Concurenta si manifestarea acesteia in economia de piata

Studiu de caz: Manifestarea concurentei in Romania, rolul statului

Facultatea de Stiinte Economice si Administratie Publica

Specializare: Finante Banci

Grupa II

Realizatori:

Ganescu Simona Mariana

Doroftei Simona Gabriela

Constantinescu Ovidiu

Prof. Adrian Liviu Scutariu

Cuprins

1.Concurenta1.1. Notiunea de concurenta1.2. Politica concurentiala1.3. Functiile concurentei

2.Piata cu concurenta perfecta

3.Piata cu concurenta imperfecta

4.Monopolul

5.Piata oligopolista

6.Piata monopolistica

7.Piata tip monopson

8.Piata reglementata de stat

Studiu de caz: Manifestarea concurentei in Romania, rolul statului

Concurenta si manifestarea acesteia in economia de piata

Orice agent economic – firmă, menaj, administraţie, individ – îşi desfăşoară activitatea în relaţii reciproce cu ceilalţi, dar şi cu mediul natural-geografic, social-politic şi economic. Mediul economic reflectă relaţiile şi instituţiile care caracterizează viaţa economică a unei societăţi, elementele sale constitutive, modul în care funcţionează, finalităţile şi mecanismele prin care este reglată activitatea economică.

Baza mediului economic o reprezintă sistemul de proprietate asupra bunurilor economice, modul de repartizare a rezultatelor şi de adoptare a soluţiilor privind problema fundamentală a economiei. Aşa cum s-a arătat într-o temă anterioară, majoritatea economiilor de schimb contemporane funcţionează ca sisteme cu piaţă concurenţială. Izvorând din filosofia proprietăţii private, ele au doi stâlpi de rezistenţă: piaţa şi concurenţa. De modul în care acestea îşi îndeplinesc funcţiile de care dispun în mod potenţial, depinde calitatea mediului de afaceri concurenţial.

1.Concurenta

1.1. Notiunea de concurentaAlături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una dintre variabilele definitorii ale

pieţei, o trăsătură esenţială a pieţei. Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de

proprietate, care, pentru a-şi atinge obiectivele, intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi, fiind expresia liberei iniţiative. Concurenţa reprezintă atât o confruntare, cât şi o cooperare între agenţi economici, în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, de vânzare, de achiziţie a bunurilor de consum, de efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare, financiare ş.a.m.d. Este o întrecere pentru a obţine avantaje (sau măcar pentru a diminua probabilitatea producerii riscurilor).

În concurenţă, fiecare acţionează din interes. De exemplu, cumpărătorul „aleargă” pentru a găsi vânzătorii cu preţul cel mai mic, calitatea cea mai bună, condiţiile cele mai favorabile de livrare a bunurilor de consum şi factorilor de producţie etc. Vânzătorii se întrec între ei pentru „banul clientului”, pentru a atrage cumpărători cât mai mulţi, cu forţă economică ridicată, stabili în achiziţii, receptivi la preţ şi alte favorabilităţi. Din această competiţie, în mod normal şi ca regulă, ies învingătorii cei mai buni.

Condiţiile concurenţei sunt: libertatea formării preţului şi existenţa proprietăţii private, iar drepturile de proprietate sunt riguros delimitate şi garantate.

Concurenţa a evoluat în timp şi spaţiu, iar amploarea ei este influenţată de: ● numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei; ● gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor; ● gradul de transparenţă a pieţei; ● măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile să stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, dar şi de cooperare; ● reglementările privind intrarea/ieşirea de pe o anumită piaţă; ● gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice;

● mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin; ● nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală a membrilor societăţii; ● natura politicilor economice; ● amploarea tipologia şi plaja practicilor anticoncurenţiale; ● nivelul de instruire a agenţilor economici.

O piaţă este cu atât mai competitivă cu cât este mai redusă capacitatea fiecărei firme de a o influenţa prin preţuri, cantitate şi mod de comercializare. Teoretic, competitivitatea este maximă când fiecare firmă are o putere nulă de a influenţa piaţa. De exemplu, dacă firma A măreşte cu 10% preţul bunului „X” pe care-l comercializează, iar cererea pieţei se reduce cu 0,1%, înseamnă că piaţa bunului „X” este o piaţă competitivă. Din contră, dacă prin respectiva măsură cererea pieţei se contractă cu 4%, înseamnă că respectiva piaţă este puţin concurenţială.

Ca orice competiţie, şi concurenţa se desfăşoară pe baza anumitor reguli, ea fiind, ca şi piaţa, o creaţie socială conştientă. În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială există reglementări juridice privind regulile desfăşurării concurenţei, sancţiunile care se aplică celor care le încalcă, organismele abilitate să o supravegheze şi să aplice măsuri punitive1. În lipsa supravegherii şi reglementării, concurenţa se poate autodistruge, poate duce la monopol şi alte anomalii economice.

1.2.Politica concurenţială Reprezintă ansamblul de reglementări, obiective şi organisme care urmăresc asigurarea

unui climat concurenţial normal, prevenirea şi sancţionarea practicilor anticoncurenţiale, menite să distorsioneze concurenţa, să-i altereze funcţiile şi capacitatea de a impulsiona progresul economic.

Practicile anticoncurenţiale sunt numeroase, precum: - abuzul de poziţie dominantă; - măsurile discriminatorii, inclusiv în funcţie de cetăţenie; - realizarea unor înţelegeri de tip cartel (privind preţul, volumul producţiei şi desfacerii, împărţirea pieţelor) şi promovarea altor practici restrictive; - intervenţii publice care pot deforma concurenţa dintre firme (prin anumite ajutoare de stat, drepturi/avantaje speciale acordate unor întreprinderi); - realizarea de concentrări (fuziuni) interne şi internaţionale etc., care alterează competiţia.

