CREŞTINUL ÎN ARMĂTURĂ COMPLETĂ

WILLIAM GURNALL

VOLUMUL 1

Traducere din engleză: Daniela Vică Robb Ediţie revizuită

şi îngrijită: Constantin Moisa EDITURA STEPHANUS Bucureşti,

1996 Consilier editorial: CONSTANTIN MOISA Coperta:

CORNEL MIU Titlul original în limba engleză: THE CHRISTIAN IN

COMPLETE ARMOUR Prima ediţie în 3 volume în 1655, 1658 şi

1662 Revizuită şi retipărită în 1864 de Blackie & Son, Glasgow,

Scoţia Ediţia 1864 (neprescurtată) reeditată de

„TheBannerofTnith Trust", Edinburgh, Scoţia în 1964, 1974,

1979, 1983 şi 1987 Ediţia 1864 (voi. 1 şi 2) revizuită şi

prescurtată, publicată de World Cballenge, Inc., David

Wilkerson Crusades, Lindale,Texas, U.S.A. în asociaţie cu

„TheBanncr ofTruth Trust", 1986,1988 © World Challenge Inc.,

1986,1988 Retipărită în 1988, 1989, 1991, 1994 ISBN 0 85151

4561 / 0 85151 5150 Tradus în româneşte, structurat în două

volume, editat şi tipărit cu permisiune © 1996 Toate drepturile

rezervate Editurii STEPHANUS, Bucureşti, România ISBN 973-

9174-71 -X Meritele cărţii lui Gumall „Dacă ar fi să citesc numai

o singură carte în afară de Biblie, eu aş alege Creştinul în

Armătură Completă. " JOHN NEWTON (1725-1807) negustor de

sclavi convertit care a scris ,Măreţul Har" „O trăsătură minunată

a cărţii iui Gumall este bogăţia de maxime simple, directe şi

incitările. Vei întâlni unele mari adevăruri doar într-un rând şi

jumătate, puse atât de concis şi de complet, încât te vei putea

minuna cum atât de multe gânduri pot Ii exprimate în atât de

puţine cuvinte. învăţătura scripturistică solidă, întâlnită pe

aceste pagini, ar trebui valorificată şi studiată în Biserică.

Singurele cărţi care fac bine sunt cărţile în care Sf. Scriptură

este privită cu respect ca singura lege a credinţei şi faptei - cărţi

în care Cristos şi Duhul Sfânt îşi au locul Lor bine meritat - cele

care subliniază şi expun cu claritate, distincţie şi acurateţe

îndreptăţirea, mântuirea, naşterea din nou, credinţa, harul şi

sfinţirea. Pentru valorilicarea unor asemenea cărţi, este

necesară o simplă savurare." J. C. RYLE (1816-1900) arhiepiscop

de Liverpool „Lucrarea lui Gumall este neasemuită şi de

nepreţuit; fiecare idee este plină de înţelepciune; fiecare frază

este sugestivă. Spre deosebire de toate celelalte, această

„Armatură Completă" este cartea predicatorului: aş putea

crede că prin această carte au fost sugerate mai multe

discursuri decât prin orice altă scriere creştină. Adeseori, când

focul meu ardea încet, mă îndreptam spre ea şi arareori am

descoperit în inima lui Gumall un entuziasm rece." CHARLES

HADDON SPURGEON (1834-1892) pastor al Bisericii

Metropolitane din Londra

CUPRINS

Prefaţa ediţiei în limba engleză! 17 Biografia autorului 119

Capitolul 1: CHEMAREA CREŞTINULUI LA LUPTĂ / 23

I.CREŞTINUL ESTE CHEMAT SĂ AIBĂ CURAJ/24 Laşitate contra

curaj I IA Resursele curajului creştin 126 1. O cunoaştere

întemeiată a adevărului lui Dumnezeu / 26 2.0 inimă fixată pe

direcţia cea dreaptă / 27 n. CHEMAREA CREŞTINULUI LA

LUPTĂ/28 Probleme dezbătute 128 1. Renunţă la păcatele

inimii / 28 2. Supune-ţi viaţa lui Cristos / 29 3. Ocoleşte

obstacolele / 29 4. încrede-te în Dumnezeu în orice împrejurare

/ 30 5. Menţine-te pe cale până la sfârşitul vieţii / 30 III. UN

ÎNDEMN: „FIŢI TARI ÎN DOMNUL!"/ 31 Iz vorulputerii celui stăm

131 însemnătatea puterii Iui Dumnezeu 133 1. Natura cugetului

celui sfânt / 33 2. Caracterul cugetului / 33 3. Natura planului lui

Dumnezeu / 34 4. Natura lui Dumnezeu / 35 Un avertisment

solemn 136 IV. ÎNDEMN DE A NE ÎNSUŞI ..PUTEREA TĂRIEI

LUI"/37 Ce este „puterea tăriei Lui" 137 însuşirea puterii lui

Dumnezeu IYI Trei motive pentru a ne încrede în puterea lui

Dumnezeu 138 1. Mărturia Lui din trecut / 38 2. Dilema ta

prezentă / 39 3. Dorinţa Lui veşnică / 39 Cinci lucruri care

garantează puterea lui Dumnezeu 141 1. înrudirea Lui cu

sfinţii / 41 2. Dragostea Lui duioasă pentru sfinţi /41 3.

Legământul Lui veşnic / 42 . 4. Asumarea răspunderii / 42 5.

Mijlocirea Fiului Său / 43 Prilejuri pentru folosirea puterii lui

Dumnezeu 143 1. Când eşti doborât de păcat / 45 2. Când eşti

copleşit de ispită / 46 3. Când eşti apăsat de datoria creştină /

46 Patru motive pentru care puterea lui Dumnezeu se ascunde

uneori 147 1. Se poate ca tu să fi neglijat puterea lui

Dumnezeu / 47 2. Se poate ca Dumnezeu să fi amânat cu un

scop puterea Lui / 48 3. Cauza opririi binecuvântării poate fi în

tine însuţi / 48 4. Dumnezeu te poate chema să perseverezi în

ciuda argumentelor copleşitoare /49 Capitolul 2: PRIMA

CONSIDERAŢIE: ARMĂTURA CELUI SFÂNT / 50 I.CREŞTINUL

TREBUIE SĂ FIE ÎNARMAT/50 Cre;tinul înarmat - Armele lui

divine 151 1. Cristos ca armătură / 51 2. Darurile lui Cristos ca

armătură / 51 Păcătosul neînarmat - Speranţele lui întunecate

151 1. Depărtarea de Dumnezeu / 52 2. Ignoranţa / 52 3.

Neputinţa / 53 4. Prietenia cu păcatul şi Satan / 53 Vrăjmaşul -

Planul lui diabolic 154 1. înclinaţia firească a sufletului

omenesc / 54 2. Răutatea supranaturală a Satanei / 55

Armătura - Creatorul ci 156 1. Numai Dumnezeu poate concepe

armătura sfinţilor Lui / 56 2. Dumnezeu întocmeşte armătura

sfinţilor Săi şi îi învaţă s-o folosească corect /57 Armătura -

Componentele ei multiple 158 1. Toate componentele acoperă

(împreună) creştinul în întregime, sufletul şi duhul lui / 58 2.

Fiecare componentă are un rol specific / 59 3. Fiecare

componentă este completă şi perfectă / 61 Darurile noastre -?

De ce trebuie perfecţionate 162 1. Deoarece darurile noastre

ne pot crea prejudicii / 62 2. Deoarece Satan continuă să-şi

dezvolte mânia şi abilitatea / 62 8 3. Deoarece împlinim planul

lui Dumnezeu când creştem în har / 62 Armătura -

întrebuinţarea ei corectă 163 1. Armătura trebuie îmbrăcată /

63

2. Armătura trebuie păstrată / 63 Armătura - Locul ei

potrivit 166 Un ultim îndemn 166 II. DL CE TREBUIE SĂ FIE

ÎNARMAT CREŞTINUL/67 Pericolulneînarmării 167 Satan -

ispititorul care ne incită la păcat 168 1. Satan alege când să

ispitească / 68 2. Satan alege cum să ispitească / 70 3. Satan

alege ce şi pe cine să folosească: instrumentele de ispitire / 73

Atenţionare 116 Precauţii 111 1. Cere-I un sfat Iui Dumnezeu /

77 2. Cunoaşte-ţi inima / 77 3. Citeşte cu atenţie Cuvântul lui

Dumnezeu / 78 Satan ca acuzator al păcatului 11% 1. Satan îi

acuză pe sfinţi de gândurile lui nelegiuite / 79 2. Satan amplifică

păcatele sfinţilor / 79 3. Satan se consideră el însuşi şi judecător

şi juriu pentru a-i acuza pe sfinţi / 81 4. Satan încearcă să

jefuiască sfinţii de făgăduinţa legământului / 82 Atitudinea

potrivită a omului sfânt faţă de acuzaţiile Satanei 183 1.

Permite învinuirilor lui să te facă mai atent / 83 2. Permite-Ie să

te smerească / 83 3. Permite-Ie să-ţi arate falsitatea logicii lui /

84 Răspunsul divin perfect la învinuirile Satanei 185 1.

Dumnezeu foloseşte planurile Satanei pentru a-i face înţelepţi

pe sfinţii Săi/85 2. Dumnezeu foloseşte înşelătorii le Satanei

pentru a-i face recunoscători pe sfinţii Săi / 86 3. Dumnezeu

foloseşte vicleniile Satanei pentru a-i face circumspecţi pe sfinţii

Săi/86 întărirea celui sfânt 187 1. Păzeşte-te de seducţiile lui

Satan / 87 2. Prinde-te de promisiunea îndreptăţirii lui

Dumnezeu / 87 3. Evită capcana / 88 4. Menţine siguranţa

mântuirii / 89 Siguranţa victoriei dacă eşti înarmat 191

Condamnarea Satanei! 91 1. Blestemul care planează asupra

Satanei / 92 2. Limitele pe care Dumnezeu i le fixează Satanei /

92 3 I Intenţiile Satanei şi intervenţia lui Dumnezeu 193 1.

Intenţia Satanei: să întineze cugetul celui sfânt / 94 2. Intenţia

Satanei: să întineze alţi sfinţi / 94 3. Intenţia Satanei: să întineze

relaţia celui sfânt cu Dumnezeu / 96 Capitolul 3: A DOUA

CONSIDERAŢIE: NATURA LUPTEI ŞI CARACTERUL

DUŞMANULUI / 99 I.NATURA LUPTEI/99 De ce trebuie să lupte

sfinţii 199 1. Asprimea luptei / 99 2. Universalitatea luptei / 100

3. Durata luptei / 101 Cum să nu lupţi 1102 1. Nu lupta

împotriva Duhului lui Dumnezeu / 102 2. Nu lupta împotriva

providenţei lui Dumnezeu / 103 3. Nu lupta după regulile tale /

103 Cum să lupţi 1104 1. Ia-L pe Dumnezeu ca aliat / 104 2.

Antrenează-te/105 3. Foloseşte cu înţelepciune avantajul tău /

105 Cuvânt de încurajare pentru cei ce luptă 1106 n.

CARACTERUL DUŞMANULUI/107 Duşmanii neînsemnaţi ai celui

sfânt: „carnea şi sângele " 1107 li Stricăciunea noastră lăuntrică

este carnea şi sângele / 107 2. Fiinţele umane sunt „carne şi

sânge" / 108 Principalii duşmani ai celui sfânt: duhurile rele

1112 1. Sistemul lor de guvernare / 112 (a) Pretenţia la tron a

Satanei /113 (b) îngăduinţa actuală a lui Dumnezeu faţă de

pretenţia Satanei /114 (c) Cum să-ţi verifici adevărata

loialitate /115 2. Puterile lor/119 3. împărăţia dracilor

(„întunericul acestei lumi") I'121 (a) De ce este descris păcatul

ca întuneric /130 (b) De ce oamenii aflaţi în întuneric sunt sub

stăpânirea Satanei? / 131 (c) îndemn de a ne păzi de

vicleşugurile Satanei /133 (d) Puterea orbitoare a ignoranţei

/134 (e) îndemn de a ne păzi de ignoranţă! /136 (f) Calea spre

cunoaştere / 141 4. Natura duhurilor rele („răutate

spirituală")/144 (a) Importanţa înţelegerii naturii demonilor

/149

(b) Răutatea spirituală în cei sfinţi: cauza şi leacul /151 (c)

Un ultim gând asupra răutăţii spirituale / 172 5. Locul războiului

(Jn locurile înalte" sau „pentru lucruri cereşti") 1172 (a)

Chemarea cerească a celui sfânt /173 (b) O chemare pentru

care merită să lupţi /175 (c) Un avertisment pentru cei ce

doresc un premiu ceresc / 177 (d) Notă practică - referitoare la

nebunia căutării lucrurilor pământeşti / 179 (e) Cuvânt de

încheiere referitor la răsplata divină /182 Capitolul 4: A TREIA

CONSIDERAŢIE: UN AL DOILEA ÎNDEMN DE A FI ÎNARMAT / 184

I. ÎNDEMNUL ŞI IMPLICAŢIA/l 84 Prima observaţie: Imphcafiile

unui îndemn repetat 1184 Adevăruri imperative 1185 A doua

observaţie: Necesitatea de a-ţi analiza şi corecta darurile 1188

1. De ce darurile tale trebuie menţinute în bună stare? /188 2.

Cine suferă când darurile tale se diminuează / 189 3. Cum să

cunoşti dacă harul tău este sau nu în scădere / 191 4. Cum să-ţi

recuperezi harul diminuat / 194 II. MOTIVE PENTRU A

ÎNDEMNA /197 Prima motivaţie: Ceasul luptei 1197 1. Natura şi

caracteristicile răului şi ale ,^ilei celei rele" 1198 2. Siguranţa

zilei celei rele / 201 3. Necesitatea armăturii pentru a rezista în

ziua cea rea / 202 4. Sfaturi pregătitoare pentru ziua cea rea /

204 A doua motivaţie: Cerinţele pentru un Gnal fericit al

războiului 1205 1. Necesitatea perseverenţei / 206 2.

Necesitatea armăturii divine pentru a persevera / 208 3. De ce

omul nenăscut din nou nu poate persevera / 208 4. Siguran(a

perseverenţei dacă eşti înarmat / 210 5. Rezultatul promis al

perseverenţei / 214 Capitolul 5: A PATRA

CONSIDERAŢIE: .POZIŢIA PENTRU A TE MENŢINE ÎN LUPTĂ / 217

I. STAI, NU FUGI ŞI NU TE DA BĂTUT / 217 Scriptura porunceşte

aceasta în mod deosebit 1217 Dumnezeu oferă armătura

necesară pentru luptă 1219 Siguranţa creştinului stă în a opune

rezistenţă 1220 Duşmanul este biruit numai prin forţă 1220 1.

Satan este un laş/220 2. Satan este un duşman violent / 221 3.

Satan este un duşman care acuză / 222 4 RĂMÂI PE LOCUL

TĂU.NU-L LUA PE-AL ALTUIA /222 Cinci consideraţii pentru a-i

convinge pe toţi să rămână în picioare 1224 1. Tu pierzi

aprobarea lui Dumnezeu când îţi părăseşti locul pentru a lucra

în afara chemării tale / 224 2. Tu pierzi protecţia lui Dumnezeu

când nesocoteşti restricţiile Lui cu privire la loc şi chemare / 225

3. Dumnezeu nu te face responsabil pentru lucrarea altui om /

226 4. Tu suferi în zadar când porţi poveri pe care Dumnezeu n-

a intenţionat să le duci/226 5. Un suflet nestatornic îi

îndepărtează adesea pe oameni de locul şi chemarea lor/227

IU. STAI ÎN PICIOARE-NU DORMI! /229 De ce creştinul trebuie

să rămână treaz 1230 1. Lucrarea creştinului este prea

importantă pentru a putea fi făcută când el este pe jumătate

adormit sau are o inimă împărţită / 230 2. Atenţia culege

avantaje pentru creştin, în trei moduri / 230 Cum să rămâi în

picioare ţi să veghezi 1231 1. Tu trebuie să veghezi mereu / 231

2. Tu trebuie să veghezi în toate / 233 3. Tu trebuie să veghezi

cu înţelepciune / 233 CÂTEVA COMPONENTE ALE ARMĂTURII

DIVINE Capitolul 6: A CINCEA CONSIDERAŢIE: CINGĂTOAREA

SPIRITUALĂ A CREŞTINULUI / 236 I. ADEVĂRUL DOCTRINAL CA

O CINGĂTOARE A MINŢII / 237 Fundamentarea gândirii pe

adevărurile lui Cristos 1238 De ce creştinii au nevoie să-şi

fundamenteze gândirea pe adevăr 1238 1. Protecţie faţă de

natura diabolică a falselor doctrine / 238 2. Ocrotire de natura

vicleană a impostorilor / 239 3. Influenţa generală asupra

omului a unei gândiri corecte / 240 Cum să-ţi

întemeiezigândirea pe adevăr 1241 1. îmbrăţişează adevărul cu

sinceritate / 241 2. Urmăreşte lucrarea Cuvântului / 242 3. Evită

limitarea gândirii tale la vreo persoană sau la vreun grup / 242

4. Păzeşte-te de curiozitate / 243 5. Caută smerit gândirea

corectă a lui Dumnezeu / 243 6. Nu fi ofensat de diferenţele de

opinie / 244 7. Cunoaşte valoarea adevărului în inima ta / 244

Mărturisirea de credinţă liberă şi cu îndrăzneală 1244 1.

Menţine o mărturie fidelă adevărului / 245

12 2. Dumnezeu a încredinţat adevărul Său sfinţilor / 246

3. Nu renunţa la mărturisirea adevărului nici chiar în faţa

pericolului şi a morţii / 247 Cum să Si încins cu mărturia

adevărului 1248 înşelători care folosesc adevărul/ 249 1. Cei ce

folosesc adevărul pentru avantajul material / 249 2. Cei ce

vorbesc despre adevăr, dar care nu-1 trăiesc / 249 3. Cei ce nu

luptă împotriva duşmanilor adevărului / 250 Cum să ai inima

înflăcărată de dragostea pentru ade văr 1251 1. Potriveşte-ţi

inima cu adevărul / 251 2. Lasă-ţi inima umplută mereu de

dragostea lui Dumnezeu / 251 3. Meditează adesea la

supremaţia adevărului / 253 4. Lasă-ţi inima umplută de teamă

Ia gândul mâniei lui Dumnezeu contra apostaziei / 255 H.

ADEVĂRUL INIMII SAU SINCERITATEA CA O CINGĂTOARE

PENTRU VOINŢĂ/256 De ce adevărul din inimă este comparat

cu o cingătoare 1256 1. Să acopere legăturile armăturii / 256 2.

Să dea putere / 256 Sinceritatea compensează lipsa de farmec a

creştinului 1257 1. Adevărul moral / 257 2. Integritatea

scripturistică / 258 Frustrări pe care sinceritatea le

compensează 1260 1. Bunuri exterioare trecătoare / 260 2.

Frustrarea păcatului / 262 Cum acoperă sinceritatea petele

sfinţilor 1262 De ce sinceritatea compensează lipsurile sfinţilor

1265 1. Aceasta izvorăşte din harul legământului Evangheliei /

265 2. Acoperă greşelile datorită marii iubiri a lui Dumnezeu /

267 Prieteni fideli ai sincerităţii 1268 1. Sinceritatea face

sufletul binevoitor / 268 2. Sinceritatea face sufletul deschis şi

liber pentru Dumnezeu / 269 Natura făţărniciei şi duşmănia faţă

de Dumnezeu 1270 Prejudiciile datorate făţărniciei 1272 1.

Făţărnicia întunecă lumina firească / 272 2. Făţărnicia este

sursa altor păcate / 272 Falsa slujire şi false pretenţii 1274 1.

Făţarnicul este un intrus la momentele de adorare sfântă a lui

Dumnezeu/274 2. Făţarnicul simulează părtăşia cu Dumnezeu şi

Cristos / 276 Caută sinceritatea 1277 1. Veşnicia depinde de

sinceritatea ta / 277 2. Făţărnicia se poate ascunde în inima ta /

278 5 3. Căutarea sincerităţii este realizabilă pentru tine / 278

Declaraţii false ale făţarnicului 1219 1. Făţarnicul susţine că el

nu poate suporta făţărnicia / 279 2. Făţarnicul se făleşte că este

izbăvit de teamă / 279 3. Făţarnicul îşi descopere jurămintele

ascunse / 280 4. Făţarnicul declară război păcatului / 281

Caracteristicile sincerităţii 1282 1. Inima sinceră este o inimă

nouă / 282 2. Inima sinceră este o inimă simplă / 283 3.

Creştinul adevărat este statornic / 286 4. Creştinul sincer este

prosper / 288 Sfaturi pentru omulnesincer I'289 1. înfruntă

natura distrugătoare a făţărniciei / 290 2. Admite că nu-ţi poţi

trata singur făţărnicia / 291 3. încredinţează făţărnicia ta lui

Cristos, Medicul ale Cărui îndemânare şi crcdincioşie te pot

vindeca / 292 Sfaturi pentru omul sincer 1293 1. Umblă înaintea

lui Dumnezeu / 294 2. Lucrează cu dragoste, nu cu frică / 296 3.

Meditează la sinceritatea lui Dumnezeu / 298 4. Fereşte-te de

păcatul mândriei / 302 5. Fii mai presus de dragostea şi frica

lumii / 303 6. Ţine-ţi inima într-o strictă auto-disciplină / 304

Mângâiere pentru creştinul sincer care se îndoieşte 1304 1. Nu

conchide că eşti un făţarnic dacă nu poţi vedea acum dovada

sincerităţii tale / 305 2. înţelege că Satan doreşte să pună

îndoială şi teamă în inima ta / 306 3. Caută dovezi ale

sincerităţii tale / 307 Sinceritatea fortifică duhul creştinului

1311 1. Puterea păstrătoare a sincerităţii / 312 2. Puterea

înnoitoare a sincerităţii / 315 3. Puterea mângâietoare a

sincerităţii / 317 4. Puterea sincerităţii împotriva ispitei / 324 5.

Importanţa luptei pentru sinceritate / 325 6. Binecuvântarea

sincerităţii / 325

7. Siguranţa sincerităţii împotriva fricii de apostazie / 326

8. Avertisment împotriva mândriei sincerităţii / 327 9. îndemn

pentru a te teme de făţărnicie, nu de încercare / 327 Capitolul

7: A ŞASEA CONSIDERAŢIE: PLATOŞA CREŞTINULUI / 329

înţelesul neprihănirii 1329 1. Neprihănirea prin Lege / 329 6 2.

Neprihănirea prin har / 330 De ce este comparată neprihănirea

cu o platoşă 1333 1. Platoşa apără principala componentă a

organismului / 333 2. Platoşa îl face pe credincios îndrăzneţ /

334 Legătura dintre platoşă şi cingătoare 1334 1. Adevărul

doctrinal / 334 2. Adevărul inimii / 335 I. DE CE FIECARE

CREŞTIN TREBUIE SĂ POARTE PLATOŞA / 336 1. Dumnezeu îi

vrea sfinţi pe copiii Săi / 337 2. Satan nu vrea ca poporul lui

Dumnezeu să fie sfânt / 342 Supremaţia puterii sfinţeniei 1344

1. Apare numai în om / 344 2. Oferă mărturie pentru cer / 344

3. Ne întăreşte pentru comuniunea cu Dumnezeu / 345 4. Ea

aduce pacea / 346 5. Ea are o puternică influenţă asupra

altora / 347 6. Sfinţenia şi neprihănirea sunt stâlpii naţiunilor /

349 II. CUM ÎŞI MANIFESTĂ CREŞTINUL PUTEREA SFINŢENIEI /

351 în luptă cu păcatul! 351 1. Evită apariţia păcatului / 351 2.

Combate păcatul datorită argumentelor lui Dumnezeu / 352 3.

înfrânge păcatul / 352 4. Creşte în harul ce se opune păcatului /

353 5. înfruntă păcatul din viaţa altora / 354 6. Refuză slava

proprie / 354 în adorare 1355 1. Fii consecvent în toate

rânduielile / 355 2. Urmăreşte scopurile lui Dumnezeu / 356 în

lucrare 1359 1. Perseverenţa/359 2. Cugetul / 360 3. Succesul /

360 4. Mulţumirea / 361 5. Prioritatea / 361 în comportarea

faţă de alţii 1363 1. Puterea sfinţeniei în familie / 363 2. Puterea

sfinţeniei în relaţiile cu cei din jur / 368 III. GHID PENTRU

CREŞTINUL CARE DOREŞTE SFINŢENIA / 371 Cum să menţii

sfinţenia / 371 1. Aşază o temelie bună / 371 2. Aţinteşte-ţi

privirea asupra „dreptarului învăţăturilor sănătoase" 1312 3.

Păstrează-ţi motivaţia curată / 375 4. Consideră-L pe Cristos

modelul unei vieţi sfinte / 376 5. Bizuie-te pe Dumnezeu pentru

sfinţenie / 377 6. Alege-ţi parteneri spirituali / 377 7. Comportă-

te ca un creştin matur / 378 8. Priveşte sfinţenia din perspectiva

morţii / 379 9. Bizuie-te pe legământul harului lui Dumnezeu /

380 10. Veghează împotriva descurajării / 381 Strategia lui

Satan în a-1 dezarma pe creştin de platoşa lui 1382 1. Satan

susţine că neprihănirea împiedică plăcerea / 382 2. Satan

susţine că neprihănirea distruge prosperitatea / 387 3. Satan

ameninţă neprihănirea printr-o puternică opoziţie din partea

lumii / 390 Două detalii pentru trăirea în sfinţenie 1393 1.

Păcatul şi sfinţenia există şi se exclud reciproc / 393 2. Este

posibil să trăieşti în puterea sfinţeniei / 394 Ocara persoanelor

lipsite de sfinţenie 1394 1. Unii oameni sunt satisfăcuţi de lipsa

lor de sfinţenie / 394 2. Alţii se ascund sub o falsă sfinţenie /

395 3. Mulţi îşi bat joc de neprihănire / 396 îndemn către sfinţi

1399 1. Binecuvintează-L pe Dumnezeu pentru dăruirea

platoşei / 399 2. Păstrează-|i platoşa / 401 3. Fii smerit în

sfinţenie / 402

PREFAŢA EDIŢIEI ÎN LIMBA ENGLEZĂ Un prieten foarte

evlavios, Leonard Ravenhill, mi-a oferit un exemplar al cărţii

„Creştinul în Armătură Completă", însoţit de următoarele

cuvinte solemne: „Această carte îţi va transforma viaţa. Ea a

avut un efect profund asupra vieţii mele şi cred că acum eşti

pregătit să-i primeşti mesajul". La început am dat-o deoparte.

Era prea groasă, prea greoaie şi, în plus, era scrisă în engleza

secolului al XVII-lea. Din curiozitate, am răsfoit primele 25 de

pagini. Dar au fost suficiente pentru a mă îndupleca. Gurnall,

piosul puritan, atinsese un resort tainic al sufletului meu.

Cuvintele lui te cercetau, te înflăcărau şi te umileau, încât

sufletul meu a fost mişcat. Am sorbit cartea cu mult elan. '

Imediat am comandat alte exemplare pentru a le dărui

prietenilor angajaţi în lucrare. Credeam că şi ei vor fi la fel de

entuziasmaţi ca şi mine. Dar curând am descoperit că puţini au

fost cei ce şi-au dăruit din timpul lor acestei comori preţioase

care conţine 1 200 de pagini. Alţii s-au plâns că nu pot înţelege

limbajul puritan al lui Gumall. Deoarece cartea şi mesajul ei

sunt atât de importante, ne-am decis, cu rugăciune, să alegem

cel mai potrivit material editorial pentru a putea realiza o

versiune prescurtată în engleza modernă. Am fost foarte

entuziasmaţi de rezultat. Editorii noştri au putut reţine esenţa

mesajului său şi cele mai semnificative ilustraţii ale lui Gurnall.

Deoarece credem că „Creştinul în Armătură Completă" este o

carte atât de importantă, ea trebuie publicată într-o versiune

prescurtată, modernă, pe înţelesul tuturor. Suntem încântaţi că

editura „Stindardul Credinţei Adevărate" a fost de acord cu

aprecierea noastră şi s-a decis să publice manunscrisul care

cuprinde trei volume. Coordonatorul lucrării a fost Ruthann

Garlock; ea a fost asistată de Kay King, Karen Sloan şi Candy

Coan. Pentru această lucrare, ei au 2 - Creştinul în Armătură 7

investit cu dragoste peste un an de muncă. Noi le suntem

foarte recunoscători pentru munca lor. Eu cred că în biblioteca

fiecărui om al lui Dumnezeu trebuie să existe această ediţie

prescurtată a „Creştinului în Armătură Completă" sau chiar-

versiunea completă pe care editura „Stindardul Credinţei

Adevărate" continuă s-o tipărească. Nici un conducător,

învăţător, pastor, evanghelist sau lucrător creştin n-ar trebui să

se lipsească de ea. Ea inspiră sfinţenie, curăţie şi te provoacă la

rugăciune şi la o totală predare Domnului Isus Cristos. Eu cred

că dintre toţi scriitorii puritani, William Gurnall vorbeşte acestei

generaţii în modul cel mai direct. Eu cred că editura „Stindardul

Credinţei Adevărate" a fost onorată în mod deosebit de

Dumnezeu, deoarece i s-a încredinţat proclamarea mesajului

Său. Fără îndoială, după Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta este

cea mai importantă carte din câte au fost scrise vreodată. Voi

binecuvânta totdeauna ziua în care mi-a fost înmânată.

Colaboratorul DA VID WILKERSON, autorul cărţii „Crucea şi

pumnalul" BIOGRAFIA AUTORULUI William Gurnall, autorul

cărţii „Creştinul în Armătură Completă", este un om al cărui

nume apare rareori în analele istoriei Bisericii secolului al XVII-

lea. Şi totuşi această lucrare care vorbeşte despre lupta

spirituală a creştinului a apărut în numeroase ediţii într-o

perioadă de peste 300 de ani, iar de la prima ei apariţie a

binecuvântat nespus mii de creştini. Documentele ne spun că el

s-a născut în noiembrie 1616, în oraşul de coastă Lynn, din

ţinutul Norfolk, la aproximativ 100 de mile la nord de Londra.

Mai întâi, tatăl lui a fost consilier municipal, apoi primar al

Lynn-ului, al celui mai întins district protestant al Angliei din

secolul al XVII-lea. Locuitorii din ţinuturile Norfolk şi Suffolk

erau vestiţi pentru ataşamentul lor fierbinte faţă de doctrinele

Reformei. , Fiind un elev strălucit, oraşul Lynn i-a oferit o bursă

pentru a urma Colegiul Emmanuel din Cambridge. Acolo şi-a

început el pregătirea, la vârsta de 16 ani, la scurtă vreme după

moartea tatălui său. Fiind educat să onoreze şi să respecte

puritanii ca „oameni deosebiţi" şi urinând apoi la un colegiu

puritan renumit, ar fi fost într-adevăr uimit».i să nu îşi

însuşească gândirea puritană. Unii dintre colegii lui la Colegiul

Emmanuel se numărau printre cei mai vestiţi scriitori şi lideri

puritani ai timpului. Pentru a fi mai expliciţi, puritanii

reprezentau o grupare largă a protestanţilor din sec. XVI şi XVII,

care urmăreau să „purifice" biserica Angliei. Ei considerau că nu

erau necesare manierele preoţeşti şi ceremoniile pline de fast.

Mulţi dintre ci slujeau într-un mod simplu, fără a folosi cărţi de

rugăciune şi susţineau organizarea simplă a Bisericii.

Majoritatea puritanilor credeau că toţi clericii ar trebui să aibă

acelaşi rang şi nici un episcop sau oficialitate bisericească n-ar

trebui să-şi exercite puterea asupra pastorilor. La vârsta de 28

de ani, William Gurnall a fost numit paroh al bisericii din

Lavenham, Suffolk, pe atunci un oraş cu aproximativ 1 800 de 7

locuitori, jumătate din ei fiind enoriaşii lui. Un an mai târziu, el

s-a căsătorit cu fiica unui preot, Sarah Mott, care i-a născut 10

copii. Ultimii 35 de ani de viaţă, Gumall şi i-a petrecut în această

lucrare. El a avut mari probleme de sănătate. în primii ani de

slujire la Lavenham, el a fost convocat să predice în faţa

Camerei Comunelor din Londra. Aceasta nu se oferea decât

celor mai renumiţi şi înzestraţi preoţi - semn al unei înalte

preţuiri de care Gumall se bucura ca predicator. Cu toate

acestea, Gumall a refuzat, în mod politicos, invitaţia, în

scrisoarea sa, spunea: ,JEste o povară mult prea grea pentru

umerii mei, cu precădere în această perioadă, când aşa de

multe slăbiciuni mă apasă, încât cu greu pot sta în aer liber, fără

a-mi pune în pericol sănătatea. Cu atât mai puţin aş putea face

o călătorie aşa de lungă, într-o asemenea iarnă" (Londra se afla

la cel puţin 100 mile depărtare). Perioada în care Gurnall a slujit

în parohia din Lavenham a fost încărcată de evenimente

deosebite în istoria Angliei:

un război civil, decapitarea regelui Carol I, declararea

protectoratului pe vremea conducătorului puritan Oliver

Cromwell, apoi moartea lui Cromwell şi restaurarea monarhiei

sub regele Carol II. Dar cel mai semnificativ eveniment pentru

Gumall a fost emiterea Declaraţiei de Uniformizare (The act of

Uniformity). Acest act emis în anul 1662, cerea ca toţi preoţii să

se conformeze standardelor Bisericii Anglicane în probleme de

închinare, folosirea cărţii de rugăciuni precum şi autoritatea

ecleziastică. Acesta a reprezentat punctul culminant al

perioadei de conflict dintre puritani şi conducătorii bisericii de

stat (deşi nu există vreo dovadă că Gurnall s-a implicat în acest

conflict). Urmarea a fost că aproximativ 2 000 de preoţi şi

învăţători puritani au renunţat la parohie şi la poziţiile lor, au

fost etichetaţi ca noncon-formişti şi mai târziu au suferit

persecuţii. în loc să se asocieze colegilor săi puritani, Gumall a

ales să rămână în Biserică. El a semnat declaraţia cerută de

conformişti şi a fost ordinat ca preot de episcopul evanghelic

Reynolds Norwich. Acesta este motivul pentru care întâlnim

atât de puţine însemnări referitoare la William Gumall în

analele istoriei Bisericii. Deşi fără îndoială că a fost puritan, atât

prin doctrină cât şi prin trăire, el nu s-a despărţit de grupul de

care în principiu se ataşase - o alegere care-1 făcea să nu fie

favoritul nici uneia dintre cele două mari grupări religioase în

care se împărţise Anglia. Niciodată un om neutru nu este

popular; 8 fiecare parte îl ofensează deoarece el nu se implică

total de partea ei. El era tocmai acel om nedorit şi

desconsiderat de cele două părţi. Dar în problemele spirituale,

el era departe de a fi neutru. Gurnall şi-a rostit mesajele

referitoare la războiul spiritual tocmai pe vremea luptei şi

controversei civile şi religioase. Cu ajutorul unui om de bine,

Gumall şi-a publicat materialul în 3 volume, între anii 1655 şi

1662. El şi-a dedicat primul volum locuitorilor din Lavenham.

Următorul fragment este extras din introducere. „ Tema lucrării

este solemnă: un război între cel sfânt şi Satan. Şi este atât de

sângeros încât cel mai crud război ce s-a purtat vreodată între

oameni pare ca un sport sau o joacă de copil în comparaţie cu

acesta. Tu vei citi de un război spiritual; nu este istoria unei

lupte purtate acum multe veacuri în urmă şi care acum este

încheiată, ci un război ce se desfăşoară acum - tragedia este

prezentă cu noi. Şi nici nu se desfăşoară la capătul cel mai

îndepărtat al lumii; te priveşte pe tine şi pe oricine citeşte

despre el. Scena pe care se desfăşoară acest război este inima

omului. în acest război nu există oameni neutri. Lumea întreagă

este prinsă în luptă, fie de partea lui Dumnezeu împotriva

Satanei, fie de partea Satanei împotriva lui Dumnezeu". Gumall

a murit la vârsta de 63 de ani, în ziua de 12 octombrie 1679.

Faptul că cea de-a şasea ediţie a lucrării sale a fost publicată în

anul morţii lui este suficient pentru a demonstra că meritele

sale au fost de timpuriu recunoscute. Alte lucrări cu caracter

religios din secolul XVII au fost renumite în acea vreme, dar

acum rareori sunt citite. în ceea ce-1 priveşte pe Gumall, se

pare că toate documentele cu privire la el, excepţie făcând

această carte, au dispărut; prin ea însăşi „vorbeşte, deşi el este

mort" (Evr. 11.4). Documentele ne arată că Gurnall a trăit şi a

murit la o depărtare de 50 de mile de locul său natal. El nu a

avut o altă slujbă decât cea de paroh de Lavenham, iar astăzi nu

se mai găseşte vreo urmă a descendenţilor lui. William Buridtt,

binecunoscutul comentator al Noului Testament şi paroh de

Milden, lângă Lavenham, a elaborat o scrisoare comemorativă

despre Gumall, la două luni după moartea acestuia. El încheia

cu aceste cuvinte: ,Ar fi mai prejos de meritul acestei persoane

să-i celebrăm moartea prin plângeri verbale; şi nimic nu i se

potriveşte mai bine memoriei iui decât ceea ce este divin şi

sacru, precum scrierile lui. Fie ca faima lor şi a virtuţilor lui să fie

preţuite de generaţiile următoare, şi când epitafurile 2\ vor lî la

fel de nedesluşite ca şi cum ar fi fost scrise pe apă, când toate

piramidele se vor preface în ţărână şi când toate monumentele

venerate ale antichităţii vor fi distruse din pricina timpului, fie

ca atunci să rămână această scurtă caracterizare ce-1 descrie în

mod complex: El a fost un CREŞTIN ÎN ARMURĂ COMPLETĂ".

RUTHANNE GARLOCK (Cu profundă apreciere la adresa

episcopului J. C. Ryle care a prefaţat ediţia din anul 1864).

CAPITOLUL I

CHEMAREA CREŞTINULUI LA LUPTĂ Apostolul Pavel avea o

inimă deosebită. în scrisorile adresate primilor creştini din Efes,

el ştia că trebuie să-i pregătească pentru vremurile deosebit de

grele ce aveau să vină, dar mai întâi el dorea să-i încurajeze şi

să-i mângâie, astfel că le amintea de puterea Domnului: „încolo,

fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui" (Ef. 6.10).

Ca şi cum s-ar fi gândit: „S-ar putea ca unii din prietenii mei

dragi să fie cuprinşi de frică văzându-şi duşmanii atât de

puternici, iar pe ei atât de slabi, atât de numeroşi, în timp ce ei

sunt aşa de puţini la număr, atât de bine echipaţi şi pregătiţi de

luptă, în timp ce ei sunt doar nişte recruţi neinstruiţi". Sigur că

el a ştiut că cineva puternic copleşit de frică şi prea preocupat

cu propria-i suferinţă nu mai poate asculta vreun sfat, chiar şi al

unui bine intenţionat prieten. Frica îşi imobilizează victima -

asemănător unui soldat înspăimântat care aleargă tremurând în

tranşee la primul zgomot al luptei şi nu iese de acolo până când

nu trece pericolul.

Astfel că Pavel caută un antidot pentru frica lor, şi curând

găseşte unul. Acesta este răspunsul la mutilarea suferită de toţi

creştinii de pe urma păcatului lui Adam. El ne spune: „Nu lăsaţi

ca teama să vă copleşească! înaintaţi cu curaj, nu vă temeţi şi

fiţi tari în Domnul!" Şi primiţi marea consolare: „Câştigarea

luptei se datorează lui Dumnezeu şi nu abilităţii sau puterii

noastre!" Desigur că auzind această veste mângâietoare,

fiecare suflet înspăimântat va putea răsufla uşurat. Acum,

creştinul se poate concentra asupra temei ce-i stă la îndemână

şi anume „să fie tare". Acesta este un îndemn scripturistic

întâlnit foarte frecvent: „întăriţi-vă şi îmbăr-bătaţi-vă" (II Cr.

32.7). „Spuneţi celor slabi de inimă: «Fiţi tari»" (Is. 35.4). Cu alte

cuvinte: „Anlrenează-ţi toate puterile sufletului şi mobilizează

toată energia ta, pentru că vei avea nevoie de toate acestea". 9

I. CREŞTINUL ESTE CHEMAT SĂ AIBĂ CURAJ Un duh de frică nu

este nici pe departe cea mai neînsemnată grijă a creştinului.

Dintre toţi oamenii tu vei avea nevoie de curaj şi hotărâre dacă

doreşti să urmezi ordinele Comandantului ceresc. El îţi

porunceşte: „întărcşte-te şi îmbărbătează-te..."De ce? Pentru a

te împotrivi naţiunilor ce se războiesc? Pentru a-ţi face un

nume mare? Nu! Ci „...pentru a lucra cu crcdincioşie după toată

legea pe care fi-a dat-o robul Meu Moise" (Ios. 1.7). Iată de ce

ai mai mare nevoie de un duh mai curajos pentru a-L asculta pe

Dumnezeu cu credincioşie decât pentru a conduce o armată de

oameni, de mai mult curaj pentru a fi creştin decât pentru a fi

comandant. Provocarea depăşeşte curajul celui mai bun, dacă

ei nu primesc ajutor dintr-o sursă mai mare decât ci înşişi. ;

Gândirea omenească îl vede pe creştin îngenuncheat şi râde de

slăbiciunea copilului lui Dumnezeu în faţa duşmanilor ce

năvălesc asupra lui. Numai o privire divină poate observa

pregătirile măreţe ce sunt în curs de desfăşurare. Şi totuşi după

cum un soldat neînarmat nu poate îndeplini faptele eroice ale

unui infanterist bine echipat, tot aşa creştinul firesc nu poate

spera să realizeze pentru Dumnezeu faptele deosebite pe care

un creştin duhovnicesc le aşteaptă prin rugăciune. Rugăciunea

este principala cale care conduce direct la tronul lui Dumnezeu.

Prin ea, creştinul se apropie de Dumnezeu cu îndrăzneală, se

bazează pe El, se luptă cu El, şi nu-L lasă să plece până ce nu-i

dă binecuvântarea. Totodată, creştinul firesc, adormit în faţa

pericolelor datorită stării lui păcătoase, aleargă în luptă cu

capul înainte, cu o încredere oarbă, ca apoi să se întoarcă livid

când conştiinţa i se trezeşte şi îl avertizează că păcatele sunt

asupra lui. Apoi, slăbit de acest atac neaşteptat, îşi aruncă

armele, fuge dinaintea lui Dumnezeu precum Adam, şi nu

îndrăzneşte să-L privească în faţă. Orice îndatorire pe care

creştinul o are în umblarea sa cu Dumnezeu este însoţită de

multe dificultăţi ce ţintesc asupra lui în drumul către cer. El

trebuie să lupte cu duşmanul pentru fiecare bucată de pământ.

Numai acele suflete nobile care îndrăznesc să ia cerul cu asalt

sunt potrivire pentru această chemare. LAŞITATE CONTRA

CURAJ Această analogie cu războiul reflectă de ce sunt atât de

mulţi care-L mărturisesc pe Cristos şi, în fapt, aşa de puţini

creştini; aşa de mulţi care se luptă împotriva Satanei şi atât de

puţini care ies învingători. Ei toţi pot avea dorinţa de a fi

biruitori, dar puţini au curajul şi hotărârea 9 de a se lupta cu

dificultăţile ce se interpun în drumul spre victorie. Tot Israelul

1-a urmat plin de bucurie pe Moise din Egipt. Dar când

stomacul lor a început să sufere din pricina foamei, iar când

dorinţele lor nu au fost satisfăcute imediat, ei au fost gata să

dea înapoi. Ei preferau sclavia faraonului, binecuvântărilor

promise de Domnul. Oamenii sunt la fel şi astăzi. Oare câţi

împart cu Cristos drumul de suferinţă al crucii? Ei merg precum

Orpa doar o bucată de drum (Rut 1.14). Ei mărturisesc

Evanghelia şi se autodenumesc moştenitori ai binecuvântărilor

celor sfinţi. Dar când sunt încercaţi, se satură foarte curând de

călătorie şi refuză să sufere pentru Cristos. La primul semn al

suferinţei, ci îl sărută şi îl părăsesc pe Salvator, şovăind în a

pierde cerul, dar şi fără dorinţa de a-1 cumpăra la un preţ atât

de mare. Dacă pe drum sunt nevoiţi să reziste atâtor vrăjmaşi,

ei se vor mulţumi cu resursele lor proprii şi vor lăsa apa vieţii

celor mai aventuroşi. Cine oare nu a învăţat din experienţa lui

proprie că pentru a-L urma cu toată inima pe Cristos este

nevoie de un alt duh decât cel al lumii? Creştine, fie ca acest

lucru să te îndemne să apelezi la Dumnezeu pentru hotărârea

sfântă şi curajul de care ai nevoie pentru a-L urma pe Cristos.

Fără aceasta nu poţi fi ceea ce mărturiseşti. Fricoşii se îndreaptă

spre iad (Ap. 21.8); cei curajoşi iau cerul cu năvală (Mt. 11.12).

Fricoşii nu vor moşteni niciodată cerul. Nu te lăuda că eşti iubit

de Dumnezeu şi că sângele Lui regesc curge prin venele tale

până când nu-ţi dovedeşti descendenţa prin acest duh

neînfricat, îndrăzneala de a fi sfânt în ciuda oamenilor şi a

Diavolului. Vei găsi puteri şi curaj aflând că însărcinarea ta este

divină. Dumnezeu însuşi subscrie lupta ta şi L-a numit pe Fiul

Său „Căpetenia mântuirii" (tale) (Evr. 2.10). El te va conduce în

luptă cu curaj şi te va încununa cu slavă. El a trăit şi a murit

pentru tine; El va trăi şi va muri cu tine. Bunătatea şi blândeţea

faţa de soldaţii Săi sunt de nedescris. Istoricii spun că Traian şi-a

rupt hainele pentru a lega rănile soldaţilor lui. Biblia ne spune

că Cristos Şi-a vărsat sângele ca un balsam pentru a vindeca

rănile sfinţilor Lui, iar trupul Lui a fost frânt pentru a le lega. în

ce priveşte curajul, nimeni nu se poate compara cu Domnul

nostru. El niciodată nu a fugit din faţa pericolului, nici chiar

atunci când iadul şi dreptatea divină I se împotriveau. Ştiind tot

ce avea să I se întâmple, Isus a înaintat şi a spus: ,Pe cine

căutaţi?" (Ioan 18.41). Satan nu L-a putut birui - Salvatorul

nostru n-a pierdut nici o bătălie, nici chiar când a murit. El a

ieşit biruitor, înălţându-Se la cer în carul triumfal împreună cu

cei câştigaţi de El prin luptă. Acolo ei sunt înfăţişaţi de El, spre

bucuria negrăită a sfinţilor şi îngerilor. 25 Ca membru al armatei

lui Cristos, tu mărşăluieşti în rândurile duhurilor războinice.

Fiecare dintre camarazii tăi este un

copil al Regelui. Asemenea ţie, unii se găsesc în toiul luptei,

înconjuraţi din toate părţile de încercări şi ispite. Alţii, după

multe asalturi, împotriviri şi critici pe seama credinţei lor, se

găsesc deja pe zidul ceresc ca biruitori. De acolo, ei privesc spre

pământ şi te îndeamnă să urci dealul după ei. Ei strigă

astfel: ,JLuptă până la moarte şi cetatea va fi a ta, după cum

astăzi este a noastră! In schimbul unei lupte de câteva zile, vei fi

răsplătit cu gloria cerească. O singură clipă a acestei bucurii

veşnice va şterge lacrimile tale, îţi va vindeca rănile şi va

îndepărta asprimea luptei prin bucuria victoriei depline". într-

un cuvânt - Dumnezeu, îngerii şi sfinţii care sunt deja cu

Domnul te privesc şi observă comportarea ta de copil al Celui

Preaînalt. Această mulţime de martori (Evr. 12.1) strigă din

ceruri, plini de bucurie, ori de câte ori învingi o ispită, depăşeşti

vreo dificultate sau recâştigi terenul din mâinile Vrăjmaşului. Iar

dacă lupta este prea grea pentru tine, Salvatorul este lângă tine

cu resursele necesare pentru a-ţi da uşurare la momentul

potrivit. Văzând dovada dragostei şi a zelului tău în orice luptă,

inima Lui tresaltă. El nu va da uitării credincioşia ta. Iar când te

vei întoarce din luptă, El te va primi cu aceeaşi bucurie cu care a

fost primit de Tatăl Său când S-a înapoiat la cer. Ţi-ai dori să fii

un soldat viteaz? Atunci ia aminte la cele ce urmează.

RESURSELE CURAJULUI CREŞTIN Dacă intenţionezi să te

împotriveşti Vrăjmaşului în marşul tău spre cer, principiile tale

trebuie să fie bine fixate. Altfel, inima ta va fi nestatornică, şi o

inimă nestatornică este şubredă precum o casă fără grinzi.

Prima bătaie a vântului o va dărâma. Pentru a-ţi fixa principiile,

sunt necesare două lucruri: 1. O cunoaştere întemeiată a

adevărului lui Dumnezeu Cel care îl cunoaşte în mod superficial

pe împărat, poate fi convins cu uşurinţă să-şi schimbe aliatul

sau, cel puţin, va rămânea neutru în faţa trădării. Unii care

mărturisesc că sunt creştini au numai o cunoaştere vagă a

Evangheliei. Cu greu pot da ei o mărturie cu privire la ceea ce

cred sau în cine cred. Şi dacă au unele principii, Ie iau cu

uşurinţă, şi sunt atât de instabili, încât sunt suflaţi de orice

adiere a vântului, precum ţiglele desprinse de pe acoperişul

unei case. Când Satan te loveşte, iar ispita te acoperă precum

un val, tu trebuie să te agăţi de adevărurile lui Dumnezeu. Ele

constituie adăpostul tău în 10 orice furtună care mugeşte. Dar

trebuie să le ai la îndemână, gata pentru a le folosi. Nu aştepta

până se scufundă corabia. Un angajament nesigur aduce puţină

speranţă pe vreme de furtună. în timp ce acesta şovăie şi cade,

o hotărâre sfântă, bazată pe Cuvânt, îşi înalţă capul, precum o

stâncă în mijlocul celor mai înalte valuri. Scriptura ne asigură:

„Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor

rămânea tari şi vor face mari isprăvi" (Dan. 11.32). Un înger i-a

dezvăluit lui Daniel cine va rămânea în picioare şi va fi

considerat de Dumnezeu, în momentul ispitei şi persecuţiei din

partea lui Antiochus Epifanul. Unii vor fi atraşi de oamenii

corupţi; alţii vor cădea victime intimidării. Dar o mică parte,

întemeiaţi pe principiile credinţei lor, vor face lucruri mari

pentru Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei vor fi incoruptibili în faţa

linguşitorilor, şi de neînvins înaintea celor puternici. 2. O inimă

fixată pe direcţia cea dreaptă Nu este suficientă o cunoaştere

cu mintea a lucrurilor lui Cristos. în primul rând, umblarea pe

urmele lui Cristos este o problemă de inimă. Dacă inima ta nu

este hotărâtă, principiile tale, oricât de bune ar fi ele, vor

rămânea spânzurate, iar în focul luptei nu te vor ajuta mai mult

decât un arc slab încordat. O inimă predata pe jumătate nu se

va aventura prea departe pentru Cristos. Şi nici o inimă falsă.

Un făţarnic poate demonstra pentru un moment tărie de spirit,

dar când va fi călcat pe bătătură, va renunţa imediat la

jurământul său; cu alte cuvinte, atunci când este chemat să

nege tot ce inima lui înşelătoare a ţinut ascuns atâta vreme.

Dacă eşti un soldat serios, nu flirta cu nici una din dorinţele tale

care nu se potrivesc lui Cristos şi cerului. Ele vor juca rolul

femeii uşuratice şi îţi vor fura inima. Ia aminte la Iehu. Ce

curajos şi înflăcărat părea la început! De ce atunci, hotărârea lui

s-a prăbuşit înainte de a-şi fi terminat lucrarea? Pentru că inima

lui niciodată nu- se bizuise numai pe Dumnezeu! Ambiţia care la

început i-a stârnit înflăcărarea, s-a stins în cele din urmă,

distrugându-1. Pentru a-şi atinge scopul, el s-a compromis cu

cei răi. Iar când a obţinut tronul, nu a îndrăznit să pună în

aplicare planul lui Dumnezeu de teamă să nu-i provoace pe

aceiaşi oameni nelegiuiţi, şi astfel să-şi piardă împărăţia (II împ.

10.31). Pe scurt, inima lui se întemeia pe plăcerile lumeşti mai

mult decât pe graţia, şi aprobarea lui Dumnezeu. 27 II.

CHEMAREA CREŞTINULUI LA LUPTĂ PROBLEME DEZBĂTUTE

Soldatul este convocat să lupte, la fel şi creştinul. Natura

chemării împiedică confortul. Dacă te-ai gândit să fii soldat

numai pe timp de vară, analizează cu atenţie însărcinarea ta.

Ordinele tale duhovniceşti sunt stricte. Precum apostolul, n-aş

dori să fii în necunoştinţă în această privinţă şi de aceea, îţi voi

enumera câteva instrucţiuni. 1. Renunţă la păcatele inimii Acele

păcate, care s-au prosternat lângă inima ta, trebuie acum

călcate în picioare. Şi de cât curaj şi hotărâre este nevoie pentru

aceasta! Tu crezi că Avraam a fost încercat la limită când i s-a

cerut să-1 ia pe Isaac, „singurul tău fiu... pe care-1 iubeşti"

(Gen. 22.2), şi să-1 jertfească cu propriile sale mâini. Şi totuşi ce

a însemnat acel lucru pe lângă următorul: „Suflete, ia-fi pofta,

care este copilul tău cel mai drag, Isaac al tău, păcatul de pe

urma căruia doreşti să obţii cea mai mare plăcere. Pune-fi

mâinile peste el şijertfeşte-1; varsă-i sângele înaintea Mea;

înfige cuţitul în adâncul inimii lui - şi fă aceasta cu bucurie!" Este

mai mult decât ar putea suporta să audă duhul omenesc. Pofta

noastră nu va zăcea pe altar tot aşa de liniştită câ Isaac, nici ca

Mielul mut înaintea măcelarului (Is. 53.7). Firea noastră va răcni

sfâşiind inima cu strigătele ei hidoase. într-adevăr, cine poate

explica conflictul, luptele şi zbaterile pe care duhul nostru le are

de suportat, când poruncim inimii un astfel de lucru? Şi cine

poate înţelege pe deplin abilitatea cu care pofta pledează

pentru ea însăşi? Când Duhul te convinge asupra păcatului,

Satan îţi spune: ,JEste aşa de mic - cruţă-1!" sau încearcă printr-

un jurământ

secret, să miluiască sufletul: poţi păstra şi pe mine şi

reputaţia ta. Nu voi fi văzut în compania ta, pentru a te face de

ruşine înaintea vecinilor tăi. Mă poţi păstra în mansarda inimii

tale, ascunsă privirilor, numai lasă-mă acum să intru şi apoi îţi

voi înfăşură pe ascuns gândurile şi sentimentele tale". Dacă

aceasta nu prezintă garanţie, atunci Satan va cere un loc al

execuţiei, fiind bine ştiut că majoritatea poftelor amânate sunt

iertate în cele din urmă. Cu cât amânăm mai mult, cu atât va fi

mai greu să învingem înţelepciunea înduplecătoare a acestui

apărător al păcatului şi morţii şi astfel vom îndepărta

pedepsirea lui. Astfel, cei mai bravi oameni ai istoriei s-au lăsat

legaţi în manile Vrăjmaşului. Ei s-au întors din luptă fluturând

steagul victoriei, iar acasă au trăit şi apoi au murit ca sclavi ai

unei pofte mărunte. Ei se aseamănă cu vestitul general roman

28 care, în timp ce călărea triumfător prin oraş, nu-şi putea lua

ochii de la o prostituată; un om care a cucerit imperii să fie

capturat de privirea unei singure femei! 2. Supune-ţi viaţa lui

Cristos Ni se porunceşte să nu ne supunem acestei lumi - adică,

să nu ne compromitem cedând obiceiurilor din zilele noastre.

Creştinul nu trebuie să fie un croitor atât de binevoitor încât să-

şi croiască haina mărturisirii lui după moda timpului.

Dimpotrivă, el trebuie să rămână ferm pe principiile sale,

arătând în mod deschis că este un cetăţean al cerului îmbrăcat

cu adevărul. îţi va trebui mult curaj să nesocoteşti umilirea pe

care cu siguranţă o vei întâmpina datorită nonconformismului

tău. Din păcate, sunt mulţi care cedează. Prea adesea vedem că

cei ce se tem de -oameni dacă îl „mărturisesc pe Cristos în mod

deschis" (Ioan 7.13) îşi croiesc în grabă o haină a mândriei peste

mantia cerească a neprihănirii forţate. Cât de mulţi sunt cei

care pierd cerul deoarece le este ruşine să meargă acolo în

haina „nebunului"! în timp ce unii îşi vor bate joc, alţii vor

persecuta de moarte pe creştinul ce nu-şi va subordona

principiile şi atitudinea. Aceasta a fost capcana întinsă celor trei

tineri evrei. Ei trebuiau să se închine pe muzica instrumentelor

lui Nebucadneţar sau să fie arşi (Dan. 3.15). Asemănător a fost

şi complotul urzit împotriva lui Daniel, care avea o umblare

ireproşabilă, astfel că singura vină pe care duşmanii săi i-o

puteau aduce era în legea Dumnezeului său (Dan. 6.5). Oare

într-o astfel de situaţie, când alegerea înseamnă viaţă sau

moarte, când creştinul trebuie să renunţe la Domnul său sau va

deveni pradă duşmanilor sângeroşi, câte trădări şi soluţii de

scăpare va inventa o inimă laşă? Este o mare onoare pentru un

creştin când toţi vrăjmaşii lui pot spune: ,,El nu va face ca noi".

Creştinul care înfruntă o astfel de împotrivire trebuie să fie.

bine întemeiat pe jurământul lui, altfel va fi dărâmat cu

uşurinţă. 3. Ocoleşte obstacolele întotdeauna au existat în

Biserică oameni care prin greşelile lor în gândire şi purtare au

pus o piatră de poticnire în calea creştinilor adevăraţi. Pentru a

putea rezista unor astfel de împotriviri, vei avea nevoie de o

hotărâre divină. Străduieşte-te să fii ca Iosua! Când majoritatea

israeliţilor s-au răzvrătit şi în inimile lor s-au întors în Egipt,

Iosua şia păstrat integritatea. El a declarat că, chiar dacă nimeni

nu i se va alătura, el totuşi îi va sluji Domnului. 11 4. încrede-te

în Dumnezeu în orice î Sunt vremuri când cel sfânt (neprihănit)

este cluuii In» readă într-un Dumnezeu îndepărtat. „Cine umblă

în întum Hi • lumină, să se încreadă în Numele Domnului..." (Is.

50.10) A«. nkIh implică din partea credinţei un pas plin dţ curaj

- să se aventuri « Inninlca lui Dumnezeu cu aceeaşi cutezanţă cu

care Estera s-a prommlNl In lata împăratului Ahaşveroş. Chiar

atunci când nici un zâmbet Ml i luminează faţa, când nici un

sceptru de aur nu ne este întins pentru a n< iml. uina să ne

apropiem, noi trebuie să ne continuăm înaintarea, cu aceasta

nobilă rezoluţie: „Dacă va fi să pier, voi pieri" (Estera 4.16).

Acesta este un pas înainte al credinţei noastre: trebuie să

credem si într-un Dumnezeu „care ucide". Noi trebuie să

mărturisim împreună cu Iov: „Chiar dacă mă va ucide, totuşi voi

nădăjdui în El" (Iov. 13.15). Este nevoie de o credinţă umilă

pentru ca un suflet să meargă înainte, în vreme ce se pare că

Dumnezeu îşi aruncă împotrivirile precum nişte săgeţi otrăvite.

Acesta este un lucru dificil şi va testa curajul creştinului. Şi

totuşi găsim un astfel de duh în femeia cananeancă, aceea care

a cules fărămiturile aruncate de Cristos şi cu un curaj izvorât din

umilinţă I le-a înapoiat prin rugăciune (Mt. 15.22-28). 5.

Menţine-te pe calc până la sfârşitul vieţii Lucrarea şi viaţa ta

trebuie să meargă mereu nedespărţite. A rezista până la capăt -

iată ţepuşul din carnea ta - atunci când drumul parc fără sfârşit,

iar sufletul tău imploră o eliberare mai rapidă: aceasta întrece

orice dificultate a chemării tale. Am întâlnit mulţi oameni care

s-au asociat armatei lui Cristos şi cărora le-a plăcut să lupte o

dată sau de două ori, dar curând au renunţat şi au sfârşit

dezertând. Ei se înscriu spontan pentru îndatoririle creştine.

Sunt uşor de convins să facă o mărturisire de credinţă, dar la fel

de uşor renunţă la ea. Precum luna plină, ei strălucesc puţin

spre seară şi se sting înainte de căderea nopţii. Perseverenţa

este un cuvânt greu! A-ţi lua crucea în fiecare zi, a te ruga

neîncetat, a veghea zi şi noapte şi a nu-ţi dezbrăca niciodată

armătura pentru a te odihni, toate acestea îndepărtează pe

mulţi de Cristos, plini de durere. Şi totuşi aceasta este

chemarea ta: credinţa creştină să fie activitatea ta zilnică, în tot

timpul anului, fără nici o vacanţă. Aceste câteva exemple sunt

suficiente pentru a-ţi demonstra câtă nevoie ai de curaj şi

hotărâre. Cum să obţii acest curaj este următoarea noastră

temă. 11 III. UN ÎNDEMN: FIŢI TARI ÎN DOMNUL IZVORUL

PUTERII CELUI SFÂNT îndemnând toţi sfinţii la o hotărâre fermă

şi la un curaj neînduplecat în războiul în care sunt implicaţi,

apostolul ne conduce acum privirile de la noi înşine spre sursa

puterii noastre şi spre Domnul: .J^iti tari în Domnul".

Puterea unui general se sprijină pe trupele lui - el zboară

pe aripile lor. Dacă penele lor se rup sau dacă gâtul lor se

frânge, el este lipsit de ajutor. Dar în armata sfinţilor, puterea

întregii oştiri stă în Domnul oştirilor. Dumnezeu îşi poate birui

vrăjmaşii fără ajutorul nimănui, dar sfinţii Săi nu pot să apere

nici cel mai mic post fără braţul Lui puternic. Un nume al lui

Dumnezeu este „tăria lui Israel" (I Sam. 15.29). El era tăria inimii

lui David. Prin El, acest păstor a putut birui un uriaş, care

batjocorea o armată întreagă. Fără puterea lui Dumnezeu,

David ar fi tremurat doar auzind cuvintele rostite de filistean. El

a scris: „Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea, care-mi

deprinde mâinile Ia luptă, degetele la bătălie" (Ps. 144.1). Tot

astfel, Domnul este tăria ta în războiul ce-1 duci împotriva

păcatului şi Satanei. Unii se întreabă dacă păcatul poate fi

vreodată comis fără ca Satan să fie implicat. Dar dacă s-ar pune

întrebarea dacă vreo lucrare sfântă ar fi posibilă fără implicarea

specială a lui Dumnezeu, atunci se poate spune: „Despărţiţi de

Mine, nu puteţi face nimic" (Ioan 15.5). Pavel exprimă aceasta

astfel: „Nu că prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca

venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la

Dumnezeu" (II Cor. 3.5). Noi, cei sfinţi, avem o rezervă de har,

chiar dacă se găseşte precum apa pe fundul fântânii şi nu se va

ridica cu toate sforţările noastre. în primul rând, trebuie ca

Dumnezeu să o umple cu harul Său înviorător, apoi va ţâşni în

afară. Pavel spune: „Am voinţa să fac binele, dar n-am puterea

să-1 fac" (Rom. 7.18). Atât voinţa cât şi înfăptuirea vin de la

Dumnezeu. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă

dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea" (FU. 2.13).

Dumnezeu Se găseşte atât la bază, cât şi în vârful scării, El este

începutul şi Sfârşitul, însoţind sufletul pe fiecare treaptă pe care

o urcă spre orice acţiune sfântă. Şi odată ce am început, cât

timp vom persevera? Numai atâta timp cât suntem susţinuţi de

aceeaşi mână ce ne-a întărit la început. Noi consumăm foarte

repede energia pe care ne-o dă El. Astfel că, pentru a ne

menţine pe drumul sfânt, trebuie să beneficiem în fiecare

moment de o putere divină înnoitoare. 31 Precum o cupă fără

suport, creştinul nu se poate susţine pe el însuşi şi nici ceea ce a

primit decât atâta timp cât Dumnezeu îl ţine în braţele Sale

puternice. Cunoscând aceasta, Cristos, pe când Se îndrepta spre

cer şi era gata să-i părăsească pe ai Săi, L-a rugat pe Tatăl să le

poarte de grijă în absenţa Lui: „Tată, păzeşte... pe aceia pe care

Mi I-ai dat" (Ioan 17.11). Este ca şi cum ar fi spus: ,JEi nu trebuie

lăsaţi singuri. Ei sunt nişte copii săraci, neajutoraţi şi nu se pot

descurca singuri. Dacă Tu nu-i (ii strâns sub aripile Tale, ei vor

pierde harul dăruit de Mine şi vor cădea în ispită; de aceea,

Tată, păzeşte-i!" Chiar şi în lucrarea de slujire, tăria noastră este

în Domnul. Consideraţi rugăciunea. Dorim noi să ne rugăm?

Unde vom găsi subiectele rugăciunilor noastre? Dar vai „nu ştim

cum trebuie să ne rugăm" (Rom. 8.16). Numai să fim lăsaţi

singuri şi vom cădea în ispită, cerând lucruri pe care Dumnezeu

ştie că nu este bine să le obţinem. De aceea, pentru a ne

proteja, Dumnezeu pune cuvintele în gura noastră (Osea 14.2).

Dar fără vreun sentiment de înflăcărare, care să dezgheţe

izvorul, cuvintele noastre ne vor îngheţa pe buze. Vom căuta în

zadar culoarele inimii noastre, precum şi ungherele sufletelor

noastre. Nu vom găsi nici o scânteie care să ne ajute, ci, poate,

doar un foc ciudat al dorinţelor noastre care, desigur, nu va

face mare lucru. Dar nu, focul care topeşte gheaţa inimii

noastre trebuie să vină din cer un dar de la Dumnezeu care este

„un foc mistuitor" (Evr. 12.29). Mai întâi, Duhul însuşi acoperă

sufletul, asemenea profetului ce se întindea deasupra copilului;

apoi sufletul va începe să se aprindă şi va turna din căldura

cerească peste sentimentele lui. în cele din urmă, Duhul va

muia inima, iar rugăciunea va ţâşni de pe buzele credinciosului,

la fel de natural ca lacrimile. Şi cu toate că sfântul este cel care

vorbeşte, autorul rugăciunii este Dumnezeu. Astfel, observăm

că atât puterea pentru rugăciune, cât şi rugăciunea însăşi, vin

de la Dumnezeu. Acelaşi lucru este şi când se ascultă Cuvântul.

Am fost învăţaţi să ascultăm predicarea Cuvântului, dar ce

câştig am avea dacă Dumnezeu nu ne-ar deschide urechile să

putem înţelege? Timp de 6 luni, David a auzit citirea Legii, dar

n-a fost impresionat. Atunci Dumnezeu, prin proorocul Natan, i-

a mişcat inima; Cuvântul a reînviat, iar el s-a pocăit. Se putea ca

tot ce fusese rostit înainte ca Dumnezeu să intervină să fi fost

bun şi adevărat, dar David a rămas rece, până când Duhul a

stârnit cenuşa înţelegerii lui şi a aprins un foc sfânt. Apoi, în

timp ce Dumnezeu vorbea, inima lui David ardea. Şi în viaţa

noastră se întâmplă tot aşa. Mai întâi, Duhul lui Dumnezeu

mişcă sufletele noastre; apoi înţelegem în mod sigur că tăria

noastră este în Domnul. Următoarea explicaţie te va ajuta să

vezi adevărul acestei idei. 32 ÎNSEMNĂTATEA PUTERII LUI

DUMNEZEU 1. Natura cugetului celui sfânt Cugetul omului, ca şi

trupul său, este creat de Dumnezeu. Iată de ce stă în natura

acestuia să depindă de el ca existenţă şi funcţionare.

Capacitatea de a exista şi a acţiona în şi asupra lui însuşi este o

trăsătură specifică Divinităţii ea nu poate fi împărţită cu nici o

creatură. Dumnezeu singur este sursa şi menţinătorul întregii

vieţi; prin urmare, cugetul este menţinut treaz datorită puterii

Lui regeneratoare. Cugetul poate fi definit ca influenţa divină

aflată la lucru în om pentru a-1 opri de la păcat. O dovadă a

originii lui este aceea că el întotdeauna vorbeşte împotriva

păcatului şi pentru neprihănire. Prin urmare, nu poate fi

produsul inimii noastre, care în starea sa decăzută este „nespus

de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" (Ier. 17.9). Dumnezeu

foloseşte cugetul pentru a oferi tuturor oamenilor cunoştinţa

neprihănirii Sale, astfel încât în ziua judecăţii nimeni să nu

poată spune că s-a aflat în neştiinţă (Rom. 1). Când devii creştin

şi te dăruieşti, trup şi suflet, lui Dumnezeu, Duhul Sfânt începe

cu seriozitate să te desăvârşească în Cristos. Este scris că

Dumnezeu, după ce a creat lumea Şi-a terminat lucrarea de

creaţie - adică, nu a mai creat specii noi. Şi totuşi până în ziua

de azi, El nu Şi-a încheiat lucrarea divină. „Tatăl Meu de

asemenea lucrează", spunea Cristos (Ioan 5.17). Cu alte cuvinte,

El în permanenţă păstrează şi întăreşte ce a creat cu tărie

pentru a exista şi a acţiona. Odată

terminată, o lucrare de artă nu mai are nevoie de artist, şi

nici o casă nu mai are nevoie de tâmplar după ce a fost bătut

ultimul cui. Dar Dumnezeu nu-Şi întrerupe niciodată lucrarea,

atât în omul din afară cât şi în cel dinăuntru. Dacă lucrarea

Tatălui este una de apărare, lucrarea Fiului este una de

răscumpărare. Ambele sunt neîntrerupte. Cristos nu Şi-a

încheiat lucrarea când a înviat din morţi, după cum Tatăl nu Şi-a

încheiat-o pe a Lui când a terminat creaţia. Dumnezeu S-a

odihnit la sfârşitul creaţiei, iar Cristos atunci când a adus

răscumpărarea veşnică şi „a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut

la dreapta Măririi, în locurile prea-înalle" (Evr. 1.3). De atunci, El

continuă lucrarea de mijlocire pentru cel neprihănit şi astfel îl

păzeşte de cădere. 2. Caracterul cugetului Cugetul creştinului

nu este numai o creatură, dar este una slabă, în luptă

permanentă cu forţele superioare. Este ţinta favorită a Satanei,

3 - Creştinul în Armătură 13 deoarece, probabil, îl găseşte ca

fiind uşor de distras do u,il|llo acestei lumi şi uşor de împăcat

prin plăcerile ei. Dacă nu st iv. şi. nici un ajutor, chiar şi cel mai

puternic sfânt va ceda. Asemenea unui prinţ în leagăn, cugetul

nu se poale spira lingur. Satan ar uzurpa imediat tronul, dacă

cerul nu l-ar lua pe col iflnl sub protecţia sa. Pentru a zdrobi

răscoala, Dumnezeu cucereşti- inima credinciosului şi introduce

voia Sa pentru a guverna cugetul. Dar după cum într-un oraş

cucerit, unii se vor supune imediat noului guvern, în timp ce

alţii vor unelti mereu pentru răsturnarea sa, tot astfel o parte a

firii noastre vechi refuză să cedeze fără luptă. Din acest motiv,

pentru a păzi o inimă este nevoie de aceeaşi putere care a

cucerit-o la început. Noi, creştinii, avem o parte neregenerată

ce nu este încântată de schimbări în conducere. Care dintre noi

n-a simţit impulsul acestei naturi decăzute, care îşi slăveşte

virtuţile? Noi ne împotrivim autorităţii lui Cristos, după cum

sodomiţii nu s-au supus judecaţii lui Lot. Noi suntem atât de

încăpăţânaţi şi de ambiţioşi, încât dacă Dumnezeu nu ar întări

în mod permanent noua colonie creată în inimile noastre,

băştinaşii rămaşi ar ieşi din ascunzătorile lor unde stau la pândă

şi ar distruge şi ultima fărâmă de cuget ce ne-a rămas. Pentru

aceşti distrugători, cele mai bune intenţii ale noastre ar fi ca

fărămiturile de pâine pentru păsări. 3. Natura planului lui

Dumnezeu A treia motivaţie pentru a ne baza pe puterea lui

Dumnezeu constă în natura salvatoare şi păstrătoare a planului

Său. Scopul principal al lui Dumnezeu este de a-i călăuzi pe

sfinţii Săi spre cer, de aşa manieră încât să ne putem aminti

mereu de dragostea şi îndurarea Lui. El este un Tată înţelept,

care cunoaşte caracterul nestatornic ce-1 are chiar şi cel mai

ascultător copil al Său. Astfel, El Se gândeşte să-i ajute vizitân-

du-i adesea şi îngrămădind în mâinile lor goale diferite daruri,

chiar atunci când este mai multă nevoie. Acest gen de

comunicare oferă un dublu accent dragostei şi îndurării Sale: ne

aminteşte care este sursa tuturor binecuvântărilor şi ne asigură

că nevoile noastre pot fi întotdeauna satisfăcute. Când găseşti

vreo mângâiere în sufletul tău, o nouă putere în lucrul tău sau

un sprijin în ispită, şi aceasta picură o dulceaţă deosebită în

viaţa ta să te gândeşti adânc ce prieten ţi-a trimis aceste

binecuvântări. Ele nu provin din resursele tale şi nici ale altuia.

Tatăl ceresc Se strecoară încetişor şi lasă parfumul dulce al

mângâierii Lui! Este Duhul Lui blând care te ţine treaz şi îţi

potoleşte inima în timp ce încercările mugesc înăuntru. Este

mireasma Lui pătrunzătoare care te menţine să nu aluneci 13 în

necredinţă. Care suflet mângâiat astfel, s-ar putea îndoi măcar

pentru un moment de dragostea şi grija unui aşa Părinte? Te

întreb: care prieten te iubeşte mai mult - unul care, auzind de

nevoia ta, completează imediat un cec, îl pune la poştă şi astfel

consideră că şi-a achitat deplin obligaţia faţă de tine? Sau cel

care lasă totul deoparte, vine la tine şi nu te părăseşte până

când nu este satisfăcut că toate nevoile tale au fost rezolvate?

Şi aceasta nu este tot; el continuă să te viziteze până când criza

este depăşită. Dacă nu eşti prea mândru ca să-ţi întâmpini

binefăcătorul, sau dacă hu iubeşti banii mai presus de orice,

atunci cu siguranţă vei prefera mângâierea celui de-al doilea.

Dumnezeu este acest din urmă prieten. El vine în inimile

noastre, verifică sertarele, vede cât sunt de goale şi trimite

proviziile corespunzătoare. „Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi

trebuinţă de ele...", şi le veţi avea (Mt. 6.32-33). El ştie că ai

nevoie de putere să te rogi, să asculţi, să suferi pentru El.

Increde-te în El pentru aprovizionarea cămării tale! Dumnezeu

alege această cale de a ne asigura că puterea noastră nu va

avea de suferit. Dacă resursele ar fi lăsate în mâinile noastre,

noi am deveni curând falimentari. Dumnezeu ştie că suntem

slabi, precum vasele găurite - dacă sunt umplute complet şi

lăsate deoparte: foarte curând, conţinutul se va scurge. De

aceea, el ne aşază sub fântâna curgătoare a puterii Lui şi în mod

constant El o umple. în aceasta constă sursa pe care Dumnezeu

a oferit-o Israelului în pustie: El a lovit stânca şi nu numai că

setea lor a fost potolită pentru moment, dar apa s-a

transformat într-un izvor, astfel încât ei nu se vor mai plânge de

lipsa apei. Această stâncă era Cristos. Fiecare credincios are

spatele protejat de Cristos, care-1 însoţeşte în orice loc, dându-i

putere în orice împrejurare şi încercare. 4. Natura lui Dumnezeu

în concluzie, creştinul trebuie să se bazeze pe puterea divină

deoarece aceasta are ca urmare înaintarea gloriei lui Dumnezeu

(Ef. 1.4, 12). Tu L-ai socoti destul de generos pe Dumnezeu,

dacă ţi-ar oferi resurse pentru o viaţă din Sine şi apoi te-ar lăsa

să-ţi administrezi propriul Lui cont. Dar El este mai minunat,

deoarece ţi-a deschis un cont pe numele tău. Acum tu trebuie

să înţelegi nu numai că puterea ta vine de la Dumnezeu, dar şi

că eşti în permanenţă dator pentru fiecare consum de putere în

mefsul tău de creştin. Când un copil călătoreşte cu părinţii săi,

toate cheltuielile sunt acoperite de tatăl lui - nu de el însuşi. Tot

astfel, nici un

sfânt care va 35 ajunge în cer nu va putea spune: ,Acesta

este cerul pe care l-am creat prin tăria puterii mele". Nu,

Ierusalimul ceresc este cetatea al cărei meşter şi ziditor este

Dumnezeu" (Evr. 11.10). Fiecare har este o piatră în acea

clădire, piatra de căpătâi aşezată în glorie. Într-o zi sfinţii vor

vedea lămurit că Dumnezeu a fost nu numai Fondatorul, dai şi

Cel ce a binevoit să ducă la bun sfârşit lucrarea. Slava lucrării nu

va fi împărţită, o parte lui Dumnezeu şi o alta creaturii, ci toată

va fi acordată lui Dumnezeu. UN AVERTISMENT SOLEMN Rezidă

puterea creştinului în Domnul şi nu în el însuşi? Dacă da, atunci

cu siguranţă persoana care nu-L are pe Cristos trebuie să fie

săracă, neputincioasă pentru a face ceva pentru propria-i

mântuire. Dacă un pom verde nu se poate dezvolta fără seva

ce-o extrage din rădăcină, cum ar putea un ciot dezrădăcinat să

renască prin el însuşi? Cu alte cuvinte, dacă un creştin plin de

harul lui Dumnezeu trebuie în permanenţă să se bazeze pe

puterea Lui, atunci cu siguranţă că cel lipsit de harul lui

Dumnezeu, mort în păcate şi fărădelegi, nu poate crea o astfel

de putere în el însuşi. A rămâne neînviorat înseamnă a fi

neputincios. „Pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la

vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi" (Rom. 5.6).

Curentul numit umanism a fost multă vreme depozitarul

mândriei omului. Acesta se mândreşte cu puterea şi

înţelepciunea lui proprie şi-1 curtează cu promisiunea unor

mari realizări actuale, iar mai târziu cu cerul. Dumnezeu însuşi a

împrăştiat astfel de constructori ai Turnului Babei şi Şi-a

proclamat suveranitatea pentru eternitate. Vor fi uimiţi pentru

vecie acei fii ai mândriei, care se încred în puterea firii, precum

acel om care crede că prin cărămizile şi mortarul abilităţilor sale

şi-ar putea croi un drum spre cer! Tu, care te afli încă în starea

ta firească, te vei înţelepţi în vederea mânturii? Atunci, începe

prin a te socoti un om neînţelept în ochii tăi. Renunţă la această

înţelepciune omenească ce nu poate-înţelege lucrurile

duhovniceşti şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dea înţelepciune, cea

pe care El o dăruie fără mustrare (Iac. 1.5). Iată un îndemn

pentru creştini: ştiind că puterea ta este în Dumnezeu şi nu în

tine însuţi, rămâi smerit - chiar şi când Dumnezeu te bine-

cuvintează şi te foloseşte mai mult. Aminteşte-ţi atunci când

porţi cel mai bun costum, cine 1-a făcut şi cine a plătit pentru

el! Harul lui Dumnezeu nu este nici lucrarea mâinilor itale, nici

meritul tău. Cum te poţi mândri cu ceea ce n-ai cumpărat? Dacă

delapidezi puterea lui Dumnezeu şi ţi-o însuşeşti, El curând va

face un control şi va lua înapoi ceea 14 ce I-a aparţinut numai

Lui. Chiar atunci când într-un mod generos te susţine spiritual,

El păstrează contul pe numele Lui, şi te poate reduce dintr-o

dată la sărăcie spirituală, în caz că deturnezi harul Său. Aşadar,

umblă smerit înaintea lui Dumnezeu şi foloseşte cum se cuvine

puterea pe care o ai, aducându-ti aminte că este o putere dată

cu împrumut. Oare ce om va risipi un lucru pe care 1-a obţinut

în urma propriei sale cereri? Sau cine va da unui cerşetor

risipitor ceea ce deja i-a fost dat? Cum vei putea să-L priveşti în

faţă pe Dumnezeu şi să ceri mai mult dacă tu risipeşti ceea ce

deja ai primit cu atâta dărnicie? IV. ÎNDEMN DE A NE ÎNSUŞI

„PUTEREA TĂRIEI LUI" Pavel continuă cu îndemnul său, punând

accent pe sursa tăriei noastre: „...şi îh puterea tăriei Lui". în

acelaşi timp se ivesc două întrebări în mintea noastră: prima, ce

se înţelege prin „puterea tăriei Lui"; iar a doua, cum poate cel

credincios să-şi însuşească această putere? CE ESTE „PUTEREA

TĂRIEI LUI"? într-un mod simplist, această frază ar însemna

puterea Lui măreaţă. Se aseamănă cu un alt pasaj, „spre lauda

slavei harului Său" (Ef. 1.6), care înseamnă „spre lauda

gloriosului Său har". Uneori, Domnul este descris ca „puternic şi

măreţ", alteori ca „atotputernic". Ceea ce contează este ca noi

să înţelegem semnificaţia puterii nemărginite a lui Dumnezeu.

ÎNSUŞIREA PUTERII LUI DUMNEZEU Cum abordează un

credincios sursa lui de putere? A rămâne în puterea tăriei

Domnului necesită două acte de credinţă. în primul rând,

trebuie să ai ferma convingere că puterea Domnului este

nemărginită. Acesta este un adevăr fundamental. în al doilea

rând, tu nu trebuie să crezi că Dumnezeu este numai

atotputernic, ci şi că această putere nemărginită a Lui este

angajată în apărarea ta. Dumnezeu aşteaptă ca tu să întâmpini

fiecare încercare, fiecare ispită, sprijinit de braţul Său. După

cum un tată care merge pe o cărare aspră oferă mâna copilului

său, tot aşa Dumnezeu îşi oferă puterea Lui, pentru ca credinţa

sfinţilor Săi să se poată prinde de ea. Dumnezeu a făcut acest

lucru pentru Avraam, Isaac şi Iacov, a căror credinţă a fost

încercată mai presus de a celorlalţi sfinţi dinainte sau după ei -

deoarece nici unul din lucrurile mari promise de Dumnezeu nu

s-a împlinit în timpul vieţii lor pe pământ. 37 Atunci, cum S-a

făcut Dumnezeu cunoscut înaintea lor? Prin tnilţlşurca acestei

însuşiri a puterii Lui (Ex. 6.3). Aceasta era tot ce aveau pentru a

se menţine în picioare. Ei au trăit liniştiţi şi au murit triumfători.

IflsAnd promisiunea ca moştenire copiilor lor. Deoarece

Dumnezeul atotputernic promitea, ei niciodată nu s-aU îndoit.

TREI MOTIVE PENTRU ANE ÎNCREDE ÎN PUTEREA LUI

DUMNEZEU 1. Mărturia Lui din trecut De-a lungul istoriei,

Dumnezeu Şi-a dovedit măreţia puterii Lui, şi totuşi nu este

uşor să crezi că Dumnezeu este atotputernic. Moise însuşi a

reprezentat o stea a celei mai înalte mărimi a harului. Şi totuşi

observă cum credinţa lui tremură până ce îşi învinge îndoielile.

El îi spunea lui Dumnezeu: „Şase sute de mii de oameni care

merg pe jos alcătuiesc poporul în mijlocul căruia sunt eu, şi Tu

zici: «Le voi da carne şi vor mânca o lună întreagă!» Putem tăia

oare

atâtea oi şi atâţia boi ca să le ajungă?" (Num. 11.21, 22).

Pentru moment, acest om sfânt a pierdut din vedere puterea

nemărginită a lui Dumnezeu şi a început să se întrebe cum ar

putea Dumnezeu să-Şi ţină cuvântul. La fel de bine el ar fi putut

să spună ceea ce gândea cu adevărat: „O, Doamne, oare nu-Ţi

supraestimezi puterea de data aceasta? Ceea ce ai promis nu se

poate realiza". Din acest motiv, Dumnezeu Se explică astfel:

„Domnul a răspuns lui Moise: «Nu cumva s-a scurtat oare mâna

Domnului?»" (v. 23). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Măria din

Noul Testament: ,Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit

fratele meu" (Ioan 11.32). La care Marta a adăugat: ,Doamne,

miroase greu" (v. 39). Amândouă erau femei evlavioase şi totuşi

aveau îndoieli serioase cu privire la mărimea puterii lui Cristos.

Prima L-a limitat la spaţiu - „dacă ai fi fost aici..." ca şi cum

Cristos n-ar fi putut salva viaţa lui Lazăr decât dacă ar fi fost

acolo. Cea de-a doua l-a limitat la timp - „acum miroase..." ca şi

cum Cristos ar fi intervenit prea târziu, iar mormântul nu şi-ar fi

putut elibera prizonierul la porunca Lui. în ciuda necredinţei lor.

Dumnezeu S-a dovedit credincios. Acum, creştine, înainte de a

scoate în relief defectul credinţei lor, poate că ar trebui să

verifici lipsurile credinţei tale. Să nu ai o părere prea înaltă

despre tine însuţi încât să gândeşti că credinţa ta nu are nevoie

de eforturile tale continue pentru a-ţi însuşi puterea

nemărginită 15 a lui Dumnezeu. Dacă aceşti eroi ai credinţei s-

au luptat împotriva acestui gen de ispită, cum ai putea fi tu atât

de încrezător? 2. Dilema ta prezentă în clipa încercării, tu nu

poţi rezista fără puterea lui Dumnezeu. Provocarea este mai

presus de tăria omenească. Presupune doar că toată puterea ta

este deja angajată să-ţi apere sufletul împotriva ispitei, iar

Satan încearcă să dărâme hotărârea ta: ce vei face? Nu trebuie

să te alarmezi. Precum omul din pildă, care cerea pâine

vecinului său la miezul nopţii, trimite-ţi credinţa să strige la

fereastra lui Dumnezeu, iar Cel ce este credincios legământului

Său îţi va răspunde. Când credinţa se prăbuşeşte, iar sufletul nu

are pe cine să trimită după intervenţia divină, bătălia este

pierdută, iar Satan va putea păşi pragul. Nu dispera când eşti în

mijlocul încercării! Credinţa este un dar tenace. De vreme ce

sufletul tău gol nu neagă puterea lui Dumnezeu, acest curier -

credinţa - va străbate un drum încercat spre tron. îndoiala

ologeşte credinţa, dar nu o distruge. într-adevăr, chiar dacă pui

la îndoială îndurarea lui Dumnezeu şi te întrebi dacă-ţi va veni

în ajutor, credinţa va croi drumul spre El, fie şi într-un mod

şovăielnic. Iar mesajul transmis de ea va fi: „Dacă voieşti, poţi să

mă curăfeşti". Dar dacă ajungi la concluzia că Dumnezeu nu

poate ierta sau mântui, nu-fi poate veni în ajutor, atunci

aceasta loveşte credinţa. Apoi sufletul se va prăbuşi la

picioarele Satanei, prea rănit pentru a mai putea ţine uşa

închisă acestei ispite. Aminteşte-ţi aceasta: cel care îşi

abandonează credinţa în toiul luptei spirituale poate fi

comparat cu omul nechibzuit care aruncă găleata de îndată ce

fântâna seacă. 3. Dorinţa Lui veşnică Dorinţa Tatălui a fost şi va

rămâne mereu ca noi să ne încredem numai în El. Dumnezeu

porunceşte să fie numit Cel Atotputernic; El insistă ca noi să ne

punem încrederea în El. Cel care ascultă de tatăl său este un

copil înţelept. Oamenii pot fi numiţi înţelepţi, miloşi, puternici;

dar numai Dumnezeu este Atotştiutor, plin de îndurare,

Atotputernic. Dacă lăsăm deoparte acest prefix tot, atunci noi îl

poreclim pe Dumnezeu şi îi vom da un nume omenesc, la care

El nu va răspunde. Insistenţa Lui asupra acestui lucru este

accentuată în câteva moduri: în primul rând, în porunca strictă

de a-L slăvi pentru puterea Lui. El a clarificat acest lucru în

convorbirile Lui cu oamenii şi anume că toată puterea este a Lui

şi că nu va împărţi cu nimeni slava Sa: Nu vă temeţi de ce se

teme el, nici nu vă speriaţi...[ci] sfinţiţi pe Domnul 39 oştirilor"

(Is. 8.12, 13). Şi nu numai când îşi arată puterea Lui

miraculoasă. în clipa cea mai neagră, în împrejurările cele mai

neplăcute, credinţa trebuie să alerge la Tatăl cu laudă pentru

măreţia Lui. Totodată, disciplina severă pe care El o

administrează când ne pierdem credinţa în El ne arată

importanţa recunoaşterii omnipotenţei Lui. Credinţa noastră

este atât de importantă pentru Dumnezeu, încât, uneori, El îşi

va pedepsi copiii când se vor clătina în această privinţă. El

aşteaptă ca noi să ne încredem în El chiar şi atunci când ne

prăbuşim prin standardele noastre proprii. Noi nu trebuie să

argumentăm; trebuie să ne supunem şi să ne agăţăm de

promisiunea puterii dată de El pentru noi. Zaharia doar l-a

întrebat pe înger: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu

sunt bătrân şi nevastă-mea este înaintată în vârstă?" (Lc. 1.18).

Şi pentru că a îndrăznit să pună la îndoială lărgimea puterii lui

Dumnezeu, a fost lovit imediat cu muţenie. Dumnezeu doreşte

ca toţi copiii Lui să creadă Cuvântul Său şi să nu pună la îndoială

puterea Sa. Ceea ce a făcut remarcabilă credinţa lui Avraam a

constat în faptul că el era „deplin încredinţat că [Dumnezeu] ce

făgăduieşte poate să şi împlinească" (Rom. 4.21). Adesea,

pentru a ne întări credinţa, Domnul intervine de partea copiilor

Lui prin mijloace minunate. Uneori El îngăduie să se ridice o

forţă care să ni se împotrivească, pentru ca exact la momentul

potrivit, El să-Şi ridice un mai minunat stâlp de aducere aminte.

Acest stâlp va sta pe ruinele a ceea ce a contestat puterea Lui.

Astfel, când El intervine, toţi trebuie să spună: „Oputere

nemărginită a fost aici'." Acesta a fost cazul cu Lazăr. Cristos S-a

ţinut departe până când omul a murit, pentru a putea oferi o

mai mare demonstraţie a puterii Lui. Dumnezeu a folosit

uneori.în Vechiul Testament aceeaşi metodă. Amintiţi-vă

exodul. Dacă Dumnezeu l-ar fi scos pe Israel din Egipt pe când

Iosif era bine văzut la curte, ei probabil ar fi plecat fără

probleme, în schimb, Dumnezeu a ales eliberarea pentru

vremea împărăţiei acelui faraon mândru, care îi asuprea

cumplit şi îşi satisfăcea plăcerile pe seama lor, astfel încât copiii

Lui să cunoască cu certitudine cine i-a eliberat. Intervenţia

promptă a lui Dumnezeu este o confirmare că tu poţi crede că

puterea Lui nemărginită îţi aparţine, fiind

angajată în apărarea şi ajutorul tău în încercări şi ispite.

Dumnezeu i-a scos pe copiii lui Israel în chip miraculos din Egipt;

dar apoi i-a lăsat pe partea cealaltă a Mării Roşii să-şi găsească

drumul spre Canaan prin îndemânarea şi puterea lor?

Nu, ,JDomnul Dumnezeu [i-a] purtat cum poartă un om pe fiul

său pe tot drumul pe care [ei] au mers" (Dt. 1.31). 40

Dumnezeu pune în om dorinţa de a ieşi din ghearele Satanei,

apoi îl scoate din Egiptul duhovnicesc prin harul Său înnoitor.

Când cel sfânt merge pe drumul său şi întreaga ţară se

răzvrăteşte împotriva lui, cum va putea trece în siguranţă

graniţele duşmanilor lui? însuşi Dumnezeu îl va încorpora în

armata puterii Lui veşnice. Noi „suntem păziţi de puterea lui

Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire" (I Pet. 1.5). Puterea

lui Dumnezeu reprezintă acel umăr al lui Cristos care te poartă

pe tine, oaia Lui pierdută, spre staul - bucurându-Se în drumul

Său (Lc. 15.5). Braţele veşnice ale puterii Lui sunt aripi de vultur,

care te duc cu blândeţe şi în siguranţă în glorie (Ex. 19.4). CINCI

LUCRURI CARE GARANTEAZĂ PUTEREA LUI DUMNEZEU 1.

înrudirea Lui cu sfinţii Puterea lui Dumnezeu este de partea

sfinţilor Săi datorită legăturii Lui cu ei. Tu eşti fiul Lui drag şi

majoritatea părinţilor au grijă de copiii lor. Până şi găina

prostuţă se grăbeşte să-şi strângă puiul sub aripi când apare

pericolul. Cu cât mai mult Dumnezeu, Care este un tată cu

sentimente atât de profunde faţă de creaturile Lui, îşi va folosi

puterea pentru a te apăra? O mamă, stând în casă, aude

deodată un ţipăt venind de afară şi recunoscând glasul, spune

imediat: ,JEste copilul meu!" Ea lasă totul şi aleargă la el.

Dumnezeu răspunde cu o inimă de mamă la strigătele copiilor

Lui. 2. Dragostea Lui duioasă pentru sfinţi Dragostea lui

Dumnezeu pentru sfinţii Săi pune la lucru puterea Lui. Cel care

beneficiază de inima lui Dumnezeu nu va fi lipsit de braţul Lui.

Dragostea mobilizează toate celelalte sentimente şi pune în

acţiune toată energia omului. Tot astfel, dragostea lui

Dumnezeu activează toate celelalte atribute ale Sale: toate sunt

gata să facă ce doreşte Dumnezeu. Dumnezeu ia aminte la

toate făpturile Sale, dar sufletul credincios este obiectul

dragostei Lui speciale acea dragoste cu care îl iubeşte pe Fiul

Său (Ioan 17.26). Când un suflet crede, atunci scopul lui

Dumnezeu cu privire la el -cel pe care în Cristos l-a ales înainte

de întemeierea lumii - este adus la îndeplinire. îţi poţi imagina

dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de copilul Său, pe care

l-a purtat atât de mult în pântecele scopului Său veşnic? Dacă

Dumnezeu Şi-a găsit plăcere în planul Lui, înainte de a fi

întocmit lumea prin cuvântul Său, cu cât mai mult va găsi

plăcere să 16 mărturisească despre rodul muncii Lui: sufletul

credincios. Aducând la îndeplinire atât de departe voinţa Lui,

Dumne/eu îşi va ridica cu siguranţă toată puterea pe care o are

de partea credinciosului, mai degrabă decât să fie lipsit de slava

Lui în cei numai câţiva paşi spre casă. Dumnezeu ne-a arătat cât

de mult.valorează un suflet prin preţul pe care l-a plătit. L-a

costat foarte mult, şi nu ar putea renunţa aşa de uşor la ceea ce

a obţinut atât de greu. El a dat sângele Fiului Său pentru a te

cumpăra şi-Şi va cheltui toată puterea pentru a te păstra. Ca

părinte pământesc, tu te bucuri să vezi calităţile tale imprimate

în copiii tăi. Dumnezeu, Părintele desăvârşit, aşteaptă cu

nerăbdare să-Şi vadă atributele reflectate în sfinţii Săi. Datorită

acestui chip al lui Dumnezeu reflectat în tine se înfurie iadul;

datorită lui, demonii îşi aruncă săbiile lor cele mai puternice.

Când Dumnezeu te apără, totodată Se apără pe Sine însuşi.

Acum, ştiind că lupta îi aparţine lui Dumnezeu, cu siguranţă că

El nu te va lăsa să mergi la război pe cheltuiala ta! 3.

Legământul Lui veşnic Legământul lui Dumnezeu este legat de

puterea Lui nemărginită. El pecetluieşte făgăduinţa cu propria

Sa mână, astfel că ea va rămânea în picioare, precum

Ierusalimul înconjurat de munţi. După cum îi este Numele, aşa

este şi natura Lui - un Dumnezeu care-Şi ţine legământul pe

vecie. El nu Se împarte, câteva fărâmituri unuia, altuia o

bucăţică -precum cel ce hrăneşte vrăbiile. El îţi permite să-ţi

însuşeşti ce este al Lui. El face legământ cu fiecare credincios.

Dacă unii ar fi fost lăsaţi să lupte prin puterile lor, cel puternic

ar fi rezistat în luptă, dar cel slab ar fi căzut. Dar, întemeiaţi pe

legământul Său, toţi sunt în siguranţă -deoarece toţi se sprijină

pe puterea tăriei Lui. 4. Asumarea răspunderii Din moment ce

Dumnezeu cere ca noi să avem credinţă, El este obligat să

demonstreze că este demn de încredere. Toate făgăduinţele Lui

sunt Da şi Amin; prin urmare. El S-a angajat să-Şi folosească

puterea pentru apărarea noastră. Unde ar putea fugi cineva

care este într-o nevoie sau în pericol din partea păcatului, a

Satanei sau a instrumentelor sale, dacă nu la Dumnezeu? „Ori

de câte ori mă tem", spunea David, „eu mă încred în Tine" (Ps.

56.3). Când te ascunzi în Dumnezeu, poţi sta liniştit că El nu te

va trăda vrăjmaşului. Dorinţa ta de dependenţă faţă de El

trezeşte, la fel de sigur, puterea Lui nemărginită pentru a te

apăra, precum ţipătul unui nou-născut trezeşte mama,

indiferent cât este ceasul. El a depus cel mai mare jurământ

care ar fi putut ieşi de pe buzele Lui sfinte: şi anume că toţi cei

care vor căuta refugiul în El, vor găsi o puternică mângâiere

(Evr. 6,17, 18). Acest lucru ar trebui să dea imbold credinţei tale

pentru a aştepta limanul dorit când ceri protecţia lui

Dumnezeu. Făcându-Şi Numele şi făgăduinţele asemenea unui

turn întărit, Dumnezeu îşi cheamă poporul în locuinţele Sale şi îl

aşteaptă să intre şi să se simtă ca acasă. 5. Mijlocirea Fiului Său

Prezenţa şi activitatea lui Cristos în cer îi amintesc lui

Dumnezeu de neclintitul Său angajament, acela de a-i proteja

pe sfinţi. Ne-a fost promis că urta din lucrările pe care

Mântuitorul le va îndeplini în cer va fi cea de mijlocire pentru

noi înaintea Tatălui. Mijlocirea este de fapt o slujbă a îndurării

faţă de credincioşi, pentru ca ei să poată primi tot ce vor avea*

nevoie pentru aducerea la îndeplinire a tot ceea ce a promis

Dumnezeu. Isus Cristos este Ambasadorul nostru

care veghează ca între Dumnezeu şi noi totul să fie împlinit

în mod corespunzător legământului. Deşi Cristos beneficiază de

o poziţie slăvită lângă Tatăl şi Se află în siguranţă, la adăpost de

furtună, totuşi copiii Lui sunt lăsaţi să lupte cu Satart. Ei rămân

în inima Lui şi nu vor fi părăsiţi nici o clipă. Observaţi cât de

repede a fost turnat Duhul Sfânt peste apostoli, după înălţarea

Lui. Aproape imediat ce Şi-a ocupat locul la dreapta Tatălui,

Cristos a trimis Duhul Sfânt pentru a-i mângâia nu numai pe

primii creştini, ci pe toţi credincioşii până la revenirea Sa.

PRILEJURI PENTRU FOLOSIREA PUTERII LUI DUMNEZEU Odată

ce înţelegi că puterea nemărginită a lui Dumnezeu este la

dispoziţia ta, vei înceta să te îngrijorezi cu privire la lupta cu

Vrăjmaşul. Nici un asalt nu este prea puternic pentru a-L copleşi

pe Dumnezeu şi nimeni nu va trece frontiera fără permisiunea

Lui. Diavolul a fost destul de şiret, încât înainte să-şi lanseze

atacul împotriva lui Iov, a cerut lui Dumnezeu să înlăture

protecţia de care acesta beneficia dar, în general, oamenii nu

sunt atât de încredinţaţi de puterea lui Dumnezeu. Propria lor

orbire sufletească îi înşală, făcându-i să creadă că asaltul asupra

credinciosului este doar împotriva omului. Ei n-ar putea vedea

mai departe de propriul nas, şi totuşi se vor îndrepta ţintă spre

cel sfânt, aşteptând să-1 termine repede. Ei nu cunosc că

trupele de rezervă ce-1 apără pe cel sfânt sunt inepuizabile -

deoarece ele nu pot fi blocate de altcineva decât de Dumnezeu

însuşi. 17 Egiptenii credeau că l-au prins pe Israel în cursă când

l-au văzut mărşăluind în mod periculos spre mare. „S-au rătăcit

prin ţară", se mândrea Faraon (Ex. 14.3). Şi aşa li s-ar fi

întâmplat, dar puterea nemărginită a Iui Dumnezeu a intervenit

şi i-a scăpat. Dar n-au trecut bine acest obstacol, că s-au trezit

în pustie, fără nimic altceva decât un acoperiş deasupra capului

lor. Şi totuşi au trăit aici 40 de ani, fără a face comerţ sau

agricultură, fără a cerşi sau a jefui vreun popor vecin. Oare

există ceva ce puterea Lui nemărginită n-ar putea face pentru a

ne păzi de mânia şi puterea duşmanilor noştri, fie ei oameni sau

demoni? Scriptura este plină până la refuz de dovezi ale

atotputerniciei lui Dumnezeu. După cum puterea Lui a stat între

israeliţi şi egipteni, tot aşa ea a mărşăluit cu Iosua spre Ierihon

şi s-a împotrivit lui Goliat în Valea Tere-binţilor. Aceeaşi putere

a scos duhul necurat din omul posedat de Diavol din ţinutul

Gadarenilor şi l-a adus la viaţă pe fiul văduvei. Oare, astăzi,

această putere este mai slabă sau sunt duşmanii noştri mai

puternici? Cu siguranţă că nu, deşi oamenii răi ai zilelor noastre

par mai îndrăzneţi decât duşmanii sfinţilor de demult. Apoi,

uneori ei fug la apariţia lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său,

pe când astăzi mulţi l-ar acuza mai degrabă pe Satan de

înfrângerea lor, decât să recunoască intervenţia lui Dumnezeu.

Tu poţi fi mângâiat, cunoscând că Dumnezeu îi iubeşte atât de

mult pe sfinţii Săi încât nu va ezita să dea popoare întregi

pentru răscumpărarea lor, dacă aşa hotărăşte providenţa Lui. El

a despicat pântecele Egiptului tocmai pentru a salva viaţa

copilului Său Israel (Is. 43.3). Manifestările permanente ale

puterii lui Dumnezeu de partea copiilor Săi contrastează

puternic cu starea de neputinţă a celor fără Cristos. Puterea

nemărginită a lui Dumnezeu este un vas deosebit. După cum Şi-

a arătat-o faţă de Avraam şi Moise, tot aşa El o oferă sfinţilor

din toate timpurile. Şi în timp ce ei vor mânca pe săturate,

păcătosul obraznic va merge să cerşească. El nu va putea

beneficia decât de o picătură de putere divină. Prin slujitorul

Său Isaia, Dumnezeu îi avertizează pe cei păcătoşi: „Iată că robii

Mei vor mânca, iar voi veţi flămânzi; iată că robii Mei vor bea,

dar vouă vă va fi sete" (Is. 65.13). Puterea lui Dumnezeu pentru

a ierta este nemărginită, dar El nu şi-o va folosi pentru un

păcătos lipsit de ruşine. El poate să mântuiască şi să ajute la

vreme de nevoie, dar dacă tu nu te-ai pocăit, cum poţi să

aştepţi ajutorul Lui? Aceeaşi putere, pe care Dumnezeu o

foloseşte pentru mântuirea credinciosului, o va întrebuinţa la

condamnarea ta, deoarece El a jurat că va distruge orice suflet

care nu se pocăieşte. 44 Oare ce somnifer le oferă Satan

sufletelor nemântuite? Oare cum pot adormi ele atât de

repede, după ce au fost avertizate cu privire la consecinţele

ignorării ultimatului plin de har al lui Dumnezeu? Păcătosule,

Satan te poate înşela cu presupunerea că pentru a refuza

îndurarea lui Dumnezeu ai nevoie de înţelepciune şi curaj, dar,

de fapt, acesta reprezintă ultimul act al nebuniei. Destinul tău

veşnic atârnă de Dumnezeu. Dacă nu rezolvi acum problema ta

cu El, va trebui ca mai târziu să răspunzi învinuirilor Sale. Ia

aminte la aceasta: „Grozav lucru este să cazi în mâinile

Dumnezeului cel viu!" (Evr. 10.31). Cât despre tine, omule sfânt,

întăreşte-te în cunoştinţa faptului că braţul puternic al lui

Dumnezeu se întinde spre tine cu dragoste, nu cu mânie. Cu

aceeaşi credinţă care îţi spune de existenţa lui Dumnezeu,

crede şi acest lucru: puterea Lui nemărginită este prietenul tău

sigur. în următoarele împrejurări, tu o poţi supune testului. 1.

Când eşti doborât de păcat Tu poţi fi absolut sigur că nici un

păcat nu este atât de puternic încât să înăbuşe puterea lui

Dumnezeu. Unul Atotputernic face mai mult decât mulţi

„puternici"! El Şi-a arătat de nenumărate ori dorinţa promptă

de a te salva. Oare cum a procedat El când a fost provocat de

păcatele poporului Său? El a elaborat o scumpă făgăduinţă: „Nu

voi lucra după mânia Mea aprinsă" spune El. Şi de ce nu? „Căci

Eu sunt Dumnezeu, nu un om" (Osea 11.9). Ca şi cum ar fi spus:

Jnv voi arăta atotputernicia îndurării Mele!" Cine se poate îndoi

de omnipotenţa lui Dumnezeu? Noi ştim că dacă El vrea, are

putere să ierte. Dar pentru cel credincios există o mângâiere

mai mare decât aceasta: în legământul Său stă scris să ierte.

După cum nimeni nu-L poate obliga pe Dumnezeu, decât El

însuşi, tot astfel nimeni nu poate desface legământul pe care l-a

făcut cu El însuşi. Iată cuvintele Lui: „[Eu] nu voi obosi iertând"

(Is. 55.7). Cu alte cuvinte: „în îndurarea Mea, Eu voi şterge

toate păcatele voastre şi voi cheltui tot ce am, ca nu cumva să

se spună că bunătatea Mea este biruită de răul vostru". Deci,

când Satart te înspăimântă cu acuzaţiile lui îngrozitoare

împotriva sufletului tău, tu poţi spune cu încredere: „Dumnezeu

este Cel care mă îndreptăţeşte şi nimeni altul. EI mi-a promis

că-mi va schimba viaţa dacă mă voi supune

Lui. Şi-a călcat El vreo făgăduinţă? Aşadar, m-am supus Lui

ca unui Creator credincios". 18 2. Gând eşti copleşit de ispită

Dacă te temi că într-o zi vei cădea pradă ispitei, apucă acum

puterea lui Dumnezeu şi întăreşte-te pentru a rezista. Crede că

vei fi biruitor în ziua încercării. Tatăl tău te priveşte

îndeaproape în timp ce tu lupţi în vale; strigătele tale îl

determină să vină alergând. .Când era asuprit de duşmani,

Iosafat a strigat după ajutor şi Domnul l-a scăpat (II Cr. 20).

Când eşti strivit şi tu poţi fi la fel de sigur de ajutorul Lui. Adu-I

deseori aminte de făgăduinţa Lui: JPăcatuI nu va mai stăpâni

asupra voastră" (Rom. 6.14). Deşi cuvântul atotputernic nu se

găseşte în versetul anterior, el se subînţelege aici ca şi în fiecare

făgăduinţă. Spune sufletului tău: „«Păcatul nu va mai stăpâni

asupra ta», spune Dumnezeul Atotputernic!"'Acum, dacă te

adăposteşti sub acest atribut, trebuie să stai la umbra lui. La ce

ne va folosi umbra unei stânci înalte, dacă noi stăm în soare?

Aceasta vrea să spună că, dacă ne îndepărtăm de protecţia lui

Dumnezeu, aventurându-ne în focul ispitei, să nu ne mirăm

când credinţa noastră va slăbi, iar noi ne vom împiedica şi apoi

vom cădea în păcat. Prin noi înşine, noi suntem slabi; puterea

noastră se află în stânca atotputerniciei lui Dumnezeu. Aceasta

af trebui să fie locuinţa noastră permanentă. 3. Când eşti apăsat

de datoria creştină Probabil vei considera chemarea ta prea

grea pentru credinţa ta slabă. Pentru a găsi putere, priveşte la

Dumnezeu. Când te-ai săturat de munca ta şi eşti gata să fugi,

precum Iona, încurajează-te cu cuvintele rostite de Dumnezeu

lui Ghedeon: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai... Oare nu

te trimit Eu?" (Jud. 6.14). începe lucrarea pe care ţi-a dat-o

Dumnezeu şi puterea Lui va fi cu tine; poţi fugi de lucrare, dar

să ştii că puterea lui Dumnezeu va fi împotriva la. Pentru a-Şi

aduce înapoi slujitorul fugar, El va trimite o furtună sau alte

lucruri împotriva ta. Eşti chemat să suferi? Nu fi clătinat de

teamă. Dumnezeu cunoaşte limitele puterii tale. EI va aşeza

povara pe umerii tăi astfel încât cu greu o vei Simţi. Şi totuşi El

nu este mulţumit. Ochiul Lui te priveşte mereu şi când te datini,

El te ridică - pe tine şi povara - şi te duce la loc sigur: te vei

cuibări la sânul făgăduinţei Lui: „Şi Dumnezeu, Care este

credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci,

împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea..." (I Cor.

10.13). Cum te poţi nelinişti când eşti cuprins în legământul Lui?

Tatăl tău ceresc este atât de dornic să aibă grijă de tine, încât în

timp ce tu ceri doar o fărâmă de pace şi bucurie, El doreşte să-ţi

deschidă 46 larg gura pentru a o putea umple. Culcat ceri mai

des, cu atât mai bine; şi cu cât ceri mai mult, cu atât El te

primeşte cu bunăvoinţă. Grăbeşte-te acum. Cercetează-ţi în

întregime inima şi adună toate slăbiciunile tale. Aşază-le

înaintea Celui Atotputernic, după cum femeia văduvă a aşezat

vasele goale înaintea profetului. Aşteaptă miracolul eliberării

din partea resurselor nelimitate ale lui Dumnezeu. Dacă ai mai

multe vase de adus, toate pot fi umplute. Dumnezeu are

suficientă putere pentru a dărui, dar nu pentru a Se dezice. în

această privinţă, însuşi Atotputernicul este slab (spun aceasta

cu reverenţă). Chiar şi un copil din familia Lui, fie el cel mai slab,

care poate şopti doar: „Tată!", II poate copleşi. Nu îngădui

niciodată ca slăbiciunea credinţei tale să te ţină departe de

Dumnezeu. Privirea cea mai palidă şi obrajii cei mai slabi ai

credinţei, dragostei şi răbdării tale vor mişca inima Lui şi vor

aduce un argument puternic pentru a te ajuta. PATRU MOTIVE

PENTRU CARE PUTEREA LUI DUMNEZEU SE ASCUNDE UNEORI

Dar", ar putea spune un suflet deprimat, „eu m-am rugat de

nenumărate ori pentru putere împotriva ispitei - şi până astăzi

mâinile mele tot slabe sunt! Oricât de mult aş încerca, tot nu

pot rezista. Dacă într-adevăr puterea lui Dumnezeu este

preocupată de nune, de ce nu sunt biruitor în viaţa de

credinţă?" 1. Se poate ca tu să fi neglijat puterea lui Dumnezeu

Verifică încă o dată şi vei putea găsi, fără să te îndoieşti, o

anumită putere ascunsă pe care mai înainte nu ai remarcat-o.

