MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE DIRECŢIA GENERALĂ ANTICORUPŢIE

BULETIN

DOCUMENTAR ŞI DE INFORMARE PRIVIND ACTIVITATEA DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A CORUPŢIEI

ANUL II Nr. 1 (2)/2008

EDITURA MINISTERULUI INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE

COLECTIVUL REDACŢIONAL

COORDONATORI:

Magistrat Irinel Păun – director general Comisar şef de poliţie Georgescu Ionel - director general adjunct

Comisar şef de poliţie Radu Genu Eduard - director general adjunct

MEMBRI: Comisar şef de poliţie Milodin Paul Comisar şef de poliţie Pîrvu Florea Comisar de poliţie Dorgan Vitalii

Comisar de poliţie Chesaru-Cobilenschi Andra-Teodora Subcomisar de poliţie Stoica Paul Iulian

Subcomisar de poliţie Raicu Alina Subcomisar de poliţie Pavel Gabriel

Inspector principal de poliţie Stoleru Mihai Florin

SECRETAR: Inspector principal de poliţie Bârlici Traian-Mihăiţă

RESPONSABIL DE NUMĂR:

Inspector de poliţie Gherghe Florentin-Titov

Apare semestrial. Redacţia nu îşi asumă responsabilitatea

pentru punctele de vedere exprimate de autori. Manuscrisele nu se înapoiază.

Adresa redacţiei: Bucureşti, Şos. Olteniţei nr. 390 A, sector 4,

Telefon: 332 36 64, interior: 14035; 18950; 18951; Fax: 312 03 00 E-mail: anticoruptie_prevenire@mira.gov.ro

3

CUPRINS

PERCEPŢIA CORUPŢIEI ÎN SISTEMUL ADMINISTRATIV.......................... 5 GHID ANTICORUPŢIE............................................................................ 18 IMPORTANŢA COOPERĂRII INTERINSTITUŢIONALE LA NIVEL JUDEŢEAN ÎN ACTIVITATEA DE PREVENIRE A FAPTELOR DE CORUPŢIE ............................................................................................ 64 PRINCIPALELE AMENINŢĂRI ŞI VULNERABILITĂŢI LA ADRESA ROMÂNIEI ............................................................................................. 72 RELAŢIILE PUBLICE, MODALITATE DE PROMOVARE A IMAGINII DIRECŢIEI GENERALE ANTICORUPŢIE................................................. 84 FORME ALE CORUPŢIEI ....................................................................... 90 EFECTELE NEGATIVE ALE INFRACŢIUNII DE TRAFIC DE INFLUENŢĂ ASUPRA PERSONALULUI MIRA ........................................ 94 ASPECTE TEORETICE PRIVIND APLICABILITATEA LEGII AVERTIZORILOR PUBLICI................................................................... 104 REGULI DE COMPETENŢĂ PRIVITOARE LA INFRACŢIUNILE COMISE DE POLIŢIŞTI ........................................................................ 108 ROLUL MANAGERILOR DIN CADRUL STRUCTURILOR MINISTERULUI INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA FAPTELOR DE CORUPTIE................ 113 RAPORT DE CERCETARE COMPARATIVĂ ASUPRA APELURILOR ÎNREGISTRATE ÎN ANII 2006 ŞI 2007 LA LINIA VERDE ANTICORUPŢIE A MINISTERULUI INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE ............................................................. 133

4

STUDIU DE CAZ PRIVIND COMITEREA INFRACŢIUNII DE „LUARE DE MITĂ” DE CĂTRE R.V.P. – PREFECT AL JUDEŢULUI X.................. 144 ANALIZA STRATEGICĂ PRIVIND EVOLUŢIA FENOMENULUI DE CORUPŢIE LA NIVELUL STRUCTURILOR DIN MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE ................................... 155 PROTECŢIA JURIDICĂ A INFORMAŢIILOR CLASIFICATE SECRETE DE STAT……………………………………………………...188

5

PERCEPŢIA CORUPŢIEI ÎN SISTEMUL ADMINISTRATIV

Extras din cadrul Sondajului de opinie privind percepţia fenomenului de corupţie în MIRA şi la nivel naţional –

realizat de Direcţia Generală Anticorupţie, în decembrie 2007 şi prelucrat de subinspector de poliţie Topoloiu Valentin

În ansamblul ei, departe de a fi un fenomen recent sau izolat, corupţia şi efectele acesteia, aşa cum se prezintă ele actualmente, demonstrează eficienţa redusă a modalităţilor de contracarare de până acum. Scandalurile de corupţie din mass-media, din ultimele luni, s-au consumat rapid sub ochii opiniei publice, provenienţa celor implicaţi în fapte de corupţie fiind extrem de diversă, de la autorităţi centrale sau locale până la medici, poliţişti sau profesori, toate acestea demonstrând că fenomenul corupţiei este încă foarte răspândit.

Instituţiile implicate în prevenirea şi combaterea corupţiei îşi caută încă identitatea sau se supun reformărilor venite în urma revizuirilor legislative, iar în paralel, demascarea unor fapte de corupţie prezentate în mass-media aduc aceste instituţii în atenţia populaţiei.

Populaţia este spectatorul acestor evenimente mass-media, aceasta ducând la formarea şi reformarea permanentă a opiniei publice. În acelaşi timp şi probabil într-o măsură mai mare, opinia populaţiei despre corupţie se formează şi prin experienţa directă, personală sau comunicată de către cei apropiaţi.

În prevenirea şi combaterea corupţie, instituţiile abilitate au nevoie să fie susţinute, direct sau indirect, şi de către populaţie. Modul în care populaţia percepe corupţia în general, precum şi modul în care sunt percepute instituţiile abilitate în combaterea corupţiei sunt elemente importante în elaborarea strategiilor guvernamentale de prevenire şi combatere a acestui fenomen,

6

precum şi în implementarea programelor şi acţiunilor concrete în acest domeniu.

Studiul de faţă explorează modalitatea în care populaţia se raportează la corupţie, precum şi principalele reprezentări ale acesteia legate de problematica corupţiei sub toate aspectele ei, toate acestea în intenţia de a fundamenta, prin evaluarea făcută, strategiile, politicile şi programele concrete în domeniu.

Volumul eşantionului: 1205 persoane de 18 ani şi peste Tipul eşantionului: eşantion stratificat, probabilist, multistadial. Criterii de stratificare: stratificat în opt regiuni culturale (Muntenia,

Moldova, Transilvania, Dobrogea, Oltenia, Banat, Crişana-Maramureş şi Bucureşti), mediu rezidenţial (urban-rural), mărimea localităţilor urbane şi gradul de dezvoltare al localităţilor rurale.

Eşantionare: selecţie probabilistă a punctelor de eşantionare. Reprezentativitate: eşantionul este reprezentativ pentru populaţia

adultă neinstituţionalizată, din România, cu o eroare tolerată de ± 2,83 %, la un interval de încredere de 95%.

Ancheta de teren: decembrie 2007. Care consideraţi a fi cea mai gravă problemă actuală a României?

Aproape jumătate dintre persoanele intervievate (44%) consideră că în

ţara noastră corupţia reprezintă cea mai gravă problemă, urmată la mare distanţă de situaţia pensionarilor (17.1%) şi de funcţionarea sistemului de sănătate (11.1%).

7

După părerea dumneavoastră nivelul corupţiei în România este...:

Majoritatea românilor (84%) consideră că nivelul corupţiei din ţara noastră este ridicat şi foarte ridicat. În procent mult mai mic (11,2%), persoanele intervievate consideră acest nivel ca fiind unul mediu şi numai 2,1% consideră că nivelul corupţiei este scăzut şi foarte scăzut.

După părerea dumneavoastră, după integrarea în Uniunea

Europeană nivelul corupţiei în România...:

Cea mai mare parte a populaţiei, 58,6%, consideră că integrarea în UE

nu a condus la modificarea nivelului de corupţie din România, iar 25,7% apreciază că acesta chiar a crescut.

Numai 10% au semnalat o scădere a nivelului corupţiei în România, în urma integrării în Uniunea Europeană.

8

După părerea dumneavoastră în următorul an în România, nivelul corupţiei...:

Previziunile românilor privind evoluţia acestui fenomen în viitorul an

sunt dominate de procentul de 43,9% al celor care consideră că nivelul corupţiei în România nu se va modifica.

Numai 21.9% din populaţie crede că nivelul corupţiei va scădea în următorul an, iar un procent aproape egal cu acesta, de 22,2%, este reprezentat de persoanele care consideră că nivelul corupţiei va creşte.

Cum apreciaţi activitatea din ultimul an a instituţiilor implicate în

prevenirea şi combaterea corupţiei?

Cei mai mulţi români (70,3%) consideră puţin sau chiar deloc eficientă

activitatea instituţiilor implicate în prevenirea şi combaterea corupţiei.

9

Mai puţin de un sfert din populaţie (21,6%) apreciază această activitate ca fiind eficientă sau foarte eficientă.

După părerea dumneavoastră în care dintre instituţiile statului credeţi că există cel mai mare grad de corupţie?

Parlamentul este pe primul loc în topul instituţiilor nominalizate ca având cel mai ridicat grad de corupţie, de către 22,8% din populaţie.

Apoi, 18,9% dintre respondenţi situează pe primul loc sistemul de sănătate, iar 16,1% guvernul.

Procente apropiate, de 11,4% şi 10%, plasează pe primul loc instanţele de judecată şi structurile M.I.R.A.

După părerea dumneavoastră nivelul corupţiei în structurile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative este...:

Mai mult de jumătate din populaţia României (58%) consideră că nivelul

corupţiei în structurile MIRA este ridicat şi foarte ridicat.

10

Apoi, 25,2% consideră acest nivel ca fiind unul mediu şi numai 5,5% consideră că este un nivel scăzut sau foarte scăzut/deloc.

În comparaţie cu anii anteriori, în ultimul an (2007) în structurile

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, nivelul corupţiei...:

În ultimul an (2007) nivelul corupţiei a rămas la fel în structurile MIRA,

apreciază aproximativ jumătate din populaţia României. Apoi, 23,1% consideră că nivelul corupţiei a crescut în structurile MIRA,

în timp ce 14,6% apreciază că acesta a scăzut în ultimul an. După părerea dumneavoastră în următorul an, în structurile

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, nivelul corupţiei...

Cei mai mulţi dintre români (44,9%) apreciază că următorul an nu va

aduce modificări ale nivelului corupţiei în structurile MIRA.

11

Procentul celor care se aşteaptă la o scădere a acestuia este de 23,2%, în timp ce 17,3% din populaţie se aşteaptă chiar la o creştere a nivelului corupţiei în structurile MIRA, în următorul an.

După părerea dumneavoastră, nivelul corupţiei în structurile

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative comparativ cu nivelul corupţiei în România

Nivelul corupţiei în structurile MIRA este la fel cu cel al corupţiei în

România, este părerea a mai mult de jumătate din populaţie. Un procent de 18,4% este reprezentat de persoanele care consideră că

acesta este mai scăzut, iar 14,1% de cei care cred ca este chiar mai mare. În care dintre structurile şi instituţiile menţionate consideraţi că

există cel mai mare nivel al corupţiei?

12

Pe primul loc în ceea ce priveşte percepţia corupţiei în cadrul instituţiilor enumerate se regăseşte Poliţia (un sfert dintre respondenţi), urmată de Poliţia de Frontieră (14.7%) şi instituţia Prefecturii (11.1%).

Consiliul Naţional Anticorupţie (o instituţie fictivă) a fost poziţionat

pe locul 5 în topul instituţiilor corupte. După părerea dumneavoastră, în ce măsură credeţi că este

răspândită corupţia în cadrul următoarelor structuri?

Structurile percepute ca fiind corupte, în mare sau foarte mare măsură,

sunt reprezentate de Poliţie (71,9%), Serviciul de Permise şi Înmatriculări (64,2%) şi de Prefectură (61,3%).

Când vă gândiţi la Poliţie, care dintre următoarele domenii vă vin

prima dată în minte?

13

În cele mai multe cazuri, Poliţia este asociată, de către persoanele intervievate, cu Poliţia Rutieră (43,7%), urmată de Poliţia de Ordine Publică (28,7%) şi, la mare distanţă, de Poliţia de Combatere a Criminalităţii Organizate (8,8%).

În foarte puţine cazuri Poliţia este asociată cu Evidenţa Persoanelor Poliţia Economică, Poliţia Judiciară, Poliţia de Frontieră sau Poliţia Sanitară.

Dacă vă gândiţi la cei care lucrează în cadrul Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative, unde credeţi că există cel mai mare grad de corupţie…?

Mai mult de jumătate dintre persoanele intervievate (55,2%) este de

părere că în cadrul MIRA nivelul corupţiei este mare atât la nivelul conducerii cât şi în rândurile angajaţilor cu funcţii de execuţie.

Dintre cei cu opinie diferită de aceasta, este mult mai ridicat procentul celor care consideră că cel mai înalt grad de corupţie este la nivelul angajaţilor cu funcţii de conducere în MIRA (23,8% faţă de 10,6%).

Care din următoarele reprezintă fapte de corupţie?

14

Majoritatea populaţiei (până la 92,3%) consideră că atât oferirea de bani funcţionarilor publici sau poliţiştilor, cât primirea acestora de către funcţionarii publici sau poliţişti constituie fapte de corupţie. Solicitarea de sfaturi competente unei cunoştinţe, funcţionar public sau oferirea unui buchet de flori drept mulţumire pentru felul în care a fost tratat un bolnav, nu sunt considerate fapte de corupţie de către majoritatea respondenţilor (până la 87,6%).

Cu care din următoarele situaţii sunteţi de acord?

Cei mai mulţi dintre respondenţi au declarat că sunt împotriva oferirii şi

primirii de bani sau cadouri pentru rezolvarea sau urgentarea rezolvării unei probleme de către un funcţionar public sau poliţist.

Ce ar trebui să facă instituţiile abilitate în prevenirea şi

combaterea corupţiei cu aceste fapte?

Instituţiile abilitate în prevenirea şi combaterea corupţiei ar trebui să

pedepsească astfel de fapte, afirmă aproape 90% dintre persoanele intervievate.

15

Consideraţi că o persoană care oferă o sumă de bani unui poliţist pentru a scăpa de o amendă rutieră face acest lucru în primul rând pentru că…?

Cei mai mulţi dintre respondenţi (53,9%) consideră că motivul cel mai

important pentru care o persoană oferă bani unui poliţist pentru a scăpa de amendă este evitarea acumulării punctelor de penalizare.

Mai puţine sunt persoanele care cred că motivul ar fi dorinţa de a plăti o sumă mai mică (28,5%) sau evitarea pierderii de timp necesar plăţii amenzii respective (11,8%).

În ultimul an aţi intrat în contact cu servicii

ale Poliţiei?

Pentru rezolvarea problemelor aţi dat bani

sau cadouri?

S-a întâmplat să fiţi refuzat?

Un sfert din populaţia intervievată a intrat în contact cu serviciile Poliţiei în ultimul an. Aproape 60% dintre acestea au oferit bani sau cadouri pentru rezolvarea problemelor. În majoritatea cazurilor (70.5%) banii sau cadourile oferite nu au fost refuzate.

16

În ultimul an aţi accesat servicii ale

administraţiei publice locale?

Pentru rezolvarea problemelor

aţi dat bani sau cadouri?

S-a întâmplat să fiţi

refuzat?

În procent de 27% populaţia a accesat servicii ale administraţiei publice

locale în ultimul an. Aproape 41% dintre aceste persoane au declarat că au oferit bani sau cadouri pentru rezolvarea problemelor.

În aproape 70% din cazuri, banii sau cadourile oferite nu au fost refuzate.

Cum aţi procedat ultima dată când aţi fost pus în situaţia să daţi

un cadou, o mică atenţie, o sumă de bani?

Puse în situaţia de a da un cadou, o mică atenţie sau chiar o sumă de

bani, aproape jumătate din persoanele intervievate (44,8%) au declarat că au plătit.

Mult mai puţine persoane (24,4%) au declarat că nu a fost cazul şi mai puţine (18,2%) au declarat că au refuzat să plătească şi numai 6,9 % au declarat că au fost refuzate.

17

Cazurile în care situaţia a fost reclamată au fost excepţionale (5,7%). Care a fost principalul motiv pentru care nu aţi reclamat faptul ca

v-au fost solicitaţi bani sau cadouri?

Cele mai multe dintre persoanele intervievate (45%) au declarat că

principalul motiv pentru care nu au reclamat faptul că le-au fost solicitaţi bani sau cadouri a fost că pur şi simplu nu s-au gândit să o facă, ceea ce arată o toleranţă socială ridicată, o percepere a corupţiei ca fapt socialmente acceptat.

Următoarele motive enunţate sunt, în ordine: „mi-a fost teamă” cu un procent de 17% şi „nu am ştiut unde” cu un procent de 10% din totalul respondenţilor.

În ce măsură credeţi că cetăţenii ar trebui să se implice în lupta

împotriva corupţiei?

Aproape 90% dintre respondenţi susţin că cetăţenii ar trebui să se

implice în lupta împotriva corupţiei, într-o măsură mare (38,6%) şi foarte mare (48%).

18

GHID ANTICORUPŢIE1

Introducere Ghidul anticorupţie se adresează personalului Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative (M.I.R.A.), indiferent de structura în care îşi desfăşoară activitatea. Apreciem că acesta poate constitui un ghid de bune practici şi un instrument util în prevenirea şi combaterea faptelor şi a comportamentelor care constituie fapte de corupţie ori care pot conduce la săvârşirea de fapte de corupţie.

Ghidul este destinat, în egală măsură, atât personalului cu funcţii de conducere cât şi personalului care îndeplineşte funcţii de execuţie. Sunt prezentate în cadrul acestui document acele măsuri şi instrumente pe care personalul ministerului (funcţionari publici, poliţişti – funcţionari publici cu statut special, cadre militare sau personal contractual), le are la îndemână, atunci când se confruntă cu o situaţie de corupţie.

Pe lângă o activitate de informare, acest ghid îşi propune să stabilească şi o serie de modalităţi unitare de prevenire şi acţiune, în lupta anticorupţie, la nivelul M.I.R.A.

Definirea unor termeni Risc – probabilitatea ca un anumit eveniment să se petreacă sau ca o

anumită acţiune să se realizeze şi care variază în funcţie de factorii de risc; un domeniu de activitate prezintă risc la corupţie atunci când prin deciziile luate sau prin comportamentul angajaţilor terţii primesc avantaje sau atunci când 1 A fost realizat de către Serviciul Prevenire din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie şi reprezintă îndeplinirea uneia din măsurile prevăzute în Condiţionalitatea nr. 4 din cadrul Hotărârii nr. 1.346 din 31 octombrie 2007 privind aprobarea Planului de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a progresului realizat de România, în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei.

19

sunt evitate dezavantaje, sancţiuni ori când terţii pot oferi angajaţilor diverse foloase.

Exemplu: profesia de poliţist este una cu risc la corupţie; acesta este mai mare sau mai mic, în funcţie de existenţa unor factori cum ar fi: funcţia deţinută, structura şi domeniul de activitate sau zona de competenţă.

Factor de risc – condiţie sau împrejurare particulară care influenţează

gradul de risc, contribuind la apariţia unui anumit eveniment sau la producerea unei acţiuni ori oferind oportunitatea de obţinere a unor foloase.

Exemplu: pentru un poliţist, faptul că îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei structuri de poliţie rutieră reprezintă un factor care sporeşte gradul de risc; dacă acesta îşi desfăşoară activitatea pe un drum european intens circulat suntem, de asemenea, în prezenţa unui factor care amplifică şi mai mult gradul de risc.

Vulnerabilitate – stare de fapt care diminuează capacitatea de reacţie

la riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora.

Vulnerabilitate la corupţie – zona, structura sau domeniul care

prezintă puncte slabe, uşor atacate şi vătămate de către persoane şi organizaţii, care acţionează pentru realizarea scopurilor propuse cu încălcarea prevederilor legale, afectând grav în acest mod credibilitatea în M.I.R.A. şi în personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestei instituţii.

Exemplu: faptul că în activitatea unui lucrător de poliţie rutieră întâlnim numeroşi factori de risc, putem caracteriza domeniul de activitate sau structurile de poliţie rutieră, ca fiind vulnerabile la corupţie.

Noţiunea de corupţie Corupţia reprezintă abuzul de putere săvârşit în exercitarea funcţiei

publice de un angajat al administraţiei publice, indiferent de statut, structură sau poziţie ierarhică, în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, persoană fizică ori persoană juridică.

De asemenea, corupţia mai poate fi definită ca fiind folosirea abuzivă a puterii încredinţate, fie în sectorul public, fie în cel privat, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup 2.

Aşadar, o faptă de corupţie presupune ca elemente definitorii: • existenţa unui ,,funcţionar’’ ori a unor terţi care se află în relaţie cu

acesta; 2 Transparency International România, Ghid anticorupţie în justiţie pentru cetăţeni şi oameni de afaceri, 2006, p.4

20

• existenţa unui ,,act’’ ori a unui potenţial act ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului şi cu privire la rezolvarea căruia este interesată o persoană;

• scopul faptei să fie acela de a obţine sau de a oferi un ,,folos ilegal, material sau nematerial’’ (sume de bani, bunuri, cadouri, servicii sau orice alte foloase) de către sau către un funcţionar ori cel care se află în relaţie cu el, în schimbul nerespectării atribuţiilor de serviciu de către respectivul funcţionar.

Exemple de fapte de corupţie:

Agenţii de poliţie B.R. şi G.M. au pretins de la un conducător auto suma de 1.000 RON pentru a nu-i întocmi dosar penal, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice. În fapt, s-a stabilit că acesta conducea fără permis un autovehicul pe drumurile publice. Odată ce a constatat comiterea faptelor de către persoana în cauză, agentul de poliţie B.R. nu a întocmit documentele pentru constatarea infracţiunii, deşi era obligat să facă acest lucru, iar împreună cu agentul de poliţie G.M. au solicitat suma de bani, stabilind şi un termen pentru ca aceasta să le fie remisă, primind, ca avans, suma de 100 lei şi băuturi alcoolice.

Un agent de poliţie, care îşi desfăşura activitatea în cadrul Biroului Judeţean pentru Străini, a pretins şi primit de la un cetăţean român suma de 500 euro pentru a facilita obţinerea unui aviz pozitiv necesar acordării vizei de şedere în România a soţiei sale, cetăţean străin.

Infracţiunile de corupţie ce pot fi comise de către personalul MIRA sunt

prevăzute în Anexa nr. 1. Documentele normative comunitare şi cele existente în România care

reglementează lupta împotriva corupţiei sunt prevăzute în Anexa nr. 2. Comportamentul funcţionarului care se confruntă cu o faptă de

corupţie

Secţiunea 1 Cum trebuie să reacţioneze un funcţionar la corupţie

Proba integrităţii trebuie să constituie un factor important în promovarea

personalului. Aprecierea acestui factor nu trebuie să se bazeze doar pe măsura în care individul şi-a păstrat reputaţia nepătată, ci şi pe faptul că a protejat în mod activ integritatea unităţii/structurii prin iniţierea unor acţiuni împotriva celor care au oferit mită şi a funcţionarilor care au acceptat-o.

Legislaţia referitoare la corupţie, precum şi codurile de etică şi deontologie ale categoriilor de personal M.I.R.A. prezintă, în linii clare,

21

comportamentul unui funcţionar, astfel încât acesta să nu ajungă în postura de a fi autor al unei infracţiuni de corupţie.

Legea stabileşte imperativ că un funcţionar nu trebuie să pretindă nici un folos în schimbul îndeplinirii atribuţiilor sale de serviciu ori sume de bani sau bunuri în plus faţă de taxele şi costurile stabilite de lege, acolo unde este cazul. De asemenea, funcţionarul nu are dreptul să primească bani sau alte foloase în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu ori să accepte promisiunea unor asemenea foloase.

ATENŢIE! Este strict interzis unui funcţionar să solicite sume de bani,

bunuri sau alte foloase în schimbul serviciului public oferit unui cetăţean, indiferent de timpul pe care l-a alocat rezolvării solicitării acestuia, costurilor colaterale angajate de instituţie ori valorilor materiale gestionate de persoana fizică sau juridică solicitantă.

Mai mult decât atât, niciun funcţionar nu are dreptul să primească ori să

accepte promisiunea unor sume de bani sau bunuri pentru a îndeplini un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, pentru a întârzia îndeplinirea unui act ori pentru a îndeplini un act contrar. De foarte multe ori cetăţenii sunt dispuşi să ofere sume de bani pentru le fi rezolvate anumite cereri, pentru a fi serviţi cu întâietate ori pentru a nu le fi aplicate diverse sancţiuni. În această situaţie, orice funcţionar trebuie să refuze ferm oferta făcută şi să explice celui care a făcut-o că acest lucru este ilegal.

Funcţionarul nu trebuie să primească nimic în schimbul îndeplinirii atribuţiilor sale de serviciu, chiar dacă a aplicat în mod corect legea. Mulţi cetăţeni obişnuiesc să ofere diverse atenţii, cadouri sau servicii funcţionarilor numai pentru a întreţine o bună relaţie cu acesta. Acceptarea acestora de către funcţionar îl poate pune pe acesta într-o situaţie neplăcută în momentul când va trebui să aplice o sancţiune ori să refuze oferirea unui serviciu respectivului cetăţean.

ATENŢIE! Este interzisă primirea de sume de bani sau bunuri, chiar

dacă acestea vor fi folosite în interesul serviciului, iar nu însuşite de către funcţionar. Acest lucru este interzis şi în situaţia când instituţia nu poate asigura mijloacele logistice necesare desfăşurării activităţii funcţionarului.

Secţiunea a 2-a

Comportamentul unui funcţionar atunci când i se oferă mită Ce trebuie să facă un funcţionar atunci când o persoană îi oferă o sumă

de bani, pentru a nu îşi îndeplini îndatoririle de serviciu, a le îndeplini în mod defectuos ori pur şi simplu pentru a-şi îndeplini activităţile la care este obligat?

22

În primul rând trebuie să cunoaştem faptul că funcţionarul nu trebuie să accepte banii sau bunurile, în scopul de a le utiliza ca probă pentru fapta de dare de mită săvârşită de către cetăţean. Obligaţia lui este aceea de a refuza. Refuzul trebuie să fie explicit şi ferm, pentru a nu da posibilitatea cetăţeanului să interpreteze refuzul ca pe o negociere. Orice exprimare sau gest ambiguu poate fi un indiciu pentru cetăţean că funcţionarul este dispus să accepte sau că doreşte o ofertă mai bună.

Un funcţionar în timpul exercitării atribuţiilor sale de serviciu trebuie să aibă un comportament corect şi integru, şi nu să încerce să constate infracţiuni de corupţie săvârşite de către cetăţenii cu care intră în contact. Atitudinea preventivă este cea care trebuie să primeze în comportamentul acestuia.

Aşadar, în situaţia în care unui funcţionar i se oferă sau a i se promite

ceva în schimbul unui serviciu, acesta trebuie să decline oferta făcută şi să explice cetăţeanului care sunt implicaţiile legale ale acestui comportament. Funcţionarul trebuie să aibă o atitudine fermă în abordarea relaţiei cu cetăţeanul şi să aplice legea în cazul respectiv.

Dacă situaţia este de aşa natură încât nu există posibilitatea refuzului

(de exemplu, un cetăţean lasă o sumă de bani sau un cadou şi pleacă rapid), funcţionarul nu trebuie în nici un caz să îşi însuşească banii sau bunurile. Acesta trebuie să manipuleze cât mai puţin obiectele şi să comunice şefului său în cel mai scurt timp cele întâmplate. Vor fi întocmite documente pentru constatarea celor petrecute şi vor fi identificaţi, în măsura posibilităţii, martori (este de preferat a se încheia un proces-verbal de către cei prezenţi în momentul respectiv).

De reţinut faptul că în situaţia în care un cetăţean a încercat să ofere mită unui funcţionar, solicitarea acestuia trebuie să beneficieze în continuare de aceeaşi atenţie ca oricare alta, fiind soluţionată conform prevederilor legale. Comportamentul acestuia nu trebuie să dea dreptul funcţionarului de a-l trata discriminatoriu ori de a nu-i rezolva solicitarea.

Dacă suma de bani sau cadoul este oferit sau promis de un intermediar, funcţionarul se face vinovat de aceeaşi infracţiune de luare de mită, ca şi în cazul în care oferta sau promisiunea sunt făcute în mod direct de către persoana interesată.

DE REŢINUT:

dacă unui funcţionar i se oferă mită ori se fac presiuni asupra lui pentru a nu-şi îndeplini atribuţiile conferite de lege, acesta are posibilitatea să depună un denunţ la Direcţia Generală Anticorupţie; pentru acest lucru orice persoană se poate deplasa la sediul direcţiei sau la unul dintre birourile judeţene anticorupţie;

23

linia telefonică gratuită 0800.806.806 a Direcţiei Generale Anticorupţie este permanent la dispoziţia cetăţeanului, dar şi a funcţionarilor din M.I.R.A.; la acest număr poate fi făcută o sesizare privind o faptă de corupţie despre care cineva are cunoştinţă;

de asemenea, există şi posibilitatea de a informa Direcţia Generală Anticorupţie prin intermediul e-mail-ului la adresa: anticoruptie_petitii@mira.gov.ro.;

adresa Direcţiei Generale Anticorupţie este Şos. Olteniţei nr. 390 A, Sector 4, Bucureşti, telefon şi fax – 021.332.36.64

ATENŢIE! Funcţionarul trebuie să ştie faptul că oricine poate sesiza

Direcţia Generală Anticorupţie în legătură cu o faptă de corupţie pe care acesta a săvârşit-o sau în care este implicat.

De asemenea, un cetăţean care a dat mită unui funcţionar pentru a rezolva o „problemă” are posibilitatea, prevăzută de lege, de a denunţa fapta autorităţilor, fără a mai fi pedepsit pentru fapta sa de dare de mită (dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă).

Secţiunea a 3-a

Obligaţiile funcţionarilor Ministerului Internelor şi Reformei Administrative privind sesizarea faptelor de corupţie

Obligaţia de sesizare a funcţionarilor publici Orice funcţionar public are obligaţia de a sesiza organul de urmărire

penală competent, de fiecare dată când are cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul. Încălcarea acestei obligaţii constituie infracţiune, respectiv omisiunea sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 din Codul Penal.

Această obligaţie revine numai funcţionarilor publici, nu şi celorlalte categorii de personal şi îi obligă pe aceştia să sesizeze de îndată procurorul sau organul de urmărire penală.

În cazul în care fapta este săvârşită de către un funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control, aceasta este considerată mai gravă fiind pedepsită cu o pedeapsă mai mare.

Obligaţia de sesizare a persoanelor cu funcţii de conducere În plus, faţă de prevederile cu caracter general prezentate mai sus, se

mai regăsesc în legislaţia actuală şi câteva cazuri particulare. Unul dintre acestea se referă la sesizările făcute de persoanele cu funcţii de conducere ori de alte categorii de funcţionari. Art. nr. 227 din C.P.P. stabileşte obligaţia oricărei persoane cu funcţie de conducere dintr-o unitate la care se refera art.

24

145 C. P., care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, de a sesiza de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.

Obligaţia de sesizare a funcţionarilor cu atribuţii de control Funcţionarii cu atribuţii de control au obligaţia de a sesiza organele de

urmărire penală sau de constatare a săvârşirii infracţiunilor de corupţie cu privire la orice date din care rezultă indicii cu privire la săvârşirea unei fapte de corupţie. Această obligaţie este prevăzută la modul general de către art. 227 din C.P.P., însă Legea nr. 78 / 2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, prevede în art. 23 că persoanele cu atribuţii de control au obligaţia de a sesiza organele competente de fiecare dată când există indicii privitoare la fapte de corupţie. După cum se poate observa, textul legal, respectiv art. 23 din Legea nr. 78 / 2000 face referire la orice date din care rezultă indicii privind săvârşirea unor fapte de corupţie.

De asemenea, persoanele cu atribuţii de control sunt obligate, în cursul efectuării actului de control, să procedeze la asigurarea şi conservarea urmelor infracţiunii, a corpurilor delicte şi a oricăror mijloace de proba ce pot servi organelor de urmărire penală.

Trebuie să facem precizarea că dacă o anumită faptă a unui funcţionar este o infracţiune sau sunt indicii pentru ca aceasta să fie considerată infracţiune, funcţionarul care efectuează controlul sau inspecţia, trebuie să sesizeze de îndată organele de cercetare penală. Acesta nu trebuie să evite acest lucru sub pretextul că fapta respectivă încalcă anumite obligaţii de serviciu, constituind şi o abatere disciplinară, realizând demersurile pentru cercetarea acesteia.

IMPORTANT! Conform art. 25 din Legea nr. 78/2000, îndeplinirea cu

bună-credinţă a obligaţiei de sesizare a persoanelor cu funcţii de control, prevăzute la art. 23 nu constituie o încălcare a secretului profesional şi nu atrage răspunderea penală, civilă sau disciplinară. Aceste dispoziţii se aplică chiar dacă cercetarea sau judecarea faptelor semnalate a condus la neînceperea sau încetarea urmăririi penale ori la achitare.

Neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de sesizare a persoanelor cu funcţii de conducere constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit art. 262 din Codul Penal – nedenunţarea unor infracţiuni.

Obligaţia de sesizare care revine oricărui funcţionar Tot în conformitate cu art. 227 C.P.P., alin. 2 – Obligaţiile de mai sus

(de a sesiza procurorul sau organul de cercetare penală şi de a lua măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă),

25

revin şi oricărui alt funcţionar care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.

Facem precizarea că obligaţia revine oricărui funcţionar, indiferent de modalitatea prin care acesta a luat la cunoştinţă despre fapta respectivă.

În cazul în care un funcţionar a sprijinit sau facilitat săvârşirea respectivei infracţiuni, acesta nu se poate folosi de această prevedere pentru a sesiza fapta şi a scăpa astfel de pedeapsa care i se poate aplica pentru coautorat, complicitate sau instigare.

IMPORTANT: Orice informaţie privind o eventuală faptă de

corupţie poate fi de folos organelor de urmărire penală, chiar dacă nu sunt conturate indicii temeinice privind existenţa unei fapte de corupţie. În acest scop există structuri specializate care să documenteze şi să verifice cele spuse de dumneavoastră, iar în cazul în care informaţiile se confirmă, organele de urmărire penală se vor sesiza din oficiu.

Secţiunea a 4-a

Protecţia funcţionarului care sesizează o faptă de corupţie Funcţionarul public care semnalează un caz de corupţie, beneficiază de

o serie de măsuri de protecţie. În acest sens a fost adoptată Legea nr. 571/2004, apărută ca o nevoie de instrumente pentru autoreglarea sistemului de integritate în cadrul administraţiei publice şi a serviciilor publice. Acest act normativ reglementează unele masuri privind protecţia persoanelor care au reclamat ori au sesizat încălcări ale legii în cadrul autorităţilor publice, instituţiilor publice şi al altor unităţi, săvârşite de către persoane cu funcţii de conducere sau de execuţie din autorităţile, instituţiile publice şi din alte unităţi bugetare.

Legea în sine creează instrumentul de siguranţă pentru situaţiile în care un funcţionar public, funcţionar public cu statut special sau personal contractual intenţionează să ia atitudine cu privire la comportamentul ilegal al personalului M.I.R.A. Deşi legislaţia prevedea obligaţia funcţionarilor publici de a semnala încălcări ale legii în legătură cu serviciul, de care i-au la cunoştinţă, aceasta nu oferea nicio protecţie funcţionarului onest. Prin Legea nr. 571/2004 s-a creat posibilitatea evitării unor astfel de represalii împotriva persoanei care semnalează încălcări ale legii.

În faţa comisiei de disciplină sau a altor organe similare, avertizorii beneficiază de protecţie după cum urmează:

a) avertizorii în interes public beneficiază de prezumţia de bună-credinţă până la proba contrară;

b) la cererea avertizorului cercetat disciplinar, ca urmare a unui act de avertizare, comisiile de disciplină sau alte organisme similare din cadrul

26

autorităţilor sau instituţiilor publice au obligaţia de a invita presa şi un reprezentant al sindicatului sau al asociaţiei profesionale. Anunţul se face prin comunicat pe pagina de Internet a autorităţii publice, instituţiei publice sau a unităţii bugetare, cu cel puţin 3 zile lucrătoare înaintea şedinţei, sub sancţiunea nulităţii raportului şi a sancţiunii disciplinare aplicate.

În situaţia în care cel reclamat prin avertizarea în interes public este şef ierarhic, direct sau indirect, ori are atribuţii de control, inspecţie şi evaluare a avertizorului, comisia de disciplină sau alt organism similar va asigura protecţia avertizorului, protejându-i identitatea.

IMPORTANT! În cazul avertizărilor în interes public referitoare la

infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, infracţiuni de fals şi infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul se va aplica, din oficiu, măsura protecţiei datelor de identitate ale persoanei protejate3.

În litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de serviciu,

instanţa poate dispune anularea sancţiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credinţă.

Instanţa va verifica proporţionalitatea sancţiunii aplicate avertizorului pentru o abatere disciplinară, prin compararea cu practica sancţionării sau cu alte cazuri similare din cadrul aceleaşi autorităţi publice, instituţii publice sau unităţi bugetare, pentru a înlătura posibilitatea sancţionării ulterioare şi indirecte a actelor de avertizare în interes public, protejate prin lege4.

Secţiunea a 5-a

Consecinţele săvârşirii unei fapte de corupţie pentru personalul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative

Principala consecinţă a comiterii unei infracţiuni de corupţie este

pedeapsa stabilită pentru acest gen de fapte. Toate infracţiunile de corupţie sunt pedepsite cu închisoarea, între limite ce variază astfel:

luare de mită – închisoare de la 3 la 12 ani; dacă este săvârşită de o persoană cu atribuţii de control, de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani; 3 Legea nr. 571/2004 - Art. 8 - În cazul avertizărilor în interes public, prevăzute la art. 5 lit. a) şi b), se vor aplica din oficiu prevederile art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, respectiv protecţia datelor de identitate a martorului protejat; 4 Legea nr. 571/2004 – Art. 9, alin. 2.

27

dare de mită – închisoare de la 6 luni la 5 ani; dacă este săvârşită către o persoană care are atribuţii de control, de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 7 ani;

traficul de influenţă – închisoare de la 2 la 10 ani; primirea de foloase necuvenite – închisoare de la 6 luni la 5 ani; „cumpărarea de influenţă” – închisoare de la 2 la 10 ani; infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau

cu infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie sunt pedepsite cu pedepse cu închisoarea situate între limite cum ar fi: de la 6 luni la 5 ani, de la 5 la 15 ani sau pentru infracţiuni grave (de ex. „traficul de droguri de mare risc, săvârşit în legătură cu o infracţiune de corupţie”) cu pedepse de 15 la 27 de ani;

infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene sunt pedepsite cu diverse pedepse cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, 5 la 15 ani, sau, atunci când au ca rezultat consecinţe deosebit de grave, închisoare de la 10 la 20 de ani;

A doua consecinţă importantă referitoare la un funcţionar din cadrul M.I.R.A. este reprezentată de destituirea din funcţie deţinută şi încetarea raporturilor de serviciu, indiferent de fapta săvârşită ori de pedeapsa la care acesta a fost condamnat.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că o condamnare penală atrage după sine şi alte consecinţe, cum ar fi:

imposibilitatea de a se mai angaja ulterior într-una din structurile M.I.R.A.;

pierderea dreptului de a primi ajutorul prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 38 din 30.01.2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, pentru poliţiştii care se pensionează;

poliţiştii care au efectuat concediul de odihnă pentru anul în care le-au încetat raporturile de serviciu au obligaţia de a restitui cota parte din salariul de bază pe timpul concediului de odihnă.

DE REŢINUT: Dacă se dispune începerea urmăririi penale,

funcţionarului nu-i vor fi afectate drepturile, dar dacă se pune în mişcare acţiunea penală acesta va fi pus la dispoziţia conducerii. În cazul arestării, acesta va fi suspendat din funcţia pe care o deţine. Dacă se dovedeşte vinovăţia sa, nu va mai putea ocupa o funcţie publică decât după reabilitare. De asemenea, banii, foloasele necuvenite şi celelalte bunuri care fac obiectul infracţiunilor de corupţie sunt confiscate. Dacă nu mai este posibilă restituirea lor, făptuitorul este obligat la plata echivalentului acelor bunuri.

În ceea ce priveşte cadrele militare din structurile M.I.R.A., după începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată la instanţele militare,

28

cadrele militare arestate se suspendă din funcţie, iar cele care sunt cercetate şi judecate în stare de libertate sau eliberate pe cauţiune se pun la dispoziţie. Ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate vor fi trecuţi în rezervă sau direct în retragere când, pentru o acţiune săvârşită din culpă, li s-a aplicat prin hotărâre judecătorească pedeapsa închisorii, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În cazul condamnării prin hotărâre judecătorească la pedeapsa închisorii cu executarea acesteia, precum şi a condamnării pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării ori cu amendă, se dispune trecerea în rezervă sau direct în retragere.

Referitor la funcţionarii publici, conform Legii nr. 188/1999, în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celei prevăzute la art. 50, lit. h, aceştia sunt suspendaţi din funcţie. Totodată, în situaţia în care funcţionarul public poate influenţa cercetarea, de la momentul începerii urmăririi penale, persoana care are competenţa numirii în funcţia publică este obligată să dispună mutarea temporară a funcţionarului public în cadrul altui compartiment.

Instituţii specializate anticorupţie

Secţiunea 1

Direcţia Generală Anticorupţie

Direcţia Generală Anticorupţie a fost înfiinţată prin Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul M.I.R.A., ca structură specializată pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului M.I.R.A., subordonată direct ministrului.

Direcţia Generală Anticorupţie are următoarele atribuţii principale: a) desfăşoară activităţi de prevenire, documentare şi combatere a

faptelor de corupţie în rândul personalului M.I.R.A.; b) desfăşoară activităţi de primire a reclamaţiilor/petiţiilor cetăţenilor

referitoare la acte sau fapte de corupţie a personalului ministerului, precum şi activităţi de relaţii publice, specifice problematicii din competenţă;

c) desfăşoară activităţi de poliţie judiciară, conform legii; d) organizează şi desfăşoară activităţi de testare a integrităţii

profesionale a personalului ministerului; e) desfăşoară activitatea de relaţii şi colaborare internaţională, în

domeniu, în conformitate cu interesele M.I.R.A.; f) constituie şi gestionează baza de date a unităţii privind actele şi

faptele de corupţie din cadrul M.I.R.A.; g) analizează evoluţia actelor şi faptelor de corupţie internă, pe baza

cărora întocmeşte documente de strategie în materie şi informează ministrul internelor şi reformei administrative ori alţi factori abilităţi, conform legii.

29

Conform competenţelor legale, D.G.A. efectuează teste de integritate la toate structurile din componenţa ministerului.

Acţiunile D.G.A. au un caracter ofensiv, de anticipare şi identificare a vulnerabilităţilor şi factorilor de risc care favorizează comiterea faptelor de corupţie, urmărind îndepărtarea acestora.

Pentru segmentul operativ, în cadrul D.G.A îşi desfăşoară activitatea ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară. Poliţia judiciară este organizată şi funcţionează şi în cadrul altor structuri specializate ale M.I.R.A.

Poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală.

Ofiţerii şi agenţii astfel specializaţi au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare.

Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din M.I.R.A. anume desemnaţi de ministru, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare.

Poliţiştii au obligaţia de a încunoştinţa de îndată procurorul sau organele de cercetare ale poliţiei judiciare, cu privire la constatarea săvârşirii infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 şi de a le înainta, totodată, actele de constatare5.

Întregul personalul al D.G.A. îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile legale interne şi internaţionale la care România este parte, respectând cu stricteţe principiile obiectivităţii, confidenţialităţii şi imparţialităţii, dar şi drepturile şi libertăţile omului, în desfăşurarea investigaţiilor.

D.G.A. promovează în activitatea pe care o desfăşoară obiectivitatea, realitatea, legalitatea şi deplina responsabilitate în acţiunile sale, iar deviza acestei instituţii este „Integritate pentru credibilitate”.

Secţiunea a 2-a

Direcţia Naţională Anticorupţie Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.) este organizată ca structură cu

personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi este specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie, potrivit legii. 5Conform prevederilor Legii nr. 364 din 15 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în Monitorul Oficial nr. 869 din 23 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.

30

Competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie D.N.A. este competentă să efectueze urmărirea penală în cauze de

corupţie, numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) cel puţin una dintre infracţiunile sesizate este prevăzută în Legea nr.

78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare;

b) dacă este îndeplinită cel puţin una dintre situaţiile mai jos menţionate:

• dacă indiferent de calitatea persoanei, valoarea obiectului infracţiunii de corupţie (valoarea mitei, a foloaselor necuvenite) depăşeşte echivalentul în lei a 10.000 euro;

• dacă indiferent de calitatea persoanei, cuantumul prejudiciului cauzat prin comiterea infracţiunii depăşeşte echivalentul în lei a 200.000 euro;

• dacă indiferent de calitatea persoanei, prin săvârşirea infracţiunilor de corupţie s-a produs o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice, persoane juridice;

• infracţiunile au fost comise de către: deputaţi; senatori; membri ai Guvernului; secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai primului ministru; membrii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilierii judeţeni; prefecţii şi subprefecţii; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţii; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 81 din Legea

31

nr. 78/2000 6 , cu modificările şi completările ulterioare; lichidatorii judiciari; executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului;

• infracţiunile au fost săvârşite împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;

• dacă în urma infracţiunilor s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 215 alin. 1; 2; 3 şi 5, art. 246; 247; 248 şi 2481 din Codul Penal şi al infracţiunilor prevăzute de Codul Vamal al României.

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile enumerate mai sus, sesizarea

trebuie adresată celorlalte parchete, deoarece D.N.A. nu are competenţa de a o soluţiona (exemplu: în cazul săvârşirii unor infracţiuni de către agenţii de poliţie ori subofiţeri, competenţa revine parchetelor de pe lângă instanţele competente).

Secţiunea a 3-a

Modalităţi de sesizare Sesizarea unei fapte de corupţie săvârşită de către un angajat al unei

structuri a M.I.R.A. poate fi făcută la Direcţia Generală Anticorupţie, la Direcţia Naţională Anticorupţie sau la structurile de Parchet.

Modalităţile în care poate fi sesizată o faptă de corupţie sunt, în primul rând, cele prevăzute de către Codul de Procedură Penală, respectiv plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu. Denunţul privind o faptă de corupţie săvârşită de către un funcţionar al M.I.R.A. poate fi făcut la sediul Direcţiei Generale Anticorupţie sau la sediile birourilor judeţene anticorupţie. Un model de plângere/denunţ este prevăzut în Anexa nr. 3.

Funcţionarii ministerului asupra cărora se fac presiuni privind o eventuală implicare într-o faptă de corupţie sau cărora li se fac oferte sau promisiuni de bani ori alte foloase pentru a nu-şi îndeplini îndatoririle de serviciu pot face autodenunţ la Direcţia Generală Anticorupţie. De la înfiinţarea D.G.A. şi până în prezent un număr mare de funcţionari ai M.I.R.A. 6 Art. 81. – Prevederile art. 254 - 257 din Codul Penal şi ale art. 61 şi 82 din prezenta lege se aplică în mod corespunzător şi următoarelor persoane: a) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România este parte; b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este parte; c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul Comunităţilor Europene; d) persoanelor care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor instanţe; e) funcţionarilor unui stat străin; f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.

32

s-au autodenunţat, fiind organizate acţiuni de prindere în flagrant a celor care au oferit sau promis diverse sume de bani sau cadouri personalului ministerului aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Autodenunţul este un mijloc foarte important în lupta anticorupţie, atitudinea funcţionarilor de a refuza orice ofertă de mită şi de a denunţa fapta instituţiilor competente pentru a lua măsurile necesare, având un caracter de descurajare a cetăţenilor.

De asemenea, pentru a sesiza Direcţiei Generale Anticorupţie o faptă de corupţie, mai puteţi utiliza şi linia telefonică gratuită 0800.806.806, pusă la dispoziţia oricărei persoane, inclusiv a personalului ministerului sau site-ul de internet www.mai-dga.ro

Măsuri administrative de prevenire a corupţiei

Secţiunea 1 Identificarea şi monitorizarea factorilor de risc

În activitatea unei instituţii a M.I.R.A. se regăsesc tipuri de activităţi, în

relaţie directă cu cetăţeanul sau nu, care au un grad mai mare sau mai mic de vulnerabilitate la corupţie.

În acest sens putem spune că există un risc ca un anumit funcţionar să aibă o conduită neconformă cu legea, o anumită faptă de corupţie să se poată săvârşi ori se poate întâmpla ca asupra funcţionarului să se facă diverse presiuni.

De asemenea, normele care stabilesc modalităţile de a îndeplini un anumit act, natura în sine a activităţii sau alte circumstanţe pot favoriza mai mult sau mai puţin adoptarea unui comportament în urma căruia funcţionarul să poată dobândi foloase materiale ilicite.

Locurile, persoanele sau categoriile de activităţi care se înscriu în categoria celor de mai sus, constituie puncte vulnerabile ale instituţiei. Unele dintre aceste puncte vulnerabile pot fi eliminate ori limitate (contactul direct cu cetăţeanul, care astfel nu ştie cine îi va procesa cererea şi nici nu mai are posibilitatea de a oferi ceva cuiva), dar în multe cazuri nu există modalităţi concrete de a le înlocui ori limita (relaţia directă a anchetatorului cu anchetatul), şi atunci trebuie să ne orientăm atenţia asupra supravegherii şi gestionării acestor puncte şi situaţii vulnerabile.

În mod concret, această activitate a fost realizată la nivelul ministerului prin organizarea de grupuri de lucru compuse din ofiţeri de prevenire ai D.G.A. şi reprezentanţi ai structurilor de control şi resurse umane din structurile ministerului.

33

Analiza domeniilor cu risc ridicat la corupţie Situaţiile de vulnerabilitate sunt diverse şi pot apărea în foarte multe

puncte ale activităţii unei instituţii. Cel mai util mod de a identifica factorii de risc şi vulnerabilităţile în activitatea unei instituţii este reprezentat de realizarea de analize în scopul stabilirii de măsuri concrete, cu aplicabilitate şi influenţă directă în desfăşurarea activităţii. Cu privire la aceste situaţii de risc sau vulnerabilitate este faptul că activitatea de identificare, monitorizare şi gestionare nu poate fi făcută decât prin colaborarea directă şi activă cu funcţionarii care derulează în mod concret activităţile respective, precum şi cu cei care le supraveghează, coordonează sau îndrumă. Aceştia sunt şi cei care pot veni cu soluţii pentru eliminarea sau limitarea lor.

Realizarea unei analize de identificare a riscurilor de corupţie trebuie să fie făcută la interval de câţiva ani, în funcţie şi de rezultatele anterioare. În acest sens trebuie monitorizate acele sectoare de activitate care la evaluarea anterioară au avut probleme semnificative.

Pentru constatarea riscurilor trebuie avute în vedere cel puţin două etape de analiză:

- verificarea neîntreruptă a pericolelor legate de corupţie (analiza organigramelor, distribuirea personalului, evoluţia normelor metodologice etc.);

- verificarea garanţiilor de integritate (de exemplu: activitatea este testată regulat şi inopinat, cetăţeanul are posibilitatea să obţină toate informaţiile necesare obţinerii serviciului solicitat cu minime eforturi).

Analiza riscurilor trebuie să se încheie cu propuneri de acţiune în cazul în care se constată existenţa unor situaţii de risc, care să fie materializate într-un plan de acţiune.

Puncte critice, riscuri şi vulnerabilităţi în activitatea M.I.R.A. Punctele vulnerabile şi factorii de risc relativi la corupţie, existenţi în

activitatea structurilor M.I.R.A. apar, se modifică şi dispar, odată cu evoluţia instituţională a ministerului.

Punctele sensibile la corupţie şi vulnerabilităţile, apariţia şi evoluţia lor este influenţată de:

• prevederile normative în vigoare la un moment dat; • relaţiile instituţionale existente la un moment dat; • volumul mare al activităţilor ce se desfăşoară într-o anumită perioadă

de timp; • cultura organizaţională; • nivelul salarizării; • probleme de logistică; • factorul individual.

