Anchiloza temporo-mandibulara

Anchiloza temporo-mandibulara reprezintă formarea unui bloc osos la nivelul articulaţiei temporo mandibulare care suprimă mişcările condilului în cavitatea glenoidă şi limitează astfel mobilitatea mandibulei. Acest fenomen se produce fie la nivelul uneia dintre articulaţii, stângasau dreapta, şi în acest caz vorbim despre o anchiloză unilaterală, fie la ambele articulaţii, afectare bilaterală.

Care sunt cauzele instalării anchilozei temporo-mandibulare?

Frecvenţa acestei afecţiuni este mai mare la copii decât la adulţi, iar principalele cauze care determină formarea de ţesut osos între suprafeţele articulare sunt: traumatismele directe care interesează această zonă şi indirecte    ( lovituri, căderi pe menton), infecţiile loco-regionale, poliartrita reumatoidă, inflamaţii ale articulaţiei produse de factori generali.Uneori, când o lovitură apare în perioada copilăriei, aceasta este trecută cu vederea, pentru că efectele nu apar imediat ci la distanţă. De cele mai multe ori, pacientul nici nu îşi aminteşte să se fi lovit vreodată în momentul în care este diagnosticat cu anchiloză.

Care sunt semnele clinice ale anchilozei temporo-mandibulare?

Responsabilitatea stabilirii diagnosticului şi a tratamentului anchilozei temporo -mandibulare îi aparţine medicului specializat în chirurgie oro-maxilo-facială, dar semnele clinice pot fi depistate cu ocazia vizitei în cabinetul stomatologic, când pacientul se prezintă din cauza tulburărilor funcţionale care apar. Atunci este sarcina medicului stomatolog să observe aceste modificări patologice şi să îndrume pacientul spre investigarea amănunţită a articulaţiei temporo-mandibulare. Semnele clinice ale anchilozei temporo-mandibulare diferă în funcţie de momentul instalării afecţiunii: la adult sau în perioada copilăriei.

La adult, se observă:

limitarea sau chiar absenţa mişcărilor mandibulare leziuni dentare şi parodontale o igienă orală defectuoasă, tocmai din cauză că nu poate deschide gura nu există modificări ale oaselor maxilare sau anomalii dento-maxilare postanchiloză

La copil, urmările anchilozei sunt severe şi uşor de identificat:

tulburări de erupţie a dinţilor şi de formare a arcadelor dentare anomalii dento-maxilare igienă defectuoasă, tartru abundent hipodezvoltarea mandibulei cu limitarea sau absenţa mişcărilor mandibulare în anchiloza unilaterală tabloul clinic se prezintă astfel: linia interincisivă e deviată de partea

bolnavă, planul de ocluzie mai înalt de partea afectată, menton retrudat, deviat de partea bolnavă, hemimandibula afectată e scurtă, subţire, iar cea sănătoasă are lungime normală, maxilar deformat, profil convex.

în achiloza bilaterală tabloul clinic se prezintă astfel: linia interincisivă situată median, dinţi inferiori în evantai, planul ocluzal e drept, menton retrudat median, mandibula e scurtă, subţire, hipodezvoltată, maxilar deformat, profil convex „de pasăre „.

 

Semnele clinice descrise sunt însoţite atât în cazul copilului cât şi al adultului de tulburări funcţionale: în masticaţie, deglutiţie, fonaţie, autocurăţire dificilă, precum şi modificări ale fizionomiei. 

 

Tratamentul anchilozei temporo-mandibulare este chirurgical şi constă în remodelarea articulaţiei prin îndepărtarea blocului osos de anchiloză şi interpunerea unei grefe între cavitatea glenoidă şi condilul remodelat.  Chirurgul oro-maxilo-facial va colabora cu medicul stomatolog pentru a trata modificările dento-maxilare produse în timp de anchiloza articulaţiei şi a restabili funcţionalitatea aparatului dento-maxilar: pe lângă intervenţia chirurgicală, se pot institui tratamente odontale, protetice, ortodontice, etc.

De Ivanciu Crina|aprilie 10th, 2014|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

Detartraj manual vs detartraj cu ultrasunete

Detartrajul este o manoperă profilactică prin care se îndepărtează placa dentară şi depozitele de tartru, prin care se obţin de asemenea suprafeţe netede, neretentive pentru placa bacteriană.

Ce este tartrul? 

Tartrul dentar este un complex oragano-mineral ce aderă de suprafaţa dentară precum şi alte structuri solide orale, cum ar fi: lucrări protetice, aparate   ortodontice şi rezultă din  mineralizarea plăcii bacteriene.

Tartrul are o suprafaţă rugoasă, acoperită de un strat de placă bacteriană nemineralizata,  diferită în zona supra şi subgingivala. Tartrul supragingival sau tartrul salivar este un depozit organo-mineral de culoare albă-galbenă, de consistentă mai redusă iniţial, după depunere devine moale şi se disloca cu uşurinţă. Tartrul subgingival sau tartrul seric are culoare maroniu închis până la negru cu o consistentă crescută, greu de dislocat, foarte aderent în cele mai multe cazuri. Pentru mai multe detalii despre cum se formează,

de ce este daunător si cum il putem preveni vă recomand şi articolul ” Tartrul- cum apare si cum il putem combate”

Detartrajul manual

Deoarece este o manoperă sângerândă, detartrajul subgingival în mod special este  necesar  să fie urmat de un tratament cu antibiotic la bolnavii cu maladii cardiace congenitale, reumatism articular acut, sau alte boli la care pot apărea însămânţări microbiene produse de detartraj prin bacteriemie.Ce instrumentar folosim la detartrajul manual şi cum îl folosim? 

Alegerea intrumentarului de detartraj este un pas foarte important pentru o reuşită cu un minim efort depus de medicul dentist ce trebuie să menţină o postura cât mai ergonomică în timpul actului stomatologic. Detatrajul supragingival se va realiza fie cu seceri, fie cu chiurete de detartraj. Detartrajul manual subgingival se realizează cu chiurete universale sau speciale pentru detartraj sau cu pile şi razuse subgingivale.

Controlul instrumentelor de detartraj asigura fixarea instrumentarului între degetele medicului pentru alegerea unui bun punct de sprijin pe arcada dentară. Instrumentarul de detartraj trebuie utilizat în aşa fel încât să permită o bună sensibilitate tactilă, deplasarea cu uşurinţă  în toate direcţiile cerute de actul terapeutic pentru a evita încordarea şi oboseală musculara  precum şi deraparea şi traumatizarea părţilor moi sau a dinţilor vecini.

 

Detartrajul cu ultrasunete 

Este un antemergator al detartrajului manual pe care îl poate înlocui. Aplicabilitatea detartrajului cu ultrasunete se realizează în mod special pentru tartrul supragingival  şi   mai puţin  pentru cel subgingival. Există două tipuri principale de aparate de detartraj cu ultrasunete:

• Aparate piezoelectrice • Aparate magnetostrictive 

Dintre cele două tipuri, aparatele piezoelectrice sunt tolerate mai bine de către bolnavii cardiaci, purtători de pacemaker cardiac şi tind să le înlocuiască pe cele magnetorestrictive. Partea activă prezintă una dintre următoarele forme: spatulă, secera şi sondă. La pacient, aceasta se poziţionează paralel cu suprafaţa dintelui, iar deplasările se vor face tot paralel cu suprafaţa  dentară cu o mică presiune din partea medicului.

Când indicăm detartrajul cu ultrasunete? 

 Tartrul supragingival  Pete colorate pe   smalt  

 Tartrul din şanţul gingival  Gingivostomatia ulcero-necrotică, cu depozite de tartru  La bolnavii hemofilici, fiind mai puţin traumatizant decât cel manual  În intervenţii chiruigicale, în cazul unor depozite foarte aderenţe

Tendinţa actuală este de înlocuire a detartrajul manual cu cel cu ultrasunete, acesta  din   urmă fiind un mijloc modern, ergonomic şi mult mai eficient pentru îndepărtarea tartrului. De asemenea detartrajul cu ultrasunete este mai puţin dureros, mai bine suportat de către pacienţi şi mai puţin traumatizant asupra structurilor dentare decât detartrajul manual.

De Alexandra Cazan|martie 31st, 2014|Afectiuni si tratamente, Pacienti, Profilaxie dentara|0 comentarii

Sindromul algodisfunctional

Sindromul algodisfunctional  reprezintă o afecţiune polisimptomatica inclusă în patologia articulatiei temporo-mandibulare. De-a lungul timpului denumirea acestei afecţiuni a fost schimbată datorită diverşilor factori etiologici incriminaţi fiind denumită “sindromul disfuncţiei dureroase” sau “mioartropatia articulatiei temporo-mandibulare”.

Care sunt factorii care determina apariţia acestui sindrom? 

1. Modificarea ocluziei. Unele studii au demonstrat că pierderea molarilor şi premolarilor, contactele dentare premature şi contactele insuficiente la nivelul molarilor pot determina deplasarea distala a condilului şi comprimarea nervului auriculo-temporal. Pe lângă această comprimare poate să apară şi o presiune directă foarte mare asupra urechii.

2. Lipsa unei armonii între ocluzia dentară şi articulaţia temporo-mandibulară. Acest lucru poate fi tradus prin faptul că un rol important în apariţia acestei afecţiuni îl joacă ocluzia traumatică determinată printre alte lucruri şi de către bruxism, stres, tensiuni de natură psihică sau anxietate.

3. Spasmul muşchilor masticatori. Spasmul este cauzat de către oboseală muscular şi determina modificarea poziţiei mandibulei şi a condilului, determinând astfel o ocluzie incorectă.

4. Suprasolicitările articulare şi musculare. Principala grupa de muşchi incriminată în această categorie este reprezentată de musculatura ridicătoare a mandibulei. Dacă musculature nu se poate relaxa, tonusul muscular creşte până când apare spasmul dureros.

5. Comportamentul. Tulburările emoţionale şi de personalitate sunt şi ei factori etiologici ce  influenţează ocluzia şi durerea muscular.

Ce simptomatologie întâlnim în sindromul algodisfunctional? 

Sindromul predominant este reprezentat de DURERE. Această are un character acut, prezent constant şi foarte bine localizat. Poate fi unilaterală sau bilaterală, prezenta la nivelul inserţiilor muşchilor temporal sau maseter şi frecvent în regiunea auriculară. Durerea apare de obicei dimineaţă şi se amplifică în stres, frig sau în perioada menstruaţiei.

Pe lângă durere, un alt indicator simptom şi totodată indicator al severităţii bolii este LIMITAREA MIŞCĂRILOR MANDIBULEI care dispare progresiv pe timpul zilei. Odată cu aceste limitări pot să apară şi deviaţii ale mandibulei.

ZGOMOTELE ARTICULARE sunt reprezentate de cracmente şi crepitatii care sunt sunete asemănătoare strângerii în mâna a unui bulgare dezăpadă. Zgomotele sunt de scurtă durata şi apar întimpul mişcărilor de deschidere şi închidere, propulsie sau lateralitate ale mandibulei.

Tratament 

Dietă. O alimentaţie semilichidă previne suprasolicitările articulare şi musculare. Anterior instituirii tratamentului prin modificarea dietei se folosea imobilizarea intermaxilară prin blocaj rigid. 

Tratament medicamentos reprezentat de următoarele tipuri de medicamente: antiinflamatoare nesteroidiene (Ibuprofen, Voltaren), miorelaxante (Baclofen), anxiolitice şi antidepresive. O acţiune benefică o reprezintă şi administrarea de toxina botulinica.

Fizioterapia prin: terapie cu căldură superficială şi mecanoterapie.

Presopunctura şi acupunctura care produc o stimulare nedureroasă ce blochează propagarea semnalului dureros spre măduva spinării.

Slefuiri selective, refacerea lucrărilor protetice, tratament ortodontic sau realizarea unor gutiere ocluzale.

Sindromul algodisfunctional prezintă atât o etiologie cât şi o simptomatologie foarte complex ceea ce face că bolnavii care prezintă această afecţiune să fie destul de greu de tratat fără a putea stabili un tratament standardizat.