Probabil te-ai rugat şi ai aşteptat ca Dumnezeu să-ţi răspundă

într-un anumit mod, dar în timp ce îl aşteptai de la fereastra din

faţă, El S-a strecurat pe uşa din spate. Iată ce vreau să spun: tu

ai aşteptat o eliberare rapidă din încercare, dar, în schimb,

Dumnezeu ţi-a dat putere să te rogi mai cu ardoare. Oare

aceasta nu înseamnă nimic? Orice medic îţi va spune: „Cu cât

ţipătul este mai puternic, cu atât copilul este mai puternic". Şi

nu numai atât, dar nu găseşti că acum ai o putere de lepădare

de sine mai mare? Cu alte cuvinte, oare nu creşti tu în

smerenie, datorită acestui ţepuş înfipt în came? Dacă aşa stau

lucrurile, tu ai luptat cu un adversar puternic - mândria ta - şi ai

luptat bine! Oare ce este mai greu sau mai împotriva firii decât

să-ţi forţezi mândria să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu?

18 2. Se poate ca Dumnezeu să fi amânat cu un scop puterea

Lui Dacă ai aşteptat atât cât ai putut şi Dumnezeu încă nu ţia

răspuns, nu lăsa ca nerăbdarea ta să-L acuze de nepăsare.

Dimpotrivă, spune-ţi tu însuţi: „Tatăl meu este mai înţelept

decât mine. El va trimite ce voi avea nevoie, când voi avea

nevoie. Eu ştiu că dacă acum EI nu intervine, este numai pentru

că El ştie ce este mai bine pentru mine." Unul din motivele

pentru care eliberarea întârzie este să dea credinţei tale

posibilitatea de a se întări. Când o mamă îşi învaţă copilul să

meargă, ea stă la mică distanţă de el şi îşi întinde mâinile,

îndemnându-1 să pornească. Acum, dacă şi-ar exercita puterea

şi s-ar îndrepta spre copil, aceasta nu i-ar fi de folos, deoarece

picioarele lui nu s-ar mişca. Dar dacă ea îl iubeşte, îl lasă acum

să sufere puţin pentru a-i asigura sănătatea de mai târziu. Tot

astfel, deoarece Dumnezeu îşi iubeşte copiii, El îngăduie uneori

ca ei să lupte, pentru a-şi întări picioarele credinţei lor instabile.

Nu numai atât, dar El poate folosi încercările şi ca un prilej

pentru noi şi măreţe manifestări ale puterii Lui. Presupune că

un copil se clatină pe marginea unui râu, alunecă şi este într-un

mare pericol. Ce face mama lui? Ea aleargă imediat

pentru a-1 salva! Şi niciodată braţele ei nu i s-au părut mai

puternice şi nici îmbrăţişarea mai mângâietoare decât în acea

împrejurare. Tu ai putea fi un suflet sărac, fricos, slab în

credinţă şi întotdeauna gata să te scufunzi; şi totuşi, cu multe

lipsuri, harul tău a supravieţuit până acum. Oare există o mai

mare demonstraţie a puterii lui Dumnezeu decât să vezi o astfel

de corabie şubredă, clătinată de furtuni, trecând peste o

armată de păcate şi demoni, ajungând în cele din urmă în portul

salvării lui Dumnezeu? Ce tribut acordat puterii Lui, pentru ca

un vas aşa de slab să învingă toate navele de luptă ale Satanei!

3. Cauza opririi binecuvântării poate fi în tine însuţi Dacă atunci

când ceri eliberarea, inima ta nu este fixată în direcţia corectă,

puterea nu va veni. Când simţi că puterea lui Dumnezeu este

închisă faţă de tine, pune-ţi următoarele întrebări: Mă încred cu

adevărat în Dumnezeu, şi numai în El, pentru nevoia mea? Sau

mă încred în rezolvarea mea, a pastorului sau în alte surse din

afară? Toate acestea pot fi bune, dar ele sunt numai slujitori ai

lui Cristos. Treci peste ei spre Stăpânul însuşi. Atinge-L şi

eliberarea este a ta. Sunt eu mulţumit de puterea pe care o

am? într-o întrecere de cursă lungă, concurenţii aleargă în

ritmuri diferite. Probabil că eşti descurajat 19 când vezi că atât

de mulţi din cei puternici te depăşesc în drumul spre glorie.

Decât să strigi după ei, fii mulţumit că totuşi ai putere să alergi!

Chiar şi cel mai neînsemnat loc în armata sfinţilor este o mare

onoare. Te afli în cursă? Este numai datorită harului lui

Dumnezeu; mulţumeşte-I pentru acest privilegiu. Adu-ţi aminte

de acest lucru: oricine (chiar şi cel mai slab sfânt) termină cursa

este un învingător. Oare mândria mea a împiedicat arătarea

puterii lui Dumnezeu? Dumnezeu nu-ţi va oferi putere dacă o

foloseşti în propriul tău avantaj. El ştie cât de repede eşti

îndepărtat de El pe aripile mândriei tale. Deoarece te iubeşte, El

va anula porţia de putere, dacă ea te îndepărtează de la

părtăşia cu El. El face toate acestea spre binele tău, astfel că

atunci când mândria ta zace abia răsuflând, tu vei fi nevoit să te

întorci spre El. 4. Dumnezeu te poate chema să perseverezi în

ciuda argumentelor copleşitoare Probabil că nimic din ceea ce a

fost spus nu corespunde situaţiei tale. Inima ta este curată

înaintea lui Dumnezeu; tu ai aşteptat cu sinceritate şi în

rugăciune şi, totuşi, Dumnezeu nu ţi-a întins mâna. Atunci tu

trebuie să trăieşti şi să mori aşteptând, deoarece se poate ca El

să ceară aceasta. Ce dovadă mai mare a credinţei tale şi a

harului lui Dumnezeu lucrând în tine, decât că te păstrează

până la capăt! Mângâie-te cu promisiunea că atunci când eşti

terminat, puterea va veni. Scriptura spune: ,£)ar cei ce se încred

în Domnul îşi înnoiesc puterea" (Is. 40.31). Proorocul nu a fost

trimis la casa văduvei decât după ce ea şi-a copt şi ultima

bucată de pâine. Iov nu a fost ajutat, până ce nu s-a împlinit

scopul lui Dumnezeu. Sunt cumva încercările tale mai mari

decât ale lui Iov? Cere-I Domnului o inimă ca a lui Iov. Şi să ştii

că viaţa ta este în mâinile unui Dumnezeu plin de milă şi

îndurare (Iac. 5.11). 4 - Creştinul în Armături CA PITOLUL 2

PRIMA CONSIDERAŢIE: ARMATURA CELUI SFÂNT I. CREŞTINUL

TREBUIE SĂ FIE ÎNARMAT „îmbrăcafi-vă cu toată armătura lui

Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor

Diavolului" (Ef. 6.11). Am văzut că ceea ce alimentează credinţa

noastră şi ne pregăteşte de luptă este puterea nemărginită a lui

Dumnezeu şi nu slaba noastră putere. Şi totuşi cum ne putem

însuşi această putere în vieţile noastre? Pavel ne oferă

răspunsul: purtând armătura lui Dumnezeu. A îmbrăca

armătura lui Dumnezeu înseamnă a ne însuşi în modul cel mai

personal puterea Lui. Aceasta implică în primul rând şi mai

presus de orice o schimbare a inimii. Omul care se laudă că are

încredere în Dumnezeu, dar de fapt nu crede din inimă, nu va fi

niciodată în siguranţă în zona de război ce separă pământul de

cer. Dacă din neglijenţă sau prin alegerea lui, nu îşi pune

armătura lui Dumnezeu şi se avântă neînarmat în luptă, atunci

el îşi semnează propriul certificat de deces. Se spune despre un

fanatic din Munster că încerca să se împotrivească unei armate

invadatoare, strigând: „în Numele Domnului oştirilor, depărtafi-

vă!" Dar acest suflet nepocăit nu avea o astfel de împuternicire

din partea Generalului, pentru care pretindea că luptă, şi

curând a pierit. Acest exemplu ne arată ce preţ mare trebuie

plătit pentru o astfel de nebunie. Ce limbaj grozav, dar

nebunesc, auzi picurând de pe buzele oamenilor celor mai

profani şi ignoranţi! Ei spun că nădăjduiesc în Dumnezeu şi se

încred în bunăvoinţa Lui; ei îl înfruntă pe Diavolul şi toate

lucrările lui. Dar tot timpul ei sunt săraci, făpturi goale, fără nici

cea mai mică părticică din armătura lui Dumnezeu peste

sufletul lor. Această îndrăzneală nu-şi găseşte locul pe terenul

Domnului. 50 CREŞTINUL ÎNARMAT - ARMELE LUI DIVINE

îndemnul lui Pavel de a ne pune armătura are o dublă

semnificaţie, în primul rând, ne arată ce să facem: „îmbrăcafi-vă

cu toată armătura lui Dumnezeu..." Şi în al doilea rând, de ce

trebuie să facem acest lucru: „...ca să puteţi finea piept

împotriva uneltirilor Diavolului". Deci, pentru a pomi, fiecare

recrut în armata lui Cristos trebuie să fie îmbrăcat în mod

corespunzător cu armătura. Prima întrebare care se pune sună

astfel: „Ce este armătura?" 1. Cristos ca armătură Ni se spune:

Jmbrăcafi-vă cu Domnul Isus Cristos" (Rom. 13.14), unde Cristos

este prezentat ca armătură. Apostolul nu îndeamnă pe sfinţi

doar să se îmbrace cu cumpătare în locul alcoolismului sau cu

castitate în locul adulterului.

Dimpotrivă, El le spune: „îmbrăcafi-vă cu Domnul Isus

Cristos", ceea ce înseamnă că până nu se îmbracă cu Cristos,

creatura este neînarmată. Nu omul împodobit cu moralitate sau

virtuţi filozofice va respinge ispitele trimise de Satan, ci omul

îmbrăcat cu armătura - adică, cu Cristos. 2. Darurile lui Cristos

ca armătură Mă refer la „cingătoarea adevărului, platoşa

neprihănirii" ş.a.m.d. Noi suntem îndemnaţi să „ne îmbrăcăm

cu omul cel nou" (Ef. 4.24), care este rezultatul tuturor

harurilor. Concluzia este aceasta: a fi fără Cristos şi darurile Sale

înseamnă a fi fără armătură. PĂCĂTOSUL NEÎNARMAT -

SPERANŢELE LUI ÎNTUNECATE O persoană fără Cristos, lipsită de

har, este dezbrăcată şi neînarmată - complet neechipată pentru

a se împotrivi păcatului şi Satanei. La început, Dumnezeu l-a

îmbrăcat pe Adam cu armătura completă. Dar prin

îndemânarea lui, Diavolul l-a dezbrăcat. De îndată ce a fost

săvârşit primul păcat, „[Adam şi Eva] erau goi" (Gen. 3.7).

Păcatul i-a dezbrăcat de armătura lor şi i-a lăsat săraci, creaturi

slabe. Acest prim abuz a presupus o tactică modernă din partea

Satanei. Dar odată ce omul i-a deschis porţile, Diavolul s-a

proclamat rege şi şi-a adus la curte un întreg alai de păcate

mortale, fără a scoate vreodată sabia. Iată ce vreau să spun: în

loc să-şi mărturisească păcatul, Adam şi Eva au încercat să-1

ascundă de Dumnezeu şi au devenit evazivi în relaţiile cu El. Ei

se învinuiau unul pe celălalt, fără să le pese de

responsabilitatea pentru neascultarea lor şi fără a cere

îndurare. Cât de 20 repede li s-au împietrit inimile prin

înşelăciunea păcatului! Firea omului nu s-a schimbat de atunci.

Aceasta este exact starea fiecărui fiu (fiică) a lui Adam; Satan ne

găseşte goi şi ne transformă în sclavi până ce Dumnezeu, Care

ne-a cumpărat cu sângele Fiului Său iubit, angajează fiecare

suflet vinovat în serviciul împărăţiei Sale. Pentru a înţelege mai

bine seriozitatea absenţei armăturii lui Dumnezeu, să analizăm

cele patru consecinţe a ceea ce înseamnă să fii gol şi neînarmat.

1. Depărtarea de Dumnezeu „în vremea aceea eraţi fără Cristos,

fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintcle

făgăduinţei" (Ef. 2.12). Dacă nu eşti un copil al împărăţiei, tu nu

vei putea beneficia de vreo făgăduinţă a Legământului, după

cum un cetăţean roman nu are nimic a face cu carta Londrei.

Eşti singur în lume, fără Dumnezeu. Dacă ai vreun necaz,

trebuie să-ţi pledezi singur cauza. Dar dacă eşti un cetăţean al

cerului, Dumnezeu are putere să-ţi garanteze imunitatea în

orice situaţie. Şi în timp ce duşmănia Diavolului se îndreaptă

spre tine, el nu îndrăzneşte să vină fără permisiune pe terenul

lui Dumnezeu pentru a te atinge. Ce situaţie disperată ca un

suflet să fie lăsat să se apere singur împotriva legiunilor de

pofte şi demoni! El va fi încolţit precum un iepure sălbatic de o

haită de lupi - fără Dumnezeu, care să-i oprească, şi pradă

asupririi zilnice a Satanei. Numai să fie un popor părăsit de

Dumnezeu, indiferent cât de războinic ar fi, şi imediat şi-ar

pierde curajul şi ar fi incapabili să lupte. Un grup de copii poate

ieşi din curte pentru a se fugări în afara acesteia. Când israeliţii

s-au înspăimântat auzind de uriaşii puternici şi cetăţile întărite,

Caleb şi Iosua i-au liniştit, asigurându-i: Ji vom mânca; ei nu au

nici un sprijin" (Num. 14.9). Cu cât mai mult, acel suflet lipsit de

apărare din partea Celui Atotputernic va fi ca o pâine gata să fie

mâncată de Satan! 2. Ignoranţa Numai un suflet ignorant este

suficient de neînţelept pentru a ieşi neînarmat din tumul lui în

timpul unui asediu. Cu siguranţă, el nu şi-a studiat adversarul

sau nu ştie ce primejdie îl pândeşte dincolo de poartă. Pentru a

înrăutăţi şi mai mult lucrurile, dacă el luptă fără să se îmbrace

cu Cristos, el va trebui să lupte în întuneric. Apostolul scrie:

„Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul"

(Ef. 5.8). Ca un copil al luminii, tu care eşti creştin poţi fi din

timp în timp în întuneric cu privire la realitatea vreunei

făgăduinţe. Dar tu întotdeauna ai acel 52 ochi spiritual care îi

lipseşte persoanei fără Cristos. Omul nepocăit este întotdeauna

prea ignorant pentru a rezista Satanei, în vreme ce cunoştinţa

adevărului pe care creştinul o posedă avertizează şi aduce

sufletul înapoi, chiar când a fost luat prizonier de ispită. Nimeni

să nu te înşele: întunericul spiritual nu poate fi îndepărtat decât

prin unirea cu Cristos. După cum ochiul fizic nu poate fi pus la

loc prin mijloace omeneşti odată ce a fost scos, tot astfel ochiul

spiritual - pierdut datorită păcatului lui Adam - nu poate fi repus

prin eforturile oamenilor sau ale îngerilor. Aceasta constituie

una din bolile pe care Cristos a venit să le vindece (Lc. 4.18). 3.

Neputinţa „Pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la

vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi" (Rom. 5.6). Ce ar

putea face oare un suflet neînarmat pentru a scutura jugul

Satanei? Nu mai mult decât un popor neînarmat ar putea face

pentru a scutura jugul unei armate biruitoare! Satan are o

asemenea putere asupra unui suflet, încât el este numit omul

tare care ţine sufletul ca pe o casă a lui (Lc. 11.21). Dacă cerul

nu-1 deranjează cu nimic, el nu se teme să se răscoale. El ţine

totul sub control. Ceea ce Duhul Sfânt face într-un om sfânt,

Satan, într-un sens diabolic, face în omul păcătos. Duhul Sfânt

umple inima cu dragoste, bucurie, dorinţe sfinte; Satan umple

inima păcătosului cu mândrie, poftă, minciună. Şi precum omul

beat, plin de vin, nu se mai poate controla, nici păcătosul

umplut cu Satan nu-şi mai aparţine lui însuşi, ci este un sclav

neputincios. 4. Prietenia cu păcatul şi Satan Un suflet care

refuză să se îmbrace cu Cristos se declară un răzvrătit şi se face

vrăjmaş al lui Dumnezeu. Cred că putem spune fără să greşim

că oricine este vrăjmaşul lui Dumnezeu trebuie să fie prietenul

Satanei - şi cum poţi determina pe cineva să lupte împotriva

propriului prieten? Este Satan împărţit? Oare va lupta Diavolul

dinăuntru cu cel deafară? Uneori, Satan şi o inimă firească par

că se războiesc, dar este o farsă - ca o parare a doi scrimeri pe

teren. Poate i-ai

crezut serioşi la început, dar când îi vei vedea ce precauţi

sunt şi unde se lovesc unul pe celălalt, vei înţelege imediat că n-

au de gând să se omoare. îţi va dispărea orice îndoială când îi

vei vedea după meci, felicitându-se pentru performanţa lor! Tot

astfel, când vezi un suflet nepocăit demonstrând împotriva

păcatului, urmăreşte-1 dincolo de scena faptelor bune unde a

21 obţinut reputaţia unui sfânt, jucând pe făţarnicul. Fără nici o

îndoială, acolo îl vei putea vedea stând împreună cu Satan, într-

un colţ, la fel de prieteni ca întotdeauna. VRĂJMAŞUL - PLANUL

LUI DIABOLIC Ai văzut câteva din consecinţele a ceea ce

înseamnă să fii fără armătura lui Dumnezeu: ignoranţă,

neputinţă, depărtarea de Dumnezeu şi prietenia cu păcatul şi

Satan. Dacă îmbrăcarea cu Cristos este tratamentul sigur pentru

astfel de suferinţe mortale, de ce oare atât de mulţi oameni

refuză acest medicament folositor al harului Său? 1. înclinaţia

firească a sufletului omenesc Când priveşti în jur şi vezi ţinutul

întins al Diavolului şi terenul restrâns ce aparţine supuşilor lui

Cristos - ce mulţime de suflete preţioase stă prosternată la

picioarele Satanei şi ce regiment mic de sfinţi mărşăluieşte sub

stindardul harului lui Cristos - poate te întrebi: ,J5ste mai

puternic iadul decât cerul? Sunt armele Satanei mai victorioase

decât Crucea lui Cristos?" Dar dacă vei considera ce am de gând

să spun, te vei întreba mai degrabă dacă Cristos are pe cineva

care să-L urmeze, decât că are aşa de puţini. Toţi fiii oamenilor

sunt născuţi în păcat (Ps. 51.5). Deci, când prinţul acestei lumi

se apropie pentru prima dată de un suflet tânăr cu vreo

propunere neruşinată, el găseşte sufletul neînarmat şi în starea

lui naturală, fiind familiar cu politica lui. Prin urmare, supunerea

faţă de Satan nu cauzează multă suferinţă în inima păcătoasă.

Dar când Cristos Se luptă pentru un suflet, El propune schimbări

radicale. Iar sufletul egoist, căruia în general îi place să lase

lucrurile aşa cum sunt, îi răspunde cu un dispreţ asemănător cu

al locuitorilor răzvrătiţi din pildă: „Nu vrem ca omul acesta să

împărătească peste noi!" (Lc. 19.14). Votul este unanim: toate

poftele votează împotriva lui Cristos şi se ridică precum filistenii

împotriva lui Samson, pe care îl numeau distrugătorul ţării lor

(Jud. 16.23, 24). Dacă harul lui Dumnezeu n-ar fi încălcat acest

veto, întreaga lume ar fi rămas sub puterea Satanei. Biruinţele

Satanei sunt limitate la sufletele ignorante, lipsite de har, care

n-au avut putere şi nici n-au înţeles că trebuie să i se opună. Ei

sunt născuţi prizonieri ai păcatului; tot ce el are de făcut este

să-i ţină în această situaţie. Dar când asaltează un sfânt, a cărui

libertate a fost câştigată la cruce, o dată pentru totdeauna,

atunci el asediază o cetate cu zăvoare şi porţi. Mai devreme sau

mai târziu, el trebuie să se retragă ruşinat, neputând smulge

nici măcar pe cel mai slab sfânt din mâna 54 Mântuitorului. Poţi

să te îndoieşti de puterea proprie, dar niciodată să nu te

îndoieşti de cea a lui Dumnezeu. In conflictele tale cele mai

grave cu Satan, crede că Cristos te poate scoate cu braţ întins

de pe teritoriul Diavolului, în ciuda forţei şi furiei iadului. 2.

Răutatea supranaturală a Satanei Să nu te îndoieşti nici o clipă

că Satan se va năpusti cu toată furia asupra celor ce iubesc

Cuvântul lui Dumnezeu. Cunoaşterea lui referitoare la Vestea

Bună a lui Cristos îşi are originea cu mult în urmă, de fapt, la

începutul vremurilor. El a văzut manifestându-se puterea ei din

nou şi din nou şi ştie că posedă un arsenal întreg pentru a lovi

sufletele. Cel dintâi mare asalt pe care Evanghelia l-a făcut

împotriva împărăţiei întunericului i-a clătinat acesteia temelia şi

a pus pe fugă legiunile iadului. Ele încă mai fug. Când cei 70 de

apostoli împuterniciţi de Cristos s-au întors mărturisind că până

şi duhurile rele le erau supuse prin puterea Evangheliei, Cristos

le-a răspuns: ,^\m văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer!"

(Lc. 10.17, 18). în esenţă, El le spune: „Ceea ce spuneţi voi nu

constituie o noutate pentru Mine; Eu am văzut când Satan a

fost aruncat din cer. Cât de bine cunosc Eu puterea

Evangheliei!" Te miri că Satan lucrează din greu să facă

inofensivă Evanghelia care la rândul ei îl face inofensiv pe el

însuşi? Mulţi care odată erau prietenii Satanei găsesc drumul

spre viaţă şi adevăr prin lumina Evangheliei. Prin aceeaşi

lumină, sfinţii se îndreaptă spre casa lor veşnică cu o siguranţă

binecuvântată. Nimic nu-1 poate necăji mai mult pe Cel Rău

decât să vadă cum vechii lui camarazi îşi neglijează plăcerile lor

păcătoase de altădată şi, în schimb, îşi petrec timpul studiind

Scripturile. El ştie că un sfânt lipsit de cunoştinţa Evangheliei

este tot atât de vulnerabil, precum o armată fără muniţie. Prin

urmare, el se chinuie să înlăture Cuvântul lui Dumnezeu, fie prin

persecuţie, fie prin regimul politic, căutând să convingă un

popor să-1 îndepărteze de pe teritoriul lui. Cuvântul lui

Dumnezeu este cel ce ne învaţă cum să ne îmbrăcăm cu Cristos

şi darurile Sale, astfel ca să fim bine echipaţi. Nu te înşela

singur, crezând că te poţi lipsi de această carte atât de

valoroasă. Cu toţii cunoaştem persoane care se automulţumesc

cu o mărturisire a lui Cristos şi cu o cunoaştere superficială a

darurilor şi lucrărilor, şi nu doresc să ştie dacă există ceva mai

mult în viaţa creştină. Ei sunt aceia ale căror daruri îngheaţă

când bate vântul satanic asupra sufletelor lor. Dar sfântul, a

cărui credinţă s-a izolat de eroare prin adevărul Evangheliei, va

putea rezista tuturor curenţilor reci trimişi de Satan. 21

ARMĂTURA - CREATORUL EI Până acum aţi fost avertizaţi

suficient de consecin|ele lipsei armăturii. Acum, haideţi să

privim mai îndeaproape dispozitivul nostru foarte potrivit

pentru războiul spiritual. Nu poate fi orice fel de armătură; mai

bine nici o armătură, decât una care nu a fost probată. Numai

annătura lui Dumnezeu trece testul. Acest adevăr este

demonstrat de două particularităţi: 1. Numai Dumnezeu poate

concepe armătura sfinţilor Lui Un adevărat soldat nu merge pe

front decât cu armele pe care

i le stabileşte generalul lui. Nu este lăsat la bunul plac al

fiecăruia să aducă ce arme doreşte; aceasta ar determina

haosul. într-un mod asemănător, soldatul creştin este legat de

poruncile lui Dumnezeu. Deşi armata este pe pământ, consiliul

de război se află în cer şi de acolo dă ordine: „Iată ce-ţi ordon...

Iată care îţi sunt armele". Şi deşi par să aibă un anumit succes

împotriva păcatului, cei ce fac mai mult sau folosesc ce nu este

poruncit de Dumnezeu vor fi chemaţi cu siguranţă să dea

socoteală de îndrăzneala lor. în această privinţă, disciplina

războiului este strictă pentru oameni. Deşi l-au bătut pe

duşman, unii au fost condamnaţi şi executaţi, deoarece şi-au

părăsit poziţia lor sau au acţionat fără ordin. în acest punct, şi

disciplina lui Dumnezeu este foarte precisă. El le va spune

tuturor celor care născocesc ei înşişi căi de a-L adora sau care îşi

fabrică metode de pocăinţă: „Cine ţi-a cerut lucrul acesta?"

CânA dorim să corectăm Legea lui Dumnezeu şi să adăugăm noi

înşine la poruncile Lui, aceasta înseamnă să fii „prea

neprihănit", după cum spune Solomon (Ecl. 7.16). Dumnezeu

spunea Israelului că profeţii mincinoşi îşi iroseau timpul,

deoarece nu împlineau porunca Lui (Ier. 23.32). De asemenea,

şi tu îţi pierzi timpul dacă faci ceva ce Dumnezeu nu cere.

Gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor; şi nici căile

Lui ca ale noastre. Dacă Moise ar fi scos Israelul din Egipt prin

înţelepciunea lui proprie, ne-am fi aşteptat ca el să-i prădeze pe

egipteni de caii şi armele lor. Dar Dumnezeu Şi-a scos poporul

gol şi pe jos, iar Moise a ţinut strâns poruncile Lui. Ei purtau

războiul lui Dumnezeu şi, prin urmare, numai supunându-se

puteau fi sub comanda Lui. Ei se opreau şi porneau la porunca

Lui; ei luptau la comanda Lui. Iar tactica şi armele folosite erau

cele recomandate de Dumnezeu. Oare ce putem învăţa din

exemplul lor? Luptându-ne cu duhurile rele şi poftele care

intersectează drumul nostru spre cer, trebuie şi noi să

respectăm regulile lui Dumnezeu, care ne sunt înfăţişate în

Cuvântul Lui. 22 Creştine, ia bine seama, nu te încrede în

armătura lui Dumnezeu, ci în Dumnezeul armăturii. Toate

armele tale sunt „puternice" numai „prin Dumnezeu" (II Cor.

10.4). Chivotul reprezenta simbolul siguranţei lui Israel, dar

când poporul a început să se glorifice în acesta, nu în-

Dumnezeu însuşi, acesta le-a grăbit pierderea. Tot astfel,

îndatoririle şi poruncile, darurile şi harurile sunt limanuri pentru

apărarea sufletului; dar ele trebuie ţinute la locul potrivit. Satan

tremură precum filistenii la vederea chivotului, văzând un suflet

sârguincios în folosirea „darurilor" sale, adică răbdare,

cumpătare, cinste, etc. Dar când omul se încrede mai mult în

ele decât în Domnul, el se află pe un teren mişcător. 2.

Dumnezeu întocmeşte armătura sfinţilor Săi şi îi învaţă s-o

folosească corect După cum deja am observat, nu armătura în

sine face sufletul de neînvins, ci armătura lui Dumnezeu. Este

rugăciunea o armătură? Dar credinţa, nădejdea şi neprihănirea?

Numai dacă sunt proiectate de Dumnezeu şi prin numirea Lui.

Numai ce este născut din Dumnezeu biruieşte lumea: o

credinţă, o speranţă născute din Dumnezeu. Dar fii vitregi,

proveniţi din curvie, ai autocăutării slujbelor şi darurilor, cu care

unii creştini se încing, şi care răsar dintr-o sămânţă moartă, nu

pot fi cereşti. Priveşte bine eticheta şi vezi dacă armătura pe

care o porţi este opera lui Dumnezeu sau nu. în zilele noastre,

se găsesc multe imitaţii pe piaţă. Este un joc al Satanei ca atunci

când păcătosul nu poate fi satisfăcut de goliciunea lui, poftele

lui, să-1 înduplece cu lucruri nesigure, care n-ar putea face nici

un bine omului, iar pe Satan nu l-ar putea răni. Poate că este

frecventarea Bisericii, sau faptele bune, sau pedepsele

autoimpuse prin care el intenţionează să impresioneze atât pe

Dumnezeu cât şi pe oameni. Oare astfel de impostori cred în

Dumnezeu? O, ei speră că nu sunt infideli. Dar ei nu contenesc

să se întrebe ce este armătura lor sau cum o pot găsi şi dacă îi

va susţine în ziua cea rea. Astfel pier cu miile cei care

presupuneau că sunt înarmaţi împotriva Satanei, morţii şi

judecăţii - când în tot acest timp ei erau nenorociţi şi goi. Acest

gen de oameni sunt mai răi decât cei care nu pretind că-şi

ascund ruşinea de privirea lumii. , Pentru cei mai mulţi dintre

noi, o copie fidelă a unei capodopere apare asemănătoare

originalului. Dar când artistul o priveşte, el poate spune imediat

care este realul şi care falsul. Acelaşi lucru este şi cu mulţumirea

de sine a făţarnicului, care pretinde că are credinţă şi nădejde în

Dumnezeu. Acesta este un om înveşmântat strălucitor şi cu

arma în 57 mână. Cu sabia ascuţită a limbii lui, el ţine la distanţă

atât pe cel ce predică, cât şi Cuvântul lui Dumnezeu: „Cine

poate spune că eu nu sunt un sfânt? Numeşte vreo poruncă pe

care n-o împlinesc, vreo îndatorire pe care o neglijez!" spune el

indignat. Mulţi sunt impresionaţi de aparenta lui pioşenie. Este

nevoie de ochiul atent al Duhului pentru a-1 depista, şi chiar şi

atunci este greu să-1 condamni, deoarece Satan deja l-a

falsificat. Mai întâi, el trebuie dezarmat şi dezbrăcat de haina

murdară a mulţumirii de sine, deoarece armătura lui Dumnezeu

nu poate fi pusă peste îmbrăcămintea pe care şi-a croit-o el

însuşi. Pe de altă parte, sufletul care stă dezbrăcat şi smerit

înaintea lui Dumnezeu este convins de nevoia mare pe care o

are şi este dornic să fie ajutat. Ce crezi că este mai uşor: să pui

la loc un os recent fracturat sau să repari unul care deja s-a

sudat greşit? Ah, făţarnicule pios, leapădă Numele lui Cristos a

cărui insignă pretinzi că o porţi sau înlătură armura falsă a

mulţumirii de sine şi vino la El cu pocăinţă adevărată! Să nu

îndrăzneşti să numeşti armătura lui Dumnezeu nimic din ceea

ce nu-L glorifică pe El şi nu te apără împotriva Satanei!

ARMĂTURA - COMPONENTELE EI MULTIPLE Remarcaţi totala

proporţionalitate a echipamentului creştinului: „Toată

armătura lui Dumnezeu" (Ef. 6.11). Când este îmbrăcată

corespunzător, armătura creştinului este completă şi aceasta

într-un întreit aspect. 1. Toate componentele acoperă

(împreună) creştinul în întregime, sufletul şi duhul lui Astfel,

sunt protejate într-un mod divin atât puterile unuia cât şi

simţurile celuilalt. Nici o porţiune nu este fără apărare. Altfel,

săgeata Satanei poate pătrunde prin acel spaţiu, asemănător

celei care a pătruns printre legăturile

armurii lui Ahab (I împ. 22.34). Dacă tot trupul, cu excepţia

ochiului, este înarmat, atunci Satan îşi poate arunca săgeţile

aprinse ale ispitei prin acea deschizătură, aprinzând întreaga

casă. Eva doar a privit pomul şi o săgeată otrăvită a străpuns-o

până în inimă. Presupune că ochiul este închis, dar urechea

aude o conversaţie murdară. Atunci, Diavolul se va strecura pe

acolo. Sau dacă toate simţurile exterioare sunt bine păzite, dar

inima nu este ţinută cu toată seriozitatea, atunci gândurile

omului îl vor da pe mâna Satanei. Duşmanii noştri ne atacă din

toate părţile, deci armătura noastră trebuie să fie „de lovire şi

de apărare" (II Cor. 6.7). Apostolul a numit păcatul un vrăjmaş

care ne înconjoară (Evr. 12.1). Satan îşi împarte ispitele în

diferite escadroane. Una asaltează aici, o alta năvăleşte dincolo.

Citim despre inconsecvenţe în comportament şi în atitudinea

spirituală. în 58 timp ce respingi ispita duşmanului asjupra

trupului, el ar putea pătrunde în cetăţuie pe poarta slăbiciunii

duhovniceşti. „Dar", spui tu, „toate faptele mele sunt

ireproşabile". Bine, dar atunci ce armătură ai pentru a-ţi apăra

capul, raţiunea ta? Dacă te surprinde în această zonă şi

plantează sămânţa ereziei, imediat aceasta poate prinde

rădăcină, înăbuşind credinţa ta. Aşadar, observăm câtă nevoie

avem de toată armătura care să ne acopere în întregime. 2.

Fiecare componentă are un rol specific Dumnezeu proiectează

fiecare componentă a armăturii pentru un scop specific; prin

urmare, omul sfânt trebuie să fie îmbrăcat corespunzător. Cu

alte cuvinte, nu se face să-ţi acoperi inima cu un coif, sau să-ţi

ţii scutul acolo unde trebuie să fie platoşa. într-adevăr, există

multe daruri duhovniceşti, fiecare cu un rol specific de a aduce

sufletului viaţă şi sănătate - foarte asemănător activităţii

venelor şi arterelor care transportă sângele în organism.

înţeapă o venă şi tot sângele va ţâşni pe acolo; neglijează o

datorie şi puterea tuturor darurilor se poate pierde. Apostolul

Petru îndeamnă creştinii să crească în omul dinăuntru. Nu este

aceasta adevărata sănătate - când întregului organism îi merge

bine? Credinţa este darul care conduce întregul proces. Dacă ai

credinţă, atunci adaugă fapta: „Să uniţi cu credinţa voastră

fapta" spune Petru în II Pet. 1.5. Aceste daruri se sprijină unul

pe celălalt. Faptele bune şi actele de caritate îşi au originea în

credinţă; la rândul ei, credinţa se hrăneşte şi se întăreşte în

fapte - aşa spune Martin Luthen Lucrările tale ar putea purta

fructe atrăgătoare, dar nu poţi fi ferit de ruinarea Diavolului,

până cc nu adaugi faptelor tale cunoştinţa. Cunoştinţa este

pentru credinţă ceea ce este soarele pentru fermier. Fără

cunoştinţă, credinţa nu poate vedea cum să-şi facă lucrarea. Şi

nici lucrarea, odată terminată, nu poate fi analizată în mod

corespunzător, în lumina obscură a jumătăţilor de adevăr. Dacă

tu nu eşti întemeiat pe adevărul Evangheliei, Satan se va folosi

de ignoranţa ta pentru a zădărnici creşterea ta spirituală.

Pentru orice situaţie, el are o sugestie vicleană. S-ar putea ca

odată să încerce să te convingă că nu eşti suficient de smerit şi

să permită seminţei autocondamnării să înăbuşe siguranţa

mântuirii tale. Altădată, el te linguşeşte printr-o falsă mândrie

în smerenia ta, iar molima mulţumirii de sine va nimici roadele

Duhului în viaţa ta. Satan nu este cum ţi se înfăţişează ţie; el va

încerca toate metodele, astfel ca tu să-1 crezi. 23 Dar

cunoştinţa nu este ultima lucrare a harului. Noi trebuie să-i

adăugăm acesteia în frânarea. Fără ea, atât credinţa, cât şi

raţiunea, îşi pot ceda curând locul pentru plăceri vremelnice.

înfrânarea este un foarte bun administrator. Ea cercetează

sufletul în mod regulat şi pune în ordine sentimentele omului

sfânt, astfel ca el să nu ignore îndatoririle sfinte pentru a urmări

propria satisfacţie. Dacă îngădui ca dragostea de confort - sau

numai plăcerea în mijlocul familiei şi a celor dragi - să

depăşească dragostea ta pentru Domnul, tu nu poţi fi un ostaş

biruitor al lui Cristos. Prin urmare, roagă-te pentru înfrânare,

care menţine dimensiunea spirituală a inimii tale în zona păzită,

şi trage un semnal de alarmă când inima ta este înflăcărată de

sentimente trecătoare sau se răceşte pentru Cristos.

Imaginează-ţi că eşti bine echipat şi te îndrepţi spre cer în timp

ce te lăfăi în prosperitate. Nu trebuie să te pregăteşti şi pentru

vreme rea -adică, vremea de încercare? Când vei intra pe

drumul strâmt al suferinţei, Satan îşi va desfăşura obstacolele

prin mii de ispite şi nu vei mai putea fugi ca în ziua prosperităţii

tale. Te poţi depărta de o lume atrăgătoare numai ghemuindu-

te când te izbeşte necazul, atâta vreme cât nu ştii cum să

perseverezi. Prin urmare, apostolul porunceşte: „la înfrânare

[adăugaţi] răbdare" (II Pet. 1.6). Eşti răbdător? Este un dar

minunat, dar nu suficient. La fel de bine tu trebuie să fii şi

evlavios. Astfel, Petru continuă: „la răbdare [adăugaţi] evlavia"

(v. 6). Evlavia înconjoară întreaga închinare înaintea lui

Dumnezeu, interioară şi exterioară. Comportarea ta poate fi

impecabilă, dar dacă nu-L slujeşti pe Dumnezeu, atunci eşti un

ateu. Dacă I te închini plin de devotament, dar nu în

concordanţă cu Scriptura, eşti un idolatru. Dacă o faci după

Lege, dar nu conform Duhului Evangheliei, atunci eşti un

făţarnic. Adevărata închinare care conduce în profunzimea

evlaviei este cea făcută ,Jn duh şi în adevăr" (Ioan 4.24). Până

acum am examinat o colecţie destul de frumoasă a darurilor

duhovniceşti şi probabil ai dori să le încerci. Dar aşteaptă -

armătura ta nu este completă. Tu ai rude spirituale, moştenitori

împreună cu tine ai aceleaşi promisiuni; de aceea, trebuie să

adaugi evlaviei dragostea de fraţi (v. 7). Aceasta este una din

principalele porunci ale Domnului. Dragostea noastră unul

pentru altul este semnul supunerii noastre faţă de El. Dacă

Satan ne desparte de vreun frate, atunci el dă o puternică

lovitură evlaviei noastre şi întregii cauze a lui Cristos. El ştie că

nu ne putem uni mâinile într-o lucrare, dacă inimile nu ne sunt

legate în dragoste. 60 Nu numai că Dumnezeu ţi-a dat o

responsabilitate faţă de familia celor credincioşi, dar Tatăl

ceresc îţi spune să nu-i condamni nici pe cei din afara familiei

Lui. Deci, trebuie să adaugi la dragostea de fraţi, iubirea de

oameni (v. 7). Acest dar te face în stare să le faci bine chiar şi

celor mai răi oameni. Cu cât îţi fac mai mult rău, cu atât trebuie

să te rogi mai mult pentru ei. „Tată, iartă-i.'"Se ruga Isus, în

timp ce călăii îi provocau moartea. Oare astăzi se mai află în

Biserică dragostea lui Cristos? Este evident că lipsa acestei

ultime componente a armăturii

oferă în vremea noastră un mare avantaj Satanei. Noi

trebuie să fim strângători faţă de mila lui Dumnezeu, pentru ca

dragostea noastră să se lărgească - adică în sens biblic, dacă nu

este atât de mare încât să cuprindă toată lumea, atunci este

prea mică pentru porunca ce ne îndeamnă: „Faceţi bine tuturor

oamenilor". Acum aş dori să vorbesc un moment pastorilor:

unde este dragostea noastră faţă de oameni dacă fiecare slujbă

se adresează sfinţilor şi nu încercăm să salvăm acele suflete

nenorocite, captive, din ghearele Diavolului? El îi poate duce pe

mulţi în iad, în timp ce noi suntem ocupaţi cu mângâierea

sfinţilor şi predicarea privilegiilor lor. Fie ca Dumnezeu să ne

dea milă pentru sufletele pierdute, astfel ca să-i putem mustra

şi avertiza cu dragoste şi să-i smulgem din strânsoarea mortală

a Satanei! Este adevărat că învăţătorii au rolul ispravnicilor de a

oferi mana celor sfinţi, dar oare aceasta înseamnă că ceilalţi

ascultători nu vor beneficia de nimic? 3. Fiecare componentă

este completă şi perfectă Nu numai că armătura este perfectă

când este completă, dar Dumnezeu Se îngrijeşte totodată ca

fiecare componentă să fie completă şi perfectă. Pentru aceasta,

omul sfânt este chemat să-şi menţină armătura strălucitoare şi

gata pentru a o folosi. El trebuie să umble nu numai după toate

darurile duhovniceşti, ci să crească şi să se maturizeze în

fiecare,dar în parte - până la perfecţiune. După cum trebuie să

adaugi credinţei tale fapta, tot astfel trebuie să adaugi credinţă

la credinţă. Darurile tale sunt la fel de preţioase, precum

argintul: ele strălucesc cu atât mai tare, cu cât le foloseşti mai

mult. ,JFiţi-- desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru cel ceresc este

desăvârşit" (Mt. 5.48). Şi curăţiţi-vă, după cum Dumnezeu este

curat. Aici avem o copie fidelă - nu numai că putem egala

desăvârşirea şi curăţia care sunt în Dumnezeu, dar trebuie să şi

luptăm pentru acest scop. De exemplu, dacă răbdarea ta geme

sub greutatea unei mici poveri, atunci 24 fii convins că una mai

mare te va batjî pe spate. Aşadar, începe odată să exersezi şi să-

ţi clădeşti răbdarea, astfel ca atunci când povara va creşte, tu să

fii puternic spiritual. DARURILE NOASTRE-DE CE TREBUIE

PERFECŢIONATE Iată aici câteva motive pentru care tu trebuie

să ai o maturitate a darurilor duhovniceşti, care, prin Cristos,

sunt ale tale: 1. Deoarece darurile noastre ne pot crea prejudicii

într-o armată chemată să lupte, armele sunt adesea îndoite şi

rupte. Un soldat are coiful crestat, un altul are sabia îndoită, iar

un al treilea are pistolul rupt. Prin urmare, adesea este

necesară înlocuirea lor. într-o ispită, s-ar putea să-ţi fi pierdut

coiful nădejdii, alta îţi poate zdrobi răbdarea sau îţi poate călca

în picioare dragostea. Tu trebuie să ai în preajmă o magazie

unde poţi găsi acest gen de echipament, pentru a-1 înlocui pe

cel pierdut cât mai repede posibil, deoarece Satan este gata să

atace atunci când tu eşti mai puţin pregătit să-i parezi loviturile.

„Simone, Simone, Satan a cerut să vă cearnă", i-a spus Isus lui

Petru (Lc. 22.31). Diavolul ştia că în acea vreme ucenicii erau

slabi. Cristos, Conducătorul lor, urma să fie îndepărtat din

fruntea regimentului Său. Ei se certau între ei, să vadă cine va fi

cel mai mare în cer. Iar necesarul unei credinţe puternice, pe

care Duhul trebuia să-1 aducă, încă nu sosise. Prin urmare,

Cristos i-a trimis la Ierusalim să aştepte împreună până ce El îşi

va coborî Duhul Său peste ei (F. A. 1.4). Acest exemplu ne arată

către cine trebuie să ne îndreptăm pentru înviorarea darurilor

duhovniceşti, când acestea slăbesc. 2. Deoarece Satan continuă

să-şi dezvolte mânia şi abilitatea El este numit „şarpele cel

vechi" şi pe bună dreptate: subtil prin natură, şi totuşi mereu

mai şiret; mânios de fel, şi totuşi mereu mai aprins de mânie.

Asemănător unui taur, cu cât este înfuriat mai mult, cu atât

devine mai rău. Şi având în vedere ce puţin timp i-a mai rămas,

noi, cei care avem de luptat cu el, trebuie să intrăm bine

echipaţi în arenă. 3. Deoarece împlinim planul lui Dumnezeu

când creştem în har Sfârşitul întregii lucrări a lui Dumnezeu este

să desăvârşească pe sfinţii Săi în virtuţile şi mângâierile lor. El

este păzitorul înţelept al 24 jsufletelor noastre. Când El

foloseşte încercările pentru a tăia uscăturile din sufletele

noastre, El face lucrul acesta numai ca o metodă de curăţire,

pentru ca noi să putem aduce mai multe roade şi mai bune

(Ioan 15.2). Aceeaşi încercare care provoacă amărăciune în

sufletul arid al omului rău este folosită pentru a produce roadă

dulce a Duhului în sufletul rodnic al celui neprihănit. De ce

doreşte Dumnezeu să ne desăvârşească? Pentru a pregăti o

mireasă fără pată pentru Fiul Său şi pentru a desăvârşi măreţia

creaţiei! El a echipat Biserica Sa cu toate instrumentele şi

darurile necesare „pentru desăvârşirea sfinţilor... pentru zidirea

Trupului lui Cristos" (Ef. 4.12). Dacă noi nu creştem, în ciuda

echipamentului oferit de El, noi zădărnicim planul lui

Dumnezeu. Prin urmare, apostolul mustră iudeii creştini pentru

rezultatele lor slabe în şcoala lui Cristos: „în adevăr, voi care de

mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să

vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu"

(Evr. 5.12). ARMĂTURA - ÎNTREBUINŢAREA EI CORECTĂ 1.

Armătura trebuie îmbrăcată Dumnezeu proiectează, dar şi

realizează armătura celui sfânt; prin urmare, ea va fi perfectă în

orice detaliu. Ceea ce rămâne de făcut celui sfânt este „să

îmbrace întreaga armătură a lui Dumnezeu". Pe scurt, ce

implică porunca „a îmbrăca"? Noi ştim că este mai mult decât o

simplă mărturisire cu gura. Are o mică valoare să spui „am

credinţă" sau „am nădejde" sau „am dragoste", dacă în acel

moment tu nu crezi, nu ai nădejde sau nu iubeşti. Una este să ai

armătura în casă şi alta să fie încinsă pe tine - să ai darul ca

principiu şi să ai darul în acţiune. 2. Armătura trebuie păstrată

Armătura creştinului este făcută să fie purtată - n-o

îndepărta până nu ţi-ai terminat drumul. Armătura şi trupul de

came se îndepărtează împreună. Atunci, nu va mai fi nevoit; de

scut sau coif, nici de nopţi de veghe. Acele îndatorii militare şi

abilităţi - pe care le-am numit credinţă, nădejde şi toate

celelalte - vor fi îndepărtate onorabil. în cer, tu nu vei mai

apărea în armătură, ci în veşminte glorioase. Cu toate acestea,

pentru prezent tu trebuie să-ţi porţi veşmântul destinat, zi şi

noapte. Tu trebuie să umbli, să lucrezi şi să dormi, avân-du-1

asupra ta; altfel, tu nu vei fi un adevărat soldat al lui Cristos.

Pavel 63 îşi fixează un ţel: „De aceea mă silesc să am totdeauna

un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor" (F.

A. 24.16). Aici, îl vedem pe acest om sfânt echipat cu armele

sale, antrenându-şi inima, cu ochii spre ţintă, ca un adevărat

soldat, care îşi încearcă toate darurile în vederea bătăliei. Noi

avem motive temeinice pentru a ne comporta în acelaşi fel. în

primul rând, Cristos porunceşte aceasta. El spune să ne

îmbrăcăm armătura, să ne punem darurile în acţiune: .Mijlocul

să vă fie încins şi făcliile aprinse" (Lc. 12.35). El vorbeşte ca un

general către soldaţii lui: „Ungeţi-vă armătura; aprindeţi-vă

făcliile; fiţi gata de marş! Pregăti-fi-vă de luptă la primul semnal

al ispitei!" Din nou El vorbeşte, de data aceasta ca un stăpân

către slujitorii lui: „Dacă stăpânul moşiei este chemat departe,

iar clipa reîntoarcerii sale este nesigură, oare servitorul

credincios va închide uşa, va stinge focul şi se va retrage? Nu, el

va veghea în timpul nopţii, gata să-şi întâmpine stăpânul

oricând ar veni". Cu alte cuvinte, nu se cade ca Stăpânul să stea

şi să bată la uşa inimii noastre şi să găsească adormite darurile

noastre duhovniceşti. Fiecare îndatorire a creştinului necesită

efortul lui constant. Rugăciunea trebuie, dar cum? „Fără

încetare". Să ne bucurăm, dar când? Neîncetat". Să aducem

mulţumiri - pentru ce? pentru toate lucrurile" (I Tes. 5.16-18).

Noi trebuie să ţinem scutul credinţei şi coiful nădejdii până la

sfârşit (Ef. 6.16, 17). Soldatul trebuie să stea acolo unde este

plasat şi să nu se mişte, nici să doarmă până când nu este

eliberat din post. La venirea lui Cristos, numai sufletul care va fi

găsit făcând aşa va avea binecuvântarea Lui. De ce Cristos

insistă atâta ca soldaţii Lui să rămână în alertă? Deoarece

acţiunile lui Satan cer acest lucru. El are un mare avantaj când

prinde dormind darurile noastre spirituale. Când Diavolul L-a

găsit pe Cristos atât de pregătit de ai refuza ispitele, el a cedat

curând. Este scris: „S-a depărtat... pentru o vreme" (Lc. 4.13).

Dar se pare că în retragerea lui ruşinoasă, el se mângâia cu

speranţa că-L va surprinde pe Cristos nepregătit cu un alt prilej,

mult mai favorabil planului său. Şi îl vedem revenind în

momentul cel mai propice al drumului Său, numai că Satan,

atacând prin oameni, căuta să lovească în Dumnezeu (Mt.

27.42). Acum, dacă acest ispititor îndrăzneţ L-a urmărit pe

Cristos atât de aproape, nu ţi se pare că într-un mod

asemănător te va spiona şi pe tine, sperând ca mai devreme sau

mai târziu să găsească adormite darurile tale? Ceea ce el pierde

acum datorită precauţiei tale, poate câştiga mai târziu prin

neglijenţa ta. De fapt, el speră într-o autoepuizare, datorită

activităţii tale continue. Ce plăcere diabolică are atunci când

eforturile 64 tale sincere pentru Cristos sunt

răsturnate. ,Desigur", spune Satan când vede un creştin

înflăcărat, „aceasta nu va dura mult". Când îl vede foarte

sensibil faţă de călăuzirea Duhului Sfânt şi precaut în

comportare, el spune: „Este doar pentru o vreme; nu o poate

duce aşa prea mult. Curând îşi va destinde arcul şi îşi va

dezbrăca armătura şi atunci va fi al meu". Dar nicidecum nu se

poate întâmpla acest lucru, atâta timp cât apelăm la Dumnezeu

pentru putere. Satan nu este singura primejdie; natura darurilor

noastre îşi dă silinţa din răsputeri. Dacă nu sunt observate

îndeaproape, ele vor trage chiulul. Iar un suflet care absentează

des de la şcoala ascultării nu va fi dornic să se reîntoarcă şi să-şi

preia sarcinile. Acest lucru are o dublă motivaţie, în primul

rând, neglijându-şi datoriile, îi este ruşine să dea ochii cu

Stăpânul, în al doilea rând, el ştie cât de mult a uitat datorită

neglijenţei, şi câte ore i-ar trebui pentru a recupera pierderea.

El merge la lucru precum şcolarul care nu s-a uitat prin cărţile

lui de mult timp; aproape că a şi uitat lecţia. în vreme ce un

altul, care este întotdeauna foarte sârguincios, o are la

îndemână şi este dornic să înceapă următoarea lecţie. Nu pot

găsi cuvinte suficiente pentru a exprima nevoia de a-ţi menţine

făclia pregătită şi mereu arzând. Una din manevrele favorite ale

Satanei este atacul prin surprindere. Imaginează-ţi haosul ce s-

ar produce într-un oraş dacă în toiul nopţii ar suna pe

neaşteptate alarma, anunţând că duşmanul se apropie de porţi

- însă toţi soldaţii dorm în casele lor. Ce vacarm s-ar produce!

Unul îşi caută pantalonii, altul sabia, al treilea nu ştie de unde

să-şi ia muniţia. Astfel, în acel haos cumplit, ei aleargă în toate

părţile, răspândind panică - ceea ce nu s-ar fi produs nicidecum

dacă duşmanul i-ar fi găsit în gardă. Un astfel de tumult va

apărea dacă nu-ţi porţi armătura. Vei căuta febril acest dar

duhovnicesc; şi aceasta atunci când ar fi trebuit de fapt şă

raportezi lui Cristos despre misiunea ta. Darurile duhovniceşti

nu sunt necesare numai pentru apărarea ta, dar ajută şi

mângâie şi alţi creştini. La acest lucru se gândea Pavel când îşi

disciplina cugetul pentru a nu produce certuri printre

credincioşi. El ştia că laşitatea unuia i-ar pune pe ceilalţi pe

fugă; şi că ignoranţa altuia le-ar produce mult rău celorlalţi. Cât

de des îndărătnicia unui sfânt a sedus un prieten creştin să

părăsească drumul îngust pentru calea cea largă ce duce la

pierzare! Aceasta este printre cele mai grave greşeli, deoarece

nouă ni se porunceşte să procedăm tocmai invers: Dumnezeu

le-a poruncit urmaşilor lui Ruben şi Gad să meargă înarmaţi

pentru luptă înaintea fraţilor lor, până ce ţara va fi cucerită.

Astfel, tu eşti chemat să-ţi ajuţi partenerul tău de drum, caire s-

ar putea să nu posede aceeaşi 5 - Creştinul în Armătură 65

măsură de har şi mângâiere ca a ta. jAjută-i pe cei slabi; fii

purtătorul scutului lor. Acest lucru nu va fi posibil până ce însuşi

darul tău nu va fi antrenat, iar armătura încinsă. Probabil că eşti

părinte şi ai o familie sub protecţia ta. Ei se poartă ca tine. Dacă

inima ta se hrăneşte cu Cristos, tu nu vei duce niciodată lipsă

când te vei îngriji de nevoile lor spirituale. Pe de altă parte, dacă

inima ta nu este bine

hrănită, ei vor înfometa după hrana spirituală. După cum o

mamă se hrăneşte mai mult când alăptează copilul, trebuie ca şi

tu să fii mai atent să-ţi hrăneşti darurile duhovniceşti şi să le

păstrezi cu grijă de dragul celor din casa ta. ARMĂTURA - LOCUL

EI POTRIVIT Nu numai că armătura trebuie îmbrăcată şi

păstrată, dar trebuie să fie vizibilă pentru oricine te întâlneşte.

Oamenii se mândresc cu credinţa lor, pocăinţa lor, dragostea

lor pentru Dumnezeu - daruri preţioase, într-adevăr. Atunci, de

ce aşa de puţini permit ca toate acestea să fie văzute în

umblarea lor zilnică? Desigur, dacă aceşti oaspeţi ar fi locuit cu

adevărat în suflet, prezenţa lor nu putea trece neobservată; ci

ar fi privit pe fereastră sau ar fi hoinărit câteodată şi ar fi fost

văzuţi în vreo lucrare sfântă. Harul - aici mă refer la acele

atribute divine imprimate în sufletul tău prin Duhul Sfânt - este

o fiinţă vie. Nu este o amintire a mântuirii tale pe care să o

păstrezi într-o cămară obscură a inimii. Nu, harul se va arăta el

însuşi. Te va însoţi oriunde vei merge. Va cumpăra cu tine şi va

vinde pentru tine şi îţi va întinde o mână în toate acţiunile tale.

Te va încuraja când eşti sincer şi credincios lui Dumnezeu şi va

plânge şi te va mustra când te vei purta într-un mod diferit. UN

ULTIM ÎNDEMN S-a spus suficient despre tendinţa darurilor

noastre de a fi acoperite de o dezordine ameţitoare în această

viaţă. Deşi în noaptea arestării Sale, Cristos îi trezise de două ori

pe ucenicii Săi, totuşi şi a treia oară i-a găsit dormind. Şi tu, de

asemenea, vei adormi dacă nu-ţi antrenezi caracterul tău

evlavios. Ai puţin timp, iar drumul este lung; îmbracă odată

harul lui Cristos pentru a putea străbate noaptea dinaintea

sosirii în casa Tatălui tău. Posedarea acestor daruri prezintă un

dublu avantaj - în primul rând pentru tine, apoi pentru alţii.

Atâta vreme cât aici pe pământ darurile tale duhovniceşti sunt

sănătoase/ o vor duce bine şi alţii. Entuziasmul tău în drumul

către cer îi va ajuta şi pe ei în călătoria lor. Când vor 66 vedea ce

medicament bun este harul lui Dumnezeu pentru sufletul tău,

îşi vor cere şi ei partea care li se cuvine. Şi mai mult, vocea

răsunătoare a darurilor tale va dărâma păcatele altora.

Permite-mi să-ţi ofer o ilustraţie practică. Omul care jură

strâmb nu ştie că există o vindecare miraculoasă de această

boală, dacă creştinul este moale la vorbă şi nu reflectă

caracterul lui Dumnezeu. Dar dacă un om evlavios îşi are

antidotul pregătit şi are curajul de a-1 administra într-un mod

înţelept şi cu blândeţe, atunci păcatul va fugi şi se va ascunde

ruşinat. Dumnezeu merită cea mai bună slujire pe care I-o poţi

oferi în generaţia ta; deci lasă ca atributele Sale divine să se

manifeste acum în viaţa ta. El nu-ţi oferă doar o mică porţie din

harul Său, care să fie împărţit câte puţin. Să nu te iei după

majoritatea creştinilor, încercând să-1 păstrezi într-un cont, pe

care intenţionezi să-1 foloseşti cândva, dar nu acum. Cu

siguranţă, Dumnezeu nu este atât de zgârcit cu Duhul Său, încât

tu să fii nevoit să-ţi economiseşti darurile tale! Dimpotrivă,

ochiul Providenţei nu este niciodată închis; Cel ce te păzeşte nu

dormitează. Psalmistul ne asigură: „Ochii Domnului sunt peste

cei fără prihană" (Ps. 34. 15). El Şi-a fixat privirea pentru

totdeauna asupra celor neprihăniţi şi îşi găseşte desfătarea în

obiectul dragostei Lui. Când a fost urechea Lui surdă la

strigătele tale sau mâna Lui scurtă pentru a acoperi nevoile

tale? Oare nu prosperitatea ta ocupă gândurile lui Dumnezeu şi

nu sunt ele altceva decât gânduri de pace? Doar câteva picături

din acest ulei vor menţine în funcţiune toate roţile credinţei

tale. II DE CE TREBUIE SĂ FIE ÎNARMAT CREŞTINUL PERICOLUL

NEÎNARMĂRII Pentru a înţelege mai bine natura vrăjmaşului

nostru, să observăm termenul folosit aici de Pavel: vicleşuguri

sau tactici. Cuvântul grecesc sugerează „acea artă şi disciplină

pe care cineva le foloseşte în mânuirea unui argument". Acum,

deoarece aceasta implică abilităţi extraordinare şi o minte

ascuţită pentru a compune un astfel de discurs, viclenia este

folosită pentru a exprima subtilitatea Satanei în planificarea

strategiei împotriva creştinului. Soldatul cu experienţă, cât şi cel

începător, sunt avertizaţi serios de acest lucru. Ei ştiu că există

o tactică pentru a forma o armată, ca şi în construirea unui

argument. Deoarece Diavolul este un vrăjmaş foarte subtil,

omul sfânt trebuie să fie mereu în gardă. Satan este numit

şarpele cel vechi. Şarpele este cel mai şiret dintre toate

creaturile; iar un şarpe vechi îi întrece pe toţi ceilalţi. Dacă

Satan a fost atât de viclean faţă de om, în starea lui de 26

perfecţiune, cu cât mai periculos este pentru noi cei de azi în

starea noastră de făpturi mutilate - deoarece noi niciodată nu

ne-am revenit din acea lovitură dată minţii noastre prin căderea

lui Adam. Şi în vreme ce noi am pierdut cunoştinţa, Satan a

obţinut din ce în ce mai multă experienţă. Garantat, de îndată

ce a devenit un demon, el şi-a pierdut înţelepciunea divină, dar

de atunci, viclenia lui a crescut. Şi în vreme ce nu are suficientă

înţelepciune pentru a face bine, totuşi posedă destulă

înţelepciune pentru a le face rău altora. Când a promis că va

zdrobi capul şarpelui, Dumnezeu ne-a arătat unde se găseşte

puterea Satanei; cu capul sfărâmat, el va muri curând. Acum

vom discuta această temă referitoare la subtilitatea Satanei,

examinând cele două strategii principale ale sale: ispitirea şi

învinuirea. SATAN - ISPITITORUL CARE NE INCITĂ LA PĂCAT

Haideţi mai întâi să privim la Cel Rău ca la un ispititor spre

păcat. Nu există mai mare specialist în arta manipulării ca

Diavolul, care foloseşte orice cale pentru a ajunge la victima lui.

1. Satan alege când să ispitească „Toate îşi au vremea lor",

spunea Solomon (Ecl. 3.1). Tot acest om înţelept ne spune de ce

atât de frecvent omul ratează şi zădărniceşte acţiunile lui: „Căci

omul nu-şi cunoaşte nici măcar ceasul" (Ecl. 9.12). Distraşi de

îngrijorările sau plăcerile lumii, prea mulţi raportează

activitatea lor după plecarea trupelor. Satan observă şi ştie că

un dezertor

poate fi dornic de alte distracţii. în acelaşi mod în care

Cristos îndrumă pe omul neprihănit să rostească la vreme

cuvinte de mângâiere şi îndemn, tot astfel Satan îşi arată

viclenia alegând momentul potrivit pentru a rosti cuvinte de

amăgire şi ispitire. Şi un cuvânt al Satanei este o ispită gata de

smuls. în mod deosebit, Diavolului îi place să-i ispitească pe

creştinii convertiţi de curând. Nici nu se naşte bine acest copil al

harului, că vicleanul şarpe deja îşi aruncă ispitele lui fierbinţi

asupra acestuia. Legiunile iadului sunt speriate de primul strigăt

al noii făpturi în Cristos. Ele sunt aşa de tulburate, precum erau

Irod şi întregul Ierusalim când se sfătuiau să ia viaţa Regelui

nou-născut. Satan nu a ezitat să-i ispitească pe apostoli pe

vremea când ei erau încă prunci în Cristos. El ştia că harul lor

era plăpând, iar hrana promisă a Duhului Sfânt încă hu fusese

primită. Oare care duşman n-ar fi mai dornic să cucerească un

oraş, atunci când numai copiii sunt acasă? într-adevăr,

dezavantajele sunt atât de numeroase, încât ar trebui să

disperăm pentru orice prunc în Cristos, dacă nu am 27 cunoaşte

că este înfăşurat în legământul harului şi ţinut strâns în braţele

puternice ale promisiunii lui Dumnezeu. Apoi, Satan atacă

atunci când creştinul suferă o grea încercare. Pentru prima

ispitire, Satan a cerut mai întâi permisiunea lui Dumnezeu, să-1

facă pe Iov slab în starea lui temporară, apoi a continuat până l-

a determinat să-şi piardă răbdarea. înainte de a veni, Satan i-a

permis lui Cristos să postească 40 de zile, apoi s-a năpustit

asupra întregii Lui lucrări - după cum o armată încercuieşte un

oraş şi aşteaptă să negocieze când nevoia după provizii este

acută şi oamenii sunt gata să accepte aproape orice. Dacă

doreşti să stai ferm în mijlocul suferinţei, ia seama mai întâi

asupra acestui fapt: ispita nu este nicicând mai puternică decât

atunci când eliberarea pare că se înfăşoară în păcatul sugerat

de Satan. De exemplu, presupune că familia ta trece printr-o

perioadă grea şi tu nu vezi nici o cale de a ieşi din încurcătură.

Acesta este momentul propice în care Satan va veni să-ţi

şoptească la ureche: „Ce ai de gând să faci? Cu siguranţă că

Dumnezeu nu va lăsa copiii tăi să flămânzească! Grădina

vecinului tău este chiar în spatele gardului. El are destul şi

poate da şi altora. Noaptea este întunecată. Cine te va vedea

dacă sari şi îţi iei doar ce ai nevoie?" De asemenea, Satan va

apărea pe scenă când vei încerca să desfăşori o lucrare notabilă

pentru gloria lui Dumnezeu. El se va ridica precum un şarpe pe

cărarea ta, şuierându-şi minciunile otrăvitoare. Acest vechi

şarpe nu a fost niciodată un prieten al lucrării împărăţiei. Ce

scuză grozavă le-a oferit iudeilor: „Nu este timpul!" Pentru

Dumnezeu, vremea venise, dar nu pentru Cel Rău; şi, prin

urmare, el a încercat să pervertească Providenţa, ca şi cum nu

ar fi fost timp pentru Mesia. în viaţa lui Cristos se remarcă două

perioade: începerea lucrării publice, la botezul Lui, şi

culminarea acesteia, la patima Lui. în ambele perioade, El a

avut o cumplită confruntare cu Diavolul. Acest lucru ar trebui să

te determine să înţelegi cum lucrează maestrul ispitei. Cu cât

mai publică este poziţia ta, şi cu cât lucrarea pentru Dumnezeu

este mai strălucită, cu atât mai mare este probabilitatea ca

Satan să întocmească planuri distrugătoare împotriva ta. Dacă

este necesar ca până şi trupele de cădeţi să fie înarmate

împotriva ispitelor Satanei, cu atât mai mult se cere lucrul

acesta din partea comandanţilor şi ofiţerilor, care- stau în prima

linie de bătaie! Oricum, Satan nu va aştepta întotdeauna ca tu

să desfăşori o lucrare importantă pentru a te ispiti; el va urmări

fiecare oportunitate pentru a-şi pune în practică abilităţile sale.

Munca lui devine mai uşoară dacă găseşte ceva ce i-ar întări

ispita. Astfel, el a surprins-o pe Eva când 69 privea pomul cu

jind. După ce a fost momită, datorită privirii ei, pentru. Satan a

fost foarte simplu să ia acest obiect al plăcerii ei, să-1 lustru

iască foarte bine şi astfel să trezească pofta ce se cuibărise în

inima ei. Dacă noi deschidem fereastra pentru a auzi serenade

ademenitoare, Satan este satisfăcut că cerinţa lui este luată la

timp în considerare. Dacă nu dorim să ne supunem păcatului, să

avem grijă să nu fim prin preajmă. Nu privi ispita cu un ochi

întrebător, dacă nu vrei să fii luat de ea şi nici nu lăsa ca în

mintea ta să locuiască ceea ce nu vrei să găzduieşti în inima ta.

Altădată, Ispititorul vine imediat după o manifestare deosebită

a dragostei lui Dumnezeu. Aşa este constituţia slabă a

caracterului nostru, care nu poate purta multă vreme

aprobarea sau disciplina lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne

zâmbeşte şi Se deschide puţin spre noi, atunci noi avem

tendinţa să ne mândrim. Dacă El Se încruntă, atunci credinţa

noastră se prăbuşeşte. Astfel, cea dintâi, precum vremea

frumoasă şi călduroasă, aduce sămânţa corupţiei; iar cealaltă,

asemănătoare- gerului cumplit, înăbuşă şi chiar ucide florile

harului. Pericolul pândeşte în ambele situaţii; prin urmare,

Satan este avantajat să-1 momească pe cel sfânt cu unul din

aceste păcate, ştiind că floarea bucuriei divine se va ofili. în cele

din urmă, în ceasul morţii, când puterea fizică a celui sfânt este

epuizată, acest taur se repede asupra lui. Aceasta este ultima

oportunitate de hărţuială, deci el face un ultim efort. în acel

moment, când creştinul păşeşte în eternitate, Ispititorul îl

apucă de călcâi. Dacă el nu poate împiedica sosirea în cer' a

celui sfânt, el va avea grijă ca acest lucru să se producă cu mai

multă suferinţă. 2. Satan alege cum să ispitească Nu numai că

Satan alege momentul ispitei, dar el alege şi cele mai bune

metode de a-şi înfăţişa ispitele. Una din strategii este de a

prezenta culori false. El i se prezintă creştinului, deghizat în

prieten, aşa că porţile i se deschid înainte de a se descoperi

adevărata lui identitate. Pavel ne spune că nu trebuie să fim

surprinşi dacă găsim învăţători falşi deghizaţi în apostoli ai lui

Cristos: „Căci chiar Satana sc preface într-un înger de lumină" (II

Cor. 11.13, 14). Dintre toate vicleşugurile lui, acesta este

probabil cel mai periculos pentru sfinţi: când apare în haina

unui prooroc şi îşi ascute limba ruginită cu un limbaj frumos,

răsunător. în acest mod, el corupe judecata unora, interpretând

adevărul Evangheliei de o aşa manieră încât Dumnezeu pare că

trece cu vederea comportamentul nepotrivit. Aceşti creştini

sunt prinşi în moralitatea firească sub masca libertăţii creştine.

27 Nu oricine înghite astfel de erezii; deci Satan îi ispiteşte cu

alte lucruri, dar deghizat tot într-un sfânt. El pângăreşte

Scriptura, slăvind credinţa şi excluzând celelalte daruri. Sau

el se străduieşte să submineze pocăinţa şi să glorifice faptele

bune. Scoţând la iveală greşelile în administrarea Bisericii, el

trage pe cei slabi înapoi, şi astfel smulge sufletele instabile din

familia credincioşilor. Pretinzând înflăcărare, el strecoară mânie

în inima creştinului şi face sufletul să fiarbă de dorinţa

răzbunării când Dumnezeu l-ar ierta. Luca înregistrează o astfel

de ocazie, când ucenicii doreau „să se coboare foc din cer". Ei

credeau că entuziasmul lor era înflăcărat de un foc divin, până

ce Cristos le-a spus: ,JVu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi" (Lc.

9.54, 55). Câtă nevoie au inimile noastre să studieze Scripturile

şi vicleşugurile Satanei, pentru ca noi să nu-i urăm Vrăjmaşului

bun-venit, ci tot timpul să fim conştienţi că Cristos este

oaspetele nostru! O altă metodă a Vrăjmaşului este de a spiona

activităţile omului sfânt. Satan este cel mai inteligent agent din

lume. Slujba lui este de a cerceta înclinaţiile, gândurile,

sentimentele şi planurile tale. în consecinţă, el porneşte la lucru

aflând care este drumul şuvoiului, deschizând calea ispitei şi

determinând prăbuşirea sentimentelor tale. Tu abia poţi să te

strecori din cămăruţa inimii tale fără ca Satan să ştie destinaţia

ta. Anumite pasiuni rele sau alte lucruri vor trăda sufletul tău şi-

l vor informa pe Satan, spunându-i: ,JDacă vrei să-1 surprinzi, îl

vei găsi în desişul activităţilor lumeşti, cufundat în poftele şi

grijile acestei vieţi". Este ambiţia pofta favorită a inimii? Sufletul

va fi copleşit cu astfel de proiecte plăcute! Cât de uşor este

influenţat de speranţe deşarte, pentru ca apoi să fie atras de

ambiţie în păcate teribile! Astfel s-a întâmplat cu Haman, care

dornic să devină favoritul împăratului, a recurs la acel complot

sângeros împotriva iudeilor, care în cele din urmă i-a fost lui

însuşi fatal (Est. 7.9, 10). Pentru a se apropia de un suflet

sensibil, Satan foloseşte o tactică deosebit de subtilă. Când vine

să ispitească, el este modest şi cere foarte puţin. El ştie că dacă

ar fi cerut totul de la începui, i s-ar fi pus multe întrebări. Iată

cum s-a strecurat el în sufletul Evei. Satan nu i-a cerut de la

început să mănânce din pom. El ştia că ea s-ar fi putut

înspăimânta de o astfel de provocare îndrăzneaţă. în schimb, el

i-a pus o întrebare provocatoare, reprezentând debutul lui ca

duşman de moarte al omului: „Oare a spus Dumnezeu?" Cu alte

cuvinte: „Sigur nu te înşeli? Ştii cât de generos este Dumnezeu!

El îţi dă voie să mănânci din toţi ceilalţi pomi din grădină; de ce

ţi-ar intezice ce-i mai bun?" Astfel, el sapă de 71 jur-împrejur şi

slăbeşte rădăcina credinţei, iar când vine următoarea ispită,

copacul se prăbuşeşte mult mai uşor. A conversa cu Satan este

foarte periculos. Deşi nu doreau să meargă prea mult împreună

cu el, mulţi au acceptat să-1 însoţească o milă. Dar odată

porniţi, ei au fost momiţi din ce în ce mai departe, până când în

cele din urmă, devenind atât de confuzi, nu mai ştiau cum să

scape de compania lui. Supune-te la început, iar mai târziu îţi

vei pierde puterea de a-i rezista. în acelaşi mod, Satan îşi

conduce victimele spre abisul păcatului, de fiecare dată câte-o

treaptă mai jos. Dacă nu dau importanţă chemării lui

Dumnezeu şi nu se întorc de la păcatele lor, ei sunt în pericol să

piară pentru totdeauna. Probabil că tu eşti unul dintre cei tari,

capabili să respingă orice ofertă din partea ispitei. Nu lăsa

paznicul tău să se odihnească; Satan nu-ţi dă pace aşa de uşor

cum crezi tu. El va apela la rezervele lui. Ca un conducător

înţelept, el are întotdeauna trupe pentru a le folosi la nevoie,

astfel că Satan rareori duce lipsă de recruţi. Când o ispită este

respinsă, el imediat trimite alta pentru a umple golul şi a întări

linia de bătaie. în acest mod, el L-a ispitit pe Cristos să Se

îndoiască de providenţa lui Dumnezeu, îndemnându-L să

transforme pietrele în pâine. El voia să spună că era timpul ca

Isus să Se descurce singur. La urma urmei, Tatăl Lui îl neglijase

40 de zile şi nici un ajutor nu se zărea. La această provocare,

Cristos a răspuns blând: „Este scris: «Omul nu trăieşte numai cu

pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu» "

(Mt. 4.4). Şi nici n-a frânt bine această săgeată, că Satan a şi

aruncat alta - ispitindu-L cu îndrăzneala. Diavolul L-a urcat în

locul cel mai înalt al Templului şi I-a spus: ,^runcă-Tc jos, căci

este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra ta..."

(v. 6). într-adevăr, acesta a fost un argument inteligent: „Dacă

ai o astfel de încredere în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, după

cum pretinzi, arat-o aruncându-Te jos, pentru că între Tine şi

pământ există un legământ -dacă îndrăzneşti să-L crezi pe

Dumnezeu". Cristos îşi avea răspunsul pregătit şi El putea să Se

apere şi să respingă provocarea Satanei, fiind atât de bine

înarmat, încât nici o ispită nu se putea strecura prin armătura

Lui. Satan foloseşte aceeaşi metodă şi cu noi. Când noi rezistăm

într-o parte, el ne atacă pe o altă cale. De fapt, următoarea

ispită este mult mai puternică decât cea dinainte. Pentru a

rămâne în gardă, tu trebuie să ai un ochi atent şi multă abilitate

cu toate darurile tale. în retragerea lui subtilă, Satan foloseşte o

altă strategie. Noi citim nu numai că Satan a fost aruncat, dar şi

că duhul necurat a ieşit de bunăvoie, cu scopul de a se

reîntoarce şi a aduce cu el însoţitori mai răi 28 (Mt. 12.43-45).

Nu întotdeauna Sataiţ se retrage datorită puterii harului

biruitor; uneori se retrage de bunăvoie, apoi asediază. El

aşteaptă până ce creştinul iese din tranşee, intenţionând să-1

lovească în loc deschis, dacă nu-1 poate prinde în

ascunzătoarea lui. Când se pare că Satan bate în retragere, să

nu crezi că ai câştigat bătălia. Fuga lui ar trebui să întărească

credinţa ta, şi nicidecum să slăbească paza. 3. Satan alege ce şi

pe cine să folosească: instrumentele de ispitire Am văzut că el

decide când şi cum să ispitească; acum vom vedea că el

hotărăşte ce cale să folosească şi cum s-o utilizeze. Ca meşter,

Satan alege ispita şi îi dă forma, dar uneori permite oamenilor

lui să o ducă la bun sfârşit. Ştiind că lucrarea lui poate fi

condusă mai bine de alţii, el alege cu grijă pe cel ce-o poate

îndeplini în avantajul scopului său demonic. După cum nu orice

politician este potrivit ca ambasador, tot astfel nu oricine are

calificarea necesară pentru a îndeplini slujba specială a

Diavolului. El îşi afişează cu grijă indicaţiile lui. în aceasta, el se

deosebeşte de Dumnezeu,

care nu este deloc limitat în alegerea instrumentelor Sale,

deoarece El nu are nevoie de nimeni şi poate să Se slujească la

fel de bine de oricine. Dar puterea Satanei este limitată, deci el

trebuie să cârpească defectul din pielea leului cu piele de vulpe.

Ambasadorii preferaţi ai Satanei sunt cu precădere de 4

categorii: persoane proeminente şi puternice; persoane cu un

intelect deosebit şi diplomaţie; persoane sfinte sau cel puţin

care au reputaţia unor sfinţi; şi persoane capabile să-i

influenţeze pe cei care deţin puterea. Prima categorie: Satan îşi

alege persoane proeminente şi puternice. Ei pot fi oameni de

stat sau oameni ai Bisericii. Dacă poate, el îşi va asigura atât

tronul, cât şi amvonul, precum cei doi generali care comandă

întreaga armată. Un şef de stat poate influenţa mii de oameni;

prin urmare, Pavel i-a spus lui Elima, când acesta încerca să

schimbe părerea solului lui Dumnezeu: „Om plin de toată

viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului" (F. A. 13.10). Ca şi

cum ar fi spus: „Tu ai învăţat de la tatăl tău Diavolul să bântui

curţile împăratului şi să-ţi exerciţi influenţa asupra

conducătorilor". Satan îşi dublează influenţa, atrăgând de

partea lui astfel de lideri, în primul rând, ei au puterea să atragă

pe alţii pe drumul lor. Corupe-1 pe comandant şi el va aduce

toată armata cu el. Lasă-1 pe Ieroboam să înalţe idolatria, şi

curând tot Israelul va cădea în cursă. în al doilea rând, dacă

păcatul este săvârşit la curte, fără ca influenţa lui să se 73

răspândească mai departe, totuşi o întreagă împărăţie poate

plăti scump pentru păcatul conducătorului ei. David a cedat

ispitei Diavolului de a număra poporul, dar întreaga naţiune a

suferit pedeapsa împreună cu el (I Gr. 21). Pe lângă încercarea

de a se infiltra în rândurile guvernatorilor, Satan ţinteşte

totodată în oficialităţile bisericeşti. Oare există vreo cale mai

bună de a infesta un oraş decât să otrăveşti sursa de apă? El are

o deosebită plăcere să corupă inima unui pastor. Dacă se poate

strecura în inima lui, atunci este liber să străbată turma lui

Dumnezeu fără a fi depistat - un demon în hainele păstorului.

Cine 1-a convins pe Ahab să meargă la Ramot din Galaad şi să

fie învins? Satan poate spune: „ Voi fi un duh de rătăcire în gura

tuturor proorocilor [lui Dumnezeu]" (II împ. 22.22). Cum vor

putea fi împietriţi păcătoşii în păcatele lor? Lasă-1 pe predicator

să aşeze o perniţă sub cugetele lor şi să cânte un cântec de

leagăn: .face, pace.'", şi s-a făcut. Cum poate fi discreditată

adorarea lui Dumnezeu? Permite lumii să observe purtarea

scandaloasă a unui pastor, şi mulţi, atât buni cât şi răi, vor

respinge adevărul Evangheliei datorită puternicei minciuni

spuse de viaţa lui. > A doua categorie: de asemenea, Satan

angajează persoane cu un intelect deosebit şi spirit diplomatic.

Ce mare realizare pentru el să-şi predice ideologiile blestemate

de pe podiumul marilor creiere ale istoriei! Atât de bine i-a

reuşit acest lucru, încât foarte puţini din această categorie de

oameni se găsesc printre discipolii lui Cristos: „Nu mulţi

înţelepţi... sunt chemaţi" (I Cor. 1.26). Probabil pentru că

binecuvântarea cu înţelepciune devine atât de uşor un blestem

al decepţiei, într-adevăr, Dumnezeu nu Şi-ar putea menţine

împărăţia, atât în inimă cât şi în lume, prin metode fireşti. Nu!

Evanghelia porunceşte să umblăm în temere de Dumnezeu.

Iacov a obţinut binecuvântarea prin înşelătorie, dar ar fi putut-o

obţine mai uşor printr-o comportare cinstită. Satan caută cele

mai ascuţite minţi - un Balaam, un Ahitofel sau un Sanbalat - să-

şi pună în vânzare blestemul şi să găsească cumpărători. El

întotdeauna este în căutarea celui mai bun vânzător, pentru ca

„dacă ar ff cu putinţă [el să poată] să-i înşele şi pe cei aleşi" (Mt.

24.24). Pavel cunoştea din propria experienţă puterea Satanei

asupra minţii şi se temea pentru corinteni, pe care îi logodise cu

Cristos. El nu dorea să vadă „gândurile lor stricate de la curăţia

şi credincioşia care este faţă de Cristos" (II Cor. 11.3). Dacă

Dumnezeu te-a binecuvântat cu o minte înţeleaptă, fii

recunoscător - dar totodată fii atent la avertismentul lui Pavel!

29 Cel mai marc idol pe care oamenii inteligenţi îl slăvesc şi îl

fac icoana credinţei lor este gândirea omenească, de la care

pornesc multe erezii. Mândru din fire, omul n-ar dori altceva

decât să-şi fie propriul dumnezeu (deşi căderea lui s-a produs

datorită acestei înălţări). Găseşte o doctrină care să hrănească

acele păreri ce i se par bune omului, şi în curând el va deveni un

lacom la masa ei. Oamenilor, de asemenea, le place să se

bucure de libertatea firească, un alt apetit natural, iar Satan ştie

exact cum să hrănească această dorinţă. Omul este un fiu al lui

Belial, fără jug; şi dacă ar trebui să poarte unul, cel mai plăcut

pentru el ar fi unul uşor şi cât mai puţin dureros. De aceea, când

învăţătorii sinceri insistă pentru o ascultare deplină de Cuvântul

lui Dumnezeu observatorii Satanei vin şi spun: „Ce şefi aspri ai!

Ei te exploatează şi te supun la o muncă permanentă. Vino, noi

îţi vom arăta un drum mai uşor spre cer". Cel care vinde mai

ieftin va avea mai mulţi cumpărători. Dar, în cele din urmă,

adevărul cu lepădarea de sine reprezintă un târg mai bun decât

greşeala cu toată auto-mulţumirea. A treia categorie: preferă

Satan compania persoanelor puternice şi inteligente? Lui, de

asemenea, îi place să întreţină pe cei care au reputaţia unor

sfinţi. Oare ce lucru mai bun ar putea face o pasăre vie decât să

atragă altele în capcană? Aşa este puterea Satanei - şi

slăbiciunea celor mai mulţi dintre noi - ca cel mai sfânt om să-şi

folosească momeala pentru a-i înşela pe alţii. Marele patriarh

Avraam a ispitit-o pe Sara să mintă: „Spune-lc că eşti sora

mea!" (Gen. 12.13). Bătrânul profet din Betel 1-a depărtat pe

omul lui Dumnezeu din drumul lui, sfinţenia vieţii profetului şi

respectul vârstei înaintate dând autoritate sfatului său (I împ.

13.18). Oh, cum ar trebui să te avertizeze pe tine acest lucru,

cel care ai făcut un drum lung şi prosper pe calea lui Dumnezeu

şi ai obţinut un renume în Biserică! Deoarece eşti lider, ceea ce

spui şi faci îi determină pe ceilalţi să se uite mai puţin la ei înşişi

şi mai mult la tine pentru a fixa drumul şi a stabili regulile. A

patra categorie: Satan alege persoane capabile să influenţeze

pe cei care deţin puterea. Dacă poate să atragă familia sau

prietenii de partea sa, atunci el are o cale de acces mai uşoară

spre adevăratul obiectiv al dorinţelor lui. Unii cred că aceasta

este explicaţia pentru care Satan a cruţat viaţa soţiei lui Iov -

pentru a-şi putea oferi cupa cu otravă prin însăşi mâna ei:

„Bleastămă-L pe Dumnezeu şi mori!" Noi ştim că David nu ar fi

primit de la Nabal ceea ce a luat din

mâinile lui Abigail. Satan s-a gândit să-i ofere lui Adam

mâna prin mâna Evei; el a 75 plănuit înfrângerea lui Samson

prin Dalila. Şi pentru a-L ispiti pe Cristos, l-a folosit pe Petru, un

apostol. Unii martiri au mărturisit că munca lor cea mai grea a

fost să biruie rugăciunile şi lacrimile prietenilor şi rudelor, însuşi

Pavel exprima acest lucru când spunea: „Ce faceţi de plângeţi

aşa şi-mi rupefi inima? Eu sunt gata nu numai să Eu legat, dar

chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus"(F. A.

21.13). ATENŢIONARE Analizează şiretlicurile Satanei şi

familiarizează-te cu tacticile lui. Pavel garantează că orice

creştin le înţelege într-o anumită măsură: „Căci nu suntem în

neştiinţă despre planurile lui", spune el (II Cor. 2.11). Poate fi

spus acest lucru despre tine? Ştii cât de viclean şi inteligent este

duşmanul tău? Ce companie plăcută pretinde să fie? „Ia loc la

masa mea de joc" spune Satan. „Iată câteva premii ispititoare:

starea ta materială, viaţa ta, libertatea ta". Acum tu trebuie să

admiţi că aceste lucruri sunt bune şi sunt îngăduite. Dar aici

este inovaţia Satanei: el extinde regula jocului astfel că, dacă

joci de partea Iui, cu siguranţă vei viola legile neschimbate ale

lui Dumnezeu. Dacă nu poţi obţine lucruri bune prin joc cinstit,

ci trebuie să recurgi la înşelătorii, să ştii că premiul este fals şi se

va transforma în lucru de nimic în mâinile tale. Ce nebunie să-L

înşeli pe Dumnezeu, compromiţând adevărul Lui! Poate crezi că

ai câştigat una sau două partide, dar la sfârşitul jocului te vei

găsi ruinat. Dacă Satan te poate momi să păcătuieşti pentru

ceva ce te asigură că este meritoriu, te găseşti într-o

încurcătură serioasă, dar răul cel mai mare încă n-a sosit. Odată

ce te vei fi aşezat la masa lui, el va începe cu îndrăzneală să te

înveţe trucurile lui. Acest afacerist necurat îţi va arăta cum să-ţi

strecori păcatele sub masă fără ca nimeni - nici măcar

Dumnezeu - să te Vadă. El predă acest vicleşug de pe vremea lui

Adam, care credea că se putea ascunde în spatele unei frunze

de smochin. Ce altceva au făcut fraţii lui Iosif când l-au lăsat să

moară, decât să ascundă faptele lor sub haina pe care au

mânjit-o cu sânge? Şi cum a reacţionat soţia lui Potifar, când

Iosif nu a răspuns privirii ei păcătoase? Ea şia ascuns păcatul

(tot în haina lui) şi l-a acuzat pe el de propria ei slăbiciune.

Fereşte-te să joci astfel de jocuri ce noroc cu Dumnezeu. Nici o

haină nu este prea largă să ascundă păcatul tău; nici o mână nu

este atât de abilă să-1 ascundă fără ca ochiul atotvăzător al lui

Dumnezeu să observe. Dacă El nu te cheamă să dai socoteală

pentru păcatul tău în viaţa aceasta, poţi fi sigur că o va face în

viaţa de dincolo. 76 Cea mai gravă disciplină pe care Dumnezeu

o poate aplica în această perioadă a eternităţii este să-1 lase pe

omul păcătos în propriile-i remuş-cări, când este legat în iad în

compania Satanei. Unul dintre pericolele participării la astfel de

jocuri diabolice este că treptat le vei îndrăgi. Ele sunt la fel de

ademenitoare ca vinul şi creează o sete nepotolită. Practică

vicleşugurile Diavolului un timp mai îndelungat, şi vei vedea că

sufletul tău înnegrit va începe să dea declaraţii false despre el

însuşi pentru a satisface apetitul tău nesăţios după păcat. Nici

un păcat nu demonstrează o mai mare slăbiciune decât cel care

este rezultatul unui complot deliberat, îndreaptă-ţi inima spre

păcat, şi Satan îţi va împrumuta carul său şi te va conduce el

însuşi pentru a-1 înfăptui. PRECAUŢII Acestea sunt gânduri

foarte serioase şi vor împinge teama până în adâncul sufletelor

noastre, dacă nu vom avea o puternică recomandare pentru

sănătate spirituală, scrisă de însăşi mâna lui Dumnezeu. Citeşte

cu atenţie şi urmează întru totul. 1. Cerc-I un sfat lui Dumnezeu

Iadul este supravegheat de cer şi în orice moment Dumnezeu te

poate înştiinţa de planurile rele puse la cale împotriva ta. Cel ce

montează un ceas cunoaşte fiecare piesă din interiorul lui.

Dumnezeu a făcut acest şarpe necinstit (deşi nu şiretenia din

el), deci ştie orice lucru despre el. De asemenea, Satan este

prizonierul lui Dumnezeu, şi El îl are totdeauna sub ochi. Orice

tranzacţie din cer sau din iad trece prin mâinile lui Cristos. Tot

ce ştie Tatăl, cunoaşte şi Fiul, şi El este gata să descopere

sfinţilor Lui tot ce ei au nevoie să ştie în viaţa aceasta (Ioan

15.15). Trăim vremuri de mari intrigi politice numai cei câţiva

care conduc această lume înţeleg misterele unui stat; noi,

ceilalţi, cunoaştem doar puţin mai mult decât ceea ce este scris

în ziare. Acelaşi lucru este şi cu planurile pe care Satan le ţese

cu subtilitate împotriva sufletelor oamenilor. Numai puţini

bănuiesc care este scopul planurilor Satanei împotriva lor. Este

vorba de oamenii sfinţi, cărora Duhul lui Dumnezeu le

descoperă nu numai ce le-a pregătit El în cer, dar şi planurile

distrugătoare pe care Satan le urzeşte aici pe pământ. 2.

Cunoaşte-ţi inima Cunoaşte-te bine pe tine însuţi şi atunci vei

putea cunoaşte mai bine planul Satanei împotriva ta. El alege

metoda de ispitire din înclinaţiile 30 pe care le găseşte în inima

ta. După cum un general înconjoară o cetate şi o priveşte cu

atenţie, apoi îşi direcţionează asediul acolo unde are şanse mai

mari de reuşită, tot astfel Satan îl împresoară pe creştin şi îl

cercetează cu atenţie înainte de a-1 ispiti. 3. Citeşte cu atenţie

Cuvântul lui Dumnezeu El prezintă istoria celor mai remarcabile

bătălii dintre bravii soldaţi ai lui Cristos şi Satan, vrăjmaşul lor.

Tu poţi citi despre modul în care Satan i-a biruit şi cum ei au

recucerit terenul pierdut. .Nici o poftă nu poate prezenta un

pericol pentru tine, dar tu trebuie s-'o mărturiseşti: nu există

nici o ispită împotriva căreia Dumnezeu să nu te înarmeze. Se

spune că cineva a plănuit să-1 otrăvească pe Martin Luther, dar

el a fost prevenit de un prieten credincios care i-a trimis o

descriere a presupusului ucigaş. Creştine, Biblia îţi descrie

înfăţişările poftelor cu care Satan încearcă să distrugă sufletul

tău preţios. „Robul tău primeşte şi el învăţătura de la ele" (Ps.

19.11).

SATAN CA. ACUZATOR AL PĂCATULUI Până acum tu

trebuie să fi cunoscut deja ispitele Satanei. Fără îndoială, el

adeseori le-a pendulat la uşa ta, deoarece el are o deosebită

plăcere să câştige un om sfânt ca principalul lui client. Tu poţi fi

greu de înşelat. Şi-L rog pe Dumnezeu să fii aşa; dar să nu crezi

nici un moment că Satan va fi uşor de îndepărtat. Dacă nu-ţi

place acest pachet cu ispite, atunci el îşi va întinde sacul cu

acuzaţii şi ţi le va prezenta atât de bine, încât vei crede că el ţi le

aduce la porunca lui Dumnezeu! După cum Duhul Sfânt mai

întâi sfinţeşte şi apoi mângâie, tot aşa Satan mai întâi ispiteşte

şi apoi tulbură. Mai întâi,' stăpâna lui Iosif a încercat să-1

momească pentru a-i satisface pofta ei; fiind demascat acel

şiretlic, ea a apelat apoi la o altă tactică pentru a-1 provoca. Şi

noi deja am observat că, pentru a-şi acoperi fapta rea, ea s-a

folosit de propria lui haină. Tot astfel, pentru Satana nu

reprezintă o dificultate găsirea unei găuri în haina celui sfânt,

chiar atunci când el umblă foarte atent. Când Satan doreşte să-

1 facă pe un om să păcătuiască, el bate la uşa voinţei. Când

doreşte să-1 învinuiască de păcat, el apelează la cuget. Dar

cunoştinţa şi puterea lui asupra acestora nu este absolută,

deoarece sunt izolate de Dumnezeu. Satan ştie că nu poate să

smulgă un lacăt a cărui cheie se află în posesia lui Dumnezeu;

prin urmare el se gândeşte la anumite trucuri prin care să-1

determine pe cel sfânt să-i deschidă uşa. Ca şarpe, Satan are un

drum unic. Celelalte animale au o traiectorie dreaptă, dar

şarpele merge strâmb, zvârcolinduse. Dacă vezi un şarpe 78

târându-se, cu greu îţi dai seama în ce direcţie se îndreaptă.

Satan se deplasează într-un mod asemănător, luând-o pe

diferite căi pentru a ascunde adevăratele lui intenţii. Iată câteva

căi folosite de el pentru a-ţi acuza sufletul şi pentru a întuneca

părtăşia ta cu Tatăl. 1. Satan îi acuză pe sfinţi de gândurile lui

nelegiuite El îşi aşază gândurile lui rele, precum copiii găsiţi, la

uşa lor. Cât de inteligent este el pentru o astfel de înşelătorie!

Când gândurile sau înclinaţiile contrare voii şi căilor lui

Dumnezeu se strecoară înăuntru, mulţi creştini scumpi

confundă aceşti orfani mizerabili cu proprii lor fii şi îşi asumă

întrega responsabilitate pentru aceste pofte trupeşti. Diavolul

se strecoară aşa de subtil în sufletul celui sfânt, încât în

momentul în care ei încep să scâncească, el deja s-a îndepărtat.

Iar creştinul, negăsind pe nimeni înăuntru, în afară de el,

presupune că aceste greşeli îi aparţin. Astfel, el îşi poartă singur

ocara, iar Satan şi-a împlinit scopul. Ce remediu are copilul lui

Dumnezeu? Să stea într-o părtăşie strânsă cu Tatăl. Atunci, tu

vei putea respinge acuzaţiile Diavolului prin sabia Duhului. Dar

fii pregătit pentru un alt asediu. Precum Nebucadncţar, Satan

va izbucni de furie şi va încinge cuptorul mâniei lui de 7 ori mai

tare, până când flăcările sentimentelor lui blestemate te vor

încercui. Prin aceasta, el speră să te înspăimânte şi să-ţi

pângărească simţurile sufletului, ca tu să fii forţat să tragi o

concluzie greşită - de exemplu, că nu mai eşti un copil al lui

Dumnezeu. Adevărul este că, dacă păcătuieşti în această

situaţie, este pentru că te îndoieşti de puterea de a te păstra a

lui Dumnezeu, în loc să pui la îndoială aceste false emoţii. în

acest caz, sfatul meu este să procedezi cu aceste sentimente ca

şi cu bandele ce colindă ţara, hărţuind cetăţenii cinstiţi. S-ar

putea să nu-i poţi opri să treacă prin oraşul tău, dar, cu

siguranţă, îi poţi opri să nu se stabilească acolo. 2. Satan

amplifică păcatele sfinţilor Scopul lui este să-i discrediteze pe

sfinţi, şi nu păcatele. Pentru aceasta, tactica lui principală

constă în a prezenta acuzaţiile lui ca pe un act al Duhului Sfânt.

El ştie că nici o acuzaţie nu poate răni mai adânc, ca cea venită

din partea lui Dumnezeu; prin urmare, când acuză un creştin

conştiincios, el forjează Numele lui Dumnezeu pe proiectil,

înainte de a-i da foc. Imaginează-ţi un copil care este conştient

de neascultarea faţă de tatăl său şi nişte oameni dispreţuitori,

care, dorind să-i facă rău, îi scriu o scrisoare plină de acuzaţii

ameninţătoare şi i-o trimit, după ce au falsificat semnătura

tatălui său. Bietul copil, fiind deja conştient de gravitatea

păcatelor lui şi neştiind de acest plan, va fi copleşit de spaimă.

31 Acesta este adevăratul necaz ce porneşte de la o premisă

falsă - exact lucrul savurat de Satan. Satan este un anchetator

inteligent. El urmăreşte îndeaproape relaţia ta cu Dumnezeu.

Mai devreme sau mai târziu, el te va prinde obosit sau dărâmat

de vreo lucrare. El ştie că eşti conştient de greşelile tale şi că

Duhul lui Dumnezeu îşi va arăta aversiunea faţă de ele. Prin

urmare, el te învinuieşte profund, reînviind orice acuzaţie pe

care şi-o aminteşte, apoi îşi oferă garanţia ca cea dată de

Dumnezeu. Iată modul în care prietenii lui Iov au reacţionat la

suferinţa lui. Ei au adunat toate dovezile infirmităţii lui, pentru a

le folosi împotriva lui, susţinând că ei au fost trimişi de

Dumnezeu pentru a-i demasca făţărnicia. Deşi Satan este un

maestru al inchiziţiei, noi ştim că nu toate acuzaţiile vin din

partea lui. Cuvântul lui Dumnezeu menţionează clar

că ,JDomnul pedepseşte pe cine-J iubeşte" (Evr. 12.6). Atunci,

cum am putea deosebi acuzaţiile dispreţuitoare ale Satanei de

cele pline de dragoste din partea lui Dumnezeu şi a harului Său?

încearcă acest test: dacă aceste ameninţări contrazic o lucrare

anterioară a Duhului în sufletul tău, atunci sunt ale Satanei, şi

nu ale Duhului. Amplificând păcatul tău, Satan urmăreşte să te

pângărească şi să te convingă de faptul că tu nu eşti decât un

făţarnic. „Oh", şuieră Satan, „acum ţi-ai arătat adevărata

înfăţişare! Priveşte pata de pe haina ta: ce om sfânt a mai comis

vreodată un astfel de păcat? întreaga ta viaţă este o ruşine!

Dumnezeu nu vrea să aibă nimic de a face cu persoane atât de

rele ca tine". Şi cu o singură suflare, Satan sfărâmă totul în

bucăţi. întreaga locuinţă a harului pe care Dumnezeu a

construit-o mulţi ani în sufletul tău şi toată mângâierea adusă

de Duhul Sfânt au fost dărâmate de o singură suflare a gurii lui

rele. El îţi distruge întreaga viaţă şi îţi spune că este numai

greşeala ta. Nu dispera! Alină-ţi teama cu acest adevăr preţios:

odată ce Duhul lui Dumnezeu a început o lucrare de curăţire,

făcându-te să te încrezi în bunătatea Lui, El nu vrea şi nici

nu poate să aducă sufletului tău informaţii contrare. Cuvântul

Lui nu este „Da şi Nu", ci „Da şi Amin", pentru totdeauna. Dacă

faci pe risipitorul, Dumnezeu te va mustra serios pentru păcatul

tău, aşa cum a procedat cu David, care a fost mustrat prin

proorocul Natan: „Tu eşti omul!" (II Sam. 12.7). Totuşi, Natan n-

a rostit nici un cuvânt care să pună la îndoială sfinţenia lui David

şi lucrarea lui Dumnezeu în sufletul lui. Proorocul,nu avea o

astfel de misiune din partea lui Dumnezeu. El fusese trimis să-1

determine pe David să-şi plângă păcatul - şi nu ca din pricina

păcatului lui să pună la 80 îndoială starea lui de har, pe care

Dumnezeu i-o arătase în nenumărate rânduri. Pe lângă faptul că

plantează seminţele îndoielii cu privire la lucrarea de curăţire a

Duhului, Satan trimite ajieşea mustrări de cuget care neagă

bogăţia harului lui Dumnezeu. Când păcatele tale sunt

prezentate ca depăşind îndurarea lui Dumnezeu sau harul

legământului Său, să ştii că acest lucru vine de la acel pârâş

gelos, Diavolul. Duhul Sfânt, intermediarul lui Cristos, îi

îndeamnă pe păcătoşi să îmbrăţişeze harul Evangheliei. Ar

spune El ceva care ar putea pângări sau micşora preţuirea de

care Cristos Se bucură în ochii aleşilor Lui? Cu siguranţă, tu

trebuie să afli care este originea acestor minciuni! Când auzi o

persoană complimentând pe o alta ca bună sau înţeleaptă, ca în

cele din urmă să spună un dar, care distruge totul, să ştii că nu

este un prieten, ci un duşman viclean, care deşi laudă acea

persoană, de fapt doreşte să o discrediteze. Tot astfel, când

auzi că Dumnezeu este prezentat ca îndurător şi plind de har,

dar nu faţă de un păcătos mare ca tine; puternic şi măreţ, dar

care nu poate salva pe cineva ca tine, atunci tu poţi spune:

„Pleacă, Satano, vorbirea ta te trădează! Acesta nu este un

mesaj trimis de Iubitul sufletului meu!" 3. Satan se consideră el

însuşi şi judecător şi juriu pentru a-i acuza pe sfinţi Diavolul este

în Biserică ori de câte ori eşti şi tu. Şi stă lângă uşa cămăruţei

tale şi ascultă ce-I spui tu lui Dumnezeu în secret, căutând tot

timpul un prilej să te acuze. Duhul răzvrătit care a îndrăznit să

critice legea Dumnezeului din ceruri, nu va ezita să judece felul

în care îţi conduci sufletul. El se aseamănă cu cel care ascultă

predicile numai pentru a găsi vreo greşeală şi astfel să-1 poată

acuza de ofensă pe predicator pentru vreun cuvânt incorect

folosit. Satan are o deosebită plăcere să-ţi sfărâme lucrarea pe

care ai făcut-o şi, denaturând-o, să apară superficială, deşi este

făcută cu mult zel; făţarnică, deşi este cu adevărat sinceră. El nu

se va odihni până când nu va da verdictul: „Vinovat!" împotriva

sufletului tău. După ce ai lucrat cât ai putut de bine, atunci

acest critic convingător porneşte la lucru: „Acolo", va spune el,

„ai fost făţarnic, arătându-te amabil, dar de fapt slujindu-ţi fie.

Aici te-ai îndoit; acolo, ai fost leneş, şi mai departe, plin de

mândrie. Acum, ce răsplată mai aştepţi din mâinile lui

Dumnezeu, dacă f-ai pângărit lucrarea?" Astfel de înţepături fac

ca multe suflete să ducă o viaţă împovărată. Eşti unul dintre

aceştia - epuizaţi sufleteşte? Oare retează el orice faci până

când tu nu mai ştii dacă să te 6 - Creştinul în Armătură 32 rogi

sau nu, dacă să asculţi sau nu? Iar când te-ai rugat şi ai ascultat,

să nu ştii dacă are sau nu vreun rost? Astfel, sufletul tău este

copleşit de îndoială, iar zilele tale se scurg în suferinţă, în vreme

ce Satan vrăjmaşul tău, stă într-un colţ şi se bucură că te-a

'înşelat. Scopul lui principal este ca, dacă nu poate să te

jefuiască de neprihănirea ta, atunci să te priveze de bucurie. 4.

Satan încearcă să jefuiască sfinţii de făgăduinţa legământului El

vine să te smulgă din păşunile verzi ale mângâierii legământului

şi să te arunce în adâncurile disperării. El face acest lucru sub

falsa acuzaţie că tu nu eşti suficient de smerit în ceea ce

priveşte păcatul. Apostolul cunoştea jocurile sofisticate ale

gândirii Diavolului. El le numea „planurile" lui (I Cor. 2.11),

vrând să spună: argumentele lui înţelepte. Pentru aceasta,

Satan se bazează pe linguşire. Orice lucru spus de el este o

minciună flagrantă şi este spus cu două înţelesuri. Dar unde

este creştinul care măcar pentru moment să nu fi fost păcălit de

el? Satan gândeşte în felul următor: „ Trebuie să fie o legătură

între păcat şi întristare. Dar între păcatul tău şi suferinţa ta nu

există o corelaţie; prin urmare, tu nu eşti suficient de smerit!"

Ce argument plauzibil la prima vedere! Deoarece Satan îţi poate

dovedi scripturistic acest lucru. Mânase a fost un mare păcătos

şi pentru el n-ar fi fost de ajfyjfe-o mică suferinţă. El „s-a smerit

adânc înaintea ... lui Dumnezeu ' (II Cr. 33.12). ,Acum", spune

Satan, „punepăcatul tău în balanţă cu întristarea ta: eşti tu atât

de îndurerat pe cât de păcătos\ai fost? Te-ai războit mulţi ani

împotriva Celui Atotputernic, nesocotind poruncile Lui,

punându-1 la încercare răbdarea, rănindu-L pe Cristos cu

pumnalul păcatelor tale, în vreme ce ai întristat Duhul Lui şi I-ai

respins harul. Şi acum crezi că puţina ta căinţă, asemănătoare

unui nor trecător, ce lasă să cadă câteva picături de ploaie, îl va

satisface? Nu, tu trebuie să fii copleşit de durere, după cum teai

cufundat în păcat". Pentru a-ţi demonstra deficienţa teoriei lui,

trebuie să facem distincţie între două măsuri ale suferinţei. în

primul rând, o măsură exactă a suferinţei datorată naturii

păcătoase. Aceasta nu este realizabilă; insulta adusă de cel mai

mic păcat este infinită, deoarece este înfăptuită faţă de un

Dumnezeu nemărginit. ■ în al doilea rând, o măsură relativă a

suferinţei datorată Legii şi Evangheliei. Şi ce spune Evanghelia

cu privire la aceasta? Această veritabilă întristare a inimii este

întristarea potrivită cu Evanghelia: „/?/ au rămas străpunşi în

inimă" (F. A. 2.37). într-adevăr, această în 82 tristare a

Evangheliei duce la pocăinţa dătătoare de viaţă, trimisă de

Duhul Scripturii pentru mângâierea ta. Oh, suflete ispitit, când

Satan îţi spune că nu eşti suficient de smerit şi să continui să te

scufunzi în propria-ţi suferinţă, caută să te salvezi. Cristos

reprezintă podul peste care tu poţi trece în siguranţă râul

învolburat al păcatelor tale. Dacă crezi că poţi să răspunzi

păcatului tău cu propria-ţi suferinţă, tu eşti un om mort; în

curând tu vei fi copleşit şi atras de propriile-ţi suspine, dar

niciodată eliberat de păcatele comise, nici măcar de cel mai mic

dintre ele. Nu puterea

întristării tale te va duce în cer - ci pocăinţa adevărată. O

înţepătură în inimă face mai mult decât o durere a cugetului.

Inima este izvorul vieţii. Rănit acolo, păcatul va muri. Dacă

inima ta este făţarnică, nici eu şi nici Evanghelia nu te putem

ajuta. Dar dacă eşti sincer, tu ai îndrăzneală la Dumnezeu (I Ioan

3.21) şi făgăduinţa iertării Lui (I Ioan 1.9). ATITUDINEA

POTRIVITĂ A OMULUI SFÂNT FAŢĂ DE ACUZAŢIILE SATANEI

Dacă ai urmărit cu atenţie cele spunse mai înainte, te-aş ruga

să-ţi pui întrebarea: „Ce aş putea face firii mele pentru a mă

împotrivi. Satanei când vine să judece lucrarea mea pentru

Cristos?" 1. Permite învinuirilor lui să te facă mai atent Acesta

este scopul lui Dumnezeu când permite Satanei să te

examineze. Oare când este un copil mai precaut decât atunci

când profesorul a programat o şedinţă cu părinţii? Tot astfel,

când Satan te urmăreşte şi spune lucruri neadevărate despre

tine lui Dumnezeu, tu trebuie să fii mult mai atent pentru a te

păstra curat. Aceasta ar trebui să fie o provocare pentru tine

spre a-ţi anali/a mai bine inima şi pentru a studia cu

credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu. Şi atunci, când Satan va

ataca, tu vei avea dovada pregătită pentru a respinge orice

acuzaţie. 2. Permite-le să te smerească Pentru a fi cinstiţi cu noi

înşine, trebuie să admitem că multe din acuzaţiile lui sunt

foarte adevărate. Dacă Satan, a cărui înţelegere este atât de

întunecată, ne poate învinui atât de grav, cu cât mai mult

lumina lui Dumnezeu poate descoperi totul! Ce minunată

oportunitate să-ţi recunoşti starea de păcat şi îndurarea

nemărginită a lui Dumnezeu! Prin această atitudine, noi luăm

pietrele aruncate de Satan asupra noastră şi le folosim pentru a

construi un monument spre slava Domnului nostru îndurător.

33 3. Permite-le să-ţi arate falsitatea logicii lui Atunci tu poţi

răspunde în mod înţelept criticilor lui. Falsitatea are un caracter

dublu. în primul rând, îţi va arăta că nu eşti perfect, dar că

trebuie să fii; apoi îţi va spune că de vreme ce nu eşti perfect.

Dumnezeu nu are nimic de a face cu eforturile tale jalnice. în

general, nu este foarte dificil pentru a te convinge că lucrarea ta

şi tu însuţi sunt făţarnice, pline de mândrie, egoiste, etc,

deoarece ceva din aceste păcate se găseşte în fiecare - chiar şi

în creştini! Trebuie să faci distincţie între mândria în lucrare şi

lucrarea făcută cu mândrie, între făţărnicia într-o persoană şi

un om făţarnic. Şi în cei mai sfinţi oameni se găsesc astfel de

înclinaţii rele. Mângâie-te astfel: dacă înăuntrul tău descoperi o

vOce care strigă după Dumnezeu şi care protestează împotriva

Celui Rău, atunci tu şi eforturile tale sunt primite de El.

Dumnezeu vede eşecurile tale ca simptome ale bolii păcatului şi

îi este milă de tine ca unui părinte de copilul său olog. Cât de

mult dispreţuim o persoană care îşi bate joc de o alta pentru că

se bâlbâie sau şchioapătă! Acestea reprezintă deficienţe în

noua ta natură. Observă cuvintele lui Cristos în rugăciunea

împotriva Satanei: „Domnul să tc mustre... Nu este el un

tăciune scos din foc?" (Zah. 3.2). Ca şi cum ar fi spus: .JDoamnc,

îi permili Tu acestui duh invidios să-1 blameze pe Iosua, copilul

Tău, pentru acele slăbiciuni ale firii lui vechi care încă se agaţă

de noua lui natură? El deabia este scos din foc. Nu este de

mirare că mai sunt scântei nestinse, unele stricăciuni

nedistruse, unele boli nevindecate". Şi ceea ce Cristos a făcut

pentru Iosua, face neîncetat pentru toţi sfinţii Lui, cerând

iertare Tatălui pentru greşelile lor şi sus-ţinându-i cu blândeţe

înaintea Lui. A doua deformare în argumentul Satanei constă în

raţionarnentul că deoarece urmele firii vechi se menţin în

eforturile noastre prezente, Dumnezeu nu le acceptă. „Oare",

întreabă el, „va primi Dumnezeu astfel de monezi vechi din

mâinile tale? Nu este El un Dumnezeu sfânt?" Iată ceea ce

trebuie să discerni tu. Există două tipuri de acceptare:

acceptarea unui lucru ca plată a unei datorii şi acceptare a unui

lucru ca un semn al dragostei şi gratitudinii. Cel care nu va lua

bani vechi sau jumătate din ceea ce îi este datorat pentru a

satisface o datorie, va accepta bucuros dacă prietenul îi trimite

monedă deformată ca un semn de dragoste. Este adevărat că

datoria pe care o ai Ia Dumnezeu trebuie plătită în monedă

actuală. Dar, pentru mângâierea ta, Cristos este Cel ce plăteşte.

Trimite-1 pe Satan la El; lasă-1 să-şi aducă învinuirile înaintea lui

Cristos, Care, aşezat la dreapta lui Dumnezeu, este gata să

deschidă 84 cărţile şi să arate întregul şir al datoriilor îndepărtat

cu sângele Lui şi marcat cu inscripţia: „achitat în întregime". Din

ziua mântuirii tale, realizările şi ascultarea ta sunt înscrise într-

un registru aparte ca semne ale dragostei şi mulţumirii tale faţă

de Dumnezeu, iar îndurarea Tatălui ceresc este atât de mare,

încât El acceptă ce-i oferi tu. Dragostea nu refuză nimic din ceea

ce este oferit cu dragoste. „Ceea ce face farmecul unui om este

bunătatea lui" (Pv. 19.22) şi nu greutatea sau valoarea darului.

