1. Articolul 145. OMORUL INTENŢIONAT (II) (1) Omorul unei persoane     se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 15 ani.    (2) Omorul săvîrşit:     a) cu premeditare;   b) din interes material;

    d) în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti;    e) cu bună ştiinţă asupra unui minor sau a unei femei gravide ori profitînd de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor;    f) cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic;    g) asupra a două sau mai multor persoane;    h) asupra unui reprezentant al autorităţii publice ori a unui militar, ori a rudelor apropiate ale acestora, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către reprezentantul autorităţii publice sau militar a obligaţiilor de serviciu;    i) de două sau mai multe persoane;    j) cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice;     k) cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvîrşirea ei;    l) din motive de ură socială, naţională, rasială sau religioasă;     m) prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane;     n) cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei;    o) de către o persoană care anterior a săvîrşit un omor intenţionat prevăzut la alin.(1);    p) la comandă --    se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 20 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.

Obiectul juridic nemijlocit - relaţiile sociale ale căror existenţă şi normală desfăşurare sunt condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei împotriva faptelor prin care se aduce atingere acestei valori sociale.

Latura obiectivă - se compune din acţiunile persoanei, care au cauzat moartea, au fost unele ilicite (de rănire, otrăvire, ardere, aţâţarea unor animale sălbatice, lovire, utilizarea unor agenţi chimici, provocarea unei sperieturi etc.) sau dintr-o inacţiune.

Latura subiectivă - Vinovăţia cu intenţia directă. Motivul şi scopul nu sunt calificate.Subiectul infracţiunii - o persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de paisprezece ani.

Deosebim trei categorii de omor: a) simplu ; b) agravat; c) omorul deosebit de grav.Omorul simplu săvârşit fără circumstanţe agravante şi atenuante poate fi comis din motive de gelozie şi din alte imbolduri josnice, cu excepţia intenţiilor huliganice şi interesului material, din motive de răzbunare, pe baza de relaţii personale, din cauza certurilor, în timpul unei bătăi, al efectuării unui experiment ştiinţific .Omorul săvârşit cu premeditare presupune întrunirea concomitentă a trei condiţii. O primă condiţie priveşte trecerea unui interval de timp din momentul luării deciziei şi până în momentul executării omorului. Omorul săvârşit din interes material este cel săvârşit în scopul de a obţine un folos, avantaj sau beneficiu de natură patrimonială, fiind un interes egoist, josnic. Omorul săvârşit cu intenţii huliganice imboldurile huliganice conţin caracteristica generală a unui grup întreg de motive diferite, pentru care este comună lipsa de respect faţă de societate. Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiunilor de serviciu sau a celor obşteşti presupune uciderea unui reprezentant al unei organizaţii nestatale sau a oricărui cetăţean fiindcă uciderea unui reprezentant al autorităţii publice ori a unui militar constituie un omor deosebit de grav, pentru a-i împiedica să înfăptuiască acţiuni legate de activitatea lor de serviciu sau cea obştească.

Omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei Sunt în neputinţă de a se apăra persoanele care, din cauza unei stări fizice sau psihice ori a altor împrejurări, nu pot reacţiona împotriva agresorului.

Omorul săvârşit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic presupune că răpirea sau luarea de ostatici sunt săvârşite anterior omorului sau coincid cu timpul comiterii, sau omorul este săvârşit nemijlocit sau imediat după săvârşirea faptelor menţionate.

Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane presupune uciderea a doi sau mai multor oameni.

Omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unei femei gravide presupune suprimarea vieţii unei femei care poartă cu sine încă o viaţă, aceea a fătului. Omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor presupune uciderea unei persoane care nu a împlinit vârsta de optsprezece ani, cu

excepţia pruncuciderii care este un omor cu circumstanţe atenuante. Este necesar ca vinovatul să ştie cu bună-ştiinţă că victima nu a împlinit vârsta de optsprezece ani. Se cere verificată, atât obiectiv cât şi subiectiv, situaţia cunoaşterii cu certitudine de către vinovat că victima este un minor.