În cadrul Uniunii Europene s-a elaborat şi promovat Politica Comună în domeniul concurenţei, menită să asigure o concurenţă liberă, nedistorsionată, „cel mai bun stimulent al eficienţei tehnice şi inovării de către firme şi cel mai eficace drum pentru realizarea diviziunii muncii şi a unei specializări la nivelul UE, benefice pentru participanţii la comunitate”.

1.3.Funcţiile concurenţei a) Stimulează progresul economic: ea incită la inovaţie şi creativitate, care favorizează

creşterea eficienţei, economisia resurselor, satisfacerea mai bună a nevoilor (vezi figura 1); b) Diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei creativi, abili, întreprinzători; ea îi

elimină sau îi reorientează spre alte domenii pe agenţii imobili, conservatori; salubrizează viaţa economică;

1 In România, reglementarea concurenţei se realizează prin numeroase acte normative dintre care se detaşează Codul Comercial, Legea nr. 21/10 aprilie 1996, Legea Concurenţei, Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat. Instituţiile concurenţei în România sunt: Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei. Mediul economic concurenţial

c) Uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, la reducerea costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare;

d) Permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi mai ieftină şi îi stimulează sau constrânge pe producători să găsească soluţii pentru a lărgi piaţa şi a-şi ameliora activitatea;

e) Concurenţa şi proprietatea privată favorizează formarea unor comportamente raţionale, dezvoltarea responsabilităţii pentru deciziile adoptate, asumarea câştigurilor dar şi a riscurilor care rezultă pentru agenţii economici;

f) Favorizează ajustarea reciprocă a cererii şi a ofertei prin decizii autonome ale producătorilor, vânzătorilor, distribuitorilor şi cumpărătorilor;

g) Când este necorespunzător reglementată şi supravegheată concurenţa se poate transforma în contrariul său: generează risipă de resurse; conduce la concentrarea exagerată a forţei economice; poate deprecia calitatea bunurilor mărfare; îl defavorizează pe consumator etc.

Figura 1. Interdependenţa concurenţă-eficienţă-progres economic

În cadrul concurenţei se folosesc mijloace numeroase care au evoluat odată cu piaţa şi concurenţa. Cu titlu general şi sintetic, ele pot fi prezentate ca instrumente (mijloace) economice şi extraeconomice.

Dintre mijloacele economice se remarcă: reducerea costurilor, creşterea calităţii, diversificarea şi reînnoirea sortimentului, publicitatea, acordarea unor avantaje cumpărătorilor, iar în unele situaţii chiar reducerea preţurilor sub cele ale concurenţilor. Printre instrumentele extraeconomice folosite în cadrul concurenţei sunt frecvente: obţinerea de informaţii privind concurenţii, sponsorizarea unor activităţi social-culturale, spionajul economic, iar, în cazuri limită, corupţia, şantajul, boicotul sau chiar violenţa deschisă.

2.Piata concurentei perfecte reprezinta o situatie teoretica, virtuala,ce presupune existenta catorva conditii: Atomicitatea agentilor economici: vanzatorii si cumparatorii trebuie sa fie suficient de numerosi, fiecare reprezentand o mica fractiune in ansamblul ofertei, respectiv al cererii pietei, astfel incatsa nu poata influenta pretul prin comportamentul lor individual. In conditiile unei cereri perfect elastice, orice firma vinde intreaga productie la pretul pietei si deci nu este interesata sa reduca pretul. Decizia producatorului de a obtine un profit total mai mare prin scaderea pretului si cresterea vanzarilor nu are rost; firma poate vinde orice cantitate de produse la pretul pietei.

Omogenitatea produselor: bunurile economice destinate satisfacerii unei anumite trebuinte trebuie sa fie identice calitativ, astfel incat cumparatorii sa nu dispuna de nici un criteriu de selectie real sau imaginar (artificial introdus prin publicitate sau politica de marca).Astfel, decizia unui producator de a maximiza profitul prin cresterea pretului nu are sens deoarece ramane fara cumparatori.

Mobilitatea perfecta a factorilor de productie si a bunurilor de consum: aceasta impune inexistenta unor obstacole de ordin tehnic si financiar, resapectiv libera circulatie pe piata a resurselor naturale, muncii, capitalului, firmelor, deplasarea fara dificultati de pe piata unui produs pe piata altuia. Aceasta presupune inexistenta restrictiilor la intrarea intr-un domeniu de activitate si a subventiilor de stat care sa mentina pe piata firmele ineficiente. Asemenea imprejurari, corelate cu atomicitatea, permit procurarea fara dificultati a capitalului necesar pentru a construi o intreprindere intr-o ramura profitabila, precum si transferarea unei parti a capitalului in functiune dintr-o sfera in alta. Intrarea in ramura in calitate de producator, ca si intrarea in piata ca simplu furnizor de marfuri nu reprezinta o problema. Transparenta perfecta a pietei: producatorii si consumatorii dispun de informatii complete, certe privind conditiile pietei, preturile factorilor de productie, al bunurilor economice si evolutia lor. In aceste conditii, toate tranzactiile se fac la acelasi pret pe piata unui anumit produs, iar fiecare agent economic manifesta un comportament rational, eficient, care-i asigura maximizarea profitului, respectiv a satisfactiei. Firmele aflate in concurenta perfecta sunt egale in privinta dimensiunilor, calitatii produselor, capacitatii de adaptare, volumului de informatii, implicit in privinta nivelului de eficienta.