RĂSPUNSUL DIVIN PERFECT LA ÎNVINUIRILE SATANEI Ce mare

mângâiere să ştim că nu suntem lăsaţi singuri pentru a abate

loviturile Satanei date cugetului nostru! Este el inteligent?

Dumnezeu cu atât mai mult, şi El te poate conduce în siguranţă,

prin labirintul de minciuni al Diavolului, pe drumul voii Lui. 1.

Dumnezeu foloseşte planurile Satanei pentru a-i face înţelepţi

pe sfinţii Săi Cu ajutorul lor, El îi demască pe Diavolul şi copiii

lui, acei moştenitori care demonstrează aceeaşi putere ca şi

tatăl lor în a întrista duhurile sfinţilor, lată câţiva din „copiii

Satanei" pe care el îi trimite pentru a fura pacea celui sfânt: Cei

ce scot la suprafaţă vechile păcate ale sfinţilor, pe care

Dumnezeu le-a iertat şi le-a uitat, şi aceasta doar pentru a-i

întrista şi a le pângări numele. într-adevăr, a căuta în trecut

pentru a găsi ceva ce ar murdări faţa celui sfânt, aceasta

reprezintă o răutate malefică. Astfel îl blestema Şimei pe

David: ,JS>u-te, du-te, om al sângelui!" (II Sam. 16.7). Când

întâlneşti astfel de reproşuri, răspunde-le precum a făcut

teologul francez Beza, înaintea celor care, negăsind alte muniţii,

îl acuzau de unele poeme obscene pe care le scrisese în

tinereţe. „Aceşti oameni", spunea el, ,jnă pizmuiesc datorită

îndurării lui Dumnezeu". De asemenea, ei sunt cei care aşteaptă

ca cel sfânt să se împiedice, apoi îi arată orice cădere, pentru a-

1 face să se

simtă lipsit de har, iar pe ei foarte miloşi. Astfel de pioni ai

Diavolului îşi atrag blestemul deşi ei se gândesc foarte puţin la

acest lucru. Gândeşte-te la Amalec, pe care Dumnezeu îl

ameninţase că-i va şterge numele de sub ceruri (Dt. 25.19). îţi

aminteşti cc a făcut el pentru a merita mânia lui Dumnezeu? El

poruncise soldaţilor săi să ucidă pe cei din tabăra lui Moise care

erau mai slabi şi nu puteau ţine pasul cu ceilalţi! Cu greu ne

putem imagina o mai mare cruzime, şi totuşi, înaintea lui

Dumnezeu este mult mai rău să-i ucizi cu ascuţişul limbii pe cei

săraci în duh. 34 O altă categorie o reprezintă oamenii răi ce

doresc să întristeze duhul celui sfânt. Probabil ai văzut cum se

poartă un batjocoritor. Când el descoperă că sunt de faţă cei

ce-L iubesc pe Domnul, şi care nu suportă ca Numele Lui să fie

luat în deşert, atunci el în mod voit foloseşte un limbaj grosolan

care zgârie urechile şi întristează duhul sensibil al ascultătorilor.

Acest ticălos loveşte atât tatăl, cât şi fiul dintr-o singură

lovitură. El consideră că nu este suficient să-L dezonoreze pe

Dumnezeu, ci insistă ca cei sfinţi să fie de faţă şi să audă răul

făcut Tatălui lor. Probabil cei mai răi „copii ai Satanei" sunt cei

care blamează un copil al lui Dumnezeu pentru propriile lor

păcate. Iată de ce Ahab îl învinuia pe proorocul Ilie ca fiind cel

ce tulbura pe Israel, când, în realitate, el însuşi şi casa tatălui

său erau de condamnat. Ce întristare pentru Moise ca israeliţii

să aşeze la uşa lui sângele celor ce muriseră în pustiu.

Dumnezeu însuşi ar fi putut să dea mărturie că Moise era

chezăşia lor permanentă când mâna Lui se ridica pentru a-i

distruge. Sub acelaşi blestem se află şi cei mai buni slujitori ai

lui Dumnezeu care trăiesc în acest veac rău. „Am putea să le

mulţumim", spune batjocoritorul, „pentru toate mizeriile

naţiunii noastre; noi o duceam bine până când au încercat ei să

ne schimbe". Nu blama medicamentul bun care a fost

administrat, ci organismul corupt al naţiunii care nu ştie să-1

folosească! 2. Dumnezeu foloseşte înşelătoriile Satanei pentru

a-i face recunoscători pe sfinţii Săi Tu ştii ce bolovani aruncă

Diavolul în calea ta. Ce uşurare şi bucurie trebuie să simtă

sufletul tău dacă astăzi drumul tău este neted! în stârnirea

conflictelor, nimeni nu-1 poate întrece pe Satan, şi totuşi tu ai

pace în cuget. Cui îi datorezi liniştea sufletească? Numai lui

Dumnezeu, care îl supraveghează pe Satan şi nu-i permite să

pătrundă în grădina sufletului tău. In fiecare zi, Satan plănuieşte

să-ţi tulbure pacea. Acest hoţ vede fructele tale atrăgătoare şi îi

lasă gura apă după ele, dar zidul este prea înalt pentru a se

căţăra. Dumnezeu îl ţine departe de paradisul tău. Ceea ce te

apără de cei răi nu este harul lui Dumnezeu în tine ci favoarea

lui Dumnezeu de a te proteja. Ce ai mai dori să auzi pentru ca

inima ta să fie copleşită de recunoştinţă? 3. Dumnezeu

foloseşte vicleniile Satanei pentru a-i face circumspecţi pe sfinţii

Săi Tu nu ai de-a face cu un nepriceput, ci cu unul care are

destulă pricepere pentru a-ţi fura liniştea şi a-ţi pângări bucuria

dacă nu este 86 supravegheată îndeaproape. Pacea ta

reprezintă comoara după care el aleargă. A îndepărta muştele

din dulap pe timp de vară nu este mai greu decât a-1 ţine pe

Satan departe de cugetul tău. El le-a furat sfinţilor multă

mâncare gustoasă, trimiţându-i la culcare flămânzi; el se află pe

urmele tale: de aceea veghează mereu. ÎNTĂRIREA CELUI SFÂNT

„Bine", spui tu, ,jiu mai am nevoie de alte argumente pentru a

mi se demonstra natura chinuitoare a adversarului meu. Spune-

mi acum ce aş putea face pentru a mă întări împotriva

atacurilor lui". 1. Păzeşte-te de seducţiile lui Satan Dacă vrei să

te fereşti de duşmanul tău ca de unul care te tulbură, trebuie să

te păzeşti de el şi ca de cel ce caută să te seducă. Poţi fi convins

că el te urmăreşte! în mod obişnuit, mânerul baltagului cu care

el distruge rădăcina liniştii unui creştin este construit din lemnul

creştinului. Satan este o creatură şi el nu poate lucra fără

unelte. într-adevăr, el poate face din puţin mult, dai- nu poate

să facă ceva din nimic. Putem observa aceasta în atacul

împotriva lui Cristos, când Satan s-a mâniat deoarece nu găsise

nimic în El (loan 14.30). Dar în noi poate găsi resturi ale firii

vechi, care îi spun multe despre starea inimii noastre. Iată ceea

ce îndrăgeau odinioară inimile noastre: puterea noastră,

poftele noastre, mândria noastră. El ni le înfăţişează, crezând că

astfel near putea smulge din noua noastră stare în Cristos.

Păzeşte-te de momelile lui! Nu bea din cupa lui, căci ea conţine

otravă. Nici nu te uita ce sclipiri de mărgăritar are băutura lui!

Ceea ce bei acum cu plăcere se va transforma în amărăciune. Şi,

mai presus de toate, păzeşte-te de păcatul aroganţei. Tu nu eşti

scutit de un astfel de pericol. Dacă ai fost prins în plasa acestui

păcat, cheamă-L degrabă pe Dumnezeu să te ajute. Dacă eviţi,

nu faci altceva decât să-i acorzi timp Satanei pentru a te strânge

mai puternic. Dar dacă strigi la Dumnezeu cu pocăinţă

adevărată, El va veni imediat în ajutorul tău. Cu cât te vei

supune mai repede Duhului, cu atât mai puţin va avea de

suferit sufletul tău. 2. Prinde-te de promisiunea îndreptăţirii lui

Dumnezeu O altă cale de a te întări împotriva Satanei este de a

studia importantul adevăr biblic privitor la îndreptăţirea

sufletului înaintea lui Dumnezeu. Analizează acest adevăr sub

toate aspectele sale: darul fără plată al 34 îndurării lui

Dumnezeu; săvârşirea sacrificiului lui Cristos; eficacitatea

credinţei pentru însuşirea acestor binecuvântări (Rom. 3.24,

25). Odată ce uşa sufletului se va deschide pentru acest adevăr,

aceasta va aduce ocară asupra Diavolului. Când Satan va veni

să-ţi fure pacea, vei fi biruit uşor, dacă nu înţelegi pe deplin

însemnătatea îndreptăţirii tale în Cristos. Un sfânt fără

siguranţa mântuirii este tot atât de lipsit de apărare, precum un

iepure care fuge spre un tufiş pentru a se ascunde de o vulpe,

dar datorită urmelor pe care le lasă, el va fi urmărit cu uşurinţă.

In Cristos, tu ai un adăpost unde vrăjmaşul nu îndrăzneşte să

vină: „Porumbiţă din crăpăturile stâncilor, ascunsă în scobiturile

prăpăstiilor" (Cânt. Cânt. 2.14). în timp ce Diavolul îţi poate

urmări cu înverşunare sufletul tău, mireasma sângelui lui

Cristos prin care eşti justificat este nocivă pentru el şi va

înceta să te urmărească. Aleargă înainte spre acest turn al

legământului Evangheliei şi aruncă acest adevăr asupra capului

Satanei, după cum o femeie a lovit capul lui Abimelec cu o

piatră: ,JPe când celui ce cred în Cel ce socoteşte pe păcătos

neprihănit, credinţa pe care o are în El îi este socotită ca

neprihănire" (Rom. 4.5). 3. Evită capcana Creştine, străduieşte-

te să rămâi în adevăr. Adică, nu-1 lăsa pe Satan să te prindă în

curse doctrinare unde nu te poţi lupta şi de unde nu poţi fugi.

Una din tacticile lui este să te conducă printr-un labirint de

întrebări impertinente, intenţionând să întârzie înaintarea ta

spre cer. Uneori, el întreabă sufletul pe care-1 înfăşoară: voinţă

liberă sau predestinare? Şi orice răspuns i-ar da, el îl răstoarnă

cu replica sa tăioasă. Altădată, el îţi va cere să-i spui cu

exactitate ziua şi ora mântuirii tale, şi dacă nu poţi răspunde,

atunci el va pune la îndoială înrudirea ta cu Cristos. Când Satan

te sâcâie cu astfel de întrebări, nu încerca să te explici înaintea

lui. Răspunde-i cu poziţia ta prezentă în Cristos şi lucrarea

sigură a harului Său în sufletul tău. Să nu uiţi niciodată că cel

mai simplu adevăr al Evangheliei reduce toate intrigile Satanei

la un morman de minciuni lipsite de valoare. Acum, presupune

că ai scăpat de capcana întrebărilor fără sens; ce vei face când

Satan va încerca să doboare credinţa ta conducându-te pe

drumul unor Scripturi neclare? Mii refer la acele pasaje dificile

care depăşesc înţelegerea, precum ochiul nu poate străbate

şuvoiul din munte, până când ameţit şi dezorientat, sfântul

cade în disperare datorită condiţiei lui. Vinul Evangheliei este

greoi pentru minte! Prea mult studiu al pasajelor dificile poate

aduce confuzie şi ne poate slăbi credinţa. 35 Repet: trebuie să

rămâi statornic în adevăr. Combate atacul Satanei cu pasaje

biblice simple - acelea menite să hrănească credinţa ta şi să-ţi

înveselească sufletul. Când întâlneşti texte, care se aseamănă

situaţiei tale, foloseşte-le ca pe un vad împotriva torentului

ispitelor, fără a te aventura să te depărtezi de ţărm. Satan va

încerca să te abată de la drumul tău sigur spre cer şi să te

îndrepte spre un altul - prin circumstanţele actuale pe care tu

nu le înţelegi. Prin acestea, Satan argumentează împotriva

dragostei lui Dumnezeu şi a sufletului tău. Cu acordul lui

Dumnezeu, el l-a jefuit pe Iov de bunurile lui materiale, apoi s-a

năpustit asupra sutîetului său. El a folosit orice împrejurare şi

orice persoană pentru a-şi atinge scopul. A folosit-o pe soţia lui

pentru a-1 îndemna pe Iov să-L blesteme pe Dumnezeu; i-a

folosit pe prietenii lui; pentru a-1 condamna pe el însuşi. Satan

i-a convins pe toţi - cu excepţia lui Iov - că suferinţa şi starea de

har nu pot locui împreună. Aici este o atenţionare binevenită

când sufletul tău este dus de valul încercării: nu-L acuza

nicidecum pe Dumnezeu de răutatea Vrăjmaşului tău, nici nu

^te acuza că eşti de partea acestuia. Dumnezeu poate găsi o

scăpare din cea mai rea furtună. EI poate fi drept, când

foloseşte instrumente rele, şi îndurător, când îngăduie

suferinţele. Nu te răzvrăti când intervin schimbări în viaţa ta.

Cristos ne-a înştiinţat că vom avea parte de o călătorie

furtunoasă înainte de a ajunge la ţărmul ceresc. Perspectiva ta

trebuie să fie foarte diferită de cea a oamenilor nemântuiţi.

Precum copiii naivi, ei cred că oricine le oferă prune îi şi iubeşte.

Ei nu realizează că prosperitatea poate fi un blestem care să-i

ţină cufundaţi în somnul adânc al falsei siguranţe. Aminteşte-ţi

cum s-a purtat Iael cu SiSera (Jud. 5.25,26). Ea i-a oferit lapte,

deşi el îi ceruse apă, pentru a-1 putea pironi de pământ cu mai

multă siguranţă -se spune că laptele are proprietatea de a

produce somn. Dar creştinul care trece prin suferinţă posedă

cheia pentru a înţelege providenţa lui Dumnezeu. Prin Cuvânt,

Duhul te învaţă să înţelegi că ,J51 pedepseşte pe orice Eu pe

care îl iubeşte". în spatele fiecărei încercări, se ascunde o nouă

binecuvântare. 4. Menţine siguranţa mântuirii O altă cale

pentru a rezista Satanei este de a-ţi păstra nădejdea mântuirii,

promisă prin jertfa ispăşitoare a lui Cristos. întipăreşte-ţi în

memorie toate vizitele speciale pe care Dumnezeu ţi le-a făcut.

Notează ca amintiri ocaziile când El a declarat sărbătoare şi a

venit la tine îmbrăcat în hainele de gală ale îndurării, ţinând în

mâna Sa sceptrul harului Său, 89 mai familiar decât oricând.

Păstrează toate chitanţele scrise de mâna Lui pentru iertarea

păcatelor tale. „Dar", ar putea întreba un suflet îndoielnic,

„dacă nu pot să-mi însuşesc această siguranţă sau să garantez

pentru acele dovezi pe care odată le credeam adevărate?"

Atunci, încearcă următoarea reţetă ca un tonic pentru credinţa

ta bolnavă. în primul rând, pocăieşte-te din nou, ca şi cum nu ai

fi fost niciodată. Punc-ţi înainte fapte noi de credinţă, ca şi cum

nai fi crezut niciodată, şi-1 vei învinge pe Satan în propriul lui

joc. Lasă-1 să-ţi spună că acţiunile tale din trecut au fost

făţarnice sau că sunt învechite si fără valoare. Oare ce poate

spune împotriva faptelor tale prezente? In acelaşi mod,

acuzaţiile cele mai grave pe care el le foloseşte pentru a te

îndepărta de Dumnezeu te vor apropia şi mai mult de El. Dacă

el continuă să arunce temeri asupra sufletului tău, atunci mergi

la.tronul harului şi cere o nouă copie a vechii mărturii pe care tu

ai pierdut-o. Originalul se află în biroul iertării din cer, al cărui

Stăpân este Cristos. Şi dacă eşti un om sfânt, numele tău este

scris acolo. Strigă la Dumnezeu şi ascultă mai degrabă ştirile

venite din cer decât basmele aduse de vrăjmaşul tău din iad.

Dacă vei sta mai puţin la discuţii cu Satan şi vei mărturisi lui

Dumnezeu temerile tale, ele vor fi rezolvate curând. Poţi

aştepta un adevăr de la un mincinos sau mângâiere din partea

unui duşman? întoarcei spatele şi mergi la Dumnezeu. încearcă

să nu te îngrijorezi. Mai devreme sau mai târziu vei primi

certificatul de asigurare. Dacă sufletul tău este atât de lovit

încât pare că nu aude răspunsul reasigurării venit de la

Dumnezeu, mai presus de răcnetul Satanei, atunci

îndepărtează-te de duşman şi fugi ţintă în portul lui Dumnezeu.

Retra-ge-te onorabil spre acele întăriri pe care Cristos le

pregăteşte pentru soldaţii Lui aflaţi în(pericol. Sunt două locuri

sigure în care sufletul

dornic se poate retrage: Numele lui Dumnezeu şi

promisiunile absolute ale Evangheliei. Eu consider acestea ca

cele mai plăcute limanuri, care sunt de mult folos mai ales când

furtuna este atât de puternică încât corabia nu poate rezista

valurilor. După cum creatura nu posedă nimic în ea însăşi care

să-L determine pe Dumnezeu să facă astfel de promisiuni, tot

astfel nimic nu-L împiedică pe Cel Atotputernic să Şi le menţină

după cum doreşte. Acest act al credinţei, de a te retrage la

adăpostul făgăduinţelor, însoţit de o dorinţă adâncă după

îndurare, te va păstra cu siguranţă de cădere, chiar dacă nu ar

îndepărta toate îndoielile tale. în cele din urmă, dacă Satan

continuă să te hărţuiască, strigă după ajutor şi nu asculta sfatul

Diavolului. Puterea unor astfel de ispite stă în 90 încercarea de

a le ţine ascunse. De cele mai multe ori, dacă mărturiseşti unui

prieten de încredere, evlavios, despre luptele tale, vei găsi

uşurare. Satan ştie foarte bine acest lucru, aşa că, dornic să

jefuiască sufletul de pace şi mângâiere, îl cufundă în tăcere.

„Oh, dragule", spune Satan, „dacă ar şti prietenii tăi acest lucru,

te-ar îndepărta. Ai face mai bine să speri că ei nu vor afla

niciodată!" Şoptindu-le acest lucru, el a ţinut pe mulţi într-o

stare jalnică. Păstrând secretul Diavolului, tu pierzi două

binecuvântări: sfatul fraţilor tăi şi rugăciunile lor. Şi ce grozavă

pierdere este aceasta! SIGURANŢA VICTORIEI DACĂ EŞTI

ÎNARMAT Am văzut pericolele ce pândesc sufletul neînarmat;

gândeşte-te acum la perspectivele minunate ale sufletului

înarmat corespunzător. Cine ar refuza onoarea de a sluji în

armata împăratului împăraţilor - mai,ales când victoria a fost

deja declarată! Aceasta este certitudinea oferită de Pavel

fiecărui sfânt care îmbracă armătura lui Dumnezeu: „ca să

puteţi ţine piept împotriva uneltirilor Diavolului". Prin această

frază, el plasează potenţialul duşmanului la locul lui. Făcându-le

cunoscută puterea Vrăjmaşului, Pavel nu intenţiona nicidecum

să-i sperie pe sfinţi să se retragă într-un mod ruşinos sau să

ajungă într-o stare vrednică de plâns, disperaţi din lipsa

biruinţei. El spera mai degrabă să-i provoace la perseverenţă,

făgăduindu-le putere pentru a rezista în luptă şi apoi o victorie

sigură. Aceste două idei sunt incluse în fraza: „să puteţi fine

piept împotriva uneltirilor Diavolului". Uneori, a se ridica

implică o poziţie de luptă (Ef. 6.14), alteori o poziţie de

învingător: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se

va ridica la urmă pe pământ" (Iov 19.25). Acest pământ care

astăzi reprezintă câmpul celor mai sângeroase bătălii între cei

sfinţi şi Satan, într-o zi va fi aşternut al picioarelor lui Cristos şi

nici un duşman nu va mai îndrăzni să-şi ridice capul.

CONDAMNAREA SATANEI în ciuda inteligenţei şi uneltirilor sale,

Satan nu va putea birui un suflet înarmat cu adevăratul har şi

nici nu-1 va putea duce în impas. Citeşte Cuvântul. Nu vei

întâlni nici un servitor credincios care să fi fost atacat de acest

Vrăjmaş şi care să nu fi ieşit biruitor. Priveşte la David, Iov,

Petru şi Pavel, care s-au numărat printre credincioşii cei mai

încercaţi. Şi chiar dacă unii le atribuie lor victoriile obţinute,

toată cinstea pentru aceste biruinţe trebuie acordată numai lui

Dumnezeu, prin Care cel slab este la fel de puternic ca şi cel mai

tare. Există două 9! motive pentru care creştinul care pare

învins este totuşi de nebiruit (II Cor. 12.9; Iac. 5.11). 1.

Blestemul care planează asupra Satanei Blestemul lui

Dumnezeu aduce distrugerea oriunde este rostit. Deşi erau

renumiţi ca popoare războinice, canaaniţii şi naţiunile

învecinate au constituit o pradă uşoară pentru Israel. De ce?

Pentru că erau blestemate. Egiptenii erau un popor iscusit. „Să

ne purtăm cu înţelepciune", spuneau ei. Şi totuşi, blestemul lui

Dumnezeu stătea ca un ghimpe în inima Egiptului, iar în final i-a

determinat prăbuşirea. De fapt, chiar şi isracliţii, copiii

legământului, când au păcătuit, au devenit obiectul blestemului

lui Dumnezeu şi au fost striviţi sub picioarele asirienilor. Deja în

Gen. 3.14, 15, un blestem irevocabil a fost rostit asupra Satanei:

„Domnul, Dumnezeu, a spus şarpelui: «Fiindcă ai făcut lucrul

acesta, blestemat eşti...»" Şi după cum blestemul lucrează etern

împotriva Satanei, tot astfel el va lucra întotdeauna în favoarea

celor sfinţi. Pentru un singur lucru, Satan este prosternat la

picioarele lor: „în toate zilele tale să te târăşti pe pântece" (v.

14). Această poziţie a Satanei îi asigură pe credincioşi că

Diavolul nu-şi va putea ridica niciodată capul - şi înşelătoriile lui

m;ii sus de călcâiul celor sfinţi. El te-ar putea determina să

şchiopătezi, dar nu-ţi poate lua viaţa. Iar pentru rana pe care ţi-

o produce va fi răsplătit cu zdrobirea capului - cea mai

puternică pedeapsă pentru el şi cauza lui. Pe lângă faptul că

poziţia lui a fost redusă, Dumnezeu pune Urnite şi în ce priveşte

hrana lui. Satan nu poate devora pe oricine doreşte. Ţărâna

este hrana lui, ceea ce pare că reduce puterea lui faţă de cei

slabi, care sunt „pământeşti", doar ţărână. Dar darurile celor

cereşti constituie hrana lui Cristos, iar sufletele lor cu siguranţă

nu vor fi sfâşiate de dinţii Celui Rău. 2. Limitele pe care

Dumnezeu i le fixează Satanei Diavolul nu poate ispiti pe

nimeni, atâta timp cât Dumnezeu nu-Şi dă acordul. Cristos a

fost condus în pustiu nu de un duh rău, ci de Duhul Sfânt (Mt.

4.1). Totul a fost îngăduit de Dumnezeu. Şi acelaşi Duh Sfânt

care L-a trimis pe Cristos în pustiu, L-a scos de acolo biruitor.

Imediat după ce S-a împotrivit Satanei, îl vedem mergând în

Galileea în puterea Duhului Sfânt (Lc. 4.14). Satan reprezintă un

trimis al lui Dumnezeu, când ispiteşte pe un om sfânt. Pavel

numea ţepuşul său în came „solul Satanei" (II Cr. 12.7). 92 O

altă traducere spune: „...Satan cel trimis", sugerând că

mesagerul a fost trimis lui Pavel de Dumnezeu. într-adevăr,

comisionul era prea bun pentru a aparţine Satanei, deoarece

însuşi Pavel spune că a fost trimis pentru a-1 ţine smerit. Acest

ispititor n-a intenţionat niciodată să-i facă lui Pavel un astfel de

serviciu, dar Dumnezeu a îngăduit acest lucru pentru a-Şi

îndeplini planul Lui divin. Atât Diavolul, cât şi uneltele lui, sunt

instrumentele lui Dumnezeu! Noi suntem îndemnaţi să-L lăsăm

numai pe Dumnezeu să-1 stăpânească pe unul şi să-1

mânuiască pe celălalt.

Să-1 lăsăm pe Lucifer să-şi aleagă drumul; Dumnezeu este

permanentul lui adversar. Dacă îl asaltează pe cel sfânt cu

persecuţia, Dumnezeu i Se va opune. Dacă lucrează cu viclenie,

Dumnezeu este gata să intervină. Diavolul şi întregul lui sfat nu

sunt decât o nimica înaintea lui Dumnezeu. Cu cât are mai

multă inteligenţă şi putere în a păcătui, cu atât este mai rău

pentru el, deoarece luptă împotriva unui Dumnezeu atotştiutor,

care nu poate fi indus în eroare. „Nebunia lui Dumnezeu este

mai înţeleaptă decât oamenii" spune Pavel în I Cor. 1.25.

Dumnezeu Se dovedeşte mai înţelept în lucrările plăpânde ale

slujitorilor Lui, decât Satan în planurile sale iscusite; mai

înţelept în copiii Săi neştiutori, decât Satan în oameni ca

Ahitofel şi Sanbalat. „[Dumnezeu] nimiceşte planurile

oamenilor vicleni" (iov 5.12). Arătându-Şi înţelepciunea în

urmărirea vrăjmaşilor celui sfânt. Dumnezeu adaugă o aleasă

savoare eliberării lor. După ce l-a izgonit pe faraon din toate

ascunzători le lui, El a nimicit planurile acelui conducător rău şi

le-a folosit în favoarea poporului Său, îmbră-cându-1 cu

înţelepciunea şi puterea Sa. INTENŢIILE SATANEI ŞI

INTERVENŢIA LUI DUMNEZEU Satan nu a fost şi nici nu va putea

fi vreodată un adversar pe măsura Dumnezeului Atotputernic.

înţelepciunea lui Dumnezeu o întrece cu mult pe cea a

Diavolului, astfel că El poate să ia fiecare ispită folosită de

vrăjmaş împotriva celor sfinţi şi s-o utilizeze la construirea unui

cort de îndurare şi mângâiere pentru copiii Săi! Aceasta este

cea mai nobilă cale de biruinţă - să smulgi instrumentele din

mâna Diavolului şi să reclădeşti ceea ce el a distrus cu atâta

înverşunare. Astfel, Dumnezeu pune planul Său în mâinile

Satanei şi îl determină să-1 împlinească. (Aminteşte-ţi cum a

folosit planul rău al fraţilor Iui Iosif pentru a împlini voia Sa

minunată). Ori de câte ori Satan plănuieşte un lucru rău, poţi fi

sigur că Dumnezeu urmăreşte binele tău. Dacă vei striga la

Dumnezeu, El va 37 schimba ispita prin care Satan voia să te

ducă la păcat într-un mijloc prin care îţi va curăţa inima de

păcat. Iată cum face el acest lucru. 1. Intenţia Satanei: să

întineze cugetul celui sfânt Satan planifică fiecare ispită pentru

a aduce cât mai mult disconfort celui sfânt, sperând să-i fure

pacea şi să-i provoace îndoieli cu privire la sinceritatea lui. Dar

Dumnezeu nu stă cu mâinile încrucişate. Noi avem o

promisiune sigură că „ochii Domnului sunt peste cei fără

prihană" (Ps. 34.15). în primul rând, el foloseşte ispitele Satanei

pentru un păcat, ca o punere în gardă faţă de un alt păcat.

Dumnezeul Atotputernic ia parte la sfatul Celui Rău şi conduce

dezbaterile în favoarea omului sfânt. El îngăduie în viaţa

creştinului numai acele ispite care îl vor determina să fie mai

atent. Astfel, (cpuşul lui Pavel îl ferea de mândrie. Dumnezeu a

îngăduit ca Satan să-1 asalteze pe Pavel în punctul lui forte,

pentru ca, între timp, El să-1 poată întări pe apostol acolo unde

era slab. în al doilea rând, Dumnezeu îngăduie păcatul ca un

mijloc de curăţire împotriva următorului păcat. Petru nu-a mai

avut o astfel de biruinţă asupra lui însuşi şi nici o aşa statornicie

în credinţă, ca după lepădarea sa în curtea marelui preot. Acest

om, care s-a înfricoşat când a fost chestionat dc o slujnică, a

devenit uri martor plin de îndrăzneală al lui Cristos înaintea

Soborului. Dacă tc-ai lăsat ispitit şi ai căzut în păcat, procedează

ca Petru. Foloseşte experienţa pentru a-ţi descoperi greşelile şi

ia măsuri pentru a le corecta. în al treilea rând, Dumnezeu

foloseşte ispita pentru a putea provoca în inima ta întreaga

lucrarea a harului. Văzând o mică spărtură în acoperiş, un

gospodar bun va trimite după meşter pentru a verifica întreaga

casă. Iar o gospodină bună, descoperind o pată pe cămaşa

soţului ci, o va spăla în întregime. Această preocupare faţă de

starea spirituală deosebeşte o inimă sinceră dc una făţarnică, a

cărei pocăinţă este formală. Iuda şi-a mărturisit trădarea, dar n-

a rostit un cuvânt despre făţărnicia şi furtul lui. Dacă s-ar fi căit

cu adevărat, suferinţa produsă de primul păcat iar fi zdrobit

inima, împiedicându-1 de a mai păcătui. Când a fost copleşit de

un păcat, David şi-a reînnoit pocăinţa faţă de toate celelalte

păcate (Ps. 51). 2. Intenţia Satanei: să întineze alţi sfinţi Satan

plantează ispita într-un om sfânt, sperând că ea va încolţi şi se

va transforma în păcat, iar seminţele lui vor fi purtate spre alte

inimi de 37

vântul conformismului sau al dezamăgirii, astfel că ei vor

putea fi încurajaţi să păcătuiască sau descurajaţi datorită

scandalului. încă o dată, Dumnezeu îşi bate joc de Satan, făcând

ca astfel de păcate să constituie o atenţionare, pentru ca şi

ceilalţi să ia aminte la starea lor. Când vezi un om aşa de blând

ca Moise cuprins de mânie, tu vei privi mai atent în inima ta să

vezi dacă există şi în ea astfel de buruieni! De asemenea,

Dumnezeu mângâie pe sfinţii Lui încercaţi, arătân-du-le drumul

aspru pe care l-au străbătut spre cer unii din copiii Săi dragi.

Este întristat cugetul tău din pricina propriului păcat? Este

sufletul tău chinuit din pricină că Satan te-a convins că nu mai

este nădejde de iertare? Felul de vieţuire al unor mari sfinţi

combate indiscutabil acuzaţiile Satanei împotriva ta. Păcatele

lui David erau grele şi totuşi el a găsit îndurare. Petru s-a

lepădat de credinţa lui şi, totuşi, acum este în cer. Oare

Dumnezeu te iubeşte pe tine mai puţin? Nu a promis EI că îi va

ierta pe toţi cei ce se pocăiesc (Ps. 34.18)? Dumnezeu foloseşte

atacurile Satanei şi ca un teren de antrenament pentru sfinţii

Lui.-Omul sfânt care a fost încercat de multe ori este acum . mai

bine echipat pentru a-i putea ajuta şi pe alţii care suferă. Cel

maiN bun sergent instructor nu este generalul care stă la birou,

ci omul care a luptat în prima linie. Deci, aici îţi pui tu toată

credinţa la lucru; se apelează Ia toate darurile tale. Dacă vei

ceda ispitei şi pentru o vreme vei fi dominat de Satan, vei

înţelege cât de rău este acest stăpân. El ţine un toiag de fier

într-o mână şi un bici aspru în cealaltă, şi astfel, intenţionează

să-şi conducă

toţi supuşii spre iad. Dar copilul sincer al lui Dumnezeu,

când păcătuieşte şi simte lovitura de bici a lui Satan, şl ic care

este soluţia dc scăpare. El aleargă la Cuvânt şi la Dumnezeu

însuşi. Şi, deschizându-şi inima rănită înaintea lui Cristos, el se

supune lucrării duioase a Duhului. Această experienţă cu

păcatul şi Satan, te va îndemna să-i avertizezi pe fraţii tăi în

credinţă, de planurile Diavolului şi totodată te va învăţa cum să-

i mângâi pe cei care sunt răniţi şi sângerează datorită loviturilor

Satanei. Numai omul care îşi aminteşte durerea propriei lui

experienţe se va purta cu blândeţe cu astfel de suflete rănite.

Nu profesorii sau cărţile şi nici o înaltă cunoştinţă a Scripturii te

vor ajuta să spui un cuvânt potrivit unui suflet îndurerat, ci

aceste experienţe de viaţă. Cristos însuşi a învăţat în această

şcoală. Suferinţele Lui (împreună cu ispitele) ni-L înfăţişează plin

de înţelepciune şi compasiune, gata să mângâie sufletele

îndurerate. Cât despre Cel Râu, el ar dori ca Cristos să rămână

singur, la fel şi sfinţii Săi, căci planul Vrăjmaşului este

desconspirat de 95 Dumnezeu, Care foloseşte încercarea din

viaţa unui sfânt ca sursă permanentă de mângâiere pentru alţii.

3. Intenţia Satanei: să întineze relaţia celui sfânt cu Dumnezeu

Ţinta Satanei este să facă o ruptură între Dumnezeu şi copilul

Său. El îi urăşte pe amândoi şi, prin urmare, luptă din răsputeri

pentru a despărţi aceşti buni prieteni. „Dacă l-aş determina să

păcăluiască", gândeşte el, ,JDumnezeu Se va mânia şi-l va

pedepsi cu asprime". Astfel, Satan speră că omul sfânt va

începe să pună la îndoială dragostea lui Dumnezeu faţă de el şi

că, treptat, devotamentul lui se va răci. Cum răspunde

Dumnezeu la astfel de înşelătorii? El transformă ispitele Satanei

în soli ai dragostei Lui faţă de sfinţi. Când Adam a mâncat din

fructul oprit. Diavolul credea că jocul se află în mâinile lui. EI

bănuia că omul se află acum în aceeaşi încurcătură ca şi el, dar

oare L-a luat el prin surprindere pe Dumnezeu? Cu siguranţă, că

nu! Dumnezeu ştia cum se va încheia meciul, înainte să fi

început, şi a folosit ispita Satanei pentru a pune în aplicare

planul de mântuire a omului prin Cristos. La porunca lui

Dumnezeu, Cristos Şi-a însuşit pedeapsa ce căzuse asupra

creaturii Sale, datorită uneltirilor Satanei, şi l-a aşezat pe om

într-o poziţie mai înaltă decât cea avută la început. Şi ce a

câştigat Satan din toată energia pe care şi-a consumat-o cu Iov,

decât că i-a permis acestui om să înţeleagă în cele din urmă cât

dc mult îl iubea Dumnezeu? Când l-a învins aşa de ruşinos pe

Petru, oare nu-L găsim pe Cristos chcmându-1 pe ucenicul Lui

cu aceeaşi dragoste? Petru a fost singurul ucenic căruia Cristos

i-a transmis în mod special vestea plină de bucurie a învierii

Sale - ca şi cum ar fi spus: ,Aveţi grijă ca Petru să fie mângâiat

de această veste. Vreau ca ei să ştie că, in ciuda lepădării sale,

Eu încă sunt prietenul Iui". Dumnezeu nu trece cu vederea

slăbiciunile sfinţilor Lui, dar are milă de slăbiciunile lor. El

niciodată nu-1 lasă pe cel sfânt în durerea lui, fără să-Şi

propună să-1 acopere cu lumina dragostei şi îndurării Sale. De

fapt, Dumnezeu poate folosi căderile sfinţilor pentru a le întări

credinţa, care, se poate asemăna cu un pom ce se

înrădăcinează tot mai adânc în pământ, spre a rezista împotriva

furtunilor. Vremea de încercare arată adevărata stare a inimii.

Odată învinsă, credinţa falsă rareori se iveşte din nou; dar

adevărata credinţă se ridică şi luptă din nou mai puternic, aşa

cum vedem la Petru. Ispita este pentru credinţă ceea ce focul

este pentru aur (I PeL 1.7). Focul nu numai că descoperă care

este aurul adevărat, dar îl şi curăţeşte mai mult. Cantitatea de

aur obţinută va fi 96 mai mică, deoarece a fost îndepărtată

zgura din el, dar valoarea este. mai mare. înaintea încercării,

credinţa conţine multe alte lucruri care trec drept credinţă. Dar

încercarea descoperă zgura şi o distruge. Calitatea credinţei

este asemenea armatei restrânse a lui Ghedeon - mai puternică

în lipsa accesoriilor fără valoare ale credinţei, decât în prezenţa

lor. Şi iată ce obţine Diavolul: în loc să distrugă credinţa celui

sfânt, el determină o curăţire a ei, făcând-o mai puternică şi

mai preţioasă. Flăcările ispitei înflăcărează dragostea sfinţilor

pentru Cristos. Te-ai apropiat prea mult de foc şi ţi-a ars

sufletul? Oare unde vei merge să te curăţeşti, dacă nu la

Cristos? Iar ajutorul Lui duios nu va înflăcăra dragostea ta

pentru El mai presus de ceilalţi? Dragostea lui Cristos

alimentează dragostea noastră; dragostea noastră se aprinde

cu atât mai mult cu cât El Şi-o revarsă mai mult pe a Sa. Şi în

afară de dragostea arătată prin moartea Sa, nici o iubire nu este

mai mare decât cea prezentă în momentul ispitei. Cel mai bun

prilej ca o mamă să-şi arate dragostea faţă de copilul ei este

atunci când el trece prin încercări - boală, sărăcie sau

închisoare. Cristos ţine loc atât de mamă, cât şi de doică pentru

dragostea noastră. Când copiii Lui zac în închisoarea Satanei,

sângerând datorită rănilor cugetelor lor, El Se grăbeşte să-Şi

arate inima Lui duioasă prin îndurare, credincioşia Lui prin

rugăciune, grija Lui prin trimiterea ajutorului către ei, şi

dragostea Lui prin dăruirea Duhului Său mângâietor, într-o

familie, nici un copil nu este mai sârguincios decât cel care s-a

pocăit de răzvrătirea lui. Isus Cristos, pe care Satan gândea să-L

îndepărteze din suflet, vine în cele din urmă şi ocupă un loc mai

înalt şi mai sigur decât a avut vreodată în sentimentele omului

sfânt. Poţi vedea acum de ce Dumnezeu îngăduie copiilor Lui să

întâlnească ispita? El are controlul! El îl ţine în frâu pe Satan şi

nu-i va îngădui să te zdrobească.Tu nu vei putea cunoaşte

atotputernicia lui Dumnezeu arătată faţă de tine, atâta vreme

cât nu ai experimentat puterea Satanei. Pe aceeaşi scenă,

Dumnezeu îşi arată arsenalul înţelepciunii Lui şi te lasă să

priveşti cum reduce 1a absurd toată iscusinţa şi uneltirile

Satanei. Dumnezeu va fi admirat în glorie de sfinţii Lui nu numai

pentru dragostea şi credincioşia în salvarea lor, ci şi pentru

înţelepciunea în drumul către mântuire. înţelepciunea este

atributul cel mai admirat de către oameni, iar Satan a ales-o ca

cea dintâi momeală, când a făcut-o pe Eva să creadă că ar putea

fi ca Dumnezeu în cunoştinţă şi înţelepciune. Prin urmare,

pentru a agrava ruşinea căderii Satanei, Dumnezeu îl lasă să-şi

folosească întreaga viclenie în ispitirea celui sfânt. Dar în cele

din urmă, drumul 7 - Creştinul în Armături 97 spre tron, acolo

unde conduc deopotrivă înţelepciunea şi îndurarea Lui, va fi

pavat cu craniile demonilor, dacă mă pot

exprima astfel. Odihneşte-te, creştine împovărat! Războiul

nu este purtat între Biserică şi Satan, ci între Cristos şi Satan.

Aceştia sunt conducătorii celor două echipe. Priveşte cu atenţie

modul de luptă al lui Dumnezeu cu puternicul lui duşman. Vei

observa cum Cel Atotputernic îi taie capul acestui Goliat cu

propria lui sabie şi îl prinde pe acest cavaler fals în propriile sale

şiretlicuri. Acea credinţă care atribuie măreţie şi înţelepciune lui

Dumnezeu va transforma provocarea Satanei într-un lucru de

nimic. Necredinţa se teme de Satan ca de un leu; credinţa îl

striveşte ca pe un vierme. Priveşte-L pe Dumnezeu cum

lucrează şi fii convins că ceea ce va obţine El va fi un lucru

minunat. înţelepciunea omului poate fi redusă la nebunie, dar

planul lui Dumnezeu nu poate fi nicicând zădărnicit. Nimeni nu-

L poate opri din lucrarea Lui. Când se înnoptează, un

constructor nu mai poate lucra, iar furtuna îl determină să-şi

părăsească schela. Dar toate planurile iadului şi tulburările de

pe pământ nu pot înspăimânta atât de mult ca o singură literă

scrisă de Dumnezeu. Misterul providenţei poate acoperi

lucrarea Lui, astfel că noi nu putem vedea ce lucrează El, dar

chiar când întunericul îl înconjoară, tronul Lui va fi ocupat

pentru totdeauna de neprihănire. Sfinţilor, unde este credinţa

noastră? Fie numai Dumnezeu înţelept, iar oamenii şi demoni

nişte nebuni. Chiar dacă pare că Babelul s-a înălţat mai mult

decât BabiIonul înainte de căderea sa, totuşi, credem că

Dumnezeu îşi va aduce la îndeplinire planurile tainice şi va

distruge puterea Satanei. Deci, ce contează dacă Biserica,

precum Iona în pântecele chitului, va fi înghiţită de furia

oamenilor? Nu-ţi aminteşti că peştele n-a avut putere să-1

mănânce pe prooroc? Nu te grăbi să faci funeraliile Bisericii

înainte ca ea să moară. Ai răbdare în timp ce Cristos o încearcă.

Prin rugăciunile tale, adu-L pe Cristos la mormântul ei pentru a

rosti un cuvânt de înviere. Sfinţii din vechime au demonstrat o

admirabilă credinţă în împrejurări atât de cumplite. Ieremia a

cumpărat un teren de la unchiul său şi 1-a achitat în întregime,

deşi armata haldeilor împresurase Ierusalimul, gata să ia cu

asalt oraşul şi să-1 ducă şi pe profet în robie împreună cu ceilalţi

iudei (Ier. 32). Toate acestea se întâmplau la porunca lui

Dumnezeu, astfel că Ieremia putea arăta poporului încrederea

sa deplină în împlinirea promisiunii referitoare la întoarcerea

lor din captivitate, în ciuda situaţiei jalnice din acel moment.

într-adevăr, dacă atunci când puterea Bisericii este la cel mai

scăzut nivel, nu luăm nici cea mai mică promisiune ca o garanţie

a eliberării sale, noi dezonorăm Cuvântul lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 3 A DOUA CONSIDERAŢIE: MATURA LUPTEI ŞI

CARACTERUL DUŞMANULUI I. NATURA LUPTEI „Căci noi n-avem

de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor,

împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului

acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile

cereşti" (Ef. 6.12). într-o oarecare măsură, am studiat nevoia

creştinului de a se înarma, precum şi natura armăturii. Haideţi

să ne îndreptăm acum gândurile spre natura războiului care

ameninţă. Aici, Pavel înfăţişează toate lucrurile în mod deschis.

El nu disimulează asprimea luptei şi mei puterea duşmanului

nostru. Procedând astfel, El Se deosebeşte de Satan, care nu

îndrăzneşte să-i lase pe sfinţi să cunoască adevăratul caracter al

lui Dumnezeu, ci îi trimite pe câmpul de luptă cu ştiri false şi îi

întreţine cu minciuni şi înşelătorii. Pe de altă parte, Iui Pavel nu

îi este teamă să li-1 descrie sfinţilor pe duşmanul lor în toată

puterea, slăbiciunea lui Dumnezeu fiind mai tare decât toate

puterile iadului. Haideţi să privim acum natura luptei sub trei

aspecte: asprimea luptei, universalitatea luptei şi durata ei. DE

CE TREBUIE SĂ LUPTE SFINŢII 1. Asprimea luptei Poziţia ta în

viaţa aceasta este fixată de cuvântul luptă. Deşi uneori este

folosit pentru a defini un sport, aici descrie asprimea luptei tale

cu Vrăjmaşul. Pavel foloseşte acest cuvânt pentru a transmite

noţiunea războiului sângeros dintre creştin şi duşmanul lui

implacabil. Două lucruri fac ca lupta să fie mai ascuţită decât

altele. 39 în primul rând, tu duci singur lupta cu duşmanul,

adică, lupta nu este un sport colectiv, ci în principal o luptă

„unu-launu", în care unul îl înfruntă pe celălalt şi intră în arenă

dojir cu el, precum David şi Goliat. Fiecare luptător îşi foloseşte

întreaga forţă împotriva celuilalt. O astfel de luptă este mult

mai crâncenă decât cea a unei armate, unde, deşi bătălia este

lungă şi grea, soldatul nu luptă mereu. El se poate opri din când

în când pentru a-şi trage răsuflarea. De fapt, el poate scăpa fără

să fie rănit, deoarece în război ţinta vrăjmaşului este întregul

regiment şi nu fiecare soldat în parte. Cu toate acestea, în lupta

corp la corp, fiecare luptător este singura ţintă a furiei

adversarului şi este purtată până când unul dintre ei iese

învingător. Chiar dacă îţi place sau nu, tu trebuie să intri în ring

cu Satan. Şi nu numai că răutatea lui are un caracter general

împotriva armatei sfinţilor, dar şi un caracter particular

împotriva fiecărui copil al lui Dumnezeu. După cum Domnul îşi

găseşte plăcerea în comuniunea cu fiecare om sfânt, tot astfel

Diavolul are o deosebită plăcere să-1 provoace pe creştin când

îl găseşte singur. întreaga problemă a destinului tău sufletesc

este personală, specială. Tu îi oferi Satanei un avantaj periculos

dacă îi vezi furia dezlănţuită împotriva sfinţilor în general, şi nu

împotriva ta, în mod deosebit: Satan mă urăşte; Satan mă

acuză; Satan mă ispiteşte. în mod contrar, tu pierzi multă

mângâiere când nu îţi însuşeşti promisiunile lui Dumnezeu ca

fiind valabile pentru nevoile tale: Dumnezeu mă iubeşte;

Dumnezeu mă iartă; Dumnezeu are grijă de mine. Sursa de apă

din oraş nu-ţi va fi de nici un folos până când nu-ţi faci o pompă

care s-o aducă în casa ta. Fie ca acest lucru să-ţi servească atât

ca avertisment cât şi ca mângâiere pentru a cunoaşte că lupta

ta spirituală este „unu-la-unu". în al doilea rând, lupta este

strânsă. Armatele luptă la o oarecare distanţă; luptătorii se bat

corp-la-corp. Tu ai putea arunca o săgeată de la distanţă, dar

când adversarul se aruncă asupra ta, tot corpul tău va trebui să

reziste cu curaj sau vei cădea ruşinat la picioarele lui. Când

Satan te urmăreşte, el merge foarte aproape de tine, ia aminte

la toate slăbiciunile firii tale şi astfel te loveşte.

2. Universalitatea luptei ,JVoiluptăm" include pe fiecare.

Probabil că ai remarcat că apostolul schimbă pronumele

„voi"din versetul precedent, cu ,jioi" în versetul următor,

pentru a se putea include pe el însuşi. El vrea ca tu să ştii că

lupta este dusă de fiecare sfânt. Satan nu se teme să lupte mei

cu pastorul, nici cu cel mai umil dintre sfinţi. Mare sau mic,

pastor şi oameni de 100 d, toţi trebuie să luptăm - nu o poarte a

armatei lui Cristos în linia tâi, iar cealaltă stând în repaus. 3.

Durata luptei Lupta unui om cu Satan ţine toată viaţa lui. El este

născut un „om al durerii", după cum spunea Ieremia despre el

însuşi (Ier. 15.10). Şi imediat ce devine creştin, lupta lui devine

tot mai crâncenă. De la naşterea ta spirituală şi până la moartea

ta fizică, din clipa în care ţi-ai îndreptat faţa către cer şi până la

intrarea ta pe poartă, tu vei purta războaie cu Satan, păcatul şi

cu tine însuţi. în mod figurat, ieşirea Israelului din Egipt este

declaraţia noastră de război împotriva forţelor întunericului.

Dar când fac pace? Nu înainte de a ajunge în Canaan. Fără nici o

excepţie, creştinul se găseşte într-o dilemă. Este prosperitate

sau încercare? Aici se luptă cu ambele mâini pentru a ţine

legate mândria şi automulţumirea într-una, iar credinţa şi

răbdarea să le susţină cu cealaltă. Creştinul nu poate fugi

nicăieri. Lot lupta cu oamenii nelegiuţi din Sodoma, iar sufletul

lui se chinuia datorită purtării lor rele. Apoi, ce s-a întâmplat la

Toar? Propriile lui fiice au adus o scânteie din Sodoma în patul

lui, iar el a fost aprins de o poftă nelegiuită (Gen. 19.30-38)!

Unii cred că dacă se află într-o astfel de familie, sub o astfel de

lucrare a Evangheliei, departe de anumit»; ispite, atunci ei nu ar

fi creştini aşa de slabi. Mărturisesc că pentru un bolnav, o

schimbare a aerului este de mult folos, dar crezi că astfel poţi

scăpa de prezenţa Satanei? Nu! Chiar dacă ar fi să iei aripile

zorilor, el tot te va urmări. O schimbare a circumstanţelor îl

poate determina să-şi schimbe tehnica de ispitire, dar nimic

temporar nu-1 împiedică să renunţe Ia planurile sale. Atâta

vreme cât prietenul lui, omul tău cel vechi, se află înăuntrul tău,

el va continua să bată la uşa de afară. Acest adversar cumplit te

va provoca cu orice prilej. El are o deosebită plăcere să se

repeadă asupra ta pe la spate, în vreme ce tu stai îngenuncheat,

cu unealta în mână, plantând răsaduri pentru împărăţie. El ştie

că o încăierare cu el cel puţin te va reţine, dacă nu te poate

opri. Lupta ta prezintă un dezavantaj, deoarece tu trebuie să

lupţi având un trup firesc. Firea este pentru tine ceea ce calul

este pentru călăreţ - nu poţi pomi la drum fără ea. Dacă firea

este lăsată în voia ei, atunci ea va fi răsfăţată şi nestăpânită. Dar

dacă zăbala este prea strânsă şi duhul. îndurerat, atunci ea

devine slabă şi curând oboseşte, câştigând puţin teren. Pe lângă

faptul că lupţi cu un trup al păcatului, totodată ai de luptat cu

un trup de came şi amândouă murmură când sufletul se supune

40 Stăpânului. Uneori, ele opresc creştinul de la datoria lui,

astfel încât el nu poate să facă ce ar dori. „Am vrut să vin de

câteva ori până acum, dar Satan m-a împiedicat", spunea Pavel.

„M-aş ruga", ar putea spune creştinul, „şi aş medita la cuvântul

pe care l-am auzit, dar acest vrăjmaş (care este Satan, lucrând

în trup) mă împiedică s-o fac". Tu poţi vedea că creştinul este

asaltat de duşmani din toate părţile. Şi cum ar putea fi altfel,

când zgomotele războiului sunt puternice atât în firea omului,

cât şi în cea a lui Satan? Doi lupi şi-ar putea arăta colţii unul

altuia şi s-ar putea răni reciproc, dar curând ei se vor potoli,

deoarece fiind de aceeaşi specie, nu stă în natura lor să se bată.

Dar un lup şi un miel nu pot fi nicicând prieteni. Diferenţele

dintre ei sunt de neîmpăcat. Aplicaţia spirituală este

următoarea: Satan şi firea ta veche pot sta împreună, dar

păcatul şi harul niciodată. Păcatul va pofti împotriva harului, iar

harul va scoate sabia împotriva păcatului, ori de câte ori se vor

întâlni. CUM SĂ NU LUPŢI Când luptăm împotriva Satanei, noi

luptăm pentru Dumnezeu; de aici concluzia că refuzul nostru de

a lupta împotriva Satanei reprezintă o rezistenţă pasivă

împotriva lui Dumnezeu. Altădată, noi luptăm împotriva lui

Dumnezeu. Isaia avertizează: „Vai de cine se ceartă cu Făcătorul

său!" (Is. 45.9). Nu este nevoie să-ţi spun care va fi rezultatul!

Ce fel de întrecere este aceasta când spinii luptă cu focul sau

miriştea cu flăcările? Dar s-ar putea ca inimile noastre

înşelătoare să ne îndemne să facem acest lucru. Aşadar,

veghează mereu ca nu cumva să te trezeşti că lupţi împotriva lui

Dumnezeu prin vreuna din următoarele căi: 1. Nu lupta

împotriva Duhului lui Dumnezeu Gen. 6.3 vorbeşte de Duhul

Domnului „luptând" în om. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu

încearcă să-1 distrugă pe om. El ar putea face acest lucru cu un

singur cuvânt, fără nici un fel de luptă. Nu, felul Lui de luptă

este plin de dragoste faţă de noi. Văzându-ne cum alergăm în

mare goană spre propria noastră ruină, El trimite Duhul Său

pentru a ne trage înapoi, înainte ca noi să ne autodistrugem.

Aceasta se poate asemăna cu lupta dusă de un om pentru a

smulge arma din mâna celui care încearcă să se sinucidă.

Poftele oamenilor sunt acele instrumente cu care păcătoşii se

rănesc singuri. Duhul Sfânt luptă pentru a le smulge din mâinile

noastre şi pentru a le înlocui cu harul lui Cristos şi viaţa veşnică.

Când dispreţuieşti 102 o astfel de luptă plină de dragoste, tu

eşti numit pe bună dreptate un împotrivitor al Lui. „Oameni tari

la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi

întotdeauna vă împotriviţi Duhului Slănt", spunea Ştefan (F. A.

7.51). 2. Nu lupta împotriva providenţei Iui Dumnezeu A-L

întreba pe Dumnezeu cu privire la faptele Sale, dacă sunt de

îndurare sau de dreptate, se numeşte ceartă sau mustrarea Lui

(Iov 40.2). Cu siguranţă, cel care îndrăzneşte să se numească

reclamant, iar pe Dumnezeu apărător, este un om îndrăzneţ.

Nu! Dumnezeu este judecătorul şi vei fi dat de ruşine la

judecată, datorită unor astfel de acuzaţii false împotriva Lui. Tu

lupţi cu Cel Atotputernic? îl mustri pe Dumnezeu? Plângi mai

degrabă împreună cu Iov: „Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ţi

răspund? îmi pun mâna la gură" (Iov 40.4). Ascultă căinţa lui:

„Iartă numai trecutul meu şi nu voi mai vorbi astfel!"

Creştinilor, fiţi cu băgare de seamă la acest fel de luptă,

mai presus decât orice. întotdeauna cearta este nefolositoare

— fie cu vecini sau prieteni, soţie sau soţ - dar cel mai rău dintre

toate cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu te poate mulţumi şi

inima ta se răzvrăteşte împotriva Lui, ce speranţe sunt acelea că

tu-L vei mulţumi pe El? Dragostea nu poate gândi rău despre

Dumnezeu şi nici nu suportă să audă vorbin-du-se ceva rău

despre El. Ea trebuie să-I ţină partea, după cum proceda

Ionatan cu David, când Saul îl discredita. Dragostea îţi permite

să plângi când eşti îndurerat, dar nu să protestezi. Când te vaiţi,

tu arăţi un duh rebel împotriva lui Dumnezeu şi o dragoste

rănită. A te plânge de providenţa lui Dumnezeu este suficient

de rău. Dar ce putem spune de vremurile în care ne opunem Lui

în mod voit? în îndurarea Lui, Dumnezeu foloseşte orice mijloc

pentru a ne atrage la El, dar prin împotrivirea noastră

necurmată, noi luptăm împotriva Lui cu ambele mâini.

Bunătatea este ceea ce ne oferă El şi noi II ignorăm? Sau este

încercare şi noi ne îndepărtăm? Una trebuie să ne atragă,

cealaltă să ne conducă la El. Dacă noi persistăm în

încăpăţânarea noastră, cel mai rău lucru pe care El îl poate face

este să Se îndepărteze de noi. Presupune că tu nu te îndrepţi,

iar în cele din urmă, El îţi spune: ,JVu te voi mai necăji". El vrea

să spună: ..///' rămân dator până va veni viaţa viitoare, şi atunci

îţi voi plăti în întregime pentru păcătui tău". 3. Nu lupta după

regulile tale Când nesocotim legile Lui şi le înlocuim cu ale

noastre, noi luptăm împotriva lui Dumnezeu. Poate că nu lupţi

împotriva lui Dumnezeu, ci 41 lupţi împotriva păcatului. Acest

lucru pare demn de laudă, dar Dumnezeu cere mai mult: tu

trebuie să lupţi numai după regulile Lui. Ap. Pavel scrie: „Şi cine

luptă Ia jocuri, nu este încununat dacă nu s-a luptat după

rânduieli" (II Tim. 2.5). Verifică-ţi propriul comportament şi vezi

dacă nu cumva şi la tine s-au strecurat greşelile celor care şi-au

dus propria luptă şi nu a lui Cristos. Unii, în timp ce se

împotrivesc unui păcat, îmbrăţişează un altul. Poftele noastre

sunt multiple şi fiecare va lupta pentru rangul ei. Când

duşmănia vrea răzbunare, viclenia spune: „Ascunde-fi mânia,

dar nu ierta!" Când pofta iese la iveală, făţărnicia anulează

cererea datorită temerii de oameni, şi nu de Dumnezeu. Un om

care permite unui păcat să stăpânească peste un altul şi astfel

îşi conduce sufletul, nu poate fi campionul lui Dumnezeu. Unii

luptă deoarece sunt activi în slujire. Temerile lor îi înspăimântă

şi pentru moment îi ţin departe de poftele lor. Dar pentru un

astfel de luptător, războiul este purtat mai degrabă în cugetul şi

voinţa lui, decât între suflet şi poftele lui. într-un astfel de caz,

voinţa va triumfa în cele din urmă, deoarece o poftă ţinută sub

control, fără a fi îndepărtată, va răbufni ca un armăsar prins în

capcană. în final, cugetul nu va mai putea păstra frânele, nici nu

se va ţine în şa, ci va fi aruncat. Atunci pofta se va întinde spre

masa cea mai îmbelşugată şi se va ospăta cu lăcomie până când

cugetul reînvie şi aleargă la Dumnezeu după ajutor. Alţii luptă

cu păcatul, dar nu îl urăsc. Ei se joacă, nu luptă. Focul nu va fi

stins nicidecum, atâta vreme cât dragostea pentru păcat nu

este distrusă. Cum se realizează acest lucru? Hieronymus spune

că o dragoste o stinge pe alta - adică, trebuie ca dragostea lui

Cristos să nimicească iubirea faţă de păcat. Numai atunci, şi nu

altcândva, sufletul se va împotrivi păcatului. CUM SĂ LUPŢI

Acum, pentru că deja cunoşti câteva căi greşite de a lupta, vei fi

avertizat să iei aceste informaţii pentru a-ţi organiza bătălia. 1.

Ia-L pe Dumnezeu ca aliat Vreau să spun: roagă-L pe Dumnezeu

să te însoţească. Dumnezeu are cu tine un pact de ofensivă şi

defensivă, dar aşteaptă să fie chemat. Dacă intri în luptă fără El,

tu eşti mult mai curajos decât Moise, care n-ar fi pornit fără

Dumnezeu, chiar dacă El Şi-ar fi trimis un înger ca înlocuitor (Ex.

33). Sau trebuie să te crezi mai înţelept decât Iacov, care,

pentru a-1 birui pe Esau, s-a depărtat de el şi s-a năpustit

asupra lui 104 Dumnezeu. El ştia că dacă putea lupta cu

Dumnezeu, atunci putea nădăjdui că Dumnezeu va trata cu

fratele lui. Înrolează-L pe Dumnezeu şi uşa din spate se va

închide. Nici un duşman nu poate veni pe la spatele tău;

dimpotrivă, vrăjmaşul tău îţi va cădea la picioare. „O, Doamne,

Te rog, nimiceşte sfatul lui Anitofcl!" se ruga David (II Sam

15.31). Cerul a răspuns „Amin" la rugăciunea lui, iar duşmanul

lui David s-a prăbuşit. 2. Antrenează-te Lupta ta cu Satan şi

păcatul nu este un sport de divertisment: este conflictul final.

Deci nu îndrăzni să dai o mână de ajutor duşmanului tău.

Luptătorii încearcă să producă lovituri în anumite porţiuni ale

corpului adversarului, pentru ca astfel să-1 poată doborî mai

uşor. Pentru a evita acest lucru, vechii luptători obişnuiau să-şi

ungă trupul înainte de a intra în ring. Şi tu trebuie să procedezi

astfel. încearcă să dobori omul cel vechi - acea corupţie pe care

David o numea „fărădelegea mea"(Ps. 18.23). Identific-o şi

omoar-o în fiecare zi; ea este ajutorul preferat al Satanei. El se

va retrage ruşinat când nu va mai găsi nici o fărădelege în tine

de care să se prindă - şi nu va îndrăzni să se atingă de ceea ce

este sfânt în tine. Este nimicită firea ta? Unge-ţi acum sufletul

cu meditarea necontenită la dragostea lui Cristos. Te va ajuta să

respingi oferta păcatului şi, precum uleiul, îţi va face sufletul

suplu şi voinţa agilă pentru a-1 îndepărta pe vrăjmaş. Satan nu

va fi bine primit acolo unde locuieşte dragostea lui Cristos.

Dragostea va aprinde dragostea şi va arde ca un zid de foc ce-I

va ţine departe pe duşman. 3. Foloseşte cu înţelepciune

avantajul tău Dacă eşti un luptător iscusit, te vei năpusti cu

toată puterea asupra duşmanului tău când el se va afla la

pământ. Deşi în majoritatea sporturilor, arbitrul ar striga:

„Fault!", dacă ar fi să te repezi asupra adversarului când este la

pământ, la trânte nu se întâmplă aşa. Scopul este să-1 pui pe

spate şi să-1 ţii aşa. Nu complimenta păcatul, astfel ca el să

poată respira sau să se ridice. Nu repeta păcatul lui Ahab,

eliberându-1 pe duşman, când Dumnezeu i-a hotărât pieirea.

învaţă de la urmaşii Satanei. Deşi L-au culcat la pământ pe

Cristos, ei continuă să-şi ia măsuri de precauţie. Ei niciodată nu

sunt suficient de siguri că L-au doborât - nici atunci când El este

mort. Aşa că ei au pecetluit mormântul Lui şi l-au păzit. Fă şi tu

la fel pentru a împiedica 42 învierea păcatului tău: ţine-1 la

pământ înarmându-te cu scopuri puternice şi legăminte

solemne şi urmăreşte-1 printro umblare atentă. CUVÂNT DE

ÎNCURAJARE PENTRU CEI CE LUPTĂ Probabil că eşti descurajat,

nu numai datorită puterii Vrăjmaşului, dar şi datorită aparentei

tale slăbiciuni şi a permanentei lupte cu păcatul şi cu tine însuţi.

încurajează-te! Este mare mângâiere pentru creştinul care luptă

cu păcatul, având de partea lui adevărul harului lui Dumnezeu.

Ghedeon striga deznădăjduit: ,JDacă Domnul este cu noi,

pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri?" (Jud. 6.13).

Noi îi putem înţelege nedumerirea, deoarece ne identificăm cu

suferinţele lui. De asemenea, şi inimile noastre strigă: „De ce

este lupta aceasta în mine, îndemnându-mă să păcătuiesc,

întorcându-mă de la ce este bun?" Dacă încetăm să ne mai

văităm, vom auzi răspunsul lui Dumnezeu: ,JDeoarece", spune

El, „eşti un luptător, nu un învingător". Este foarte simplu. Prea

adesea înţelegem greşit starea creştinului în această viaţă. El nu

este chemat să triumfe imediat asupra duşmanilor săi, ci este

trimis să lupte cu ei. Starea de har în care te găseşti este numai

începutul războiului împotriva păcatului, şi nu sfârşitul acestuia.

Mai degrabă, Dumnezeu însuşi va intra în luptă deghizat ca

duşman al tău, decât să te lipsească de vreun adversar cu care

să lupţi. Când Iacov se afla singur, Dumnezeu a trimis un om să

lupte cu el până 1-a doborât. Mângâie-te, ştiind că eşti un

luptător. Această luptă dinăuntrul tău, dacă este pe terenul

potrivit şi are un scop adevărat, dovedeşte doar că în tine sunt

două firi opuse: una de pe pământ, pământească, şi alta din cer,

cerească. Şi pentru un plus de mângâiere, află că deşi natura ta

coruptă este mai vârstnică, totuşi ea va sluji celei mai tinere

(Gen. 25.23). înveşmântează sufletul tău apăsat în această

promisiune: există un loc de odihnă rezervat pentru poporul lui

Dumnezeu. Tu nu lupţi în zadar, ci pentru a câştiga cerul şi o

coroană eternă. Aici pe pământ noi biruim pentru a lupta din

nou. Putem birui o ispită, dar războiul n-a încetat. Oricum, când

vine moartea, Dumnezeu dă ultima lovitură. Ştim că după

război pacea este foarte dulce, la fel şi plăcerea după suferinţă.

Dar ce limbă ar putea exprima bucuria ce va inunda creatura la

vederea lui Dumnezeu şi a căminului Său veşnic? Dacă am şti

mai multe despre această stare fericită, ne-am îngrijora mai

puţin de conflictul nostru aciuai. 106 II. CARACTERUL

DUŞMANULUI Apostolul Pavel intră în anumite detalii când

descrie duşmanii care apar în lupta împotriva creştinului. Când

el spune că ,jiu sunt came şi sânge" nu trebuie să interpretăm

aceasta ca o negaţie absolută. Ci, mai degrabă, el vrea să spună

că nu numai sau nu cu precădere împotriva sângelui şi cărnii. în

primul rând, să vedem ce se înţelege prin „came şi sânge".

DUŞMANII NEÎNSEMNAŢI AI CELUI SFÂNT: „CARNEA ŞI

SÂNGELE" 1. Stricăciunea noastră lăuntrică este „carnea şi

sângele" Acest principiu ne este transmis prin naştere. Astfel,

lui Adam i se spune că va avea un fiu după înfăţişarea lui, adică

păcătos şi muritor ca şi el. Chiar şi cel mai sfânt om de pe

pământ va transmite această natură coruptă copilului său după

cum un iudeu tăiat împrejur va avea un fiu netăiat împrejur, iar

un bob de grâu semănat când este gol va da naştere unui pai cu

boabe învelite în pleavă. Noi putem numi „came" fiinţa noastră

lăuntrică, datorită lucrărilor naturii noastre păcătoase, care este

carnală. Gândurile minţii noastre corupte nu pot înţelege

lucrurile lui Dumnezeu. Toate dorinţele, plăcerile, grijile şi

temerile ei sunt înfăşurate de această lume şi, prin urmare, sunt

fireşti. După cum soarele ascunde ce este deasupra lui,

descoperind lucrurile de jos, tot astfel gândirea fireas,că îl lasă

pe om în întuneric, în ce priveşte adevărurile duhovniceşti, în

timp ce îi luminează mai puternic cunoştinţa firească. Fiecare

creatură se hrăneşte îh mod diferit: leul nu mănâncă iarbă şi

nici calul, came. în mod asemănător, ceea ce constituie hrană

pentru o inimă firească este otravă pentru cea duhovnicească;

şi ce este plăcut pentru cea duhovnicească este respins de cea

firească. Conform acestei interpretări a cărnii şi sângelui,

apostolul nu vrea să spună că războiul dintre firea veche şi cea

nouă s-a sfârşit. Cunoşti din experienţă că nu aşa stau lucrurile.

Toată viaţa creştinului, Duhul pofteşte împotriva cărnii şi carnea

împotriva Duhului. Chiar dacă nu sunt demoni, tu trebuie să fii

pregătit pentru a rezista păcatelor inimii tale. Ceea ce Pavel

vrea să arate aici este că firea ta veche este numai un soldat în

războiul împotriva făpturii tale noi. Satan vine ca un aliat al firii

şi lansează un puternic atac. El este generalul care conduce

înclinaţiile tale păcătoase, le instruieşte fără milă şi le trimite

împreună împotriva puterii lui Dumnezeu în viaţa ta. Fă

următoarea comparaţie: presupune 42 că în vreme ce un

împărat luptă să-şi domine supuşii răzvrătiţi, o armată străină li

se asociază şi preia comanda. Atunci, împăratul nu va mai avea

de luptat în primul rând împotriva supuşilor lui, ci împotriva

acestei puteri străine. Poţi vedea analogia spirituală: deşi

creştinul luptă împotriva firii lui vechi, Satan se asociază

acesteia şi preia comanda. Se poate spune că păcatul nostru

este motorul, iar Satan, mecanicul. Această cunoştinţă ar trebui

să ne facă pe fiecare din noi sârguincios îh a ne păstra poftele

neînarmate - deoarece când Satan va veni cu ispita, ele vor fi

prea dornice să i se alieze. într-o astfel de împrejurare, darurile

noastre slabe nu vor fi de nici un folos - fiind vorba de doi

adversari contra noastră. Dar dacă apelăm la Dumnezeu pentru

putere şi

înţelepciune, atunci noi vom putea rezista acestui şarpe şi

progeniturii lui puternice. 2. Fiinţele umane sunt „carne şi

sânge" ,JVoi n-avem de luptat împotriva cărnii si sângelui" -

adică, nu împotriva altor oameni. „Pipăiţi-Mă şi vedeţi", spunea

Isus, „un duh nu are came..." (Lc. 24.39). Conform acestei

interpretări, observaţi mai întâi cât de dispreţuitor vorbeşte

Duhul despre om şi, în al doilea rând, unde aşază El focul luptei:

nu în a rezista cărnii şi sângelui, ci în combaterea domniilor şi

stăpânitorilor întunericului acestui veac. în primul rând,

observaţi că Duhul reduce omul la carne şi sânge. Omul are un

suflet de origine cerească, ceea ce îl înrudeşte cu îngerii -şi ceea

ce este mai important, îl înrudeşte cu Dumnezeu. Dar acest

lucru este trecut sub tăcere, ca şi cum ceea ce este întinat de

păcat şi, prin urmare, prima creatură întocmită de El, nu ar mai

aparţine lui Dumnezeu. Deşi de natură divină, sufletul este atât

de cufundat în păcat, încât nu merită un alt nume decât came,

pentru a exprima slăbiciunea şi uşurătatea lui. Acesta este

cuvântul pe care Duhul Sfânt îl foloseşte pentru a arăta

neputinţa creaturii. De exemplu: ,Jii sunt carne şi caii lor sunt

carne" - adică, sunt neputincioşi (Is. 31.3). în mod contrar, când

Dumnezeu doreşte să amplifice importanţa unui lucru, El îl

pune în contrast cu carnea: „Căci arme/e cu care ne luptăm noi

nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice" (II Cor. 10.4).

Cum ar trebui să te smerească acest lucru! Firea, pe care atât

de des ţi-o slăveşti, nu se află decât la un pas de corupţie şi

întinăciune. Sarea care te păstrează este sufletul tău mântuit,

altfel tu ai răspândi im miros neplăcut. Eşti mândru de

frumuseţea ta? Aceasta este cea mai mare vanitate! Cât de

curând trecerea timpului va brăzda faţa ta sau boala te va

transfigura încât toţi admiratorii tăi se vor dezgusta de tine! 108

Te lauzi cu puterea ta? Ah, aceasta este o armă a firii care-se

ofileşte în vreme ce tu o înalţi. Curând, sângele tău cald îţi va

îngheţa în vene. Măduva se va usca în oase, muşchii j/or slăbi,

iar picioarele se vor pleca sub povara trupului tău firav. Probabil

înţelepciunea este favoritul tău. Acelaşi mormânt care va

acoperi trupul tău va îngropa totodată şi înţelepciunea ta.

Toate planurile tale bune vor fi transformate în nimic. Numai

acele gânduri de inspiraţie divină vor avea însemnătate dincolo

de mormânt. Poate că nu frumuseţea, puterea sau inteligenţa

te susţin, ci originea. Oricine ai fi tu, originea ta este

neînsemnată, atâta vreme cât tu nu eşti născut din nou. Acelaşi

sânge care circulă în venele tale îl are şi cerşetorul din stradă (F.

A. 17.26). Noi intrăm şi ieşim din această lume în acelaşi mod;

după cum nimeni nu este creat dintr-un pământ mai deosebit,

tot aşa nu se va putea dezintegra într-o ţărână mai pură. Dacă

astfel este structurată firea pământească, de ce te încrezi în

om? Nu te încrede în regi; ei nu-şi pot menţine coroanele pe

cap, şi nici capul pe umeri. Şi nici nu-ţi pune încrederea în

înţelepţii lumii, ale căror planuri sunt zădărnicite de multe ori.

înţelepciunea firească poate prezice ce-i place, dar Dumnezeu

conduce toate lucrurile şi îşi arată providenţa. Nici nu te încrede

prea mult în liderii spirituali. Şi ei sunt came, iar judecata lor nu

este infailibilă. Greşeala omului sfânt te poate depărta de la

calea cea dreaptă şi, deşi el se pocăieşte, tu poţi merge mai

departe şi să pieri. Nu te încrede în nici un om - nici măcar în

tine însuţi. „Cel ce se încrede în inima lui este un nebun",

spunea Eclesiastul (înţeleptul). Tocmai pentru că nu trebuie să

te încrezi în firea pământească, tu nu trebuie nici să te temi de

ea. Ai văzut ce vas ruginit este ea şi cât de supusă degradării.

Aceasta era soluţia lui David: „Nu mă voi teme de ce mi-ar

putea face oamenii" (Ps. 56.4). Dacă eşti creştin, ai ceva de care

să te temi? Dacă viaţa ta este predată lui Cristos, tu nu mai ai ce

pierde. Şi cu toate că Dumnezeu nu a promis că vei fi scutit de

suferinţă. El S-a angajat să ia pierderile tale şi să-ţi plătească

însutit, deşi este posibil să-ţi primeşti răsplata în lumea de

dincolo. încă un cuvânt de mângâiere. Este omul doar ţărână?

Tatăl nostru ceresc ştie acest lucru şi ţine seama de slăbiciunile

noastre: „Căci El ştie din ce suntem făcuţi, îşi aduce aminte că

suntem ţărână" (Ps. 103.14). Când începi să te-ndoieşti sub

povara slujbei sau ispitei, Dumnezeu aleargă spre tine ca o

mamă spre copilul ei bolnav, te va înviora cu suflarea Lui

blândă, şi nu va îngădui sufletului tău să piară. 43 Acum,

creştine, tu ştii că nu ai dc ce să te temi de firea pământească; şi

totuşi nu o poţi ignora. Atâta vreme cât seminţele corupţiei

persistă în om, Satan îşi va întrepătrunde planurile cu cele ale

omului - aşa că noi nu avem de luptat numai cu omul, ci cu

omul condus de Satan. Creştinul trebuie să lupte cu două feluri

de oameni: buni şi răi. Satan loveşte în amândoi. în primul rând,

creştinul luptă cu oamenii buni. Multe conflicte au avut loc în

întuneric între oamenii sfinţi, datorită neînţelegerii dintre ei sau

cu privire la un adevăr. Avraam a avut o neînţelegere cu Lot.

Aaron şi Miriam s-au certat cu Moise, până când Dumnezeu a

intervenit şi a pus capăt disputei, pedepsind-o pe Miriam (Num.

12.10). Şi chiar în prezenţa lui Cristos însuşi, apostolii s-au

certat aprig pentru a vedea cine să fie cel mai mare între ei. în

toate aceste războaie civile, instigatorul cel mare şi nevăzut

este Satan. Precum Ahab, el luptă deghizat, când de o parte,

când de cealaltă, agravând o rană oricât dc mică ar fi,

provocând întotdeauna mânie şi răzbunare. Din acest motiv,

apostolul avertizează: „Să nu daţi prilej Diavolului" (Ef. 4.27).

Altfel spus: ,J\fu luptaţi unii împotriva altora, dacă nu tânjiţi

după compania Diavolului. El este un soldat ce umblă după

noroc, şi, prin urmare, aleargă oriunde este vreo speranţă de

război". El este atras de focul mâniei noastre, precum molia de

lumină. El nu poate lucra bine dacă nu există foc, deci el însuşi

este combustibilul. El însuşi aţâţă focul oricărei dispute dintre

sfinţi şi îl întinde până când îi înflăcărează. El procedează astfel

pentru a aprinde sufletele noastre de mânie. Astfel, noi

devenim maleabili, putând fi modelaţi cu uşurinţă după

plăcerea lui. Lupta produce haos într-un suflet, iar legea harului

nu poate acţiona în mod liber, când duhul este tulburat. Chiar şi

blândul Moise a vorbit cum nu trebuia când s-a mâniat. Dacă nu

altceva, măcar acest gând ar trebui să sune a

retragere din conflictele noastre mărunte, şi anume că în

crearea lor se află o mână a lui Ioab. El pune un duh rău între

fraţi. Ce nebunie din partea noastră să ne luptăm şi să ne

devorăm unul pe celălalt pentru a-1 satisface pe Cel Rău!

Suntem înclinaţi să confundăm înverşunarea cu zelul nostru,

întrucât în mod obişnuit cearta dintre cei sfinţi este focul trimis

dc Satan pentru a distruge ordinea şi unitatea noastră. Uniţi,

noi constituim o armată de neînvins, şi Satan ştie că singura

cale de a ne distruge este cearta. Satan nu se mulţumeşte să

provoace neînţelegeri numai între oamenii buni; totodată el îi

aţâţă pe cei răi împotriva celui sfânt. Cristos spune că deoarece

noi nu suntem din lumea aceasta, ea ne urăşte (Ioan ÎS. 19). 44

Natura şi viaţa celui sfânt sunt complet separate de lume; mai

degrabă s-ar putea împăca focul şi apa, iadul şi raiul. Dc aici

porneşte războiul. Focul persecuţiei nu piere niciodată din

inima celor răi, care încă rostesc în şoaptă ceea ce odată au

strigat în Colosseum: „Creştinii la lei!" în toate războaiele dintre

oamenii sfinţi şi cei nelegiuiţi, Satan este de partea celor răi,

fiind comandantul lor. Astfel, cei răi execută comenzile şefului

lor şi îi satisfac poftele. Cei care l-au jefuit pe Iov erau sabceni,

dar ei au făcut acest lucru la porunca Satanei. Ereticul

răspândeşte o doctrină falsă şi perverteşte credinţa multora,

dar el este numai un slujitor al Satanei (II Cor. 11.15), de la care

îşi primeşte chemarea, abilitatea şi răsplata. Persecutorii, fie ei

cu limba sau cu fapta, nu sunt decât instrumentele Diavolului

(Ap. 2.9, 10). Când vezi oameni răzvrătindu-se împotriva

adevărului sau a slujitorilor lui Cristos, compătimeşte-i ca fiind

cei mai nenorociţi dc pe pământ. Nu te teme de puterea lor,

nici nu admira talentele lor. Ei sunt trimişi ai Satanei. Martirii

din vechime îi numeau cai de bătaie şi sclavii lui dc măcel. într-o

scrisoare, Augustin îi spunea lui Lycinius (un om strălucit, dar

rău, care îi fusese odată student): „Oh, cât mă doare să văd o

inteligenţă atât de sclipitoare cum se pângăreşte în serviciul Dia

voiului! Dacă ai fi găsit un potir de aur, arii trebuit să-1 oferi

Bisericii; dar Dumnezeu fi-a dăruit o minte de aur, talent şi

inteligenţă, iar tu i le oferi Diavolului!" Când vezi oameni

puternici şi inteligenţi folosindu-şi talentele împotriva lui

Dumnezeu, plângi pentru sufletele lor. Mai bine ar fi trăit sau

murit ca sclavi sau nebuni, decât să înfăptuiască lucrările

Diavolului cu talentele dăruite lor de Dumnezeu. Dacă eşti jignit

sau persecutat de oameni nelegiuiţi, uită-te în spatele lor.

îndreaptă-ţi mânia spre Satan, care este duşmanul tău de

frunte. Oamenii sunt doar marionetele lui. Ei ar putea fi

câştigaţi de partea lui Cristos şi astfel, în cele din urmă, să

devină prietenii tăi. Au seim explică astfel acest lucru: „Când

duşmanul intră în luptă călare, soldatul curajos tiu se bate cu

calul, ci cu călăreţul. El încearcă să-1 omoare, pentru a-i putea

folosi calul. Astfel trebuie să procedăm şi noi cu cei răi. Să nu ne

răzvrătim împotriva lor, ci împotriva Satanei, care îi îmboldeşte.

Ca şi Cristos pe cruce, să ne rugăm fierbinte ca Diavolul să fie

doborât, iar aceste suflete nenorocite să Be eliberate". Face

mai mult să smulgi un suflet viu din strânsoarea Diavolului,

decât sil umpli câmpul de luptă cu morţi. Augustin a arătat

aceeaşi compasiune faţă de oamenii răi. Erasmus mărturiseşte

că el i-a implorat pe ofiţerii împăratului să i se dea în grijă 111

ereticii care fuseseră condamnaţi la moarte pentru

persecutarea credincioşilor. Care era motivaţia lui? Să

îngrijească sufletele lor cu blândeţe, ca un consilier spiritual,

pentru ca, dacă va fi posibil, ei să fie vindecaţi şi în sufletele lor

să pătrundă credinţa. PRINCIPALII DUŞMANI AI CELUI SFÂNT:

DUHURILE RELE Dacă lupta sfinţilor s-ar purta numai împotriva

cărnii, unii ar putea ieşi învingători prin eforturile proprii. Dar

când descrie caracterul duşmanilor noştri puternici, Pavel

nimiceşte orice interpretare greşită a unei victorii

independente. Aceşti vrăjmaşi nu sunt „carne şi sânge", ci o

oştire de duhuri rele conduse de Diavolul însuşi şi trimise să

lupte împotriva sfinţilor. Negându-i-se pentru totdeauna

superioritatea faţă de stele, Satan s-a hotărât s-o obţină mai jos

de ele. De la alungarea din rai, el şi supuşii lui au lucrat neobosit

pentru a-şi stabili împărăţia pe pământ. Epistola către Efeseni

scoate la iveală sfera influenţei lor: în primul rând, sistemul lor

de guvernare; în al doilea rând, amploarea puterii lor; în al

treilea rând, domeniul lor; în al patrulea rând, natura lor şi în al

cincilea rând, locul disputei lor cu Dumnezeu. 1, Sistemul lor de

guvernare Cuvântul domnii este folosit pentru a descrie

teritoriul pe care acest uzurpator, Satan, şi l-a însuşit. A nega

poziţia înaltă pe care Diavolul o are în această lume nelegiuită

înseamnă a-L contrazice pe Dumnezeu. Cristos îl descria ca

„prinţul acestei lumi" (Ioan 14.30). Şi după cum prinţii au un

popor şi un teritoriu peste care stăpânesc, tot aşa este şi cu

Satan. Un dictator pământesc este norocos dacă are o mână de

supuşi în care se poate încrede. Restul vor fi stăpâniţi prin forţă,

altfel el îşi poate pierde foarte curând atât tronul, cât şi viaţa.

Dar Satan nu are motiv pentru a se teme de vreun glonţ

provenit de la un asasin. El poate avea încredere în supuşii lui şi

nu are motiv să se teamă de rebeliune - decât atunci când

Duhul Sfânt intervine. De fapt, oamenii nelegiuiţi nu numai că-1

ascultă pe Diavolul, dar ei se supun de bună voie pentru a-i sluji

(Ap. 13.4). Aceasta este ceea ce doreşte el. Satan este un

dictator, ale cărui legi fac rău inimii. Porunca lui se numeşte

„legea păcatului", deoarece este dată cu autoritate (Rom. 8.2).

El dă ordine păcătosului dornic, care aleargă de îndată să le

ducă la îndeplinire. Puţini ştiu că legea este înscrisă în sângele

lor şi că pentru împlinirea poftelor Diavolului se oferă

condamnarea! 44 Satan ştie că prosperitatea împărăţiei sale

depinde de cooperarea tuturor supuşilor săi, dar el îi foloseşte

îndeosebi pe cei mai răi dintre ei. După cum conducătorii îşi

aleg miniştri de stat pentru a le satisface capriciile, tot astfel

Satan îşi trimite mesagerii săi speciali pentru a-i împlini

planurile. Şi el are discipoli aleşi, ca Elima, pe care Pavel îl

numea „om plin de toată viclenia... copil al Diavolului" (F. A.

13.10). în acest grup restrâns de inimi întunecate, el îşi

dezvăluie misterele nelegiuirii şi adâncimile degradării. Dar

chiar şi cu aceşti câţiva aleşi, el nu împarte orice lucru. El

întotdeauna păstrează atât punga lui, cât şi pe cea a

păcătosului, astfel încât el este cel care investeşte, iar păcătosul

doar agentul său comercial. în cele din urmă, tot câştigul

murdar îi revine Diavolului. Toate bunurile celui păcătos - timp,

putere, intelect, totul - este folosit pentru a-1 menţine pe Cel

Rău pe tron. (a) Pretenţia la tmn a Satanei „Cum poate o

creatură atât de josnită să conducă o împărăţie aşa de

puternică?" ai putea întreba. Desigur, nu în mod legal, deşi este

suficient de inteligent pentru a lăsa această impresie. Pe de o

parte, el revendică pământul prin cucerire. într-o anumită

măsură, este adevărat că el şi-a câştigat coroana prin putere şi

politică şi că o menţine în acelaşi mod. Şi totuşi „biruitor" este

un titlu nebunesc. Când hoţul ia portofelul victimei sale şi astfel

şi-1 însuşeşte, el nu are nici un drept legal asupra acestuia. Şi

niciodată un rău comis în acest mod nu se va transforma în bine

cu trecerea timpului. Ar putea trece mulţi ani înainte de a fi

descoperit, şi totuşi, în ziua arestării, el va fi la fel de vinovat ca

atunci când a înfăptuit crima. Un hoţ care stă pe tron nu se

deosebeşte de cel aflat la drumul mare. într-adevăr, Satan a

ţinut ascuns multă vreme numele lui de hoţ, şi totuşi el nu este

mai puţin criminal astăzi decât atunci când a furat pentru prima

dată de la Dumnezeu inima lui Adam. Cucerirea sufletului tău

de către Cristos este dreaptă, deoarece motivul războiului Său

este curat. El vine să recucerească ceea ce îi aparţinea

dintotdeauna. Pe de altă parte, Satan este un luptător fals, iar

biruinţa lui este o păcăleală, deoarece el nu are drept să spună

nici despre cea mai neînsemnată creatură: „îmi aparţine". De

asemenea, Satan îşi revendică împărăţia prin vot. Numără

buletinele de vot şi vei vedea că în această lume el îşi menţine

poziţia prin votul unanim al naturii umane corupte. Pentru el nu

contează dacă câştigă printr-o minciună; din această cauză a

căzut Adam şi de atunci toţi fiii 8 - Creştinul în Armatură 113 lui.

Cristos a prezentat acest lucru foarte succint: „Voi aveţi de tată

pe Diavolul şi împliniţi poftele tatălui vostru" (Ioan 8.44). în

plus, pretenţia Satanei la o victorie democratică este falsă,

deoarece omul a fost creat să asculte de Dumnezeu şi nu are

nici puterea şi nici autoritatea de a izgoni veşnicul împărat în

favoarea altuia. Noi am putea ignora suveranitatea lui

Dumnezeu, dar nu-L putem dezbrăca de ea. Deşi păcatul ne

face incapabili să ţinem legea lui Dumnezeu, el nu este o scuză

pentru a ne îndepărta de ea sau de autoritatea lui Dumnezeu.

în cele din urmă, pentru a pretinde că pământul îi aparţine,

Satan se arată foarte darnic cu ceea ce aparţine de fapt lui

Dumnezeu. Acest impostor este atât de obraznic, încât a

îndrăznit să se înfăţişeze înaintea lui Cristos însuşi, pretinzând

că posedă putere absolută ca prinţ al acestei lumi. El I-a arătat

Domnului nostru toate împărăţiile pământului şi I-a spus: „Ţie

îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi

este dată, şi o dau oricui voiesc" (Lc. 4.6). în cuvintele

Diavolului, exista şi un sâmbure de adevăr. într-un sens,

Dumnezeu dăduse această lume Satanei, dar nu să facă cu ea

ce va dori. Diavolul este prinţul lumii, nu datorită preferinţei lui

Dumnezeu, ci datorită permisiunii Lui. Şi Dumnezeu poate

revoca oricând acest lucru. (b) îngăduinţa actuală a lui

Dumnezeu faţă de pretenţia Satanei Din perspectiva noastră

umană limitată, noi (trebuie să) ne întrebăm de ce Dumnezeu

permite ca creatura Lui renegată să deţină o astfel de împărăţie

(în lume)? De ce îngăduie o astfel de paradă a acestui rebel

înaintea oamenilor şi îngerilor? Există câteva motive pe care le

putem considera. în primul rând, pentru a pedepsi păcatul.

îngăduindu-i Satanei să ridice biciul asupra omului, Dumnezeu

pedepseşte astfel răzvrătirea: „Pentru că n-ai slujit Domnului,

Dumnezeul tău, cu bucurie şi cu dragă inimă, vei sluji în mijlocul

foamei... vrăjmaşilor tăi" (Dt. 28.47, 48). Satan este un

supraveghetor dat în mânia lui Dumnezeu. Diavolul este sclavul

lui Dumnezeu, iar omul sclavul Celui Rău. Păcatul a îndreptat

creatura spre Satan şi acum el o conduce fără milă. Al doilea

motiv pentru care Dumnezeu a îngăduit Satanei să-şi etaleze

puterea este de a arăta că puterea Domnului este mai mare.

Nimeni nu se va îndoi de atotputernicia lui Dumnezeu când îl

vor vedea arun-cându-1 pe acest dragon puternic la pământ şi

apoi în iad, ca şi cum ar fi fost un ţânţar. După cum omul singur

nu constituie un rival pentru Diavolul, tot astfel Satan şi toată

oştirea lui nu-L rivalizează pe Dumnezeu. Ce nume minunat îşi

va câştiga Dumnezeu când va încheia acest război! 114 Cerurile

şi pământul I-au dat lui Dumnezeu numele de Creator.

Providenţa 1-a numit Apărător. Dar triumful asupra Satanei I-a

oferit cel mai minunat nume - Mântuitor. Ca Mântuitor, El

apără omul scăpat de dezastru şi totodată îl face o făptură nouă

- un copil al harului. Apoi, Mântuitorul îşi strânge copilul la

pieptul Său şi îl conduce în siguranţă prin toate tulburările pe

cata le produce Satan, până când, în final, ajunge în cer. Nu

există o dovadă mai clară a bunătăţii lui Dumnezeu decât planul

Lui de mântuire. Toate celelalte minunate lucrări ale Lui se vor

scurge ca râul în această singură puternică mare, pe ale cărei

ţărmuri sfinţii se vor odihni plini de bucurie. Ia bine seama la

lucrul acesta: dacă n-am fi fost mai întâi prizonierii Satanei, n-

am fi putut înţelege şi aprecia în totalitate eliberarea noastră

(de mai târziu). în cele din urmă, Dumnezeu îngăduie

suveranitatea temporară a Satanei pentru a mări şi mai mult

bucuria eternă a celui sfânt. Sună acest lucru ca un paradox?

Gândeşte-te la propria-ţi viaţă şi vei vedea că de multe ori cele

mai mari prilejuri de bucurie se nasc din cenuşa suferinţei.

Scriptura ilustrează trei tipuri de asemenea bucurii: bucuria

unei femei când este din nou mamă, bucuria unui fermier

bogat, şi bucuria unui soldat biruitor. Bucuria celor trei a fost

culeasă dintr-un pământ tare. înainte de a veni răsplata,

femeia însărcinată are parte de multe dureri, fermierul are

dureri de spate datorită poverilor, iar soldatul suferă datorită

pericolului mormântului. Dar, în cele din urmă, răsplata lor este

deplină. Şi acesta este un atribut specific suferinţei ca amintirea

ei să ofere un plus de dulceaţă bucuriei prezente. Aceasta este

explicaţia spirituală: dacă Cristos S-a făcut a menea nouă, apoi

S-a înălţat la cer împreună cu mireasa Lui curăţită, cu siguranţă

şi noi vom împărtăşi bucuria prin unirea cu El. Şi totuşi drumul

pe care El 1-a ales pentru a-i duce pe sfinţii Săi în cer va

înfrumuseţa bucuria şi adorarea noastră - deoarece noi vom

avea amintirea durerilor cumplite produse de păcat şi Satan,

pentru a compara bucuria nemăsurată de a fi mireasa Lui.

Cântecul nupţial se va alătura marşului triumfal al Cuceritorului

care Şi-a eliberat preaiubita din mâinile răpitorului, în timp ce

acesta din urmă o ducea spre iad. (c) Cum să-fi verifici

adevărata loialitate Priveşte în jurul tău şi vei vedea imperiul

Satanei lărgindu-se în toate părţile. Stăpânirea lui se întinde

peste continente şi oceane; supuşii lui sunt atât de numeroşi, ca

nisipul mării. Oh, câtă nevoie avem să ştim cu siguranţă că nu

suntem printre ei, deoarece Satan şi-a pus slujitorii chiar 46 şi în

teritoriul lui Cristos şi anume, Biserica. Pentru a-ţi descoperi

adevărata fidelitate, studiază următoarele: în primul rând, află

al cui supus eşti. îţi aminteşti că sfinţi ai lui Cristos se găseau şi

în casa Cezarului Nero; ei bine, Diavolul îşi are supuşii în curtea

de afară a creştinătăţii. Dacă pretinzi că îi aparţii lui Cristos, tu

trebuie s-o dovedeşti printr-un lucru mult mai puternic decât o

supunere exterioară faţă de poruncile Lui, Când supuşii unui

rege merg ca negustori să trăiască într-o altă ţară, el aşteaptă

ca ei să înveţe limba şi să observe obiceiurile acelei ţări pe cât le

stă în putinţă. Aceasta nu subminează loialitatea lor faţă de el;

dimpotrivă, acest lucru îi face mult mai valoroşi ca servi ai lui.

Tot astfel, Satan nu se supără dacă intri în curtea Bisericii şi

înveţi limbajul sfinţilor adunaţi acolo. El poate ceda fără a fi un

învins. De fapt, de multe ori el este slujit mai bine de un făţarnic

ce oferă un spectacol de pioşenie în Biserică, fără a întoarce

spatele Diavolului. Cristos şi Satan creează o bifurcaţie

spirituală pe care nu o poţi ignora. Aceasta împarte întreaga

lume. Tu poţi aparţine unei singure părţi. Cristos nu permite un

egal şi nici Satan; prin urmare, tu nu poţi fi de partea celor doi.

Testul fidelităţii tale este foarte simplu. Tu eşti supusul celui pe

care îl încoronezi în inima ta - şi nu al celui pe care îl linguşeşti.

Pentru a şti dacă într-adevăr Cristos este Prinţul tău, răspunde

la aceste întrebări: (i) Cum s-a urcat pe tron acest împărat al

tău? Prin naştere, tu eşti robul Satanei, precum toată rasa

umană. Prin urmare, Satan nu va ceda locul din inima ta de

bunăvoie. Şi tu ştii că prin propriile tale eforturi nu poţi rezista

puterii lui. Numai Cristos prin Duhul Său Sfânt poate aduce o

schimbare de guvernare în inima ta. Oare ai auzit tu vreodată o

voce din cer chemându-te, aşa cum s-a întâmplat cu Pavel,

făcându-te să te arunci la picioarele lui Dumnezeu şi să-ţi întorci

faţa spre cer? A venit Cristos la tine, ca îngerul la Petru când era

în închisoare, dezlegând lanţurile de întuneric ale minţii şi

cugetului tău, făcându-te ascultător? Dacă da, atunci tu poţi

pretinde că eşti un om liber. Dar dacă toate acestea sună ciudat

pentru tine şi nu ştii să se fi petrecut o astfel de lucrare în

sufletul tău, atunci mă tem că încă te mai afli în vechea

închisoare. Ai putea crede, măcar pentru moment, că o naţiune

duşmană poate înlătura un guvern fără ca cetăţenii să afle? S-ar

putea ca în sufletul tău să fie detronat un împărat şi încoronat

un altul, iar tu să nu auzi zgomotul luptei? Când Cristos este

încoronat, marea sărbătoare a încoronării Lui va răsuna în

întreaga ta fiinţă. Când El vine la tine şi-ţi smulge sufletul din

ghearele Satanei, tu vei şti acest lucru. 46 Precum omul trimis

de Isus să se spele în scăldătoarea Siloamului, şi tu trebuie să

spui: ,Eu una ştiu: că eram orb şi acum văd" (Ioan 9.25). Poţi

spune că acest lucru se întâmplă şi cu tine? (ii) De a cui lege

asculţi tu? Poruncile prinţului întunericului şi ale Prinţului păcii

sunt tot atât de diferite ca şi firile lor - una este legea păcatului

(Rom. 8.2), cealaltă legea sfinţeniei (Rom. 7.12). De vreme ce

păcatul nu te-a orbit astfel încât să nu mai poţi discerne între

sfânt şi profan, tu nu trebuie să-ţi faci griji în ce priveşte

rezolvarea acestei probleme. Când Satan vine să te ispitească,

analizează-ţi comportamentul. Cum răspunzi ispitelor lui?

Rămâi tare în legea lui Dumnezeu şi refuzi să fii influenţat? Sau

sufletul tău îmbrăţişează ispita ca pe un prieten, bucuros în a

găsi o scuză pentru a o întreţine? Dacă aşa stau lucrurile, tu te

afli sub puterea Satanei! După cum spunea Pavel: „Nu ştiţi că,

dacă vă daţi robi cuiva, ca să-1 ascultaţi, sunteţi robii aceluia de

care ascultaţi?" (Rom. 6.16). (iii). La cine alergi pentru apărare?

Cine se bucură de încrederea ta? Un conducător bun este

dornic să-şi apere supuşii. El aşteaptă ca ei să se încreadă pe

deplin în el. Prin urmare, supuşii credincioşi încredinţează

problemele statului înţelepciunii şi sfatului împăratului lor.

Când au greşit, ei aleargă după dreptate, când sunt vinovaţi, ei

se supun pedepsei legii. Crezi tu că înţelepciunea lui Dumnezeu

se poartă cu dreptate faţă de tine? Un om nepocăit se teme să

se încreadă în protecţia lui Dumnezeu. El ştie că sufletul lui are

nevoie de o curăţire totală, dar lui îi place murdăria şi doreşte s-

o păstreze. Deci, el închide uşile şi geamurile faţă de tot ce este

curat şi neprihănit şi întinde pentru firea păcătoasă o masă în

linişte. Acum, aceeaşi teamă care-1 îndepărtează pe omul

nelegiuit de Dumnezeu îl încurajează pe cel neprihănit să

deschidă larg inima sa, la bătaia Duhului. El urează bun-venit

perspectivei de curăţire a sufletului şi înţelege că Dumnezeu

îngăduie acest lucru pentru a înlătura obstacolul din partea firii

şi a face astfel loc binecuvântărilor. (iv). Cu cine simpatizezi?

Regele tău este acela ale cărui victorii şi pierderi ţi le însuşeşti.

Ce spui atunci când Duhul lui Dumnezeu stă la intrarea voinţei

tale şi blochează păcatul solicitat de Satan? Dacă eşti de partea

lui Cristos, tu îl vei

iubi mereu mai mult, deoarece te fereşte de păcat. Dar

dacă altfel stau lucrurile, tu îl vei duşmăni pe Dumnezeu,

deoarece El te opreşte de a-ţi satisface adevărata dorinţă a

inimii tale. Iar când Satan se reîntoarce, şi o va face cu

siguranţă, el te va găsi tânjind după pofta ce-a fost îndepărtată

de la tine. Şi el face întotdeauna pe placul sufletului care

tânjeşte după păcat. 117 Cum reacţionezi când vezi că

Dumnezeu binecuvintează eforturile copiilor Lui? Oare este

inundat sufletul tău de cântece de laudă, auzind că Evanghelia

se răspândeşte? Dacă încă mai eşti un copil al Diavolului, orice

triumf asupra păcatului va fi o înfrângere pentru tine. Cântecul

de biruinţă al celor sfinţi va fi neplăcut pentru tine. Tu te vei

întoarce spre casă bombănind, precum Haman, furios că un

păcat dorit de tine a fost îndepărtat şi dăruit spre distrugere lui

Cristos. Dar dacă Dumnezeu este adevăratul tău Tată, inima ta

va tresaltă auzind cântecul de biruinţă ori de câte ori păcatul

este biruit de camarazii tăi de arme. (v) Te-ai alăturat trupelor

care luptă pentru a înfrânge răscoala oamenilor răi provocaţi de

Satan? Nu este suficient doar să stai pe margine şi să încurajezi

victoria celorlalţi sfinţi. Şi tu trebuie să alergi în cursa ce-ţi stă

înainte. Dacă eşti un om sfânt, tu aparţii lui Dumnezeu şi alergi,

nu pentru tine, ci pentru El. Dorinţele Lui trebuie să primeze.

Dacă supuşii şi-ar putea alege unde să locuiască, majoritatea ar

cere să stea în palat cu împăratul lor. Dar, în general, acest

lucru'nu este de prea mult folos domnului lor. Astfel, cei care îl

iubesc cu adevărat nu numai că se vor lipsi bucuroşi de plăcerile

de la Curte, dar vor sluji de bunăvoie de-a lungul graniţelor,

acolo unde duşmanul este mai puternic. Şi ei sunt recunoscători

prinţului lor pentru onoarea de a-i sluji! Astfel, Pavel dorea ca

ziua răsplătirii sale, în glorie, să fie amânată, iar ziua suferinţei

pe pământ să fie mărită, pentru a putea continua lucrarea de

răspândire a Evangheliei împărăţiei. Ceea ce face ca viaţa să

aibă sens este slujirea lui Dumnezeu. Aceasta constituie o mare

ocazie de a ne dovedi recunoştinţa faţă de El pentru eliberarea

noastră de sub puterea Satanei şi mutarea în împărăţia Fiului

Său iubit. Creştine, începe imediat să răscumperi vremea. Ce ai

de gând să faci pentru Dumnezeu, fă repede. Verifică-ţi inima.

Dacă observi că Cristos a preluat conducerea, slăveşte-L pe

Dumnezeu că eşti un cetăţean al cerului şi nu al iadului.

Notează în calendarul inimii tale ziua naşterii tale spirituale şi

ser-beaz-o! Aceasta este ziua cununiei tale: „V-am logodit cu up

bărbat... Cristos", le spunea Pavel corintenilor (II Cor. 11.2).

Acelaşi Cristos ţi-a oferit şi ţie viaţa veşnică. Ştii că din ziua

supunerii tale înaintea Lui, toate roadele din pomul vieţii sunt

ale tale? Acesta este un dar perfect dăruit cu o dragoste totală

miresei pe care acum El o desăvârşeşte. Dragă creştine, adu-ţi

mereu aminte de schimbarea pe care Dumnezeu a făcut-o în

tine. Satan te va ispiti să te îndoieşti de înţelepciunea alegerii lui

Cristos ca Suveranul tău; aşadar, agaţă promisiunile lui

Dumnezeu pe pragul de sus al inimii tale. Ele vor menţine

sufletul tău în 47 carantină; Satan va fugi de ele ca de o plagă. Şi

nu lăsa ca timpul să distrugă amintirea acelei gropi fumegânde

în care Satan te-a ţinut legat în lanţurile păcatului, pentru ca nu

cumva el să te tragă înapoi cu ve-chile-i minciuni şi promisiuni

false. Fă o comparaţie între această nelegiuire şi mireasma

cerească pe care tocmai ai primit-o şi află că cea mai mare

bucurie de care ai parte aici pe pământ nu este decât o fărâmă

din tot ce deţine cerul. Agăţându-te de o astfel de perspectivă

minunată vei obţine curajul necesar pentru a-L sluji cu

credincioşie pe Cristos, în timp ce vei vedea prosperând în jurul

tău împărăţia Satanei. Nu te poţi sustrage de la slujba ta. Chiar

dacă nu eşti chemat să predici sau să botezi, tu poţi fi de folos

celor care au această chemare. Rugăciunile tale ascut sabia

pastorilor, ei dărâmă barierele, astfel că împărăţia lui Cristos se

poate lărgi. Tu slujeşti unui împărat care îţi cunoaşte inima.

Nimic nu-L bucură mai mult ca faptul că tu îl iubeşti deplin. Cât

de mult doreşte să ştie că dacă ai fi liber să-ţi alegi propriul

împărat şi să-ţi faci propriile legi, tu nu L-ai alege decât pe El şi

legile pe care El deja le-a decretat. 2. Puterile lor în a doua

parte a descrierii pe care Pavel o face Diavolului, el vorbeşte

despre puterea sau puterile pe care Cel Rău îşi sprijină

pretenţia la suveranitate. Dacă ar fi fost un potentat lipsit de

putere, noi pur şi simplu i-am fi nesocotit autoestimarea. Dar el,

împreună cu toată legiunea demonilor ce-i sunt complici,

beneficiază de o putere care-i susţine această pretenţie. S-ar

putea să ne fie de folos să analizăm puterea celor răi,

considerând următoarele: numele lor, natura lor, ordinea şi

unitatea dintre ei, şi marile lucrări ce sunt puse pe seama lor. în

primul rând, cum reflectă numele lor puterea pe care o au? în

Scriptură, dracii sunt descrişi ca având o mare putere. Satan

este înfăţişat ca fiind cel mai puternic dintre toţi. în Lc. 11.21, el

este prezentat ca „omul cel tare" - atât de tare, încât îşi

menţine în pace întreaga casă, sfidând toţi fiii lui Adam. Din

proprie experienţă, noi ştim că sângele şi carnea nu constituie

un pericol pentru el. A fost absolut necesar ca Cristos să

coboare din cer pentru a-1 distruge pe el şi lucrările lui; altfel,

toţi am fi murit în păcatele noastre. De asemenea, el este numit

„leul care răcneşte" (I Pet. 5.8), fiara care stăpâneşte întreaga

junglă. Când răcneşte un leu, sunetul vocii lui înfricoşează într-

atât victimele lui, încât el se poate plimba liniştit printre-ele şi le

poate ucide fără cea mai mică rezistenţă din partea lor. Satan

este un astfel de leu, care se plimbă nestingherit printre

păcătoşi, prin 119 zându-i în cursa lui (II Tim. 2.26). El îi prinde

la fel de uşor, precum vânătorul atrage pasărea în capcană cu o

fărâmitură de pâine. Dacă ar fi cunoscut adevărul, că Diavolul

găseşte majoritatea păcătoşilor atât de naivi, încât el nu are

nevoie decât de o propunere şi ei se supun fără cea mai mică

împotrivire. Numai copiii Dumnezeului Preaînalt îndrăznesc să i

se opună şi, dacă este necesar, să reziste până la sânge. Un alt

nume pentru Satan este ,jnarele balaur roşu", care cu coada lui

(adică, oamenii nelegiuiţi) trage a treia parte

din stelele cerului (Ap. 12.3,4). El este numit şi „domnul

puterii văzduhului" (Ef. 2.2), deoarece ca împărat el poate săşi

conducă supuşii şi să le ceară oricând socoteală de munca lor.

Dar cel mai puternic nume dintre toate este „dumnezeul

acestui veac" (II Cor. 4.4). Este numit astfel deoarece păcătoşii îl

slujesc pe nedrept ca pe un dumnezeu, venerându-1 aşa cum

creştinii fac faţă de Dumnezeu însuşi. De asemenea, puterea

demonilor este dată şi de natura lor. Adu-ţi aminte că aceste

făpturi decăzute au fost cândva îngeri şi încă nu au fost

dezbrăcaţi de toată puterea lor. Scriptura dovedeşte puterea

îngerilor: „Binecuvântaţi pe Domnul, îngerii Lui, care sunteţi tari

în putere!", scria David (Ps. 103.20). De asemenea, se

menţionează că israeliţii au mâncat hrana îngerilor - adică,

hrana tăriei (Ps. 78.25). In primul rând, această putere a naturii

angelice se manifestă prin superioritatea faţă de celelalte

creaturi ale lui Dumnezeu. îngerii sunt cununa creaţiei. Conform

Evr. 2.7, omul este mai prejos decât ei. în rândul creaturilor,

superiorul are putere peste cel neînsemnat: fiarele peste

ierburi, omul peste fiare, iar îngerii peste om. Apoi, îngerii sunt

superiori datorită naturii lor cereşti. Slăbiciunea omului stă în

corpul fizic. Sufletul lui este creat pentru scopuri înalte, dar

valoarea lui este diminuată de o bucată de came (ţărână) şi

trebuie să vâslească cu o putere corespunzătoare partenerului

său slab. Fiind îngeri la origine, demonii nu au o astfel de

piedică, nici nu sunt tulburaţi de o gândire carnală care să le

întunece înţelegerea, nici de vreo altă piedică ce le-ar putea

încurca mersul. Ei sunt tot atât de uşori ca o flacără de foc

purtată de vânt. Fiind duhuri, omul nu li se poate opune. Ei nu

pot fi răniţi nici de foc, nici de sabie. Nimeni nu este atât de

puternic pentru a-i lega, în afara lui Dumnezeu, Tatăl duhurilor.

Prin căderea lui, Diavolul a pierdut mult din natura fericită şi

măreaţă în care a fost aşezat, dar nu şi din abilităţile lui

naturale. El încă este un înger, şi mai are puterea unui înger. 48

în afară de numele şi natura lor, puterea dracilor este dată şi de

numărul lor mare. Ce este mai uşor decât un bob de nisip? Şi

totuşi numărul lor mare le dă greutate. Ce creatură este mai

mică decât păduchele? Şi totuşi câtă suferinţă lea produs el

egiptenilor! Gândeşte-te, ce făpturi grozave sunt dracii, care,

prin natura lor sunt atât de puternici, iar ca număr aşa de mulţi.

Satan are suficienţi demoni pentru a acoperi întregul pământ;

nu există nici un loc sub ceruri unde el să nu-şi fi plasat trupele;

şi orice om de pe pământ, pe oriunde merge, este urmărit de

astfel de duhuri blestemate. Pentru a-şi menţine autoritatea

într-un singur suflet, el poate trimite o legiune de draci (Mc.

5.9). Şi dacă el poate trimite atât de mulţi pentru a ataca un

singur om, cât de mulţi trebuie să fie cei înrolaţi în armata

Satanei? Să nu fii surprins când vei găsi dificil drumul spre cer,

de vreme ce trebuie să străbaţi cartiere populate cu astfel de

demoni. Când Dumnezeu a izgonit aceşti rebeli din cer, ei au

devenit nişte străini care colindă pământul. De atunci, ei tot

hoinăresc, căutând să le facă rău fiilor oamenilor - în special

celor care călătoresc spre cer. Pe lângă numărul lor mare,

unitatea şi ordinea demonilor măresc considerabil puterea lor.

