Articol Curierul Adventist Aprilie 2014

7/23/2019 Articol Curierul Adventist Aprilie 2014

http://slidepdf.com/reader/full/articol-curierul-adventist-aprilie-2014 1/4

Revistă lunară de informaţii și inspiraţie pentru așteptătorii revenirii Domnului Hristos

aprilie

2014

Undevaîn AfricaUndeva

în AfricaUndeva

în Africa



aprilie 2014

8

u aș putea spune când am plecat pentruprima dată spre Africa. Să mă fi tot plim-bat eu între cele două emisfere într-o pri-

begie cu scop, până când pasul mi-a cunoscutdrumul spre ei. În noiembrie 2012, un ONG dinSlovacia m-a angajat ca medic pentru 11 luni.Burundi este o fostă colonie germană și belgianăcare și-a câștigat independența în 1962. În 2004s-a încheiat războiul civil dintre cele două etnii:hutu și tuţi (tutsi). Densitatea în creștere a po-pulaţiei agravează starea de sărăcie. Majoritatea

sunt creștini convertiţi la catolicism și, în numărmic, la protestantism. Mulţi dintre locuitori tră-iesc în mediul rural, câștigându-și existenţa dincultivarea pământului. Nu au asigurări socialesau medicale, iar sistemul educaţional este bul-

versat de instabilitatea politică.

Odată ajuns în Africa, unul din lucrurile care

frapează, dar nu de la prima întâlnire într-o dez-golire ieftină în faţa turistului de rând, ci după cemâna ta a cunoscut mâna lor și piciorul tău s-aîmprietenit cu pământul lor, este împletirea din-tre suferinţă și fericire. Colonizarea europeanu-lui a crescut distanţa dintre alb și negru dincolode limitele fizice ale cromatului. Mirarea împle-tită cu frica ascunsă în ochii lor, surpriza din gla-sul copiilor când te strigă, un fel de înverșunarefuribundă a adultului când îţi rostește numele,amalgamul de sentimente pe care nu și le înţe-

leg, toate pun bariereîntre lumea noastră șiexistenţa lor. Burundieste una dintre cele maisărace ţări din lume, iarasta se vede foarte bine

în subponderabilitateagenerală, în numărulde copii malnutriţi, înperechile de picioaregoale care pribegesc pepământ. În secolul XXI,acest popor încă practi-că medicina tradiţiona-lă, făcându-și tăieturi încarne sau excizându-și

Principal

anumite părţi ale corpului. Istoria lor nu es-te scrisă, ci transmisă oral, singurele elementeculturale fiind toboșarii și unduirile ademeni-toare ale tinerelor fete, în dansurile lor. Mamaîși poartă copilul sugar în spate, asemenea uneiprelungiri a maternității, iar cântecul însoţeștefiecare african.

Partea fermecătoare și sublimă care sălășluieș-te în aceste inimi frânte începe cu ochii, gura saucu gestica superbă a salutului burundez. Privireaplină de lumină este ispititoare și atrăgătoare.

Bucuria rotundă, asemenea ochilor de copil, teface să te minunezi de geneza fericirii, întrebân-du-te dacă până la vârsta adultă n-ai ajuns săînțelegi că burţile și picioarele goale din colbulroșu n-au nimic de-a face cu nefericirea, oarece-ai făcut cu clipele de bucurie ce ţi-au fost da-te? Mai există și jocul din ochii bătrânilor atuncicând salută omul alb, contrast uimitor între bă-trâneţea pielii negre și tinereţea șugubeaţă a pri-

virii pe jumătate stinse. Salutul burundez esteneobosit, cu repetări nemonotone a strângerilorde mână ori de câte ori se întâlnesc. Le place să seatingă, de parcă aceste gesturi ar anula lipsurile

din viaţa lor. Se salută în mod repetat cu o prin-dere de mână fermă și călduroasă, cu un zâmbetmare pe faţa lor neagră, cu același amahoro, adi-că „pacea să fie cu tine”. Au o necesitate aproapepatologică, am spune noi, a comunicării.

