Clasicism şi neoclasicism 

Clasicismul şi neoclasicismul reprezintă tradiţia artistico-istorică sau atitudinile estetice bazate pe arta Greciei şi a Romei antice. Termenul de clasicism se referă la arta produsă în Antichitate sau la arta mai recentă inspirată de cea a Antichităţii. Neoclasicismul se referă la arta aflată sub influenţa celei antice, fiind astfel inclus în termenul mai larg de clasicism. Clasicismul se caracterizează în mod tradiţional prin armonie, claritate, sobrietate, universalitate şi idealism. În artele plastice, adepţii clasicismului au manifestat în general o preferinţă pentru linie în detrimentul culorii, pentru liniile drepte în detrimentul celor curbe şi pentru general în detrimentul particularului. Renaşterea italiană a fost prima perioadă de clasicism autentic după Antichitate. Neoclasicismul a devenit mişcarea estetică dominantă în Europa la sfârşitul secolului XVIII - începutul secolului XIX, prin lucrările lui Antonio Canova şi J.L. David. A dat naştere unei reacţii în favoarea sentimentelor subiective, a aspiraţiei către sublim şi a unui gust pentru bizar, numite mai târziu romantism. Alternările repetate între idealurile clasice şi non-clasice au caracterizat adesea estetica occidentală.

Neoclasicismul este o mișcare în arta plastică, arhitectura și artele decorative ale Europei și Americii de Nord, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, caracterizată prin revirimentul stilului clasic grecesc și roman. Printre reprezentanții de frunte ai mișcării s-au numărat arhitecțiiClaude-Nicholas Ledoux și Robert Adam, pictorii Jacques-Louis David, Jean Ingres și Anton Mengs, sculptorii Antonio Canova, John Flaxman, Bertel Thorvaldsen și Johann Sergel precum și designerii Josiah Wedgwood, George Hepplewhite și Thomas Sheraton.

Influențat de gândirea din Secolul luminilor, neoclasicismul impune dominația rigorii, având ca modele arta greacă și cea romană. Antichitatea se impune din nou, în opoziție cu concepțiile baroce. Aceasta „noua lectură” este menită să ducă la redescoperirea simplității și profunzimii naturii, spre deosebire de trăirile superficiale ale rococo-ului. Temele mitologice și antice, sunt din nou prezente. În timpul primului Imperiu (1804-1814), neoclasicismul devine stilul oficial.

Revoluția franceză se folosește și ea de acest stil pentru a evidenția virtuțile patriotice, regândind valorile antice în termeni morali. Artistul trebuie să fie acum o persoană angajată civic, care să-i învețe pe ceilalți faptele eroilor antici, stimulând astfel virtutea.

Stilul neoclasic se caracterizează în principal printr-o întoarcere la formele greco-romane. Pentru artiști, nu este vorba de a recurge la imitarea servilă a Antichității sau la experiența Renașterii italiene, ci de a dezvolta noi principii, destul de repede transformate în reguli rigide: claritate a expunerii, simplitate a structurii prin intermediul ordinii, al simetriei, al proporțiilor.

Opera

În opera sa a încercat să renască trecutul glorios al poporului român pentru "luminarea neamului său". A fost un autor iluminist, care a rămas în literatura română prin creațiile sale Suceava și Alexandru cel Bun în sec. XV, Marele Ștefan și bravul său hatman Arbore, Neneaca, cuconașul ei și dascălul, Geniul vechi al romanilor si românii de astăzi, Despre Basarabia și cetățile ei vechi ș.a.

Autor de compuneri originale și de imitații din autori europeni, a evocat în „Musa românească” (1868) mitologia și istoria națională, dovedind o imaginație fabuloasă și predilecție pentru viziunea macabră și umorul grotesc. A scris „Povestea povestelor” (1843),basm în versuri albe, sinteză a spiritului folcloric cu fantasticul oriental. A mai scris fabule și comedia de factură clasică „Cum era educația nobililor români în secolul trecut, când domneau fanarioții în țară”, precum și dialogul satiric „Holteiul și boiernașul”,