Nu putem spune că între ei există dragoste. Un astfel de foc

divin nu poate arde în pieptul unui demon. Şi totuşi există

unitate şi ordine în ţelul lor comun de a-I birui atât pe

Dumnezeu, cât şi pe om. Uniţi nu prin legături de dragoste, ci

prin ură şi dorinţă de putere, ei ştiu că planurile lor s-ar

spulbera dacă nu s-ar pune cu toţii de acord în împlinirea

planurilor lor diabolice. Cât de credincioşi sunt faţă de neamul

lor! Domnul nostru arăta acest lucru când spunea: „Dacă Satan

scoate afară pe Satan, este dezbinat" (Mt. 12.26). Ai auzit

vreodată de vreo rebeliune în armata Diavolului? Sau crezi că

un astfel de înger răzvrătit a cedat de bună voie vreun suflet lui

Cristos? Ei sunt mulţi şi totuşi un singur duh rău stăpâneşte

peste ei toţi: „Numele meu este Legiune, pentru că suntem

mulţi", îi spunea Diavolul lui Cristos (Mc. 5.9). Observă că el n-a

spus: ,Numele nostru...". Pentru a-şi împlini planurile, aceste

duhuri blestemate lucrează împreună şi ele îl vor atrage şi pe

om ori de câte ori vor putea. Nefiind mulţumiţi cu o ascultare

simplă, dracii lucrează în cele mai întunecate suflete pentru a

smulge un jurământ de credinţă, ca în cazul vrăjitorilor. O altă

declaraţie de putere este tot lucrarea demonilor. Ce efecte

cumplite poate produce în natură acest domn al puterii

văzduhului! El nu este creator, deci nu poate face nici cea mai

mică suflare de aer, picătură de apă sau flacără de foc. Dar lasă-

1 să intre în cămara lui 121 Dumnezeu şi el va folosi uneltele

Creatorului cu atâta înverşunare, că nici un om nu se va putea

împotrivi lor. El poate face marea să urle atât de cumplit, încât

adâncurile să fiarbă ca un ceainic, şi să determine o aşa furtună

încât să crezi că cerul se va prăbuşi. El poate aprinde fitilul

tunului ceresc, provocând un tunet şi o lumină atât de

puternice, care nu numai că înspăimântă, dar aduc şi pagube.

Dacă te îndoieşti de acest lucru, citeşte cum a ucis el copiii lui

Iov, trimiţând o rafală de vânt, care i-a îngropat în ruinele casei

lor (Iov 1.19). Influenta puterii lui nu este limitată numai la

elementele naturale. I s-a dat putere şi peste vieţuitoare.

Aminteşte-ti de turma de porci pe care el a aruncat-o în mare.

Se pare că are putere (cu permisiunea lui Dumnezeu) şi peste

trupul omenesc, deoarece citim că suferinţa lui Iov nu era ceva

obişnuit, ci întipărirea degetului Satanei în carnea sa. Toate

aceste atacuri Satan le consideră un joc neînsemnat. Ura lui cea

mare este îndreptată spre sufletul omului. El se foloseşte de o

suferinţă fizică numai pentru a tulbura echilibrul sufletesc. El

ştie cât dc repede pacea şi odihna omului sunt tulburate de

gemetele trupului, sub al cărui acoperiş se adăposteşte. într-

adevăr, dacă Satan nu are o altă cale de a-şi împlini planul cu

noi, decât atingându-se de trupul nostru, totuşi el posedă un

mare avantaj. Mă doare să văd cât de jos a căzut sufletul faţă

de poziţia lui divină! Trupul, întocmit pentru a-1 sluji, a devenit

în schimb stăpânul sufletului şi îl conduce fără milă. Fără

îndoială, Satan nu foloseşte numai suferinţa fizică pentru a

ajunge la sufletul nostru. El are o cale mai scurtă de acces. Când

omul a căzut pentru prima dată, el a sfărâmat zidul împotriva

păcatului şi a lăsat drum liber pentru a intra duhul Satanei

împreună cu tot arsenalul lui şi astfel să se simtă ca la el acasă.

Dacă Dumnezeu nu-1 opreşte din drumul lui, Satan nu va lăsa

nici un suflet de pe pământ nelocuit. Singurul lucru care ne

poate păzi de acest intrus este

puterea salvatoare şi păstrătoare a lui Cristos. Satan este

viclean şi admiră înţelepciunea lui Dumnezeu, astfel că el

lucrează în oamenii nelegiuiţi într-un mod asemănător cu cel al

lui Dumnezeu în oamenii sfinţi. Dumnezeu lucrează eficient în

cei sfinţi (Gal. 2.8; I Tes. 2.13); Satan lucrează eficient în copiii

neascultării '(Ef. 2.2). Dar roadele muncii lor nu se aseamănă

deloc. Duhul este dătător de cunoştinţă şi neprihănire pentru

inimile sfinţilor (Ef. 5.9), în vreme ce Satan aduce mânie şi tot

soiul de nelegiuiri în viaţa păcătosului. Duhul Sfânt umple cu

mângâiere; Satan umple cu teroare - ca în cazul lui Iuda, care

întâi a devenit trădătorul Stăpânului său, iar mai târziu s-a

spânzurat. 49 Dacă eşti un om sfânt, nu trebuie să te temi că

Satan se va strecura în sufletul tău. Dumnezeu nu-i va permite

acest lucru. Dar Diavolul poate şi chiar atacă graniţele credinţei

tale. Deşi nu eşti ţinta potrivită a puterii lui, tu eşti şi rămâi ţinta

mâniei lui. El luptă cu tine ori dc câte ori are această

oportunitate, iar tu îl vei putea birui numai atunci când

Dumnezeu îţi oferă puterea Lui. Dacă El Se îndepărtează puţin,

vei constata de îndată cât dc neputincios eşti împotriva acestui

adversar puternic. El a trimis acasă pe cei mai buni camarazi ai

tăi, tremurând şi plângând înaintea lui Dumnezeu, cu sângele

ţâşnind din rănile cugetelor lor. Toată această descriere a

puterii Satanei s-ar putea să te descurajeze, dar nu aceasta este

intenţia mea. Acestea sunt lecţii preţioase, care te vor ajuta în

drumul tău spre cer şi te vor echipa corespunzător pentru

împărăţie. Analizându-1 pe Satan, constatăm că mândria nu are

la bază puterea. Mândria firească este urmaşul nelegitim al

puterii. Ea este o poftă concepută în pântecele Satanei şi, deşi

inima ta s-ar putea îngâmfa la naşterea ei, va reprezenta pentru

sufletul tău ceea ce Cain a fost pentru Abel - un duşman de

moarte deghizat în rudă apropiată. Puterea este atributul pe

care numai Dumnezeu îl merită. Atât noi, ca oameni muritori,

cât şi Satan, realizăm un spectacol de prost gust când ne-o

însuşim. De fapt, Diavolul este cea mai josnică dintre toate

creaturile lui Dumnezeu, şi aceasta mai ales deoarece are o

asemenea putere pe care o foloseşte greşit. Pierzându-şi tot

curajul angelic prin căderea sa, el şi 1-a recâştigat din pierderea

sa. Prin urmare, orice putere pe care o ai, ar trebui să te

înfricoşeze, câtă vreme n-o foloseşti pentru Dumnezeu. Un roi

de lăcuste nu produce pagube mai mari într-un lan de grâu

copt, decât cele provocate de puterea mândriei în sufletul

omului. Eşti puternic? Cum foloseşti acest dar de la Dumnezeu?

Pentru lucrarea Lui sau pentru satisfacerea propriilor pofte?

Iată unul din cele mai bune instrumente folosite de Sal an

pentru a ispiti. Puterea este un cetăţean al lumii şi este

echivalentă cu sarcina atribuită Satanei. Ea foloseşte diferite

costumaţii - toate făurite pentru a-i impresiona pe cei din jur. Şi

toate au o înfăţişare atât de reală încât induc în eroare. Uneori,

puterea se îmbracă în cele mai scumpe mătăsuri şi-şi pune cele

mai frumoase, bijuterii, pretinzând că bogăţia este cheia spre

mărire. Sau îmbracă hainele unei ocupaţii nobile şi-i

dispreţuieşte pe cei cu preocupări comune. Apoi ea poate

îmbrăca haina militară cerând supunere imediată din partea

sutelor şi miilor de subalterni. în ciuda acestor manifestări dc

supremaţie, puterea este un balon colorat, purtat dc vânt.

Dumnezeu nu are decât să facă un gest şi ea se va transforma în

nimic. 123 Demonii şi oamenii fireşti s-ar bucura dacă la

judecată s-ar putea înfăţişa în haina unor bieţi sclavi pentru a-şi

primi sentinţa. în acea zi, toate titlurile şi bogăţiile lor nu vor

mai fi prezentate pentru slava lor, ci pentru ruşinea şi

condamnarea lor eternă. Nu mă îndoiesc - şi nici tu nu ar trebui

să te îndoieşti - că puterea Satanei face mai dificilă cucerirea

cerului. Dacă Diavolul este atât de puternic, iar drumul spre cer

este aşa de populat cu oamenii lui nelegiuiţi, atunci cu siguranţă

va trebui să plătim un preţ înainte de a ne pune steagurile pe

zidurile noului Ierusalim. Dacă vezi că cineva porneşte singur şi

neînarmat într-o călătorie lungă şi periculoasă, atunci vei

conchide că el nu se aşteaptă să întâlnească hoţi în drumul său

şi faci bine că pui la îndoială înţelepciunea lui. Mulţi pretinşi

creştini călătoresc astfel. Ei îţi spun că se îndreaptă spre cer, şi

totuşi arată o mică dorinţă de a călători în prezenţa oamenilor

sfinţi - ca şi cum ei nu ar avea nevoie de companie! Cei mai

mulţi merg total neînarmaţi, sau duc cu ei ceea ce numai

armătură nu se poate numi. Alţii agită nişte speranţe deşarte

bazate, chipurile, pe îndurarea lui Dumnezeu, fără să aibă nici o

muniţie a Scripturii. O astfel de „nădejde" este un pistol ruginit

şi-1 va lovi în plin pe cel nechibzuit care încearcă să-1

folosească. Aceşti oameni, mulţi dintre ei plini de succes după

standardele lumii, aşteaptă ca printr-un mic efort să atingă

cerul, deşi până şi bogăţiile pământeşti se câştigă cu multă

trudă. Ei ştiu din experienţă că averea nu se obţine dormind, şi

că familia nu poate fi întreţinută stând cu mâinile în buzunare.

Cu cât înaintezi mai mult pe drumul succesului, cu atât vor

exista mai multe cotituri care vor căuta să te inducă în eroare.

Şi cu cât creştinul se apropie mai mult de cer, cu atât se vor ivi

mai mulţi care vor încerca să-1 înşele şi să-i fure cununa slavei,

dacă ar putea. Notează bine acest lucru: nu te poţi apăra

niciodată singur împotriva Satanei; şi nici cu Satana împotriva

lui Dumnezeu. Dar asociază-te cu Cristos şi vei fi eliberat atât de

tine însuţi, cât şi de Satan. Slavă lui Dumnezeu! Puterea Satanei

este mare, dar nu constituie un motiv de disperare. Ce

minunată mângâiere le oferă Dumnezeu copiilor Săi,

permiţându-ne să vedem că nu avem de ce să ne temem de

Satan. Lasă-i să se teamă de el cei ce nu se tem de Dumnezeu.

Creştine, care sunt munţii lui de putere ce-ţi stau înainte? Tu

slujeşti unui Dumnezeu care poate face ca până şi un vierme să

cutreiere muntele! (Is. 41.15). Aşadar, cu siguranţă, El poate să-

ţi poarte de grijă. Cea mai mare lovitură pe care Satan o poate

da curajului tău constă în a întreţine în inima ta teama de el.

124 Am menţionat că există animale mult mai puternice decât

leul, dar care totuşi tremură când acesta răcnejşte. Câte ore ai

petrecut tu tremurând, când se înfăţişa Satan, deşi în Cristos

aveai puterea de a-1 călca în picioare! Caută să găseşti o

perspectivă potrivită a puterii Satanei şi atunci acest leu nu ţi se

va părea atât de fioros. Trei precizări se vor dovedi foarte utile,

mai ales când eşti tentat să crezi că puterea Satanei este

absolută. în primul rând, este o putere sustrasă. Ea nu este

obţinută printr-un drept legal, ci prin îngăduinţa lui Dumnezeu.

Toată puterea aparţine lui Dumnezeu, atât pe pământ, cât

şi în iad. Foloseşte-ţi credinţa pentru a îmbrăţişa acest adevăr şi

vei putea umbla pretutindeni cu încrederea absolută că Satan

nu-ţi poate provoca o durere permanentă. Ai putea crede

măcar pentru un moment că Tatăl tău ceresc ar înmâna

duşmanului Său o sabie prea ascuţită pentru a te birui pe tine,

propriul Lui copil? De vreme ce Dumnezeu prevede muniţiile

armatei duşmane, fii convins că ele vor fi de puţin folos

împotriva ta, dacă te aşezi sub protecţia lui Dumnezeu. Când

Pilat încerca să-L înspăimânte pe Cristos, lăudându-se cu

puterea lui de a-şi ierta sau condamna prizonierul, Cristos i-a

răspuns că n-ar putea face nimic „dacă puterea nu i-ar fi fost

dată de sus" (Ioan 19.11). Cu alte cuvinte: ,/>o/i să faci ce este

mai rău. Eu ştiu cine te-a împuternicit". Satan loveşte, omul

persecută - dar Dumnezeu este Cel care le dă celor doi puterea.

Un alt lucru pe care trebuie să-1 ştii despre puterea Satanei

constă în faptul că ea este /imitată, şi aceasta sub două

aspecte: pe de o parte, Satan nu are suficientă putere pentru a

face tot ce vrea, iar pe de altă parte Dumnezeu nu-i îngăduie să

folosească toată puterea de care dispune. Atât aici jos, cât şi în

cer, dorinţele lui sunt foarte îndrăzneţe. Dorinţa lui cea mai

mare cu privire la cer este să-L detroneze pe Dumnezeu şi să se

aşeze el însuşi în acel loc sacru. Dar această dorinţă nu şi-o

poate îndeplini, ca şi multe altele ce ard înăuntrul său. El nu

este decât o creatură şi, deci, este limitat. Dumnezeu poate

pune limite Satanei, şi o face mereu, dar Satan niciodată nu-L

poate limita pe Dumnezeu. Şi de vreme ce Dumnezeu este în

siguranţă, acelaşi lucru se poate spune şi despre tine, deoarece

„viafa ta este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Col. 3.3).

Aceasta este o mare consolare: Satan nu-ţi poate porunci să

păcătuieşti împotriva voii tale. Deşi el poate grăbi mersul tău,

după cum fluxul este purtat mai uşor spre ţărm datorită

vântului, totuşi el nu poate schimba sensul de mers al inimii

tale. 50 După cum Dumnezeu decide câtă putere să deţină Cel

Rău. totodată El controlează câtă putere să fie folosită de el în

fiecare moment. Este posibil să ai perioade când simţi că

Dumnezeu te-a lăsat să lupţi singur. Atunci credinţa ta are cea

mai grea muncă. Ţine-te strâns de făgăduinţa că Dumnezeu

vede fiecare mutare a lui Satan şi că nu-i va permite să aibă

victoria finală. Când Dumnezeu îi îngăduie, el poate să fure

pacea şi bucuria creştinului, dar întotdeauna el se află sub

ordin. Când Dumnezeu spune: „Stai!", el trebuie să se întindă

precum câinele lângă masă, în timp ce sfinţii se ospătează la

masa lui Dumnezeu. El nu îndrăzneşte să fure vreo bucăţică,

deoarece ochii Stăpânului îl privesc mereu. Tu pierzi multă

mângâiere când uiţi că mâna lui Dumnezeu este totdeauna

ridicată asupra Satanei, iar ochiul Lui blând te priveşte mereu.

Nu numai că puterea Satanei este sustrasă şi limitată, dar este

şi servilă atotputerniciei lui Dumnezeu. Orice rău ar produce,

acesta este folosit de Dumnezeu în beneficiul oamenilor sfinţi.

Expresia: ,JDar el nu judecă aşa şi nu acesta este gândul inimii

lui" (Is. 10.7) este valabilă atât pentru Asirianul mândru, cât şi

pentru Diavolul, deoarece inima Celui Rău doreşte distrugerea

tuturor oamenilor. Dar alta este intenţia lui Dumnezeu, după

cum mulţi sfinţi înţelepţi au învăţat de-a lungul secolelor. Când

se referea la Dieta de la Nuremberg împotriva protestanţilor,

Luther spunea simplu: ,Acolo s-a dat un decret, iar în cer un

altul". Deci, pentru mângâierea sfinţilor, gândurile pe care

Dumnezeu le îndreaptă spre ei sunt gânduri de pace şi ocrotire,

în timp ce gândurile Satanei sunt de distrugere şi nimicire. Cine

s-ar putea îndoi de faptul că gândurile lui Dumnezeu sunt mai

presus de cele ale Diavolului? Află că în vreme ce Satan

persecută, Dumnezeu purifică (Dan. 11.35). Majoritatea petelor

apar în darurile tale, în timp ce tu petreci în pace şi prosperitate

şi ele nu pot fi curăţite decât după ce au fost smulse de la Cel

Rău. El trimite descurajare, suferinţă sau disperare pentru a-1

înghiţi pe cel sfânt (aşa cum balena l-a înghiţit pe lona). în

schimb, Dumnezeu foloseşte încercarea pentru a şlefui credinţa

ta, astfel ca în final să strălucească mai tare ca oricând. Facem

prea puţin dacă nu ne temem deloc de Satan. Dar îl şi linguşim

prea mult când ne temem de el mai mult decât ne încredem în

Dumnezeu. Dacă îi aparţii lui Cristos, nimic nu se poate

întâmpla în viaţa ta fără acordul lui Dumnezeu. Cel care ţi-a dat

viaţa, a dat şi moartea. Cel care ţi-a dat cerul ca moştenire, ţi-a

oferit şi lumea cu toate necazurile ei -inclusiv prinţul acestei

lumi cu toată mânia şi puterea lui. într-adevăr, 126 l aceasta

înseamnă dragoste şi înţelepciune cuprinse într-o enigmă. Dar

cel ce are Duhul lui Cristos o poate dezlega. 3. împărăţia

dracilor („întunericul acestei lumi") Satan nu are o dorinţă mai

mare decât să-ţi demonstreze că el este „domn peste toate",

deşi ştie că acest titlu îi aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu.

Satan este doar stăpânitorul „întunericului acestei lumi" şi, prin

urmare, subalternul lui Dumnezeu. Graniţele imperiului său

sunt limitate. în primul rând, timpul de domnie al acestui prinţ

este Jn lumea aceasta", nu şi după. în al doilea rând, teritoriul

domniei lui este „în această lume", nu în cer. Şi în al treilea

rând, supuşii peste care domneşte sunt Jntunericul acestei

lumi", nu fiii luminii. Prin urmare, imperiul Satanei este limitat

în timp. această lume" este acea mică pată a timpului limitată

de ambele părţi de veşnicie. Pe această scenă, Satan joacă rolul

unui prinţ. Dar când Cristos îl va chema pentru a juca actul final

la sfârşitul veacului, Satan va fi descoperit înaintea tuturor,

coroana îi va fi luată, iar sabia îi va fi sfărâmată deasupra

capului. El va fi alungat în chip ruşinos de pe scenă, pentru a

deveni prizonierul veşnic al iadului. Nu-i va mai putea întina pe

cei sfinţi şi nici să-i conducă pe cei răi. Dimpotrivă, atât el cât şi

toţi aliaţii lui vor zăcea pedepsiţi de mânia lui Dumnezeu.

Atunci se va pune capăt tuturor faptelor lor rele. Dumnezeu

lucrează tocmai în acest scop şi lucrarea Lui nu va înceta până

când „nu va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice

putere" (I Cor. 15.24). Atunci, şi numai atunci, El va da

împărăţia Sa în mâinile Tatălui. „Căci trebuie ca El să

împărătească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele

Sale" (v. 25). întrebarea nu este dacă Cristos îl va

nimici pe Satan, ci când. Faptul că zilele lui Satan sunt

numărate este o veste rea pentru oamenii nelegiuiţi. în prezent,

păcătoşii se bucură de timpul lor şi cred că acest lucru va

continua la nesfârşit. în fiecare zi îi poţi auzi veselin-du-se, în

vreme ce discipolii lui Cristos plâng şi suspină. Ei îşi foşnesc

mătăsurile, în timp ce sfinţii tremură în zdrenţele lor. Diavolul

este grijuliu să-şi satisfacă supuşii, după cum un prinţ îşi

răsplăteşte curtenii. ,JVu pot oare să-fi dau cinste?" îl întreba

Balac pe Balaam (Num; 22.37). Oh, este straniu - şi totuşi nu,

considerând natura degenerată a omului - să vezi cum Satan îi

prinde pe păcătoşi cu lanţul lui aurit. Numai să-i momească cu

slavă, bogăţie sau plăceri, şi inimile lor vor ţâşni spre aceste

lucruri ca peştele după o râmă. El îi poate determina să

păcătuiască 51 doar pentru o bucăţică de pâine. Aşa cum s-a

întâmplat cu Dima, care a părăsit Evanghelia din dragoste

pentru lume. O inimă rea este atât de dornică să strângă

primele promise de Diavolul, încât ignoră răsplata cumplită pe

care Dumnezeu ameninţă s-o acorde pentru aceeaşi slujbă.

Oamenii care cad în cursa Diavolului sunt cei decişi să se

înfrupte din fructul nelegiuirii. Cum străluceşte el în pomul

ispitei! O singură muşcătură şi vei dori mai mult. Dar, atenţie!

Nimic din ce oferă Satan nu este lipsit de blestemul lui. Ofertele

lui sunt murdare, după cum este şi el. Ele sunt ca o otravă

pentru sufletul omului (I Tim. 6.9). Nu ar fi înţelept ca, înainte

de a încheia un pact cu Diavolul, să te întrebi dacă promisiunile

lui sunt garantate? îţi poate asigura el afacerile, păzindu-te de

un proces cu Dumnezeu? îţi poate garanta că atunci când vei

muri nu vei fi lăsat singur în lumea de dincolo? Cumpărătorul

trebuie prevenit. Timpul îţi va demonstra că ai fost înşelat de

Satan. „Oh, dar am şi început să am parte de plăcerile pe care el

le oferă. Mă bucur chiar acum de ele", spune păcătosul. „Şi să

aştept cerul pentru lucrurile mai mari pe care le promite

Cristos?" Omule păcătos, tu ai dreptate când spui că plăcerea ta

este acum, deoarece nu poţi fi sigur că va mai dura! Fericirea ta

prezentă este trecătoare, iar cea a sfinţilor, deşi viitoare, nu se

va sfârşi niciodată. Oare te vei lipsi, precum Esau, de

moştenirea veşnică a împărăţiei lui Dumnezeu, pentru a primi o

porţie de supă şi răsplata imediată? Oare ce nebunie îi

determină pe păcătoşi să refuze acum puţină suferinţă? într-un

mod nechibzuit, ei aleg să îndure mânia veşnică a lui

Dumnezeu, în schimbul unui ospăţ trecător oferit lor de Satan.

Dacă Satan te întreţine regeşte pentru perioada scurtă a vieţii

tale pe pământ, ce este acest lucru faţă de o veşnicie? Fie ca

ceea ce urmează să-i încurajeze pe cei ce aparţin lui Cristos:

furtuna poate fi năprasnică, dar este numai de moment. Norii

care sunt deasupra capului tău vor trece şi atunci te vei bucura

de vreme bună, de o strălucire veşnică. Nu poţi veghea măcar o

oră împreună cu Cristos? Porunceşte credinţei să privească prin

gaura cheii făgăduinţei şi să vadă ce a pregătit Dumnezeu

pentru cei ce-L iubesc. Tu slujeşti unui Dumnezeu care-Şi ţine

legământul pe vecie. Odată ce te-ai scufundat în fântâna

îndurărilor Lui, cum poţi să stai de această parte a eternităţii,

temându-te să-ţi umezeşti picioarele cu acele suferinţe

trecătoare ce se scurg între tine şi slava veşnică? Pe lângă faptul

că este limitat în timp, imperiul Satanei este redus şi ca spaţiu.

Diavolul domneşte numai „în această lume". El nu poate atinge

cerul, nici chiar dacă şi-ar folosi toată puterea şi toată oştirea

de 51 monilor. Acest rebel care odată a împărăţit cu Dumnezeu

în glorie, n-a mai îndrăznit nici măcar să privească acel loc sfânt

de când a fost izgonit prima dată. Aşa că el rătăceşte aici jos ca

un vagabond, alungat dinaintea lui Dumnezeu, dar nu şi

dinaintea sfinţilor cc se îndreaptă spre cer. Dacă vrei, tu poţi lua

acest fapt ca o sursă de mare bucurie: acolo unde se află

fericirea ta veşnică, Satan nu are nici o putere! Ce ai tu de

valoare şi să nu fie în cer? Cristos este acolo şi dacă tu îl iubeşti

şi inima ta este acolo. Prietenii şi cei dragi ai tăi care au murit în

Cristos sunt acolo, aşteptând cu nerăbdare să te alături lor.

Toată lucrarea ta pentru Domnul este ascunsă precum o

comoară între zidurile acelei cetăţi sfinte. Mântuirea ta îţi oferă

un nume în împărăţia lui Dumnezeu şi te va înălţa mai sus de

zborul acestei păsări de pradă, cu condiţia ca tu să-ţi însuşeşti

puterea lui Cristos. Aşa s-a întâmplat cu Iov. Diavolul 1-a jefuit

de tot ce avea şi 1-a tulburat. Ajungând o mână de oase şi fiind

plin de bube, el înfrunta moartea şi pe Cel Rău fără să clipească.

El ştia că Răscumpărătorul său era Cristos, şi ţinea strâns de

promisiunea unei zile mai bune când va fi aşezat pentru

totdeauna deasupra puterii Diavolului. Chiar în starea limitată

în care te găseşti acutn, poţi fi încrezător că Tatăl tău te

priveşte. Diavolul i-a furat averea lui Iov şi 1-a lăsat pentru un

timp fără nimic, dar Iov avea în cer un Dumnezeu care i-a redat

totul. Ca om sfânt, tu ai o garanţie suplimentară: sursa credinţei

şi actul moştenirii, ca cetăţean al cerului. Acestea sunt lucruri

certe atât pentru acum, cât şi pentru viitor. Satan ştie acest

lucru şi va face tot posibilul pentru a le smulge de la tine. Dar

oricât s-ar strădui, el nu va putea şterge numele tău din Cartea

vieţii. El nu poate anula credinţa ta, nu poate întrerupe părtăşia

ta cu Dumnezeu şi nici nu poate seca izvorul mângâierii, deşi l-

ar putea stăvili pentru o vreme. Nici nu poate împiedica

biruinţa ta asupra păcatului. Dumnezeu, Care ne păzeşte prin

puterea Lui „prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie

descoperită în vremurile de apoi" (I Pet. 1.5), păstrează toate

aceste lucruri în cer, printre diamantele coroanei Lui, bine

păzite de atingerea Satanei. Imperiul Satanei este restrâns şi în

ce priveşte supuşii. Teritoriul lui este limitat nu numai de timp şi

spaţiu, dar şi de cei asupra cărora are putere de stăpânire. Ei

sunt descrişi ca „întunericul acestei lumi" sau, mai simplu, cei

care sunt în întuneric. Cuvântul întuneric este folosit uneori în

Scriptură pentru a descrie condiţia unei persoane aflate într-un

mare necaz (Is. 50.10), alteori pentru a descrie natura păcatului

(Ef. 5.11), şi uneori se referă în mod deosebit la păcatul

ignoranţei. Deseori este comparat cu întunericul nopţii sau cu

orbirea fizică. Pentru a lămuri acest pasaj, voi interpreta acest

cuvânt 9 - Creştinul în Armătură 129 în două moduri: în

primul rând, ca întunericul păcatului în general, şi în al doilea

rând ca întunericul ignoranţei, în particular. înainte să începem,

observă diferenţa: Diavolul stăpâneşte peste cei care sunt într-o

stare de păcat şi ignoranţă şi nu peste cei care sunt uneori

ignoranţi şi păcătoşi. Altfel, el ar avea stăpânire asupra sfinţilor,

la fel de bine ca şi asupra păcătoşilor nemântuiţi. (a) De ce este

descris păcatul ca întuneric De nenumărate ori, în Scriptură

păcatul este identificat cu întunericul. Există câteva motive

pentru folosirea acestei analogii. (i) întunericul spiritual dă

naştere la păcat. Cauza externă a păcatului este Satan: el este

principalul promotor; cauza internă este reprezentată de

întunericul din sufletul omului - consecinţa nenorocită a căderii

lui Adam. Când Duhul Sfânt face lumină în suflet, el scoate la

iveală natura distrugătoare a păcatului, iar omul aleargă la

Dumnezeu. Dar când sufletul este ţinut în întuneric sau departe

de adevăr, păcatul se deghizează şi astfel este binevenit. (ii)

Păcatul provoacă orbire spirituală. în vreme ce întunericul din

inimile noastre ne conduce întâi spre păcat, păcatul ne conduce

spre adâncimile întunericului. Cugetul este falsificat de păcat,

astfel că ceea ce odată părea dăunător, acum devine plăcut.

Probabil că ai cunoscut persoane care manifestau un dispreţ

sfânt faţă de un păcat pe care-1 vedeau în alţii. Dar de îndată ce

au gustat din aceeaşi cupă, nu mai văd nici un rău şi nici nu mai

argumentează împotriva Iui. Păcatul aduce întuneric asupra

unui suflet, nu numai datorită naturii lui, ci, uneori, ca un trimis

special al lui Dumnezeu. Dumnezeu a avertizat asupra

consecinţelor grave ale răzvrătirii împotriva luminii oferite de

El. Duhul Lui pătrunde în temniţa întunecată a sufletului tău

nemântuit, purtând lumina adevărului. Dacă refuzi să răspunzi

şi alergi la uşa din spate pentru a-i deschide Satanei, Dumnezeu

a hotărât că „vei muri în necunoştinţă" (Iov 36.12) - cu alte

cuvinte, în întuneric. Ori de câte ori îi întorci spatele, tu flirtezi

cu pedeapsa veşnică. De ce Şi-ar lăsa El candela să ardă fără

folos? Citeşte verdictul scris în Cuvântul Său: „Duhul Meu nu va

lupta pururea în om" (Gen. 6.3). (iii) Păcatul evită lumina.

Pentru un păcătos, lumina adevărului este mult mai puternică

decât soarele ce străluceşte în deşert la amiază (Ioan 3.19). El

evită să umble acolo unde adevărul străluceşte, şi când este

expus luminii lui va face tot posibilul pentru a se ascunde. Satan

este întotdeauna la dispoziţia lui, gata să-1 ajute să se

adăpostească de razele pătrunzătoare ale adevărului. 130 Aude

el adevărul într-o predică înflăcărată? Satan se va aşeza lângă el

şi-i va şopti tot soiul de prostii pentru a-1 distrage. El s-ar putea

să-şi pună întrebări cu privire la programul de seară sau la ziua

de mâine. Iar dacă predica devine prea puternică, Diavolul îi va

amorţi simţurile, provocându-i somnul până ce predica se

încheie. Presupune că un om caută adevărul. Atunci Satan ar

putea trimite un predicator simplu, ale cărui vorbe goale mai

degrabă îi vor gâdila firea, decât să-i mustre cugetul. Oh, el ar

putea predica din Cuvântul lui Dumnezeu, dar o face prea

blând. El este prea laş pentru a folosi Sabia Duhului în toată

puterea ci, fără să „ofenseze" pe unii membrii ai adunării lui.

Mulţi din cei ce îndrăznesc să mânuiască adevărul sau chiar să-1

admire când este în teacă, ar leşina imediat dacă l-ar vedea

descoperit. (iv) Atât păcatul cât şi întunericul provoacă

suferinţă. Ce ar fi putut face egiptenii când au fost loviţi de

plaga întunericului, decât să stea liniştiţi şi să.spere că va trece?

Un om aflat îh stăpânirea păcatului este sub aceeaşi plagă. El nu

poate întreprinde nimic bun până ce Dumnezeu nu ridică

întunericul de pe sufletul lui. Pe epitaful fiecărui păcătos

nemântuit se poate citi limpede: ,iAici se odihneşte unul care n-

a lucrat nici măcar o oră pentru Dumnezeu ". Şi dacă nu poate

face nimic pentru Dumnezeu în vreme ce este ţinut în întuneric,

nici nu se poate ajuta pe el însuşi. Fieţi milă de omul al cărui

întuneric ascunde deserviciul pe care şi-1 face propriul lui

suflet! El se aseamănă cu cineva care stă neajutorat într-o

celulă întunecată, gândindu-se că este prins şi condamnat la

moarte. Dar dacă s-ar aprinde o lumină, el ar găsi foarte uşor

cheia de la uşă. Cristos este făclia care luminează drumul

întunecat al omului. El stă cu braţele întinse, oferind eliberare.

Nimic altceva decât rugăciunea stă între păcătos şi mântuirea

lui, totuşi întunericul sufletului său îl ţine legat în închisoarea

Satanei. Aceasta reprezintă o altă cauză a suferinţei: întunericul

umple inima de teamă. Cei răi nu au pace. Chiar când ei dorm,

cugetele lor nu se odihnesc. Ei mănâncă cu teamă, petrec cu

teamă. Nu există o singură plăcere în viaţa lor care să nu fie

întinată de acest miros greu. (v) Păcatul conduce în întunericul

veşnic. Pe acest pământ există un amestec de întuneric şi

lumină, chiar şi pentru cei mai mari păcătoşi -puţină pace cu

tulburare, puţină plăcere cu suferinţă, puţină nădejde de

iertare. Dar în veşnicie există un întuneric total. Acolo focul

mâniei va arde neîncetat, iar păcatul va ţine pasul cu cea mai

cumplită suferinţă. (b) De ce oamenii aflaţi în întuneric sunt sub

stăpânirea Satanei Satan este numit „stăpânitorul întunericului

acestei lumi". Prin urmare, datorită decretului lui Dumnezeu,

toţi cei ce sunt în întuneric 52 se află sub domnia Diavolului.

Scriptura ne spune că păcătoşii sunt locuinţa râvnită de Cel Rău.

îţi aminteşti pasajul unde duhul necurat spune: ,flfă voi întoarce

în casa mea, de unde am ieşit" (Mt. 12.44)? Este ca şi cum ar fi

spus: ,Mam plimbat printre sfinţii lui Dumnezeu, bătând la

diferite uşi, dar nimeni nu mi-a deschis. Dar ştiu cine o va face.

Mă voi întoarce în casa mea, unde sunt sigur că voi avea un

control deplin". Şi suficient de sigur, când se întoarce, el o

găseşte goală şi gata să-1 primească. Fiecare înclinaţie a

sufletului contribuie la a pregăti casa pentru stăpân. Cei aflaţi în

întuneric nu au putere să i se împotrivească Satanei. El

stăpâneşte omul în întregime, modificându-i gândirea. Dacă

citeşte Scriptura, Satan este lângă el, având pregătite

comentariile, transformând adevărul într-un

labirint de minciuni. Dacă arată vreun dispreţ faţă de

păcat, Satan îl determină să privească la el prin lentilele frumos

colorate ale compromisului. Şi în vreme ce păcătosul poate

gândi că sufletul lui se înnobilează, de fapt, el rămâne sub un

morman de deziluzii. Satan se arată atât de binevoitor în a

împrumuta instrumentele nelegiuirii, încât adesea este

considerat mai degrabă prieten decât un stăpân rău. Dar un om

nu-şi poate tăia priponul cu care Satan îl ţine în păşunea

păcatului, decât dacă toporul pădurarului poate tăia pomul cu

propriul lui acord. Şi totuşi există nădejde pentru oricine:

Cristos, Bunul Păstor, este aproape. Dacă-L vei striga, chiar cu

un glas firav, ca al behăitului celui mai plăpând miel, El te va

auzi şi va veni imediat în ajutorul tău. Uită-te atent la situaţia

deplorabilă a fiecărui om care trăieşte în păcat. Ce limbă poate

spune sau ce inimă poate concepe o stare atât de degradantă?

Ce nelegiuire mai mare există, decât cea a demonilor care-şi

ridică steagurile în sufletul omului, pângărind tronul pus acolo

pentru Dumnezeu? Nu există o ciumă mai rea decât Satan care

să devoreze atât inima cât şi duhul. Dacă el este stăpânul tău,

să nu te aştepţi la vreo altă răsplată decât foc şi durere. Uită-te

în sus până nu este prea târziu şi priveşte-L pe Cristos trimis de

Dumnezeu pentru a-Şi prelua tronul şi a-ţi redobândi libertatea.

Dacă ai cunoaşte doar care sunt privilegiile slujitorilor lui

Cristos, ai spune atunci că singurii oameni din lume cu adevărat

fericiţi sunt cei care merg mereu cu El. Legile Lui sunt scrise cu

propriul sânge, nu cu sângele servilor Lui, ca cele ale Satanei.

Toate poruncile Lui sunt dovezi ale harului. A fi angajat de El

este un privilegiu, iar a primi o sarcină care să te păstreze în

armata Lui este o mare răsplată pentru slujirea de până atunci.

Isus Cristos este un domnitor Căruia îi place să-Şi vadă poporul

prosperând sub domnia Lui. Dar propaganda falsă a Satanei

este larg răspândită printre păcătoşi. De fapt, uneori când

Cristos vine să le deschidă uşa temniţei pentru a-i elibera, ei se

trag înapoi, temându-se de Acela care i-a iubit de la început. Ce

ciudat lucru ca sufletele nenorocite, înlănţuite în poftele lor şi

condamnate la pieire, să refuze eliberarea Domnului! Cu

siguranţă, murind în păcatele lor, ei nu pot spera într-o înviere

mai bună decât moartea de care au parte. Mă tem că ei nu cred

deloc în înviere, ci presupun că vor fi în siguranţă odată ce vor

ajunge în mormânt. Dar să ştie toţi păcătoşii că mormântul nu-i

va putea ţine atunci când Dumnezeu îşi va chema prizonierii la

judecată. Moartea nu este nicidecum un sanctuar pentru

păcătoşi, ci o închisoare în care ei sunt păstraţi până în Ziua

Judecăţii. Oh, cât de surprinşi vor fi să-L vadă ca judecător pe

Acela pe Care acum îl resping ca împărat! Renunţă la stăpânirea

Diavolului cât încă mai este timp. Strigă după har şi îndurare

câtă vreme le mai poţi avea. Lacrimile nu-ţi vor fi de nici un

folos în lumea de dincolo. (c) îndemn de a ne păzi de

vicleşugurile Satanei Ne-am referit anterior la câteva din

acţiunile Satanei îndreptate. împotriva sfinţilor. Să privim acum

la strădaniile lui de a-şi menţine supuşii loiali şi pe oamenii

păcătoşi, în deplină ascultare faţă de legea păcatului şi a morţii.

' (i) Satan interceptează mesajele trimise de Dumnezeu omului

pierdut. El ştie că a contempla este primul pas spre pocăinţă.

Faptul că israeliţii îşi îndreptaseră gândurile spre Dumnezeu

constituia un semn primejdios pentru faraonul egiptean. El

presupunea că ar putea înăbuşi eliberarea lor spirituală,

agravându-le sclavia lor fizică, astfel că le-a îngreunat munca. în

acelaşi mod procedează şi Satan cu sclavii lui, ţinându-i prea

ocupaţi pentru a se gândi la cer sau iad. El nu-i părăseşte

niciodată, ci interceptează orice gând de har, îndurare, pace sau

pocăinţă trimis de Duhul Sfânt. (ii) Satan se amestecă cu

mesagerii lui Dumnezeu. Când Dumnezeu 1-a trimis pe Moise

să elibereze Israelul, Satan i-a trimis pe Iane şi Iambre să-i stea

împotrivă (Ex. 7.11). Când Pavel predica adevărul înaintea

guvernatorului, Elima intervenea cu minciunile sale (F. A. 13.8).

Spionii Satanei sunt prezenţi în orice colţişor şi urmăresc toate

acţiunile sfinţilor. Când Dumnezeu îşi trimite copiii Săi să

mărturisească păcătoşilor despre îndurare, aceşti spioni aleargă

pentru a-i răni şi a le bloca drumul. Omule păcătos, când te

hotărăşti să-L urmezi pe Cristos, păzeşte-te mai ales de prieteni

şi rude fireşti. îndepărtează-ţi proprii copii, dacă ei 53 132 te

prind de glezne, încercând să te întoarcă de la El. Iar dacă tatăl

şi mama ta îţi stau în cale, vei fi nevoit să treci peste ei pentru a

ajunge la Cristos. Lasă-i pe cei care vor să-şi bată joc de credinţa

ta. La ce ţi-ar folosi cerul, dacă tu nu poţi îndura puţină ocară?

Dacă ei te scuipă în faţă, Cristos te va şterge. Acum, ei pot râde

de tine, dar nu şi mai târziu. Victoria finală a fost anunţată, iar

tu eşti de partea învingătorului. (iii) Satan îi influenţează pe

păcătoşi să amâne. El nu se teme de gânduri trecătoare cu

privire la pocăinţă. Mă îndoiesc că în iad ar exista prea mulţi

care să nu fi avut măcar odată vreun gând de pocăinţă, dar

Satan a reuşit să-i îndepărteze mereu spre alte lucruri mai

urgente. Omule păcătos, dacă doreşti să fii eliberat, fugi să-ţi

scapi viaţa departe de Satan, departe de poftele şi plăcerile

prezente, dacă sunt lucrarea Satanei. Diavolul spune: „mâine",

Dumnezeu spune: „astăzi". De cine vei asculta? (iv) Satan

propune un compromis. Când cugetul păcătosului rămâne

neclintit, cu toate eforturile Diavolului, acesta va face mici

concesii. în cele din urmă, faraonul a fost de acord ca israeliţii

să meargă în pustiu să ofere jertfe, dar a precizat: ,JVu

veţi .merge prea departe" (Ex. 8.28). Tot astfel, atâta vreme cât

nu se depărtează prea mult de păcatele lui, păcătosul se poate

ruga, poate auzi Cuvântul sau îl poate mărturisi. Dar Cristos

trebuie să fie împărat peste toată inima ta sau nu va fi deloc.

După cum Moise susţinea că nimic din ce aparţinea Israelului nu

va rămânea în Egipt la plecarea lor (Ex. 10.26), tot aşa şi

păcătosul trebuie s-o rupă definitiv cu păcatul, fără să-i lase

acestuia vreo posibilitate de întoarcere. Dacă-L strigi pe Cristos,

eliberarea este gata să intre. Cel care a auzit strigătul lui Israel

în Egipt va auzi şi strigătul tău şi se va apropia de îndată de

sufletul tău înlănţuit. Să nu te îndoieşti de acest lucru! Deşi El

este domn peste toate, totuşi El te alege să faci parte din

Mireasa Lui: făcătorul tău este soţul tău';... Răscumpărătorul,

Sfântul lui Israel" (Is. 54.5). Dar tu trebuie să părăseşti Egiptul

înainte ca nunta să aibă loc. Oare ce ţi-ar putea oferi Satan în

comparaţie cu

acest lucru? (d) Puterea orbitoare a ignoranţei Sufletul

este orbit de Satan mai ales datorită păcatului ignoranţei. Un

om capabil de a cunoaşte poate fi sclavul lui prin alegere, dar

un om neştiutor nu are o altă opţiune. S-ar putea ca ignoranţa

să-1 ajute să scape de unele păcate, dar când acestea se vor

înmulţi, el mai degrabă se va prăbuşi, decât să fie eliberat de

ele. Drumul de scăpare este bine marcat, dar uneori este aspru.

Probabil aceasta este cauza pentru care aşa de mulţi trăiesc şi

mor ignoranţi. Care este speranţa pentru omul 134 neştiutor?

Cunoştinţa este cheia (Lc. 11.52); Cristos este calea spre

eliberare (Ioan 14.6). Pe de altă parte, ignoranţa închide uşa lui

Cristos şi o deschide larg pentru Satan. (i) Ignoranţa deschide

uşa păcatului. Un om ignorant se aseamănă cu un somnambul

care calcă desculţ peste o viperă, fără să-i simtă înţepătura. El

se afundă în păcat şi nu realizează niciodată că a fost rănit

mortal. Citim despre unii oameni „îngreuiaţi de păcate",

care ,jiu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a

adevărului" (II Tim. 3.6,7). Vieţile lor nu poartă decât fructe

amare, fade şi udate de propria lor ignoranţă! (ii) Ignoranţa

închide păcatul în suflet. Am menţionat deja că ignoranţa dă

naştere întunericului. în mod obişnuit, întunericul provoacă

somn; o minte întunecată şi un cuget adormit sunt buni

camarazi. Un om ignorant va păcătui fără măcar să clipească.

Vai de cei atât de ignoranţi, care nu-şi dau seama că sunt

vinovaţi! Ei în mod sigur înfruntă moartea cu nechibzuinţa unui

copil care se avântă în valurile spume-gânde ce-1 vor duce în

larg şi-1 vor înghiţi dintr-o dată. Dacă ceea ce spun ţi se

potriveşte, ridică-te imediat. Aleargă de îndată şi roagă-L pe

Dumnezeu să-ţi dea înţelepciunea Lui în schimbul ignoranţei

tale. Hrăneşte-ţi mintea cu Cuvântul Lui. Cugetul este alarma lui

Dumnezeu pentru a-1 trezi pe păcătos, dar poate fi martor

numai pentru ceea ce ştie. Dacă el nu cunoaşte adevărul, nu va

putea da alarma când erezia sau păcatul se strecoară şi aprind

sufletul. Şi dacă nu te trezeşti la timp pentru a stinge flăcările cu

pocăinţă, vei arde pentru totdeauna. (iii) Ignoranţa lasă afară

mijloacele de scăpare. Atâta vreme cât omul care este în pericol

nu deschide uşa, prietenii şi slujitorii Evangheliei vor rămâne

afară. Nici ameninţările şi nici promisiunile nu sunt de vreun

folos pentru omul ignorant deliberat. El nu se teme de cele

dintâi şi nici nu le doreşte pe celelalte. Scrie „pericol!" cât de

mare poţi şi pictează-1 cu roşu; el nu va fi de mai mult folos

pentru un orb decât pentru un bou mut. Şi totuşi, în viaţa

păcătosului vor exista momente când, prin harul Duhului Sfânt

al lui Dumnezeu, el va simţi apăsare în suflet şi va tânji după

eliberare. Prin urmare, el va privi în jur pentru a găsi o cale de

scăpare. Sunt drumuri care par drepte la început şi Satan îl va

hăitui de pe o stradă pe alta, fără să-i ofere vreo scăpare,

pentru a-1 ţine departe de drumul spre cer. „încearcă faptele

bune", va spune el. ,JBle îţi vor înălţa sufletul". Sau: „Ia noi

hotărâri şi angajează-te că vei fi o persoană mai bună de acum

înainte. Ce ar mai putea aştepta Dumnezeu de la tine?" Dar, în

cele din urmă, epuizat şi descurajat de toate aceste în 54

drumări greşite, păcătosul va privi pentru a vedea de unde a

pornit - un rob al păcatului şi întunericului! De la început,

Dumnezeul nostru atotştiutor cunoştea că drumul spre cer nu

poate fi găsit în întuneric; iată dej ce El a trimis pe Fiul Său să fie

Lumina lumii. Nu există decât o singură ieşire sigură din

întunericul tău, un singur drum de scăpare - prin Isus Cristos,

Domnul nostru. Lasă credinţa ta să se alăture promisiunii vieţii

veşnice oferite tuturor celor ce cred în Domnul Isus şi El te va

scoate din întuneric la lumina Evangheliei. (e) îndemn de a ne

păzi de ignoranţă (i) Către părinţii copiilor ignoranţi. Părinţi,

Dumnezeu aşteaptă ca voi să îngrijiţi de nevoile sufletelor

copiilor voştri măcar atât cât îngrijiţi de nevoile lor trupeşti.

Cine să-i înveţe dacă nu voi? Nimeni nu este surprins când aude

că o corabie fără busolă s-a scufundat sau rătăceşte pe mare.

De ce am fi surprinşi să vedem cum copiii rătăcesc departe de

Dumnezeu dacă ei nu au primit nici o îndrumare spirituală?

Sfinţii din vechime ne sunt un model de dragoste părintească.

împăratul David, în ciuda faptului că era foarte ocupat cu

problemele statului, a considerat o responsabilitate solemnă

să-1 înveţe pe fiul său căile Domnului: „Şi tu, fiule Solomoane,

cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-I cu toată inima şi

cu un suflet binevoitor" (I Cr. 28.9). Şi ceaş mai putea spune de

mama şi bunica lui Timotei, care l-au învăţat Scripturile de pe

vremea când era un copil? Eu cred că un om nu demonstrează

că este creştin dacă nu-1 învaţă pe copilul lui despre Dumnezeu

şi nu-i arată calea spre El. Aş putea merge mai departe şi să

spun că niciodată n-am cunoscut un sfânt adevărat care să nu fi

fost cu totul preocupat de relaţia copilului său cu Tatăl ceresc.

Dacă în ziua de apoi tot ce vei putea spune va fi: „Doamne, iată

copiii mei, m-am străduit să-i fac domni şi le-am lăsat avere",

aceasta va fi o slabă mărturie. Ce nebunie ca. tu să fi făcut atât

de mult pentru ceea ce este trecător şi nimic pentru

cunoaşterea lui Dumnezeu în vederea mântuirii, care ţine

veşnic! Un studiu atent al principiilor lui Dumnezeu ne va

demonstra seriozitatea acestei probleme. Dacă neglijăm

educaţia spirituală a copiilor noştri, suntem de trei ori

falimentari. în mod evident, eşuezi când îţi laşi copiii în

ignoranţă. Credinţa şi necredinţa sunt fundamenta] diferite, nu

numai prin definiţie, dar şi prin felul în care lucrează. Credinţa

nu va creşte acolo unde nu se plantează şi va muri chiar şi acolo

unde s-a plantat, dacă nu este udată şi stimulată prin Cuvântul

lui Dumnezeu. Pe de altă parte, ateismul, ne 136 credinţa şi

blasfemia nu numai că vor creşte acolo unde nu s-au plantat,

dar nici nu vor fi distruse fără o dezrădăcinare completă. înţr-

adevăr, ele prosperă într-un suflet gol până ce simpla ignoranţă

şi necredinţă din copil devin atitudini voluntare în adult.

Ce gravă nedreptate se făptuieşte datorită neglijenţei tale!

Copilul tău nu se naşte cu Biblia în inimă sau .în minte. Satan şi-

a făcut deja lucrarea, semănând necredinţa în pruncul din

pântecele mamei. Acum tu trebuie să-ţi faci lucrarea. Credinţa

trebuie să fie adânc implantată în inimile copiilor tăi pentru a

încolţi şi a înăbuşi ce a fost plantat de Satan. Şi sezonul cel mai

prielnic pentru a semăna credinţa este copilăria. De asemenea,

lăsându-ţi copiii în ignoranţă, tu eşuezi deoarece te încarci atât

cu consecinţele păcatelor lor, cât şi cu ale tale. Când un copil

încalcă una din poruncile lui Dumnezeu, acesta este păcatul lui;

dar este şi al tatălui, dacă nu ia arătat care era porunca lui

Dumnezeu. Copiii răi devin adevărate poveri pentru părinţii lor.

Dacă un tată sau o mamă trebuie să stabilească originea

nelegiuirii manifestate prin neglijenţa lor în îndrumarea

copiilor, atunci se va aşeza cruce peste cruce şi povara va

deveni de nesuportat. Poate fi o durere mai mare în viaţa

aceasta decât să-ţi vezi propriul copil alergând cu paşi repezi

spre iad şi să ştii că tu ai fost cel care 1-a echipat pentru cursă?

Oh, fă tot ce-ţi stă în putinţă să-i câştigi pentru Dumnezeu şi să

le arăţi drumul spre cer, câtă vreme sunt tineri şi în grija ta

permanentă. în special, părinţii pierd când îşi neglijează

îndatoririle faţă de copiii lor neştiutori. Scriptura menţionează

pe cei care păstrau adevărul în nelegiuire. Sunt incluşi printre

alţii şi părinţii care ţin ascunsă de copiii lor cunoştinţa mântuirii.

Care părinte va prăda casa propriului fiu? Şi totuşi, tu faci acest

lucru când neglijezi educaţia lui spirituală, deoarece tu păstrezi

în propriul buzunar talantul de aur pe care Dumnezeu ţi 1-a

oferit pentru ca tu, la rândul tău, să-1 dăruieşti copilului tău.

Dacă acum nu laşi nici o moştenire de evlavie, ce se va întâmpla

când vei muri, iar adevărul Evangheliei va fi îngropat împreună

cu tine? Dacă eşti copilul lui Dumnezeu, atunci fiii tăi se găsesc

într-o relaţie mai strânsă cu Tatăl ceresc, în comparaţie cu copiii

celor necredincioşi. Dumnezeu Se bazează pe tine, ca tu să-i

hrărteşti, după cum şi tu ai fost hrănit, şi să-i protejezi de tot ce

poate veni din partea Diavolului. A-i învăţa pe copii căile

Domnului nu este un lucru facultativ, ci o poruncă solemnă dată

tuturor părinţilor creştini. Refuzul tău de a asculta, fie el în mod

deliberat sau prin neglijenţă, te va costa scump când vei sta

înaintea împăratului împăraţilor, la judecată. 55 (ii) Un cuvânt

pentru pastori: cum poţi deveni un aliat al ignoranţei? Apropie-

te cu blândeţe de acele suflete ignorante din Biserica ta, care

nu pot distinge stânga de dreapta. Ei sunt bolnavi pe moarte, şi

nici măcar nu ştiu. Boala ignoranţei este ca un cancer, ce

distruge încet sufletul, fără putinţă de a fi descoperit până ce nu

va pătrunde lumina cunoştinţei şi îl descoperă. Când cunoştinţa

şi cugetul încep să înlăture ignoranţa, păcătosul va simţi, în

general, o durere, care-1 va îndrepta spre pocăinţă. Şi după

cum durerea fizică îl determină pe bolnav să meargă la medic,

tot aşa neliniştea sufletească îl conduce pe păcătos spre

consilierul lui spiritual. Din nefericire, sufletul ignorant

împărtăşeşte soarta leprosului: el este amorţit faţă de starea lui

morbidă. Prin urmare, pastorul său are datoria de a-1 consulta

şi a-i oferi un tratament. Nu te aştepta ca oamenii ignoranţi să

vină la tine; am menţionat deja că ei sunt orbi faţă de propria

lor condiţie. Şi dacă, totuşi, îşi dau seama că este ceva în

neregulă cu sufletul lor, ei se tem mai mult de metoda de

tratament decât de boală. Mai degrabă, ei şi-ar cheltui toată

energia pentru a-şi ascunde ignoranţa, decât pentru a o trata.

Ştiu cât de grea pare lucrarea de păstorire a fiecărui suflet

ignorant pentru cei ce îngrijesc de o adunare mare. Dar, haideţi

să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ei. Pentru cel ce are o

casă mare şi un venit mic este mai bine să repare puţin câte

puţin, decât să lase să se prăbuşească totul, din simplul motiv

că nu poate repara tot odată. După cum spunea Iov, este o

binecuvântare să fii „ochi pentru cel orb" (Iov 29.15). Aşa sunt

pastorii numiţi de Dumnezeu „păstori după inima Mea", care

oferă poporului Lui cunoştinţă (Ier. 3.15). Dar vai de cei ce se

alătură ignoranţei poporului! Ca pastor, tu poţi ajuta şi tăinui

ignoranţa pe mai multe căi. în primul rând, poţi face acest lucru

prin propria ta ignoranţă. Cunoaşterea este fundamentală în

lucrare şi atât de necesară unui pastor, încât nu-şi poate

îndeplini rolul fără ea. „Fiindcă ai lepădat cunoştinţa şi Eu te voi

lepăda, şi nuMi vei mai Ii preot. Fiindcă ai uitat Legea

Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi" (Osca 4.6). Lipsa

cunoştinţei la un pastor este un defect atât de serios, încât nu

poate fi compensat cu nimic. El poate fi foarte smerit, foarte

răbdător sau neprihănit, dar dacă nu poate împărţi corect

Cuvântul adevărului, el nu merită să fie predicator. Utilitatea

unui lucru constă în abilitatea lui de a-şi dezvolta menirea. Un

cuţit poate avea mânerul încrustat cu diamante, dar dacă nu

taie nu este cuţit. Un clopot poate fi poleit cu aur, dar dacă nu

sună nu este clopot. 138 Principala slujbă a pastorului este de1

a-i învăţa pe alţii. Cum ar putea atunci să facă uz de titlul lui,

dacă el nu-şi îndeplineşte slujba de pastor? Pastorii sunt numiţi

lumini. Acum, dacă şi „lumina" este întuneric, cât de negru

trebuie să fie întunericul din jurul „luminii"! Oare nu este un om

rău cel care ia cârma unui vas plin cu pasageri fără a şti măcar

să folosească o busolă? Cu atât mai rău este predicatorul care

îşi câştigă existenţa năruind suflete, deoarece el este prea leneş

pentru a studia Biblia! în al doilea rând, neglijenţa pastorului

cultivă ignoranţa. Un prunc nu se va dezvolta mai bine dacă are

o mamă căreia nu-i pasă de el, decât cel a cărui mamă nu are

lapte deloc. Pastorule, nu este suficient să cunoşti Cuvântul.

Toţi anii de pregătire nu-ţi vor fi de nici un folos dacă nu-i

foloseşti pentru a hrăni turma lui Cristos. Dumnezeu le promite

o aspră pedeapsă pastorilor neglijenţi (Zah. 11.17). Dacă

sufletele nu vor mânca din pâinea ce li se pune înainte, acesta

va fi păcatul lor; dar vai de noi dacă nu le dăm hrana la vreme!

în al treilea rând, ignoranţa este cultivată de o predică ce nu

zideşte. Dacă pastorul nu dă o învăţătură sănătoasă, el nu

aduce limpezime în gândirea turmei sale, ci o corupe. Mai bine

şi-ar lăsa oile în ignoranţă, decât să ofere culori false minţii lor.

Unele predici sunt siropoase şi pompoase, la fel de puţin

hrănitoare ca pleava pentru un stomac înfometat. Altele sunt

expuse într-un limbaj teologic atât de complicat, încât ar fi

fost mai bine să fie prezentate într-o limbă străină. Pentru

pastorii eu o înaltă pregătire mai este şi gustul tentaţiei de a

predica adevărul numai celor maturi, care şi-au antrenat

simţurile, şi de a ignora nevoile celor mai mulţi dintre

ascultătorii lor. Este adevărat, s-ar putea să găseşti doar 3-4

sfinţi deosebiţi, care să se hrănească spiritual din masa bogată

pe care tu ai pregătit-o. Dar, în acelaşi timp, restul adunării va

slăbi datorită lipsei laptelui, deoarece sufletele lor fragile nu pot

digera predicile grele. Numai un constructor nechibzuit înalţă

schela înainte să fi pus temelia edificiului. Schela trebuie să se

înalţe pe măsură ce se construieşte casa. Pastorul, a cărui

menire este să-i ridice pe sfinţi, trebuie să împartă adevărurile

potrivit nivelului fiecărui ascultător. Cei înţelepţi să-şi aibă

porţia lor, dar ei trebuie să fie răbdători cu cei slabi pentru ca şi

ei să fie hrăniţi. în cele din urmă, ignoranţa creşte datorită

scandalului unei vieţi lipsite de sfinţenie. Dacă mărturia

pastorului nu este corespunzătoare, el va submina adevărul

Evangheliei - asemenea unui bucătar, al cărui şorţ murdar şi

înfăţişare neîngrijită îi determină pe meseni să nu mănânce

nimic din ce a fost atins de el, de frică să nu se contamineze. Pe

de altă parte, dacă pastorul îşi ia mândria ca haină a propriei

sfinţenii şi umblă 56 în mijlocul turmei sale împopoţonat cu

neprihănirea personală, atunci ei se vor teme să-i ceară sfatul.

Cel ce are o inimă de adevărat pastor trebuie să fie la fel de

precaut ca un pescar, astfel încât să nu facă vreo mişcare prin

care să îndepărteze sufletele, ci prin tot ce face să şi le apropie,

pentru ca astfel ele să fie atrase cu dragoste şi blândeţe în

mreaja harului lui Dumnezeu. (iii) Pentru cel ignorant. Tu care

eşti ignorant, lasă ca acest lucru să te trezească din lenevia ta:

orice suflet ignorant este de bună voie un rob al Satanei! Eşti

tânăr? Caută-L de pe acum pe Dumnezeu, câtă vreme talentele

tale sunt neuzate, iar memoria este bună. Picioarele poftelor

care i-au dus pe mulţi la pierzare sunt gata să te poarte şi pe

tine pe acelaşi drum. Cât de repede le faci pe plac când refuzi

să-ţi deschizi ochii minţii şi să te întăreşti cu cunoştinţa lui

Dumnezeu. Poate că intenţionezi să te ridici din somnul

ignoranţei în ceasul al 11-lea, despre care presupui că va

surveni peste mulţi ani. Ce nebunie! Tu nu poţi vedea limbile

ceasului lui Dumnezeu; prin urmare, tu nu poţi şti cât vei

rămânea în această lume. Dacă mori fără să-L cunoşti pe

Dumnezeu şi legea Lui, ce se va întâmpla cu tine? Perspectiva

nu este plăcută. Şi rămurica şi buşteanul - păcătosul tânăr ca şi

cel bătrân - se vor întâlni şi vor arde împreună. Eşti bătrân şi

încă ignorant? Probabil că auzi dangătul clopotului. Tu ştii că în

curând te vei îndrepta spre eternitate, dar nu poţi vedea nimic

în întunericul de dincolo. Cu cât ai mai puţin timp, cu atât

trebuie să-ţi dai mai mult silinţa pentru a obţine cunoştinţa.

Deşi singură cunoaşterea adevărului Evangheliei nu-ţi

garantează mântuirea, totala ignoranţă a acestuia îţi oferă în

mod sigur condamnarea. Eşti sărac şi neştiutor? Nu sărăcia este

păcatul, ci mai degrabă lipsa de cunoaştere a locului unde se

află comoara. „Mai bine un copil sărac şi înţelept, decât un

împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se

lase îndrumat" (Ecl. 4.13). Dacă regii lumii ar putea vedea

sfârşitul de la început, ei ar implora să-şi schimbe veşmintele

nobile pentru zdrenţele sfinţilor. Creştine, tu vei fi îmbrăcat în

cer cu haine noi - în timp ce ei vor fi lăsaţi ruşinaţi şi dezbrăcaţi.

în acea zi minunată, tu nu vei mai fi trist pentru că aici pe

pământ ai fost sărac, dar ei vor fi chinuiţi veşnic pentru a-şi

aminti că cei care în lumea aceasta au fost puternici şi bogaţi

vor deveni săraci şi lipsiţi în lumea de dincolo. Eşti bogat şi

ignorant? Lasă-ţi moşia, şi munceşte pentru a-L cunoaşte pe Cel

Preaînalt. Solomon a avut mai multe bogăţii decât cele văzute

vreodată de către majoritatea oamenilor şi, totuşi, îl găsim

rugându-se 140 fierbinte, cerându-I înţelepciune lui Dumnezeu

(II Cr. 1.10). Mulţi oameni bogaţi se cred privilegiaţi şi scutiţi de

umilirea acceptării ofertei şi îndurării lui Dumnezeu, ca şi cum El

ar fi obligat să-i salveze pentru că sunt bogaţi. Oh, cât ateism şi

ignoranţă se găsesc în aceia pe care lumea îi aplaudă pentru

bogăţiile şi poziţia lor! Ei cred că ar putea câştiga o parte din

împărăţia lui Dumnezeu cu banii lor. Dar banii nu sunt de nici

un folos în cer. Dacă ar vrea măcar să asculte, cel mai sărac

creştin i-ar putea învăţa o lecţie din economia lui Dumnezeu.

Dacă cerul s-ar fi obţinut cu case şi pământuri, atunci cu greu ar

fi intrat pe porţile lui ucenicii săraci ai lui Isus! Slăvit să fie

Dumnezeu, cerul este câştigat, nu cu argint sau aur, ci prin

cunoştinţa care duce la pocăinţă: „Şi viaţa veşnică este aceasta,

să Te cunoască pe Tine... şi pe Isus Cristos, pe Care L-ai trimis

Tu" (Ioan 17.3). (f) Calea spre cunoaştere Când lumina

adevărului începe să pătrundă într-un suflet întunecat,

păcătosul poate vedea suficient pentru a realiza gravitatea

situaţiei lui. El ar putea fi copleşit de mărimea nevoii sale,

întrebând: „Cum aş putea scăpa din această mlaştină a

ignoranţei?" Dumnezeu oferă câteva sfaturi omului căzut: (i)

Recunoaşte-ţi ignoranţa. Unii sunt orbi, precum Biserica din

Laodiceea, şi nu-şi cunosc starea (Ap. 3.17). Ignoranţa este o

orbire spirituală, dar mândria îl opreşte pe un astfel de om să

caute un medic. Adeseori, se consideră prea bun pentru a fi

învăţat de un alt om şi prea rău pentru a fi învăţat de

Dumnezeu. Ia aminte dacă eşti un astfel de om: când vei sta

înaintea lui Dumnezeu, El nu va accepta nici o scuză pentru

ignoranţa ta. Cristos trimite personal invitaţii pentru ca orice

om să vină şi să înveţe la picioarele Lui. Dar uşa intrării în şcoala

Sa este joasă; mândria ta trebuie să se plece pentru a intra.

însuşi învăţătorul este umil şi smerit. Cum poate învăţa un elev

mândru? Prin urmare, mai întâi fă-te nebun în ochii tăi. Când îţi

pleci capul ruşinat de propriul păgânism, atunci eşti gata să fii

admis în şcoala lui Cristos. (ii) Fii consecvent faţă de ceea ce ştii.

Probabil ai puţină cunoştinţă care să te îndrume spre adevăr.

Dacă aşa stau lucrurile, urmeaz-o îndeaproape. Când această

cunoştinţă aruncă o umbră asupra fiecărui lucru - chiar şi cea

mai mică pată - convingându-te că nu este bună, îndepărteaz-o

imediat. Dacă această cunoştinţă te conduce în lucrul pentru

Domnul, urmeaz-o cu toată inima. Cum s-ar putea dezvolta într-

un mod sănătos cunoştinţa despre adevăr, dacă nu ţi-o

antrenezi regulat? 57 Iată un cuvânt de avertizare:

foloseşte-ţi în mod corespunzător cunoştinţa. Dumnezeu nu

binecuvintează pe cel ce foloseşte cunoştinţa ca o scuză pentru

păcat, şi nici nu t|e va ajuta să creşti în cunoştinţă, dacă tu o ţii

blocată în cugetul tău, temându-te să-L mărturiseşti înaintea

oamenilor. Lumina adevărului în inima omului este precum

flacăra unei lămpi - ea trebuie activată. Dacă o ţii ascunsă mult

timp, chiar şi puţina ta cunoştinţă îţi va fi luată. învaţă din

experienţa acelor oameni păgâni, prezentaţi în Epist. către

Romani, care „[au înăbuşit] adevărul în nelegiuire şi inima lor

fără pricepere s-a întunecat" (Rom. 1.18, 21). (iii) Roagă-te

pentru mai multă înţelepciune. Dumnezeu este sursa

cunoştinţei şi înţelepciunii. Pentru a excela în şcoala Lui, tu

trebuie să înveţi în genunchi. Aceasta este calea de a rămâne

sub protecţia lui Dumnezeu. Tu poţi frecventa cursurile din cele

mai mari universităţi ale lumii pentru a cunoaşte Scriptura, dar

înţelepciunea de a o trăi vine numai de la Dumnezeu. Dacă vrei

să fii înţelept, roagă-te, roagă-te, roagă-te! Părtăşia cu El

produce cunoştinţă sfântă. Nu ezita să te rogi cu îndrăzneală.

Dumnezeu dă înţelepciune tuturor celor ce o cer şi o dă fără

măsură. Să nu te ruşinezi niciodată să mergi la El cu ignoranţa

ta. El nu este ca acei profesori cruzi, pe care îi vedem că găsesc

plăcere în a-şi bate joc de ignoranţa elevilor. El este un profesor

blând şi doreşte să te înveţe. în timp ce în această lume nu toţi

au acelaşi nivel de înţelegere, totuşi toţi cei ce vin cu inimile

deschise vor fi învăţaţi cum să se pregătească pentru împărăţia

cerurilor. în Psalmi, găsim următoarea făgăduinţă: ,Mă vei

călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă" (Ps. 73.24). (iv)

Studiază în mod regulat. Fixează-ţi un anumit timp pentru a

căuta adevărul, care precum aurul se găseşte la mari adâncimi

şi trebuie săpat profund. Când Dumnezeu l-a izgonit pe Adam

din rai. El l-a condamnat la o viaţă de muncă şi sudoare. Din

acea zi şi până acum, omul nu poate face nimic fără muncă (cu

excepţia păcatului, care din nefericire vine în mod obişnuit). Să

nu te aştepţi ca Duhul Sfânt să te transforme în chip miraculos

dintr-un păcătos neştiutor într-un creştin învăţat, atâta vreme

cât tu nu-ţi dai toate silinţele. în Evanghelia după Ioan, suntem

îndemnaţi să „cercetăm Scripturile" (5.39). Cuvântul „a cerceta"

implică un studiu atent şi amănunţit şi nu o curiozitate

prostească. Dacă doreşti cunoştinţă, trebuie să fii gata să faci

un efort suplimentar pentru a o obţine. Dacă vreun lucru merită

sacrificiu, oare îl vom lăsa deoparte după ce l-am obţinut? Dacă

da, atunci noi dăm dovadă de o mare ignoranţă faţă de

adevăratele valori. Dacă citim Scripturile - şi chiar le memo 57

răm - dar nu suntem gata să le folosim pentru binele nostru sau

al altora, atunci vom avea de suportat consecinţe grave.

Cunoaşterea speculativă, ca a Rahelei, este cinstită, dar stearpă.

Un om bolnav poate învăţa totul despre boala lui, inclusiv

metoda de vindecare. Dar dacă nu-şi pune în aplicare

cunoştinţele şi nu urmează tratamentul, va muri ca şi cum ar fi

fost un ignorant. Omul al cărui suflet este bolnav pe moarte,

poate studia Scripturile şi toată teologia. Dar dacă, prin

credinţă, nu ia sângele lui Cristos ca remediu pentru condiţia lui

nenorocită, va muri în păcatele lui. Poate că ţi-ai dat seama

până acum că această căutare a adevărului trebuie să înceapă

cu cunoştinţa şi conduce spre înţelepciune. Cuvântul lui

Dumnezeu este o candelă pentru picioarele noastre - nu pentru

limbă, numai pentru a vorbi despre el - ci pentru picioare,

pentru a umbla potrivit învăţăturilor sale. Slujba ta este să obţii

cunoştinţă; lucrarea Duhului este să-ţi deschidă inima pentru a

înţelege. Dar tu trebuie să te rogi Lui pentru înţelepciune şi să

crezi că ţi-o va da. Dumnezeu a promis înţelepciune celor ce „o

cer cu credinţă, fără să se îndoiască de ceva" (Iac. 1.6). Luptă-te

pentru înţelepciune, nu ca să fii respectat şi admirat de oameni,

ci pentru ca ei să slăvească măreţia lui Dumnezeu. Scopul

fiecărei lucrări din partea omului trebuie să fie glorificarea

Numelui Său. Mergi la Dumnezeu cu rugăciunea lui David pe

buzele tale: ,J?ă-mă să pricep calea poruncilor Tale şi voi cugeta

la lucrurile Tale cele minunate" (Ps. 119.27). Nu renunţa când

lecţiile sunt lungi sau greu de înţeles. Scriptura promite: „Atunci

vom cunoaşte, când vom căuta să cunoaştem pe Domnul!"

(Osea 6.3). Tainele lui Cristos nu se pot cunoaşte într-o zi. Prea

mulţi citesc un capitol sau două din Biblie, apoi din lipsă de

interes o pun deoparte pentru câteva săptămâni, fără să mai

citească deloc din ea. Bemard compară studiul Cuvântului şi

simpla lui citire cu diferenţa dintre o prietenie strânsă şi o

cunoaştere superficială. Dacă doreşti o cunoaştere veritabilă,

spune el, va trebui să faci mai mult decât să saluţi politicos

Cuvântul, duminica, sau să i te închini cu respect când îl

întâlneşti pe stradă. Tu trebuie să umbli şi să vorbeşti cu el în

fiecare zi a săptămânii. Tu trebuie să-1 inviţi în camera ta şi să

laşi deoparte alte plăceri şi îndatoriri lumeşti pentru a petrece

mai mult timp în compania lui. Tânjeşti după o mai mare

intimitate cu Tatăl tău ceresc? Atunci meditează mai des la

Cuvântul Lui. David compară Cuvântul cu dulceaţa fagurelui de

miere. Precum fagurele, Biblia este atât de bogată şi de plină,

încât de la prima citire vom putea obţine o fărâmă de

înţelepciune. Dar dacă nu medităm asupra ei, ne privăm de ce

este mai bun. 143 în studiul tău, învaţă mai întâi principiile de

bază ale creştinismului, apoi încearcă să abordezi problemele

mai vaste. Ca şi copii, noi megem mai întâi la şcoala primară,

apoi la <j:olegiu; mai întâi învăţăm faptele, apoi studiem

conceptele. Educaţia ta spirituală nu se deosebeşte prea mult.

Creştinii neinstruiţi în lucrurile fundamentale ale creştinismului

nu pot deveni sfinţi maturi. Eu cred în mod sincer că mulţi se

clatină astăzi deoarece temelia lor este slabă. Dragă creştine,

nu fi atât de mândru, ci întoarce-te şi învaţă principiile de bază

ale Evangheliei, dacă până acum nu ţi le-ai însuşit. Prea mulţi

oameni se gândesc mai mult la reputaţia lor decât la mântuire.

(v) Slujeşte Cuvântul. Apostolul îi prevenea pe creştinii evrei să

nu neglijeze frecventarea Bisericii (Evr. 10.25). Dacă spui că vrei

să cunoşti adevărul lui Dumnezeu, dar neglijezi să mergi acolo

unde se predică Cuvântul, tu eşti la fel de nesincer ca omul care

spune că vrea să privească apusul de soare, dar nu se

sinchiseşte să-şi îndrepte scaunul spre vest.

Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, tu trebuie să mergi

acolo unde El a spus că te va învăţa. Dacă există vreo Biserică,

du-te acolo. Dacă nu există nici una, studiază cu perseverenţă

Biblia şi slujeşte acasă lucrării Duhului. Tu te poţi încrede în

Tatăl tău ceresc care va folosi resurse extraordinare pentru a

onora cererea ta cu privire la hrana spirituală. El este asemenea

unui tată care atunci când nu există o şcoală în oraş, îşi învaţă

copilul acasă şi îl transformă într-un elev model. Pavel ne

spune: „Dumnezeu răspândeşte prin noi în orice loc mireasma

cunoştinţei Lui" (II Cor. 2.14). Cuvântul lui Dumnezeu este plin

de lucruri bune pentru sufletul tău. El vrea să ai parte de toate,

aşadar caută să fii un student atent. Fii ca Lidia care „lua aminte

la ceea ce spunea Pavel" (F. A. 16.14). Când mergi la Biserică,

încearcă să te concentrezi pentru a auzi predica. Mai presus de

toate, asigură-te că inima ta este aprinsă de dragostea pentru

Dumnezeu, iar voinţa ta este supusă dorinţelor Lui. Mintea

urmează drumul voinţei; gândurile noastre corespund

înclinaţiilor inimii. 4. Natura duhurilor rele („răutate spirituală")

Expresia „răutate spirituală" exprimă atât natura dracilor, cât şi

caracterul lucrării lor. O redare literală a pasajului spune:

„împotriva duhurilor răutăţii". Unii interpretează aceasta

„împotriva duhurilor rele". Acest lucru este adevărat, oricât de

departe ar merge. Dar el omite un alt adevăr prin faptul că

acest pasaj nu se referă numai la natura spirituală a dracilor, ci

şi - de fapt, mai ales - la natura şi felul păcatelor pe care ei le

comit. Aceste păcate sunt merele ispitei pe care le folosesc cel

mai 58 des pentru a-i otrăvi pe sfinţi. Astfel de păcate sunt

„duhurile răutăţii". Nu păcatele murdare, trupeşti, în care

păcătoşii se scaldă, precum nişte porci, ci păcatele spirituale,

care sunt mult mai subtile şi, probabil, chiar mai murdare. Când

este luată în context, această scurtă frază: Jmpotriva duhurilor

răutăţii" ne înfăţişează trei aspecte doctrinale: (1) dracii sunt

duhuri; (2) dracii sunt duhuri afară din cale de rele; (3) aceste

duhuri rele folosesc răutatea spirituală atât pentru a-i

persecuta pe sfinţi, cât şi pentru a-i determina să păcătuiască.

(1) Dracii sunt duhuri. Cuvântul duh are diferite înţelesuri în Sf.

Scriptură. El este folosit deseori pentru a-i descrie pe îngeri,

atât cei buni, cât şi cei răi (Evr. 1.14; I împ. 22.21). în mod

frecvent, Diavolul însuşi este numit un duh: „duhul necurat",

„duhul nebun", „duhul mincinos". Aşadar, ce sunt duhurile? Şi,

în mod deosebit, care sunt caracteristicile duhurilor rele? în

primul rând, ele sunt imateriale - nu sunt create din materie, ca

oamenii. „Pipăifi-Mă şi vedeţi", spunea Cristos ucenicilor Săi

care credeau că văd un duh, „căci un duh nu are came şi oase,

cum vedeţi că am Eu" (Lc. 24.39). Nu avem nici o dovadă că

păcatul a alterat natura Satanei. Ca Lucifer, fiu al dimineţii, el

era imaterial; ca Satan, prinţ al întunericului, el este tot

imaterial. Dacă dracii nu erau imateriali - adică, duhuri - cum

puteau ei să intre în trupurile oamenilor şi să-i stăpânească (Lc.

8.30)? Deşi duhurile nu au trupuri, ele sunt fără îndoială reale,

sunt făpturi create. Să nu faceţi greşeala de a crede că duhurile

reprezintă numai însuşiri sau emoţii rele - după cum unii

presupuneau, în mod absurd. O astfel de afirmaţie neagă

Scriptura, deoarece aici ni se relatează crearea lor (Col. 1.16),

căderea unora din starea de la început (Iuda 6), menţinerea

altora - numiţi îngeri aleşi (I Tim. 5.21). Scriptura menţionează

totodată bucuria duhurilor ce trăiesc în Templul lui Dumnezeu

şi-i slujesc pe sfinţi (Evr. 1.14), şi starea jalnică a acelor duhuri

„puşi în lanţuri veşnice, în întuneric..." (Iuda 6). Toate acestea

demonstrează că duhurile, atât cele bune, cât şi cele rele, sunt

fiinţe vii. Dar oamenii decăzuţi, cufundaţi, fără nădejde, în

starea lor carnală, nu vor crede prea uşor ceea ce nu pot să

vadă cu ochii fireşti. După o astfel de gândire, ar trebui să

negăm însăşi existenţa lui Dumnezeu, deoarece El este invizibil.

Ce vicleşug iscusit din partea Satanei să ne facă să credem că

dacă noi nu putem vedea un lucru, el nu există! Un păcătos

poate purta în inima lui pe Satan şi să umble zilnic în compania

lui, fără să remarce 10 - Creştinul în Armătură 145 acest lucru.

Asemenea unui cal cu ochelari, el simte lovitura biciului care-1

conduce spre ambiţii egoiste sau dorinţe pătimaşe, dar nu vede

niciodată faţa celui care-1 conduce. Dar Satan este acolo - fie că

tu îl vezi sau nu. Când poftele tale aleargă departe,

îndreptându-te spre iad, tu poţi fi sigur că însuşi Diavolul le

mână de la spate. O altă caracteristică a duhurilor este că ele au

o inteligenţă sclipitoare. Ele sunt mai inteligente decât oricare

altă creatură, deoarece prin natura lor se apropie cel mai mult

de Dumnezeu. Prin studiu îndelungat, oamenii au acumulat o

vastă cunoştinţă. Totuşi, cel mai înţelept om este atât de

departe de inteligenţa îngerilor, precum este cerul faţă de

pământ. Fără îndoială, îngerii căzuţi au pierdut mult din

cunoştinţa lor celestă - de fapt, toată înţelepciunea pe care o

aveau ca îngeri sfinţi. Ceea ce cunosc ei acum despre

Dumnezeu şi-a pierdut savoarea.şi nu mai au putere s-o

folosească pentru binele lor. Descrierea pe care Iuda o face

oamenilor nelegiuiţi se aplică lor: ei folosesc în mod greşit

cunoştinţa ce le-a fost dată pentru a se întina şi mai mult (v.

10). Ei ştiu că Dumnezeu este sfânt, dar nu-L iubesc pentru

acest lucru. Ei ştiu cât de rău este păcatul, şi totuşi nu-1 iubesc

mai puţiin. Şi cu toate că nu sunt complet neştiutori în ce

priveşte propriul lor destin, duhurile rele sunt mai mult decât

un adversar de temut pentru toţi sfinţii de pe pământ - cu

excepţia unui lucru: noi îl avem pe Dumnezeul Atotputernic de

partea noastră! Pe lângă faptul că sunt imateriale şi au o

inteligenţă uimitoare, duhurile au avantajul de a fi nemuritoare.

în cele din urmă, s-ar putea să auzi despre alţi vrăjmaşi că „au

murit cei ce căutau să-ffij ia viaţa", după cum i-a spus îngerul lui

Iosif, cu privire la Irod (Mt. 2.20). Oamenii răi joacă un act sau

două pe scena vieţii, apoi moartea îi cheamă; astfel toate

planurile lor iau sfârşit. Dar dracii nu mor. Ei te vor trage spre

mormânt, iar dacă mori fără Cristos, ei te vor întâlni şi în lumea

de dincolo pentru a te acuza şi chinui. Aceste duhuri rele sunt

neobosite. Când lupta dintre oameni se încheie, chiar şi

învingătorul trebuie să se aşeze şi să-şi

tragă răsuflarea. Puterea lui are o limită. Alţi oameni, plini

de succes după standardele lumii, dar lipsiţi de scopuri

personale, îşi pierd dorinţa de a lupta şi renunţă disperaţi.

Tertullian a spus despre Diocleţian că, neputând să distrugă

creştinismul, şi-a aruncat sceptrul plin de mânie. El nu i-a putut

ucide pe urmaşii lui Cristos atât de repede pe cât se năşteau ei

în împărăţie, astfel că, în cele din urmă, s-a_dat bătut, căutând

o altă distracţie diabolică. Dar Diavolul nu disperă niciodată, nici

nu oboseşte în a face rău sufletelor omeneşti. El nu s-a oprit nici

măcar pentru un moment din mersul lui, de când a început,

pentru prima dată, să cutreiere pământul 59 (Iov 1.7). într-

adevăr, Dumnezeu însikşi trebuie să-1 lege de mâini şi de

picioare pentru a-1 opri din mersul lui neîntrerupt. (2) Nu

numai că sunt duhuri rele, dar ele sunt duhuri extrem de

nelegiuite. Dumnezeu este numit Cel Sfânt, deoarece nimeni nu

este aşa de sfânt ca Domnul. Diavolul este numit „cel rău",

deoarece el este cel mai rău (Ml. 13.19). Ceea ce ştim despre el

din Sf. Scriptură ne dă o măsură a greutăţii nelegiuirii lui şi

poate fi folosită pentru a face o diferenţă între păcate şi

păcătoşi în rândul oamenilor. Formula este simplă. Cu cât ne

asemănăm mai mult cu Dumnezeu, cu atât suntem mai sfinţi;

cu cât ne asemănăm mai mult Diavolului, cu atât suntem mai

răi. Aceşti îngeri căzuţi sunt inventatorii păcatului. Ei au fost cei

dintâi care s-au răzvrătit împotriva Făcătorului lor, şi au dat

naştere tuturor păcatelor. Nu există nici o limbă pe pământ

care să poată exprima de ajuns grozăvia unui astfel de păcat!

Dumnezeu l-a pus pe Lucifer mai presus de întreaga creaţie, cel

mai aproape de El însuşi. El i-a dăruit totul acestui înger iubit,

mai puţin tronul Său. Şi totuşi, acest favorit al'Curţii, fără vreo

cauză anume şi fără a fi provocat de altcineva, a avut

îndrăzneala şi obrăznicia de a iniţia un complot pentru a smulge

coroana lui Dumnezeu şi a şi-o pune pe capul lui. Gravitatea

răzvrătirii Satanei stă în faptul că el a păcătuit fără să fie ispitit.

Aceasta îl distinge în chip ruşinos ca fiind tatăl minciunii (Ioan

8.44), după aceeaşi tradiţie potrivit căreia oamenii care au

fondat o artă sau o profesie sunt numiţi „părinţii" ei. Şi în vreme

ce oamenii nu sunt în pericol datorită actului suprem de trădare

al Satanei, ei se apropie de acesta atunci când devin ,jiăscocitori

de rele" (Rom. 1.30). Păcatul este o marfă veche. Dar ca orice

nouă marfă pe care oamenii creativi o realizează bazaţi pe

invenţiile altora, în fiecare generaţie se nasc oameni nelegiuiţi

care adaugă noi păcate la cele vechi. Perversiunea sexuală era

un păcat vechi, dar sodomiţii au găsit o nouă cale de a se strica,

şi au dat naştere unui păcat care le poartă numele până astăzi.

Unii inventează noi erezii; alţii, noi jurăminte. Cei setoşi de

sânge inventează noi căi de a-i persecuta pe cei neprihăniţi.

Până la sfârşitul lumii, fiecare generaţie îşi va mări gradul de

păcătoşenie. Ismael şi oamenii dispreţuitori din vechime vor

părea nişte copii în comparaţie cu persecutorii cruzi din zilele

din urmă. Gândeşte-te de două ori înainte de a-ţi folosi

inteligenţa pentru a născoci noi păcate! Tu poţi provoca noi

pedepse ale lui Dumnezeu. Sodomiţii au deschis o nouă cale

spre păcat, deci Dumnezeu a luat o nouă hotărâre de a-i

disciplina: El le-a trimis foc din cer. 147 Aceiaşi demoni care au

inventat păcatul sunt şi promotorii acestuia, îngerii decăzuţi au

fost nu numai născocitorii păcatului, dar totodată sunt

principalii întreprinzători. Prin urmare, aceste duhuri sunt

numite „ispititorul", iar păcatul „lucrarea Diavolului", indiferent

cine o comite - după cum creditul pentru planul unei case este

oferit arhitectului, chiar dacă alţi oameni realizează construcţia

propriu-zisă. Când faci pe cineva să păcătuiască, tu iei slujba din

mâinile Diavolului. Lasă-1 pe el să facă acest lucru dacă poate,

dar nu-i îngădui niciodată să se folosească de tine ca de un

servitor. A ispiti pe cineva să păcătuiască este mai rău decât a

păcătui tu însuţi. Cei care îi ispitesc pe alţii îşi plantează

răutatea într-un pământ fertil şi fac să încolţească o nouă

sămânţă pentru Diavolul. A cultiva recolta de păcate a

Diavolului cu răul din inima ta demonstrează că păcatul tău este

într-adevăr mare. în mod deosebit voi, părinţilor, păziţi-vă de o

faptă atât de hidoasă. Ce altceva sunt dacă nu nişte demoni

încarnaţi cei care, prin propriul exemplu, îşi învaţă copiii

catehismul Diavolului - să jure, să mintă şi să bea? Nu ştii ce faci

atunci când ispiteşti? îţi voi spune eu. Tu faci ceea ce nu poate fi

dezlegat prin pocăinţa ta. Tu îţi contaminezi, prin păcat, familia

şi prietenii şi îi împingi să se ascocieze mulţimii demonilor. S-ar

putea ca mai târziu să-ţi vezi greşeala şi să te întorci de la calea

ta rea. Dar îi poţi forţa, pe cei pe care i-ai rătăcit, să lupte

împotriva presiunii mulţimii pentru a ajunge cu orice preţ la

Isus? Poţi să implori şi să plângi, şi chiar să te prosternezi

înaintea lor. Inima ta poate fi frântă, precum a lui Lameh,

datorită greutăţii durerii tale. Dar, din nefericire, salvarea lor nu

este în mâinile tale. Ce durere pentru sufletul tău să-i vezi

îndreptându-se spre iad şi să ştii că tu le-ai pricinuit căderea, şi

totuşi să nu-i poţi chema înapoi! Chiar şi după moartea ta, s-ar

putea ca păcatele tale să se perpetueze în cei rămaşi, generaţie

după generaţie. Demonii sunt răi fără încetare. îngerii căzuţi riu

sunt răi numai ocazional, ci în mod voit şi constant. Numele

Diavolului, „cel rău", denotă natura lui josnică, dorinţa lui de a

răni şi hărţui pe alţii. El îndrumă sufletele spre păcat, nu pentru

că ar găsi vreo plăcere sau ar avea vreun profit din aceasta. El

cunoaşte prea mult pentru a avea vreo bucurie reală sau pace

în a păcătui. El ştie care-i va fi soarta şi tremură la acest gând. Şi

totuşi, natura lui josnică îl conduce fără milă. El este atât de

însetat de sângele sufletelor ca un câine turbat după oi.

Diferenţa este că în cele din urmă, câinele va cădea epuizat, în

vreme ce Satan nu oboseşte niciodată în munca sa de măcelar

de suflete. Deşi el trudeşte pentru nimicirea eternă a fiecărui

suflet, răzbunarea Diavolului se îndreaptă mai ales spre sfinţi.

Dacă ar putea, ar nimici 59 întreaga turmă a lui Cristos, atât de

mare este răutatea lui împotriva lui Dumnezeu, pe Care îl

urăşte cu o ură desăvârşită. Şi deoarece nu-L poate ataca în

mod direct, îl loveşte prin sfinţii Lui. El ştie că viaţa Lui este

legată de a lor. Dacă chiar acum te hrăneşti în păşunile verzi ale

lui Dumnezeu şi bei din fântâna îndurării Sale, fii atent: Satan

este gata de atac! EI ştie că slava pe care Dumnezeu o

primeşte aici pe pământ este determinată de binecuvântările

Sale. Prin urmare, el se căzneşte să construiască prin faptele lui

rele un stă vi Iar pentru a opri şuvoiul îndurărilor ce se

îndreaptă spre sfinţi. Acesta este cel mai rău lucru care poate fi

spus despre aceşti demoni. Ei îl urăsc cu toată puterea pe

Dumnezeu şi, implicit, gloria îndurării Sale. (a) Importanta

înţelegerii naturii demonilor De ce trebuie să cunoaştem

mărimea răutăţii Diavolului? Printre altele, următoarele lucruri

îmi vin în minte: (i) Pentm a declara vinovat un păcătos plin de

sine. Dacă faptele bune ale unui om se pot compara cu ale

altora - adică, dacă nu sunt mai rele decât ale aproapelui său -

el crede că poate trece proba lui Dumnezeu. Până ce Duhul

Sfânt nu convinge un astfel de om de nevoia lui după Cristos, el

trebuie să recunoască înaintea lui Dumnezeu că toată

neprihănirea lui nu este decât o zdreanţă. El şi-ar putea înţelege

răutatea, dacă ar vedea cât de poluat este izvorul care o

alimentează. Ţi-ai putea face o imagine a imensităţii răutăţii

Satanei? Atunci îţi poţi forma o idee despre capacitatea fiecărui

om dc a face răul. Cel mai bun om - cel mai sincer filantrop sau

cruciat moral - posedă în el aceeaşi sămânţă a corupţiei, acelaşi

potenţial de răutate ca Diavolul însuşi. Dacă încă nu şi-a arătat

adevărata stare, este datorită intervenţiei harului lui

Dumnezeu. Deoarece, atâta vreme cât nu devii o nouă făptură

în Cristos, tu te înrudeşti cu Şarpele; sămânţa lui este în tine. Iar

Diavolul nu poate avea decât copii care să-i semene. Omule

păcătos, dacă aici pe pământ nu ai înfăţişarea Satanei, fii sigur

că o vei avea în iad. Acolo flăcările vor scoate la iveală

adevărata ta stare. în cer, sfinţii vor fi asemenea îngerilor în ce

priveşte râvna, dragostea şi statornicia faţă de Dumnezeu; în

iad, cei condamnaţi vor fi asemenea demonilor, atât în ce

priveşte păcatul, cât şi pedeapsa, înainte de a te scuza,

pretinzând „bunele intenţii", să ştii următorul lucru: dacă inima

ta este bună, atunci la fel este şi a Diavolului! Natura lui este

rea şi la fel este şi a ta! Defectele pe care tu le consideri mici şi

nesemnificative sunt simptomele unei boli ce te va distruge.

Dacă nu ici personal medicamentul Evangheliei - sângele lui

Cristos - vei muri lcpros. Păcatul este o boală ereditară, care se

agravează cu vârsta: un 149 păcătos tânăr va fi un demon

bătrân. Şi această maladie întotdeauna se trasmite următoarei

generaţii. (ii) Pentru a smeri un sfânt plin de sine. Omul sfânt

răscumpărat de Cristos de tânăr are nevoie să recunoască

răutatea inimii lui. El poate obţine o imagine mai clară, uitându-

se în oglinda naturii Diavolului. Pentru a înţelege exact

semnificaţia Crucii în viaţa ta, tu trebuie să realizezi că eşti la fel

de dator faţă de harul lui Dumnezeu ca şi cel mai rău dintre

păcătoşi. Câtă vreme nu accepţi iertarea lui Cristos, sufletul tău

se află sub aceeaşi osândă ca şi cel al lui luda. Dacă tu nu ai

păcătuit atât de grav ca o altă persoană, aceasta nu înseamnă

că eşti mai bun, ci că Dumnezeu a fost îndurător faţă de tine.

Firea noastră veche (ale cărei rămăşiţe nu vor fi îndepărtate

complet până în veşnicie) are marca de „trădător" a Diavolului

din ziua în care ne-am născut. Prin urmare, Dumnezeu are tot

dreptul să ne zdrobească din cauza ei - după cum noi distrugem

un cuib de şerpi veninoşi, nu pentru vreun rău pe care ni l-au

făcut, ci pentru că ştim cât de periculoşi sunt. Poţi spune în mod

cinstit că atunci când Dumnezeu a venit la tine pentru prima

dată, gândurile tale erau curate, iar intenţiile tale erau sfinte?

Nu erai tu deja înarmat cu armele răzvrătirii - un suflet lacom, o

inimă înşelătoare, o limbă mincinoasă? Oh, da, tu aveai o fire

complet răzvrătită împotriva lui Dumnezeu. Ea stă ca un praf de

puşcă, aşteptând să fie aprins! îngenunchează smerit şi

mulţumeşte Celui ce a trimis duhul şi harul Său pentru a te opri,

chiar atunci când firea ta nu se gândea la nimic altceva decât să

se războiască împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui, (iii)

Pentru a descoperi planul Satanei în comiterea păcatului. Unul

din motivele pentru care suntem convinşi atât de uşor să

păcătuim este că noi nu înţelegem scopul Satanei. Păcătuind, el

se foloseşte de oameni, după cum generalii se folosesc de

soldaţi în luptă. Căpitanii bat tobele pentru a-şi găsi voluntari,

promiţându-le plată şi recompense tuturor celor ce se înscriu ca

mercenari. Garanţia unor astfel de beneficii îi determină pe

soldaţi să dea năvală, fără să se întrebe dacă motivul războiului

este cinstit. Satan te provoacă să păcătuieşti, făcându-ţi

promisiuni strălucite dacă intri în serviciul lui - putere, faimă sau

avere. Multe suflete nechibzuite sunt câştigate prin

argumentele lui iscusite şi aţâţarea firii lor lacome. Puţini se

întreabă: ,JDe ce este Diavolul atât de dornic să intru în armata

lui?" Vrei să-ţi spun eu? Crezi că ţelul lui este binele tău?

Nicidecum! Toate aspiraţiile sunt pentru el însuşi. El îl

duşmăneşte în mod personal pe Dumnezeu şi fâcându-te să

păcătuieşti te determină să te asociezi 60 luptei lui. Ceea ce el

omite să spună este că tu îţi primejduieşti sufletul pentru a-i

proteja mândria şi pofta. El doarme liniştit, în ciuda

condamnării tale sigure, precum un general dement care-şi

trimite soldaţii într-o misiune de sinucidere. Ştiind aceasta, de

ce te-ai asocia cu Satan în lupta împotriva lui Dumnezeu? El te

trimite într-o misiune periculoasă! Acest Ioab sângeros te

trimite să mergi într-un loc de unde nimeni nu s-a întors viu.

Dacă stai acolo unde ţintesc gloanţele lui Dumnezeu, eşti un om

mort, până ce nu depui armele şi te predai imediat. (b)

Răutatea spirituală în cei sfinţi: cauza şi leacul Aceste duhuri

rele sunt principalii responsabili ai răutăţii spirituale a celor

sfinţi. Nici un păcat nu poate fi comis fără să aibă consecinţe

spirituale. Dar unele păcate au un caracter „spiritual" mai

puternic decât altele. Două feluri de păcate se remarcă în mod

deosebit: (1) păcatele ascunse ale inimii; şi (2) păcatele direct

corelate sufletului - idolatria, mândria spirituală, ateismul,

erezia şi tot ce se aseamănă cu acestea. Pavel le numeşte

Jntinăciune a duhului" şi le separă de întinăciunea cărnii (II Cor.

7.1). (i) Primul gen de răutate spirituală - păcatul în inimă. Când

duhul sau inima reprezintă scena pe care joacă păcatul, acesta

este un păcat spiritual; astfel sunt gândurile necurate,

sentimentele şi dorinţele rele, care nu se concretizează în

acţiuni, dar care fără îndoială sunt fapte reale ale omului

dinăuntru. Satan este marele şi nevăzutul instigator al fiecărui

păcat lăuntric.

Când gândurile şi sentimentele care nu sunt plăcute lui

Dumnezeu te copleşesc, ce poţi face? Nu vrei să judeci pe alţii

dar o faci; nu vrei să pizmuieşti - dar pizmuieşti. Cum poţi lua

aceste pietre jignitoare şi stânci de poticnire pe care Satan le

aruncă în calea gândurilor tale şi să le foloseşti pentru a

construi un monument pentru gloria Tatălui? Mai ales prin

două mijloace: supraveghindu-ţi atent inima şi rezistând cu

dârzenie păcatelor ei. în primul rând, supraveghează-ţi atent

inima. Oare cum este primit Satan când vine cu aceste „duhuri

ale răutăţii" şi te roagă să le accepţi? Nu întreb dacă astfel de

oaspeţi au trecut pragul. Dacă am avea capacitatea lui

Dumnezeu de a privi în inima omului, am putea vedea cum cele

mai rele păcate sunt stârnite în fiecare creştin. Noi ştim că ele

au fost deja răspândite pe pământul inimilor noastre şi ştim şi

de cine -Satan, semănătorul nemilos. Important este dacă va

găsi în inimile noastre un teren fertil sau dacă, prin gânduri

sfinte şi rugăciuni arzătoare, noi vom turna peste ele ulei şi vom

aprinde chibritul, astfel încât să fie arse-de un foc sfânt. 151

Satan este perfid. Mulţi care s-ar fi dat înapoi de groază văzând

păcatele spirituale manifestându-se în plină zi ca pofte trupeşti,

au fost înşelaţi să le primească în camerele private ca pe nişte

oaspeţi de onoare. Ce membru cu vază al Bisericii ar putea fi

văzut prin oraş braţ la braţ cu o prostituată? Şi totuşi, este

posibil ca în locul tainic al inimii să-şi consume în mod liber

dorinţele pentru o poftă necurată. Cei mai mulţi dintre noi n-ar

comite niciodată vreo crimă, dar oare de câte ori nu l-am dus

pe semenul nostru într-o alee întunecată a gândurilor noastre şi

acolo l-am lovit zdravăn, dorind să ne răzbunăm. Creştine, tu

trebuie să realizezi următorul lucru: când gândurile rele şi

necurate forţează mintea ta, tu încă nu ai păcătuit. Aceasta este

lucrarea Diavolului! Dar dacă tu le oferi un scaun şi începi, în

mod politicos, să conversezi cu ele, tu ai devenit complicele lor.

In scurt timp tu le vei oferi un sanctuar în inima ta. Hotărârea ta

- de a nu ceda ispitei, pe care deja o întreţii - nu-1 afectează nici

pe Satan şi nici dorinţele cărnii. încrederea ta trebuie să se

bazeze pe următorul fapt: gândurile necurate nu pot sta acolo

unde domneşte dragostea lui Cristos. Ele se află într-o stare de

panică, auzind conversaţia ta cu Cristes, asemenea unui

criminal care a evadat şi a realizat că a fost recunoscut. Şi bine

ar fi pentru ele să facă astfel, deoarece gândurile tale curate le

vor nimici dintr-o lovitură pe cele rele. Atât procesul, cât şi

condamnarea, vor fi rapide. In al doilea rând, opune-te cu

dârzenie păcatelor inimii, în felul acesta arătându-ţi loialitatea

faţă de Dumnezeu. Trebuie să ne amintim în permanenţă că

păcatele inimii sunt ca celelalte păcate: „Gândul celui nebun nu

este decât păcat" (Pv. 24.9). Orice loc din iad este iad! Pofta,

invidia şi uciderea când sunt comise în inimă reprezintă păcate

ca cele comise în afară. Astfel de gânduri nu pot străbate

mintea unui creştin fără să aibă consecinţe serioase. Sufletul

tău este locuinţa Duhului Sfânt; el posedă întreaga ta inimă. El

este gata să plece când vede că ai cedat unele camere poftelor

Diavolului! Dacă te bucuri de prezenţa Lui, mărturiseşte

loialitatea ta faţă de Cristos la prima bătaie a Diavolului,

renunţând la orice gând care nu s-a supus de bunăvoie lui

Dumnezeu. înţelegi de ce păcatele inimii pot fi mai rele decât

cele comise în trup? Inima şi duhul sunt cu atât mai rele cu cât

sunt implicate în orice faptă păcătoasă. Şi cu cât inima şi duhul

sunt implicate în orice lucrare sfântă cu atât există mai multă

bunătate în ele - deşi s-ar putea ca oamenii să nu gândească

astfel. în ochii lui Cristos, cei doi bănuţi ai văduvei erau cel mai

bun dar. De ce? Nu pentru că ceea ce a dăruit ea a depăşit

oferta celorlalţi, ci pentru că atitudinea inimii ei a întrecut-o cu

mult pe a lor! 152 Lasă-1 pe Satan să-ţi dea târcoale cu ideile lui

stricate. Tu nu-i poţi opri suflarea, după cum nu poţi stăvili un

uragan ce se îndreaptă spre ţărm. Dar poţi să-ţi iei unele măsuri

când furtuna gândurilor rele se apropie. Prima măsură: sigilează

ferestrele inimii tale cu rugăciune. Dacă limba este aşa de greu

de stăpânit, ce poţi spune despre mintea ta - unde gândurile

zboară precum un roi de albine dintr-un stup distrus? Aici este

secretul: pentru a-ţi controla gândurile, roagă-L pe Cristos să-ţi

controleze inima. Cât de des suspina David după acest lucru. El

ştia că nu-şi putea conduce inima prin abilităţile şi puterea sa.

Dar el avea făgăduinţa lui Dumnezeu că-1 va ajuta; şi o ai şi tu,

dacă eşti copilul Său (Ps. 37.23; Pv. 30.5). Cum te-ai simţi tu, ca

părinte, să vezi că apele învolburate năvălesc în casă, iar copilul

tău aflat în primejdie îţi refuză ajutorul? Este ceea ce trebuie să

simtă Tatăl nostru ceresc când valurile ispitei ameninţă să ne

acopere, iar noi refuzăm să ne agăţăm de făgăduinţa Lui că ne

va ajuta. Când eşti chemat Ia o lucrare ce te va aduce într-un

contact mai strâns cu lumea, decât de obicei, tu va trebui să te

rogi mai mult şi mai fierbinte. Iată locul atacat de gândurile

Satanei, asemenea unui roi de lăcuste. în primul rând, fii sigur

că împlineşti slujba lui Dumnezeu şi nu pe a ta. Făgăduinţa lui

Dumnezeu de a le proteja este condiţionată. „încredinfează-fi

lucrările în mâna Domnului şi îţi vor izbuti planurile" (Pv. 16.3).

Nu încerca să stăvileşti atacurile Satanei prin propria-ţi putere.

Mărturiseşte lui Dumnezeu teama ta cu privire la ceea ce s-ar

putea întâmpla, dacă El nu ar opri aceste gânduri rele. Fă-L pe

El cenzorul gândurilor tale şi nu vei avea de ce să te îngrijorezi.

Braţul Diavolului nu este atât de lung încât să te atingă atunci

când prin rugăciune fierbinte te aşezi la umbra Celui

Atotputernic. A doua măsură: pune-ţi o gardă puternică în jurul

simţurilor tale exterioare. Satan zboară pe deasupra, căutând

un loc de poposire, cum ar fi ochii sau urechile tale, care-i oferă

un acces mai uşor în omul tău lăuntric. După cum aerul stătut

poluează totul în jurul lui, tot astfel gândurile nesănătoase

întinează întreaga fiinţă. Fii sigur că respiri aer curat! Cât despre

ochii tăi, ţine-i aţintiţi spre cer. Lucrurile atrăgătoare creează

gânduri pofticioase. Oare atunci lucrurile sfinte nu vor da

naştere Ia gânduri sfinte? A treia măsură: controlează-ţi zilnic

inima. la-ţi timp şi reflectă în fiecare zi asupra gândurilor ce au

determinat acţiunile tale din acea zi. Un profesor nu-şi cheamă

clasa la disciplină, pentru ca apoi să-şi părăsească elevii pentru

tot restul anului. Cât timp crezi că ar putea să

62 stea elevii în băncile lor şi să se ocupe cu lucruri

folositoare? Zgomotele poznelor vor umple curând coridoarele

şcolii. Inima ta tinde să fie un elev nestăpânit. Multe din

zgomotele!care izbucnesc în fiinţa ta (mânie, invidie,

nerăbdare, amărăciune, şi toate celelalte) se datorează faptului

că le-ai lăsat la bunul lor plac. Mintea este şcoala trupului;

inima este elevul. Fii atent la lecţia care se predă. Iată o cale

rapidă de a-ţi verifica inima. Gândurile tale sunt bune sau rele?

Dacă sunt bune, îi acorzi credit lui Cristos? Dacă sunt rele, eşti

gata să înlături aceşti ştrengari obraznici? Dacă da, atunci tu

arăţi că aceste gânduri ale răutăţii sunt mai mult ale Satanei

decât ale tale. în afara gândurilor rele, mai sunt şi altele pe care

nu trebuie să le primim bine. Acestea sunt gândurile deşarte,

neserioase. Şi totuşi tu poţi să nu le consideri condamnabile

prin ele însele, deşi te reţin de la ceva mai bun. Şi cine are timp

de pierdut în această viaţă? Precum apa care se scurge pe lângă

moară, tot aşa orice gând care nu-ţi foloseşte în lucrarea lui

Dumnezeu este pierdut. Albina nu se va aşeza pe o floare care

nu are nectar. Nici creştinul nu trebuie să întreţină un gând care

nu-i hrăneşte mintea. Nici gândurile bune nu sunt

impenetrabile falsificării Satanei. De exemplu, tu poţi fi copleşit

de vinovăţia păcatelor tale şi să plângi din toată inima înaintea

lui Dumnezeu. Şi totuşi, dacă eşti cuprins de remuşcări, eşti în

pericol să-ţi pierzi credinţa în făgăduinţa glorioasă a lui

Dumnezeu de mântuire prin harul Său. Sau poate gândurile tale

se îndreaptă spre nevoile familiei tale. Cu siguranţă, a te

preocupa de nevoile familiei tale este conform Scripturii. Dar

dacă această responsabilitate te frământă prea mult, încât tu

uiţi că Dumnezeu este Cel ce-ţi poartă de grijă, atunci tu

demonstrezi din nou lipsă de credinţă. Noi suntem îndemnaţi să

învăţăm şi să observăm întregul sfat al lui Dumnezeu. Ce folos

vei avea dacă te vei îndrepta doar spre una din poruncile lui

Dumnezeu, ca fiind favorita ta, dacă le neglijezi pe celelalte? Vei

întâmpina aceeaşi dificultate ca persoana căreia în urma unei

operaţii i s-a restaurat fluxul sangvin într-o venă mică, dar i s-a

spart un vas mare de sânge. O astfel de neglijenţă îl poate

mutila pe un om, şi, mai grav, îl poate ucide. Sufletul tău este

foarte sensibil şi este nevoie de multă abilitate pentru a-i

menţine echilibrul. Păzeşte-te de a te concentra numai la una

sau două din poruncile lui Dumnezeu, astfel încât să nu-ţi mai

rămână timp şi pentru celelalte. (ii) Al doilea gen de răutate

spirituală: păcatele cu privire la problemele duhovniceşti.

Păcatele pot fi clasificate ca păcate spirituale datorită

subiectului la care se referă. Asemănător păcatelor comise în

inimă, 62 aceste „nelegiuiri spirituale" întinează mai mult omul

dinăuntru decât cel din afară. Datorită lor, Satan se bucură de

mari succese. Pentru edificarea ta, analizează următoarele

două, care sunt favoritele lui: erori cu privire la principiile

duhovniceşti şi erori manifestate în mândria spirituală. Să

discutăm în primul rând despre erorile cu privire la principiile

duhovniceşti. Satan a fost de faţă când s-a semănat Evanghelia

pentru prima oară, răspândindu-şi seminţele în grâul lui Cristos.

Observă cât de des trebuia să smulgă apostolul învăţăturile

abătute ce creşteau printre creştinii de la început. De ce oare

Satan persistă în a perverti principiile lui Dumnezeu? Pentru un

singur lucru, Dumnezeu îşi glorifică adevărul mai presus de

orice (Ps. 138.2). El este mai scrupulos faţă de el, decât faţă de

alte lucrări ale Sale. Isus spunea: „Cerul şi pământul vor trece,

dar cuvintele Mele nu vor trece" (Mt. 24.35). Dumnezeu poate

crea oricând doreşte o altă lume, dar nu poate crea un alt

adevăr. Prin urmare, nu va ceda niciodată din el măcar o iotă.

Satan ştie acest lucru şi caută din toată inima să desfigureze

ceea ce este atât de preţios pentru Dumnezeu. Trebuie să fie la

fel de preţios şi pentru noi. Cuvântul este oglinda în care îl

vedem pe Cristos şi, văzându-L pe El, suntem făcuţi asemenea

Lui, prin Duhul Sfânt. Dacă ochelarii sunt sparţi, concepţia

noastră despre El va fi deformată, deşi Cuvântul ni-L prezintă pe

Cristos în toată slava Lui. Atunci, tu vei putea vedea că Satan

luptă nu numai împotriva lui Dumnezeu, când atacă adevărul,

dar şi împotriva sfinţilor. Dacă el va reuşi să deformeze

înţelegerea lor, atunci el va slăbi - dacă nu va distruge - puterea

evlaviei în viaţa lor. Apostolul asociază puterea minţii şi a

trupului (II Tim. 1.7). Noi suntem îndemnaţi să „dorim laptele

duhovnicesc şi curat [al Cuvântului], pentru ca prin el [noi] să

creştem..." (I Pet. 2.2). Precum laptele diluat cu apă, Cuvântul

amestecat cu eroare nu este foarte hrănitor. Orice eroare,

indiferent cât de inocentă ar părea, este un parazit. După cum

iedera ce se împleteşte în jurul unui pom îi slăbeşte puterea, tot

astfel eroarea slăbeşte puterea adevărului. Sufletul care se

hrăneşte cu un adevăr stricat nu poate creşte sănătos. Pentru a

folosi o altă analogie, Pavel vorbeşte despre credincioşi ca fiind

căsătoriţi cu Cristos. Când tu accepţi o eroare, tu iei un străin şi-

1 pui în patul lui Cristos şi astfel comiţi adulter spiritual. Unul

din lucrurile grave ce se poate spune despre adulter, constă în

faptul că el întoarce inima celui care-1 acceptă de la adevăratul

partener de căsătorie. Gândurile şi atenţiile lui sunt îndreptate

spre o legătură nelegitimă, departe de 155 prima Iui dragoste.

Noi vedem acest lucru întâmplându-se în Biserica de azi, unde o

grupare îmbrăţişează o anumită eroare doctrinală sau o erezie

distrugătoare şi o susţine cu mai mult zel decât adevărurile

Evangheliei care-i conduc în primul rând la Cristos. în acest caz,

pierderea este foarte mare, deoarece Cristos nu poate împărţi

nicidecum o dragoste adevărată cu un suflet ce se asociază

erorii. Cred că acum îţi dai seama că eroarea nu este un lucru

inocent aşa cum cred mulţi. Ea nu numai că rupe relaţia omului

sfânt cu Preaiubitul lui, dar ameninţă şi pacea Miresei - Biserica.

,A"d" spune Pavel, „că între voi sunt dezbinări; şi în parte o

cred, căci trebuie să fie şi partide între voi" (I Cor. 11.18, 19). De

aici se desprinde că dezbinările sunt bastarzii adulterului cu

eroarea. Când creştinii umblă în adevăr, ei de asemenea umblă

în unitate şi dragoste; iar când umblă în minciună, se va

întâmpla tocmai invers. Iată un cuvânt de atenţionare pentru

toţi cei ce-1 vor auzi - în special pentru cei ce se numesc ei înşişi

creştini. Eşti atât

de mândru încât să crezi că toată această discuţie despre

întinarea adevărului lui Dumnezeu cu eroare nu este valabilă şi

pentru tine? Dacă da, în ce situaţie periculoasă te găseşti!