De Florin Feroiu|martie 13th, 2014|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

Durerea după obturaţie

Durerea după obturație este foarte des întâlnită printre pacienţi. Imediat după obturaţia coronară (binecunoscuta plombă), dinţii pot fi sensibili la gustul dulce şi pot percepe diferenţele de presiune sau de temperatură, pacienţii întâmpinând o senzaţie neplacută deşi abia au ieşit din cabinetul stomatologic. De obicei, această sensibilitate dispare de la sine după câteva săptămâni, iar în acest timp e bine să înlăturaţi stimulii responsabili, evitând să folosiţi medicamente împotriva durerii. Dacă această sensibilitate nu dispare în două până la patru săptămâni, cel mai indicat este să consultaţi medicul dentist. Recomandările acestuia pot varia în funcţie de gravitatea problemei de la o pastă de dinţi ce protejează dintele, reducând sensibilitatea, până la o obturaţie de canal în cazurile cele mai grave.

Tipuri de durere după obturaţie: 

1. Durere în timpul muşcăturii. Această durere este resimţită în timpul muşcăturii, imediat după ce efectul anesteziei a dispărut şi durează în timp. În acest caz, restaurarea nu are forma adecvată şi de aceea determină disconfort, iar soluţia o reprezintă şlefuirea obturaţiei până când ajunge la forma apropiată de forma anatomică a dintelui.

 2. Durere când dinţii cu structuri diferite se ating. Această durere este acută şi nu este resimţită decât în timpul în care dinţii sunt în contact direct. Cel mai des această durere este întâlnită atunci când două metale diferite din materialul de obturaţie vin în contact (spre exemplu amalgamul de argint vine în contact cu o coroană dentară pe bază de aur).

3. Durerea continuă. Dacă iniţial dintele a fost foarte afectat (caria profundă), probabil că a afectat şi pulpa dentară şi de aceea se resimte durerea. Această durere continuă semnalează că pulpa dentară nu mai este sănătoasă, şi în acest caz trebuie făcut un tratament endodontic (obturaţie de canal).

4. Durere la un alt dinte decât cel tratat. În acest caz se resimte sensibilitate la un dinte vecin, dar în cele mai frecvente cazuri problema nu este gravă şi durerea va trece de la sine.

 5. Simptome alergice după obturaţie. Aceasta este determinată de amalgamul de argint utilizat la obturarea cavităţii, dar apare foarte rar. Apare senzaţia de mâncărime, umflături şi alte semne tipice ale alergiei,  iar în acest caz trebuie înlocuită obturaţia pe bază de amalgam cu una pe bază de materiale compozite.

Din cauza presiunii din timpul masticaţiei, obturaţiile coronare îşi modifică forma: se abrazează, se fisurează sau chiar se pot desprinde. De asemenea, la nivelul unor obturaţii apare fenomenul de retracţie, şi astfel se formează un spaţiu între obturaţie şi dinte unde pot pătrunde bacterii şi pot apărea cariile secundare. Netratate, aceste carii pot determina afecţiuni pulpare care duc la devitalizarea dintelui.

Dacă obturaţia nouă nu rezistă, motivele sunt multiple: obturaţia a fost prea înaltă iar pacientul nu a semnalat acest lucru şi s-a fracturat din cauza forţelor de masticaţie, pacientul are bruxism(scrâşneşte din dinţi), sau când izolarea cavităţii a fost imperfectă(acest lucru se întâmplă cel mai des la pacienţii copii care sunt mai greu de controlat în timpul tratamentului şi saliva pătrunde la nivelul cavităţii de obturat)

Aceste probleme nu pot fi identificate decât de medicul dentist în timpul controalelor regulate.

De Raluca Stefania Georgescu|martie 7th, 2014|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

Impartaseste informatia!

Radiografia dentara – efecte si beneficii

Radiografia dentară a ajuns să fie indispensabilă aproape oricărui tratament efectuat în cabinetele de medicină dentară însă cât demult ne poate afecta sănătatea? Ce efecte au radiaţiile asupra corpului uman? Acestea sunt probleme de care atât pacienţii cât şi medicii uită în momentul când efectuarea mai multor radiografii este necesară într-un timp destul de scurt.

Ce este radiografia?

Radiografia reprezintă practic fotografierea interiorului corpului omenesc (în cazul nostru extremitatea cefalică sau anumite parti ale sale) cu ajutorul unor radiaţii speciale folosind aparatul radiologic. Ele ilustrează probleme care nu sunt vizibile la o consultaţie stomatologică:

 elemente de patologie dentară şi nu numai (carii, chisturi, formaţiuni tumorale benign sau maligne)

 corectitudinea efectuării unor tratamente (obturatii, extracţii)  anomalii dentare sau osoase

Metodele radiologice folosite în medicină dentară pot fi clasificate în funcţie de plasarea filmului radiologic faţă de cavitatea orala astfel:

1. Cu film intraoral: retroalveolare şi ocluzale2. Cu film extraoral: mandibulă defilata, radiografii pentru sinusurile cranio-faciale, radiografii

pentru articulaţia temporo-mandibulară, radiografii pentru menton, radiografia panoramica

În funcţie de gradul de expunere şi mărimea filmului folosit diferă şi preţul pentru fiecare radiografie dentară.

Aparatele radiologice folosesc radiaţii Roentgen. Ce sunt aceste radiaţii? Radiaţiile Roentgen fac parte din categoria radiatiilor ionizante, adică transferă energie materiei vii pe care o străbat.

Unitatea de măsură a dozei biologice este Sievert-ul (Sv, Si), care reprezintă cantitatea de energie ionizantă care determina acelasi efect biologic că 100 RAD (radiation absorbed dose), iar 1 REM este echivalentul a 1 RAD.

Acţiunea radiaţiilor asupra materiei vii constituie o serie de efecte biologice care pot fi sistematizate astfel:

 nivel subcelular: modificări ireversibile ale ADN-ului, afectarea genelor, anomalii şi malformaţii la descendenţi;

 nivel celular: moartea mitotică a celulei (la radiaţii de 90-200 RAD)  nivel tisular: efectul la nivel tisular este dependent de ritmul de

diviziune, care cu cât este mai mare, cu atât se produce o depopulare mai rapidă;  nivelul organelor: efectele sunt dependenţe de toleranţă ţesutului vasculo-

conjunctiv al fiecărui organ în parte (doză maximacarenu produce modificări ireversibile este de 1600-1800 RAD);

 nivelul organismului: depind de doză şi de volumul de organism expus radiaţiei.

Iradierea repetată în doze mici, produce efecte biologice după un timp mai lung.

Personalul care manipulează aparatură roentgen dentară primeşte radiaţii mici, dar repetate pe toată suprafaţă corpului iarurmarirea iradierii este obligatorie. Semnalele de alarmă sunt: scăderea numărului de trombocite sub 125.000/mmc sau scăderea numărului de leucocite sub 4.500/mmc.

Dozele de radiaţie pentru radiografiile din medicină dentare sunt: 2,5 REM (incisivi, canini, premolari), 3 REM (molari), 4-6 REM (Radiografii cu film ocluzal), 2,3 REM (Radiografie de sinusuri).

Cum se realizează radioprotecţia pacienţilor?

1. Limitarea fasciculului de radiaţii centrat corect pe zona dorită.2. Folosirea sorturilor plumbate.3. Folosirea filmelor dentare adecvate.4. Nu se admite prezenţa a două persoane în camera în care se realizează radiografia.

Datoria medicului dentist este să îl facă pe pacient să îşi dea seama că o radiografie aduce mai multe beneficii decât un tratament efectuat în lipsa.

De Florin Feroiu|februarie 12th, 2014|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

Contraindicatii extractie dentara

Extracția dentară reprezintă, în sinea sa, un act de necesitate, indicat în momentul în care odontul nu mai poate fi recuperat protetic, iar menținerea sa pe arcadă aduce mai multe efecte invazive, nefavorabile, cu perturbarea sănătății cavității orale. Trebuie ținut cont, însă, și de anumiți factori, generali și locali, care contraindică extracția dentară în momentul recomandat și necesar sau indică o pregătire preoperatorie particulară, în colaborare, uneori, cu medici de alte specialități, și o îngrijire postoperatorie specială.

Factorii generali. Starea generală a unui pacient căruia i se indică extracția, este obligatoriu de examinat. În urma anamnezei, examenelor clinice și de laborator, se urmăresc afecțiunile cardiovasculare, endocrine, renale, hepatice etc.

În ceea ce privește afecțiunile endocrine, pacientul diabetic constituie o adevărată problemă în cabinetul stomatologic. Sângerarea abundentă, timpul de coagulare al sângelui mai mare, riscul de infectare bacteriană al țesutului sunt factori care impun o atenție deosebită acordată tratamentului postextracțional. Se va proteja foarte bine plaga, pentru a preveni inițierea unor procese infecțioase, cât și pentru a menaja cheagul de sânge intraalveolar. Tot în detrimentul endocrinologic, se remarcă și pacienții ce urmează tratament bazat pe corticosteroizi (utilizați în afecțiuni sistemice), care au tendința de a deregla capacitatea de apărare a organismului, deci un potențial ridicat pentru infecții, și hemostaza.

În cazul afecțiunilor renale, dificultățile cu care se poate confrunta medicul dentist sunt nefropatiile și glomerulonefritele. Nefropatia asociază, uneori, tensiune arterială, situație în care trebuie aleasă cu grijă anestezia, iar glomerulonefritele se pot complica în cazul extracției unor dinți cu focare infecțioase. Este recomandată administrarea de antibiotice înainte de extracție, iar în cazul mai multor extracții, acestea vor fi programate în cât mai puține ședințe.

Afecțiunile hepatice implică tulburarea sintezei vitaminei K, fibrinogenului și protrombinei, deci pacienții cu astfel de afecțiuni vor fi predispuși hemoragiilor postextracționale.

În cadrul afecțiunilor cardiace minore, nu este necesară temporizarea extracției, dar anestezicul va fi stabilit cu foarte mare atenție, pentru a evita producerea variațiilor bruște de tensiune arterială, ale circulației periferice sau centrale. O preanestezie ar fi ideală în astfel de cazuri, pentru a seda sistemul nervos și pentru a diminua cantitatea de anestezic utilizat.

Când avem de-a face cu afecțiuni cardiace majore, situația este diferită : traumatismul și anestezia sunt mult mai greu de suportat de pacient. O colaborare cu medicul cardiolog este indicată, cu care se stabilește anestezicul administrat, doza acestuia și măsuri imediate ce se pot lua în cazul anumitor accidente specifice survenite în timpul actului operator. Infarctul cardiac contraindică orice intervenție chirurgicală, cel puțin două luni după trauma suferită.

Femeile însărcinate în primul trimestru, care corespunde perioadei de organogeneză, se află pe lista pacienților cărora li se contraindică extracția, deoarece anesteziile loco-regionale și traumatismele postoperatorii se pot complica cu infecții și bacteriemii,.

Factori locali. În această categorie enumerăm : supurațiile perimaxilare de cauză dentară (extracție este recomandată după vindecare și tratament tisular conservator, dar se poate realiza și în prezența afecțiunii, dacă se creează o cale de drenaj eficient) și afecțiunile buco-faringiene acute (orice fel de stomatite), care impun amânarea extracției, întrucât există risc de suprainfectare.

 

De Radu Gabriel Toma|februarie 11th, 2014|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

Caria dentara

Ocupând poziţii fruntaşe în topul celor mai frecvente afecţiuni ale timpurilor noastre, caria dentară este definită în cele mai multe cărţi de specialitate drept un proces distructiv, cronic, fără elemente inflamatorii, ale structurilor dure dentare ( smalţul dentar, dentina şi cementul radicular).

Nimic mai adevărat deoarece, odată instalată, caria dentară nu mai poate fi oprită decât printr-un tratament adecvat, în caz contrar dintele afectat este condamnat la “moarte”, pierdut apoi în totalitate

iar procesul carios vizează următorul dinte, apoi următorul şi tot aşa până când edentatia cuprinde întreagă arcadă dentară.

