CHIPURI DIN

SATUL ROMÂNESC

Daniela Șontică este poetă, jurnalistă și eseistă, membră (din 2017) a filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Este licenţiată a Facultăţii de Filosofie şi Jurnalism a Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, absolventă a cursurilor de grafică-pictură ale Şcolii Populare de Artă din Buzău şi a Școlii de secretariat artistic de redacţie a Fundaţiei Athenaeum Bucureşti. A fost redactor sau secretar general de redacţie în cadrul mai multor publicaţii, între care Privirea şi Jurnalul Naţional; în prezent, este redactor la Ziarul Lumina și realizatoare de emisiuni la Radio TRINITAS. A iniţiat şi coordonează suplimentul lunar Lumina literară şi artistică al Ziarului Lumina. Este prezentă în antologii și în lucrări dedicate jurnalismului românesc. Ca poetă, a debutat cu versuri în Convorbiri literare, în noiembrie 1989. A debutat editorial cu volumul de versuri Arlechini într-o pădure sălbatică (Editura Vinea, Bucureşti, 1995). A publicat poeme şi proză literară în Viaţa românească, Tomis, Ateneu, România literară, Arca, Luceafărul, Revista Culturală Leviathan, Libris, Luceafărul de dimineaţă, Tiuk!, Bucureștiul literar și artistic, Cafeneaua literară, Lumina literară şi artistică, Caiete Silvane, Vatra, Convorbiri literare etc. Publicistică: Însemnări din pridvor (2013, Editura Trinitas); Oamenii unirii (2018, Editura TRINITAS); Poezie: Arlechini într-o pădure sălbatică (1995, Editura Vinea); Uitaţi-vă prin mine (2007, Editura Brumar); Iubita cu nume de profet (2014, Editura Tracus Arte); Privilèges de femme de lune (2015, Editura Vinea). Premii şi distincţii: Premiul special la Concursul naţional de creaţie literară „Vasile Voiculescu” (1993); Premiul I la Concursul naţional „Ion Vinea”, constând în publicarea volumului de debut la editura Vinea, în 1995; Premiul pentru poezie al revistei Luceafărul pentru anul 2006; Premiul pentru poezie al Colocviilor „George Coşbuc” pentru volumul Iubita cu nume de profet, în 2014; Diploma omagială „Sfântul Ioan Gură de Aur”(2015), Diploma cu medalie „Justinian Patriarhul” (2017) şi Diplomă omagială cu medalie în Anul omagial al satului românesc (2019), toate trei din partea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

COlECțIA mEDIA CHRISTIANA SERIA RADIO TRINITAS

Daniela Șontică

CHIPURIDIN

SATUL ROMÂNESC

Editura TRINITAS a Patriarhiei RomâneBucurești – 2020

Coordonator colecţiePr. Nicolae Dascălu

Redactormihai Salvan

TehnoredactorConstantina Cristea

Graficămănăstirea Stavropoleos

Ilustraţia coperteiBătrân citind, localitatea Fundu moldovei (Bucovina) – 1928, fotografie de Iosif Berman

Fotografiile de la pp. 11-233, inclusiv cea de pe copertă, îl au ca autor pe Iosif Berman. Sursa: Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Arhiva ştiinţifică, Fototeca, Fond Berman. Fotografiile de la pp. 235-323 provin din fototeca The Library of Congress.

ISBN 978-973-155-183-8© Editura TRINITAS a Patriarhiei Române – 2020

www.editurapatriarhiei.roeditura@patriarhia.ro

Tipărit la Tipografia Cărţilor Bisericeştitipografia@patriarhia.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiŞONTICĂ, DANIELAChipuri din satul românesc / Daniela Şontică. - Bucureşti: Trinitas, 2020ISBN 978-973-155-183-8

821.135.1

5

Catene

Anul 2019 a fost declarat de către Patriarhia Română Anul omagial al satului românesc. Cu acest prilej, scriitoarea și jur-nalista Daniela Șontică a rostit la postul de Radio TRINITAS o serie de medalioane concentrate, privitoare la lumea satului tradiţional. Ceea ce m-a frapat citindu-le acum în această car-te este actualitatea lor. Cumva supra-istorică, supra-tempora-lă. Este, firește, mai întâi un exerciţiu de memorie, dar ridică și grave chestiuni privind actualitatea. Dincolo de frazele de circumstanţă privitoare la sat ca matrice a sufletului naţional, ca păstrător al identităţii etnice, ca izvor de valori, este greu să rostești astăzi ceva cu sens, original, despre ruralitatea noastră originară. Este de observat însă un lucru straniu: la începutul secolului XX, „chestiunea ţărănească” era problema centrală, nevralgică, a societăţii românești. Cauzele sunt multe: sociale, economice, politice, istorice, de mentalitate etc. A se vedea, de pildă, faimoasa discuţie din tren de la începutul romanului Răscoala. Ei bine, la un secol distanţă, chestiunea rămâne de o actualitate surprinzătoare. În alţi parametri, firește. Conotaţiile cotidiene ale „ţărănismului” sunt însă în prezent, spre deosebi-re de acum un veac, aproape exclusiv negative. Sau, antitetic, vehement idilice, ignorând realitatea. „țărănismul” le apare unor spirite „progresiste” ca semn al ereditarei noastre înapo-ieri, ca un blestem, ca o tară care trebuie îndepărtată grabnic.