Eroarea doctrinală este boala timpului! Ce te face să crezi că tu

eşti imun? Trebuie să-ţi spun că este una din acele afecţiuni

pentru care nu există leac. Cu cât acumulăm mai multă

cunoştinţă, şi cu cât devenim mai sofisticaţi în studiul credinţei,

cu atât trebuie să ne păzim mai bine de eroare! Apostolul Pavel

se simţea silit să puncteze în mod repetat acest lucru. Cu greu

ar fi ţinut o predică sau ar fi scris o scrisoare fără să-i avertizeze

pe credincioşi să se păzească de astfel de lucruri care ar fi

alterat Evanghelia. El vedea îndemnul lui ca fiind indispensabil

pentru sfinţii din Galatia, Corint şi Filipi. Oare am avansat atât

de mult astăzi încât să nu mai avem trebuinţă de îndemnul lui?

Satan nu a obosit în răspândirea minciunilor lui; noi nu

îndrăznim să devenim nişte încrezuţi în legătură cu căutarea

adevărului lui Dumnezeu. Dar cum te vei pregăti pentru un

astfel de lucru? In primul rând, fii sigur că ai experimentat o

schimbare totală a inimii. Vezi dacă inima ta a fost pregătită

corespunzător, astfel încât credinţa ta în Cristos să prindă

rădăcini şi să crească. Atunci, ea va înăbuşi eroarea de îndată ce

va răsări. Dacă eşti ferm aşezat în Cristos, vei fi păzit de erori

grave. Nu spun că de toate, dar de un lucru sunt sigur - eliberat

de erori distrugătoare. A cunoaşte un adevăr este ceva, dar a-1

cunoaşte în întregime, prin ungerea Duhului Sfânt, este cu totul

altceva. Chiar şi Diavolul îl poate face pe primul; numai omul

sfânt îl poate face pe cel 63 de-al doilea. Ceea ce dă sufletului

tău mujeasma cunoştinţei lui Cristos este ungerea. Aceasta este

ancora care te va ţine pentru ca vânturile dc „învăţături străine"

(Evr. 13.9) să nu te poată abate de pe calea adevărului. Odată

ce inima ta a fost schimbată în întregime, răstigneşte-ţi firea în

fiecare zi. Voi avea suficient curaj să spun că niciodată vreun

om nu s-a transformat într-un eretic, decât dacă la origine se

afla firea. Şi nici nu a slujit poftelor cărnii, dacă n-ar fi fost

mândria. Creştine, dacă poţi rupe odată pentru totdeauna

angajamentul tău cu firea şi devii un om liber în Cristos, atunci

adevărul va fi prietenul tău de încredere. Totodată, studiază cu

credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu. Satan are obiceiul ca

înainte de a deschide urechile cuiva pentru o doctrină falsă, să i

le închidă pentru a n-o auzi pe cea adevărată. Ori de câte ori va

putea, el îl va îndepărta pe cel sfânt de la Cuvântul lui

Dumnezeu şi-i va vorbi de respingerea măcar a unui adevăr. Dar

cel care refuză adevărul unei învăţături pierde binecuvântarea

tuturor celorlalte. Pavel spunea cum se poate întâmpla acest

lucru: „îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta

spre istorisiri închipuite" (II Tim. 4.3,4). Să nu pretinzi că vrei să

fii condus spre adevăr, dacă nu te străduieşţi să studiezi întregul

Cuvânt al lui Dumnezeu. Tu te asemeni unui copil care spune că

vrea să înveţe, şi totuşi chiuleşte. Un astfel de copil trebuie

disciplinat. Deoarece Tatii tău ceresc te iubeşte. El mai degrabă

te va aduce înapoi la Cuvânt, cu ruşine şi durere, decât să te

lase să trăieşti în minciunile Satanei. Pe măsură ce studiezi şi te

maturizezi, păzeşte-te de doctrinele noi. Nu te grăbi să accepţi

tot ce auzi, chiar când se spune de la amvon. Acum, pot să spun

că a respinge o doctrină numai pe simplul motiv că nu am auzit-

o înainte este o nebunie. Dar avem tot dreptul să aşteptăm şi să

cercetăm înainte de a o îmbrăţişa. Când auzi un lucru nou cu

privire la adevăr, mergi la Dumnezeu în rugăciune şi cere-I

sfatul. Cercetează Scripturile. Discută acest lucru cu pastorul

tău şi cu alţi creştini, pe a căror înţelepciune şi maturitate te

poţi baza. Adevărul va rezista cercetării. El este un fruct care nu

te răneşte şi nici nu te murdăreşte când îl ai în mână. Dar

eroarea, precum peştele, începe să miroasă după câteva zile.

Prin urmare, lasă ca ideile noi să se aşeze, înainte de a te hrăni

cu ele. Doar nu vrei să-ţi otrăveşti sufletul cu scrumbii stricate,

când ai putea să te înfrupţi din mana cerească! A doua eroare

pe care Satan o seamănă printre sfinţi este mândria. Mândria a

fost'păcatul ce 1-a transformat pe Satan dintr-un înger

binecuvântat într-un diavol blestemat. Satan cunoaşte mai bine

decât oricine 157 puterea distrugătoare a mândriei. Aşadar,

este de mirare că o foloseşte atât de des pentru a otrăvi

oamenii sfinţi? Planul lui devine mai uşor prin faptul că inima

omului are o înclinaţie spre mândrie. Aceasta, precum lichiorul,

te intoxică. De obicei, o înghiţitură sau două îl fac pe om fără

valoare pentru Dumnezeu. Un lucru periculos pentru mândrie

este că ea foloseşte atât înclinaţiile noastre bune, cât şi pe cele

rele pentru a-şi conduce carul. Pe de altă parte, ea se asociază

altor păcate. De fapt, o mulţime de păcate se vor osteni ca nişte

robi ziua şi noaptea, crezând că sunt proprii lor stăpâni, când de

fapt sunt servitorii mândriei. Priveşte pe cineva care înşală,

minte şi asupreşte pe alţii. Care este motivaţia lui decât că îşi

caută un sprijin pentru a-şi menţine mândria? Şi chiar mai rău

decât faptul că se asociază cu alte nelegiuiri. Această mândrie

ticăloasă se va asocia şi cu ceea ce este bun şi chiar cu poruncile

lui Dumnezeu. Când se întâmplă un astfel de lucru, noi vedem o

persoană plină de râvnă în rugăciune sau frecventând regulat

Biserica şi crezând că este un mare sfânt. Dar în tot acest timp,

el slujeşte mândriei, deşi în aparenţă lui Dumnezeu.. Mândria

poate crea un sanctuar în cele mai sfinte acţiuni şi se poate

ascunde sub orice haină a virtuţii. Astfel, tu poţi auzi că cineva

este foarte darnic cu săracii şi să fii impresionat de mila lui. Şi

totuşi, mândria - nu compasiunea - poate fi motivul pentru care

el îşi oferă banii atât de uşor." Un altul ar putea să se opună

fiecărui lucru ce pare rău şi să fie respectat ca un model de

creştin. Şi în tot acest timp, mândria - nu convingerea sinceră -

să fie promotorul umblării lui cu înţelepciune. Acesta era cazul

fariseului, care îşi etala evlavia şi se lăuda că nu era ca vameşul.

Cristos ne-a arătat în puţine cuvinte ce simte El despre o astfel

de mândrie! Din cele două tipuri ale mândriei, eu cred că

mândria spirituală trebuie să fie mult mai odioasă pentru nările

lui Dumnezeu, deoarece se află mai sus decât mândria firească.

Viaţa unui creştin, ca creştin, este superioară vieţii unui om ca

om. Şi după cum omul firesc se mândreşte cu lucrurile pe care

le are (adică bogăţie, onoare, frumuseţe), tot astfel creştinul

este determinat să se îngâmfe când îşi vede calităţile

duhovniceşti. Sunt trei zone pe care doresc să le

explorez. în primul rând, mândria darurilor; în al doilea

rând, mândria harului; şi în al treilea rând, mândria datorată

privilegiilor. în primul rând, mândria darurilor. Prin daruri

înţeleg acele însuşiri duhovniceşti pe care Duhul Sfânt le oferă

creştinilor pentru edificarea Trupului lui Cristos ca un întreg.

Apostolul ne prezintă o mare diversitate 64 de daruri (I Cor.

12.4). Uită-te doar în jurul tău la diferitele specii de plante şi

flori şi-ţi vei forma o idee despre pasiunea lui Dumnezeu pentru

diversitate. El n-a fost mai puţin creativ în ce priveşte

personalitatea umană. Fiecare copil al lui Dumnezeu este unic şi

important pentru funcţionarea corespunzătoare a Trupului lui

Cristos. Dar când se strecoară mândria, noi începem să creăm

ierarhii printre fraţi şi între daruri. Aceasta conduce în mod

inevitabil la dispute şi despărţiri. Satan ştie acest lucru şi se

străduieşte să pângărească fiecare dar în parte cu mândrie.

Procedând astfel, el aruncă două pietre dintr-o dată. Cu una, el

loveşte unitatea Trupului; cu alta, el îl ologeşte pe fiecare sfânt.

Luaţi în considerare faptul că mândria este motivul pentru care

noi facem atât de puţin bine cu darurile noastre. Când apare

mândria, noi ne rugăm, predicăm, mângâiem sau consolăm,

mai degrabă pentru ca oamenii să gândească bine despre noi,

decât din pricină că am dori să le facem bine altora. Noi ne

aşezăm pe un piedestal spiritual şi, ca să spunem aşa, aşteptăm

ca cei pe care-i slujim să jertfească pe altarul faptelor noastre

bune. Va aprecia Dumnezeu astfel de eforturi? într-un mod

indirect, El ne-a spus că nu-Şi va împărţi slava Sa cu nimeni (Is.

48.11). Se poate ca omul smerit să-1 aibă lângă el pe Satan

pentru a i se opune, dar omul mândru se va găsi într-o situaţie

mai rea. Dumnezeu însuşi Se va afla acolo pentru a-i sta

împotrivă. Dacă te îndoieşti de acest lucru, citeşte Cuvântul Lui:

„[El] stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har" (Iac.

4.6). De asemenea, mândria noastră este motivul pentru care

primim atât de puţină binecuvântare din darurile altor creştini.

Mândria ne umple cu ideea automulţumirii spirituale. Noi

gândim că suntem prea buni (sau prea sfinţi) pentru a avea

nevoie de ajutor din partea celorlalţi sfinţi. Noi socotim că prea

puţini predicatori sunt suficient de „duhovniceşti" pentru a ne

învăţa. Şi dacă vreunul ne oferă vreun cuvânt de corecţie, noi

ne astupăm urechile. Mândria ne face să gândim în mod

nechibzuit: „Suntem bogaţi, ne-am îmbogăţit şi nu ducem lipsă

de nimic" (Ap. 3.17). Vai de noi! Oare cât va putea propăşi un

suflet dacă el refuză cu tărie hrana sănătoasă, stând în schimb

în faţa unui „vas ales" al unei teorii răsunătoare? După cum

alimentele simple sunt mai sănătoase pentru trupurile noastre

decât cele sofisticate, tot astfel o dietă permanentă a

adevărurilor simple şi poruncile lui Dumnezeu sunt mai bune

pentru sufletul nostru decât o adâncime în supoziţii teologice.

Dacă eşti printre cei care se supraestimează din punct de

vedere spiritual, ia aminte la aceasta: mulţi creştini smeriţi,

foarte neînsemnaţi în ochii lumii, pot oferi mult dacă tu nu eşti

prea mândru pentru a primi 159 hrana duhovnicească din mâna

lor. întotdeauna, mândria distruge dragostea şi-i separă pe

sfinţi. Fără dragoste pentru toţi fraţii, noi vom fi lipsiţi de multe

lucruri pe care Dumnezeu doreşte să ni le ofere. Biblia spune că

fiecărui sfânt i s-a acordat un dar pentru a beneficia de el

întregul Trup al lui Cristos. Iată un cuvânt pentru tine care crezi

că darurile tale sunt mai neînsemnate faţă de ale celorlalte

mădulare ale Trupului: fii mulţumit cu starea ta. Darurile

deosebite îl înalţă pe cel sfânt în ochii oamenilor, dar îl şi

ispitesc să se mândrească. Nu-i invidia pe cei care au daruri

deosebite; dimpotrivă, fie-ţi milă şi roagă-te pentru ei. Este

foarte greu pentru ei să evite" greşeala de a considera că harul

lui Dumnezeu în ei este propria lor lucrare. Tu ai un mare

avantaj faţă de ei, deoarece tu ai ajutorul darurilor lor, dar nu şi

tentaţia mândriei lor. Iată acum câteva cuvinte de avertizare

pentru tine, cel căruia Dumnezeu i-a oferit daruri mai bune şi

mai multe decât altui om. Mândria vrea să crească acolo unde

există cele mai bune daruri. Deci păzeşte-te de mândrie!

Singurul lucru care te poate feri de ea este smerenia. Adu-ţi

aminte cu cine lupţi-- nelegiuirile spirituale. Slujba lor este să te

înalţe cât mai mult, pentru a-ţi oferi o cădere mai grea. Ele vor

încerca să te convingă de faptul că realizările tale duhovniceşti

sunt rezultatul propriilor tale eforturi şi că meriţi creditul lor.

Desigur tu ştii că acest lucru nu este adevărat! Dacă ai uitat,

aminteşte-ţi cum erai înainte ca Duhul Sfânt să vină la tine şi să-

ţi ofere darurile din cămara lui Dumnezeu. Cum poţi să te

mândreşti cu mărinimia altuia? Ai putea să impresionezi alţi

oameni cu darurile tale, dar nu pe Dumnezeu. El ştie de unde

provin toate acestea. Acolo unde mândria înfloreşte, Trupul lui

Cristos suferă. Dacă Dumnezeu ţi-ar fi dăruit aceste daruri

numai pentru propria-ţi plăcere sau edificare, atunci păcatul

mândriei n-ar fi fost atât de rău. Dar când îţi foloseşti darurile

pentru a te înălţa, atunci tu înjoseşti Trupul lui Cristos. Darurile

tale sunt necesare pentru sănătatea întregului Trup, dar ele

trebuie administrate corespunzător. Tu trebuie să recunoşti că

Cristos este Marele Doctor; tu eşti numai asistentul careI

foloseşte instrumentele şi-I împlineşte poruncile. Acolo unde

creşte mândria, harul se ofileşte. Iată un alt motiv pentru a fi

smerit dacă ai daruri deosebite: orice gând de mândrie pe care-

1 întreţii te costă o măsură de har. Nu este loc pentru

amândouă în inima creştinului. într-adevăr, când harul şi

mândria se aşază la aceeaşi masă, mândria se arată lacomă, iar

harul rămâne flămând. Pentru a-şi satisface 64 apetitul,

mândria trebuie să aibă ce este mai bun şi mai mult din fiecare

lucru. Această poftă lacomă îţi va devora sufletul. Când ar

trebui să-L binecuvintezi pe Dumnezeu, te vei aplauda pe tine

însuţi. Ea va nimici dragostea creştină şi te va face să

dispreţuieşti părtăşia cu ceilalţi creştini. Te va îndepărta de la

recunoaşterea darurilor celorlalţi, deoarece aceasta ar însemna

să renunţi Ia propria-ţi slavă. în ultimul rând, mândria

deteriorează atât de mult gustul nostru, încât nu vom putea

savura nimic de la ceilalţi. Acolo unde domneşte mândria,

Dumnezeu pedepseşte. Dumnezeu nu va îngădui ca sămânţa

mândriei să crească în

grădina Sa, fără să ia măsuri pentru a o smulge. El te poate

lăsa să cazi într-un păcat care te va umili înaintea lui Dumnezeu

şi a oamenilor şi te va forţa să te întorci ruşinat acasă. Sau ar

putea să folosească un ţepuş în carne pentru a sparge balonul

mândriei tale. Dacă mândria ta a pus în primejdie onoarea Lui,

aşteaptă-te să simţi nuiaua corecţiei lui Dumnezeu. în special va

fi aplicată în fiecare loc unde mândria a prins rădăcini. Ezechia

s:a umplut de mândrie datorită averii lui; Dumnezeu i-a trims

pe haldei pentru a-1 jefui. Iona s-a mândrit cu curcubetele lui;

Dumnezeu a trimis o molimă pentru a-1 nimici. Crezi tu că El

poate trece cu vederea acest păcat în viaţa ta, când a luat

măsuri aşa de drastice faţă de ceilalţi copii.ai Săi? Acolo unde

există daruri, Dumnezeu verifică. Presupune că ţi-a murit un

prieten şi te-a numit executorul testamentului său. Dar, în loc

să-i împărţi averea corespunzător instrucţiunilor lăsate de el, tu

iei banii şi îi pui în contul tău, apoi tu mergi prin oraş lăudându-

te cu bogăţia ta! Oare cât timp îi vei putea prosti pe oameni cu

falsa ta prosperitate? Mai devreme sau mai târziu, adevăraţii

moştenitori se vor arăta şi vor lua nu numai ce este al lor, dar

probabil te vor da şi în judecată. într-un sens duhovnicesc, tu

eşti numai executorul lui Dumnezeu. El ţi-a oferit daruri şi ţi-a

dat instrucţiuni precise cum să le foloseşti. Din moment ce ţi-ai

pus în valoare întreaga moştenire, vei vedea că nu mai ai cu ce

să te mândreşti. Să nu uiţi nici un moment că vei da socoteală

pentru darurile lăsate în grija ta. Acum, poate că nu ţii ascunse

darurile tale faţă de alţii, dar serveşti neobosit Biserica. Acest

lucru pare lăudabil. Dar permite-mi să te întreb: cine obţine

credit pentru acţiunile tale? Presupune că un om care a fost

numit executor testamentar a împărţit moştenirea după cum i

s-a poruncit, dar a pretins că darurile veneau din partea lui. Nu-

1 socotim noi un hoţ şi un înşelător? Un suflet mândru care-şi

însuşeşte faptele bune este asemenea unui hoţ. Şi ce este mai

rău, el fură de la Dumnezeu însuşi! 11 - Creştinul în Armătură

161 Cum poţi şti când eşti în pericol de a comite păcatul

mândriei cu privire la darurile tale? Iată câteva semnale de

atenţionare: Tu eşti în pericol de a te mândri dacă găzduieşti

gândurile cu privire la darurile tale cu o atitudine subtilă de

automulfumire - întotdeauna scoţându-le la suprafaţă pentru a

le privi şi admira. Un om mândru este plin de dragoste faţă de

el însuşi. Persoana sa îi este la fel de scumpă ca lumina ochiului.

Subiectul şi tema gândurilor lui se referă la el şi la faptul că ce

are el este mai bun decât ce au alţii. înainte de a protesta că ai

căzut vreodată în mâinile mândriei, lasă-mă să-ţi spun că

nimeni nu este scutit de ea. Marele om sfânt, Bernard,

mărturisea că în mijlocul unei predici, mândria i-ar fi şoptit în

ureche: „Bravo, Bernard, bravo!" Cum poate scăpa creştinul de

aceste gânduri de supraestimare? Fugi de ele ca de un urs

fioros. Nu sta liniştit să asculţi astfel de minciuni, căci atunci

Diavolul îţi va ridica un monument cu darurile oferite de

Dumnezeu. Aminteşte-ţi zilnic cât de, slab eşti şi cât de

dependent de Dumnezeu pentru orice dar desăvârşit. Un alt

indiciu că eşti prins în cursa mândriei spirituale este invidia faţă

de darurile altora. A ţine separate inimile noastre şi invidia este

la fel de greu ca a opri doi îndrăgostiţi să se întâlnească. Acesta

este păcatul care a vărsat sânge pentru prima dată: invidia lui

Cain a dat naştere uciderii lui Abel. Invidia este un afront adus

caracterului şi persoanei lui Dumnezeu. Când invidiezi, tu pui la

îndoială dreptul lui Dumnezeu de a-Şi administra darurile aşa

cum crede El că este mai bine. De asemenea, tu dăunezi

bunătăţii lui Dumnezeu. Tu te mânii că Dumnezeu vrea să

binecuvinteze şi pe altcineva. Nu vrei ca Dumnezeu să fie bun?

La fel de bine tu ai putea spune că nu vrei ca El să fie

Dumnezeu, deoarece El nu încetează să fie bun decât dacă

încetează să fie Dumnezeu! Când invidia te provoacă să

subminezi darurile altor creştini, tu de fapt îl subminezi pe

Dumnezeu care le-a dăruit. Invidia, ca şi mama ei, mândria, este

cercetaşul unei oştiri întregi de alte păcate. Acest păcat mfirge

înainte şi pregăteşte scena pentru tot soiul de păcate fireşti.

Saul, primul împărat al Israelului, a căzut atât de jos, încât să

comploteze uciderea celui care îi salvase împărăţia. Din ziua în

care a auzit cântecul femeilor care îl slăveau pe David mai mult

decât pe el însuşi, el nu l-a putut uita. Invidia a dat naştere urii,

care l-a determinat să comploteze contra lui David. Mai târziu,

ce a făcut invidia în inima lui David, decât că l-a făcut s-o

poftească pe soţia lui Urie, soldatul lui de încredere, şi l-a

condus printr-un şir de pofte, minciuni, adulter şi ucidere? Nici

unul dintre 162 acestea nu ar fi fost comise dacă nu ar fi pornit

de la acea apucătură care a fost stârnită: invidia. Acesta este un

păcat sângeros - pântecele în care se formează puii tuturor

păcatelor (Rom. 1.29). Prin urmare, de vreme ce nu doreşti să-1

primeşti pe Diavolul şi întreaga lui oştire, opu-ne-te păcatului

mândriei. Pentru a rezista acestui păcat, tu trebuie să chemi

cerul în ajutor. Noi avem făgăduinţa sigură că temelia harului

nostru este mai puternică decât a poftei noastre, dar numai

dacă luăm Duhul Sfânt de partea noastră: „Duhul, pe care L-a

pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru

Sine. Dar, în schimb, ne dă un har şi mai mare". (Iac. 4.5, 6). Nu

provoca invidia să lupte cu propria-ţi hotărâre, tu nu eşti

suficient de puternic şi de deştept pentru a câştiga. Dar

Dumnezeu îţi poate da mai mult har decât păcatul tău - mai

multă umilinţă decât mândria pe care o ai. Dacă eşti suficient

de smerit pentru a cere harul Său, El va fi convins că tu nu eşti

atât de mândru încât să invidiezi darurile oferite de El altora. Al

doilea gen de mândrie spirituală care creşte ca neghina printre

grâu şi pe care Satan o foloseşte pentru a-1 asalta pe creştin

este mândria harului. Darurile ne echipează să facem; harul ne

echipează să fim. Acum ne referim la măsura de har sau

atributele evlavioase pe care Dumnezeu le oferă unei persoane.

Ştim că tot ce deţinem în această viaţă este supus degradării -

tot ce are sau face creştinul va fi atacat de acest vierme al

mândriei. De cele mai multe ori, mândria este responsabilă

pentru petele uşoare ivite în darurile noastre, care sunt supuse

pieirii. Ceea ce păstrează puritatea

harului nostru nu este natura lui, ci sarea legământului lui

Dumnezeu. Pe ce căi un sfânt poate deveni mândru de harul ce

locuieşte în el? în primul rând, sprijinindu-se pe puterea harului

său. A te încrede în puterea bunătăţii tale înseamnă mândrie a

duhului. în acest mod tu refuzi sărăcia în duh pe care Cristos a

lăudat-o de atâtea ori (Mt. 5). Noi suntem chemaţi să ne

recunoaştem sărăcia spirituală şi să ne bazăm pe El pentru orice

nevoie. Un astfel de om era Pavel. Lui nu-i era ruşine să

mărturisească faptul că Cristos îi purta povara: ,JDestoinicia

noastră vine_ de la Dumnezeu" (II Cor. 3.5). Ce s-a întâmplat cu

Petru când s-a lăudat cu puterea harului său? „Chiar dacă toţi ar

avea prilej de poticnire, eu nu voi avea", s-a fălit Petru (Mc.

14.29). El s-a crezut mai puternic în lupta cu Diavolul, dar s-a

poticnit chiar înainte de a ieşi pe poartă. în bunătatea Sa,

Cristos l-a lăsat pe Satan să nimicească darul lui Petru, pentru a-

i putea arăta adevărata lui natură şi să-1 coboare din înălţimea

mândriei sale. 66 Roagă-te ca El să se poarte la fel de blând cu

tine când te vede că urci scara succeselor tale spirituale, jloab i-

a spus lui David, când 1-a văzut fălindu-se cu puterea împărăţiei

lui, dorind să facă un recensământ: „Domnul, Dumnezeul tău,

să facă poporul de o sută de ori mai mare... dar pentru ce vrea

împăratul, domnul meu, să facă lucrul acesta?" (II Sam. 24.3).

Se poate mândri un grăjdar când încalecă pe calul stăpânului

său sau o grădină se poate făli pentru că soarele străluceşte

peste ea? N-ar trebui să spunem şi noi despre fiecare dram de

bunătate, ceea ce tânărul spunea despre toporul lui: „Ah!

domnul meu, era împrumutat!"? (II împ. 6.5). Contează pe

puterea atributelor tale spirituale şi te vei lenevi în slujba ta

pentru Cristos. Recunoscându-ţi slăbiciunea, tu nu te vei

îndepărta prea mult de El. Când vei vedea că dulapul îţi este gol

şi că tot ce ai nevoie găseşti la El, atunci vei apela mai des la El

pentru provizii. Dar dacă un suflet gândeşte că îşi poate purta

de grijă, va spune: >yAm din belşug pentm multe zile. Să se

roage sufletul îndoielnic; credinţa mea este tare. Cel slab să

meargă la Dumnezeu pentru ajutor; pot să-mi port singur de

grijă". Ce stare tristă, să presupunem că nu mai avem nevoie

clipă de clipă de harul lui Dumnezeu care ne păstrează!

Supraestimarea puterii bunătăţii noastre nu numai că ne face să

refuzăm ajutorul lui Dumnezeu, dar totodată ne face

încăpăţânaţi şi aventuroşi. Tu, cel care te lauzi cu starea ta

duhovnicească, eşti gata să intri în tot felul de situaţii

periculoase, pentru ca apoi să te făleşti că le poţi mânui. Tu

crezi că eşti atât de bine întemeiat pe adevăr, încât o ceată de

eretici nu te-ar putea clinti. Tu vei merge acolo unde nici un

creştin nu ar trebui să meargă, vei asculta ceea ce nici un

creştin nu trebuie să asculte - susţinând tot timpul că deşi alţii l-

ar putea trăda pe Cristos în astfel de împrejurări, tu nu o vei

face. în noaptea dinaintea răstignirii lui Cristos, Petru a arătat

aceeaşi încredere prostească şi ştim cum a căzut. Credinţa i-ar fi

fost distrusă dacă Cristos nu l-ar fi ajutat cu privirea Sa de

dragoste. încrederea arogantă în puterea propriului tău har te

va determina să-i judeci pe ceilalţi creştini care se recunosc

slabi şi acesta este cel mai grozav păcat. ,JDacă un om ar cădea

deodată în vreo greşeală", spunea Pavel, „voi, care sunteţi

duhovniceşti, să-1 ridicaţi cu duhul blândeţii" (Gal. 6.1). Şi dacă

te întrebi de ce tocmai tu, care te consideri atât de perfect,

trebuie să-1 ajuţi pe fratele tău căzut, iată un motiv bine

întemeiat: „...Ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu".

Dumnezeu te previne împotriva supraestimaţii spirituale. Ce-i

face pe oameni să fie nemiloşi cu cei săraci? Ei cred că niciodată

nu vor 164 ajunge aşa. Ce-i face pe creştini să-i judece aspru pe

alţii? Ei se încred prea mult în bunătatea lor, gândind că nu vor

cădea niciodată. Când auzea de un păcat scandalos al vreunei

frate, Bernard obişnuia să spună: „El a căzut astăzi; mâine m-aş

putea împotmoli eu". Oh, de-am avea toţi un astfel de duh de

modestie! A doua cale de a ne mândri cu starea noastră de har

este să ne bizuim pe valoarea harului nostru - gândind că

suntem destul de buni pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu.

Scriptura numeşte harul moştenit „nepri-hănirea noastră

proprie" şi o aşază în opoziţie cu neprihănirea lui Cristos, care

se mai numeşte „neprihănirea Iui Dumnezeu" (Rom. 10.3).

Când ne încredem în propriul har, noi îl punem mai presus de

harul lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr ar fi superior, atunci un

sfânt ar putea spune când ajunge în cer: „Iată cetatea pe care

am construit-o, pe care harul meu a obţinut-o". Aceasta L-ar

face pe Dumnezeu chiriaş, iar creatura Sa ar fi stăpânul!

Ridicol? Şi totuşi, aceasta este atitudinea pe care o arborăm

când dorim să câştigăm aprobarea lui Dumnezeu prin eforturile

noastre. Cum mai îndură, cu răbdare, Dumnezeul universului, o

astfel de mândrie din partea creaturilor Sale! Dacă înţelegi

Cuvântul lui Dumnezeu, vei observa că Dumnezeu a rânduit

mântuirea noastră printr-o mejtodă mult diferită decât de a

lucra pentru ea. Este metoda harului - dar niciodată a harului

nostru. Dimpotrivă, este harul divin al lui Dumenzeu. Orice har

moştenit din noi îşi are rolul lui şi se alătură mântuirii (Evr. 6.9),

dar nu ne-o procură. Aceasta este lucrarea lui Cristos şi numai a

Lui. Când Israel îl aştepta pe Domnul pe Muntele Sinai, ei îşi

aveau limitele lor. în afara lui Moise, nici un om nu avea voie să

urce pe munte să vorbească cu Dumnezeu. Ei nici măcar nu

aveau voie să-1 atingă, altfel ar fi murit. Aici este o metaforă

spirituală referitoare la harul nostru. Toate darurile ne sunt

dăruite pentru a spori în lucrul lui Dumnezeu. Şi nici unul nu

este făcut să provoace credinţa ca temelie a acceptării lui

Dumnezeu. Credinţa - fără să fie îngreunată de fapte - este

harul care trebuie să ne înfăţişeze înaintea lui Cristos pentru

mântuire şi curăţire. Această doctrină a justificării prin credinţă

şi-a făcut mai mulţi duşmani decât orice altă învăţătură din

Scriptură. întradevăr, celelalte erori nu erau decât nişte

vrăjmaşi ce se apropiau tiptil pentru a o submina pe cea dintâi.

Când Satan nu poate ascunde acest adevăr, el încearcă să

submineze aplicaţia lui practică. Astfel, vezi creştini care

vorbesc despre justificarea prin credinţă. Şi totuşi, atitudinea şi

faptele lor contrazic mărturisirea lor. Precum Avraam, care a

intrat la Agar, ei încearcă să împlinească scopul lui Dumenzeu

printr-un plan firesc. Toate aceste 66

eforturi, deşi par atât de nobile, sunt în realitate de origine

interioară, deoarece îşi au rădăcinile în mândrie. La origine,

încrederea în propriile tale calităţi este ceea ce te opreşte de a

lucra pentru neprihănire. Tu continui să te rogi mai fierbinte, să

lucrezi pentru a fi un creştin mai bun, muncind să ai mai multă

credinţă. Tu stărui să-ţi spui: „Eu pot face acest lucru!" Dar, în

curând, vei descoperi că harul tău este insuficient chiar şi

pentru cea mai neînsemnată lucrare, iar bucuria va dispărea

când vor apărea lipsuri în îndatoririle şi darurile tale. Limbajul

mândriei tânjeşte după legământul faptelor. Singura cale de a

ieşi din această capcană este de a lăsa noul legământ să taie

legătura celui vechi şi să recunoşti că harul lui Cristos este mai

presus de faptele Legii. Satan foloseşte două tipuri de mândrie

pentru a ne menţine încrederea în valoarea propriului nostru

har. Pe una o numesc mândrie binecrescută; pe cealaltă

mândrie lăudăroasă. Mândria binecrescută merge în vârful

picioarelor, deghizată în smerenie. Acesta este sufletul care

plânge şi suspină datorită condiţiei sale vitrege, şi totuşi refuză

să fie mângâiat. Este adevărat - nimeni dintre noi nu poate

picta atât de bine păcatele în negru, încât să le justifice. Dar,

gândeşte-te cât de mult desconsideri îndurarea lui Dumnezeu şi

meritul lui Cristos când spui că ele nu sunt suficiente pentru a-ţi

procura iertarea! Nu poţi găsi o cale mai bună de a-ţi

demonstra simţămintele faţă de păcat decât rănindu-L pe

Cristos? Nu vrei să fii dator lui Cristos pentru mântuirea ta sau

eşti prea mândru pentru a cere iertarea Lui? Aceasta este o

mândrie teribilă ca un cerşetor să flămânzească mai degrabă

decât să primească pomană din partea unui om bogat, sau ca

un criminal condamnat să aleagă mai degrabă moartea, decât

să accepte iertarea din mâna unui judecător milos. Şi iată ceva

mai rău - ca un suflet chinuit şi pierind în păcat să respingă

îndurarea lui Dumnezeu şi mâna salvatoare a lui Cristos.

Dumnezeu spune că nu este nici un suflet pe care El să nu-1

poată salva. Dacă tu stăruieşti în drumul tău estompat, tu îl

numeşti mincinos pe Dumnezeu. Tu ai fost înşelat când ai

crezut că lacrimile tale te pot curaţi mai bine decât sângele lui

Cristos. Un alt tip de mândrie spirituală, care arată că tu eşti

dependent de valoarea harului tău, este mândria lăudăroasă.

Aceasta se întâlneşte când inima se înalţă în secret şi-şi

spune: ,J>oate nu sunt perfectă, dar cu siguranţă sunt mai bună

decât cei mai mulţi creştini pe care îi cunosc". Fiecare astfel de

privire aruncată de ochiul sufletului este păcătoasă -de fapt,

idolatră. Ori de câte ori oferi propriei neprihăniri o slujbă

interioară de închinare din partea încrederii tale, aceasta este o

mare 67 nelegiuire. Tu vrei să deschizi poarta cerului cu cheia

veche, când Dumnezeu a pus un lacăt nou. Dacă într-adevăr eşti

creştin, tu trebuie să recunoşti că justificarea ta a fost un act de

îndurare. Tu ai fost „socotit neprihănit fără plată, prin harul

Său, prin răscumpărarea care este în Cristos" (Rom. 3.24). Fiind

împăcat, cui eşti acum dator - bunătăţii tale, ascultării tale, ţie

însuţi - sau lui Cristos? Dacă Cristos nu te conduce în tot ce faci,

cu siguranţă vei găsi uşa harului închisă pentru tine.

„Neprihănirea lui Dumnezeu [este] descoperită prin credinţa

care duce la credinţă... [Căci] cel neprihănit va trăi prin

credinţă" (Rom. 1.17). Noi nu numai că suntem aduşi la viaţă

prin Cristos, dar şi trăim prin Cristos. Calea cerului este pavată

de la un capăt la altul cu har şi îndurare. De ce Dumnezeu este

aşa de insistent ca noi să folosim harul Lui şi nu pe al nostru?

Deoarece El ştie că harul nostru nu se potriveşte. Adevărul este

acesta: încrederea în propriul nostru har aduce doar necaz şi

durere în inimă; încrederea în harul lui Dumnezeu aduce pace şi

bucurie veşnică. în primul rând, încrederea în propria noastră

bunătate va aduce, eventual, distrugerea acesteia. Harul

moştenit este slab. Forţează-1 să suporte jugul Legii, şi mai

devreme sau mai târziu se va prăbuşi lângă drum, fără a putea

trage povara firii tale vechi. Ceea ce ai nevoie este jugul lui

Cristos. Dar tu nu-1 poţi lua până ce nu-1 îndepărtezi pe cel

care te înahmă la fapte. Cum se face acest lucru? Renunţând la

orice aşteptare din partea ta. Dacă eşti unul care susţii de ani

de zile că eşti creştin, dar vezi puţin rod în viaţa ta, probabil că

ar trebui să sapi adânc până la rădăcina mărturisirii tale şi să afli

dacă nu cumva sămânţa pe care ai semănat-o a crescut în

pământul sterp al legalismului. Dacă este aşa, smulge-o îndată

şi plantează din nou sufletul tău într-un câmp fertil - îndurarea

lui Dumnezeu. David mărturisea cum a prosperat el în vreme ce

unii care erau bogaţi şi renumiţi s-au ofilit şi au murit pe

neaşteptate: ,Jată", spunea el, „omul care nu lua ca ocrotitor pe

Dumnezeu, ci se încredea în bogăţiile lui cele mari... dar eu sunt

în Casa lui Dumnezeu ca un măslin verde, mă încred în

bunătatea lui Dumnezeu în veci de veci" (Ps. 52.7, 8). Nu numai

că îţi nimiceşti propriul har, când îl forţezi să ducă povara

mântuirii tale, dar totodată te privezi de adevărata mângâiere

care este în Cristos. Mângâierea Evangheliei provine dintr-o

rădăcină a Evangheliei, care este Cristos: „Căci cei tăiaţi

împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui

Dumnezeu, care ne lău 167 dăm în Cristos Isus, şi care nu ne

punem încrederea în lucrurile pământeşti" (Fii. 3.3). Primul pas

pentru a primi mângâierea Evangheliei este de a îndepărta

toate sursele de mângâiere ce vin din partea noastră. Un medic

cere pacientului său să înceteze dc a mai merge la orice alt

doctor care s-a interesat de sănătatea lui şi să aibă încredere în

tratamentul lui. Ca medic al sufletului tău. Duhul Sfânt cere

acestuia să îndepărteze toţi vechii practicanţi - orice lucrare,

orice altă cale de supunere - şi să se sprijine numai pe El. Oare

sufletul tău strigă cu toată puterea pentru pacea interioară?

Atunci verifică şi vezi care este vasul de unde îţi tragi

mângâierea. Dacă este vasul mulţumirii de sine, sursa este

limitată şi curând se va termina. Dacă este amestecat sau

diluat, nu este foarte hrănitor. Mai presus de toate, este furat

atunci când pretinzi că îţi aparţine şi nu recunoşti că este un dar

de la Dumnezeu pentru tine. Acum, câtă mângâiere poţi găsi în

bunurile pe care le-ai furat? Şi câtă nebunie să faci pe hoţul

când Tatăl tău are atâtea lucruri mult mai bune de oferit decât

ai putea fura tu într-o viaţă! Ce înşelător iscusit este Satan -

care ne determină să fim dornici de a fura, dar prea mândri

pentru a cere îndurarea din mâna lui Dumnezeu.

Al treilea tip de mândrie spirituală este mândria

privilegiilor. Acesta este al treilea gen de mândrie pe care

duhurile rele îl folosesc pentru a-1 determina pe creştin să se

mândrească. Pentru realizarea scopurilor lor, aceste trei tipuri

de privilegii sunt cele mai folosite: privilegiul poziţiei eminente,

privilegiul persecuţiei şi privilegiul binecuvântării deosebite.

Mândria poziţiei eminente. Pentru a avea o inimă smerită când

eşti într-o poziţie înaltă, aceasta presupune o măsură mare de

har. Cristos a constatat un tip de mândrie în cei 70 de ucenici pe

care i-a trimis în misiune în timpul lucrării Sale pe pământ. Ei s-

au întors din călătoriile lor vădit impresionaţi de realizările lor şi

dornici de a răspândi vestea miracolelor pe care le-au înfăptuit.

Domnul nostru a intervenit cu un cuvânt de avertizare,

spunând: ,JVu vă bucuraţi că duhurile vă sunt supuse; ci

bucurafi-vă, mai degrabă, că numele voastre sunt scrise în

ceruri" (Lc. 10.20). Cu alte cuvinte: ,f/u fiţi orbiţi de propria

slavă, când lucrarea voastră aduce roadă, sau să credeţi că în

vreun fel meritul faptelor voastre se datorează vouă. în iad vor

fi suflete care vor spune: «Doamne, Doamne... în Numele Tău

[noi] am scos afară draci» (Mt. 7.22). Prin urmare, apreciaţi-vă

nu prin faptele pe care le-aţi făcut în numele Meu, ci prin

dovada harului Meu salvator în sufletele voastre". 168 Mândria

persecuţiei. într-adevăr, a suferi pentru adevărul lui Dumnezeu

este un privilegiu deosebit: „Căci cu privire la Cristos, vouă vi s-

a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El"

(Fii. 1.29). Credinţa este un dar deosebit; noi nu putem obţine

cerul fără ea. Dar perseverenţa este mai bună, deoarece fără

ea, credinţa nu ar ţine mult şi nici nu ar valora mult. Şi dacă

perseverenţa este un lucru valoros în el însuşi, cu cât mai de

preţ trebuie să fie ea atunci când este aplicată suferinţei.

Uneori, noi ne imaginăm că martirii sunt oameni atât de

evlavioşi, încât Satan nu se poate atinge de ei. Dar atâta vreme

cât în fiecare sfânt există cea mai firavă suflare de viaţă, Satan

se va simţi în largul lui să încerce să-i distrugă credinţa. Cu cât

este mai mare credinţa, cu atât este mai mare mânia Satanei.

Dacă el nu poate opri un fanatic de la suferinţa pentru Cristos,

atunci îşi va consuma energia încercând să întineze, prin

mândrie, acest act de dragoste şi supunere. Pentru a rămâne

smerit când Dumnezeu îţi îngăduie privilegiul persecuţiei, scrie

următoarele avertismente pe tăbliţa inimii tale: - ,JEu merit să

sufăr". Deşi poate nu meriţi să suferi din partea altor oameni,

totuşi nu poţi spune că nu meriţi să suferi deloc. Oare nu

păcatele tale L-au răstignit pe cruce pe Mântuitorul? în afară de

Cristos, nimeni n-a suferit fără să fi păcătuit, de aceea nimeni,

în afară de El, nu Se poate lăuda cu suferinţa. Noi trebuie să

strigăm împreună cu Pavel: „în ce mă priveşte, departe de mine

gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru

Isus Cristos" (Gal. 6.14). Martirul englez, John Careless, care a

murit în închisoare pentru cauza lui Cristos, a făcut această

mărturisire smerită: ^ceasta este o onoare atât de mare, încât

îngerilor nu le este permisă; de aceea. Dumnezeu să-mi ierte

orice nemulţumire". - ,£u pot îndura numai prin harul lui

Dumnezeu". Când eşti chemat să suferi, oare este harul tău

care te susţine sau al lui Cristos? Când eşti chemat să

mărturiseşti despre adevăr, oare vorbeşti de la tine sau sunt

cuvintele Lui? Şi cum se întâmplă că tu eşti cel care suferă şi nu

persecutorul? Tu datorezi totul lui Dumnezeu! El nu îţi este

dator, chiar dacă ai avea să oferi o mie de vieţi! El te-ar fi putut

lăsa să trăieşti singur şi să mori în poftele tale. El te-ar putea

lăsa sîi pieri spânzurat ca martir pentru cauza Diavolului -

pentru ucidere, viol sau altă crimă odioasă. Sau Şi-ar putea

retrage harul Lui şi să te lase să dai piept tu însuţi cu prigonitorii

tăi. Cât timp crezi că ai putea rezista în prezenţa lui

Nebucadneţar fără puterea sprijinitoare a lui Dumnezeu? Mai

bine urmează exemplul lui Ştefan, care „s-a uitat ţintă spre cer"

(F. A. 7.55). Dacă pentru a trăi 68 zilnic pentru Cristos tu ai

nevoie de puterea Duhului Sfanţ, cu cât mai multă putere vei

avea nevoie când vei fi chemat să mori pentru El?- ,JDacă îmi

însuşesc creditul pentru suferinţă, nu pot spune că sufăr pentru

Cristos". Ceea ce face dintr-un om un martir pentru Dumnezeu

nu este actul suferinţei, ci atitudinea inimii în suferinţă. Tu poţi

să-ţi dai trupul să fie ars, dar dacă stai în foc cu o inimă mândră,

atunci tu mori pentru tine însuţi - nu pentru Cristos! Dacă

scopul tău secret este să ridici un monument în amintirea ta,

astfel încât oamenii să slăvească credinţa şi curajul tău multă

vreme după ce mori, atunci ofranda ta nu este acceptată de

Domnul. Dumnezeu nu va primi nici un dar oferit de o inimă

mândră; El nu va refuza nici un dar oferit cu o mână umilă.

Mândria binecuvântării. Dacă Satan stă la uşa persecuţiei şi

oferă mândria drept consolare, poţi fi sigur că tot el va fi sursa

binecuvântării, dând naştere aceleiaşi pofte. Când Dumnezeu

oferă mai mult decât manifestarea obişnuită a dragostei Sale,

atunci inima creştinului este în pericol de a se umfla, în secret,

de mândrie. Deoarece pare că Dumnezeu îi acordă o atenţie

deosebită, el începe să se considere copilul „favorit"; răspunsul

potrivit la binecuvântările speciale ale lui Dumnezeu ar trebui

să fie umilinţa şi un sentiment adânc de dragoste şi

recunoştinţă. Dacă, în vreun fel, inimile noastre sunt împietrite

de grijile acestei vieţi, ele trebuie să se moaie în lumina

dragostei Lui. Dar, ca de obicei, Satan încearcă să zădărnicească

planul lui Dumenzeu şi el găseşte mândria ca fiind cea mai

simplă cale de a păta darul Său. într-adevăr, Dumnezeu ne face

să vedem înclinaţia noastră spre acest păcat al mândriei, când

poposeşte pentru scurtă vreme la noi şi ne oferă descoperiri

neobişnuite ale dragostei Sale. Mângâietorul locuieşte pentru

totdeauna în sufletul celui sfânt, dar acest simţământ înviorător

de bucurie în Duhul Sfânt vine şi pleacă cu iuţeala unei gazele.

O scurtă clipire a cerului şi o descoperire de dragoste în acest

moment înviorează imediat duhul unui creştin descurajat ce

urcă muntele unei datorii sau încercări. Dar dacă Domnul l-ar

lăsa să-şi construiască acolo un cort şi să trăiască sub

permanenta strălucire a arătării bunătăţii Sale, el ar uita curând

de unde provin toate acestea şi ar începe să creadă

că el a fost stăpânul propriei mângâieri. Dacă apostolul

Pavel a fost în pericolul de a cădea în cursa aroganţei spirituale

după scurta lui revelaţie - iar Dumnezeu pentru a preveni acest

lucru i-a dat un ţepuş în came - nu crezi că Satan este la fel de

dornic să ne prindă şi pe noi? Prin urmare, creştine, dacă a

trebuit vreo 170 dată să veghezi, acum este timpul - când

Dumnezeu te răsfaţă pe genunchii dragostei Lui. Iată câteva

precauţii pe care le poţi lua: - Nu-ţi măsura harul după

mângâierea ta. Dumnezeu nu-ţi trimite neapărat o măsură

suplimentară de mângâiere ca o recompensă că eşti bun. într-

adevăr, astfel de descoperiri ale dragostei lui poartă mărturia

adevărului harului Său în tine, dar nu vorbesc de măsura harului

tău moştenit. Copilul plăpând poate fi - şi în general este - mai

alintat de părinţi decât cel puternic. - Nu te lenevi când eşti

mângâiat. Dimpotrivă, foloseşte acest timp de binecuvântare

pentru a lucra mai mult decât până acum pentru Domnul.

Manifestările dragostei lui Dumnezeu sunt pentru a ne echipa

pentru lucrarea noastră. A sta sub lumina mângâierii lui este

ceva; a merge mai departe în puterea mângâierii Duhului este

altceva. Cât de nechibzuit este omul care îşi petrece timpul

numărându-şi banii, fără să-i investească niciodată; ce înţelept

este cel care-şi pune banii în valoare şi obţine dividende.

Vorbind duhovniceşte, cel care-şi adună binecuvântările va

pierde ce are, în vreme ce acela care le pune la lucru pentru

Cristos îşi va mări proviziile de 5, 10 sau chiar de 100 de ori. - Să

nu crezi că tu eşti sursa binecuvântării tale. Aminteşte-ţi că tu

depinzi de Dumnezeu pentru continua ta pace şi bucurie.

Zâmbetul pe care l-ai avut ieri nu te va face fericit astăzi, după

cum nici pâinea pe care ai mâncat-o nu te va ţine sătul, dacă nu

vei mânca din nou din ea. Tu vei avea nevoie în fiecare zi de

dovezi ale dragostei lui Dumnezeu pentru a fi satisfăcut mereu.

Numai să-Şi ascundă faţa pentru un moment, şi vei uita gustul şi

aspectul binecuvântărilor pe care le-ai avut puţin mai devreme.

Noi putem critica omul care, atunci când soarele îi bate în

fereastră, încearcă să-i oprească strălucirea trăgând jaluzelele.

Dar noi suntem la fel de nechibzuiţi când ne însuşim bucuria

prezentă, apoi întoarcem spatele lui Dumnezeu, presupunând

că avem tot ce ne trebuie. Tu poţi simţi căldura soarelui numai

când stai sub razele lui; tu poţi simţi binecuvântarea lui

Dumnezeu numai când ai faţa îndreptată spre el.

Binecuvântarea credinciosului este asemenea manei lui Israel.

Ea cade zilnic din cer. Ni se spune că Dumnezeu dădea mana

poporului Său pentru a-1 „smeri" (Dt. 8.16). Să nu crezi că i-a

smerit deoarece a fost hrana omului sărac, pentru că, de fapt,

ea era „hrana îngerilor" (Ps. 78.25). Ci ceea ce îi ţinea smeriţi

era modul în care le era administrată. Dumnezeu ţinea cheia

cămării lor. Ei erau forţaţi să-L aştepte şi să recunoască mereu

că El şi numai El era sursa pentru nevoile 69 lor. Dumnezeu ne

oferă binecuvântările duhovniceşti în acelaşi mod şi pentru

acelaşi scop: de a ne smeri. (c) Un ultim gând asupra răutăţii

spirituale Satan îşi încordează fiecare nerv pentru a te arunca în

nelegiuirile spirituale, mai presus de orice altceva. Acestea îţi

împietresc cugetul şi inima, îţi întunecă mintea. Dacă vreodată

vei fi distrus, va fi din pricina acestor păcate. Celelalte păcate

pregătesc calea pentru păcatele spirituale. Prin urmare, Satan

te atrage într-un păcat trupesc, pentru ca în cele din urmă, să te

aducă într-un păcat spiritual. Păcatele în trup pavează drumul

păcatelor spirituale în două moduri: în primul rând, sufletul

aruncat într-un păcat trupesc este mult mai dispus spre păcatul

spiritual. Prin natura lui, orice păcat împietreşte inima: „pentru

ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea

păcatului" (Evr. 3.13). Poate că ai văzut căpăstrul călcat de

copitele cailor. Deşi nu poţi vedea cu un ochi firesc, păcatele în

trup au acelaşi efect asupra inimii. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu

Se interpune, îndemnând păcătosul să se lase de păcatele lui şi

să vină la El pentru iertare. El poate muia din nou inima. Dar

dacă păcătosul se opune cu încăpăţânare şi lasă ca aceste

păcate să-i străbată inima, Dumnezeu îl va lăsa, în cele din

urmă, pradă poftelor sale. Aceasta reprezintă a doua cale prin

care păcatele în trup pregătesc inima pentru păcatele

spirituale. Când Dumnezeu îşi retrage puterea de stăpânire,

Diavolul are pregătit un păcat şi deţine şi cheia. Dacă

Dumnezeu îţi lasă inima împietrită şi nezdrobită, acesta este un

semn rău că El nu intenţionează să samene acolo sămânţa

harului. Roagă-te ca nici unul din aceste lucruri să nu ţi se

întâmple. Şi pentru a te asigura că nu ţi se vor întâmpla, ai grijă

să nu respingi nici o ofertă pe care El o face pentru a copleşi

inima ta. împietrirea lui Dumnezeu este o consecinţă a

împietririi inimilor noastre. Deşi ţi-ai putea pierde situaţia

materială împotriva propriei voinţe, tu nu-ţi poţi pierde starea

spirituală împotriva voinţei tale. Dumnezeu nu va împietri pe

nimeni, nici un osândit, decât dacă el, în mod voit, respinge

harul Său. Iată un gând plin de seriozitate: dacă intri în

eternitate cu o inimă împietrită, nepocăită, nu trebuie să

condamni pe nimeni altcineva, decât pe tine însuţi. 5. Locul

războiului („în locurile înalte" sau „pentru lucruri cereşti") în

textul original, ultima frază folosită în descrierea marelui nostru

duşman este, într-o oarecare măsură, neclară. Majoritatea au

tradus-o Jn locurile înalte [adică, cereşti]", ca şi cum apostolul

ar fi dorit să 172 accentueze avantajul locului pe care-1 deţine

duşmanul nostru, fiind mai sus decât noi. Şi totuşi, unii

traducători, atât din vremuri mai vechi, cât şi cei moderni, nu

folosesc expresia Jn locurile înalte", ci „pentru lucmrile cereşti".

Aceasta ar însemna că Pavel dorea, în esenţă, să spună: „Noi nu

ne luptăm pentru lucrurile mici şi neînsemnate, ci pentru

lucrurile cereşti - de fapt, pentru cerul însuşi!" Datorită

următoarelor motive, aceasta mi se pare a fi interpretarea

preferată. în primul rând, acelaşi cuvânt este tradus prin

„lucruri" şi în alte pasaje din Scriptură. El apare de aproximativ

20 de ori în Noul Testament şi niciodată nu este folosit pentru a

sugera un spaţiu cosmic, ci întotdeauna pentru a sugera

lucrurile cu adevărat cereşti şi spirituale. Dacă ar fi

însemnat loc, atunci ar fi sugerat un spaţiu mai presus de ceruri

şi, prin urmare, o zonă în care Diavolul nu are acces. în al doilea

rând, care ar fi scopul în accentuarea faptului că Satan este

situat deasupra noastră? Dacă ştim ceva despre aceste duhuri,

este faptul că, prin natura lor, ele sunt „deasupra" noastră.

Acest avantaj le este oferit de faptul că sunt creaturi imateriale

- fără came şi oase. Dar dacă interpretăm cuvântul prin lucruri,

atunci aceasta dă greutate tuturor descrierilor făcute anterior

în studiul nostru. Acest lucru înseamnă că noi luptăm împotriva

căpeteniilor, stăpânirilor şi duhurilor răutăţii pentru cea mai

mare miză - pentru ceea ce luptă cerul însuşi. Un astfel de

duşman şi o astfel de miză ne atenţionează în modul cel mai

serios despre faptul în care trebuie să ducem lupta. (a)

Chemarea cerească a celui sfânt Prin urmare, care este premisa

lui Pavel? Foarte simplă: că noi suntem într-o luptă pe viaţă şi

pe moarte cu Satan însuşi; toate speranţele noastre sunt puse

în cer. Cu alte cuvinte, scopul principal al Satanei este de a-1

prăda pe creştin de tot ce este ceresc, care este tot una cu a-1

lăsa sărac. Creştinul, în această calitate, este un străin pe

pământ. Tot ce are sau doreşte este ceresc. Deci, orice se

întâmplă aici jos este diferit de natura lui sau adevărata fericire

şi nu se interpune nici cu bucuria lui, nici cu suferinţa lui.

îngrămădeşte toate bogăţiile şi onorurile din lume asupra unui

om - ele nu-1 vor face creştin. îngrămădeşte-le asupra unui

creştin - ele nu-1 vor face un creştin mai bun. Din nou, ia-le pe

toate. Dezbrăcat de toate, el tot va fi creştin, şi poate unul mai

bun. Satan poate produce puţină suferinţă unui sfânt sincer

când îşi direcţionează forţele împotriva lucrurilor exterioare,

deoarece pentru omul sfânt acestea nu înseamnă nimic în

comparaţie cu averea lui spirituală. într-adevăr, atacul Satanei

asupra bunurilor pământeşti ale 70 creştinului nu-i produc

acestuia mai mult rău decât ar face-o un hoţ unui om, dacă îl

dezbracă şi apoi începe să-i bată hainele ce le-a aşezat

grămadă! Atât de mult a triumfat harul în inima celui sfânt,

încât l-a dezbrăcat de dorinţa după lucrurile lumeşti. De aceea,

prada pe care o aşteaptă Satan este averea lui cerească: natura

lui, slujba lui şi speranţele lui. (i) Natura creştinului este

cerească, el este născut de sus. După cum Cristos este Domnul

din ceruri, tot astfel întreaga lui spiţă este cerească. Sfinţenia lui

Cristos în tine îi aminteşte Satanei de starea lui de la început. El

şi-a pierdut pentru totdeauna frumuseţea sfinţeniei şi acum, ca

un adevărat renegat, el se străduieşte să o distrugă şi în tine.

Dumnezeu imprimă imaginea sfinţeniei Lui pe sufletul tău. Ceea

ce ne aseamănă pe noi mai mult cu Dumnezeu este acest

atribut al frumuseţii. Cât de mult doreşte El să-Şi vadă chipul

reflectat în copiii Săi şi adevăraţii Lui copii dorind să fie ca El!

Satan ştie acest lucru şi munceşte fără încetare pentru a mutila

imaginea divină. Mariajul naturii creştinului aduce ruşine celui

sfânt şi dispreţ asupra lui Dumnezeu, datorită desfigurării Lui.

Nu merită să ne riscăm viaţa şi chiar pe urmaşi împotriva

acestui vrăjmaş care ar putea anihila ceea ce ne face pe noi

asemenea lui Dumnezeu însuşi? (ii) Slujba creştinului este

cerească. Adică, Dumnezeu este supraveghetorul nostru. Noi ne

putem semăna sămânţa aici pe pământ, dar recolta va fi

adunată în cer. Aceasta menţine inimile şi dorinţele noastre

într-un teren celest. In sens spiritual, picioarele creştinului stau

acolo unde alţi oameni nu ajung nici măcar cu gândul. El

călăreşte luna şi este îmbrăcat cu soarele. El se uită în jos la

oamenii fireşti, precum omul care se află pe un deal înalt se uită

la cei ce trăiesc în mlaştină. în vreme ce el respiră un aer

proaspăt ceresc, ei se sufocă în ceaţa plăcerilor trupeşti. El ştie

că o singură perlă cerească este infinit mai valoroasă decât

toate bunurile pământeşti acumulate într-o viaţă. Principala

preocupare a vieţii unui om sfânt este să facă acele lucruri care

lărgesc împărăţia cerurilor. El nu este preocupat numai de pro-

pria-i lucrare, dar îşi recrutează şi prietenii şi semenii pentru a

se asocia slujbei lui veşnice. Acum, acest lucru alarmează iadul.

Ce! Nu se mulţumeşte să meargă numai el în cer, ci, prin

exemplul lui sfânt şi credincioşia sa, încearcă să-i tragă şi pe

alţii? Aceasta îl determină pe leu să mugească din vizuina lui. Cu

siguranţă, un astfel de creştin va fi întâmpinat de Diavolul în

drumul său, încercând să-1 oprească. (iii) Toate speranţele

creştinului sunt cereşti. El nu aşteaptă satisfacţii de durată de la

nimic din ce poate oferi lumea. într-adevăr, el s-ar 174

considera cea mai nenorocită persoană care a trăit vreodată

dacă singura răsplată pe care o aşteaptă de la religia lui s-ar

rezuma la această perioadă a eternităţii. Nu, ceea ce el

anticipează este cerul şi viaţa veşnică. Şi deşi este atât de sărac

încât nu are nici un cent la dispoziţia sa, totuşi el se socoteşte

un mare moştenitor, de parcă ar fi copilul celui mai mare prinţ

de pe pământ. Speranţa este harul care ne arată cum să ne

bucurăm în aşteptarea gloriei promise. în cele mai grele

timpuri, ea este lângă noi. Când lucrurile sunt atât de rele, încât

nu ne putem imagina cum s-ar putea înrăutăţi mai mult,

speranţa ne îndreaptă privirile de la necazurile noastre

prezente spre bucuriile veşnice viitoare. Noi putem zâmbi chiar

în faţa persecutorilor noştri, ştiind că în scurt timp crucea va fi

ridicată pentru totdeauna de pe umerii noştri - iar coroanele

pământeşti vor fi lăute de pe capul celor aflaţi în slujba

Diavolului. Atunci, toată bucuria lor va fi pierit, dar creştinul va

avea parte de o bucurie veşnică. înţelegerea acestui adevăr

umple creştinul cu o aşa bucurie, încât el nu va mai asculta

minciunile Diavolului cu privire la necredincioşia sau lipsa de

preocupare a lui Dumnezeu. închizându-şi urechile la şoaptele

Diavolului, el îşi deschide inima faţă de promisiunile Cuvântului

lui Dumnezeu şi se odihneşte în ele. Atitudinea lui plină de pace

îl îngrijorează pe Diavolul, care nu poate suporta să vadă pe

omul sfânt navigând spre cer, plin de dulcea speranţă a

strălucitei serbări ce va avea loc atunci când va ajunge în port.

Deci, el stârneşte orice furtună de câte ori poate, sperând să

provoace naufragiul sau măcar să-1 forţeze pe cel neprihănit să

se târască spre portul ceresc cu mâinile goale. (b) O chemare

pentru care merită să lupţi

Considerând intensitatea atacului Satanei asupra

moştenirii noastre spirituale, vedem necesitatea perseverenţei

celui sfânt în lupta împotriva Diavolului. Iată un cuvânt de

reproş pentru 4 categorii de persoane: (i) Pentru cei care refuză

să lupte. Sunt mulţi care, în loc să ia cerul cu forţa, îl ţin departe

prin forţă. De câte ori nu a strigat Domnul pe străzi: „Pocăiţi-vă,

căci împărăţia cerurilor este aproape!"? Şi totuşi, şi astăzi

milioane de oameni se îndreaptă nebuneşte spre iad şi nu vor

să se întoarcă. în mod benevol, ei refuză să fie numiţi copiii lui

Dumnezeu. Ei aleg plăcerile păcatului şi nu bogăţiile cerului,

preferând să moară în păcatele lor decât să admită că au nevoie

de iertarea lui Cristos. Ce mândrie prostească! O paralelă

istorică ilustrează nebunia unei astfel de gândiri. Cato şi Cezar

erau duşmani de moarte. Când Cezar a ajuns la putere, Cato

ştia că pentru a-şi cruţa viaţa va trebui să apeleze la mila

rivalului său. Dar, decât să se înjosească astfel, el s-a sinucis. 71

Auzind aceasta, Cezar a strigat: „Oh, Cato, de cemi-ai dispreţuit

onoarea de a-ţi salva viaţa?" Oare nu trăiesc mulţi ca şi cum ar

dispreţui onoarea lui Cristos de a le salva sufletele? Ce alt motiv

ai, păcătosule, de respingi harul Său? Oare îţi repugnă cerul şi

fericirea? Poţi spune în mod cinstit că nu le doreşti? Atunci, de

ce nu le accepţi? Pentru dragostea lui Dumnezeu, gândeşte-te

ce faci! Tu lupţi împotriva vieţii veşnice şi, făcând astfel, tu te

consideri nedemn de ea (F. A. 13.46). (ii) Pentru cei ce

neglijează lupta. Tu ai fi foarte amărât să vezi că cineva nu se

bucură de mântuirea sufletului său. Dar unde este creştinul

care prin eforturile sale îşi arată seriozitatea? Pentru cei mai

mulţi, dacă dorinţa le-ar aduce viaţa veşnică, atunci ei ar fi

fericiţi să intre pe porţile cerului. Dar dacă aceasta înseamnă

luptă şi credinţă, ca ţel principal, atunci ei nu mai sunt aşa de

siguri. Prea mulţi oameni îşi irosesc viaţa, dorind ca drumul spre

cer să fie mai uşor, dar neavând dorinţa de a se preocupa şi a

căuta harul de care au nevoie pentru o astfel de slujbă. Ei au

nevoie să vadă că lupta pentru Domnul promite o victorie

sigură, în timp ce lupta împotriva Lui este o garanţie a

înfrângerii. Nenorocirea celor condamnaţi va putea fi văzută

când ei vor înţelege deplin ce au pierdut prin respingerea lui

Dumnezeu;, şi când îşi vor aminti de lucrurile oferite odată şi

care le-ar fi putut da viaţa veşnică, - iar aceasta se va întâmpla

prea târziu - ei vor regreta că n-au avut o inimă care să

primească oferta lui Cristos. (iii) Pentru cei care doar pretind că

luptă. Acum mă refer la acele persoane care fac mare caz de

religia lor, dar care în secret şi-au întemeiat inimile pe scopuri

pământeşti. Ei pretind că sunt legaţi de cer, dar inimile lor sunt

pline de făţărnicie. Astfel de înşelători se aseamănă cu uliul,

care, atunci când zboară foarte sus, îşi are ochiul aţintit asupra

prăzii de pe pământ. Făţarnicii au fost şi vor fi întotdeauna o

parte a mulţimii ce se înghesuie în Biserică şi care se amestecă

cu adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu. Vorbirea le este curată,

slujba este admirabilă; dar inimile lor sunt înşelătoare. Şi ce

este cel mai grav, ei se înşală singuri. Din greşeală, lumea îi

poate numi sfinţi, dar Cristos ştie că sunt draci. Ce a spus El

despre marele făţarnic Iuda? „Nu v-am ales Eu pe voi cei

doisprezece? Şi totuşi, unul din voi este un drac" (Ioan 6.70).

într-adevăr, dintre toţi dracii cel mai rău este cel pus în slujbă -

dracul care predică, dracul care se roagă. Dumnezeu Şi-a arătat

în mod repetat dizgraţia când aşa-numitul popor al Său

pângărea lucrurile sfinte 176 cu cele lumeşti, trecătoare. Dintre

toţi oamenii, Dumnezeu îl loveşte cel mai puternic pe cela care

poleieşte lucrurile nelegiuite şi lumeşti cu aparenţe sfinte.

Dumnezeu a făcut o făgăduinţă solemnă: „îmi voi întoarce Faţa

împotriva omului acestuia, îl voi face un semn şi de pomină, şi-l

voi nimici cu desăvârşire din mijlocul poporului Meu. Şi veţi şti

că Eu sunt Domnul" (Ez. 14.8). (iv) Pentru cei care opresc pe alţii

să lupte. Printre hoţi există deseori un cercetaş care caută să

vadă unde este prada. El este creierul fiecărei operaţiuni ilicite,

dar el nu-şi riscă niciodată capul, comiţând vreo crimă. Diavolul

foloseşte aceeaşi tactică, urmărind umblarea creştinului, unde

se duce el, cu cine se asociază, apoi alege cea mai bună cale de

a1 jefui de harul lui. Când planul este stabilit, el trimite pe

altcineva să-1 aducă la îndeplinire. Astfel, el a trimis la Iov pe

prietenii şi chiar pe soţia sa, pentru a-1 ispiti; el a trimis la Iosif

pe soţia lui Potifar pentru a-1 momi. Prietene, întreabă-te dacă

nu cumva i-ai făcut şi tu vreodată Diavolului un astfel de

serviciu. Ai vreun copil care-L căuta sincer pe Dumnezeu, dar tu

erai prea ocupat să-1 iei la Biserică sau să-1 înveţi căile

Domnului? Poate acum a crescut şi nu mai are timp pentru

lucrurile lui Cristos. Sau poate soţia ta a fost plină de entuziasm

şi credinţă, dar duhul tău rece şi atitudinea nepăsătoare au

stins flacăra ce ardea odată atât de puternic. Cum crezi că va

suna acuzaţia ta când te vei înfăţişa înaintea Scaunului de

Judecată? Nu a fost suficient că L-ai respins tu însuţi pe Cristos;

a trebuit să-i intimidezi şi pe cei care doreau să lupte în drumul

lor spre cer! O ofensă grozavă, într-adevăr! Prin urmare, tu îţi

aduni mânie pentru ziua mâniei! (Rom. 2.5). (c) Un avertisment

pentru cei ce doresc un premiu ceresc (i) Obţinând lucruri

pământeşti. Dacă lupţi pentru cer sau pentru lucrurile cereşti,

atunci tu ai o comportare sfântă, chiar în acţiunile tale laice. Ia-

ţi toate măsurile de precauţie ca să nu-ţi îndeplineşti slujba ca

ceilalţi oameni din lume. Dacă tu, în calitate de creştin, te

asociezi căilor lumii în alergarea ta după bunurile materiale,

aceasta va sacrifica două lucruri importante: slava lui

Dumnezeu şi fericirea sufletului tău. Mulţi slujitori ai lui

Dumnezeu au renunţat la bogăţie sau faimă, deoarece preţul

era prea mare. Moise a lăsat deoparte toate privilegiile de la

Curte, deoarece a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon.

Avraam a refuzat daruri de la împăratul Sodomei de teamă că

cineva l-ar putea acuza de lăcomie sau propriu interes. Fiecare

copil al lui Dumnezeu trebuie să fie conştient de acest lucru. Să

nu uiţi niciodată: din tot ceea ce obţii pe 12 - Creştinul în

Armătură 71 pământ, nimic nu este de valoare, decât slava lui

Dumnezeu sau pacea minţii tale.

Un adevărat sfânt va fi plin de zel în [problemele lui zilnice,

dar toată energia şi-o va consuma pentru cer. în vreme ce

mâinile îi vor fi ocupate cu lucrul lui, inima şi mintea se vor

înălţa spre subiecte mai înalte -cum să-I placă lui Dumnezeu, să

crească în har, să se bucure de mai multă părtăşie cu Cristos. în

schimb, omul firesc petrece multe ore în magazinul lui şi apoi

merge acasă şi petrece jumătate de noapte, gândind cum să-şi

dezvolte afacerile. El transpiră în magazinul lui, dar se răceşte în

cămăruţa de mgăciune. Nici o vreme nu este suficient de rea

pentru a-1 ţine departe de lucrul lui, dar dacă drumul spre

biserică este puţin alunecos sau bate puţin vântul, el îşi găseşte

scuze pentru absenţa de la serviciile religioase. Nici un

inconvenient nu este prea mare, dacă buzunarul lui devine mai

gros, dar dacă predicatorul depăşeşte ora cu 1-2 minute, el

imediat se plânge. Pe scurt, când munceşte are ochii aţintiţi

asupra lucrului său; la Biserică, el îşi ţine ochii pe ceas. Dacă

ceva din ce am spus până acum îţi vorbeşte, mergi degrabă la

Dumnezeu şi roagă-L să-ţi schimbe inima în întregime. (ii)

Folosind lucruri pământeşti. Poate că ai un duh ceresc când vrei

să obţii lucrurile pământeşti. Dar ai tu acelaşi duh când le

foloseşti? Luptătorul adevărat îşi foloseşte situaţia materială

pentru scopuri cereşti. Ce faci cu rodul muncii tale? îl foloseşti

pentru pântecul tău, papagalii sau câinii tăi - sau îl împărţi cu

cel sărac? Dacă eşti un membru deosebit al comunităţii tale,

cum îţi foloseşti influenţa - pentru bine sau pentru rău? Pentru

scopuri egoiste sau altruiste? A te ruga pentru „bunuri" fără să

ai un scop ceresc în minte înseamnă a fi aproape de idolatrie.

Dragul meu creştin, foloseşte-ţi averea pământească cu o

teamă sfântă, ca nu cumva pământul să prădeze cerul, şi

bucuriile tale trecătoare să pună în pericol interesele tale

veşnice. După cum Iov îşi sfinţea copiii, oferind jertfe cu gândul

că ei poate au păcătuit, tot astfel creştinul trebuie să sfinţească

mereu, prin rugăciune, bunurile sale pământeşti. în acest mod,

el va fi eliberat din cursa lor. (iii) Păstrând lucrurile pământeşti.

Creştinul trebuie să arate aceeaşi indiferenţă în păstrarea

bunurilor sale pământeşti, ca cea manifestată în obţinerea lor.

Dumnezeu niciodată nu ne face stăpâni asupra unui lucru, ci

doar ne încredinţează anumite lucruri. Toate lucrurile vor fi

lăsate în urmă când El ne va chema acasă. Dacă El găseşte de

cuviinţă să ni le încredinţeze până atunci, noi îl binecuvântăm şi

îi mulţumim pentru generozitatea Sa; şi dacă ni le ia mai

devreme, noi tot îl binecuvântăm. 178 Aducându-L pe Moise la

curtea lui Faraon, Dumnezeu nicidecum nu a intenţionat să-1

lase acolo în splendoarea oferită de lume. O inimă firească ar fi

gândit că Moise putea ajuta cel mai bine poporul său - aflat în

robia egiptenilor folosindu-şi poziţia şi puterea pentru a-1

influenţa pe împărat sau, probabil, aspirând la itron. Dar când

Moise a renunţat la poziţia lui privilegiată, credinţa şi

renunţarea la sine au fost făcute mai evidente. Datorită acestei

credinţe supuse, Moise este menţionat în chip deosebit în Noul

Testament (Evr. 11.24, 25). Uneori, Dumnezeu ne oferă bunuri,

nu pentru a ne baza pe ele, ci pentru a face să sporească

dragostea noastră faţă de El. Oare Măria n-ar fi putut face

altceva mai bun cu preţiosul ei untdelemn decât să-L ungă pe

Domnul ei? Oare ce firmă ţi-ar putea plăti mai multe dividende

durabile decât atunci când tu investeşti bunurile tale pentru

cauza lui Cristos? Creştine, nu te ţine strâns de bunurile

materiale pe care tu le preţuieşti atât de mult. Fii gata ca la un

moment dat să le arunci peste bord, decât să rişti naufragiul

credinţei tale. Tu nu poţi lucra pentru bunurile cereşti dacă

mâinile şi inima îţi sunt împovărate cu cele pământeşti. Dacă

poţi salva ceva la sfârşit, acela este sufletul tău, interesul tău

pentru Cristos şi cer. Chiar dacă ţi-ai pierde toate lucrurile

pământeşti, tu tot vei putea spune alături de Iacov: „Am destul

[toate lucrurile]" (Gen. 33.11). (d) Notă practică — referitoare

la nebunia căutării lucrurilor pământeşti (i) Lucrurile pământeşti

nu sunt neapărat necesare. Un lucru este indispensabil numai

când nu poate fi înlocuit cu un altul. Deşi Satan deseori ne

convinge de contrariul, nu există nimic din ceea ce să dorim şi

pe care Cristos să nu ni-1 poată oferi, chiar dacă trebuie luat

înapoi, în cer va fi lumină, dar nu soare; o masă bogată, dar nu

came; veşminte strălucite şi totuşi nu haine. Nimic nu va lipsi -

şi totuşi nici un lucru de pe pământ, pe care noi îl apreciem atât

de mult, nu se va găsi acolo. Dar pentru a fi răsplătit, tu nu

trebuie să stai în aşteptarea cerului. Aici tu ai putea trece prin

suferinţe grele, ţi-ai putea pierde sănătatea. Dumnezeu îţi va

oferi mai multă mângâiere decât dacă ai fi fost sănătos. Ai

putea fi atât de neînsemnat pentru lume, încât nimeni să nu

ştie măcar că exişti; cu toată acesta desconsiderare, tu ai putea

primi o apreciere deosebită în cer, prin virtutea credinţei tale.

Tu poţi fi atât de sărac, încât să nu ai un ban în buzunar;

Dumnezeu te poate face bogat în harul Său. Aminteşte-ţi ce-i

scria Pavel lui Timotei: ,JZvlavia însoţită de mulţumire este un

mare câştig" (I Tim. 6.6). Presupune că mori fără nici un ban. Ce

contează acest lucru? Dar presupune că mori făr har! Cerul şi

lucurile cereşti nu pot fi recompen 72 sate de altceva. Nu-i

îngădui Satanei să te distragă cu jucării. în timp ce te înfăşoară

cu amăgirile lui, cealaltă mână a lui este în tezaurul tău, pentru

a te jefui de ceea ce este de neînlocuit. Este mult mai necesar

să fii mântuit, decât să exişti; este mai bine să nu exişti, decât să

trăieşti în iad. (ii) Lucrurile pământeşti sunt nesigure. Indiferent

cât te-ai strădui să obţii lucrurile materiale, succesul nu îţi este

garantat. De mii de ani, oamenii s-au ocupat de afaceri, şi totuşi

nimeni nu a găsit o metodă " sigură de îmbogăţire. Cât de puţini

renunţă la premiul loteriei lumeşti! Cei mai multţi rămân doar

cu amintiri amare. Dar cât despre cer şi lucrurile cereşti, planul

este înfăţişat clar în Biblie: „Şi peste toţi cei ce vor umbla după

dreptarul acesta... să fie pace...!" (Gal. 6.16). Dacă cineva umblă

după lucrurile de sus şi nu le obţine, aceasta se întâmplă

deoarece el nu a respectat cum a trebuit instrucţiunile date de

Dumnezeu.

Nu te aştepta să învingi, dacă doreşti în acelaşi timp şi

cerul şi păcatele tale. Tu trebuie să renunţi la unul din aceste

două lucruri. Dacă tu nu renunţi la păcatele tale, Dumnezeu va

trebui să renunţe la tine. Dacă doreşti cerul, dar insişti să-1 obţii

prin propria-ţi neprihănire, tu nu-ţi vei obţine premiul. Tu te

asemeni cu acea rudă a lui Rut, care dorea să cumpere

pământul lui Elimelec, dar nu ar fi vrut să se căsătorească cu

Rut, după cum cerea Legea (Rut. 4.2-4). Tot binele pe care-1

faci, toată osteneala ta sunt apreciate, dacă sunt acte de

dragoste, care urmează actului pocăinţei. Dar dacă tu le oferi ca

preţ pentru a plăti pentru cer, Dumnezeu nu are ce discuta cu

tine. Tu trebuie să tratezi cu Cristos, şi numai cu El, sau vei

pierde totul. Cum poţi fi sigur că vei obţine cerul şi viaţa

veşnică? Caută să renunţi la poftele tale şi la încrederea în

propria-ţi neprihănire. Apoi aleargă la Cristos şi mărturiseşte-I

nevoia ta de mântuire. Tânjeşte după El mai mult decât după

viaţa însăşi. El se află deja la uşa inimii tale, chemân-du-te pe

nume şi a promis că nu va refuza pe nimeni care vine la El cu o

inimă pocăită. Apoi, deşi vei continua să locuieşti pe pământ,

viaţa veşnică va fi sigură pentru tine, ca şi cum tu deja ţi-ai

stabilit reşedinţa în acea cetate sfântă. Ce trist că atât de puţini

doresc să schimbe nădejdile lor false din această viaţă cu

promisiunile cerului! Care poate fi explicaţia acestui lucru,

decât marea necredinţă din partea oamenilor? Ei nu pot fi

convinşi să creadă ceea ce spune Scriptura. Fie ca Dumnezeu să

deschidă ochii acestei omeniri necredincioase, pentru ca

oamenii să poată vedea că lucrurile duhovniceşti sunt o

realitate şi nu o ficţiune. Ceea ce poate face ca invizibilul să fie

vizibil pentru ei' este credinţa şi numai credinţa. 73 (iii) Lucrurile

pământeşti sunt nesigure. Deşi poate că Dumnezeu te-a

binecuvântat cu avere, tu poţi fi bogat azi, iar mâine sărac. Tu

poţi fi sănătos când mergi la culcare, dar prins de junghiuri,

boală sau moarte înainte de zorii zilei. Poţi să-ţi iei suficiente

precauţii pentru a garanta că nimic nu va nimici averea ta? Poţi

deveni suficient de bogat încât să-ţi cumperi sănătatea sau să

adaugi o zi la anii tăi? Scriptura compară populaţia lumii cu un

ocean. împăraţi şi conducători stau pe acest ocean. Precum o

corabie pluteşte pe valuri, tot astfel vieţile lor plutesc pe favorul

mulţimii. Şi ce siguranţă există când se ridică valurile? Pentru o

vreme ei se vor înălţa până la ceruri, pentru ca apoi să se

prăbuşească din nou. David ştia cât de nestatornice sunt

preferinţele lumii: „împăratul este de zece ori mai mult al

nostru", spuneau bărbaţii lui Israel (II Sam. 19.43), pentru ca în

versetul următor situaţia să se schimbe complet: „A/o/ n-avem

nici o parte cu David, nici o moştenire cu fiul lui Isai!" (II Sam.

20.1, 2). Astfel, David a fost înălţat şi apoi coborât, aproape din

aceeaşi suflare. Dar cerul este o împărăţie care nu se poate

clătina. Cristos este o moştenire care nu se schimbă. Darurile şi

mângâierile Sale sunt ape sigure care ţâşnesc în viaţa veşnică.

Prepeliţele, care constituiau hrana israeliţilor, s-au terminat

curând, dar Stânca din care s-a adăpat credinţa lor i-a urmat

pretutindeni. Această stâncă este Cristos. Tu ai putea pierde

orice mângâiere trecătoare, inclusiv familia şi prietenii, dar dacă

averea ta este în Cristos, tu continui să fii un om bogat. în cea

mai întunecată clipă, Cristos va veni la tine cu pace şi cu o

promisiune: „A/i/ te teme de moarte sau demoni. Eu voi sta

lângă tine până îţi vei da ultima suflare, îngerii Mei aşteaptă

împreună cu Mine. Imediat ce sufletul tău îţi va părăsi trupul, ei

îl vor lua în cer şi-1 vor aşeza la pieptul dragostei Mele. Apoi te

voi hrăni cu acele bucurii veşnice pe care sângele Meu le-a

obţinut, iar dragostea Mea le-a desăvâişit pentru tine". (iv)

Lucrurile pământeşti nu satisfac. Indiferent cât de multe bunuri

materiale vom avea, niciodată nu va fi de ajuns. Deseori, averea

unui om îi provoacă nenorocire, dar niciodată mulţumire. Ce

nebunie să crezi că te-ar putea satisface vreodată! Sufletele

noastre sunt imateriale, ele nu vor putea fi satisfăcute cu

plăcerile trecătoare ale cărnii şi sângelui. Câştigurile pământeşti

pe care ne trudim să le obţinem sunt cu mult inferioare naturii

omului. Prin urmare, dacă dorim să fim binecuvântaţi, trebuie

să ne uităm dincolo de ele - chiar la Dumnezeu însuşi, care este

Tatăl duhurilor. Bunurile pe care Dumnezeu îngăduie să le avem

sunt destinate nevoilor noastre, şi nu propriei satisfacţii. A

încerca să storci din ele 181 ceva ce nu a fost pe primul plan

este un efort zadarnic. Ugerul unei vaci, muls delicat, va da

lapte bun, hrănitor şi înviorător. Dar dacă îl strângi din ce în ce

mai tare, el nu-ţi va da cantităţi mai mari de lapte. Noi pierdem

ceea ce este bun în lucrurile pământeşti, aşteptând prea mult

de la ele. Cei care încearcă să se automulţumească cu bunurile

materiale găsesc foarte puţină satisfacţie în ele. Toate

frustrările noastre ar putea fi evitate cu uşurinţă dacă ne-am

întoarce privirile de la aceste lucruri şi am privi la Cristos pentru

fericire. Iată la ce te poţi aştepta când faci acest lucru: în primul

rând, dispare toată vinovăţia păcatelor taie. Vinovăţia afectează

întotdeauna bucuria noastră. Când Cristos îţi ia păcatele, El îţi ia

şi vinovăţia. în al doilea rând, firea ta este reînnoită şi sfinţită. în

mod simplu, sfinţenie înseamnă readucerea creaturii la starea

de sănătate pe care Dumnezeu a intenţionat-o când 1-a creat

pe om. Şi când este un om mai energic dacă nu atunci când este

sănătos? în al treilea rând, eşti adoptat în familia lui Dumnezeu.

Desigur, aceasta nu poate ajuta, dar te poate face fericit - să fii

un fiu sau o fiică a unui împărat aşa de mare. în al patrulea

rând, ai o moştenire veşnică împreună cu Cristos. Noi nu putem

înţelege ce înseamnă acest lucru în termenii bucuriei veşnice.

Concepţiile noastre prezente cu privire la cer sunt faţă de cerul

însuşi asemenea soarelui pictat de un artist faţă de soarele

însuşi. Dar noi putem să ne încredem în promisiunea că ceea ce

Dumnezeu a pregătit pentru noi este mai presus de cel mai

neobişnuit vis al nostru (îs-. 64.4; I Cor. 2.9). (e) Cuvânt de

încheiere referitor la răsplata divină încearcă să afli pentru tine

însuţi dacă eşti devotat lucrurilor cereşti sau celor pământeşti.

Nu le poţi urmări pe amândouă. Lucrurile pământeşti sunt

asemenea gunoiului, care nu numai că nu hrăneşte, dar o

privire îndreptată spre el îţi taie toată pofta de mâncare.

Lucrurile cereşti nu se potrivesc unui

astfel de om corupt. Numai atunci când îţi vii în fire,

precum fiul risipitor, poţi discerne că lucrurile cereşti sunt mai

bune. Atunci vei şti că pâinea este mai bună decât cojile şi că

locuinţa tatălui tău este un loc mai plăcut decât să stai cu porcii

pe câmp. Dacă vrei să obţii cerul, tu trebuie să-L ai pe Cristos,

care este totul în toţi. Şi dacă-L obţii pe Cristos, tu trebuie să

accepţi lucrarea Lui, la fel de bine ca şi sacrificiul Lui. Fără

sfinţire, nu este fericire. Ia întreaga ofertă sau nu lua nimic.

Cineva poate compara sfinţenia şi fericirea cu cele două surori,

Leea şi Rahela. La suprafaţă, fericirea, precum Rahela, 74 pare

mai de dorit (chiar şi o inimă firească se va îndrăgosti de ea).

Dar sfinţenia, precum Leea, este cea mai mare şi posedă şi ea o

frumuseţe deosebită, deşi în această viaţă pare dezavantajată -

ochii roşii de lacrimile pocăinţei şi faţa supusă zbârciturilor. Iată

legea cerului: sora mai tânără nu poate fi dată înaintea celei

mai în vârstă. Noi nu putem s-o dorim pe frumoasa Rahela -

cerul şi fericirea - până ce n-o îmbrăţişăm mai întâi pe Leea -

sfinţenia - cu toate îndatoririle ce se cer, de pocăinţă şi umilire.

Vei trăi tu prin această lege? Căsătoreşte-te cu Cristos şi harul

Său, decât să slujeşti ispitelor prosperităţii şi adversităţii. îndură

căldura uneia şi răcoarea celeilalte. Dacă vei avea răbdare, în

cele din urmă ţi se va da şi sora cea mai drăguţă. Aceasta este

singura cale de a obţine răsplata divină. CSI TI ŢOLUL 4 A TREIA

CONSIDERAŢIE: UN AL DOILEA ÎNDEMN DE A FI ÎNARMAT I.

ÎNDEMNUL ŞT IMPLICAŢIA „De aceea, luaţi toată armătura] lui

Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să

rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul" (Ef. 6.13). în

acest verset, cuvintele apostolului: „luaţi toată armătura lui

Dumnezeu..."par să repete îndemnul său din v. 11: „îmbrăcaţi-

vă cu toată armătura..." Fără îndoială, el foloseşte repetiţia

pentru a sublinia o idee. în intervenţia pe care o face (v. 12), el

dă un raport complet asupra puterii şi răutăţii Satanei şi

dezvăluie planul său diabolic împotriva sfinţilor. Acum el dă

alarma pentru luptă: „înarmaţi-vă! înarmafi-vă!" dar dacă

privim versetul mai îndeaproape, vom descoperi un nou sens al

acestui adevăr. în primul rând, vom discuta de ce apostolul

repetă îndemnul aşa de curând; în al doilea rând, rezultatele

care urmează: (1) „ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea" -

adică, să puteţi lupta; (2) „şi să rămâneţi în picioare, după ce

veţi fi biruit totul"- adică, să puteţi învinge. PRIMA OBSERVAŢIE:

IMPLICAŢIILE UNUI ÎNDEMN REPETAT Când copilul tău este

suficient de mare pentru a traversa singur strada, îl trimiţi afară

făcând un simplu gest cu mâna şi dându-i un îndemn ocazional

de a fi atent? Desigur că nu! Pentru siguranţa lui, tu îi vei repeta

din nou şi din nou tot ceea ce are nevoie să ştie. Pavel ştia prea

bine toate pericolele pe care aceşti tineri creştini le-au

întâmpinat; el dorea ca ei să fi fost preveniţi şi înarmaţi

dinainte. Nevoia imperioasă de a le reaminti - ,jmbrăcafi-vă!" -

vine din adâncul convingerii sale că armătura lui Dumnezeu era

singura lor scăpare. 184 Pavel se asemăna cu lucrătorul care

bate un cui în mod corect, prin lovituri repetate şi apoi se

odihneşte. Prea mulţi predicatori se aseamănă tâmplarului

care, grăbit să-şi termine treaba, foloseşte pioneze în loc de

şuruburi pentru a întări picioarele unui scaun. într-adevăr, el îşi

va termina mai repede lucrul, dar câtă durabilitate va avea ceea

ce a făcut el? Predicatorii nerăbdători, înainte de a-şi expune un

ultim adevăr, sunt gata să se arunce asupra altuia. Dacă ar fi

fost mai sensibili faţă de enoriaşii săi, ei ar fi putut realiza că

atâta vreme cât.adevărul nu le străpungea mintea, ei nu puteau

să pătrundă în cugetele ascultătorilor. Cei mai mulţi dintre noi

au duhul împietrit. Noi trebuie să avem adevărul ţintuit la locul

lui prin lovituri repetate. Nu numai atât, dar în general noi

reţinem mai uşor adevărurile mai simple şi mai puţin

ornamentate cu idei extravagante. într-un magazin cu

îmbrăcăminte, eu pot face mai uşor o alegere dacă vânzătorul

îmi arată numai câteva lucruri din care pot alege. Dacă scoate

totul din rafturi şi le face grămadă, atunci eu sunt confuz,

incapabil de ami fixa opţiunea. A înţelege adânc un adevăr

fundamental este mai bine decât a le auzi pe toate, fără a

înţelege vreunul. ADEVĂRURI IMPERATIVE Un predicator nu ar

trebui să se scuze pentru că spune acelaşi adevăr de mai multe

ori. Pavel însuşi spune: „Mfe nu-mi este greu să vă scriu mereu

aceleaşi lucruri, iar vouă vă este de folos" (Fii. 3.1). Trei feluri de

adevăruri trebuie predicate în mod regulat de la amvon. (a)

Adevăruri primare (fundamentale) Acestea sunt adevărurile pe

care oricine trebuie să le ştie şi să le creadă pentru mântuirea

lui, adevărurile pe care se sprijină întreaga greutate a

învăţăturilor creştinismului. Adevărurile fundamentale ale

Evangheliei sunt jaloanele care ne menţin în siguranţă între

limitele fixate de Dumnezeu. Presupune că bunicul tău a avut o

bucată de pământ pe care a îngrijit-o cu atenţie. El stătea acolo

când se montau parii şi-i putea desface legat la ochi. Dar

niciodată nu şi-a găsit timp să arate şi altora reperele. Cu

timpul, au putrezit, au fost smulşi sau distruşi. Acum bunicul a

murit şi ţi-a lăsat ţie pământul. Dar un vecin rău pretinde că

este al lui, şi ca dovadă a proprietăţii, îţi arată holdele pe lan. Tu

descoperi că descrierea pământului este diferită. De vreme ce

tu nu ştii adevăratele limite ale terenului tău, cum le vei putea

apăra la judecată? Probabil că vei sfârşi prin a-ţi pierde

pământul, deoarece nimeni nu ţi-a spus unde se termină partea

ta şi unde începe cea a vecinului tău. 74 Paralela spirituală este

următoarea: orice adevăr fundamental îşi are vecinul lui rău

(adică, erezia), lovindu-l pe

acesta, dornic să planteze răsadurile sale de minciuni pe

terenul sfânt al Cuvântului lui Dumnezeu şi astfel înşelându-i pe

sfinţi. Şi adevăratul motiv pentru care duhul de erezie a violat

adevărul în ultimii ani este că pastorii, împreună cu enoriaşii lor,

nu au umblat în limitele Evangheliei şi nu le-au făcut cunoscut

lor aceste adevăruri fundamentale. Ca şi în casele noastre, în

religia noastră avem şi lucruri de valoare şi lucruri de mai mică

însemnătate. Lucrurile valoroase sunt minunate şi de multe ori

sporesc aprecierea noastră faţă de lucrurile de mică

însemnătate, dar îşi pierd curând atracţia, când nevoile noastre

acute nu sunt satisfăcute. Ce satisfacţie îţi oferă faptul că cinezi

din vase de China, dacă nu ai ce pune în ele? De ce folos ţi-ar fi

o bluză de mătase pe timp de iarnă, dacă nu ai haină? (b)

Adevăruri greu de însuşit Un pastor poate predica nu numai

adevăruri fundamentale, dar şi acele adevăruri pe care le

observă că sunt subminate mai frecvent de Satan. Acestea sunt

mai ales poruncile lui Dumnezeu cu privire la problemele

controversate ale creştinului, referitoare la credinţă şi fapte.

Pentru a cunoaşte care doctrine sunt mai disputate printre

enoriaşii săi, un pastor trebuie să-1 cerceteze pe fiecare

membru al congregaţiei sale, cu aceeaşi perseverenţă cu care

abordează o carte din biblioteca sa. Din tonul folosit de Pavel în

scrisorile sale, putem desprinde că deseori el vizita Bisericile

tinere, căutând ereziile periculoase. Când a descoperit că falşii

apostoli se infiltraseră în Biserica din Galatia şi că predicau din

nou Legea, el a prezentat iarăşi adevărul Evangheliei cu privire

la justificarea prin credinţă. Când a auzit de disputele şi

certurile dintre corinteni, oare ce a izvorât din inima lui, decât

acel îndemn preţios la dragoste? Dragul meu pastor, s-ar putea

ca turma ta să devină uneori nerăbdătoare şi să se plângă de

faptul că o ţii prea mult în aceeaşi păşune, predicând despre

acelaşi păcat. Greşeala este a lor, nu a ta, dacă ei se rătăcesc ori

de câte ori tu îţi întorci spatele. Cine îl poate învinovăţi pe un

câine care latră continuu, de vreme ce lupul dă mereu târcoale

stânii? , Dacă doreşti să fii tot mai mult asemenea lui Cristos, nu

te ruga pentru un predicator care să vină cu noi stiluri de

expunere în fiecare duminică, ci roagă-te pentru un om care să

aibă o învăţătură sănătoasă şi care să predice împotriva

păcatului şi pentru adevăr, fără a face compromisuri, până când

întreaga congregaţie se va pocăi şi se va întoarce de la calea sa

rea. 75 (c) Adevăruri practice Aceste adevăruri constituie

„pâinea şi sarea". Indiferent ce se mai află pe masă, ele trebuie

să fie nelipsite. ;Petru exprimă astfel acest lucru: „De aceea voi

fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, măcar

că le ştiţi" (II Pet. 1.12). El se referea în mod deosebit la acele

lucruri pe care noi trebuie să le ştim pentru a trăi în fiecare zi o

viaţă asemănătoare cu a lui Cristos. Nu trebuie să te plictiseşti

când auzi predicându-se adevărurile practice. Când un om îşi

pierde gustul pentru carne şi legume şi la fiecare masă nu

doreşte nimic altceva decât desert, noi ştim că s-a întâmplat

ceva grav cu el. Ce trist că cei din vremea noastră sunt atât de

bolnavi spiritual, încât şi-au pierdut total apetitul şi nu mai vor

altceva decât fraze mieroase şi învăţături dulci. Dacă î-I iubeşti

pe Dumnezeu, iubeşte adevărul Lui! Primeşte cu bucurie

învăţăturile care te echipează pentru slujba la care te-a chemat

Dumnezeu. Credinţa şi pocăinţa sunt bune doctrine pe care

merită să le predici sau să le asculţi până la sfârşitul lumii. De

asemenea, după cum tu te cerţi cu pastorul tău că predică

mereu mesajul credinţei şi al pocăinţei, tu te poţi certa şi cu

Dumnezeu că a făcut un singur drum spre cer. Atât pruncii în

Cristos, cât şi creştinii maturi au nevoie să audă acest adevăr.

Dacă inima ţi-ar fi fost smerită, iar gustul duhovnicesc, vechile

adevăruri ar fi fost mereu noi pentru tine. în cer, izvorul

bucuriei celor sfinţi va fi unul singur - Cristos. Şi totuşi, niciodată

nu scade. Dumnezeu este singurul subiect care umple inimile

lor şi niciodată nu se plictisesc de el. Şi astfel va fi întreaga

veşnicie. Şi cum ne-am putea sătura aici pe pământ de ceva

care vorbeşte de Dumnezeu şi dragostea Sa? Spunând toate

acestea, permiteţi-mi să clarific un lucru. Nu scuz nici un

lucrător pe tărâmul Evangheliei, care îşi îmbracă talentele în

lenevie sau şi le îngroapă în pământ, în timp ce toată

săptămâna se joacă. Un astfel de pastor nu are nimic de oferit

enoriaşilor săi în Ziua Domnului, decât câteva felii mucegăite

care au fost frământate cu mulţi ani înainte. Aceasta nu este o

lucrare bună! Da, noi avem nevoie să auzim vechile adevăruri,

dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să mai auzim şi

adevăruri noi. Dacă pastorul nu studiază şi nu se roagă pentru

a-şi spori cunoştinţele şi înţelepciunea, el este cel mai rău hoţ

din tot oraşul. Este de neiertat ca un om căruia i s-a încredinţat

creşterea unui orfan să-1 lase pe acesta în starea lui jalnică,

deoarece lui îi este prea lene să investească fondurile. Cu atât

mai mult pentru un pastor care nu-şi dezvoltă darurile sale, pe

care le-aş numi starea Bisericii sale, şi pe care ar trebui să Ie

investească pentru binele sufletelor lor. Vai de omul lui 187

Dumnezeu care îşi petrece zilele în lucrări fără valoare sau

ocupat mai mult de modul în care şi-ar putea umple buzunarele

decât să adauge la darurile enoriaşilor săi! A DOUA

OBSERVAŢIE: NECESITATEA DE A-ŢI ANALIZA ŞI CORECTA

DARURILE A doua observaţie privind îndemnul repetat al lui

Pavel din Ef. 6.13 este preluată dintr-un verb, care înseamnă nu

numai „a lua", dar şi „a lua din nou". Cu alte cuvinte, a recupera

ceva ce s-a pierdut sau a prelua o sarcină care a fost

abandonată până în prezent. Considerând ceea ce le-a scris

Pavel la început creştinilor din Efes, putem deduce că el nu le

spunea să îmbrace armătura lui Dumnezeu printr-o mărturisire

de credinţă. Ei făcuseră deja acest lucru. Dimpotrivă, Pavel îi

îndemna săşi lege armătura mai strâns în jurul trupurilor lor,

acolo unde se desfăcuse, şi să repare găurile din darurile lor. 1.

De ce darurile tale trebuie menţinute în bună stare? Cine

poartă armura pe timp de pace? Ea este destinată celor ce

luptă! Nu gândi în mod simplist că îmbrăcându-te cu

harul lui Dumnezeu îţi vei înspăimânta duşmanul şi el va

pleca. El nu este impresionat de un spectacol de forţă.

Dimpotrivă, fiecare componentă a armăturii lui Dumnezeu va fi

pe trupul tău ca un steag care flutură înaintea Satanei. Deci, nu

este suficient să o ai numai pentru spectacol; tu trebuie să o

porţi în orice loc bine fixată. Satan nu te provoacă la o luptă de

dispreţ; acest război este pe viaţă şi pe moarte. Dacă nu mă

crezi, priveşte ce le-a făcut el în vremurile din urmă slujitorilor

lui Dumnezeu. Luând-o cu mult înaintea unui om sfânt, el i-a

lovit armătura până când harul lui Dumnezeu în el era aproape

de nerecunoscut. El procedează astfel atunci când îl prinde

nepregătit pe omul sfânt. îţi aminteşti ce i s-a întâmplat lui

Iacov când şi-a desfăcut cingătoarea adevărului şi sincerităţii şi

a folosit o înşelătorie pentru a obţine binecuvântarea tatălui

său? El a obţinut binecuvântarea, dar şi lui i s-a plătit cu aceeaşi

monedă când Laban a schimbat-o pe Rahela cu Leea. Gândeş-

te-te de câtă suferinţă ar fi fost scutit dacă şi-ar fi păstrat

întreaga armătură la locul ei! Ce să mai spun de David? Oh, ce

lovitură a primit când şi-a îndepărtat platoşa neprihănirii (în

problema cu Urie)! El a primit o grea lovitură, fiind rănit în

inimă. Şi Iona, când Dumnezeu a vrut să-1 trimită la Ninive, a

fost surprins fără încălţăminte în picio;ire. Prin aceasta înţeleg

că lui îi 188 lipsea o pregătire a minţii, pentru a răspunde la

prima chemare. Apoi bietul Ezechia. El avea coiful nădejdii

strâmbat şi atât de găurit, încât a strigat: „Nu-L voi vedea pe

Domnul... pe pământul celor vii" (Is. 38.11). Chiar şi Avraam a

avut momente de necredinţă şi îndoială care au strecurat pete

grave în caracterul său. Acest război este un holocaust spiritual.

Ori tu distrugi puterea Satanei în viaţa ta, îmbrăcând toată

armătura lui Dumnezeu şi ţinând-o pe tine, ori Satan te va

distruge. Toţi marii sfinţi ai fiecărui secol au fost încercaţi în

flăcările ispitei. Şi ele l-au distais pe om, ori de câte ori Satan a

găsit cea mai mică fisură în darurile lui. Nu dispreţui ceea ce

istoria a demonstrat de nenumărate ori că este adevărat! Satan

se uită şi aşteaptă; mai devreme sau mai târziu, el te va

surprinde cu vreunul din darurile tale lăsate deoparte pentru

moment. Atunci va ataca. Această clipă de luptă intensă este

momentul în care tu ai nevoie de toată fermitatea pentru a-ţi

repară armătura - şi a face totul dintr-o dată! Nu dispera:

Cristos este un meşter deosebit. El poate înnoi tot ce nu este

bun în tine. 2. Cine suferă când darurile tale se diminuează

Când harul tău este în scădere, efectele negative depăşesc

situaţia ta - ajungând chiar la Dumnezeu. Haideţi să analizăm

consecinţele grave ale neglijării stării tale spirituale, (a) Tu îi faci

rău lui Dumnezeu Slava lui Dumnezeu depinde mai mult decât

orice de darurile sfinţilor Săi. Nici chiar păcatele grave ale

omenirii nu-L discreditează aşa de mult, cum se întâmplă cu

purtarea neglijentă a celui sfânt. Când oamenii din lume îşi

folosesc talentele oferite lor de Dumnezeu pentru a-şi mări

conturile, ei îl jefuiesc numai de untdelemnul, inul şi lâna Lui.

Dar când creştinul îşi neglijează darul său sau îl foloseşte greşit,

el fură slava lui Dumnezeu! într-adevăr, a lăsa slava lui

Dumnezeu să se scurgă prin fisurile darurilor tale este un lucru

foarte grav. Aceasta demonstrează o mare nepăsare pentru

voia Lui. El intenţionează ca slava Lui să crească prin atitudinile

şi faptele tale - nu să se diminueze! Presupune că un om

încredinţează unei persoane banii săi, iar altuia copilul său. Ce îl

va supăra mai tare: că a pierdut banii, datorită administrării

greşite, sau că îşi primeşte copilul rănit? Harul este copilul lui

Dumnezeu în tine, noua creaţie în Cristos. Dacă suferă vreun

rău din cauza neglijenţei tale, atunci aceasta loveşte mai adânc

inima lui Dumnezeu, decât atunci când un păcătos îi face un rău

lui Dumnezeu, deoarece El n-a investit într-un astfel de om un

dar atât de preţios ca cel oferit ţie. 76 (b) Tu le faci rău altor

creştini Aceasta se întâmplă când neglijezi să-ţi repari armătura

distrusă. Când un mădular din trupul fizic suferă, într-un fel

toate celelalte suferă împreună cu el. Acelaşi principiu este

valabil şi pentru trupul duhovnicesc "(I Cor. 12.26). Când noi

ignorăm poruncile lui Dumnezeu, care întotdeauna are ca

rezultat diminuarea harului, prin aceasta arătăm indiferenţa

noastră faţă de toţi credincioşii. Ni se spune „să ne iubim unii

pe alţii" (II Ioan 5). Şi cum arătăm supunera faţă de această

poruncă? In versetul următor, Ioan spune: „Şi dragostea stă în

vieţuirea după poruncile Lui" (v. 6). Relaţia dintre har şi păcat

este una de tip cauză-efect: ori de câte ori primul scade,

inevitabil cel de-al doilea creşte. (c) Tu îţi faci rău ţie însuţi Când

vezi că harul lui Dumnezeu ia în tine o întorsătură spre rău, dar

tu nu faci nimic pentru a îndrepta lucrurile, tu vei suferi datorită

neglijenţei tale. Un creştin în declin este întotdeauna un creştin

care se îndoieşte. Harul tău este asemenea unui pom: atâta

vreme cât este sănătos, el nu încetează să crească. Dar dacă

începe să se usuce, tu ştii că ceva este în neregulă. Satan este

gata să. accentueze primele semne de îndoială. Slăbirea poziţiei

tale te face mai susceptibil minciunilor lui. Iată ce-ţi spune el:

„Dacă ai fi un creştin adevărat, ai li în continuă creştere. Sfinţii

merg din putere în putere; dar tu mergi din putere în

slăbiciune! Tu spui că eşti mântuit. Atunci de ce te-ai îndepărtat

aşa de mult de Dumnezeu faţă de ziua în care ai fost mântuit?"

Totuşi, minciunile Satanei conţin un adevăr. Când darurile tale

sunt în declin, tu chiar te simţi departe de Dumnezeu şi cer; tu

chiar te întrebi dacă ai fost salvat cu adevărat. Imaginează-ţi că

ai o avere, deoarece ţi s-a dat în custodie un copil, şi că

moartea lui ar însemna pierderea averii. Nam nici o îndoială că

acel copil va fi bine îngrijit. Nu-1 vei scăpa nici o clipă din ochi, şi

cea mai uşoară durere de cap pe care ar avea-o te-ar determina

să alergi după doctor. Singura noastră pretenţie la moştenirea

cerească este copilul

harului care vine să locuiască cu noi atunci când îl

acceptăm pe Cristos ca Salvator şi Domn. Deci, când acest „copil

al harului" este bolnav sau slăbit, ar trebui să folosim orice

metodă pentru a-1 vindeca. Dacă harul lui Dumnezeu în tine

este bolnav, tu vei găsi puţină bucurie în viaţă, cea prezentă sau

cea viitoare. O persoană care suferă de o boală cronică nu

găseşte nici o plăcere în ceea ce face. Mâncarea lui este fără

gust; el doarme pe apucate; nu are energie pentru lucru sau

distracţie. Dacă imaginea lui Cristos în tine s-a şters, tu eşti un

bolnav cronic. Tu nu vei gusta dulceaţa promisiunii, nici nu te

vei bucura de 190 odihna care se găseşte în El. Tu vei şchiopăta

în orice lucrare, întrebân-du-te dacă vei avea puterea necesară

pentru a o îndeplini. Tot timpul inima ta neconsolată va plânge

sub povara pe care i-o dai. Ce trist că deseori neglijenţa noastră

îl avantajează pe Satan! Prin nepăsarea noastră spirituală noi

punem o dovadă în mâna lui şi un argument în gura lui pe care

le foloseşte pentru a pune la îndoială mântuirea noastră. Dar ce

dulce este promisiunea pentru credinţa noastră, când ea este

activă şi viguroasă! Ce uşor este jugul, când creştinul nu este

ros de vină, nici puterea lui slăbită de harul în declin! Când te

afli într-o bună relaţie cu Cristos, atât tu. cât şi fraţii şi surorile

tale în Cristos sunt în beneficiu, iar Tatăl tău ceresc este

glorificat. 3. Cum să cunoşti dacă harul tău este sau nu în

scădere După ce am arătat mai sus de ce creştinul trebuie să-şi

dea toate silinţele-pentru a restaura harul său aflat în declin, ar

fi indicat să oferim acum un mijloc pentru depistarea timpurie a

acestei boli. Ca în majoritatea bolilor, cu cât îndepărtezi mai

repede cauza, cu atât mai repede o poţi trata. (a.) Simptome

false înainte de a ne ocupa de cauză, permite-mi să te avertizez

referitor la unele simptome false care te pot determina în mod

greşit să crezi că harul tău este în scădere. (i) O sensibilitate

sporită faţă de păcat. Creştine, nu este neapărat necesar să

crezi că harul tău a scăzut, dacă sensibilitatea ta faţă de păcat s-

a accentuat. Această greşeală îi provoacă deseori unui sfânt

mari suferinţe. Dintr-o dată el devine conştient de mândrie,

făţărnicie sau alte păcate, care par să ţâşnească dinăuntrul

fiinţei sale. El este îngrozit la vederea unui astfel de păcat.

Satan plantează vinovăţia şi foarte curând, cel sfânt este

aproape copleşit de suferinţa remuşcării. Dacă acest lucru se

întâmplă cu tine, permite-mi să te întreb ceva: nu se poate ca

păcatul pe care îl cântăreşti acum să fi fost prezent cu mulţi ani

înainte, dar tu să nu-1 fi remarcat? Dacă da, bucură-te că harul

tău nu se usucă, ci înfloreşte şi înăbuşă acele seminţe rele pe

care Satan le-a pus în tine mai demult. Dacă tot eşti disperat,

întâreşte-te, ştiind că păcatul nu se poate înălţa prea sus, când

oroarea unei persoane creşte la arătarea acestuia! Fii atent să

nu foloseşti aceasta ca o scuză pentru noile păcate! Fii cinstit cu

tine însuţi şi cu Dumnezeu! Nimeni nu este atât de îngrozit la

vederea celui mai mic păcat ca cei a căror dragoste pentru

Cristos este în creştere. Cu cât iama trece, iar primăvara se

apropie, soarele devine mai puternic şi topeşte gheaţa tot 77

mai mult. Un semn sigur că dragostea lui Cristos străluceşte mai

puternic în inima ta este atunci când păcatul nu poate sta mult,

ci este topit în suferinţă şi pocăinţă continuă. Sufletul stricat

este acela unde păcatele se localizează ca nişte pietroaie sau

sloiuri de gheaţă şi unde se manifestă prea puţină preocupare

sau durere pentru ele. (ii) Un simţământ scăzut de mângâiere.

Harul poate să lucreze adânc în tine, chiar dacă tu nu-i simţi

prezenţa. Oare credinţa a triumfat vreodată mai mult decât

atunci când Mântuitorul nostru a strigat cu disperare:'

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?"

(Mc. 15.34)? Aici credinţa era la zenitul ei, deşi era miezul nopţii

în ce priveşte bucuria. Poate că tocmai ai îndeplinit un act de

ascultare şi totuşi te întorci acasă fără a simţi acea mângâiere

cu care erai obişnuit după lucrarea pe ogorul Tatălui. Să nu crezi

că dacă nu simţi astfel, înseamnă că s-a întâmplat ceva rău cu

lucrarea pe care ai făcut-o. Nu întotdeauna sentimentele sunt

măsura corectă a stării tale spirituale. Mângâierea nu este

necesară slujbei; este un lucru pe care Dumnezeu îl poate da

sau nu. Cât de bine ţi-ai îndeplinit misiunea pe care ţi-a dat-o el

nu are nimic de-a face cu aceasta. Un călător poate parcurge

aceeaşi distanţă şi la fel de repede atât pe o zi senină, cât şi pe

o zi înnorată, într-adevăr, uneori el poate merge mai repede pe

o zi întunecată. Căldura soarelui îl poate moleşi şi-1 poate

determina să se oprească şi să se odihnească, în timp ce pe o

vreme întunecată şi răcoroasă el îşi poate îndemna calul pentru

a atinge mai repede ţinta. Unele daruri, precum unele flori,

cresc mai bine la umbră - de exemplu, perseverenţa, smerenia

şi dependenţa de Dumnezeu. (iii) Ispita crescândă. Dacă auzi pc

cineva spunând că a slăbit, deoarece astăzi nu poate alerga la

fel de repede cu 50 kg în spinare, după cum alerga ieri fără ele,

atunci tu poţi spune imediat unde greşeşte. In ceea ce priveşte

ispita, tu poţi face aceeaşi greşeală. Ea nu apasă întotdeauna cu

aceeaşi greutate asupra cugetului tău. Tu poţi birui foarte uşor

o ispită, în timp ce o alta să te doboare zi de zi. Astfel este uşor

să te descurajezi şi să conchizi că eşti leneş sau nesincer. Şi

totuşi, harul poate să lucreze mai tare în tine în timp ce lupţi

împotriva unei ispite foarte puternice, decât atunci când birui

una mai uşoară. O corabie cu puţină încărcătură şi care merge

în direcţia vântului pluteşte uşor pe valuri. în schimb, aceeaşi

corabie având o încărcătură mai grea şi mergând contra

vântului, cu greu va putea înainta. Dar în cea de-a doua situaţie,

tot echipajul va trebui să fie implicat, în vreme ce în prima

situaţie, jumătate din echipaj se poate odihni. 192 (b)

Adevăratele simptome ale scăderii harului (i) O atitudine

nepăsătoare faţă de ispită. Oare cugetul tău a devenit ;ilât de

neatent şi somnoros, încât să te gândeşti atât de puţin la

ispitele I Havolului? Inima lui David a început să bată mai tare

numai când a tăiat din haina lui Saul. Dar mai târziu el n-a simţit

nici un fior de groază când s-a uitat spre Batşeba şi pofta i-a

umplut inima. Fiind determinat atât de uşor de Satan să comită

un păcat oribil după un altul, demonstrează că evlavia lui David

îşi îngreuiase ochii, iar inima lui nu mai era la fel de curată ca

altădată. Când cugetul unui om este amorţit faţă de ispită,

darurile sale sunt într-o situaţie critică. Dacă cugetul tău se

alertează în faţa ispitei, dar nu are putere să lupte împotriva ei,

atunci darurile tale pot fi considerate tot ca fiind bolnave. Un

om care permite ispitei să hoinărească de-a lungul graniţelor

cugetului său se dovedeşte a fi un prost păzitor al evlaviei sale.