Omorul unui reprezentant al autorităţii publice ori al unui militar în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către acesta a obligaţiunilor de serviciu se deosebeşte de omorul în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiunilor de serviciu sau a celor obşteşti numai prin statutul victimei.

În cazul omorului săvârşit de două sau mai multe persoane se cer luate în consideraţie faptele la care: a) au participat două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin două, trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii; b) ele s-au înţeles să comită un omor împreună până a începe desfăşurarea actului sau chiar în acelaşi moment, dar nu mai târziu de consumarea omorului; c) au participat nemijlocit la realizarea laturii obiective a omorului două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin doi participanţi ai infracţiunii au acţionat în calitate de coautori.

Omorul săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit un omor intenţionat - se consideră repetare a infracţiunii săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni identice sau omogene, prevăzute de aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie.

În cazul unui omor săvârşit cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice noţiunea de cruzime deosebită se îmbină cu acţiuni sadice, adică cu o tendinţă anormală spre cruzime, plăcere bolnăvicioasă de a vedea pe cineva suferind sau de a pricinui suferinţe.

Omorul cu scopul de a ascunde o altă infracţiune prevede, de exemplu, uciderea victimei, martorului, persoanei care deţine probele (dovezile) infracţiunii cu scopul de a le sustrage şi a le nimici..

Prin omor intenţionat însoţit de viol trebuie înţeles omorul săvârşit în momentul violării, în procesul luptei cu victima şi învingerii rezistenţei ei sau nemijlocit după viol, pentru a evita demascarea, precum şi omorul comis, de exemplu, din motive de răzbunare pentru rezistenţa opusă. În cazul omorului săvârşit din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă, agravanta prevede, de fapt, trei circumstanţe, una dintre care este suficientă pentru aplicarea agravantei date.

Omorul săvârşit prin mijloace periculoase pentru viaţa ori sănătatea mai multor persoane presupune întrebuinţarea unor mijloace de natură să pună în pericol viaţa mai multor persoane: substanţe explozive, toxice, bombe, grenade, incendierea caselor, tragerea unui foc de armă într-o mulţime de oameni.

2. Articolul 146. Omorul săvîrşit în stare de affect (II) Omorul săvîrşit în stare de afect survenită în mod subit, provocată de acte de violenţă sau

de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei, dacă aceste acte au avut sau ar fi putut avea urmări grave pentru cel vinovat sau rudele lui,

se pedepseşte cu închisoare de pînă la 5 ani.Obiectul juridic nemijlocit - relaţiile sociale ale căror existenţă şi normală desfăşurare sunt

condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei împotriva faptelor prin care se aduce atingere acestei valori sociale.

Latura obiectivă - se compune din acţiunile persoanei care au cauzat moartea, unele ilicite (de rănire, otrăvire, ardere, aţâţarea unor animale sălbatice, lovire, utilizarea unor agenţi chimici, provocarea unei sperieturi etc.) sau dintr-o inacţiune.

Latura subiectivă a omorului săvârşit în stare de afect se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă, survenite numai în mod subit, adică spontan.

Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă care a împlinit vârsta de şaisprezece ani.

Starea de afect constituie o stare a psihicului omului, în care acesta, deşi îşi dă seama de acţiunile sale, în mare măsură pierde controlul asupra propriilor sale acţiuni şi capacitatea de a le conduce. În acest caz omul acţionează în stare de afect fiziologic. În această ordine de idei, important este a nu confunda starea de afect fiziologic cu starea de afect patologic, când psihicul făptuitorului se află în stare de iresponsabilitate, adică persoana nu poate să-şi dea seama de acţiunile sale ori să le conducă, din cauza unei tulburări psihice.

În starea de afect fiziologic persoana răspunde pentru acţiunile sale, dar aceasta este considerată o circumstanţă atenuantă.