În funcţie de faza în care se află, caria dentară se poate prezenta sub diferite forme şi/sau poziţionare pe dinte ( “Caria de colet”, “Caria radiculară”) iar tratamentul variază în funcţie de severitate, vârstă şi suprafaţa afectată. “Tratamentul cariei dentare”

Apare cu precădere la adolescenţi dar nici persoanele în varsă sau copii sub 4-5 ani nu fac excepţie (un exemplu des întâlnit este “ Căria de biberon”). Iniţial procesul carios apare sub formă unor pete albe, cretoase greu de observat de către pacienţi (” Primele semne ale cariei dentare“). Surprinsă în acest stagiu în care caria dentară nu reprezintă o cavitate în structurile dentare ci o simplă demineralizare a smalţului tratamentul de urmat este simplu şi constă într-o remineralizare indusă de către stomatolog ( despre această procedura puteţi înţelege mai multe în articolul dedicat:  “Remineralizarea cariilor incipiente”).

Este simplu de înţeles cum examinările dentare preventive joacă un rol atât de important în depistatea şi prevenţia cariei dentare. Tratamentul unei carii surprinse în acest stadiu incipient nu este doar mai simplu şi mai uşor de suportat de către pacient dar în acelaşi timp şi mai ieftin. Detalii cu privire la preţuri orientative practicate în clinicile şi cabinetele stomatologice din România pentru carii dentare puteţi găsi în articolul “ Preţ tratament carie dentară”

De ce apare şi cum poate şi prevenită?

Cauza principal este igienă orală necorespunzătoare şi formarea de placă bacteriană producătoare de acizi. Flora microbiană orală este una foarte vastă şi complexă iar interacţiunile dintre sutele de specii de microorganisme, hrănite cu carbohidraţi din alimente neindepartate fac ca pe suprafaţa dintelui să se formeze diferite tipuri de acizi care în scurt timp iniţiază un process de demineralizare a smalţului permiţând astfel procesului carios să evolueze.

Motivul pentru care caria dentară este greu de prevenit nu ţine de o teorie a conspiraţiei gândită de stomatologi ci de o suma de factori greu de eliminat. Există şi au existat tentative de a implementa un sistem de vaccinare anticarie despre care puteţi citi mai multe în articolul dedicat: “Vaccinul anticărie”.

Chiar dacă nu poate fi prevenită în totalitate, apariţia cariei dentare poate fi ţinută sub control prin măsuri de igienă carespunzatoare, gândite de către medicul dentist special pentru dumneavoastră.

Prin igienă orală “perfectă” se înţelege: periaj denatar de cel puţin 2 ori pe zi cu o pastă de dinţi adaptată nevoilor dumneavoastră, folosirea aţei dentare pentru a îndepărta resturile alimentare din locuri greu accesibile periuţei ( interdentar, sub lucrări protetice etc.), şi a unei ape de gură cu rol antiseptic. Poate la fel de important ca igiena orală sunt şedinţele periodice ( odată la 6 luni sau ori de câte ori apare ceva care indică o afecţiune a cavităţii orale) în care un specialist poate depista eventualele carii incipiente sau poate aplica unele măsuri profilactice pentru a preveni caria dentară.

De Doctorul de dinti|februarie 4th, 2014|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

Remineralizarea cariilor incipiente

Caria dentară constituie un proces distructiv cronic, complex şi continuu, care evoluează prin alternanţa proceselor de demineralizare şi remineralizare, care se petrec la nivelul structurilor dure dentare( smalţ, dentină, cement). Fenomenele de demineralizare au loc sub influenţa acizilor rezultaţi din metabolismul plăcii bacteriene care scad ph-ul oral, dar şi în prezenţa unor alimente acide, precum sucurile de fructe, oţetul, băuturile carbogazoase. Procesele de remineralizare se produc prin reprecipitarea sărurilor minerale acumulate la interfaţa placă dentară-dinte: ionii de calciu,

fosfor şi fluor care provin din structurile dure dentare demineralizate sau din componentele naturale anorganice salivare. Aceste fenomene de demineralizare şi remineralizare se petrec continuu, pe toată durata existenţei dintelui, şi au un rol benefic, de apărare, întrucât în urma reprecipitării sărurilor minerale rezultă structuri dentare mult mai rezistente la viitoarele atacuri acide.

 În evoluţia cariilor dentare se disting două etape care au implicaţii clinice şi terapeutice diferite:

etapa iniţială, reversibilă: se identifică pe dintele curăţat şi uscat ca o pată albă cretoasă. Acum este momentul pentru intervenţia sistemelor de remineralizare din salivă şi de aplicare locală a substanţelor remineralizante (geluri, lacuri, soluţii cu flour) care să oprească în evoluţie procesul carios.

etapa cariei cavitare, ireversibilă: sistemele de remineralizare nu mai pot face faţă şi este nevoie de tratament restaurator pentru a reduce pierderile de ţesut dur şi a prelungi timpul de menţinere a tratamentelor aplicate.

Care sunt factorii implicaţi în remineralizarea cariilor incipiente?

1. Calitatea ţesuturilor dure dentare( smalţ, dentină, cement): rezistenţa smalţului la atacurile acide este o caracteristică individuală, care se defineşte în cursul formării şi mineralizării pre- şi posteruptive a dintelui.

2. Cario-susceptibilitatea individuală sau riscul la carie: influenţează calitatea structurilor dure dentare şi a salivei.

3. Stadiul de evoluţie al leziunilor incipiente: remineralizarea cariilor incipiente, reversibile, depinde de amploarea demineralizărilor anterioare. Pata albă cretoasă poate evolua spre cavitate carioasă, vindecare prin remineralizare sau poate să rămână staţionară.

4. Pelicula dobândită: aceasta constituie un film glicoproteic de origine salivară care se depune pe suprafaţa dinţilor imediat după periaj. Calităţile şi grosimea acestei pelicule diferă de la individ la individ, putând fi mai subţire, nefavorabil, sau mai groasă şi mai protectoare. Aceasta influenţează cantitatea ionilor minerali pierduţi de dinte în fluidul oral, pe durata demineralizărilor, iar sărurile minerale reţinute la nivelul peliculei şi al plăcii dentare vor favoriza ulterior remineralizarea.

5. Placa bacteriană: intervine în remineralizarea ţesuturilor dure, în funcţie d

e o serie de caracteristici legate de ph, conţinutul în ioni de calciu, fosfat sau fluor, de grosimea si permeabilitatea ei. La nivelul plăcii dentare există o concentraţie de 3 ori mai mare de ioni minerali decât în salivă care favorizează remineralizarea leziunilor incipiente necavitare. Grosimea plăcii este în relaţie directă cu alimentaţia şi igiena orală zilnică. Plăcile groase, favorizează scăderea marcată a ph-ului în profunzime, la contact cu dintele, ceea ce sprijină demineralizarea.

6. Secreţia salivară : proprietăţile acesteia, capacitatea de tamponare a acizilor prin sistemele tampon conţinute, potenţialul de remineralizare şi clearance-ul alimentar (spălarea resturilor alimentare), sunt în corelaţie cu susceptibilitatea la carie a pacientului.

7. Dieta: la cei care consumă frecvent alimente cariogene procesele de demineralizare se vor produce mai frecvent, plăcile dentare vor fi mai groase şi mai aderente, greu de îndepărtat.

8. Fluorul : prin prezenţa locală a fluorului, sub formă de paste de dinţi, geluri, soluţii, lacuri dentare sunt stimulate procesele de remineralizare, precum şi formarea cristalelor de fluorhidroxiapatită, mai rezistente la atacul acid faţă de cristalele de hidroxiapatită, formate în absenţa fluorului.

 De Ivanciu Crina|februarie 1st, 2014|Afectiuni si tratamente, Profilaxie dentara|0 comentarii

Complicatiile gangrenei pulpare

Gangrena pulpară constituie mortificarea septică( în prezenţa bacteriilor) a pulpei dinţilor temporari şi permanenţi care se tratează endodontic prin îndepărtarea ţesutului necrozat şi infectat, prelucrarea şi sterilizarea cavităţilor eliberate, aplicarea obturaţiei de canal şi

refacerea coronară. După tratamentul gangrenei totale dintele este devital (mort) pentru că toată pulpa este afectată şi trebuie îndepărtată. Un dinte devital, chiar şi cu un tratament endodontic şi protetic corect efectuate, devine în timp casant, îşi pierde rezistenţa, fiind predispus la carii şi traumatisme masticatorii. Astfel, este important să se depisteze o gangrenă în stadiile incipiente,de gangrene parţiale,  când sunt eficiente tratamente mai conservatoare şi pot fi evitate complicaţiile.

Complicaţiile gangrenei pulpare apar atunci când este cuprinsă pulpa corono-radiculară în totalitate şi are loc trecerea procesului infecţios dincolo de apex, în spaţiul periodontal, unde produce inflamaţia parodonţiului apical sau interradicular. Aceste complicaţii se pot extinde local, regional sau chiar sistemic( boala de focar) şi se împart în două mari categorii:

1. Complicaţiile gangrenei pulpare comune dinţilor temporari şi permanenţi:

Parodontita apicală acută, simptomatică, care evoluează pe parcursul mai multor stadii: stadiul endoosos (neexteriorizat)- sub formă hiperemică, seroasă sau purulentă, când durerea este atroce, stadiul subperiostal( preexteriorizat)- durerea începe să scadă în intensitate, stadiul submucos- se formează abcesul prin detaşarea mucoasei de os, scade presiunea şi durerea devine o simplă jenă, stadiul de fistulizare spontană-  se elimină în exterior colecţia purulentă. Uneori se poate agrava situaţia prin inflamaţia de vecinătate a părţilor moi faciale (celulită), mai ales la dinţii permanenţi.

Parodontita apicală cronică, asimptomatică: primul puseu al parodontitei apicale acute este însoţit de o durere importantă care pe măsură ce se realizează drenajul diminuă şi apoi dispare iar parodontita apicală acută se cronicizează. Forma cronică nu este dureroasă decât în timpul episoadelor de reacutizare.

Granulomul şi chistul periapical: apar prin înlocuirea ţesutului osos de la vârful rădăcinii dintelui cu ţesut de granulaţie, care constituie o metodă de apărare a organismului în faţa unui corp străin.

Abcese ale lojilor faciale: răspândirea infecţiei la părţile moi înconjurătoare( planşeu bucal, obraji, buze) care sunt rare la dinţii temporari şi apar doar pe fondul unor alte afecţiuni sau situaţii care duc la scăderea imunităţii organismului.

Boala de focar: stare patologica caracterizata printr-o mare diversitate de afectări functionale si alterari organice tisulare, din cauza unor focare cronice de infectie, din care episodic se disemineaza în organism pe cale sanguină, nervoasă sau digestivă diverşi microbi, toxine microbiene, produsi toxici de dezagregare septica tisulara, alergeni endo si exogeni, care generează un tablou vast de manifestari disfuncţionale si lezionale.

2. Complicaţiile gangrenei pulpare specifice dinţilor temporari:

Afectarea resorbţiei radiculare fiziologice: se modifică tiparul şi viteza de resorbţie a rădăcinii dinţilor temporari. Viteza se poate mări sau micşora, iar tiparul este pe suprafaţa externă sau internă a rădăcinilor, nu la apex aşa cum se întâmplă în mod normal.

Sindromul dentar Turner (hipoplazia de smalţ de cauză locală): inflamaţia periapicală de la rădăcina dintelui temporar interferă cu formarea corectă a smalţului dintelui permanent în timpul odontogenezei. La erupţia dintelui permanent se pot identifica zone de hipoplazie şi hipomineralizare, colorate alb-gălbui sau maroniu, pe suprafaţa coroanei, cu grade diferite de gravitate. Aceste zone nu se pot apăra eficient în faţa atacului acid din mediul oral şi pe ele se vor grefa frecvent carii, în lipsa unor mijloace adecvate de igienă orală.

Chistele pericoronare ale dinţilor permanenţi: se formează prin lezarea sacului folicular al dintelui permanent din cauza procesului infecţios întreţinut de dintele temporar cu gangrenă complicată sau din cauza unui tratament endodontic intempestiv.

 

De Ivanciu Crina|ianuarie 30th, 2014|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

Infectia de focar dentara

Caria dentară sau periodontita netratate determină în cel mai bun caz distrucţia dinţilor, mobilitate şi căderea lor precoce, urmate de edentaţie ( frontală, laterală, terminală). În cazuri mai grave, dintii afectaţi de carie sau periodontită, devin focare dentare, care pot da complicaţii septice la distanţă, complicaţii cunoscute sub numele de boală de infecţie de focar dentară.