Dacă nu ridici armele împotriva vrăjmaşului tău şi nu-L cauţi pe

Dumnezeu cu sinceritate pentru a te elibera, poţi fi sigur că

pofta va obţine curând avantaj asupra harului. Oricum, faptul că

poţi rezista ispitei nu garantează că harul lui Dumnezeu este

puternic în tine. Ca să nu devii mulţumit de tine însuţi, întreabă-

te de ce te împotriveşti Ispititorului. Poate îţi aminteşti de o

vreme când dragostea ta pentru Cristos ar fi aruncat flăcări în

faţa Satanei când te ispitea să păcătuieşti. Dar acum, acel foc

aproape s-a stins şi doar vreun motiv egoist te opreşte să nu

păcătuieşti. Dacă, de exemplu, singurul lucru de care îţi pasă

este reputaţia ta şi nu ai nici cel mai mic interes pentru

reputaţia lui Dumnezeu, atunci harul tău este într-o gravă

decadenţă. La urma urmei, păcatul tău îl ofensează cel mai mult

pc El. Fiecare lucrare a harului trebuie să fie o piatră de

construcţie în monumentul gloriei Sale sau va deveni o piatră

de poticnire. (ii) Neatenţia în slujire şi slăvire. Poate că, odată,

inima ta a răspuns în mod cinstit chemării Duhului Sfânt, care îţi

poruncea să cauţi Faţa lui Dumnezeu: .faţa Ta, Doamne, o caut"

(Ps. 27.8). Tu ai dorit să vină clipa de închinare la fel de mult cât

păcătosul a dorit să treacă. Tu te-ai bucurat de timpul petrecut

cu Tatăl tău ceresc. A flămânzi şi înseta după neprihănire este

un semn de sănătate, deoarece un suflet dornic prosperă. Pe de

altă parte, sufletul care nu strigă mereu după Dumnezeu pentru

hrană spirituală va slăbi într-o zi. Cei care comunică des cu

Dumnezeu ştiu cel mai bine cum să-I slujească. Un căpitan îşi

poate conduce soldaţii numai dacă ei ascultă glasul lui. Desele

tale retrageri în locurile tainice ale lui Dumnezeu te vor ajuta cu

siguranţă să-L auzi când El vorbeşte şi să-ţi primeşti ordinele 13

- Creştinul in Armătură 78 direct de la El. Ceea ce face ca

darurile unui creştin să prospere nu este perseverenţa în

lucrare, ci spiritualitatea în lucrare. Nu este suficient să fii

ocupat cu lucrul Domnului; tu trebuie să te asiguri că lucrarea

ta este marcată de credinţă, înflăcărare şi dragoste. Dacă

descoperi că îţi îndeplineşti sarcinile duhovniceşti mai degrabă

din obişnuinţă decât din dragoste, este timpul să-ţi repari

armătura. Oare în părtăşia cu Dumnezeu, inima ta continuă să

primească aceeaşi hrană spirituală consistentă? Această

comuniune ar trebui să-ţi întărească atât credinţa, cât şi

ascultarea ta. Sau tu asculţi şi te rogi, dar fără a găsi tăria de a-ţi

ţine o promisiune sau puterea de a birui ispita? Cât de mult îl

dezonorezi pe Domnul când imediat ce cobori de pe muntele

comuniunii cu Dumnezeu, tu spargi tablele Legii Sale! Atunci

când în urma părtăşiei tale cu El, credinţa şi puterea ta nu sunt

reînnoite, acesta este un semn sigur de declin spiritual. (iii)

Obsesia faţă de munca ta. Cât de uşor este să lăsăm ca

responsabilităţile faţă de munca şi familia noastră să înăbuşe

spiritul nostru! Dacă le permitem, grijile acestei lumi ne vor

urma în cămăruţa noastră de rugăciune şi îşi vor croi drum spre

sufletele noastre, dând un miros neplăcut, pământesc

rugăciunilor şi meditaţiilor noastre. O cale de a deveni copleşit

de grijile acestei vieţi este de a te interesa prea mult de starea

ta pământească. Probabil că lucrezi cu conştiinciozitate, dar ai o

mică remuneraţie, sau predici, dar primeşti puţină apreciere.

Când ai devenit creştin, tot ceea ce te interesa era să-L cunoşti

mai bine pe Cristos. Bogăţia sau faima nu însemnau nimic

pentru tine, iar dezamăgirile vieţii nu făceau altceva decât să te

apropie mai mult de Dumnezeu. Dar acum tu eşti condus în

mod nemilos de dorinţa după bogăţii şi respect din partea

lumii. Câtă nevoie ai să-ţi reînnoieşti harul! Dacă vei munci mai

puţin pentru a-ţi mări averea şi te vei ruga mai insistent pentru

a-ţi reînnoi harul, atunci sufletul tău va găsi pacea lui

Dumnezeu. 4. Cum să-ţi recuperezi harul diminuat Armătura

creştinului se poate deteriora în două moduri. în primul rând,

printr-un atac violent - când eşti biruit de ispită ca să

păcătuieşti. în al doilea rând, prin neglijenţă - când nu-ţi

îndeplineşti acele datorii care, precum untdelemnul, îţi menţin

armătura strălucitoare şi în bună stare. Deci, află care este

cauza; este ca şi cum cei doi factori s-au întâlnit. (a) Cum să-ţi

revii când păcatul este cauza (i) Reînnoieşte-ţi pocăinţa, lată

sfatul lui Cristos către Biserica din Efes: „Pocăieşte-te şi

întoarec-te la faptele tale dintâi" (Ap. 2.5). 194 Pe scurt, El

spune: pocăieşte-te, ca să poţi face din nou faptele dintâi". Un

suflet care se pocăieşte are promisiunea vindecării (Osea 14.2-

4). Prin urmare, mergi şi cercetează-ţi inima, aşa cum ţi-ai

cerceta casa dacă ai bănui că în ea se ascunde un ucigaş, care

aşteaptă să vină noaptea pentru a te omorî. Dacă ai descoperit

păcatul ce a produs acel rău, umple-ţi inima de ruşine şi

indignare faţă de el. Aruncă-1 înaintea Domnului, mărturisindu-

1 cu o inimă zdrobită. (ii) Reafirmă-fi credinţa. Când îţi

reînnoieşti pocăinţa, reînnoieşte-ţi şi credinţa în promisiunea lui

Dumnezeu de a ierta (I Ioan 1.9). Pocăinţa este un mijloc de

curăţire pentru a anihila înclinaţia spre păcat; credinţa este un

tonic pentru a reînnoi puterea. Chiar când caracterul tău

evlavios s-a deteriorat, credinţa îşi poate reînnoi rapid forţele.

Credinţa îţi oferă pace din făgăduinţă, numită „pacea pe care o

dă credinţa" (Rom. 15.13). Din pace izvorăşte bucuria, iar

bucuria oferă putere, conform Scripturii: „Bucuria Domnului

este tăria voastră" (Neemia 8.10). (iii) Renunţă la poftele talc.

Dacă te-ai pocăit şi ţi-ai însuşit făgăduinţa iertării lui Dumnezeu,

reia-ţi activitatea, dezrădăcinând păcatul oriunde acesta

ameninţă să crească. Acolo unde buruienie prosperă, florile

mor. Harul care nu creşte viguros este predispus să fie înăbuşit

de vreo poftă adversă. Tu cunoşti constituţia puternică a

poftelor tale! Dacă nu le distrugi în fiecare zi prin Duhul, ele vor

creşte peste noapte. Deci, caută să nimiceşti fiecare păcat de la

rădăcină. Apoi priveşte binecuvântarea lui Dumnezeu şi

îmbogăţeşte caracterul harului tău.

(b) Cum să-ţi revii când neglijenţa este cauza Când

armătura care îţi protejează sufletul este ruginită din cauza

nefolosirii ei, decât să te laşi târât de păcat, urmează

instrucţiunile lui Dumnezeu pentru întărirea harului. Dacă focul

se stinge deoarece nu mai sunt lemne, singura soluţie este să

pui pe foc mai multe lemne. Tot aşa este şi cu harul; dacă

neglijarea îndatoririlor tale creştine determină declinul lui, tu

trebuie să le stimulezi pe cele care au stârnit pentru prima dată

harul tău. Mă refer la patru îndatoriri principale: (i) Citeşte

Biblia. Poate spui: „Oh, dar eu citesc Cuvântul lui Dumnezeu".

Atunci, citeşte-1 mai mult! Cuvântul oferă darurilor tale o

imagine perfectă a obiectului afecţiunii lor - Cristos. Şi după

cum inima tânărului tresaltă la vederea iubitei lui, tot astfel

darurile tale revin la viaţă când privesc la Cristos Care te-a iubit

şi S-a dat pe Sine însuşi pentru tine. în acelaşi timp, când vezi că

păcatele tale afectează relaţia ta cu Cristos, aceasta ar trebui să

producă în tine o durere plină de evlavie şi o ură faţă de păcat.

(ii) Meditează. Meditaţia este pentru har ceea ce sunt surcelele

pentru foc. Ea înviorează sufletul amorţit cu gânduri noi despre

Dumnezeu. 79 Când cugeti la ele, un foc sfânt se va aprinde şi

inima ta se va încălzi. Ia-ţi timp ca în fiecare zi să te gândeşti la

ce s-a petrecut între tine şi Dumnezeu. Mai presus de toate,

gândeşte-te la binecuvântările primite din partea Domnului. Nu

fi ca Pilat, care a pus o întrebare, dar nu a aşteptat răspunsul

(Ioan 18.38). Aşteaptă până vei primi o dovadă completă a

lucrărilor minunate înfăptuite de Dumnezeu în viaţa ta şi vei

descoperi amintiri ale îndurărilor trecute şi prezente inundând

sufletul tău. Meditaţia permanentă la măreţia bunătăţii lui

Dumnezeu ne învaţă să ne bucurăm chiar şi în necazuri,

deoarece puţina suferinţă de care avem parte este înecată în

marea îndurărilor Sale faţă de noi. în al doilea rând, gândeşte-te

la tine însuţi şi la comportarea ta. Cum te-ai comportat în

timpul zilei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni? întreabă-te:

„Suflete, unde ai fost? Ce ai făcut pentru Dumnezeu şi cum?" în

această meditaţie, nuţi căuta scuze şi nici nu te răsfăţa,

deoarece, în final, Dumenzeu te va judeca cu dreptate. (iii)

Roagă-te. Un suflet care meditează se îndreaptă spre

rugăciune. Cele două îndatoriri îţi dau mâna şi aduc sufletul

într-o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu. Meditaţia aşază, în

ordine, lemnele, dar rugăciunea este scânteia care le aprinde, şi

ea vine de sus. Cum ar putea să ardă sufletul tău de dragoste

pentru Dumnezeu, dacă tu niciodată nu te-ai apropiat suficient

de El pentru a prinde acea scânteie divină? Ceea ce se întâmplă

cu dragostea ta, se va întâmpla şi cu credinţa, bucuria şi

răbdarea ta - într-adevăr, cu toate darurile tale. Astronauţii

spun că planetele au cea mai mare influenţă când sunt în

legătură cu soarele. în sens duhovnicesc, darurile unui sfânt nu

lucrează nicicând mai perfect, ca atunci când se asociază

rugăciunii, deoarece ea le pune într-o strânsă legătură cu

Dumnezeu. De multe ori, în Psalmi (de exemplu, în Ps. 56)

vedem cum un nor întuneca duhul lui David când începea să se

roage. Dar înainte să încheie discuţia cu Tatăl, duhul lui se înălţa

spre noi culmi de credinţă şi atitudini de laudă! (iv) Fii în

legătură cu alţi creştini. Nu trebuie să te surprindă când auzi că

o casă a fost jefuită, dacă ea se află la câţiva km depărtare de

cel mai apropiat vecin. Dacă stai la distanţă de cei sfinţi, Satan

poate mai uşor să te saboteze. Dar dacă umbli în părtăşie, tu

dispui de o protecţie suplimentară a darurilor lor, care te

înconjoară şi îţi slujesc în încercare. Apostolul înhamă două

îndatoriri la acelaşi jug: „Să ţinem fără şovăire la mărturisirea

nădejdii noastre..." şi să „... veghem unii asupra altora, ca să ne

îndemnăm la dragoste şi la fapte bune: fără să părăsim

adunarea noastră" (Evr. 10.23-25). Când uiţi de comuniunea cu

sfinţii, tu faci un pas periculos spre apostazie. Nu uita ce s-a

întâmplat cu 196 Dima în această privinţă. Pavel spunea despre

el: „m-a părăsit din dragoste pentru lumea de acum" (II Tim.

4.10). II. MOTIVE PENTRU A ÎNDEMNA Pavel îşi continuă

îndemnul cu o dublă motivaţie pentru creştin de a se îmbrăca

cu armătura lui Dumnezeu: „Ca să vă puteţi împotrivi în ziua

cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul"

(Ef. 6.13). Prima motivaţie se referă la ceasul luptei: „în ziua cea

rea". A doua motivaţie se referă la ceea ce este necesar pentru

o glorioasă biruinţă în război, căci putem obţine o victorie

sigură dacă suntem echipaţi corespunzător. PRIMA MOTIVAŢIE:

CEASULV LUPTEI Ce reprezintă „ziua cea rea" la care se referă

Pavel? învăţaţii care au studiat Biblia au acordat o deosebită

atenţie acestei fraze scurte. Unii prezintă „ziua cea rea" ca fiind

întreaga viaţă a creştinului aici pe pământ. Datorită acestei

interpretări, îndemnul ar suna astfel: trebuie să vă îmbrăcaţi cu

toată armătura lui Dumnezeu pentru a putea persevera până la

sfârşitul vieţii, care nu este altceva decât un lanţ de suferinţe şi

încercări. Iacov era de aceeaşi părere, când privea înapoi la

viaţa lui: „Zilele anilor vieţii mele au fost puţine la număr şi

rele" (Gen. 47.9). Pentru unii, nici o zi nu este însorită. Fiecare zi

îşi are partea ei de rău; nu avem nevoie să purtăm grijile de

mâine pentru a creşte povara zilei de azi! Scriptura vorbeşte de

pâinea zilnică; de asemenea, vorbeşte şi de o cruce zilnică, pe

care ni se spune să o luăm - nu s-o facem (Lc. 9.23). Aici nu se

referă la crucile pe care noi înşine ni le facem; în providenţa Sa,

Dumnezeu va pregăti totdeauna crucea Sa pentru noi. Şi deşi El

ne spune în mod explicit să o ridicăm, niciodată nu ne spune s-o

punem jos. Durata vieţilor noastre este echivalentă cu durata

încercărilor noastre. S-a vorbit mult despre suferinţele lui Iov în

timpul încercăriiTui. Dar ascultaţi ce spune el despre

prosperitatea lui de la început: „N-am nici linişte, nici pace, nici

odihnă şi necazul dă peste mine!" (Iov 3.26). Chiar când patul îi

era moale, aşa cum şi-ar fi dorit orice om, Iov se frământa,

neputând dormi sub povara duhului său apăsat. El ne spune din

propria experienţă că cele mai frumoase răsplătiri de pe

pământ nu vor putea satisface aspiraţia sufletului omenesc.

în calitate de creştini, chiar şi cele mai frumoase clipe

devin o cruce de purtat, deoarece ne 80 opresc de la cununa

noastră. Orice zii petrecută în această lume rea este o zi mai

puţin petrecută în prezenţa lui Cristos. Singura consolare în

acest rău este faptul că durează puţin. De fapt, viaţa noastră

este doar o zi rea. Câţiva paşi, şi vom depăşi furtuna. Există o

permanentă spărtură între cel sfânt şi cel păcătos în această

privinţă. Ei se aseamănă cu doi călători care străbat aceeaşi

ţară, dar în direcţii diferite, amândoi fiind surprinşi de furtună.

Oricum, omul sfânt se îndepărtează de ploaie şi curând va

scăpa de ea. Când moartea va veni, el se va bucura din nou de

vreme bună. Dar omul rău se îndreaptă spre furtună. Cu cât

merge mai departe, cu atât are parte de mai mult rău. Şi totuşi

ceea ce întâmpină el aici pe pământ nu este decât o scânteie în

comparaţie cu marea furtună pe care o va întâmpina când va

muri. în iad va fi potopul mâniei lui Dumnezeu - atât de sus,

datorat mâniei Sale neprihănite, cât şi de jos, datorat acuzaţiilor

cugetului păcătosului. O altă explicaţie a expresiei „ziua cea

rea" se referă nu la durata întregii noastre vieţi pe pământ, ci

mai ales la acel timp în care avem parte de suferinţă. Deşi

întreaga noastră viaţă este rea, dacă o comparăm cu

binecuvântările cerului, totuşi când comparăm o anumită parte

â vieţii cu alta, putem s-o numim pe una bună şi pe cealaltă rea.

Pământul este locul din mijloc dintre cer şi iad; el este separat

de amândouă. Noi mergem în sus şi în jos înainte de a atinge

sfârşitul călătoriei noastre. în mod inevitabil, noi găsim cea mai

adâncă mlaştină când suntem cel mai aproape de sfârşitul

călătoriei - adică, de moarte - şi în această mlaştină se scurg

toate celelalte probleme ale vieţii, după cum izvoarele se varsă

într-un râu mare. Moartea, fiind râul cuprinzător, îmi imaginez

că ea este în primul rând ceea ce Pavel sugera prin „ziua cea

rea". 1. Natura şi caracteristicile răului şi ale „zilei celei rele"

Pentru a prinde ceea ce Pavel vrea să spună, trebuie mai întâi

să înţelegem în ce sens încercarea este rea sau nu. Din moment

ce Dumnezeu Se consideră ca fiind cel ce produce „răul"

suferinţei, el nu poate fi rău din punct de vedere moral sau

intrinsec. Domnul însuşi spunea: „Iată, Eu am de gând să aduc o

nenorocire împotriva acestui leat de oameni" (Mica 2.3). Din

nou, în Amos, citim că în cetate nu era nici un rău (adică,

necaz), care să nu fi fost făcut de Dumnezeu (Amos 3.6). Dacă

suferinţa ar fi fost în mod intrinsec un rău, atunci niciodată n-ar

fi obiectul dorinţei noastre, după cum, uneori, poate fi. De

exemplu, încercarea ar putea lua forma persecuţiei. în acest

caz, când alegerea este între să nu-L asculţi pc Dumnezeu şi să

suferi persecuţia, omul cu 80 siguranţă o va alege pe cea din

urmă. Când suntem puşi la probă, noi ne supunem mai degrabă

celei mai grele încercări decât să cedăm celui mai mic păcat.

Moise a ales mai degrabă suferinţa împreună cu poporul lui

Dumnezeu, decât „plăcerile de-o clipă ale păcatului" (Evr.

11.25-27). Un alt tip de încercare este ispita, care, potrivit lui

Iacov, este un motiv de bucurie (Iac. 1.12)! Cum am putea

„socoti ca bucurie" să cazi într-un lucru care este rău în sine sau

sub aspect moral? Dacă termenul „rău" aplicat zilei de încercare

nu înseamnă păcat sau slăbiciune morală, ce semnifică atunci?

în ce sens ziua încercării poate fi socotită ca fiind rea pentru cei

sfinţi? (a) Este o zi în care bucuria ne părăseşte încercarea este

rea, în sensul că ea ne poate jefui de bucuria noastră. Precum

un medicament amar, încercarea are un efect neplăcut asupra

simţurilor. Prin urmare, Solomon, vorbind de zilele rele de

suferinţă, le descrie ca fiind atât de neplăcute, încât vom spune:

,JVu găsim nici o plăcere în c/c"(EcI. 12.1). Bucuria firească este

o floare ce se deschide când soarele este acoperit de un nor de

încercări. Fără îndoială, sfinţii pot avea cea mai mare bucurie în

încercare, deoarece sursa bucuriei este în afara lor. Cel care o

trimite este Dumnezeu, altfel ci ar fi la fel de nenorociţi, ca toţi

ceilalţi oameni loviţi de necaz. Este la fel de neobişnuit ca

mângâierea să izvorască din încercare ca atunci când strugurii

ar creşte printre mărăcini sau mana s-ar găsi în pustie. Dar

Dumnezeu alege această cale pentru a face mai evidentă

omnipotenţa dragostei Lui. Când Ilie a provocat preoţii lui Baal,

el a udat mai întâi lemnul şi jertfa, apoi a umplut cu apă tot

şanţul din jurul altarului. Apoi s-a rugat şi a adus foc din cer

pentru a mistui totul. în acelaşi mod, Dumnezeu poate îngădui

să vină peste copiii Lui un potop de încercări; apoi El aprinde în

sufletele lor bucuria pentru a mistui toate suferinţele lor.

Fiecare val de încercare adaugă o nouă dulceaţă bucuriei lor

spirituale. Şi totuşi, Dumnezeu este cel bun, iar încercarea este

rea. (b) Este o zi în care ne amintim de vechile păcate Ziua

încercării aduce amintirea neplăcută a păcatelor pe care le-am

săvârşit în viaţă. Păcatele vechi, îngropate cu mulţi ani în urmă

în mormântul uitării, revin pentru a ne hăitui. Amintirea lor

străbate cugetele noastre. După cum întunericul nopţii măreşte

teama de necunoscut, tot astfel ziua când se apropie moartea

adaugă la spaima păcatelor pe care ni le amintim. Niciodată

păcatul patriarhilor nu părea atât de groaznic ca atunci când era

urmat de suferinţele revărsate peste ei (Gen. 42.21). 199 (c)

Ziua încercării este o zi în care se dă ia iveală păcatul prezent

încercarea tulbură apele sufletelor noastre. Dacă vreun

sediment de păcat se află pe fund, se va ridica la suprafaţă.

Agitaţia încercării spală vopseaua făţarnicului, acesta putând fi

adevăratul motiv al vremii de suferinţă. Când vine persecuţia,

unii îşi pierd credinţa, alţii „...// hulesc pe împăratul lor şi pe

Dumnezeul lor" (Is. 8.21). O inimă prefăcută nu poate gândi

bine despre un Dumnezeu care îngăduie încercarea. Chiar şi

atunci când o persoană pare să fie umplută cu harul lui

Dumnezeu, încercarea poate descoperi o corupţie mai

puternică şi un har mai slab decât s-ar fi crezut. Un astfel de

exemplu este Petru, care a păşit fără teamă afară din corabie şi

a mers pe apă, dar apoi a început să se scufunde. într-o clipă, el

a putut constata că era mai multă

necredinţă în inima sa decât ar fi bănuit el. încercările

dureroase sunt pentru suflet ca o ploaie puternică pentru casă.

Noi nu observăm spărturile din acoperiş până ce nu auzim

picăturile şi vedem băltoaca ce se formează pe podea. Când

încercarea se abate asupra sufletului tău, ea va scoate curând la

iveală petele darurilor tale. Acesta este motivul pentru care nici

un suflet nu poate înţelege mai bine pe un altul care suferă,

decât acela care el însuşi s-a confruntat cu încercarea. El a fost

lovit atât de puternic, încât acum are o atitudine smerită, fiind

gata mai degrabă să-i compătimească decât să-i condamne pe

cei care în suferinţă se arată slabi. (d) Este ziua în care Satan

vine să ispitească Ceea ce Matei numea vremea de „încercare"

(Mt. 13.21), Luca prezintă ca fiind vremea „ispitei" (Lc. 8.13).

într-adevăr, amândouă se întâlnesc. Rareori Dumnezeu ne

încearcă fără ca şi Satan să .adauge ispita. Cristos a avut parte

atât de suferinţe din partea oamenilor, cât şi de ispitire din

partea Diavolului, acesta este ceasul" spunea Cristos marilor

preoţi şi bătrânilor, „şi puterea întunericului" (Lc. 22.53). Esau,

care îşi ura fratele din pricina binecuvântării, îşi spuse în inima

lui: „Zilele de bocet pentru tatăl meu sunt aproape; şi apoi am

să ucid pe fratele meu Iacov" (Gen. 27.41). Vremurile de

încercare sunt zile de bocet; Satan le aşteaptă pentru ca atunci

să ne poată face rău. (e) Este o zi de necaz „Totul este bine

când sc termină cu bine" spune proverbul. Deşi ziua încercării

este aducătoare de necaz, sfinţii adevăraţi întotdeauna pot

avea un beneficiu de pe urma ei. Nuiaua lui Dumnezeu este

purtătoarea roadelor aducătoare de pace ale neprihănirii.

Oricum, în oamenii nelegiuiţi, rezultatul este dezastruos. Ziua

încercării îi lasă şi mai neputincioşi, îi cufundă mai tare în păcat

şi îi revoltă în practicile 81 lor rele. Fiecare nouă plagă asupra

Egiptului se adăuga la plaga împietririi inimii lui Faraon. Mulţi

sunt mai degrabă otrăviţi decât curăţiţi prin încercările lor. Deşi

suferinţa poate a trecut, otrava rămâne şi dă naştere unor

păcate mult mai hidoase decât cele dinainte. Fiecare suferinţă

produce asupra unei persoane nelegiuite o nouă suferinţă,

până când, în cele din urmă, vine marea suferinţă. Omul

nelegiuit se trezeşte în iad, acolo unde toate suferinţele lui se

întâlnesc într-una fără sfârşit. 2. Siguranţa zilei cele rele Noi nu

putem scăpa de ceasul de întuneric ce se abate asupra tuturor,

după cum nu putem opri soarele să apună la ora stabilită.

„Omul nu este stăpân peste suflarea lui ca s-o poată opri, şi n-

arc nici o putere peste ziua morţii; în lupta aceasta nu este

izbăvire" (Ecl. 8.8). Când este chemat la război, un bm se poate

scuza datorită vârstei lui sau a condiţiei sale fizice slabe. Sau

poate încerca să mituiască autorităţile sau să găsească pe

altcineva să-i ţină locul. Dar în acest război personal cu

moartea, legile sunt atât de stricte, încât nu există scăpare. Noi

înşine trebuie să ne înfăţişăm pe câmpul de luptă şi să dăm

ochii cu moartea. Unii trăiesc de parcă ar gândi că nu vor muri

niciodată. Alţii sunt atât de nebuni încât spun că au făcut un

legământ cu moartea şi o înţelegere cu iadul. Când suferinţa se

apropie, ei se aşteaptă să fie cruţaţi. Aşa că acum, precum

datornicul care a plătit arendaşul, ei umblă plini de curaj, fără a

se teme de închisoare. Dar Dumnezeu le spune: „Legământul

vostru cu moartea va fi nimicit şi învoiala voastră cu Locuinţa

morţilor nu va dăinui" (Is. 28.18). în ce priveşte ziua morţii,

aceasta este o lege divină care a venit odată cu primul păcat al

lui Adam, acel cuţit fatal pentru neamul omenesc. Pentru a

preveni orice scăpare, Dumnezeu a semănat seminţele morţii în

firea noastră; noi putem să fugim de noi înşine la fel de bine

cum putem fugi de moarte. Noi n-avem nevoie să vină un

pădurar şi să ne doboare. In pom există un vierme care se

hrăneşte cu substanţa lui şi care îl distruge. Noi purtăm în firea

noastră acele infirmităţi care ne vor doborî la pământ. Moartea

noastră a apărut odată cu viaţa. Şi după cum o femeie nu poate

opri clipa naşterii, care este rezultatul natural al _ concepţiei,

tot astfel nici omul nu poate evita moartea, care este

impregnată în viaţa sa. Orice suferinţă pe care o înduri în trupul

tău este un vaiet al naturii tale trecătoare, ce te previne că

moartea se apropie. Dumnezeu este dator atât primului Adam,

cât şi celui de-al doilea. Celui dintâi îi datorează plata păcatului

lui; celui de-al doilea, răsplata 201 suferinţelor Lui. Locul

răsplătirii depline pentru amândoi este viaţa viitoare. Deci,

până ce nu vine moartea pentru a-1 muta pe om dincolo, cei răi

- care reprezintă urmaşii celui dintâi Adam - nu vor fi plătiţi

deplin pentru păcatele lor. De asemenea, oamenii evlavioşi -

care sunt sămânţa lui Cristos - nu. pot primi întreaga valoare a

sângelui Său până ce nu părăsesc acest trup de ţărână. înainte

de întemeierea lumii, Dumnezeu I-a promis Fiului că sângeţe Lui

vărsat va asigura viaţa veşnică pentru toţi cei ce se încred în El.

Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a făcut ca ziua

morţii să fie atât de sigură. în ea, el desface ambele legături. 3.

Necesitatea armăturii pentru a rezista în ziua cea rea De vreme

ce moartea este inevitabilă pentru fiecare om, este de datoria

noastră, în primul rând, să ne pregătim pentru această zi rea.

Ceea ce te salvează este legătura ta necontenită cu Dumnezeu.

Presupune că un slujitor, căruia i s-a încredinţat paza castelului

prinţului său, ar auzi că un duşman puternic se apropie pentru a

nimici castelul. Şi totuşi, el nu ia nici o măsură pentru a face

rost de arme sau provizii pentru apărarea acestuia, şi astfel

castelul este distrus. Cum poate fi scuzat el de trădare? Oare nu

şi-a trădat el prinţul datorită neglijenţei sale? Sufletul este un

castel pe care fiecare din noi trebuie să-1 păstreze pentru

Dumnezu. Noi am fost avertizaţi că Satan va încerca să-1

nimicească. Vremea în care el intenţionează să vină cu toate

puterile întunericului este acea „zi rea". Acum, pentru a fi găsiţi

credincioşi slujbei noastre, noi trebuie să ne facem un plan de

apărare şi să ne echipăm corespunzător pentru a rezista. Noi îl

vom ofensa pe Dumnezeu dacă vom risipi ajutoarele oferite de

El pentru acea zi rea.

Ce-ai spune de un prizonier care a primit banii pentru

eliberarea lui, dar el îi foloseşte pentru a se distra în închisoare?

In esenţă, noi facem acelaşi lucru când ne folosim talanţii

pentru poftele noastre, în loc să ne pregătim pentru ceasul

morţii. La ce ne vor folosi Biblia şi pastorii noştri, dacă prin ei nu

ne echipăm cu armătura lui Dumnezeu? într-un cuvânt, de ce,

Dumnezeu măreşte numărul zilelor vieţii noastre pe pământ?

Ca să putem să ne desfătăim în plăcerile acestei lumi deşarte?

Suntem noi destinaţi să alergăm după astfel de fluturi ca

bogăţiile pământeşti şi onoarea? Nu se poate acest lucru.

Stăpânii înţelepţi nu dau slujitorilor lor astfel de sarcini, încât să

nu poată plăti osteneala pe' care ei o depun în realizarea lor. Şi,

într-adevăr, nimic de pe acest pământ nu merită mai mult efort

din partea noastră, ca glorificarea lui Dumnezeu şi salvarea

sufletelor noastre. 202 Marele nostru Dumnezeu .are un scop

mai înalt decât gândesc mulţi dintre noi. Pentru a înţelege

aceasta, citeşte propria Lui mărturisire cu privire la faptele Sale.

Apostolul Petru ne porunceşte „să credem că îndelunga

răbdare a Domnului nostru este mântuire" (II Pet. 3.15). Pavel

explică astfel acest lucru: „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile

bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că

bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" (Rom. 2.4).

Din ambele pasaje putem desprinde care este gândul lui

Dumnezeu. El ne vorbeşte în fiecare moment despre aşteptarea

răbdătoare a lui Dumnezeu. De vreme ce îndurarea Lui ne ţine

în fiecare zi a vieţii noastre, noi avem datoria să petrecem cu

înţelepciune fiecare moment. în al doilea rând, noi trebuie să

ne pregătim pentru ziua cea rea în ce priveşte înţelepciunea. Un

om prudent cheltuieşte cea mai mare parte a energiei sale

pentru ceea ce este de cea mai mare importanţă pentru el.

Numai nebunii şi copiii sunt atraşi de jucării şi fleacuri. Ei sunt

tot atât de dornici să-şi facă o casă din credite, după cum era

Solomon în construirea Templului. Acum, importanţa zilei rele

şi, în special, a morţii, este atât de mare, încât un om se

dovedeşte azi înţelept sau nebun, după modul în care se

pregăteşte pentru ea. Dacă sfaturile şi proiectele pe care leam

urmat ne pregătesc pentru o moarte binecuvântată, atunci,

într-adevăr, vom apărea ca nişte oameni înţelepţi. Dar dacă,

după toate planurile şi eforturile noastre sincere pentru alte

lucruri, noi nu suntem pregătiţi pentru acea zi, vom apărea la

sfârşit ca nişte nebuni. Oricine ai fi tu şi orice ai avea pentru a te

slăvi - chiar dacă pari cel mai sfânt om de pe pământ - să ştii că

în afară de Cristos, nu există nici o altă cale de salvare din

moarte. Tu nu vei fi salvat dacă vei încerca să te agăţi de partea

de afară a corăbiei, printr-o profesiune falsă de credinţă.

Imaginează-ţi cum alergau cei de pe vremea lui Noe pentru a-şi

salva vieţile; unii spre acel deal, alţii spre acel pom înalt; dar

valurile îi urmăreau, până când, în cele din urmă, au fost

înghiţiţi de potop. Tot astfel se va întâmpla şi cu tine dacă te

îndrepţi spre un alt drum de scăpare în afara lui Cristos. Şi

totuşi, corabia te aşteaptă, se apropie de poarta ta pentru a te

lua şi pe tine. Pentru a-1 primi pe cel ce aleargă la El după

scăpare, Cristos Îşi întinde mâna cu mai multă blândeţe decât a

făcut Noe când a luat porumbelul în corabie. întreabă-ţi sufletul

cu toată seriozitatea: „Eşti echipat pentru ziua rea? Poţi să te

lipseşti de ceea ce îţi va lua acea zi şi să primeşti ceea ce cu

siguranţă va aduce?" Moartea vine să-ţi ia toate plăcerile fireşti

şi să-ţi aducă o judecată pentru ele. Poţi să-ţi iei adio de la

primele şi, cu pace şi încredere, s-o citeşti pe-a doua?

Gândeşte-te ce vei răspunde când te 82 vei înfăţişa înaintea lui

Dumnezeu. Ce-I vei spune, când El va întreba: „De ce n-aş

pronunţa sentinţa condamnării eterne împotriva ta?" Nu pune

la îndoială nici un moment sosirea zilei judecăţii. 4. Sfaturi

pregătitoare pentru ziua cea rea Eşti suficient de înţelept

pentru a te pregăti pentru ziua când va trebui să stai înaintea lui

Dumnezeu? Ţi-ar place să trăieşti acum fără o anticipare

neplăcută a acelei zile? Atunci consideră următoarele: (a) Fă un

legământ cu Cristos Tu nu vei putea da ochii cu moartea fără să

te temi, până când nu te aşezi pe o temelie solidă care aparţine

lui Cristos. Moştenitorii cerului sunt cei care fac legământ cu

Dumnezeu. Şi cum vei putea avea parte de acest legământ?

Rupând legământul cu păcatul! Prin firea ta, tu eşti un slujitor al

păcatului şi Satanei. Dacă vrei să intri într-un nou legământ, cu

Dumnezeu, trebuie să-1 rupi pe cel vechi. Nu pot sta împreună

legământul cu iadul şi legământul cu cerul. (b) Logodeşte-te cu

Cristos Dumnezeu oferă legământul harului numai Miresei lui

Cristos. Rebeca nu a primit giuvaierele şi hainele scumpe până

ce nu a promis să devină soţia lui Isaac (Gen. 24.53).

făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt

«Da»; de aceea şi «Amin» pe care-1 spunem noi, prin El, este

spre slava lui Dumnezeu" (II Cor. 1.20). Când îl primeşti pe

Cristos, tu primeşti şi făgăduinţele. Cel care deţine un pom are

dreptul la toate fructele lui. înţelege prin aceasta că în tine se

găseşte ceea ce Cristos aşteaptă de la fiecare suflet cu care Se

logodeşte. Vezi dacă tu poţi iubi din toată inima Persoana lui

Cristos. Uită-te la El din nou şi din nou, când ţi Se înfăţişează în

toată perfecţiunea Lui. Oare natura Lui sfântă şi harul Lui

desăvârşit te fac să-L doreşti? Oare inima ta se poate depărta

de toţi ceilalţi şi să-şi croiască drum spre Cristos? îţi vei pune

viaţa sufletului tău 'in mâinile Lui, pentru a fi salvat de sângele

Lui şi de puterea braţului Său atotputernic? Dacă ai suficientă

credinţă în purtarea Lui de grijă faţă de viaţa ta de acum şi în

cea viitoare, tu poţi fi sigur că promisiunile Lui sunt pentru,tine.

încă un lucru, dacă îl ai pe Cristos, tu trebuie să-L iubeşti nu

numai pe El, dar şi noile tale rude prin alianţă - adică, pe toţi

sfinţii. Poţi să-i iubeşti din toată inima şi să uiţi toată duşmănia

lor? Dacă răspunsul inimii tale este: „Da!", eu vă declar pe

Cristos şi pe tine, soţ şi soţie. Du-te şi mângâie-te cu aşteptarea

venirii Mirelui pentru tine. Iar când ziua cea rea şi chiar moartea

se apropie, nu o privi cu groază. Dimpo 82 iii vă, precum

bătrânul Iacov, te vei îjnviora, când vei vedea carul ce te v;i

duce în braţele Soţului tău. Fii convins că vei

fi bine primit de El, când vei ajunge acolo. (c) Munceşte din

greu pentru a muri mereu faţă de această viaţă şi plăcerile ei

Dorinţa de a se opune morţii nu este la fel de puternică în cel

care a suferit multă vreme şi este epuizat, ca în cel care a

suferit doar puţine Zile şi tot mai are putere pentru a lupta.

Aceeaşi tendinţă se găseşte şi în omul sfânt. Creştinul care şi-a

pierdut de mult dragostea pentru această lume se va despărţi

mult mai uşor de ea, în comparaţie cu cel a cărui dragoste

pentru lume este mai puternică. Nu toţi creştinii au aceeaşi

atitudine faţă de lume. Pavel ne spune că el se răstignea zilnic.

El îşi îndepărta din ce în ce mai mult inima de lume, astfel că

atunci când s-a apropiat ziua lui rea, în inima lui nu mai exista

nici o atracţie pentru lume. Câţ de dornic era să plece: „Căci eu

sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură" (II Tim. 4.6). Când

un dinte trebuie extras, cu cât rădăcinile sunt mai adânci, cu

atât suferinţa pacientului va fi mai mare. Dacă rădăcinile

sentimentelor tale pentru lume sunt desprinse, viaţa ta se va

desprinde mai uşor şi cu mai puţină durere în ziua încercării. Nu

uita că, dacă eşti creştin, nu ai nici un motiv să te temi de ziua

cea rea. îndreaptă-ţi inima mai mult spre acest lucru. Arată

sufletului tău ce a făcut Cristos pentru a îndepărta înţepătura

ei, ce promisiuni minunate ţi-a dăruit El pentru a te ajuta să-ţi

birui teama. Astfel tu vei găsi toată mângâierea de care ai

nevoie. A DOUA MOTIVAŢIE: CERINŢELE PENTRU UN FINAL

FERICIT AL RĂZBOIULUI Ne referim acum la cel de-al doilea

argument pe care apostolul îl foloseşte pentru ca îndemnul său

să-şi atingă ţinta. El este luat din glorioasa victorie ce planează

asupra capului credinciosului care luptă şi care cu siguranţă îl va

încununa la sfârşit. Alcătuită din' cuvintele: „şi să rămâneţi în

picioare, după ce veţi fi biruit totul", fraza este scurtă, dar

completă. Cerul nu se câştigă prin fapte bune sau o mărturisire

plină de curaj, ci „biruind totul". Jertfa fără ascultare este

sacrilegiu. Mărturisirea unui om, care nu este însoţită de o

dovadă scrisă a unei vieţi sfinte, este o religie zadarnică.

Creştinul activ este cel care va rămâne în picioare când creştinul

mândru va cădea. Astfel de lăudăroşi îl jefuiesc pe Dumnezeu

de ceea ce El preţuieşte mai mult. Odată, un căpitan 1-a lovit pe

unul din soldaţii lui, pentru batjocorirea inamicului, spunându-i

că ordi205 nul său nu consta în a perora, ci în a lupta şi a ucide

duşmanul. Nu este suficient numai să strigi împotriva

Diavolului, să-1 batjocoreşti în rugăciune sau în vorbirea ta.

Dacă vrei să-I placi lui Dumnezeu, tu trebuie să lupţi şi să-1 faci

inofensiv pe Satan. Oare pretenţia ta de rudenie cu Tatăl ceresc

este un lucru atât de neînsemnat, încât să crezi că îl poţi obţine

fără a da o adevărată mărturie a zelului tău pentru Dumnezeu şi

a urii faţă de păcat? JVu ca un ascultător uituc, ci ca un

împlinitor cu fapta," acest om, spune apostolul, „va fi fericit în

lucrarea lui" (Iac. 1.25). Observaţi că el nu spune prin lucrarea

lui, ci în lucrarea lui. Umblând în ascultare, el va avea parte de

binecuvântare. Făţarnicul îi dezamăgeşte pe ceilalţi care,

văzând frunze în pomul lui, se aşteaptă şi la fructe, dar nu

găseşte nici unul. Şi în cele din urmă se dezamăgeşte pe el

însuşi. El se aşteaptă să ajungă în cer, dar îl va pierde definitiv.

Observă, de asemenea, că îndurarea lui Dumnezeu faţă de

copiii Lui este aşa de mare, încât El acceptă bucuros eforturile

lor slabe de a-I face pe plac, atâta timp cât ele sunt însoţite de

sinceritate şi perseverenţă. Când inima este corectă,

Dumnezeu^ acceptă faptele ca şi cum ar fi fost făcute în deplină

ascultare. Iată de'ce se spune despre sfinţi că „au biruit totul".

Oh, cine n-ar sluji un astfel de Dumnezeu! Uneori auzi servitori

care se plâng că stăpânii lor sunt atât de pretenţioşi, încât

niciodată nu-i pot mulţumi, chiar dacă ei îşi dau toată silinţa. O

astfel de acuzaţie nu poate fi adusă împotriva lui Dumnezeu.

Numai să faci ce este mai bine, şi Dumnezeu îţi va ierta cel mai

mare rău. David recunoştea bunătatea Domnului, când

spunea: ,^4tunci nu voi roşi de ruşine la vederea tuturor

poruncilor Talc!" (Ps. 119.6). Niciodată un suflet nu va fi dat de

ruşine când îşi va da toate silinţele să se apropie din ce în ce

mai mult de deplina ascultare faţă de voia lui Dumnezeu. în

această scurtă frază: „şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi

biruit totul", se găsesc 4 învăţături distincte, referitor la

următoarele teme: necesitatea perseverenţei, necesitatea

armăturii divine pentru a persevera, siguranţa perseverenţei şi

biruinţei dacă eşti înarmat, şi rezultatul promis perseverenţei.

1. Necesitatea perseverenţei Perseverenţa este o trăsătură

specifică unui soldat adevărat al lui Cristos. „Biruind totul"

include conflictul nostru cu moartea. Noi n-am făcut totul până

când nu câştigăm şi această bătălie. Cuvântul semnifică a

termina o lucrare, a rezolva pe deplin o problemă. Nu fi creştin

doar cu o jumătate de inimă, ci unul predat cu toată inima. Cel

care merită 206

numele de sfânt nu este acela care cucereşte pământul, ci

acela care îl menţine; nu cel care etalează, ci cel ce oferă. Nu

există retragere onorabilă; nu există o astfel de comandă în

armata lui Cristos, ca: „Retra-ge-te şi depune armele!" Ordinul

tău este: „înainte, marş!" din ziua în care ţi-ai luat armele şi

până în ziua morţii tale. (a) Angajamentul şi jurământul nostru

necesită perseverenţă Soldaţii obişnuiau să facă un jurământ

militar de a nu-şi părăsi poziţiile lor, ci de a-şi urma cu

credincioşie comandanţii. Obligaţia de a face un astfel de

jurământ stă deasupra fiecărui creştin. Este atât de important

să trăieşti ca sfânt, încât ei sunt identificaţi prin: „Strângeţi-Mi

pe credincioşii Mei, care au

făcut legământ cu Mine prin jertfă!" (Ps. 50.5). Noi nu

suntem creştini până ce nu am subscris fără rezervă acestui

legământ. Când îl mărturisim pe Cristos, noi ne înscriem în

armata Lui şi făgăduim să trăim şi să murim împreună cu El,

împotriva tuturor vrăjmaşilor Săi. Cristos ne spune în ce condiţii

ne va înrola printre discipolii Săi: ,JDacă voieşte cineva să vină

după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă

urmeze" (Mt. 16.24). El nu ne va primi, până când nu ne

lepădăm de noi înşine şi nu ne punem la dispoziţia Sa, pentru

ca, astfel, ordinele Lui să nu fie puse la îndoială. (b) Insistenţa

duşmanului cere perseverenţă Diavolul niciodată nu se retrage

şi nici nu declară armistiţiu. Dacă un duşman asaltează în mod

repetat o cetate, iar cei dinăuntru încetează să se opună, ştiţi

cine va câştiga. Profetul trimis la Betel şi-a îndeplinit bine

misiunea şi a biruit ispita din partea lui Ieroboam. Dar, în drum

spre casă, el a fost înşelat de bătrânul profet şi, în cele din

urmă, ucis de un leu (I împ. 13). Tot astfel, mulţi scapă de o

ispită, dar sunt înfrânţi de o alta. Mulţi servitori de seamă ai lui

Dumnezeu, ca Solomon, Asa şi alţii, nu au perseverat în ultimele

zile ale vieţii lor, ca în cele dintâi, şi astfel prăbuşirea lor a fost

mare. Ştii că este greu să ţii ceva în mână mai mult timp, fără ca

degetele să nu-ţi amorţească. Acest lucru este valabil şi pe

tărâm spiritual. Prin urmare, noi suntem îndemnaţi în mod

repetat să ţinem strâns mărturisirea credinţei noastre. Şi, cu

siguranţă, când vedem că vrăjmaşul nostru ne urmăreşte mereu

pentru a ne putea prinde când cădem, noi vom fi provocaţi să

ne întărim legătura şi nu s-o slăbim. (c) Răsplătirea noastră

eternă este posibilă prin perseverenţă Un ţel al celui sfânt este

coroana; cel care ajunge la finalul cursei o câştigă. „Celui ce va

birui îi voi da" spune Cristos (Ap. 3.21). în scrisoarea lui către

Timotei, Pavel spunea: „M-am luptat lupta cea bună... De acum

mă aşteaptă cununa neprihănirii" (II Tim. 4.7, 8). 207 De ce „de

acum?" Oare nu-1 aştepta dinainte? Ba da, dar perseverând şi

apropiindu-se de casă, gata pentru;a muri, el este mai sigur de

făgăduinţă, într-adevăr, în acest sens, un suflet mântuit este

mai aproape de mântuirea sa după fiecare nouă victorie,

deoarece el se apropie tot mai mult de finalul cursei, când va

primi mântuirea promisă (Rom. 8.10). Atunci, şi nu până atunci,

coroana va fi pusă pe capul lui. 2. Necesitatea armăturii divine

pentru a persevera Fără har adevărat în inimă, nu poate exista

perseverenţă. Un suflet lipsit de armătura divină nu poate

persevera. Armătura lui este harul curăţitor al Duhului lui

Dumnezeu. Oricine nu intră în posesia ei nu poate câştiga toate

luptele înainte de victoria finală. Darurile obişnuite ale Duhului,

ca: iluminarea, convingerea, afecţiunea, pot ajuta pentru un

timp pe cineva să apară plin de râvnă pentru Domnul, dar

puterea dată de ele dispare curând. Cei ce-1 ascultau pe Ioan

Botezătorul au fost luminaţi şi înflăcăraţi prin slujba lui, dar cât

a durat? „Voi aţi vrut să vă veseliţi câtăva vreme la lumina lui"

(Ioan 5.35). Cuvintele lui le-au umplut cugetele cu minunate

culori, dar nu au fost fixate în ulei şi, prin urmare, s-au şters din

nou. Fecioarele neînţelepte aveau în lămpile lor o flacără la fel

de mare ca a fecioarelor înţelepte, dar lămpile lor s-au stins

înainte să vină Mirele. Pământul stâncos a fost mai potrivit

decât celălalt sol. Sămânţa a încolţit foarte repede şi se părea

că holdele aveau să fie în curând gata de seceriş. Dar câteva

geruri năprasnice i-au schimbat aspectul, şi ziua recoltatului s-a

dovedit a fi o zi de grea suferinţă. Toate aceste exemple, ca şi

multe altele din Sf. Scriptură, ne arată că nu poate persevera

decât sufletul care a primit un har solid şi un principiu divin de

viaţă. Liber-cugetătorii şi cei nestatornici în mărturisirea de

credinţă promit ci înşişi căi de atingere a cerului, dar vor

descoperi că sunt prea lungi pentru sufletele lor slabe. 3. De ce

omul nenăscut din nou nu poate persevera (a) Sursa puterii lui

este fragilă Sufletul mântuit perseverează deoarece el primeşte,

în mod continuu, rezerve de putere de la Cristos, tot aşa cum

braţul şi piciorul sunt ţinute în viaţă prin hrana pe care şi-o

primesc de la inimă. „Trăiesc", spune Pavel, „dar nu mai trăiesc

eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal. 2.20). Adică, „eu trăiesc, dar

pe cheltuiala lui Cristos. El fine în viaţă atât

sufletul meu, cât şi harul meu". Fără această unire, un om

se va rătăci; el nu are o rădăcină care să-1 susţină. Un cadavru,

odată ce începe să 208 putrezească, nu mai poate fi recuperat.

Procesul degradării continuă până când devine din nou ţărână.

Nici un balsam nu poate stopa procesul degradării. Dar acolo

unde există viaţă, balsamul poate fi eficient pentru vindecare.

Deosebirea dintre creştin şi necreştin este la fel de mare ca

deosebirea dintre viaţă şi moarte. Omul neprihănit „de şapte

ori cade şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire" (Pv.

24.16). Adică, în cădere, cei răi se prăbuşesc mai jos şi nu au

putere să se ridice. Când Cain a păcătuit, el a căzut din ce în ce

mai jos, ca o piatră rosto-golindu-se la vale, până ce a ajuns în

pragul disperării. El a mers de la invidia faţă de fratele său la

răutate, de la răutate la ucidere, de la ucidere la minciună

sfruntată şi sfidarea lui Dumnezeu însuşi, iar de aici la

disperare. Scriptura anticipează: „Dar oamenii răi şi înşelători

vor merge din rău în mai rău" (II Tim. 3.13). Când un sfânt cade,

el se ridică din nou deoarece el are putere să strige la Cristos.

JDoamne, scapă-mă" striga Petru când începea să se scufunde.

Şi, îndată, Cristos Şi-a întins mâna. Deşi Domnul 1-a mustrat

pentru necredinţa lui, totuşi 1-a ajutai. (b) Darurile lui nu

durează Un suflet nemântuit nu arc garanţia că îşi poate păstra

darurile Duhului pe care la un moment dat lc poate deţine.

Chiar atunci când masa lui este foarte bogată, el nu poate arăta

nici o promisiune din partea lui Dumnezeu că va avea provizii

pentru o nouă masă. Dumnezeu le oferă aceste lucruri celor răi

după cum noi am putea da unui cerşetor o bucată de pâine sau

un loc în magazia noastră. Şi tot ceea ce Dumnezeu alege să-i

ofere, poate oricând să-i ia înapoi. Dacă nu eşti creştin, tu poţi

cunoaşte unele lucruri despre Dumnezeu, şi, totuşi, să mori fără

o cunoaştere a mântuirii. (c) Hotărârea lui este slabă Un om

lumesc poate mărturisi credinţa în Cristos, dar când va fi pus să

aleagă între Cristos şi Satan, el îşi va arăta curând adevărata

înfăţişare. Când Satan îl momeşte cu bogăţiile lumeşti pentru a-

şi părăsi legământul cu Mântuitorul, el va arăta, precum Dima,

unde este dragostea lui. Sau dacă poftele îl cheamă, el trebuie

să meargă, în ciuda jurământului, a cugetului, a lui Dumnezeu,

în ciuda tuturor. Irod se temea de Ioan Botezătorul, dar

dragostea este mai tare decât frica. Dragostea lui pentru

Irodiada a depăşit teama faţă de Ioan, şi 1-a deteminat să taie

nu numai capul acestuia, dar şi mugurii de speranţă ai cugetului

său. Dacă sufletul unui om este pângărit, în cele din urmă se va

arăta aşa cum este, chiar 14 - Creştinul în Armătură 85 dacă

pentru moment ar putea adopta o înfăţişare evlavioasă,

datorată unei surse externe. Rădăcina apostaziei finale este

lipsa unei schimbări totale a inimii. Cel ce se leapădă nu pierde

harul pe care 1-a avut, ci doar descoperă că n-a avut nici unul.

Mulţi îşi clădesc sfinţenia pe o pretenţie falsă şi folosesc

creditul pe care l-au obţinut din partea altora pentru a-şi stabili

afacerea printre adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu. Aceşti

martori mincinoşi îşi spun creştini, deoarece alţii presupun

despre ei acest lucru, întreaga lor reputaţie este construită pe

aspectul lor extern evlavios. Faptul că ei nu au rezerva unui har

solid în interiorul lor, care să-i susţină în mărturisirea lor, le va

determina căderea. Prin urmare, să luăm aminte pe ce bază ne

ridicăm declaraţia noastră de credinţă. Există ceva înăuntrul

nostru care să corespundă zelului nostru exterior? Am turnat

noi o bună fundaţie? Este vârful ieşit prea mult în afară faţă de

temelia slabă? Rădăcinile unui pom se întind sub pământ la fel

de mult ca ramurile de deasupra; tot astfel se întâmplă şi cu

Jianil adevărat. 4. Siguranţa perseverenţei dacă eşti înarmat

Fără har adevărat în inimă nu poate exista perseverenţă. Dar

dacă harul lui Cristos stăpâneşte în tine, victoria este asigurată!

Iată de ce este atât de importantă îmbrăcarea armăturii lui

Dumnezeu - ea garantează că vei persevera şi în cele din urmă

vei birui. Harul adevărat nu poate fi niciodată biruit. Scriptura

promite că oricine „este născut din Dumnezeu biruieşte lumea"

(I Ioan 5.4). Victoria este semănată în făptura

noastră nouă - acea sămânţă a lui Dumnezeu, care ne

păzeşte de a fi înghiţiţi de păcat sau de Satan. După cum Cristos

a înviat pentru ca niciodată să nu mai moară, tot astfel El înalţă

sufletul celui sfânt din mormântul păcatului, pentru a nu se mai

întoarce sub puterea morţii spirituale. Prin urmare, este scris că

cel ce crede are, în prezent, viaţa veşnică (I Ioan 5.13). Legea a

fost dată 400 de ani mai târziu după legământul lui Dumnezeu

cu Avraam, şi totuşi, ea nu a desfiinţat promisiunea făcută de

Dumnezeu. Tot astfel, nimic din viaţa unui creştin nu poate

desfiinţa făgăduinţa vieţii veşnice dată de Cristos înainte de

întemeierea lumii. Dacă ar fi posibil ca un copil al lui Dumnezeu

să nu ajungă la ţintă şi să piardă viaţa veşnică, aceasta s-ar

întâmpla ca o consecinţă a unuia din următoarele motive:

deoarece este posibil ca Dumnezeu să-1 uite pe. creştin şi să-Şi

retragă harul de la el; deoarece credinciosul îl poate uita pe

Dumnezeu; sau deoarece Satan are puterea să-1 smulgă din

mâinile 86 lui Dumnezeu. Dar nici unul din aceste lucruri nu se

poate întâmpla, datorită următoarelor motive: (a) Deoarece

Dumnezeu nu-1 poate uita niciodată pe creştin El însuşi a

spus: .Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi"

(Evr. 13.5). Totodată, El a promis că nu-Şi va schimba gândul cu

privire la dragostea şi harul deosebit pe care le oferă copiilor

Săi: „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de

chemarea tăcută" (Rom. 11.29). Chiar când păcătuieşti, tu nu-L

provoci pe Dumnezeu să te dezmoştenească. Dimpotrivă, El

este gata să-ţi ofere din nou părtăşia cu El. Ascultă ce spune El

prin profetul Isaia: „Din pricina păcatului lăcomiei lui, M-am

mâniat şi l-am lovit, M-am ascuns în supărarea Mea şi cel

răzvrătit a urmat şi mai mult pe căile inimii lui. I-am văzut căile

şi totuşi îl voi tămădui" (Is. 57.17-18). Să nu te îndoieşti nici o

clipă că pe cine-1 iubeşte El, îl iubeşte până la capăt. Pentru a

aduce o dovadă suplimentară inimilor noastre îndoielnice,

Dumnezeu pecetluieşte făgăduinţa Sa cu un jurământ: „Mă voi

îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul,

Răscumpărătorul tău. Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca şi cu

apele Iui Noe: după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai

veni pe pământ, tot aşa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine" (Is.

54.8, 9). El continuă: „Pot să se mute munţii" - referindu-se la

sfârşitul iumii, când cerurile şi pământul vor fi distruse - „dar

dragostea Mea nu se va mula de la tine şi legământul Meu de

pace nu se va clătina" (v. 10). Acum, înainte de a argumenta că

promisiunea a fost făcută numai iudeilor, citeşte şi restul

fragmentului: „Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa

este mântuirea care Ie vine de la Mine, zice Domnul" (v. 17).

Deci, vedem că sunt cuprinşi toţi copiii lui Dumnezeu. După

cum Cristos a venit din cer pentru a ne oferi îndurarea Sa, tot

astfel El S-a reîntors acolo pentru a intra în posesia moştenirii

pe care a câştigat-o prin moartea Sa. Cum ar putea exista vreo

îndoială cu privire la dragostea neschimbătoare a lui

Dumnezeu, când vedem întregul legământ încheiat de Cristos

cu noi? Dumnezeu nu numai că L-a chemat pe Cristos, L-a sfinţit

şi L-a înălţat în marea lucrare pe care trebuie s-o facă pentru

noi, dar L-a şi justificat prin învierea Sa. Apoi, Dumnezeu I-a urat

bun-venit înapoi în cer, şi acum stă la dreapta Tatălui ca avocat

şi mijlocitor pentru fiecare sfânt. Astfel, El Şi-a câştigat

moştenirea nu numai pentru El însuşi, dar are deplină putere s-

o dăruiască tuturor credincioşilor. 211 (b) Deoarece

credinciosul nu-L poate uita niciodată pe Dumnezeu, conform

clauzei legământului Ştiind că drumul spre cer este lung şi

dificil, iar harul nostru este slab, noi ne putem teme adesea că îl

vom uita pe Dumnezeu, înainte de a atinge destinaţia noastră

veşnică. Dar legământul lui Dumnezeu străbate acest nor de

îndoială oferindu-ne provizii pentru slăbiciunea noastră. Duhul

lui Dumnezeu este dat pentru a garanta sosirea noastră în

siguranţă în cer. „ Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face s£

urma fi poruncile Mele şi să păzi fi şi să împlini fi legile Mele"

(Ez. 36.27). Observaţi, versetul nu spune că cel sfânt va avea

Duhul Lui dacă urmează poruncile lui Dumnezeu, ci că Duhul îl

va determina să facă acest lucru. Duhul Sfânt este atât

învăţătorul, cât şi păzitorul celui sfânt. Poate te temi că dacă îl

superi pe Duhul Sfânt, El s-ar putea mânia şi te-ar putea lăsa să

pieri în păcatele tale. Este adevărat, Duhul lui Dumnezeu este

sensibil la neascultare şi te poate părăsi pentru păcatele tale,

după cum l-a părăsit pe Samson şi l-a lăsat să cadă în mâinile

filistenilor. Dar El nu l-a părăsit de tot. Când Samson a strigat în

necazul lui, Duhul a răspuns şi i-a dăruit din nou puterea Sa.

Faptul că ştii că slujba Duhului este să locuiască pentru

totdeauna în cei sfinţi, ar trebui să îndepărteze temerile tale:

JSJ vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac".

(Ioan 14.16).

în vreme ce Duhul locuieşte în cel sfânt pentru a-1 ţine şi

a-1 proteja, Cristos mijloceşte, de partea Sa, în cer. „M-am

rugat pentru tine", îi spunea Cristos lui Petru, „ca să nu se

piardă credinţa ta" (Lc. 22.32). Dacă" El_ Se roagă pentru unul,

cu siguranţă Se va ruga şi pentru toţi ceilalţi. în acelaşi verset.

Domnul nostru l-a îndemnat pe Petru: „Şi, după ce te vei

întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pc fraţii tăi" (v. 32). Cu alte

cuvinte: „Când vei simţi puterea şi eficienţa rugăciunii Mele

pentru credinţa ta, să le spui tuturor prietenilor tăi despre acest

lucru. Inimile lor ar trebui să se întărească, auzind cum le port

Eu de grijă alor Mei". Atâta vreme cât Cristos mijloceşte pentru

noi, cum am putea pieri? Crezi că ar putea obosi vreodată şi ar

înceta să mai înfăptuiască această lucrare a dragostei? Cuvântul

Lui ne asigură că „EI trăieşte pururea ca să mijlocească pentru

toţi cei ce sunt ai Lui" (Evr. 7.25). (c) Deoarece Satan nu-1 poate

smulge pe credincios din mâinile lui Dumnezeu Dacă eşti

creştin, tu eşti înconjurat de braţe atotputernice şi veşnice.

Oricum, Diavolul este înfăşurat în lanţurile condamnării eterne

şi oricât de greu ar încerca, nu le poate desface. Dacă el nu se

poate elibera din lanţurile lui Dumnezeu, cum te-ar putea

smulge pe tine din strânsoarea 212 lui Dumnezeu? Diavolul îl

poate ispiti pe un sfânt numai cu permisiunea lui Dumnezeu.

Dacă crezi că Dumnezeu te iubeşte, atunci cu siguranţă te poţi

încrede în înţelepciunea Lui când îi îngăduie Satanei să te atace.

Oare nu tocmai atunci poate fi el respins şi făcut de ocară? A şti

că puterea Satanei este limitată şi că harul lui Dumnezeu este

nemărginit, ar trebui să învioreze duhul credincioşilor slabi, care

se tem că nu vor rezista până la sfârşit. Prin legământul Său,

Dumnezeu I-a oferit lui Cristos viaţa fiecărui suflet. Dacă eşti al

Lui, îţi este asigurată veşnicia. Oare n-a putut El să te determine

să mărşăluieşti sub steagul Lui şi să te asociezi luptei Lui

împotriva păcatului şi iadului? Aceeaşi putere nemărginită, care

a biruit inima ta răzvrătită, va birui toţi vrăjmaşii tăi dinăuntru şi

din afară. Dumnezeul care poate face ca doar câţiva oameni

răniţi să se ridice şi să nimicească o cetate, poate face şi ca un

suflet rănit să triumfe asupra păcatului şi a Satanei (Ier. 37.10).

Tot astfel face şi legământul lui Cristos, care este simbolizat prin

chivot. Cristos, legământul, ... stau gata pentru a le asigura

sfinţilor trecerea lor spre cer. Trebuie dat un cuvânt de

avertizare. Există un mare pericol de alunecare a credincioşilor

din această doctrină aducătoare de mângâiere într-o siguranţă

plină de nepăsare şi un curaj arogant. Deşi creştinul este păzit

de o totală şi finală apostazie, totuşi ei poate suferi o cădere

gravă, care să-i zdruncine cugetul, să-i slăbească harul şi să

aducă ruşine Evangheliei. A cunoaşte aceste pericole care slau

la pândă în umbra acestei doctrine ar trebui să fie de ajuns

pentru a-1 ţine treaz tot timpul pe cel credincios. Fii atent să nu

foloseşti libertatea ta în Cristos ca permisiune pentru a păcătui.

Vom păcătui deoarece harul abundă? „Nicidecum", spune Pavel

(Rom. 6.2). La ce înălţimi ajunge păcalul când omul îşi ia curajul

de a păcătui din dragostea eternă a lui Dumnezeu! Noi putem

ghici că harul adevărat nu locuieşte într-o inimă care trage

astfel de concluzii nepotrivite din premisele harului lui

Dumnezeu. Creştinul veritabil ajunge la o concluzie total

diferită: şi anume, că harul lui Dumnezeu este oferit nu pentru

ca el să se afunde în păcat, ci pentru a-1 birui! Singurul răspuns

onorabil pe care îl putem da măreţiei dragostei şi harului lui

Dumnezeu este de a ne curaţi de toată întinăciunea cărnii şi a

sufletului nostru (II Cor. 7.1). După cum un copil ar trebui să fie

motivat să placă tatălui său prin-tr-o forţă mai puternică decât

teama de a fi dezmoştenit, tot astfel noi trebuie să ne

îndeplinim slujba de creştini fără teama de a fi alungaţi. Noi

suntem sub legea unei noi vieţi. Aceasta ar trebui să producă în

87 noi, în mod natural, dorinţa după comuniunea cu

Dumnezeu, după cum dragostea unui copil îl face să dorească

să vadă faţa tatălui său drag. Natura credinţei - harul care se

ocupă cu promisiunile - este de a curaţi inima. Şi cu cât este mai

sigură dovada dragostei lui Dumnezeu pe care credinţa o aduce

sufletului din promisiune, cu atât ea curăţeşte mai mult inima,

deoarece credinţa alimentată de dragoste aprinde inima pentru

Dumnezeu. Odată ce acest sentiment se aprinde, camera

devine prea fierbinte pentru ca păcatul să mai stea acolo. 5.

Rezultatul promis al perseverenţei

Fraza: „să rămâneţi în picioare, după ce veţi Ii biruit totul"

include urmarea binecuvântată a perseverenţei sfinţilor. A

rămâne în picioare la sfârşitul acestui război va recompensa din

plin toată suferinţa îndurată în lupta împotriva păcatului şi

Satanei. în războaiele dintre oameni, nu oricine luptă va avea

parte de pradă, în mod obişnuit, câştigul războiului intră doar în

câteva buzunare. Soldatul de rând, care suferă cel mai mult, se

alege de obicei cu foarte puţin. El luptă pentru a-i face pe cei

câţiva care sunt mari şi mai mari, iar el este recompensat

adesea cu atât de puţin încât abia dacă-i ajunge să-şi vindece

rănile. Dar în armata lui Cristos, singurul soldat care pierde este

cel care dezertează. Fiecare soldat credincios primeşte o

răsplătire glorioasă, care este menţionată în această frază: „Să

rămâneţi în picioare, după ce veţi Ii biruit totul". A rămâne în

picioare implică trei lucruri: (a) înseamnă „a rămâne biruitori"

Se spune că o armată cucerită se prăbuşeşte în faţa duşmanului

ei, iar cuceritorul stă în picioare. La sfârşitul războiului spiritual,

fiecare creştin va sta ca un învingător deasupra poftelor şi

Satanei, care le-a provocat. Deşi creştinul se bucură aici pe

pământ de numeroase victorii asupra Satanei, totuşi bucuria lui

este întreruptă de noi avertismente din partea vrăjmaşului care

se reîntoarce. Credinciosul câştigă biruinţa într-o zi, numai

pentru a se confrunta cu o nouă luptă în ziua următoare. Şi

deseori, chiar victoriile lui îl îndepărtează din războiul sângeros.

Deşi în cele din urmă el respinge ispita, totuşi, rănile produse

cugetului său în timpul luptei vor arunca o umbră asupra gloriei

biruinţei. Creştine, pentru liniştea ta eternă, tu poţi privi înainte

spre acea zi când se va da decizia finală a luptei dintre tine şi

Satan. Tu vei vedea câmpul duşmanului complet distrus, iar pe

el fără nici o armă în mână pe care s-o folosească împotriva ta.

Tu vei călca peste orice fortăreaţă, de unde el a aruncat atâtea

săgeţi. Şi le vei vedea pe toate demolate, 88 până când în inima

ta nu va rămâne nimic întinat care să-i ofere Diavolului o

ascunzătoare. în acea zi glorioasă. Vrăjmaşul care te-a făcut să

tremuri va fi zdrobit sub picioarele tale. (b) înseamnă a rămâne

justificat şi achitat în acea zi a judecăţii în mod frecvent, Sf.

Scriptură foloseşte termenul „a rămâne" cu acest sens: „cei răi

nu pot ţinea capul sus în ziua judecăţii" (Ps. 1.5); adică, ei nu vor

avea parte de îndreptăţire. „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea

aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?"

(Ps. 130.3); adică, cine ar putea fi îndreptăţit? Măreţul

Dumnezeu, prin voia Căruia noi venim în această lume, a fixat o

zi când va judeca lumea prin Isus Cristos. Aceea va fi o zi

solemnă, când toţi cei care au trăit vreodată - mari şi mici,.buni

şi răi - se vor întâlni şi se vor înfăţişa personal înaintea lui

Cristos, şi vor auzi sentinţa veşnică din gura Lui. Doinnul va fi

ajutat de o gardă de îngeri care vor fi gata să ducă la îndeplinire

sentinţa rostită de El. Nu mă mir că predica lui Pavel cu privire

la acest subiect a produs un cutremur în cugetul lui Felix.

Dimpotrivă, sunt uimit că unii oameni merg atât de departe în

amorţirea conştiinţei lor, încât gândul acelei zile nu le

înviorează simţurile. Nu-i consideri fericiţi pe cei ce vor fi

eliberaţi de Cristos în acea zi? Nu vrei să cunoşti care vor fi

acele suflete binecuvântate? Pentru a afla, nu trebuie să mergi

în cer şi să cercetezi sulurile. Tu poţi şti aici şi acum că cei care

vor rămâne în picioare la judecată sunt cei care pe pământ

luptă în oştirea Domnului, împotriva Satanei, purtând armătura

lui Dumnezeu. Ei sunt creştinii care au „biruit totul". Procesul

din acea zi îl va discredita pe Satan, care a fost acuzatorul lor

înaintea lui Dumnezeu şi a cugetelor lor, ameninţându-i mereu

cu teroarea condamnării la scaunul de judecată al lui Cristos.

Cât de uimiţi vor fi cei răi văzând că noroiul pe care ei l-au

aruncat pe feţele sfinţilor va fi şters cu însăşi mâna lui Cristos!

Oare acest lucru nu va fi suficient pentru a recompensa tot

dispreţul şi suferinţa îndurată de creştin în această viaţă? Şi încă

aceasta nu este totul. (c) A rămâne în picioare denotă şi rangul

pe care cel neprihănit îl va avea în cer Când regii doresc să-şi

răsplătească supuşii care s-au remarcat în serviciul Coroanei, ei

le vor da o slujbă de cinste la Curte. Soloinon spunea că unul

din cele mai mari onoruri pe care un om le-ar fi putut primi era

să stea înaintea împăratului. Cerul este cetatea regală unde

Dumnezeu îşi are curtea Sa. Bucuria îngerilor este de a sta acolo

înaintea lui Dumnezeu: „Eu sunt Gavril, care stau înaintea lui

Dumnezeu"

215 (Lc. 1.19), adică: ,JEu sunt unul din acele duhuri cereşti

care-L slujesc pe Dumnezeu şi stau înaintea Feţei Lui, după cum

curtenii îl servesc pe prinţul lor". Această onoare este promisă

fiecărui suflet credincios. Nimic n-ar avea un efect mai puternic

asupra sufletului celui sfânt decât să considere starea lui

binecuvântată din cer ca fiind răsplata pentru toate conflictele

lui de pe pământ. Această sabie ar trebui să taie orice legătură

a ispitei şi să nimicească acele ispite care sfidează întreaga

armată de alte argumente. Cum ar putea coexista păcatul cu

nădejdea unei asemenea glorii? Aceasta se întâmplă când

gândurile cereşti dispar dinaintea celui credincios şi el uită

promisiunea acelui loc minunat, şi începe să-şi înalţe un idol,

după cum, în absenţa lui Moise, Israel a făcut viţelul de aur şi a

început să i se închine. îngăduie numai cerului să apară înaintea

ta, şi inima îţi va fi încălzită la vederea lui. Tu îl poţi convinge pe

un prinţ să-şi arunce coroana regală şi să se afunde în noroi

îmbrăcat cu hainele regeşti, tot aşa cum îl poţi convinge pe un

sfânt să păcătuiască atunci când inima lui este umplută de

aşteptarea gloriei cereşti. Păcatul este lucrarea-Diavolului, nu. a

celui neprihănit. Credinciosul se află mereu în aşteptarea clipei

când va fi chemat să stea cu îngerii şi sfinţii glorificaţi înaintea

tronului lui Dumnezeu. Cum ar trebui să-1 înveselească acest

lucru şi să-i întărească inima, atunci când lupta este mai

aprinsă, iar gloanţele mai dese! Dacă trebuie să treacă prin foc

şi apă pentru a atinge cerul, ce reprezintă această suferinţă în

comparaţie cu mângâierea veşnică a cerului? A păstra

întotdeauna înaintea ta bucuria cerului, te va ajuta să alergi cu

răbdare până la sfârşitul cursei. Te va ajuta să înduri scurtele

încăierări cu ispita şi suferinţa. .Şi mai mult, te va face să

socoteşti că aceste încercări „nu sunt vrednice să fie puse

alături cu slava viitoare, care arc să fie descoperită faţă de noi"

(Rom. 8.18). CA TITOLUL 5 A PATRA CONSIDERAŢIE: POZIŢIA

PENTRU A TE MENŢINE ÎN LUPTĂ „Staţi gata dar..." (Ef. 6.14). în

Ef. 6.13, apostolul Pavel prezintă clar tipul armăturii pe care tu,

creştin fiind, trebuie s-o foloseşti - armătura lui Dumnezeu.

Apoi, deşi tu nu vei fi ispitit să porţi o falsă armătură şi s-o

numeşti „armătura lui Dumnezeu", Pavel descrie adevărata

armătură, piesă cu piesă, începând cu v. 14 (romano-catolicii,

precum şi protestanţii, se fac vinovaţi, deseori, de producerea

unor arme proprii pentru a lupta împotriva Diavolului - arme pe

care Dumnezeu niciodată nu le-a cerut). Mai târziu, vom discuta

componentele armăturii în ordinea indicată de apostol. Dar,

mai întâi, vom explora o altă temă. Observaţi că în v. 14, Pavel

specifică necesitatea posturii pentru un soldat creştin: „Staţi

gata dar". La ce ne-ar folosi să fim înarmaţi corespunzător, dacă

nu abordăm poziţia corectă faţă de duşmanul nostru? I. STAI,

NU FUGI ŞI NU TE DA BĂTUT A sta este opusul lui a fugi sau a

ceda. Un căpitan care-şi vede oamenii retrăgându-se sau

capitulând, dă ordinul: „Stai!" şi orice soldat vrednic de

chemarea sa răspunde imediat la vocea comandantului său. Tot

astfel, fiecare creştin trebuie să răspundă la porunca lui

Dumnezeu # de: „Stai!"- sau, cu alte cuvinte, să reziste cu

fermitate,şi niciodată să nu cedeze atacurilor Satanei. Pentru a

arăta de ce acest lucru este aşa de important, sunt necesare 4

dovezi: SCRIPTURA PORUNCEŞTE ACEASTA ÎN MOD DEOSEBIT

Petru spune cu privire la Satan: „Impotriviţi-vă lui neclintiţi în

credinţă" (I Pet. 5.9). Ca şi cum cuvântul „neclintit" implică a

menţine

89 r" poziţia de luptă împotriva Satanei, a lupta cu el ori de

câte ori avansează. Soldaţii trebuie să respecte strict ordinele

lor, chiar dacă acest lucru îi va costa viaţa. Când, la porunca lui

David, Ioab l-a trimis pe Urie în prima linie de bătaie,

fără îndoială că Urie a văzut pericolul ce-1 păştea. Şi totuşi,

nu a comentat cu generalul lui; el trebuia să asculte, chiar dacă

şi-ar fi pierdut viaţa (II Sam. 11.14-17). Printre soldaţi, cele mai

grave păcate sunt laşitatea şi neascultarea. Prin urmare, cum ar

putea fi ele considerate ca ofense mai puţin grave de cei care îl

au pe Cristos drept comandant al lor, iar păcatul şi Diavolul ca

duşmani ai lor? A rezista unor ispite s-ar putea să ne coste

scump. „ Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta

împotriva păcatului", spunea apostolul (Evr. 12.4). El sugerează

că războiul spiritual poate ajunge uneori până la sânge, şi dacă

se întâmplă astfel, aceasta nu trebuie să constituie o scuză

pentru a păcătui în loc de a suferi. Când îi este permis unui

creştin să-şi neglijeze datoria, deoarece este însoţită de

primejdie? Dacă vrem să fim ostaşi biruitori, gândul la slava lui

Dumnezeu trebuie întotdeauna să fie mai presus de temerile

noastre. După cum un ostaş pământesc reprezintă în luptă

onoarea ţării, tot astfel creştinul reprezintă onoarea lui

Dumnezeu ori de câte ori el este chemat să înfrunte ispita. Un

astfel de test descoperă imediat cât de dornici suntem să

mergem în apărarea reputaţiei Suveranului nostru. Supuşii lui

David îl socoteau ca preţuind zece mii de vieţi; fiecare era gata

mai degrabă să moară decât să pună în pericol viaţa

comandantului lor. Cu siguranţă, Dumnezeu merită la fel de

mult din partea supuşilor Săi. Este o mare dezonoare să lăsăm

mai degrabă ca Numele Lui binecuvântat să fie batjocorit, decât

să ne expunem noi înşine la puţin dispreţ, vreo pierdere sau

vreun necaz trecător. Generalul roman Pompei se mândrea că

un simplu semn din cap i-ar fi determinat pe soldaţii lui să

escaladeze cu mâinile şi picioarele lor cea mai abruptă stâncă,

deşi n-ar fi avut multe şanse de reuşită. Acest gen de loialitate

doreşte Dumnezeu de la noi. Şi deşi nu este indiferent faţă de

sângele slujitorilor Săi, uneori El încearcă loialitatea noastră

printr-o sarcină dificilă şi ispite grele, ca astfel, prin credincioşia

şi curajul nostru, El să poată triumfa asupra Satanei. Probabil că

îţi aduci aminte de timpul când Satan îl acuza pe Dumnezeu de

„mituirea" lui Iov, spunând că acest slujitor ales, slujindu-L pe

Dumnezeu, îşi slujea de fapt lui însuşi: „Oare degeaba se teme

Iov de Dumnezeu?" (Iov 1.9). El L-a determinat pe Dumnezeu

să-Şi retragă binecuvântarea, insistând că Iov îl va blestema pe

Dumnezeu 90 în faţă mai degrabă decât să se supună suferinţei.

Astfel că Dumnezeu i-a permis Diavolului să-şi ducă planul lâ

îndeplinire: şi care a fost rezultatul? Deoarece Iov a rămas

neclintit, vedem că Dumnezeu Se mândreşte înaintea lui Satan:

„El se ţine tare în neprihănirca lui, şi tu Mă îndemni să-1 pierd

Iară pricină" (Iov 2.3). în esenţă, Dumnezeu spunea: „ Vezi tu,

Eu am câţiva care Mă vor sluji Iară mită, care vor rămâne

credincioşi angajamentului lor, când nu vor putea conta pe

nimic altceva. Tu i-ai luat lui Iov averea, slujitorii şi copiii şi,

totuşi, el rămâne în picioare. Tu n-ai capturat nici voinţa lui, nici

integritatea lui!" DUMNEZEU OFERĂ ARMĂTURA NECESARĂ

PENTRU LUPTĂ A lăsa ca o fortăreaţă bine păzită să cadă în

mâinile vrăjmaşului, ar fi o dezonoare pentru soldaţii care o

apără. Din punct de vedere spiritual, o astfel de înfrângere este

mult mai dezonorantă, deoarece Dumnezeu, în Cristos, le

asigură soldaţilor Lui toată puterea de care au nevoie pentru a

rezista Diavolului de fiecare dată. Nu trebuie să fim surprinşi

când un suflet nemântuit cedează cu uşurinţă unei ispite care

promite plăceri fireşti sau vreun profit. Cei care nu-L au pe

Cristos nu au nici o armătură cu care să se opună atacurilor

Vrăjmaşului; ei nu ştiu nimic de bunătatea Domnului. Deci, este

natural ca ei să stea la masa Diavolului - deoarece vor o hrană

mai bună. Capra, spunem noi, trebuie să pască acolo unde este

legată; tot astfel, păcătosul trebuie să se hrănească cu lucruri

pământeşti, deoarece el este legat de pământ prin inima lui

firească. Dar creştinul are o nădejde pentru lucruri mai înalte

decât ar putea oferi această lume. Credinţa lui prezentă este o

poliţă scrisă de însăşi mâna Duhului Sfânt, pentru a-1 asigura de

victoria finală. Coiful mântuirii (dacă este pus) şi scutul credinţei

(dacă este purtat) vor abale toate săgeţile Diavolului.

Dumnezeu Se supără, şi pe bună dreptate, când copilul Său,

care ar putea rezista folosindu-şi darurile şi rugăciunea,

cedează, în schimb, Vrăjmaşului. Dumnezeu i-a spus lui Adam în

grădină: „Nu cumva tu ai mâncat din pomul din care îţi

poruncisem să nu mănânci?" (Gen. 3.11). Accentul este pus aici

pe tu - ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: „Ştiu că ai mâncat nu

pentru că-fi era foame; tu aveai o întreagă grădină de unde să

alegi! Cum ai putut tu să cazi, când crai atât de bine echipat

pentru a rezista?" în acelaşi mod, Dumnezeu ar putea spune:

„ Te-ai hrănit cu înşelătoriile Dia voiului,

când tu porţi cheia cămării Mele atât de pline? Oare

proviziile Tatălui sunt atât de sărace încât fărâmiturilc

Diavolului să-ţi pară aşa de bune?" 219 SIGURANŢA

CREŞTINULUI STĂ ÎN A OPUNE REZISTENŢĂ Dumnezeu oferă

armătura pentru a-1 apăra pe creştin în timp ce luptă, nu în

timp ce se retrage. Rămâi în picioare şi ziua este a ta; fugi sau

capitulează, şi totul este pierdut. Am citit despre comandanţi

vestiţi care în mod intenţionat au tăiat toate; drumurile de

retragere, pentru ca soldaţii lor să lupte până la moarte. De

îndată ce armata lui William Cuceritorul a păşit pe pământul

englez, el a îndepărtat, sub privirile ostaşilor, toate corăbiile. în

mod asemănător, Dumnezeu nu oferă provizii pentru cei laşi. în

armătura dată de El, nu există nici o componentă pentru spate.

Iată un adevăr impresionant: „Cel neprihănit va trăi prin

credinţă, dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în

el" (Evr. 10.38). Cel care înfruntă lupta cu încredere se alege cu

viaţa, dar cel care dă înapoi câştigă doar dezaprobarea lui

Dumnezeu. Ce schimbare nenorocită să renunţi la lupta

împotriva Satanei şi să-L priveşti pe Dumnezeu ca vrăjmaş al

tău! în lupta cu păcatul şi Satan există mângâiere, chiar dacă se

varsă sânge. Dar nu există nici o mângâiere în a îndura mânia

arzătoare a unui Dumnezeu răzbunător. Laţul pe care Satan îl

întinde, Dumnezeu îl poate ridica. Dar cine poate da izbăvire din

mâna lui Dumnezeu? N-ai vrea mai degrabă să mori luptând

pentru ţara ta, decât să fii executat ca trădător? DUŞMANUL

ESTE BIRUIT NUMAI PRIN FORŢĂ Sunt trei motivaţii ale acestui

fapt: 1. Satan este un laş Deşi el arborează o înfăţişare plină de

curaj când te ispiteşte, de fapt inima lui este plină de teamă.

După cum un hoţ se înspăimântă când vede o lumină sau aude

un zgomot în casa victimei lui, tot astfel Satan este surprins să

găsească un suflet treaz şi gata de luptă. „Pe Jsus îl cunosc şi pe

Pavel îl ştiu", spunea Diavolul (F. A. 19.14), adică: „îi cunosc pe

amândoi spre ruşinea mea; ei amândoi m-au pus pe fugă". Şi

dacă eşti ca ei, Satan se va teme şi de tine. Crede-mă când spun

că el se teme de credinţa ta. Foloseşte-o pentru a striga după

ajutor împotriva lui şi foloseşte-o din plin pentru a-i respinge

atacurile; atunci, tu îl vei vedea fugind. Presupune că soldaţii

care apără un castel aud că armata duşmană este slabă şi

dezorganizată şi că ar putea-o împrăştia foarte repede la atac

puternic declanşat din interiorul castelului. Oare acest lucru n-

ar creşte şi mai mult curajul apărătorilor? Duhul lui Dumnezeu,

Care cunoaşte totul despre duşman, îi trimite creştinului un

raport cu următoarele 91 instrucţiuni: „împotriviţi-vă Diavolului

şi el va fugi de la voi" (Iac. 4.8). Duşmanul nu te poate răni

decât dacă tu îl laşi. Rezistenţa ta neclintită dă o grea lovitură

încrederii sale. După ispitirea lui Cristos şi rezistenţa Lui

neclintită, ni se spune că Satana „s-a îndepărtat de la El pentru

o vreme" (Lc. 4.13). Când Diavolul continuă să te ispitească, se

poate întâmpla ca tu să nu te opui în mod deschis atacurilor lui,

deşi încă nu ai capitulat. Aseinenea unui peţitor hotărât, Satan

caută cel mai mic indiciu care să-i inspire curaj. Când acesta

apare, el îşi continuă avansurile. Singura cale de a scăpa de el

este să încui uşa, să tragi zăvorul, astfel refuzându-1 categoric.

2. Satan este un duşman violent Prin urmare, tu trebuie să i te

opui în mod constant. „Să h-apună soarele peste mânia

voastră", ne avertizează apostolul; „şi să nu daţi prilej

Diavolului" (Ef. 4.26-27). Un soldat însărcinat cu paza periferiei

unui oraş trebuie să-şi îndeplinească misiunea cu aceeaşi

crcdincioşie ca şi cum ar fi în garda personală a regelui, sau

duşmanul va putea pătrunde pe aici până spre inima oraşului.

Dacă tu laşi ca ispita să străbată perimetrul inimii tale, atunci tu

îi oferi Diavolului un loc sigur de unde să provoace dezastru

înăuntrul tău. De exemplu, tu te poţi mânia, şi fără să stai prea

mult pe gânduri, să rosteşti cuvinte grele. într-un astfel de

moment, limbajul tău murdar deschide calea Diavolului şi el

intră. Apoi din gura ta se revarsă cuvinte pe care nu gândeai să

le rosteşti vreodată! El este un duşman viclean şi nu va ceda cu

uşurinţă terenul câştigat. Prin

urmare, cel mai înţelept lucru este să nu-i oferi nici un

teren de care el s-ar putea folosi. Dacă tu eziţi aşa de mult,

stând în faţa uşii unde păcatul îşi are locuinţa, tu îi oferi Satanei

mai mult timp pentru a te momi să intri. Apoi tu te afli pe

teritoriul lui. Cine se va opri lângă o tavernă pentru a se bucura

de compania beţivilor, sau va frecventa localurile de plăceri, şi

totuşi să pretindă că el nu intenţionează să ia parte la ele? Cine

îşi va întina privirea cu lucruri necurate şi, totuşi, să rămână

curat? Cine îşi va pleca urechea la orice învăţătură falsă a vremii

şi totuşi să rămână tare în credinţă? O astfel de persoană se află

sub o puternică iluzie. Dacă un om nu este suficient de puternic

pentru a rezista Satanei într-un lucru minor, cum poate crede

că va putea birui o ispită mai mare? Tu spui că nu poţi evita să

fii înconjurat de apele adânci ale ispitei, şi totuşi crezi că ai

putere să-ţi ţii capul deasupra apei? Ia aminte la următorul sfat

practic: este 221 mult mai uşor să fii în corabie şi să te păzeşti

să nu fii aruncat peste bord, decât să fii în apă şi să încerci să

urci din nou în corabie. 3. Satan.este un duşman care acuză

Omul care îi oferă muniţie Diavolului pentru a-J critica, deşi ştie

ce fel de pârâş este Satan, dă dovadă de multă nebunie. Unii

spun că vrăjitoarea nu te poate răni atâta timp cât ea nu a

primit bani de la tine. în mod analog, Diavolul nu-ţi poate

produce nici un rău, până când tu nu-1 laşi se se agate de vreo

slăbiciune de-a ta şi pe care s-o folosească în avantajul lui. Te

sfătuiesc să-ţi iei angajamentul lui Iov: „Ţin să-mi scot

dreptatea; inima nu mă mustră pentru nici una din zilele mele"

(Iov 27.6). Dacă nici inima, nici cugetul nu te osândesc, atunci

acuzaţia Vrăjmaşului nu poate rămâne în picioare. II. RĂMÂI PE

LOCUL TĂU, NU-L LUA PE-AL ALTUIA A rămâne în picioare

implică poziţia corectă, ordine şi oprire pentru fiecare soldat, în

opoziţie cu dezordinea. Când, în mod neaşteptat, soldaţii

părăsesc rândurile, comandantul lor strigă: „Stai!" Disciplina

militară nu permite nici unui soldat să-şi părăsească poziţia,

fără vreun scop special. Ar trebui să fie grija fiecărui creştin să

rămână pe poziţia care i-a fost indicată. Metoda Diavolului este

să scoată mai întâi din rând, apoi să distrugă. Armata

presupune ordine - unul care merge singur nu poate părăsi

rândul. Prin urmare, locul şi rangul creştinului corespund

mediului în care activează el, cercului în care se mişcă. în

calitate de creştin, tu ai de-a face cu 3 domenii, trăieşti pe 3

planuri: societatea civilă, Biserica şi familia. Fiecare are rânduri

şi locuri. în societatea civilă, sunt slujbaşi publici şi cetăţeni

privaţi; în Biserică, pastor şi mireni, oficialităţi şi membri ai

congregaţiei; în familie, părinţi şi copii, soţ şi soţie. O bună

funcţionare a acestora depinde de faptul ca fiecare rotiţă să se

deplaseze uşor la locul ei şi fiecare să-şi îndeplinească datoria

pentru binele tuturor. Trei lucruri sunt necesare pentru ca

cineva „să rămână în rând". în primul rând, el trebuie să

înţeleagă slujba specifică poziţiei lui. „înţelepciunea omului

chibzuit îl face să vadă pe ce cale să meargă" (Pv. 14.8). La ce

bun să întrebi despre drumul spre York, dacă tu mergi spre

Londra? Şi totuşi cât de înclinaţi suntem să ne interesăm de

drumul şi lucrul altuia, în timp ce le neglijăm pe ale noastre. De

exemplu, unii creştini îşi petrec mai mult timp necăjindu-se cu

ceea ce ar trebui să facă pastorul, în loc să se roage pentru

călăuzirea lui Dumnezeu în 92 vieţile lor. Noi vom putea rămâne

biruitori în luptă nu analizând datoria altuia şi nici judecându-1

pentru neglijarea acesteia, ci împlinindu-ne propria slujbă. Şi

cum putem s-o îndeplinim dacă n-o cunoaştem? Solo-mon a dat

dovadă de o mare înţelepciune când I-a cerut lui Dumnezeu

pricepere pentru a-şi împlini slujba. în al doilea rând, odată ce

cunoaştem slujba ce ne revine, noi trebuie s-o îndeplinim în

mod conştiincios. îndemnul dat de Pavel lui Timotei se aplică

fiecărui creştin: „Pune-fi pe inimă aceste lucruri, îndelet-

niceste-te în lotul cu ele" (I Tim. 4.15). Adică, dăruieşte-te pe

tine însuţi pentru a-ţi putea împlini slujba în locul pe care

Dumnezeu ţi l-a stabilit. Adevărata putere a evlaviei stă într-o

astfel de consacrare. Religia care nu are nici un impact practic

asupra vieţii noastre zilnice devine curând o noţiune abstractă

care nu valorează nimic. Şi totuşi sunt mulţi care nu au nimic

altceva decât o mărturisire slabă pentru a dovedi că sunt

creştini. Ei sunt precum arborele de scorţişoară, care n*are

nimic mai de preţ decât scoarţa. Apostolul vorbeşte de astfel de

oameni în scrisoarea către Tit: JEi se laudă că-L cunosc pe

Dumnezeu, dar cu faptele îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă:

nesupuşi şi netrebnici pentru orice faptă bună" (Tit 1.16). Ceea

ce se înţelege prin „fapte bune" devine mai clar în capitolul

următor (Tit 2.2-8), unde apostolul prezintă datoriile ce le revin

creştinilor. O bună creştină, dar o nevastă cicălitoare, un om

evlavios, dar un tată neglijent - acestea sunt lucruri care nu se

pot împăca. Omul care nu se comportă cu evlavie în propria-i

casă nu este altceva decât un făţarnic în Biserică. Dacă în

magazinul tău nu eşti creştin, nu vei fi nici în cămăruţa ta - chiar

dacă te rogi acolo. Dacă credinţa ta se împotmoleşte într-un loc,

ea nu poate propăşi în altul. în timp ce îşi menţin o atitudine de

închinare faţă de Dumnezeu, unii care mărturisesc că sunt

creştini eşuează în îndatoririle lor faţă de alţi oameni. Alţii

eşuează în actul de închinare în timp ce par să fie neclintiţi în

îndatoririle lor faţă de semeni. Ambele situaţii sunt distructive

pentru suflet. Soldatul care stă în rând este conştient de

întreaga datorie ce-i revine, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă

de oameni. în al treilea rând, a rămâne în rând înseamnă că noi

trebuie să ne încadrăm în Urnitele locului şi chemării noastre.

Israeliţilor li s-a poruncit ca fiecare „să tăbărască lângă steagul

lui" (Num. 2.2). Aceasta însemna că ei trebuiau să fie „aranjaţi

în ordine", ca într-o formaţie militară. Dumnezeu nu acceptă

vagabonzi în armata Lui de sfinţi. ,JFiecare să rămână în starea

în care l-a aşezat Domnul" (I Cor. 7.17). Tu trebuie să rămâi pe

calea specifică chemării tale. Apostolul porunceşte ca fiecare

223 „să-şi vadă de lucrul lui" (I Tes. 4.11). După cum slujba

generalului nu este cea a unui simplu ostaş, tot astfel slujba

pastorului nu este cea a adunării. Nu uita: ceea ce este drept

într-o acţiune judiciară este ucidere într-o alta. Pavel spune că

noi trebuie să păzim cu toată seriozitatea tot ceea ce ţine de

chemarea noastră; când o depăşim, noi semănăm pe câmpul

altuia. Ce lume liniştită am avea dacă fiecare lucru şi fiecare

persoană şi-ar cunoaşte locul! Dacă marea şi-ar păstra locul, nu

am mai avea inundaţii; dacă oamenii şi l-ar păstra pe al lor, nu

am mai vedea un astfel de potop de păcate şi nelegiuiri care

caracterizează secolul nostru. într-adevăr, trebuie să existe un

stăvilar puternic, care să menţină sufletele noastre în limitele

lor normale. însuşi Petru a fost mustrat aspru pentru amestecul

în treaba altuia. „Ce-ţi pasă ţie?" i-a spus Cristos (Ioan 21.22).

Cu alte cuvinte: „Petre, vezi-fi de treaba ta; acest lucru nu te

priveşte pe tine". Cineva a presupus că această mustrare l-a

determinat mai târziu pe Petru să denunţe acest păcat în

termeni mai aspri - aliniind-„omw/ care se amestecă în

treburile altuia" cu ucigaşii şi hoţii (I Pet. 4.15). CINCI

CONSIDERAŢII PENTRITA-I CONDUCE PE TOŢI SĂ RĂMÂNĂ ÎN

PICIOARE Pentru a-1 pune pe fiecare creştin la locul lui şi pentru

a-1 convinge să rămână în picioare fără să perturbe ordinea, voi

prezenta câteva consideraţii. Ele trebuie să ne influenţeze dacă

spunem că acceptăm autoritatea Scripturii în direcţionarea

gândurilor şi acţiunilor noastre. 1. Tu pierzi aprobarea lui

Dumnezeu când îţi părăseşti locul pentru a lucra în afara

chemării tale De ce? Deoarece nu poţi face aceasta prin

credinţă, şi „fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi Lui"

(Evr. 11.6). Nu poate fi făcută prin credinţă, deoarece tu nu ai

nici o chemare. Dumnezeu nu-ţi va mulţumi că ai făcut ceva ce

El nu ţi-a încredinţat să faci. Poate ai avut bune intenţii. La fel s-

a întâmplat cu Uza când a apucat chivotul. Totuşi, vedem că

„Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui" (II Sam. 6.7).

însuşi Saul a oferit o scuză impresionantă pentru jertfa adusă de

el, dar el îşi părăsise locul şi din acest motiv Dumnezeu l-a

îndepărtat (I Sam. 13.8-14). Nu este suficient să întrebi: „Ce să

fac?", tu trebuie să întrebi şi: „Cine îmi spune să fac aceasta?"

Fii convins, Dumnezeu te va întreba, la sfârşit, acest lucru şi va fi

spre binele tău dacă vei putea demonstra că misiunea ţi-a fost

dăruită de El. 224 A te ocupa de ceva care nu intră în atribuţiile

tale înseamnă a-ţi neglija propria datorie. Iubita din Cântarea

Cântărilor mărturiseşte: „M-au pus păzitoare la vii, dar via

frumuseţii mele n-am păzit-o" (1.6). Ea nu putea avea grijă în

acelaşi timp şi de viile altora şi de a ei. Să nu te aştepţi să-L

slăveşti pe Dumnezeu părăsindu-ţi lucrarea pe care El ţi-o

încredinţează şi făcând o lucrare aleasă de tine, indiferent cât

de meritorie ar părea.

Presupune că un profesor îl întreabă pe un elev care a

chiulit de ce a lipsit de la şcoală, iar acesta ar răspunde că a fost

să dea o mână de ajutor într-un magazin de fierărie. Oare

aceasta ar fi o scuză mulţumitoare? Desigur că nu! Datoria lui

era să fie la şcoală, nu în magazin. 2. Tu pierzi protecţia lui

Dumnezeu când nesocoteşti restricţiile Lui cu privire la loc şi

chemare Promisiunea este că „te va păzi în toate căile tale" (Ps.

91.11). Când îţi părăseşti calea, tu pleci de sub aripa Lui..

Apostolul exprimă astfel acest lucru: fiecare, fraţilor, să rămână

cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat" (I Cor.

7.24). Observaţi expresia: „să rămână cu Dumnezeu". Dacă îţi

place să mergi în compania lui Dumnezeu, tu trebuie să rămâi la

locul şi chemarea ta. Orice pas făcut într-o altă direcţie

înseamnă a te depărta de El. Tu eşti mult mai binecuvântat să

stai acasă într-un loc smerit şi având o chemare umilă şi să te

bucuri de prezenţa lui Dumnezeu, decât să mergi spre un palat

somptuos şi să trăieşti fără El. într-adevăr, când te afli într-un

loc sau faci vreo lucrare la care nu ai fost chemat, tu poţi fi sigur

că Dumnezeu nu este acolo. Şi ce îndrăzneală să stai acolo unde

nu te poţi aştepta să te bucuri de prezenţa Lui! îndeplinindu-ne

lucrarea la care am fost chemaţi, noi avem cuvântul cerului

pentru siguranţa noastră; dar dacă ne îndepărtăm, noi avem

cuvântul cerului pentru pierzarea noastră. A face un lucru

pentru care nu suntem chemaţi este la fel de periculos ca a

neglija sau a lăsa nefăcută datoria noastră. După cum pământul

nu putea suporta fapta lui Core şi a tovarăşilor lui în uzurparea

autorităţii altuia (Num. 16.30-33), tot astfel marea nu-1 putea

ţine pe Iona, profetul fugar. Refuzând să-1 scape de mânia lui

Dumnezeu, marea înfuriată a făcut ca Iona să fie aruncat peste

bord (Iona 1.4, 15). Nici cerul nu-i va mai ţine pe îngerii care şi-

au părăsit locul şi slujba oferite de Dumnezeu (Iuda 6).

Pierzarea multor suflete năvăleşte pe această poartă. Mai întâi

îşi părăsesc rândul, apoi sunt atrase mai mult de ispită. Prin

gândurile sale ambiţioase, Absalom privea în primul rând

dincolo de gard: el ar putea 15 - Creştinul în Armătură 94 fi

împărat! Această dorinţă nesăbuită de a-şi părăsi locul, a

permis intrarea unor păcate cumplite ca răzvrătirea, incestul şi

uciderea, iar acestea i-au atras osânda divină. Apostolul

asociază ordinea cu neclintirea: „Cu duhul sunt cu voi, şi privesc

cu bucurie la buna rân-duială care domneşte între voi şi la tăria

credinţei voastre în Cristos" (Col. 2.5). Singura armată de

neînvins este cea în care fiecare soldat stă în rândul Iui,

îndcplinindu-şi misiunea şi fiind mulţumit cu slujba lui. 3.

Dumnezeu nu te face responsabil pentru lucrarea altui om „Dă-

ţi socoteală de isprăvnicia ta", spuse omul bogat ispravnicului

său (Lc. 16.2). Acestui om i s-a cerut să-şi justifice propriile

afaceri, nu să dea socoteală de ceea ce i-a fost încredinţat

altuia. Cu siguranţă, noi trebuie să ne ajutăm unul pe altul şi

este un păcat grav să nu-ţi ajuţi fratele când Dumnezeu îţi cere

acest lucru. Dar dacă pentru a ajuta pe un altul care a păcătuit,

tu depăşeşti limitele datoriei tale, acesta este un adevărat

pericol de a te asocia păcatului pe care vrei să-1 previi.

Dumnezeu nu aşteaptă ca tu să compensezi neglijenţa altui om,

când aceasta nu ţine de locul şi chemarea ta. Tu trebuie să te

rogi ca judecătorii să judece cu teamă de Dumnezeu. Dar dacă

ei nu fac astfel, noi nu suntem obligaţi să le purtăm hainele, să

le ocupăm locul şi să facem slujba lor. Dumnezeu nu cere mai

mult decât credincioşie la locul nostru. Cu siguranţă tu nu te vei

supăra pe un măr încărcat de mere şi care nu produce

smochine sau struguri. Spiritual vorbind, omul rodnic din

grădina lui Dumnezeu este cel care „aduce roadă la vremea lui"

(Ps. 1.3). 4. Tu suferi în zadar când porţi poveri pe care

Dumnezeu n-a intenţionat să lc duci înainte a ne lansa într-o

antrepriză, noi trebuie să ne întrebăm în mod serios dacă

suntem bine echipaţi pentru a duce la bun sfârşit sarcina în caz

că ne-ar copleşi vreo furtună. Ce nebunie să ne aventurăm într-

o misiune care în cele din urmă ne va ruina, şi să mai şi plătim

costul pierderii suferite. Să nu aştepţi mângâiere din partea lui

Dumnezeu, de vreme ce nu suferi pentru o lucrare dată de El.

Psalmistul spunea: „Din pricina Ta suntem junghiaţi în toate

zilele" (Ps. 44.22). Dar dacă suferinţa nu se datorează chemării

noastre, noi nu putem spune: „Din pricina Ta noi suferim astfel

de încercări"; mai degrabă, trebuie să admitem: JDin pricina

noastră". Apostolul Petru face o distincţie limpede între a suferi

„ca unul care se amestecă în treburile altuia" şi a suferi „pentru

că eşti creştin"

226 (I Pet. 4.15,16). Celui de-al doilea îi spune „să nu-i fie

ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta".

Tâmplarul care se răneşte în timpul lucrului acceptă mai uşor

ghinionul decât cel care se răneşte singur datorită neglijenţei în

folosirea Herăstrăului. Cel care suferă fără folos poate adăuga

doar aceasta la suferinţa lui. El nu se poate aştepta din partea

nimănui decât la un cuvânt de mustrare. La fel stau lucrurile cu

creştinul care se răneşte când se amestecă în lucrarea altuia. Un

copil care se loveşte în timp ce hoinăreşte departe de casă, fără

permisiunea părinţilor, va suferi o durere în plus când tatăl îl va

pedepsi pentru neascultare. Tot aşa se întâmplă şi cu cel

credincios când suferă nu după voia lui Dumnezeu. 5. Un suflet

nestatornic îi îndepărtează adesea pe oameni de locul şi

chemarea lor Fără îndoială, unii slujitori ai lui Dumnezeu

primesc de la El o chemare specială pentru a face lucruri

extraordinare, de ex.: Moise, Cîhedeon, Fineas şi alţii. Oricum,

ei constituie nişte cazuri deosebite, şi este periculos să credem

că nouă ni s-a dat o chemare excepţională, când de cele mai

multe ori Dumnezeu dă poruncile Sale într-un mod simplu, cum

ar Ii prin Cuvântul Său. De aceea, nu trebuie să ne aşteptăm să

fim învăţaţi în chip miraculos, fără a folosi Biblia, sau să fim

chemaţi într-un mod miraculos fără colaborarea Cuvântului lui

Dumnezeu. Când văd pe cineva care are vreun dar deosebit - ca

în cazul profeţilor şi apostolilor - atunci voi crede autenticitatea

chemării extraordinare pe care ei o pretind. Haideţi să

observăm, pentru câteva momente, de ce aşa de mulţi îşi

părăsesc locul şi chemarea. Motivul nu este întotdeauna

acelaşi. Uneori, cauza este un spirit de lenevie. Oamenii îşi

neglijează slujba lor, apoi sunt uşor de convins să se amestece

în lucrul altuia. Creştinul care nu-L va sluji pe Dumnezeu la locul

lui va fi găsit curând slujindu-i Diavolului şi punându-şi secera în

recolta altuia. Apostolul explică acest lucru destul de lămurit:

„Ele se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă; şi

nu numai că sunt leneşe, dar sunt şi limbute şi iscoditoare, şi

vorbesc ce nu trebuie vorbit" (I Tim. 5.13). Alţii îşi pot părăsi

locul datorită unui spirit de mândrie şi nemulţumire. Chemarea

lor poate fi umilă, dar duhul lor este mândru. Ei fac greşeala de

a încerca mai degrabă să-şi înalţe chemarea la nivelul mândriei

sufletului lor, decât să-şi smerească sufletul la- nivelul chemării

lor. în cazul lui Core, el nu dorea aşa de mult slujba de preot,

cât dorea onoarea ce decurgea din această poziţie (Num. 16).

Cât despre Absalom, nu dorinţa după dreptate l-a făcut să lupte

pentru coroana tatălui său, ci, 95 mai degrabă, ambiţia

nesăţioasă ce se ascundea sub masca entuziasmului (II Sam.

15). Poziţiile înalte în Biserică şi comunitate sunt flori atât de

atrăgătoare încât sufletul mândru, indiferent de vârstă, şi le-ar

dori pentru propria grădină. Oricum, astfel de flori nu se

dezvoltă armonios decât în pământul potrivit. Un alt duh

nestatornic, care îi îndepărtează pe unii de locul lor este

necredinţa. Aceasta l-a determinat pe Uza să-şi întindă mâna

pentru a susţine chivotul ce se clătina (II Sam. 6.6). Ca levit, el

cunoştea foarte bine porunca lui Dumnezeu de a nu atinge

chivotul (Num. 4.15). Dar când chivotul a început să se clatine,

credinţa bietului om s-a clătinat şi mai mult. Temându-se

pentru căderea chivotului, el însuşi s-a prăbuşit. El nu învăţase

un adevăr vital: Dumnezeu nu are nevoie de păcatul nostru

pentru a-Şi susţine slava, adevărul sau Biserica Lui. Alţii

manifestă un spirit de entuziasm pentru lucruri care nu-i

privesc. Mulţi cred că deoarece ei pot face un lucru (să predice,

de exemplu), atunci ei ar trebui să-1 şi facă. Cu siguranţă,

darurile unor astfel de sfinţi nu au voie să se piardă. Laicul are

un câmp larg în care poate sluji semenului său, chiar dacă nu

este chemat la o slujbă permanentă. Dar el nu trebuie să

dărâme bariera pe care Dumnezeu a fixat-o în jurul slujbei lui şi

astfel să cauzeze dezordine în Biserică. După legea iudaică, un

om care ar fi dat foc unui gard şi, din greşeală, s-ar fi aprins şi

grâul ce creştea pe ogorul vecin, trebuia să plătească o

despăgubire (Ex. 22.6). Deşi nu intenţionase să-1 păgubească

pe vecinul său, acţiunea lui a fost cauza pentru care recolta a

ars şi, astfel, el era responsabil. Noi toţi am observat creştini

care şi-au însuşit slujba de pastori. îndrăznesc să spun că cei

mai mulţi dintre ei nu au intenţionat să provoace în Biserică un

astfel de foc, cum rezultă în general dintr-o asemenea

nesupunere. Dar, deoarece ei au dat foc gardului pe care

Dumnezeu îl pusese între chemarea pastorului şi cea a

poporului, ei sunt responsabili de paguba produsă.

Dacă ştim că păstorirea este o slujbă deosebită în Biserică -

ceea ce consider că Cuvântul ne sileşte să facem - atunci noi

trebuie să recunoaştem că această lucrare trebuie făcută numai

de cel care are chemarea necesară. într-o ţară există mulţi care

ar putea fi oameni de stat, dar numai cei care pot prezenta o

scrisoare de acreditare sunt recunoscuţi oficial ca ambasadori.

Cei care nu au primit chemarea lui Dumnezeu pentru slujba de

păstorire pot predica adevărul la fel de bine, dar observăm că

numai cel care lucrează prin virtutea chemării sale predică cu o

reală autoritate. Dacă insişti în a predica, dar nu ai chemarea lui

Dumnezeu pentru această lucrare, tu te asemeni celui care se

asociază armatei ţării sale şi 228 anunţă că a venit să lupte

împotriva duşmanului comun. Totuşi, el se aşază în fruntea

armatei şi refuză să primească ordine de la alţi comandanţi. Mă

întreb dacă slujba acestui om va produce atâta rău taberei

duşmane cât îi provoacă propriei armate prin nesubordonarea

sa. III. STAI ÎN PICIOARE - NU DORMI A sta în picioare

presupune a veghea, a fi treaz. Ordinul: „La arme!" înseamnă:

„Stai în alertă şi veghează!" în unele cazuri, pentru un soldat

care este găsit dormind, acest lucru înseamnă moarte - de

exemplu, când este pus de gardă. El este pus să vegheze, deci

ceilalţi pot dormi. Neglijarea misiunii lui pune în pericol viaţa

întregii oştiri, deci el merită condamnarea la moarte. Pentru

soldatul creştin, cea mai importantă slujbă este de a veghea, în

războaiele dintre oameni, soldaţii luptă împotriva altor oameni

care au nevoie de somn, ca şi ei, dar vrăjmaşul celui, sfânt,

Satan, este întotdeauna treaz şi dă târcoale. De vreme ce

Diavolul nu se odihneşte, creştinul se află în mare pericol când

doarme din punct de vedere spiritual - adică, atunci când

devine nepăsător. El va fi trădat de firea lui veche sau harul nu-

1 va alerta pentru a descoperi duşmanul şi a-1 pregăti de luptă.

Satan se va năpusti asupra lui înainte ca el să se trezească şi să-

şi scoată sabia. Tu trebuie să ştii că timpul în care cel sfânt

doarme constituie momentul favorabil în care Satan îşi trimite

ispita. Chiar şi o muscă îndrăzneşte să se aşeze pe un leu care

doarme; câtă vreme nu se trezeşte, nu există nici un pericol.

Cea mai slabă ispită este suficient de puternică pentru a doborî

un creştin care doarme. în timp ce Samson dormea, Dalila i-a

tăiat părul. în timp ce Saul dormea, sabia i-a fost luată de lângă

el şi nimeni n-a observai. După-ce Noe s-a îmbătat, el a

adormit, iar fiul său nevrednic a găsit plăcere în a vedea

goliciunea tatălui său. Eutih a adormit şi a căzut de pe fereastră,

apoi a fost ridicat mort. Tot astfel, creştinul care doarme într-o

falsă siguranţă poate fi luat prin surprindere. El poate pierde

mult din puterea lui spirituală - poate fi jefuit de sabia sau

armătura sa (adică, darurile sale) - sau i se poate descoperi

ruşinea de către oamenii nevrednici, iar mărturia lui să fie dată

de ruşine. Somnul se strecoară la fel de uşor asupra sufletului,

ca şi asupra trupului. Fecioarele înţelepte au adormit împreună

cu cele neînţelepte, deşi nu atât de profund. Ai grijă să nu te

complaci în trândăvie; provoa-că-te la lucru, aşa cum spui unuia

care este adormit să se scoale şi să facă o plimbare. Supune-te

leneviei şi somnului şi ele te vor copleşi; fii 96 un creştin activ şi

aţipeala spirituală se va îndepărta de la tine. Mai întâi, David şi-

a pus limba şi mâna să cânte, apoi s-a trezit şi inima lui (Ps.