34

Prevederile legislative sunt cele care dau posibilitatea lucrătorilor de a avea un anumit comportament. Un funcţionar evaluează posibilitatea descoperirii, posibilitatea de a fi sancţionat, variantele de a scăpa de o eventuală sancţiune (utilizând căi legale sau eludând legea), dificultatea operaţiunii pe care o are de făcut, cercul persoanelor care pot lua cunoştinţă despre faptă şi, foarte important, priveşte în jur la colegii săi (fiind influenţat şi de comportamentul acestora de legalitate sau ilegalitate).

Relaţiile instituţionale existente între structuri au şi ele o influenţă sporită, ducând la apariţia şi formarea unor canale pe care circulă informaţia, documentele, lucrările etc.

Cu cât lanţul este mai lung şi avem mai multe verigi în circuitul unui document sau al unei lucrări, procesul devine mai greoi, timpul de rezolvare creşte, posibilitatea apariţiei unor nereguli fiind mai mare. În acest moment creşte presiunea asupra funcţionarilor care ocupă un loc în acest circuit şi se întâmplă ca de multe ori, nereguli grave să poată fi făcute de un funcţionar fără nicio putere de decizie, cu un rol pur administrativ. De asemenea, acesta are acces şi la o serie de informaţii care-l fac important.

Volumul activităţilor contribuie la creşterea nivelului de stres şi presiune asupra funcţionarilor, ducând la apariţia unor nereguli. Neregulile sunt înregistrate ca urmare a volumului mare de activităţi. Fiecare activitate beneficiază de timp puţin în dauna calităţii şi ca urmare a programului prelungit.

Monitorizarea personalului şi a factorilor de risc Până în prezent nu există o reţetă a luptei împotriva corupţiei, metode

sau mijloace clare şi precise care să fie aplicate într-un sistem, într-o instituţie. Pentru o eficienţă mai mare în lupta împotriva corupţiei se impune direcţionarea pe mai multe linii de acţiune, corespunzătoare cauzelor existente în mod concret la nivelul fiecărei structuri dintr-o instituţie sau organizaţie.

Dacă pentru o activitate este nevoie de un număr mare de aprobări, avizări, respectarea a nenumărate termene, posibilitatea de a informa cât mai exact cetăţeanul asupra procedurii scade, iar cetăţenii sunt din ce în ce mai dispuşi să îi corupă pe funcţionari. În acest sens, numărul de acte poate fi redus prin eliminarea celor care sunt făcute doar „de formă”, comprimarea a două sau trei într-unul singur, stabilirea de termene pentru întreaga operaţiune de avizare sau aprobare etc.

Un alt aspect care poate duce la limitarea corupţiei este şi derularea de activităţi de informare corecte şi suficiente pentru cetăţeni.

Secţiunea a 2-a

Testarea integrităţii personalului Testul de integritate reprezintă unul dintre cele mai eficiente măsuri

administrative de prevenire a corupţiei în rândul personalului. Acesta ne ajută

35

să cunoaştem foarte exact modul în care se comportă funcţionarul pe timpul exercitării atribuţiilor sale de serviciu, oferindu-ne în acelaşi timp posibilitatea de a îmbunătăţi metodologia de lucru în anumite domenii.

La nivelul M.I.R.A. există două categorii de teste ce pot fi aplicate personalului: testele de integritate şi testele de fidelitate, ambele reglementate prin intermediul normelor interne ale ministerului.

Testul de verificare a integrităţii profesionale reprezintă o metodă de identificare, evaluare şi înlăturare a vulnerabilităţilor şi riscurilor care determină personalul M.I.R.A. să comită fapte de corupţie.

Scopul testului de verificare a integrităţii profesionale îl reprezintă prevenirea faptelor de corupţie în care ar putea fi implicaţi funcţionari ai ministerului.

Obiectivele testării integrităţii constau în: • Verificarea comportamentului profesional; • Prevenirea faptelor de corupţie; • Prevenirea apariţiei şi extinderii vulnerabilităţilor şi factorilor de risc; • Respectarea dispoziţiilor legale; • Modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu. Direcţia Generală Anticorupţie este structura abilitată să organizeze,

independent sau în cooperare cu şefii/comandanţii/directorii structurilor ministerului, verificări de specialitate, prin testarea integrităţii profesionale a personalului.

Testele constau în crearea de situaţii, similare celor cu care se confruntă personalul în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în vederea stabilirii reacţiei şi conduitei adoptate de către funcţionar.

Subiectul testat trebuie să facă parte din categoria angajaţilor despre care au existat semnalări că nu-şi îndeplinesc corespunzător atribuţiunile de serviciu şi sunt predispuşi la încălcarea normelor de integritate.

Rezultatul şi constatările activităţii de testare vor fi aduse la cunoştinţa sefului nemijlocit al persoanelor testate, care va dispune măsuri specifice pentru prevenirea unor evenimente negative (diminuarea salariului, schimbare din serviciu, ridicarea armamentului etc.).

Constatările activităţii de testare, dacă situaţia impune, pot reprezenta temeiul desfăşurării procedurilor disciplinare.

Secţiunea a 3-a

Verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor Verificarea privind averea dobândită în perioada îndeplinirii funcţiilor ori

demnităţilor publice şi a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se exercită de către Agenţia Naţională de Integritate la verificarea averilor şi a conflictelor de interese, precum şi a incompatibilităţilor. Se procedează dacă în

36

urma verificării prealabile rezultă „probe sau indicii temeinice” referitoare la încălcarea prevederilor legale (art. 43, alin. 1 din Legea nr. 144/2007); acelaşi text stabileşte, pe de o parte, că dispoziţiile privind definiţia conflictului de interese, precum şi obligaţiile ce decurg pentru persoanele supuse dispoziţiilor legale privind conflictele de interese „sunt cele cuprinse în Constituţie, în Legea nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în alte acte normative”, iar, pe de altă parte, că actualele reglementări privind regimul incompatibilităţilor „se completează cu prevederile Legii nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare”.

Art. 47 al Legii nr. 144/2007 prevede, pe de o parte, că fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligaţiilor legale privind conflictul de interese, constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, iar pe de alta că „fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate constituie temei pentru eliberarea din funcţie sau, după caz, constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sa activităţii respective”.

De asemenea, s-a dispus că persoana eliberată sau destituită din funcţie este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică dintre cele ai căror titulari au obligaţia declarării averii şi a intereselor, cu excepţia celor elective, pe o perioadă de până la 3 ani de la data eliberării sau destituirii din funcţia sau demnitatea publică respectivă; interdicţia se dispune, la solicitarea Agenţiei, de către instanţa competentă, ca sancţiune complementară, în cazul confiscării unei părţi din averea dobândită sau a unui bun determinat ori în cazul conflictelor de interese; în aceeaşi ordine de idei, este prevăzut că, în cazurile în care persoana cercetată nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data rămânerii definitive a actului de constatare, aceasta este decăzută din dreptul de a mai ocupa o funcţie sau o demnitate publică dintre cele prevăzute de lege, cu excepţia celor elective, pe o perioadă de 3 ani de la data rămânerii definitive a actului de constatare (interdicţia se dispune, la solicitarea Agenţiei, de către instanţa competentă ca sancţiune complementară, în cazul confiscării unei părţi din averea dobândită sau a unui bun determinat ori în cazul conflictelor de interese).

Sunt instituite, de asemenea, o serie de sancţiuni, între care: nerespectarea obligaţiei care revine „conducătorilor autorităţilor, instituţiilor sau societăţilor publice ori private, ai regiilor autonome” de a comunica inspectorului de integritate, „la solicitarea motivată a acestuia”, „datele, informaţiile, înscrisurile şi documentele” solicitate constituie contravenţie şi „se sancţionează cu amendă de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere”; fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere şi de interese care nu

37

corespund adevărului constituie infracţiunea de fals în declaraţii şi se pedepseşte potrivit Codului Penal; nedepunerea declaraţiei de avere în termenele prevăzute de lege constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 100 lei la 500 lei şi declanşarea din oficiu a procedurii de control.

Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie stabileşte obligativitatea declarării, în termen de 30 de zile de la primire, a oricărei donaţii directe ori indirecte sau daruri manuale primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor.

Rolul managerului Personalul cu funcţii de conducere are un rol foarte important în

limitarea practicilor de corupţie existente în interiorul unei instituţii. În principiu şeful trebuie să ştie ce se întâmplă în cadrul colectivului pe care îl conduce. El poate obţine aceste informaţii în mod direct, prin implicarea în derularea unor activităţi sau prin intermediul coordonatorilor care i se subordonează, a lucrătorilor cu care intră des în contact, a consilierilor săi, precum şi prin intermediul unor persoane care îi furnizează informaţii.

Cu cât nivelul de cunoaştere a instituţiei scade şi posibilitatea managerului de a lua decizii pertinente scade considerabil, şi, mai ales, scade posibilitatea de a ţine sub control practicile care încalcă deontologia profesională.

Secţiunea 1

Indicatori de alarmă la corupţie Comportamentul corupt este asociat frecvent cu moduri de comportare

care reprezintă semne ce indică prezenţa fenomenului. Această apreciere este legată de imposibilitatea evaluării exacte, deoarece câteva dintre semne trec drept neutre sau chiar pozitive, deşi – ulterior – ele s-au dovedit a fi semnale de încredere.

Nici unul din semnele indicatoare nu reprezintă o „dovadă” a implicării în fapte de corupţie. Dacă observând formele de manifestare – un anumit tip de comportament va apare suspect – atunci este necesar să verificaţi dacă prezenţa unui astfel de semn este urmată sau a fost precedată de alte elemente de comportament în interiorul sau în afara organizaţiei, care să ofere indicii suplimentare referitoare la posibilitatea implicării subordonatului în acte de corupţie.

Indicatori neutri

• standard de viaţă inexplicabil de înalt; • contacte personale, suspecte, între personalul instituţiei şi terţi (de

exemplu invitaţii, activităţi suplimentare, contracte în calitate de consultanţi sau experţi);

38

• executarea de activităţi suplimentare care nu se regăsesc în fişa postului, fără aprobare şi fără a informa despre aceasta;

• interiorizarea, modificări bruşte ale comportamentului faţă de colegi şi faţă de şefi, comportament atipic (ca urmare a unei situaţii de şantaj sau exercitarea unor presiuni din partea grupărilor infractoare);

• dorinţa de a se impune în orice împrejurare prin invocarea contactelor din sfera serviciului şi din cea privată;

• solicitarea unor favoruri din partea terţilor (condiţii speciale la cumpărarea unor bunuri, acceptarea suportării plăţii consumaţiei în restaurante, invitaţii la manifestări private sau de afaceri, organizate de către „clienţi ai structurilor Ministerului Internelor şi Reformei Administrative”);

• manifestări de generozitate neobişnuită din partea firmelor, sau patronilor (de exemplu sponsorizare, crearea unor facilităţi la plata serviciilor sau a bunurilor comercializate de acestea).

Indicatori interni

• ocolirea sau „trecerea cu vederea” a prevederilor regulamentelor; acumularea sistematică de „mici neregularităţi”;

• depăşirea frecventă a competenţelor în rezolvarea unor petiţii, lucrări sau dosare;

• scurgerea de date şi informaţii despre anumite activităţi profesionale; • investigarea necorespunzătoare a cazurilor aflate în lucru şi crearea

de afinităţi cu suspecţii investigaţi; • dispariţia unor probe din dosarele de cercetare penală repartizate

spre soluţionare; • decizii sau acţiuni neobişnuite, fără o motivaţie temeinică; • evaluări şi decizii diferite în situaţii similare, care privesc persoane

distincte; • tăinuirea unor situaţii de fapt ilegale; • timpi de rezolvare surprinzători de mici în cazul executării anumitor

sarcini de serviciu; • atitudine părtinitoare faţă de anumite persoane, fără existenţa unui

motiv întemeiat; • intervenţii repetate asupra colegilor de serviciu pentru direcţionarea

verificărilor, investigaţiilor sau cercetărilor în sensul dorit; • tolerarea tacită a comportamentelor greşite, mai ales în cazurile în

care acestea sunt contrare prevederilor legale; • absenţa sau insuficienţa controlului asupra activităţii profesionale

acolo unde el ar fi deosebit de necesar; • încărcătură prea mare de lucrări pe o singură persoană; • vizite permanente în instituţie ale reprezentanţilor unor societăţi

comerciale (la anumiţi factori de decizie sau lucrători);

39

• dispariţii intempestive de la serviciu fără motive plauzibile şi convorbiri telefonice suspecte.

Indicatori externi

• tratarea neobişnuit de amabilă a unor persoane cu care intră în contact;

• schimbarea bruscă de atitudine în cadrul relaţiilor cu colegii de serviciu şi cu ceilalţi membrii ai comunităţii (vecini, rude);

• organizarea în mod frecvent de petreceri costisitoare la care sunt invitate persoane cu funcţii de decizie din structură sau persoane din lumea interlopă;

• limbaj „camaraderesc” sau îngăduinţa bătătoare la ochi pe timpul îndeplinirii atribuţiilor (controale, primiri de sesizări, reclamaţii, declaraţii, sau la întocmirea altor acte procedurale);

• rezolvarea unor reclamaţii şi sesizări în mod repetat în favoarea persoanelor reclamate;

• interpretarea frecventă a rolului persoanei cu o (pretinsă) poziţie de mare influenţă;

• controale repetate fără o motivaţie plauzibilă; • permiterea intrării/ieşirii în/din România a unor persoane şi mijloace

de transport fără a se efectua un control riguros; • neverificarea unor persoane în bazele de date cu ocazia

intrării/ieşirii din România.

Secţiunea a 2-a Formarea profesională iniţială şi continuă a personalului

Contrar recomandărilor, cele mai multe programe de instruire a noilor

angajaţi evită abordarea în mod direct a problemei corupţiei pe considerentul că nu este de dorit să se atragă atenţia asupra comportamentului viciat. Se pare că există o teamă de discuţii care mai de grabă dă idei decât să prevină corupţia.

Dacă se doreşte ca instruirea preventivă să aibă impact asupra corupţiei, aceasta trebuie să exploreze în mod realist şi pe deplin toate dimensiunile problemei şi să includă exemple concrete care există sau au existat în cadrul unităţii respective.

Modalitatea cea mai realistă de instruire constă în a prezenta corupţia ca pe un risc al muncii care poate afecta nivelul înalt de credibilitate de care trebuie să se bucure funcţionarul în rândul cetăţenilor. Instruirea trebuie concepută de aşa natură încât corupţia să nu apară ca o simplă interdicţie. Funcţionarul trebuie să înţeleagă fondul problemei pentru a evita implicarea în vreo formă de corupţie.

40

Prin instruire trebuie să se urmărească întărirea dorinţei funcţionarului de a-şi proteja propria integritate.

Secţiunea a 3-a

Motivarea funcţionarului onest Funcţionarul cinstit care supravieţuieşte într-o atmosferă inhibată de

corupţie este, de obicei, izolat. Presiunile venite din partea celor din jur, în scopul conformării liniei generale îl pun în imposibilitatea întreprinderii oricărei acţiuni fără a-şi pune problema părăsirii unităţii respective.

Se pun următoarele întrebări: Dacă un funcţionar riscă să fie ostracizat în cazul în care raportează despre practicile de corupţie? Ce garanţii poate avea că acţiunile lui vor fi primite favorabil de către superiori? Îl va proteja oare şeful împotriva actelor de răzbunare la care se poate aştepta? Ce se va întâmpla cu el când se va schimba şeful?

Funcţionarul onest apreciază cel mai mult posibilitatea de a raporta actele de corupţie într-o manieră care nu-l obligă la depunerea unei mărturii. Şeful poate valorifica foarte bine astfel de rapoarte recurgând la forme independente de investigaţii, în scopul verificării sesizărilor. O finalitate energică, ofensivă va încuraja funcţionarul cinstit şi va demonstra integritatea şefului.

Secţiunea a 4-a

Schimbarea atitudinii persoanelor cu funcţii de conducere Analiza atentă a rezultatelor eforturilor depuse în lupta de combatere a

corupţiei în organizaţie, indică faptul că atitudinea şefului are un rol determinant în ceea ce priveşte eficienţa în unitatea pe care o conduce, în confruntarea cu acest fenomen.

Şeful, care se angajează în combaterea corupţiei trebuie să fie obiectiv. Programul său trebuie să fie un complex de măsuri de natură a-i sprijini

pe funcţionari să devină oneşti, muncitori şi devotaţi. Se impune ca fiecare efort îndreptat împotriva corupţiei să fie însoţit de explicaţiile şefului asupra modului în care acesta contribuie la siguranţa, integritatea, tăria şi eficienţa în activitate a poliţistului devotat.

Şefii au obligaţia de a fi exemplu şi datoria de a fi obiectivi faţă de angajaţi.

Conducerea personalului şi verificarea activităţii acestuia vor trebui realizate în mod activ şi, în măsura în care experienţa permite, anticipativ.

Reglementarea clară a competenţelor şi descrierea transparentă a atribuţiilor pentru colaboratori sunt în măsură să se constituie în premise determinante pentru instituirea unui climat „sănătos”, de lucru bazat pe corectitudine şi încredere.

Personalul de conducere trebuie să-şi dovedească eficienta astfel:

41

• să comunice cu personalul; • să contribuie la dezvoltarea profesională a personalului şi să ofere

protecţie; • să stabilească şi să menţină standardele propuse; • să aibă o perspectivă strategică; • să iasă în evidenţă şi să fie responsabil; • să stabilească priorităţi de acţiune; • să încurajeze creativitatea. Atitudinea şi comportamentul şefului trebuie să urmărească realizarea

unui climat propice unei activităţi eficiente, axându-se pe încredere în oamenii săi, promovarea unui comportament integru şi a lucrului în echipă, toate acestea realizate printr-o comunicare efectivă cu colectivul.

Încredere

• când trebuie să exercitaţi controlul într-o anumită situaţie precizaţi clar şi cu hotărâre ce trebuie făcut;

• stabiliţi standarde personale, clar şi contestaţi acele comportamente pe care nu le toleraţi;

• comunicaţi-vă scopurile şi identificaţi acţiunile şi calendarul pentru atingerea lor;

• luaţi în considerare cât mai multe informaţii, gândiţi-vă la consecinţele acţiunilor pe care urmează să le întreprindeţi şi încercaţi să anticipaţi viitoarele probleme;

• consultaţi-vă şi cu alte persoane – fiţi hotărât, întotdeauna ţineţi o evidenţă a deciziilor importante şi fiţi pregătit să explicaţi oricui deciziile luate;

• verificaţi dacă decizia pe care urmează să o luaţi este consecventă cu deciziile anterioare, pentru evitarea conflictelor;

• consultaţi-vă cu persoanele potrivite şi alegeţi cea mai adecvată metodă de comunicare;

Integritate

• stabiliţi standarde şi conduceţi prin exemple; • acceptaţi responsabilitatea pentru implementarea deciziilor altor

persoane; • sprijiniţi-i pe cei care apără dreptatea; • atitudinea de a contesta trebuie să fie orientată atât către

deciziile/acţiunile superiorilor, cât şi ale persoanelor subordonate; • nu ezitaţi să puneţi în aplicare procedurile cu privire la

comportamentul incorect; • nu plecaţi de la premisa că personalul cunoaşte toate regulamentele

şi procedurile, verificaţi dacă au înţeles;

42

• nu acceptaţi aparenţa, puneţi întrebări dificile; • asiguraţi-vă că există mecanisme pentru testarea integrităţii

dumneavoastră şi a personalului din subordine; • asiguraţi-vă că există mecanisme eficiente pentru personalul care

are poziţii vulnerabile (lucrează cu bani sau cu informatori), oferiţi-le asistenţă necesară;

• asiguraţi-vă că rezultatele sunt obţinute într-un mod integru;

Comunicare efectivă

• puneţi-vă la dispoziţia celor care au nevoie să se consulte cu dumneavoastră şi comunicaţi direct/faţă în faţă ori de câte ori este posibil;

• fiţi disponibil şi abordabil; • identificaţi barierele în comunicare, create de structura ierarhizată -

acordaţi persoanelor cu grad inferior posibilitatea şi creaţi încrederea necesară de a comunica cu dumneavoastră;

• faceţi-vă timp să explicaţi deciziile luate, când este cazul; • recunoaşteţi şi lăudaţi personalul care lucrează bine şi contribuie cu

idei bune; • fiţi conştient de importanţa şedinţelor de informare şi accentuaţi

importanţa acestora.

Lucrul în echipă

• arătaţi că sunteţi un membru al echipei, luând în considerare opiniile celorlalţi, abilităţile lor şi încurajându-i să se dezvolte;

• oferiţi personalului responsabilitatea şi mecanismele de sprijin pentru dezvoltarea personală;

• oferiţi liderilor opinia dumneavoastră cu privire la activitate lor; • urmăriţi cu atenţie cultura în cadrul echipelor şi interveniţi atunci când

este cazul; • încurajaţi persoanele şi echipele să aibă iniţiativă; • asiguraţi-vă că activităţile echipei sunt coordonate şi au în vedere

obiectivele unităţii. Contactele utile ale D.G.A., D.N.A. şi a trei O.N.G. (care fac parte din

cadrul Comitetului Strategic, organism constituit pentru sprijinirea activităţii D.G.A. şi care funcţionează prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative) sunt prezentate în Anexa nr. 4.

43

ANEXA NR. 1

Fapte de corupţie prevăzute de legislaţia românească Prevederile normative care reglementează acest domeniu sensibil, se

regăsesc, în prezent, în textul Codului Penal, precum şi în cadrul Legii nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare. În cadrul acestor acte normative sunt reglementate faptele de corupţie.

Conform Legii nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, infracţiunile din această categorie se împart în patru categorii:

a) Infracţiuni de corupţie; b) Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie; c) Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu

infracţiunile asimilate corupţiei; d) Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor

Europene (C. E.). 1. Infracţiuni de corupţie Luarea de mită (art. 254 C. P.) Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani

sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Şeful Serviciului Investigarea Fraudelor din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie, a pretins de la o serie de comercianţi suma de 12.000 dolari şi a primit cu titlu de mită, cu complicitatea a trei persoane, suma de 8.000 dolari în scopul neîndeplinirii măsurilor legale (suma totală primită de la mituitori fiind de 16.000 dolari), ulterior primind prin intermediul aceloraşi complici încă 75.000.000 lei (suma totală primită fiind de 150.000.000 lei).

44

Pe lângă modalitatea tip, prevăzută de art. 254 C.P., infracţiunea de luare de mită are şi o modalitate agravantă, determinată de calitatea specială impusă subiectului activ, aceea de funcţionar cu atribuţii şi competenţe de control sau de constatare şi sancţionare, respectiv constatare, urmărire şi judecare a infracţiunilor7.

Prima modalitate de săvârşire a infracţiunii constă în fapta (acţiunea) de a pretinde bani sau alte foloase necuvenite. A pretinde înseamnă a cere, a formula o anumită pretenţie.

Pretinderea, ca modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a luării de mită, înseamnă pretenţia, cererea formulată de către subiectul activ de a i se da bani sau alte foloase necuvenite, în împrejurările şi scopurile prevăzute de lege. Ea poate fi realizată prin cuvinte, scrisori prin orice mijloc de comunicare, gesturi, semne, comportare de asemenea natură încât să fie neechivocă, înţeleasă de cel căruia îi este adresată, putând fi aşadar expresă, făţişă sau ocolitoare, aluzivă, insidioasă.

A doua modalitate alternativă de săvârşire constă în acţiunea de primire de bani sau alte foloase. Primirea înseamnă luarea în posesie, în stăpânire, căpătarea de către subiectul activ, a banilor sau foloaselor necuvenite, care i se oferă, i se dau, i se remit. Spre deosebire de pretindere, primirea implică o predare efectivă a banilor sau bunurilor care nu este realizată din iniţiativa funcţionarului ci a corupătorului sau a altuia.

Ea trebuie să fie voluntară şi presupune o relativă simultaneitate, concomitentă cu acceptarea care o precede în mod logic. Primirea nu poate fi concepută fără acceptarea prealabilă de către funcţionar a banilor sau foloaselor, însă între acestea există un interval de timp extrem de scurt, care determină relativa lor concomitenţă şi simultaneitate.

Acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase este cea de a treia modalitate de săvârşire a infracţiunii de luare de mită.

Prin acceptare se înţelege atitudinea funcţionarului de a fi de acord, a consimţi, a se învoi cu promisiunea de bani sau alte foloase, ce i-a fost făcută în schimbul serviciilor sale. Acceptarea poate fi expresă sau tacită, rezultată din comportarea, gestica subiectului activ, aceasta trebuind să fie neîndoielnică, în sensul că a acceptat promisiunea de mituire care i s-a făcut.

7 Art. 7 – Legea 78/2000: (1) Fapta de luare de mitã, prevãzutã la art. 254 din Codul Penal, dacã a fost sãvârşitã de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmãrire sau judecare a infracţiunilor, se sancţioneazã cu pedeapsa prevãzutã la art. 254 alin. 2 din Codul penal privind săvârşirea infracţiunii de cãtre un funcţionar cu atribuţii de control. (2) Fapta de dare de mitã săvârşitã faţă de una dintre persoanele prevãzute la alin. (1) sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 din Codul penal, al carei maxim se majoreazã cu 2 ani. (3) Dacã infracţiunile prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul Penal, precum şi infracţiunile prevãzute la art. 61 şi 82 din prezenta lege au fost sãvârşite de una dintre persoanele menţionate la alin. (1) şi (2), maximul special al pedepsei se majoreazã cu 2 ani.

45

Prin nerespingere se înţelege atitudinea pasivă, omisivă a funcţionarului care nu-şi realizează obligaţia stabilită în sarcina sa şi nu dă la o parte, nu refuză promisiunea corupătorului.

În reglementarea prevederilor art. 254 C. P., nerespingerea ofertei de mituire înseamnă mai mult decât acceptarea tacită a acesteia, ea semnificând nerealizarea obligaţiei de respingere impusă funcţionarului şi nu acceptarea ei.

Condiţii esenţiale: a) Pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii

trebuie să se refere la bani sau la alte foloase. Prin bani se înţelege – bancnotele sau moneda divizionară – naţională

sau străină, cu putere circulatorie, îndeplinind funcţiile de măsură a valorii, mijloc de circulaţie, de plată şi de acumulare. Titlurile de valoare şi valorile de orice fel, chiar dacă au o valoare bănească, dacă echivalează bani, nu pot fi incluse în această noţiune, ele neavând nici economic şi nici juridic această semnificaţie, acest înţeles. Ele sunt cuprinse în sfera noţiunii de „alte foloase”. În accepţiunea generală, prin folos se înţelege câştig material sau moral, avantaj, profit sau beneficiu8. În literatura juridică prin foloase materiale se înţelege, orice fel de avantaje materiale (bunuri, comisioane, împrumuturi, vânzări sau cumpărări, amânări sau iertări de datorii, prestaţii de servicii gratuite sau în condiţii avantajoase, amânare sau iertare de datorii, vânzări simultane, schimburi avantajoase pentru funcţionar sau pierderea voită la jocurile de noroc în favoarea acestuia ş.a), dar şi avantaje nepatrimoniale, morale (acordarea unor titluri – academice, universitare, ştiinţifice, culturale, artistice, sportive – decoraţii, distincţii, grade militare etc.)9.

b) Banii sau alte foloase primite, pretinse, acceptate sau nerespinse, trebuie să nu fie datorate funcţionarului în mod legal, în exprimarea legii, ele trebuind să fie necuvenite. Ele sunt necuvenite nu numai atunci când îndeplinirea actului este gratuită, ci şi în situaţia în care se pretind, primesc, acceptă sau nu se resping de către funcţionar banii sau alte foloase care depăşesc ceea ce este legal, datorat pentru actul efectuat sau serviciul prestat.

c) Săvârşirea oricăreia dintre faptele care pot determina elementul material al laturii obiective, pretinderea, acceptarea sau nerespingerea – trebuie să fie anterioare sau concomitente cu îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii actului privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, ori cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

d) Actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, întârziere, se pretind, primesc, acceptă sau nu se resping banii sau alte foloase necuvenite, trebuie

8A se vedea Mic dicţionar enciclopedic. 9Gh. Dărângă şi D. Lucinescu, în Codul penal al R.S.R, comentat şi adnotat. Partea specială, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 89.

46

să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, adică să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu sau contrar acestor îndatoriri.

Atenţiile, darurile şi cadourile simbolice, nu determină existenţa infracţiunii de luare de mită, nu pentru cerinţa proporţiei ce ar trebui să existe între folos şi actul determinat, ci pentru că ele reprezintă gesturi simbolice, acte de politeţe, de gratitudine, fiind date, oferite, acceptate şi primite cu această intenţie şi nu pentru a determina pe funcţionar să facă, să nu facă, să întârzie executarea unui act la care era obligat, potrivit îndatoririlor sale de serviciu, ori să facă un act contrar acestora.

Luarea de mită este o infracţiune instantanee care se consumă în momentul în care funcţionarul a primit, pretins, acceptat sau nu a respins banii sau alte foloase necuvenite în scopul de a îndeplini sau a întârzia efectuarea unui act la care era obligat potrivit îndatoririlor sale de serviciu, ori a efectua un act contrar acestor îndatoriri. De aceea şi dat fiind caracterul instantaneu al infracţiunii, legea nu incriminează forma imperfectă a tentativei.

Darea de mită (art. 255 C. P.) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi

scopurile arătate în art. 254, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Fapta nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns

prin orice mijloace de către cel care a luat mita. Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte

ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune. Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat.

Subiect activ al infracţiunii de dare de mită poate fi orice persoană care

are capacitatea de a răspunde penal fără vreo altă condiţionare. Calitatea de autor – al infracţiunii de luare de mită sau a celei de dare

de mită – exclude pentru cel care o realizează, posibilitatea de a fi considerat ca participant – instigator sau complice – la cealaltă infracţiune10.

Promisiunea constă în făgăduiala pe care făptuitorul o face funcţionarului cu privire la banii pe care-i va primi sau folosul pe care-l va 10 A se vedea: V. Dobrinoiu, Corupţia în Dreptul Penal Român, p.209. Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995.

Doi angajaţi din cadrul Inspectoratului Judeţean de Jandarmi au denunţat ofiţerilor DGA faptul că fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu au surprins în flagrant o persoană în timp ce sustrăgea mai multe bunuri din magazinul unei societăţi comerciale, ocazie cu care autorul faptei le-a oferit suma de 500 de lei pentru a nu întocmi actul de constatare a infracţiunii.

47

obţine în viitor – într-un termen determinat sau nedeterminat – dacă va acţiona în scopurile prevăzute de art. 254 C. P.11 Ea poate fi făcută verbal sau în scris, poate fi expresă sau implicită, aluzivă şi fiind un act unilateral al mituitorului este independentă de atitudinea funcţionarului de a accepta sau nu12.

Oferirea, ca modalitate de săvârşire a infracţiunii de dare de mită, constă în acţiunea mituitorului de a propune funcţionarului să-i dea bani ori alte foloase, însoţită de prezentarea acestora sau de punerea lor la dispoziţia acestuia13, dacă va acţiona în scopurile prevăzute.

Oferta trebuie să fie precisă, neechivocă şi să ajungă la cunoştinţa funcţionarului, indiferent de modurile în care este realizată14.

Oferta presupune prezentarea, arătarea banilor sau a altor foloase pe care funcţionarul urmează să le primească în schimbul serviciilor sale şi aceasta o deosebeşte esenţial de promisiune, care este şi rămâne o simplă făgăduială făcută în acest sens.

Promisiunea de bani sau alte foloase este mai puţin decât oferta, fiind absorbită de aceasta. Prin natura ei oferta presupune promisiunea pe care o absoarbe şi o depăşeşte cele două activităţi suprapunându-se, fiind simultane.

Acceptarea ofertei nu înseamnă aşa cum s-a susţinut, şi primirea de către funcţionar a banilor sau a altor foloase15 aceasta din urmă putând fi realizată sau nu, fără a mai influenţa existenţa infracţiunilor de dare de mită.

Darea înseamnă acţiunea de predare efectivă, înmânarea, punerea la dispoziţia funcţionarului a banilor sau altor foloase necuvenite.

Acceptarea de către funcţionar a promisiunii, primirea banilor sau a altor foloase este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii de dare de mită.

Condiţii esenţiale: a) Promisiunea, oferirea sau darea – acţiuni care definesc elementul

material al laturii obiective – trebuie să se refere la bani sau alte foloase, aşa cum acestea au fost definite în cazul luării de mită, la ale căror explicaţii trimitem, fără a mai stărui;

b) Banii sau foloasele promise, oferite sau date trebuie să fie necuvenite, să nu fie datorate potrivit legii;

c) Promiterea, oferirea sau darea banilor ori a altor foloase trebuie să fie realizate anterior îndeplinirii, înaintea expirării termenului pentru îndeplinirea actului avut în vedere de către mituitor şi pentru care acesta a acţionat, ori cel mai târziu în timpul executării acestuia; 11 A se vedea: Gh. Dărângă şi D. Lucinescu, Codul Penal comentat şi adnotat, p. 94, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1972. 12 Gh. Dărângă şi D. Lucinescu, op.cit., p.94; trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 1357/1965, în C.D.1965, p.356. 13 Idem, p.210. 14 Ibidem. 15 A se vedea: V. Dobrinoiu, op.cit., p. 217.

48

d) Actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, întârziere, mituitorul promite, oferă sau dă bani ori alte foloase, trebuie să fie unul privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului sau contrar acestora.

Infracţiunea de dare de mită se consumă în momentul în care făptuitorul promite, oferă sau dă bani ori alte foloase.

Primirea de foloase necuvenite (art. 256 C. P.) Primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte

foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Primirea are aceleaşi determinări şi definiri ca în cazul infracţiunii de

luare de mită, ea constând în luarea în posesiune, în stăpânire, căpătarea efectivă, de către funcţionar, a banilor sau altor foloase care i se dau, i se remit.

Prin noţiunea de a „îndeplini un act în virtutea funcţiei sale” se înţelege executarea unei activităţi, acţiuni care intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, iar prin aceea „obligat în temeiul funcţiei sale”, trebuie să înţelegem că realizarea acestuia constituie o obligaţie de serviciu a subiectului activ.

Spre deosebire de infracţiunea de luare de mită, actul îndeplinit de către funcţionar trebuie să fie totdeauna licit şi obligatoriu de realizat.

Noţiunile de „bani”, „alte foloase”, „direct sau indirect” sunt identice cu cele care definesc infracţiunea de luare de mită, la ale cărui explicaţii trimitem.

Condiţii esenţiale: a) Acţiunea de primirea banilor sau a altor foloase trebuie să aibă loc,

să fie săvârşită, după ce funcţionarul a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, fără să fi existat încuviinţare, înţelegere în acest sens16. 16 A se vedea: Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 191/1971, în C.D 1971, p. 357; trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 5258/1970, în R.R.D nr. 3/1972, p.1651.

Cetăţeanul V.C. solicită eliberarea unui paşaport în regim de urgenţă, anexând la dosar şi chitanţa doveditoare pentru plata taxei de urgenţă. Funcţionarul S.P.C. pentru Eliberarea şi Evidenţa Paşapoartelor Simple confecţionează paşaportul în aproximativ 40 minute după care îl predă cetăţeanului. Domnul V.C., mulţumit că nu a trebuit să aştepte prea mult, oferă funcţionarului o sticlă de whisky, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, pe care acesta o primeşte.

49

b) Actul îndeplinit de către funcţionar trebuie să fi fost unul licit, această condiţie rezultând din prevederile art. 256 C. P. potrivit cărora acţiunea de primire a banilor sau a altor foloase trebuie să fie săvârşită după ce funcţionarul a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia.

c) Banii sau alte foloase primite trebuie să fi fost necuvenite, adică să nu fi fost datorate funcţionarului în conformitate cu normele serviciului acestuia.

Traficul de influenţă (art. 257 C. P.) Primirea ori pretinderea de bani sau de alte foloase ori acceptarea de

promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influentă sau lasă să se creadă că are influentă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Infracţiunea de trafic de influenţă poate avea ca autor orice persoană

care are capacitatea de a răspunde penal, fără nici o altă condiţionare. Trecerea – reală sau presupusă – pe care subiectul activ al infracţiunii

de trafic de influenţă o are sau lasă să se înţeleagă că o are asupra funcţionarului, nu este o condiţie impusă subiectului activ, cum s-a afirmat, ea constituind mijlocul prin care acesta săvârşeşte elementul material al laturii obiective17.

Iniţiativa săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, poate să aparţină traficantului, cumpărătorului acesteia sau unui terţ. Iniţiativa nu înseamnă – prin ea însăşi – că este un act de instigare, aceasta din urmă trebuind să constea în acţiunea de determinare, cu intenţie, la săvârşirea unei infracţiuni, de către o altă persoană.

Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, acceptarea de promisiuni, de daruri, sunt noţiuni identice cu cele întâlnite şi examinate deja în cadrul infracţiunii de luare de mită, la ale căror explicaţii trimitem.

În toate şi oricare dintre modalităţile alternative – primire, pretindere ori acceptarea promisiunii de daruri – elementul material al laturii obiective a infracţiunii poate fi realizat direct de către autor, sau indirect, mijlocit, printr-o 17 A se vedea: H. Diaconescu, op.cit., p. 520.

Un ofiţer superior din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă a fost surprins în flagrant în timp ce primea suma de 200 euro de la o persoană de sex feminin în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă funcţionarii Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare, în vederea înlesnirii obţinerii de către aceasta a unui permis de conducere auto.

50

persoană interpusă, printr-un intermediar care participă astfel la săvârşirea acesteia în calitate de instigator sau complice, după caz.

Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de cunoaşterea de către cumpărătorul de influenţă a faptului dacă banii, ori alte foloase, sau darurile, au fost primite, pretinse ori acceptate de către traficant pentru sine sau pentru altul.

Împrejurarea că traficantul a primit sau pretins bani ori alte foloase, sau a acceptat promisiunea de daruri, susţinând şi pretextând că acestea sau parte din ele urmează să le întrebuinţeze pentru a cumpăra serviciile funcţionarului, nu înlătură existenţa traficului de influenţă.

Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă, nu interesează dacă trecerea făptuitorului pe lângă funcţionar este reală sau presupusă, dacă intervenţia pe lângă acesta a avut loc sau nu şi nici dacă prin aceasta se urmăreşte determinarea unui act licit ori ilicit.

Condiţii esenţiale: a) Autorul trebuie să acţioneze, să săvârşească faptele prevalându-se

de influenţa reală sau presupusă pe care o are sau lasă să se creadă că o are pe lângă funcţionar sau alt salariat. A avea influenţă asupra unui funcţionar sau „alt salariat” înseamnă a avea trecere, a se bucura de încrederea acestuia, a fi în asemenea relaţii cu el încât să-l poată determina la o anumită conduită, atitudine, acţiune18.

b) În conformitate cu prevederile art. 257 C. P., acţiunile care definesc elementul material al laturii obiective – primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea promisiunii de daruri – trebuie să fie săvârşite de către autor pentru a-l determina pe funcţionarul – pe lângă care are influenţă sau lasă să se creadă aceasta – să facă ori să nu facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu.

c) Acţiunea care constituie elementul material trebuie să fie săvârşită mai înainte ca funcţionarul – pe lângă care s-a pretins influenţă şi s-a promis a se interveni – să fi îndeplinit actul care intră în atribuţiile sale de serviciu şi care este cerut, sau cel mai târziu în timpul efectuării lui, concomitent cu acesta.

Dacă acţiunea de primire sau pretindere a banilor ori a altor foloase, sau acceptarea promisiunii de daruri au fost realizate după îndeplinirea acţiunii de către funcţionar, fapta nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă ci aceea de înşelăciune19.

Legea nr. 78/2000 – art. 61 Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase,

direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că 18 A se vedea: O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială. Casa de cultură şi presă „Şansa”, 1994, p.351. 19 A se vedea: Trib. Reg. Banat, dec. pen., nr. 2034/1963, în J.N nr. 1/1965, p. 172.

51

are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute mai sus se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Cumpărarea influenţei poate fi săvârşită în conformitate cu prevederile art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 – atât direct de către autorul ei, cât şi indirect printr-o persoană interpusă, printr-un intermediar.

Promisiunea, oferirea sau darea – acţiuni care definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii sunt noţiuni identice cu cele examinate în cadrul infracţiunii de dare de mită, astfel încât explicaţiile date anterior se păstrează.

Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de acceptarea sau primirea de către persoana care are sau lasă să se creadă că are influenţă pe lângă funcţionar, a promisiunii ofertei sau dării de bani, daruri sau alte foloase.

Condiţii esenţiale: a) Autorul trebuie să acţioneze având în vedere influenţa reală sau

presupusă pe care o persoană o are sau lasă să se creadă că o are pe lângă un funcţionar, mizând pe aceasta.

b) Autorul infracţiunii, cumpărătorul de influenţă trebuie să creadă că persoana contactată se bucură de trecerea de care se prevalează pe lângă funcţionar.

c) Este necesar nu numai ca influenţa reală sau presupusă – de care se prevalează o persoană să se refere la un act care intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului ci şi cel care cumpără influenţă, intervenţia, să aibă în interes real – legitim sau nelegitim – pentru acest act.

d) Promisiunea, oferirea sau darea de bani, daruri ori alte foloase acţiuni care, alternativ, pot constitui elementul material al laturii obiective a infracţiunii, trebuie să fie săvârşită mai înainte ca funcţionarul – pe lângă o persoană are sau lasă să se creadă că are influenţă – să fi îndeplinit actul care intră în atribuţiile sale de serviciu şi care este solicitat, cerut, sau cel mai târziu în timpul efectuării acestuia.

Legea nr. 78/2000 – art. 82 Promisiunea, oferirea sau darea, direct ori indirect, de bani sau alte

foloase unui funcţionar al unui stat străin ori al unei organizaţii publice internaţionale, pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, în scopul obţinerii unui folos necuvenit în cadrul operaţiunilor economice internaţionale, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani.

52

2. Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie

Sunt infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie următoarele: a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea

comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;

b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii, neurmărirea, conform legii, a destinaţiilor subvenţiilor;

c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează sa fie rambursate din fonduri publice;

d) fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării primite, are datoria de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, de a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital la un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect foloase necuvenite;

e) efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite;

f) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite;

g) fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite;

h) infracţiunea de şantaj, pentru constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul; de asemenea, constituie infracţiune de şantaj, când constrângerea constă în ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare,

53

compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată;

i) infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial.

3. Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie

Sunt infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie

următoarele: a) tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni de

corupţie sau a unei infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, precum şi favorizarea persoanelor care au comis astfel de infracţiuni;

b) asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni de corupţie sau a unei infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie sau săvârşirea unei infracţiuni prevăzute la lit. c. 1.;

c) falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile de corupţie sau a unei infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie sau săvârşite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune;

d) abuzul în serviciu contra intereselor publice, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor şi abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, săvârşite în realizarea scopului urmărit, printr-o infracţiune de corupţie sau a unei infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie ;

e) şantajul, săvârşit în legătură cu infracţiunile de corupţie sau a unei infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie;

f) infracţiunile de spălare a banilor, prevăzute în Legea nr. 656/200220 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, atunci când banii, bunurile sau alte valori provin din săvârşirea unei infracţiuni din categoria infracţiunilor de corupţie sau a unei infracţiuni din categoria infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie;

g) contrabanda cu bunuri provenite din săvârşirea unei infracţiuni din categoria infracţiunilor de corupţie sau a unei infracţiuni din categoria infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie sau săvârşită în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune;

h) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale21 (republicată în Monitorul Oficial nr. 545 din 29 iulie 2003), cu 20 Publicată în Monitorul Oficial nr. 904 din 12 decembrie 2002. 21 Publicată în Monitorul Oficial nr. 299 din 24 octombrie 1994.

54

modificările şi completările ulterioare, săvârşite în legătură cu infracţiunile din categoria infracţiunilor de corupţie sau cu infracţiunile din categoria infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie;

i) infracţiunea de bancrută frauduloasă şi celelalte infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în legătură cu infracţiunile din categoria infracţiunilor de corupţie sau cu infracţiunile din categoria infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie;

j) traficul de droguri, traficul de substanţe toxice şi nerespectarea regimului armelor de foc şi al muniţiilor, săvârşite în legătură cu o infracţiune din categoria infracţiunilor de corupţie sau a unei infracţiuni din categoria infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie;

k) infracţiunile de trafic de persoane, prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane22, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în legătură cu o infracţiune din categoria infracţiunilor de corupţie sau a unei infracţiuni din categoria infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie;

l) infracţiunea prevăzută în O.U.G. nr. 159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de terorism23, aprobată prin Legea nr. 466/200224, săvârşită în legătură cu o infracţiune din categoria infracţiunilor de corupţie sau a unei infracţiuni din categoria infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie.

4. Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor

Europene Sunt infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor

Europene următoarele: a) folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false,

inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori in numele lor;

b) omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori in numele lor, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri;

c) schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori in numele lor; 22 Publicată în Monitorul Oficial nr. 783 din 11 decembrie 2001. 23 Publicată în Monitorul Oficial nr. 802 din 14 decembrie 2001. 24 Publicată în Monitorul Oficial nr. 523 din 18 iulie 2002.

55

d) schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei unui folos legal obţinut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori in numele lor;

e) folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor;

f) omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor;

g) încălcarea din culpă, de către director, administrator sau persoana cu atribuţii de decizie sau de control în cadrul unui agent economic, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă a avut ca rezultat săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute mai sus sau săvârşirea unei infracţiuni de corupţie ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Comunităţilor Europene, de către o persoană care se află în subordinea sa şi care a acţionat în numele acelui agent economic.

56

ANEXA NR. 2

Acte normative Secţiunea 1

Acte normative comunitare • Convenţia cu privire la combaterea actelor de corupţie care implică

funcţionari ai Comunităţilor Europene sau funcţionari ai statelor membre ale Uniunii Europene.

Secţiunea a 2-a

Acte normative interne

• Constituţia României; • Codul Penal al României, cu modificările şi completările ulterioare; • Codul de Procedură Penală, cu modificările şi completările ulterioare; • Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea

faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare; • Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare;

• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, privind Direcţia Naţională Anticorupţie, cu modificările şi completările ulterioare;

• Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii;

• Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public;

• Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor; • Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor,

magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare;

• Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;

• Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare;

• Hotărârea Guvernului nr. 1.346 din 31 octombrie 2007 privind aprobarea Planului de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei.

57

ANEXA NR. 3

Domnule Director General al D.G.A. (Domnule şef birou al B.A.J.…..)

Subsemnatul(a) ..........................., domiciliat(ă) în (localitatea) …..........,

strada ......................., nr. ..., bl. ...., sc. ...., et. ...., ap. ...., judeţ (sector)……....., cod poştal ....., titular al cărţii de identitate seria ......, nr. ......., CNP ……………......,

în temeiul art. 222 (respectiv, art. 223) din Codul de procedură penală, formulez prezenta(ul)

PLÂNGERE (DENUNŢ)

împotriva numitului(ei)* .......................... domiciliat(ă) în (localitatea) ....................., strada ....................., nr. ......, bl. ..., sc. ....., et. ..., ap. ....., judeţ (sector) ………........, cod poştal ........., titular al cărţii de identitate seria ......., nr. ......., CNP ……….........,

pentru faptul că………………………………………….………………….… …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. (se descriu faptele)

Dovada săvârşirii infracţiunilor o fac cu următoarele mijloace de probă: …………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… (se descriu faptele şi mijloacele de probă aferente).

Data Semnătura *Se vor completa datele, dacă sunt cunoscute de către cel ce face

denunţul sau plângerea.

58

ANEXA NR. 4

CONTACTE UTILE 1. Direcţia Generală Anticorupţie – Ministerul Internelor şi Reformei

Administrative

Nr. Structura Adresa Telefon/Fax/E-mail

1 Direcţia Generală Anticorupţie

Şos. Olteniţei, nr. 390A, sector 4, Bucureşti. Tel./fax: 021/332.36.64

2 Biroul

Anticorupţie pentru Municipiul

Bucureşti

B-dul Nicolae Grigorescu, nr.12, sector 3, Bucureşti.

Tel./fax: 021/324.16.68 bamb_dga@mira.gov.ro

3 B.A.J. Ialomiţa Str. Matei Basarab, nr. 13-15, Slobozia,.

bail_dga@mira.gov.ro

4 B.A.J. Ilfov Str. Fabrica de Glucoză, nr. 5-7, sector 2, Bucureşti – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Ilfov.

Tel./fax: 021/ 33.34.69 baif_dga@mirai.gov.ro

5 B.A.J. Călăraşi Călăraşi, B-dul Republicii, nr.50,- Poliţia Municipiului Călăraşi.

Tel./fax: 0242/306.153 bacl_dga@mira.gov.ro

6 B.A.J. Giurgiu Giurgiu, Str. Călugăreni, nr. 26 – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Giurgiu

Tel./fax: 0246/207.180 bagr_dga@mira.gov.ro

7 B.A.J. Teleorman

Alexandria, str. Ion Creangă, nr.71-73, pavilion B - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman.

Tel.: 0247/407291 Fax: 0247/310121 batr_dga@mira.gov.ro

8 B.A.J. Alba Str. Andrei Mureşan, nr.2 - Poliţia Municipiului Alba - Iulia

Tel.: 0258/806161 int. 2229 baab_dga@mira.gov.ro

9 B.A.J. Sibiu Sibiu, str. Revoluţiei, nr. 4 – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Sibiu

Tel./fax: 0269/208416 basb_dga@mira.gov.ro

10 B.A.J. Hunedoara Deva, str. Mihai Eminescu, nr.130 – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara.

Tel./Fax 0254/22.37.04 bahd_dga@mira.gov.ro

11 B.A.J. Bacău Bacău, str. Spiru Haret, nr.2-4 Poliţia Municipiului Bacău.

Tel./fax: 0234/ 20.26.12 babc_dga@mira.gov.ro

59

12 B.A.J. Neamţ Piatra Neamţ, str. Eroilor, nr.16 – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Neamţ.

Tel/fax: 0233/234408 bant_dga@mira.gov.ro

13 B.A.J. Argeş Piteşti, str. Victoriei, nr.60 - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Argeş.

Tel./fax: 0248.607000/20300 baag_dga@mira.gov.ro

14 B.A.J. Vâlcea

Râmnicu Vâlcea, str. Calea lui Traian, nr. 95 - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Vâlcea.

Tel.: 0250/703260 Fax: 0250/202611 bavl_dga@mira. gov.ro

15 B.A.J. Braşov

Braşov, str. Nicolae Titulescu, nr.28 - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Braşov

Tel./fax: 0268/311624 babv_dga@mira.gov.ro

16 B.A.J. Covasna

Sfântu Gheorghe, str. Korosi Csoma Şandor - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Covasna.

Tel./fax: 0267/307490 bacv_dga@mira. gov.ro

17 B.A.J. Constanţa

Constanţa, str. Zmeurei, nr.21 - Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Constanţa.

Tel./fax: 0241/64.74.95 bact_dga@mira.gov.ro

18 B.A.J. Tulcea

Tulcea, str. Isaccei, nr.163 - Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Tulcea.

Tel/fax: 0240/534009 batl_dga@mira.gov.ro

19 B.A.J. Bihor

Oradea, str. Calea Aradului, nr.2-4 – Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor.

Tel./fax: 0259/469043 babh_dga@mira.gov.ro

20 B.A.J. Satu - Mare

Satu Mare, str. Bujorului, nr. 26 – Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Satu Mare.

Tel./fax: 0261/712266 basm_dga@mira.gov.ro

21 B.A.J. Galaţi

Galaţi, str. Brăilei, nr. 200 - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Galaţi.