3.Piata cu concurenta imperfecta este un ansamblu de piete care au unele trasaturi comune, dar se si deosebesc intre ele. Din acest ansamblu fac parte: piata monopolista, piata duopolista, piata oligopolista, piata monopolistica, piata tip monopson si piata reglementata de stat. In fiecare din aceste piete, vanzatorii sau cumparatorii pot sa hotarasca sau sa influenteze, in grade diferite, nivelul pretului.

4.Monopolul este situat, in privinta formarii preturilor si a interrelatiei cerere-oferta, la distanta cea mai mare de piata cu concurenta perfecta, fiind opusul categoric al acesteia. Ea include urmatoarele situatii posibile:

*Monopolul ca producator unic pe ramura: in aceasta situatie o singura intreprindere fabrica si vinde intreaga cantitate de bunuri de un anume gen. Pentru a avea pozitie de monopol intreprinderea unica trebuie sa produca un bun neinlocuibil si in acelasi timp produsul ei sa nu fie concurat pe piata interna de un bun identic creat de o firma straina. Daca aceste conditii nu sunt indeplinite, intreprinderea unica este doar monopol aparent. Monopolul ca firma unica are posibilitatea de a hotari singura si volumul productiei pe care-l fabrica si pretul de vanzare al bunului respectiv. El poate astfel sa evite intr-o anumita masura perturbarile pe care piata libera le introduce in activitatea economica cu efecte negative pentru profit. Astfel monopolul isi

asigura o continuitate a profitului; de obicei pretul stabilit este mai mare decat cel care s-ar forma intr-o piata libera asigurand producatorului unic un plus de profit in fiecare moment. Fixarea ofertei si pretului de catre monopol trebuie sa tina seama de o serie de factori si anume: capacitatea de plata a cumparatorilor, valoarea echipamentelor din dotare, conjunctura economica generala, care pot determina modificari periodice ale ofertei si pretului.

*Alte forme sau situatii de monopol:- monopol prin alianta: acest monopol poate sa apara atunci cand oferta unui bun este realizata de cateva intreprinderi mari ce incheie conventii privind productia pe care au obligatia sa o creeze fiecare in parte, pretul de vanzare unic si pietele pe care intreprinderile respective au dreptul sa furnizeze marfa. Se constituie astfel un cartel, ce actioneaza ca o singura unitate, ca insituatia unei intreprinderi unice. Monopolul prin alianta poate sa apara atat pe plan intern, cat si pe plan international (OPEC). Cand monopolul este realizat prin alianta, masa si rata profitului sunt diferite de la o unitate la alta, functie de volumul productiei create si vandute si de costul mediu, considerand pretul de vanzare egal pentru toate unitatile. Dominarea ofertei si a pretului de catre monopol, privit ca intreg, asigura tuturor intreprinderilor un profit mai mare decat in cazul functionarii lor separate.- monopol intemeiat pe calitatea unui produs industrial: apare in situatia cand intr-o ramura functioneaza mai multe intreprinderi avand marimi diferite si nu exista sansa incheierii de conventii intre ele privind productia si pretul.- monopol izvorat din calitatea deosebita a unui bun agricol, ce se poate cultiva numai pe zone restranse, determinand o cerere net superioara ofertei si stabilirea unui pret de vanzare ridicat;- monopol rezultat din relatia privilegiata a unor intreprinderi cu statul- monopolul unor intreprinderi proprietate de stat care au dreptul sa comercializeze singure unele produse la preturi mai mari decat cele formate in libera concurenta.

5.Piata oligopolista implica prezenta intr-o ramura a unui numar relativ mare de intreprinderi (cel putin trei) care livreaza intreaga cantitate de marfuri. Cumparatorii sunt numerosi. Talia intreprinderilor nu este egala, dar fiecare intreprindere produce cantitati insemnate de bunuri.Acestea pot fi omogene sau neomogene. Prin excelenta, sunt oligopoliste pietele produselor cu valoare de intrebuintare mare si care necesita tehnologii de valoare mare. Astfel sunt oligopoliste pietele productiei siderurgice, ale automobilelor, ale masinilor si echipamentelor destinate energeticii, etc. Intalnim piete oligopoliste si in alte sfere precum industria alimentara, in care eficacitatea se asigura si la praguri relative mici ale productiei. In asemenea situatii, alaturi de marii producatori, functioneaza si intreprinderi mici si mijlocii. Si in pietele oligopoliste ca si in pietele duopoliste, problema nevralgica este impartirea pietei intre producatori, incercarea firmelor de a-si apropia o parte cat mai insemnata din clientela, in vederea cresterii cifrei de afaceri si a profitului. Ca urmare in piata oligopolista se regaseste reactia fiecarei firme la decizia celorlalte, interdependenta stransa a actiunilor diverselor intreprinderi.Unitatile oligopoliste au posibilitatea de a stabili si volumul productiei si preturile de vanzare, ultimele reflectand atat costul de fabricatie, cat si calitatea produselor. Diferentierea calitativa a produselor, insotita de preturi inegale, duce la distribuirea intre firme a clientelei totale si o divide in grupuri mai mari sau mai mici, care prefera si cer un anume bun creat de o anumita intreprindere. Piata oligopolista de bunuri diferentiate calitativ are posibilitati de extindere mai bune o data cu cresterea generala a veniturilor, care diversifica preferintele consumatorilor, gusturile lor, etc. Aceasta crestere generala a veniturilor tinde sa reorienteze clientela, sa o regrupeze spre bunurile superioare calitativ, sa aduca un plus pe piata intreprinderilor mai dinamice in dauna celorlalte.

Acest fenomen de inaintare ori retragere a cererii, pentru produsele diverselor firme, dovedeste ca diferentierea produselor nu elimina concurenta si selectia intreprinderilor viabile, cidoar o limiteaza.