6

Prefaţă

Tabăra cealaltă, dimpotrivă, trăiește în iluzia resurecţiei „valo-rilor tradiţionale”, fără să-și dea seama că nu prea mai avem ţărani decât în muzee.

Era, cred, nevoie de o astfel de rapidă introducere pen-tru a înţelege contextul acestei cărţi. În care găsim portrete de scriitori sau de pictori care s-au străduit să ipostazieze fi-gura ţăranului, cercetători care s-au aplecat asupra spaţiului rural și, firește, învăţători, preoţi și ţărani emblematici. Este un foarte bine venit memento asupra unui model uman și de organizare socială pe care fie îl ignorăm cu o condamnabilă superbie, fie nu-l înţelegem cum se cuvine, din ignoranţă. Astfel îl găsim pe Eminescu alături de Badea Cârţan, pe Blaga alături de Domnu Trandafir, pe Dimitrie Gusti alături de ţăranii din Poplaca emigraţi în SUA, pe Corneliu Baba alături de edi-torul sătean Ion Bobina, pe Elisabeta Rizea alături de Dumi-tru Seceleanu, oierul devenit mare moșier și filantrop. Unele dintre aceste nume sunt cunoscute, altele sunt ignorate azi, din păcate. În limbajul veacurilor trecute, ar fi numite „icoa-ne”. Pe bună dreptate și păstrând polisemia termenului. Aș numi personajele acestei cărţi catene. legături ale unui lanţ neîntrerupt, transmiţând prin veacuri un set de valori. Ina-lienabile. Chiar dacă textele sunt foarte condensante, la di-mensiunile unui articol de dicţionar, ele oferă o excepţională imagine a continuităţii și a universului axiologic ale spaţiului agrest. Fie că este vorba de artiști care reflectă în diferite moduri această lume, fie de personalităţi ivite din sânul ei și devenite exponenţiale, ca Badea Cârţan, cele două trăsături amintite apar ca o constantă. Implicit, cu devoţiune senină, fără retorică sămănătorist-paseistă, autoarea aduce în actua-litate aceste portrete care riscau altfel să intre în uitare. Cine

7

Prefaţă

mai știe azi, de exemplu, de Aurelian Pană, moșierul care a învăţat agricultura modernă în America? Unii văd în dispariţia ţărănimii un semn al „progresului”. După citirea unei astfel de cărţi, luciditatea te obligă să accepţi că este vorba de un regres, constând în dispariţia rădăcinilor. Dacă n-ar fi căzut ghilotina comunistă, distrugând aceste elite ale satului, am fi avut astăzi o agricultură suficient de bine pusă la punct în-cât să nu fim nevoiţi să cumpărăm 80% dintre „fructele pă-mântului”. Citiţi acel senzaţional capitol „țăranii cu biblioteci din Săliștea Sibiului”, pentru a înţelege care ar fi fost viitorul lumii rurale fără strâmbarea istoriei. „În 1890, s-a construit Despărţământul Săliște al ASTREI, care a înfiinţat o bibliotecă în localitate. Din documentele ASTREI aflăm că în anul 1900 în Săliștea Sibiului erau 12 biblioteci care cuprindeau în total 7.165 de volume. Anul Răscoalei ţărănești, 1907, i-a găsit pe oamenii de aici cu 20 de biblioteci”. Tot din acest medalion, aflăm: „Ciobanii aveau la stânele lor cel puţin două cărţi fie-care. Spre exemplu, turma de 2.939 de oi a lui Savu Borcea, la trecerea Dunării pe la Olteniţa, la anul 1840, era însoţită de 11 ciobani, iar la această târlă se găseau în jur de 20 de cărţi, citite succesiv de fiecare dintre ei. Și nu doar mocanii aveau cărţi în desagă sau la târlă, ci și fiecare casă din Săliște avea cel puţin 20 de cărţi. Un săliștean vestit, Picu Pătruţ, cunos-cut pentru scrierile și picturile sale, avea, în secolul al XIX-lea, o bibliotecă de 200 de volume, fapt destul de rar pe atunci pentru un ţăran”.