Tel./fax: 0236/431714 bagl_dga@mira.gov.ro

22 B.A.J. Brăila Brăila, str. Ana Aslan, nr. 39 – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Brăila

Tel./fax: 0239/61.36.34 babr_dga@mira.gov.ro

60

23 B.A.J. Vrancea Focşani, str. Cezar Bolliac - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Vrancea.

Tel.: 0237/207119 Fax: 0237/616870 bavn_dga@mira.gov.ro

24 B.A.J. Prahova Ploieşti, str. Gheorghe Doja, nr. 119 - Poliţia Municipiului Ploieşti

Tel./fax: 0244/51.52.50 baph_dga@mira.gov.ro

25 B.A.J. Buzău Buzău, str. Plevnei, nr.53 - Poliţia Municipiului Buzău

Tel./fax: 0238/40.26.13 babz_dga@mira.gov.ro

26 B.A.J. Dâmboviţa Târgovişte, b-dul Carol I - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Dâmboviţa

Tel./fax: 0245/63.28.70 badb_dga@mira.gov.ro

27 B.A.J. Dolj Craiova, str. Amaradia, nr.32 - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Dolj

Tel./fax: 0251/55.39.51 badj_dga@mira.gov.ro

28 B.A.J. Mehedinţi Drobeta Turnu Severin, b-dul Carol I - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Mehedinţi

Tel./fax: 0252/30.51.91 bamh_dga@mira.gov.ro

29 B.A.J. Gorj Târgu Jiu, str. Traian, nr. 2 – Poliţia Municipiului Târgu Jiu

Tel./fax: 0253/20.77.07 bagj_dga@mira.gov.ro

30 B.A.J. Olt Slatina, str. Primăverii, nr. 15 – Poliţia Municipiului Slatina

Tel./fax: 0249/43.10.02 baot_dga@mira.gov.ro

31 B.A.J. Suceava Suceava, str. Petru Rareş, nr. 70 – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Suceava

Tel./fax: 0230/20.33.16 basv_dga@mira.gov.ro

32 B.A.J. Botoşani Botoşani, b-dul Mihai Eminescu, nr. 57 – Inspectoratul Poliţiei Judeţene Botoşani

Tel./fax: 0231/50.71.20 babt_dga@mira.gov.ro

33 B.A.J. Cluj Cluj Napoca, str. Decebal, nr.26, et. I, cam. 20 – Poliţia Municipiului Cluj Napoca

Tel./fax: 0264/40.10.64 bacj_dga@mira.gov.ro

34 B.A.J. Bistriţa-Năsăud

Bistriţa, P-ţa Petru Rareş, nr.1 – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Bistriţa Năsăud

Tel./fax: 0263/20.31.67 babn_dga@mira.gov.ro

35 B.A.J. Maramureş Baia Mare, str. Tineretului, nr. 2, cam. 33 – Poliţia Municipiului Baia Mare

Tel./fax: 0262/20.72.63 bamm_dga@mira.gov.ro

61

36 B.A.J. Sălaj Zalău, P-ţa 1 Decembrie 1918, nr. 12 – Prefectura Sălaj

Tel./fax: 0260/61.10.00 basj_dga@mira.gov.ro

37 B.A.J. Mureş Târgu Mureş, str. Mihail Kogălniceanu, nr. 14 – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Mureş

Tel.: 0265/20.23.35 Fax: 0265/20.23.40 bams_dga@mira.gov.ro

38 B.A.J. Harghita

Miercurea Ciuc, str. Tudor Vladimirescu, nr. 34-36 – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Harghita

Tel./fax: 0266/31.02.80 bahr_dga@mira.gov.ro

39 B.A.J. Iaşi Iaşi, str. Zugravi, nr. 64 – Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Tulcea Iaşi

Tel.: 0232/30.78.11 Fax: 0232/30.78.12 bais_dga@mira.gov.ro

40 B.A.J. Vaslui Vaslui, str. Hagi Chiriac, nr. 1 – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Vaslui

Tel.: 0235/30.72.75 Fax: 0235/31.83.23 bavs_dga@mira.gov.ro

41 B.A.J. Timiş Timişoara, Calea Sever Bocu, nr. 11-13 – Direcţia Poliţiei de Frontieră Timişoara

Tel./fax: 0256/40.14.38 batm_dga@mira.gov.ro

42 B.A.J. Arad Arad, b-dul Revoluţiei, nr. 75 – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Arad

Tel./fax: 0257/25.56.23 baar_dga@mira.gov.ro

43 B.A.J. Caraş-Severin

Reşiţa, str. Moise Groza, nr. 2-4 – Inspectoratul Judeţean de Poliţie Caraş-Severin

Tel./fax: 0255/50.26.80 bacs_dga@mira.gov.ro

NOTĂ: Audienţele la nivelul structurilor teritoriale ale Direcţiei Generale Anticorupţie se organizează la birourile din sediile prefecturilor.

2. Direcţia Naţională Anticorupţie

Nr. Structura Adresa Telefon /Fax

1 Direcţia Naţională Anticorupţie

Strada Ştirbei Vodă nr. 79-81, Sectorul 1, Bucureşti, Cod 010106

Telefon: 021/3121497 Fax: 021/3125144

2 Serviciul Teritorial ALBA IULIA

Alba Iulia, str. George Coşbuc, nr. 14, jud. Alba, Cod 510102

Telefon: 0258/816011 Fax: 0258/8816010

3 Serviciul Teritorial BACĂU

Bacău, Str. Ştefan cel Mare nr. 4, jud Bacău, Cod 600356

Telefon: 0234/520312 Fax: 0234/520312

62

4 Serviciul Teritorial BRAŞOV

Braşov, str. Col. Ion Buzoianu nr. 63, jud. Braşov, Cod 50084

Telefon: 0268/417067 Fax: n0268/475244

5 Serviciul Teritorial BUCUREŞTI

Bucureşti, Str. Ştirbei Vodă nr. 79-81, Cod 010106

Telefon: 021/3121497 Fax: 021/3130128

6 Biroul Teritorial Slobozia

Slobozia, Str. Alexandru Odobescu nr. 5-7, jud. Ialomiţa, Cod 92005

Telefon: 0243/232320 Fax: 0243/232320

7 Serviciul Teritorial CLUJ

Cluj, Calea Dorobanţilor nr. 8-10, jud. Cluj, Cod 400117

Telefon: 0264/450814 Fax: 0264/450816

8 Serviciul Teritorial CONSTANŢA

Constanţa, Str. Mircea cel Bătrân nr. 108, jud. Constanţa, Cod3

Telefon: 0241/672277 Fax: 0241/672277

9

Serviciul Teritorial CRAIOVA

Craiova, Str. Mihai Viteazu nr. 20, jud. Dolj, Cod 200759

Telefon: 0251/419931 Fax: 0251/419931

10 Biroul Teritorial Târgu Jiu

Târgu-Jiu, Str. Geneva nr. 11, jud. Gorj, Cod 210136

Telefon: 0253/223555 Fax: 0253/223555

11

Serviciul Teritorial GALAŢI

Galaţi, Str. Basarabiei nr. 47, jud. Galaţi, Cod 800002

Telefon: 0236/414116 Fax: 0236/460394

12 Serviciul Teritorial IAŞI

Iaşi, Str. Nicolae Gane, nr. 22 A, jud. Iaşi, Cod 700110

Telefon: 0232/272226 Fax: 0232/272234

13 Serviciul Teritorial ORADEA

Oradea, Str. Louis Pasteur nr. 1, jud. Bihor, Cod 410168

Telefon: 0259/479134 Fax: 0259/479112

14 Biroul Teritorial Satu Mare

Satu Mare, B-dul Sănătăţii Bl. K 21, jud Satu Mare

Telefon: 0261/759780 Fax: 0261/759781

15

Serviciul Teritorial PITEŞTI

Piteşti, B-dul Nicolae Bălcescu, Bloc S5, Mezanin, jud. Argeş, Cod 110332

Telefon: 0248/289092 Fax: 0248/289093

16

Serviciul Teritorial PLOIEŞTI

Ploieşti, Str. Gheorghe Grigore Cantacuzino nr. 257, jud Prahova, Cod 100507

Telefon: 0244/407559 Fax: 0244/582512

17

Serviciul Teritorial SUCEAVA

Suceava, Str. Petru Rareş nr. 15, Jud Suceava, Cod 720011

Telefon: 0230/522812 Fax: 0230/522812

18

Serviciul Teritorial TÂRGU MUREŞ

Târgu Mureş, Str. Tineretului nr. 2 A, jud. Mureş, Cod 540027

Telefon: 0265/267851 Fax: 0265/267851

63

19 Serviciul Teritorial TIMIŞOARA

Timişoara, Str. Eugeniu de Savoya nr. 2, jud. Timiş, Cod 300055

Telefon: 0256/221422 Fax: 0256/221421

3. Organizaţii neguvernamentale

Nr. Organizaţia Adresa Contact

1

Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei

Str. Dimitrie Onciul nr. 29, Ap. 1, Parter, cod poştal 024053 Sector 2, Bucureşti

Tel: 0040 21 311 5196 Fax: 0040 21 313 3439 Email: acumpanasu@aid-romania.org Website: www.aid-romania.org

2

Transparency International – Romania / Asociaţia Română pentru Transparenţă (TI-Ro)

Bd. Nicolae Bălcescu, nr 21, et 2, Sector 1, Bucureşti, cod poştal 010044

Tel: 021-317.71.70 Fax: 021-317.71.72 office@transparency.org.ro

3

Societatea Academică din România (SAR)

Mihai Eminescu nr. 61, Bucureşti, sector 2, cod poştal 020071

Tel: +40 21 2111424 Fax: +40 21 2111477 email: office@sar.org.ro

64

IMPORTANŢA COOPERĂRII INTERINSTITUŢIONALE LA NIVEL JUDEŢEAN ÎN ACTIVITATEA DE PREVENIRE A

FAPTELOR DE CORUPŢIE

Subcomisar de poliţie Macsim Cristian

„Corupţia a devenit un fenomen global, fiind acceptată ca un instrument de afaceri; ca urmare, lupta împotriva corupţiei,

trebuie, de asemenea, globalizată.” Oscar Arias Sanchez, Costa Rica

Laureat al Premiului Nobel În Dicţionarul explicativ al limbii române, colaborarea este definită ca

fiind participarea activă, printr-o contribuţie efectivă, la o muncă în comun. Această muncă în comun poate fi privită din mai multe puncte de vedere.

Astfel poate fi vorba de prezentarea şi susţinerea unei idei în faţa factorilor de decizie, poate fi vorba de aplicarea unui lobby pentru obţinerea unui anumit comportament din partea celor cu care lucrezi, din cadrul structurii tale, a conceperii şi redactării unor materiale în cadrul unor acţiuni, a obţinerii unor fonduri pentru sprijinirea unor acţiuni, a muncii fizice pentru reuşita unei activităţi şi exemplele de implicare pot continua.

Prezentul material se doreşte a fi perceput ca o paralelă între obligaţiile pe care le au angajaţii MIRA referitoare la prevenirea faptelor de corupţie şi ceea ce trebuie să facem noi ca lucrători ai DGA în general şi, în special ca ofiţeri de prevenire, pentru sprijinirea punerii în aplicare la nivel local a acestor obligaţii.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 231/30.03.2005 a fost adoptată Strategia Naţională Anticorupţie 2005 – 2007 (SNA 2005-2007) şi Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale anticorupţie pe perioada 2005-2007.

65

Strategia a avut drept misiune prevenirea şi combaterea corupţiei prin perfecţionarea şi aplicarea riguroasă a cadrului normativ, prin stabilitate şi coerenţă legislativă şi prin consolidarea instituţională a organismelor cu atribuţii decisive în domeniu.

Măsurile adoptate la nivelul administraţiei, în vederea implementării strategiei au vizat în principal armonizarea legislativă şi coordonarea cadrului legal în materie (majoritatea măsurilor din planul de acţiune fiind de ordin legislativ).

Strategia elaborată în anul 2005 a fost structurată pe trei mari planuri: prevenire, combatere şi cooperare internă şi internaţională. Unul din obiectivele SNA 2005 – 2007 a fost creşterea transparenţei şi integrităţii în administraţia publică.

Dintre cele mai semnificative demersuri privind prevenirea faptelor corupţiei, în cadrul sectorului de siguranţă şi ordine publică, în intervalul 2005 - 2007, s-au efectuat:

operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie, ca structură specializată în prevenirea şi combaterea corupţiei interne;

iniţierea şi desfăşurarea unor activităţi cu caracter educativ-preventiv, atât pe zona angajaţilor ministerului cât şi în rândul opiniei publice;

creşterea nivelului de transparenţă şi vizibilitate publică a structurilor ministerului;

punerea la dispoziţia opiniei publice a unor canale de comunicare menite să faciliteze adresabilitatea către componentele de ordine publică;

dezvoltarea pe multiple planuri a colaborării dintre structurile implicate în prevenirea corupţiei la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, dar şi cu cele din Ministerul Justiţiei/Ministerul Public, după caz;

atragerea în vederea colaborării, a unui număr cât mai larg de asociaţii/organizaţii nonguvernamentale (ONG) reprezentative pentru societatea civilă, în vederea solidarizării în jurul ideii de front comun de acţiune împotriva corupţiei;

organizarea şi desfăşurarea unor dezbateri regionale în scopul popularizării măsurilor şi acţiunilor anticorupţie.

Planul strategic al MIRA pentru anul 2007-2009 prevede creşterea eficienţei activităţilor de cooperare cu celelalte instituţii implicate în prevenirea şi combaterea corupţiei prin revizuirea sau ajustarea protocoalelor de colaborare la care DGA este parte, în special a celor încheiate cu celelalte structuri specializate în culegerea de informaţii sau cu activitate incidentă în domeniu, cum ar fi Departamentul pentru Lupta Antifraudă din Guvern, amplificarea şi eficienţa cooperării cu Ministerul Public (DNA, DIICOT şi celelalte structuri ale acestui minister) prin revizuirea documentelor de cooperare, evaluarea Strategiei anticorupţie existente la nivelul MIRA şi iniţierea procedurilor prealabile elaborării unui proiect pentru perioada 2008-2009.

66

De asemenea, planul mai prevede cooperarea cu factorii de decizie de la nivelul inspectoratelor generale în vederea efectuării testelor de integritate, în domeniile de activitate unde riscul de comitere a faptelor de corupţie este ridicat, efectuarea unui sondaj în rândul angajaţilor MIRA pentru a evalua percepţia activităţii DGA şi a unor factori generatori de corupţie internă, în vederea fundamentării strategiilor preventive şi efectuarea unei diagnoze instituţionale la nivelul DGA pentru a evalua percepţia angajaţilor DGA referitoare la existenţa unor neajunsuri la nivel intern şi pentru a îmbunătăţii climatului de muncă la nivelul organizaţional.

Aceste activităţi prevăzute la nivel naţional de strategia 2005-2007 precum şi de planul strategic pentru 2007-2009 , au fost şi vor fi aplicate de către birourile anticorupţie ale DGA şi la nivelul judeţelor. De asemenea, prevederile strategiilor se adresează deopotrivă tuturor structurilor centrale şi teritoriale ale MIRA care, la rândul lor au pus şi vor pune în aplicare prevederile acestora, la nivel local.

De la înfiinţarea acestei structuri şi până în prezent, o mare parte a eforturilor s-au axat pe realizarea laturii preventive a activităţilor anticorupţie.

Chiar dacă la nivel local, în schema de organizare este prevăzută o singură funcţie pe linie de prevenire, cu efortul ofiţerilor de pe aceste funcţii a şefilor de birouri şi servicii, latura preventivă a activităţii birourilor în cadrul relaţiilor de colaborare cu celelalte instituţii MIRA judeţene este reprezentativă.

Pentru realizarea laturii preventive la nivel local, un rol foarte important îl are ofiţerul de prevenire şi nu mă refer aici numai la sensul strict al accepţiunii sintagmei „ latură preventivă” şi anume planificarea şi desfăşurarea întâlnirilor pe linie de prevenire în cadrul cărora se prezintă auditoriului legislaţie, factori de risc, vulnerabilităţi etc.

Pentru realizarea unei bune colaborări preventive la nivel local, ofiţerul de prevenire trebuie să fie cunoscut de către şefii structurilor MIRA judeţene, această relaţie informală realizându-se în timp, printr-o atitudine proactivă a acestuia, în sensul că noi suntem cei care trebuie să venim permanent în întâmpinarea acestora cu propunerile noastre.

De asemenea, pentru consolidarea relaţiilor, cu ocazia unor evenimente referitoare la zile aniversare ale instituţiilor, simpozioane, mese rotunde, lansări de carte, vernisaje etc. organizate de acestea, este bine să participe şi ofiţerii de prevenire, chiar dacă invitaţia este făcută către şeful de birou sau şeful de serviciu.

Important pentru realizarea cooperării pe linie preventivă este şi cultivarea unei relaţii bune cu şefii de resurse umane şi, în special, cu ofiţerii care se ocupă cu pregătirea personalului deoarece, aceste categorii de funcţionari au posibilitatea să convoace personalul, să colaboreze la realizarea unei acţiuni preventive cu personalul propriu, să facă propuneri de includere a unor teme în programele de pregătire şi nu în ultimul rând să susţină anumite propuneri ale noastre la nivelul conducerii instituţiei.

67

Referitor la convocarea personalului în vederea prezentării unor teme preventive, considerăm că este foarte important la majoritatea structurilor MIRA locale, să ţinem cont de faptul că sunt structuri operative. După părerea noastră este bine să desfăşurăm aceste activităţi de comun acord cu şefii structurilor şi cu ofiţerii de la pregătire, cu ocazia convocărilor de pregătire lunare planificate de către aceştia.

Un segment primordial al activităţii de prevenire al inspectoratelor de poliţie judeţene îl reprezintă compartimentele sau birourile de prevenirea criminalităţii. Această structură este coordonată la nivel naţional de Institutul de Cercetare şi Prevenirea Criminalităţii( ICPC) din cadrul IGPR.

Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii a fost creat la 1 iunie 1998 şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, având, totodată, şi structuri corespondente în teritoriu, la nivelul inspectoratelor judeţene de poliţie. Institutul are rang de direcţie în cadrul Poliţiei Române, personalul încadrat având pregătire profesională în diverse domenii, cum ar fi: juridic, sociologic, psihologic. ICPC coordonează, monitorizează, şi controlează întreaga activitate de prevenire a criminalităţii desfăşurată de Poliţia Română, la nivel central şi teritorial.

ICPC are ca atribuţii principale: • Analizează etiologia criminalităţii şi a formelor de manifestare. • Efectuează studii şi analize periodice asupra tendinţelor criminalităţii,

acţiunilor şi eficienţei măsurilor preventive. • Elaborează programe de prevenire a criminalităţii care să

fundamenteze proiecte de acţiune specifice. • Realizează, în colaborare cu direcţiile de profil din poliţie, programe

secvenţiale de prevenire. Chiar dacă programele şi proiectele acestei structuri au vizat

prevenirea unor categorii de infracţiuni specifice obiectului de activitate al poliţiei, au fost derulate şi programe referitoare la prevenirea faptelor de corupţie. La nivel local, colaborarea cu compartimentele de prevenire ale criminalităţii este benefică ofiţerului de prevenire deoarece, aceste compartimente pot sprijini activitatea noastră din mai multe puncte de vedere.

Astfel, se poate solicita ca în cadrul diverselor programe preventive care se aplică în special în mediul rural, cu ocazia organizării de către lucrătorii posturilor de poliţie a întâlnirilor cu cetăţenii să fie popularizate şi numerele de telefon locale ale structurilor DGA, numărul Telverde precum şi atribuţiile DGA.

De asemenea, compartimentele de prevenire a criminalităţii din cadrul IPJ –urilor au posibilitatea să susţină financiar, prin atragerea de fonduri, campanii de prevenire a faptelor de corupţie în colaborare cu structura noastră. Această susţinere financiară se referă la editarea unor pliante, afişe, flayere etc. cu mesaje anticorupţie precum şi distribuirea acestora personalului. Să nu uităm aici, aria mare de acoperire în mediul urban a poliţiştilor de proximitate

68

cu sprijinul cărora se poate ajunge direct la cetăţean acasă cu mesajele preventive.

Pentru prezentarea unor teme preventive şi pentru a avea certitudinea că personalul MIRA de la nivel local este bine informat, se poate solicita şefilor structurilor, inserarea unor articole în publicaţiile sau buletinele de informare ale acestora care se editează la nivel local.

Acest lucru este benefic deoarece la o prezentare pe care o facem personalului cu ocazia unei întâlniri de prevenire este posibil să ne scape unele chestiuni sau este posibil ca auditoriul să nu dea dovadă de concentrarea necesară în momentul participării la întâlnire.

Prin protocoalele de colaborare încheiate de structura noastră cu celelalte structuri ale MIRA s-a stabilit un cadru de sprijinire a activităţilor de prevenire.

Astfel, la majoritatea acestor protocoale se stipulează unele activităţi comune:

- informări periodice cu privire la problematica specifica, în vederea găsirii unor modalităţi de lucru pentru prevenirea faptelor de corupţie, precum şi pentru identificarea zonelor şi factorilor de risc;

- derularea, prin intermediul structurilor de specialitate, a proiectelor şi programelor având ca obiect prevenirea infracţiunilor de corupţie;

- identificarea şi atragerea în comun a surselor de finanţare pentru realizarea activităţilor preventiv-educative şi a materialelor de promovare specifice (broşuri, afişe, pliante, CD etc.), în condiţiile legii;

- punerea la dispoziţie a studiilor de caz şi statisticilor privind infracţiunile de corupţie;

Nu este suficient ca aceste activităţi să existe numai pe hârtie. Este necesar ca ele să fie percepute ca instrumente de lucru şi să fie puse în aplicare de toţi participanţii la activitatea de prevenire a faptelor de corupţie de la nivel local.

Faptul că pentru noi ofiţerii de prevenire aceste activităţi sunt stipulate în fişa postului, ne responsabilizează şi mai mult însă nu trebuie să uităm că Strategia Ministerului şi Reformei Administrative referitoare la prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu, prevede că „Direcţia generală anticorupţie, celelalte instituţii/structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi toţi cei interesaţi vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.”

Un bun ascendent pentru consolidarea colaborării între structurile MIRA judeţene îl reprezintă imaginea publică pe care o realizăm prin presa locală. Materialele pe care la înaintăm către presa locală, întâlnirile informale cu jurnaliştii, conferinţele de presă organizate, apariţiile la posturile TV locale, toate acestea pentru prezentarea unui caz flagrant de corupţie sau a activităţii noastre, constituie printre altele şi o cale de a crea structurii în care lucrăm

69

imaginea pozitivă necesară atragerii personalului şi a societăţii civile în sesizarea unor fapte de corupţie, indiferent dacă mesajul este receptat ca punitiv sau ca încurajator.

Societatea civilă este reprezentată de instituţiile şi organizaţiile sociale şi civice care constituie temelia unei democraţii funcţionale. Organizaţiile societăţii civile se implică în luarea deciziilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public. „Societatea civilă este o noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri.

Astfel, organizaţiile neguvernamentale – asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă".

Societatea civilă este cel mai simplu termen pentru a descrie un întreg sistem de structuri, care implică cetăţeanul în diferitele sale ipostaze de membru intr-o organizaţie neguvernamentală, într-un sindicat sau într-o organizaţie patronală.

Societatea civilă este formată din cetăţeni, asociaţi sub diferite forme, care au aceleaşi interese şi care îşi dedică timpul, cunoştinţele şi experienţa pentru a-şi promova şi apăra aceste drepturi şi interese.

În altă ordine de idei, colaborarea cu organizaţiile neguvernamentale judeţene este fără doar şi poate în interesul activităţii de prevenire. Spunem acest lucru pentru că în marea majoritate a judeţelor din ţară, nu există ONG-uri care să aibă ca obiect principal de activitatea, drepturile omului, transparenţa sau implementarea democraţiei.

Marea majoritate sunt orientate pe social, însă prin statutele de organizare şi funcţionare şi prin faptul că pot să se implice în diferite proiecte, programe sau să le sprijine indiferent de iniţiator acestea pot acorda sprijinul necesar activităţii de prevenire a faptelor de corupţie.

Astfel, din colaborarea cu un ONG într-o anumită acţiune pe linia prevenirii faptelor de corupţie se poate obţine sprijin ca : formularea unor texte pentru redactarea unor mesaje sau pliante, folosirea voluntarilor ONG –urilor în activitatea de distribuire a materialelor, folosirea profesioniştilor IT în vederea tehnoredactării unor materiale, sprijin financiar pentru tipărirea materialelor etc.

Pentru realizarea unei bune colaborări este necesară şi existenţa unei bune comunicări. Procesul comunicării, în sine, poartă cinci înţelesuri majore:ţ

1. Comunicarea reprezintă înţelegerea dintre două sau mai multe

entităţi Această înţelegere se bazează pe transfer şi contratransfer

informaţional. Altfel spus, înţelegerea se bazează pe emisie de informaţie, pe

70

percepţia şi darea unui sens acestei informaţii. Înţelegerea dintre două entităţi se realizează în baza unui principiu, şi anume: orice entitate emitentă trebuie să aibă capacitatea de a se transforma într-o entitate receptoare şi orice entitate receptoare trebuie să aibă capacitatea de a se transforma într-o entitate emitentă. Procesul comunicării, ca înţelegere, este unul circular în care cele două entităţi participante îşi schimbă mereu rolurile.

2. Comunicarea înseamnă şi comunitate Pe baza procesului de comunicare-înţelegere, mai multe entităţi ce

comunică între ele pot ajunge la concluzii, ţeluri, norme, valori şi principii comune, fiind capabile, astfel, să creeze structuri sociale intragrup. Prin procesul de comunicare comunităţile, nu numai ca se creează, dar ele se şi dezvoltă şi, din păcate, se şi distrug.

3. Comunicarea văzută ca participare sau coparticipare Comunicarea este un proces în care se cedează şi se primesc

informaţii. Este un proces implicativ în care participarea membrilor unui anumit grup este necesară. Această participare nu trebuie înţeleasă ca fiind existentă doar la nivelul procesului de comunicare, deoarece existenţa grupurilor şi a acţiunilor comune ale acestora, implică participarea. Coparticiparea reprezintă o implicare parţială. În orice grup exista un nucleu constant care participă efectiv la realizarea ţelului propus şi duce tot greul acţiunilor, dar există şi anumite elemente care nu sunt nici ostile, nici pasive şi care participă, doar uneori, la anumite acţiuni în vederea atingerii acelui ţel comun.

Putem considera, deci, comunicarea-participare şi coparticiparea deosebit de importantă în crearea, menţinerea şi dezvoltarea fenomenului coeziunii atât în ceea ce priveşte interiorul grupului cât şi în ceea ce priveşte legătura individ-grup sau legătura dintre două sau mai multe grupuri.

4. Comunicarea poate fi înţeleasă şi ca organizare Existenţa grupurilor şi mai ales a structurilor sociale formale din cadrul

acestora implică, alături de norme, legi, reguli, ierarhizare, automat şi organizarea. Putem afirma că unul dintre marile avantaje ale organizării acţiunilor este reprezentat de scurtarea perioadei de timp în care se atinge ţelul propus.

Un alt mare avantaj al organizării este creşterea nivelului de siguranţă al membrilor grupului, precum şi încrederea în ceea ce priveşte atingerea ţelului propus. Ultimul mare avantaj pe care o să-l evidenţiem legat de organizare este reprezentat de posibilitatea controlului acţiunilor.

La nivel macro, comunicarea-organizare se împarte în două, rezultând comunicarea-organizare intrasistemică, în care focalizarea se manifestă în interiorul sistemului şi comunicarea-organizare intersistemică, situaţie în care acţiunile sunt axate pe legătura sistem-sistem.

71

5. Comunicarea este şi neînţelegere Înţelegerea este valenţa pozitivă sub care recunoaştem, în general,

comunicarea, iar neînţelegerea este cea negativă ce poate avea, de cele mai multe ori, efect pozitiv. Neînţelegerea poate să apară între emiţător şi un receptor atunci când fluxul informaţional este bruiat sau când sursa de zgomot este prea puternică.

Comunicarea-neînţelegere se poate datora însă şi neintersectării sau intersectării pe falii foarte restrânse a repertoriilor entităţilor participante la transferul şi contratransferul informaţional. O altă cauză a neînţelegerii dintre două sau mai multe entităţi este reprezentată de diferenţa de opinii, de păreri, dar mai cu seamă de diferenţa dintre interesele acestora.

Neînţelegerea este benefică într-un grup dacă acest fenomen nu depăşeşte anumite limite, dacă aceasta duce la o confruntare constructivă de ideii. Ea mai poate fi o sursă a nemonotoniei, dar şi un motiv de a se împărţi grupul în subgrupuri bazate pe interese contrare. Putem afirma deci, că acutizarea neînţelegerii dintre două sau mai multe entităţi poate da naştere unor conflicte cu urmări incalculabile pentru acestea.

Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea există în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie sa aibă în comun scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe – o înţelegere comună. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.

72

PRINCIPALELE AMENINŢĂRI ŞI VULNERABILITĂŢI LA ADRESA ROMÂNIEI

Subcomisar de poliţie Tache Monica

Tendinţa ce caracterizează cel mai bine începutul secolului XXI este aceea de transformare. Lumea se schimbă, supusă modificărilor impuse de fenomenul globalizării, caracterizat de multidimensionalitate, la nivel economic, politic, militar, social şi cultural. Globalizarea însăşi este supusă unor procese câteodată contradictorii: de la desfiinţarea oricărui tip de bariere la protecţionism îngust ori fundamentalism. Urmând aceeaşi tendinţă, ameninţările şi provocările din acest început de secol XXI au căpătat un caracter global, celor clasice adăugându-li-se noi valenţe, apărând chiar ameninţări şi provocări, cum ar fi terorismul, crima organizată, proliferarea armelor de distrugere în masă cu un pregnant caracter transnaţional.

Securitatea naţională reprezintă starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică în care trebuie să se găsească un stat pentru a putea să se dezvolte liber şi să acţioneze neîngrădit în vederea promovării intereselor sale fundamentale. Securitatea naţională se întemeiază, în primul rând, pe respectarea prevederilor constituţionale şi legilor ţării.

În evoluţia procesului de realizare a securităţii se constată în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilităţii la nivel regional, ca o etapă intermediară a acestuia. Eforturile depuse de comunitatea internaţională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Africa sunt concludente. Evidentă a fost şi extinderea sistemului de apărare şi securitate al NATO, prin primirea de noi membri, precum şi eforturile Uniunii Europene de a dezvolta un model de gestionare a dinamicii de securitate la scara întregului continent.

73

Principalele zone de insecuritate au fost incluse în procesele de stabilizare, dar nu întotdeauna rezultatele au fost cele scontate. Efectele globalizării au început să se resimtă. Economia mondială, după o perioadă apreciabilă de reflux, s-a revigorat. Liberalizarea frontierelor a asigurat, pe de o parte, posibilitatea de mişcare a populaţiei şi accesul acesteia la cunoaştere şi dialog iar, pe de altă parte, a favorizat o serie de acte aparţinând criminalităţii organizate, cum ar fi proliferarea reţelelor teroriste şi mafiote, traficul de fiinţe umane, droguri, armament şi tehnologii militare şi nucleare, precum şi acţiuni de penetrare neautorizată a sistemelor informaţionale şi bancare, de dezinformare şi manipulare a informaţiilor.

În literatura de specialitate se operează cu mai multe definiţii ale conceptului de „securitate“. În prezent, acesta nu are în vedere doar dimensiunea militară tradiţională, ci acoperă şi realitatea internă a statului, vorbindu-se astfel şi de o dimensiune politică, socială, economică sau ecologică. O societate se consideră „securizată“ atâta vreme cât nu percepe ameninţări sau vulnerabilităţi majore la adresa existenţei, a ordinii politice, economice şi sociale stabilite. Aceasta reprezintă o tranziţie de la securitatea statală spre securitatea umană, cea în care obiectul principal al securizării nu mai este doar statul cu graniţele şi suveranitatea sa, ci cetăţeanul, cu drepturile şi libertăţile sale. Securitatea este o problemă de percepţie. Decidenţii politici, birocraţia sau societatea consideră, din diferite motive, că se află sau nu într-o relativă securitate, că se confruntă sau nu cu ameninţări.

În acest context, securitatea naţională a României implică toate problemele societăţii: economia, apărarea, diplomaţia, administraţia, ordinea publică, echilibrul social, educaţia şi sănătatea.

Domeniul securităţii naţionale, prin situarea sa la confluenţa apărării intereselor statului şi ale cetăţeanului, reprezintă o componentă importantă a politicii de securitate a României. Acţiunile specifice în acest domeniu vizează prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, protejarea cetăţenilor, a infrastructurii de interes strategic.

Ameninţările la adresa securităţii naţionale, în raport cu faptele incriminate ca infracţiuni, trebuie înţelese ca stări de pericol potenţiale, anterioare infracţiunilor, dar în contextul cărora acestea pot rezulta, în condiţiile nedescoperirii şi neînlăturării oportune a premiselor infracţionale şi a cauzelor de ameninţări pe care acestea le generează. Ameninţările la adresa securităţii naţionale nu pot fi detaşate de diferite sfere ale vieţii sociale, ele având strânse legături cu economicul şi politicul, cu starea internă a statelor şi cu starea comunităţii internaţionale, în context global, continental-regional sau zonal.

Ameninţările la adresa securităţii naţionale a României pot fi clasificate în ameninţări interne şi ameninţări externe. Între stabilitatea internă şi cea externă a unui stat există o strânsă intercondiţionare, în sensul că anumite ameninţări interne nu se pot dezvolta şi manifesta decât în conjuncturi externe

74

favorabile sau cu un suport adecvat din partea unor grupuri de interese externe. În acest context, securitatea cunoaşte, pe de o parte, o dinamică alertă, în deplin consens cu evoluţia societăţii umane, iar pe de altă parte este influenţată semnificativ de vulnerabilităţile specifice şi de tipul de ameninţări la adresa sa.

Cu toate acestea, din perspectiva percepţiei cetăţeanului, ameninţările cele mai importante la adresa stabilităţii României nu sunt cele de ordin extern, ci cele de ordin intern. Grijile cetăţeanului român nu se referă la un virtual atac militar sau la o degradare considerabilă a mediului înconjurător, urmare a unui accident industrial; pe el îl preocupă corupţia, condiţia sa economică, nivelul de trai. Din aceste considerente, cetăţeanul român solicită statului român să vegheze la corectitudinea jocului economic sau la asigurarea calităţii actului de justiţie pentru ca statul de drept sa fie o realitate.

Trebuie precizat faptul că există o multitudine de ameninţări - economice, politice, culturale, sociale, demografice etc. – la adresa securităţii naţionale. În prezent, ca urmare a mutaţiilor survenite în registrul ameninţărilor la adresa securităţii globale, principalele ameninţări pentru securitatea naţională a României derivă din:

– evoluţia fenomenului terorist şi dezvoltarea de conexiuni cu reţelele de crimă organizată transfrontalieră şi/sau entităţi extremist-religioase;

– proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul cu substanţe, materiale şi tehnologii supuse controlului destinaţiei finale;

– expansiunea criminalităţii organizate transfrontaliere, a migraţiei ilegale, a traficului de persoane şi de droguri;

– existenţa, în regiunea Mării Negre şi în zona balcanică, a unor tensiuni specifice „conflictelor îngheţate”, cu implicaţii directe asupra stabilităţii acestui spaţiu;

– proliferarea manifestărilor asociate fenomenului corupţiei. În ultima perioadă atât securitatea naţională, cât şi cea internaţională

se confruntă cu următoarele trei ameninţări: terorism, crimă organizată şi corupţie.

Fenomen social de factură aparte, terorismul a dobândit în acest început de secol şi mileniu, prin amploarea şi diversitatea formelor sale de manifestare, un caracter global, extins la scară mondială. Zilnic omenirea este confruntată cu o multitudine de acţiuni teroriste, unele de o violenţă inimaginabilă, care răspândesc groază, tulbură profund viaţa normală a societăţii, sfidând ordinea de drept internă şi internaţională, punând în pericol existenţa şi funcţionarea democraţiilor.

Datorită dimensiunilor posibile şi implicaţiilor sale imprevizibile, terorismul constituie tot mai mult o ameninţare directă la adresa securităţii naţionale a statelor, a relaţiilor dintre acestea şi chiar la pacea mondială.

75

Oricare ar fi reperele conceptuale, terorismul este identificat de către majoritatea structurilor statale de securitate ca fiind cea mai periculoasă ameninţare la adresa securităţii naţionale şi internaţionale, manifestându-se la toate nivelurile de organizare socială şi în toate domeniile vieţii sociale. El vizează viaţa, libertatea, liniştea, desfăşurarea normală a vieţii sociale, producând frică, groază şi reacţii necontrolate.

Amplificarea şi accentuarea terorismului, în general, şi a modului său de manifestare, în special, au fost posibile în condiţiile existenţei anumitor factori favorizanţi care marchează mediul actual de securitate, după cum urmează:

• apariţia şi dezvoltarea fenomenului globalizării, în condiţiile inexistenţei unor norme, principii şi instrumente pentru reglare şi control, cu efecte devastatoare pentru populaţiile aparţinând lumii a treia;

• slăbirea statelor naţionale, creşterea rolului unor organizaţii nonguvernamentale în relaţiile internaţionale şi scăparea acestora de sub control;

• sprijinul acordat de către unele state fundamentaliste şi organizaţii nonguvernamentale unor structuri teroriste;

• accesul unor structuri teroriste la sistemul informaţional global, resurse umane, materiale şi financiare;

• traficul ilegal a armamentului, inclusiv a celui de distrugere în masă; • tendinţa de migrare a populaţiilor din ţările sărace către cele bogate; • exacerbarea extremismului, separatismului, intoleranţei sau

xenofobiei şi degenerarea acestora în acţiuni violente; • lipsa de voinţă manifestată de unele state în crearea de instrumente

eficiente de prevenire şi combatere a terorismului; • vulnerabilităţile statelor la actele de terorism. Securitatea naţională, prin strategiile adoptate este obligată să se

confrunte cu terorismul, alocând resurse pentru programe naţionale, regionale şi internaţionale de previziune, prevenire, combatere, neutralizare şi replică la această ameninţare din ce în ce mai mare.

Complexitatea terorismului, a formelor sale de manifestare, creşterea numărului grupărilor şi organizaţiilor teroriste, diversitatea orientărilor acestora presupune, implicit, o evoluţie corespunzătoare a scopurilor urmărite.

Având în vederea evoluţia terorismului în ultima perioadă de timp se poate afirma cu certitudine faptul că acesta nu mai poate fi considerat un fenomen izolat, ci un fenomen intrinsec tuturor zonelor conflictuale ale lumii. În prezent nu există zonă de conflict sau de tensiune în care să nu se recurgă la acte de terorism (plasarea de bombe sau încărcături explozive, asasinate, răpiri, luări de ostatici, atacul unor obiective şi distrugerea lor, deturnări etc.) pentru atingerea unor scopuri politice.

Pe plan internaţional nu există încă unanimitate de păreri privind definirea conceptului de terorism, părerile fiind împărţite şi în ceea ce priveşte

76

combaterea acestuia, având în vedere faptul că în timp ce pentru unele state terorismul este considerat un pericol real la adresa securităţii naţionale şi internaţionale, pentru altele acesta constituie o forţă în rezolvarea unor probleme interne, respectiv probleme ce ţin de relaţiile cu alte state. Pentru aceste state din urmă, terorismul a devenit şi devine o politică de stat.

Terorismul, fiind o problemă globală, necesită elaborarea unei politici eficiente, precum şi realizarea unei strânse cooperări între organele contrateroriste şi reţelele informative ale statelor, dar şi între oamenii politici din toată lumea. Numai în acest fel, ripostele date terorismului îşi dovedesc preponderent eficacitatea, având în vedere faptul că aşa cum teroriştii sunt uniţi pe plan multinaţional, tot astfel ar trebui să fie unite şi forţele contrateroriste.

Luând în considerare faptul că omenirea nu a sesizat la timp că terorismul va deveni „război planetar” nu poate azi să dea o ripostă corespunzătoare acestui fenomen. Abia după atacurile de la 11 septembrie 2001 statele lumii au conştientizat faptul că ameninţarea teroristă nu este doar o formă de protest, întrucât a depăşit cu mult nivelul de violenţă cunoscut.

Contraterorismul reprezintă răspunsul statului la un act terorist care s-a produs şi presupune modalităţile specifice de acţiune ce se desfăşoară în astfel de cazuri.

Combaterea (contracararea) terorismului cuprinde ansamblul măsurilor antiteroriste şi contrateroriste luate de state pentru a contracara pericolul; măsurile de specialitate iniţiate de stat prin organele sale competente pentru reducerea posibilităţii unui atac terorist împotriva unui anumit obiectiv.

Programele de combatere a terorismului au în vedere, în general, aspecte cu privire la: prevenire, descurajare, reacţie şi previziune. Pentru realizarea acestora este necesară o strânsă colaborare, atât internă, cât şi internaţională, în care să fie implicate organele statale şi organismele special abilitate în acest scop.

Evenimentele din ultimii ani au demonstrat că, indiferent de zona sau regiunea în care se manifestă, fenomenul terorist constituie un grav pericol pentru statele care îl practică, ca şi pentru stabilitatea şi pacea întregii lumi, el neconstituind un fenomen izolat, ci unul deosebit de complex, cu caracter transnaţional şi efecte dezastroase pentru toate statele.

Problema reală a prevenirii şi combaterii terorismului depinde în acest context de capacitatea adoptării soluţiilor politice în raport cu cauzele generatoare. Ca posibilităţi de combatere a actelor de terorism pot fi avute în vedere următoarele activităţi:

– activităţi informativ-operative care contribuie la fundamentarea tuturor celorlalte categorii de misiuni ale sistemului;

– activităţi de suprimare a fluxurilor de alimentare cu mijloace specifice de acţiune, precum şi cu resurse financiare, logistice şi informaţionale;

77

– activităţi de pază, protecţie şi alte forme speciale de descurajare şi îmbunătăţire a securităţii aeroporturilor, porturilor, aeronavelor şi navelor;

– activităţi de pregătire a intervenţiei în urgenţe civile, generate de acţiuni teroriste;

– activităţi de informare, de instruire şi perfecţionare profesională, relaţii publice etc.;

– activităţi destinate optimizării continue a cadrului legislativ naţional şi participarea activă şi permanentă la adoptarea unor convenţii antiteroriste globale;

– activităţi specifice de cooperare în ceea ce priveşte extrădarea şi urmărirea penală a teroriştilor;

– consolidarea acordurilor privind armamentul biologic şi impunerea semnării convenţiilor privind interzicerea armamentului chimic la nivel mondial;

– introducerea pe plan naţional a unor legi aspre cu privire la controlul producerii de explozivi;

– acţionarea împotriva condiţiilor favorabile extinderii violenţei, extremismului, intoleranţei şi disperării.

Pe acest fond şi luând în considerare dinamica ascendentă a fenomenului terorist internaţional, preocupările comunităţii internaţionale în direcţia prevenirii şi combaterii acestuia prin cooperare multilaterală, precum şi riscurile actuale şi potenţiale de această natură pe plan intern, se impune o mai strânsă cooperare între instituţiile şi organismele româneşti, în cadrul sistemului naţional de prevenire şi combatere a terorismului, cu toate formele sale de manifestare curentă sau virtuală

Noua evoluţie şi dimensiune a terorismului impune o regândire a modului de combatere a acestuia, precum şi realizarea unui cadru juridic, conceptual şi acţional necesar materializării măsurilor stabilite. În acest sens, la nivel politico-administrativ, sunt necesare măsuri care să conducă la:

crearea unui sistem eficient de management şi analiză a informaţiilor la nivel naţional şi perfecţionarea cooperării dintre structurile cu atribuţii în combaterea terorismului;

pregătirea populaţiei în vederea combaterii actelor de terorism; securizarea frontierelor externe; consolidarea măsurilor de securitate şi pază a obiectivelor de

importanţă naţională şi locală; reducerea vulnerabilităţilor instituţiilor publice faţă de actele de

terorism; intensificarea cooperării internaţionale în vederea combaterii

terorismului; extinderea eforturilor diplomatice în vederea determinării statelor să

renunţe la sprijinirea terorismului.

78

Actuala strategie de securitate naţională a României este profund marcată de actualitate, de realităţile din societatea românească şi din lume, precum şi de perspectivele previzibile pe termen scurt şi mediu ale vieţii interne şi internaţionale.

Astfel, Strategia de securitate naţională a României are în vedere o deschiderea mai largă a acestei problematici şi abordarea mai cuprinzătoare a conceptului de securitate naţională, în condiţiile creşterii complexităţii şi diversităţii aspectelor care au căpătat relevanţă pentru acest domeniu. În plan intern, starea de securitate a României este caracterizată încă de suficiente vulnerabilităţi, în mai toate domeniile de manifestare ale mediului social, care pot fi facil exploatate în scop diversionist - terorist.

Reconfigurarea relaţiilor dintre componentele specifice ale securităţii şi înţelegerea proceselor din sfera securităţii mondiale şi europene obligă statul român la readaptarea propriei strategii la evoluţiile mediului de securitate, integrând-o într-o viziune sistemică mai largă, pentru a-şi spori capabilitatea de conturare a riscurilor şi ameninţărilor ce pot afecta interesele României.

Crima organizată, prin modul său de structurare, flexibilitatea şi deosebita capacitate de infiltrare în zonele vitale ale structurilor statului, precum şi prin internaţionalizarea sa rapidă, reprezintă un pericol direct şi de mare actualitate, o sfidare la adresa societăţii mondiale.

Procesul de internaţionalizare a acestui fenomen care caracterizează dezvoltarea economică a statelor şi extinderea pieţelor financiare a fost şi este intens exploatat de organizaţiile criminale care reuşesc uşor să-şi realizeze propriile „activităţi de producţie”, pătrunzând astfel în forţă în mecanismele economico-financiare mondiale aducând atingere securităţii internaţionale şi naţionale a statelor.

În acest context, crima organizată a cunoscut o dezvoltare ascendentă, iar prin formele noi de manifestare, prin caracterul tot mai organizat, pericolul sporit şi internaţionalizarea evidentă, constituie o ameninţare la adresa comunităţilor umane, a instituţiilor democratice şi chiar a statelor, înscriindu-se, astfel, ca un domeniu generator de riscuri la adresa securităţii naţionale a statelor, şi nu numai.

Lipsa unor măsuri eficiente în combaterea crimei organizate sau întârzierea aplicării lor poate conduce la creşterea influenţei acesteia în viaţa politică, mass-media, administraţia publică, justiţie, economie etc., erodând, astfel, bazele ordinii sociale interne, regionale şi internaţionale.

Pentru a realiza o succintă imagine asupra flagelului crimei organizate, trebuie abordate „elementele componente” ale acestui fenomen, care au dobândit implicaţii majore asupra securităţii naţionale: traficul de droguri, traficul de armament, imigrarea ilegală, spălarea banilor murdari, contrabanda.

Traficarea „morţii albe”, una dintre cele mai prospere afaceri ilegale în prezent, a devenit un adevărat flagel în lumea de azi. Organizaţiile criminale, a

79

căror preocupare o reprezintă, în mod deosebit, traficul de droguri, încurajează amplificarea conflictelor locale, starea de continuă instabilitate fiind propice activităţii lor. De altfel, aceste organizaţii pot fi interesate să aprindă flacăra unor asemenea conflicte.

În acest context se impune precizarea consecinţelor pe care traficul şi consumul de droguri le generează la adresa securităţii naţionale: afectarea securităţii sanitare a unei însemnate părţi din populaţia tânără a ţării; recrudescenţa acestora impune ca o parte importantă din bugetul ţării să fie destinată combaterii fenomenelor respective; prin sumele ce le acumulează, folosind corupţia, şantajul, mita etc., traficanţii de droguri pot influenţa luarea unor decizii pe plan intern şi internaţional; consumul de droguri poate conduce, pe de o parte, la sărăcirea unor mase mari de oameni, iar pe de altă parte, la înmulţirea actelor de violenţă şi antisociale, precum şi manipularea conştiinţelor.

Traficul de armament, care cunoaşte cote deosebite ori de câte ori în lume apar situaţii conflictuale reprezintă alt segment al crimei organizate, de o deosebită periculozitate. Traficul cu arme a cunoscut noi dimensiuni odată cu dezintegrarea Pactului de la Varşovia şi a măsurilor privind reducerea efectivelor militare şi armamentului.

Situaţiile conflictuale interne şi regionale prelungite, crizele de tot felul, dezorganizarea economică şi socială, precum şi şomajul în masă din unele state determină un anumit exod al populaţiilor, fenomen speculat în mod abil de cei pentru care reprezintă o adevărată „afacere”, întrucât proporţia alarmantă a migraţiei, mână de lucru ilegală dar ieftină, au condus la crearea unei „industrii” clandestine care o încurajează. Dezvoltarea fenomenului imigraţionist favorizează pătrunderea pe teritoriul anumitor state, inclusiv în România a unor elemente cu antecedente de natură teroristă. Ameninţarea potenţială sau efectivă a acestui fenomen este determinată de lipsa mijloacelor de subzistenţă, situaţie care poate conduce la apariţia unor acte antisociale, unele putând fi de o gravitate deosebită.

Un alt pericol grav al crimei organizate îl reprezintă acţiunea de spălare a banilor murdari. România nu a fost ocolită de fenomenul spălării banilor murdari, constatându-se intensificarea unor operaţiuni frauduloase favorizate şi de neajunsurile legislaţiei româneşti cu privire la complexul infracţional constituit de acest fenomen. Operaţiunea de „albire a banilor” afectează securitatea naţională, prin subminare economică şi prin erodarea sistemului financiar bancar. În acest sens, vulnerabilitatea sistemului financiar-bancar din România facilitează spălarea banilor murdari.

Dimensiunile acestui segment al crimei organizate, prin efectele sale, poate deforma cursul reformei economico-sociale, eroda fundamentele democratice ale statului, lovi în interesele naţionale fundamentale, afectând grav securitatea naţională. Având în vederea dimensiunea sa transfrontalieră,

80

se poate afirma cu certitudine că acest fenomen lezează însăşi securitatea continentală şi internaţională.

Contrabanda reprezintă o altă modalitate de manifestare a crimei organizate. Aceasta constă în trecerea clandestină peste graniţă a unor mărfuri sau valori profitabile ori sustrase de la plata taxelor vamale. Contrabanda constituie una dintre cele mai active forme de alimentare a economiei subterane. Acest tip de crimă organizată face ca, anual, bugetul de stat al României să fie serios prejudiciat, cu consecinţe deosebit de grave, inclusiv pentru domeniul securităţii naţionale.

În prezent, crima organizată reprezintă una dintre ameninţările majore la adresa securităţii globale. Crima organizată prezintă însă un important potenţial imploziv asupra securităţii internaţionale, deoarece acţionează într-o manieră înşelătoare, ascunsă, profundă, fiind din acest punct de vedere mult mai greu de descoperit şi de controlat. Crima organizată nu este un fenomen nou, noutatea este reprezentată de mediul fertil pentru o dezvoltare rapidă pe care lumea globalizată l-a creat.

Globalizarea a creat oportunităţile pentru ca aceasta să se dezvolte şi să opereze mult mai eficient şi mult mai rapid, să îşi extindă activităţile şi să eludeze prevederile legale. Profitând de beneficiile globalizării, crima organizată a evoluat, distincţia tradiţională între activităţile licite şi cele ilicite devenind tot mai neclară în acel „modus operandi” al grupurilor criminale, fapt ce face detectarea şi controlarea fenomenului mult mai dificilă.

Fenomenul crimei organizate, ca factor de risc la adresa securităţii naţionale a României, se alătură altora la fel de periculoşi, evidenţiaţi în Strategia de securitate naţională a României, ca o categorie de riscuri asimetrice nonclasice: terorismul politic transnaţional şi internaţional; proliferarea şi dezvoltarea traficului ilegal de persoane, droguri, armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale; migraţia clandestină şi apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi; proliferarea armelor de distrugere în masă; acţiuni colective de accesare ilegală a sistemelor informatice; agresiunea economico-financiară; provocarea deliberată de catastrofe ecologice.

România este angrenată în prevenirea şi contracararea acestor fenomene infracţionale, generate de apariţia şi dezvoltarea nucleelor unor reţele ale crimei organizate transfrontaliere, coordonate atât de către cetăţeni români, cât şi străini. La început, pe fondul unor disfuncţii ale economiei naţionale, specifice tranziţiei spre economia de piaţă, grupurile infracţionale organizate s-au axat în special în sfera acţiunilor de contrabandă, evaziune fiscală, furturi de maşini de lux şi acte de corupţie.

De aceea, unul din obiectivele politicii de securitate naţională a României este participarea activă la acţiunile de cooperare internaţională pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate transfrontaliere, prin dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi a unei conduite participative pe plan

81

regional, pentru consolidarea stabilităţii şi reglementarea crizelor, ţara noastră reafirmându-şi disponibilitatea de a participa, alături de comunitatea internaţională, la lupta împotriva terorismului internaţional şi crimei organizate transfrontaliere.

Deşi fenomenul crimei organizate cuprinde un număr mult mai mare de categorii de infracţiuni, în paralel cu dezvoltarea crimei organizate, proliferează şi un alt fenomen, deosebit de periculos – corupţia – un adevărat cancer al vieţii economico-sociale şi politice, care poate afecta fiinţa statului şi a instituţiilor democratice şi influenţa, în ultimă instanţă, starea securităţii naţionale. O caracatiţă bazată pe „interese”, care, practic, acoperă toate ramurile economiei stat sau private, şi care-şi întinde tentaculele sale şi în sfera politicului şi socialului.