6.Piata monopolistica este piata cu concurenta cvasi perfecta. Ea se caracterizeaza prin existenta intr-o ramura a unui mare numar de producatori de talie relativ mica si apropiata si prin diferentierea produselor. Ultima caracteristica permite intreprinderilor sa fixeze cuplul calitate-pret, ca si in cazul oligopolului. Multitudinea producatorilor atrage dupa sine o concurenta mai ampla in pietele monopolistice si permite cumparatorilor sa aleaga dintre produsele livrate de diversele unitati. Pentru o perioada de timp, diferentierea produselor grupeaza clientela intre furnizori, asigurand in acelasi timp o stabilitate a cererii pentru fiecare vanzator, ceea ce echivaleaza cu limitarea concurentei. Intrucat mobilul profitului determina frecvent innoirea produselor, clientela se regrupeaza periodic, in favoarea unor intreprinderi mai dinamice si in defavoarea celorlalte.

In pietele monopolistice si a concurentei care le caracterizeaza trebuie sa se tina seama de urmatoarele doua situatii:- decizia unei intreprinderi privite izolat nu afecteaza sensibil situatia celorlalte unitati din cauza potentialului productive relativ redus al fiecareia- intrarea a noi concurenti in ramura nu este dificila datorita aceleiasi cauzeSe poate concluziona prin urmare ca piata monopolistica se apropie cel mai mult de piata cu concurenta perfecta, fara a se identifica cu ea.

Firmele din piata monopolistica , in tendinta de a-si maximiza profitul, urmaresc, in paralel cu imbunatatirea calitatii produselor si minimalizarea costurilor, prin determinarea nivelului optim al productiei, pe termen scurt si alegerea variantei optime de combinare a muncii si capitalului, pe termen lung.

7.Piata tip monopson este opusul celei monopoliste. In timp ce in piata monopolista exista unul sau cativa vanzatori si un numar mare de cumparatori, piata tip monopson se caracterizeaza prin existenta unui singur cumparator, intr-o zona economica, si a unor numerosi vanzatori ai bunului fabricat la scara tarii.Intreprinderea cu pozitie de monopson poate sa se aprovizioneze la preturi avantajoase; in acelasi timp poate folosi forta de munca ieftina daca in zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care sa ofere locuri de munca. Profiturile obtinute devin astfel mai mari prin reducerea costului mediu de fabricatie.

8.Piata reglementata de stat este piata in care statul fixeaza preturi la unele bunuri materiale si servicii furnizate de agenti economici, publici sau privati, cu scopul de a proteja unele categorii de producatori sau populatia in totalitatea sa. Statul ia apoi masuri de control al unor preturi, al dobanzii si salariilor, in perioade de inflatie ori recesiune economica, urmarind insanatosirea vietii economice, relansarea mai rapida a acesteia, reducerea somajului si utilizarea capacitatilor de productie existente. In multe situatii statul intervine pe diverse piete, ca de exemplu:

- Fixarea de preturi maxime, in perioade critice vizeaza marfurile care se adreseaza necesitatilor fundamentale alepopulatiei. Aceste preturi sunt inferioare pretului deechilibru, ce s-ar forma in piata de concurenta libera si au menirea sa asigure un minim de bunuri indispensabilepaturilor sociale cu venituri mici. Acest lucru are efecte pozitive asupra procesului de refacere a potentialului productiv uman. Preturile fixate de stat limiteaza sau suprima in acelasi timp conflictele sociale grave, care pot genera dezechilibre economice suplimentare

-Garantarea preturilor la unor produse agricole sau a veniturilor agricultorilor, determinate de instabilitatea productiei agricole de la an la an datorita conditiilor climatice variabile. Instabilitatea productiei agricole, desi limitata o data cu progresul, este prezenta chiar si in tarile in care agricultura a atins randamente foarte inalte. Aceasta instabilitate modifica veniturile anuale ale agricultorilor si deci capacitatea lor de finantare a productiei, influentand nefavorabil cursul activitatii agricole si industriale viitoare, precum si consumul populatiei. Deoarece productia agricola este oscilanta, pretul garantat poate sa se soldeze in ani diferiti cu venituri totale inegale. De aceea s-a incercat practica garantarii veniturilor anuale. Desi politica pretului garantat in agricultura a avut si unele urmari secundare nedorite, amestecul statului in piata produselor agricole, ca si alte masuri de sprijinire directa a agriculturii au avut o influenta evident favorabila asupra acestei ramuri si a economiei intregi.

Caracteristică

Structură

Numărul şi mărimea firmelor Natura produsului Condiţiile de intrare şi

ieşire

Concurenţa perfectă Multe firme mici Produse omogene Nu există bariere

Concurenţa monopolistică

Multe firme, toate miciProduse diferenţiate Nu există bariere

Oligopol Puţine firme, dintre care câteva sunt mari

Produse diferenţiate sau omogene

Pot exista bariere la intrarea pe piaţă

Monopol O singură firmă Un singur produsProtecţie totală faţă de

intrarea rivalilor pe piaţă

Figura 2 . Trăsăturile caracteristice ale tipurilor de concurenţă pe piaţă

Piata concurentiala determina utilizarea eficienta a resurselor limitate pentru statisfacerea multiplelor trebuinte individuale si sociale, regleaza si stimuleaza productia astfel incat comportamentul producatorilor, orientat catre maximizarea profitului, devine mijloc de realizare a scopului sistemului economic, respectiv optimizarea consumului, maximizarea satisfacerii trebuintei consumatorilor. Relatiile concurentiale impun producatorilor promovarea progresului tehnic, scaderea costurilor si a preturilor, cresterea cantitatii, calitatii si diversitatii bunurilor economice, imbunatatirea distributiei si utilizarii acestora.