Omorului în stare de afect îi premerg trei categorii de acţiuni exprimate prin:a) acte de violenţă prin care trebuie înţeleasă atât violenţa fizică, adică orice atentat la

integritatea corporală sau sănătate (lovituri, bătăi, vătămări corporale, tentativă de omor), cât şi violenţa psihică - ameninţarea cu aplicarea violenţei fizice.

b) insulta gravă presupune cuvinte şi acţiuni ale victimei, care, din punct de vedere moral, se consideră deosebit de insultătoare şi care au provocat ucigaşului o stare de afect, ca rezultat al înjosirii cu adevărat grosolane a cinstei şi demnităţii vinovatului sau a rudelor lui;

c) prin alte acte ilegale sau imorale ale victimei se înţelege orice acţiune ilegală sau imorală care a avut sau a putut să aibă consecinţe grave pentru vinovat. De exemplu, incendierea casei, călcarea cu automobilul a unui copil, distrugerea unui bun material important, închiderea unicului drum spre casă, o înşelare grosolană din partea unei persoane apropiate, infidelitate conjugală etc.

Răspunderea pentru omorul în stare de afect poate fi stabilită numai în cazul în care starea de afect şi intenţia de a săvârşi omorul apar subit în timpul comportării ilegale a victimei sau îndată după aceasta şi se aduce la îndeplinire fără întârziere. Dacă însă starea de afect nu a apărut imediat după acţiunile ilegale ale victimei sau omorul a fost comis după un anumit răstimp, omorul nu poate fi calificat potrivit acestui articol -146.

3. Articolul 147. Pruncuciderea (II) Omorul copilului nou-născut, săvîrşit în timpul naşterii sau imediat după naştere de către

mama care se afla  într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernămîntului, cauzată de naştere,

se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.Obiectul juridic nemijlocit al pruncuciderii îl constituie relaţiile sociale referitoare la dreptul la

viaţă al copilului nou-născut.Latura obiectivă a pruncuciderii se realizează printr-o acţiune sau inacţiune în măsură să

priveze de viaţă victima: sufocarea, lovirea, abandonarea în frig, îngroparea de viu, neacordarea la timp a îngrijirilor absolut necesare vieţii. Fapta trebuie să fie comisă în timpul naşterii sau imediat după naştere.

Latura subiectivă a pruncuciderii se caracterizează numai prin vinovăţie intenţionată. Subiect al pruncuciderii poate fi numai mama copilului nou-născut, care a împlinit vârsta de paisprezece ani.

Pruncuciderea, fiind o varietate de omucidere, se comite prin orice acţiune (inacţiune) în măsură să suprime viaţa victimei: sufocarea, lovirea, abandonarea în frig, îngroparea de viu, neacordarea la timp a îngrijirilor absolut necesare vieţii etc. Fapta trebuie să fie comisă în timpul naşterii sau imediat după naştere, când pe corpul copilului să mai fi existat urmele naşterii recente. O trăsătură obligatorie a componenţei pruncuciderii este starea de tulburare fizică sau psihică a mamei, cauzată de naştere, cu diminuarea discernământului ei. Starea psihofiziologică provocată exclusiv de procesul naşterii se poate ivi ca urmare a unor acţiuni determinate de toxicoze în perioada de gestaţie, a şocului hemoragic, a naşterii copilului în condiţii neobişnuite sau din cauza ruşinii, a fricii de consecinţele sociale, familiale, de reacţia părinţilor, ostilităţii celor din jur etc

4. Articolul 148. LIPSIREA DE VIAŢĂ LA DORINŢA PERSOANEI (EUTANASIA) (II)

Lipsirea de viaţă a persoanei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a existat dorinţa victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora,

se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi natura

valorilor sociale vătămate sau periclitate. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare

normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei. Latura obiectivă a eutanasiei se realizează prin lipsirea de viaţă a persoanei în legătură cu o

maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a existat dorinţa victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora.

Fiind o formă atenuantă a omorului, eutanasia se realizează, ca şi omorul, printr-o activitate de ucidere.

6. Pentru atenuanta în cauză, legea înaintează două cerinţe cumulative:a) omorul persoanei care suferă de o maladie incurabilă sau cu caracter insuportabil al

suferinţelor fizice;b) omorul săvârşit la dorinţa victimei sau a rudelor acesteia în cazul minorilor. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie. Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 16 ani.