Ce sunt focarele dentare?

Orice dinte devitalizat (a cărui “nerv” este mort), incorect tratat sau netratat, poate deveni focar dentar septic, resturile radiculare, nedureroase, acoperite de mucoasa bucală ( gingie) sunt adesea focare septice, cunoscute de către medicii stomatologi că reziduale. Când infecţia difuzează spre apexul dintelui ( vârful rădăcinii dentare), ţesutul conjunctiv din jur reacţionează în vederea “barării”, trecerii microbilor sau a toxinelor în circulaţia generală. Această reacţie poate fi constatată prin radiografii dentare, care arată resorbţia ţesutului osos alveolar ( osul în care se află rădăcinile dentare). În raport cu formade reacţie se pot deosebi diferite forme de parodontită: apicală difuză, apicală recidivă, apicală granulomatoasă etc. Cel mai adesea din acest punct se evoluează spre chisturi radiculare.

Cea mai gravă dintre aceste tipuri de parodontită este cea apicală difuză, care arată că ţesutul conjunctiv din jurul apexului radicular nu poate bara trecerea microbilor sau toxinelor în circulaţia generală. Aceste forme pot determina endocardite (valvulopatii), unele boli oculare (irite, coroidite, uveite) şi nu numai. Din aceste focare dentare trec în circulaţia generală în mod periodic toxine rezultate din moartea microbilor sau a ţesuturilor distruse de microbi iar aceste toxine pot da forme grave de boli alergice, articulare sau boli de piele ( eczeme, urticări, dermatite etc).

Detartrajele sau extracţiile dentare simple la aceşti bolnavi, fără o pregătire anterioară cu antibiotice sau antihistaminice pot agrava mult semnele bolii de focar dentar. Accidentele de erupţie a dinţilor şi mai ales a molarilor de minte la vârstă adolescenţei se pot constitui în focare dentare, dacă apar complicaţii septice ce nu sunt tratate la timp.

Ceea ce caracterizează boala de focar este evoluţia lentă, fără semne, fără durere urmată de explozia dramatică, alarmantă a unor simptome sau semne la distanţă de focarul dentar, cum ar fi la nivelul articulaţiilor, inimii, rinichilor, ochilor sau a pielii din diferite părţi ale corpului.

Cum putem preveni sau trata boala de focar cu punct de plecare dentar ?

Prima şi cea mai importantă măsură este prevenirea cariei dentare sau a periodontitei. Odată apărute, aceste leziuni dentare sau periodontale trebuie taratate cât mai repede posibil, pentru a preveni apariţia complicaţiilor lor septice care sunt defapt focare dentare. Îndepărtarea focarelor conservând sau extrăgând dintii afectaţi trebuie făcută înainte de apariţia leziunilor la nivelul organelor principale ce pot fi afectate ( inimă, rinichi, ochi, articulaţii, stomac).

Cu 24 de ore înainte de a trece la aceste intervenţii de îndepărtare a focarelor trebuie administrate sedative, desensibilizante, antihistaminice, calciu, antibiotice cu spectru larg, pentru a bloca evoluţia microbilor care pot pătrunde în circulaţia generală cu ocazia extracţiei dentare sau a rezecţiei apicale.

După extracţie/ îndepărtare a focarului sunt indicate măsuri de igienă buco-dentară cât mai corecte pentru a preveni noi complicaţii septice, recidiva infecţiei sau apariţia abcesului dentar.

Rezectia apicala

Rezecția apicală este, poate, cea mai des realizată manoperă chirurgicală din sfera endodonției, având ca obiectiv înlăturarea țesuturilor bolnave din zona apicală și periapicală și, mai ales, evitarea extracției dentare și conservarea dintelui pe arcadă.

Ce este rezecția apicală?

Așa cum numele sugerează, este o procedură chirugicală prin care se secționează apexul, vârful rădăcinii dentare și se îndepărtează țesuturile patologice formate în jurul acestuia. Scopurile acestei proceduri sunt multiple, și anume:

Pentru a îndepărta porțiunea din rădăcina dentară greu accesibilă, care nu a putut fi tratată (dezinfectată, obturată) și a determinat sau a întreținut o inflamație, acută sau cronică.

Facilitarea accesului pentru realizarea unei obturații de canal retrograde (dinspre apex spre coroana dentară), pentru a sigila spațiul endodontic și a bloca accesul germenilor microbieni.

Alternativă conservatoare de tratament a unui dinte care ar putea fi extras după insuccesul unei terapii endodontice și menținerea acestuia pe arcadă.

Reparare osoasă în zona periapicală, unde s-a produs procesul inflamator și împiedicarea propagării acesteia cu afectarea severă a osului (osteită, osteomielită).

Identificarea unei leziuni periapicale supraadăugate, care poate avea altă origine, prin examenul histopatologic al piesei rezecate (fragmentul de țesut infectat care se îndepărtează).

Când se indică rezecția apicală ?

Sunt numeroase situații, ce depind de factorii care, dintr-un motiv sau altul, nu permit sigilarea corectă și completă a unui canal radicular și favorizează persistența procesului patologic. Natura acestora este diversă :

Factori anatomici care restricționează accesul pe canal :

Calcificări ale canalelor radiculare Curburii excesive ale rădăcinilor Dinți cu rădăcina insuficient dezvoltată Resorbții radiculare

Factori iatrogeni (tratamente anterioare) :

Existența unui pivot pe canalul radicular, a cărui îndepărtare în scopul tratării infecției ar amenința integritatea rădăcinii, generând pierderea dintelui.

Prezența unor corpi străini pe canal, de obicei ace rupte ce nu au putut fi scoase prin niciun mijloc.

Imposibilitatea îndepărtării materialului de obturație de canal din cauza durității extreme a acestuia.

Obturația incompletă a unor canale laterale, suplimentare. Formarea de praguri radiculare care nu facilitează un tratament endodontic corect.

Leziuni periapicale : parodontită apicală cronică, chisturi radiculare, osteita periapicală cronică, abces dentar complicat.

În oricare din aceste situații, procedura se va realiza doar dacă în urma ei rămân 2/3 din lungimea rădăcinii, pentru a nu pune în pericol implantarea dintelui !

Situațiile în care se contraindică această procedură și se poate ajunge la extracție dentară sunt :

Dinți care nu pot fi folosiți în scop protetic. Dacă leziunile din jurul apexului sunt mai extinse de 1/3 din lungimea rădăcinii. Resturi radiculare peste care nu se poate aplica o restaurare corono-radiculară. Dacă rădăcina prezintă o fractură verticală. Dacă implantarea dintelui în osul alveolar este redusă, la pacienții cu parodontopatie

marginală cronică. La pacienții cu imunosupresie.

Rezecția se realizează cu rezerve la dinții situați în apropierea unor formațiuni anatomice precum : sinus maxilar, nervul alveolar inferior, fosa nazală, nervul mentonier, nervul palatin.

Corticală vestibulară groasă ce îngreunează întreaga intervenție (corticala osoasă reprezintă acea lamă de os dur situată la exterior, ce învelește osul spongios).

Cum se realizează intervenția de rezectia apicala ?

1. Examenul clinic și radiologic preoperator, prin care se evaluează numărul de dinți ce vor fi supuși tratamentului, lungimea și forma rădăcinilor, numărul canalelor radiculare, calitatea unui tratament endodontic anterior, extinderea leziunii periapicale, starea gingivomucoasei fixe, existența unor eventuale pungi parodontale, vecinătatea formațiunilor anatomice amintite mai sus, existența unor coroane de acoperire pe dinții respectivi etc.

2. Anestezie locală.3. Se incizează (se taie) gingia și mucoasa care acoperă osul și se decolează lamboul obținut

pentru a expune corticala osoasă.4. Se creează acces la rădăcina afectată prin osteotomie, adică se îndepărtează o parte din os cu

ajutorul unor freze.5. Urmează chiuretajul, curățarea țesuturilor patologice (chist radicular, țesut de granulație).6. Se secționează apexul radicular cu o freză și se expun canalele radiculare  pentru a fi sigilate

(închise) cu un material de obturație, prevenind astfel recidiva.7. Obligatoriu se face toaleta cavității prin spălare cu ser fiziologic, după care se reatașează

lamboul (gingia) și se suturează (se coase).

Rezecția apicală este o manoperă chirurgicală delicată, de preferat a se efectua ori de câte ori este posibil să salvăm un dinte de la extracție. Desigur, complicațiile rezecției apicale sunt diverse și necesită îngrijiri specifice și atente din partea pacientului, precum și o pregătire temeică a clinicianului, pentru a reduce riscul lor la minimum.

 

De Raluca Leparau|mai 19th, 2013|Afectiuni si tratamente, Informatii generale, Pacienti|0 comentarii

Obturația de canal

Mâncăm prăjitură, bem cafea, savurăm îngheţată şi simţim o durere dentară care nu mai cedează. Dacă am ajuns în acest stadiu putem fi siguri că avem o problema cu „inima dintelui” – pulpa dentară. Prezentă în centrul dintelui, compusă din nervi, artere, vene şi diverse celule, pulpa dentară menţine vitalitatea dintelui. Fără ea, dintele ar fi mort. La fel ca şi oricare alt organ şi pulpa dentară poate fi afectată în multiple feluri. De foarte multe ori patologia este ireversibilă ducând la scoaterea nervului sau, în termeni medicali, la obturaţia de canal.

Obturaţia de canal este procedura prin care conţinutul camerei pulpare este înlăturat, locul fiind curăţat şi dezinfectat, urmând a fi umplut cu materiale corespunzătoare.

Când şi de ce se recurge la această procedură?

Obturaţia de canal se realizează în momentul în care pulpa dentară a ajuns în contact cu factori microbieni. Odată contaminată aceasta se inflamează, producând dureri. Netratată, această infecţie (pulpita) duce la gangrenarea pulpei dentare (puroi). Din nefericire acest proces este unul ireversibil şi nu există tratament pentru vindecarea pulpei dentare. Tratamentul de canal e recomandat şi în cazul necrozei pulpare (moartea nervului). Un ţesut necrozat trebuie scos cât mai urgent din organism pentru a nu provoca infecţii mai mari, cu consecinte mult amplificate şi nedorite precum abcesul dentar.

În lipsa obturaţiei de canal, dintele ar trebui extras. Obturaţia de canal este singura variantă în care dintele mai poate fi păstrat în alveolă.

Ce presupune acest procedeu medical?

În urma controlului şi diagnosticării corecte, pacientul va fi pregătit pentru realizarea obturaţiei: în funcţie de caz se va realiza sau nu o anestezie locală, după care dintele va fi deschis. Izolarea mediului este foarte importantă, pentru a preveni pătrunderea salivei în camera pulpară. Îndepărtarea pulpei dentare trebuie realizată în totalitate şi pentru aceasta se folosesc ace de diferite forme şi dimeniuni. După îndepărtarea pulpei dentare se realizează o dezinfecţie cu diferite substanţe care să nu afecteze ţesuturile dentare rămase. Odată curăţată şi dezinfectată, camera pulpară împreună cu canalele radiculare vor fi umplute cu gutapercă – substanţă asemănătoare cauciuciului, extrasă din frunzele unor plante tropicale. Aceasta are rolul de a sigila canalul radicular şi camera pulpară împreună cu alte materiale. La nivel coronar, dintele va fi obturat.

La ce să ne aşteptăm în urma unui tratament de canal?

Câteva zile puteţi simţi un discomfort, o uşoară durere, dar care cedează la analgezice. Deoarece dintele nu mai este vital, pentru că nu mai are nerv sau vase de sânge care să îl irige, nu va mai prezenta sensibilitate. Totdată dintele va deveni casant, va fi predispus la fracturi. Un dinte devital mai devreme sau mai târziu va trebui îmbrăcat cu o coroniţă (corona de înveliş). Un alt aspect deranjant este acela de modificare cromatică a dintelui. Pe măsură ce trece timpul, dintele se va închide la culoare, această diferenţă putând fi observată faţă de dinţii învecinaţi.

Şi totuşi, merită atâta stres pentru un dinte care oricum nu mai este vital? Da! Alveola dentară, dinţii adiacenţi, dinţii antagonişti, toţi au de suferit dacă un dinte este extras. Întotdeauna un dinte natural va fi mult mai valoros decât un dinte artificial!