Corupţia provoacă, în primul rând, neîncredere în principalele instituţii ale statului, afectează relaţiile sociale, subminează fundamentele democratice ale societăţii şi credibilitatea statului pe plan internaţional. De asemenea, generează relaţii ce pot fi uşor exploatate de către crima organizată, terorism şi alte tipuri de infracţiuni care alterează coeziunea socială.

Având în vedere dimensiunile corupţiei în România, aceasta a devenit, prin efectele sale, un factor de risc major pentru securitatea naţională. Corupţia reprezintă o problemă importantă a societăţii româneşti actuale, care afectează cvasitotalitatea domeniilor sociale şi în ultimă instanţă îl afectează pe cetăţean, de la ale cărui drepturi şi interese fundamentale porneşte însuşi conceptul de securitate naţională.

Corupţia reprezintă un factor de injusteţe socială care întreţine şi amplifică sărăcia, afectând, în ultimă instanţă dezvoltarea economică, aceasta fiind cea mai credibilă şi temeinică sursă de securitate. Sumele de bani şi foloasele care fac obiectul mitei sau a altor infracţiuni de corupţie sunt scoase din circuitul economic normal şi capătă o destinaţie ocultă, reprezentând venituri ilicite.

Toate aceste sume, care uneori ating valori considerabile, se adaugă sumelor folosite în mod legal pentru atingerea scopului în care a fost dată mita, astfel încât costul final al activităţii respective este amplificat în mod nejustificat cu un procent considerabil.

Pe de altă parte, corupţia reprezintă un factor de subminare a potenţialului economic naţional favorizând dezvoltarea economiei subterane, iar amplificarea şi generalizarea acestui fenomen constituie o cauză importantă a stării precare a componentelor economice ale securităţii naţionale.

Dintre domeniile cele mai afectate este de precizat domeniul financiar-bancar şi procesul de privatizare, unde actele de corupţie au alimentat activităţi infracţionale complexe finalizate prin falimentul unor bănci sau privatizarea frauduloasă a unor obiective economice importante.

Astfel, între corupţia organizată şi criza întreprinderii există o relaţie directă manifestată prin acţiunea unor factori externi (extorcarea de fonduri, actele de corupţie propriu-zise şi finanţarea ilicită a unor activităţi economice)

82

sau interni (reciclarea şi folosirea fondurilor ilicite, acţiunile „administratorilor de paie”, coruperea angajaţilor de către structurile criminale) asupra întreprinderii, cu scopul final al controlării şi folosirii potenţialului acesteia în interesul grupurilor de criminalitate organizată.

Pe termen scurt şi mediu, diversele forme de manifestare a riscului corupţiei ar putea avea următoarele consecinţe negative la adresa securităţii naţionale:

– pierderea credibilităţii României ca stat membru al Uniunii Europene, în special sub aspectul capacităţii de a utiliza deplin şi efectiv fondurile Comisiei Europene şi de a proteja interesele financiare ale Comunităţii împotriva fraudei şi corupţiei;

– dezorganizarea sistemelor de conducere şi de execuţie şi dereglarea mecanismelor administrative, juridice şi economice;

– eşecul procesului de reformă, în special de natură economică şi instituţională;

– sporirea costurilor sociale, scăderea accentuată a nivelului de trai şi sărăcirea populaţiei;

– scăderea moralului populaţiei şi erodarea încrederii în factorii de conducere, în justiţie şi administraţie;

– perturbarea funcţionării sistemelor de furnizare a serviciilor edilitare esenţiale.

Un pas important în istoria luptei împotriva corupţiei l-a constituit înfiinţarea Departamentului Naţional Anticorupţie, ca structură judiciară specializată de combatere a corupţiei.

Alte modalităţi eficiente pentru combaterea corupţiei constau în reformarea administraţiei publice, cooperarea internaţională în domeniu a structurilor specializate precum şi în cooperarea instituţiilor statale cu societatea civilă, în special cu organizaţiile neguvernamentale şi mass-media.

Totodată, trebuie menţionat faptul că prin Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor s-a înfiinţat în subordinea ministrului administraţiei şi internelor Direcţia Generală Anticorupţie, ca structură specializată pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu.

În acest context, pentru ca ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie să fie abilitaţi să efectueze activităţi de descoperire a infracţiunilor de corupţie, ce intră în competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie, săvârşite de personalul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, legiuitorul a adoptat O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 383/2005.

O strategie eficientă de acţiune împotriva corupţiei are la bază prioritatea activităţilor de prevenire faţă de cele de reprimare, deoarece acestea din urmă implică o contaminare preexistentă a mediului social precum şi acţiuni complexe şi îndelungate, cu costuri mari şi rezultate incerte.

83

Sunt necesare acţiuni conjugate ale tuturor instituţiilor cu atribuţii în domeniu, îndreptate în special împotriva „marii corupţii”, cu vizarea unor sectoare specifice de activitate identificate în prealabil prin gradul mare de vulnerabilitate la corupţie.

Sunt, în continuare, de dorit măsuri legislative care să perfecţioneze şi să aprofundeze cadrul legal existent:

– posibilitatea instituirii unor structuri proprii de prevenire a corupţiei la nivelul regiilor autonome, societăţilor naţionale şi al unităţilor administraţiei publice centrale;

– monitorizarea generală informativ-operativă a fenomenului corupţiei, în vederea identificării zonelor expuse şi a persoanelor suspecte de a fi săvârşit acte de corupţie;

– antrenarea în lupta anticorupţie a opiniei publice şi a mass-media, prin conferirea unui caracter generalizat al acţiunilor anticorupţie şi crearea unor mecanisme de implicare cetăţenească.

Principala consecinţă a considerării corupţiei ca reprezentând un risc la adresa securităţii naţionale o reprezintă necesitatea unei reacţii ferme şi imediate din partea tuturor forţelor sociale şi mai ales, din partea instituţiilor care asigură conducerea în domeniul securităţii naţionale.

Corupţia reprezintă un factor de risc actual dar conjunctural iar, în funcţie de dinamica acestuia în viitor, aflată în legătură directă cu eficienţa măsurilor anticorupţie, poziţia corupţiei, fixată prin politica de securitate naţională, va putea fi reevaluată.

Considerarea corupţiei ca fiind un factor de risc s-ar reflecta în conţinutul celorlalte acte normative care au ca domeniu de activitate apărarea naţională şi siguranţa naţională şi ar eficientiza măsurile dispuse pentru contracararea altor factori de risc la adresa securităţii naţionale.

Pe de altă parte, acesta ar constitui un semnal univoc al statului român pentru instituţiile europene, euroatlantice şi mondiale, în sensul amplificării conlucrării active pentru combaterea corupţiei, care datorită fenomenului globalizării a căpătat accente transnaţionale.

În plan concret, considerarea corupţiei ca un factor de risc la adresa securităţii naţionale ar avea rezultate directe pentru propunerile făcute de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării sub aspectul orientărilor de bază pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, al introducerii faptelor de corupţie în planurile generale de căutare a informaţiilor prezentate de instituţiile şi structurile cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, în cuantumul şi structura alocaţiilor bugetare şi cheltuielilor operative destinate luptei anticorupţie. Totodată, o asemenea abordare ar permite ca pentru combaterea fenomenului corupţiei să poată fi folosite, în condiţii strict determinate, mijloace şi metode specifice realizării securităţii naţionale.

Securitatea, ca stare propice vieţii şi activităţii omului, este un bun al întregii umanităţi. De aceea, actorii statali şi nonstatali trebuie să acţioneze concertat pentru a asigura şi menţine un climat de siguranţă, stabilitate şi control adecvat al tuturor disfuncţionalităţilor specifice mediului de securitate.

84

RELAŢIILE PUBLICE, MODALITATE DE PROMOVARE A IMAGINII DIRECŢIEI GENERALE ANTICORUPŢIE

Subinspector de poliţie Lesuţan Carmen Ramona 1. Aspecte conceptuale privind relaţiile publice De la prima folosire a noţiunii de „relaţii publice”, în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii şi până în prezent, numeroşi teoreticieni au încercat definirea corectă şi completă a termenului. Literatura de specialitate notează peste 1.000 de definiţii ale relaţiilor publice, lucru care poate fi explicat prin poziţia autorilor, privind relaţiile publice prin prismă sociologică, psihologică, filosofică, teoretică sau aplicativă.

Pentru a lămuri definirea relaţiilor publice, Rex Harlow a sintetizat, în anul 1976, un număr de 479 de definiţii, ajungând la următoarea definiţie25:

„Relaţiile publice reprezintă o funcţie distinctă a managementului care ajută la stabilirea şi menţinerea unor căi reciproce de comunicare, de acceptare şi cooperare între organizaţie şi publicul său; sunt implicate în rezolvarea problemelor şi a situaţiilor dificile; ajută conducerea organizaţiei să fie informată şi să poată răspunde opiniei publice; definesc şi subliniază responsabilitatea managementului de a servi interesul public; ajută conducerea să fie la curent şi să folosească schimbările, servind ca un sistem de avertizare care ajută la anticiparea tendinţelor; folosesc cercetarea şi tehnicile de comunicare etice şi eficiente ca principale instrumente”.

Organizaţiile profesionale din domeniul relaţiilor publice au şi ele opinii oarecum diferite în ceea ce priveşte definirea obiectului propriei lor activităţi. Astfel, Institutul de Relaţii Publice din Marea Britanie (The Chartered Institute of Public Relations - CIPR) susţine, că: „Practica relaţiilor publice este efortul 25 Harlow, R., Building a Public Relations Definition, Public Relations Review, 2 (winter 1976), p. 36, apud. Coman, C., Relaţii publice – Principii şi strategii, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 14.

85

planificat şi susţinut pentru a stabili şi menţine simpatia şi înţelegerea reciprocă între o organizaţie şi publicul său”; „Relaţiile publice se referă la reputaţie - rezultatul a ceea ce faci, ceea ce spui şi a ceea ce spun alţi despre tine”; „Practica relaţiilor publice este disciplina care se preocupă de reputaţie, cu scopul de a câştiga înţelegere şi sprijin şi de a influenţa opinia şi comportamentul”.

Societatea Americană de Relaţii Publice (Public Relations Society of America - PRSA) într-o declaraţie difuzată la 6 noiembrie 1982 preciza: „Relaţiile publice ajută o organizaţie şi publicul său să se adapteze reciproc unul altuia”. În continuare, PRSA releva că relaţiile publice se află în serviciul multor instituţii sociale: al întreprinderilor, sindicatelor, organizaţiilor guvernamentale, asociaţiilor nonprofit, fundaţiilor, spitalelor, instituţiilor de învăţământ şi religioase. Pentru a-şi atinge scopurile, fiecare dintre instituţiile enumerate, este obligată să stabilească legături strânse cu un număr cât mai mare şi mai divers de persoane sau grupuri sociale: membri ai diferitelor asociaţii, reprezentanţi ai presei, consumatori, posesori de acţiuni, contribuabili etc.26.

Altfel spus relaţiile publice sunt organizarea conştientă a comunicării şi o funcţie de management care au ca obiectiv obţinerea înţelegerii mutuale şi stabilirea unei relaţii benefice între organizaţie, public şi mediu, printr-o comunicare în două sensuri (bidirecţional simetrică).

Realizarea obiectivelor diferitelor organizaţii necesită de la conducătorii şi angajaţi, cunoaşterea profundă şi înţelegerea viziunilor şi valorilor oamenilor, asupra cărora e îndreptată acţiunea sau influenţa lor. Din această cunoaştere derivă scopurile, procedeele şi metodele pe care specialiştii în relaţii publice le vor fixa şi le vor materializa.

Oricare ar fi definiţia relaţiilor publice, este clar că ea trebuie să conţină câteva elemente unanim acceptate. Din cele prezentate mai sus se identifică următoarele şase concepte care reflectă conţinutul relaţiilor publice:

Deliberare – activitatea desfăşurată în relaţiile publice este intenţionată, destinată să influenţeze sau să câştige înţelegere, să ofere informaţie şi să obţină o reacţie din partea publicului ţintă.

Planificare – activitatea desfăşurată în relaţiile publice este organizată pe baza unor resurse limitate atât financiare şi umane, cât şi de timp şi echipament, a căror concentrare şi optimizare necesită o programare atentă.

Performanţă – pentru a fi eficiente, relaţiile publice se bazează pe politica şi performanţa reală a persoanei sau organizaţiei aflate în postură de client. Dacă un client nu este sensibil la preocupările sociale, de exemplu, relaţiile publice nu vor convinge publicul că acel client acţionează în beneficiul comunităţii. 26 George David, Relaţii publice – garanţia succesului, Ediţia a II-a, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 8 – 9.

86

Interes public – scopul relaţiilor publice este de a derula activităţi şi în interesul publicului. Specialistul în relaţii publice eficient este acela care poate identifica activităţi şi strategii capabile să îmbine interesul clientului cu preocupările şi interesele publicului.

Comunicarea în două sensuri – majoritatea activităţilor specifice dau impresia că transmiterea de mesaje este singura activitate în relaţiile publice; în realitate, de egală importanţă sunt informaţiile venite de la public, după ce acesta a recepţionat mesajul creat de relaţiile publice, menite să măsoare eficienţa transmiterii mesajelor, precum şi continuitatea recepţiei de semnale de către public, în vederea planificării adecvate a activităţii.

Funcţie managerială – Relaţiile publice devin cu adevărat eficiente atunci când specialistul în relaţii publice are un cuvânt de spus la nivelul managementului de vârf. În Consiliul de Administraţie al unei companii, de exemplu, se iau decizii privind politica şi acţiunile la nivelul întregii organizaţii. Atât crearea imaginilor menite să faciliteze implementarea cât şi binele public trebuie avute în vedere la acest nivel.

2. Imaginea publică a organizaţiei Orice organizaţie, ca de altfel orice persoană, este percepută de ceilalţi

ca o imagine, ca o reprezentare. Termenul „imagine” nu se referă restrictiv la reproducerea materială a unei realităţi date, ci la un atribut al vieţii psihice – bazat pe capacitatea psihicului uman de a construi reprezentări mentale – determinant în relaţia comunicaţională.

Imaginea unei organizaţii este obiect de patrimoniu 27 , fie că este moştenită, fie că este inclusă în totalitatea bunurilor organizaţiei, fie că este apreciată ca o dimensiune nematerială, subiectivă, dar care poate fi apreciată în bani, întrucât are valoare de piaţă. Ca obiect de patrimoniu, imaginea se gestionează/administrează la fel ca orice alt bun patrimonial al organizaţiei, indiferent de natura acestuia. De acest lucru se ocupă, în principal, departamentul de relaţii publice al organizaţiei.

Conceptul de imagine este utilizat mai ales în vocabularul comercial pentru a defini reprezentarea pe care un individ, grup social sau segment de populaţie şi-o formează despre un produs sau serviciu, o marcă sau o întreprindere. Corelat cu acesta s-a dezvoltat conceptul de imagine de marcă ce este o concretizare sintetică a imaginii pe care o poate avea o organizaţie. Imaginea de marcă individualizează o companie, un produs sau un serviciu de al altei companii; ea este cea care permite unui individ să individualizeze un produs, un serviciu, să-l păstreze în memorie; să aibă o relaţie afectivă cu produsul sau serviciul, şi implicit cu organizaţia care îl oferă28. 27 Valentin Stancu, Curs relaţii publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, p. 3. 28 George David, op. cit. p. 83.

87

Prin imagine se înţelege reprezentarea care s-a format ca o sumă de credinţe, atitudini, opinii, prejudecăţi, experienţe sau presupuneri (aşteptări), la grupe de persoane sau în cadrul opiniei publice asupra unei persoane fizice sau juridice, instituţii / organizaţii sau orice fenomene sau obiecte.

Raportată la percepţia realităţii, de către un individ sau un grup social, imaginea unei organizaţii se realizează în două câmpuri 29 : un câmp al vizibilităţii proximale (nemijlocite), în care realitatea unei organizaţii este percepută în mod direct, prin simţuri, având practic dimensiuni reduse, fiind dependentă de poziţionarea individului în spaţiul social şi de sistemul lui de referinţă şi un câmp al vizibilităţii distale (mijlocite / mediate), care îl depăşeşte pe primul, inaccesibil în mod direct, dar accesibil prin intermediul unui mijloc (media). În seria acestor media, mijloacele de comunicare în masă ocupă un loc central. În acelaşi timp nu pot fi excluşi de la calitatea de media alţi mijlocitori: clienţi, angajaţi şi foşti angajaţi ai organizaţiei, vecini ai acesteia, zvonurile ş.a.m.d. Ei pot fi multiplicatori de imagine pozitivă sau negativă, fapt ce determină organizaţiile să adopte politici coerente de imagine în raport cu / şi prin intermediul acestora.

În câmpul vizibilităţii proximale, cel ce schematizează realitatea şi extrage din aceasta numai ceea ce are relevanţă pentru propriul sistem de referinţă este persoana sau grupul ce percepe realitatea. În câmpul vizibilităţii distale percepţia se realizează de către media. Ea extrage din realitatea nemijlocită acele note ce i se par esenţiale şi care corespund propriilor clişee despre realitatea, propriului sistem de referinţă. Media, aidoma observatorului din câmpul vizibilităţii proximale recreează realitatea. Spre deosebire de observatorul din câmpul vizibilităţii proximale, media multiplică realitatea nou creată şi o distribuie grupurilor consumatoare de realităţi mediate.

În câmpul vizibilităţii distale, imaginea destinată consumatorului de realitate mediată nu este controlată de acesta ci îi este impusă. De asemenea, în câmpul vizibilităţii distale există posibilitatea producerii reprezentării evenimentului fără acoperire sau cu acoperire faptică parţială. Aceasta este imaginea virtuală, temei al manipulării informaţional - imagologice.

3. Relaţiile publice în cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie Direcţia Generală Anticorupţie este o structură specializată în cadrul

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative înfiinţată, în cursul anului 2005, pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu. Naşterea ei se leagă de îndeplinirea angajamentelor asumate de România pentru integrarea în Uniunea Europeană (Capitolul 24 Justiţie şi Afaceri Interne).

Aria sa de competenţă este stabilită prin Legea nr. 161/2005, care afirmă obiectivele D.G.A. ca fiind prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul 29 Valentin Stancu, op. cit. p. 12.

88

personalului ministerului. În Declaraţia de principii 30 se statuează: „Nu ne propunem să declanşăm o „vânătoare de vrăjitoare”, dar dorim să afirmăm încă o dată că nu vom tolera, sub nici o formă, funcţionari corupţi în rândurile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative”.

Ofiţerii. D.G.A. respectă cu stricteţe principiile obiectivităţii, confidenţialităţii şi imparţialităţii, dar şi drepturile şi libertăţile omului dorind să promoveze standarde profesionale şi etice înalte, conform devizei sub care îşi desfăşoară activitatea: „Integritate pentru credibilitate”.

În acest sens, una dintre activităţile importante ale Direcţiei Generale Anticorupţie este cea de a informa publicul (atât personalul M.I.R.A. cât şi pe cetăţeni) asupra implicaţiilor şi costurilor sociale ale corupţiei. Activitatea de prevenire este parte integrantă a efortului organizaţiei de a combate corupţia prin schimbarea locurilor comune vizavi de acest fenomen. Se încearcă găsirea înţelegerii şi sprijinului atât a cetăţenilor, societăţii civile cât şi a personalului ministerului pentru a influenţa percepţia şi comportamentul faţă de corupţie.

Activitatea de prevenire se bazează pe informare şi educare, ce se realizează atât prin comunicare directă cu publicul implicat, cât şi printr-o comunicare mediată, prin mass media (campanii de informare, diseminarea rezultatelor activităţii D.G.A. etc.). Comunicarea directă se realizează prin contact cu publicul ce generează în mod nemijlocit feed-back-ul necesar pentru proiectarea şi evaluarea activităţile specifice. De asemenea, relaţia cu organizaţiile neguvernamentale este esenţială, D.G.A. promovând de la înfiinţare până în prezent parteneriate cu acestea, fiind multiplicatori şi formatori de opinie importanţi la nivelul publicului.

Conturarea unei imagini distincte, care să poată fi percepută de oricine şi identificată corect în raport cu alte organizaţii nu se poate face decât prin transmiterea unui mesaj unitar de către toate componentele interne ale D.G.A., fie că este vorba de activitatea de prevenire a corupţie sau de cea de relaţii cu presa. Fiecare campanie de informare iniţiată a încercat să transmită mesajul instituţiei. Pentru ca publicul (cetăţean, funcţionar M.I.R.A.) să contribuie la îndeplinirea obiectivelor D.G.A. este necesar ca acesta să înţeleagă foarte clar care sunt atribuţiile, competenţele şi scopurile acesteia şi a putea astfel să aibă o reacţie la fenomenul corupţiei. Pentru a convinge însă a fost şi este nevoie ca cetăţenii să aibă acces la informaţii legate de rezultatele concrete ale muncii ofiţerilor. Astfel, prin site-ului D.G.A. sunt prezentate cazurile instrumentate şi, de asemenea, printr-o colaborare permanentă cu mass-media se aduce la cunoştinţa societăţii activitatea desfăşurată. Aceasta este prin excelenţă desfăşurată în interesul societăţii prin implicare şi comunicare transparentă. 30 http://www.mai-dga.ro/index.php?l=ro&t=34 accesat 2 februarie 2008.

89

Campaniile de relaţii publice ale D.G.A. nu implică doar trimiterea informaţiei la publicul ţintă, ci şi formarea de relaţii cu receptorii acestor mesaje. Construirea de relaţii cu publicul cheie reprezintă scopul fundamental al relaţiilor publice. În acest sens, Direcţia Generală Anticorupţie a deschis o linie telefonică (Tel. Verde 0800-806.806) unde orice cetăţean poate să sesizeze o faptă de corupţie, să primească îndrumare, să pună întrebări despre activitatea instituţiei, să transmită mesaje. Acest demers se adaugă contactelor directe cu publicul prin intermediul audienţelor.

Toate acestea susţin ideea că feed-back-ul este nu numai un instrument prin care se studiază posibilităţile de a atinge obiectivele organizaţiei, dar şi o modalitate de identificare a acelor nevoi ale publicului care pot fi acoperite prin activităţile întreprinse de către D.G.A. Interesul publicului contează în egală măsură pentru Direcţia Generală Anticorupţie ca şi propriul interes, iar relaţiile publice urmăresc a media între cele două interese, astfel încât ele să atingă punctul maxim. Prin aceasta între instituţie şi public se stabileşte un parteneriat de lungă durată, în care fiecare îşi asumă anumite responsabilităţi.

Bibliografie 1. Coman Cristina, Relaţii publice – Principii şi strategii, Editura

Polirom, Iaşi, 2001 2. Coman Cristina, Relaţii Publice, Tehnici de comunicare cu presa,

Editura All, Bucureşti, 1999 3. David George. Relaţii publice – garanţia succesului, Ediţia a II-a,

Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003 4. Stancu Valentin, Curs relaţii publice, Şcoala Naţională de Studii

Politice şi Administrative 5. http://www.mai-dga.ro

90

FORME ALE CORUPŢIEI

Subinspector de poliţie Niculae Adrian Ion În Strategia M.I.R.A. de prevenire şi combatere a corupţiei în rândul

personalului propriu, aprobată prin Ordinul Ministrului nr. 1150, din 19.01.2006, au fost stabilite şase direcţii de acţiune, prima fiind Detectarea şi gestionarea riscurilor.

În mod logic s-a apreciat că dacă se doreşte o diminuare reală a fenomenului corupţiei, dincolo de constatarea şi combaterea efectelor acesteia, trebuie să fie cunoscute şi să se acţioneze asupra cauzelor şi condiţiilor care generează şi întreţin corupţia.

Efortul de identificare, mai mult sau mai puţin exhaustivă, a circumstanţelor în care apar faptele de corupţie va parcurge un traseu invers, de la efect la cauză, plecându-se de la cazuistica înregistrată, de la corupţia actualizată în diferite forme. În acest context, poate fi relevantă o prezentare, succintă, a principalelor forme ale corupţiei, aşa cum apar ele în literatura de specialitate.

Centrul Internaţional de Prevenire a Criminalităţii din cadrul O.N.U., în lucrarea United Nations Manual on Anti-Corruption Policy face distincţie între următoarele fapte de corupţie:

mita; delapidarea, furtul şi frauda; escrocheria, şantajul şi camăta; exploatarea unui conflict de interese, traficul de influenţă şi comerţul

intern; oferirea sau primirea unui bun sau avantaj ilegal, ori a unui comision

ilicit; favoritism, nepotism şi clientelism; contribuţii politice financiare ilegale; spălarea de bani.

91

Una dintre cele mai cunoscute clasificări ale corupţiei a fost realizată de Schacter şi Shah:

1. Corupţia măruntă (birocratică). Aceasta implică faptele ilicite comise de funcţionarii de rând care, abuzând de autoritatea cu care au fost învestiţi, obţin avantaje personale prin traficarea funcţiilor pe care le deţin.

2. Marea corupţie, prin care sunt vizate acţiunile ilicite comise de factori decizionali, plasaţi în poziţiile ierarhice superioare ale zonelor politice şi administrative. Sunt cazuri în care, prin dimensiunea sa, acest tip de corupţie conduce către o adevărată capturare a statului, ce implică transmiterea către grupuri private de interese, cu asentimentul elitei politice, a actului de decizie aferent unui larg spectru al sectorului public.

Deosebirea principală dintre cele două forme ale corupţiei constă în următorul aspect: dacă în primul caz (1) funcţionarii îşi negociază funcţia pentru a obţine beneficii de la entităţile private din viaţa socio-economică, în cazul corupţiei mari (2), jucătorii privaţi sunt cei care exploatează în beneficiu propriu resursele şi autoritatea statului.

Această clasificarea teoretică îşi găseşte referent în situaţia din ţara noastră, fapt validat de Raportul Comisiei Europene din 2004 care constată că în România corupţia se manifestă la două niveluri:

- la suprafaţă, o corupţie cauzată de salarii publice scăzute şi un sistem de organizare administrativă relativ învechit: mita comună, vizibilă, plătită pentru diferite avize, permise, subvenţii etc., dăunătoare, în primul rând, din cauza frecvenţei foarte înalte;

- la un nivel mai profund, corupţia înalţilor oficiali ai administraţiei de stat, politicienilor şi elitelor de afaceri. În acest caz, scopul este nu atât un câştig imediat, cât mai ales influenţarea pe termen lung a procesului de decizie politică.

O altă variantă a clasificării celor doi autori de mai sus este cea propusă de Rose-Ackerman care distinge între:

corupţia birocratică; corupţia mare, a nivelului executiv; corupţia legislativă – prin cumpărarea voturilor se urmăreşte

influenţarea deciziilor puterii legislative. Shleifer şi Vishny propun o altă clasificare a formelor corupţiei: 1. corupţia fără furt – care ilustrează situaţiile în care funcţionarul,

încasând o anumită taxă oficială, pretinde şi primeşte o supra-taxă (mită); 2. corupţia cu furt – funcţionarul încasează doar pentru sine o sumă ce

în valoare reală poate fi mai mică sau mai mare decât costul marginal al serviciului prestat. Acest tip de corupţie este mai grav pentru economie, deoarece neprejudiciind pe niciuna dintre părţi – mituitor şi primitor de mită – afectează însuşi sistemul concurenţial, jucătorii care nu dau mită neputând să-şi realizeze scopurile economice: maximizarea profitului din activitatea pe care o desfăşoară.

92

Michael Johnston, în lucrarea Corupţia şi formele sale se opreşte asupra patru sindroame ale corupţiei, ale căror denumiri sugerează aspectele lor distinctive:

Corupţia – piaţă de influenţă; Corupţia – carteluri de elite; Corupţia – oligarhi şi clanuri; Corupţia – moguli oficiali.

Corupţia de tip piaţă de influenţă presupune utilizarea averii pentru a obţine influenţă în cadrul instituţiilor politice şi administrative. Întrucât în societăţile în care apare acest tip de corupţie instituţiile sunt puternice şi credibile, acest sindrom al corupţiei nu le ameninţă viabilitatea sau sistemul general. Scopurile corupătorilor au în vedre acordarea de contracte, finanţarea de programe etc. Printre ţările în care apare acest tip de corupţie, autorul susmenţionat enumeră: S.U.A., Germania, Japonia.

În cazul corupţiei de tip carteluri de elite, aceasta nu este o problemă de influenţă, cât mai ales una de control. Elitele din domeniile politicii, afacerilor sau militar care interacţionează îşi împart beneficiile corupte, constituie alianţe care le întăresc puterea şi diminuează forţa opoziţiei. În această situaţie corupţia se constituie şi într-o strategie care împiedică schimbarea politică.

În societăţile în care apar cartelurile de elite corupţia este percepută ca fiind la un nivel mai înalt decât în cazul societăţilor de tip piaţă de influenţă, dar mai scăzut decât cel din ţările din categoria oligarhi şi clanuri sau moguli oficiali. De asemenea, societatea civilă şi măsurile de tragere la răspundere nu sunt neglijabile deşi nu sunt la acelaşi nivel cu cele ale societăţilor din categoria pieţei de influenţă. Ţările nominalizate ca „beneficiare” ale acestui tip de corupţie sunt Italia, Coreea de Sud şi Botswana.

Corupţia oligarhi şi clanuri presupune existenţa unui număr relativ redus de persoane care folosesc bogăţia, puterea politică şi chiar violenţa pentru a-şi recompensa susţinătorii sau intimida adversarii, în condiţiile în care controlul instituţional şi garanţiile legale au eficienţă redusă. Statele în care se manifestă acest tip de corupţie pot pierde o mare parte a autonomiei, devenind doar o altă sursă de protecţie şi de stimulente corupte. Rusia, Mexicul şi Insulele Filipine sunt doar câteva dintre ţările care prezintă corupţie de acest tip.

Corupţia de tip moguli oficiali este generată de abuzul de putere politică, de putere oficială. Faptele ilicite din această categorie se comit pe scară largă, oficialităţile şi politicienii se îmbogăţesc prin intermediul corupţiei, iar oamenii de afaceri care îi au drept parteneri beneficiază de protecţie oficială. Elitele operează într-un cadru definit de instituţii foarte slabe, de o competiţie politică redusă şi de oportunităţi economice aflate în expansiune, mogulii oficiali trag toate sforile. În China, Kenya şi Indonezia întâlnim o astfel de corupţie rapace.

Într-un studiu al Băncii Mondiale, „Combaterea corupţiei în tranziţie. O contribuţie la dezbaterea asupra politicilor”, se face distincţie între două forme diferite de corupţie:

93

Corupţia administrativă – legată de aplicarea legilor şi reglementărilor

Acapararea statului care afectează chiar modul în care sunt concepute legile şi reglementările

Aceste forme de corupţie afectează în egală măsură creşterea economică şi echitatea, având consecinţe negative asupra afacerilor.

La nivelul ţării noastre, apreciază autorii studiului, pe baza unui sondaj de opinie realizat în rândul a peste 3000 de directori de întreprinderi, din 22 de ţări în tranziţie, corupţia administrativă are un nivel relativ ridicat în raport cu alte ţări central şi est-europene, în schimb nivelul acaparării statului este mai redus în comparaţie cu alte ţări din aceeaşi regiune.

În 1996 Heidenheimer avansa o teorie potrivit căreia corupţia îmbracă următoarele forme:

Corupţia măruntă – atunci când un reprezentant al unei structuri publice deviază în activităţile sale profesionale de la reguli în beneficiul prietenilor;

Corupţia regulată manifestată prin acceptarea de către membrii structurilor publice de cadouri pentru a fi binevoitori, promovarea nepotismului;

Corupţia agravată manifestată prin pretinderea de către membrii structurilor publice de bani sau foloase necuvenite, ca o condiţie pentru a acorda anumite drepturi legale, cuvenite actorilor privaţi. De asemenea, în scopul obţinerii de beneficii personale, lucrătorii instituţiilor şi autorităţilor publice tolerează crima urbanizată.

Corupţia albă – prin care anumite comportamente etichetate drept corupte sunt totuşi tolerate de populaţie şi elite;

Corupţia neagră – faptele de corupţie considerate intolerabile de către elite şi populaţie;

Corupţia gri – faptele de corupţie a căror percepţie îşi găseşte rezonanţe diferite în rândul populaţiei şi a elitelor.

Chestorul şef Pavel Abraham în lucrarea sa „Corupţia“ prezintă mai multe forme ale fenomenului de corupţie, dintre care se pot aminti:

Corupţia administrativă – care se referă la faptele şi actele ilicite comise de funcţionarii publici în legătură cu îndeplinirea condiţionată sau preferenţială a atribuţiilor de serviciu;

Corupţia birocratică – este o formă de manifestare a corupţiei din administraţia publică şi devine manifestă în faza implementării politicilor;

Corupţia economică – acţiunile ilicite şi ilegale comise de diverşi agenţi economici sau de persoane particulare, manifestată prin diferite infracţiuni cum ar fi: înşelăciunea, frauda, delapidarea etc.;

Corupţia politică – se referă la acele comportamente care deviază moral şi legal de la îndatoririle oficiale ale unui rol public în scopuri personale;

Corupţia funcţională; Corupţia disfuncţională.

94

EFECTELE NEGATIVE ALE INFRACŢIUNII DE TRAFIC DE INFLUENŢĂ ASUPRA PERSONALULUI M.I.R.A.

Inspector de poliţie FEIERDI IOAN MARIAN 1. Prezentarea infracţiunii de trafic de influenţă Conţinutul legal : Codul penal la art. 257 incriminează infracţiunea de

trafic de influenţă ca fiind „Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu”.

Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special al infracţiunii este constituit de relaţiile sociale a

căror existenţă şi dezvoltare sunt fundamentate pe încrederea şi prestigiul pe care trebuie să le aibă funcţionarii organelor, instituţiilor statului, serviciilor publice sau a altor unităţi şi care impun înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la corectitudinea, onestitatea, probitatea acestora.

Obiectul material Traficul de influenţă – ca şi luarea sau darea de mită, ori primirea de

foloase necuvenite – nu are obiect material, întrucât acţiunea făptuitorului nu este îndreptată împotriva unei existenţe corporale, a unui bun. Bunurile obţinute prin săvârşirea traficului de influenţă nu constituie obiectul material al infracţiunii din moment ce acţiunea făptuitorului nu este îndreptată împotriva lor. Ele sunt dobândite prin săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă şi nu sunt obiectul material al acesteia.

95

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ Infracţiunea de trafic de influenţă poate avea drept subiect activ

nemijlocit (autor), orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal, fără nici o altă condiţionare.

Într-un punct de vedere, în doctrina de specialitate s-a afirmat că subiectul activ al acestei infracţiuni este calificat, în sensul că acesta trebuie să îndeplinească cerinţa de a avea influenţă sau a lăsa să creadă că are influenţă asupra unui funcţionar.

Într-o altă părere se arată că această cerinţă – trecerea pe care autorul o are sau lasă să creadă că o are pe lângă funcţionarul respectiv, nu califică subiectul activ al infracţiunii, ci este mijlocul prin care se realizează elementul material al acestei infracţiuni.

Subiectul pasiv Subiectul pasiv principal este organul, instituţia, organismul de stat,

unitatea de orice natură, persoana juridică de interes public sau privat în al cărui serviciu se află funcţionarul şi ale cărui autoritate, prestigiu, credibilitate sunt lezate prin săvârşirea infracţiunii.

Poate fi subiect pasiv principal al infracţiunii prevăzute în art. 8 din Legea nr. 78/2000 şi serviciul, structura organizatorică, autoritatea aparţinând unei organizaţii publice internaţionale la care România este parte sau unui stat străin. Subiectul pasiv secundar este funcţionarul a cărui autoritate este traficată şi a cărui corectitudine este pusă sub semnul întrebării.

Situaţia premisă Situaţia premisă presupune şi constă în preexistenţa unui serviciu

aparţinând şi funcţionând în cadrul unui organ, a unei instituţii a statului sau în cadrul altei unităţi care are competenţa de a examina şi efectua acte de natura celui în virtutea căruia se săvârşeşte traficul de influenţă. În cadrul acestui serviciu îşi exercită atribuţiile funcţionarul pe lângă care făptuitorul are sau lasă să se înţeleagă că are influenţa pe care o trafichează.

Ca şi în cazul infracţiunilor de luare şi dare de mită şi primire de foloase necuvenite – situaţia premisă şi în ceea ce priveşte traficul de influenţă, a fost extinsă prin prevederile art. 8 din Legea nr. 78/2000.

Conţinutul constitutiv A. Noţiunea În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, elementul material al laturii

obiective constă în acţiunea de traficare a influenţei – reală sau presupusă – pe lângă un funcţionar – care poate fi săvârşită alternativ prin primirea ori pretinderea de bani sau de alte foloase, ori acceptarea de promisiuni de daruri,

96

pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act care intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia.

În toate şi oricare dintre modalităţile normative alternative – primire, pretindere ori acceptarea promisiunii de daruri – elementul material al laturii obiective a infracţiunii poate fi realizat direct de către autor, sau indirect, mijlocit, printr-o persoană interpusă, printr-un intermediar care participă astfel la săvârşirea acesteia în calitate de instigator sau complice, după caz.

Iniţiativa săvârşirii infracţiunii poate să aparţină traficantului în cazurile în care, elementul material al laturii obiective se săvârşeşte în modalitatea pretinderii de bani sau de alte foloase, sau cumpărătorului de influenţă interesat de exercitarea şi exploatarea influenţei, ori unui terţ, în modalităţile primirii banilor sau altor foloase, ori a promisiunii de daruri.

Acţiunea de pretindere este suficientă pentru existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii, fiind lipsit de relevanţă, din acest punct de vedere, dacă ulterior banii sau alte foloase au fost date sau nu.

În celelalte două modalităţi normative, pentru existenţa elementului material al laturii obiective, nu este suficientă fapta de dare, oferire a banilor sau a altor foloase ori de promitere a unor daruri, fiind necesară, după caz, primirea sau acceptarea promisiunii lor, de către traficantul de influenţă.

Primirea, pretinderea banilor sau a altor foloase, ori acceptarea promisiunii de daruri, se pot face atât ,,pentru sine” deci pentru traficantul de influenţă, adică în beneficiul acestuia, cât şi ,,pentru altul”, pentru o terţă persoană, necondiţionat de relaţiile dintre aceştia.

În literatura juridică de specialitate s-a pus problema dacă banii sau alte foloase sunt pretinse de către traficant pentru funcţionarul respectiv. Deci noţiunea „pentru altul” îl include şi pe funcţionar. În una dintre păreri – cu care suntem de acord, dacă banii sau foloasele sunt pretinse pentru funcţionar – ca o plată a serviciului pe care acesta ar trebui să îl facă, nu ar mai exista traficarea de influenţă, punându-se problema existenţei unor altor infracţiuni – ca de exemplu înşelăciune sau dare şi luare de mită.

Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de cunoaşterea de către cumpărătorul de influenţă a faptului că banii, ori alte foloase, sau darurile, au fost primite, pretinse ori acceptate de către traficant pentru sine sau pentru altul. Noţiunile de bani sau alte foloase, au aceeaşi semnificaţie cu cea în cazul infracţiunii de luare de mită.

Prin daruri, în sensul prevederilor art. 257 C. P., se înţelege ceea ce se poate promite – altele decât banii sau alte foloase – pentru a cumpăra serviciile, favorurile unui funcţionar.

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, banii, alte foloase sau darurile, sunt întotdeauna necuvenite, fiind de neconceput ca unei persoane să i se cuvină o retribuţie pentru cumpărarea serviciilor funcţionarului.

97

B. Condiţii esenţiale a) Autorul trebuie să acţioneze, să săvârşească faptele prevalându-se

de influenţa reală sau presupusă pe care o are sau lasă să se creadă că o are pe lângă funcţionar sau alt salariat. A avea influenţă asupra unui funcţionar sau ,,alt salariat” înseamnă a avea trecere, a se bucura de încrederea acestuia, a fi în asemenea relaţii cu el încât să-l poată determina la o anumită conduită, atitudine, acţiune.

Prin a lăsa să se înţeleagă că are influenţă asupra unui funcţionar sau alt salariat, se înţelege situaţia în care traficantul (autorul) se prevalează, pretinde, afirmă – contrar realităţii – că este în relaţii bune cu acesta, se bucură de aprecierea şi încrederea acestuia, de asemenea natură încât poate rezolva problema de care se interesează cumpărătorul de influenţă. Ea poate avea loc şi atunci când traficantul nu dezminte afirmaţiile altuia sau credinţa în acestea, cu privire la influenţa pe care ar avea, de care s-ar bucura pe lângă funcţionar.

Aşadar, pentru existenţa infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. P., nu este necesar ca influenţa asupra funcţionarului sau a altui salariat, de care se prevalează autorul, să fie reală, fiind suficient ca el să lase să se creadă asta.

Alta este situaţia în ipoteza în care elementul material al laturii obiective se săvârşeşte prin acţiunea de pretindere şi în care nu este necesar ca cel căruia i s-au pretins bani ori alte foloase, să creadă că traficantul are influenţă, trecere, pe lângă funcţionar.

Este firesc să fie aşa pentru că în această ipoteză legea consideră ca infracţiune de trafic de influenţă, simpla pretindere de bani sau alte foloase, în condiţiile art. 257 C. P., indiferent dacă cererea sa a fost acceptată şi acestea au fost date sau nu.

Indiferent de modalitatea, alternativa în care este realizat elementul material al laturii obiective, pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca autorul să identifice prin nume şi prenume pe funcţionar, fiind suficientă dar şi necesară determinarea generică a acestuia prin calitatea şi competenţa lui.

Funcţionarul pe lângă care traficantul se prevalează că are sau lasă să se înţeleagă că are influenţă trebuie să fie ori identificat, ori determinabil. Altfel nu suntem în prezenţa infracţiunii de trafic de influenţă, ci eventual al celei de înşelăciune dacă este realizat conţinutul constitutiv al acesteia.

Dacă în momentul în care se săvârşeşte elementul material al laturii obiective nu se arată nici în mod direct persoana funcţionarului pe lângă care se va interveni, s-a considerat că, infracţiunea rămâne în forma imperfectă a tentativei, consumarea acesteia stabilindu-se atunci când intervenţia a avut loc şi când implicit se determină funcţionarul.

b) În conformitate cu prevederile art. 257 C. P., acţiunile care definesc

elementul material al laturii obiective – primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea promisiunii de daruri – trebuie să fie săvârşite de către

98

autor pentru a-l determina pe funcţionarul - pe lângă care are influenţă sau Iasă să se creadă aceasta – să facă ori să nu facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu. Din această formulare a legii, rezultă că, pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesar ca funcţionarul să aibă competenţa funcţională de a efectua actul solicitat. Dar, competenţa funcţională a funcţionarului o presupune în mod necesar şi pe aceea a serviciului în cadrul căruia acesta îşi desfăşoară activitatea. Competenţa funcţionarului nu poate fi concepută şi acceptată decât în cadrul competenţei serviciului său.

Suntem în prezenţa, aşadar, a unei cerinţe impusă pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă care priveşte şi se referă la două competenţe care se determină, se condiţionează reciproc.

Practica judiciară a confirmat constant această dublă condiţionare a traficului de influenţă, după competenţa serviciului şi a funcţionarului. Competenţa funcţionarului nu trebuie să fie una exclusivă.

Chiar dacă atribuţia, competenţa de a decide cu privire la actul care a prilejuit traficul de influenţă, la efectuarea acestuia revine unui organ colectiv sau a unui alt factor de decizie ori execuţie, infracţiunea există în situaţia în care funcţionarul pe lângă care traficantul are sau lasă să se creadă că are influenţă, are în atribuţiile sale de serviciu, să îndeplinească activităţi, acte care pot contribui la soluţio¬narea cererii solicitantului.

În legătură cu această condiţionare a infracţiunii, în doctrina juridică s-a susţinut, şi în practica judiciară s-a decis că este necesar nu numai ca influenţa – reală sau presupusă – de care se prevalează autorul, să se refere la un act care intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, ci şi ca persoana căreia i se promite intervenţia, să aibă un interes real – legitim sau nelegitim – pentru acest act. Dacă acest interes nu există sau este imaginar, fapta nu constituie trafic de influenţă, întrucât lipseşte obiectul intervenţiei, necesar pentru săvârşirea infracţiunii, dar poate constitui, după caz, infracţiunile de înşelăciune sau şantaj.

Actul a cărei efectuare este cerută şi urmărită poate fi legal sau nelegal, pentru că, pericolul social al traficului de influenţă, nu este dat de aceasta ci de mijlocul întrebuinţat de autor, prevalarea de o influenţă reală sau presupusă pe lângă funcţionar.

c) Acţiunea care constituie elementul material trebuie să fie săvârşită

mai înainte ca funcţionarul - pe lângă care s-a pretins influenţă şi promis a se interveni – să fi îndeplinit actul care intră în atribuţiile sale de serviciu şi care este cerut, sau cel mai târziu, în timpul efectuării lui, concomitent cu acesta. Condiţionarea în acest sens a infracţiunii de trafic de influenţă, rezultă implicit din prevederile art. 257 C. P., potrivit cărora aceasta se săvârşeşte pentru a-l determina pe funcţionar să facă ori să nu facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu. Pe cale de consecinţă, în mod firesc, primirea sau pretinderea

99

de bani ori alte foloase, ori acceptarea promisiunii de daruri, trebuie să preceadă sau să fie concomitente cu îndeplinirea de către funcţionar a actului cerut.

Dacă acţiunea de primire sau pretindere a banilor ori a altor foloase, ori acceptarea promisiunii de daruri au fost realizate după îndeplinirea acţiunii de către funcţionar, fapta nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, ci aceea de înşelăciune.

Urmarea imediată Aceasta constă în starea de pericol creată pentru relaţiile sociale

referitoare la bunul mers al organului, instituţiei de stat, a unităţii, autoritatea, prestigiul, credibilitatea acestora şi a funcţionarului care lucrează în cadrul lor. Traficul de influenţă este şi rămâne, prin structura sa, o infracţiune de pericol a cărei existenţă nu este condiţionată de producerea unui rezultat.

Legătura de cauzalitate Întregind latura obiectivă a infracţiunii, legătura de cauzalitate constă în

raportul de determinare de la cauză la efect, ce trebuie să existe între elementul material şi urmarea imediată, ea rezultând ex re.

Latura subiectivă Infracţiunea de trafic de influenţă se săvârşeşte numai cu intenţie

calificată de scop. Această poziţie subiectivă cu care trebuie să acţioneze autorul în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, rezultă neîndoios din termenii legii care prevede că acţiunea acestuia – primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea promisiunii de daruri – trebuie să fie săvârşită pentru a-l determina pe funcţionarul, pe lângă care are sau lasă să se creadă că are influenţă, să facă sau să nu facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu.

Forme. Modalităţi. Regim sancţionator Traficul de influenţă este o infracţiune comisivă (de acţiune) şi

instantanee, cu consumare anticipată. Simpla pretindere de bani sau alte foloase, ori acceptarea promisiunii de daruri – care deşi constituie un început de punere în executare – determină existenţa infracţiunii (forma imperfectă a tentativei este asimilată cu fapta consumată).

De aceea, forma imperfectă a tentativei nu este incriminată. Infracţiunea se consumă în momentul în care autorul primeşte ori pretinde bani sau alte foloase, ori acceptă promisiunea de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în scopul de a determina funcţionarul să facă ori să nu facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu şi a apărut urmarea imediată.

100

Ea poate îmbrăca şi forma infracţiunii continuate atunci când elementul material al laturii obiective se săvârşeşte prin acţiuni repetate la intervale de timp, în baza acele hotărâri. În această situaţie, pe lângă momentul consumării, infracţiunea are şi unul al epuizării, care survine atunci când încetează ultimul act de executare.

Dat fiind caracterul alternativ al modalităţilor în care poate fi săvârşit elementul material al laturii obiective al infracţiunii, aceasta nu va exista în forma continuată, ci într-o unitate naturală în acele cazuri în care, după pretinderea sau acceptarea promisiunii, autorul primeşte bani ori alte foloase sau daruri. Într-un asemenea caz, infracţiunea se consumă în momentul pretinderii banilor sau altor foloase, ori a acceptării promisiunii de daruri, dar se epuizează în acela al primirii efective a acestora.

Primirea banilor sau a altor foloase, subsecvenţa pretinderii sau acceptării promisiunii lor, face parte şi defineşte conţinutul infracţiunii de trafic de influenţă – s-a susţinut într-un punct de vedere – numai dacă este anterioară intervenţiei pe lângă funcţionar. Dacă ea are loc după ce funcţionarul pe lângă care s-a intervenit a fost determinat să facă ori să nu facă actul care intră în atribuţiile sale de serviciu, primirea banilor sau a altor foloase nu mai constituie o nouă modalitate de săvârşire a traficului de influenţă, ci reprezintă culegerea roadelor ei, după ce a fost comisă.

Pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă este necesar ca oricare şi fiecare dintre acţiunile care definesc elementul material al acesteia să fie săvârşită mai înainte ca funcţionarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să îndeplinească actul vizat şi care intră în atribuţiile sale de serviciu, sau cel mai târziu în timpul efectuării acestuia. În raport de această condiţie, după ce actul a fost îndeplinit de către funcţionar, nici una dintre modalităţile alternative care pot constitui elementul material al laturii obiective – primire, pretindere sau acceptare – nu mai pot determina existenţa traficului de influenţă. Integrarea într-o unitate naturală a acţiunilor succesive nu poate fi concepută decât dacă fiecare dintre acestea răspunde cerinţei de a fi fost săvârşită mai înainte de îndeplinirea de către funcţionar a acţiunii sau cel mai târziu în timpul efectuării acesteia.

În afara modalităţii tip prevăzută de art. 257 alin. (1) C. P., prin dispoziţiile nr. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 a fost incriminată modalitatea agravantă a infracţiunii de trafic de influenţă, care atrage majorarea cu 2 ani a maximului pedepsei, în acele cazuri în care aceasta a fost săvârşită de către una dintre persoanele menţionate la alin (1) (care, potrivit legii au atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau sancţionare a infracţiunilor) şi în alin. (2) (funcţionar cu atribuţii de control). Această modalitate agravantă a infracţiunii de trafic de influenţă impune ca subiectul activ să aibă în momentul săvârşirii acesteia, calitatea specială, prevăzută de lege.

101

Pentru modalitatea tip prevăzută de art. 257 alin. (1) C. P., pedeapsa principală este închisoarea de la 2 la 10 ani, iar pentru acele modalităţi agravate, maximul special al acesteia se sporeşte cu 2 ani [art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000] şi cu 5 ani (art. 9 din Legea nr. 78,2000).

Potrivit prevederilor art. 257 alin. (2) C. P., raportat la art. 256 alin. (2) C. P., banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Confiscarea banilor, valorilor sau a oricăror altor bunuri, este incidentă numai în cazul săvârşirii elementului material al laturii obiective, în modalitatea primirii. Ea nu se aplică în situaţiile în care elementul material al laturii obiective este săvârşit în modalităţile pretinderii de bani sau alte foloase, ori acceptării promisiunii de daruri, neurmate de primirea efectivă a acestora de către traficant. Reglementarea astfel dată măsurii de siguranţă a confiscării speciale în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, nu a fost modificată prin prevederile art. 19 din Legea nr. 78/2000.

2. Efectele infracţiunii asupra funcţionarilor MIRA Traficarea influenţei pe care o persoană o are pe lângă un funcţionar

(reală) sau pe care lasă să se înţeleagă că o are pe lângă acesta (presupusă), creează reale şi grave stări de pericol pentru prestigiul, autoritatea, credibilitatea organelor, a instituţiilor, organismelor statului, serviciilor publice, a altor unităţi, pentru corectitudinea, cinstea funcţionarilor care-şi desfăşoară activitatea în cadrul acestora, îndeplinind funcţiile încredinţate. Acelaşi este efectul infracţiunii de trafic de influenţă şi asupra funcţionarilor MIRA – indiferent de structura din care aceştia fac parte.

Ea este de natură să creeze, să inducă ideea, deosebit de nocivă, periculoasă pentru echilibrul relaţiilor sociale în ansamblul lor, a posibilităţii promovării unor interese pe căi oculte, în afara condiţiilor legii, prin cumpărarea favorurilor funcţionarului însărcinat cu examinarea şi soluţionarea acestora; că funcţionarii sau alţi salariaţi aflaţi în serviciu, ar putea acţiona sub înrâurirea intervenţiei unor persoane real sau presupus influente.