5. Articolul 149. Lipsirea de viaţă din imprudenţă (II)

(1) Lipsirea de viaţă din imprudenţă se pedepseşte cu închisoare de pînă la 3 ani.(2) Lipsirea de viaţă din imprudenţă a două sau mai multor persoane se pedepseşte cu

închisoare de la 3 la 7 ani.Obiectul juridic nemijlocit al acestei infracţiuni este identic cu cel al omorului intenţionat şi

constituie relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viaţă. Latura obiectivă se realizează ca şi omorul intenţionat printr-o activitate de ucidere. Aceasta

poate consta în acţiune sau inacţiune.Latura subiectivă – Vinovăţia din imprudenţă în ambele modalităţi; încrederea exagerată în

sine şi neglijenţa criminală. Subiectul infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă care a împlinit vârsta de

şaisprezece ani.lipsire de viaţă din imprudenţă este fapta în care vinovatul nu a prevăzut posibilitatea survenirii

morţii victimei ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale, deşi trebuia şi putea s-o prevadă (neglijenţa criminală).

6. Articolul 150. Determinarea la sinucidere (II)

1) Determinarea la sinucidere sau la tentativă de sinucidere prin persecutare, clevetire ori jignire din partea celui vinovat

se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.(2) Determinarea la sinucidere sau la tentativă de sinucidere:a) a soţului (soţiei) sau a unei rude apropiate;b) a unui minor;c) a unei persoane care se află într-o dependenţă materială sau altă dependenţă faţă de cel

vinovat;d) prin comportare plină de cruzime;e) prin înjosirea sistematică a demnităţii victimei se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.Obiectul nemijlocit al infracţiunii constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă al

persoanei. Latura obiectivă reprezintă o acţiune prin care o persoană o determină, adică o îndeamnă şi o

convinge pe alta de a se sinucide.Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie indirectă sau imprudenţă. Intenţie directă nu

poate fi, pentru că dacă vinovatul doreşte moartea victimei, constrângerea victimei la sinucidere trebuie calificată drept omor.

Subiectul infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 16 ani.

Prin persecutare se înţelege urmărirea victimei cu scopul de a-i pricinui un rău, a-i provoca necazuri, lipsuri, nedreptăţi, de a o prigoni, asupri, oropsi.

Prin clevetire se înţelege răspândirea scornirilor mincinoase ce defăimează onoarea şi demnitatea victimei.

Prin jignire se înţelege lezarea intenţionată a onoarei şi demnităţii persoanei prin diferite acţiuni verbale sau în scris.

Este necesar ca făptuitorul, prin acţiunile sale menţionate, să fi făcut ca victima să ia hotărârea de a se sinucide.

Pentru existenţa infracţiunii se cere ca acţiunea făptuitorului să aibă ca rezultat sinuciderea sau tentativa de sinucidere a persoanei. Între acţiune şi rezultat trebuie să existe un raport de cauzalitate.

. Determinarea la sinucidere sau la tentativă de sinucidere a unei persoane care se află într-o dependenţă materială sau altă dependenţă faţă de cel vinovat. Prin dependenţă materială se înţelege că victima a fost întreţinută material de vinovat sau că ajutorul lui material a constituit una din principalele surse de existenţă ale victimei.

Drept altă dependenţă trebuie înţeleasă dependenţa de serviciu, dependenţa de locul domicilierii, de raporturile conjugale etc.

Determinarea la sinucidere sau la tentativă de sinucidere prin comportare plină de cruzime presupune lipsirea victimei de hrană, de îmbrăcăminte, de libertate, expunerea acesteia la bătaie şi tortură etc.

Determinarea la sinucidere sau la tentativă de sinucidere prin înjosirea sistematică a demnităţii victimei presupune lezarea intenţionată a onoarei şi demnităţii persoanei prin diferite acţiuni verbale sau în scris, săvârşite sistematic, adică de cel puţin trei ori.

7. Articolul 151. Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (II )

(1) Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care este periculoasă pentru viaţă ori care a provocat pierderea  vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetarea funcţionării  acestuia, o boală psihică sau o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă, ori care a condus la întreruperea sarcinii sau la o desfigurare iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente,

se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.(2) Aceeaşi acţiune săvîrşită: a) asupra soţului (soţiei) sau unei  ude apropiate;b) asupra

minorului;c) asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti;d) de două sau mai multe persoane;e) prin schingiuire sau tortură;f) prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane;g) din interes material;h) cu intenţii huliganice;i) din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 12 ani.

