Măriei, mica rusoaică.Toate aceste încălţări exprimă în felul Tor viteza luminii ş i mersul aştrilor.

LaureCred că din greşeală, nu-i aşa, s-a spus că pantofii Cenuşăresei erau din sticlă. E

de neînchipuit nişte încălţări făcute din acelaşi material cu o carafă, încălţări din blană

singipie, adică încălţări căptuşite cu blana, poţi să-ţi închipui mai uşor, cu toate că edestul de proastă ideea să le dai unei fete, ca să se ducă cu ele la bal. Cenuşăreasa trebuie să aibă, în încălţările ei, picioarele ca nişte labe de gâscă.

Trebuie să fi fost turbată după dans, dacă ţopăia în nişte încălţări atât de călduroase.Dar fetele tinere cam toate sunt aşa; ar dansa şi cu pingele de plumb.

RaymondVerişoara dragă, ţ i-am atras doar atenţia sa nu te încrezi în bunul simţ .

Cenuşăreasa nu avea pantofi de blană, ci de sticlă transparentă ca un geam de Saint -Gobain, ca apa de izvor, ca un cristal. Pantofii aceştia erau fermecaţi: atât e de-ajuns casă lămurească totul. O trăsură iese dintr -un dovleac. Dovleacul era fermecat. Or, efoarte firesc ca o trăsură fermecată să iasă dintr -un dovleac fermecat. Dacă ar fi

altminteri, sar trebui să fim surprinşi. Cenu

şăreasa rusă are l o sară care-

şi taie degetul

gros ca să poată încălţa ipantoful; sângele i-l mânjeşte şi prinţ ul descoperă astfelşiretlicul eroic al ambiţ ioasei.

Laure,Perrault se mulţ umeşte să spună ca cele două surori rele au făcut tot ce le-a fost

posibil Tea să le intre piciorul în pantof, dar n-au izbutit, î mi place mai mult aşa.RaymondDar, felegea şi Mama-mea-gâsca. Dar, daca ai avea origini slave, taierea degetului ar fi mai pe gustul tău. OctavePoftim, de cât timp ne spune Raymond povești cu zâne, fără a ne spune nimic

despre ele.Laure

Adevărat. Dar mai bine lăzăm zânele în ceața și misterul lor specific. RaymondNu crezi, vară dragă, că aceste creaturi capricioase, la fel de bune cum sunt rele,

bătrâne sau tinere după plac, car stăpânesc natura și care par să se contopească cu ea,ne scapă printre degete chiar în momentul în car e credem ca le-am capturat. Suntcreate din razele lunii. Foșnetul frunzelor le trădează, iar vocea se confundă cu susurulfântânilor. N-as îndrăzni să le alerg, dar chiar numele lor ne va dezvălui secretul naturiilor

Fee în limba franceza, fata în italiană, hâda în spaniolă, fada şi fade înportugheză şi provensală, fadette în dialectul din Berry, pe care î -a făcut celebru GeorgeSand, provin din latinescul fatum, care înseamnă soartă. Zânele sunt rezultatulconcepţ iei celei mai trandafirii şi celei mai tragice, celei mai secrete şi celei maiuniversale despre viaţa omenească. Zânele sunt sorţile noastre, înfăţ işarea de femeiese potriveşte sor ţii, care e capricioasă, seducătoare, ademenitoare, plină de farmec,tulburătoare şi periculoasă. E prea adevărat că fiecare dintre noi are o zână drept naşăcare, când se apleacă peste leagănul nostru, ne face daruri minunate sau îngrozitoare,pe care apoi le păstrăm toată viaţ a. Luaţ i fiinţele, întrebaţ i-vă cine sunt, cine le face şi cefac; veţi afla că raţ iunea supremă a existenţei lor fericite sau nefericite, este zâna.



Claude place fiindcă ştie să cânte frumos; cântă frumos fiindcă coardele sale vocalesunt armonios construite, cine le-a aranjat astfel în gâtul lui Claude? Zâna.

De ce pe fiica regelui a înţ epat-o fusul bătrânei? Deoarece era prea vioaie şi puţin cam zăpăcită…pentru că aşa au hotărât zânele

să fie.

E tocmai ceea ce ne spune povestea, şi înţelepciunea omenească nu trecedincolo de asta. De ce, verişoară dragă, eşti frumoasă, spirituală şi bună? Fiindcă ozână ţ i-a dat bunătatea, alta spiritul, alta graţ ia. S-a întâmplat aşa cum au spus ele. Omisterioasă naşă hotărăşte la naşterea noastră toate faptele, toate gândurile vieţ iinoastre, şi noi vom fi fericiţ i şi buni numai în măsura în care a vrut ea. Libertatea este oiluzie, iar zâna un adevăr. Dragii mei, virtutea este, ca ş i viciul, o necesitate pe care n-opoţi înlătura…

Ah! Nu protestaţi. Cu toate că-i involuntară, virtutea nu-i mai puţin frumoasă şi n-ar merita să fie mai puţin adorată.

Bunătatea cuiva îţi place, nu pentru strădania care s-a depus, pentru obţ inerea ei,ci pentru binele pe care-l face.

Gândurile frumoase emană din suflete frumoase; ele răspândesc propria lorsubstanţă, după cum parfumurile sunt particulele florilor care se evaporă. Un suflet nobilte face să respiri numai nobleţe, după cum un trandafir miroase numai a trandafir. Aşaau vrut zânele. Mulţ umeşte-le, verişoară dragă.

LaureNu te mai ascult, înţelepciunea dumitale este îngrozitoare. Cunosc puterea

zânelor; cunosc capriciile lor, nu m-au cruţat mai mult decât pe altele de beteşuguriascunse, suferinţ e şi oboseală. Dar ştiu că deasupra lor, deasupra întâmplărilor vieţ ii,pluteşte cugetul etern care ne-a inspirat credinţ a, speranţ a şi mila. Noapte bună, ver edragă.

SFÂRŞIT



i Legătura dintre căpcăuni şi unguri se datorează, desigur, unei similitudini fonetice înlimba franceză, căpcăunii fiind ogres, iar ungurii Hon^rois. ii

Un vânător (ţintctş prea încercat)

Ochind pe lup, l-a nimerit.Şi astfel Scufiţa-Rojie-a scăpat Şi fericită a trăit, (engl.)

iii Demon indian

Documents

Anatole France