Concurenta poate fi distorsionata si deturnata de la scopul sau prin mijloace neloiale, anticoncurentiale: practicile monopolistice, subventionarea de catre stat a unor domenii de activitate economica ineficiente, recurgerea la mijloace extraeconomice (falsificarea produselor de marca, furturi de documentatii sau conceptie, spionaj, etc). Pentru promovarea intereselor consumatorilor si producatorilor este necesara mentinerea si stimularea concurentei loiale prin

adoptarea unor legi si constituirea de organizatii guvernamentale sau neguvernamentale, care sa arbitreze respectarea principiilor concurentei. Astfel, inca din 1890, Congresul SUA a votat “Sherman Act”, care interzice tentativele de monopolizare, iar in 1914 s-a constituit Comisia Federala pentru Comert, insarcinata cu supravegherea respectarii legislatiei anti-trust. In Franta s-a creat in 1936 un Consiliu al Concurentei insarcinat cu controlul practicilor anticoncurentiale. In Uniunea Europeana, art.85 al Tratatului de la Roma interzice toate practicile “ce au drept obiectiv sau drept effect restrangerea sau falsificarea jocului concurentei”. Legile anti-monopol din Uniunea Europeana sunt incluse intr-o ampla “legislatie de protectie a concurentei”, vizand in ultima instanta protectia consumatorului.

Studiu de caz: Manifestarea concurentei in Romania, rolul statului

“Atunci când politica concurenţei este efectiv aplicată,consumatorii au cele mai mari beneficii.

Într-un timp al schimbărilor,aplicarea politicii concurenţei şi interesele consumatorilor

reprezintă o legătură stabilă."Mario Monti, Comisar european

responsabil cu politica în domeniul concurenţei

Practica de pretutindeni demonstreaza ca omul de afaceri autonom, desi – în principiu – recunoaste rolul pozitiv al concurentei si este adeptul liberei initiative, în strategiile comerciale care le promoveaza este tentat adesea, si uneori reuseste, sa limiteze concurenta în domeniul sau, motivat fiind de faptul ca lipsa concurentei reale pe piata pe care opereaza îi simplifica problemele cu care se poate confrunta sau, cel putin, faciliteaza solutionarea lor.

Aceasta constatare evidentiaza necesitatea indubitabila a existentei unui cadru normativ adecvat care, prin continut si modalitati de actiune, sa garanteze libera initiativa a întreprinzatorilor, autonomia reala a acestora si desfasurarea nestingherita a concurentei.

În tara noastra cadrul juridic de reglementare a concurentei, armonizat deplin cu normele comunitare în domeniu, este asigurat de Legea concurentei nr. 21/1996, cu completarile si modificarile ulterioare, republicata în Monitorul Oficial nr. 742 din 16 august 2005, precum si legislatia secundara (regulamente si instructiuni) emisa în aplicarea acesteia.

Totodata, în România, ca tara membra a Uniunii Europene, sunt întrutotul si pe deplin aplicabile si reglementarile comunitare în domeniu, între care mentionam doar prevederile Tratatelor de instituire si, respectiv, functionare a Uniunii Europene, care reprezinta legislatia primara precum si „Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 de punere în aplicare a regulilor de concurenta prevazute de art. 81 si 82 din Tratat”.

Facem precizarea ca în materia concurentei legislatia comunitara este prevalenta în raport cu legislatia nationala precum si faptul ca, prin Regulamentul susmentionat, autoritatile de concurenta nationale ale statelor membre au fost învestite cu competenta necesara pentru aplicarea prevederilor specifice din Tratat.

Toate politicile de dezvoltare trebuie să ţină seama de imperativul promovării concurenţei corecte. Articolul 135 alin. (1) din Constituţie o spune clar: România este economie de piaţă, bazată pe liberă iniţiativă şi concurenţă.

Prin prisma rapoartelor internaţionale, liberalizarea şi normalizarea comportamentelor în economia românească a parcurs un drum lent şi sinuos. Pornind de la percepţia mediului de afaceri asupra laxităţii şi eficienţei promovării reale a concurenţei pe piaţă, Forumul Economic Mondial plasează România abia pe locul 67 în lume (din 125 de ţări, Global Competitiveness Report 2007). În pofida experienţei noastre de 10 ani în reglementarea practicilor anticoncurenţiale, a reformulărilor legislative la standarde europene, a diminuării semnificative a deficienţelor instituţionale în ultimii 3 ani, în ciuda chiar şi a dinamicii economice pozitive din ultimii 7 ani, eficienţa implementării legii concurenţei se dovedeşte relativ scăzută. Topul mondial este dominat de patru ţări europene: Finlanda (1), Germania (2), Olanda (3) şi Marea Britanie (4), talonate de Australia şi Noua Zeelandă.SUA se situează abia pe locul 14.Raportul ia în calcul şi alţi indicatori de percepţie a rolului concurenţei în evaluarea eficienţei pieţei - unul