57.8). Am auzit că atunci când leul se scoală, el se loveşte cu

coada pentru a se provoca şi a prinde curaj. Apoi el aleargă

după pradă. Noi avem un motiv temeinic pentru a ne stimula

sârguinţa şi atenţia. DE CE CREŞTINUL TREBUIE SĂ RĂMÂNĂ

TREAZ 1. Lucrarea creştinului este prea importantă pentru a

putea fi făcută când el este pe jumătate adormit sau are o

inimă împărţită Mă îndoiesc că te-ar fi putut cuprinde somnul

când ai fi mers de-a lungul malului unui râu învolburat sau te-ai

fi căţărat pe un deal abrupt. Creştin fiind, calea ta este atât de

îngustă şi pericolul este atât de mare, încât ai nevoie atât de un

ochi ager pentru a discerne, cât şi de un ochi sigur pentru a te

conduce. Un ochi adormit nu poate face nimic. Analizează

fiecare slujbă şi vei găsi că ea se găseşte între două extreme

periculoase. Credinţa, marea lucrare a lui Dumnezeu, se găseşte

între îndrăzneală şi disperare. Răbdarea este harul necesar care

ne păzeşte de somnolenţă, ce

ne-ar putea amorţi toate simţurile, sau de nemulţumire, ce

ne-ar priva dc motivaţia noastră. Este foarte important să

păstrăm echilibrul. Fiecare lucrare pe care o îndeplinim pentru

cauza lui Cristos ne apropie de teritoriul Vrăjmaşului. Să nu

crezi că vei putea trece neobservat. Tu provoci sunete de

alarmă şi Satan vine imediat pentru a ţi se împotrivi. Astfel, este

necesar ca tu să rămâi mereu treaz. 2. Atenţia culege avantaje

pentru creştin, în trei moduri în primul rând, prin veghere, tu

zădărniceşti intenţiile Satanei. Nu merită să veghezi pentru a-ţi

păzi casa de hoţi? Cu cât mai mult merită să-ţi păzeşti inima de

năvălirea Diavolului! „Vegheaţi... ca să nu cădeţi în ispită",

spunea Isus (Mt. 26.41). A-ţi tăia gâtul cu propria ta sabie este

un preţ mare pentru somn, chiar dacă în cele din urmă rana s-ar

vindeca. Este mai bine să fii treaz acum şi să te păzeşti de rău,

decât să dormi şi să fii sculat mai târziu datorită suferinţei

produse de neglijenţa ta. David era într-o stare de aţipeală

spirituală când s-a sculat din pat, s-a plimbat pe acoperişul casei

şi a privit la Batşeba (II Sam. 11.2). El a căzut în cursa Satanei,

rănindu-şi grav sufletul. Şi câte nopţi fără odihnă au fost

rezultatul acestei nevegheri a lui David, tu poţi deduce din

plângerile lui, care constituie tema câtorva Psalmi îndureraţi. 97

în al doilea rând, printr-o veghere permanentă, tu înveţi cel mai

bine pericolele somnului. Un om care doarme nu-şi dă seama

de sforăitul lui şi de faptul că s-ar putea să-i deranjeze pe alţii.

Dar cel treaz este conştient de acest lucru. Dacă eşti treaz din

punct de vedere spiritual, vei vedea cu siguranţă nepotrivirile

din viaţa acelora care,-şi zic creştini, dar care nu-şi păzesc

inimile. Fie ca ei să-ţi slujească de mărturie pentru ca să nu fii

prins şi tu în cursa aceleiaşi ispite. Somnul îi poate cuprinde pe

toţi oamenii. Cel mai puternic nu este mai în siguranţă decât cel

mai slab, dacă amândoi dorm. Un om înţelept şi un nebun sunt

la fel de vulnerabili când dorm. Tot astfel, cei mai buni sfinţi

sunt la fel de vulnerabili ca oricare alt om, atâta vreme cât ei

dorm spiritual. în al treilea rând, vegherea reprezintă o invitaţie

deschisă pentru Domnul însuşi de a-ţi ţine companie. Şi când El

vine la tine, timpul va zbura într-o dulce comuniune.

Descoperirile pe care El ţi le va face cu privire la împărăţia

Tatălui te vor păzi de a-i invidia pe creştinii care dorm, ştiind că

ei sunt lipsiţi de părtăşia binecuvântată de care tu te bucuri.

Dacă îţi iubeşti sufletul mai mult decât trupul, nu vei dori mai

degrabă să ai parte de cântecele lui David, decât de somnul lui?

Şi nu este mai bine să-ţi păstrezi treaz sufletul şi să te bucuri de

prezenţa mângâietoare a lui Cristos, decât să-1 laşi să doarmă şi

să fie lipsit de vizita Mântuitorului? Cristos găseşte plăcere să

stea în compania unui suflet treaz şi să-Şi deschidă inima

înaintea lui. Noi nu mergem să ne vizităm prietenii când dorm.

De fapt, dacă suntem cu ei şi vedem că li se face somn, noi ne

scuzăm şi-i lăsăm să se odihnească. Cristos procedează în

acelaşi mod cu Mireasa Lui; El Se îndepărtează de ea până ce ea

se trezeşte şi este gata de a primi dragostea Lui. Pune o pungă

cu aur în mâna unui om somnoros, şi în dimineaţa următoare

cu greu îşi va aduce aminte ce i-ai dat. Un creştin ameţit nu va

recunoaşte adevărata valoare a darurilor lui Cristos, nici nu-şi

va aminti să-I mulţumească pentru ele. Prin urmare. Dumnezeu

îşi oferă binecuvântările Lui speciale unui suflet treaz cu

adevărat, nu numai pentru a-Şi binecuvânta copilul, dar şi

pentru ca acesta să-L poată slăvi, vorbindu-L de bine pe Cristos

din pricina darurilor primite. CUM SĂ RĂMÂI ÎN PICIOARE ŞI SĂ

VEGHEZI 1. Tu trebuie să veghezi mereu Candela lui Dumnezeu

trebuia să „ardă mereu" în cort (Ex. 27.20; 30.8); adică, tot

timpul cât era noapte. Şi ce altceva este viaţa noastră în

231 lumea aceasta, de la început până la sfârşit, decât o

noapte întunecată a ispitei? Creştine, este foarte important să

te

asiguri că lampa ta nu se stinge în acest întuneric şi că

vrăjmaşul tău nu te va lua prin surprindere. Dacă aluneci întrun

somn spiritual, iu eşti o ţintă uşoară pentru mânia lui. Şi poţi fi

sigur că dacă laşi ca somnul să te cuprindă, Diavolul va auzi

despre acest lucru. El ştia când vor adormi apostolii şi dorea să-i

cearnă ca pe grâu (Lc. 22.31). Un hoţ se scoală tocmai când

omul cinstit merge la culcare. Sunt convins că Diavolul începe să

ispitească atunci când sfinţii încetează să vegheze. Aşadar,

veghează mereu; altfel, tu vei pierde totul. Fiind răniţi de o

cădere serioasă în păcat, unii creştini vor fi foarte atenţi, câtva

timp, pe unde merg şi cu cine se asociază. Dar când

sensibilitatea cugetelor lor scade, ei evită să vegheze şi redevin

nepăsători. Proprietarul unui magazin care tocmai a fost jefuit

este foarte grijuliu să-şi închidă magazinul. Este posibil chiar să

stea câteva nopţi până târziu pentru a-1 păzi, dar cu scurgerea

timpului, el va slăbi paza şi, în cele din urmă, nu-i va mai acorda

nici o atenţie. în cartea sa antichităţi", Josephus-Flavius ne

spune că fiii lui Noe au trăit câţiva ani după potop pe vârfurile

unor munţi înalţi, şi nu au îndrăznit să-şi construiască locuinţe

pe un teren mai jos de teamă să nu fie distruse de un alt potop.

Dar, cum timpul trecea şi apele nu veneau, ei s-au aventurat să

coboare în câmpia Şinear, unde teama lor a dat naştere unui

curaj arogant împotriva lui Dumnezeu. Ei au încercat să

construiască un turn suficient de înalt pentru a atinge cerul

(Gen. 11.2-4). Aceiaşi oameni care la început se temeau de înec,

încât nu se aventurau mai jos de deal, sfârşesc prin a se

aventura în câmpie şi a se proteja de toate încercările ce-ar fi

putut veni de la Dumnezeul cerului, pentru a-i judeca. Adeseori,

judecăţile lui Dumnezeu lasă o impresie aşa de puternică

asupra sufletului unui om, încât pentru o vreme el stă departe

de păcatele lui. Dar când se iveşte vremea frumoasă şi nu vede

nici un nor aducător de furtună, el coboară la vechile lui practici

păcătoase şi devine mai îndrăzneţ decât oricând. Dacă vrei să fii

un adevărat soldat al lui Cristos, tu trebuie să rămâi mereu

treaz. Nu te aşeza lângă drum ca un călător leneş; rezervă-ţi

timpul de odihnă pentru când vei ajunge acasă şi vei fi în afara

oricărui pericol. Dumnezeu nu S-a odihnit până ce nu s-a

încheiat ultima zi de lucru din creaţia Sa; nici tu nu trebuie să

încetezi să veghezi sau să lucrezi până când nu vei putea spune

că mântuirea ta este completă. 98 2. Tu trebuie să veghezi în

toate Paznicul cinstit îşi face lucrul cu credincioşie şi înconjoară

tot oraşul. El nu îşi limitează paza la una sau două case. De

asemenea, şi tu trebuie să veghezi asupra întregii tale fiinţe. Un

por în trupul tău este suficient pentru a lăsa o boală să

pătrundă. Tot astfel, orice parte a sufletului sau orice mădular

al trupului tău poate lăsa drum liber duşmanului, astfel încât

starea ta duhovnicească să fie pusă în pericol. Este trist că atât

de puţini veghează în toate. Tu poţi pune o pază la uşa buzelor

tale, astfel încât să nu rosteşti nici un cuvânt stricat; dar tu

trebuie să veghezi şi la uşa inimii tale, pentru a nu lăsa să

pătrundă vreo poftă (II Cr. 23.6). Poate că nu îţi întinzi mâna în

punga semenului tău, dar oare inima ta nu-1 invidiază pentru

binecuvântările primite de la Dumnezeu? Creştinul care este

foarte scrupulos într-o lucrare, poate fi incorect în altele. Dacă

apostolul îndeamnă: „Mulţumiţi pentru toate lucrurile" (1 Tes.

5.18), atunci este de datoria noastră să veghem, astfel ca slava

lui Dumnezeu să nu fie ştirbită. Nici o lucrare nu este prea

neînsemnată, ci prin fiecare noi putem face un serviciu lui

Dumnezeu sau Diavolului. Din toată creaţia Sa, nici un lucru nu

este atât de neînsemnat, încât El să nu vegheze asupra lui - nici

chiar o vrabie sau un fir de păr. în acelaşi mod, nici un cuvânt şi

nici o lucrare pe care o îndeplineşti nu sunt atât de

nesemnificative încât să nu veghezi asupra lor. Isus a spus că

vom fi judecaţi pentru orice cuvânt nefolositor pe care l-am

rostit (Mt. 12.36). 3. Tu trebuie să veghezi cu înţelepciune

Zeciuiala din „mărar, izmă şi chimen" nu trebuie neglijată. Dar

nu lăsa ca preocuparea pentru lucrurile mărunte să-ţi împiedice

interesul faţă de lucrurile mai înalte. „Pe acestea trebuia să le

faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute" (Mt. 23.23). începe-ţi

lucrul acordând o atenţie deosebită îndatoririlor creştine de

bază. Presupune că un om pleacă într-o călătorie şi-i cere

servitorului său să aibă grijă de copilul lui şi de casă în timp ce el

va fi plecat. Oare când se va întoarce, îşi va răsplăti servitorul

dacă îl va găsi atât de preocupat cu lucrul în casă, încât nu s-a

mai îngrijit de copil, care a căzut în foc şi s-a rănit grav? Desigur

că nu! Principala lui datorie era faţă de copil şi lui trebuia să-i

acorde prioritate, apoi să

se ocupe de celalte lucruri. Dar după ce te-ai ocupat cu

lucrurile mari, nu le neglija nici pe cele mici! în ultima vreme, s-

a acordat 6 mare atenţie detaliilor adorării, dar cine se ocupă

de copil - adică, principalele îndatoriri ale creştinătăţii? Oare a

mai fost vreodată aşa de puţină dragoste, compasiune,

lepădare 233 de sine sau putere de sfinţire, ca astăzi? Din

nefericire, precum copilul, şi aceste îndatoriri de bază sunt în

pericol de a fi distruse de focul invidiei şi dezacordului care a

fost aprins printre noi de un entuziasm fals pentru lucrurile mai

mici. în special, ai grijă să veghezi acolo unde te ştii că eşti slab.

Porţiunea cea mai slabă a oraşului are nevoie de cea mai

puternică pază; în trupurile noastre, cele mai vulnerabile părţi

sunt acoperite şi ferite. Aş considera foarte neobişnuit dacă

harul tău ar fi atât de puternic încât tu să nu găseşti nici o

slăbiciune în el. Primeşte sfatul meu şi veghează cu mai multă

atenţie asupra punctului pe care-1 consideri mai slab. Este slab

capul tău - adică judecata ta? Păzeşte-1 ca nu cumva să se

asocieze cu cei care beau numai vinul tare al „noţiunilor

serafice" şi al părerilor înalte. Oare slăbiciunea ta constă în

pasiunile tale? Veghează asupra lor ca unul care locuieşte într-o

casă cu acoperişuri de paie şi care este atenţia fiecare scânteie

ce iese din coşul său, de teamă ca nu cumva să-i cadă vreuna pe

acoperiş şi să-i ardă toată casa. Când casa vecinului nostru este

în flăcări, noi înşine aruncăm cu apă pe acoperişul propriei

noastre case pentru a ne feri de foc. Tot astfel, când gura unui

om stârneşte focul, ai grijă să arunci apă asupra duhului tău

încins pentru a preveni izbucnirea unui foc. Pentru astfel de

situaţii, tu întotdeauna trebuie să ai la îndemână pasaje din

Scriptură care să te învioreze. Aceste precauţii te vor ajuta să te

pui la adăpost faţă de atacurile surprinzătoare ale Diavolului. Şi

în timp ce Duşmanul va fi culcat la pământ, tu vei rămâne lot „în

picioare". CÂTEVA COMPONENTE ALE ARMATURII DIVINE

CAPITOLUL 6 A CINCEA CONSIDERAŢIE: CINQĂTOAREA

SPIRITUALĂ A CREŞTINULUI „Având mijlocul încins cu adevărul"

(Ef. 6.14). Ce reprezintă aici adevătvl? Unii spun că este Cristos

însuşi, Care este numit ..Adevărul" în Evanghelia după Ioan. Dar

în acest pasaj apostolul acordă înţelesuri diferite mai multor

componente ale armurii, şi Cristos nu poate 11 limitat la nici

una dinele. în schimb. El este întregul în care noi suntem

desăvârşiţi, comparat cu întregul cost al armurii: „îmbrăcaţi-vă

cu Domnul Isus Cristos" (Rom. 13.14). Alţii cred că apostolul

face aluzie la adevărul doctrina! sau la sinceritate, şi într-

adevăr, ambele sunt de folos pentru a face ca platoşa să fie

completă. Nici una nu va putea lucra fără cealaltă. Desigur, este

posibil să ai un fel de sinceritate fără adevăr. De exemplu,

Dumnezeu nu a sancţionat zelul lui Saul când persecuta

Biserica, măcar că el credea cu sinceritate că îi făcea lui

Dumnezeu un favor. Şi nici nu este suficient să avem adevărul

de partea noastră dacă nu este în inimile noastre, lehu s-a opus

într-un mod categoric idolatriei, dar mai târziu şi-a distrus

mărturia prin ipocrizie. Amândouă prezintă importanţă vitală:

sinceritatea pentru a stabili un scop corect şi „cunoştinţa

cuvântului adevărului" care să ne călăuzească până la sfârşit. Şi

ce se înţelege prin „coapse"? Petru îl interpretează pe Pavel:

„încingeţi-vă coapsele nunţii voastre" (1 Pet. 1.13) ele sunt

duhul şi mintea care poartă platoşa adevărului. Coapsele sunt

pentru trup ceea ce este chila este pentru corabie. Deoarece

întregul vas este conectat la chila aceasta, este susţinut de ea.

Şi trupul este unit de coapse; şi dacă coapsele se

dezmembrează, întregul trup se prăbuşeşte. Chiar dacă fizic

obosim, firea ne îndeamnă să ne susţinem ambele mâini pe

încheieturi, ca principala putere. Iată de ce a „Iovi în

încheieturi" înseamnă distrugere, încheieturile slabe fac pe om

slab (Dt. 33.11). 236 Prin urmare, după cum acţiunile minţilor şi

sufletelor noastre sunt active sau pasive, tot aşa şi noi suntem

creştini puternici sau slabi. Dacă înţelegerea unei persoane este

clară în ce priveşte susţinerea adevărului şi voinţa lui este

întemeiată cu sinceritate pe scopuri sfinte, atunci el este un

creştin matur. Dar dacă înţelegerea este neclară şi voinţa

se clatină şi este nesigură, omul este greoi şi viaţa lui

spirituală este neputincioasă. „Adevărul doctrina!" pentru

minte şi „adevărul din inimă" sau sinceritatea pentru voinţă

unesc şi stabilizează cele două facultăţi. Şi aceasta este exact ce

se întâmplă când sunt strâns fixate împrejurul sufletului, ca o

cingătoare în jurul coapselor. Deşi şalele (coapsele) sunt

puterea trupului, ele trebuie să fie ajutate de cingătoare pentru

a fi menţinute strâns în acţiunea.lor. I. ADEVĂRUL DOCTRINAL

CA O CINGĂTOARE A MINŢII Vom începe cu „adevăruldoctrina}"

numit şi „cuvântul adevărului", deoarece este Cuvântul lui

Dumnezeu, care El însuşi este Dumnezeul adevărului (Ef. 1.13).

Petru ne-a îndemnat să ne împotrivim Diavolului, „stând lari în

credinţă" (I Pet. 5.9) adică, în adevăr. Cuvântul „credinţă" este

folosit aici ca un element al credinţei noastre, care este

adevărul lui Dumnezeu. Iar în versetul următor. Petru, cu

sinceritate, îl roagă pe Dumnezeu „să vă întărească, să vă dea

putere, să vă facă neclintiţi" (v. 10). Concentrarea acestor

expresii diferite, toate conducând către acelaşi scop, implică

potenţialul periculos, dezorganizat al Satanei şi necesitatea de a

rămâne nezdruncinaţi în credinţă. în perioada dc incertitudine a

Bisericii primare era imposibil pentru creştini să-şi păstreze

credinţa integral, fără ca această platoşă s-o înfăşoare strâns.

întocmai cum Diavolul arc un plan dublu de a-i priva pe

credincioşi de adevăr, tot aşa sunt două feluri de a fi încins cu

acest har. în primul rând, Satan vine ca un şarpe, în perioada

falşilor învăţători, pentru a ne înşela cu devieri de la adevăr.

Pentru a ne apăra împotriva conspiraţiei lui, trebuie să fim

încinşi cu adevărul şi să ne întemeiem înţelepciunea pe

adevărurile lui Cristos. Iar în al doilea rând, Satan vine ca un leu,

prin intermediul persecutorilor, care luptă să-i îndepărteze pe

sfinţi de Ifl adevăr, prin frica de primejdie şi moarte. Singura

cale de a ne apăra împotriva acestui leu, este de a ne încinge cu

adevărul, şi astfel să ne menţinem profesiunea de credinţă în

orice împrejurare. 100 FUNDAMENTĂRI-A GÂNDIRII PE

ADEVĂRURILE LUI CRISTOS Dc când Satan vine ca un şarpe

strecurat în învăţători falşi şi încearcă să ne înşele cu abateri de

la adevăr, fiecare creştin arc nevoie să-şi ancoreze raţiunea dc

adevărurile lui Cristos. Credincioşii din Bereea studiau Scriptura

pentru aşi linişti cugetele eu privire la doctrina pe care Pavel o

predica. Ei refuzau să creadă ceva din ceea ce el le spunea,

înainte ca să „fi cercetat Scripturile zilnic, să vadă dacă lucrurile

stăteau aşa" (F. A. 17.11). Ei îndreptau doctrina ce li se predica

direct spre Cuvântul scris şi o comparau cu acesta, şi rezultatul

a fost: „mulţi dintre ci au crezut" (v. 12). Cei din Bereea n-au

îndrăznit să creadă înainte, ei nu pot li ajutaţi acum decât de

credinţă. Tertullian a descris astfel predica ereticilor: „Ei învaţă

din convingem, dur nu conving prin învăţătură': Aceasta

înseamnă că ci solicită emoţiile ascultătorilor. Iară să convingă

raţiunea lor. De exemplu, ar li greu pentru un om uşuratic să-şi

convingă partenerul că prostituţia sa este legitimă. în schimb, el

lucrează în alt mod: prinlr-o armonie romantică şi ispita carnală.

Curând."întrebarea referitoare la Lege este • uitată. Raţiunea

este atrasă uşor şi rapid de poftă. Altfel eroarea. întocmai ca un

hol, pătrunde pe fereastră, în timp ce adevărul, ca proprietar al

casei, intră pe uşa priceperii şi de acolo merge la conştiinţă,

voinţă şi sentimente. Un om care găseşte şi aplică adevărul

înainte de a-i înţelege valoarea inestimabilă şi frumuseţea, nu

poale aprecia corect originea şa cerească şi înfăţişarea lui

glorioasă. Un prim nu este onorat când călătoreşte deghizat,

deoarece oamenii nu realizează cine este el. Adevăiul este iubit

şi preţuit numai de cei care-l cuno.se personal. Dacă nu dorim

să cunoaştem adevărul, noi deja l-am respins. Nu este greu să

înşeli O persoană eu privire la adevăr, dacă aceasta nu-1 are.

Pentru omul neştiutor, adevărul şi greşeala sunt identice, de

aceea el numeşte totul adevăr. Ai auzit despre omul lacom care

îşi îmbrăţişa mereu numeroşii lui saci de aur.' LI niciodată nu-i

deschidea şi nici nu folosea comoara, astfel că atunci când un

hoţ i-a furat aurul şi a lăsat sacii plini eu pietre. în camera lui. el

era la fel de fericii ca atunci când avea aurul. DE CE CREŞTINII

AU NEVOIE SĂ-SI FUNDAMENTEZE GÂNDIREA PE ADEVĂR 1.

Protecţie faţă dc natura diabolică a falselor doctrine Un abces la

cap poale li la fel de mortal ca unul la nivelul

stomacului. Iar O judecată coruptă în materie dc adevăruri

fundamentale ucide la fel de sigur ea o inimă dc/rădăciiială. 101

Mulţi oameni susţin că orice religie îl poate salva pe om, numai

el să urmeze lumina. Nu contează, spun ei, ceea ce crezi, atâta

timp cât tu crezi ceva. Dar imaginaţia lor creează tot atâtea

drumuri spre cer câte ne spune Biblia că sunt spre iad. Acest

raţionament omenesc poate suna frumos, dar sfârşitul lui nu

conduce la Cristos, Care spune că nu există un alt drum spre

viaţă decât prin El: „Eu suni Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan

14.6). Ioan declara că oricine nu se ţine strâns de unica doctrină

adevărată a lui Cristos, este pecetluit pentru eternitate ca un

om pierdut. Iar cel care nu-L ia pe Dumnezeu înainte de moarte,

va li luat de Diavolul imediat după ce a murit. Oricât de multă

bunătate, logică şi religie ar amesteca un om pentru a corupe

adevărata doctrină, în faţa lui Dumnezeu el rămâne un păcătos

încăpăţânat şi va primi din mâinile lui Cristos aceeaşi

condamnare ca şi beţivul sau ucigaşul nepocăit. Amândoi sunt

legaţi pentru iad: „Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni

Împărăţia lui Dumnezeu" (Gal. 5.21). Dacă neştiinţa în

problemele fundamentale este de osândit, cu siguranţă

greşeala în aceste probleme este mult mai primejdioasă, chiar

mortală. Dacă un păcat de un kg este suficient pentru a te

coborî spre iad, nu există nici o îndoială că o greutate de 10 kg

te va coborî mai repede. Greşeala se situează mult mai departe

dc adevăr decât neştiinţa şi se opune acestuia mai puternic.

Greşeala este o ştiinţă cu o ghilotină nevăzută. Un om care nu

mănâncă suficient va muri. dar cel care înghite otravă va muri

mai curând. Apostolul ne asigură că „drumuri/e periculoase"

si ..ereziile condamnabile" duc la „distrugerea rapidă" a celor ce

le acceptă (II Pet. 2.1, 2). Toate râurile îşi găsesc mai devreme

sau mai târziu drumul spre mare. dar unele au un debit

puternic şi ajung înaintea altora. Dacă doreşti un drum mai

scurt spre iad, poţi să planifici mai mult păcat, apoi strecoară-te

în acest rău al doctrinei corupte şi nu-ţi va lua mult timp să

ajungi acolo. 2. Ocrotire de natura vicleană a impostorilor

Deoarece impostorii blestemaţi sunt suficient de abili să

distrugă credinţa, noi trebuie să ne întărim judecata în

adevărurile lui Cristos. Apostolul descrie victimele acestor

vrăjitori ca oameni care „învaţă mereu", dar care niciodată nu

ajung la „cunoştinţa adevărului" (II Tim. 3.7). însă credinciosului

Timotci îi spune: „Dar tu ai cunoscut pe deplin învăţătura mea"

(v. 10). Este ca şi cum ar fi spus: „Nu sunt îngrijorat pentru line -

lu eşti mult prea con vins ca să poţi fi înşelat acum în ce priveşte

Evanghelia". 239 înşelătorii, deci, aşteaptă după oamenii

instabili să-i înfăşoare în laţul Diavolului, deoarece ei nu stau pe

o temelie scripturistică. „în zadar se aruncă laţul înaintea

ochilor tuturor păsărilor" (Pv. 1.17). Diavolul a ales s-o atace pe

Eva în locul lui Adam pentru că ea era cea care putea fi prinsă

mai uşor, şi, de atunci, el şi-a modificat foarte puţin strategia. El

încă se furişează acolo unde gardul este mai scund şi rezistenţa

cea mai slabă. Să privim trei categorii de oameni care se

încadrează aici. (a) „Cei simpli" Seducătorii (ispititorii), prin

cuvinte plăcute şi cuvântări convingătoare, „înşală inimile celor

lesne crezători" (Rom. 16.18). Aceşti oameni înţeleg bine, dar le

lipseşte discernământul. Ei, fără să le pese, beau din cupa

fiecăruia şi nu bănuiesc niciodată că treptat sunt otrăviţi. (b)

„Copiii" „Nu mai fiţi copii, clătinaţi încoace şi încolo de orice

vânt de învăţătură' (Ef. 4.14). Deoarece copiii presupun că lotul

este bun dacă este dulce, nu este greu să-i ispiteşti să mănânce

otrava ca zahăr. Deoarece un copil nu are prea multă

cunoştinţă a Cuvântului, el este clătinat de cea mai uşoară

sugestie, fie ea bună sau rea. Ca şi Isaac, copiii îşi sfinţesc

opiniile prin simţăminte şi nu prin vedere şi astfel cad într-o

prăpastie a decepţiei, deoarece ei nu şi-au încercat

simţămintele prin adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu.

(c) „Nestatornicii" Falşii învăţători sunt plini de succes în

înşelarea „suflete/or nestatornice" (II Pet. 2.14) - a căror

înţelegere nu este ancorată în Cuvânt. Aceşti oameni

nestatornici sunt bătuţi de vânt şi purtaţi de valurile

modernismului religios şi al altor tendinţe actuale, asemenea

peştelui mort dus la vale. 3. Influenţa generală asupra omului a

unei gândiri corecte Să examinăm trei zone vitale: (a) Memoria

Memoria este tezaurul care înmagazinează şi transportă

imaginile pe care le-am primit. Cu cât greutatea aplicată pe

sigiliu este mai mare, cu atât mai adâncă este imprimarea

realizată pe ceară. Şi cu cât cunoştinţa noastră referitoare la un

lucru este mai puternică şi sigură, cu atât ea se sapă mai adânc

în memorie. (b) Emoţii Cu cât oglinda cunoaşterii este mai

uniformă, unde lumina adevărului străluceşte asupra

sentimentelor noastre, cu atât ele sunt puse pe 102 jăratec mai

curând: „Nu ne ardea inima în noi, când ne deschidea

Scripturile?" se întrebau ucenicii pe drumul spre Emaus (Lc.

24.32). fără îndoială, ei îl mai auziseră pe Cristos predicând ceea

ce spunea acum, dar ei nu fuseseră niciodată atât de mulţumiţi

ca atunci când Ic-a deschis mintea şi Scripturile. Soarele îşi

exercită influenţa şi căldura spre pământ chiar şi atunci rând

lumina nu trimite raze vizibile asupra acestuia. Dar Soarele

neprihănirii îşi exercită influenţa numai acolo unde lumina Sa

vine să răspândească adevărul în mintea noastră. Şi pentru că

un credincios locuieşte sub aceste aripi, un foc iute se aprinde

în inima lui. După cum Duhul Sfânt ne mângâie, El ne poate şi

convinge. El ne mângâie învăţându-ne. (c) Viaţă şi

comportament Ochiul direcţionează piciorul - un om nu poate,

umbla în siguranţă dacă nu vede pe unde merge. Nici nu poate

să umble când pământul se clatină sub picioarele lui. Principiile

care stau la baza judecăţilor noastre constituie teritoriul pe care

se deplasează comportamentul nostru; dacă ele se schimbă, şi

acţiunile noastre se vor clătina. Pentru o mână tremu-rândă

este greu să traseze o linie dreaptă; la fel pentru o judecată

greşită să realizeze o comportare acceptabilă. Apostolul

asociază fidelitatea şi statornicia cu „sporirea în lucrul

Domnului" (I Cor. 15.58). Evanghelia le-a fost propăvăduită

tesalonicenilor „cu o mare îndrăzneală" - adică, pe temeiul

adevărului (I Tes. 1.5). Şi observaţi cum ea triumfă în viaţa lor

de fiecare zi: „Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele şi pe

urmele Domnului, întrucât aţi primit Cuvântul în multe

necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt" (v. 6). Ei erau

încredinţaţi că învăţătura era de la Dumnezeu, şi această

siguranţă îi călăuzea în vremuri de încercare ca şi în bucurii.

CUM SĂ-ŢI ÎNTEMEIEZI GÂNDIREA PE ADEVĂR 1. îmbrăţişează

adevărul cu sinceritate Dacă gheaţa produce apă şi invers, la fel

stau lucrurile cu o inimă neascultătoare şi o gândire greşită.

Gândirea unor oameni este insensibilă, deoarece inimile lor

sunt pline de viclenie. Rareori se întâlnesc o gândire stabilă şi o

inimă împărţită: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-

o inimă curată, dintr-un cuget bun şi o credinţă neprefăcută" (I

Tini. 1.5). Când dragostea primeşte un adevăr, acesta este ţinut

în siguranţă, dar pofta după plăcerile lumeşti poate provoca

dărâmarea acestuia. 16 - Creştinul în Armătură 241

Amnon s-a îmbolnăvit curând din cauza Tamarei, ca şi cum

ar fi fost întotdeauna bolnav după ea. .Şi o persoană poate

ignora adevăruri preţioase cu acelaşi dispreţ pe care Amnon 1-a

manifestat faţă de Tamar. O inimă greu de stăpânit poate mitui

cu uşurinţă gândirea să voteze de partea ei. Aceasta ne face să

ne întrebăm dacă o astfel de persoană a fost îndrăgostită cu

adevărat de aceste adevăruri. 2. Urmăreşte lucrarea Cuvântului

Unul din marile scopuri ale Scripturii este să ne întemeieze în

adevăr: „El a dat pc unii apostoli; pc alţii, prooroci; pe alţii,

evanghelist!'; pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea

sfinţilor" (Ef. 4.11, 12). De ce? „Ca să nu mai fim copii, plutind

încoace şi încolo" (v. 14). Cum primeşti Cuvântul, ia aminte la

partea de învăţătură a slujirii la fel de bine ca şi la aplicaţia

acestuia. Una este necesară pentru a te face un creştin stabil,

cealaltă pentru a te face un creştin înflăcărat. Leviţii „lămureau

poporului Legea,... şi-i făceau să înţeleagă ce citiseră" (Nem.

8.7, 8). Plantatul trebuie să preceadă udatul şi învăţarea trebuie

să preceadă îndemnarea. 3. Evită limitarea gândirii tale la vreo

persoană sau la vreun grup Tu trebuie să trăieşti prin propria-ţi

credinţă, nu prin a altuia. Pentru a vedea adevărul cu proprii

ochi, uită-te atât de mult şi de insistent cât este nevoie. O casă

sprijinită de cea a vecinului nu va rezista. Deci, nu lăsa

autoritatea omului să decidă gândirea ta, ci mai degrabă

mărturia Cuvântului. Concluziile oamenilor nu sunt mai

puternice decât o bucăţică de lemn ce consolidează clădirea,

dar adevărul stă pe temelia elemă a stâncii solide - Cuvântul lui

Dumnezeu! Citează Scriptura în locul omului. Totuşi, pentru

aceasta, ai grijă să nu înclini prea mult în această direcţie

pentru a nu pierde controlul balanţei. Nu trebuie să

condamnăm gândirea unui bătrân ale cărui înţelepciune şi

cunoaştere pretind respect. Cu siguranţa. Dumnezeu a trasat

corect adevăratul drum pentru aceasta, între sfidarea

oamenilor şi venerarea lor. Adorarea oamenilor dă naştere

trădătorului de adevăr care determină mulţimea să strige:

„Osana!" minciunii şi „Răstigneşte-L!" adevărului. Argintul lui

Irod a orbit auditoriul, în timp ce susţinea un discurs elocvent,

dar când linguşitorii au strigat: „Este glas de Dumnezeu, nu de

om!", el a fost mâncat imediat de viermi (F. A. 12.21-23).

Spoiala strălucitoare pe care o folosesc unii vorbitori orbeşte

gândirea 242 admiratorilor până acolo încât aceştia conchid că

vorbirea celor dintâi CSte de origine divină. Aşadar, este greu să

preţuieşti şi să iubeşti omul Ca om, să-1 respecţi şi să nu Iii în

pericol de a-i trece cu vederea greşelile, lată de ce Dumnezeu le

recomandă copiilor Săi să nu numească pe nimeni lată pe

pământ - să nu dispreţuiască pe nimeni şi să nu adore pe

nimeni (Mt. 23.9). 4. Păzeşte-te de curiozitate Persoana care

ascultă orice opinie şi râvneşte după cele mai noi istorioare

religioase, se situează într-un mod periculos aproape de greşi -

ala. Apostolul Pavel îi avertizează pe cei ce au „urechi care se

gâdilă" Că, de regulă, se expun unor erori disimulate, dar sigure

(II Tim. 4.3). Tamar şi-a pierdut fecioria prin naivitatea ei - iar

puritatea minţii îşi are ecoul în credinţă. Astfel de oameni

compromit această temelie dacă Cedează oricărei doctrine care

se predică. Mai întâi, noi trebuie să fim ascultători şi apoi

ucenici. Curiozitatea OU privire la multe secte şi convingeri

poate face sceptică o persoană în fixarea adevărului. De

exemplu, Augustin mărturiseşte că a trecut prin atâtea îndoieli,

încât greşelile l-au făcut să-i fie teamă de adevărul însuşi. I )acă

o persoană are prea multe experienţe cu vracii, cu greu se va

putea încrede într-un medic iscusit. 5. Caută smerit gândirea

corectă a lui Dumnezeu Un călător care este atât de sigur că el

cunoaşte drumul, încât nu va cere indicaţii, poate fi primul care

se rătăceşte. Fereşte-te de mândrie, pentru că oricât de

încrezătoare se înalţă acum, mai târziu o vei găsi azvârlită în

şanţul greşelii. Acesta este destinul pe care Dumnezeu 1-a

stabilit pentru mândrie şi El nu-Şi poate schimba hotărârea.

Mândria te poate face să vii ca un străin la tronul harului şi să

schimbi rugăciunea smerită după adevăr în argumente egoiste.

Este necesar ca oamenii mândri să. fie făcuţi de ruşine, aşa că

atunci când înţelegerea lor se schimbă - dacă îndurarea lui

Dumnezeu permite aceasta - ei să-L poată „binecuvânta pe Cel

Prealnalt", aşa cum a Iacul Nebucadenţar

(Dan. 4.34). Păzeşte cu seriozitate această gândire în inima

ta - Dumnezeul care dăruieşte un ochi pentru a putea vedea

adevărul oferă şi o mână pentru a-1 susţine. Noi nu putem

păstra fără Dumnezeu ceea ce avem de la El. întreţine

apropierea ta de Dumnezeu sau, în caz contrar, nu te vei bucura

de intimjtatea adevărului prea multă vreme. 104 6. Nu fi

ofensat de diferenţele de opinie Cum poate cunoaşte o

persoană, cu siguranţă, care este adevărul, când sunt atâtea

credinţe diferite în creştinism? Unii s-au împounolit atât de

greu în neînţelegerile religioase încât au pierdut adevărul pe

care, odată, l-au obţinut; şi deşi nu sunt izbiţi de insula

ateismului, ei au fost aruncaţi în nesiguranţă, lipsiţi de dorinţa

de a-şi ancora gândirea până când nu observă o soluţionare

actuală a tuturor diferenţelor de gândire prin ajungerea la un

numitor comun în toate aspectele religiei noastre. Desigur, ei

sunt tot atât de neînţclepţi ca şi omul care a refuzat să

mănânce până când toate ceasurile din oraş urmau să bată

simultan ora 12. 7. Cunoaşte valoarea adevărului în inima ta

Multe biblioteci importante au fost distruse de soldaţii violenţi

care nu realizau ce valoare aveau cărţile. De asemenea, destinul

adevărului depinde dc mâinile care-1 găsesc. Dacă ajunge la o

persoană care extrage puterea şi dulceaţa din acesta, adevărul

începe să lucreze efectiv în inima lui. Dar dacă cineva îl ia fără

să se apropie de mângâierea lui divină şi puterea curăţitoare, îl

va lepăda ca pe ceva inutil. Şi apoi sunt oameni care dansează

în jurul lumânării înainte să o stingă. Dacă aud de un om care

odată a susţinut păcatul originar ca fiind un adevăr, dar mai

târziu a negat aceasta, mă tem că el a obosit şi a pierdut

semnificaţia adevărului, înainte ca gândirea lui să piardă

adevărul însuşi. Uneori credincioşii încetează să se hrănească cu

vechile principii ale Scripturii în vremurile schimbătoare.

Consideraţi de exemplu, cântatul Psalmilor. Atât de mulţi au

renunţat la această practică încât trebuie să întreb dacă

vreodată ei s-au bucurat cu adevărat de comuniunea cu

Dumnezeu. Au tresăltat vreodată inimile lor către Dumnezeu,

cu o dragoste cerească, aşa cum au cântat cu buzele lor? Ce

ciudat este să auzi o persoană evlavioasă negând aceasta!

Creştine, dacă te-ai întâlnit vreodată la uşa cortului cu

Dumnezeu, inima ta s-a răcit înainte să renunţi la datoria de a-I

înălţa laude? MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ LIBERĂ ŞI CU

ÎNDRĂZNEALĂ A doua cale prin care adevărul este asaltat este

violenţa; Satan cârpeşte pielea de vulpe a înşelătorilor cu pielea

de leu a persecutorilor. Cele mai sângeroase tragedii ale

omenirii s-au jucat pe scena Bisericii, iar cele mai cumplite

masacre au fost comise asupra oilor nevinovate ale lui Cristos.

Primul om ucis vreodată a fost un sfânt, şi el a fost omorât

datorită religiei. Cain, spunea Luther, va continua să-1 ucidă pe

Abel 244 până la sfârşitul vremurilor. Focul persecuţiei nu poate

dispărea atâta vreme cât rămâne o scânteie de ură în inimile

oamenilor de pe pământ sau un diavol în iad care s-o întindă în

flacără. Mulţi oameni care n-au putut fi întorşi de la adevăr prin

argument şi greşeală, au fost separaţi de aceasta prin

persecuţie. Iată de ce a doua cale necesară pentru a încinge

adevărul în jurul încheieturilor creştinului este mărturisirea

plină de curaj a acestuia. Adevărul lără curaj îl face pe Om ca un

peşte-sabie; el are o sabie în dreptul capului, dar nu şi o inimă

ca să folosească adevărul. Dar o persoană devine de neînvins

când este întărită de un curaj sfânt, ceresc, pentru a scoate

sabia Duhului şi a îmbrăţişa adevărul curat prin mărturisirea

liberă a acestuia în faţa morţii. Aceasta înseamnă să avem

„coapsele Încinse cu adevărul". 1. Menţine o mărturie fidelă

adevărului Apostolul insista asupra acestui îndemn către toţi

creştinii când spunea: „Să ţinem fără şovăire la mărturisirea

nădejdii noastre" (Evr. 10.23). Pavel a vorbit împotriva celor

care evitau întrunirile cu sfinţii din cauza fricii de persecuţie,

deoarece el era încredinţat că oamenii care se clătinau

spiritualiceşte, prin aceasta se situau în apropierea apostaziei.

Deci, nu trebuie să întindem pânzele mărturiei noastre pc

vreme liniştită, ci de îndată ce vântul începe să

bată. Pergainului i s-a proorocit pentru mărturisirea plină

de curaj: „Ştiu faptele tale, ştiu unde locuieşti, acolo unde este

scaunul de domnie al Satanei: tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat

credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când An ti pa, martorul

Meu credincios, a fost ucis la voi" (Ap. 2.13). A fost o vreme

când înşelătorul stătea pe scaunul de judecată şi deseori

creştinii primeau condamnarea la moarte. Sângele era vărsat

chiar în faţa ochilor lor, dar aceasta nu i-a determinat să nege

realitatea sângelui lui Cristos vărsat pentru ei. Pavel i-a dat o

poruncă strictă lui Timotei cu privire la fidelitatea mărturiei

adevărului: „Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi dc aceste lucruri şi

caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea,

blândeţea" (I Tim. 6.11). în timp ce toţi oamenii din jurul tău

aspiră la cele lumeşti, tu aleargă după bogăţiile spirituale cu

aceeaşi goană ca ei. Dar dacă această afacere a căutării

neprihănirii nu se poate trata într-un mod paşnic? Ar trebui să

închidem magazinul, să punem mărturia pe un raft şi să

amânăm sfinţenia până vor veni din nou vremuri favorabile?

Soluţia lui Pavel este „să luptăm lupta cea bună a credinţei" 105

(v. 12). Nu renunţa la mărturia adevărului, ci aşază-ţi viaţa pe

linia menţinerii acestuia. „Te îndemn înaintea lui Dumnezeu,

Care dă viaţă tuturor lucrurilor, si înaintea lui /sus Cristos, Care

a făcut această frumoasă mărturisire înaintea lui Pilal din Pont,

să păzeşti porunca aceasta" (v. 13, 14). Pavel îndemna: „Dacă

speri să vezi faţa blândă a lui Cristos cel înviat - Care a ales să-Şi

piardă viaţa mai degrabă decât să nege adevăivl - nu renunţa la

mărturisirea ta, ci mai degrabă stai în preajma ei". în cartea sa

„Mărturisiri", Augustin relatează experienţa Iui Victo-rinus, un

roman vestii pentru oratorie. într-un târziu, el L-a primit pe

Cristos în viaţa lui şi s-a dus la Simplicianus, căruia i-a şoptit: „Eu

sunt creştin". Dar cu înţelepciune, piosul om a protestat: „Nu

voi crede aceasta şi nu o voi lua în considerare până când nu te

voi vedea în mijlocul creştinilor din biserică". La aceasta,

Victorinus a râs şi a gesticulat: „A ceşti pereţi formează un

creştin ? Trebuie să mărturisesc deschis aceasta?" El era plin de

teamă, fiind doar un proaspăt convertit, deşi un om vârstnic.

însă timpul trecea iar după ce Victorinus a ajuns mai întemeiat

în credinţă, el a realizat cu seriozitate că dacă va continua să se

ruşineze de Cristos, şi Cristos Se va ruşina de el când va veni în

slava Tatălui. S-a dus din nou la Simplicianus şi de data aceasta

i-a spus că era gata să meargă la biserică. Acolo el s-a hotărât

să-şi declare deschis credinţa, spunând că ani de-a rândul a

susţinut cuvântări, aşa că de ce s-ar teme să recunoască

Cuvântul lui Dumnezeu? Dumnezeu cere ca creştinismul să vină

atât din inimă cât şi din gură: „Căci prin credinţa din inimă se

capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la

mântuire" (Rom. 10.10). Dar mărturisirea cu gura Iară credinţa

din inimă este totală ipocrizie, precum şi laşitate. 2. Dumnezeu

a încredinţat adevărul Său sfinţilor Adevărul reprezintă

comoara dc preţ pe care Dumnezeu o încredinţează sfinţilor Săi,

poruncindu-le să-1 apere cu străşnicie tiu toţi cei ce încearcă să-

l submine/c. Unele lucruri I le încredinţăm noi lui Dumnezeu şi

altele El ni le încredinţează nouă. Cel mai important lucru pe

care îl punem în mâna lui Dumnezeu să fie păstrat pentru noi,

este sufletul nostru: „El are putere să păzească ce l-am

încredinţat până în ziua aceea" (II Tim. 1.12). Iar Dumnezeu ne

încredinţează adevărul Său: „Luptaţi cu lot dinadinsul pentru

credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (lud.

3). Astfel l'avel 246 tl îndemna pe Timotei să „păzească

dreptarul învăţăturilor sănătoase,... lucrul acela bun care ţi s-a

încredinţat" (II Tim. 1.13, 14). Dacă un om împuternicit cu

păstrarea coroanei regelui şi a bijuteriilor trebuie să păzească

aceste valori trecătoare pentru a nu fi furate sau pierdute, cu

cât mai serioasă este responsabilitatea creştinului pentru

[M/irea comorii lui Dumnezeu! Cuvântul adevărului este

mărturia Lui însuşi pe care Dumnezeu o dă sfinţilor, martorii

Lui, pe care El îi cheamă |fl împlinească acest adevăr printr-o

mărturisire liberă şi sfântă înaintea tuturor oamenilor. 3. Nu

renunţa la mărturisirea adevărului nici chiar în faţa pericolului şi

a morţii

Noi posedăm acum adevărul la un preţ scăzut; dar nu ştim

cum va creşte nivelul pieţii în curând. Adevărul nu poate fi găsit

mereu la acelaşi preţ. Noi trebuie să-l cumpărăm indiferent de

preţ, dar să nu-1 vindem cu nici un chip. Dintotdeauna a existat

un spirit de persecuţie în inimile rele, şi aşa va fi mereu până la

sfârşit. După cum Satan l-a cercetat pe Iov înainte ca să-şi

întindă mâinile peste el, persecuţia lucrează acum în inimile

celor necredincioşi. Motoare ale morţii asmut în permanenţă

gândurile Satanei împotriva credincioşilor care mărturisesc

adevărul. Ele ştiu exact ce au de făcut dacă le sunt oferite

puterea şi oportunitatea pentru a-şi duce la îndeplinire

dorinţele sinistre. Satan vine întâi cu un spirit de eroare şi apoi

de persecuţie; el otrăveşte minţile oamenilor cu erori, apoi le

umple inimile cu ură împotriva credincioşilor. Este imposibil ca

o eroare să aducă pace, ea este un copil al iadului care trebuie

să-i facă pe plac tatălui său. Orice vine de jos nu poate fi nici

curat, nici aducător de pace. Dumnc/eu a lăsat acest spirit

întunecat al erorii să existe, dar El ne-a dat cingătoarea

adevărului prentru a ne apăra. Dar nu oricine aplaudă adevărul,

îl va şi urma, dacă acesta îl conduce la închisoare. Si nu oricine îl

predică este gata să sufere pentru el. Certurile sunt lucruri

inofensive - săbii tocite care nu provoacă sânge. Dar când

suferim suntem chemaţi să luptăm cu duşmanii adevărului, şi

aceasta cere mai mult decât o limbă ascuţită şi o gândire logică.

Unde vor fi atunci certăreţii? Ei vor apărea ca nişte soldaţi

fricoşi, care, în perioada de instruire, când nu se vedea nici un

duşman, păreau să fie Ia fel de viteji ca nişte eroi decoraţi. în

acest caz. a fi de partea adevărului ar li însemnat doar

recunoaştere şi răsplată, fără pericol şi moarte. Dar 106

Dumnezeu a ales pe cel neînţelept să-1 răstoarne pe cel

înţelept în lucrul lui; pe creştinul simplu să facă de ruşine prin

credinţa, răbdarea şi dragostea lui pentru adevăr pe oamenii cu

vază dar fără milă.. CUM SĂ FII ÎNCINS CU MĂRTURIA

ADEVĂRULUI Cel mai rău lucru pc care vrăjmaşii îl pot face este

întemniţarea sau moartea; dar „dragostea este tare ca

moartea" (Cânt. 8.6). Aceasta răneşte dc moarte orice inimă.

Dragostea nu se plânge de suferinţă. Iacov îndura căldura zilei şi

frigul nopţii din dragoste pentru Rahela. Dragostea se

aventurează. Ionatan a respins o împărăţie şi a întâmpinat

mânia unui tată furios de dragul lui David. Dragostea nu se

gândeşte niciodată la ea însăşi, nici la ceea ce pierde, atâta timp

cât păstrează ce-i este drag; este gata pentru orice pericol, încât

se poate sacrifica pentru cel ales. Acest gen de dragoste i-a

determinat pe sfinţi să renunţe cu bucurie la averile

pământeşti, la rudele şi chiar la trupurile lor, fără să considere

aceasta o pierdere. „Ei nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte"

(Ap. 12.11). Viaţa însăşi a devenit duşmanul lor când s-a

interpus între ei şi adevăr. Un om nu ţine prea mult să-şi

păstreze braţul sau piciorul, dacă acesta afectează restul

trupului; el acceptă să-i fie tăiat. Astfel, David şi-a păstrat plin

de curaj priorităţile, când viaţa îi era în pericol: ,JViştc răi mă

aş/captă ca să mă piardă; dar eu iau aminte la învăţăturile Tale"

(Ps. 119.95). O inimă firească ar fi luat în considerare riscurile

asumate cu privire la afacere, familia sau viaţa sa. Dar inima lui

David avea o motivaţie mai bună - el se focaliza pe dovezile lui

Dumnezeu şi pe dulceaţa ce pătrundea în sufletul lui când

medita la ele. Cu cât pătrundea mai mult adevărul, cu atât

încurcăturile păreau mai multe, dar durerile erau uşoare. Este

un mister pentru lume de ce acceptă creştinii să-şi rişte viaţa

pentru ceva ce pare a li doar o simplă opinie. Când Mântuitorul

i-a spus lui Pilat că El a venit pe lume să „mărturisească despre

adevăr", Pilat a întrebat: „Ce este adevărul?" (Ioan 18.38). Este

ca şi cum ar fi spus: „Este acum momentul să Te gândeşti la

adevăr, când viaţa Ta este în aşa pericol? De fapt, ce este

adevărul de Te aventurezi aşa de mult pentru dl?" Omul

neprihănit, plin de harul lui Dumnezeu, ar întreba mai degrabă

cu dispreţ sfânt: „Ce sunt bogăţiile şi onorurile şi plăcerile fade

ale acestei lumi înşelătoare? Ce este viaţa însăşi pentru ca una

sau toate acestea să se opună adevărului?" 248 Fiecare om

merge acolo unde îl mână dragostea. Dacă lumea are iubirea ta,

tu îţi vei cheltui viaţa pentru lume; dar dacă adevărul are

dragostea ta, îl vei adăposti în viaţa ta decât să-1 laşi să fie

strivit. Ai grijă ca dragostea ta pentru adevăr să fie sinceră;

altfel aceasta te va lasă la poarta închisorii. Sunt trei feluri de

înşelători a căror dragoste nu este gata să îndure focul

încercării. ÎNŞELĂTORI CARE FOLOSESC ADEVĂRUL

1. Cei ce folosesc adevărul pentru avantajul material

Uneori adevărul plăteşte scump chiria în moneda proprie a

lumii, o înţelegere avantajoasă care îi determină pe oameni să

invite adesea lumea înăuntru. Aceşti oameni nu iubesc de fapt

adevărul, ci numai diamantul din urechea lui. în zilele lui Henry

al V-lea, mulţi erau împotriva mănăstirilor - ba încă ci îşi iubeau

mai mult proprietăţile decât urau idolatria lor. Adevărul găseşte

puţini oameni care să-1 iubească în mod sincer, numai pentru

ceea ce este el. Şi numai acei câţiva vor suferi cu şi pentru cl.

Când averea pământească se duce, cei necredincioşi sunt

plictisiţi de comuniunea lor cu adevărul. Focul din bucătărie

arde atâta timp cât combustibilul îl alimentează. Dacă nu poţi

iubi adevărul curat, nu vei avea dorinţa de a te sacrifica pentru

adevăr. Şi dacă nu poţi iubi adevărul umil de dragul lui, nu vei

accepta să fii umilit pentru el. 2. Cei ce vorbesc despre, adevăr,

dar care nu-1 trăiesc Adesea oamenii nu permit adevărului să

trăiască în preajma lor. Ei îl recomandă, dar se aseamănă cu o

fată care primeşte un peţitor şi vorbeşte bine despre el, iară a-i

trece prin cap să se căsătorească cu el. Una este să mângâi şi să

săruţi, dar cu totul altceva este să iubeşti. Bucholcerus spunea

deseori că mulţi îl sărută pe Cristos, dar puţini îl iubesc.

Dragostea adevărată pentru El constituie cea mai sfântă

căsătorie. Când un suflet renunţă la el însuşi pentru a se

îndrepta spre Cristos, ca şi cum s-ar îndrepta spre un soţ,

pentru a 11 condus de Duhul Lui şi disciplinat de Cuvântul

adevărului, dovedeşte că-L iubeşte pe Cristos şi adevărul Lui.

Cel care refuză să asculte de adevăr, oricum, este aşa de

departe de dragostea pentru cl, încât începe să se teamă de

acesta. Şi va persecuta adevărul înainte ca să sufere din partea

lui. Jcrome explica acest lucru în felul următor: „Noi îi urâm pe

cei de care ne temem şi dorim să-i 107 distrugem pe cei pe care

îi urâm." De exemplu, Irod se temea de Ioan Botezătorul şi

aceasta a însemnat moartea lui Ioan. Teama face ca un om

împietrit să întemniţeze adevărul în conştiinţa lui, deoarece

dacă adevărul ar avea libertate şi autoritate în sufletul său, ar

condamna orice poftă aprinsă care stăpâneşte acolo. Şi cel care

întemniţează adevărul în inima lui nu va ii întemniţat niciodată

ca martor al adevărului. 3. Cei ce nu luptă împotriva duşmanilor

adevărului Dragostea este întotdeauna înarmată cu entuziasm;

şi ea este gata să-şi îndrepte pumnalul împotriva tuturor

duşmanilor adevărului. Entuziasmul acţionează ca un foc: dacă

este închis în inima unui creştin şi nu arde în afară pentru a

pedepsi răul, el arde înăuntru, amarând şi mistuind sufletul

creştinului deoarece nu a salvat adevărul din goana profanării şi

erorii. Nu este nici o bucurie pentru un îndrăgostit entuziast să

trăiască fără iubita lui; ar prefera să zacă cu ea într-un mormânt

decât să ducă o viaţă singuratică, fără ea. „Să mergem şi noi să

murim cu Ei" a spus Toma când Cristos i-a spus că Eazăr era

mort (Ioan 11.16). Melancolia trăirii în vremurile grele a

determinat dorinţa solemnă a lui Ilic după moarte: „Destul!

Acum, Doamne, ia-mi sulletul" (I împ. 19.4). Neprihănitul profet

privea cum oamenii slujeau idolilor şi-i omorau pe slujitorii lui

Dumnezeu. El considera că ar fi mai bine să părăsească lumea

decât să trăiască şi să vadă cum numele, adevărul şi slujitorii lui

Dumnezeu erau călcate în picioare de cei cărora li s-a arătat cea

mai mare îndurare. Şi dacă entuziasmul arc vreo putere să

apere cauza adevărului, atunci duşmanii lui vor cunoaşte fără

îndoială că „acesta nu poartă sabia în zadar" (Rom. 13.4). Pe cât

dc blând era Moise şi reţinut când erau în joc interesele lui,

inima sa era prea aprinsă dc mânie să se mai poată măcar ruga

pentru poporul lui - oricât de mult l-ar li iubit - până ce zelul lui

nu sc manifesta în dreptate asupra oamenilor idolatri. Oricum,

atitudinile neutre pot vedea adevărul şi eroarea încăierân-du-

se, dar se menţin la distanţă şi refuză să se implice în a suferi

pentru adevăr. Pastorul care nu are suficientă dragoste şi curaj

să apere adevărul la amvon, nu-1 va apăra nici pe rugul în

flăcări. Dacă focul dragostei dispare sau se micşorează, aşa

încât nu-1 poate preface pe om în suferinţă pentru relele

pricinuite adevărului, atunci unde este flacăra care ar trebui să-

1 facă apt să ardă până se preface în cenuşă sub asuprirea

oamenilor sângeroşi? Dar el nu poate vărsa lacrimi, nici nu va

putea sângera pentru

adevăr. CUM SĂ AI INIMA ÎNFLĂCĂRATĂ DE DRAGOSTEA

PENTRU ADEVĂR 1. Potriveşte-ţi inima cu adevărul Asemănarea

este fundamentul dragostei. O inimă firească nu poale iubi

adevărul, deoarece nu se poate asemăna cu el. Atunci, cum

este posibil pentru o astfel de inimă să iubească adevărul pur,

ceresc? Este trist când mentalitatea oamenilor se ciocneşte cu

sentimentele lor, când raţiunea şi voinţa sc unesc într-un mod

inadecvat. Adevărul din conştiinţă înjoseşte pofta din inimă! Ca

un cuplu certăreţ, ele pot trăi pentru o vreme împreună; dar

nemulţumirea va îndepărta curând adevărul, aşa cum

Ahaşveroş a îndepărtat-o pe Vasti, precum şi principiile

căsniciei care nu vor străbate inima lui, în înclinaţia acesteia

către păcat. Aceasta a separat mulţi oameni de adevăr în zilele

noastre caracterizate de o cunoaştere avansată; ci nu pot să

păcătuiască liniştiţi şi-n acelaşi timp, să aibă o gândire

sănătoasă. Dar dacă adevărul te-a transformat după chipul lui

prin înnoirea minţii tale şi te-a lacul să porţi roade asemenea

lui, tu niciodată nu vei putea trăi despărţit de cl. înainte ca

lucrul acesta să se întâmple, ar Irebui să te desparţi de natura

nouă pe care Duhul lui Dumnezeu a format-o înăuntrul tău. Dar

acum există o nouă legătură între tine şi adevăr - sau între tine

şi Cristos - care niciodată nu poate fi distrusă. O putere măreaţă

însoţeşte căsătoria: două persoane care abia s-au cunoscut pot

părăsi prieteni şi părinţi, pentru a se bucura unul de altul după

ce sentimentele lor au fost împletite de dragoste şi cei doi au

format un singur trup prin căsătorie. Dar o putere mai

minunată însoţeşte mariajul spiritual dintre suflet şi Cristos,

suflet şi adevăr. Este vorba de aceeaşi persoană care, înainte de

convertire, n-ar fi dat un bănuţ pentru Cristos sau pentru

adevărul Său; însă acum, unit cu Cristos printr-o lucrare tainică

a Duhului, cl poate lăsa în urmă. lumea întreagă pentru părtăşia

cu El. Odată, un persecutor îşi bătea joc dc un martir, întrebân-

du-l dacă nu-şi iubea soţia şi copiii prea mult ca să moară. „Ba

da", a răspuns creştinul, „// iubesc aşa de mult încât nu m-aş

putea despărţi de ei pentru nimic din ce mi-ar putea oferi

Ducele de Brunswick - al cărui supus era - dar pentru Cristos şi

adevărul Său, adio tuturor!" 2. Lasă-ţi inima umplută mereu de

dragostea lui Dumnezeu Aceasta va lucra în tine o dragoste

pentru adevărul Lui. Dragostea vede ce este de pret în cel iubit

şi-l îndrăgeşte pentru aceasta. De 251 exemplu, dragostea lui

David pentru Ionatan l-a determinat să se intereseze de

descendenţii prietenului său, pentru a le putea arăta bunătatea

de dragul lui Ionatan. Dragostea pentru Dumnezeu îl face pe un

suflet curios să afle ce-I este drag lui Dumnezeu, încât să poată

exprima tandreţe faţă de adevăr şi astfel să dăruiască dragostea

lui Dumnezeu. Dumnezeu a pus un marc accent pe adevăr: „Ţi

S-a mărit faima prin împlinirea făgăduinţelor Tale" (Ps. 138.2).

Să observăm câteva din mijloacele prin care Dumnezeu dă

valoare adevărului. (a) îndurarea lui Dumnezeu în dăruirea

adevărului Când Dumnezeu dăruieşte în bunătatea Sa Cuvântul

Său unui popor, El oferă una din cele mai mari îndurări pe care

ei le pot primi. Orice ar primi un popor din mâna lui Dumnezeu,

fără adevărul Său, nu valorează mai mult ca partea lui Ismael

(pâinea şi apa lui Agar) în comparaţie cu moştenirea lui Isaac. Şi

Dumnezeu, ca Unul care ştie să-Şi preţuiască darurile, a spus

despre Cuvântul Său pe care l-a descoperit lui Iacov că „n-a

lucrat aşa cu toate popoarele" (Ps. 147.20) - adică aşa de

somptuos şi măreţ. (b) Grija lui Dumnezeu de a păstra adevăivl

Său Dumnezeu nu lasă niciodată ca adevărul Său să se piardă. în

nau fragii oamenii nu încearcă să salveze încărcătura şi lucrurile

de mică însemnătate, ci numai ceea ce este foarte important

pentru ei. în cursul tuturor marilor revoluţii care au zguduit

împărăţii şi biserici, Dumnezeu Şi-a păstrat adevărul. Mii de

vieţi ale sfinţilor au fost luate, dar Diavolul dispreţuieşte

adevărul mai mult decât pe toţi sfinţii. Şi acesta este cel care

încă trăieşte! Dacă adevărul n-ar fi fost aşa de preţios pentru

Dumnezeu, n-ar fi îngăduit ca acesta să fie obţinut cu sângele

poporului Său - şi, cel mai important, cu sângele Fiului Său.

în acea zi măreaţă, când corpurile cereşti se vor topi de mare

căldură, adevărul lui Dumnezeu nu va fi nici măcar ars:

„Cuvântul Domnului ţine în veac" (I Pet. 1.25). (c) Asprimea lui

Dumnezeu faţă de vrăjmaşii adevărului Un blestem teribil este

pronunţat împotriva oricărui om care adaugă sau scoate ceva

din adevăr. Celui dintâi i se adaugă toate urgiile scrise în Biblie;

celui de-al doilea i se şterge numele din Cartea vieţii şi dreptul

la Cetatea sfântă. Nu este de mirare, atunci când realizăm ceea

ce este adevărul, că Dumnezeu îi dă o valoare atât de ridicată -

adevărul este esenţa gândurilor şi îndemnurilor Lui din veşnicii

în veşnicii. Este cea mai completă reprezentare pe care

Dumnezeu însuşi o poate da despre Sine pentru ca noi să-L

putem cunoaşte şi iubi. Prinţii obişnuiau să-şi trimită fotografiile

prin ambasadori fetelor pc care sperau să le cucerească şi cu

care apoi să se căsătorească. I Himnezeu este atât de perfect,

încât nici o mână nu-I poate descrie fiinţa şi lucrarea, ci numai a

Lui însuşi; şi aceasta este exact ce a făcut ni ("uvântul Său - şi

din acest motiv, sfinţii din fiecare secol I-au dăruit bucuroşi

inimile. După cum acceptăm sau respingem adevărul, tot aşa ÎI

acceptăm sau îl respingem pe Dumnezeu. Deşi oamenii nu-L pot

îndepărta pe I Himnezeu de pe tronul Său şi nu-L pot dezeifica,

ei se apropie mult de punctul acesta atunci când atacă

adevărul: ei ţintesc chipul lui Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu nu

încetează să-i dorească pe aceia dintre noi Oare-L iubesc,

creându-şi drum spre adevărul Său. 3. Meditează adesea la

supremaţia adevărului Ochiul este fereastra pe unde pătrunde

dragostea, iar un ochi spiritual care poate vedea adevărul în

frumuseţea lui nativă nu poate decât să-l iubească. Aceasta a

fost calea prin care inima lui David a fost In înecată de dragoste

pentru Cuvântul adevărului: „Cât de mult iubesc Legea Ta!

Toată ziua mă gândesc la ea"(Ps. 119.97). Şi el i remarcat o

mare diferenţă între meditaţia la adevărurile Cuvântului lui

Dumnezeu şi ceea ce poate oferi lumea mai bun: „Văd", spunea

el, „că lot ce este desăvârşit are margini" (v. 96). în numai

câteva (landuri, el poate vedea întregul drum spre temelia

slavei lumii; dar când înalţă adevărul lui Dumnezeu, gândurile

lui merg şi merg spre admiraţie şi dulce meditaţie: poruncile

Tale sunt fără margini" (v. 96). Corăbiile mari nu pot naviga pe

râurile înguste şi apele puţin adânci; şi nici minţile pline de

cunoştinţa cerească a lui Dumnezeu nu se pot îndrepta în mod

deliberat spre filozofiile lumii. Un suflet nobil eşuează curând

pe apele acestea; dar să-l lăsăm în meditaţia asupra Cuvântului

lui Dumnezeu şi a adevărurilor lainice ale Evangheliei, şi el va

găsi ape întinse, un ocean în care să se piardă. Permiteţi-mi

acum să vă îndrept atenţia spre câteva lucruri de mare preţ pe

care le veţi descoperi explorând aceste adevăruri. (a) Adevărul

este curaţilor Nu este numai pur, dar face ca şi sufletul care-1

îmbrăţişează să fie pur şi sfânt. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău:

Cuvântul Tău este adevărul" (Ioan 17.17). Aceasta este apa

curată pe care Dumnezeu o foloseşte pentru ca să curăţească

sufletele: „Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi; vă voi

curaţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri" (Ez.

36.25). 109 (b) Adevărul este sigur Adevărul are o temelie

solidă; putem să aşezăm toată greutatea sufletelor noastre pe

ea căci ştim că nu se va fisura. Urmăreşte adevărul şi el se va

îndrepta spre tine. Va merge cu tine în închisoare şi peste tot pe

unde tu trebuie să mergi de dragul lui. „Nici unul", spunea

Iosua, „din toate cuvintele bune, rostite asupra voastră de

Domnul, Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit; toate vi s-au

împlinit, nici unul n-a rămas neîmplinit" (Ios. 23.14). Calculează

tot ce-ţi promite adevărul, aşa cum procedezi eu banii din

buzunarul tău. „Optzeci dc ani", spunea Polycarp, „L-am slujii pc

Dumnezeu si El nu m-a dezamăgii niciodată". Când oamenii uită

adevărul, pentru a se remarca pe ei înşişi, ei vor fi decepţionaţi

cu siguranţă. Ei sunt linguşiţi şi atraşi departe de adevăr prin

promisiuni goale şi nu o duc mai bine decât Iuda după ce şi-a

vândut Stăpânul.

(c) Adevărul este liber Şi omul care urmăreşte adevărul

este liber: „Adevărul vă va 1'acC slobozi" (loan 8.32). Dar Cristos

le-a spus deschis iudeilor de ce erau robiţi: „Voi aveţi de tată pc

Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru" (v. 44). Toţi

păcătoşii sunt robi ai Satanei. Omul înăuntrul căruia locuieşte

pofta, ca un parazit, nu găseşte odihna, dacă nu o slujeşte şi o

întreţine în fiecare zi. Dar dacă toate ispitele Diavolului ar

închide un singur păcătos, aruncându-1 pe podeaua temniţei

lui, iar Cristos îi deschide inima, vei vedea în curând clătinându-

se temelia închisorii, uşile deschizându-se şi lanţurile căzând.

Adevărul nu va fi legat. Şi nici nu va locui într-un suflet ataşat de

păcat. Prin urmare, odată ce adevărul (Cristos) şi sufletul se pun

de acord, persoana respectivă poate să-şi înalţe capul şi să afle

că mântuirea şi eliberarea din sclavia spirituală au fost

îndepărtate. Cheia se afla deja în lacăt pentru a-i permite să

iasă. Este imposibil să cunoaştem adevărul ca „fiind în Cristos"

şi să rămânem străini de libertatea care vine de la El (Ef. 4.21).

(d) Adevărul este biruitor Adevărul se situează mai presus de

orice lucru. El este marele consilier al lui Dumnezeu, şi. în ciuda

tuturor uneltirilor declanşate împotriva lui, acest consilier al

Domnului rămâne în picioare. Câteodată vrăjmaşii adevărului

iau paza acestei lumi în mâinile lor, iar adevărul pare să fie

doborât la pământ şi distrus; şi de multe ori, cei care îi

mărturisesc bunătatea sunt ucişi. Dar persecutorii nu au nevoie

să cumpere marmură pentru a-şi înregistra victoriile, ţărâna

este suficientă. 254 penlru'că ele nu durează mult. Martorii

ucişi pot zăcea „trei zile şi jumătate" pe străzi, iar adevărul să

stea lângă ei (Ap. 11.11). Dar după scurt timp, ei umblă din nou

şi cu ei adevărul triumfă din nou. Dacă persecutorii pot ucide

urmaşii victimelor, lucrarea lor nu poate avea un caracter

temporar, ei nu au de ce să se teamă că un altul ar putea

dărâma ceea ce ei au clădit. Şi chiar şi atunci lucrarea lor este în

atenţia cerului şi poate fi dărâmată la fel de uşor ca tumul

Babei. Poţi primi ştirea că adevărul este bolnav, dar niciodată

nu este mort. Nu este adevărat că el este efemer. „Limba

mincinoasă nu stă decât o clipă", dar „buza care spune adevărul

este întărită pe vecie" (Pv. 12.19). Adevărul trăieşte pentru a

împăraţi în pace cu cei care acum sunt gata să sufere pentru el.

Creştine, nu doreşti să fii unul dintre acei învingători care vor

călări alături de carul triumfător al lui Cristos în cetatea sfântă şi

să primeşti o coroană împreună cu sfinţii credincioşi care au

rămas în picioare în acele zile când Cristos şi adevărul Lui au

luptat cu Satan aici pe pământ? îndepărtează cu gândurile tale

lacrimile şi sângele care acum acoperă faţa adevărului în

suferinţă şi prezintă-1 ochilor tăi aşa cum va arăta în glorie. 4.

Lasă-ţi inima umplută de teamă la gândul mâniei lui Dumnezeu

contra apostaziei Când în mod accidental te-ai fript la deget, nu

ţi-1 îndrepţi automat mai aproape de foc, căci flacăra mai

puternică ar prelungi durerea produsă de flacăra mai slabă.

Astfel, dacă mintea şi inima ta sunt arse de focul mâniei

omeneşti, ele se pot afla pentru o vreme lângă focul iadului pe

care Dumnezeu l-a pregătit pentru cel plin de teamă care fuge

de standardul adevărului. „lartă-mă, împărate, dacă nu-li ascult

porunca; Iu mă ameninţi cu închisoarea, dar Dumnezeu cu

iadul", spunea un martir îndrăzneţ care nu se temea de ceea ce

i-ar fi putut face omul. David însuşi nu se temea de cei ce-1

persecutau fără motiv: „Nişte voievozi mă prigonesc fără temei,

dar inima mea nu tremură decât la cuvintele Tale" (Ps.

119.161). Furia omului chiar dusă la culme este doar un climat

temperat, în comparaţie cu mânia Dumnezeului cel viu. Mânia

omului nu a putut niciodată să încetinească sau să oprească

dragostea lui Dumnezeu, iar pe sfinţi i-a făcut să cânte pe rug în

ciuda furiei vrăjmaşilor. Dar omul aflat sub mânia lui Dumnezeu

este ca unul închis într-un cuptor fără nici o deschizătură pentru

a ieşi căldura sau pentru a intra aer proaspăt ca să-l salveze.

110 II. ADEVĂRUL INIMII SAU SINCERITATEA CA O CINGĂTOARE

PENTRU VOINŢĂ

Ce se înţelege prin adevărul din inimă? .Scriptura spune:

„Să ne apropiem cu o inimă curată" (Evr. 10.22) - adică, cu o

inimă sinceră. Inima curată şi inima sinceră sunt adeseori

asociate, una explicând-o pe cealaltă: „Acum temeţi-vă de

Domnul şi slujiţi-I cu scumpă-tate şi credincioşic" (los. 24.14). în

Noul Testament citim despre „azimile curăfici şi adevărului" (I

Cor. 5.8). Opusul sincerităţii este ipocrizia, o minciună cu un

înveliş atrăgător. O inimă nesinceră este o inimă împărţită.

Asemenea unui ceas ale cărui rotiţe nu coincid cu limbile din

afară, tot aşa şi lucrările dinăuntrul inimii nu se potrivesc cu

comportamentul exterior. DE CE ADEVĂRUL DIN INIMĂ ESTE

COMPARAT CU O CINGĂTOARE Sinceritatea sau adevărul inimii,

poate fi comparată cu centura unui soldat care are un dublu

scop: 1. Să acopere legăturile armăturii La îmbinări,

componentele armăturii care protejează părţile inferioare ale

trupului sunt conectate la cele superioare şi deoarece este

imposibil ca acestea să fie unite perfect, vor rămâne spaţii între

componente. Astfel, este folosită o cingătoare lată pentru a

acoperi zonele mai puţin atractive. Sinceritatea face acelaşi

lucru pentru creştin. Podoabele creştinului nu sunt uniforme,

nici viaţa lui prea perfectă, încât să nu existe defecte sau

slăbiciuni în strategia lui. Dar sinceritatea le acoperă pe toate,

aşa că nu-1 pot expune ruşinii şi nici nu-1 fac vulnerabil

pericolului. 2. Să dea putere Mijlocul este cu atât mai întărit cu

cât centura este strânsă mai aproape de corp. Astfel, când

Dumnezeu Şi-a propus să doboare un popor, El a folosit

expresia: „Voi dezlega brâul împăraţilor" (Is. 45.1). Ceea ce face

farmecul unui om este sinceritatea. De altă parte, o infimă doză

dc ipocrizie anihilează graţiile unei persoane. O credinţă sinceră

este o credinţă puternică, după cum o dragoste sinceră este o

dragoste puternică. în schimb, ipocrizia reprezintă pentru

farmec ceea ce viermele este pentru stejar, sau rugina pentru

fier: ea slăbeşte, deoarece corupe. 111 SINCERITATEA

COMPENSEAZĂ LIPSA DE FARMEC A CREŞTINULUI 1. Adevărul

moral Acest gen de integritate se aseamănă cu o floare rară ce

creşte în ţinuturile pustii. Ea poale arăta o formă de adevăr în

acţiunile sale, şi totuşi să nu aibă nici cea mai nucă urmă de

sfinţenie, sau de îndurare. Ca exemplu, însuşi Dumnezeu S-a

înfăţişat ca martor înaintea lui Abimelec, după ce acesta o luase

pe Sara: „Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inimă curată" (Gen. 20.6) -

adică el nu intenţionase să-i facă vreun rău lui Avraam, de

vreme cc el nu ştia că Sara era soţia lui. în vreme ce sinceritatea

motivează un om să fie amabil în relaţiile sale, îndemnul

Domnului dat lui Samuel nu s-a schimbat de atunci: „Nu te uita

la înfăţişarea lui,... pentru că Domnul nu Se uită la cc se uită

omul" (I Sam. 16.7). Ochiul lui Dumnezeu priveşte mult mai

adânc decât al omului şi refuză sacrificiile acestei integrităţi

morale din cauza celor două defecte izbitoare ale sale: (a) Nu

provine dintr-o inimă înnoită. Falsa neprihănire este ca lepra lui

Naaman: „Avea trecere înaintea stăpânului său şi marc vază...

dar omul acesta tare şi viteaz era lepros" (II împ. 5.1) şi aceasta

pătează cea mai nobilă comportare a unui om care este doar

moral: „dar el este Iară Cristos". Moralitatea unui om îşi arc

egalul în lumea aceasta, dar nu este acceptată de Dumnezeu

pentru viaţa viitoare. Gândeşte-te la aceasta în modul următor:

dacă Dumnezeu n-ar fi lăsat ca autoritatea Sa să influenţeze

conştiinţa necredincioşilor, astfel ca ci să fie îngrădiţi de lanţuri,

de puţină sinceritate, sfinţii nu ar fi putut trăi într-o astfel dc

lume a fiarelor sălbatice.

Astfel, aceşti oameni sunt guvernaţi mai degrabă de o

teamă covârşitoare a conştiinţei decât dc îndemnul lăuntric de

a place lui Dumnezeu. Abimelec şi-a dat scama că sinceritatea

lui era rezultatul unei îngrădiri a lui Dumnezeu şi nu al vreunui

merit al său: ,JDe aceea te-a/n şi ferit să păcătuieşti împotriva

Mea. Iată dc ce n-am îngăduit să te atingi dc ca" (Gen. 20.6). (b)

Se. prăbuşeşte curând de Ia slava lui Dumnezeu „Orice faceţi să

faceţi spre slava lui Dumnezeu" (I Cor. 10.31). Arcaşul poate

pîcrde concursul, ochind aproape, la fel de bine ca .şi atunci

când ocheşte departe. Omul ipocrit ţinteşte departe, în schimb

omul integru din punct dc vedere moral ţinteşte aproape. De

257 obicei, el are ca ţel precis o victorie imediată. De aceea nu

ajunge niciodată până la capăt. Astfel, un slujitor poate fi atât

de credincios stăpânului său, încât să nu-1 înşele cu nici un

bănuţ datorat pentru munca lui. Dar aceasta nu reprezintă

nimic dacă Dumnezeu este lăsat deoparte. Scriptura porunceşte

slujitorilor să-şi facă: „lucrul ca pentru Domnul, nu ca pentru

oameni" - adică, nu numai pentru oameni (Ef. 6.7). Rolul

stăpânului este să fie respectat, dar numai în măsura în care

aceasta conduce la slăvirea lui Dumnezeu. Pentru a-i face pe

plac stăpânului pământesc, slujitorul nu trebuie să se oprească

la capătul drumului, ci să meargă mai departe - după cum

ochiul străbate în treacăt văzduhul şi norii pentru a vedea

soarele - la Dumnezeu, ca scop final al credincioşiei sale. Nici un

principiu nu-1 poate determina pe om să ţintească suficient de

sus, în accepţiunea divină a cuvântului, câtă vreme acesta nu

provine de la Dumnezeu însuşi: „Pentru ca să fiţi curaţi, plini de

roadă neprihănirii, prin /sus Cristos, spre slava şi lauda lui

Dumnezeu" (Fii. 1.10, 11). Aşadar, un suflet trebuie să-şi aibă

rădăcinile în Cristos, înainte de a putea fi curat şi de a purta

roadele neprihănirii spre slava lui Dumnezeu. Astfel aceste

roade ale neprihănirii se cheamă că sunt „prin Isus Cristos".

Ceea ce fac oamenii prin ei înşişi fac pentru ei. Ei se hrănesc cu

propriile roade, anihilând slava a ceea ce fac. Numai creştinul

care face orice lucru prin Cristos face totul pentru El.

Credinciosul îşi ia hrana de la El, Viţa în care a fost altoit, şi

astfel devine roditor. Ca urmare, el păstrează orice rod bun

pentru Mire. 2. Integritatea scripturisică Spre deosebire de

adevărul moral, integritatea scripturistică sau neprihănirea

evanghelică este o plantă care creşte numai în grădina lui

Cristos, aflată într-un suflet mântuit. Numele ei se deosebeşte

de floarea sălbatică a integrităţii morale. O putem numi şi

„sinceritate evlavioasă" sau „sinceritatea lui Dumnezeu".

„Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru că

ne-am purtat în lume, şi mai ales faţă de yoi, cu o sfinţenie şi

curăţie de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o

înţelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu" (II Cor. 1.12).

Această sinceritate scripturistică poate fi corect numită

sinceritatea lui Dumnezeu cel puţin din două motive: pentru că

este a Iui Dumnezeu şi pentru că ţinteşte spre Dumnezeu şi se

tennină în El. 258

(a) Deoarece este a lui Dumnezeu Sinceritatea îi aparţine

lui Dumnezeu, fiind produsă în inimă numai de Duhul Său. Şi

deoarece aceasta este un copil al harului, ea nu numeşte tată

pe nimeni pe pământ. Dar nu numai că această evlavioasă

sinceritate este de origine divină, dar este şi o parte a noii

creaţii pe care Dumnezeu o formează şi asupra căreia lucrează

numai în cei aleşi. Este un har promis: „Le voi da o altă inimă şi

voi pune un duh nou în ei" (Ez. 11.19). (b) Deoarece ţinteşte

spre Dumnezeu şi se termină în El

Cel mai înalt ţel pe care-1 poate căuta un om este de a fi

plăcut lui Dumnezeu. Iar alte dezamăgiri sau frustrări nu-1

necăjesc mai mult decât ar face-o şiretul de pantof pierdut de-a

lungul drumului de către un negustor ce se grăbeşte spre casă,

venind dintr-o călătorie încărcat cu preţul aurului şi argintului

pentru care s-a dus. Ochiul stăpânului direcţionează mâna

slujitorului. Astfel, dacă slujitorul poate mulţumi mintea

stăpânului, el este satisfăcut, indiferent de critica aspră sau

respingerea din partea celor din jur. Un astfel de om nu ţinteşte

lucruri prea mici sau prea înalte, pentru a obţine aprobarea

săracului sau bogatului, ci gândurile lui îl aleg pe Dumnezeu mai

presus de orice, ca obiect al dragostei, temerii şi bucuriei sale.

Precum un arcaş înţelept, el îşi direcţionează eforturile spre

acest scop înalt; iar când primeşte aprobarea lui Dumnezeu, el

ştie că a realizat cel mai bun lucru. Pavel vorbeşte de simţul

practic al tuturor credincioşilor sinceri cu privire la scopul

slujirii: „De aceea ne şi silim să-l fim plăcuţi, fie că rămânem

acasă, fie că suntem departe de casă" (II Cor. 5.9). Omul care nu

face rău semenului său este adevăratul om moral. I'lini de curaj,

unii oameni îi amintesc lui Dumnezeu că ei n-ar fura nici 0 sută

de lei de la semenul lor; şi totuşi ei fură lucruri mult mai

importante decât toţi banii semenului lor. Ei fură timp de la

Dumnezeu şi adesea ei programează ziua de sabat conform cu

planurile lor şi nu cu ale lui 1 )umnezeu. Ei îşi propun să

sfinţească Numele lui Dumnezeu şi deseori se roagă pentru voia

Lui, dar inimile lor nesincere persistă în compromis, deşi cunosc

că dorinţa Lui este sfinţirea. Dar adevăratul om al lui I )umnezeu

doreşte să fie plăcut mai întâi lui Dumnezeu şi apoi oamenilor,

de dragul Lui. Ca exemplu, când fraţii lui Iosif s-au temut că el ar

putea să1 se răzbune pe ei, el le-a îndepărtat bănuielile: „Faceţi

astfel", a răspuns el, „şi veţi trăi; pentru că eu mă tem de

Dumnezeu" (Gen. 42.18). El îi asigură încă o dată: „Să nu

aşteptaţi de la mine decât ce este drept. Vă puteţi închipui că

deoarece sunt om cu autoritate şi dacă aş dori să mă răzbun voi

nu aveţi nici un mijlocitor. Dar eu văd pe 113 Unul care este mai

presus de nune - cu mult mai sus decât par eu faţă de voi - şi

mă tem de El". Unul din cuvintele greceşti pentru sinceritate

(curăţie) are valoare metaforică, ilustrând un lucru limpede ca

lumina zilei. De exemplu, când cumperi o haină, poţi s-o muţi

de la lumina artificială şi s-o analizezi la lumina soarelui: acolo

vei putea vedea cea mai mică lipsă sau ruptură a materialului.

într-un mod sincer, copilul lui Dumnezeu se îndreaptă către cer

şi doreşte ca orice gând, judecată, sentiment şi faptă să stea

înaintea luminii care străluceşte din Scriptură. (Biblia este

marele luminător în care Dumnezeu a adunat întreaga lumină

pentru a-i călăuzi pe creştini, aşa cum soarele ne direcţionează

trupurile în umblarea noastră pc pământ). Dacă acestea sunt în

acord cu Cuvântul şi-1 pot privi fără să fie date de ruşine, atunci

noi ne putem continua drumul fără ca ceva să ne oprească. Dar

dacă numai una din ele evită lumina Sf. Scripturi - cum Adam a

încercat să se ascundă de Dumnezeu - atunci noi ne aflăm la

sfârşitul călătoriei. Lucrurile sunt adevărate sau false după cum

se potrivesc cu principiul de bază. Dacă o măsură se potriveşte

cu standardul legal, cum ar fi metrul sau litrul, atunci ea este

reală. Acum, voia lui Dumnezeu este standardul pentru voia

noastră, iar o persoană sinceră îşi va conduce şi măsura toate

dorinţele prin acest standard. Astfel David a fost numit „un om

după inima lui Dumnezeu", deoarece purta în sufletul său

reflecţia inimii lui Dumnezeu, aşa cum este ea zugrăvită în

Cuvânt. Să analizăm acum ceea ce este compensat de

sinceritate. FRUSTRĂRILE PE CARE SINCERITATEA LE

COMPENSEAZĂ 1. Bunuri exterioare trecătoare Lumea glorifică

frumuseţea, bogăţia, sănătatea şi înţelepciunea mai mult decât

merită ele, însă darul sincerităţii le acoperă şi refocalizează

atenţia asupra persoanei însăşi. Aceasta câştigă mai multă

onoare înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi oamenilor (dacă

sunt înţelepţi) decât orice dezonoare şi dispreţ provenite din

partea lumii datorită lipsurilor exterioare trecătoare. (a)

Frumuseţea Reprezintă idolul universal la care priveşte întreaga

lume. Dar ceea ce face faţa plăcută este înţelepciunea. Cine ar

alege o sticlă ornată, dar goală, în locul unul vas plin cu vin?

Dacă harul sincerităţii nu umple inima, frumuseţea

naturală a feţei nu dă o valoare prea mare omului. O

persoană frumoasă lipsită de graţie este ca o buruiană

atrăgătoare - arată foarte bine dacă o priveşti dc la distanţă. Pe

de altă parte, o inimă sinceră lipsită de atracţie evidentă este ca

o floare gingaşă dar fără strălucirea culorilor - preferi s-o ţii în

mână decât s-o priveşti, este mai plăcut s-o miroşi decât s-o

vezi. Cu cât te vei apropia mai mult de un om sincer, vei simţi

mai mult cum din inima lui emană viaţă. (b) Origine socială

dezavantajoasă Indiferent de cât de lipsită de slavă poate fi

naşterea unui om, adevărata graţie îi oferă o haină glorioasă,

curăţeşte originea, iar familia devine nobilă: „Pentru că ai preţ

în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc" (Is. 43.4).

Sinceritatea este asemenea unui semn strălucitor al slavei. Şi

pretutindeni unde această stea străluceşte deasupra unui staul

neînsemnat, ca mărturiseşte că înăuntru sc află un prinţ

însemnat. Mai mult ca atât, sinceritatea îl introduce pe om în

familia Dumnezeului preaînalt: şi această nouă identitate îi

şterge numele întunecat şi îi permite să poarte numele lui

Dumnezeu. Prin credinţă el este unit cu Dumnezeu: şi cine

poate spune despre Mireasa ce aparţine Prinţului păcii că este

neînsemnată? (c) Sărăcie Acest cuvânt sună ca o ruşine pentru

o lume mândră. Dar chiar dacă un om este în mod evident

foarte sărac, el are acces la o mină bogată care îl va ridica

deasupra dispreţului din partea lumii, dacă există vreo venă de

sinceritate în inima lui. El poate că va trebui să admită că nu are

bani în bancă, dar nu poate spune că nu arc nici o avuţie;

pentru că omul ce ţine cheia comorii lui Dumnezeu este bogat

cum nu se poate spune: „Toate lucrurile sunt ale voastre... şi voi

sunteţi ai lui Cristos" (I Cor. 3.21, 23) (d) înţelepciune Obiceiul

oamenilor este de a ovaţiona inteligenţa şi de a aplauda

zgomotos măreţia cunoaşterii. într-adevăr, inteligenţa se

situează mult mai aproape de cea mai nobilă facultate a omului,

raţiunea. Toate celelalte (bogăţie, frumuseţe, origine înaltă)

sunt cu mult inferioare naturii spirituale a raţiunii, încât sc pot

asemăna cu acei soldaţi ai lui Ghedeon care nu puteau să bea

apă din pârâu. Un om nu-şi poate găsi plăcerea în ele până când

nu coboară dc pe înălţimile pc care-şi situează sufletul înzestrat

cu raţiune. Dar înţelepciunea, abilităţile şi cunoştinţa par să

înalţe capul unui om şi să-1 aşeze pe poziţia cea mai înaltă. Iată

de ce nimeni nu este mai dispreţuit dc o lume „înţeleaptă"

decât cel înzestrat cu mai puţine daruri intelectuale. 114

Aşadar, haideţi să descoperim cum sinceritatea poate acoperi

această goliciune a minţii. Dacă te necăjeşti că înţelegerea ta

este greoaie şi nu se poate măsura cu a celor ce au o inteligenţă

sclipitoare, fii mulţumit de inima ta sinceră. Comoara lor se

situează la nivelul capului. Chiar şi o broască râioasă poate

purta un giuvaer; dar al tău este în inimă. Această perlă sfântă

este „mărgăritarul de mare preţ" (Mt. 13.46). O inimă sinceră te

situează în inima lui Dumnezeu mai sus decât te-ar coborî

slăbiciunea în opinia lumii. Şi chiar fără abilităţi omeneşti, tu vei

putea găsi drumul spre cer; dar ei, cu toată înţelepciunea lor,

vor fi aruncaţi în iad, deoarece le lipseşte sinceritatea.

Aminteşte-ţi doar că, în timp ce darurile tale mărunte nu te fac

incapabil pentru gloria cerului, darurile lor lipsite de sfinţenie îi

fac apţi pentru ceva mai mult decât mizeria iadului. Şi în timp ce

tu vei putea avea parte de o gândire mai bună, ei nu vor obţine

inimi mai bune. 2. Frustrarea păcatului Păcatul reprezintă cea

mai rea urâţenie spirituală, deoarece înnegreşte sufletul şi

duhul, create de Dumnezeu- pentru a fi sursa de dragoste a

creştinului. Orice pătează şi deformează sufletul trebuie să

reprezinte cel mai serios obstacol spre frumuseţea sfinţeniei, pe

care Duhul Sfânt, cu peniţa Lui perfectă, a schiţat-o pe aceasta.

Păcatul - monstrul sufletului - a dăunat atât de mult înfăţişării

plăcute a omului, încât din frumuseţea pe care i-a dat-o

Dumnezeu nu mai prezintă nimic mai mult decât ar face-o

asemănarea unei făpturi diabolice cu îngerul ce locuise cândva

în ceruri. Dar în îndurarea Sa, Cristos ne-a preluat pentru a

vindeca această rană pe care păcatul a făcut-o fiinţei umane.

Puterea Lui vindecătoare este la lucru în aleşii Săi, dar

vindecarea nu este atât de completă, încât să nu

rămână nici o cicatrice: aceasta este deci pata (frustrarea)

pe care sinceritatea o acoperă. CUM ACOPERĂ SINCERITATEA

PETELE SFINŢILOR îndurarea care iartă îmbrăţişează foarte

repede sinceritatea. Cristos este Cel ce acoperă eşecurile şi

păcatele noastre. Dar El îşi aruncă haina neprihănirii numai

peste sufletul sincer: „Ferice de cel... cu păcatul acoperit, ferice

de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea". Oricine

doreşte, să creadă aceasta, dar observaţi condiţia necesară

primirii acestei îndurări: „...în duhul căruia nu este vicleniei"

(Ps. 32.1-2). Astfel neprihănirea lui Cristos acoperă lipsa noastră

de neprihănire, dar credinţa este harul care ne îmbracă cu

această haină. 115 Dumnezeu aprobă o inimă sinceră ca fiind

sfântă şi fără prihană, deşi nu este eliberată complet de păcat.

Şi după cum Dumnezeu nu înlocuieşte păcatul omului sfânt cu

sinceritatea, El nici nu-1 lipseşte de sfinţenie din cauza

păcatului. Ca exemplu. Scriptura ne spune că Iov a căzut în

prăpastia păcatului, dar Dumnezeu a observat sinceritatea

unită cu greşeala Iui şi l-a judecat în mod drept. Sinceritatea nu-

L orbeşte pe Dumnezeu astfel încât El să nu poată vedea

păcatul celui neprihănit, dar îl determină să-l considere cu

îndurare în loc de mânie. Aceasta se poate asemăna eu un soţ

care ştie că soţia îi este credincioasă, aşa că el are milă de

slăbiciunea ei şi o tratează ca pe o soţie bună. „în toate

acestea", a spus Dumnezeu, „Iov n-a păcătuit deloc şi n-a vorbit

nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu" (Iov 1.22). Iar Ia

sfârşitul luptei, Dumnezeu a depus o mărturie favorabilă despre

Iov, afirmând că slujitorul său „a vorbit drept de Mine" (Iov

42.7). Iov însuşi şi-a văzut sinceritatea distrusă de greşelile lui, şi

aceasta l-a determinat mai degrabă să-şi mărturiseacă păcatul

decât să profite de îndurarea lui Dumnezeu; dar Dumnezeu i-a

văzut sinceritatea. Oricum, mila lui Dumnezeu faţă de noi este

mult mai mare decât dragostea noastră pentru noi înşine. Fiul

risipitor - un simbol al celui întors la Dumnezeu - n-a îndrăznit

să-i ceară tatălui său încălţăminte, şi cu atât mai puţin un inel.

Cerinţa lui nu s-a ridicat mai sus de slujba de servitor, el nu şi-ar

fi închipuit niciodată că prima lor întâlnire ar fi putut decurge în

acest mod. Dar s-ar fi aşteptat ca tatăl său să vină după el cu o

nuia sau cu o funie, nu cu o haină. Şi chiar dacă tatăl şi-ar fi

întâmpinat fiul cu cuvinte aspre şi cu lovituri, înainte de a-I

primi, aceasta ar fi reprezentat o veste bună pentru el, cel

înfometat. Dar după cum Dumnezeu are metode speciale de a-i

pedepsi pe păcătoşi, El posedă şi căi deosebite de dragoste şi

îndurare pentru un fiu sincer. El găseşte plăcere să depăşească

toate aşteptările şi să sărute, să îmbrace şi să sărbătorească,

toate o dată, şi în ziua reîntoarcerii fiului Său. De asemenea,

Dumnezeu ne demonstrează mai multă milă, îii comparaţie cu

dragostea noastră pentru altul. Noi putem fi gata să

condamnăm un creştin pentru un păcat izbitor, dar Dumnezeu îl

susţine ca pe unul din copiii săi datorită sincerităţii. Astfel,

greşeala şi neprihănirea lui Asa sunt menţionate de Dumnezeu

într-o singură frază: „Dar înălţimile tot n-au fost îndepărtate din

Israel, măcar că inima lui Asa a fost în totul a Domnului în tot

timpul vieţii lui" (II Cr. 15.17). Dar Dumnezeu era Singurul în

măsură să-l clarifice pe acest om, deoarece dacă ne-ar fi fost

prezentată în mod simplu numai istoria 263 vieţii lui - fără

dovada aprobării lui Dumnezeu - evlavia lui putea ti pusă sub

acuzaţie, în unanimitate, de un juriu de oameni neprihăniţi.

Deoarece Ilie nu putea vedea pe nimeni slujind şi combătând

fară teamă idolatria, aşa cum lăcea el, s-a plâns lui Dumnezeu

că apostazia' a cuprins toată ţara, însă Dumnezeu a îndepărtat

teama lui Ilie: „Dar voi lăsa în Israel şapte mii de bărbaţi şi

anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal,

şi a căror gură nu l-au sărutat" (I Imp. 19.18). Dumnezeu Şi-a

mângâiat profetul, spunându-i: „Linişleşte-te, Ilie, deşi poporul

Meu nu eule în număr prea mare, totuşi nu sunt chiar atât de

puţini sfinţi după cum crezi tu. Este adevărat, credinţa lor este

slabă şi ei nu biciuiesc păcatele timpului aşa cum faci tu, dar

răsplata ta este a ta. Eu nu-Mi voi compromite lumina,

acceptând să fie transformată într-o făclie fumegândă pentru că

se tem - ei sunt sinceri şi aceasta i-a ferit de idoli". Dumnezeu

ne avertizează să fim miloşi cu mieii Săi, dar nimeni n-ar putea fi

vreodată atât de blând ca Tatăl însuşi. Scriptura menţionează

trei feluri de sfinţi: „părinţi", „tineri" şi „copilaşi" (I Ioan 2.12-

14). Duhul lui Dumnezeu îşi arată preocuparea, menlionându-i

mai întâi pe cei mai tineri şi adresând către ci dulcea

promisiune a îndurării: „Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă

sunt iertate pentru Numele Lui" (v. 12). în termeni simpli. El

spune că păcatele lor sunt iertate şi în acelaşi timp El astupă

gura vinovăţiei pentru a nu-i descuraja şi a nu se opune

Evanghelici - iertaţi

pentru Numele Lui, un nume cu mult mai măreţ, decât

numele celui mai greu păcat al vreunei persoane. Deci,

sinceritatea susţine creditul sufletului la tronul harului, astfel că

nici un păcat sau slăbiciune nu poate împiedica primirea bună a

lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate asculta rugăciunea noastră,

din pricina nelegiuirii care locuieşte în inimă, şi nu numai atunci

când o înfăptuim (Ps. 66.18). Aceasta este o ispită cu care

creştinii luptă adeseori când permit propriilor slăbiciuni să-i

îndepărteze de la biruinţa rugăciunii - ei se cârccsc ca acei

oameni săraci care sc ţin departe de biserică deoarece

îmbrăcămintea lor nu este aşa de frumoasă cum şi-ar dori ci.

Pentru a rezolva această problemă, Dumnezeu Şi-a susţinut

promisiunile - care, în orice caz, sunt singura temelie pentru

rugăciune - şi Ie-a făcut să echipeze măsura cea mai mică de har

şi după cum un portret bine realizat este observat de oricine

intră într-o încăpere, tot aşa aceste promisiuni ale legământului

Evangheliei strălucesc asupra fiecăruia care priveşte cu

sinceritate la Dumnezeu în Cristos: Scriptura nu spune „dacă

aveţi credinţă ca un cedru", ci „dacă aveţi credinţă cât un

grăunte de muştar" (Mt. 17.20). Justificarea credinţei nu se

situează mai jos de minunile credinţei în sfera proprie. Cea mai

mică credinţă în Cristos mută munţii dc vinovăţie ai păcatului

din suflet. Astfel se poate spune că toţi creştinii au „o credinţă

de acelaşi preţ" (II Pet. 1.1). în Geneza, putem observa în mod

simplu credinţa Sarei, dar în Evrei 11, Dumnezeu îi dă o notă

superioară, fiind menţionată alături de credinţa mai puternică a

lui Avraam. Ce fel de dragoste este aceea care poate aduce unui

om favorurile lui Dumnezeu? Nu se spune în Sf. Scriptură:

„Harul să fie peste cei ce-L iubesc pe Domnul nostru Isus cu o

dragoste ca a îngerilor", ci este dragostea sinceră. Nu „ferice de

cei sfinţi ca Melhiscdcc", nu sfinţi la acest nivel sau altul ci,

pentru ca nici cel mai sărac sfânt să nu-şi piardă partea de

moştenire promisă de Dumnezeu, „ferice de cei flămânzi si

însetaţi după neprihănire" (Mt. 5.6). Aceasta se întâmplă cu toţi

copiii lui Dumnezeu, chiar şi cu cel mai mic prunc în Cristos,

care are doar o zi. Pe scurt, dacă sinceritatea nu este garanţia

primirii noastre înaintea tronului harului. Dumnezeu nu poate

accepta nici o rugăciune. Şi aceasta deoarece niciodată n-a

existat şi nici nu va exista pe pământ vreun sfânt care să nu fi

inclus în povestea vieţii sale întregul capitol de greşeli şi în care

să nu poată fi găsite eşecuri răsunătoare. De exemplu, Ilie a

lăcut mari minuni în-ceruri şi pe pământ prin rugăciune. Şi

totuşi Duhul lui "Dumnezeu ne spune că el a fost un om ca noi:

„Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi, şi s-a

rugat ...apoi s-a rugat din nou" (Iac. 5.17-18). Chiar şi o mână

slabă şi o inimă sinceră pot răsuci cheia în rugăciune. DE CE

SINCERITATEA COMPENSEAZĂ LIPSURILE SFINŢILOR 1. Aceasta

izvorăşte din harul legământului Evangheliei Noul Legământ

uşurează stricteţea Legii (care chema la ascultare deplină) şi

vorbeşte mai degrabă de sinceritate şi adevărul din inimă. Când

Dumnezeu a încheiat legământul cu Avraam, El a exprimat

următoarea cerinţă: „Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic.

Umblă înaintea Mea şi fii tară prihană" - sau sincer (Gen. 17.1).

Este ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: „A vraame, vino şi vezi ce

aştept Eu de la tine şi ce poţi aştepta tu de la Mine. Dacă Mă

pui pe Mine înaintea la şi vei căuta cu sinceritate să faci ceea ce

este plăcut înaintea Mea, îţi poţi promite ţie însuţi ceea ce ar

face un Dumnezeu Atotputernic, protejân-du-te în ascultare şi

ierlându-te când aluneci de la ascultarea deplină. 116 264

Umblă în adevăr înaintea Mea şi, în Cristos, te voi accepta pe

tine şi efort ui tău sincer, cu aceeaşi bunătate pe care iaş fi

arătat-o lui Adam, dacă n-ar fi păcătuit". „Dacă nu ne osândeşte

inima noastră", spunea Ioan, „avem îndrăzneală la Dumnezeu"(I

Ioan 3.21). Potrivit Noului Legământ, cugetul nostru nu ne

poate condamna datorită păcatului prezent în noi. Cugetul lui

Pavel s-a curăţit - ba încă i-a oferit slujba unei glorificări sfinte -

în timp ce păcatul se răzvrătea înăuntrul său. Cugetul este pus

de Dumnezeu să judece în locul Lui, interiorul inimii noastre. El

este stăpânit de aceeaşi lege prin care Cristos însuşi ne va

achita sau condamna în ziua judecăţii. Când vom fi judecaţi

pentru cum am trăit înaintea scaunului lui Cristos, marea

întrebare va fi dacă am fost sau nu sinceri. Şi după cum El nu va

condamna sufletul sincer, deşi poate fi osândit pentru inii de

păcate, nici inimile noastre ne ne vor condamna. Dar cum poate

accepta Dumnezeu o astfel de ascultare parţială când a fost aşa

de strict cu Adam, încât a declarat o

singură greşeală ca fiind de neiertat? în legământul făcut

de Dumnezeu cu oamenii, prin Adam, nu exista vreo siguranţă

pentru a garantă" şi a-şi asuma răspunderea pentru

îndeplinirea datoriei care îi revenea omului, şi anume ascultare

totală. Astfel, Dumnezeu, pentru a-Şi recăpăta gloria şi a plăti El

însuşi pentru răul ce I l-ar fi provocat neascultarea omului, a

fost ferm cu Adam. însă în Noul Legământ există o siguranţă -

Isus Cristos cel Neprihănit - Care răspunde înaintea lui

Dumnezeu pentru toate păcatele din viaţa unui creştin. Dar

Domnul Cristos nu anulează numai păcatele pe care creştinii le-

au făcut înainte de a se pocăi şi pentru care sunt condamnaţi, ci

şi toate datoriile adunate, pe care ei le-au făcut după convertire

prin slăbiciune şi neglijenţă. „Dar dacă cineva a păcătuit, avem

la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos cel neprihănit. El este

jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre" (I Ioan 2.1, 2). Astfel

că, fără să-Şi încalce dreptatea, Dumnezeu poate înlătura

datoria sfinţilor Săi, pentru care a plătit un mare preţ prin

Cristos. Ceea ce a trebuit să facă Dumnezeu reprezintă îndurare

pentru sfinţi, dar dreptate pentru Cristos. Ce preţioasă unitate

când îndurarea şi dreptatea se sărută! De asemenea,

Dumnezeu a cerut ascultare deplină în primul Legământ,

deoarece omul era într-o stare perfectă, plin de putere şi apt

pentru aceasta. Aşa că Dumnezeu nu aştepta să culeagă atunci

mai mult decât semănase. Dar în Noul Legământ, Dumnezeu nu

toarnă peste cel credincios plinătatea harului, ci har adevărat; şi

ca urmare, nu aşteaptă perfecţiune, ci ascultare sinceră. 117 2.

Acoperă greşelile datorită marii iubiri a lui Dumnezeu Ţine de

natura dragostei să acopere slăbiciunile, chiar când sunt în

mare număr. Estera a încălcat porunca, prezentându-se

înaintea lui Ahaşveroş fără să fi fost chemată; dajr dragostea a

dat naştere curând la iertare în inima împăratului pentru a-i

ignora greşeala. El a fost fermecat de frumuseţea Esterei, în

felul în care Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în copiii Săi: „Cei ce

umblă fără prihană îi sunt plăcuţi" (Pv. 11.20). Dumnezeu

acceptă persoana a cărei inimă este după inima Lui. Şi astfel, cu

o nespusă încântare văzând ceva din propria-I fiinţă minunată

în copilul Lui, El Se bucură de el, apoi îl ia de mână şi îl ridică

până la cele mai tainice încăperi ale dragostei. Rareori Scriptura

vorbeşte de un om drept folosind doar o singură frază cu privire

la neprihănirea lui; de obicei, există alte circumstanţe, cum ar fi

gravări costisitoare pe morminte, care arată că acolo nu zace un

om de rând. Dumnezeu l-a descris pe Iov ca pe un „unicat" când

a vorbit despre neprihănirea lui: „Nu este nimeni ca el pe

pământ, este un om fără prihană şi curat la suflet" (Iov 1.8).

Citim de asemenea şi de imensitatea bogăţiei sale. Lui

Dumnezeu I-a făcut plăcere să prezinte servitorul Său, dar în

discuţia cu Satan, nu a enumerat bogăţiile lui pământeşti. El nu

a spus: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni aşa de

bogat ca el". în schimb, El a spus că nu era „nimeni aşa de

neprihănit". Dumnezeu l-a aşezat pe Caleb pe un loc înalt când

a vorbit despre neprihănirea lui: „Iar pentru că robul Meu Caleb

a fost însufleţit de un alt duh şi a urmat în totul calea Mea, îl voi

face să intre în ţara în care s-a dus" (Num. 14.24). Este ca şi cum

ar fi spus: „Iată un om ce-Mi aparţine ca slujitor devotat şi

comoară rară; inima lui este mult mai merituoasă decât toate

miile de israeliţi cârtitori". Cum a obţinut ( 'aleb această

onoare? Dumnezeu răspunde: „A umiat în lotul calea Mea".

Ceea ce i-a adus glorie lui Caleb a fost sinceritatea lui. După ce a

iscodit tara Canaan, el a fost puternic ispitit să dea o mărturie

falsă. Zece din cei doisprezece bărbaţi şi-au potrivit răspunsurile

după majoritatea nemulţumită. însă depunând o mărturie

contrară cu a lor, Caleb şi-a atras suspiciunea şi s-a plasat în

centrul atenţiei unei mulţimi furioase. Dar plin de curaj,

încrezându-se în Dumnezeu şi biruindu-şi temerile, ('aleb a fost

credincios misiunii sale, rostind exact acele cuvinte ce-i

umpleau inima. Şi pentru că a procedat astfel, Dumnezeu i-a

ridicat un monument, care va dura tot atât de mult cât şi

Scriptura. Şi încă un exemplu referitor la mărturia de dragoste a

lui Dumnezeu cu privire la sinceritate. Un cuvânt ales a fost

rostit de Cristos când l-a 267

văzut prima dată pe Natanael. „Iată", a spus Isus, „cu

adevărat un israelit în care nu este vicleşug" (Ioan 1.47). Inima

lui Isus - asemenea pruncului din pântecele Elisabetei când

Măria a salutat-o - a tresărit la sosirea lui Natanael. Deşi

Natanael era înfăşurat de aceeaşi greşeală a vremii - că adică n-

ar li putut ieşi nici un prooroc din Galileea, şi cu atât mai puţin

dintr-o zonă obscură ca Nazaretul - Cristos a observat

sinceritatea sa şi nu a luat în considerare neştiinţa lui Natanael,

ci mai degrabă i-a arătat favoare divină. PRIETENI FIDELI AI

SINCERITĂŢII 1. Sinceritatea face sufletul binevoitor O inimă

curată şi o minte binevoitoare merg împreună. David l-a sfătuit

pe fiul său Solomon să-L „slujească pe Dumnezeu cu toată inima

şi cu un suflet binevoitor" (I Gr: 28.9). O inimă nesinceră îşi

neglijează slujba cât dc mult posibil şi merită puţină apreciere

pentru lucrarea săvârşită sub nuiaua corecţiei. Dar sufletul

sincer este gata să-şi asume responsabilitatea. Deşi îi pot lipsi

îndemânarea şi puterea, el întotdeauna va fi binevoitor. O astfel

de râvnă este asemenea unui porumbel care stă în palma

omului; imediat ce adie vântul, el ţâşneşte gata să-şi ia zborul,

dacă nu va exista vreun lanţ care să-1 oprească. „Levilii se

sfinţiseră mai degrabă decât preoţii" (II Cr. 29.34). De ce? Ei

erau mult mai dornici să lucreze. Nici nu rostise bine împăratul

ordinul cu privire la reformă că leviţii s-au şi sculat şi „s-au

sfinţit" (y. 15). Reforma este un drum blocat, pe care laşii

preferă să se aventureze numai după cc alţii l-au bătătorit. Dar

sinceritatea este făurită dintr-un metal mai bun. Ea se

aseamănă cu un adevărat călător - nici o vreme nu poate fi atât

de rea pentru a-1 opri, după ce el s-a decis să meargă la drum.

Şi nici omul neprihănit nu stă să caute vreo scăpare şi nici nu

permite descurajării să-1 întineze, ci îşi însuşeşte poruncile din

Cuvântul lui Dumnezeu şi imediat ce le are, nu va fi întors din

drum de nimeni în afară de Dumnezeu. Inima lui este unită cu

voia lui Dumnezeu. Când Tatăl spune: „Caută Faţa Mea", ca un

ecou inima răspunde: „Faţa Ta, Doamne, o caut" (Ps. 27.8).

Chiar când eşecul este rezultatul efortului nostru cel mai

stăruitor, bunăvoinţa vorbeşte de succes înaintea lui

Dumnezeu. Când un părinte cere băieţelului său să-i aducă

ceva, dacă este un copil ascultător nu se plânge că cerinţa este

prea grea, ci aleargă s-o împlinească. Şi chiar dacă-şi foloseşte

toată energia, dar nu poate îndeplini simpla misiune,

bunăvoinţa sa stârneşte mila tatălui pentru a-1 ajuta. Astfel

Cristos acoperă 268 greşelile ucenicilor Săi: „Duhul în adevăr

este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă" (Mt. 26.41).

Ca mierea ce picură, ascultarea asemănătoare cu a unui copil

vine de la sine; şi chiar dacă este în cantitate infimă, ea este

dulce pentru Dumnezeu. 2. Sinceritatea face sufletul deschis şi

liber pentru Dumnezeu O persoană sinceră nu încearcă să-şi

ascundă infirmităţile faţă de Dumnezeu. Şi chiar dacă ar face-o,

n-ar putea, deoarece Dumnezeu dă la iveală ceea ce sufletul

acoperă: „Dacă ne mărturisim păcatele. El este credincios şi

drept să ne ierte păcatele" (I Ioan 1.9). Odată, Auguslus a

promis că va da o mare sumă de bani celui ce îi va aduce capul

unui pirat renumit. Când acest pirat, care auzise de ofertă, a

venit el însuşi şi şi-a plecat capul la picioarele lui Augustus, el nu

numai că a fost iertat pentru vechile greşeli, dar a fost răsplătit

pentru încrederea lui în mila lui Auguslus. Dumnezeu

procedează în acelaşi mod deşi îşi arată mânia Sa aprinsă

împotriva păcatului şi nelegiuirii, El nu va pedepsi pe omul ce

vine smerit şi de bunăvoie pentru a da slavă îndurării Sale.