De Admin Doctoruldedinti.info|noiembrie 24th, 2013|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

Nevralgia de trigemen

Trigemenul, denumit aşa datorită faptului că prezintă trei ramuri principale(oftalmică, maxilară si mandibulară), reprezintă cel mai important nerv al feţei. Acesta conduce către trunchiul cerebral orice informaţie senzorială. Nevralgia trigeminală prezintă o incidenţă de 20-30/1000000 locuitori şi se datorează mai multor cauze.

Nevralgia trigeminală primară se caracterizează prin manifestarea unei dureri intense la nivelul ramurii maxilare sau mandibulare a nervului. Durerea este descrisă ca un şoc electric, cu o durată de câteva secunde ce prezintă un debut şi un sfârşit brusc. Aceasta poate declanşa dureri la nivelul dinţilor sau spasmul muşchilor faciali printr-un stimul aplicat la nivel tegumentar. În general, vârsta de apariţie este in jur de 40 de ani şi atacurile sunt intense, ascuţite, de durata scăzută. La vârsnici, prin explorări de tip RMN, s-a demonstrat că această formă de nevralgie este cauzată prin compresia ganglionului Gasser de către o arteră aterosclerotică ce demielinizează nervul.

Nevralgia trigeminală secundară caracterizează pacienţii care prezintă una sau mai multe leziuni intracraniene ce intră in contact cu nervul trigemen, altele decât compresia vasculară. Etiologia acestui tip de nevralgie poate fi structurală(a ganglionului Gasser), tumorală sau din cauza sclerozei multiple, în cazul celei din urmă durerea putând fi bilaterală. Caracterul durerii este asemănător celei din nevralgia primară, iar diagnosticul se bazează pe examen clinic şi explorare imagistică prin RMN.

Diagnosticul diferenţial al nevralgiei trigemenului se poate face cu nevralgia trigeminală din scleroza multiplă, nevralgia trigeminală postherpetică determinată de herpesul labial, sau nevralgiile altor nervi cu traiect vecin(facial, glosofaringian).

Tratamentul poate fi medicamentos în cazul nevralgiei trigeminale primare de cauză idiopatică se bazează pe medicaţia anticonvulsivantă. De reţinut este faptul că pacientul niciodată nu trebuie să-şi administreze singur tratamentul, ci in prealabil trebuie sa consulte un medic stomatolog sau un specialist în chirurgia oro-maxilo-facială.

În cazul in care pacientul nu răspunde la medicaţie, se poate iniţia şi tratamentul chirurgical ce constă in diverse manevre precum blocajul chimic prin infiltraţii anestezice. Această metodă conduce la ameliorarea crizelor dureroase, iar în unele cazuri a determinat chiar dispariţia lor. De asemenea, infiltraţiile pot fi folosite chiar la nivelul ganglionului Gasser, însă tehica nu este la fel de eficace precum cea descrisă anterior. Alte metode chirurgicale pot fi ganglioliza prin radiofrecvenţă sau decompresia chirurgicală a vaselor situate in apropierea nervului trigemen.

 

De Stefanescu Cosmin|octombrie 26th, 2013|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

Gingivita

Inflamația nespecifică a țesutului moale care învelește coletul dinților poartă numele de gingivită. Factorii care predispun la declașarea îmbolnăvirii gingivale sunt numeroși, dar se pare că pe primul loc se situează placa bacteriană prezentă timp îndelungat la nivelul marginii gingivale. Gingivita nu este o afecțiune gravă, majoritatea ne-am confruntat la un moment dat cu ea, conștient sau nu, însă este important să fie tratată la timp pentru a-i împiedica evoluția către parodontopatie, afectarea ireversibilă a osului alveolar și pierderea dinților de pe arcade.

Cum apare gingivita?

Placa bacteriană care stagnează zile sau săptămâni la nivelul marginii gingivale acumulează o floră microbiană bogată, ai cărei produși de metabolism au efect iritant asupra gingivei. Aceasta este compusă în stadiile incipiente din coci și bacili gram-pozitivi și gram-negativi iar în stadiile mai avansate apar microorganisme agresive precum Fusobacterium, Prevotella intermedia, bacili mobili și spirochete. Alături de toxinele rezultate din metabolismul plăcii bacteriene alți factori care predispun la inflamația gingivală sunt:

fumatul diverse dereglări hormonale, spre exemplu la femei gingivita de sarcină alte afecțiuni generale care pot modifica răspunsul imun al organismului, precum diabetul

zaharat, leucemiile, unele tipuri de cancere tratamentul medicamentos asociat altor boli poate de asemenea crea un teren favorabil

apariției gingivitei: antihipertensive, antiepileptice deficitul de vitamina C- produce scorbut periajul agresiv al dinților sau utilizarea de periuțe de dinți dure pot leza gingia, cauzând

inflamarea sa, precum și folosirea necorespunzătoare a aței dentare. prezența tartrului dentar în vecinătatea gingiei- este unul din principalii factori care

îmbolnăvesc gingia! Tartrul este placa bacteriană mineralizată, adică întărită prin depunerea la nivelul plăcii a unor minerale din salivă. Faptul că tartrul ar avea efect protector asupra dinților este doar un mit, acesta defapt îmbolnăvește atât dinții cât și gingiile, de aceea trebuie îndepărtat periodic de către medicul stomatolog.

Care sunt semnele și simptomele inflamării gingivale?

Gingivita, cum am mai spus, nu constituie în stadiile incipiente o afecțiune gravă așa încât poate fi diagnosticată chiar de către pacient acasă sau în cabinet de către medicul dentist în urma efectuării unui control stomatologic. Deși factorii declanșatori și manifestările pot varia de la o persoană la alta, există o serie de simptome întâlnite în cazul majorității pacienților:

sângerarea gingiilor spontan, la consumul unor alimente mai dure sau la efectuarea periajului dentar: acesta este primul semn de alarmă!

schimbarea culorii roz deschis sănătoasă în roșu sau roșu-violaceu, în funcție de gradul afectării

creșterea sensibilității gingiilor, sesizată la periaj, în timpul alimentării iar în cazurile avansate chiar și la cele mai ușoare atingeri durerea poate fi insuportabilă

aspectul devine lucios, întins, este moale la atingere și nu ferm atașată de coletul dintelui așa cum este o gingie sănătoasă

apariția leziunilor de tip ulcerații sau fisuri este caracteristică stadiilor avansate respirația devine urât mirositoare( halena fetidă) din cauza bacteriilor anaerobe cantonate la

nivelul șanțului gingival, adică spațiul dintre dinte și gingie

fenomenul de retracție gingivală apare în cazurile severe și se însoțește de afectarea ligamentelor parodontale, a cementului radicular și a osului alveolar. Consecința acestora este instalarea bolii parodontale, o afecțiune gravă, dificil de tratat și cu prognostic de vindecare fără sechele rezervat. Iată de ce gingivita trebuie tratată responsabil în stadiile incipiente pentru a preveni avansarea sa spre îmbolnăvirea parodontală cu mobilizarea rădăcinilor dentare și pierderea dinților.

Principalul mijloc de prevenție în cazul gingivitei îl constituie menținerea unei igiene orale corecte: efectuarea celor două ședințe zilnice obligatorii de periaj dentar, dimineața și seara, utilizarea dental floss-ului pentru curățarea plăcii din spațiile interdentare și a apei de gură. La acestea se adaugă vizitele la stomatolog, efectuate chiar și în absența oricărei îmbolnăviri și realizarea detartrajelor periodice în cabinetul dentar. Pentru mai multe informații privind tratamentul gingivitei recomand „Cum să menținem sănătatea gingiilor?” și „5 ajutoare naturale în tratarea gingivitei”.  

De Ivanciu Crina|octombrie 25th, 2013|Afectiuni si tratamente, Pacienti, totul despre boala parodontala|

Complicatiile postchirurgicale

Complicaţiile rezultate după chirurgia periodontală pot fi reduse substanţial prin       respectarea instrucţiunilor postoperatorii, acordate de către medic atât scris cât şi oral. Monitorizarea atentă a pacientului în timpul perioadei postoperatorii este foarte importantă pentru interceptarea problemelor de urgenţă precum cele pe care le vom discuta. 

Durerea postoperatorie trebuie luată în calcul în cazul tuturor manoperelor efectuate sub control anestezic şi mai ales în cazul manoperelor chirurgicale osoase, despre care se crede că generează un discomfort mărit, spre deosebire de cele efectuare asupra părţilor moi.Ca măsuri de prevenire, la sfârşitul manoperelor se va injecta anestezic aditional, ţinându-se cont de cantitatea administrată anterior pentru a nu se depăşi doză maximă. Se pot prescrie şi medicamente cum ar fi analgezicele obişnuite în cazul manipulărilor tisulare minore sau antiinflamatoarele nesteroidiene în cazul manoperelor care genereala o durere mai severă.

Hipersensibilitatea suprafeţei radiculare este o complicaţie tranzitorie a stării de îmbolnăvire parodontală, produsă din cauza acumulării abundente a plăcii bacteriene în zona cervicală a dinţilor cu retractii gingivale. Hipersensibilitatea este corelată cu hiperemia pulpară tranzitorie ce rezultă în urmă chiuretajului ţesutului gingival.Simptomatologia se caracterizează prin jenă la rece, acru şi durere la palparea sau curăţarea dintelui implicat.Tratamentul poate fi de mai multe tipuri. Efectuarea unui detartraj în cazul hipersensibilităţii cauzate de prezenţa tartrului şi a plăcii bacteriene, aplicarea unor soluţii(fluoruri) de către medic în cabinet şi recomandarea unor tipuri de paste de dinţi pentru acasă în cazul hipersensibilităţii postchirurgicale, iar în cazul în care metodele descrise anterior nu au dat rezultate se poate recurge la metoda elecroforetică sau utilizarea laserului.

Hemoragia cauzată de orice intervenţie chirurgicală la nivelul cavităţii orale trebuie întotdeauna oprită înainte ca pacientul să iasă din cabinet. În cele mai multe cazuri,sângerarea capilară prelungită scoate în evidenţă faptul că ţesutul de granulaţie nu a fost îndepărtat în totalitate.Pentru menţinerea hemoragiei sub control se aplică întotdeauna comprese sterile, pe care pacientul le va ţine strâns in locul unde a fost efectuată extracţia dentară. În cazul în care sângerarea este abundentă se poate plasa în alveolă un burete hemostatic.

Infecţia apărută poschirurgical poate fi minimizată prin respectarea protocoalelor aseptice, însă chiar şi atunci când aceasta apare trebuie tratată imediat prin antibioterapie. Pacientul trebuie

consultat la fiecare 24 de ore pentru a observa dacă răspunde la tratament. Dacă în 48 de ore se observă un răspuns foarte mic, se va trece la alt antibiotic deoarece microorganismele probabil sunt rezistente la primul.

Inflamaţia poate apărea la nivelul tegumentelor operate, de aceea pacientul trebuie să menţină o igienă corespunzătoare la acest nivel, să aplice comprese reci începând cu a doua zi după intervenţie, să-şi limiteze activitatea si să se hidrateze corespunzător. Desprinderea pansamentului şi a suturilor face parte de asemenea din categoria complicaţiilor postchirurgicale. Desprinderea pansamentului în primele 24 de ore poate determina erodarea zonei şi astfel prelungirea perioadei de vindecare. În acest caz pansamentul trebuie înlocuit imediat. Dacă acesta a fost desprins după 24 de ore de la intervenţie şi nu determină o stare de

discomfort, pacientul nu trebuie să între în panică, ci doar să aibă o atenţie sporită asupra plăgii.Desprinderea suturilor este o problema  mult mai importantă, dacă aceasta se produce în primele 3 zile, suturile trebuiesc refăcute.Cele care se desprind după 3 zile, nu trebuiesc refăcute decât dacă medicul consideră că este necesar să se asigure o stabilitate maximă pentru marginile plăgii.