din cei 9 piloni esenţiali ai competitivităţii unei naţiuni (grafic 1). De exemplu, gradul de intensitate a concurenţei interne ne poziţionează ceva mai bine, şi anume pe locul 59. Distorsiunile concurenţiale induse de taxe şi subvenţii sunt însă mult mai îngrijorătoare. Ele ne plasează pe un ruşinos loc 117. La rândul lor, specialiştii BERD percep letargia transpunerii politicii concurenţei de pe hârtie în economia reală (Transition Report 2007). De la intrarea sa în vigoare în anul 1996 şi până în 2005, implementarea legii concurenţei pare că nu a cunoscut nici o îmbunătăţire relativă faţă de standardul economiilor dezvoltate (grafic 2). Abia în 2006 reuşim un salt infim, cu o treime de punct, atingând nivelul de 2,67 a indicelui politicii concurenţiale în România (scalarea se face între 1, ceea ce înseamnă că nu există nici legislaţie concurenţială şi nici instituţie regulatoare, şi 4+, ceea ce înseamnă că standardele sunt similare cu cele ale economiilor dezvoltate, iar intrarea pe majoritatea pieţelor este nerestricţionată), pe baza opiniilor experţilor economişti din fiecare oficiu naţional de reprezentare a BERD. Ne plasăm peste media celor 29 de economii ex-comuniste analizate, dar în urma tuturor statelor noi membre ale UE. Or, estimarea acestui indice se impune ca parte componentă a reformelor structurale.Alte analize anuale, precum cele ale Băncii Mondiale sau ale Fundaţiei Heritage, se asociază rapoartelor precedente. Ele surprind mai degrabă caracteristicile mediilor de afaceri performante în sens larg, decât efectele eficienţei implementării politicilor concurenţiale în sens restrâns.Relaxările semnificative ale reglementărilor mediului de afaceri au condus la îmbunătăţirea semnificativă a poziţiei în clasamentul uşurinţei de a derula afaceri în România, de la locul 71 în 2005, la locul 49 în 2006 (din 175 de ţări). Banca Mondială clasifică ţările lumii în funcţie de piedicile birocratice puse deschiderii, operării sau închiderii unei afaceri – evaluate ca timp, cost şi număr de operaţiuni necesare. Cum se reflectă ele în oglinda concurenţei? Pe de o parte, reglementarea strictă a barierelor la intrarea pe o piaţă se justifică, în opinia unora, dacă serveşte unui interes public şi este asociat cu bunuri de calitate superioară, mai puţine externalităţi negative şi concurenţă mai puternică. Pe de altă parte, teoria alegerilor publice asociază stricteţea reglementărilor cu o concurenţă mai slabă, cu prezenţa economiei subterane şi a corupţiei. Realitatea a dovedit că distribuirea productivă a rentelor este favorizată de teoria alegerilor publice, şi nu de cea a interesului public.Nici Fundaţia Heritage nu face referire expresă la politicile concurenţiale sau la eficienţa implementării lor, ci la efectul agregat al intervenţiilor publice şi private asupra libertăţii economice. Timp de 10 ani, între 1997 şi 2006, mediul românesc nu a reuşit să depăşească stadiul de restrictivitate generalizată a libertăţii economice, în pofida evoluţiei sale pozitive după 2002 (grafic 3). Indicele libertăţii economice a României depăşeşte foarte uşor, pentru prima dată, media mondială a celor 161 de ţări analizate abia în anul 2007. Plasaţi pe locul 67 în lume, continuăm să fim totuşi depăşişi de ţări precum Albania, Peru, Bulgaria, Uganda sau Africa de Sud. Autorii definesc libertatea economică ca find “acea componentă a libertăţii care vizează autonomia materială a individului în relaţia sa cu statul şi alte grupuri organizate”; un individ este, aşadar, liber economic dacă dispune neîngrădit de controlul muncii şi proprietăţii sale. Scorul final e obţinut prin ponderarea egală a zece libertăţi individuale: libertatea derulării afacerilor, comercială, monetară, libertatea faţă de guvern, fiscală, a drepturilor de proprietate, investiţională (în special străină), libertatea raportată la corupţie şi libertatea muncii. Avansul României este cauzat în principal de dinamica libertăţii fiscale (grafic 4). Totuşi, plasarea la baza scalei libertăţii economice moderate se justifică, în mare parte, prin succesul relativ mai slab, faţă de celelalte state analizate aici, în combaterea corupţiei, garantarea drepturilor de proprietate, asigurarea libertăţii monetare (chiar dacă decalajul este mai mic, el rămâne semnificativ) şi a promovării libertăţii muncii.

În ciuda limitelor metodologice şi a percepţiilor fundamental subiective prezentate de rapoartele internaţionale, justificările nu sunt greu de găsit în realitatea românească. Să ne

amintim, de exemplu, de atenţionările adresate de Comsia Europeană cu privire la clauza «de aur» a statului român în contractul de privatizare a companiei Petrom şi la dezacordul privind taxa de înmatriculare auto. Apoi, să nu uităm că procesul privatizării şi al retrocedării proprietăţilor în România devine « perpetuu». Problema insolvenţei, care măcina economia românească la începutul anilor 2000 în proporţie de aproxaimativ 40% din PIB, a scăzut la circa 15% în prezent. Autorităţile au înţeles, într-un final, că ea trebuie rezolvată pe baza unei legi solide a falimentului, apărute abia în 2006, şi nu prin alocarea perpetuă de ajutoare de stat pentru restructurare şi salvare.Concurenţii de pe piaţa energetică, imobiliară, a cimentului, telecomunicaţiilor, ţigărilor, produselor farmaceutice, asigurărilor sau apei minerale, afectaţi de practicile exclusive ale actorilor pe piaţă - fie ele rezultatul înţelegerilor restrictive de stabilire a preţurilor sau împărţire a pieţelor, de ploia de acte normative care a favorizat anumite practici anticoncurenţiale, de achiziţiile publice şi corupţia care le tapează - resimt cel mai bine eficienţa reală a implementării legii concurenţei.De asemenea, consumatorii care călătoresc în străinătate ştiu foarte bine că bunurile de larg consum sau insulina sunt mult mai scumpe la noi decât pe alte pieţe europene şi că nu reuşim să controlăm fenomenul preţurilor excesive.Ştim că politica concurenţială are un rol important în garantarea funcţionării normale a economiilor de piaţă. Corelaţii pozitive şi semnificative se găsesc, în special, între implementarea eficientă a politicii concurenţiale şi expansiunea firmelor private eficiente. Dacă aruncăm o privire la dinamica topului celor mai puternice 100 de companii din România - care determină regulile concurenţiale ale pieţei - vom remarca ritmurile actuale de creştere a cifrelor de afaceri cu două cifre în multe sectoare ale economiei. Principiul cărămidei la care adăugăm una şi obţinem o creştere de 100% funcţionează aici din plin. Şi asta pentru că în 2001, aşa cum semnala profesorul C. Mereuţă, în acest top 100, rata medie a profiturilor era negativă. În 2002, cifra de afaceri a companiilor majoritar private o depăşea pentru prima dată pe cea a companiilor deţinute majoritar de stat. Apoi, abia în anul 2004, marii jucători ai pieţei au răsturnat balanţele veniturilor în favoarea profiturilor, cu toate că încă 21 de firme din top 100 înregistrau încă pierderi. Nu în ultimul rând, abia în anul 2005, companiile multinaţionale au început să domine topul 100 cu o pondere de 58% în cifra lor de afaceri. Concurenţa corectă se cristalizează şi se radicalizează, însă până să devină o ideologie va mai trece ceva timp.