Cu toate că, prin elementul material al laturii obiective, infracţiunea de trafic de influenţă nu este legată nemijlocit de activitatea funcţionarului, ea îşi răsfrânge efectele negative asupra acesteia, discreditează autoritatea, instituţia, unitatea din care face parte, serviciul căreia îi aparţine, creând o stare de suspiciune, neîncredere cu privire la corectitudinea, cinstea lui.

Prin consecinţele, urmările sale, traficul de influenţă are legătură nemijlocită, indiscutabilă cu serviciul funcţionarului pe lângă care are sau lasă să se creadă că are influenţă.

„Nimic nu este mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât

priveliştea corupţiei ” – Mihai Eminescu. Această formă a corupţiei – a traficului de influenţă, este cu atât mai

gravă cu cât îşi are originea în afara instituţiei în care lucrează funcţionarul. În

102

plus, deşi de multe ori funcţionarul şi instituţia în care acesta îşi desfăşoară activitatea nu au cunoştinţă despre „răul” care li s-a produs prin săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, această faptă este extrem de vătămătoare pentru funcţia publică. Prin această infracţiune, se creează o imagine nereală despre funcţia şi funcţionarul public – celui care plăteşte traficantului creându-i-se greşită impresie că funcţionarul este corupt şi că îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu depinde sau este influenţată de traficantul de influenţă. În acest mod se vatămă imaginea independenţei exercitării funcţiei publice şi a autorităţii funcţionarului, a obiectivităţii şi „suveranităţii” acestuia, creându-se impresia că deciziile acestuia pot fi influenţate de terţi.

Spre deosebire de infracţiunile de luare de mită şi primire de foloase necuvenite – şi chiar şi de infracţiunea de dare de mită – infracţiunea de trafic de influenţă se derulează, de cele mai multe ori, fără cunoştinţa funcţionarului. În acest fel, funcţionarul poate fi expus unui oprobiu social fără vina lui – existând impresia externă că este corupt. Şi, ca o cauză a acestui fapt, se creează premisa săvârşirii de către terţ a infracţiunii de dare de mită – acesta având convingerea – creată de traficant, că funcţionarul este corupt.

Pe lângă modalităţile incriminate de lege pentru infracţiunea de trafic de influenţă, în societate se manifestă o modalitate nesancţionată legal – traficul de influenţă realizat prin intermediul relaţiilor apropiate dintre funcţionar şi terţi – cum ar fi relaţiile de rudenie, prietenie etc. Această modalitate este mult mai extinsă decât cele incriminate legal şi mult mai agresivă şi periculoasă.

Într-adevăr, incriminarea legală a unei astfel de modalităţi este extrem de greu de realizat – datorită dificultăţii de a distinge între comportamentele ilicite şi cele licite în asemenea situaţii.

Într-o oarecare modalitate, legiuitorul a încercat să prevină astfel de comportamente, stabilind anumite incompatibilităţi şi interdicţii în exercitarea funcţiei publice rezultate din relaţiile de rudenie şi alte relaţii de apropiere dintre funcţionarii publici între ei sau dintre aceştia şi terţi.

Cu argumentări amănunţite şi în anumite limite foarte bine definite, sub un control riguros, ar putea fi incriminate şi asemenea modalităţi de traficare a influenţei. Şi în prezent, asemenea acţiuni pot fi sancţionate în limita în care se dovedeşte obţinerea unui folos ilicit, necuvenit pentru funcţionar sau pentru traficantul de influenţă.

Exemple de manifestare a efectelor negative ale traficului de influenţă în activitatea funcţionarilor MIRA:

Un prim efect negativ al infracţiunii de trafic de influenţă asupra funcţionarului MIRA este crearea unei imagini nereale – aceea a funcţionarului corupt, care poate fi influenţat, contra unor diverse avantaje materiale, să îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu prin eludarea legii. Aceasta este cu atât mai grav cu cât în majoritatea cazurilor, funcţionarul nu are cunoştinţă de ceea ce se întâmplă, neputând stopa realizarea imaginii sale negative.

103

Efectul merge mai departe, transmiţându-se de la individ la grup. Astfel, odată creată imaginea nereală a funcţionarului corupt, ea se va răsfrânge şi asupra colectivului din care face parte acel funcţionar – birou, serviciu, formaţiune, existând riscul de a fi trasă concluzia că toţi funcţionarii din acel grup sunt corupţi.

În majoritatea căzuţilor, funcţionarul despre care traficantul de influenţă afirmă că l-ar putea influenţa este chiar şeful grupului, caz în care efectele săvârşirii infracţiunii sporesc. Într-o asemenea situaţie, se creează impresia greşită că pentru rezolvarea unei probleme trebuie cumpărată influenţa şefului, ceilalţi funcţionari fiind excluşi din grafic, indiferent de atribuţiile pe care aceştia le au. În acest mod, prestigiul şi imaginea acestora vor fi afectate, fiind consideraţi lipsiţi de importanţă în ceea ce priveşte activitatea publică pe care o realizează pentru cetăţeni.

Un alt aspect pe care îl poate îmbrăca efectul negativ al traficului de influenţă asupra personalului MIRA este cel al relaţiilor între colegi. Astfel, crearea unei imagini nereale că unul dintre membrii echipei este corupt, determină nesiguranţa celorlalţi în ceea ce priveşte munca în echipă. Funcţionarul „corupt” va fi marginalizat, nu se va mai bucura de încrederea colegilor şi a şefului, va atrage oprobiul acestora. Se poate ca sarcinile care îi vor fi atribuite să se reducă, astfel că, deşi profesional competent, randamentul acestuia va scădea.

Pe de altă parte, există un alt risc. Astfel, faptul că unul dintre colegi este „corupt”, poate să îi determine şi pe alţi membrii ai echipei să accepte să fie corupţi, însă de data aceasta în mod real, având convingerea falsă că în respectivul colectiv aceasta este practica. Acest efect se răsfrânge mai ales spre funcţionarii noi veniţi în grup.

Cel mai important efect negativ al traficului de influenţă rămâne însă formarea unei impresii greşite a funcţionarului „corupt” în rândul cetăţeanului. Aceasta va determina ca omul de rând să nu mai aibă încredere în funcţionarul MIRA – şi nu doar privit individual, ci asupra tuturor dintr-o anumită ramură, producându-se efectul de grup. Aceasta va duce la ineficienţa activităţii funcţiei publice realizate de funcţionar.

Astfel, crearea unei imagini greşite a faptului că funcţionarul MIRA poate fi influenţat pentru a nu aplica o sancţiune prevăzută de lege, poate determina încălcarea cu uşurinţă a normelor legale, cetăţenii fiind siguri că problema se va rezolva. Aceste aspect se poate regăsi în oricare din domeniile funcţiei publice din cadrul MIRA : fapte penale, contravenţii, emitere de acte etc.

Concluzionând, se poate afirma că săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă este deosebit de periculoasă pentru funcţia publică şi pentru funcţionarul MIRA. Se poate spune că traficul de influenţă este chiar mai periculos decât luarea de mită. Acesta deoarece, în cazul infracţiunii luării de mită există posibilitatea stopării fenomenului prin excluderea funcţionarului. Însă la traficul de influenţă, problema nefiind cunoscută de factorii de decizie, fenomenul negativ se poate perpetua timp îndelungat, cu prejudicii de imagine şi de funcţionalitate asupra funcţiei şi funcţionarului.

104

ASPECTE TEORETICE PRIVIND APLICABILITATEA LEGII AVERTIZORILOR PUBLICI

Inspector principal de poliţie POPA COSMIN Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice

instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, instituie măsuri referitoare la procedeul juridic de apărare al acestei categorii de funcţionari, în ipoteza în care aceştia au reclamat sau sesizat ilegalităţi comise de către persoane cu funcţii de conducere sau de execuţie din cadrul instituţiilor sectorului public.

Legea avertizorului de integritate îşi are raţiunea în necesitatea statuarii unor instrumente, în vederea autoreglării sistemului de integritate ca şi condiţie sine qua non a unui serviciu public de calitate, în cadrul instituţiilor şi autorităţilor publice.

Legea în sine poate oferi pârghiile de siguranţă pentru situaţiile în care un funcţionar public sau angajat contractual, onest şi integru, doreşte să sesizeze orice încălcare a prevederilor legislative, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienţei, economicităţii şi transparenţei, săvârşite de către un alt funcţionar.

A lua atitudine în acest caz înseamnă a conştientiza faptul ca nu este suficient a-ţi exercita atribuţiile de serviciu strict în limitele legii, ci şi de a te implica, de a nu tolera comportamente atipice, de eludare a prevederilor legale ale unor alţi funcţionari.

O atitudine pasivă, de maniera ,,eu îmi văd de treabă, respect legea şi nu mă interesează ce fac alţii’’ nu este de natură să creeze premisele unui sistem public profesionist, care să poată face faţă cerinţelor europene şi celor ale societăţii civile.

Statutul de funcţionar public trebuie să atragă după sine o responsabilizare a celui în cauză şi să-i confere posibilitatea de a contribui la

105

formarea şi menţinerea unui colectiv integru şi care să îşi desfăşoare activitatea la cele mai înalte standarde profesionale. Un sistem profesionist necesită în primul rând profesionalizarea ,,mentalităţii, a actului de gândire şi a modului de acţiune’’.

În acest context ne permitem o definire a conceptului de integritate, la o scară generică, în mod evident. Este vorba de acel ansamblu de precepte morale care permit individului să-şi construiască o scară de valori şi să o aplice ca atare în viaţa de zi cu zi, având ca şi sistem de referinţă un profund simţ civic şi respect faţă de lege.

Integritatea şi lipsa de toleranţă a funcţionarului public, pe fondul existenţei unui mecanism juridic menit să-i asigure protecţia împotriva unor eventuale abuzuri sau presiuni venite din partea celui reclamat, care îi poate fi superior din punct de vedere al ierarhiei de serviciu, pot fi cauze ale combaterii unei anume atitudini neprofesionale şi neprofesioniste, în rândul unor anumiţi funcţionari publici şi în acelaşi timp ale unui management profesional de calitate.

Legea nr. 571/2004 îşi are fundamentul juridic în Constituţia României, cu referire la principiile accesului liber la justiţie (art. 21) libertatea conştiinţei (art. 29) şi libertatea de exprimare (art. 30).

Principiile care guvernează protecţia avertizării în interes public (principiul legalităţii, supremaţiei interesului public, responsabilităţii, bunei conduite, echilibrului şi cel al bunei credinţe) sunt de natură să ofere un instrument juridic pertinent şi concret, cu largă aplicabilitate mecanismului de apărare a funcţionarului care sesizează încălcări ale legii, constituind în acelaşi timp o armonizare a legislaţiei româneşti cu cea europeană, rezultând de aici un important vector al luptei împotriva corupţiei.

În sensul legii, avertizare în interes public înseamnă sesizarea făcută cu bună credinţă, cu privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienţei, eficacităţii, economicităţii şi transparenţei.

Avertizorul este persoana care face o sesizare privind aspectele anterior prezentate şi care este încadrată într-una din autorităţile publice instituţiile publice sau în celelalte unităţi prevăzute la articolul 2 al Legii nr. 571/ 2004.

În ce condiţii o persoană se poate considera avertizor? Vom avea în vedere interdependenţa între calitatea persoanei, respectiv aceea de angajat al sectorului public, fapta sesizată, natura acesteia şi modul de sesizare.

Legea oferă prezumţia existenţei avertizorului de integritate, dar şi pe cea a bunei sale credinţe, aceasta din urmă bazată pe convingerea persoanei care a făcut sesizarea, de realitatea stării de fapt sau aceea că fapta constituie o încălcare a legii.

Un important instrument al unei legii de protecţie a integrităţii principiul bunei credinţe se aplică până la proba contrară, în înţelesul legii.

106

Cum am putea defini buna credinţă în sens juridic? Apreciem că ar trebui avut în vedere elementul intenţional specific legislaţiei în vigoare adică, în plan subiectiv, reprezentarea faptului că un terţ, funcţionar public, a comis o ilegalitate care s-ar putea circumscrie conceptului de atingere, lezare nesocotire a integrităţii publice.

În concepţia Legii nr. 571/2004 , faptele care pot constitui obiect al avertizării, prevăzute la articolul 5 din prezenta lege, sunt de natură penală contravenţională şi disciplinară. Suntem de părere că reunirea unor fapte de natură diferită, cu proceduri şi sancţiuni diferite, ca şi obiect al unei avertizări de integritate, este menită să asigure acestei legi promovarea, ca şi garant al unui sistem public integru, unui mecanism real de protecţie juridică.

Un element de noutate în aplicarea acestei legi îl constituie angrenarea societăţii civile în mecanismul protecţiei avertizorului de integritate, ca o garanţie în plus a existenţei unui cadru juridic echitabil. Astfel, potrivit prevederilor art. 6 din lege, sesizarea privind încălcarea legii sau a normelor deontologice şi profesionale, în virtutea principiului bunei credinţe, poate fi făcută alternativ sau cumulativ atât instituţiilor publice cu atribuţii de verificare şi soluţionare a unor asemenea sesizări (comisii de disciplină organe judiciare, organe însărcinate cu constatarea şi cercetarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor, comisiilor parlamentare etc.), dar şi mass-mediei, organizaţiilor profesionale, sindicale sau patronale, precum şi organizaţiilor neguvernamentale.

În ceea ce priveşte instrumentele juridice de protecţie ale avertizorului de integritate, consacrate de Legea nr. 571/2004, ne permitem să evidenţiem o lacună legislativă. Astfel, dacă în cazul sesizării unor infracţiuni expres prevăzute la art. 5 lit. a şi b din lege, cadrul juridic de protecţie este bine definit şi constă în aplicabilitatea dispoziţiilor art. 12 alin. 2 lit. a din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, nu acelaşi lucru se poate spune despre protecţia legală acordată unui avertizor care a sesizat orice alte fapte, cu excepţia infracţiunilor respective.

La concret, exemplificăm cazul unei avertizări în interes public care să atragă după sine competenţa, de pildă, a comisiilor de disciplină sau a altor organisme similare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice.

Cadrul legal îl constituie H.G. nr. 1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.

Astfel potrivit prevederilor art. 25 din H.G. nr. 1210/2003 ,,în situaţia în care comisia de disciplină consideră că funcţionarul public poate influenţa sau exercita presiuni asupra persoanei care a făcut sesizarea, va păstra confidenţialitatea numelui şi a adresei acestuia până la data începerii cercetării faptei funcţionarului public’’.

107

Acesta prevedere legală se completează cu cea de la art. 7 alin. 2 din Legea nr. 571/2004 în sensul că ,,în situaţia în care cel reclamat prin avertizarea în interes public este şef ierarhic, direct sau indirect, ori are atribuţii de control, inspecţie şi evaluare a avertizorului, comisia de disciplină sau alt organism similar va asigura protecţia avertizorului ascunzându-i identitatea’’.

Cele două prevederi legale, deşi aparent una în completarea celeilalte ar putea da naştere unor controverse costând în puncte de vedere opuse ale teoreticienilor şi practicienilor dreptului. Ne referim la prima situaţie, în care prin prisma legii, se lasă la latitudinea comisiei de disciplină aprecierea păstrării confidenţialităţii persoanei care a făcut sesizarea. Pe de alta parte in cuprinsul niciunuia dintre cele două texte de lege nu este specificat modul în care comisia de disciplină asigură această protecţie şi nici eventuale sancţiuni pentru nerespectarea acestor prevederi.

Lipsa reglementarii unei proceduri în acest sens, care să cuprindă aspecte concrete prin care să se asigure o protecţie reală, la modul practic faţă de avertizorul de integritate, poate constitui o piedică de natură să afecteze chiar şi scopul acestei legi, respectiv acela de a responsabiliza şi determina un funcţionar public, în a sesiza faptele ilegale de care a luat cunoştinţă.

În încheiere, concluzionam prin aceea că, legea avertizorilor publici deşi având lacuna anterior sesizată, reprezintă un element cheie în cadrul ansamblului legislativ menit să prevină şi să combată corupţia şi care să asigure existenţa şi promovarea unui serviciu public de calitate, pus la dispoziţia cetăţeanului.

108

REGULI DE COMPETENŢĂ PRIVITOARE LA INFRACŢIUNILE COMISE DE POLIŢIŞTI

Comisar şef de poliţie NICOLA IUSTIN Subcomisar de poliţie MUNTEAN DACIAN

În conformitate cu prevederile Legii nr. 161/2005 privind stabilirea unor

măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative s-a înfiinţat în subordinea ministrului Direcţia Generală Anticorupţie ca structură specializată pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu.

Ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative sunt ofiţeri de poliţie judiciară competenţi să efectueze, în condiţiile prevăzute de lege, activităţi de prevenire şi descoperire, precum şi actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent, privind infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările ulterioare, săvârşite de personalul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

Codul de procedură penală prevede că pentru infracţiunile prevăzute în art 279 al. 2 lit. a C. P. P. comise de poliţişti, plângerea prealabilă se va introduce la organul competent să efectueze urmărirea penală, derogarea fiind justificată de calitatea făptuitorului. De asemenea, în considerarea dispoziţiilor art. 64 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, competenţa de primă instanţă pentru aceste infracţiuni aparţine tribunalului.

Legislaţia în domeniu, stabilind normele de competenţă aplicabile ipotezei comiterii de infracţiuni de către lucrătorii Poliţiei Române, a cunoscut o serie de modificări în ultima perioadă, determinate în mare măsură de pierderea calităţii de militar al poliţiştilor.

109

În acest sens, în primul rând, trebuie amintite dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 560/2002 privind Statutul poliţistului, în conformitate cu care erau stabilite criterii de atribuire a competenţei în funcţie de calitatea persoanei, respectiv agent de poliţie, ofiţer de poliţie şi chestor de poliţie. Astfel, competenţa de a judeca în primă instanţă infracţiunile comise de poliţiştii aparţinând corpului agenţilor de poliţie reveneau tribunalelor, în vreme ce pentru infracţiunile comise de ofiţerii de poliţie până la gradul de comisar şef inclusiv, competenţa de primă instanţă era atribuită curţii de apel. Pentru ipoteza calităţii de chestor de poliţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă a judeca în primă instanţă.

Dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 360/2002 au fost însă abrogate prin Legea nr. 281/2003, respectivele norme de competenţă fiind reproduse într-o formă modificată în Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Ca atare, art. 7 din respectivul act normativ a fost completat cu dispoziţii care stabilesc cadrul competenţelor pentru infracţiunile comise de poliţişti, după cum urmează: pentru infracţiunile comise de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţie judiciare, competenţa revine tribunalelor (în cazul agenţilor de poliţie),curţii de apel (dacă poliţistul face parte din corpul ofiţerilor) şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în cazul chestorilor de poliţie).

Se observă delimitarea operată prin dispoziţiile art. 27 al. 5 din Legea nr. 218/2002 între poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare şi lucrătorii aparţinând poliţiei judiciare care nu au această calitate. Astfel, prin interpretarea per a contrario, pentru ultima categorie nu sunt stabilite norme derogatorii de competenţă, aspect care conduce la concluzia că regulile de determinare a competenţei sunt cele generale, neafectate de calitatea persoanei. Ca atare, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni de către un poliţist care nu are calitatea de organ de cercetare a poliţiei judiciare, competenţa se va stabili în funcţie de natura infracţiunii, conform dispoziţiilor procesual penale generale. Excepţia de Ia acest mod de stabilire a competenţei o constituie ipoteza săvârşirii de infracţiuni de către chestorii de poliţie, infracţiuni care vor fi judecate, în primă instanţă, prin raportare la calitatea făptuitorului, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 29 pct. 1 lit d C. P. P.

Cu referire la organele de cercetare ale poliţiei judiciare, potrivit art. 201 alin., 3 C.P.P., au această calitate lucrători specializaţi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi de către ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, pot dobândi această calitate lucrători de poliţie desemnaţi potrivit unor legi speciale. Astfel, conform Ordonanţei de Urgenţă nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, pentru efectuarea cu celeritate şi în mod temeinic a, activităţilor de descoperire

110

şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie funcţionează ofiţeri de poliţie detaşaţi prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor şi numiţi prin ordin al procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie.

Rezultă, din analiza acestor prevederi, existenţa unui regim juridic distinct între cele două importante segmente ale aparatului poliţienesc: poliţia judiciară, pe de o parte, şi poliţia administrativă, pe de altă parte. În altă ordine de idei, în cadrul poliţiei judiciare – structură care reuneşte lucrătorii din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală – îşi desfăşoară activitatea organele de cercetare, pe de o parte, şi lucrătorii de poliţie cu atribuţii judiciare constând în constatarea infracţiunilor şi strângerea datelor din care să rezulte oportunitatea declanşării urmăririi penale, ori dimpotrivă, neînceperea urmăririi penale, pe de altă parte.

Diferenţierea este marcată şi prin modul de desemnare prevăzut de lege. Astfel, în timp ce organele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt desemnate prin ordin al ministrului, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, lucrătorii poliţiei judiciare sunt numiţi doar prin ordinul ministrului, fără a fi nevoie de avizul procurorului general.

Raţiunea instituirii unor dispoziţii derogatorii cu privire la organele de cercetare ale poliţiei judiciare este determinată de specificul activităţilor desfăşurate, respectiv efectuarea de acte de cercetare penală. În baza acestor argumente, opinăm că în cadrul aceleiaşi categorii trebuie incluşi şi lucrătorii poliţiei judiciare care, deşi nu sunt organe de cercetare, au importante atribuţii legate de desfăşurarea activităţii judiciare, cum ar fi, constatarea infracţiunilor (activitate care prin specificul său are drept finalitate obţinerea unor probatorii, în multe cazuri, suficiente pentru reţinerea vinovăţiei penale).

De lege lata, în considerarea prevederilor Legii nr. 281/2003, şi având în vedere că dispoziţiile legale relative la competenţa personală sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, apreciem că săvârşirea unor infracţiuni de către organele de cercetare ale poliţiei judiciare atrag competenţa de judecată în primă instanţă a tribunalelor, curţilor de apel şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin raportare la gradul profesional deţinut. De asemenea, pentru infracţiunile comise de lucrătorii poliţiei judiciare care nu au calitatea de organe de cercetare, precum şi pentru infracţiunile săvârşite de lucrătorii poliţiei administrative, competenţa se stabileşte conform regulilor generale, în funcţie de fapta comisă.

Apreciem totuşi că se impune, de lege ferenda, extinderea competenţei personale şi cu privire la infracţiunile comise de lucrătorii poliţiei judiciare, care nu au calitatea de organe de cercetare penală, dar cărora le sunt conferite importante atribuţii judiciare.

111

Până Ia apariţia Legii nr. 218/2002 şi a Legii nr. 360/2002, poliţistul făcea parte din categoria militarilor, drept pentru care, în conformitate cu art 279 al. 2 lit. c C. P. P., plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor comise de aceştia se introducea la organul competent să efectueze urmărirea penală. Actualul statut al poliţistului, acela de funcţionar civil cu statut special, a generat opinii divergente cu referire la organul judiciar la care se introduce în mod legal plângerea prealabilă.

Se aprecia că stabilirea unui regim special pentru infracţiunile săvârşite de către o persoană care aparţine unui organ cu atribuţii judiciare sau de către un militar se explică, atât prin gradul lor de pericol social sporit, cât şi prin necesitatea de a păstra concordanţa cu regulile de competenţă după calitatea persoanei prevăzute în partea generală a Codului de procedură penală.

Pentru problematica supusă atenţiei prezintă însă interes faptul că poliţistul, nemaifiind militar, nu se regăseşte în enumerarea existentă în art. 279 alin. 2 lit. c C. P. P. În aceste condiţii, unde se introduce plângerea prealabilă pentru infracţiunile care presupun un asemenea mod de sesizare comise de poliţişti? Va avea relevanţă doar natura infracţiunii sau vor fi luate în considerare şi aspectele competenţei după calitatea persoanei?

Facem precizarea că probleme apar doar în ipoteza comiterii unor infracţiuni dintre cele menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a C. P. P., pentru care, în condiţii neafectate de calitatea făptuitorului, plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată.

În literatura de specialitate s-a remarcat că textul se impune a fi interpretat extensiv, în considerarea pragmatismului impus de nevoile practicii judiciare şi de rigorile logicii juridice. Astfel, ar urma ca plângerea prealabilă să fie introdusă la organul competent să efectueze urmărirea penală, indiferent de natura infracţiunii, ori de câte ori calitatea făptuitorului presupune existenţa unor atribuţii cu caracter judiciar (categorie în care sunt incluşi şi lucrătorii poliţiei judiciare) ori poate implica manifestarea unor acţiuni şicanatoare la adresa persoanei respective.

Considerăm că acest punct de vedere nu poate fi primit în acest sens, suntem de acord cu existenţa unor elemente de logică ce conduc către interpretarea extensivă a art. 279 al. 2 lit. c C. P. P., dar trebuie avute în vedere şi efectele ulterioare ale extinderii dispoziţiilor legale la persoane care nu se regăsesc în norma în discuţie. Astfel, de lege lata, calitatea de poliţist nu se regăseşte în enumerarea existentă în art. 279 al. 2 lit. c C. P. P. Ca atare, pentru ipoteza comiterii vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art 279 al. 2 lit. a C. P, P., procesul penal este prevăzut a se desfăşura în formă comună, caracterizată prin acţiune penală directă şi prin lipsa fazei de urmărire penală. În aceste circumstanţe, actul de sesizare a instanţei de judecată este plângerea prealabilă. Interpretând extensiv dispoziţiile art 279 C. P. P. şi introducând plângerea prealabilă la organul competent să efectueze urmărirea

112

penală, instanţa de judecată ar urma să fie sesizată prin rechizitoriu. În acest mod s-ar putea invoca încălcarea dispoziţiilor relative la sesizarea instanţei de judecată, dispoziţii aflate sub incidenţa nulităţii absolute.

În baza considerentelor evidenţiate în literatura de specialitate, de lege ferenda, se impune lărgirea sferei persoanelor faţă de care procesul penal se va desfăşura în formă tipică, prin sesizarea iniţială a organelor de urmărire penală indiferent de infracţiunile comise, dar, de lege lata, prin raportare la dispoziţiile art 197 al. 2 şi 3 C. P. P., enumerarea de la art. 279 al. 2 lit. c C. P. P. urmează a fi considerată strict limitativă, fără posibilitatea interpretării extensive.

Pe cale de consecinţă, în condiţiile legale actuale, pentru infracţiunile menţionate în art. 279 al. 2 lit. a C. P. P., comise de poliţişti, plângerea prealabilă se va adresa direct instanţei de judecată competente, respectiv tribunalului ori curţii de apel, dacă poliţistul face parte din cadrul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare sau judecătoriei dacă poliţistul nu face parte din categoria organelor de cercetare ori aparţine poliţiei administrative. Dacă poliţistul face parte din corpul chestorilor de poliţie, plângerea prealabilă urmează a fi introdusă în mod legal la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 279 al 2 lit. c raportat la art. 29 pct. 1 lit. d C.P.P.

113

ROLUL MANAGERILOR DIN CADRUL STRUCTURILOR MINISTERULUI INTERNELOR ŞI REFORMEI

ADMINISTRATIVE ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA FAPTELOR DE CORUPŢIE

Comisar şef de poliţie CONSTANTIN GABRIEL Consideraţii generale Dimensiunile şi noţiunea de corupţie în Ministerul Internelor şi Reformei

Administrative (M.I.R.A.) nu converg către un punct de vedere unitar. Pe de o parte, există tendinţa ca în acest concept să se includă toate formele de abateri din activitatea funcţionarilor, iar pe de altă parte este definit atât de limitat încât formele de comportament, cu toate caracteristicile şi consecinţele actelor de corupţie, sunt excluse.

Corupţia în M.I.R.A. înseamnă acele acte sau fapte care implică folosirea autorităţii de către un funcţionar, într-o manieră destinată obţinerii de câştiguri personale, direct sau indirect, pentru sine sau pentru alte persoane.

Prin această definiţie se exclud acele forme de comportament inadecvat, prin care se abuzează de autoritatea funcţionarilor, dar care nu au drept scop, obţinerea unor câştiguri personale.

Este adevărat că, de cele mai multe ori, linia de demarcaţie dintre corupţie şi abuz este aproape insesizabilă.

De exemplu, unii funcţionari au folosit forţa sau ameninţarea pentru obţinerea unui câştig bănesc, dar cele mai multe sesizări din partea persoanelor civile privind abuzul, nu includ şi acuzaţia de corupţie.

Termenul de „mită” se foloseşte în mod obişnuit pentru desemnarea tuturor formelor de corupţie însă tehnic vorbind, nu este adecvat.

Mita în rândul funcţionarilor M.I.R.A. înseamnă necondiţionat corupţie, dar nu orice formă de corupţie este şi mită.

114

Infracţiunea de luare de mită presupune ca funcţionarul să fi cerut, primit, acceptat sau să nu fi respins o valoare sau un avantaj personal pentru care nu era autorizat să-l accepte. În acelaşi timp, funcţionarul trebuie să cunoască faptul că mita a fost oferită cu intenţia de a-i influenţa acţiunile oficiale.

Cea mai dificilă problemă a corupţiei în M.I.R.A. o constituie delimitarea actelor care aduc profituri semnificative de cele care se soldează cu unele mici favoruri sau cadouri. Există opinii potrivit cărora acceptarea gratuită de către un funcţionar de mici favoruri (o cafea, o masă la un local, un cadou etc.) în anumite condiţii, nu reprezintă un act de corupţie, dar există şi puncte de vedere care susţin că aceasta ar reprezenta primele atacuri la integritatea şi obiectivitatea celui în cauză.

Corupţia în M.I.R.A. nu se limitează numai la câştigurile băneşti, aceasta putând lua forma unor servicii, cum ar fi exercitarea de influenţe în favoarea funcţionarului sau asigurarea de sprijin pentru acesta sau o altă persoană (de exemplu, poliţistul care tolerează activitatea criminală a unui politician sperând într-un eventual sprijin din partea acestuia pentru a fi promovat).

În acest sens putem cataloga funcţionarii corupţi în două categorii: cei care abuzează în mod agresiv de autoritatea lor pentru obţinerea de câştiguri personale şi acei funcţionari care se mulţumesc cu sume mici de bani sau bunuri, chiar şi în spirit de loialitate pentru „colegi” cu astfel de preocupări, deoarece în caz contrar sunt respinşi de către aceştia.

Necesitatea abordării fenomenului de corupţiei Anterior, dezbaterea publică a problemei corupţiei în M.I.R.A., consider

că a fost evitată, în mod premeditat, mult timp dialogurile pe această temă având loc, cel mult, între funcţionari care se cunoşteau foarte bine şi se bucurau de încredere reciprocă.

Care sunt motivele pentru care s-a evitat discuţiile pe această temă? Unul din motivele cele mai plauzibile constă în aceea că a recunoaşte că există corupţie, înseamnă a suspecta şi integritatea personalului onest. Astfel se poate întări convingerea în rândul cetăţenilor, potrivit căreia „întregul sistem este corupt”.

Dat fiind efectele pe care le are orice dezbatere publică asupra corupţiei, în privinţa reputaţiei şi a moralului funcţionarilor, aceasta explică în mare măsură tendinţa anumitor cadre de conducere, de a evita dialogul liber pe această temă.

În acelaşi context, în mediul funcţionarilor, există posibilitatea de a se crea sentimentul că anumite elemente din interiorul societăţii civile profită de orice ocazie pentru a prezenta instituţia în „culorile corupţiei”, în ideea de a minimaliza propriile fapte de acest gen. Spre exemplu, un poliţist poate fi martor direct sau indirect la „scene” clare de corupţie, în diferite instituţii,

115

realizând în acest fel că instituţii care se bucură de un prestigiu mult mai mare decât poliţia sunt pretabile la astfel de fapte, în timp ce numai aparatul poliţienesc se află în atenţia generală din acest punct de vedere.

Un manager care are în responsabilitate o astfel de situaţie, trebuie să cunoască gradul în care corupţia constituie o problemă în societate şi să nu tolereze astfel de fapte în unitatea pe care o conduce.

În mod obişnuit funcţionarii se străduiesc să-şi construiască imaginea de apărători ai legii, apelând la cetăţeni să manifeste respect faţă de lege, astfel încât să nu dea posibilitatea apariţiei faptelor de corupţie şi nicidecum să devină ei înşişi subiecţi activi sau pasivi ai acestui gen de infracţiuni.

Prevederile legale indică aplicarea unor pedepse, în astfel de cazuri, cei care acceptă mita, comit o infracţiune la fel de gravă ca şi cei care săvârşesc alte infracţiuni grave. În acest context, funcţionarul care acceptă mita, comiţând o faptă pentru care este plătit de contribuabil să o prevină, poate fi comparat cu un pompier piroman sau ca un medic care provoacă boli şi suferinţe.

Funcţionarul care profită de exploatarea unor infractori (consumatori de droguri, proxeneţi etc.) nu poate să soluţioneze cu toată responsabilitatea un caz de acest gen, iar în situaţia în care acţionează o face din complezenţă.

Trebuie să recunoaştem faptul că „măsura” luată de către un şef pentru stoparea fenomenului de corupţie, întâmpină de regulă rezistenţă din partea personalului corupt care va acţiona activ, pentru a-l sabota, în acest demers.

Efectul controlului administrativ, pe cale ierarhică, „devine eficient” în condiţiile în care şi personalul de conducere este corupt. Astfel, ne aflăm în faţa unor contradicţii şi a unor dileme, iar dacă un şef este corupt şi împarte profitul cu subalternii sau le tolerează în mod deschis practicile de acest fel, se poate presupune că acesta poate să-şi exercite actul de conducere în mod eficient.

În cazul în care subordonaţii nu sunt corupţi, dar cunosc activităţile ilegale ale şefului lor, vor acţiona fără nici un fel de respect faţă de ordinele acestuia, actul de comandă devenind ineficient.

Fără o comandă eficientă, cadrele vor reacţiona mai puţin la apelurile şi sesizările cetăţenilor, vor evita sarcinile ce le revin, nu vor interveni activ în situaţiile în care se impune menţinerea ordinii şi liniştii publice.

În acest sens, cetăţenii tind să accepte tacit corupţia în mediul poliţiştilor atâta timp cât aceştia le asigură securitatea şi liniştea străzilor.

Forme de manifestare a corupţiei Una din problemele actuale cu care se confruntă M.I.R.A. în prevenirea

şi combaterea actelor sau faptelor de corupţie, o constituie diversitatea formelor de manifestare a acestui fenomen.

116

În mod logic, s-a apreciat că, dacă se doreşte o diminuare reală a fenomenului corupţiei, dincolo de constatarea şi combaterea efectelor acesteia, trebuie să fie cunoscute şi să se acţioneze asupra cauzelor şi condiţiilor care generează şi întreţin corupţia.

Fără a avea pretenţia unei prezentări exhaustive, vom trece în revistă o parte din principalele forme de săvârşire a faptelor de corupţie:

a. eludarea legii (protejarea activităţii infracţionale) cu privire la

arestarea şi trimiterea în judecată a persoanelor despre care poliţistul cunoaşte că au încălcat legea, exemplificând în acest sens:

– delincvenţii periculoşi cum sunt „spărgătorii” şi persoanele implicate în activitatea de crimă organizată;

– cei care practică jocurile de noroc, proxeneţii, prostituatele, vânzătorii şi consumatorii de stupefiante;

b. acceptarea sistării premature a unei investigaţii prin nerespectarea dispoziţiilor, care au drept scop obţinerea de probe pentru fundamentarea unor acuzaţii;

c. acceptarea de a nu inspecta locurile sau imobilele în care se cunoaşte că au loc încălcări ale legii, iar prezenţa poliţistului ar putea stopa desfăşurarea unei activităţi ilegale, exemplificând în acest sens localurile în care se practică prostituţia, consumul de droguri, practici care conduc la creşterea cifrei de afaceri a patronilor;

d. asigurarea de protecţie sau a unei prezenţe poliţieneşti într-o măsură mai mare decât cea prevăzută în activitatea de patrulare, exemplificând prin :

– efectuarea de controale frecvente şi atente privind securitatea locurilor private;

– frecventarea unor unităţi comerciale sau localuri (hoteluri, cluburi, restaurante, baruri etc.), unde simpla prezenţă a poliţistului avantajează pe patroni, prin îndepărtarea persoanelor indezirabile;

e. consimţirea la schimbarea depoziţiei într-un dosar penal sau la administrarea incompletă a probelor disponibile;

f. favorizarea accesului la evidenţele confidenţiale sau consimţirea la modificarea unor documente ce ţin de aceasta, cum ar fi contrafacerea cazierelor persoanelor;

g. recomandarea persoanelor aflate într-o situaţie dificilă, la acele categorii profesionale care pot să-i ajute şi sunt gata să profite de pe urma intervenţiei lor, cum ar fi:

– punerea victimelor unui accident în contact cu medicii sau avocaţii specializaţi în domeniul formulării revendicărilor pentru daune personale;

– solicitarea sau acceptarea unor sume de bani în schimbul recuperării prejudiciului constatat în cadrul unor dosare penale;

h. însuşirea sau dispunerea în orice fel, în interes propriu, de bunuri şi valori dobândite în timpul exercitării atribuţiunilor de serviciu, astfel:

117

– ridicarea de marfă de la diverse societăţi comerciale, fără a îndeplini procedurile legale necesare, în scopul păstrării şi neluării măsurilor legale;

– pretinderea sau primirea de bani sau părţi din bunuri pentru a nu dispune măsura legală a ridicării întregii cantităţi de marfă;

– evidenţierea în procesul-verbal de constatare, doar a unei parţi din cantitatea de marfă ridicată;

i. prelungirea contractelor de pază după expirarea perioadei temporare; j. mărirea numărului de efective peste cel prevăzut în contract, pentru a

presta servicii; k. acordarea condiţionată a avizului unor societăţi de pază precum şi

pentru încadrarea ca paznic la societăţile cu sisteme duble de pază; l. pretinderea unor avantaje din partea unor societăţi din sectorul de

patrulare pe motivul asigurării pazei; m. pretinderea unor avantaje din partea unor persoane pentru a li se

permite intrarea/ieşirea din obiectivele păzite, în scopul sustragerii de diferite bunuri sau pentru alte motive;

n. facilitarea trecerii frontierei de stat a unor persoane, cetăţeni români sau străini, care nu îndeplinesc condiţiile legale;

o. permiterea intrării pe teritoriul ţării a unor persoane cu documente expirate sau falsificate;

p. neintroducerea în baza de date a unor persoane date în consemn la frontieră sau introducerea acestor date cu întârziere;

q. înlesnirea sau tergiversarea eliberării unui document (acordarea avizelor de prevenire şi stingere a incendiilor (PSI);

r. reţinerea unor bunuri de valoare cu ocazia restituirii unei părţi din acestea;

s. însuşirea unor sume de bani de la transportatorii de lemne, pentru a nu organiza acţiuni pe linia combaterii traficului cu material lemnos;

ş. favorizarea unor agenţi economici în detrimentul altora contra unor comisioane în procesul de achiziţie de bunuri şi servicii;

t. eliberarea de avize sau autorizaţii fără respectarea prevederilor legale;

ţ. efectuarea unor lucrări cadastrale prin intermediul unor persoane fizice autorizate interpuse sau favorizarea unor astfel de persoane în realizarea de asemenea lucrări;

u. aprobarea emiterii unor titluri de proprietate cu ignorarea respectării condiţiilor prevăzute de lege;

v. implicarea în urgentarea aplicării hotărârilor Comisiei de aplicare a Legii nr. 290/2003 privind restituirea proprietăţilor, respectiv titlu de despăgubire.

Exemplele menţionate mai sus reliefează faptul că multe categorii de persoane, de la cei mai nesemnificativi delicvenţi până la criminali organizaţi,

118

de la simpli cetăţeni până la acţionari din lumea afacerilor legale, pot beneficia de influenţarea deciziilor luate prin intervenţia unui funcţionar.

Nivelurile la care se manifestă corupţia Pe măsură ce corupţia îmbracă forme de fenomen organizat, nivelurile

atinse de aceasta, pot viza diverse trepte ierarhice, de la simplul lucrător până la şef, în funcţie de posibilităţile de capacitare din partea celor interesaţi, de „serviciile” prestate de funcţionari şi de suportul material de interes al acestora.

Astfel, persoane interesate pot conveni cu un funcţionar să le permită desfăşurarea unor activităţi ilegale, într-o zonă interzisă, contra unor „recompense”, dar aceeaşi înţelegere o poate face direct cu şeful unităţii care împarte sumele de bani cu toţi funcţionarii care au atribuţii în zonă.

Spre deosebire de funcţionarii care îşi exercită atribuţiile de serviciu în contact direct cu publicul, cei care nu se bucură de aceste „privilegii” caută alte modalităţi de suplimentare a veniturilor prin:

eliberarea unor documente într-un termen mai scurt decât cel obişnuit;

repartizarea în anumite posturi benefice; stabilirea perioadei optime de efectuare a concediilor de odihnă; acordarea interesată de calificative favorabile; promovarea în funcţii; verificări în cazier la solicitarea unor patroni etc.

Conform Codului de etică şi deontologie, funcţionarul trebuie să acţioneze în spiritul legilor şi a regulamentelor în vigoare, însă adesea, i se impune de către superiori, colegi sau public să facă abstracţie de aceste prevederi sau chiar să le încalce, stimulându-se astfel actul de corupţie.

Conştientizarea funcţionarilor asupra faptului că ei operează de cele mai multe ori într-un cadru legal îndoielnic, agreat de şefi, constituie un alt raţionament de încurajare a corupţiei. Astfel, funcţionarul ce exercită atribuţii de execuţie consideră că, dacă are „aprobarea” şefului pentru a întreprinde anumite acţiuni în afara cadrului legal, micile câştiguri realizate de el pe căi neoficiale, nu reprezintă o infracţiune.

Beneficiind de avantajele corupţiei, funcţionarul devine dependent de acestea extinzându-şi bugetul personal, luând în calcul valoarea mitei pe care o anticipează în mod periodic. Orice sistare sau reducere a acesteia este similară cu o micşorare a cuantumului salariului pe care-l primeşte.

În cazul în care un funcţionar corupt îşi creează acţiuni financiare prin investiţii, poziţia sa devine şi mai abuzivă, considerându-se un om de afaceri.

Şeful care supraveghează fenomenul corupţiei se confruntă cu numeroase probleme, operative şi administrative complexe, astfel încât, adesea, nu are timpul necesar să se implice în diversele modalităţi de încălcare a legii de către subalterni, atât de evidente în opinia cetăţenilor.

119

Trebuie precizat faptul că, în afara salariului sau remuneraţiilor pentru activităţi permise de lege (ex.: funcţii didactice în cadrul instituţiilor de învăţământ, drept de autor), nu există alţi bani câştigaţi în mod cinstit de către un funcţionar public.

Invitarea funcţionarului la o cafea poate fi făcută pentru a-l determina să manifeste mai multă bunăvoinţă faţă de cel care i-o oferă. Dacă este posibilă invitaţia la o cafea, atunci de ce să nu fie permisă şi acceptarea unei gustări sau a unei mese copioase şi dacă şi acestea sunt permise, de ce nu şi-ar invita familia sau prietenii, la distracţii sau chiar la minivacanţe ori concedii?

Pentru ca măsurile întreprinse de şef, pe linia combaterii corupţiei, să fie mai eficace, acestea trebuie să se integreze într-un program de control ferm al fenomenului, într-o manieră în care să se accepte totala „demascare” publică.

Şefii nu vor putea beneficia de sprijinul publicului larg pentru întreprinderea măsurilor de prevenire şi combatere a faptelor de corupţie, decât în măsura în care cetăţenii sunt conştienţi de amploarea şi consecinţele acestui fenomen.

Pe de altă parte, dispunerea unei măsuri administrative împotriva unui subaltern, pe baza suspiciunilor privind integritatea morală a celui în cauză, fără a avea dovezile necesare, este interpretată ca fiind arbitrară, de natură să prejudicieze reputaţia celui pedepsit, în totală contradicţie cu prezumţia de nevinovăţie.

Semne indicatoare ale corupţiei Comportamentul corupt este asociat frecvent cu moduri de comportare,

care reprezintă semne ce indică prezenţa corupţiei. Această apreciere este legată de imposibilitatea evaluării exacte, deoarece câteva dintre semne trec drept neutre sau chiar pozitive, deşi, ulterior, ele s-au dovedit a fi semnale de încredere.

Niciunul din semnele indicatoare nu reprezintă o „dovadă” a implicării în fapte de corupţie. Dacă observând formele de manifestare, un anumit tip de comportament va apare suspect, atunci este necesar ca şeful/managerul să verifice dacă prezenţa unui astfel de semn, este urmată sau a fost precedată de alte elemente de comportament în interiorul sau în afara instituţiei care să ofere informaţii suplimentare referitoare la posibilitatea implicării subordonatului în acte de corupţie.

Secţiunea 1

Semne indicatoare neutre:

standard de viaţă inexplicabil de înalt, stil de viaţă luxos, afişarea mai mult sau mai puţin ostentativă a unor simboluri menite să reflecte statutul social;

120

contacte personale, între personalul instituţiei şi terţi (de exemplu invitaţii, activităţi suplimentare, contracte în calitate de consultanţi sau experţi etc.);

executarea de activităţi suplimentare care nu se regăsesc în fişa postului, fără aprobare şi fără a informa despre aceasta;

apariţia închiderii în sine, modificări bruşte ale comportamentului faţă de colegi şi faţă de şefi, comportament atipic (existenţa unei situaţii de şantaj sau exercitarea unor presiuni din partea grupărilor infractoare);

dorinţa de a se impune în orice împrejurare prin invocarea contactelor din sfera serviciului şi din cea privată;

solicitarea unor favoruri din partea terţilor (condiţii speciale la cumpărarea unor bunuri, acceptarea suportării plăţii consumaţiei în restaurante, invitaţii la manifestări private sau de afaceri, organizate de către „clienţi ai structurilor MIRA”);

manifestări de generozitate neobişnuită din partea firmelor, sau patronilor (de exemplu sponsorizare, crearea unor facilităţi la plata serviciilor sau a bunurilor comercializate de acestea).

Secţiunea a 2- a

Semnale de alarmă În afara semnelor pe care le-am inclus în categoria celor neutre, există

atitudini şi comportamente care pot fi clasificate drept caracteristice pentru corupţia în rândul personalului M.I.R.A. şi, de aceea, au fost clasificate ca „semnale de alarmă”.

Semnale de alarmă din interiorul serviciului:

ocolirea sau „trecerea cu vederea” a prevederilor regulamentelor, acumularea sistematică de „mici neregularităţi”;

depăşirea frecventă a competenţelor, în rezolvarea unor petiţii, lucrări sau dosare;

decizii sau acţiuni neobişnuite, fără o motivaţie temeinică; evaluări şi decizii diferite în situaţii similare, care privesc persoane

distincte; tăinuirea anumitor situaţii de fapt ilegale şi evitarea în mod

intenţionat de a participa la efectuarea controalelor care vizează anumite structuri/persoane (inventarea unor pretexte);

timpi de rezolvare surprinzători de mici în cazul anumitor decizii favorabile terţilor;

atitudine părtinitoare faţă de anumite persoane, fără existenţa unui motiv întemeiat;

încercări de influenţare a deciziilor la unele lucrări, care nu aparţin propriei sfere de competenţă şi în cazul cărora interesele terţilor sunt importante;

121

tolerarea tacită a comportamentelor greşite, mai ales în cazurile în care acestea sunt contrare prevederilor legale;

absenţa sau insuficienţa controlului asupra activităţii profesionale acolo unde el ar fi deosebit de necesar;

încărcătură prea mare de lucrări pe o singură persoană; permanente vizite în instituţie ale reprezentanţilor unor societăţi

comerciale (la anumiţi factori de decizie sau lucrători); aprovizionări la preţuri neobişnuite existente pe piaţă: achiziţii

„absurde”, încheierea de contracte pe termene lungi, fără competiţie transparentă şi în condiţii care dezavantajează instituţia.

Semnale de alarmă din exteriorul serviciului:

tratarea neobişnuit de amabilă a unora dintre persoanele cu care se intră în contact;

limbaj „neadecvat” sau îngăduinţa bătătoare la ochi pe timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu (primiri de sesizări, reclamaţii, declaraţii, sau la întocmirea altor acte procedurale);

interpretarea frecventă a rolului persoanei cu o pretinsă poziţie de mare influenţă;

dese „controale” la anumite unităţi care nu se confruntă cu probleme care să justifice frecvenţa activităţii, prelungirea nejustificată a şederii în aceste unităţi, lipsa concluziilor care să justifice intensitatea şi durata controalelor;

stil de viaţă cu standard peste posibilităţi; schimbări bruşte apărute în venituri; intervenţii repetate asupra colegilor de serviciu pentru direcţionarea

cercetărilor în sensul dorit; interes nejustificat manifestat prin strângerea de informaţii în cauze

aflate în afara sferei de competenţă; schimbarea bruscă de atitudine în cadrul relaţiilor cu colegii de

serviciu şi cu ceilalţi membrii ai comunităţii (vecini, rude); împrumuturi financiare mari care nu ar putea fi onorate în termen; organizarea în mod frecvent de petreceri costisitoare la care sunt

invitate persoane cu funcţii de decizie din structură sau persoane din lumea interlopă;

rezolvarea unor reclamaţii şi sesizări, în mod repetat, în favoarea unor persoane reclamate;

scurgerea de date şi informaţii despre anumite activităţi profesionale sau cercetări în cauze penale importante (utilizarea neautorizată a datelor şi informaţiilor din baza de date);

dispariţii intempestive de la serviciu fără motive plauzibile şi convorbiri telefonice suspecte;

dispariţia unor probe din dosarele de cercetare penală repartizate spre soluţionare.

122

Lista semnelor indicatoare arată clar că elementele caracteristice prezintă interes mai ales atunci când ceva se petrece în afara regulii obişnuite („inexplicabil”, „neverificabil”, „neadecvat”, „bătător la ochi”);

Ca semnal de avertizare frecvent şi evident iese în relief standardul de viaţă neobişnuit de înalt, caracterizat, în mod tipic, prin lux şi „afişarea” uneori ostentativă a „simbolurilor” corespunzătoare statutului social.

Pot fi incluse în categoria semnalelor de avertizare şi aluziile făcute în cercul colegilor, zvonurile din exterior, precum şi indiciile anonime (de exemplu terţi vădit dezavantajaţi de modul în care le-au fost soluţionate solicitările).

Aceste semnale dobândesc importanţă mai mare dacă se înmulţesc şi se concentrează asupra unor persoane sau categorii de lucrări sau servicii.

Pentru a exclude abuzul este indispensabilă evaluarea permanentă şi analiza bucătăriei de zvonuri.

Pe de altă parte trebuie avut în vedere faptul că sesizările anonime au determinat, potrivit experienţei Guvernului German, verificări al căror rezultat s-a finalizat prin descoperirea unor fapte de corupţie. În conformitate cu procedura utilizată de Poliţia Metropolitană, informaţiile anonime nu generează investigarea cazului sesizat decât în măsura în care la adresa celui reclamat mai sunt şi alte informaţii în baza de date referitoare la implicare în fapte de corupţie sau comportament neadecvat (aceste baze de date conţin pe lângă informaţiile de primă sesizare şi rezultatul investigaţiilor şi acele situaţii în care în urma sesizării, instanţa a pronunţat achitarea).

FACTORI CARE STIMULEAZĂ CORUPŢIA Pentru identificarea metodelor şi a mijloacelor adecvate de combatere

a corupţiei în M.I.R.A., este deosebit de important să identificăm factorii interni care contribuie la generarea acestui fenomen, din care menţionăm:

Secţiunea 1

Cauze ce ţin de responsabilizarea managerilor: slaba implicare managerială a unor şefi în exercitarea actului de

comandă şi, mai ales, în cunoaşterea problemelor de ordin personal şi a comportamentului subordonaţilor în societate, care au tangenţă sau pot produce unele efecte în legătură cu serviciul;

formalismul în executarea controalelor inopinate şi neluarea, la timp, a măsurilor sancţionatorii împotriva acelor lucrători care se fac vinovaţi de încălcarea prevederilor legale;

existenţa unor tendinţe în rândul factorilor cu funcţii de conducere sau a structurilor de control de a trece cu vederea sau a acoperi anumite abateri;

imposibilitatea controlului asupra tuturor operaţiunilor care se desfăşoară potrivit legii pentru parcurgerea etapelor şi a procedurilor de achiziţii;

123

încrederea „oarbă” faţă de angajaţii cu vechime şi faţă de angajaţii specializaţi;

exemplul negativ al şefilor în cazul acceptării unor cadouri sau mici atenţii oferite de subordonaţi;

existenţa unor tendinţe în rândul factorilor cu funcţii de conducere sau a structurilor de control de a trece cu vederea sau a acoperi anumite abateri, din teama unor măsuri din partea organelor superioare, reflectarea cazului în mass-media, pierderea funcţiei etc.;

existenţa unor obişnuinţe din partea cadrelor cu funcţii de conducere de a adresa subordonaţilor diverse solicitări, uneori la limita legalităţii, precum şi a funcţionarilor de la eşaloanele superioare de a rezolva probleme de această natură prin intermediul unor structuri subordonate.