Satul, „cel mai mare izvor de energie naţională”, după vorba lui Goga, este, fără contradicţie, deopotrivă, și satul-idee al lui Blaga, situat „în jariștea cosmică” dar și locul comple-xei structuri sociale, spirituale și materiale analizat de Școala

8

sociologică a lui Gusti. Apropo de jariște, cuvântul iubit de Blaga înseamnă și loc de jertfă. Adică o dimensiune ce nu a lipsit niciodată spaţiului acestuia care a izvodit mereu mar-tiri. Știuţi și, mai ales, neștiuţi. Înfăţișându-ne biografiile și înfăptuirile unor oameni legaţi de tărâmul sacru al satului, scriitoarea face operă de necesară împrospătare a memori-ei și de reevaluare. Percepem astfel faptul că atracţia mari-lor noștri scriitori (Creangă, Slavici, Rebreanu, Coșbuc, Bla-ga, Galaction, Bănulescu) pentru spaţiul rural nu are doar o explicaţie sociologică, pur cantitativă, ci și, mai ales, una existenţială și calitativă. De la Eminescu, preocupat, în pu-blicistica sa excepţională, de condiţiile mizere de trai ale ţăranului, la spaţiul mítico-fantastic din prozele lui Bănules-cu, de la ţărăncile luminoase ale lui Grigorescu la persona-jele sumbre ale lui Băncilă, evantaiul este foarte larg. Dar explicaţia acestei teme absolute a culturii noastre vine din adâncuri istorice, nu din conjuncturi. Avem imaginea coloa-nei vertebrale care dă verticalitatea și deschiderea spre cer a unui neam de ţărani și oieri. Seria aceasta de tablete ne oferă un rar prilej de a ne întreba asupra unui sens unitar al civilizaţiei noastre. Este de regândit, mereu și mereu, asupra acestui sens ascuns, dar durabil, pe care umanitatea rurală l-a întrupat. Oamenii aceștia trăiau într-un univers coerent. De aceea viziunile însumate ale personalităţilor evocate aici sunt oarecum radiale. Elogiul nu este astfel circumstanţial, ci coboară undeva spre temeiul acestei lumi, care ne trimite și acum, în actualitatea digitalizată, nebănuite, încăpăţânate ecouri. meritul principal al textului de faţă, un text care este scris simplu și percutant, cu o abnegaţie și o iubire bine mascate în obiectivitatea consemnării, și în cuprinsul

Prefaţă

9

căruia naratorul se retrage cu admirabilă smerenie dinain-tea personajelor sale, rezidă nu doar în a ne trezi nostalgii nouă, „paseiștilor” incurabili, ci și în a ridica întrebări asupra identităţii și valorilor neamului nord - dunărean. Într-un ceas istoric în care actualizarea acestor dileme identitare devine (din nou?) de o presantă actualitate. Avem, în fond, de-a face cu un catalog de modele. Altfel spus, cu o comoară...

Christian Crăciun4 februarie 2020

Prefaţă

1929. CIOBAN, SATUL DRĂGUȘ (FĂGĂRAȘ)

13

Mihai Eminescu și „sărmanul țăran român”

Gazetarul mihai Eminescu s-a simţit profund legat de soarta omului simplu de la ţară. În articolele sale, a deplâns primitivismul traiului acestuia și a acuzat clasa bogată că nu face nimic pentru ridicarea materială și morală a ţărănimii. A apărat cauza „sărmanului ţăran român” în zeci de texte pe care le-a publicat în ziarul Timpul. Întrebările sale usturătoare vizau precaritatea educaţiei de la sate sau inexistenţa ei, pre-cum și lipsa unei hrane corespunzătoare în ceea ce-i privea pe ţărani. Arăta vinovăţia politicienilor, care erau indiferenţi faţă de problemele de fond ale lumii rurale și care practicau o impostură consecventă în alegerile parlamentare. Eminescu critica aspru administraţia coruptă „de jos până sus și de sus până jos” și cerea conturarea unei perspective umane și opti-miste asupra sorţii celor care munceau pământul.