Deşi metodologiile aplicate sunt adesea criticate, monitorizarea rapoartelor şi a clasamentelor internaţionale are menirea de a contura o imagine mai clară asupra poziţiei României în sistemul economic global în funcţie de eficienţa implementării politicii concurenţiale şi a efectelor generate asupra performanţelor mediului de afaceri. Obstacolele în realizarea unor astfel de comparaţii nu sunt puţine: conţinutul eterogen al politicilor concurenţiale, mecanismele diferite de implementare, tipul practicilor anticoncurenţiale reglementate, listele de excepţii particulare etc. Cu atât mai grea se dovedeşte evaluarea eficienţei combaterii practicilor anticoncurenţiale, strâns dependentă de experienţa legiferării, de realităţile economice şi politice ale fiecărui stat în parte. Studiile de caz surprind cu mai multă acurateţe eficienţa implementării legii concurenţei. Însă diversitatea lor face imposibilă o apreciere exhaustivă şi plauzibilă a normalităţii şi corectitudinii mediului concurenţial. Astfel, instituţiile internaţionale creează un sistem de indicatori agregaţi de percepţie, pornind de la chestionare adresate mediului de afaceri şi specialiştilor, şi de la ponderarea lor cu nivele de încredere specifice. Ele permit, în final, efectuarea comparaţiilor pe un grup vast de ţări.Alături de variabilele direct dependente, nesurprinse în rapoartele de mai sus - claritatea conţinutului legislaţiei concurenţiale, gradul de independenţă formală şi reală a autorităţilor de concurenţă, bugetul alocat autorităţilor de concurenţă, numărul şi gradul de calificare a personalului şi număr de cazuri analizate - se regăseşte şi o paletă vastă de alţi factori macroeconomici explicativi. Rezultatele analizelor empirice sugerează că percepţia eficienţei

implementării legislaţiei concurenţiale, mai degrabă decât eficienţa sa reală, depinde în mod semnificativ de: nivelul dezvoltării economice (+), dimensiunea economică (-), deschiderea comercială (+), nivelul corupţiei (-) şi experienţa legislativă în domeniu (+).Nivelul dezvoltării economice explică semnificativ şi pozitiv eficienţa sistemelor concurenţiale, însă îşi pierde din relevanţă pe măsură ce ţările au o experienţă mai mare de legiferare a concurenţei. Cu alte cuvinte, curba învăţării instituţionale primează pe termen lung în faţa PIB-ului pe locuitor. Aşa se poate explica poziţionarea eficienţei concurenţiale a României în urma multor ţări mai slab dezvoltate, cu excepţia Indonesiei (prima lege a concurenţei apare în 1999), Iordaniei (2000), Marocului (2000) sau Barbadosului (2003).Intuitiv, pare rezonabilă concluzia că, cu cât nivelul perceput al corupţiei este mai mare, cu atât eficienţa implementării legislaţiei concurenţei este mai scăzută. Însă unele analize evidenţiază contrariul. Interpretarea celor două rezultate devine interesantă. Pe de o parte, grupurile de interese sunt cele care pot sprijini introducerea unei legislaţii concurenţiale. Pe de altă parte, implementarea sa efectivă poate fi împietată de alte grupuri de interese. O posibilă explicaţie constă, aşadar, în ideea că legislaţia concurenţei este subsumată intereselor specifice ale unor grupuri, politicieni sau întreprinderi, şi nu funcţionează ca un mecanism real de promovare a concurenţei pe o piaţă. Cert este că legislaţia concurenţei nu constituie un remediu împotriva corupţiei, aşa cum sugerează uneori literatura de specialitate, ci reforma juridică şi, în cazul nostru, buna funcţionare a Agenţiei Naţionale de Integritate. Riscul cel mai mare rămâne ca legislaţia concurenţei să fie captată de anumite grupuri de interese, în opoziţie cu principiul fundamental al apărării concurenţei şi nu al concurenţilor.

Consiliul Concurentei – garantul economiei de piata functionaleExistenta unor reglementari în domeniul concurentei, oricât de riguroase si cuprinzatoare

ar fi acestea, nu pot garanta prin sine însasi functionalitatea economiei de piata, prevenind orice manifestare care ar putea avea drept scop sau efect împiedicarea, restrictionarea sau distorsionarea concurentei si afectarea climatului concurential. Prin urmare, se impune cu necesitate existenta unei institutii, a unei autoritati învestite prin lege pentru a veghea la respectarea regulilor specifice.