De Stefanescu Cosmin|august 31st, 2013|Afectiuni si tratamente, Pacienti, Tratamente dentare|0 comentarii

Medicamentele utilizate în stomatologie 

În general, atunci când prezintă o afecţiune dentară, majoritatea pacienţilor, deşi nu ar trebui sa o facă, întâi apelează la medicamente iar apoi la un medic stomatolog. De aceea, în cele ce urmează, vom prezenta cele două mari categorii de medicamente utilizate în principalele afecţiuni dentare. Cu toate acestea, niciun pacient nu trebuie să utilizeze un medicament, mai ales antibioticele, fără să consulte medicul curant.Antibioticele

Ospenul este o penicilină care se întâlneşte sub formă de comprimate pentru adulţi sau sirop pentru copii. În general modul de administrare este de 1-2 comprimate la 6-8 ore pentru adulţi şi ½ comprimate la 6 ore pentru copii, dar întotdeauna trebuie să întrebaţi medicul stomatolog sau farmacistul pentru a fi siguri, modul de administrare diferă de la o persoană la alta în funcţie de tipul afecţiunii.

Se poate utiliza în abcese, pericoronarite, gingivite ulcero-necrotice sau infecţii endodontice.Ca reacţie adversă, cea mai întâlnită este şocul anafilactic, de aceea antibioticul necesită testare înainte de prima utilizare.

Amoxicilina este o betalactamina care se administrează pe cale orală sau parenterală (injectabil). Antibioticul se prezintă sub formă de capsule, suspensie orală sau flacoane şi este de elecţie în infecţiile dentare cu germeni gram pozitivi sau negativi. Aceasta a fost asociată cu acidul clavulanic, rezultând preparatul numit Augmentin.Se poate utiliza în gingivite ulcero-necrotice, infecţii endodontice sau infecţii cu streptococci rezistenţi la penicilină. În general modul de administrare este de 500 mg la 6 ore pentru adulţi, iar pentru copii dozele se modifică, dar întotdeauna trebuie să întrebaţi medicul stomatolog sau farmacistul pentru a fi siguri, modul de administrare diferă de la o persoană la alta în funcţie de tipul afecţiunii.

Cefalosporinele sunt antibiotice care sunt indicate la pacienţii alergici la peniciline sau la cei imuno-depresivi. Acestea sunt întâlnite ca generaţia I, a IIa sau a IIIa, însă sunt mai rar folosite decât penicilina sau amoxicilina.

Macrolidele sunt antibiotice care reprezintă de asemenea o alternativă pentru pecienţii alergici la penicilină, însă marele dezavantaj este că sunt greu tolerate de cei cu afecţiuni gastrointestinale. Dintre acestea putem aminti eritromicina sau claritromicina, care sunt utilizate în abcese periapicale, parodontale, pericoronarite sau infecţii endodontice.

Tetraciclinele sunt antibiotice cu spectru larg, care nu se administrează la femeile gravide şi la copii sub 7 ani deoarece pot determina efecte secundare foarte neplăcute.

Metronidazolul este un chimioterapic cu impact asupra germenilor gram pozitivi. Întotdeauna se va asocia cu alte antibiotice şi niciodată nu se utilizează independent. Nu îl asociaţi niciodată cu Fenobarbitalul sau cu anticoagulante.

Analgezicele

Prima categorie este reprezentată de analgezicele non-opioide 

Acetaminofenul care se regăseşte sub multe forme farmaceutice de prezentare sau denumiri comerciale cum ar fi Paracetamolul, Panadolul sau Eferalganul. 

Metamizolul care se găseşte sub denumirea de Algocalmin, se regăseşte de asemenea sub mai multe forme farmaceutice de prezentare cum ar fi comprimate, supozitoare sau fiole. Chiar dacă acestea sunt medicamente cu impact mai mic decât antibioticele, de asemenea trebuie să întrebaţi medicul stomatolog sau farmacistul pentru a fi siguri, modul de administrare diferă de la o persoană la alta înfuncţie de tipul afecţiunii. 

Antiinflamatoarele nesteroidiene cu acţiune antipiretică, analgezică antiinflamatoare şi antiagregantă plachetară, se utilizează îndurerea postoperatorie sau în cea dentară cu componentă inflamatorie. 

Acidul acetilsalicilic cu denumirea comercială de Aspirină, sub formă de comprimate filmate sau efervescente este cel mai cunoscut şi utilizat antiinflamator nesteroidian, însă la administrarea acestuia trecubuie ţinut cont de faptul că este contraindicat în afecţiunile gastrice şi la pacienţii cu sindroame hemoragipare sau copii sub 12 (risc pentru sindromul Reye). 

Ibuprofenul este întâlnit sub denumirea de Paduden, Nurofen sau Advil. 

A doua categorie de anagezice este reprezentată de cele opioide, acestea utilizându-se în durerile acute sau cronice de mare intensitate. 

Toate aceste medicamente trebuie utilizate numai la stricta indicaţie a medicului stomatolog, administrarea fără consimţământul acestuia fiind pe propria răspundere.

Sinuzita maxilara odontogena

Denumită şi sinuzita de cauză dentară, această afecţiune sinusală este foarte des întâlnită în rândul aduţilor. În general, are capunct de plecare

unul dintre dinţii laterali ai arcadei superioare: molarul 1 (M1), M2, premolarul 2 (PM2),

PM1 sau mai rar, caninul.

 

Factori determinanţi în sinuzita maxilară odontogenă:

Afecţiunile dentare reprezentate de infecţii radiculare, pungi parodontale, chisturi radiculare sau chisturi folicuare.

Factorii iatrogeni care cuprind obturarea radiculară în exces (materialul de obturaţie depăşind nivelul apexului şi pătrunzând în sinus), extracţia dentară cu deschiderea sinusului sau împingerea unui rest radicular în interior sau chiuretajul făcut într-o manieră agresivă.

Complicaţiile altor tratamente precum implantul dentar (alegerea greşită a dimensiunilor) sau sinus lifting-ul (tehnică incorectă).

Alte cauze: fracturi, infecţii cu invazie pe care directă (continuitate) sau de la distanţă (contiguitate) sau chiar unele tumori.

Factori favorizanţi în sinuzita maxilară odontogenă:

Pacienţi în stare de imunodepresie (imunitate scăzută). Blocarea ostiumului (orificiul comunicant între sinusul maxilar şi cavitatea

nazală) prin deviaţia de sept sau îngroşarea mucoasei de la acest nivel, ceea ce va conduce la scăderea drenajului.

Sinuzita maxilară odontogenă se împarte în două mari categorii:

Sinuzita acută

Simptome: durere dentară, durere pulsatilă unilaterală la nivelul etajului mijlociu al feţei amplificată de aplecarea capului, perceperea intermitentă a unui miros neplăcut (cacosomie).

Semne: congestie de partea afectată, tegumente tumefiate, durere la presiunea pe peretele sinusal, rinoscopie anterioară cu evidenţiere de puroi, edem.

 

Endobucal: puroi la nivelul dintelui cauzal, durere în fosa canină, manevra Valsalva pozitivă.

Pe lângă cele enumerate anterior mai putem adăuga şi stare generală alterată cu scăderea poftei de mâncare (inapetenţă) şi febră, iar examenul radiologic va evidenţia o discretă opacifiere unilaterală la nivelul sinusului maxilar.

Sinuzita cronică

Simptome: este rezultatul unei sinuzite acute si poate prezenta durere matinală, tensiune infraorbitala, cacosomie permanentă.

Semne: tegumente normal colorate, durere la presiunea pe peretele sinusal, rinosecretie purulentă.

Endobucal: afecţiuni dento-parodontale, mucoasă îngroşată.

Starea generală a organismului nu este afectată, iar examenul radiologic arată opacifiere periferică unilaterală a pereţilor sinusali.

Evoluţia sinuzitei maxilare de cauză dentară poate determina diverse afecţiuni din teritoriul oro-maxilo-facial şi nu numai. Printre acestea putem aminti propagarea infecţiei la nivelul celorlalte sinusuri (frontale, etmoidale), abcese geniene sau ale orbitei şi chiar afecţiuni ale aparatului respirator sau digestiv.

Pentru evitarea sinuzitei, în primul rând pacientul trebuie să aibă o educaţie   corespunzătoare   în   privinţa   igienei dentare , iar dacă acesta prezintă totuşi afecţiuni care necesită a fi tratate, medicul stomatolog trebuie să asigure un tratament corect endodontic sau chirurgical. În cazul în care există un diagnostic pozitiv al sinuzitei, tratamentul va consta în eliminarea factorului cauzant prin tratament endodontic, rezectie   apicală  sau extracţia dintelui cauzal. Apoi, se va asigura un drenaj sinusal corespunzător şi se va intitui un tratament medicamentos antiinflamator şi antibiotic constituit pe baza antibiogramei.

 

De Stefanescu Cosmin|iulie 27th, 2013|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

Tratamentul de canal endodontic

Denumirea de “endodonţie” provine din alăturarea celor două cuvinte greceşti „endon” (în interior) şi “odontos” (dinte).

Ce este endodonţia şi cum se numeşte medicul specialist care realizează manoperele specifice?

Endodonţia este o ramură a medicinei dentare care se ocupă cu tratarea pulpei dentare (nervului) având ca scop înlăturarea infecţiei şi protejarea dintelui

tratat împotriva ulterioarelor atacuri microbiene. Nervul şi vasele de sânge aferente dintelui (pulpă dentară)  se pot infecta datorită cariilor profunde netratate sau traumatismelor dentare.

Orice medic stomatolog poate realiza un tratament de canal, însă atunci cândeste necasar un tratament mai complex, pacientul este îndrumat către un medic cu specializare în endodonţie,  medicul endodont. Cabinetul acestuia este dotat cu instrumentarul şi materialele necesare.

Cum se desfăşoară tratmentul de canal?                      

După realizarea anesteziei şi după aplicarea sistemului de izolare (diga) pe dinte, se realizează accesul la nerv.  Acesta se face prin realizarea unei  breşe (deschidere) în partea superioară a dintelui. Apoi se începe tratamentul propriu-zis care constă în îndepărtarea pulpei infectate şi a nervului din canalul radicular cu ajutorul unor ace spciale. După curăţarea atentă şi spălarea cu substanţe speciale a canalului radicular, acesta se umple cu un material steril, din plastic, cu rol de sigilare, numit gutapercă.

 Câte şedinţe de tratament sunt necesare?

Procesul este laborios şi îndelungat, de aceea poate necesită mai mult de 2 vizite la stomatolog. Numărul şedinţelor necesare pentru încheierea intervenţiei la nivelul canalului radicular va depinde de: numărul nervilor dintelui, stadiul de infecţie al nervului şi complexitatea intervenţiei.

La prima vizită se îndepărtează pulpa infectată şi orice abces prezent este drenat. După ce canalul este curăţat se aplică un pansament provizoriu şi este lăsat să se liniştească. La următoarea vizită, se verifică dacă infecţia a dispărut şi abia atunci canalul este obturat definitiv.

Când am nevoie de tratament endodontic? 

Este necesar tratementul endodontic atunci când apare o inflamaţie a pulpei dentare sau o infecţie. Acestea apar de obicei datorită: unei carii profunde, a unor obturatii coronare (plombe) întinse, fracturi sau fisuri în smalt, sau ca urmare a unor traumatisme suferite de dinte. În cazul în care nu se intervine la timp durerile se pot agrava ducând chiar la formarea de abcese.

Tratamentul de canal poate fi sugerat de:

Apariţia durerii spontane sau a pulsatiilor în masticaţie Sensibilitatea la rece şi cald. Caria profundă sau o rană care duce la apariţia unui abces (infecţie) al osului.

Însă cel care stabileşte necesitatea acestui tratament este medicul stomatolog, în urma consultatiei.

Care sunt avantajele şi dezavantajele tratamentului endodontic?

Avantajele tratamentului endodontic sunt reprezentate de: împiedicarea extinderii infecţiei la dinţii învecinaţi şi distrugerea dintelui unde a apărut infecţia, salvarea dintelui de la extracţie, condiţiile de lucru sterile, comfortul pacientului (tratamentul nu este dureros, poziţia pacientului în timpul tratamentului este una comfortabila).

Dezavantajele subiective ale tratamentului endodontic sunt legate de timpul destul de mare pe care trebuie să îl acorde pacientul unei şedinţe (1-1,5 h) sau preţul de cost (dar care e considerabil mai mic decât alternativa implantului dentar sau a restaurararii protetice fixe formată din mai multe elemente („puntea dentară„).