În Timpul din 23 iunie 1879, jurnalistul se referea la situaţia extrem de grea a ţărănimii, la politica de stat deloc interesată de cei mulţi și umili care erau singurii care lucrau pământul și asigurau la propriu pâinea ţării întregi, dar trăiau mizerabil. Iată ce scria Eminescu:

„Suntem azi un popor de abia aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut nimic nu se produce în adevăratul înţeles al cuvântului în ţara aceasta decât pe

14

Daniela Șontică

tărâmul agricol; în cea mai mare parte, agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar și, mulţumită nestatorniciei de temperatură ce domnește în valea dintre Carpaţi, Dunăre și marea Neagră, producţia noastră atârnă mai mult de la bunăvoinţa Cerului, de la mila elementelor lui. Două milioane și jumătate de ţărani (cifră exagerată poate), populaţie în adevăr românească, lucrează pământul și dau singura producţie reală în această ţară, pe câtă vreme restul locuitorilor români, cei din orașe, târguri și târgușoare, populaţie amestecată din curcituri asimilate românilor, [...] fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheșefturi și din politică.”1

„Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet și cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, și nici chiar atunci în multe cazuri, se învrednicește să mănânce carne și să bea vin. Trăind sub un regim alimentar așa de mizera-bil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie și de slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran român, om de la ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp și de baltă, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găsește o familie care să aibă un copil, mult doi, și aceia slabi, gal-beni, ligniţi și chinuiţi de friguri permanente. Această populaţie, pe lângă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vârf la toate: administraţia.”

1 Articolele citate în acest text se găsesc în volumul mihai Eminescu, Opere X, Publicistică, Ed. Academiei RSR, București, 1989.

15

CHIPURI DIN SATUL ROMÂNESC

Ca unul care fusese revizor școlar, Eminescu știa foarte bine care era situaţia învăţământului de la sate, iar atunci când deţinea cifre prin care putea combate argumentat, nu se ferea să scrie:

„E dovedit, asemenea, că școalele rurale scad. În patru ani de guvernare roșie [liberală - n.a.] au scăzut cu nouă sute și mai bine, adecă cu 30 la sută. Se vede oarecare legătură între sporirea bugetului cheltuielilor cu 30 la sută și scăderea școalelor cu 30 la sută. Se-nţelege. Ce trebuie să-nveţe mojicul carte! Dacă patrioţii nu știu carte, începând de la miniștri și generali, apoi ţăranul să știe gramatică și aritmetică, să-l întreacă pe d. Dim. Brătianu sau pe Generalul Cernat? Nu se poate una ca asta. Unde ar rămânea atunci ierarhia între badea Ion și un minis-tru plenipotenţiar la Constantinopol, sau un general? Să sperăm deci că, progresând în minus ca în acești patru ani, peste alţi câţiva ani nu vor mai exista deloc școale rurale” (Timpul, 9 iulie 1880).

Și tot la necesitatea educaţiei se referă și în acest articol:

„Dacă producătorul nostru, ţăranul, ar primi în schimb cunoștinţele necesare pentru a-și economisi munca braţelor și a produce mai mult cu lucru mai puţin, atunci ar exista o compensaţie. Dar el muncește în același mod primitiv și greu ca și strămoșii săi, însutindu-i-se sarcinile publice. Ce lumină i se dă în schimb? În timpul ministerului Catargiu, erau 2 812 școli rurale cu 75 484 școlari; astăzi, sub guvernul părintesc al roșilor, sunt numai 1 910 școli. Deci, în patru ani de guvernare roșie, s-au pustiit 902 școli rurale și vor scădea și mai mult” (Timpul, 1 august 1880).

16

Daniela Șontică

Necinstea, jaful din bunul obștesc, inechitatea socială l-au făcut pe Eminescu să fi e neîndurător cu cei de la putere:

„Administraţia noastră nu mai e potrivită cu ţara, ea e barbară. De acolo vine barbaria cu care se esploatează și oameni, și pământ, lipsa de prevedere cu care se impun sub zeci de titluri dări comunale și judeţene, orbirea cu care se pustiesc și se dezrădăcinează pădurile, rămânerea agriculturii în starea primitivă de acum două sute de ani, sărăcirea ţăranului și sărăcirea ţării, mortalitatea populaţiei. Aci nu poate ajuta medicul cu prafuri și hapuri, nu învăţătorul cu aritmetică și gramatică, nu preotul cu esplicarea Evangeliei, nu în fi ne judecătorul cu distribuirea cea mai echitabilă a dreptăţii paragrafate; toate condiţiile de existenţă trebuiesc îmbunătăţite și pentru aceasta trebuie o administraţie luminată în adevăr, neobosită și onestă. Cu părere de rău constatăm însă că nicicând n-am fost mai departe de posibilitatea măcar de-a o avea decât în momentele de faţă, când administraţia în mare și în mic nu e decât o unealtă pentru falsifi carea alegerilor” (Timpul, 10 iulie 1880).