În România acest rol revine Consiliului Concurentei, conceput sa functioneze ca autoritate administrativa autonoma în domeniul concurentei. Modul de organizare, obiectivele, competentele, atributiile si procedurile sale de lucru, inclusiv masurile pe care le poate dispune si sanctiunile pe care le poate aplica celor vinovati de încalcarea prevederilor legislatiei în domeniul de competenta sunt precizate în Legea concurentei nr. 21/1996, republicata (Capitolele IV – VI, art. 16-62) si legislatia secundara emisa în aplicarea acesteia.

Consiliul Concurentei reprezinta o institutie care, prin misiunea si rolul specific, se situeaza în rândul autoritatilor nationale de prim rang, fiind chemata sa asigure buna functionare a mecanismelor pietei. În acest scop, Consiliul Concurentei:– vegheaza la respectarea „regulilor jocului pe piata”;– sanctioneaza devierile de la un comportament concurential normal;– promoveaza cultura concurentei;– îsi consolideaza pozitia „de arbitru” fata de toti actorii mediului economic.

Actiunile desfasurate de Consiliul Concurentei în exercitarea rolului sau specific au o dubla dimensiune: una preventiva si una corectiva.

Dimensiunea preventiva consta în monitorizarea pietelor si supravegherea comportamentului agentilor economici astfel încât prin interventiile sale sa evite denaturarea în mod semnificativ a concurentei pe piata si în implicarea activa în procesul legislativ putându-se opune adoptarii oricaror reglementari juridice care contin prevederi anticoncurentiale.

Dimensiunea corectiva este data de masurile adoptate pentru restabilirea si mentinerea unui mediu concurential eficient, atât prin înlaturarea practicilor care prejudiciaza concurenta promovate de unii agenti economici, asociatii de agenti economici si/sau autoritati cât si prin identificarea prevederilor din actele normative si/sau administrative care au sau pot avea efecte negative asupra competitiei si interventia directa pentru corectarea sau eliminarea lor.

În calitatea sa de autoritate administrativa autonoma, Consiliul Concurentei exercita numeroase atributii, stabilite prin Legea nr. 21/1996 (republicata) între care mentionam:a) identificarea practicilor anticoncurentiale si investigarea acestora, din proprie initiativa sau ca urmare a unor plângeri, sesizari sau notificari si dispunerea masurilor pentru înlaturarea lor si sanctionarea celor vinovati;b) reglementarea comportamentului agentilor economici în raport cu necesitatea functionarii normale a competitiei si promovarea intereselor consumatorilor fara a leza interesele legitime ale mediului de afaceri;c) efectuarea unor studii utile pentru cunoasterea pietei si fundamentarea masurilor necesare pentru îmbunatatirea competitivitatii; d) sesizarea Guvernului în cazurile de imixtiune a organelor administratiei publice (centrale si locale) în aplicarea legislatiei concurentei si recomandarea masurilor pentru a facilita dezvoltarea pietelor si a concurentei;e) emiterea avizelor „conform” pentru proiectele de acte normative care pot avea impact anticoncurential si propunerea modificarii acelora care au un astfel de efect;f) reprezentarea României si promovarea intereselor tarii noastre în domeniul concurentei, în raporturile cu organismele internationale sau alte state, precum si în cadrul ECN (Reteaua Europeana de Concurenta).

Totodata, importante atributii revin Consiliului Concurentei în domeniul ajutorului de stat. Aceasta autoritate reprezinta un partener competent al furnizorilor de ajutor de stat, asigurându-le consultanta de specialitate necesara pentru a identifica tipurile de ajutor de stat potrivite, aferente fiecarei masuri de sprijin initiata în conformitate cu reglementarile comunitare, precum si pentru elaborarea, proiectelor de scheme de ajutor de stat care sa raspunda necesitatilor prioritare la nivel national, în vederea notificarii catre Comisia Europeana pentru a fi autorizate.

Corespunzator complexitatii si importantei atributiilor pe care trebuie sa le îndeplineasca, potrivit actului normativ prin care a fost înfiintat, Consiliul Concurentei a fost consacrat ca autoritate administrativa autonoma în domeniul concurentei, plenul sau fiind format din 7 membri: un presedinte, 2 vicepresedinti si 4 consilieri de concurenta. Numirea membrilor plenului se realizeaza de catre presedintele României, la propunerea Guvernului.

Fiintând ca institutie publica autonoma, Consiliul Concurentei cuprinde si structurile de specialitate, centrale si teritoriale, prin care acesta îsi îndeplineste rolul si îsi exercita atributiile si competentele specifice în aplicarea actelor normative pe care le administreaza. Componenta teritoriala a structurii Consiliului Concurentei este formata din inspectoratele regionale (pe regiuni de dezvoltare) si judetene, concepute ca unitati fara personalitate juridica.

În întreaga activitate Consiliul Concurentei reprezinta un „arbitru echidistant”, în sensul ca aplica legea în mod unitar atât firmelor românesti cât si celor straine, indiferent de natura capitalului social: privat, de stat sau mixt.

Expunerea succinta a rolului, competentelor si atributiilor Consiliului Concurentei evidentiaza fara echivoc faptul ca acesta nu este o autoritate de control în sensul consacrat al cuvântului, nu reprezinta un factor de presiune asupra activitatii întreprinzatorilor. Dimpotriva, prin întreaga sa activitate autoritatea prezentata se constituie într-un vector al mecanismelor specifice functionarii economiei de piata, asigurând conditiile necesare pentru ca „motorul”

acesteia – concurenta – sa functioneze ireprosabil, sprijinind mediul de afaceri pentru integrarea eficienta în structurile pietei europene unice si asimilarea mecanismelor de functionare ale acesteia.cu care se poa