(4) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (2) sau (3), care au provocat decesul victimei, se pedepsesc cu închisoare de la 12 la 15 ani.

Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii persoanei.

Latura obiectivă a vătămărilor intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii se poate realiza prin provocarea a cel puţin unei daune din cele catalogate produse sănătăţii persoanei: a) acţiuni periculoase pentru viaţă în momentul săvârşirii lor; b) pierderea vederii; c) pierderea auzului; d) pierderea graiului; e) pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia; f) boală psihică; g) pierderea stabilă a cel puţin unei treimi din capacitatea de muncă; h) întreruperea sarcinii; i) desfigurare iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente.

Din rândul acţiunilor periculoase pentru viaţă fac parte vătămările care prin însăşi natura lor sunt primejdioase pentru viaţa victimei în momentul producerii lor sau care în evoluţia lor obişnuită, fără un tratament corespunzător, provoacă moartea victimei. Prin pierderea vederii se înţelege orbirea completă de ambii ochi sau starea vederii când obiectele nu pot fi desluşite bine la o distanţă de 2 metri şi mai puţin (acuitatea vederii 0,04 şi mai mică). Prin pierderea auzului se înţelege surditatea completă sau o stare ireversibilă, când victima nu percepe vorbirea obişnuită la o distanţă de 3-5 cm de la pavilionul urechii. Prin pierderea graiului (limbii) se înţelege pierderea capacităţii de exprimare a gândurilor pin sunete articulate. Această stare poate fi condiţionată de pierderea limbii, de afecţiuni anatomo-funcţionale ale coardelor vocale sau de origine nervoasă. Pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia presupune pierderea mâinii, piciorului ori încetarea funcţionării acestora, a capacităţii de reproducere.

Pierderea mâinii, a piciorului constă în detaşarea lor de la trunchi sau pierderea funcţiilor acestora (paralizia sau o altă stare care exclude funcţionarea lor). Prin pierderea anatomică a mâinii sau a piciorului se înţelege detaşarea completă de la trunchi a mâinii sau a piciorului, precum şi amputarea lor nu mai jos de articulaţia cotului ori a genunchiului. Celelalte cazuri trebuie considerate drept pierdere a unei părţi a membrului, având drept criteriu de calificare incapacitatea permanentă de muncă.

Pierderea capacităţii de reproducere constă în pierderea capacităţii de coabitare sau pierderea capacităţii de fecundare, concepere şi naştere.

Boala psihică şi legătura ei cauzală cu trauma victimei se stabileşte de către expertiza psihiatrică. Gradul de gravitate a acestei consecinţe a vătămării se apreciază cu concursul medicului legist.

Pierderea stabilă a cel puţin unei treimi din capacitatea de muncă se stabileşte în procente (mai mult de 33%) în baza datelor obiective şi în conformitate cu datele tabelului pentru aprecierea incapacităţii de muncă.

Prin pierdere stabilă se înţelege pierderea capacităţii de muncă pe tot restul vieţii. Se ia în consideraţie pierderea capacităţii generale de muncă. În cazurile în care se va dovedi că intenţia făptuitorului este îndreptată nemijlocit spre pierderea capacităţii de muncă profesională se poate lua în consideraţie şi aceasta. Incapacitatea stabilă de muncă se stabileşte prin expertiză medico-legală.

Întreruperea sarcinii, indiferent de termenul ei, face parte din vătămările integrităţii corporale sau ale sănătăţii grave, dacă nu e o consecinţă a particularităţilor individuale ale organismului şi dacă se află în legătură cauzală directă cu vătămarea. Expertiza medico-legală în astfel de cazuri se efectuează împreună cu medicul obstetrician-ginecolog.

În cazul desfigurării iremediabile a feţei şi/sau a regiunilor adiacente expertiza medico-legală apreciază după semnele obişnuite caracterul şi gradul de gravitate ale leziunilor produse feţei şi/sau regiunilor adiacente (gâtul) constatând dacă acestea pot fi reparabile sau nu în mod obişnuit.