Secţiunea a 2–a

Cauze ce ţin de recrutarea, pregătirea şi promovarea personalului:

pregătirea, uneori deficitară, în domeniul cunoaşterii şi aplicării prevederilor legale;

nivelul scăzut al educaţiei profesionale şi civice a angajaţilor, coroborat cu necunoaşterea obligaţiilor de conduită şi etică profesională;

lipsa rezistenţei/redusa rezistenţă la tentaţiile oferite în schimbul îndeplinirii defectuoase sau neîndeplinirii atribuţiilor de serviciu (sume de bani, bunuri, servicii, avantaje etc.);

existenţa unor defecţiuni şi neajunsuri în cadrul sistemului de recrutare, selecţionare, încadrare şi promovare a resurselor umane care pot favoriza eventuale acte de corupţie (de exemplu, încadrările directe, promovările pe funcţii etc.);

atenţia insuficientă acordată factorului calitativ şi cunoaşterii candidaţilor atât la încadrarea directă dar, mai ales, la selecţionarea candidaţilor pentru şcolile specifice M.I.R.A.;

frustrarea şi senzaţia de neputinţă în rândul unor funcţionari ai M.I.R.A., pe fondul carenţelor educaţionale, faţă de cazurile vădite de corupţie rămase nesancţionate;

lipsa unor prevederi pentru rotirea cadrelor ce lucrează în domenii cu risc ridicat la corupţie;

sistem de salarizare şi promovare neatractiv în sectorul public neconcordant cu statutul social, riscurile profesiei, necesităţile şi nevoile social, culturale ale funcţionarilor MIRA, comparativ cu al altor categorii profesionale şi categorii de cetăţeni.

Secţiunea a 3-a

Cauze ce ţin de cultura organizaţională:

menţinerea unor obişnuinţe în rândul angajaţilor de a solicita anumite avantaje în schimbul unor servicii;

124

existenţa unei tendinţe la nivelul noilor angajaţi de a opta pentru anumite formaţiuni, tocmai pentru că acestea ar permite „rotunjirea” veniturilor;

menţinerea unor obişnuinţe ale aşa-zişilor colegi din diferite structuri ale M.I.R.A. de a interveni pentru rezolvarea unor cereri ale cunoştinţelor proprii şi care sunt, uneori, la limita legalităţii;

inexistenţa unei „educaţii” a funcţionarilor M.I.R.A. de a refuza ordinele ilegale sau de a sesiza pe cei în drept atunci când constată activităţi ilegale în interiorul unităţilor;

persistenţa în rândul unor angajaţi ai M.I.R.A. a unei tendinţe de acoperire a colegilor, cu privire la activităţile ilegale ale acestora.

existenţa în rândul cetăţeanului a unei percepţii că funcţionarii trebuie răsplătiţi pentru serviciile oferite ;

preocupări ale unor medii interesate de a corupe funcţionari ai M.I.R.A. în scopul obţinerii unor tratamente privilegiate: neluarea unor măsuri, desfăşurarea de activităţi ilegale, facilitarea accesului la anumite proceduri etc.

Consecinţele fenomenului Experienţa dovedeşte că, dacă fenomenul corupţiei nu este controlat, el

se va intensifica. Odată ce s-a instaurat un sistem eficient de luare şi dare a mitei, funcţionarii corupţi au un motiv întemeiat pentru a solicita sume şi mai mari, creând o cultură a mitei, ce are drept consecinţă ineficienţa pieţei.

Acest flagel: lezează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,

afectează siguranţa civică a persoanei; creează condiţii favorabile pentru acţiunile crimei organizate; scade nivelul de trai al populaţiei prin dezvoltarea unei economii

subterane, bazate pe crearea unor grupuri de interese; diminuează încrederea societăţii civile în instituţie; apariţia frustrării în rândul funcţionarilor, în situaţia promovărilor pe

baza unor criterii extraprofesionale; alterează imaginea instituţiei; scade concurenţa profesională între funcţionarii instituţiei şi a calităţii

rezultatelor obţinute la nivelul echipei.

Concluzii dacă societatea civilă îşi pierde încrederea în instituţie pe motive de

corupţie, instituţia va fi privată de o sursă de informare; lipsa încrederii reciproce la nivelul funcţionarilor unităţii ar putea avea

ca rezultat o muncă ineficientă (de exemplu prin faptul că pun în permanenţă la îndoială instrucţiunile primite, nu se mai concentrează asupra activităţii propriu-zise, ci asupra a ceea ce fac colegii de serviciu);

scăderea/lipsa încrederii la nivelul echipelor implicate în operaţiuni cu risc ridicat poate pune în pericol viaţa membrilor echipei;

125

senzaţia că nu se poate face nimic pentru a schimba ceva în interiorul unităţii poate face o persoană să refuze să se mai comporte corespunzător;

corupţia determină scăderea standardului de viaţă etc. În general, putem afirma că, faptele de corupţie contribuie la creşterea

sărăciei şi la furnizarea unor servicii mai slabe sau necorespunzătoare, acestea devenind inaccesibile anumitor categorii sociale defavorizate (care nu dispun de bani, bunuri sau alte foloase).

Corupţia nu permite instituirea unui sistem de recunoaştere obiectivă a meritelor şi performanţelor profesionale sau de promovare a funcţionarilor publici pe bază de competiţie şi nu asigură independenţa acestora.

„Corupţia conduce la scăderea încrederii populaţiei în instituţiile statului”.

Obligaţiile managerilor Există posibilitatea să se pună la îndoială capacitatea unui ofiţer numit

la comanda unei unităţi, în cadrul căreia se comit acte de corupţie, anticipându-se un final în care acesta va fi cooptat la practicile subalternilor săi sau nu-şi va putea îndeplini atribuţiunile ce i le incumbă noua funcţie.

Un şef întâmpină mari greutăţi în combaterea practicilor de corupţie chiar şi în acele unităţi unde acestea n-ar exista, cu atât mai mult în cele în care a căpătat valenţe de fenomen.

Caracterul universal al acestei probleme, rădăcinile adânci ale practicilor existente, posibilităţile pentru dezvoltarea de noi practici în condiţiile în care cele vechi se află deja sub control şi măsura în care climatul moral la nivelul unităţii depinde de cel existent, în general, constituie adevărate obstacole în calea succesului pe linia combaterii acestui fenomen.

Cu toate acestea, în ciuda factorilor care îngustează posibilităţile de combatere a corupţiei, există exemple care atestă faptul că, în momentul în care o unitate, confruntată cu o astfel de problemă, reuşeşte să dobândească o bună reputaţie pentru integritatea sa, fenomenul ca atare dispare sau se diminuează.

Secţiunea 1

Atitudinea şefului Analiza atentă a rezultatelor şi a eforturilor depuse în lupta de

combatere a corupţiei, indică faptul că atitudinea şefului are un rol determinant în ceea ce priveşte eficienţa în unitatea pe care o conduce în confruntarea cu acest fenomen.

Şeful care se angajează în combaterea corupţiei şi care doreşte să-şi menţină funcţia trebuie să aibă capacitatea de a-şi prezenta eforturile de

126

combatere a corupţiei, în aşa fel încât acestea să nu apară drept un atac la adresa propriului personal din subordine.

„Programul” său în lupta anticorupţie trebuie să apară în unitatea pe care o conduce ca un complex de măsuri de natură a sprijini subordonaţii să devină oneşti, muncitori şi devotaţi.

Se impune ca fiecare efort îndreptat împotriva corupţiei să fie însoţit de explicaţiile şefului asupra modului în care acesta contribuie la siguranţa, integritatea, tăria şi eficienţa în activitatea poliţistului devotat.

Pentru a creşte cu adevărat nivelul integrităţii funcţionarilor din subordinea dumneavoastră, este necesar:

ca şefii să fie exemplu şi să fie obiectivi faţă de angajaţi; ca managerul, prin deciziile sale şi exemplul personal, să sprijine şi

să promoveze valorile etice, integritatea profesională şi personală a salariaţilor; ca verificarea activităţii personalului să fie realizate în mod activ şi, în

măsura în care experienţa permite, anticipativ; să acorde atenţie definirii clare a competenţelor şi, dacă este cazul, a

limitărilor libertăţii de decizie; să discute limitele delegării competenţelor şi limitele libertăţii de

apreciere privind modalităţile de îndeplinire a atribuţiilor profesionale; ca şefii să pună în aplicare, în domeniul lor de responsabilitate

principiul „mai mulţi ochi”; ca şefii să îndeplinească funcţia de model şi obligaţia de asistenţă

faţă de angajaţii săi. Conduita, dar şi atenţia acestuia joacă un rol important în prevenirea corupţiei;

ca fenomenul de corupţie să fie combătut de către toţi cei care se simt răspunzători şi au ca obiectiv comun, „un serviciu lipsit de corupţie”. În acest sens, managerului îi revine obligaţia de a-şi prezenta eforturile de combatere a corupţiei şi de a urmări ca toţi subordonaţii să fie conştienţi de acest lucru;

mărirea capacităţii de a sesiza starea de pericol, de a dispune cele mai potrivite măsuri pentru fiecare caz şi nu în ultimul rând de receptivitatea subordonaţilor;

stabilirea standardelor şi conducerea prin exemple, sprijinindu-i pe cei care au un comportament integru. Nu ezitaţi să puneţi în aplicare procedurile cu privire la comportamentul incorect, când se impune;

ca managerul să fie consecvent în aplicarea măsurilor şi să nu facă niciun fel de excepţii (fără favoritisme), să-şi ia în serios misiunea;

ca managerii să se informeze permanent şi să fie atenţi la tot ce se întâmplă în structura pe care o conduc (daţi atenţie „bursei zvonurilor”, semnalelor venite atât din interior, cât şi din exterior – comunitate).

Reglementarea clară a competenţelor şi descrierea transparentă a atribuţiilor pentru subordonaţi sunt în măsură să se constituie în premise determinante pentru instituirea unui climat „sănătos” de lucru bazat pe corectitudine şi încredere.

127

Secţiunea a 2-a

Instruirea personalului nou-încadrat Contrar recomandărilor, cele mai multe programe de instruire a noilor

angajaţi evită abordarea în mod direct a problemei corupţiei pe considerentul că, nu este de dorit să se atragă atenţia asupra comportamentului viciat. Se pare că există o teamă de discuţii care mai de grabă dă idei decât să prevină corupţia.

În condiţiile în care subiectul corupţiei a fost prezentat în cadrul instruirii, procedura uzuală a fost aceea de a analiza codurile etice şi legislaţia cu privire la faptele de corupţie.

Dacă se doreşte ca instruirea celor nou-încadraţi să aibă impact asupra corupţiei, aceasta trebuie să exploreze în mod realist şi pe deplin toate dimensiunile problemei şi să includă exemple concrete care există sau au existat în cadrul unităţii.

Modalitatea cea mai realistă de instruire constă în a prezenta corupţia ca pe un risc al muncii, care poate afecta nivelul înalt de credibilitate de care trebuie să se bucure funcţionarul în rândul cetăţenilor. Instruirea trebuie concepută de aşa natură încât corupţia să nu apară ca o simplă interdicţie.

Funcţionarul trebuie să înţeleagă fondul problemei pentru a evita implicarea în vreo formă de corupţie. Prin instruire trebuie să se urmărească implementarea dorinţei funcţionarului de a-şi proteja propria integritate.

În acest sens, este recomandat: periodic discutaţi cu subordonaţii dumneavoastră pe baza Codului de

etică şi deontologie profesională, despre obligaţiile acestora şi despre modul în care pot evita implicarea în fapte de corupţie. Aceştia trebuie să conştientizeze faptul că obligaţia de a informa şefii şi organele competente reprezintă o datorie menită să ajute în lupta împotriva corupţiei;

eventual, aveţi în vedere formarea unor echipe, respectiv a grupurilor de lucru pentru rezolvarea situaţiilor delicate şi care ar putea constitui ameninţări la adresa integrităţii subordonaţilor;

verificaţi, dacă se impune, însoţirea subordonaţilor de către alţi salariaţi cu ocazia controalelor, cercetărilor la faţa locului etc. sau construirea „birourilor cu pereţi din sticlă” pentru desfăşurarea programului pentru lucru cu publicul, astfel încât contactele personalului cu cei din exterior să se realizeze numai după principiul „mai mulţi ochi”;

angajaţii trebuie informaţi în legătură cu obligaţiile de conduită, pericolele reprezentate de fenomenul corupţiei şi în legătură cu urmările comportamentelor cu caracter coruptiv;

în ceea ce priveşte domeniile de activitate cu risc ridicat de corupţie, trebuie întreprinse, în mod regulat, acţiuni de sensibilizare a angajaţilor;

128

asiguraţi-vă că angajaţii ştiu să reacţioneze la orice încercare de mituire sau la orice fel de presiuni din partea cetăţenilor (informarea şefului ierarhic, întocmirea unui raport, asigurarea prezenţei unui martor etc.);

stabiliţi un echilibru între obiectivele personale, ale unităţii şi ale instituţiei;

în cazul unor activităţi sensibile, optaţi pentru însoţirea subordonaţilor (echipei) şi schimbaţi frecvent componenţa şi modul de acţiune. Dacă acestea nu se pot realiza din cauze obiective sau subiective, organizaţi controalele la intervale de timp nu prea mari.

Supraveghere

evitaţi ca angajaţii să se izoleze sau să devină prea independenţi; acordaţi atenţia cuvenită primelor semne care indică corupţia; verificaţi, prin sondaj, respectarea libertăţii decizionale acordată

subordonaţilor; determinaţi, prin discuţii cu „beneficiarii serviciilor furnizate”, nivelul

de mulţumire al acestora; optimizaţi controlul lucrărilor, de exemplu, incluzând mecanisme de

control (prezentarea soluţiilor în cadrul pregătirii continue pentru acele lucrări sensibile pe care dumneavoastră le identificaţi şi le supuneţi dezbaterii în cadrul colectivului de muncă etc.);

stabiliţi reglementări precise cu privire la competenţe şi descrieri de sarcini transparente pentru funcţionarii din subordine, dar şi o activitate de verificare corespunzătoare.

Ocrotire

luaţi mereu în considerare problemele de serviciu şi personale ale angajaţilor dvs.;

dispuneţi măsuri de remediere a situaţiei în cazul în care apar conflicte de interese sau incompatibilităţi, prin degrevarea de sarcinile de serviciu;

evitaţi folosirea angajaţilor cu vicii evidente, în domenii care prezintă riscuri ridicate de corupţie sau pentru îndeplinirea unor atribuţii în care sunt expuşi influenţei terţilor;

ţineţi seama întotdeauna de gradul de periculozitate al activităţii desfăşurate, acordând atenţie proporţională nivelului de risc;

dialogaţi în permanenţă cu subordonaţii căutând să identificaţi problemele care pot fi soluţionate potrivit competenţelor şi încercaţi rezolvarea lor.

MĂSURI ORGANIZATORICE Pornind de la faptul că, în cazul corupţiei, nu există nicio parte

prejudiciată, care să depună plângere, şi că, din această cauză, prevenirea

129

corupţiei depinde în mod esenţial de capacitatea dumneavoastră de a sesiza starea de pericol, de a dispune cele mai potrivite măsuri pentru fiecare caz şi nu în ultimul rând de receptivitatea subordonaţilor.

Aceasta impune exercitarea unei supravegheri pe linie comportamentală şi profesională în virtutea funcţiei pe care o deţineţi. De menţionat este şi faptul că, un stil de conducere cooperant, greşit înţeles sau o atitudine îngăduitoare, pot fi fatale în domeniile foarte sensibile la corupţie.

Este recomandat instituirea unui stil de comandă cu accent pe alocuri autoritar, completat cu cel participativ, astfel obţinând rezultate dorite.

Secţiunea 1

Stilul de conducere În aceste condiţii este de preferat:

să aplicaţi principiul transparenţei şi controlului riguros al activităţii, în domeniile de activitate cu risc sporit la corupţie;

să solicitaţi efectuarea de teste de integritate în domenii cu risc ridicat de corupţie;

să organizaţi controale la intervale de timp, dar nu prea mari; să dispuneţi analiza riscului de corupţie, încercând să determinaţi

posturile şi procesele cu risc ridicat la corupţie; să folosiţi consecvent instrumente de management al personalului,

mai ales în cazul activităţilor la care cunoştinţele de specialitate pot fi însuşite în perioade scurte de timp;

să dispuneţi rotaţia personalului în domeniile cu risc sporit de corupţie.

Renunţarea la mişcarea personalului poate apărea în cazuri excepţionale, de exemplu în cazul activităţilor care presupun dobândirea de competenţe în perioade lungi de timp.

Deciziile şi exemplul personal

Şefii au obligaţia de a fi exemplu şi datoria de a fi obiectivi faţă de angajaţi.

Managerul, prin deciziile sale şi exemplul personal, trebuie să sprijine şi să promoveze valorile etice şi integritatea profesională şi personală a salariaţilor.

Conducerea personalului şi verificarea activităţii acestuia vor trebui realizate în mod activ şi, în măsura în care experienţa permite, anticipativ.

Reglementarea clară a competenţelor şi descrierea transparentă a atribuţiilor pentru subordonaţi sunt în măsură să se constituie în premise determinante pentru instituirea unui climat „sănătos” de lucru, bazat pe corectitudine şi încredere.

130

În acest sens: comunicaţi în mod direct cu subalternii; contribuiţi la dezvoltarea pregătirii profesionale a personalului ; stabiliţi şi menţineţi standarde în activitate ; abordaţi lucrurile din perspectivă strategică; ieşiţi în evidenţă şi fiţi responsabil ; stabiliţi priorităţi ; încurajaţi creativitatea şi iniţiativa.

Secţiunea a 2-a

Rolul managerului Personalul cu funcţii de conducere are un rol foarte important în

limitarea practicilor de corupţie existente în interiorul unei instituţii. În principiu, şeful trebuie să ştie ce se întâmplă în cadrul colectivului pe care îl conduce. El, poate obţine aceste informaţii în mod direct prin implicarea în derularea unor activităţi sau prin intermediul „coordonatorilor” care i se subordonează, a lucrătorilor cu care intră des în contact, a consilierilor săi, precum şi prin intermediul unor persoane care îi furnizează informaţii.

Cu cât nivelul de cunoaştere a instituţiei scade şi posibilitatea managerului de a lua decizii pertinente scade considerabil. În consecinţă scade posibilitatea de a ţine sub control practicile care încalcă deontologia profesională şi ilegalităţile.

Pentru a putea beneficia de încredere, a fi integru, a comunica eficient şi a vă mobiliza subordonaţii puteţi ţine cont de următoarele recomandări :

1. Încredere

când trebuie să exercitaţi controlul într-o anumită situaţie precizaţi clar şi cu hotărâre ce trebuie făcut;

stabiliţi standarde personale şi contestaţi acele comportamente pe care nu le toleraţi;

comunicaţi-vă scopurile şi identificaţi acţiunile şi calendarul pentru atingerea lor;

luaţi în considerare cât mai multe informaţii, gândiţi-vă la consecinţele acţiunilor pe care urmează să le întreprindeţi şi încercaţi să anticipaţi viitoarele probleme;

consultaţi-vă şi cu alte persoane, fiţi hotărât, întotdeauna ţineţi o evidenţă a deciziilor importante şi fiţi pregătit să explicaţi oricui deciziile luate;

verificaţi dacă decizia pe care urmează să o luaţi este consecventă cu deciziile anterioare, pentru evitarea conflictelor;

consultaţi-vă cu persoanele potrivite, acelea care pot aduce o contribuţie şi alegeţi cea mai adecvată metodă de comunicare.

131

2. Integritate stabiliţi standarde şi conduceţi prin exemple; acceptaţi responsabilitatea pentru implementarea deciziilor altor

persoane; contestaţi deciziile/acţiunile superiorilor şi cele ale persoanelor

subordonate, în situaţia unor ilegalităţi; nu ezitaţi să puneţi în aplicare procedurile cu privire la

comportamentul incorect, când se impune; nu plecaţi de la premisa că personalul cunoaşte toate regulamentele

şi procedurile, verificaţi dacă au înţeles; nu acceptaţi aspectul aparent, puneţi întrebări dificile pentru a şti

dacă subordonaţii au înţeles; asiguraţi-vă că există mecanisme pentru testarea integrităţii dvs. şi a

personalului din subordine; asiguraţi-vă că există mecanisme eficiente pentru personalul care are

poziţii vulnerabile (lucrează cu banii sau cu informatorii), oferiţi-le asistenţă necesară;

asiguraţi-vă că rezultatele sunt obţinute într-un mod legal şi integru. 3. Comunicare

puneţi-vă la dispoziţia celor care au nevoie să vorbească cu dvs. şi comunicaţi direct/faţă în faţă ori de câte ori este posibil;

fiţi disponibil şi abordabil; identificaţi barierele în comunicare ce pot fi create de structura

ierarhizată; acordaţi persoanelor cu grad inferior, posibilitatea şi creaţi încrederea

necesară de a comunica cu dvs.; faceţi-vă timp să explicaţi deciziile luate, când este cazul; recunoaşteţi şi lăudaţi personalul care lucrează bine şi contribuie cu

idei bune; fiţi conştient de importanţa şedinţelor de informare şi accentuaţi

importanţa acestora. Lucrul în echipă

arătaţi că sunteţi un membru al echipei luând în considerare opiniile celorlalţi, abilităţile lor şi încurajându-i să se dezvolte;

oferiţi personalului responsabilitatea şi mecanismele de sprijin pentru dezvoltarea personală;

oferiţi liderilor de echipă opinia dvs. cu privire la activitate lor; urmăriţi cu atenţie cultura în cadrul echipelor şi interveniţi atunci când

este cazul; încurajaţi persoanele şi echipele să aibă iniţiativă; asiguraţi-vă dacă activităţile echipei sunt coordonate şi au în vedere

obiectivele unităţii.

132

Secţiunea a 3-a

Educarea publicului Segmente importante ale publicului nu realizează cât de dăunătoare

este oferirea unei sume de bani sau recurgerea la alte forme de corupere a unui funcţionar pentru eficienţa întregii activităţi a unei unităţi.

Deşi, oferta cetăţeanului îmbracă adesea forma unui gest de sinceră apreciere faţă de activitatea prestată de un funcţionar, de cele mai multe ori aceasta este interpretată ca o acţiune de natură a umbri integritatea celui care acceptă recompensa, indiferent de circumstanţele în care se produc.

Pe lângă responsabilitatea generală a managerilor de a educa personalul subordonat în problema corupţiei, acestora le revine şi îndatorirea specială a-i face pe cetăţeni să conştientizeze consecinţele faptelor lor, asupra calităţii activităţilor.

Pot exista cetăţeni care ar reacţiona în mod pozitiv la informarea şefilor de unitate, de a sista acele practici considerate drept forme de corupţie şi etichetate de mulţi ca inofensive. O astfel de informare a publicului larg are rezonanţă şi mai mare atunci când se dezvăluie o anumită modalitate de corupere.

Principala cauză care determină menţinerea corupţiei, mai ales în lumea afacerilor, o constituie teama de consecinţele ce ar putea decurge prin neoferirea mitei în timp ce concurenţa recurge la aceasta.

În condiţiile în care, în special, întreaga categorie de oameni de afaceri ar ajunge la consensul de a abandona, în mod simultan, practicile corupţiei, s-ar distruge complet şi şablonul după care acţionează acest fenomen.

Integritatea, simţul datoriei profesionale şi a judecăţii drepte sunt elemente definitorii ale M.I.R.A., care sunt parte integrantă a comunităţii pe care trebuie să o servească. Esenţial pentru aceştia este ca măsurile luate în aplicarea legii să beneficieze şi de înţelegerea şi percepţia cât mai realistă din partea societăţii civile, astfel încât standardele şi acţiunile acestora să poată fi susţinute atât în plan moral cât şi în sfera civică.

Succesul măsurilor dispuse pentru prevenirea şi combaterea faptelor de corupţie depinde de conjugarea demersurilor structurilor M.I.R.A., precum şi de realizarea unui parteneriat permanent cu societatea civilă, cu O.N.G.-urile etc., în vederea diminuării surselor criminogene şi a consecinţelor corupţiei la toate nivelurile şi în toate sectoarele.

ÎNTR-O SOCIETATE MODERNĂ ESTE NEVOIE DE INSTITUŢII

MODERNE ŞI CREDIBILE

133

RAPORT DE CERCETARE COMPARATIVĂ ASUPRA APELURILOR ÎNREGISTRATE ÎN ANII 2006 ŞI 2007 LA

LINIA VERDE ANTICORUPŢIE A MINISTERULUI INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE

Subinspector de poliţie Topoloiu Valentin Consideraţii generale Linia verde anticorupţie a M.I.R.A. 0800 806 806 are două componente:

un telefon direct şi – în cazul în care telefonul este ocupat sau programul de lucru al operatorului s-a sfârşit – o căsuţa vocală care preia solicitarea venită la Tel Verde.

Din data de 1 ianuarie 2006 până la 31 iulie 2006 a funcţionat cu un singur operator telefonic, având programul 8 – 16. În perioada 1 august – 31 decembrie 2006, în intervalul orar 8 –- 16 au răspuns apelurilor doi operatori, iar între orele 16 – 23 programul continuă doar cu un singur operator. În anul 2007, până la 19 octombrie, a funcţionat cu două cabine, având programul 8,00 – 16,00, iar după această dată a funcţionat cu un singur operator cu acelaşi program. Căsuţa a funcţionat în permanenţă, având programul 16,00 – 8,00, sâmbătă şi duminică, în sărbătorile legale şi când operatorul se afla într-o convorbire cu un cetăţean.

Numărul total de apeluri înregistrate în anul 2006 a fost de 10.144, iar în anul 2007 de 8,949 de apeluri, între acestea regăsindu-se şi telefoanele de verificare, telefoane date de operator la centrală pentru a solicita informaţii despre instituţii şi numere de telefon cerute de către cetăţenii care au apelat la linia verde anticorupţie M.I.R.A. Pe ansamblul apelurilor s-a constatat o reducere a acestora cu aproximativ 12%. În studiul realizat în 2006, pentru analiza au fost reţinute 9.557 apeluri valide, respectiv în anul 2007 am reţinut un număr de 7.818 apeluri valide.

134

Evoluţia comparativă a numărului apelurilor şi mesajelor la linia verde anticorupţie pe anul 2006 şi 2007

2006

2007

Pe ansamblul apelurilor primite la Tel Verde, se constată o creştere a frecvenţei în primul trimestru al anului 2007 faţă de 2006, urmând un trend descendent pe finele anului, unde în luna decembrie 2007 s-au înregistrat cele mai puţine apeluri.

În ceea ce priveşte mesajele de la căsuţa vocală, s-a constatat că frecvenţa apelurilor a avut o creştere spre sfârşitul anului 2007, cele mai puţine mesaje au fost înregistrate în luna martie, spre deosebire de 2006 când s-a înregistrat o descreştere faţă de începutul anului, cele mai puţine mesaje fiind înregistrate în luna decembrie.

După cum s-a constatat din raportul activităţii Tel Verde întocmit

în 2006, în primul trimestru al anului 2006 s-au înregistrat 2.286 solicitări, iar în al doilea trimestru 4.946 solicitări, adică de 2,2 ori mai mult decât în perioada fără campanie publicitară susţinută. În primele patru luni din semestru II se menţin valori ridicate al numărului de solicitări la Tel Verde, efectele campaniei diminuându-se în ultimele două luni ale anului 2006. De altfel efectele unei campaniei publicitare se restrâng după 6 luni de la încheierea ei.

Referitor la anul 2007, odată cu relansarea „Campaniei de Responsabilizare Anticorupţie - 2007” numărul apelurilor primite la linia Tel Verde a crescut cu 50% în primul trimestru al anului. Este de precizat că ritmul de creştere al apelurilor cetăţenilor în prima etapă a fost mai crescut datorită faptului că aceştia semnalau o gamă foarte largă de probleme necunoscând exact competenţa Direcţiei Generale Anticorupţie.

De remarcat însă este faptul că, în anul 2007, pe măsură ce D.G.A. şi-a făcut tot mai cunoscute atribuţiile, cetăţenii au apelat linia verde semnalând în mai mare măsură aspecte ce se circumscriu competenţelor noastre.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12Frecventa apelurilor primite la cabineFrecventa apelurilor primite la casuta vocal

0200400600800

100012001400

ianua

rie

febru

arie

martie

aprili

emai

iunie

iulie

augu

st

septe

mbrie

octom

brie

noiem

brie

dece

mbrie

Frecvenţa apelurilor primiteFrecventa mesajelor din casuta vocala

135

Distribuţia procentuală a apelurilor pe sexe

2006

2007 Numărul persoanelor de sex feminin care au apelat linia Tel Verde a

scăzut de la 36% în anul 2006 la 29% în 2007. Numărul persoanelor de sex masculin care au apelat linia Tel Verde a

crescut de la 64% în 2006, la 71% în 2007.

Distribuţia procentuală a apelurilor după mediul rezidenţial

70.4

29.6

0

10

20

30

40

50

60

70

80

urban rural 2006 2007

În mediul urban, situaţia procentuală a apelurilor a crescut de la 70,4% în 2006 la 72% în 2007, în timp ce, în mediul rural a scăzut de la 29,6% în 2006 la 20% în 2007.

Referitor la distribuţia procentuală a apelurilor diferenţiat după mediul rezidenţial, pe ansamblul apelurilor primite la Tel Verde (cabină + căsuţă), se poate constata o creştere de 19% în 2007 (88%) faţă de 2006 (69%), iar în mediul rural o scădere în proporţie de 19% în 2007 (12%) faţă de anul 2006 (31%).

Analiza rezultatelor referitoare la distribuţia apelurilor la cabină şi căsuţă, comparativ pe anii 2006 şi 2007, indică păstrarea unei constanţe în ceea ce priveşte repartizarea pe ore a frecvenţelor apelurilor. După cum se poate observa şi în graficul următor, la cabină, punctul maxim al frecvenţei

64

36

0 10 20 30 40 50 60 70

barbati

femei

71

29

0 10 20 30 40 50 60 70 80

masculin

feminin

72

28

0

10

20

30

40

50

60

70

80

urban rural

136

apelurilor este la ora 12,00, iar la căsuţa vocală, punctul maxim se află în intervalul orar 16 – 19, urmând ca după această oră să descrească până la ora 23,00.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23

CABINA CASUTA

Din analiza conţinutului apelurilor preluate relevă că au fost identificate mai multe tipuri de situaţii reclamate, respectiv reclamă o funcţie, o instituţie sau o persoană. În afară de aceste trei conţinuturi clare mai întâlnim şi situaţii care nu ţin de sfera de preocupare a instituţiei (persoane care dau telefoane pentru a face diferite comentarii, persoane care au comportamente nesigure în societate, copiii singuri acasă care sună la telefoanele promovate prin mass-media cu diverse întrebări).

După cum se poate observa în Tabelul nr. 1, 44 % dintre apelanţi au avut un subiect concret al reclamaţiei: o persoană, o funcţie sau o instituţie, atât în anul 2006 cât şi în 2007, remarcând diferenţe foarte mici de până la 3 procente. Din totalul apelurilor primite în 2007, un număr de 278 apeluri au fost înaintate la unităţile de parchet competente, dintre care: 68 apeluri referitoare la fapte de corupţie din rândul personalului M.I.R.A. s-au constituit în dosare penale (ofiţerii Direcţiei Generale Anticorupţie primind delegări pentru îndeplinirea unor acte de urmărire penală în 47 de dosare penale); 27 au fost apeluri referitoare la fapte de corupţie săvârşite de alte persoane decât personalul M.I.R.A; 183 referitoare la alte fapte penale. Totodată, 247 au fost apeluri referitoare la abateri disciplinare săvârşite de personalul M.I.R.A., fiind înaintate spre competentă soluţionare la structurile ministerului.

Tabelul nr. 1 Obiectul reclamaţiei preluate de operatorul liniei verde Conţinutul reclamaţiei 2006 2007

persoana 20% 21%

instituţia 7% 4%

funcţia 17% 19%

nu reclamă ceva concret 56% 56%

137

Distribuţia trimestrială a apelurilor primite la Tel Verde anticorupţie arată că în ultimele două trimestre din 2006 sunt cu 2,9% mai multe apeluri ale cărui obiect îl constituie o persoană, semn al unei preocupări, al unei focalizări pe indivizi implicaţi în acte de corupţie. Acelaşi lucru se poate observa şi în 2007, valorile putând fi comparate uşor, diferenţele nefiind seminficative (doar de ±5%).

2006 nu reclama ceva

concret reclama o persoana

reclama o funcţie

reclama o instituţie

Trimestrul I 50.8% 18.9% 16.2% 14.1% Trimestrul II 63.0% 16.2% 7.1% 13.7% Trimestrul III 52.3% 23.3% 4.7% 19.7% Trimestrul IV 55.5% 23.5% 2.9% 18.1% Total 56.2% 20.6% 6.6% 16.7% 2007 nu reclama ceva

concret reclama o persoana

reclama o funcţie reclama o instituţie

Trimestrul I 57% 20% 4% 19% Trimestrul II 64% 16% 5% 15% Trimestrul III 70% 15% 4% 11% Trimestrul IV 62% 24% 2% 22% Total 62% 18% 4% 16%

Distribuţia procentuală a subiectului reclamaţiei la Tel Verde după sexul

respondentului

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

nu reclamăceva

persoana funcţia instituţia

femininmasculin

2006 2007 Se observă o constanţă în ponderea celor care au apelat Tel Verde în

cei doi ani, diferenţiat pe sex, singura diferenţă semnificativă fiind în reducerea persoanelor care reclamă o funcţie, restul reclamaţiilor având procente asemănătoare.

nu reclamaceva

persoana functia institutia

femininmasculin

138

Distribuţia procentuală a subiectului reclamaţiei la Tel Verde după mediul rezidenţial al respondentului

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

nu reclamăceva concret

reclamăpersoana

reclamăfuncţia

reclamăinstituţia

ruralurban

2006 2007 În funcţie de mediul de reşedinţă a respondentului, se poate observa,

ca şi în cazul reprezentării pe sex, un echilibru între datele identificate în cei doi ani, respectiv, în 2007 se constată o scădere a frecventei a persoanelor care reclamă o funcţie, însă proporţiile păstrându-se în aceleaşi valori.

Dacă la începutul anului, şi în 2006 şi în 2007, dintre cei care sunau la Tel Verde, nu reclamau ceva concret în cele mai puţine cazuri (50.8% în 2006, respectiv 57% în 2007), se poate observa că în 2006 cea mai mare frecvenţă este în trimestrul II, iar în 2007 în trimestrul III cu aproximativ 13% mai mult din totalul apelurilor.

Pe ansamblul reclamaţiei primite la linia telefonică gratuită, relevă că diferenţele procentuale se regăsesc între limitele acceptate încă de la începutul studiului. Astfel, în ultimul trimestru se conturează următoarea structură: o proporţie de 24% reclamă o persoană, în jur de 18 – 22% reclamă o instituţie, iar 2 – 3% reclamă ocupantul unei funcţii.

Reclamă o persoană

02468

1012141618

ianuari

e

februari

emart

ieap

rilie maiiun

ieiul

ie

augu

st

septe

mbrie

octombrie

noiembrie

dece

mbrie

2006 2007

nu reclamăceva concret

reclamăpersoana

reclamăfuncţia

reclamăinstituţia

ruralurban

Reclamă o persoană

05

1015202530

ianuari

e

februa

riemart

ieap

rilie

maiiunie Iul

ie

Augus

t*

Septem

brie*

Octombrie

*

Noiembri

e*

Decem

brie*

139

Reclamă o funcţie

02468

101214161820

ianuari

e

februari

emart

ieap

rilie maiiun

ieiul

ie

augu

st

septe

mbrie

octombrie

noiembrie

dece

mbrie

2006 2007

Reclamă lucrătorii unei instituţii

02468

10121416

ianuari

e

februari

emart

ieap

rilie maiiun

ieiul

ie

augu

st

septe

mbrie

octombrie

noiembrie

dece

mbrie

2006 2007 În „competenţa DGA” în 2006 sunt 19,3% dintre apelurile primite,

25,2% sunt de „competenţa altor organe de control”, 5,4% „solicită informaţii despre DGA”, iar 50,1% „nu reclamă ceva concret”. În 2007 s-a înregistrat o scădere a apelurilor celor care reclamă o problemă din sfera de „competenţă a DGA”, respectiv 11,2% din ansamblul apelurilor, de asemenea, o scădere a frecvenţei se poate constata şi în cazul apelurilor care „nu implică intervenţia nici unui organ de control” cu aproximativ 15%. În cazul celorlalte criterii, respectiv „competenţa altor organe de control” şi „solicitării unor informaţii despre competenţa DGA”, în anul 2007, a avut loc o creştere de până la 10 procente în cazul primei categorii de sesizări, iar în cea de-a doua cu doar 1.3%.

Reclamă ocupantul unei funcţii

05

1015202530

ianuari

e

februa

riemart

ieap

rilie

maiiunie Iul

ie

Augus

t*

Septem

brie*

Octombrie

*

Noiembri

e*

Decem

brie*

Reclamă lucrătorii unei instituţii

0

510

1520

25

ianuari

e

februa

riemart

ieap

rilie

maiiunie Iul

ie

Augus

t*

Septem

brie*

Octombrie

*

Noiembri

e*

Decem

brie*

140

141

142

Analiza distribuţiei obiectului reclamaţilor de competenţa DGA relevă

faptul că în sporul de apeluri se asociază, de regulă, cu o pondere mai mare a apelurilor în care sunt reclamate persoane, iar pe ansamblul apelurilor, la marea majoritate a sesizărilor, operatorul a dat soluţia „de competenţa altor organe de control”.

2006 de competenţa DGA

de competenţa altor organe de

control

nu implică intervenţia nici unui organ de

control

informaţii despre

competenţa DGA

nu reclamă ceva concret 1.0% 0.2% 89.1% 9.7%

reclamă o persoană 66.1% 33.9%

reclamă o funcţie 18.0% 82.0% reclamă o instituţie 23.7% 76.3%

2007 de competenţa DGA

de competenţa altor organe de control

nu implică intervenţia

niciunui organ de control

informaţii despre competenţa DGA

nu reclamă ceva concret 12% 32% 48% 8%

143

reclamă o persoană 16% 46% 31% 7%

reclamă o funcţie 12% 52% 28% 8% reclamă o instituţie 12% 48% 32% 8%

CONCLUZII S-a constatat o creştere a numărului apelurilor primite la linia verde pe

timpul desfăşurării Campaniei de responsabilizare anticorupţie, pe cei doi ani 2006 şi 2007, chiar dacă nu pe probleme de competenţă a instituţiei, ceea ce reprezintă o expresie a faptului că metoda campaniilor de conştientizare a Direcţiei Generale Anticorupţie are succes şi trebuie repetată.

De remarcat însă este faptul că, în anul 2007, pe măsură ce D.G.A. şi-a făcut tot mai cunoscute atribuţiile, cetăţenii au apelat linia verde semnalând în mai mare măsură aspecte ce se circumscriu competenţelor noastre, în pofida faptului că numărul total al apelurilor a scăzut în 2007 faţă de 2006, rezultând încă odată eficienţa campaniilor.

Chiar dacă linia telefonică în 2006 a funcţionat după un program prelungit, pe parcursul mai multor ore, iar în 2007 s-a decis reducerea programului la numai 8 ore, sau chiar desfiinţarea uneia dintre cabine, eficacitatea acestui serviciu nu s-a redus, mai mult decât atât, se poate constata o perseverenţă a operatorului în rezolvarea problemelor în timp real.

Un impediment în desfăşurarea activităţii operatorului reprezintă apelurile false primite la linia telefonică de la unele persoane cu probleme psihice şi de la copii, sau chiar de problemele relatate de cetăţeni cu finalitate de competenţa altor organe de control, ori probleme fără nicio finalitate.

144

STUDIU DE CAZ PRIVIND COMITEREA INFRACŢIUNII DE „LUARE DE MITĂ”

DE CĂTRE R.V.P. – PREFECT AL JUDEŢULUI X

Comisar de poliţie Ungureanu Vasile

Persoane cuprinse în studiu R.V.P.- Prefect al Judeţului X, cercetat sub aspectul săvârşirii

infracţiunilor de luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. de art. 254 al. 1 C. P., raportat la art. 6, din Legea nr. 78/2000 şi complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 254 al. 1 C. P. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic art. 33 lit. a C. P.

I.F.L. – şeful Agenţiei Domeniilor Statului X,cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 254 al.1 C.P.

B.T.C. – avocat în cadrul Baroului X, cercetat sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 254 al. 1 C. P. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic art. 33 lit. a C. P. şi a complicităţii la infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 255 al. 1 C.P. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic art. 33 lit. a C. P.

M.C. – administrator SC B SECURITY SRL, cercetat sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 254 al. 1 C. P. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic art. 33 lit. a C.P. şi a complicităţii la infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 26 rap. la art.255 al. 1 C. P. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic art. 33 lit. a C. P. şi infracţiunii de fals în declaraţii, în realizarea scopului unei fapte de corupţie, prev. de art. 292 C. P. rap. la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a şi art. 37 lit. a şi b C. P.

145

Date cu privire la caracterizarea inculpaţilor: R.V.P. – 34 de ani, căsătorit, un copil, fără antecedente penale. A fost numit în funcţia de Prefect al Judeţului X, prin Hotărârea

Guvernului României nr. 26 din 07.01.2005, având ca atribuţii de serviciu, printre altele, emiterea ordinelor privitoare la soluţionarea cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, semnarea hotărârilor Comisiei Judeţene de Fond Funciar şi a titlurilor de proprietate, prefectul îndeplinind şi funcţia de preşedinte al Comisiei Judeţene de Fond Funciar.

Pe timpul îndeplinirii mandatului de prefect, R.V.P. a făcut obiectul unor scandaluri în presa locală, prin care se semnala faptul că în calitate de preşedinte al Comisiei Judeţene de Fond Funciar ar condiţiona retrocedarea unor terenuri pe raza administrativă a judeţului X, în special cele aflate în localităţile din jurul mun. X. Pe timpul cercetărilor, inculpatul R.V.P. a avut o atitudine nesinceră şi obstrucţionistă.

I.F.L – 30 de ani, necăsătorit, fără antecedente penale. A fost numit în funcţia de şef al Biroului Judeţean de Rentă Viageră

Agricolă şi Reprezentanţă Teritorială X, prin mandatul special nr. 51271 din 06.03.2006 al Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale – Agenţia Domeniilor Statului, printre alte atribuţii profesionale fiind şi acela de a stabili, împreună cu Oficiile de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi Direcţiile Agricole şi Dezvoltare Rurală Judeţene, amplasamentul suprafeţelor de teren care fac obiectul Legii nr. 18/1991; monitorizarea întocmirii documentaţiei pe baza cererii Comisiei Judeţene de Fond Funciar şi reprezentarea ADS în Comisia Judeţeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, organizată pe lângă Instituţia Prefectului. Pe timpul cercetărilor inculpatul I.F.L. a avut o atitudine nesinceră şi obstrucţionistă .

B.T.C. – de 33 ani, fără antecedente penale. Avocat în cadrul Baroului X, care a fost împuternicit de F.N.C. în

vederea aducerii la îndeplinire a sentinţei civile nr. 918/03.02.2003, în sensul de a proceda efectiv la punerea în posesie şi eliberarea titlului de proprietate de către Comisia Judeţeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, pentru suprafaţa de 20,4 ha teren pe raza com. Rediu, jud. X. Activitatea inculpatului în această speţă a fost practic „curea de transmisie” dintre inculpaţi şi familia F. Pe timpul cercetărilor inculpatul B.T.C. a avut o atitudine sinceră, recunoscând în totalitate faptele comise şi reţinute în sarcina sa.

M.C. – de 38 ani, căsătorit, cu antecedente penale. Administrator al SC SECURITY SRL, fiind şi asociat în cadrul SC

FAUR OK SRL. În calitate de intermediar pentru inculpaţii R.V.P şi I.F.L. a încheiat un antecontract de vânzare – cumpărare cu numita F.N.C., autentificat sub nr. 504/22.08.2006, la Biroul Notarului Public Ioana Beldeanu – soţia inculpatului M.C.- prin care promitenta – vânzătoare se obliga să vândă promitentului – cumpărător, ulterior obţinerii titlului de proprietate în condiţiile

146

Legii nr. 247/2005, dreptul de proprietate al suprafeţei de 30.000 m. p., la preţul de 50.000 euro, în acte atestându-se, contrar realităţii, plata cu titlu de avans către promitenta – vânzătoare a sumei de 25.000 euro, promitentul – cumpărător M.C. cunoscând cauza ilicită a actului. Pe timpul cercetărilor inculpatul M.C. a avut o atitudine nesinceră şi obstrucţionistă.

Cauze şi condiţii favorizante pentru situaţiile de risc: - asocierea într-un grup infracţional în scopul dobândirii pe nedrept a

unor bunuri imobiliare; - stabilirea unor cercuri de relaţii neprincipiale între prefect şi omenii

de afaceri din zona de competenţă; - nerespectarea normelor legale cu privire la retrocedarea

proprietăţilor prevăzute de legislaţia în materie; - superficialitate în validarea/invalidarea propunerilor de retrocedare a

proprietăţilor la nivelul Comisiei Judeţene. - imposibilitatea efectuării unor controale de către alte structuri asupra

modului cum sau emis hotărârile de punere în posesie. Starea de fapt Din cercetările efectuate în cursul urmăririi penale s-au stabilit

următoarele: La data de 17.08.2006, numitul F.D. a depus un denunţ prin care

sesiza faptul că inculpaţii P.RV., I,F.L., B.T.C. şi M.C., arătând că în cadrul procedurii de emitere a titlului de proprietate asupra terenului şi punerii în posesie, P.R.V. şi indirect I.F.L., au pretins pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu, o suprafaţă de 3 ha, cu complicitatea lui B.T.C. şi prin intermediul lui M.C.

Astfel, în cursul lunii iulie 2006, inculpatul P.R.V. a pretins de la denunţătorul F.D., prin intermediul lui B.T.C., transferul cu titlu gratuit al dreptului de proprietate cu privire la un teren în suprafaţă de 30.000 m.p., având o valoare de piaţă estimată la suma de aproximativ 150.000 euro, situat în comuna Miroslava, jud. X, din care 20.000 m.p. pentru sine şi 10.000 m.p. pentru inculpatul I.F.L., cu ştiinţa şi cu acordul ultimului menţionat, în scopul emiterii unei hotărâri de schimbare a amplasamentului terenului pe care numita F.N.C., soţia denunţătorului F.D., urma a fi pusă în posesie, precum şi pentru emiterea titlului de proprietate la o suprafaţă totală de 160.000 m.p., acte în eliberarea cărora prefectul, în calitate de preşedinte al Comisiei Judeţene X pentru aplicarea Legii nr. 247/2005, avea atribuţii de serviciu, respectiv pentru urgentarea întocmirii documentaţiei necesare emiterii unui aviz privind amplasamentul, de către Agenţia Domeniilor Statului X, act în privinţa căruia avea atribuţii de serviciu şeful acestei instituţii – I.F.L., şi el membru al Comisiei Judeţene X.

147

Actele de pretindere descrise anterior au fost reluate de inculpatul P.R.V., la data de 17.08.2006, în cadrul unei discuţii pe care a avut-o cu F.D. şi inculpatul B.T.C.

În sensul celor arătate, inculpaţii P.R.V. şi I.F.L. au procedat la încheierea unui antecontract de vânzare – cumpărare, prin intermediul inculpatului M.C., cu numita F.N.C., documentul respectiv fiind autentificat sub nr. 504/22.08.2006, la Biroul Notarului Public I.B. – soţia inculpatului M.C. – prin care promitenta vânzătoare F.N.C. se obliga să vândă promitentului – cumpărător M.C., ulterior obţinerii titlului de proprietate, în condiţiile Legii nr. 247/2005, dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 30.000 m.p., la preţul de 50.000 euro, în acte atestându-se, contrar realităţii, plata cu titlu de avans către promitenta – vânzătoare a sumei de 25.000 euro, inculpatul M.C. cunoscând cauza ilicită a actului.

Pentru a înţelege mai bine modalitatea în care s-a ajuns la situaţia descrisă în aliniatele precedente, este important să precizăm că, din documentele prezentate de denunţătorul F.D., precum şi din înscrisurile puse la dispoziţia organelor de urmărire penală de către instituţiile competente, respectiv Instituţia Prefectului Judeţului X şi Agenţia Domeniului Statului X, au rezultat următoarele:

În conformitate cu Hotărârea nr. 288/21.12.2000 a Comisiei Judeţene de Fond Funciar X, s-a reconstituit martorei F.N.C. dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 20,4 hectare teren, situat în com. Rediu, jud. X, (art. 3 din hotărârea menţionată) precizând că Administraţia Domeniului Statului X şi Comisia Locală de Fond Funciar Rediu vor aduce la îndeplinire dispoziţiile din cuprinsul actului. Deşi sus-numita a făcut multiple demersuri pentru a intra efectiv în posesia suprafeţei de teren pentru care i se reconstituie dreptul de proprietate, acestea au rămas fără rezultat, motiv pentru care s-a recurs la acţionarea în judecată a Comisiei Locale de Fond Funciar Rediu şi a primarului com. Rediu, în calitate de preşedinte al acestei comisii, solicitând instanţei aplicarea Hotărârii nr. 288/21.12.2000, cerere înregistrată pe rolul judecătoriei X cu nr. 23196/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 918/03.02.2003, definitivă şi executorie la 26.05.2003, Judecătoria X-a admis acţiunea formulată de reclamanta F.N.C., obligând Comisia Locală de Fond Funciar Rediu la întocmirea procesului-verbal de punere în posesie şi a fişei cadastrale pentru suprafaţa de 20,4 ha., precum şi pe primarul com. Rediu, jud. X, la plata a 300.000 ROL pentru fiecare zi întârziere, cu titlu de daune cominatorii, începând de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea obligaţiei.

Prin Biroul Executorului Judecătoresc Andrei Cezar, reclamanta F.N.C. a procedat la comunicarea sentinţei definitive şi executorii către Comisia Locală de Fond Funciar Rediu şi către primarul com. Rediu, jud. X. De asemenea, sus-numita s-a adresat instituţiei menţionate cu cererile înregistrate sub nr. 9/04.03.2005 şi nr. 32/16.08.2005, răspunsurile primite fiind evazive.

148

La data de 15.08.2005 a fost înregistrat, sub nr. 1003, la Instituţia Prefectului Judeţului X, memoriul adresat preşedintelui Comisiei de Aplicare a Legii nr. 247/2005, formulat de martora F.N.C., prin avocat B.T.C., prin care se solicita aducerea la îndeplinire a sentinţei civile nr. 918/03.02.2003, în sensul de a se proceda efectiv la punerea în posesie şi eliberarea titlului de proprietate pentru suprafaţa de 20,4 ha pe raza com. Rediu, jud. X. Ca urmare a cestui memoriu, Instituţia Prefectului Judeţului X a solicitat Primăriei com. Rediu, prin adresa nr. 1003/14.09.2005, comunicarea motivelor pentru care nu s-a trecut la punerea în posesie, solicitând, totodată, urgentarea îndeplinirii dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti şi începerea demersurilor pentru eliberarea titlului de proprietate.

La data de 27.09.2005, sub nr. 3627, Primăria com. Rediu, jud. X, a adus la cunoştinţa Instituţiei Prefectului Judeţului X faptul că, prin procedura privind întocmirea documentaţiei necesare protocoalelor de predare – primire încheiate sau care urmează a se încheia cu Agenţia Domeniilor Statului X, se va încerca soluţionarea favorabilă a situaţiei solicitantei F.N.C., avându-se în vedere că aceasta a fost inclusă în anexa nr. 37, care cuprinde persoanele ale căror terenuri au fost preluate de stat, iar la data reconstituirii acestora se aflau în administrarea Agenţia Domeniilor Statului. Prin adresa nr. 32/07.11.2005, Primăria com. Rediu, jud. X, a comunicat avocatului B.T.C., în calitate de reprezentant a lui F.N.C., că Primăria com. Rediu, jud. X nu deţine teren în raza sa administrativ – teritorială, aflându-se în imposibilitatea de a o pune în posesie cu suprafaţa de 20,4 ha.