La suferinţă și fericire s-a mai adăugat o altă

caracteristică – credinţa. Credinţa în Dumnezeuatunci când mergi la braţ cu moartea, întâlnirecât se poate de brută și reală. I-am găsit pe bu-rundezi trăindu-și o credinţă la fel de primitivăca însăși societatea lor, bazată pe satisfacerea ne-

voilor primare. I-am privit cu o atitudine de su-perioritate tâmpă. Însă am văzut în braţele unuitată propriul copil ce își dădea întâlnire cu moar-tea din cauza anemiei severe, survenite într-unepisod de malarie. Am simţit ultima răsuflare aunei mame malnutrite care își lăsa în grija buni-cii bucata de carne, oase și piele, cu chip de copil.Am auzit amintirile profesorului de franceză dinacea noapte în care rebelii au venit la internatulliceului pentru a-i racola în armata lor sau a-i



9

aprilie 2014

Pe Jules l-am cunos-

cut în ianuarie 2013.Ochii umflaţi nu puteau

vedea, picioarele edema-ţiate și ele de hipoprotei-nemie cu greu susţineaucele câteva kilograme alebăieţelului de 7 ani. Maitârziu, când edemele audispărut, am descoperitîn ochii lui o tristeţe ma-re cât Africa. Copiii caresuferă de foame nu râd.Șirul de dinţi malpoziţi-onaţi și mâncaţi de cariicu greu mi s-au dezvă-luit numai după câteva luni. Astăzi, dispariţia

edemelor lasă să se vadă oasele subţiri, subdez- voltate, de neînchipuit pentru societatea noastră.Acum Jules încă mai suferă de malnutriţie, recu-perarea lui pare să fie mai dificilă decât în cazulcelorlalţi, dar trăiește! Jules rămâne pentru minecopilul care stătea de vorbă cu moartea. L-amgăsit pe pământul roșu burundez, în întunericulcasei de chirpici, negociindu-și viaţa.

Pe Flery mi-l aduc aminte cum „se juca” cumuștele. Aceeași faţă umflată de lipsa protei-nelor, aceeași tristeţe adâncă până în mijloculpământului. Picioarele pline de răni, capul șileziunile mâncate de muște. O inerţie dureroa-să, niciun gest de îndepărtare a vietăților care își

găseau hrană în trupul lui malnutrit. Ai spune cănu mai simţea nicio durere. Astăzi jocul conti-nuă, însă nu cu muștele! Poartă în el un curaj și odeschidere spre nou care te fac să îţi dorești să-ioferi mai mult decât mâncare.

Jeannette s-a internat în spital pentru dia-ree cronică. Depigmentarea frapează! Faţa îi eraumflată, în jurul gurii culoarea pielii era albă,părul blond și drept, picioarele umflate și ele. Lasânul înșelător de bogat, Steve sugea și ultima pi-cătură de viaţă. După o lună, diareea și edemeleau dispărut, pielea a început să se pigmenteze,iar părul și-a schimbat culoarea și textura. As-tăzi, Jeannette mai poartă stigmatul foamei doar

în ochii ei afectaţi de avitaminoză.Pe Aline, fetiţa de 12 ani, am întâlnit-o în

casa localnicului cu care colaborez în salvareaacestor copii, la începutul șederii mele acolo.Aline a fost descoperită în 2011 într-unul dinlocalurile de reculegere catolică. Fetiţa suferin-dă de malnutriţie severă venea pentru a cerșide mâncare. A fost internată de mai multe oriîn centre de malnutriţie de stat, însă tratamentulinsuficient și sărăcia de acasă au făcut ca boa-

omorî pe cei care refuză. Văzându-i pe ei toţi in-trând în relaţie cu Dumnezeu prin intermediulacelei credinţe „primitive”, am ajuns să conclu-zionez că, prin nașterea mea aici, trăgând „lozul

norocos”, și prin dezvoltarea credinţei mele încontextul unei vieţi în care dragostea și siguranţami-au fost oferite, nu sunt cu nimic superioară.

Dincolo de mirosul amețitor de eucalipt,de voluptatea și dezordinea frunzelor de ba-nanier ce se aseamănă atât de bine cu viaţaburundezilor, dincolo de toată această surprin-zătoare Africa, tristeţea sfâșietoare din ochii co-piilor malnutriţi mă urmărește. Privirea lor estegoală, s-a stins lumina, a dispărut bucuria, zâm-betul le este interzis; doar durerea le rămâne depurtat ca o imensă enciclopedie a morţii. În acelcontext în care trupurile lor negre și subnutritecresc ca niște prelungiri ale pământului din ca-re s-au născut, am pornit pe drumul noroios alAfricii atât la propriu, cât și la figurat. Planul afost acesta: vom lua copii malnutriţi pentru a-ihrăni. Dar boala nu este doar una fizică, existândmultiple dimensiuni ale acestei stări în care segăsesc. Sufletul și mintea lor sunt distruse. Ade-sea fac parte din familii destrămate, sunt neiu-biţi, lăsaţi pe ultimul loc, zac într-o lume a lorși se prăbușesc în inerţie și nefiinţă. Nu vreau săofer un pat într-un centru de malnutriţie, rece șiimpersonal, ci un loc în sânul unei familii care săiubească, să înveţe, să salveze.