Prin vătămări reparabile se înţeleg leziunile care pot fi lecuite fără intervenţii chirurgicale însemnate.Prin vătămări ireparabile, care de fapt se consideră desfigurări iremediabile, se înţeleg leziunile care pot fi înlăturate numai printr-o intervenţie chirurgicală sau operaţie cosmetică.

Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, săvârşită prin

schingiuire sau tortură. Schingiuirea sau torturarea nu prezintă o categorie aparte de vătămări corporale, ci determină originea acestora, metodele de cauzare a lor.

Schingiuirea reprezintă nişte acţiuni care provoacă victimei suferinţe prin lipsirea de hrană, de băutură sau de căldură ori prin abandonarea victimei în condiţii nocive pentru viaţă etc.

Torturarea se manifestă prin acţiuni care produc dureri acute repetate sau îndelungate prin pişcături, biciuire, împunsături cu obiecte ascuţite, cauterizări cu agenţi termici sau chimici etc.

Vătămările intenţionate grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii agravantă ce constituie o infracţiune unică complexă, formată din două activităţi infracţionale: a) vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, b) lipsirea de viaţă din imprudenţă. De aceea latura subiectivă a infracţiunii acestei agravante trebuie determinată aparte pentru fiecare activitate infracţională menţionată. Potrivit CP, aceasta nu reprezintă o a treia formă de vinovăţie, ci o infracţiune săvârşită cu două forme de vinovăţie (intenţie şi imprudenţă). În consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată. Deci, trebuie să determinăm dacă intenţia făptuitorului a fost îndreptată numai spre cauzarea vătămării grave şi dacă decesul victimei a survenit din imprudenţă.

Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 14 ani.

8. Articolul 152. Vătămarea intenţionată medie a   integrităţii corporale sau a sănătăţii (II )

(1) Vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care nu este periculoasă pentru viaţă şi nu a provocat urmările prevăzute la art.151, dar care a fost urmată fie de dereglarea îndelungată a sănătăţii, fie de o pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă,

se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 200 la 240 de ore sau cu închisoare de pînă la 5 ani.

(2) Aceeaşi acţiune săvîrşită:a) repetat;b) asupra a două sau mai multor persoane;c) asupra soţului (soţiei) sau unei rude apropiate;d) asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a obligaţiilor de serviciu sau

obşteşti;e) de două sau mai multe persoane;f) prin schingiuire sau tortură;g) prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane;h) din interes material;i) cu intenţii huliganice;j) din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă;k) la comandă se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 7 ani.

Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate.

Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii persoanei.

Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin provocarea dereglării îndelungate a sănătăţii sau pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă.

Dereglarea îndelungată a sănătăţii este determinată nemijlocit de un şir de vătămări, maladii, dereglări de funcţie care au o durată de peste 21 de zile, dar cu condiţia că victima îşi recapătă sănătatea iniţială.

Prin pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă se are în vedere o incapacitate generală de muncă pe viaţă de la 10% până la 33%. Incapacitatea stabilă de muncă înseamnă pierderea pentru totdeauna a capacităţii de muncă, iar incapacitatea considerabilă de muncă presupune pierderea a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă, adică de la 10 până la 33%.

Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 16

ani, în condiţiile alin.1, şi de 14 ani, în condiţiile alin.2.

9. Articolul 155. Ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii

 Ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări,     se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de la 1 la 3 ani.

Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii persoanei.

Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări.

Prin ameninţare se înţelege o acţiune de influenţă psihică prin care făptuitorul insuflă victimei temerea de a i se produce o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau a lipsirii de viaţă. Metodele ameninţării pot fi diferite: orale, în scris, prin gesturi, prin telefon, prin alte persoane, prin semne simbolice etc.

Acţiunea de ameninţare trebuie să fie de natură să alarmeze pe cel ameninţat, să fie percepută de el ca reală, serioasă, prezentând suficiente temeiuri că se va realiza într-un viitor nu prea îndepărtat. Dacă din acţiunea făptuitorului nu rezultă că acesta va trece la înfăptuirea ameninţării sau dacă ameninţarea în mod obiectiv nu poate fi realizată, fapta nu constituie infracţiunea în cauză.