În aceste condiţii, martora F.N.C., prin avocat B.T.C., s-a adresat Preşedintelui Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii nr. 247/2005 cu solicitarea de a dispune anularea Hotărârii nr. 288/21.12.2000 a Comisiei Judeţene de Fond Funciar X şi emiterea unei noi hotărâri, pentru aceeaşi suprafaţă, dar având un alt amplasament, respectiv pe teritoriul Staţiunii Didactice şi Experimentale Copou. Cerea a fost înregistrată la Instituţiei Prefectului Judeţului X sub nr. 3384/24.11.2005, fiind reiterată la 04.12.2005, cu solicitarea de a dispune analizarea cererii în prima şedinţă a Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii nr. 247/2005.

În cadrul derulării procedurii de soluţionare a acestei cereri, prin adresa nr. 3384/19.01.2006, Instituţia Prefectului Judeţului X a solicitat Agenţiei Domeniilor Statului – Reprezentanţa X, identificarea unui amplasament, în suprafaţă de 20,4 ha., această instituţie propunând, sub nr. 1125/21.02.2006, suprafeţe de teren amplasate în comuna Miroslava, aflate în administrarea Staţiunii Didactice din cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară X, aflate în administrarea S.C. Podgoria Copou S.A., din comuna Popricani, ori în mun. X. Ulterior, din cauza unor impedimente de ordin administrativ, Agenţia Domeniilor Statului X a propus, sub nr. 1286/13.06.2006, 6 ha pe teritoriul administrativ al mun. X, tarlaua 47 din cadrul SCDP X şi 10 ha pe teritoriul administrativ al com. Miroslava, aflate în administrarea S.C.

149

Agromixt SA. Întrucât s-a constatat că pe suprafaţa de 6 ha, din cadrul SCDP X, fusese reconstituit dreptul de proprietate unei alte persoane, prin adresa nr. 1329/11.07.2006, Agenţia Domeniilor Statului X a comunicat Comisiei Judeţene de Fond Funciar X că solicitanta F.N.C., prin avocat B.T.C., a acceptat un alt amplasament, şi anume 16 ha. Pe teritoriul administrativ al com. Miroslava, jud. X, făcând parte din domeniul privat al statului şi aflate în administrarea S.C. Agromixt SA, cu identificarea cadastrală T6, T8 şi T9. Toate adresele emise de Agenţia Domeniilor Statului X au fost semnate de inculpatul I.F.L., în calitate de şef Birou Rentă Viageră Agricolă X.

În perioada menţionată, dosarul având ca obiect cerea formulată de martora F.N.C. a fost introdus în repetate rânduri în şedinţele Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii nr. 247/2005 (27.03.2006, 31.05.2006 şi 14.06.2006 – când a fost emisă şi Hotărârea nr. 1718, număr de înregistrare anulat ulterior, aşa cum rezultă din convocatoarele de şedinţă, ordinea de zi procesele – verbale ale şedinţelor Comisiei), fără a fi însă soluţionat prin emiterea unei hotărâri, din motivele mai sus arătate.

În acest context, inculpatul B.T.C. a efectuat diligenţele pe lângă instituţiile competente în eliberarea actelor necesare, respectiv Instituţiei Prefectului Judeţului X – Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 247/2005, Primăria com. Rediu, jud. X.

La data de 26.07.2006, numitul F.D., aflându-se împreună cu familia în concediu, a fost contactat telefonic de inculpatul B.T.C., prin SMS, iar în urma discuţiei ce a urmat, inculpatul i-a comunicat că, în şedinţa Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii nr. 247/2005 din ziua respectivă, i s-a aprobat martorei F.N.C. punerea în posesie cu suprafaţa de 16 ha, în comuna Miroslava, zona Agromixt.

Cu acelaşi prilej, inculpatul B.T.C. a precizat că inculpatul R.V.P., preşedintele Comisiei Judeţene, a menţionat, cu ocazia unei discuţii purtate în biroul său, că hotărârea va rămâne asupra sa până la rezolvarea unei „probleme” pretinzându-i expres inculpatului B.T.C., ca reprezentant al intereselor familiei F., remiterea, cu titlu gratuit, a unei suprafeţe de 3 ha din cele 16 cu care martora F.N.C. urma a fi pusă în posesie, inculpatul R.V.P. făcând precizarea că 2 ha sunt pentru sine, iar un hectar pentru inculpatul I.F.L., şeful Agenţia Domeniilor Statului X.

În susţinerea celor afirmate în aliniatul precedent, vom reda precizările făcute de inculpatul B.T.C, în faţa organelor de urmărire penală: „Dintr-o discuţie pe care am avut-o cu R.V. P., în biroul prefectului, acesta mi-a relatat că ar dori să ia 2 ha de teren din suprafaţa familiei F. din com. Miroslava. (...) Într-o altă discuţie, mi-a comunicat că, în cele din urmă, pretenţiile sale se circumscriu la o suprafaţă de 3 ha din terenul familiei F. (com. Miroslava, jud. X).

Faţă de această situaţie i-am replicat lui R.V.P. că-i voi aduce la cunoştinţa clientului meu dimensiunea acestei pretenţii, dar apreciez că este necesar ca R.V.P. să discute cu clientul meu şi nu cu mine”.

150

După întoarcerea sa în România, F.D. a luat legătura cu avocatul, primul menţionat relatând că, în dimineaţa zilei de 17 august 2006, inculpatul B.T.C., în prezenţa sa, l-a contactat telefonic pe inculpatul R.V.P., stabilind cu acesta o întâlnire la sediul Prefecturii, pentru aceeaşi zi, în jurul orelor 15,30, la care urma să participe şi numitul F.D. Astfel, la ora stabilită, cei doi s-au deplasat la sediul Prefecturii, inculpatul B.T.C. anunţând-ul, prin intermediul unui mesaj scris, pe inculpatul R.V.P., care a ieşit din biroul său pe holul instituţiei. Cu ocazia discuţiei purtate cu numitul F.D., inculpatul R.V.P. a reiterat solicitarea făcută anterior prin intermediul avocatului, respectiv aceea ca viitorul proprietar să transfere cu titlu gratuit dreptul de proprietate cu privire la suprafaţa de 3 ha, din care un hectar pentru inculpatul I.F.L., făcând şi precizarea că, pentru efectuarea tranzacţiei, trebuie să ia legătura cu inculpatul M.C., al cărui număr de telefon i-l indicase inculpatului B.T.C., cu ocazia unei întâlniri anterioare.

În aceeaşi ordine de idei, tot acum F.D. a aflat, tot de la prefect, că persoana de legătură era un anume „Cristi”.

Aşadar, din analiza elementelor de fapt petrecute la data de 17.08.2006 reiese în mod evident că relaţiile infracţionale dintre cei patru inculpaţi erau deja stabilite, iar desfăşurarea ulterioară a faptelor nu face decât să confirme această concluzie, urmând a se observa că toţi cei patru inculpaţi vor acţiona conform planului prezentat de prefect la data de 17 august 2006, în cadrul discuţiei pe care R.V.P. a avut-o cu F.D. şi B.T.C.

La data de 18 august 2006, în jurul orelor 15,00, la solicitarea inculpatului M.C., acesta, împreună cu inculpatul B.T.C., s-au deplasat la biroul numitului F.D., pentru a stabili detalii privind modalitatea în care se va încheia actul având ca obiect transferul proprietăţii pentru suprafaţa de 3 ha, inculpatul M.C., făcând precizarea că se va proceda la perfectarea de către notar a unei promisiuni de vânzare–cumpărare între F.N.C., în calitate de promitent – vânzător şi o persoană a cărei identitate nu a precizat-o, în calitate de promitent – cumpărător. Totodată, s-a stabilit ca actul să fie încheiat în ziua de luni 21.08.2006, la ora 12,00, la Biroul Notarului Public I.B.

În dimineaţa zilei de 21.08.2006, ca urmare a unei înţelegeri anterioare cu inculpatul B.T.C., familia F. s-au deplasat la sediul Prefecturii X, în scopul purtării unei discuţii cu inculpatul R.V.P. Cu această ocazie familia F. a pus problema încrederii pe care o pot avea în persoana inculpatului M.C., ca intermediar al tranzacţiei şi solicitând garanţii că terenurile ce constituiau obiectul acesteia vor ajunge unde trebuie, inculpatul R.V.P. i-a asigurat că inculpatul M.C. este un om serios şi o persoană de încredere. Tot cu această ocazie inculpatul R.V.P. le-a comunicat că şeful A.D.S. X, şi-a dat acceptul privind amplasamentul unde se va face punerea în posesie şi că va urgenta obţinerea avizului de la A.D.S. Bucureşti.

151

În aceeaşi după-amiază, inculpatul B.T.C. a primit prin fax, la cabinetul său de avocatură, de la Biroul Notarului Public I.B., un exemplar al actului ce urma a fi autentificat, pe care i l-a prezentat numitului F.D., pentru a discuta cu privire la clauzele acestuia, stabilind, totodată, să-l contacteze pe inculpatul M.C., pentru a se prezenta în ziua următoare, la ora 12, în scopul autentificării înscrisurilor.

La data de 22.08.2008, în jurul orei 13.30. familia F. şi cu inculpatul B.T.C., s-au deplasat la Biroul Notarului Public I.B., în vederea semnării antecontractului de vânzare-cumpărare, unde se afla şi inculpatul M.C., în urma discuţiilor purtate cu acesta, familia F. a aflat că persoana cu care urma să încheie promisiunea de vânzare-cumpărare este chiar inculpatul M.C.

Notarul public I.B. (soţia inculpatului M.C.) a redat şi autentificat, sub nr. 504/22.08.2006, un antecontract de vânzare-cumpărare între F.N.C., în calitate de promitent – vânzător şi inculpatul M.C., în calitate de promitent-cumpărător, având ca obiect un teren situat pe raza administrativ-teritorială a comunei Miroslava, judeţul X, în suprafaţă de 30.000 m.p., din totalul de 160.000 m.p., ce urmau a fi atribuiţi promitentei-vânzătoare în baza sentinţei civile nr. 918/03.02.2003, pronunţată de Judecătoria X. În cuprinsul antecontractului s-a specificat că părţile contractante au convenit ca preţul total al vânzării să fie de 50.000 euro, inculpatul M.C. declarând că a achitat, cu titlu de avans, promitentei – vânzătoare, suma de 25.000 euro, la data autentificării înscrisului. Antecontractul de vânzare-cumpărare a fost semnat de numita F.N.C., în calitate de promitent-vânzător şi inculpatul M.C., în calitate de promitent-cumpărător. Antecontractul de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 22.08.2006, a avut un caracter pur formal, fiind evident şi de la sine înţeles că, în realitate, nu s-a pus vreun moment problema predării efective a sumei de 25.000 euro, iar prin semnarea antecontractului încriminat inculpatul M.C. a săvârşit infracţiunea de fals în declaraţii, în realizarea scopului unei fapte de corupţie, prev. de art. 292 C. P. rap. la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000.

La data de 24.08.2006, cu prilejul unei întâlniri pe care inculpatul B.T.C a avut-o cu numitul F.D., cel dintâi i-a confirmat că atât inculpatul R.V.P., cât şi inculpatul I.F.L. au luat cunoştinţă de semnarea antecontractului de vânzare – cumpărare şi că sunt mulţumiţi. Tot cu această ocazie, numitul F.D. i-a solicitat inculpatului B.T.C. să îi intermedieze în zilele următoare întâlniri cu inculpaţii R.V.P. şi I.F.L.

Astfel, la data de 31.08.2006, în jurul orei 8,54, numitul F.D. împreună cu inculpatul B.T.C. s-au deplasat la sediul Prefecturii X, pentru a discuta cu inculpatul R.V. P. Cu această ocazie inculpatul R.V.P. la asigurat pe numitul F.D. că în cursul zilei îl va convoca pe I.F.L., cât şi pe primarul comunei Miroslava, în vederea rezolvării situaţiei.

În cadrul întâlnirii inculpatul R.V.P. i-a înmânat, numitului F.D., Hotărârea nr. 2212/26.07.2006, semnată de prefect, în calitate de Preşedinte al Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate şi

152

contrasemnată de subprefectul L.T., prin care s-a admis cerea numitei F.N.C. şi s-a modificat Hotărârea nr. 288/2000, în sensul radierii din anexa nr. 30 a comunei Rediu a poziţiei solicitantei, cu suprafaţa de 20,4 hectare teren şi înscrierii acesteia în anexa 30 a comunei Miroslava cu suprafaţa de 16 hectare teren aflat în administrarea SC Agromixt SA. De altfel, semnarea acestei Hotărâri, pe data de 31.08.2006, în aceeaşi zi documentul fiind înmânat lui F.D., dovedeşte o dată în plus că, întrucât pretenţiile sale (atribuirea celor 3 ha de teren, prin interpusul M.C., fuseseră respectate, inculpatul R.V.P. a înţeles să se „achite” şi el de obligaţiile asumate în faţa denunţătorului.

Tot în aceeaşi zi, în jurul orelor 10,48, numitul F.D. împreună cu inculpatul B.T.C. s-au deplasat la sediul A.D.S. X, pentru a avea o discuţie cu inculpatul I.F.L. Numitul F.D. a fost asigurat de inculpatul I.F.L. că va întocmi documentul (protocolul – n.n.) pentru ca săptămâna următoare să poată fi aprobat în comisia constituită în cadrul Agenţiei Domeniilor Statului Bucureşti.

Cu prilejul percheziţiilor domiciliare şi la locurile de muncă ale inculpaţilor R.V.P. şi I.F.L. au fost găsite înscrisuri cu privire la situaţia imobiliară a numitei F.N.C.

Starea de drept Fapta inculpatului R.V.P., care în calitate de prefect al judeţului X şi

preşedinte al Comisiei Judeţene pentru Aplicarea Legii nr. 247/2005, a pretins de la numitul F.D, prin intermediul inculpatului B.T.C., transferul cu titlu gratuit al dreptului de proprietate cu privire la un teren în suprafaţă de 30.000 m.p., având o valoare de estimată de piaţă de aproximativ 150.000 euro, situat în comuna Miroslava, judeţul X, din care 20.000 m.p. pentru sine, iar 10.000 m.p. pentru inculpatul I.F.L., şeful ADS X, cu ştiinţa şi acordul acestuia, în scopul emiterii unei hotărâri de schimbare a amplasamentului terenului pe care numita F.N.C., soţia lui F.D., urma a fi pusă în posesie, precum şi pentru emiterea titlului de proprietate cu privire la o suprafaţă totală de 16 ha, acte în eliberarea cărora prefectul, în calitate de preşedinte Comisiei Judeţene pentru Aplicarea Legii nr. 247/2005, avea atribuţii de serviciu, respectiv pentru urgentarea întocmirii documentaţiei necesare emiterii unui aviz privind amplasamentul de către ADS X, document în privinţa căruia avea atribuţii de serviciu şeful acestei instituţii şi a primit suprafaţa de teren solicitată prin intermediul inculpatului M.C., sub forma încheierii de către acesta cu numita F.N.C. a unui antecontract de vânzare-cumpărare, promitentul – cumpărător cunoscând cauza ilicită a actului, întrunesc elementele constitutiv ale infracţiunilor de luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. de art 254 al. 1 C. P., raportat la art. 6, din Legea nr. 78/2000 şi complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 254 al. 1 C. P. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 33 lit. a C. P.;

Fapta inculpatului I.F.L., care, în calitate de şef al A.D.S. X, a pretins, prin intermediul inculpatului R.V.P., un hectar de teren de la numitul F.D., în

153

scopul urgentării întocmirii documentaţiei necesare emiterii unui aviz privind amplasamentul de către A.D.S. X, act în privinţa căreia avea atribuţii de serviciu directorul acestei instituţii şi a primit suprafaţa de teren solicitată prin intermediul inculpatului M.C., sub forma încheierii de către acesta cu numita F.N.C., unui antecontract de vânzare -cumpărare, promitentul – cumpărător cunoscând cauza ilicită a actului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. de art. 254 al. 1 C. P., raportat la art. 6, din Legea nr. 78/2000.

Faptele inculpatului B.T.C., care, în perioada iulie-august 2006, a transmis numitului F.D. solicitarea inculpatului R.V.P. de transfer cu titlu gratuit al dreptului de proprietate cu privire la un teren, transferul în suprafaţă de 30.000 m.p., având o valoare de estimată de piaţă de aproximativ 150.000 euro, situat în comuna Miroslava, judeţul X, din care 20.000 m.p. pentru sine, iar 10.000 m.p. pentru inculpatul I.F.L., şeful ADS X, cu ştiinţa şi acordul acestuia, în scopul emiterii unei hotărâri de schimbare a amplasamentului terenului pe care numita F.N.C., soţia lui F.D., urma a fi pusă în posesie, precum şi pentru emiterea titlului de proprietate cu privire la o suprafaţă totală de 16 hectare, acte în eliberarea cărora prefectul, în calitate de preşedinte al Comisiei Judeţene pentru Aplicarea Legii nr. 247/2005, avea atribuţii de serviciu, respectiv pentru urgentarea întocmirii documentaţiei necesare emiterii unui aviz privind amplasamentul de către ADS X, document în privinţa căruia avea atribuţii de serviciu directorul acestei instituţii, înlesnind contractele între F.D. şi inculpaţii R.V.P. şi I.F.L. şi consiliindu-i pe numitul F.D. şi soţia acestuia, cu prilejul încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare, cunoscând cauza ilicită a actului, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 254 al. 1 C.P. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic art. 33 lit. a C. P. şi a complicităţii la infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 255 al. 1 C.P. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic art. 33 lit. a C .P.

Faptele inculpatului M.C., care a semnat în calitate de promitent – cumpărător, cu numita F.N.C. un antecontract de vânzare–cumpărare, autentificat sub nr. 504/22.08.2006 la Biroul Notarului Public I.B., prin care promitenta – vânzătoare se obliga să vândă promitentului – cumpărător, ulterior obţinerii titlului de proprietate, în condiţiile Legii nr. 247/2005, dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 30.000 m.p., la preţul de 50.000 euro, în acte atestându-se, contrar realităţii, plata cu titlu de avans către promitenta – vânzătoare, a sumei de 25.000 euro, promitentul – cumpărător cunoscând cauza ilicită a actului, respectiv de a asigura transferul cu titlu gratuit al dreptului de proprietate cu privire la un teren în suprafaţă de 30.000 m.p., având o valoare de piaţă estimată la aproximativ 150.000 euro, situat în comuna Miroslava, judeţul X, din care 20.000 m.p. pentru inculpatul R.V.P., iar 10.000 m.p. pentru inculpatul I.F.L., şeful ADS X, cu ştiinţa şi acordul acestuia, în scopul emiterii unei hotărâri de schimbare a amplasamentului terenului pe

154

care numita F.N.C., soţia lui F.D., urma a fi pusă în posesie, precum şi pentru emiterea titlului de proprietate cu privire la o suprafaţă totală de 16 hectare, acte în eliberarea cărora prefectul, în calitate de preşedinte Comisiei Judeţene pentru Aplicarea Legii nr. 247/2005, avea atribuţii de serviciu, respectiv pentru urgentarea întocmirii documentaţiei necesare emiterii unui aviz privind amplasamentul de către ADS X, document în privinţa căruia avea atribuţii de serviciu directorul acestei instituţii, întrunesc elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 254 al. 1 C. P. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic art. 33 lit. a C. P. şi a complicităţii la infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 255 al. 1 C. P. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic art. 33 lit. a C. P. şi infracţiunii de fals în declaraţii, în realizarea scopului unei fapte de corupţie, prev. de art. 292 C. P. rap. la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a şi art. 37 lit. a şi b C. P.

Prin ordonanţa nr. 148/P/2006, din 31.10.2006, în conformitate cu disp. art. 238 C. P. P. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor comise de B.T.C. şi M.C., în sensul că faptelor săvârşite de cei doi inculpaţi sunt aplicabile disp. art. 33 lit. a C. P, constatându-se, totodată, că în ceea ce-l priveşte pe M.C. sunt incidente disp. art. 37 lit. a şi b C. P.

Împotriva inculpaţilor s-a luat măsura reţinerii şi apoi a arestării preventive, începând cu data de 1 septembrie 2006, iar prin încheierea nr. 544/29 septembrie 2006, dispusă în dosarul nr. 2892/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus admiterea recursului declarat de inculpaţi împotriva încheierii de şedinţă, din data de 26 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a I-a Penală, în dosarul nr. 32203/3/2006, respingându-se totodată propunerea de prelungire a duratei arestării preventive, formulată de D.N.A.

La data de 30 noiembrie 2006, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor la Tribunalul X.

155

ANALIZA STRATEGICĂ PRIVIND EVOLUŢIA FENOMENULUI DE CORUPŢIE LA NIVELUL

STRUCTURILOR DIN MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE

Partea I

MOTTO: „Nimic nu este mai periculos pentru conştiinţa unui popor

decât priveliştea corupţiei” MIHAI EMINESCU

I. Consideraţii introductive Deşi corupţia nu este un fenomen nou, gravitatea, dimensiunile,

impactul şi consecinţele faptelor de corupţie au fost conştientizate relativ recent, ultimul deceniu al secolului XX, constituind perioada de iniţiere a unei campanii globale şi concertate împotriva acestui gen de manifestări.

Astfel, s-a impus abordarea multidisciplinară a fenomenului corupţiei şi, concomitent, intensificarea cooperării internaţionale în domeniu, apreciindu-se că, în prezent, statele nu îşi mai pot permite derularea unor demersuri individuale în domeniu şi, în nici un caz, neglijarea costurilor extrem de ridicate pe care le implică conduita coruptivă. S-a subliniat în repetate rânduri că, dincolo de costurile economice, corupţia afectează însăşi funcţionarea normală a statului de drept şi a societăţii democratice.

Corupţia tinde să devină un fenomen organizat, specializat şi profesionalizat, manifestându-se tot mai des sub forma unor organizaţii care urmăresc să corupă factori de decizie până la cele mai înalte niveluri.

Totodată, cazuistica recentă a relevat întrepătrunderea faptelor de corupţie cu cele din sfera criminalităţii organizate, ceea ce conferă un caracter deosebit de periculos acestui fenomen.

156

Proliferarea îngrijorătoare a corupţiei a determinat statele şi principalele organizaţii internaţionale să-i acorde domeniului o atenţie deosebită. Astfel, la nivel internaţional (în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, al Consiliului Europei sau al Uniunii Europene) au fost sporite exigenţele referitoare la corupţie, iar crearea mecanismelor instituţionale şi instrumentelor legislative a constituit punctul de plecare pentru adaptarea răspunsurilor fiecărui stat la aceste cerinţe.

Corupţia reprezintă o problemă complexă, multidimensională şi multicauzală, ale cărei efecte negative interesează atât factorii responsabili cu aplicarea legii, cât şi opinia publică, întrucât, pe de-o parte, acest fenomen subminează structurile de putere şi de autoritate, iar, pe de altă parte, înşeală aşteptările majorităţii indivizilor în privinţa evoluţiei lor personale şi sociale, respectiv în ceea ce priveşte instituirea legalităţii şi a justiţiei sociale.

Evaluările critice cu privire la corupţia din România au semnalat alterarea gravă a încrederii populaţiei în justiţie şi administraţie, dar şi a investitorilor străini în mediul de afaceri.

În ultimii ani, România a înregistrat o întărire a capacităţii legislative şi instituţionale de combatere a corupţiei, fiind iniţiate măsuri anticorupţie concrete, menite să consolideze supremaţia legii, să atragă creşterea nivelului de trai al populaţiei şi să contribuie la dezvoltarea durabilă a statului de drept.

Ideea centrală în abordarea fenomenului corupţiei o reprezintă cunoaşterea aprofundată a tuturor cauzelor şi formelor de manifestare ale acestuia. Numai prin cunoaştere se poate preveni răul, ireparabilul, iar conştientizarea aprofundată şi implicată a acestui fenomen va conduce la înţelegerea cauzelor ce-l determină, astfel încât să se împiedice pierderea lui de sub control, prin luarea unor măsuri concrete şi eficiente.

România, ca parte la cele mai importante convenţii internaţionale în domeniu, a înţeles să îşi asume obligaţiile ce decurg din tratatele la care este parte, adaptându-şi legislaţia şi depunând eforturi pentru consolidarea organismelor cu atribuţii de combatere a corupţiei.

Conform angajamentelor asumate, România a întreprins demersuri pentru alinierea la legislaţia şi bunele practici europene. Concludent în acest sens este faptul că, în Strategia Naţională Anticorupţie 2005-2007 s-a reflectat angajamentul necondiţionat în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei.

Misiunea strategiei sus-menţionate a fost prevenirea şi combaterea corupţiei prin perfecţionarea şi aplicarea riguroasă a cadrului normativ, prin stabilitate şi coerenţă legislativă, precum şi prin consolidarea instituţională a organismelor cu atribuţii în domeniu.

II. Evoluţie istorică

Fenomenul corupţiei a fost considerat întotdeauna una dintre cele mai

dăunătoare şi, în acelaşi timp, cele mai răspândite forme de comportament care perverteşte administrarea problematicii publice.

157

În timp, moravurile şi salturile neaşteptate ale istoriei, la care se pot adăuga variabilele geografice, au modificat mult sensibilitatea opiniei publice faţă de comportamentele coruptive, respectiv importanţa şi atenţia care li se atribuie.

În mod similar, tratamentele care le sunt rezervate în textele legislative şi reglementările legale au cunoscut şi ele modificări. Este adevărat că, de-a lungul timpului, anumite practici de corupţie au fost considerate ca admisibile (ex: acceptarea unor favoruri de către agenţii publici în semn de mulţumire pentru acte care nu interferează cu atribuţiile pe care le au) sau au fost pedepsite cu sancţiuni foarte uşoare ori care, în general, nu au fost aplicate.

Dacă altădată, numai corupţia care emana de la agenţii funcţiei publice – membri ai legislativului, executivului sau puterii judecătoreşti – prezenta importanţă, actualmente situaţia s-a schimbat semnificativ.

Astfel, dacă este perfect legal de a lua cunoştinţă de anumite informaţii oarecum confidenţiale comunicate de un agricultor privind evoluţia preţurilor sau a prestărilor pe o piaţă locală într-o anumită perioadă, nu acelaşi lucru se poate spune despre conduita unui conducător de societate bazată pe informaţiile confidenţiale ale unui agent bursier, referitoare la evoluţia acţiunilor respectivei societăţi.

În primul caz, avantajul obţinut nu provoacă dezechilibre grave pe respectiva piaţă, în timp ce, în al doilea caz, informaţia este considerată ca antrenând o distorsiune gravă şi inechitabilă a sistemului. Aceasta pentru că, în măsura în care societăţile cotate la bursă nu ţin numai de interesul privat, ci şi de interesul public, orice îndepărtare de la codul de bună conduită stabilit pentru funcţionarea acestora poate fi considerat ca făcând parte din formele de corupţie, cel puţin în sensul larg al acesteia.

Totodată, este la fel de adevărat că regulile juridice aplicabile în materie de corupţie fac parte din cele ce vizează aplicarea şi optimizarea regulilor necesare unei bune funcţionări a societăţii.

În Europa, odată cu adoptarea în Franţa, în anul 1810, a Codului napoleonian, au fost stabilite pedepse severe vizând lupta împotriva corupţiei, atât pentru acte care nu interferează cu atribuţiile individului (calificate în general ca acte de corupţie în sens larg), cât şi acte care interferează cu aceste atribuţii (corupţie propriu-zisă). De atunci, aceste probleme se regăsesc şi în alte coduri adoptate pe continentul european, indiferent de modul diferit în care acestea sancţionează actele de corupţie. Recent, conştientizarea şi interesul din ce în ce mai amplu pentru aceste probleme au suscitat aproape peste tot reacţii naţionale şi internaţionale.

Începând mai ales din anii ’90, în presa majorităţii statelor, corupţia a făcut obiectul unor mari dezbateri. Deşi, aşa cum s-a menţionat, a existat întotdeauna în istoria umanităţii, acest fenomen a invadat efectiv paginile ziarelor şi ale lucrărilor juridice în multe din statele lumii, indiferent de regimul

158

economic, social şi politic al acestora. Acestea au fost literalmente copleşite de scandaluri de corupţie, ajungându-se până acolo încât unele entităţi statale să considere corupţia drept cea mai serioasă ameninţare la adresa sistemelor democratice şi economice.

Toate acestea demonstrează, odată în plus, faptul că fenomenul corupţiei este o problemă pe care guvernele şi parlamentele trebuie să o abordeze cu maximă responsabilitate, deoarece nici un sistem de guvernământ sau administraţie nu se află la adăpost faţă de corupţia practicată de cei atraşi de abuzul de putere.

III. Definire şi concept

Societatea contemporană cataloghează corupţia ca fiind o încălcare

conştientă a normelor, atribuţiilor legale sau a îndatoririlor prevăzute de statutul profesional al funcţionarilor publici, prin utilizarea unor mijloace incriminate de legea penală care, în ultimă instanţă, conduc la negocierea autorităţii publice cu care respectivul funcţionar a fost învestit.

Privită ca fenomen social, corupţia este expresia unor manifestări de descompunere morală ce reprezintă o problemă complexă, ale cărei modalităţi de manifestare, consecinţe şi căi de soluţionare interesează opinia publică şi nivelul instituţionalizat al controlului social.

Principalul resort al fenomenului corupţiei îl constituie miza care este pusă în joc, respectiv îmbogăţirea rapidă şi fără efort deosebit atât a mituitorului, cât şi a celui ce primeşte mita.

În spiritul Convenţiei Europene privind Legislaţia Civilă Asupra Corupţiei, prin „corupţie” se înţelege acţiunea de a pretinde, a oferi, a da ori a accepta mită sau orice alt avantaj necuvenit, direct sau indirect, sau urmărirea acestora, care denaturează îndeplinirea corectă a oricărei activităţi sau comportamentul pe care primitorul mitei sau al avantajelor necuvenite este obligat să-l aibă.

Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la 09 decembrie 2003, menţionează că „statele sunt preocupate de gravitatea problemelor pe care le pune corupţia, care subminează instituţiile şi valorile democratice, valorile etice şi justiţia, compromiţând dezvoltarea durabilă şi statul de drept”. În acelaşi document se afirmă că: „fenomenul corupţiei nu mai este o problemă locală, ci un fenomen transnaţional care loveşte toate societăţile şi toate economiile, ceea ce face esenţială cooperarea internaţională, pentru a o preveni şi pentru a o opri”.

159

În cadrul Programului Global Împotriva Corupţiei, derulat de către O.N.U., se afirmă că „esenţa fenomenului corupţiei constă în abuzul de putere săvârşit în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.

Către această abordare converge şi definiţia dată acestui fenomen în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care stabileşte ca element central utilizarea funcţiei publice ca sursă de venituri, de obţinere a unor avantaje materiale, sau de influenţă personală, pentru sine sau pentru altul. Astfel, pentru prima dată în legislaţia penală naţională, conceptul de corupţie a fost luat în considerare în accepţiunea sa cea mai largă, incriminându-se, distinct, infracţiunile asimilate faptelor de corupţie şi infracţiunile în legătură cu corupţia.

Modalităţile de acţiune sunt multiple, constatându-se că fenomenul corupţiei s-a adaptat rapid şi eficient la ritmul alert al schimbării din societatea românească, trecându-se de la tradiţionalul „ciubuc” şi „şpagă” la sponsorizări, comisioane, pierderi planificate, licitaţii trucate, pierderi de sume mari la jocuri de noroc în favoarea altor persoane, acestea fiind, de fapt, forme mascate de corupere pentru obţinerea unor avantaje prin mijloace ilicite.

IV. Referinţe legislative IV. a. REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE DE ACŢIUNE ŞI LUPTĂ

ÎMPOTRIVA CORUPŢIEI 1. Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată la Strasburg, la 04

noiembrie 1999 şi ratificată prin Legea nr. 147/2002, reprezintă primul instrument internaţional care, potrivit art. 1, urmăreşte adoptarea în legislaţiile naţionale a unor „mijloace eficiente în favoarea persoanelor care au suferit o pagubă rezultând dintr-un act de corupţie, cu scopul de a le permite să îşi apere drepturile şi interesele, inclusiv posibilitatea obţinerii de daune-interese”.

Convenţia aduce, ca noutate, posibilitatea abordării fenomenului corupţiei din punctul de vedere al dreptului civil. Această abordare se bazează pe ideea că, în multe cazuri, partea prejudiciată printr-o faptă de corupţie va fi mai interesată de recuperarea pagubei decât de condamnarea penală a făptuitorului.

2. Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasburg la 27 ianuarie 1999 şi ratificată prin Legea nr. 27/2002, este un act internaţional ambiţios care, conform preambulului său, s-a născut din „necesitatea de a urma cu prioritate o politică penală comună, care tinde să protejeze societatea împotriva corupţiei, inclusiv prin adoptarea unei legislaţii şi a măsurilor preventive adecvate”.

Dispoziţiile convenţiei tratează incriminarea, în mod coerent, a actelor de corupţie de către statele semnatare, fiind prevăzute şi măsuri complementare, de drept penal şi drept procesual penal.

160

Convenţia acoperă corupţia activă şi pasivă a agenţilor publici naţionali şi a membrilor adunărilor publice naţionale, a agenţilor publici străini şi a membrilor adunărilor publice străine, corupţia activă şi pasivă în sectorul privat, corupţia funcţionarilor internaţionali, a membrilor adunărilor parlamentare internaţionale, a judecătorilor şi a agenţilor curţilor internaţionale, latura pasivă şi activă a traficului de influenţă, spălarea produselor obţinute din infracţiunile de corupţie şi infracţiunile contabile.

3. Protocolul adiţional la Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, adoptat la Strasburg la 15 mai 2003 şi ratificat prin Legea nr. 260/2004, conţine dispoziţii referitoare la măsurile care trebuie luate la nivel naţional privind combaterea faptelor de corupţie activă şi pasivă a arbitrilor naţionali, a arbitrilor străini, a juraţilor naţionali şi a juraţilor străini.

Conform acestui Protocol, fiecare stat parte adoptă măsurile legislative şi orice alte măsuri necesare pentru a incrimina săvârşirea acestor fapte de către categoriile menţionate de persoane. Urmărirea punerii în aplicare a acestui Protocol de către Părţi este asigurată de către Grupul de state împotriva corupţiei (GRECO).

4. Convenţia O.N.U. împotriva Corupţiei, semnată la Merida (Mexic) în data de 09 decembrie 2003, a fost ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 365/2004. Aceasta reprezintă primul acord oficial internaţional referitor la combaterea corupţiei. Necesitatea unei convenţii internaţionale împotriva corupţiei, independente de Convenţia ONU împotriva Criminalităţii Organizate, a fost recunoscută de mai mult timp, prin Rezoluţia 55/61 din 04 decembrie 2000. Sunt vizate, în principal, prevenirea şi incriminarea faptelor de corupţie, cooperarea internaţională şi, ca o inovaţie, este consacrat principiul recuperării de bunuri (s-a transmis astfel un semnal hotărât că bunurile obţinute ilicit nu vor mai putea fi ascunse).

La nivelul Consiliului Europei au mai fost adoptate: - Convenţia privind Protecţia intereselor financiare ale

Comunităţilor Europene (din 1995), care defineşte infracţiunile de fraudă împotriva intereselor financiare ale comunităţilor europene, de corupţie şi de spălare de bani.

- Convenţia Uniunii Europene privind lupta împotriva corupţiei care implică funcţionarii Comunităţii Europene sau funcţionarii statelor membre ale UE (din 1997), care defineşte termenii de „corupţie activă” şi „corupţie pasivă” şi prescrie măsuri apte să prevină şi să diminueze fenomenul corupţiei.

- Au urmat apoi o serie de instrumente juridice în materia corupţiei adoptate la nivelul U.E., între care amintim: Acţiunea Comună privind corupţia în sectorul privat (în 1998) şi Comunicarea Comisiei nr. 3176 din 28.05.2003 către Consiliu, Parlament şi Comitetul Economic şi Social privind o politică cuprinzătoare a Uniunii Europene împotriva corupţiei.

161

IV. b. REGLEMENTĂRI INTERNE Codul Penal În mod tradiţional, acest document incriminează, în capitolul privitor la

infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, cele patru fapte clasice de corupţie, respectiv: luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă. Se impune a fi subliniat faptul că, în aceste formulări, nu este utilizat în mod direct termenul de „corupţie”.

Legea nr. 83/1992 privind procedura de urmărire urgentă şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie, act normativ ce făcea trimitere la incriminările din Codul Penal, tratând o serie de aspecte procedurale fără însă a oferi o definiţie conceptuală de sine-stătătoare a corupţiei.

Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 161/2003, Ordonanţa de Urgenţă nr. 24/2004 şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 14/2005.

Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie reprezintă un pas important în definirea faptelor de corupţie, structurând aceste fapte în patru categorii:

- infracţiuni de corupţie propriu-zise; - fapte asimilate corupţiei; - infracţiuni aflate în legătură directă cu infracţiunile de corupţie; - infracţiuni îndreptate împotriva intereselor economice ale

Comunităţilor Europene. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind înfiinţarea

Parchetului Naţional Anticorupţie; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, conţine referiri concrete despre conflictul de interese, incompatibilităţi, frauda comunitară şi grupurile de interes economice.

Legea nr. 43/2003 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, reglementează sursele de finanţare ale formaţiunilor politice, precum şi limitele maxime ale cheltuielilor acestora.

Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, stabileşte regulile minimale aplicabile pentru asigurarea transparenţei decizionale la nivelul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ contribuie la un control mai eficient al fenomenului corupţiei din partea societăţii civile, prin posibilitatea atacării acelor acte administrative care nu respectă legislaţia transparenţei decizionale.

Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile şi instituţiile publice şi din alte unităţi, semnalează încălcări ale legii,

162

reglementează unele măsuri pentru protecţia persoanelor ce sesizează inclusiv fapte de corupţie.

Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici, reglementează normele de conduită profesională având ca obiective creşterea calităţii serviciului public, o mai bună administrare în realizarea interesului public, eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică.

Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită al personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, reprezintă un cadru pentru sancţionarea unor comportamente lipsite de integritate ale consilierilor unor demnitari şi al altor categorii de personal.

Legea nr. 54/2006 privind modificarea O.U.G. nr. 43/2002 referitoare la reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie şi înfiinţarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

IV. c. CADRU NORMATIV SPECIFIC

Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;

Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii poliţiei judiciare (desemnarea lucrătorilor care întrunesc condiţiile de poliţie judiciară cu aprobarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);

Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Direcţiei Generale Anticorupţie, adoptat prin O.M.A.I. nr. 442 din 04.04.2008, constituie principalul reper legislativ de ordin intern.

Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.

V. Politici publice anticorupţie Începând cu 1990, corupţia a devenit un

fenomen cu o amplă potenţialitate la nivelul întregii societăţi româneşti şi, implicit, la adresa edificiului instituţional statal.

Pe cale de consecinţă, nici structurile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative nu au fost ocolite de fenomenul corupţiei, care şi-a manifestat virulenţa şi nocivitatea şi în acest domeniu de activitate. Însă pentru o abordare corectă a dinamicii evolutive a fenomenului se impun a fi făcute aprioric câteva precizări.

163

În primul rând, rădăcinile fenomenului nu trebuie limitate numai la cauzele specifice apărute după anul 1990, ci şi înainte de evenimentele din decembrie 1989. Referitor la acea perioadă de timp, diverşi analişti au avansat ipoteze conform cărora corupţia ajunsese chiar o tehnică sau un exerciţiu de supravieţuire. De altfel, conform aceloraşi opinii, sistemele sociale monopartinice, etatiste şi hipercentralizate, marcate pregnant de criză economică şi morală, sunt tărâmuri propice dezvoltării fenomenului.

Evident că şi sistemele democratice au factori favorizanţi proprii, dar, în acelaşi timp, dispun atât de structuri, legislaţie şi instrumente de lucru eficace, cât şi de o cultură educaţională tradiţională non-coruptivă.

În al doilea rând, la începutul anilor ‘90, la nivelul societăţii româneşti au fost propagate, printre altele, câteva pseudo-percepţii despre lume şi viaţă având ca centru de greutate sfidarea făţişă a legii, ignorarea celor mai elementare norme de civism şi, de ce nu, colportarea principiului infracţionalităţii ca mod de viaţă.

Pe de altă parte, vidul valoric şi legislativ, apărut odată cu prăbuşirea fostului regim, disoluţia autorităţii statului şi de ce nu inducerea premeditată pe agenda publică a unor false teme de dezbatere, au făcut ca fenomenul să prindă rădăcini adânci şi să se manifeste în consecinţă.

Din alt punct de vedere, se poate aprecia că una din cauzele care a contribuit la prefigurarea dimensiunilor actuale ale acestui fenomen a fost aceea că, primul act normativ structurat şi specializat în prevenirea şi combaterea corupţiei a apărut abia în anul 2000, ca de altfel şi celelalte legi capitale în combaterea criminalităţii (spălarea de bani, traficul de droguri etc.), făcând să se piardă cel puţin un tempo, o cadenţă, în ceea ce priveşte estomparea şi decelerarea fenomenului.

De altfel, la o privire retrospectivă ceva mai atentă, se poate opina că, tocmai în perioada imediată de după anul 1990, reprimarea germenilor incipienţi ai crimei organizate şi ai corupţiei trebuia făcută în mod ferm, pentru a se evita astfel dezvoltarea fenomenului până la nivelurile consemnate în prezent.

Primul efort la scară macro-socială de concentrare şi de atribuire a unui caracter unitar activităţilor de prevenire şi combatere a corupţie a avut loc în anul 1997, când a fost înfiinţat Consiliul Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate, organism care îşi propunea să aducă o abordare nouă asupra acestei activităţi. De-a lungul timpului, au existat păreri împărţite privind eficienţa şi utilitatea acestui organism, idee centrată şi pe faptul că a avut o existenţă de scurtă durată, fiind desfiinţat în 1998.

Dacă extindem aria factorilor de analiză, se poate conchide că, în acel an (care a reprezentat şi anul ratării de către România a aderării la NATO), era din ce în ce mai clar faptul că viitorul european al României şi statutul de membru NATO depindea în bună parte de eforturile întreprinse pe calea prevenirii şi combaterii corupţiei.

164

Menţionăm şi faptul că, în acel interval de timp, nu exista un cadru unitar de acţiune, prefigurat de existenţa unui document programatic în care să fie prevăzute liniile directoare, responsabilităţile, termenele şi structurile responsabile, în baza căruia instituţiile statului cu atribuţii în domeniu să-şi genereze propriile strategii de acţiune.

Mai târziu, prin Hotărârea de Guvern nr. 1.065/25.10.2001, s-a aprobat Programul naţional de prevenire a corupţiei şi Planul naţional de acţiune împotriva corupţiei, documente care au vizat să abordeze ştiinţific şi sistematic sursele criminogene, efectele fenomenului şi să ofere instrumentele eficiente de prevenire şi control social în perioada pre-aderare. Acestea au avut înscrise ca obiective principale:

● elaborarea şi implementarea codurilor deontologice pentru magistraţi, poliţişti, funcţionari vamali, funcţionari publici sau alte categorii de funcţionari;

● asigurarea cunoaşterii de către public a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de codurile deontologice;

● implementarea codurilor de conduită; ● stabilirea unui mecanism de monitorizare a respectării codurilor de

conduită; ● adoptarea de planuri de acţiune sectoriale pentru fiecare domeniu

vulnerabil la corupţie: justiţie, administraţie publică, managementul finanţelor publice etc., cu prevederea obiectivelor, a măsurilor legislative, instituţionale şi de altă natură, a termenelor de îndeplinire şi a instituţiei responsabile în realizare.

Se cuvine menţionat faptul că, odată cu asumarea acestor documente, a fost instituit şi un sistem periodic de raportare la o entitate centrală a activităţilor fiecărei structuri desemnate cu responsabilităţi.

La nivelul Ministerului de Interne au fost, de asemenea, adoptate Planul şi, respectiv, Programul de acţiune împotriva corupţiei.

În cadrul pregătirilor pentru aderarea la U.E., odată cu încheierea din punct de vedere tehnic a negocierilor de aderare, Comisia Europeană a recomandat degajarea unui document cadru programatic menit să eficientizeze în ansamblu activităţile anticorupţie.

Astfel, în baza auditului independent realizat de Freedom House şi a Raportului Naţional Asupra Corupţiei, ediţia 2005, realizat de Transparency Internaţional România, la nivelul Ministerului Justiţiei a fost elaborată şi adoptată Strategia Naţională Anticorupţie pentru perioada 2005-2007, aprobată prin Hotărârea de Guvern nr. 231 din 30 martie 2005.

Aceasta a reflectat atât angajamentul politic necondiţionat în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei, cât şi adoptarea unor măsuri anticorupţie concrete, menite să consolideze supremaţia legii, să determine creşterea nivelului de trai al populaţiei, să contribuie la dezvoltarea durabilă a României, fiind astfel create premisele necesare integrării în U.E.

165

Principiile care au stat la baza acestui document au fost următoarele: - principiul statului de drept; - principiul bunei guvernări; - principiul responsabilităţii; - principiul prevenirii săvârşirii actelor de corupţie; - principiul eficienţei în combaterea actelor de corupţie; - principiul cooperării şi coerenţei, - principiul transparenţei; - principiul parteneriatelor public-privat. În baza acestor fundamente principiale au fost adoptate şi domeniile

prioritare de acţiune, respectiv: - prevenire, transparenţă, educaţie; - combaterea corupţiei; - cooperare internă şi coordonare internaţională. Pentru îndeplinirea măsurilor cuprinse în documentul cadru anterior

menţionat, la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative (M.I.R.A.), a fost elaborată Strategia de prevenire şi combatere a corupţiei în rândul personalului propriu.

În mod concret, aceasta reprezintă reflectarea instituţională proprie a conceptelor şi tezelor de politică publică anticorupţie, consacrate în cuprinsul Strategiei Naţionale Anticorupţie şi, totodată, reprezintă îndeplinirea uneia din sarcinile expres stipulate de setul de măsuri anticorupţie asumate de la nivel executiv.

Strategia amintită este rezultatul activităţilor desfăşurate la nivelul subcomponentei „R4” a Proiectului „Revizuirea şi dezvoltarea strategiei anticorupţie a M.I.R.A.”, fiind elaborată şi definitivată de către reprezentanţii principalelor structuri ministeriale, împreună cu expertul britanic David Martin şi consilierul de pre-aderare Stephen Foster.

În sensul acestei Strategii, s-a definit corupţia prin: abuzul de putere săvârşit în exercitarea funcţiei publice de un angajat al administraţiei publice, indiferent de statut, structură sau poziţie ierarhică, în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, persoană fizică ori juridică.

Principiile de bază stabilite de Strategia Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi de prevenire şi combatere a corupţiei în rândul personalului propriu au constat în:

- întregul personal al M.I.R.A. are datoria de a semnala şi schimba comportamentele ilegale şi care nu respectă etica profesională;

- responsabilizarea concretă a tuturor şefilor privind monitorizarea integrităţii personalului propriu;

- supraveghere şi intervenţie activă în prevenirea şi combaterea corupţiei;

166

- transparenţă în activitate; - prezumţia de nevinovăţie; - echidistanţa; - prioritatea măsurilor preventive; - aflarea adevărului; - premisa de bună credinţă; - dreptul de a avea sprijin şi protecţie împotriva victimizării

personalului M.I.R.A. faţă de afirmaţiile rău-intenţionate; - trimiterea în judecată a persoanelor corupte şi vizarea celor care

încearcă să corupă personalul M.I.R.A.; - activitatea operaţională şi informaţională are, în mare parte, un

caracter pro-activ; - control preventiv; - asigurarea unui nivel decent de salarizare. Direcţiile principale de acţiune ale Strategiei au constat în:

Detectarea şi gestionarea riscurilor; Supervizare şi conducere; Recrutarea, verificarea şi securitatea personalului; Sporirea rezistenţei la corupţie a structurilor; Deschidere şi transparenţă; Educare, instruire şi comunicare.

VI. Dinamica instituţională La nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, corupţia a

reprezentat în permanenţă o prioritate atât prin prisma luptei împotriva criminalităţii, dar şi a instituirii unui climat profesional adecvat.

În cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, eforturile de combatere a corupţiei s-au materializat odată cu înfiinţarea, în cursul anului 1993, în cadrul Direcţiei Poliţiei Economico-Financiare, a Serviciului de Combatere a Corupţiei şi Contrabandei, care, de-a lungul timpului, a comportat anumite ajustări acţionale şi de competenţă.

Din perspectivă structural-organizatorică, se cuvine amintit faptul că, în anul 1997, la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative au avut loc transformări de substanţă. În fapt, este vorba de scoaterea de sub jurisdicţia I.G.P.R. a Brigăzii de Combatere a Crimei Organizate, trecerea acesteia la nivelul aparatului central al ministerului, în coordonarea directă a ministrului internelor, precum şi extinderea competenţei unităţii, devenită Brigada de Combatere a Crimei Organizate şi Corupţiei, cu linia de muncă de prevenire şi combatere a corupţiei.

În anul următor (1998), a avut loc desfiinţarea U.M. 0215 şi înfiinţarea U.M. 0962, care se subordona profesional I.G.P.R. din punct de vedere al combaterii crimei organizate, şi aparatului central al ministerului, pe partea de protecţie, unul din considerente fiind şi acela de impulsionare a luptei împotriva corupţiei.

167

În anul 1997, s-a înfiinţat, tot la nivelul Poliţiei Române, Serviciul de Prevenire a Criminalităţii, devenit în anul următor Institutul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii, structură specializată în identificarea cauzelor criminalităţii şi, implicit, a corupţiei. Trebuie amintit faptul că, la nivelul institutului sus-menţionat, a fost elaborat şi întocmit primul studiu ştiinţific sistematizat cu privire la cauzele şi formele de manifestare a fenomenului corupţiei la nivelul personalului Poliţiei Române.

Odată cu înfiinţarea, în anul 2003, a Parchetului Naţional Anticorupţie, la nivelul acestui organism au fost detaşaţi ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul I.G.P.R. pentru a efectua activităţi procedurale şi investigative, sub coordonarea şi controlul procurorilor.

După cum este cunoscut, în anul 2005, a fost operaţionalizată Direcţia Generală Anticorupţie, organism specializat de prevenire şi combatere a corupţiei la nivelul personalului ministerului.

VII. Cauzele corupţiei Abordare externă: Grupul Multidisciplinar privind Corupţia, înfiinţat de Comitetul Miniştrilor

al Consiliului Europei în anul 1994, a dat publicităţii un document, având la bază rezultatele unei cercetări ştiinţifice, care a fost elaborat în scopul identificării, de o manieră generică, a cauzelor ce stau la baza expansiunii corupţiei, acestea constând în:

- povara birocraţiei; - slăbiciunea sistemului judiciar; - excesul controalelor administrative şi restricţiilor comerciale; - organizarea defectuoasă şi insuficienta remunerare a agenţilor

publici; - monopolurile; - nepotismul; - concesiile autorităţilor în numele dezvoltării economice, industriale

sau a infrastructurii; - regimurile nedemocratice sau autocrate; - concentrarea puterii, bogăţiei şi prestigiului. Abordare internă: În încercarea de a face o analiză cât mai pertinentă a fenomenului, este

de maximă importanţă să se procedeze la evidenţierea cauzelor şi a zonelor de provenienţă ale corupţiei, cele mai importante fiind decelate în cele ce urmează:

a) Cauze administrative Faptele de corupţie sunt favorizate de o serie de resorturi ce ţin de

conceptualizarea şi organizarea sistemului administrativ: - imprecizia şi desele modificări ale regulamentelor de funcţionare a

168

instituţiilor publice, fapt ce afectează statutul şi rolul funcţionarului public; - neaplicarea criteriului competenţei şi moralităţii în selecţia

funcţionarilor publici, fapt ce afectează atât eficienţa administraţiei, dar şi a instituţiilor menite să depisteze sau să sancţioneze corupţia;

- salarizarea insuficientă şi precaritatea mijloacelor de acordare a recompenselor pentru funcţionarii publici determină coruptibilitatea acestora, mai ales a celor din organismele cu atribuţiuni de control;

- perpetuarea practicii promovării în funcţie de obedienţa manifestată faţă de superiori sau faţă de relaţii extraprofesionale.

b) Cauze socio-culturale, etice, educaţionale Aceste aspecte cu caracter etiologic ale fenomenului corupţiei pun în

discuţie de fapt starea generală de moralitate a societăţii, ca şi eficienţa activităţii instanţelor de influenţare morală, educaţională şi socio-culturală în general.