Bianca Voinescu | Principal



10

aprilie 2014

Bianca Voinescu,medic rezidentboli infecţioase,Cluj Napoca.

la să se reîntoarcă. Aflată nudeparte de camaradul de via-ţă întotdeauna prezent aici –Moartea –, Aline a acceptat sălocuiască împreună cu JeanMarie. Recuperarea a duratpeste 6 luni. În acest moment,doar înălţimea prea mică, ra-portată la vârstă, trădează se-chelele malnutriţiei. Urmeazăcursurile școlii primare, iarîn această toamnă va intra înclasa a cincea.

Jean Marie Kubwimana este asistent medical.Purtând și el amintirile foamei scrise nu doar încarne, dar mai ales în suflet, acest burundez îșiînţelege propriul popor mai bine decât putemnoi s-o facem. Pot spune că proiectul a începutodată cu salvarea Alinei. Aducerea lui Jules încasa tipic burundeză a asistentului, construitădin pământ și acoperită cu paie, a reprezentatdoar continuarea a ceea ce am vrut să devină uncămin al copiilor malnutriţi. Scopul pe termenlung este ajutorarea acestui burundez să-și sal-

veze poporul, construirea unei case unde vor fihrăniți copiii malnutriţi, implementarea unuiplan de investiţie pentru găsirea unor „părinţiadoptivi la distanţă”, care să-i susțină financiar.

Daţi-mi voie să-l amintesc pe Nicolae Stein-

hardt, cel care, alături de Biblie, la mii de kilome-

tri distanţă de casă, mi L-a adus mai aproape înînțelegerea-mi limitată, pe Dumnezeu. Plecareași revenirea mea din Africa și-a găsit paralela înintrarea și ieșirea lui din închisorile comunisteromânești. Citez din Jurnalul fericirii:

„Am intrat în închisoare orb (…) și ies cu ochiilarg deschiși, am intrat răsfățat, râzgâiat, ies vinde-cat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit,ies cunoscând fericirea, am intrat nervos, supără-cios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și

viaţa îmi spuneau puţin, acum știu să gust felioarade pâine cât de mică; ies admirând mai presus deorice: curajul, demnitatea, onoarea, eroismul.”

Descoperirea lui Isus, nobil, curajos, boie-

resc, darnic până la sfidarea legilor firești, așacum îi place lui Steinhardt să-L numească, m-afăcut să exclam și eu:

„Numai creștin fiind mă vizitează – în po-fida oricărei rațiuni – fericirea. Numai datorităcreștinismului nu umblu crispat, jignit, pe străzi-le diurne, nocturne ale orașului și nu ajung să fiuși eu unul din acele cadavre pe care le poartă viiapa curgătoare a vieții și să nu mă număr printrecei ce încă n-au înțeles – Faptele 20:35 – că «maiferice este a da decât a lua».”

În faţa ochilor flămânzi, durerea simţită m-afăcut să acţionez, având undeva în subconștien-tul meu instinctul de autoprotejare. Un fel de:„Toma, ferice de tine c-ai simţit durerea lor și i-ai

salvat, dar mai ferice de cei care n-au simțit-o șii-au salvat.” Fără să vreau a intra în comparaţiisubiective între celor două lumi, am învăţat că nuexistă societate perfectă, superioară sau inferioa-ră, că civilizaţia aduce cu ea un fel de artificialși tristeţe, pe când nedezvoltarea te privează deconfortul știinţei și al educaţiei. Virtutea și păcatulse împart, asemenea frumosului și urâtului, întrecele două emisfere, râsul aparţine mai mult lor,pe când bunăstarea ne este încredinţată nouă.

În încercarea de a continua lucrul început,am descoperit că spre viitor e bine să privești cuun ochi îndrăzneț și visător. Raţionalizarea tutu-ror elementelor dintre concretul punct A și ab-

stractul punct B poate să aducă deznădejde. Îmipermit, prin urmare, să afirm că tot un act decredinţă, asemănător nădejdii noastre în Împă-răţia lui Dumnezeu, este și acesta, astfel încât în-tre actualul punct A, viaţa lui Jules, și imaginarulpunct B, salvarea altor copii burundezi, stăm noi,eu și dumneavoastră. Vă invit să porniţi cu minepe calea acelui Isus, nobil, curajos, boieresc, dar-nic până la sfidarea legilor firești. Vă invit să vălăsaţi vizitaţi de fericire!

Contact:Asociaţia Smile [email protected]

tel: 0745772807

Pentru donaţii:Titular cont: VOINESCU BIANCA ADRIANABANCA TRANSILVANIA Cont: RON IBANRO83BTRLRONCRT0238419701

Principal

Documents

Articol Curierul Adventist Aprilie 2014