De Ciocanel Stefania|august 2nd, 2013|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

Antibioprofilaxia.O procedură simplă, cu implicaţii vitale

Antibioprofilaxia este indicată ca procedură de rutină în cazul tratamentelor stomatologice care prezintă un potenţial crescut de declanşare a unei bacteriemii (pătrunderea unor microorganisme orale în circulaţia sanguină), prevenind astfel posibile complicaţii grave la pacienţii cu condiţii predispozante, precum endocardita infecţioasă, abcesul cerebral, abcesul hepatic.

Ce poate declanşa bacteriemia?

Extracţia dentară prezintă cel mai mare risc de bacteriemie, dar mai pot fi incriminate şi intervenţiile chirurgicale parodontale sau periapicale, detartrajul şi planarea radiculară, aplicarea implantelor, anestezia intraligamentara. În cadrul acestor intervenţii antibioprofilaxia este obligatorie!

Chiar şi unele activităţi obişnuite precum masticaţia, periajul, folosirea aţei dentare, folosirea scobitorilor prezintă un anumit risc de bacteriemie.

Un risc mai scăzut de bacteriemie prezintă tratamentul endodontic, plasarea digii, aplicarea aparatelor ortodontice, a protezelor, amprentarea, îndepărtarea firelor de sutură, în cazul cărora nici nu este recomandată antibioprofilaxia.

În general, bacteriemia este produsă de un singur microorganism, cel mai frecvent implicat fiind Streptococcus viridans, dar mai pot apărea şi alte specii microbiene: Staphylococcus aureus, Veillonella, Fusobacterium, Bacteroides, Actinomyces.

Un organism sănătos poate combate bacteriemia prin intervenţia sistemului imun de apărare, dar există şi pacienţi la care microorganismele pătrunse în sânge pot produce complicaţii, profilaxia cu antibiotice reducând drastic acest risc.

Pacienţii cu risc înalt sunt cei cu proteze valvulare cardiace, endocardite infecţioase în antecedente, boli congenitale cianogene complexe, transplant cardiac, şunturi pulmonare construite chirurgical.

Pacienţii cu risc moderat sunt acei pacienţi care prezintă disfuncţii valvulare dobândite, proteze vasculare, cardiomiopatie hipertrofică, cancer, diabet zaharat insulino-dependent (tip I), hemofilie, malnutriţie, transplant renal, hemodializă.

Bacteriemiile importante pot produce endocardită infecţioasă, o boală gravă, caracterizată prin apariţia unor leziuni vegetante sau ulcero-vegetante la nivelul endoteliului valvular sau al altor structuri cardiace, determinând deteriorări structurale şi funcţionale ale cordului. În plus, vegetaţiile se pot desprinde, producând embolii sistemice. Poate debuta brusc sau mai lent şi poate avea o evoluţie prelungită sau fulminantă. Netratată, această boală are potenţial mortal.

Din păcate, cea mai importantă bacteriemie asociată endocarditei infecţioase este cea de origine stomatologică, fapt ce accentuează importanţa antibioprofilaxiei, o procedură simplă, dar cu implicaţii vitale.

Microorganismele implicate în endocardita infecţioasă variază de la bacterii, fungi, virusuri, ricketsii. Dintre bacterii, Staphylococcus aureus are o patogenitate crescută şi produce endocardita bacteriană acută, iar Streptococcus viridans, cu patogenitate mai redusă, este principalul agent incriminat în apariţia endocarditei bacteriene subacute.

Un procent crescut din cazurile de endocardită infecţioasă au origine dentară!

Schema de antibioprofilaxie pentru pacienţii la risc:

Amoxicilină oral (per os) cu 30 de minute înaintea intervenţiei stomatologice şi la 6 ore după prima doză

Că alternativă, se poate administra Ampicilină parenteral (injectabilă intramuscular sau intravenos), în acelaşi regim

Pacienţilor alergici la Amoxicilna, Ampicilină, Penicilină li se recomandă Eritromicină sau Clindamicina

Administrarea antibioticelor în scop profilactic, în aceeaşi zi cu manopera stomatologică este suficientă pentru înlăturarea riscului complicaţiilor mai sus menţionate. Administrarea pe durata mai multor zile pre- şi postoperator s-a dovedit a fi ineficientă şi mai mult decât atât, implică riscul de a dezvolta rezistenţă bacteriană.

De Giubelan Iulia Teodora|mai 6th, 2014|Pentru studenti Stomatologie, Profesionisti|0 comentarii

Testarea sensibilitatii pulpare

Testarea pulpei dentare se realizează în cabinetul stomatologic cu scopul diagnosticării, folositor în endodonție. Aceste teste sunt clasificate, în funcție de tipul stimululi care determina un răspuns pulpar, astfel: teste termice care pot fi realizate la temperatură scăzurtă sau ridicată, teste electrice cu testere analogice sau digitale și teste mecanice.

1.Testele termince: se aplică pe dinte stimuli termici care induc creșterea sau scăderea temperaturii și astfel produc un răspuns pulpar. În cazul testelor cu temperaturi scăzute, care sunt considerate a fi mai precise decât cele cu temperaturi ridicate, stimulul trebuie menținut până când apare un răspuns evident sau timp de 15 secunde.

a.Teste cu temperatură scăzută:

-gheața: este cel mai simplu agent de tesare la rece deoarece este ușor de obținut. Se recomanda utilizarea izolării cu digă pentru evitarea stimulării termice în același timp a mai multor dinți.

-spray-ul refrigerant: este cea mai utilizată metodă deoarece prezintă numeroase avantaje legate de tehnica simplă de aplicare, prețul de cost scăzut și posibilitatea stocării fără probleme un timp îndelungat. Se aplică cu ajutorul unei bulete de vată îmbibate în substanță. Se aplică pe dintele izolat și uscat, iar în cazul în care dintele este vital se obține un răspuns dureros în 4-5 secunde.

-apa foarte rece: dintele este izolat și se udă cu apă rece, la limita înghețului, dintr-o seringă. Are avatajul că apa acoperă toată suprafața coronară și astfel chiar și la dinții cu obturații metalice mari  se obține un răspuns clar.

-zăpada carbonică: denimită și zăpadă uscată, se prepară într-un cilindru presurizat cu dioxid de carbon lichid, care pulverizat printr-un orificiu mic, o dată ajuns la presiunea atmosferică se transformă în zăpadă uscată.

b.Teste cu temperatură crescută:

-gutaperca încălzită: se utilizează gutapercă sau alte materiale termoplastice încălzite până la temperatura de topire și aplicate direct pe dinte.Acest test este dificil de utilizat la dinții posteriori datorită accesului dificil. Poate avea dezavantajul, în cazul folosirii incorecte, să lezeze pulpa dentară.

-irigarea cu apă caldă: se pune apă caldă într-o seringă  cu ajutorul căreia se irigă dintele care a fost izolat cu digă. Este o metodă eficientă datorită efectului de încălzire rapidă a întregii coroane, nu numai a unei suprafețe.

-căldura de fricțiune: presupune utilizarea unei cupe de cauciuc de profilaxie la turație, fără pastă, pe fața vestibulară a dintelui. Dacă este utilizată corect, această metodă nu lezează țesutul pulpar sănătos.

2.Testele electrice: necesită o bună izolare și se realizează prin compararea cu un dinte vecin, sănătos clinic. Se poat realiza cu ajutorul unui aparat de testare electronic analog sau digital.

3.Testele mecanice: reprezentate în principal de forajul explorator se utilizează în cazul în care nici unul din testele descrise anterior nu oferă date clare. Se utilizează instrumentar rotativ la turație înaltă sau joasă, fără anestezie și se forează în dentină. Fiind o metodă invazivă și care provoacă disconfort pacientului, este rar utilizată în testarea sensibilității pulpare.

De Ciocanel Stefania|mai 28th, 2014|Pentru studenti Stomatologie, Profesionisti|0 comentarii

Cum influenteaza medicamentele sanatatea orala

Multe dintre medicamentele folosite în mod curent, incluzând anumite vitamine, minerale, sau chiar produse pe bază de plante pot avea un efect negativ asupra sănătăţii dinţilor. Studiile spun că aproximativ 40% dintre persoane folosesc cel puţin un medicament care are efect negativ asupra integrităţii orale. Un zâmbet sănătos depinde de o igienă orala cât mai riguroasă şi corectă, o dietă fără prea mult zahăr, şi bineînţeles de vizite regulate la medicul dentist care trebuie să ştie ce medicamente consumaţi pentru a concepe cel mai bun plan de tratament. Întotdeauna e mai bine sa prevenim decât să tratăm, iar un tratament de restaurare este mult mai scump şi mai dureros decât unul al unor probleme în fază incipientă.

Dinţii permanenţi încep să se formeze imediat după naştere şi sunt extrem de vulnerabili la acţiunea anumitor substanţe cum ar fi:

Tetraciclina- acest antibiotic determină apariţia unor pete permanente galben-maronii la suprafaţa dinţilor. ( Vezi si „Tetraciclina si discromia dentara„)

Aspirina sau acidul acetil-salicilic este folosită atât ca analgezic, cât şi pentru prevenirea bolilor cardiace şi poate provoca sângerări excesive în timpul intervenţiilor chirurgicale. De asemea, fiind o substanţă acidă, trebuie înghiţită întreagă şi nu mestecată deoarece poate cauza eroziunea smalţului crescând riscul apariţiei cariei dentare.

Antihistaminicele (Claritine, Flonidan), antidepresivele, pot determina apariţia xerostomiei (senzaţia de gură uscată) şi cresc riscul apariţiei bolilor gingivale.

Majoritatea medicamentelor prescrise in tratamentul astmului sunt acide si pot afecta smalţul dinţilor dacă sunt folosite cu regularitate determinând apariţia cariei dentare. De asemenea pot determina apariţia candidozei bucale (o boală determinată de o ciupercă numită Candida Albicans caracterizată de leziuni albe şi roşii însoţite de disconfort la nivelul mucoasei bucale)

Medicamentele care conţin bifosfonaţi , folosite în tratamentul osteoporozei (Fosamax) determină inflamarea şi leziuni la nivelul oaselor maxilare.

Antihipertensivele (Captopril), Imunosupresivele, contraceptivele orale cresc criscul apariţiei bolilor gingivale. Contraceptivele orale pe bază doar de progesteron pot determina sângerări şi apariţia ginigivitei.

Medicamentele care conţin subsalicilat de bismut (Helidac), folosite in tratamentul diareei, indigestiei sau greţei determină apariţia unei coloraţii negre la nivelul limbii care se extinde şi la nivelul dinţilor. Coloraţia este temporară şi dispare de la sine. Acelaşi simptom îl determină şi consumul excesiv de antibiotice.

Anumite antibiotice, medicamentele folosite în tratamentul bolilor de inimă, sau chiar şi plasturii cu nicotină folosiţi de fumătorii care intenţionează să se lase de fumat determină apariţia senzaţiei de gust metalic sau acru.

Toate medicamentele sub formă de sirop şi conţin zahăr cresc riscul apariţiei cariei dentare. Pentru prevenirea acesteia, se recomandă periajul dentar după fiecare administrare.

Cum îţi poţi păstra sănătatea dinţilor atunci când iei medicamente în mod regulat?

Spală-te pe dinţi de cel puţin 2 ori pe zi! Nu uita de aţa dentară! Cere sfaturi medicului sau farmacistului în legătură cu efectele secundare ale medicamentelor

pe care le cumperi! Bea mai multă apă şi mai puţine băuturi dulci şi limitează consumul de zahăr! Mergi regulat la medicul dentist şi spune-i despre toate medicamentele pe care le iei!

De Raluca Stefania Georgescu|februarie 21st, 2014|Informatii generale, Pacienti, Profilaxie dentara|0 comentarii

Extractia resturilor radiculare

Resturile radiculare dentare reprezintă fragmente de rădăcină, de diferite dimensiuni, rămase în osul alveolar, ca urmare a unor traumatisme sau procese carioase care au dus la distrugerea completă a coroanei dintelui, fie ca urmare a unor extracţii dentare nereuşite (extracţii incomplete, prin ruperea coroanei sau a rădăcinii dintelui în timpul intervenţiei, cu păstrarea unui fragment radicular în alveolă). Atitudinea terapeutică faţă de aceste resturi radiculare diferă şi este dirijată de numeroşi factori. Descoperirea rădăcinilor  sau fragmentelor de rădăcini este posibilă prin efectuarea şi examinarea de către medicul stomatolog  a unei radiografii sau tomografii volumetrice.