Pe lângă aspectele generale se desprind câteva caracteristici ce demonstrează o mentalitate care favorizează atitudinile coruptibile:

- atomizarea excesivă a societăţii civile, gradul redus de structurare a unor grupuri de interes bine precizate care să susţină valori opuse corupţiei (respect faţă de lege, onestitatea, integritatea etc.);

- preponderenţa mentalităţii de tip orientalo-balcanic, în virtutea căreia individul ce acţionează cu succes la limita sau împotriva legii este apreciat şi considerat ca situându-se chiar deasupra acesteia;

- toleranţa faţă de mica corupţie (dacă legea sancţionează primirea a ceea ce se numeşte bacşiş, o parte a opiniei publice o consideră o dovadă de respect şi recunoştinţă).

c) Cauze individuale Acestea trebuie căutate în modul în care indivizii au perceput şi asimilat

informaţiile apărute în contextul schimbării sociale. Actele infracţionale comise constituie rezultatul unei stări de frustrare, pe un fond psihologic marcat pe spirit de competiţie şi dorinţa de mai bine, în condiţiile în care societatea a valorizat ideea bunăstării personale, fără a preciza şi fără a oferi mijloacele legitime ce fac posibile această stare.

VIII. Impactul şi consecinţele fenomenului Corupţia are un impact puternic asupra securităţii economice, sociale şi

umane, iar consecinţele sale sunt multiple. Totodată, are un efect negativ asupra păturilor vulnerabile ale societăţii, existând o corelaţie directă între sărăcie şi corupţie.

Fenomenul drenează sistematic resurse care, în mod normal, ar fi trebuit să se regăsească în nivelul de trai al cetăţeanului. În mod practic, se erodează constant temelia pe care s-au fundamentat şi dezvoltat noile instituţii

169

şi entităţi democratice, cu repercutare directă asupra sentimentului de încredere al opiniei publice, în ceea ce priveşte procesul de reformă.

Corupţia reduce competitivitatea, descurajează iniţiativa şi ideile inovatoare, diminuează sistematic eficienţa organizaţiilor şi încrederea societăţii civile în capacitatea de acţiune justă a structurilor statului.

În ultimă instanţă, poate duce la compromiterea pe plan extern a eforturilor depuse pe calea reducerii decalajelor faţă de statele cu tradiţie democratică îndelungată.

VIII. a. Impactul corupţiei asupra societăţii şi spectrului

neguvernamental ♦ Creează premise pentru izolarea politică şi economică a ţării pe plan

internaţional; ♦ Afectează credibilitatea pe plan diplomatic şi politic în raporturile cu

comunitatea internaţională; ♦ Lezează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,

afectează siguranţa civică a persoanei; ♦ Demonetizează credibilitatea puterii legislative, judecătoreşti şi

administrative, a separaţiei puterilor în statul de drept; ♦ Permite accesul membrilor crimei organizate şi grupurilor de

infractori la acumularea de foloase necuvenite, cu implicaţii directe asupra posibilităţii de spălare a banilor murdari şi folosirii altor bunuri provenite din comiterea infracţiunilor de corupţie, asimilate sau în legătură directă cu infracţiunile de corupţie;

♦ Determină pauperizarea cetăţenilor şi devalizarea avutului privat şi public;

♦ Scade nivelul de trai al populaţiei prin dezvoltarea unei economii subterane bazate pe crearea unor grupuri de interese;

♦ Favorizează proliferarea devianţei ocupaţionale în cadrul instituţiilor statutului de drept, afectând astfel şi siguranţa naţională;

♦ Generează o atmosferă defavorabilă încheierii de contracte economice internaţionale cu oamenii de afaceri autohtoni;

♦ Descurajează investitorii străini, precum şi organismele internaţionale;

♦ Încurajează migraţia ilegală a forţei de muncă şi exodul în străinătate al inteligenţelor româneşti şi al oamenilor de valoare;

♦ Produce reacţii de presiune din partea societăţii civile asupra instituţiilor statului abilitate în limitarea şi stoparea fenomenului corupţiei;

♦ Conduce la neîncrederea în factorii politici şi în programele de guvernare.

170

VIII b. Impactul corupţiei asupra structurilor M.I.R.A. ♦ Diminuarea încrederii opiniei publice şi a societăţii civile în instituţie; ♦ Crearea unei atmosfere de lucru necorespunzătoare care duce la

alterarea relaţiilor între membrii instituţiei; ♦ Apariţia frustrării în rândul membrilor organizaţiei, în situaţia

promovărilor în baza unor criterii extraprofesionale; ♦ Vulnerabilitatea instituţiei în faţa unor atacuri mediatice, fapt ce

duce la o stare de criză care îi afectează în mod negativ activitatea; ♦ Perturbarea activităţii organizaţiei prin cercetarea/anchetarea

personalului corupt; ♦ Favorizarea acţiunilor crimei organizate, organizaţiilor teroriste, sau

a unor servicii speciale, ale altor grupuri infracţionale, interesate inclusiv de penetrarea şi atragerea membrilor instituţiei la comiterea unor acte ilegale;

♦ Afectarea competiţiei profesionale existente între membrii instituţiei, cu consecinţe asupra capacităţii de prevenire, descoperire şi combatere a fenomenului infracţional;

♦ Punerea la îndoială a profesionalismului şi loialităţii membrilor instituţiei;

♦ Diminuarea în mod semnificativ a calităţii serviciilor oferite de instituţie;

♦ Alterarea imaginii instituţiei. IX. Analiza mediului extern (conform analizei PESTL) a. Factori politici: - inconsecvenţă în stabilirea obiectivelor prioritare, lipsa unei viziuni

strategice care să conducă la crearea unui sistem adaptat economiei de piaţă şi politicilor democratice;

- interesul politic sau de grup în acapararea sau monopolizarea unor domenii profitabile;

- protejarea unor grupuri de interese din diverse domenii, prin îngrădirea activităţilor unor grupuri adverse;

- încheierea de convenţii prin care se acordă facilităţi unor instituţii, agenţi economici etc., în detrimentul concurenţei;

- promovarea unor politici populiste, fără a se urmări identificarea şi punerea în practică a unor programe reale, viabile (de exemplu în domeniul agriculturii, al dezvoltării micii producţii, protecţiei sociale, întreprinderilor mici şi mijlocii etc.);

- instituţionalizarea corupţiei prin adoptarea unor reglementări normative care dezincriminează fraude sau care permit derularea unor practici ilicite;

- aplicarea unor decizii privind reeşalonarea sau ştergerea datoriilor anumitor regii autonome, agenţi economici etc., în detrimentul concurenţei, cu implicaţii nefaste asupra bugetului de stat.

171

b. Factori economici: - deturnarea sau fraudarea fondurilor comunitare primite în cadrul

programelor de asistenţă financiară, ştiut fiind că numai o folosire judicioasă şi conformă cu destinaţia lor iniţială poate conduce la dezvoltarea economico-socială;

- instituţionalizarea unor programe economice păgubitoare în domeniul privatizării, restructurarea sectoarelor industriale (minerit, industria chimică, construcţii de maşini etc.) şi agricultură;

- organizarea defectuoasă a cadrului normativ privind evidenţierea, aplicarea şi colectarea la bugetele locale şi centrale a taxelor şi impozitelor;

- reglementarea defectuoasă a unor operaţiuni economice, cum sunt rambursări nejustificate de T.V.A., politica accizelor, subvenţionarea unor produse sau servicii, acordarea de reeşalonări la plata obligaţiilor faţă de stat, fără garanţii şi fără exercitarea unui control minim asupra unor categorii de agenţi economici;

- funcţionarea în afara oricăror forme de control real a unor societăţi din domeniul prelucrării alcoolului sau tutunului, fondurilor de investiţii, fondurilor financiare sau a pieţei de capital;

- înregistrarea unor fraude grave în domeniul comercializării produselor petroliere;

- nerepatrierea valutei din activitatea de export; - expatrierea unor importante sume în valută prin invocarea importului

de know-how, servicii externe etc., care în realitate sunt fictive; - menţinerea la un nivel ridicat a incidentelor de plată prin cecuri,

bilete la ordin etc.; - funcţionarea cu anumite sincope a sistemului bancar (exemple fiind

falimentele bancare înregistrate de-a lungul timpului), a cooperativelor de credit, a jocurilor de întrajutorare ce sunt mascate sub titulatura de societăţi de investiţii financiare;

- menţinerea la un nivel ridicat a infracţionalităţii economico-financiare, prin care se alimentează economia subterană (contrabandă, evaziune fiscală, delapidare, gestiune frauduloasă).

c. Factori sociali: - persistenţa unei rate crescute a şomajului în anumite regiuni ale

ţării; - lipsa reconversiei forţei de muncă către sectoarele productive sau

alte servicii; - menţinerea la un nivel ridicat a „muncii la negru”; - insecuritatea socială generată de amploarea pauperizării populaţiei; - decalajul între nivelul de trai înregistrat pe diferitele categorii sociale; - disfuncţionalităţi în aplicarea legii şi, mai ales, în înfăptuirea actului

de justiţie etc.; - scăderea încrederii populaţiei în actul de justiţie.

172

d. Factori legislativi: - instabilitatea unor reglementări juridice, asociate cu inconsecvenţa

aplicării legilor şi procedurilor existente; - lacunele şi incoerenţa unor dispoziţii legale (concretizate prin lipsa

sau ambiguitatea reglementării anumitor aspecte, tratarea în aceleaşi legi ori în legi diferite a unor infracţiuni sau contravenţii fără să existe o delimitare clară între ele, modificarea frecventă a unor acte normative), de natură a crea confuzii şi interpretări diferite în aplicarea legii;

- existenţa unor dispoziţii legale sau procedural penale care limitează posibilităţile de acţiune ale organelor de cercetare;

- abrogarea unor reglementări au creat viduri legislative ce au condus la scăderea autorităţii organelor abilitate cu aplicarea şi respectarea legii, concomitent cu afectarea finalităţii actului de justiţie;

- deficienţe de percepţie şi de implementare a legislaţiei specifice referitoare la informaţiile clasificate.

e. Factori tehnologici: - limitarea accesului în timp real la informaţiile de interes public; - lipsa prefigurării unor fluxuri comunicaţionale, atât pe orizontală, cât

şi pe verticală, care să conducă la creşterea vitezei de circulaţie a informaţiei între instituţiile care colaborează;

- lipsa interesului în atragerea unor posibilităţi de pregătire pe linie de informatică, comunicare on-line etc.;

- accesarea neautorizată a unor informaţii implementate în sistemele informatizate protejate (fraude informatice).

X. Analiza mediului intern al M.I.R.A. (conform analizei SWOT) 1.Puncte tari (Strenghts)

îmbunătăţirea imaginii şi prestigiului M.I.R.A., precum şi a personalului propriu;

abordarea problematicii de prevenire şi combatere a corupţiei la nivelul întregului eşichier instituţional al M.I.R.A. cu evitarea culpabilizării eronate a unor persoane sau a unor categorii de personal;

promovarea permanentă a transparenţei şi deschiderii către mass-media şi societatea civilă;

reducerea riscului de intrare şi funcţionare în sistem a personalului corupt sau predispus la corupţie;

ascendenţa cazurilor în care lucrătorii M.I.R.A. sesizează D.G.A. cu privire la implicarea în acte de corupţie reflectă faptul că, la nivel ministerial, se coagulează tot mai pregnant o cultură educaţională a non-corupţiei;

prefigurarea unor bune practici în materie preventivă, în scopul creşterii rezistenţei la corupţie;

adoptarea şi transpunerea în practică a unor maniere de lucru cu

173

cetăţenii care permit o adresabilitate facilă a acestora către D.G.A.; media de vârstă a personalului permite o adaptabilitate rapidă la

dinamica şi evoluţiile formelor de manifestare a fenomenului; gestionarea eficace a datelor şi informaţiilor necesare prevenirii şi

combaterii corupţiei personalului M.I.R.A.; corelarea măsurilor şi acţiunilor de prevenire şi combatere a

corupţiei realizate la nivelul M.I.R.A., cu cele ale altor organisme cu responsabilităţi în domeniu;

creşterea gradului de transparenţă a activităţilor M.I.R.A. şi deschiderea mai pronunţată spre colaborarea cu societatea civilă.

2. Puncte slabe (Weaknesses) ♦ creşterea numărului lucrătorilor cercetaţi ori îndepărtaţi din sistem

ca urmare a implicării în acte de corupţie; ♦ nealocarea sau atribuirea cu întârziere a fondurilor necesare

activităţilor de prevenire, dar şi a celor de combatere propriu-zisă a corupţiei; ♦ neîncadrarea unor funcţii vacante la nivelul structurilor D.G.A.; ♦ întârzierea măsurilor concrete şi imediate ori lipsa unor politici de

priorităţi adecvate pentru aplicarea acestora; ♦ apariţia unor disfuncţionalităţi în colaborarea cu celelalte instituţii

responsabile cu prevenirea şi combaterea corupţiei; ♦ lipsa de susţinere din partea populaţiei şi neîncrederea acesteia în

eficacitatea structurilor cu atribuţii poliţieneşti de a preveni şi combate corupţia internă;

♦ atragerea insuficientă a societăţii civile (mass-media, ONG-uri ş.a.) în gestiunea riscurilor de corupţie a personalului ministerului.

3. Oportunităţi (Opportunities)

angajamentul determinant al M.I.R.A. în prevenirea şi combaterea corupţiei contribuie la efortul general presupus de procesul de racordare la standardele europene;

expertiza specialiştilor britanici, germani şi spanioli, concretizată în sprijin financiar, training şi know-how, constituie o modalitatea optimă de aliniere la standardele instituţiilor similare din comunitatea europeană;

ascendenţa constantă a vizibilităţii în plan social şi instituţional a D.G.A., axată pe transparenţă, dialog şi deschidere civică, este în măsură să translateze centrul de greutate al activităţii proprii din zona uni-direcţională către una multi-participativă;

prefigurarea unui for reprezentativ de dezbatere a problematicii corupţiei (Comitetul Strategic pentru sprijinirea şi evaluarea activităţii D.G.A.), în componenţa căruia sunt incluse elemente de extraneitate instituţională, inclusiv din zona societăţii civile;

174

atragerea la colaborare a tuturor forţelor responsabile în prevenirea şi combaterea corupţiei, având ca fundament solidarizarea în jurul ideii de front comun de acţiune împotriva acestui fenomen;

afirmarea unei identităţi profesionale distincte la nivelul M.I.R.A., fără zone de suprapunere sau concurenţiale cu celelalte structuri din minister;

adoptarea unui model instituţional ce are la bază managementul organizaţional modern, alcătuit din procurori şi poliţişti;

reprezentare în plan extern la un nivel care să permită stabilirea unor punţi utile de cooperare cu partenerii instituţionali şi organismele internaţionale de profil.

4. Ameninţări (Threats) activarea clauzei de salvgardare pe fondul absenţei unor rezultate

certe şi a unor statistici credibile referitoare la eforturile întreprinse pe linia prevenirii şi combaterii corupţiei în rândul personalului M.I.R.A.;

susţinerea necorespunzătoare în plan financiar şi logistic a activităţilor întreprinse, coroborată cu receptivitatea scăzută a unor şefi de structuri teritoriale ale M.I.R.A. care nu acordă un sprijin suficient componentelor corespunzătoare ale D.G.A.;

reticenţa unor factori decidenţi de la anumite niveluri sau structuri pe fondul materializării în cazuri concrete a demersurilor profesionale iniţiate de către D.G.A.;

deficitul de personal, materializat în neîncadrarea statului de funcţiuni în special la nivel teritorial, pe fondul ascendenţei volumului şi complexităţii activităţilor întreprinse;

refractaritatea culturii organizaţionale specifice domeniului ordine şi securitate publică (ex.: corp închis, puţin transparent faţă de public şi rezistent la schimbare) la activităţile de prevenire a corupţiei.

XI. Riscuri şi vulnerabilităţi organizaţionale specifice arhetipului

instituţional al M.I.R.A.

În contextul acestei analize s-a încercat conceptualizarea şi identificarea de riscuri şi vulnerabilităţi în ceea ce priveşte zonele de corupţie, în primă fază fiind întreprinsă o definire generică, după cum urmează:

Definiţii: Riscul poate fi definit ca

fiind contextul sau conjunctura cu

175

implicaţii profesionale de natură să genereze o potenţială implicare a unui lucrător M.I.R.A. în acte de corupţie.

Vulnerabilităţile se definesc ca fiind zone de expunere personală sau sistemică de natură să favorizeze o posibilă implicare a unui lucrător M.I.R.A. în acte de corupţie.

Clasificări ale riscurilor: 1. Obiective şi subiective Riscurile obiective sunt expuneri la implicarea angajaţilor ministerului

în acte de corupţie, care sunt atribuite exclusiv unor aspecte care ţin de determinismul proceselor sociale.

Riscurile subiective reprezintă situaţii de predispoziţie la corupţie, datorate atât unor resorturi specifice însuşirilor şi caracterului fiecărei persoane în parte, dar şi ecartului dintre aspiraţiile şi posibilităţile care se manifestă la nivel individual.

2. Interne şi externe Riscul intern poate fi definit prin acele zone de factori care pot genera

fapte de corupţie şi ţin exclusiv de activitatea organizaţiei respective, în mod concret a M.I.R.A.

Riscul extern este determinat de factori care exced contextului organizaţional al M.I.R.A.

3. Organizatorice Riscurile organizatorice sunt generate pe fondul lipsei unui

angajament la nivel macro-structural de prevenire şi combatere a corupţiei. Concret, acest tip de atitudine organizaţională este fundamentată pe rezistenţa la agenţii schimbării şi pe ermetismul antireformator tradus prin oponenţa sau întârzierea nejustificată a racordării la aquisul comunitar.

4. Instituţionale Riscul instituţional apare atunci când o anumită entitate executivă (în

speţă M.I.R.A.) nu se înscrie în curentul reformator iniţiat la nivelul întregii societăţi, manifestând o disidenţă nefastă faţă de obiectivele asumate în planurile strategice şi pe care opinia publică le supune orizontului său de aşteptare, generând contrarietăţi de interese ce pot fi exploatate.

5. Legislative Aceste riscuri pot consta în instabilitatea unor reglementări juridice,

asociate cu inconsecvenţa aplicării legilor şi procedurilor legislative existente. 6. Riscuri în funcţie de eşaloane Acest tip de riscuri se referă la particularităţi ce rezidă din apartenenţa

personalului la un anumit eşalon (pot fi de nivel strategic - pentru aparatul central, de nivel tactic – pentru nivelul intermediar şi de nivel operaţional – pentru structurile teritoriale). Concret, este vorba de distanţa ierarhică mare şi un control redus al incertitudinilor.

176

7. Riscuri în funcţie de categoria de personal În funcţie de locul şi poziţia lucrătorului putem a identifica riscuri pentru

persoane care îndeplinesc funcţii de conducere, dar şi riscuri pentru personalul de execuţie.

8. Pe locuri şi medii profesionale Aceste riscuri sunt clasificate în funcţie de gradul de relaţionare cu

opinia publică şi distribuţia în funcţie de mediul urban sau rural. 9. Pe profiluri şi specialităţi Sunt clasificate în funcţie de trăsăturile distincte date de unele

specializări aferente zonelor specifice de activitate profesională. A. Riscuri şi vulnerabilităţi de ordin general care pot favoriza sau

genera fapte de corupţie în rândul personalului M.I.R.A.

În perioada de timp care a trecut de la înfiinţarea D.G.A. şi până în prezent, activităţile desfăşurate pe linie de prevenire şi cele ce decurg din instrumentarea dosarelor au reliefat anumite categorii de riscuri şi vulnerabilităţi, care pot favoriza sau genera fapte de corupţie în rândul personalului M.I.R.A., cum ar fi:

Riscuri şi vulnerabilităţi obiective: - birocraţia consolidată, care determină practica de a căuta

bunăvoinţa funcţionarului pentru soluţionarea oricărei chestiuni administrative prin oferirea sau propunerea unor foloase materiale;

- sistemul greoi şi complicat de rezolvare administrativă a cererilor cetăţenilor, ceea ce provoacă un context favorabil luării şi dării de mită, traficului de influenţă, primirii de foloase necuvenite sau a altor fapte ce contravin normelor de integritate şi deontologie;

- salarizarea insuficientă a funcţionarilor publici, precaritatea sau lipsa acordării de recompense pentru aceştia;

- lipsa controlului ierarhic sau îndeplinirea deficitară a acestei activităţi, mergând până la contaminarea organelor cu atribuţii de control, creează percepţia în rândul funcţionarilor corupţi că pot încălca sistematic normele legale, fără a fi sancţionaţi;

- sistemul legislativ, care nu oferă suficiente căi licite de rezolvare a unor chestiuni administrative, lăsând „portiţe” de care atât solicitantul cât şi funcţionarul public se folosesc pentru a-şi atinge în mod oneros scopurile, ori nu este în concordanţă cu realitatea socială;

- toleranţa socială a populaţiei de a-şi rezolva pe căi nelegale anumite probleme, prin coruperea funcţionarilor care au obligaţia profesională de a le soluţiona, sub motivaţia economisirii de timp;

177

- riscul selecţionării de personal predispus la corupţie, incompetent şi nemotivat pentru a răspunde exigenţelor profesionale, ca urmare a desfăşurării defectuoase a activităţilor de recrutare, de selecţie şi de pregătire a funcţionarilor.

Riscuri şi vulnerabilităţi subiective: - mentalitatea deficitară – se obişnuieşte ca funcţionarul public să

primească foloase necuvenite pentru a-şi face datoria, un astfel de act fiind considerat drept o dovadă de respect, recunoştinţă şi bună creştere faţă de acesta, chiar dacă îndeplineşte un act conform atribuţiilor sale;

- aspiraţia unor funcţionari de a-şi îmbunătăţi situaţia financiară prin dobândirea unor avantaje materiale (financiare sau de altă natură) necuvenite;

- cultura tradiţională – încă din timpul sistemului totalitar dăinuie mentalitatea conform căreia, prin recurgerea la sistemul „relaţiilor” se poate obţine mai facil promovarea în funcţie sau în grade profesionale, fără respectarea criteriilor legale impuse;

- temeri privind neasigurarea unei protecţii adecvate, ca urmare a furnizării de date pe domeniul corupţiei în rândul personalului ministerului, au ca efect descurajarea denunţătorilor de a folosi canalele legale de sesizare a cazurilor de corupţie.

- reticenţă în luarea imediată şi conform gravităţii faptelor de corupţie, a măsurilor sancţionatorii;

- neimplicare suficientă pe linie de prevenire şi combatere a corupţiei din partea unor manageri din conducerea structurilor M.I.R.A., ca urmare a mentalităţii potrivit căreia ei nu sunt responsabili în ceea ce priveşte îmbunătăţirea comportamentului deontologic al subordonaţilor lor;

- cultura organizaţională specifică domeniului ordine şi securitate publică este în continuare refractară în privinţa activităţilor de prevenire a corupţiei;

- disfuncţionalităţi în privinţa cooperării între instituţii responsabile cu prevenirea şi combaterea corupţiei, de natură a afecta negativ calitatea, eficienţa şi finalitatea activităţii de cercetare penală a faptelor de corupţie;

- există riscul ca lucrătorii M.I.R.A. să devină victime ale unor plângeri false (nefondate), iar reabilitarea lor ulterioară, atât în plan social cât şi în plan profesional, să fie pusă în pericol.

B. Factori de risc şi vulnerabilităţile identificate, pe categorii de personal şi domenii de activitate la nivelul M.I.R.A.

B. 1. Vulnerabilităţi la nivel managerial Monitorizarea insuficientă sau defectuoasă a managerilor asupra

activităţilor desfăşurate de personalul subordonat, în ceea ce priveşte îndeplinirea atribuţiilor funcţionale;

178

Nesancţionarea sau tolerarea abaterilor săvârşite de subordonaţi; Promovarea în funcţii de conducere a unor persoane care nu deţin

abilităţile manageriale sau profesionale necesare; Exercitarea de influenţe asupra membrilor comisiilor de încadrare, în

sensul desemnării câştigătorilor în funcţie de anumite interese personale; Neimplicarea managerilor faţă de comportamentele corupte

consemnate la nivelul colectivelor profesionale pe care le coordonează; Exercitarea unor presiuni sau influenţe asupra subordonaţilor pentru

ca aceştia să nu îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu conform standardelor profesionale;

Utilizarea în interes propriu de mijloace logistice şi personal aparţinând instituţiei, profitând de funcţia deţinută;

Uşurinţă şi lipsă de exigenţă faţă de abaterile cu gravitate scăzută; Mentalitatea reprobabilă a anumitor persoane cu funcţii de

conducere în ce priveşte încălcarea anumitor norme şi reglementări, în virtutea funcţiei deţinute;

Aprecierea subiectivă a personalului; Angajarea de către managerii care sunt şi ordonatori de credite

(principal, secundari şi terţiari, după caz) a unor contracte de utilităţi şi alte prestări servicii, cu diferite societăţi, contrar prevederilor legale;

Promovări, schimbări sau mutări de personal condiţionate de anumite avantaje materiale.

B. 2. Vulnerabilităţi la nivelul gestionării resurselor umane Promisiunea oferirii de sprijin pentru participarea şi susţinerea

concursului de încadrare într-o structură a M.I.R.A. Promisiunea poate fi efectuată atât de lucrători ai structurilor de resurse umane, cât şi de către alţi funcţionari. Problema a fost identificată în special în cadrul structurilor unde au fost organizate campanii ample de încadrare de personal;

Introducerea unor condiţii suplimentare faţă de cele publicate pe site-ul instituţiei privind concursurile de încadrare, în scopul favorizării anumitor candidaţi (de ex.: anunţurile sunt publicate pentru o perioadă cât mai scurtă de timp şi în cât mai puţine publicaţii);

Oferirea subiectelor de examen şi a răspunsurilor corecte unor candidaţi la examene, în schimbul primirii unor foloase sau sume de bani;

Recorectarea lucrărilor şi acordarea unor calificative ce nu reflectă nivelul de cunoştinţe atestat prin conţinutul lucrării;

Divulgarea unor informaţii privind modul de organizare a concursurilor de ocupare a funcţiilor (de ex.: deblocarea unor posturi, tematica de examen, bibliografia, datele personale ale unor candidaţi);

Cadru normativ deficitar în materie (reglementările interne privind activitatea de resurse umane stabilesc faptul că proba interviului şi proba eliminatorie nu pot fi contestate, fapt ce poate crea posibilitatea comisiei de a-i

179

nota favorabil pe anumiţi candidaţi, în detrimentul celor care corespund cu adevărat cerinţelor impuse).

B. 3. Vulnerabilităţi decelate la nivel structural B. 3. 1. POLIŢIA ROMÂNĂ a) Poliţia rutieră

Neîntocmirea actelor de constatare a contravenţiilor sau a infracţiunilor la regimul circulaţiei rutiere, ori întocmirea necorespunzătoare a acestora, prin diverse modalităţi, cum ar fi:

oferirea sau acceptarea unor foloase materiale de către poliţişti, în schimbul ştergerii înregistrărilor efectuate privind încălcarea regimului de viteză;

solicitarea unor sume de bani de la conducătorii auto depistaţi în trafic în stare de ebrietate pentru a nu măsura nivelul de alcool în aer expirat, ori pentru a manipula aparatul etilotest contrar prescripţiilor tehnice;

nerespectarea procedurii de recoltare a probelor biologice (uneori în complicitate cu angajaţi din structurile de medicină legală);

solicitarea unor sume de bani ca urmare a depistării în trafic a conducătorilor auto care încalcă legislaţia privind transportul de mărfuri şi bunuri;

întocmirea în fals a procesului-verbal de constatare a contravenţiei la regimul circulaţiei, favorizând în acest fel conducătorul auto vinovat în cazul producerii unor accidente (stabilirea culpei comune);

primirea de sume de bani de către şefii unor formaţiuni de poliţie rutieră pentru a dispune ca anumite sancţiuni contravenţionale ce au ca măsură complementară suspendarea dreptului de a conduce autovehicule să nu fie aplicate, iar permisele de conducere să nu fie înaintate eşaloanelor superioare pentru aprobarea aplicării sancţiunii;

solicitarea de bani, bunuri sau valori pentru protejarea intereselor administratorilor societăţilor de transport persoane, ori pentru a nu se efectua controlul asupra autovehiculelor care desfăşoară astfel de activităţi, fără respectarea normelor în vigoare;

eliberarea de dovezi de reparaţie, cu încălcarea prevederilor legale; traficul de influenţă realizat de alţi funcţionari M.I.R.A. pe lângă

lucrătorii poliţiei rutiere, pentru a nu se lua măsurile legale împotriva anumitor persoane;

reducerea perioadei de suspendare a dreptului de a conduce autovehicule, ori restituirea documentului fără a mai fi transmis la S.P.C.R.P.C.Î.V.;

intermedierea obţinerii permiselor de conducere ale persoanelor faţă de care s-a dispus măsura suspendării dreptului de a conduce autovehicule;

solicitarea de bani, bunuri ori alte valori de la conducătorii auto cărora le-a fost suspendat dreptul de conducere, în schimbul comunicării tardive a suspendării către S.P.C.R.P.C.Î.V.;

180

eliberarea dovezii înlocuitoare cu drept de circulaţie şi necomunicarea măsurii suspendării ori comunicarea târzie a dispunerii măsurii către S.P.C.R.P.C.Î.V.;

facilitarea obţinerii permisului de conducere ca urmare a intervenţiilor/influenţelor exercitate de lucrătorii de poliţie rutieră asupra funcţionarilor de la Serviciile Publice Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor.

Favorizarea autorilor unor infracţiuni la regimul rutier, în schimbul obţinerii unor sume de bani:

intermedierea obţinerii unor soluţii de neurmărire penală în conlucrare cu procurorii de caz;

nedispunerea măsurilor legale în cazul producerii unor evenimente rutiere cu victime;

neînregistrarea unor dosare penale ori tergiversarea soluţionării acestora;

schimbarea declaraţiilor date de persoanele implicate în evenimente rutiere, în scopul avantajării anumitor părţi.

Prezentarea intenţionată a eventualelor sancţiuni într-o lumină mult mai gravă, pentru ca ulterior poliţistul să se arate dispus să aplice doar unele dintre sancţiuni sau să renunţe chiar la acestea.

b) Poliţia de ordine publică Asigurarea protecţiei diverselor grupări infracţionale de pe raza de

competenţă, în schimbul unor avantaje materiale; Perceperea unor sume de bani pentru a nu fi luate măsurile legale

privind reţinerea anumitor persoane urmărite local sau general, ori punerea în executare a unor mandate de aducere, executare etc.;

Efectuarea de cercetări incomplete şi incorecte în cauzele penale ori înaintarea de propuneri cu soluţii favorabile faţă de cei cercetaţi, în schimbul primirii unor foloase necuvenite;

Înregistrarea anumitor plângeri penale cu privire la săvârşirea unor fapte penale cu pericol social redus (loviri sau alte violenţe, distrugeri, violări de domiciliu, tulburări de posesie etc.) la registrul de diverse al unităţii de poliţie;

Pretinderea unor sume de bani sau alte foloase pentru a nu se efectua controale asupra transporturilor ce sunt supuse restricţiilor şi limitărilor în privinţa circulaţiei pe drumurile publice şi pentru a nu se aplica eventualele sancţiuni prevăzute de lege;

Deconspirarea organizării unor acţiuni poliţieneşti; Pretinderea unor sume de bani, în vederea netrimiterii în debit a unor

procese verbale de contravenţie; Pretinderea şi primirea unor sume de bani de la reprezentanţii

societăţilor specializate de pază pentru a nu fi supuse unor activităţi de control sau pentru a nu fi dispuse sancţiuni în cazul constatării unor abateri;

181

Întocmirea în fals a documentaţiei în cazul pierderii actelor de identitate;

Solicitarea de sume de bani de la comercianţii din raza de competenţă, în schimbul neaplicării sancţiunilor prevăzute de legislaţia specifică desfăşurării actelor ilicite de comerţ;

Acordarea abuzivă de avize unor persoane care nu îndeplinesc condiţiile legale (poliţia comunitară, agenţi de pază etc.) ori avizarea abuzivă a planurilor de pază ale societăţilor specializate în pază şi protecţie, în schimbul obţinerii unor foloase materiale.

c) Cercetări penale Folosirea de experţi cărora li se recomandă sau li se influenţează

concluziile în favoarea uneia sau alteia din părţi; Crearea unor facilităţi persoanelor aflate în stare de arest (întâlniri cu

rudele cu prilejul sau sub pretextul scoaterii din arest pentru cercetări); Intermedierea primirii de către arestaţi de pachete, vorbitor şi alte

bunuri, în afara cadrului legal. d) Poliţia de investigare a fraudelor

Perceperea de „taxe de protecţie” de la anumite firme; Neefectuarea controalelor economice sau efectuarea fictivă a

controalelor; Confiscarea unor cantităţi mai mici de bunuri şi valori decât cele

găsite în urma cercetărilor; Întârzierea punerii în executare a măsurilor de recuperare a

prejudiciilor comise prin săvârşirea unor fapte penale; Furnizarea unor date cu caracter operativ cu privire la organizarea şi

desfăşurarea unor acţiuni specifice ale Poliţiei care vizează depistarea şi anihilarea unor grupuri infracţionale;

Ridicarea de marfă de la diverse societăţi comerciale, fără a fi îndeplinite procedurile legale necesare.

e) Poliţia de investigaţii criminale Distrugerea unor probe sau prelevarea necorespunzătoare a unor urme,

menţionarea eronată a unor fapte etc., în schimbul primirii unor sume de bani; Pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase pentru a nu fi

identificate şi ridicate toate probele, cu ocazia efectuării cercetărilor; Perceperea unor sume de bani pentru a nu fi luate măsurile legale

pentru reţinerea unor urmăriţi local sau general, punerea în executare a unor mandate de aducere, executare etc.;

Intermedierea obţinerii unor soluţii prin influenţa (pretinsă sau existentă) faţă de procuror, în schimbul unor foloase materiale;

Divulgarea unor informaţii către persoane interesate înainte de efectuarea unor activităţi de cercetare (percheziţii, ridicare silită de obiecte şi înscrisuri etc.) şi de prindere a unor făptuitori care se sustrag cercetărilor;

182

Solicitarea sau acceptarea unor sume de bani în schimbul recuperării prejudiciului constatat în cadrul unor dosare penale;

Pretinderea/primirea unor sume de bani sau alte foloase pentru a se exercita influenţă asupra experţilor în vederea soluţionării unor cauze penale în favoarea anumitor persoane cercetate;

Crearea unei situaţii mai favorabile învinuitului sau inculpatului cercetat în stare de arest, în schimbul unor foloase;

Pretinderea şi primirea de bani pentru identificarea autorilor în cauzele cu A.N.

f) Cazier judiciar Eliberarea unor certificate de cazier fără a se trece toate

înregistrările privind o anumită persoană (la instituţie nu rămâne niciun exemplar care să ateste, în situaţia efectuării unor verificări ulterioare, dacă actul eliberat a fost completat corespunzător);

Neoperarea în fişele de cazier judiciar a comunicărilor efectuate de instanţele de judecată (în momentul controlului, este foarte greu sau imposibil să fie verificate toate clasoarele şi toate fişele de cazier, astfel că posibilitatea identificării unor comunicări neînregistrate este foarte scăzută, în contextul în care acestea apar înregistrate în registrul de corespondenţă şi apar ca soluţionate, adică înregistrările au fost realizate).

B. 3. 2. POLIŢIA DE FRONTIERĂ ROMÂNĂ a) Punct de trecere a frontierei

Nerespectarea prevederilor legale; Facilitarea trecerii frontierei pentru persoanele care nu îndeplinesc

condiţiile legale (utilizează paşapoarte falsificate, împuterniciri notariale false la ieşirea minorilor din ţară etc.);

Permiterea ieşirii din ţară a cetăţenilor care au interdicţie de a părăsi ţara, ori sunt daţi în consemn la frontieră;

Facilitarea introducerii în ţară de bunuri sau mărfuri ce nu sunt însoţite de documentele de provenienţă sau vamale;

Solicitarea unor cantităţi din bunurile transportate de cei care trec frontiera de stat;

Pretinderea sau primirea de sume de bani de către şefii de sectoare, din partea unor şefi de tură, pentru a favoriza anumiţi lucrători la repartizarea în posturi;

Efectuarea superficială a controlului asupra documentelor prezentate cu ocazia trecerii prin punctul de frontieră, sub pretextul aglomeraţiei în anumite zone sau perioade de timp;

Invocarea unor „cutume portuare” în relaţiile de serviciu cu comandanţii de navă, agenţii, armatorii (prin pretinderea unor foloase materiale în schimbul perfectării preferenţiale a actelor);

183

Exercitarea de influenţă asupra funcţionarilor Ministerului Finanţelor Publice, în scopul favorizării intrării/ieşirii în/din ţară a unor persoane şi bunuri, fără îndeplinirea condiţiilor legale;

Întocmirea planurilor de acţiune astfel încât, în anumite zone şi în anumite perioade de timp, să nu fie dispuse efective de pază la fâşie, fapt ce poate conduce la favorizarea persoanelor implicate în activităţile de contrabandă;

Nerealizarea de interogări în bazele de date cu privire la anumite persoane ce sunt date în consemn.

b) Supravegherea frontierei de stat Participarea poliţiştilor de frontieră la activităţi de contrabandă, prin

facilitarea trecerii şi deplasării mărfii, în asociere cu grupările infracţionale; Oprirea în trafic a şoferilor în zona de frontieră şi pretinderea de

sume de bani de la cei care „nu respectă prevederile legale“; Pretinderea sau primirea de sume de bani de la persoanele

descoperite la braconaj în zona de competenţă. B. 3. 3. JANDARMERIA ROMÂNĂ

Neîntocmirea sau întocmirea necorespunzătoare a actelor de constatare a unor infracţiuni flagrante sau contravenţii;

Nerespectarea normelor privind accesul în instituţiile publice sau obiectivele protejate;

Intermedierea rezolvării unor probleme administrative ale cetăţenilor, prin exercitarea de intervenţii asupra angajaţilor obiectivelor protejate;

Acordarea abuzivă de avize pentru agenţii de pază care nu îndeplinesc condiţiile legale.

B. 3. 4. INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

Subdimensionarea cheltuielilor generate de intervenţiile la incendii, în schimbul primirii unor foloase necuvenite;

Acordarea de avize P.S.I. şi de autorizaţii împotriva incendiilor, în pofida unor nereguli constatate;

Angajările din sursă externă de personal care nu răspunde exigenţelor sau care este predispus la fapte de corupţie.

B. 3. 5. DIRECŢIA REGIM PERMISE DE CONDUCERE ŞI ÎNMATRICULARE A VEHICULELOR

a) Permise de conducere Favorizarea candidaţilor la proba scrisă prin planificarea acestora în

ultima serie;

184

Facilitarea obţinerii de permise auto de către anumite persoane, prin completarea grilei de răspunsuri, în schimbul unor sume de bani sau alte foloase;

Exercitarea unor influenţe de către instructorii auto şi directorii şcolilor de şoferi asupra funcţionarilor implicaţi în organizarea examenelor, în scopul obţinerii permisului de conducere de către unii candidaţi;

Oferirea chestionarelor şi a răspunsurilor corecte instructorilor auto pentru ca, la rândul lor, aceştia să le transmită candidaţilor care manifestă intenţii coruptive;

Acceptarea primirii de bunuri de către poliţiştii examinatori de la persoanele care au obţinut permisul de conducere sau de la instructorii şcolilor de şoferi, în scopul întreţinerii de relaţii neprincipiale cu aceştia;

Stabilirea între poliţiştii care asistă la proba practică şi candidaţi, anterior examinării, a unor „parole” (cuvinte sau expresii lingvistice cheie) care să indice faptul că aceştia au dat bani pentru a fi favorizaţi la traseu şi a le fi trecute cu vederea eventuale greşeli făcute pe parcurs;

Restituirea ilegală a permisului de conducere pe perioada suspendării dreptului de a conduce. Permisul este restituit doar fizic, iar menţiunile privind restituirea acestuia se consemnează ulterior;

Distribuirea în sala de examinare a formularelor şi anexelor nu se realizează în mod aleatoriu, existând posibilitatea favorizării unora dintre candidaţi prin furnizarea răspunsurilor corecte;

Favorizarea candidaţilor la proba de traseu prin nesancţionarea greşelilor făcute ori prin alegerea unui traseu care nu implică manevre complexe.

b) Înmatricularea vehiculelor Modul defectuos de a prezenta cetăţenilor posibilităţile de obţinere a

numerelor de înmatriculare provizorii prin precizarea faptului că acestea nu se pot acorda decât în situaţia în care vechiul proprietar şi noul proprietar domiciliază în judeţe diferite;

Imposibilitatea verificării retroactive a tuturor printurilor realizate (în special a rebuturilor) în cadrul activităţilor de confecţionare a permiselor de conducere emise pe noi identităţi la solicitarea unor instituţii abilitate ale statului, exclusiv pentru necesităţi operative;

Divulgarea neautorizată a oricăror informaţii existente în aplicaţiile informatice gestionate de instituţie (datele de identificare ale conducătorilor auto şi ale deţinătorilor de vehicule înmatriculate);

Circuitul greoi şi birocratic al documentelor îi determină pe cetăţeni să apeleze la modalităţi ilicite pentru a-şi rezolva problemele într-o perioadă de timp cât mai scurtă (înmatricularea provizorie a unui vehicul, prelungirea înmatriculării provizorii etc.);

Favorizarea unora dintre candidaţii care participă la examenul de obţinere a permisului de conducere prin: divulgarea răspunsurilor corecte la

185

întrebările din chestionare, acordarea unui punctaj favorabil pentru cei care au realizat mai puţine răspunsuri corecte decât prevede legislaţia, examinarea superficială la proba de conducere pe traseu sau stabilirea calificativului „ADMIS” fără examinarea candidatului la proba practică;

Metodologia privind organizarea examinărilor auto permite examinatorului să selecteze candidaţii, existând astfel posibilitatea realizării unei înţelegeri prealabile cu aceştia.

B. 3. 6. DIRECŢIA GENERALĂ DE PAŞAPOARTE Eliberarea paşapoartelor fără respectarea termenelor legale şi

înregistrarea preferenţială a cererilor de eliberare depuse de unii cetăţeni; Pretinderea unor sume de bani drept taxă de urgenţă şi

nedepunerea acestora în contabilitate; Eliberarea paşaportului, în baza unor documente false, în schimbul

unor sume de bani; Pretinderea şi primirea unor sume de bani pentru exercitarea de

intervenţii pe lângă lucrătorii serviciului în vederea eliberării de paşapoarte turistice unor persoane care figurează cu interdicţie de intrare în spaţiul Schengen;

Întocmirea de paşapoarte false prin substituirea de persoane; Divulgarea neautorizată a oricăror informaţii existente în aplicaţiile

informatice gestionate de instituţie (ex.: datele de identificare ale conducătorilor auto şi ale deţinătorilor de vehicule înmatriculate);

Atragerea funcţionarilor în derularea unor activităţi infracţionale în vederea înlesnirii obţinerii, pe căi ilegale, a unor documente necesare anumitor membri ai grupărilor de crimă organizată.

B. 3. 7. AGENŢIA NAŢIONALĂ DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ

Primirea de bani şi foloase necuvenite de către inspectorii cu atribuţii de verificare a documentaţiilor cadastrale şi registratorii de carte funciară pentru favorizarea avizării şi recepţionării documentaţiilor într-un interval de timp mai scurt, în detrimentul celor care au fost înregistrate anterior;

Primirea de foloase necuvenite de la persoane fizice şi juridice autorizate, agenţi imobiliari, reprezentanţi ai notariatelor şi ai altor instituţii, de către inspectorii de specialitate din cadrul serviciilor de cadastru şi registratorii de carte funciară, pentru a aviza documentaţii tehnice ce conţin greşeli sau neconcordanţe ce pot produce efecte şi consecinţe juridice generatoare de litigii judecătoreşti;

Folosirea şi valorificarea în interes propriu de către unii salariaţi a unor programe fără licenţă de utilizare, sustrase din băncile de date, precum şi a aparaturii şi tehnologiei din dotarea unităţilor subordonate, pentru lucrări particulare;

186

Distrugerea unor documente din arhivă, astfel încât în cazul unei solicitări private a unui cetăţean cu privire la un imobil care se află în litigiu, acesta să nu poată obţine date privind situaţia juridică reală a imobilului respectiv;

Existenţa unei taxe foarte mari în cazul solicitării unui extras de carte funciară şi existenţa unor formulare neparticularizate dau posibilitatea funcţionarilor să emită asemenea documente fără a mai solicita această taxă şi fără a emite chitanţă.

B. 3. 8. INSPECTORATUL NAŢIONAL DE EVIDENŢĂ A PERSOANEI Intermedierea obţinerii de acte de identitate de către poliţişti, în

schimbul unor avantaje materiale; Pretinderea/primirea unor sume de bani în schimbul urgentării

eliberării cărţilor de identitate; Întocmirea în fals de acte de identitate.

B. 3. 9. INSPECTORATUL NAŢIONAL PRIVIND EVIDENŢA PER-

SOANELOR Încadrarea personalului serviciilor existente la nivel teritorial este

organizată de către primărie (I.N.E.P. dă doar aviz în astfel de situaţii), drept pentru care primarii pot facilita angajarea unor persoane ce sunt predispuse la acte de corupţie;

Furnizarea neautorizată a unor informaţii cu caracter confidenţial, stocate în bazele de date cu privire la persoanele ce se află în atenţia organelor de poliţie;

Exercitarea traficului de influenţă de către ceilalţi funcţionari ai M.I.R.A. asupra angajaţilor instituţiei, în scopul rezolvării cu celeritate a anumitor lucrări.

B. 3. 10. INSTITUŢIA PREFECTULUI Eliberarea de către comisiile de fond funciar a unor hotărâri abuzive

prin care se atribuie suprafeţe de teren unor persoane ce nu au acest drept sau se schimbă amplasamentul iniţial al terenurilor;

Exercitarea de influenţă asupra funcţionarilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pentru a se urgenta efectuarea plăţilor;

Pretinderea şi primirea, cu titlul de mită, a unor suprafeţe de teren cu ocazia reconstituirii dreptului de proprietate;

Pretinderea şi primirea unor foloase necuvenite în vederea exercitării influenţei la nivelul serviciilor publice comunitare regim permise de conducere şi paşapoarte.

187

B. 3. 11. OFICIUL ROMÂN PENTRU IMIGRĂRI Pretinderea şi primirea unor sume de bani, în vederea prelungirii

abuzive a dreptului de şedere în România; Solicitarea unor sume de bani sau bunuri de la cetăţenii străini care

nu îndeplinesc condiţiile legale pentru obţinerea dreptului de şedere în România;

Neluarea măsurii de dare în urmărire a cetăţenilor străini cărora le-a expirat dreptul de şedere în România, în scopul obţinerii unor avantaje materiale.

B. 3. 12. UNITĂŢI DE ÎNVĂŢĂMÂNT Facilitarea absolvirii unor cursuri de perfecţionare, fără ca acestea să

fie efectiv frecventate de către absolvenţi, ori fără ca examenele să fi fost susţinute sau promovate;

Acceptarea preferenţială de către cadrele didactice a unor candidaţi la examenul de doctorat, în schimbul primirii unor foloase materiale.

188

PROTECŢIA JURIDICĂ A INFORMAŢIILOR CLASIFICATE SECRETE DE STAT

Inspector de poliţie Toancă Florina Problematica protecţiei informaţiilor clasificate secrete de stat în

România este guvernată de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare şi Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, cu modificările şi completările ulterioare.

Principalele obiective ale protecţiei informaţiilor clasificate sunt: a) protejarea informaţiilor clasificate împotriva acţiunilor de spionaj,

compromitere sau acces neautorizat, alterării sau modificării conţinutului acestora, precum şi împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate;

b) realizarea securităţii sistemelor informatice şi de transmitere a informaţiilor clasificate.

Măsurile ce decurg din aplicarea legii sunt destinate: a) să prevină accesul neautorizat la informaţiile clasificate; b) să identifice împrejurările, precum şi persoanele care, prin acţiunile

lor, pot pune în pericol securitatea informaţiilor clasificate; c) să garanteze că informaţiile clasificate sunt distribuite exclusiv

persoanelor îndreptăţite, potrivit legii, să le cunoască; d) să asigure protecţia fizică a informaţiilor, precum şi a personalului

necesar protecţiei informaţiilor clasificate. Protecţia informaţiilor secrete de stat este o obligaţie ce revine

persoanelor autorizate care le emit, le gestionează sau care intră în posesia acestora.

189

Instituţiile deţinătoare de informaţii secrete de stat poartă răspunderea elaborării şi aplicării măsurilor procedurale de protecţie fizică şi protecţie a personalului care are acces la informaţiile din această categorie.

Protecţia informaţiilor clasificate vizează: a) protecţia juridică; b) protecţia prin măsuri procedurale; c) protecţia fizică; d) protecţia personalului care are acces la informaţiile clasificate ori

este desemnat să asigure securitatea acestora; e) protecţia surselor generatoare de informaţii. Protecţia juridică a informaţiilor clasificate secrete de stat Conducătorii unităţilor deţinătoare de secrete de stat trebuie să asigure

condiţiile necesare pentru ca toate persoanele care gestionează astfel de informaţii să cunoască reglementările în vigoare referitoare la protecţia informaţiilor clasificate.

În situaţia compromiterii unor informaţii clasificate secrete de stat conducătorii unităţilor deţinătoare de astfel de informaţii au obligaţia de a înştiinţa, în scris, instituţiile prevăzute la art. 25 din Legea nr. 182/2002, potrivit competenţelor, prin cel mai operativ sistem de comunicare. Înştiinţarea este necesară pentru a obţine sprijinul necesar pentru recuperarea informaţiilor, evaluarea prejudiciilor, diminuarea şi înlăturarea consecinţelor.

Înştiinţarea menţionată anterior trebuie să conţină: a) prezentarea informaţiilor compromise, respectiv clasificarea,

marcarea, conţinutul, data emiterii, numărul de înregistrare şi de exemplare, emitentul şi persoana sau compartimentul care le-a gestionat;

b) o scurtă prezentare a împrejurărilor în care a avut loc compromiterea, inclusiv data constatării, perioada în care informaţiile au fost expuse compromiterii şi persoanele neautorizate care au avut sau ar fi putut avea acces la acestea, dacă sunt cunoscute;

c) precizări cu privire la eventuala informare a emitentului. Înştiinţările preliminare se completează pe măsura derulării cercetărilor la solicitarea instituţiilor competente.

Documentele privind evaluarea prejudiciilor şi activităţile ce urmează a fi întreprinse, ca urmare a compromiterii, trebuie prezentate instituţiilor competente.

Pentru prejudiciile cauzate deţinătorului informaţiei secrete de stat compromise, acesta are dreptul la despăgubiri civile, potrivit dreptului comun.

Orice încălcare a reglementărilor de securitate se cercetează pentru a se stabili: a) dacă informaţiile respective au fost compromise;

b) dacă persoanele neautorizate care au avut sau ar fi putut avea acces la informaţii secrete de stat prezintă suficientă încredere şi loialitate, astfel încât rezultatul compromiterii să nu creeze prejudicii;

190

c) măsurile de remediere – corective, disciplinare sau juridice – care sunt recomandate. În situaţia în care informaţiile clasificate au fost accesate de persoane neautorizate, acestea trebuie instruite pentru a preveni producerea de eventuale prejudicii.

În cazul săvârşirii de infracţiuni la protecţia secretului de stat, unităţile deţinătoare au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală şi de a pune la dispoziţia acestora datele şi materialele necesare probării faptelor. Evidenţa cazurilor de încălcare a reglementărilor de securitate, a documentelor de cercetare şi a măsurilor de soluţionare se păstrează la structura/funcţionarul de securitate care are obligaţia să le pună la dispoziţia autorităţilor desemnate de securitate, conform competenţelor ce le revin. Aceste documente se păstrează timp de cinci ani.

Litigiile cu privire la calitatea de emitent ori deţinător sau cele determinate de conţinutul informaţiilor cu caracter secret de stat, inclusiv drepturile patrimoniale ce revin emitentului din contractele de cesiune şi licenţă, precum şi litigiile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale privind dreptul de autor şi drepturile conexe, invenţiile şi inovaţiile, protecţia modelelor industriale, combaterea concurenţei neloiale şi a celor stipulate în tratatele, acordurile şi înţelegerile la care România este parte, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Lucrarea se distribuie gratuit în bibliotecile şi punctele documentare ale MIRA Cod CNCSIS 270

Redactare: Elena Cioponea

Tehnoredactare: Carmen Tudorache

Tipărit la Tipografia MIRA