. Infracţiunea dată trebuie deosebită de descoperirea intenţiei criminale care constituie o etapă infracţională ce nu se pedepseşte penal. Dispoziţia art.155 CP ne permite să constatăm că ea stipulează realizarea intenţiei prin acţiuni concrete de ameninţare, la săvârşirea cărora nu poate fi vorba numai de o descoperire de intenţie.

Infracţiunea se consumă în momentul în care victimei conştiente de ameninţare îi apare starea de temere care îi răpeşte libertatea morală.

Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 16

ani.

10. Articolul 159. Provocarea ilegală a avortului (II )

(1) Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvîrşită: a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;b) de către o persoană care nu are studii medicale superioare speciale;c) în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămîni, în lipsa indicaţiilor medicale, stabilite de Ministerul Sănătăţii; d) în cazul contraindicaţiilor medicale pentru efectuarea unei asemenea operaţii e) în condiţii antisanitare -se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la 2 ani.

(2) Aceeaşi acţiune:a) săvîrşită  repetat;b) care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii;c) care a provocat din imprudenţă decesul victimei - se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5 ani.

Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale privind ocrotirea vieţii şi sănătăţii femeii însărcinate, asigurarea efectuării întreruperii cursului sarcinii numai de către persoanele calificate şi în condiţii de siguranţă.

Latura obiectivă a avortului se realizează printr-o faptă de întrerupere a cursului sarcinii prin orice mijloace cu consimţământul femeii însărcinate. Mijloacele de întrerupere a cursului sarcinii pot fi mecanice (externe) sau medicamentoase (interne).

Latura subiectivă a avortului ilegal se caracterizează prin intenţie directă.Subiectul infracţiunii - Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a

împlinit vârsta de 16 ani.

Prin maltratarea intenţionată se înţelege purtarea crudă, brutală cu victima pentru a-i provoca dureri fizice prin aplicarea loviturilor multiple şi repetate cu pumnul, cu palma, cu bastonul etc. sau aplicarea altei forţe pe care o pune în acţiune (de exemplu, asmuţă un câine care trânteşte victima etc.).

Prin aplicarea altor acte de violenţă în măsură să producă dureri fizice înţelegem faptele săvârşite fără aplicarea loviturilor, dar care pot să contribuie la pricinuirea de dureri fizice. De exemplu, strângerea sau frângerea mâinilor, pişcăturile, tragerea de păr, îmbrâncirea şi punerea de piedică unei persoane, oferirea unui scaun stricat, de pe care victima, aşezându-se, cade şi se loveşte, determinarea victimei să folosească un aparat electric, deşi făptuitorul ştia că este defectat şi îi va provoca dureri fizice, oferirea de către făptuitor victimei a unui pahar de apă conţinând o substanţă vomitivă, sperierea persoanei, pentru ca aceasta, căzând, să fie supusă unei loviri etc.

Maltratarea sau un alt act de violenţă poate produce victimei echimoze (vânătăi). Prin echimoze se înţelege un revărsat sanguin mai mult sau mai puţin întins, localizat în grosimea tegumentului, în ţesutul celular subcutanat sau mai profund. De regulă, echimozele nu necesită tratament medical pentru vindecare. Un asemenea tratament se impune numai în cazul unor echimoze foarte întinse, însoţite de edem. Dacă ele necesită îngrijiri medicale, în raport cu durata acestora fapta poate fi încadrată ca vătămare uşoară sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Lovirile reciproce nu sunt o circumstanţă care exclude răspunderea penală a fiecăruia dintre vinovaţi.

Infracţiunea se consideră consumată din momentul săvârşirii unora dintre acţiunile menţionate.

11. Articolul 162. Neacordarea de ajutor unui bolnav (II )  (1) Neacordarea de ajutor, fără motive întemeiate, unui bolnav de către o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să îl acorde  se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 240 de ore.    (2) Aceeaşi faptă care a provocat din imprudenţă:    a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; b) decesul bolnavului     se pedepseşte cu închisoare de pînă la 5 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 3 ani.

Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate.

Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii sau sănătăţii persoanei.

Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin neacordarea de ajutor, fără motive întemeiate, unui bolnav de către o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să îl acorde

Neacordarea de ajutor unui bolnav constă în neacordarea de ajutor persoanei care are nevoie de asistenţă medicală în legătură cu o traumă gravă, intoxicarea, otrăvirea, apendicită purulentă, un infarct sau cu alte boli periculoase pentru viaţă. Inacţiunea făptuitorului se poate manifesta prin neprezentare la bolnav, refuz de a-l consulta, de a-i administra medicamente etc.

Legea are în vedere neacordarea de ajutor fără motive întemeiate. Printre motivele întemeiate se enumără: cataclismele naturale, extrema necesitate, efectuarea în aceeaşi vreme a unei operaţii altei persoane, care nu poate fi amânată, etc. Nu se consideră motive întemeiate ca aflarea medicului în concediu, la odihnă, la o nuntă, sfârşitul zilei de muncă etc.

Infracţiunea se consumă o dată cu neacordarea ajutorului medical, indiferent de dauna cauzată sănătăţii bolnavului.

Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă.Subiecţi ai infracţiunii pot fi numai medicii şi alţi lucrători medicali, sarcina cărora este de a

îngriji de bolnavi (felceri, obstetricieni-ginecologi, moaşe, surori de caritate, infirmieri etc.).

12. Articolul 163. Lăsarea în primejdie (II )  (1) Lăsarea, cu bună-ştiinţă, fără ajutor a unei persoane care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă şi este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza vîrstei fragede sau înaintate, a bolii sau a neputinţei, dacă cel vinovat ştia despre primejdie şi a avut posibilitatea de a acorda ajutor părţii vătămate fie că el însuşi a pus-o într-o situaţie periculoasă pentru viaţă,   se pedepseşte cu amendă în mărime de pînă la 200 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 2 ani.    (2) Aceeaşi faptă care a provocat din imprudenţă:    a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;    b) decesul victimei     se pedepseşte cu închisoare de pînă la 4 ani.Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi

natura valorilor sociale vătămate sau periclitate.Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare

normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii sau sănătăţii persoanei.Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin lăsarea, cu bună-ştiinţă, fără ajutor a unei

persoane care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă şi este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza vârstei fragede sau înaintate, a bolii sau a neputinţei, în cazurile în care cel vinovat fie că a avut posibilitatea de a acorda ajutor părţii vătămate, fiind obligat să îi poarte de grijă, fie că el însuşi a pus-o într-o situaţie periculoasă pentru viaţă. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca victima să se afle într-o stare periculoasă pentru viaţă, de exemplu - ea este rănită, se îneacă şi nu poate înota, în condiţiile unui cataclism natural sau al unui accident de producţie şi în alte condiţii care expun victima unor vătămări imediate.

Lăsarea în primejdie este condiţionată de două circumstanţe:a) făptuitorul era obligat să-i poarte de grijă victimei; b) vinovatul însuşi a pus victima într-o situaţie periculoasă pentru viaţă.

Obligaţiunea de a îngriji de victimă poate să apară când există legături de rudenie (grija părinţilor de copiii minori, datoria copiilor maturi de a îngriji de părinţii în vârstă înaintată), îndatoriri profesionale (ale medicului, pompierului, poliţistului etc.), raporturi contractuale (cu dădaca, călăuza etc.), fapte concludente (cu şoferul, maşinistul). Obligaţiunea de a îngriji de victimă apare şi în cazul în care făptuitorul însuşi, prin acţiunile sale, a pus victima într-o situaţie periculoasă pentru viaţă (de exemplu, vinovatul şi-a luat îndatorirea să treacă victima cu luntrea peste un râu, luntrea s-a răsturnat, iar victima nu poate înota), generarea unui accident de producţie (o persoană s-a angajat călăuză pentru o trecere prin munţi şi s-a rătăcit împreună cu victima) etc.

Infracţiunea se consumă din momentul părăsirii cu bună-ştiinţă a persoanei care se află într-o stare periculoasă.

Latura subiectivă se caracterizează numai prin vinovăţie intenţionată.Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 16

ani.