Sunt situaţii când aceste fragmente osoase se vindecă fără probleme şi intervenţia chirurgicală de îndepărtare a lor nu este necesară:

Atunci când fragmentele restante au dimensiuni foarte mici, determinate radiologic; Atunci când acestea sunt situate profund în os, împiedicând rezorbţia osoasă; Atunci când nu sunt dovezi radiologice de infecţie; Atunci când se impune sacrificarea excesivă a ţesutului înconjurător pentru a creea acces la

fragmentul osos; Atunci când există pericolul afectării unor structuri anatomice importante( de exemplu, nervul

alveolar inferior); Atunci când intervenţia este însoţită de un grad mare de risc al dislocării rădăcinii în

structurile învecinate (în sinus).

Atitudinea terapeutică în aceste cazuri constă în monitorizarea pacientului şi intervenirea doar în momentul în care apar complicaţii.

De cele mai multe ori, se indică eliminarea acestor fragmente radiculare printr-o intervenţie chirurgicală minim invazivă, pentru a preveni complicaţiile ce pot apărea mai târziu: afectarea structurilor adiacente, infecţii, dureri şi iritaţii. Medicul dentist este cel în măsură să evalueze, pe baza examenului clinic şi paraclinic al pacientului, care sunt beneficiile şi riscurile asociate fiecărui caz şi să decidă care este atitudinea terapeutică de urmat.

Procedura de extragere a resturilor radiculare restante este una simplă şi constă în efectuarea unui lambou (o fereastră), prin decuparea gingiei şi uneori a osului alveolar. Decuparea osului  se face doar în cazul în care resturile radiculare sunt impactate în os.  Prin efectuarea acestui lambou se creează accesul necesar pentru îndepărtarea corectă şi completă a restului radicular. Atunci când extracţia se efectuează de la maxilarul superior se impune atenţie sporită pentru a evita împingerea fragmentelor osoase în antrul maxilar. Extracţia resturilor radiculare se poate face şi prin alte mijloace atunci când cazul clinic o indică. Extracţia cu cleştele de rădăcini este posibilă atunci când rădăcina mai prezintă un fragment de coroana sau când se poate efectua un şanţ pericervical pentru a face posibilă adaptarea cleştelui. O alternativă o constituie şi utilizarea elevatoarelor, dar doar atunci când fragmentele osoase, oricât de mici ar fi, se pot vizualiza pe planşeul alveolei.

Ca orice altă extracţie, nici intervenţia de îndepărtare a resturilor radiculare nu presupune expunerea pacientului la durere. Pre-operator se efectuează anestezia ce va garantează că nu veţi simţi nimic, cel mult o senzaţie de presiune în timpul extracţiei. După îndepărtarea restului radicular, rana de sub lambou este curăţată corespunzător. Apoi, se reataşează lamboul gingival, se coase cu câteva suturi chirugicale şi se aplică un tampon steril care încetineşte sangerarea. Îngrijirea post-operatorie  este aceeaşi ca pentru o extracţie dentară normală, urmând a se programa o nouă vizită în cabinet pentru scoaterea firelor de sutură.

Este important de ştiut că imediat după această intervenţie pot să apară reacţii inflamatorii normale, edem (umflarea zonei operate) şi durere locală (medicul dentist poate recomanda  antiinflamatorii şi antialgice uzuale). Acestea sunt însă trazitorii şi nu semnifică eşecul intervenţiei.

De Ivanciu Crina|iulie 15th, 2013|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

După extracţia dentară ; sfaturi

Extracţia dentară este o procedură care pe cei mai mulţi dintre oameni îi înspăimântă şi este considerată ca una dintre cele mai traumatice şi dureroase proceduri stomatologice. Însă aceste temeri sunt, de cele mai multe ori, nefondate. Extracţiile dentare se realizează sub anestezie locală. Anestezicele locale au rolul de a opri transmiterea stimulilor dureroşi, însă nu şi a celor mecanici, aşa ca singura senzaţie pe care o puteţi resimţi este o uşoară presiune atunci când medicul manipulează instrumentele respective. Pentru informaţii pe larg legate de modul în care se realizează o extracţie dentară , ce tipuri de extracţie există şi când se indică ca un dinte să fie extras vă recomand articolul “ Extracţia dentară” .

Sfaturi de luat in considerare după procedeul de extracţie dentară :

Anestezicul reduce atenţia şi scade reflexele; în primele ore după extracţie este recomandat evitarea condusului .

Cheagul este foarte important în procesul de vindecare. Nu se va atinge plaga cu degetul , limba şi nu se va suge. Pansamentul va fi ţinut strâns în gura o oră.

Nu se clăteşte gura în prima zi . A doua zi se reia periajul dentar şi se clăteşte gura  după mesele principale cu o apă de gură în conţinutul căreia se găseşte un dezinfectant slab.

Se va evita suprasolicitarea organismului; nu faceţi antrenamente sportive deoarece pot să apară hemoragii postextractionale.

Trebuie evitată căldura mare : plajă la soare , casca de coafor , compresele calde pot provoca hemoragii în primele 48 de ore.

ATENŢIE LA MÂNCARE :  se recomandă a mânca după încetarea efectului enesteziei , cu protejarea plăgii în timpul masticaţiei. Evitaţi alimentele foarte dure sau fierbinţi.

Evitaţi alcoolul , cafeaua , ceaiul si nicotina în primele 24 de ore , laptele şi produsele lactate. Durerea se calmează cu analgezice. Dacă apare după 2-3 zile , este semnul unei complicaţii

şi trebuie consultat din nou medicul dentist. Dacă hemoragia nu se opreşte se indică :

- clătirea uşoară a gurii cu apă

- compresă pe plagă sub presiune

- menţinerea capului în poziţie verticală

- comprese reci pe obraz

Dacă hemoragia persistă va fi consultat de URGENŢA stomatologul.

Tumefierea, tulburările de deschidere a gurii şi de înghiţire sunt normale şi trecătoare. În cazul unor asemenea senzaţii se vor aplică local, pe obraz , comprese reci sau pungi cu gheaţă.

După vindecarea plăgii postextractionale , pacientul trebuie să ia în considerare tratamente de restaurare cu proteze sau implant dentar şi să se păstreze o igienă buco-dentară corectă. Tratamentele de restaurare sunt importante deoarece un dinte extras conduce la o serie de modificări ale cavităţii orale; poate fi afectată fonaţia , fizionomia dar cel mai important buna funcţionalitate a aparatului dento-maxilar. Un dinte extras reprezintă un spaţiu spre care dinţii vecini celui extras dar şi cei antagonişti se pot deplasa , modificând astfel ocluzia , modul în care se realizează masticaţia şi aşa mai departe. Situaţie care va atrage după sine alte tratamente mai dificile şi mai costisitoare.

Preţul unei extracţii dentare variază în funcţie de mai multe criterii , va invit să citiţi şi articolul legat de costurile cu care vine însoţită o extracţie : “Preţ extracţie dentară”

De Doctorul de dinti|mai 6th, 2013|Afectiuni si tratamente, Pacienti|0 comentarii

Aftele Bucale sau Stomatita Aftoasa

Noţiunea de “afte” este un termen nespecific care se referă la nişte ulceraţii ale mucoasei orale. Cuvântul este derivat din limba greacă unde “aphtha” înseamnă “ulceraţie”, “erupţie”. 

Stomatita aftoasă denumită şi ulceraţie aftoasă recurentă sau mai frecvent stomatită aftoasă recurentă (*RAS – recurrent aphthous stomatitis) este o afecţiune comună necontagioasă caracterizată prin ulceraţii formate pe mucoasa cavitătii orale cum ar fi faţa internă a buzelor şi obrajilor, limba sau baza gingiilor. Cel puţin una din cinci persoane este afectata de afte bucale într-un anumit moment al vieţii. Acestea au un caracter recurent, perioada de remisie între apariţia aftelor poate fi de zile, săptămâni luni sau chiar ani. 

Clasificare: 

Ulceraţie aftoasă minoră – cel mai frecvent tip de stomatită aftoasă, intalnindu-se în 80% din cazuri. De obicei, aceste leziuni au un diametru mai mic de 10 mm şi afectează partea internă a buzelor, obrajilor, părţile laterale ale limbii şi planşeul bucal. 

Ulceraţie aftoasă majoră – acest tip se întâlneşte în 10% dintre cazuri. Aftele majore sunt asemănătoare celor minore însă au diametrul mai mare de 10 mm şi sunt mai profunde. Deoarece leziunile sunt mai întinse, vindecarea durează mai mult (20-30 de zile) şi poate lăsa cicatrici. 

Ulceraţie herpetiformă – numită aşa deoarece leziunile seamănă cu cele ale infecţiei primare cu Herpes Simplex, însă nu sunt cauzate de acesta. Ulceraţiile au diametrul mai mic de 1 mm şi apar până la 100 deodată, formând grupuri de dimensiuni variabile. Femeile sunt mult mai predispuse decât bărbaţii. 

Simptome 

Persoanele cu stomatică aftoasă nu prezintă simptome clinice generale (în afara cavităţii orale). Simptomele pot include senzaţii de arsură, usturime sau mâncărime care vor preceda cu câteva ore apariţia leziunilor. Durerea poate fi provocată prin contactul cu mâncarea sau unele băuturi (acide) a suprafeţelor afectate. Aceasta se resimte cel mai mult în zilele imediat următoare după ce ulceraţia s-a format iar apoi dispare odată ce apare vindecarea. Dacă leziunile sunt situate la nivelul limbii, vorbitul sau mestecatul pot deveni inconfortabile, iar dacă sunt la nivelul palatului moale (cerul gurii), orofaringelui sau esofagului, pot provoca odinofagie (înghiţire dureroasă). 

Cauze 

Există anumite alimente care favorizează apariţia aftelor bucale cum ar fi alunele şi seminţele sărate, nucile, condimentele sau glutenul. Unii cercetători spun că aftele sunt caracteristicile unei boli determinate de sensibilitatea la gluten, boala celiacă sau enteropatia glutenica. Această este o boala autoimună care este provocată de intolerantă la gluten. La nivelul intestinului subţire apar nişte leziuni care sunt provocate de ingestia glutenului alimentar, care perturbă absorbţia normală a nutrientilor din alimente în special a calciului, fierului, vitaminelor şi grăsimilor. Glutenul este o proteină de origine vegetală, iar uneori stomatita aftoasă ar putea fi singura manifestare a intolerantei la gluten.

De asemenea, rănirea cavităţii bucale cu un aliment prea aspru, periajul dur al dinţilor, variaţiile hormonale de la menstruaţie, muşcarea involuntară a buzelor sau obrajilor, lipsa fierului sau a vitaminelor B şi stresul, nervozitatea sau oboseala pot determina apariţia aftelor bucale.

 

Tratamentul este recomandat de stomatolog 

În cele mai multe cazuri aftele bucale se vindecă spontan însă unele persoane care prezintă episoade frecvente de recurenţă pot beneficia sub îndrumarea medicului stomatolog de tratamentul aftelor cu corticosteroizi, agenţi antiinflamatori, anestezice locale, geluri, sprayuri, ape de gură cu clorhexidina şi chiar polivitamine.

       Complicaţiile aftelor orale recurente sunt infecţia bacteriană secundară, cicatrici semnificative, malnutriţia, iar pacienţii cu HIV/SIDA prezintă forme ulceroase rezistente corticoterapiei.

Stomatita aftoasă nu este o afecţiune contagioasă! Tratamentul antibiotic este ineficient! Pentru a preveni această afecţiune adoptaţi un mod de alimentaţie sănătos, consumaţi alimente cu un conţinut bogat de vitamină C şi mai ales adoptaţi o   igienă   orală  corespunzătoare! –  Aftele Bucale sau Stomatita Aftoasa 

 

De Stefanescu Cosmin|mai 4th, 2013|Afectiuni si tratamente, Informatii generale, Pacienti|0 comentarii