1928. BĂTRÂNI CITIND, ÎN LOCALITATEA FUNDU MOLDOVEI (BUCOVINA)

326

CUPRINS

PrefaţăChristian Crăciun ��������������������������������������������������������������������������������� 5

Mihai Eminescu și „sărmanul țăran român” �������������������������������� 13

„Humuleștii sunt centrul lumii” ������������������������������������������������������ 19

Povestea unei poezii: Noi vrem pământ ��������������������������������������� 27

Ioan Slavici, monograful satului transilvănean �������������������������� 35

Octavian Goga și literatura „desrobitoare” �������������������������������� 43

Regina Maria: „Țăranii români sunt plini de demnitate” �����������53

Grija lui Alexandru Vlahuță pentru țărani ������������������������������������ 63

Oameni din Miorcanii lui Ion Pillat ������������������������������������������������ 73

Carmen Sylva, inspirată de cultura noastră populară ��������������� 79

Ion Agârbiceanu avea „dragoste față de poporul sărac și obidit” �������������������������������������������������������� 85

Gala Galaction și o întâmplare de la Didești ��������������������������������� 91

O scrisoare a țăranului Ion către Liviu Rebreanu ����������������������� 97

Lucian Blaga – „satul, ca zăriște integrală” ������������������������������� 105

Domnul Trandafir, învățătorul ideal ��������������������������������������������� 113

Marin Preda, un scriitor pentru psihologia țăranului român ������� 117

Ștefan Bănulescu, în împărăția de ierburi a câmpiei ���������������� 125

Nicolae Steinhardt despre realitatea de la sat �������������������������� 131

Ioan Alexandru, un imnograf din satul ancestral ��������������������� 137

327

CuPRINS

Cimitirul sătesc, motiv de poezie la Marin Sorescu ������������������ 143

Ștefan Mitroi: Când cerul era satul de deasupra ���������������������� 147

Dumitru Manolache și romanul țăranilor navetiști ������������������ 153

„Nicolae Grigorescu a definit sufletul poporului” �������������������� 159

Octav Băncilă, pictorul Răscoalei din 1907 ��������������������������������� 165

Țăranul „pârguit de soare” al lui Camil Ressu ��������������������������� 173

Țăranii gravi ai lui Corneliu Baba ��������������������������������������������������� 179

Ioan Măric și picturile cu tâlc din lumea satului ������������������������ 185

Margareta Sterian și copiii din Drăguș ��������������������������������������� 189

Horea, țăranul rămas în istorie drept împărat ��������������������������� 193

Picu Pătruț, țăranul artist ��������������������������������������������������������������� 201

Badea Cârțan, țăranul dornic să cunoască istoria neamului ������ 207

Dimitrie Gusti și campaniile de cercetare a satelor ������������������ 215

Iosif Berman, fotoreporterul campaniilor lui Dimitrie Gusti �� 221

Răzeșii din Basarabia întâlniți de părintele Dimitrie Bejan ������229

Kurt Hielscher, un fotograf german prin satele noastre ���������� 237

Satele românești, prin ochii lui Denis Galloway ����������������������� 243

Țăranii din Poplaca, printre primii emigranți români în America ��������������������������������������������������������������������� 247

Țăranii cu biblioteci din Săliștea Sibiului ������������������������������������ 253

Vieți de boieri și arendași la țară �������������������������������������������������� 259

Dumitru Seceleanu, un moșier coborât dintr-un neam de oieri ����������������������������������������������������������������263

Nicolae Cornățeanu, un ministru pentru rentabilitatea agriculturii țărănești ���������������������������������������� 269

Aurelian Pană, moșierul cu viziune modernă asupra agriculturii ���������������������������������������������������������������������� 273

Aureliu Popescu și ferma model de la Perieți ��������������������������� 279

328

CuPRINS

Corul plugarilor din Chizătău, cel mai vechi din România ������ 285

Țăranii condeieri din Banat ������������������������������������������������������������ 291

Părintele Stăniloae despre „țărănimea Domnului Iisus Hristos” ������������������������������������������������������������ 297

Biblioteci sătești din inițiative particulare ���������������������������������� 301

Dan Berindei, despre vacanțele copilăriei la Dobrotești �������� 305

Elisabeta Rizea, eroina de la Nucșoara �������������������������������������� 309

Preotul Gheorghe Dumitrescu-Bistrița, un luminător al țăranilor ����������������������������������������������������������� 315

Editura sătească a lui Ion Bobină ������������������������������������������������� 319

Maria Costăchescu, fondatoarea muzeului etnografic din Galeșul sibian ��������������������������������������������������� 323