Contrar sufletului cinstit, ipocritul îşi ascunde păcatul, după

cum Acan a ascuns aurul; ei îşi clocesc pofta, aşa cum Rahela

stătea pe idolii tatălui ei. Este la fel de greu să îndepărtezi o

găină din cuibul ci sau să convingi un ipocrit să-şi dea în vileag

poftele şi, în mod deschis, să le mărturisească înaintea lui

Dumnezeu. Când un servitor sparge un pahar, el îl ascunde

rapid dc stăpânul său, aruncând toate cioburile acolo unde

crede că nu vor fi nicicând găsite. Tot astfel, un om înşelător sc

simte uşurat când îşi rezolvă bine problema şi îşi ascunde

păcatul de privirea lui Dumnezeu. Nu trădarea însăşi îl

deranjează pc ipocrit, ci orice cunoaştere publică ii înşelăciunii

sale. Deşi este imposibil să acoperi ochiul Celui Atotputernic şi

nici nu poţi opri soarele să strălucească acoperindu-1 cu mâna

ta, ipocritul tocmai

acest lucru încearcă să-1 facă. Dar Dumnezeu a avertizat

împotriva acestui gen de prostie: „ Vai de cei ce îşi ascund

planurile dinaintea Domnului" (Is. 29.15). Vine un timp potrivit,

când strigătul lui Dumnezeu va descoperi păcatul, groaza Lui va

răscoli cugetul şi va da în vileag ce a fost negat cu tărie, forţând

pe cei păcătoşi să dea ochii cu înşelăciunea comisă dc ci, prin

dezvăluirea poverii păcatului lor. Dumnezeu nu renunţă să

demaşte acei oameni deghizaţi care-şi joacă propriul rol atât de

siguri pe ei înşişi, după legi inventate de propria lor

înţelepciune. 119 Dar sinceritatea evită un mai mare blestem.

Un copil ascultător nu doreşte să aştepte până când altcineva îi

spune tatălui său ce rău a tăcut; ci se duce de bunăvoie şi îşi

descarcă inima printr-o totală şi liberă mărturisire. Deschiderea

lui de inimă nu îl scuză, ci dă greutate deplină fiecărui lucru şi

agravează cauza păcatului său, atât de mult încât dacă însuşi

Diavolul ar veni să spicuiască ce a rămas, cu greu ar putea găsi

vreo urmă de întuneric pentru a-şi susţine acuzaţiile. Astfel,

omul sincer îşi mărturiseşte păcatul printr-un şuvoi de durere,

încât Dumnezeu, văzându-Şi copilul iubit în pericol de a fi tras în

jos până la disperare, îl mângâie în loc să-l certe. NATURA

IPOCRIZIEI ŞI DUŞMĂNIA FAŢĂ DE DUMNEZEU , Dacă

sinceritatea acoperă toate defectele, ipocrizia descoperă

sufletul şi îl lasă gol înaintea lui Dumnezeu, în ciuda celei mai

bogate împletituri de alte calităţi. Această crusta acoperă şi cele

mai nobile trăsături şi schimbă înfăţişarea omului înaintea lui

Dumnezeu mai drastic decât ar distruge lepra cea mai plăcută

faţă. Este interesant de observat cum Scriptura înfăţişează

caracterele diferite ale lui Asa şi Amaţia. Scriitorul spune despre

Asa: „Dar înălţimi Ic n-au pierit, măcar că inima Iui Asa a fost în

totul a Domnului în tot timpul vieţii lui" (I Imp. 15.14). Ca şi

aurul curat, sinceritatea favorizează strălucirea grânelor.

Defectele lui Asa nu au fost menţionate ca un şuvoi pentru a

întuneca slava lui, ci ca un neg pe care un artist îl poale folosi

pentru a accenlua frumuseţea celorlalte trăsături. Astfel,

greşelile au fost menţionate pentru a oferi o mai mare atracţie

sincerităţii sale, care - în ciuda păcatelor - a câştigat o bună

mărturie din gura lui Dumnezeu însuşi. însă despre Amaţia se

spune: „El a făcut ce este bine înaintea Domnului, dar cu o

inimă care nu era în totul dată Lui" (II Cr. 25.2). Acţiunile lui

erau bune, dar atitudinea lui era greşită - şi aceasta a întors

binele Iui în rău. Astfel observăm cum neprihănirea lui Asa l-a

susţinut în mijlocul multelor sale lipsuri, dar ipocrizia l-a

condamnat pe Amaţia. deşi făcuse ce era drept. Sinceritatea

este izvorul tuturor îndurărilor şi dă viaţă tuturor acţiunilor

noastre, aşa cum viaţa întreţine căldura şi frumuseţea trupului.

Iar rugăciunea rostită dintr-o inimă sinceră este plăcerea

cerului. Dacă nu există sinceritate, Dumnezeu trebuie să spună

despre rugăciuni ceea ce Avraam a rostii eu privire la Sara, pe

care o iubise din toată inima când era în viaţă: „Să-mi îngrop

moarta şi s-o ridic dinaintea mea" (Gen. 23.4). 119 „Nu mai

aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de

tămâie! ...urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre: Mi-

au ajuns o povară, nu le mai pot suferi" (Is. 1.13, 14). Lucrul pe

care Dumnezeu nu-1 putea suferi, care L-a determinat să

vorbească atât de aspru împotriva propriilor porunci era

ipocrizia. Aceasta face ca rugăciunea să nu fie rugăciune, ci un

idol care să fie sfărâmat în bucăţi, credinţa să nu fie credinţă, ci

o deziluzie, pocăinţa să nu fie pocăinţă. „Se întorceau şi se

îndreptau spre Dumnezeu" (Ps. 78.34); dar remarcaţi cum

explică aceasta Duhul Sfânt: „Dar îl înşelau cu gura şi-L minţeau

cu limba. Inima nu le era tare faţă de El şi nu erau credincioşi

legământului Său. " (v. 36-37). Mânia lui Dumnezeu s-a pogorât

peste aceşti făţarnici şi i-a pedepsit cumplit. „ Vai de asirian -

zice Domnul - nuiaua mâniei Mele, care poartă în mână toiagul

urgiei Mele! I-am dat drumul împotriva unui neam nelegiuit, l-

am trimis împotriva unui popor pe care sunt mâniat, ca să-l

prădeze şi să-l jefuiască, să-l calce în picioare ca noroiul de pe

uliţe" (Îs. 10.5, 6). N-avem nevoie să trimitem un procuror să

investigheze cauza morţii; ei erau un popor făţarnic şi au murit

datorită făţărniciei.

Dumnezeu poate suporta mai degrabă „urâciunea puslirii"

stând în Templul Său şi provocând confuzie, decât urâciunea

prefăcătoriei, iâ/ându-1 în faţă precum făţarnicii îl slăvesc cu

buzele, dar poftesc în inimile lor. Din cele două stări, pentru

Dumnezeu este mai de tolerat să vadă un Belşaţar, care n-a

pretins niciodată că-I slujeşte, chefuind în mod profan cu

dumnezeii săi şi bând din vasele sfinte, decât să vadă lin popor,

care trece drept serv al Său, întinându-se, în timp ce simulează

că I se închină, datorită blestematei sale făţărnicii. Vai de omul

ce-L dezonorează pe Dumnezeu, crezând că-L slăveşte!

Dumnezeu îl descrie pe făţarnic ca fiind tipul de păcătos faţă de

Care Se va achita în mod personal, iar în această viaţă îl va

pedepsi prin l ii care mai de care mai severe. Autorităţile au

menirea să pedepsească hoţii şi ucigaşii; dar Dumnezeu este

Singurul în măsură să descopere păcatele ascunse: „Căci orice

om din casa lui Israel... care s-a del'./rtat de Mine, care îşi

poartă idolii în inima lui,... Eu, Domnul, prin Mine însumi îi voi

răspunde. îmi voi întoarce Faţa împotriva omului acestuia, îl voi

face un semn şi de pomină şi-1 voi nimici cu desăvârşire din

mijlocul poporului Meu" (Ez. 14.7, 8), adică: , judecăţile Mele

vor Ii aşa de cumplite, încât el va li ca un altar al mâniei Mele,

pe care alţii să-l vadă şi despre care să vor-boască". Astfel,

deseori făţarnicul îşi primeşte plata de la Dumnezeu 271 pentru

păcatul său în această viaţă. De exemplu, Anania şi Satira au

fost ucişi de mâna lui Dumnezeu, minciuna rămânând nerostită.

Iar luda n-a câştigat nimic altceva din trădarea lui decât un

ştreang cu care să se spânzure: de fapt făţărnicia a devenit

călăul lui. Dar dacă făţarnicul se strecoară din lumea aceasta

înainte de a fi descoperit, iar mânia lui Dumnezeu îl acoperă,

totuşi cl va putea fi întâlnit la poarta iadului. Atunci faptul că

prietenii lui erau convinşi că cl naviga direct spre cer nu va mai

fi o mângâiere pentru el. Reputaţia lui nu va putea răcori

flăcările iadului. în comparaţie cu pedeapsa aplicată

făţarnicului, ca principal moştenitor, toţi ceilalţi păcătoşi par să

fie nişte frăţiori mai mici, ei primindu-şi partea cuvenită din

mânia lui Dumnezeu, lăsată lor de dreptatea Lui. De exemplu, în

Evanghelia după Matei, stăpânul îşi ameninţă servitorul că-1 va

tăia în bucăţi şi „soarta lui va fi soarta făţarnicilor" (24.51).

PREJUDICIILE DATORATE FĂŢĂRNICIEI 1. Făţărnicia întunecă

lumina, firească Aceeaşi lumină care ne arată că există un

Dumnezeu, ne spune că El trebuie slujit în adevăr, altfel tot

creştinismul este zadarnic. Minciuna este un păcat care se

împleteşte cu felul dc viaţă al unui păgân: dar lăţărnicia este cea

mai zgomotoasă dintre toate minciunile, pentru că se adresează

lui Dumnezeu însuşi. Astfel Petru i-a pus lui Anania întrebarea

mortală: „Pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe

Duhul Sfânt?... N-ai minţit pc oameni, ci pc Dumnezeu" (F. A. 5.

3, 4). 2. Făţărnicia este sursa altor păcate Făţărnicia reprezintă

faţă de celelalte păcate ceea ce sinceritatea este printre

celelalte însuşiri. Sinceritatea constituie, ornamentul cc

înfrumuseţează toate celelalte daruri. Credinţa are preţ pentru

că este „nepre-făculă" iar dragostea pentru că este „fără

înşelătorie". Astfel, cele mai urâte păcate sunt cele săvârşite în

făţărnicie. David, în descrierea lui, îi numeşte „batjocoritori

făţarnici" pe aceia dintre prietenii lui care au făcut din el

subiectul discuţiei la mesele lor şi care nu-şi puteau savura

ovaţiile până ce nu le presărau cu remarci usturătoare

împotriva lui (Ps. 35.16). Cu abilitate, ei înfăşurau conversaţia

lor inutilă într-un limbaj care îi determina pe unii să creadă că ei

îl lăudau pe psalmist. Dar făţărnicia aduce stricăciunea inimii; şi

cu 272 cât există mai multă putreziciune în fiecare păcat, cu

atât el devine mai rău şi mortal. David a menţionat „ticăloşia

păcatului": „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am

ascuns fărădelegea. Am zis: «îmi voi mărturisi Domnului

fărădelegile!» şi Tu ai iertat vina păcatului meu" (Ps. 32.5).

Probabil că el menţiona adulterul cu Bat-Şeba şi uciderea lui

Urie. Şi cu siguranţă, se manifesta un gen de făţărnicie, încât

I )avid încerca să jongleze şi să-şi justifice acţiunile înaintea lui

Dumnezeu şi a oamenilor.

Ticăloşia păcatului său a imprimat o nuanţă mai întunecată

în purtarea lui David decât sângele nevinovat pe care-1 vărsase.

Dumnezeu însuşi, i ţnd a descris pentru noi seriozitatea

păcatului lui David, părea să fi pţrocedat astfel datorită

penetrării făţărniciei. Observăm confirmarea lecsteia în

mărturia pe care Dumnezeu a dat-o despre acest om sfânt: ..<

aci David făcuse ce este plăcut înaintea Domnului şi nu se

abătuse de la nici una din poruncile Lui în lot timpul vieţii sale,

afară de întâmplarea cu Urie, hetitul" (I împ. 15.5). Oare David,

în umblarea lui, nu a făcut şi alţi paşi greşiţi în afară de II esta?

Sau Duhul lui Dumnezeu a trecut cu vederea toate celelalte

păcate comise? Nu, dar toate sunt acoperite, iar făţărnicia a

fost menţionată ca singura rămasă în viaţa lui. Cu siguranţă,

acesta era idevărul deoarece în acest singur păcat s-a

manifestat puţină sinceritate, dai mai multă lăţărnicie decât în

toate celelalte puse laolaltă. Făţărnicia a afectat profund

sinceritatea Iui David şi deşi nu era distrusă, ca zăcea

neajutorată şi neroditoare pentru o vreme, aşa cum l Incva zace

în stare de comă. într-adevăr, păcatul a fost foarte grav de

Pcmc ce principalul har, prin care se scurg toate celelalte, a fost

atât de brutal rănit. Deşi legământul de îndurare al lui

Dumnezeu nu l-a lăsat l" copilul Său să moară din pricina

acestei dureri, Dumnezeu a avut un motiv bine întemeiat să

vindece rana lui David de aşa manieră încât să i ii nană o

cicatrice, pentru a ne arăta tuturor păcatul pe care Dumnezeu il

urăşte. Ticăloşia făţărniciei stă în faptul că aceasta umblă în

haine spirituale • i pretinde o relaţie personală cu Dumnezeu, o

părtăşje cu Cristos şi la in prihănirca Lui, precum şi mângâierea

Duhului. Acestea sunt crime ■ ii preţ marc de răscumpărare.

După cum lâna este aspră sau moale, tot i i vor fi şi firul şi haina.

Omul profan nu poate răsuci un fir moale, (li oarece el lucrează

într-un mod grosolan. Dumnezeu nu va turna din potirul mâniei

Sale peste un om neştiutor, străin de căile Sale, tot atât dc mult

ca peste cel făţarnic cu pretenţii false de creştinism. 273 FALSĂ

SLUJIRE ŞI FALSE PRETENŢII 1. Ipocritul este un intrus la

momentele de adorare sfântă a lui Dumnezeu Iuda s-a aşezat

încrezător cu ceilalţi apostoli Ia cina de Paşte şi se simţea la fel

de binevenit ca şi cum ar fi fost cel mai sfânt musafir dintre toţi.

Fariseul cel mândru stâtea în picioare în Templu lângă vameşul

îndurerat. Când astfel de oameni se roagă, ei se aseamănă, din

perspectiva lui Dumnezeu, cu lupii care urlă sau câinii care latră.

Degetele iscusite ale lui David cântau la harpă atât de liniştitor

încât potoleau accesele de furie ale lui Saul. Dar cântecul fals al

făţarnicului, ca şi slujirea lui înfurie Duhul blând al lui

Dumnezeu şi fac ca mânia Lui să se arate împotriva lor. (a)

Făţarnicul îşi bale joc de Dumnezeu Dar Dumnezeu nu Se va

lăsa batjocorit. Isus a ilustrat această învăţătură când a

blestemat smochinul ale cărui frunze verzi îi atrăgeau pe

oamenii flămânzi să caute roade, însă după aceea îi lăsau să

plece cu mâinile goale. Dacă acestui pom i-ar fi lipsit frunzele,

aşa cum îi lipseau fructele, el ar fi putut scăpa dc blestemul lui

Cristos. Fiecare minciună batjocoreşte persoana care o aude,

deoarece mincinosul îl înşală privându-1 de adevăr. Dalila l-a

întrebat pe Samson de ce o minţea, ca şi cum ar fi spus: „De ce

îţi baţi joc dc mine?" Porunca lui Dumnezeu este ca nimeni să

nu apară gol înaintea Lui; dar făţarnicul tocmai acest lucru îl

face şi astfel îl batjocoreşte pe Dumnezeu. Gura lui poate fi

plină dar inima îi este goală. în orice caz, în ce priveşte

formalitatea serviciului religios, adeseori făţarnicul întrece

creştinul sincer. Dintre toţi oamenii, el poate fi numit un

„conducător al ceremoniilor", deoarece el încearcă să-L

slujească pe Dumnezeu cu limba şi genunchii, doar cu cuvinte şi

ceremonii exterioare; şi totuşi Dumnezeu Se uită la inimă. Dacă

vinul este bun, un om îl poate bea şi dintr-un vas de lemn. Dar

când cupa este frumos aurită însă nu conţine vin, gazda îşi

batjocoreşte oaspetele, oferindu-i acest vas. Judecata lui Cristos

împotriva Bisericii din Sardes era: „N-am găsit faptele tale

desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu" (Ap. 3.2) - sau

complete înaintea Lui cum se menţionează în textul original.

Ceea ce întregeşte munca şi acţiunile noastre este sinceritatea.

Iar fraza „înaintea lui Dumnezeu" sugerează faptul că această

Biserică a păstrat o formă exterioară de slujire, reuşind astfel

să-şi păstreze 0 bună reputaţie înaintea oamenilor. îi mergea

numele că trăia, dar faptele ei nu erau

274 desăvârşite înaintea lui Dumnezeu. Aşa că el a

străpuns-o mult mai adânc decât ar fi putut-o face vreo sondă,

şi a judecat-o potrivit cu ceea ce a găsit înăuntrul ei. (b)

făţarnicul slujeşte din motive egoiste Motivele egoiste fac ca

închinarea făţarnicului să fie şi mai mult detestată de

Dumnezeu, Care nu-Şi va putea pângări poruncile de dragul

poftelor acestuia. O astfel de persoană foloseşte închinarea

numai ca un izvor de câştig, un şuvoi care să-i învârtească

moara vieţii şi să împlinească poftele lui. După ce Absalom a

complotat în inima lui nesinceră şi trădarea lui a luat proporţii

asemenea otrăvii introduse de muşcătura unui şarpe, el s-a

grăbii spre Hebron pentru a împlini o veche juruinţă pe care o

făcuse lui Dumnezeu întrun moment de restrişte. în mod

normal, noi am putea crede că un om devine cinstii când începe

să plătească pentru greşelile făcute. Dar Absalom n-a văzul în

acest drum decât un prilej pentru a-şi aşeza trădarea sub aripa

caldă a religiei, ştiind că o bună reputaţie, datorită unei

comportări pioase, îi va permite să cunoască o dezvoltare mult

mai rapidă. Ai invita vreodată în casa ta musafiri la o cină

costisitoare, ca apoi să-i priveşti cum aruncă cea mai bună

mâncare câinilor aflaţi sub masa ta? Făţarnicul aruncă lucrurile

sfinte ale lui Dumnezeu la câini, respectiv poftei, mândriei sau

lăcomiei. Cum trebuie să rănească această purtare inima blândă

a lui Dumnezeu, Care ne invită la slujirea Lui ca la o bogată

sărbătoare, unde ne aşteaptă să avem o comuniune plăcută cu

El. Ce grozav este păcatul pe care făţarnicul îl săvârşeşte când

vine la masa lui Dumnezeu doar pentru a-şi satisface propriile

pofte! De exemplu, Hamor şi fiul său Sihem au convins oamenii

din cetatea lor Să se supună tăierii împrejur, argumentând că

aceasta îi va ajuta să devină bogaţi: „Dacă orice parte

bărbătească dintre noi se va tăia împrejur,... atunci turmele lor,

averile lor şi toate vitele lor vor fi ale noastre." (Gen. 34.22-23).

Motivaţia lor suna ca o invitaţie la un târg de cai sau la o

reprezentaţie de animale bine hrănite! Majoritatea făţarnicilor

par să folosească mai mult ingeniozitatea decât să-şi expună

cele mai intime gânduri pentru ca lumea să le poată citi, dar să

considerăm cuvintele reginei Măria Tudor. Odată, ea spunea i i

dacă cineva ar despica-o în bucăţi ar putea găsi în inima ei

pământul francez Calais - pc care îl râvnea mai mult decât orice

altă cucerire. Tot aşa. pe inima tuturor lăţamicilor se vor putea

găsi gravate, ca cele mai no-l'ile scopuri religioase, astfel de

lucruri josnice, ca gloria deşartă şi lăcomia. 122 2. Făţarnicul

simulează părtăşia cu Dumnezeu şi cu Cristos Cine ar putea fi

mai rapid decât făţarnicul în a-şi proclama sfinţenia şi a chema

harul şi mângâierea Duhului Sfânt? Vedem aceasta în cazul

fariseului a cărui ambiţie era să-şi facă un nume - nu datorită

unor aptitudini şi calităţi, ci prin imitarea evlaviei şi sfinţeniei. Şi

aceasta este tot ce le rămâne: „Adevărat vă spun", le-a zis

Cristos, „ei şi-au primit răsplata" (Mt. 6.2). Oamenii credeau că

ei erau nişte persoane sfinte, deosebite - şi lăudau prin urmare

aparenta lor neprihănire, devenită proverbială, căci se

spunea: ,jDacă un singur om ar putea fi salvat, atunci fariseul

este acela". Unii mărturisesc că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu

faptele lor îl neagă; ei laudă plini de curaj asemănarea lor cu

Cristos, dar cu vieţile lor sunt tot aşa de departe de El, după

cum sunt faţă de cer. Făţarnicii sunt atât de preocupaţi să

treacă drept sfinţi, încât deseori ei critică foarte serios

adevăratele daruri ale altora pentru ca să pară ei mai buni,

după cum Irod a distrus genealogiile iudeilor, pentru a-şi apăra

propria origine josnică. Cine poate arăta vulgaritatea acestui

păcat în ascensiune, făţărnicia? Este un păcat care-L jigneşte

profund pe Duinnezeu să ai o aşa josnică şi nenorocită

pretenţie de asemănare cu El. Lui Cristos nu-I este ruşine să

numească pe cei mai săraci sfinţi „fraţi", dar urăşte să-Şi vadă

Numele într-un făţarnic cu inima stricată (Evr. 2.11). Dintre toţi

păcătoşii, făţarnicul produce răul cel mai mare în lumea aceasta

şi, de aceea, va avea parte de cea mai groaznică pedeapsă în

lumea de dincolo. Ba încă s-a constatat în mod frecvent că cea

mai bună momeală a făţarnicilor este religia şi că încearcă să

atragă şi pe alţii în greşeala şi păcatul lor, în timp ce ei trec

drept copii ai lui Dumnezeu. Ehud, de exemplu nu a găsit o cale

mai bună pentru a ajunge la regele Eglon decât să spună că

aduce un mesaj din partea lui Dumnezeu. Aceasta a produs

atâta nerăbdare şi încredere, încât Eglon i-a urat bun-venit.

Când cei doi au rămas singuri, regele s-a ridicat pentru a auzi

cuvântul Domnului din partea înşelătorului - dar ceea ce a

primit în

schimb a fost moartea necruţătoare (Jud. 3.14-30). Vreau

să spun că făţarnicul îşi poate juca rolul atât de bine, încât să-şi

asigure reuşita. Rolul lui strălucit, vorbirea cerească şi predica

elocventă pot aduce căutătorului simplu o măsură de real

confort. Ca un actor în centrul scenei, care stârneşte interesul

publicului prin lacrimi false, făţarnicul, jucându-şi rolul de om

religios, poate face ca darurile adevăratului credincios să

scânteieze pentru o vreme. Şi atunci creştinul sc găseşte în cel

mai mare pericol, pentru că el nu este gata să suspecteze

persoana care odată l-a ajutat din punct de vedere spiritual.

276 Ar fi fost mai bine pentru Sisera canaanitul să se lipsească

de untul i laptele Iaelei, decât să fie ţintuit în podeaua cortului,

înşelat fiind de aparenta ospitalitate a gazdei. Astfel, este spre

binele nostru să nu testăm darurile gratuite şi să le îndepărtăm

pe cele ale sfinţilor de scenă, care nu contenesc aplaudându-ne

şi îmbătându-ne cu admiraţia lor. 11 licori, cel mai bun mijloc

pentru a evita regretele datorate greşelii este să ne păstrăm la

distanţă de omul făţarnic. Un alt rău infiltrat de omul făţarnic

este reprezentat de certurile provocate în Biserică atunci când

acesta este demascat. Scriptura spune tic Samson: „Cei pe care

i-a prăpădit la moartea lui au fost mai mulţi decât cei pe care-i

omorâse în timpul vieţii" (Jud. 16.30). înlr-adevăr, făţarnicul

provoacă mai mult rău când este descoperit decât atunci când

părea să-şi desfăşoare profesiunea de credinţă. Făţarnicul pune

o bâtă în mâna celor slabi care deja căutau o cale de a lovi pe

sfinţi. ( fit de repede provoacă ei mai apoi separări şi murdăresc

faţa tuturor credincioşilor cu pata pe care o văd pe mâneca

făţarnicului! Privind făţarnicul ca exemplu în Biserică, acuzatorii

creştinismului gândesc că tot grupul de credincioşi îi seamănă

acestuia. Desigur, acest lucru este la fel de absurd, ca atunci

când susţinem că nici un ban nu Bre valoare, deoarece vedem

un şiling de aramă printre cei de argint. I )ar acest limbaj se

potriveşte în gura unei lumi fără Dumnezeu. Insă vai de

făţarnicul care îşi făureşte astfel de săgeţi pentru a-i lovi pe

sfinţi. Ar fi fost mai bine dacă era aruncat în mare cu o piatră de

moară legată la gât, decât să trăiască şi să ofere prilejuri de

batjocură pentru duşmanii lui Dumnezeu. ' CAUTĂ

SINCERITATEA Deoarece sinceritatea acoperă toate slăbiciunile

uni creştin, există câteva motive importante pentru a căuta cu

atenţie în inimile noastre şi a constata ce domneşte acolo:

sinceritatea sau făţărnicia. 1. Veşnicia depinde de sinceritatea

ta Valoarea şi destinul tău atârnă de faptul că tu eşti sau nu

sincer. Aceasta este alegerea sau mariajul tău pentru

totdeauna: „Doamne, varsă-Ţi binefacerile... peste cei cu inima

fără prihană. Dar pe cei ce apucă pe căi lăturalnice, săi

nimicească Domnul împreună cu cei ce fac rău!" (Ps. 125.4-5).

în ziua de pe urmă, făţarnicul va încerca să se strecoare cu cei

evlavioşi şi să treacă drept sfânt. Dar Dumnezeu ,// va nimci

împreună cu cei ce fac răul", ceea ce i se potriveşte mult mai

bine. 123 Pavel spunea: „Voi veni curând la voi, şi alunei voi

vedea nu vorbele, ci puterea celor ce s-au îngâmfai. Căci

împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere. Ce voiţi?

Să vin la voi cu nuiaua sau cu dragoste?..." (I Cor. 4.19-21). Dar

nu Pavel, ci Cristos va veni în curând la noi; şi El va face

cunoscută nu vorbirea şi limbajul sofisticat ale oamenilor ce se

mândresc cu un jurământ fals, ci puterea lui Dumnezeu în

poporul Său. Vrei să vină Cristos cu nuiaua, spre a te judeca

pentru făţărnicie? Sau cu dragoste, şi să-ţi spună ca slujitorului

credincios: „Bine ai tăcut!"? El va măsura fiecare inimă pentru a

vedea ce este înăuntru; în ziua lui Cristos, lucrarea fiecărui om

va fi ca o carte deschisă. Şi deoarece tot ce făcuse făţarnicul va

fi găsit ca fals, el va fi pus în lanţuri în iad, pentru că a încercat

să-L înşele atât pe Dumnezeu, cât şi pe oameni. 2. Făţărnicia se

poate ascunde în inima ta Deoarece făţărnicia îşi are locuinţa

foarte aproape de cea a sincerităţii, ea trece neobservată, Iară

ca acel suflet să se aştepte să găsească iadul atât de aproape de

cer. Sunt mulţi care desfăşoară activităţi religioase şi afişează o

râvnă atât de aprinsă în profesiunea lor încât, în mod greşit, ei

înşişi se promovează la statutul de creştini fideli. însă deşi

aceşti oameni susţin că totul este în regulă. în realitate

făţărnicia stă la baza angajamentului lor. Dar după cum

făţărnicia se descoperă cu greu, tot aşa este şi cu sinceritatea.

Adeseori, acest dar se află într un loc tainic al inimii, fiind

acoperit de slăbiciuni, precum o violetă gingaşă dintr-o câmpie,

acoperită cu spini şi urzici. Aşa că este nevoie de înţelepciune

atât pentru a nu lăsa cu viaţă buruiana făţărniciei, cât şi pentru

a nu smulge darul sincerităţii. 3. Căutarea sincerităţii este

realizabilă pentru tine Inima omului se aseamănă cu o bobină

cu fir de mătase răsucit, care este greu de desfăşurat; şi totuşi

atât sinceritatea, cât şi făţărnicia se pot desfăşura şi apoi

înfăşură corect pe o bobină, cu îndemânare şi răbdare. Satana

şi cru/.ii prieteni ai lui- Iov au încercat din răsputeri să

pângărească izvorul spiritual al acestui om neprihănit, prin

împroşcarea sa cu acuzaţii asemănătoare unor pietre

sclipitoare. Şi totuşi Iov putea vedea strălucind în adâncul

sufletului său nestemata sincerităţii. Aşa că fiţi plini de curaj,

dragii mei prieteni! Dacă aveţi o dorinţă sinceră, Dumnezeu vă

va ajuta în această căutare. Un judecător nu numai că va semna

mandatul necesar căutării unei case suspecte, dar, 278 dacă va

fi nevoie, va cere şi ajutorul altora. Tot astfel, şi voi aveţi Duhul

Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu şi servii Săi pentru a realiza

aceasta. Dar amintiţi-vă următorul lucru: sufletul făţarnic

merită condamnarea. Precum un ofiţer neloial, cel făţarnic

trece cu vederea în mod voit păcatul pe care-1 caută, raportând

apoi că nu l-a putut găsi. DECLARAŢII FALSE ALE FĂŢARNICULUI

1. Făţarnicul susţine că el nu poate suporta ipocrizia Nu este

suficient să spui că nu eşti făţarnic, ci trebuie să aduci şi o

dovadă de pe pământul sfânt. Este ceva natural pentru un om

să condamne un păcat pe care-1 vede la altul, în timp ce

ascunde acelaşi păcat în viaţa lui. Cât de aspră a fost

condamnarea lui Iuda împotriva lui Tamar! El era aşa de dornic

s-o vadă distrusă încât oricine îşi închipuia că vorbea ca un om

neprihănit - deşi el fusese cel care o înjosise (Gen. 38.24)!!

Entuziasmul unor oameni se aprinde împotriva păcatului altora

atunci când acesta îi dezonorează în ochii lumii. Acest lucru se

adevereşte mai ales când răul săvârşit este făcut public, iar

persoana care l-a comis îţi este apropiată. De exemplu, Iuda

dorea să-şi îndepărteze nora, astfel încât pata pe care o

adusese asupra familiei să dispară odată cu ea. Unii judecă

greşelile altora ca să le poată acoperi pe ale lor, aceasta

ajutându-i să-şi poarte dorinţele egoiste, fără a fi suspectaţi. De

exemplu, pentru a se da de partea poporului şi a-i câştiga inima,

Absalom, ca o provocare, a criticat guvernarea tatălui său. Iar

Iehu iubea mai mult coroana decât dispreţuia curviile Izabelei,

deşi o sabie ascuţită atârna deasupra capului său. Astfel, râvna

falsă devine răzbunătoare şi îl loveşte pe om mai mult decât ar

face-o propriul său păcat; făţarnicii pot urî tiranul, admirând

totodată tirania. 2. Făţarnicul se făleşte că este izbăvit de teamă

Cel mai bun lucru este să testezi curajul unui om prin

sinceritatea lui şi nu sinceritatea prin curaj. Adevărata încredere

şi un duh neînfricat în faţa primejdiei şi a morţii strălucesc când

Duhul şi Cuvântul lui Cristos sunt alături pentru a le da şi mai

multă siguranţă. Este bun lucru când o persoană poate da

socoteală de nădejdea care este în ea, după cum a procedat

Pavel când a arătat oamenilor izvorul acesteia acţionând în

viaţa lui. Acesta reprezintă curajul creştinilor şi nu lipsa de

teamă a romanilor. 124 Dar, înainte de a ajunge în acest loc

sigur, care poate fi asociat cerului însuşi, creştinul trebuie să

treacă prin multe încăperi. Ceea ce îi permite accesul în aceste

locuri este credinţa. întâi, ea deschide uşa îndreptăţirii şi îi oferă

pacea şi împăcarea cu Dumnezeu prin Isus Cristos: „Fiind

socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin

Isus Cristos, Domnul nostru" (Rom. 5.1).

Prin intermediul îndreptăţirii, căutătorul trece în

următoarea încăpere - camera graţiei lui Dumnezeu - şi este

binevenit în prezenţa Lui: „Lui îi datorăm faptul că, prin

credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem" (v.

2). Nu numai că am fost iertaţi de păcat şi împăcaţi cu

Dumnezeu prin credinţa în Cristos, dar acum suntem introduşi

în Curtea regală sub aripa lui Cristos, ca favoriţi ai împăratului.

Acum nu numai că ne bucurăm de harul, favoarea şi

comuniunea cu Dumnezeu, dar ne putem continua drumul,

deschizând uşa celei de-a treia încăperi - o nădejde plantată

ferm în inimile noastre pentru gloria cerească viitoare,

„bucurându-nc în nădejdea slavei lui Dumnezeu" (v. 2). în final,

Dumnezeu îl duce pe creştin în cea mai tainică încăpere, în care

nimeni nu poate intra dacă nu le-a străbătut mai întâi pe

celelalte: „Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile

noastre" (v. 3). Dacă nu ai trecut pe aceste porţi, eşti un hoţ şi

un tâlhar: tu ţi-ai însuşit încrederea pe care mâna lui Dumnezeu

nu ţi-a oferit-o. Dacă Dumnezeu te îndreaptă spre cer, în nici un

caz El nu te va pedepsi pentru această îndrăzneală, după cum

nu l-a pedepsit nici pe Iacov, când i-a smuls binecuvântarea

tatălui său. Aşa că nu fi satisfăcut de un curaj nejustificat şi de o

credinţă care se arată doar în timpuri de primejdie, ci caută să

afli dacă are o temelie scripturistică pe care să stea. Altfel,

stâlpii de sprijin ar putea fi neştiinţa în mintea ta şi prostia în

sufletul tău. Dacă cugetul îţi este întunecat, curajul tău nu va

avea o viaţă mai lungă decât cel al unui om beat. Când se află

sub influenţa vinului, el este convins că poate ajunge până la

lună şi se aventurează fără teamă spre prăpăstii şi primejdii. Dar

când se trezeşte, este năpădit de teamă, văzând ce a tăcut în

starea de beţie. De exemplu, Nabal nu s-a temut de nimic când

era beat - dar inima lui a devenit de piatră când, a doua zi

dimineaţă, Abigail i-a istorisit cele întâmplate (I Sam. 25.37). 3.

Făţarnicul îşi descoperă jurămintele ascunse Făţarnicul este

marcat de faptul că în afara scenei el este un nimeni. El

măguleşte lumea pentru aplauze şi va face orice pentru a le

obţine. 125 Dacă totala neglijare a jurămintelor tainice

marchează o persoană ca făţarnică, păstrarea acestora

nicidecum nu demonstrează sinceritatea sa. în această privinţă,

făţărnicia se aseamănă cu broaştele din Egipt. Ele se strecurau

pretutindeni, chiar şi în paturi: se târau în cele mai tainice

încăperi la fel de bine ca în grădina interioară. Cu toate că locul

meditaţiei poate fi tainic, unii făţarnici mânuiesc problema de o

aşa manieră încât toată lumea o cunoaşte. Pentru a-şi cloci

ouăle, o găină se poate retrage într-un colţ liniştit, dar

cotcodăcitul ei informează pc toţi ai casei unde se află şi ce

face. în toate artele, unii au mai multe abilităţi decât alţii; există

ucenici şi există maeştri. La fel este şi cu făţărnicia. Marele

făţarnic care încearcă să înşele alte vieţi se situează într-un

mediu religios, lipsit de uşi. Dar ipocritul care luptă să-şi

păstreze cugetul de partea sa va merge la principala verigă a

lanţului; va face totul pentru a nu-1 separa de poftele sale. Şi,

ca un coeficient de siguranţă, ar putea afişa o viaţă de

rugăciune, pentru a-şi proteja păcatele. Nu ascuţimea săbiei

ucide, ci forţa cu care ea se înfige. Astfel, făţarnicul poate,

străpunge păcatul din inima lui aşa de uşor încât să nu producă

dureri. 4. Făţarnicul declară război păcatului Tu poţi afişa

numeroase victorii ale războiului tău spiritual: „Cândva, nu

puteam merge la clubul de noapte fără să fi fost împins de

pofta mea; dai; mulţumesc lui Dumnezeu, am biruit acest păcat

şi acum nici măcar nu mai arunc o privire spre acele locuri". Dar

Duhul Sfânt vine să conteste o astfel de victorie prin câteva

întrebări: (a) De câte ori ţi-ai stăpânit pofta? Permite-mi să-ţi

amintesc că nu toate ispitele se reîntorc la fel de repede. Râul

nu curge întotdeauna cu acelaşi debit. Uneori, nivelul lui creşte,

alteori scade, dar totuşi direcţia în care curge rămâne

neschimbată. Acum, intensitatea poftei poate fi variabilă, însă

tocmai când credeam că pofta a fost biruită, ea a apărut din

nou, venind pe căile întortocheate ale păcatului. Cine s-ar fi

gândit că Faraon putea fi prins într-o altă capcană, după ce într-

o stare de bună dispoziţie permisese lui Moi se şi poporului să

plece? Şi totuşi aceasta reprezintă ceea ce se întâmplă când o

criză sau ispită sc abate asupra

noastră, ca un vânt de la răsărit ce străbate cursul poftei

pentru a ne distruge. Sufletul nostru poate fi curăţat de poftă,

precum nisipurile neacoperite de apa mării: dar numai în câteva

momente putem fi acoperiţi din nou de valuri mari. Desigur,

este cu atât mai bine cu cât malul este mai înalt, dar chiar dacă

niciodată nu ţi-ai afişat 281 pe deplin pofta, ar fi acest lucru

suficient pentru a te curaţi de ipocrizie? întrebarea este „De ce

încerci să le eliberezi de aceste păcate?'' (b) Care este motivul

tău? Lucrul care te ţine acum departe de o cârciumă poate fi

mai rău decât pofta care te-a îndreptat acolo la început. Banii

pe care nu-i cheltuieşti bând pe nerăsuflate cocktailuri colorate

- îi cheltuieşti acum pe îmbrăcăminte pentru a-ţi hrăni mândria?

Ceea ce ai făcut tu este doar că ai sacrificat o poftă în folosul

alteia. Oare ce a determinat această schimbare: Dumnezeu sau

omul, Dumnezeu sau mândria ta, Dumnezeu sau reputaţia ta?

Dacă în afară de Dumnezeu a triumfat asupra ta orice altceva,

numele care ţi se potriveşte acum mai bine este ipocrit. Poate

că ai doborât acest păcat. Bine! Dar de ce? Pentru că ai urât

păcatul şi L-ai iubit pe Dumnezeu, sau mânia lui Dumnezeu te-a

înspăimântat să-l continui? Ai doborât răul, dar ai înălţat

binele? Numai un fermier nechibzuit îşi ară pământul fără să

semene nimic. Ceea ce-ţi plăteşte datoria şi îţi aduce venit nu

este câmpul lipsit de buruieni, ci belşugul grânelor. Tot astfel,

nu „lipsa beţiei" sau „lipsa necurăţiei" confirmă calitatea ta de

creştin şi asemănarea cu Cristos, ci .mai degrabă sfinţenia,

dragostea curată şi credinţa neprefăcută. CARACTERISTICILE

SINCERITĂŢII I. Inima sinceră este o inimă nouă Făţărnicia este

numită „aluatul vechi": „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o

plămădeală nouă" (I Cor. 5.7). Odată ce aluatul creşte cu

drojdie, gustul lui va persista. Inima trebuie înnoită sau îşi va

păstra vechea stare. Deşi ingeniozitatea şi talentul pot împăca o

inimă falsă şi s-o facă mai plăcută - după cum florile şi

mirodeniile sunt împrăştiate pe o mortăciune - atât inima

coruptă cât şi leşul în putrefacţie rămân neschimbate. „O

singură inimă" şi „o inimă nouă" sunt amândouă haruri ale

Noului Legământ: „Le voi da o altă inimă şi voi pune un duh nou

în ei, voi lua din trupul lor inima dc piatră..." (Ez. 11.13).

Dumnezeu promite să ofere un singur duh adică o inimă sinceră

faţă de Dumnezeu şi oameni, contrar inimii împărţite, marca

făţărniciei. Dar cum face Dumnezeu aceasta? „ Vă voi lua inima

de piatră şi vă voi da o inimă de carne". Cu alte cuvinte: „O voi

muia, o voi netezi şi o voi modela în întregime, după cum multe

bucăţi de argint vechi sunt aruncate în foc şi topite pentru a ieşi

o singură piesă". Din fire, inima omului este foarte împărţită,

fragmentată de diferite pofte şi slăbiciuni. Dar Dumnezeu îşi

aruncă vasele alese în focu] Cuvântului Său, unde Duhul Sfânt le

topeşte şi le transformă într-o unitate perfectă. în cele din

urmă. inima a fost întregită şi scoasă de sub controlul poftelor,

fiind acum focalizată spre Dumnezeu. Vrei să ştii dacă ai sau nu

o inimă sinceră? întreabă-te: „Am o inimă nouă?" Te-a aruncat

vreodată Dumnezeu în cuptorul Său? Cuvântul Său, asemănător

unui foc, te-a întreţinut şi a purificat duhul tău întinat astfel

încât necredinţa, mânia şi făţărnicia să fie făcute vizibile şi

separate cum se separă zgura de aur? Numai atunci eşti liber să

îndepărtezi păcatul din inimă şi să mărturiseşti ce persoană

nenorocită ai fost, numai aşa starea la spirituală poale apărea

atractivă în ochii oamenilor. Te întristează să readuci religia

falsă pe care ai produs-o în contul comunităţii, în Numele lui

Cristos, în timp ce pe ascuns întreţineai poftele în dosul uşilor

frumos decorate ale inimii tale? Dar, deşi plin de viaţă, nu eşti

tu plin de amărăciune datorită sentimentelor tale împărţite? Şi

acum te-ai hotărât din toată inima să te temi de Numele lui

Dumnezeu? Ai tu doar o singură ţintă: să-L iubeşti pe Cristos şi

să fii iubit de El? Dacă puterea măreaţă a Duhului lui Dumnezeu

a reînnoit inima ta şi a îndreptat sentimentele tale spre acest

unic izvor, şi te-a făcut să alergi la El eu iuţeală, atunci tu eşti

binecuvântat din plin de Domnul. în drumul tău, pot exista

munţi şi stânci de corupţie care să îngreuneze cursul liber al

sufletului tău ce se grăbeşte spre Dumnezeu: dar chiar şi cu

aceste şerpuiri şi cotituri menite să blocheze cel mai direct

drum spre El, sinceritatea - ca apa faţă de mare - nu se va da în

lături până ce nu te va duce la El.

2. Inima sinceră este o inimă simplă Făţarnicul învaţă de la

şarpe şi, asemenea lui, se strânge sau se lungeşte după bunul

plac, nedorind să se arate altora. De altfel, el are un motiv bine

întemeiat pentru aceasta: să câştige mai multă credibilitate

acolo unde este mai puţin cunoscut. Făţarnicii „îşi ascund

planurile dinaintea Domnului şi faptele lor sunt în întuneric şi

zic: «Cine ne vede şi cine ne ştie?»" (Is. 29.15). între cuvintele

pioase ale făţarnicului şi motivele sale necurate este o distanţă

colosală. în orice caz, o inimă sinceră este ca un pârâu limpede;

poţi observa baza intenţiilor acestei persoane din cuvintele

sale. îi poţi măsura inima din limba lui. Dar oricine ar fi spus

proverbul: „Vorbeşte ca să te pot vedea" nu se gândea la omul

făţarnic care vorbeşte aşa ca să nu-1 poţi 127 vedea pentru că

el îşi înfăşoară înşelăciunea în cea mai groasă ceaţă pe care o

poate găsi: vanitatea religioasă şi jurământul pios. Dacă doreşti

să găseşti sinceritatea, caută o inimă fără ascunzişuri. Pavel

împreună cu ceilalţi martori credincioşi ai lui Cristos se

comportau printre corinteni „cu o sfinţenie şi curăţie de inimă

dale dc Dumnezeu" (II Cor. 1.12). Ei nu aveau un loc secret în

care să păstreze anumite fapte ascunse, aşa cum procedau

profeţii mincinoşi. Această simplitate a inimii se arată pe trei

căi: (a) O inimă sinceră se poartă cinstit cu ea însăşi în primul

rând, inima sinceră se cercetează cu convingere şi putere. Ea nu

va recurge la scuze de genul celei rostite de Rahela faţă de

Laban când stătea pe idolii lui. Om sincer, David nu s-a dat

bătut până când n-a aflat că cel ce-i tulbura pacea se afla în el

însuşi. El nu se purta atât de fin şi grijuliu faţă de reputaţia lui,

încât s-o perie, ci ataca hoţul şi îşi condamna păcatul

mărturisindu-1, până când era justificat de Duinnezeu: „Atunci

îmi zic: «Ceea ce mă face să sufăr este că dreapta celui Prcaînalt

nu mai este aceeaşi!»" (Ps. 77.10). De fapt, David spunea:

„Doamne, acum îl pot vedea pe acel Iona care a provocat

furtuna din inima mea şi nu mi-a dat odihnă; era necredinţa

care m-a tras în jos • şi nu m-a lăsat să privesc în sus pentru a-

mi aminti binecuvântările trecute - şi pentru că le-am uitat, am

gândit lucruri nevrednice de Tine". Te asemeni cu David în felul

cum îţi cercetezi inima? Priveşti acest lucru cu seriozitate, ca şi

cum ai căuia un ucigaş ce se ascunde în pro-pria-ţi casă? Eşti tot

atât de înverşunat în dezrădăcinarea păcatului aşa cum erau

papistaşii, pe vremea reginei Măria, în căutarea protestanţilor?

Sau când faci acest lucru nu cumva eviţi să te concentrezi,

încercând să treci cu vederea ceea ce nu vrei să găseşti? Şi

totuşi David nu era mulţumit cu mărturia sa, ci aştepta ca

Dumnezeu să Se pronunţe dacă sufletul său erau sau nu curat:

„Cerce-tează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! înecarcă-

mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea..."

(Ps. 139.23-24). Chiar şi un medic nu se încrede în propriul

raţionament cu privire la sănătatea lui, ci consultă un alt medic.

în mod asemănător, după ce creştinii sinceri s-au rugat şi şi-au

expus cazul lui Dumnezeu, ei doresc să audă ce are El de spus.

Aceştia sunt creştinii care acceptă cercetarea Domnului prin

care le sunt descoperite tainele adânci ale inimii lor. Ei se

aseamănă cu femeia samariteancă, datorită căreia a avut loc

predica pe care a rostit-o Cristos, deoarece El îi spusese tot ce

făcuse. 127 Pe de altă parte, o persoană falsă nu doreşte să

audă cu amândouă Urechile; ea acuză predicatorul de

încălcarea unei proprietăţi private Când acesta le atinge cugetul

şi, dacă ar putea, ar susţine că slujitorii lui Dumnezeu

desfiinţează proprietatea. De exemplu, Ioan Botezătorul si a

pus degetul pe^rana Iui Irod; dar cu toate că regele se temea de

cuvintele lui, el nu-1 iubea pe Ioan şi nu s-a dat înapoi să taie

capul celui ce avea o limbă atât de îndrăzneaţă ca să-i

condamne păcatul. Pe lângă faptul că o inimă sinceră se

analizează într-un mod serios, ea este gata să pronunţe sentinţa

asupra ei însăşi când se confruntă cu dovezi clare. Ea nu se

autocoinpâtimcşte, lasă cugetului toată libertatea şi nu va fi

controlată de sentimente. „Astăzi am arătat mândrie, mrăbdaiv

şi mânie". O astfel dc persoană este îmbrăcată cu o aşa furie

împotriva păcatului încât devine surdă la strigătul firii care s-ar

tocmi pentru o sentinţă mai uşoară: „Am păcătuit împotriva

Domnului", mărturisea David. ,Am păcătuit grav" (II Sam. 12.13;

24.10). „Eram /misl şi fără judecată,

eram ca un dobitoc înaintea Ta" (Ps. 73.22). (b) O inimă cu

adevăiat sinceră se poartă cinstit cu Dumnezeu făţarnicul

jonglează cu rugăciunile sale şi cere de la Dumnezeu ceva ce nu

doreşte cu adevărat, şi astfel nu se supără dacă nu primeşte

răspuns. Uneori, creştinii se roagă pentru mai multă evlavie, dar

corupţia nu se micşorează, iar harul nu creşte. Iată locul unde

se arată făţarnicul iau sinceritatea. Dacă eşti sincer în fiecare

minut, vei fi şi un ceas; dacă eşti în fiecare zi, vei fi un an până

când vei primi veşti din cer. „Nădejdea amânată" va „îmbolnăvi

inima" (Pv. 13.12). „Sunt o femeie cu duhul mâhnit", îi spunea

Ana lui Eli (I Sam. 1.15). Ea se ruga de ani de zile, dar Dumnezeu

nu-i răspunsese. Astfel, nu om poate spune: „Sunt pmfund

mâhnit deoarece m-am rugat pentru <> inimă blândă şi

credincioasă, dar nu am primit-o. Poate că n-am fost sincer,

altfel de ce ruga mea ar fi stat agăţată de nori atâta timp?" Un

a\t lei de om este nerăbdător, ca un negustor în aşteptarea

unui vas cu bogăţii. EI nu poate dormi pe ţărm până nu-1 vede

venind. Dar dacă te rogi odată şi apoi uiţi - după cum un copil

mâzgăleşte o bucăţică de hârtie şi apoi o mototoleşte - sau dacă

primeşti refuzurile din partea lui Dumnezeu la fel de împietrit,

ca un peţitor neînflăcărat când nu are veşti de la fata pe care dc

fapt n-a iubit-o realmente niciodată, atunci inima ta nu-i

sinceră. Doar speră că Dumnezeu nu S-a hotărât să răspundă

dorinţei ascunse a inimii tale; pentru că, dacă s-ar întâmpla să-ţi

răspundă, tu ai fi pierdut pentru totdeauna. O altă trăsătură a

inimii prefăcute este că ea rămâne pasivă şi priveşte cum

Dumnezeu lucrează, asemenea unui om a cărui şaretă a căzut

285 într-o groapă. El strigă după ajutor, dar nu c dornic să-şi

pună umărul. Făţarnicul este aşa de cuprins de frică şi lene

spirituală încât el nu va face un al doilea pas spre victorie. Dar o

inimă sinceră este perseverentă: „Să ne înălţăm şi inimile cu

mâinile spre Dumnezeu din cer" (PI. 3.41). Limba făţarnicului se

bâlbâie, dar picioarele creştinului sincer umblă şi mâinile sale se

îndreaptă ferm spre ţintă. (c) Inima sinceră se poartă cu

simplitate lată de oameni „Ne-am purtat în lume", spunea Pavel

corintenilor, „cu o sfinţenie şi curăţie de inimă date de

Dumnezeu, bizuindu-nc nu pe o înţelepciune lumească" (II Cor.

1.12). Creştinul nu-şi va subordona inima capului, nici cugetul

simţului practic. El nu se teme de oameni, deoarece se supune

lui Dumnezeu şi nici nu riscă să-şi înăbuşe cugetul pentru a-şi

scăpa pielea, ci se încrede în Dumnezeu în mod deschis,

indiferent ce se întâmplă. Cu toate acestea, făţarnicul îşi

schimbă pânzele şi se aventurează indiferent de culorile pe care

lumea le desfăşoară în faţa sa. Dacă ţărmul se vede clar şi nu se

iveşte nici un pericol, atunci el va apărea la fel de religios ca

oricare altul; dar imediat ce sesizează vreo dificultate, îşi

schimbă direcţia, concluzionând că drumul corect este acela

care îţi oferă siguranţă. Dar „calea oamenilor fără prihană este

să se ferească dc rău" (Pv. 16.17). 3. Creştinul adevărat este

statornic Adevărul din inimă este copia fidelă a adevărului din

Cuvântul lui Dumnezeu - ele se potrivesc, după cum fala din

oglindă corespunde cu cea a omului care se priveşte în ea. Iată

de ce, dacă adevărul din Cuvânt este armonios, atunci şi

adevărul din inimă, care nu este altceva decât o reproducere a

acestuia, trebuie să fie armonios. Există o întreită statornicie în

ascultarea creştinului sincer. El este statornic din punct de

vedere al scopului, motivaţiei şi împrejurărilor vieţii. (a)

Creştinul sincer este statornic în ce priveşte scopul său

Făţarnicul poate împlini Legea lui Dumnezeu doar într-o singură

privinţă - o anumită poruncă ce-i este pe plac - dar să le ignore

pe celelalte; însă o inimă sinceră este aproape, ca dorinţă şi

acţiune, de Legea Domnului, în ansamblul ei. Se spune că

picioarele celui neprihănit stau „pe calea cea dreaptă" - el este

"sensibil la toată voia lui Dumnezeu (Ps. 26.12). Dar Solomon

spunea: „picioarele ologului nu se aseamănă " şi el nu poate sta

pe calea cea dreaptă, deoarece un picior este lung, iar celălalt

scurt (Pv. 26.7). 128

De exemplu, fariseii pretindeau că aveau un mare zel

pentru anumite porunci. Ei posteau şi se rugau, dar se rugau

pentru victima lor; şi după ce posteau toată ziua, ei mâncau pe

cheltuiala văduvei, a cărei casă o nimiciseră. Este un post trist

cel care conduce către un apetit feroce, care să înghită

proprietatea altora în numele religiei! Moralistul este corect în

relaţiile cu oamenii, dar nu şi faţă de Dumnezeu. El n-ar fura un

bănuţ de la semenul său, dar nu ezită să-L înşele pe Dumnezeu

în lucruri mai importante. De exemplu, el îi datorează lui

Dumnezeu dragoste, teamă şi credinţă; dar nu-şi frământă

cugetul pentru a plăti ceva din toate acestea. Este tipică

Scripturii descrierea unei persoane evlavioase printr-un singur

har ce se scurge prin viaţa sa. Uneori trăsătura principală

este: ,J3l se teme să jure" (Ecl. 9.2); alteori el este cel ce-i

iubeşte pe fraţi (I Ioan 3.14). Acest lucru este semni ficaţiv,

deoarece ori de câte ori se dezvoltă o însuşire, inima se

deschide de la sine pentru o alta. După cum Dumnezeu a

promulgat toate poruncile Lui cu aceeaşi autoritate -

„Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte" tot aşa El imprimă

toate darurile laolaltă şi scrie întreaga Lege în inimile copiilor

Săi. (b) Creştinul sincer este statornic în ce priveşte motivaţia

Fiinţa omenească, în întregime înnoită, are o singură direcţie.

Toate puterile şi capacităţile sufletului său îşi adună forţele şi se

bucură de o înţelegere armonioasă. Când mintea descoperă un-

adevăr, cugetul exercită autoritate asupra voinţei poruncindu-i,

în Numele Domnului, ce atitudine să adopte faţă de el; şi

imediat ce cugetul se face auzit, se deschide şi voinţa şi îi

permite accesul. Apoi sentimentele, ca slujitori loiali, văd

adevărul ca pe un oaspete, îi urează bun-venit voinţei, şi îşi

exprimă dorinţa de aşteptare. Dar nu tot aşa este cu făţarnicul.

Voinţa, cugetul şi sentimentele se războiesc între ele. Când

mintea unui om se luminează, el recunoaşte adevărul; dar

deseori cugetul este mituit şi nu pedepseşte voinţa pentru

neglijarea adevărului. în mod obişnuit, cugetul nu va provoca

sufletul pentru a lăsa adevărul să pătrundă. Dar chiar dacă

cugetul îşi forţează drumul pentru a pleda cauza lui, el este un

oaspete nedorit, întâmpinai cu răceală şi dezinteres,

purlânduse ca o soţie încăpăţânată când soţul ei îi aduce acasă

un coleg indezirabil. Şi, chiar mai rău, ea îşi ascunde

resentimentul şi îşi întreţine oaspetele. (c) Creştinul sincer este

statornic când se schimbă împrejurările vieţii sale . El este

statornic în timp. Religia acestui om nu se reduce la o haină de

sărbătoare, purtată duminica, timp de câteva ceasuri. Dar poţi

trece 287 pe la el şi să-1 găseşti îmbrăcat în sfinţenie în zilele de

luni sau joi la fel de bine ca şi duminica. „Ferice de cei ce păzesc

Legea, dc cei ce înfăptuiesc dreptatea în orice vreme!" (Ps.

106.3). Nu-ţi poţi spune părerea în legătură cu adevărata

înfăţişare a unui om care priveşte focul; aceasta se poate

schimba când focul se stinge. Unii oameni sunt precum florile:

trebuie să fii acolo în sezonul potrivit pentru a le observa

evlavia înflorind, altfel nu o vei putea vedea deloc. Creştinul

sincer poate fi întrerupt în mersul lui spiritual, dar de îndată ce

ispita este îndepărtată, el îşi reia cursul sfinţeniei - toate

acestea pentru că are o natură nouă. în schimb, făţarnicul

eşuează în orice fibră şi cadru al spiritului său; el nu posedă

principiul harului care să-i susţină mersul. Totodată, creştinul

sincer este stabil în ce priveşte locul şi compania, în public sau

între rudele apropiate, scopul lui David era acelaşi. Despre

mediul lui intim, spunea: „Voi umbla cu inima fără prihană în

mijlocul casei mele" (Ps. 101.2). Dar ori de câte ori se situa în

afara acestei sfere, cugetul era însoţitorul lui; nu-1 punea să

aştepte până când se întorcea el, aşa cum Avraam le-a cerut

servitorilor săi când s-a suit pe munte (Gen. 22.5). Romanii

aveau un obicei potrivit căruia toţi trebuiau să poarte la pălărie

sau pe haină un semn care să arate ocupaţia lor. Creştinul

sincer nu îndepărtează niciodată în mod voit semnul slujbei sale

sfinte. Când trebuie să fie printre păcătoşi zgomotoşi şi

sarcastici, el nu-şi expune dispreţului crezul său, aruncându-şi

mărgăritarele înaintea celor ce le-ar putea călca în picioare.

Unele locuri sunt atât de pline de întînăciune şi josnicie, încât

sinceritatea nu-şi poate susţine dovezile, prolejându-1 în acelaşi

timp pe omul neprihănit. Se întâmplă adesea ca un om să

şovăie în a protesta împotriva păcatului şi, dovedind o

neglijenţă prostească faţă de sufletul lui, să refuze părăsirea

acelui loc unde, în mod constant, are parte numai de rău. în

acest caz, ar face bine să se întrebe asupra sincerităţii sale

înaintea lui

Dumnezeu. 4. Creştinul sincer este prosper El niciodată nu-

şi sfârşeşte călătoria până ce n-a obţinut cerul. Aceasta îl

determină să se bizuie în permanenţă pe Dumnezeu,

mulţumindu-I pentru orice mică favoare, dar niciodată

mulţumit de sine, când primea o măsură mai mare de har.

„Când mă voi trezi", spunea David, „mă voi sătura de chipul

Tău" (Ps. 17.15). Lui i se făcea mereu parte de vase pline de

mângâiere, provenite de la ospăţul lui Dumnezeu, 130 vase

despre care lumea nu ştia nimic. Şi totuşi David şi-a dat seama

că niciodată nu ar fi avut de ajuns, dacă cerul n-ar fi fost scopul

lui final. Când galii au gustat pentru prima dată din vinurile

italiene, au fost atât de impresionaţi de dulceaţa lor, încât nu

numai că au dorit să facă negoţ cu acest vin, dar au sfârşit prin a

cuceri întregul ţinut ce furniza asemenea struguri! Astfel,

creştinul sincer consideră că nu este suficient să primească din

ceruri în ocazii deosebite, porţiuni de har şi mângâiere,

încheind contracte pe termen lung cu Dumnezeu. Nu, el se

gândeşte să-şi însuşească tot acel ţinut sfânt şi binecuvântat,

care este sursa acestor bogăţii, şi urmăreşte să bea din vinul

împărăţiei în împărăţie. Acest gen de meditaţie îl ridică din ce în

ce mai aproape de cer. Omul care aspiră la cer priveşte mai sus

decât cel care se îndreaptă spre un pom. Pavel spunea: „Alerg

spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în

Cristos Isus" (Fii. 3.14). Unii au admirat realizările spirituale ale

apostolului şi ar fi fost mulţumiţi cu ele; dar Pavel eră cel mai

nefericit pentru că nu urcase pe noi piscuri ale harului lui

Dumnezeu. El recunoştea că încă nu obţinuse ceea ce urmărea.

Premiul nu se capătă la mijlocul drumului, ci la sfârşitul cursei;

iar Pavel alerga cu toată puterea pentru a-1 câştiga. Numai

făţarnicului îi plac schimbările rapide în lucrurile lui Dumnezeu.

Lui îi este suficientă doar atâta cunoştinţă cât să poată vorbi

despre religie cu oamenii religioşi; altfel, o neglijează. El alege

atâtea fapte bune şi frecventează Biserica pentru a fi remarcat

şi a evita păcatele mari (neacceptate de societate); dar

niciodată nu s-ar obosi să insiste pentru o comuniune mai

profundă cu Dumnezeul Cel Sfânt. El se aseamănă cu un om de

afaceri iresponsabil care nu se interesează de creşterea

profitului, ci este mulţumit doar să-şi ţină magazinul deschis şi

să nu Iacă închisoare, deşi se implică în zeci de afaceri

necinstite. Ai putut observa lăuntrul unei inimi sincere; şi după

ce te vei cerceta în lumina acestor însuşiri, cugetul va prezenta

unul dintre cele trei rapoarte. Te va condamna ca făţarnic; îţi va

confinna sinceritatea; sau te va lăsa în neştiinţă şi în îndoială,

deoarece nu îndrăzneşti să-ţi recunoşti sinceritatea. SFATURI

PENTRU OMUL NESINCER Unii dintre voi v-aţi analizat cugetele

şi aţi găsit condamnarea făţărniciei. Evidenţa este atât de clară

şi puternică încât cugetul tău nu-şi poate retrage verdictul:

„Dacă acestea sunt standardele sincer/lăţii, atunci tu trebuie să

fii un făţarnic". Aşadar sfatul pe care-1 am pentru tine te va

conduce de la sclavie la eliberarea de nesinceritate. 19 -

Creştinul în Armătură 289 1. înfruntă natura distrugătoare a

ipocriziei tale Nu există nădejde de vindecare dacă nu ţi-ai

diagnosticat boala deplorabilă ca fiind făţărnicie. Medicamentul

nu poate fi înghiţit de un pacient care doarme; şi este în firea

acestei boli să întunece ochii sufletului şi să amorţească cugetul

prin imaginea linguşitoare a făţărniciei. Făţarnicul trece prin

emoţiile formalismului religios care se înalţă din inima lui

înşelătoare asemenea unei băuturi ameţitoare care se urcă la

cap şi-i înăbuşă simţurile spirituale, într-un fel de beţie. Şi

această fantezie asemănătoare viselor îl întreţin cu speranţe şi

bucurii false, care dispar la fel de repede după cum au sosit. De

exemplu, fariseii lăudăroşi - făţarnici notorii ai tuturor

vremurilor - erau aşa de pătrunşi de încrederea în ei înşişi, încât

nu se temeau să se laude singuri înaintea lui Dumnezeu:

„Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi

oameni... sau chiar ca vameşul acesta" (Lc. 18.11). Astfel,

când Cristos Se confrunta cu această generaţie mândră, vocea

Lui, care în mod obişnuit era caldă, suna ca un tunet străbătând

norii. Şi din glasul dulce al Mântuitorului judecăţi usturătoare se

abăteau peste ei: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici!" (Lc.

11.44). Şi totuşi câţi dintre ei au fost treziţi şi convertiţi de

predica lui Isus? Au fost câţiva, aşa că nu putem declara această

boală ea incurabilă; dar foaile puţini, aşa că ar trebui să ne

cutremurăm la gândul amplificării acesteia înăuntrul nostru.

Pelru a învăţat cum să se poarte cu cel făţarnic de la învăţătorul

lui. Când îi vorbea lui Simon vrăjitorul - un om la care boala

aceasta intrase într-o fază gravă - cuvintele lui erau sporite de o

judecată aspră: „Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba

aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu" (F.

A. 8.21). Dumnezeu-Tatăl îi dăduse lui Pelru un extraordinar

simţ pentru a discerne dacă inima înşelătoare a omului era

„plină de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii" (v. 23). Şi

singurul lucru care îl făcea pe acest om să se simtă mai bine

decât sufletele condamnate la iad era că ei se aflau în foc, iar el,

ca un mănunchi legat şi gata pentru a fi ars, încă nu fusese

aruncat. Nădejdea lor trecuse, dar el mai avea încă posibilitatea

de a se pocăi. Un alt exemplu al acestei boli spirituale maligne îl

constituie Biserica din Laodiceea. Duhul lui Dumnezeu a

mustrat-o cu asprime şi n-a menţionat nimic bun despre

această adunare deoarece aluatul făţărniciei sporea îngâmfarea

ei. Orice lucru care încurajează somnul este mortal pentru o

persoană comodă; şi orice lucru liniştitor pentru făţarnic este la

fel de periculos. Unii spun că cel mai sigur mod de a vindeca

lenevia este acela de a o transforma într-o febra. Şi cea mai

bună cale de a 290 trata cu un făţarnic este să-l scuturi de

pacea lui falsă şi să-l arunci într-o sărăcie adevărată. Deci,

acesta să fie punctul tău de plecare - să vezi greutatea păcatului

tău şi de aceea să-ţi laşi sufletul să plângă. După ce preotul din

Vechiul Testament delara pe un om lepros, pasul următor îl

reprezenta sfâşierea hainelor, mersul cu capul descoperit şi

acoperirea bărbii - ceremenie întâlnită la toţi cei ce boceau - şi

strigătul: „Necurat, necurat!" (Lv. 13.45). Deci, şi tu ar trebui să-

ţi plângi rana inimii tale, deoarece nu eşti într-o stare potrivită

pentru a te apropia de Dumnezeu sau familia Sa. Dacă ai avea o

boală atât de dezgustătoare încât să infectezi locul unde stai

sau unde zaci, mâncarea pe care o mănânci sau paharul din

care bei, atunci toţi ar fugi de line işi te-ar lăsa singur cu

durerea şi suferinţa ta. Aceasta este exact ceea ce a făcut

făţărnicia pe plan spiritual. Aceasta este o plagă ce-L ofensează

pe Dumnezeu mai mult decât orice boală contagioasă pe care ai

avea-o şi care i-ar determina pe oameni să treacă pe partea

cealaltă a străzii. Ea sar prelinge ca o bubă coaptă prin toate

pansamentele faptelor bune cu care te-ai înfăşură. Dar chiar

dacă poţi să ascunzi această făţărnicie şi să te bucuri de o

reputaţie religioasă până la sfârşitul vieţii, oare, în iad, ar fi o

consolare pentru tine să ştii că prietenii tăi de pe pământ încă

îţi slăvesc memoria? Unii interpretează acest lucru astfel:

„Sărmane Aiistotel! Tu eşti slăvit acolo unde nu mai eşti şi

chinuit acolo unde te afli!" Desigur, aduce puţină mângâiere

acestui filozof păgân faptul că este admirat de savanţii care i-au

slăvit numele din generaţie în generaţie, dacă în realitate

intelectul lui, împreună cu trupul lui, trăiesc în agonia pedepsei

eterne. Făţarnice, oare merită cu adevărat să fii plasat aici pe

pământ în rândul sfinţilor pentru ca apoi să fii chinuit printre

demoni în iad? 2. Admite că nu-ţi poţi trata singur făţărnicia

Făţărnicia este ca o bubă dureroasă. Se prezintă ca o erupţie

minoră la suprafaţă, dar este una din rănile cele mai greu de

vindecat, deoarece este dificil de găsit originea ei. Voinţa ta

poate să promită că nu va mai minţi şi înşela; dar este un lucru

simplu să fii înşelat de propriile-ţi intenţii: „Cel ce se încrede în

inima lui este un om nebun" (Pv. 28.26). Mulţi oameni mor

pentru că şovăie să plătească unui doctor pregătit preţul unei

consultaţii, câtă vreme nu este prea târziu. Fereşte-te de decizii

şi reforme a căror iniţiativă îţi aparţine. Numai Dumnezeu poate

131 vindeca păcatul. Dacă faci experienţe cu propria-ţi inimă, în

loc să cauţi ajutorul cerului, poţi corecta o fărădelege, dar să

scoţi la iveală alte două păcate mai grave. 3. încredinţează

făţărnicia ta lui Cristos, Medicul a Cărui îndemânare şi

credincioşie te poate vindeca

Dacă trebuie să mori, atunci mori la uşa Lui. Dar pentru

mângâierea ta, adu-ţi aminte că mâna Lui poate vindeca pe

oricine şi nimic nu a fost prea greu pentru El. El îi mustra pe

făţarnicii care erau gata să se încreadă în orice şarlatan, care

slujea în numele lui propriu, fără autoritatea lui Dumnezeu, dar

care n-ar fi mărturisit pe Acela Care venise în Numele Tatălui.

Iar Cel ce i-a mustrat pe făţarnici pentru că nu au venit, nu

poate fi supărat pe tine dacă vii. Este chemarea Lui. Cristos a

venit pentru a fi medicul sufletelor. Fariseii erau atât de

pătrunşi de îngâmfare, încât Mântuitorul Şi-a petrecut timpul

cu cei care admiteau că aveau nevoie de ajutor. Dacă nu poţi

face altceva decât să gemi sub povara făţărniciei tale şi să

trimiţi aceste gemete lui Dumnezeu, în rugăciune, Vindecătorul

tău va veni curând la tine. De la înălţarea Sa la cer, Isus n-a

încetat "să cheme păcătoşii, ci continuă s-o facă, iertând pe cei

greşiţi cu credincioşie divină. De exemplu, Cristos a sfătuit

Laodiceea cum să se desprindă de boala incurabilă a făţărniciei:

„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te

îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele" (Ap. 3.18). El

o avertiza: „Laodiceea, tu te înşeli singură şi înşeli şi pe alţii prin

aparenţe în locul realităţilor, prin falsificarea darurilor

adevărate; aurul tău nu este curat şi hainele tale sunt zdrenţe

vechi. Ele nu-ţi acoperă ruşinea, ci o expun. Vino la Mine dacă

vrei o comoară adevărată". Deşi Cristos a menţionat cuvântul

cumpără, El sugera sufletului celui ce cumpără, apreciind atât

de mult pe Cristos şi harul Său, încât dacă acestea s-ar putea

cumpăra, un om ar dori să-şi dea toţi banii şi chiar sângele

pentru aceasta, ca apoi să meargă acasă şi să spună că a făcut o

afacere. Sufletul însetat va fi săturat, dar trebuie să ne asigurăm

dacă setea noastră este adevărată şi profundă. (a)

Incredinţează-te că setea ta este reală Tu trebuie să ai o inimă

însetată şi nu numai un cuget însetat. Un foc distinct aprinde pe

fiecare dintre acestea. Focul iadului, de exemplu, poate aprinde

cugetul şi să-1 facă pe păcătosul vinovat să înseteze după

sângele lui Cristos pentru a stinge chinul aprins în el datorită

mâniei lui Dumnezeu. Dar numai focul cerului aduce căldură în

inima care tânjeşte 132 după Cristos şi Duhul Său, împreună cu

roua plăcută a harului care stinge focul poftei şi păcatului. (b)

încredinţează-te că setea ta este profundă Medicii descriu setea

ca provenind dintr-un gât uscat şi nu din orice temperatură de

la nivelul stomacului. O astfel de sete se poate potoli prin

gargară cu un lichid care apoi este aruncat, şi niciodată înghiţit,

într-adevăr, acest lucru se întâmplă cu anumiţi oameni care aud

pre-dicându-se Evanghelia. Uneori, sufletele oamenilor sunt

atinse de o scânteie a Evangheliei care cade peste sentimentele

lor şi care le trezeşte într-un mod neaşteptat interesul pentru

Cristos şi harul Său. Şi pentru că acestea reprezintă doar un mic

jăratec entuziasmant şi nu nişte dorinţe adânci, căldura lor

dispare curând, iar setea este potolită printr-o simplă testare a

bunătăţii lui Cristos. Şi tocmai când sunt mai aproape de casă,

ei resping violent predica şi nu mai vor să audă de Isus. Aşa că ia

aminte şi observă făţărnicia ta nenorocită şi plinătatea harului

lui Cristos care ţi-o poate vindeca. Un om cu o sete uscată nu

poate fi satisfăcut decât cu o înghiţitură serioasă de apă, fără să

conteze cât l-ar costa. Aşa că tu nu trebuie să fii mulţumit cu

altceva în afară de ('ristos şi harul Său purificator - nu cu

jurăminte, daruri sau scuze, dacăte-ar putea îndepărta de har.

O singură picătură de îndurare nu este de ajuns: tu trebuie să

tânjeşti după râuri de har pentru a-ţi curaţi sufletul şi a te

elibera de făţărnicia care te apasă. Această încadrare a

Sufletului te va adăposti sub aripile sigure ale făgăduinţelor

cereşti, pentru B nu-ţi pierde dorul după Cristos. Dacă dorinţele

inimii tale sunt după argint şi aur şi le agoniseşti cu pasiune,

Dumnezeu te va lăsa să ţipi precum cei afundaţi în iad, în

Centrul flăcărilor aprinse de poftă, fără să-ţi ofere măcar o

picătură de ipă pentru a-ţi răcori limba. Dar dacă îl doreşti pe

Cristos şi harul Lui minunat, dacă eşti convins că trebuie să le

obţii, atunci cu siguranţă vor fi ale tale: „Ferice de cei flămânzi

şi însetaţi după neprihănire căci ei vor fi săturaţi" (Mt. 5.6).

SFATURI PENTRU OMUL SINCER Pe aceia a căror cercetare

blândă a dovedit o sinceritate izvorâtă printr-o inimă curată, eu

îi sfătuiesc să se încingă

strâns cu adevărul şi să practice zilnic neprihănirea.

Dimineaţa nu vei fi nicicând îmbrăcat până când nu-ţi pui acest

brâu, deoarece proverbul care spune: „Fără cingătoare, fără

binecuvântare" este adevărat. » 293 Asemănătoare unei cutii

cu alifie preţioasă, promisiunile lui Dumnezeu suni strânse

pentru a putea fi turnate pe capul omului sincer: „Oare

cuvintele Mele nu sunt prielnice celui ce umblă cu

neprihănire?" (Mic. 2.7). Dar, cu siguranţă, umblarea noastră

este periculoasă când nu există vreun cuvânt din partea lui

Dumnezeu care să ne conducă. Este un nebun cel ce

îndrăzneşte să meargă mai departe când Cuvântul lui

Dumnezeu i se opune. Acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu nu

binecuvintează, el blcsteamă; acolo unde nu promite,

ameninţă. Dar aprobarea lui Dumnezeu ţine sufletul în

siguranţă. Creştinul sincer se aseamănă cu un călător care

merge după treburile sale din zori până în seară; dacă durerea

încearcă să-l atingă, Dumnezeu însuşi îi va purta de grijă.

Promisiunea este făcută celui neprihănit şi prin susţinerea

acesteia el îşi poate recupera pierderea din cheltuiala lui

Dumnezeu, deoarece Tatăl îl înconjoară pentru a-1 proteja. Cu

această siguranţă în minte, să observăm câteva modalităţi de a

umbla în sinceritate. 1. Umblă înaintea lui Dumnezeu Ceea ce a

spus Luther este purul adevăr: „Toate poruncile se pot rezuma

la una singură." El a subliniat faptul că orice păcat este

dispreţuit de Dumnezeu; astfel că dacă am încălcat vreo

poruncă, am încălcat-o pe prima. „înainte de a greşi împotriva

lui Dumnezeu, noi gândim greşit despre Dumnezeu". Astfel

Tatăl a poruncit în mod suveran lui Avraam să-şi păstreze

sinceritatea: „Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană" (Gen.

17.1). Ceea ce a menţinut brâul strâns în jurul coapselor lui

Moise a fost neprihănirea înaintea lui Dumnezeu. El nu s-a lăsat

ademenit de bogăţiile Egiptului şi nici sinceritatea sa nu a fost

terorizată de mânia unui suveran atât de puternic „pentru că a

rămas neclintit, ca şi cum ar li văzul pc Cel ce este nevăzut" (Evr.

11.27). El putea vedea pe Unul mai mare decât faraon. Iar

această viziune l-a îndrumat pe calea cea dreaptă. (a) Umblă în

viziunea atolşliinţei lui Dumnezeu Iudeii I-au acoperit faţa lui

Cristos şi apoi L-au biciuit. La fel procedează şi făţarnicul. în

primul rând, el argumentează în inima lui că Dumnezeu nu

poate vedea sau, cel puţin, uită că poale vedea, şi această

înşelăciune îi dă curaj să păcătuiască din nou împotriva

Dumnezeului Cel Preaînalt. El se aseamănă cu acea pasăre

neînţeleaplă ce-şi ascunde capul printre paie şi se crede a fi la

adăpost de vânător, ca şi cum acesta n-ar pulea-o vedea de

vreme ce ea nu-1 vede. 133 Augustin spunea: „Te pot ascunde

de ochii mei, dar nu mă pot ascunde de Tine". Omule

nepăsător, tu îl poţi ascunde pe Dumnezeu prin ignoranţă şi

ateism, astfel încât să nu-L poţi vedea; dar niciodată nu te-ai

putea ascunde atât de bine, încât să nu poţi fi găsit de El. „Totul

este gol şi descoperit înaintea ochilor A celuia cu Care a vcm de-

a face" (Evr. 4.13). Aminteşte-ţi că indiferent de ceea ce faci, fie

că te afli în birou sau într-o cămăruţă, în Biserică sau pe drum,

Dumnezeu te vede aşa cum eşti şi-ţi cunoaşte gândurile.

Precum imaginile din visul lui Nebucad-neţar, gândurile tale se

pot transforma în amintiri slabe după 40 sau 45 de ani. Şi totuşi

Dumnezeu le adună înaintea Sa, după cum atomii se menţin în

razele de soare. (b) Umblă în viziunea grijii pe care Dumnezeu o

are faţă de tine Dumnezeu a întărit credinţa lui Avraam când i-a

spus să fie neprihănit: „Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic.

Umblă înaintea Mea şi Ei fără prihană" (Gen. 17.1). El spunea:

„Lucrează pentru Mine şi Eu îţi voi purta de grijă". Odată ce

începem să ne îndoim dc protecţia lui Dumnezeu, sinceritatea

noastră va fi şi ea în scădere. Făţărnicia se ascunde în

necredinţă. De exemplu, iudeii necredincioşi culegeau mana

peste noapte, împotriva indicaţiilor clare ale lui I Himnezeu,

deoarece ei nu-şi puneau încrederea în El pentru următorul

prânz. Şi noi procedăm tot aşa - mai întâi ne îndoim de purtarea

Lui de grijă, apoi, începem să ne bizuim pe înţelepciunea

noastră.

Aceasta reprezintă aceeaşi armă veche pe care Satan a

întrebuin-[at-o dintotdeauna pentru a-i priva pe creştini de

sinceritate. „Blesteamă /'c Dumnezeu şi mori", îl provoca pe Iov

prin soţia Iui (Iov. 2.9). < uvintele ei sunau a necredinţă amară:

„De ce continui să-ţi menţii acest castel al sincerităţii faţă de

Dumnezeu? Ai fost destul timp supus linierilor din ţoale părţile.

Şi până în această zi n-ai nici o veste de la I himnezeu cum că El

ţi-ar purta de grijă. Dc ce nu vrei doarsă-L blestemi şi să mori?"

Isus însuşi S-a confruntat cu această tactică a Satanei, când

acesta I .-a ispitit pe Fiul lui Dumnezeu să prefacă pietrele în

pâine. Iată de ce este atât de important ca noi să ne întărim

credinţa în inima şi mâinile protectoare ale lui Dumnezeu.

Acesta este adevăratul motiv pentru care el a realizat o

pregătire atât de abundentă pentru a îndepărta toată îndoiala

şi teama din inima poporului Său. Dumnezeu a plasat

promisunile Sale ca pe nişte porturi în siguranţă, aşa că dacă o

furtună mătură marea sau un duşman ne urmăreşte prin

întunericul nopţii noi să le putem uni în-Ir-una singură şi să

cunoaştem mângâierea protecţiei depline. 295 „Căci Domnul îşi

întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia

care sunt de partea Lui", sau pentru a se uni cu cei „a căror

inimă este întreagă a Lui " (II Cr. 16.9). Pentru a observa,

Dumnezeu nu depinde de alţii, ochii Lui fac acest lucru. El ne

priveşte în acelaşi mod în care o mamă are grijă de propriul fiu.

Prin urmare, creştinii sinceri sunt poporul de care Domnul Se

îngrijeşte; ochii Lui sunt întotdeauna asupra noastră. Nici un

pericol sau ispită nu-L găsesc pe Tatăl dormind; ci ca un străjer

credincios, veghează întotdeauna asupra taberei Sale. Astfel,

ochii lui Dumnezeu „privesc în sus şi în jos". „Iată că nu

dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel" (Ps. 121.4).

Una din aceste expresii se referă la odihna din timpul zilei de

vară, cealaltă la somnul profund din timpul nopţii - care nu este

nici scurt, nici lung. (c) Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se

întinte peste tot pământul Există o providenţă

atotcuprinzătoare care înconjoară poporul lui Dumnezeu; nici

un om sincer nu poate fi lăsat în afara grijii Lui suverane. El a

pus la socoteală şi pe cel mai neînsemnat dintre noi şi îi pasă în

mod egal de fiecare. Noi stricăm frumoasa imagine a

providenţei lui Dumnezeu, când gândim că ea se îndreaptă

numai spre cei favorizaţi sau „spre cei mai înzestraţi". (d)

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu înlătură pericolul ce s-ar abate

asupra poporului Său O santinelă trezeşte cetatea pentru a se

lupta împotriva furiei duşmanului care se apropie, dar ochii lui

Dumnezeu fac mai mult decât să localizeze bătălia. Totodată, El

ne scoate biruitori în lupta respectivă. Sfinţii sunt singurii

oameni care într-adevăr se pot numi un „popor fericii",

deoarece sunt un „popor salvat de Domnul" (Dt. 33.29).

Dumnezeu nu numai că priveşte cu ochii Săi, dar Se şi luptă cu

ei. Privirea pe care a aruncat-o spre egipteni le-a transformat

apa într-o unealtă a nimicirii. 2. Lucrează cu dragoste, nu cu

frică Sinceritatea şi frica nu pot sta împreună; în timp ce una

trebuie să crească, cealaltă trebuie să se micşoreze. „Căci

Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de

dragoste şi de chibzuinţă" (II Tim. 1.7). Un sclav care munceşte

din greu numai pentru că nu îndrăzneşte să procedeze altfel,

poate fi uşor convins să-şi nege stăpânul; el îl urăşte în timp ce

se teme de el. Când supuşii se tem de prinţul lor în loc să-l

iubească mai degrabă, ei îi vor tăia capul acestuia pentru a-şi

296 câştiga libertatea. Ei acceptă la tron pe oricine le-ar

permite să acţioneze după bunul lor plac. Astfel o persoană,

care este străpunsă de sabia mâniei liîi Dumnezeu în loc să fie

atrasă de corzile dragostei Lui, va trăda cu repeziciune şi

neglijenţă slava Lui. Israelul este uni exemplu unic în această

privinţă: „Când îi lovea de moar/e, ei ÎI căutau.... Dar îl înşelau

cu gura, şi-L minţeau cu limba. Inima nu le era tare faţă de El"

(Ps. 78.34, 36, 37). Ei se temeau de Dumnezeu, dar ţineau cu

străşnicie să-şi împlinească poftele. Dacă n-ar exista atâta

teamă ascunsă în inimile sfinţilor din zilele noastre, Dumnezeu

ar fi nevoit să folosească mai

des nuiaua corecţiei. „Este Israel un rob cumpărat sau fiu

de rob născut în casă? Alunei pentru ce a ajuns de pradă?" (Ier.

2.14). Este ca şi cum Dumnezeu ar fi întrebat: „De ce trebuie să

te lovesc cu atâtea lovituri şi judecăţi aspre?" „Nu ţi-ai făcut tu

singur lucrul acesta pentru că ai părăsii pc Domnul, Dumnezeul

tău, când le îndrepta pe calea cea bună?" (v. 17). Noi doar

trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru felul în care Se

poartă cu noi. Dacă un copil susţine neîncetat că el nu este

născut liber, atunci tatăl său trebuie să acţioneze potrivit

spiritului de robie din iiu 1 său. Când Dumnezeu a condus pe

Israel cu o dragoste de tată, acesta s-a îndepărtat de El, şi

pentru că poporul Lui nu s-a lăsat călăuzit de dragostea Lui, el

va fi condus de teamă. Creştine, dacă lucrezi din dragoste, tu îl

vei cruţa pe Dumnezeu de durerea de a te pedepsi cu aspra Lui

judecată. Dragostea te va ţine cu adevărat lângă El. Principala

trăsătură a dragostei este că „nu caută Colosul său" (I Cor.

13.5); şi ce altceva este sinceritatea, decât căutarea intereselor

lui Cristos şi nu cele personale? Ionatan îl iubea atât de mult pc

David, încât mai degrabă a înfruntat mânia tatălui său şi şi-a pus

în pericol moştenirea tronului decât să-şi trădeze prietenul.

Samson nu a putut ascunde secretul puterii sale faţă de Dalila,

pe care o iubea, chiar dacă lucrul acesta însemna punerea în

pericol a vieţii sale. Cel mai mare cuceritor al omenirii este

dragostea. Astfel, dacă eşti aprins de dragostea pentru Cristos,

tu mai degrabă vei îndepărta atracţiile lumeşti pe cele patru

vânturi decât să pătezi onoarea Lui. După cum Avraam a

înjunghiat berbecele pentru a salva viaţa preţioasă a fiului său.

tu vei sacrifica tot ce ai pentru a menţine vie sinceritatea. După

cum focul arde tot ce este în preajma lui, tot aşa este şi cu

dragostea. Focul transformă totul în flăcări sau cenuşă. Nimic

străin de firea focului nu poate supravieţui naturii sale simple şi

curate. Tot astfel* dragostea 135 pentru Cristos nu va permite

existenţa în inimă a altui lucru care să nu fie pe placul Lui.

Avraam îi iubea pe Agar şi Ismael, dar când au început s-o

ironizeze pe Sara şi să-şi bată joc de Isaac, el i-a izgonit pe

amândoi. Dragostea' pentru Cristos nu-ţi va permite să fii de

acord cu nimic din ce este împotriva Lui, ci din contră, îi vei ţine

partea faţă de toţi vrăjmaşii Săi. Şi acest fel de a acţiona îţi va

menţine sinceritatea în afara pericolului. 3. Meditează la

sinceritatea lui Dumnezeu Care alt gând plin de putere ne poate

păstra cu adevărat în Dumnezeu dacă nu credincioşia Lui faţă

de noi? Dacă observi că inima ta ţese vreo acţiune nesinceră,

atunci ia în considerare următorul lucru: dacă în tine există ceva

din Dumnezeu, El poate dezlega făţărnicia, te poate topi şi

modela din nou în imaginea reală. Când copiii Lui păcătuiesc,

Dumnezeu îi întreabă ce a făcut El pentru ca ei să se poarte

astfel: „Aşa vorbeşte Domnul: «Ce nelegiuire au găsit părinţii

voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine?»" (Ier. 2.5). Chiar

înainte de a muri, Moise a condamnat vinovăţia poporului Israel

manifestată prin făţărnicie, nemulţumire şi răzvrătire împotriva

lui Dumnezeu. Şi pentru a da mai multă greutate acuzaţiilor

sale, el le aduce aminte mai întâi de inima atotputernică a lui

Dumnezeu, pe care ei au respins-o. „Căci voi vesti Nume/e

Domnului. Daţi slavă Dumnezeului nostru!" (Dt. 32.3). „El este

Stânca: lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt

drepte. El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El

este drept şi curat" (y. 4). Acum, pentru că această consideraţie

reprezintă principala protecţie împotriva păcatului din inimă,

permiteţi-ini să vă împărtăşesc câteva adevăruri, care ne

furnizează puterea necesară pentru a rămâne fără prihană

înaintea lui Dumnezeu. (a) El acţionează din sinceritate şi

urmăreşte sinceritatea Dragostea este principiul acţiunilor lui

Dumnezeu, iar ţelul Său este binele poporului Său. El nu Se

abate niciodată de la acestea. Focul dragostei nu se va

îndepărta niciodată din inima Sa, nici bunătatea dinaintea

ochilor Lui. Ori de câte ori îşi încruntă sprânceana, mustră cu

buzele Sale sau loveşte cu mâna Lui, însă chiar şi atunci inima

Lui arde de dragoste, iar gândurile Lui urmăresc pacea cu copiii

Săi. „Aşa voi deosebi Eu, ca să le dau îndurare, pe prinşii de

război ai lui Iuda, pe care i-am trimis din locul acesta în ţara

haldei lor, îi voi privi cu un ochi binevoitor" (Ier. 24.5-6).

Aceasta a fost una din cele mai aspre judecăţi pe care

Dumnezeu a adus-o asupra poporului 135

Său, şi totuşi El le-a arătat îndurare şi bunătate şi în astfel

de momente dificile. Când israeliţii strigau că Moise i-a adus în

pustie pentru a-i omorî, ei sufereau mai mult de teamă decât

de durere. Dumnezeu Se gândea la binele lor, cum ei nici nu-şi

închipuiau; El îşi propusese să-i smerească, pentru ca ei să

poată primi în cele din urmă bunătatea Lui. Dumnezeu este aşa

de sincer, încât îşi oferă propria slavă ca ostatec pentru

siguranţa copiilor Săi. Hainele neprihănirii Sale sunt investite în

salvarea şi prosperitatea lor. într-adevăr, El nu va putea şi nici

nu poate să Se prezinte în toată măreţia şi grandoarea Sa până

ce intenţiile Sale dc îndurare nu devin realităţi în viaţa

poporului Său. El doreşte să amâne arătarea gloriei Sale către

lume până ce va înfăptui pe deplin eliberarea alor Săi, astfel ca

atât El cât şi poporul Său să Se înlăţişeze împreună în glorie în

aceeaşi zi: „Când Domnul va zidi Sionul, Se va arăta în slava

Sa"(?s. 102.16). Soarele întotdeauna este strălucitor, chiar şi în

cea mai înnorată zi, dar splendoarea sa nu poate fi observată pe

pământ până când nu se împrăştie norii care ascund lumina lui.

Dumnezeu este minunat, chiar şi atunci când lumea nu-L poate

vedea, dar gloria Sa se poate vedea în măreţia îndurării,

dreptăţii şi credincioşiei Sale cafe se manifestă în salvarea

poporului Său. Ce ruşinaţi ar trebui să ne simţim când uităm că

ţelul nostru este slava lui Dumnezeu, deoarece El îi iubeşte pe

toţi copiii Săi atât de mult încât El poartă slava Sa şi fericirea

noastră în aceeaşi corabie - ele navighează împreună, aşa că nu

poate s-o piardă pe una, şi s-o salveze pe celalaltă. (b)

Sinceritatea lui Dumnezeu se manifestă in deschiderea inimii

Sale faţă de noi Un prieten distant şi rezervat este greu de

înţeles şi astfel greu de crezut. Dar cel ce poartă un geam de

cristal deasupra inimii, prin care prietenul său să poată citi orice

gând, este absolvit de cea mai mică suspiciune. Iată cum se

manifestă deschiderea inimii lui Dumnezeu-l'aţă de sfinţii Săi:

„Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El" (Ps.

25.14). Duhul Sfânt este cheia pe care Dumnezeu ne-a dăruil-o

pentru a puica pătrunde în adâncul inimii Lui şi pentru a

cunoaşte care sunt gândurile Lui faţă de noi, precum şi cele

care au fost înainte de întemeierea lumii. Acest Duh cunoaşte

„gânduri/e nepătrunse ale lui Dumnezeu" (I Cor. 2.10). El ne-a

lăsat în Scriptură esenţa acelor consilii de dragoste ale Sf.

Treimi privind salvarea noastră. Şi pentru a Sc încredinţa că

mulţumirea noastră va fi completă, Dumnezeu a decis ca

Acelaşi Duh să locuiască în sfinţii Săi. Ori de câte ori Cristos

prezintă 299 în cer dorinţele noastre înaintea Tatălui, Duhul Său

ne explică gândul Lui din Cuvânt. Şi acest Cuvânt răspunde

inimii lui Dumnezeu „după cum răspunde în apă fala la faţă"

(Pv. 27.19). într-o manieră distinctă, Dumnezeu realizează

aceeaşi deschidere pe care prietenii apropiaţi o au unul faţă de

celălalt. Dacă pericolul se îndreaptă către ei, El nu le va ascunde

lucrul acesta. David spunea că, prin Cuvântul Său, Dumnezeu îi

înştiinţează pe robii Săi (Ps. 19.11). Şi, cu siguranţă, Dumnezeu

va trimite un mesager pentru a comunica sfinţilor Săi dacă

pericolul care s-a abătut asupra lor este cauzat de vrăjmaşi sau

de păcatul lor. De exemplu, Ezechia era pândit de pericolul

mândriei. Aşa că Dumnezeu i-a trimis o ispită pentru a-1 lăsa să

înţeleagă ce era în inima lui; el căzuse odată, iar Dumnezeu nu

dorea ca acest lucru să se repete, în primul rând, Dumnezeu

avertizează poporul Său că nu-Şi mai găseşte plăcere în el, şi

abia apoi îl pedepseşte. Dar niciodată El nu ţine pică pe copiii

Lui. Chiar şi atunci când Tatăl trebuie să-i treacă prin suferinţă,

El îi iubeşte atât de mult, încât nu-i poate lăsa singuri în

întuneric, având în vedere dragostea Lui care îi va elibera.

Pentru a-i mângâia în închisoare, El îşi deschide cu mult timp

înainte inima faţă de ei, după cum citim despre Biserica Iudaică

din Egipt şi de Biserica Evanghelică sub Anticrist. Dumnezeu

promite eliberarea înainte de a veni aceste suferinţe. în timp ce

Isus era pe pământ, El le-a spus deschis ucenicilor despre

necazurile ce vor veni peste ei, dar hu le-a ascuns fericita

nădejde: El va, reveni. De ce? Pentru a le întări convingerea

sincerităţii Lui faţă de ei: „Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus" (Ioan

14.2). Şi când Dumnezeu a fost nevoit să ascundă adevărul de

copiii Săi pentru o vreme, El a procedat astfel deoarece ei nu l-

ar fi putut purta atunci. Oare acum, creştine, această privire

spre credincioşia şi claritatea inimii lui Dumnezeu ta va

determina să fii mai

deschis faţă de El? El îşi dezvăluie gândurile înaintea ta, aşa

că tu de ce "mai ai secrete faţă de El? Cel care împărtăşeşte

cele mai intime izvoare ale dragostei şi milei Sale aşteaptă o

încredere nelimitată din partea poporului Său. (c) Sinceritatea

lui Dumnezeu se manifestă prin dragostea Sa neschimbată

După cum nu există „umbră de schimbare" în fiinţa lui

Dumnezeu, tot aşa El nu-Şi poate îndepărta dragostea Lui de la

noi. Nu există punct vertical - dragostea Lui stă în picioare.

Precum soarele în Gabaon, ea nu dispare nici nu se micşorează,

ci se menţine în toată tăria ei. ,Mă 137 voi îndura de line cu o

dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău" (Is. 54.8).

Cele mai aprinse sentimente se pot stinge în inima omului.

Dragostea lui este ca focul din vatră: licăreşte, arde apoi se

stinge. Dar dragostea lui Dumnezeu este ca focul din soare.

Niciodată nu se stinge. în creatură, dragostea se aseamănă cu

apele unui râu, crescând şi scăzând din nou; în Dumnezeu, este

ca apa mării, care întotdeauna este plină şi nu cunoaşte reflux

sau revărsare. Nimic nu poate distrage sau schimba dragostea

Lui acolo unde El şi-a îndreptat-o; şi nici nu poate fi coruptă sau

învinsă. (i) Dragostea lui Dumnezeu nu poate fi coruptă.

întotdeauna au existat oameni suficient de îndrăzneţi care au

încercat să-L „mituiască" pe Dumnezeu pentru a-Şi părăsi

poporul. Astfel, când Balaam a încercat să-L atragă pe

Dumnezeu de partea lui Balac, el n-a cruţat nimic. El construia

altar după altar şi aducea jertfă după jertfă, sperând să forţeze

vreun cuvânt din gura lui Dumnezeu împotriva poporului Său. Şi

totuşi Tatăl a rămas Acelaşi faţă de copiii Săi şi S-a dezis de acea

naţiune, care-1 cumpărase pe Balaam şi-1 trimisese într-o

misiune aşa de nebunească, între timp, Dumnezeu nu a încetat

să-I asigure de dragostea Sa neschimbătoare: „Poporul Meu,

adu-li aminte ce plănuia Balac, împăratul Moabului şi ce i-a

răspuns Balaam, fiul lui Beor". De ce să-şi amintească aceasta?

„Pentru ca să cunoşti binefaceri/e Domnului" (Mic. 6.5).

Această istorisire este menţionată pentru a ne aminti

credincioşia lui Dumnezeu faţă de aleşii Săi. Dacă vrei ca

dragostea ta pentru I )umnezeu să fie incoruptibilă parfumeaz-o

cu miresmele dulci ale dragostei Lui sincere faţă de tine, care

este nemuritoare şi nu poate fi coruptă. Dacă crezi că

Dumnezeu este cinsitit cu tine, cum ai mai putea Iu să fii

necinstit faţă de El? Este o cruzime să răspunzi cu îndoială la o

dragoste fidelă. (ii) Dragostea lui Dumnezeu nu poate fi învinsă.

Mânia şi puterea vrăjmaşilor poporului Său n-au tăria de a

supune testului atotputernicia lui Dumnezeu, dar, într-adevăr,

păcatele poporului Său o pot face. Nu-L vei auzi niciodată

plângându-Se de puterea vrăjmaşilor Lui, cât mai ales de faptul

că păcatele şi răutatea copiilor Lui îi zdrobesc inima. Aceştia îi

provoacă suferinţă în alegerea pe care o are de făcut cu privire

la ei: dacă să-i iubească sau să-i părăsească, dacă să semneze

pentru viaţa sau moartea lor. Şi totuşi, orice expresie umană ar

alege Dumnezeu să folosească în Scriptură, pentru a-i

determina pe ai Săi să renunţe la răutate şi să se pocăiască, El

niciodată nu stă în cumpănă ce să facă. 301 Acţiunile Sale sunt

călăuzite de dragoste în favoarea poporului Său ales, chiar şi

atunci când prin atitudinile şi faptele lor ar merita mai puţin

acest lucru. Când Diavolul a găsit haina mânjită a lui losua, el

gândea că putea aduce înaintea lui Dumnezeu o dovadă

lămurită a vinovăţiei lui. Dar Satan s-a înşelat; deoarece în loc

să provoace mânia lui Dumnezeu, această mărturisire I-a stârnit

mila - şi l-a determinat să vestească venirea Odraslei Sale (Zah.

3.8). Acum, meditează la lucrul acesta, creştine: dragostea lui

Dumnezeu este de neînvins, încât cel mai rău păcat nu poate

dezlega legământul ce te uneşte cu El. Prin urmare, tu trebuie

să-ţi dai toate silinţele pentru a întipări cât mai clar imaginea

dragostei Tatălui tău ceresc pe imaginea dragostei tale pentru

El. Nimic nu poate îndepărta dragostea Lui pentru tine, aşa că

nu lăsa nimic să afecteze dragostea ta pentru El. Vorbeşte astfel

sufletului tău: „Lasă-niă să-nu croiesc drum spre Dumnezeu,

chiar şi atunci când El îşi ascunde Faţa dc mine, pentru că El nu

m-a alungat când eu l-am întors spatele. Voi mărturisi măreţia

Numelui Său, şi atunci când toţi ceilalţi îl vor respinge. Chiar

când mă prăbuşisem la pământ, dragostea Lui pentru mine a

rămas Fierbinte. Aş putea întrista Duhul Lui blând şi să-L lac un

complice al păcatului meu, folosind dragostea

Lui ca un combustibil pentru păcat'/" 4. Fereşte-te de

păcatul mândriei Acesta afectează cel mai profund neprihănirea

oamenilor deoarece ei sunt cei mai inconsecvenţi cu acesta:

„Păzeşte de asemenea pc robul Tău de mândrie, ca să nu

stăpânească ea peste mine! Atunci voi Fi fără prihană" (Ps.

19.13). Singura excepţie a mărturiei generale pe care

Dumnezeu o dădea despre neprihănirea lui David consta în

păcatul mândriei: „Căci David făcuse ce este plăcui înaintea

Domnului şi nu se abătuse de la nici una din poruncile Lui în tot

timpul vieţii lui, afară de întâmplarea cu Urie, hetitul" (I împ.

15.5). Celelalte păcate pe care le comisese David n-au fost puse

la socoteală deoarece ele nu lăsaseră o urmă atât de adâncă

asupra neprihănirii sale cum făcuse acel singur păcat. După cum

păcatul mândriei este incompatibil cu neprihănirea, tot aşa

neprihănirea obişnuită nu se potriveşte cu mândria obişnuită.

Dacă o singură înghiţitură din această otravă afectează în mod

serios duhul unei persoane plăcute, cât de mortală trebuie să

fie neprihănirii în întregime, dacă creştinul bea din ea în fiecare

zi? După cum „Daniel a hotărât în inima lui să nu se spurce cu

bucatele de la masa împă 138 râtului (Dan. 1.8), tot astfel şi noi

trebuie să ne luăm zilnic angajamentul de a nu ne întina cu

păcatul mândriei. Augustin mărturisea: „Pot greşi, dar fără să

Fiu considerai eretic, l'ot avea multe căderi, dar prin harul lui

Dumnezeu, mă străduiesc să nu liu un păcătos mândru". Dacă

nu doreşti să devii un păcătos mândru, încetează să fii uşuratic

faţă de păcatele ce par mai puţin grave în compara) ie cu altele.

De exemplu, când cugetul lui David îl mustra pentru că tăiase

din haina lui Saul, el s-a oprit de la ce-şi propusese şi s-a

îndepărtat. Inima duioasă a lui David îi reproşa că tăiase din

veşmântul regelui şi astfel nu i-a îngăduit să-i taie capul şi să-i ia

viaţa acestuia. Dar, cu altă ocazie, cugetul lui David a fost prea

întunecat pentru a-1 preveni de pericolul care îl pândea, aşa că

el a poftit-o pe Batşeba. Asemenea unui alpinist surprins de o

avalanşă, el a fost zdrobit de păcate unul după altul, până când,

în final, a căzut în păcatul uciderii. Când râul este îngheţat, un

om se poate aventura să umble şi să alerge acolo unde nu ar fi

îndrăznit să-şi pună piciorul dacă gheaţa ar fi fost topită sau

crăpată. Şi când inima unui om evlavios este atât de împietrită

încât poate persista într-o nelegiuire, oricât de neînsemnată i ii

părea, iar cugetul lui nu este zdrobit, cine ştie cât de mult se va

eu funda el în păcat? -5. Fii mai presus de dragostea şi frica

lumii Sinceritatea unui creştin nu este eclipsată decât de

intervenţia a ceea 06 este pământesc între sufletul său şi

Dumnezeu, (a) Fii mai presus de dragostea pentru lume Aceasta

constituie o rădăcină bine înfiptă pe care poate creşte

lăţămicia. Dacă inima ta se ataşează de vreun lucru din lume şi-I

doreşti ni.ii presus de toate, te vei epuiza căutându-l şi vei fi

gata să primeşti primul sfat pe care Satan ţi lar oferi pentru a

obţine ceea ce-ţi doreşti mai mult. Vânătorii nu se tem de

pericolele care se pot ivi - garduri, prăpăstii, mlaştini - dacă au

şanse să prindă vânatul. Lste un mister cum un om neprihănit,

care a primit preţioasa ungere a lui Cristos peste inima sa, mai

poate tânji după lume. Se pare că parfumul dulce care provine

din acele straturi cu mirodenii - promisiunile lui Dumnezeu - ar

pângări dorinţa creştinului în alegerea după lucrurile

pământeşti. Suflarea lui Cristos peste ei ar trebui să umple

simţurile sfinţilor în aşa măsură încât satisfacţiile pământeşti să

nu-i mai mulţumească. Acest lucru este valabil atâta vreme cât

simţurile duhovniceşti ale i' linului funcţionează, dar după cum

răceala împiedică nasul să-şi îndeplinească rolul, tot astfel

neglijenţa creştinului obstrucţionează 303 îndurările divine care

se îndreaptă spre el. Şi când cel neprihănit nu se poate bucura

de savoarea divină a lui Cristos, Diavolul câştigă teren şi de

îndată îi oferă atracţii lumeşti. Curând, firea culege lucrul râvnit

şi îl urmăreşte pe creştin până când acesta sfârşeşte în durere şi

ruşine, (b) Fii mai presus de frica lumii Frica de oameni este o

cursă. Pentru a se salva, un laş se va strecura în orice

ascunzătoare, oricât ar fi ea de murdară.

Şi când cei mai sfinţi oameni sunt ispitiţi, ei se aseamănă

cu toţi ceilalţi. Când reputaţia lui Petru părea să fie în pericol, el

„nu umblase drept după adevărul Evangheliei" (Ga). 2.14). în

schimb, el făcuse un pas înainte şi încă unul înapoi - uneori

dorea să stea la masă cu Neamurile, dar alteori nu. De ce?

Pentru că se temea „dc cei tăiaţi împrejur" (Gal. 2.12). 6. Ţineţi

inima într-o strictă auto-disciplină Un om cc călăreşte pe un cal

care se împiedică trebuie să ia aminte la drum şi să-şi ţină mâna

pe căpăstru. Aşa este inima noastră, creştine. Se poate

împiedica pe cel mai neted drum, când nu se zăreşte nici un

obstacol. Dc aceea, ţine bine hăţurile: „Păzeşte-ţi inima mai

mult decât orice, căci din ca ies izvoarele vieţii" (Pv. 4.23).

Cercetează-ţi inima în fiecare zi, aşa ca ca să poată mărturisi

despre ea însăşi. Stăpânul îşi încurajează în mod indirect

slujitorul să fure dacă nu-i cere socoteală de banii din buzunarul

său. Anumitor oameni din vremea marelui preot Iehoiada li s-au

încredinţat banii pentru repararea Templului şi nu li s-a cerut să

dea socoteală pentru că se ştia că „lucrau cinstit" (II împ.

12.15). Dar nu este cel mai indicat să procedezi în acest mod.

Ci, mai degrabă, dă socoteală de inima ta lui Dumnezeu şi

cugetului tău în fiecare zi, astfel ca ispitele lui Satan să nu

delapideze investiţiile lui Dumnezeu în tine. Dumnezeu ţi-a

încredinţat multe daruri pentru a-ţi repara templul spiritual -

sănătate, libertate, zile de odihnă şi adorare, rânduieli, păr-

tăşie - lucrarea harului în tine. Caută să afli cum o foloseşti pe

fiecare şi vei vedea înaintând împărăţia lui Dumnezeu. Este cel

mai bine să procedezi astfel în fiecare zi, deoarece - şi nu

greşesc - mai devreme sau mai târziu Dumnezeu va cere

socoteală inimii tale. MÂNGÂIERE PENTRU CREŞTINUL SINCER

CARE SE ÎNDOIEŞTE Tu poţi fi cu adevărat sincer, dar îndoiala să

te determine să fii altfel. Pentru tine am câteva cuvinte de

mângâiere şi cred că Dumnezeu îşi va revărsa binecuvântarea

peste fiecare din ele. 304 1. Nu conchide că eşti un făţarnic

dacă nu poţi vedea acum dovada sincerităţii tale Patriarhii

purtau banii legaţi în pungile lor şi călătoreau tot drumul până

la han, fără să ştie ce conţineau, până când nu le deschideau. în

multe suflete există ascunsă o comoară a sincerităţii, dar încă

nu a sosit momentul ca ei să dezlege sacul şi să-şi cunoască

adevăratele bogăţii. Mii dc sfinţi, ale căror călătorii au fost

marcate de teama dacă harul lui Dumnezeu era sau nu în ei, au

trecut marea şi au debarcat în siguranţă în ceruri. Credinţa

nezdruncinată îl aşa/ă pe credincios în corabie cu ( ristos şi

închide uşa; dar aceasta nu înseamnă neapărat că va fi scutit dc

răul de mare. Lucrarea lui Cristos este aceea care se arată într-

un aşa mod încât s-o pulcm vedea şi poseda, pe când realitatea

harului nostru nu se poate arăta pe sine însuşi. Dumnezeu a pus

pe lângă Duhul Sfânt şi adevărul Ilarului pentru a conduce în

lumină sufletul şi pentru a arăta adevărul copiilor Săi. El este

marele mesager care poate „să arate omului neprihănirca Iui"

(Iov 33.23). în vreme ce ochiul omenesc, aflat în întuneric, este

orb faţă de adevăr, ochiul divin, care locuieşte în lumină, poate

stârni interesul pentru adevăr şi acolo unde nu există

preocupare pentru adevăr. Astfel i i omul poate vâna cu

pasiune un serviciu religios după altul pentru a obţine

sinceritatea care deja îi aparţine, după cum ar proceda cineva ■

are îşi caută cu frenezie pălăria în toată casa, în vreme ce

aceasta se alia tot timpul pc capul lui. Reţine acest adevăr de

netăgăduit: „Pol li neprihănit, chiar dacă eu nu văd asta în mod

clar". Deşi nu-ţi va oferi o totală mângâiere, aceasta poate

reprezenta un suport până vei obţine siguranţă. Şi chiar dacă nu

va transforma îndoiala într-o încredere deplină, o va susţine,

până când meşterul ziditor - Duhul Sfânt - va veni. Şi cu un

singur cuvânt duios te va ajuta să te sprijini pe făgăduinţă,

adevărata temelie a mângâierii depline. Te rog, nu te purta cu

tine mai aspru decât tc-ai purta cu prietenul - sau chiar cu

vrăjmaşul tău. Presupune că cineva pc care nu-I îndrăgeşti prea

mult zace în casa ta, atât de bolnav încât întrebându-1 dacă mai

este în viaţă, nu ţi-ar putea răspunde, datorită simţurilor şi

vorbirii lui greoaie, i tare l-ai pune într-un coşciug şi ai începe

să-i sapi mormântul, doar pentru faptul că nu a putut să-ţi

confirme că încă mai trăieşte? Cu siguranţă că nu! Cât dc

iraţional este ca Satan

să te împingă spre prăpastia disperării, şi aceasta deoarece

harul nu este suficient dc puternic pentru a-ţi susţine cauza

chiar acum! Î0 - Creştinul în Armătură 140 2. înţelege că Satan

doreşte să pună îndoială şi teamă în inima ta Atunci când

observă că nu poţi fi linguşit cu speranţe false, Diavolul se

amuză să te tulbure cu temeri false. A fost un timp când trăiai în

păcat şi te considerai mai bun decât erai; iar acum când în

duhul tău posezi ceva din comorile sfinte ale lui Cristos, Satan

te-nspăimântă cu iluzii inspirându-ţi teamă. Dacă el nu te

numeşte făţarnic, atunci îţi pune la îndoială sinceritatea inimii

tale. Merită să faci efortul pentru a descoperi cine ciocane, şi să

vezi dacă nu este acelaşi vechi acuzator, deşi acum bate la o

altă uşă. Diavolul are mai multe ispite decât costumele

posedate de către un actor care apare pe scenă. Şi una din

preferatele lui deghizări este duhul de minciună, pentru a putea

stăpâni inima ta gingaşă cu cele mai rele veşti pe care le poate

născoci: că nu-L iubeşti cu adevărat pe Isus Cristos şi că,

afirmând câ-L iubeşti, de fapt te înşeli singur. Astfel, precum o

desfrânată obraznică, ce îşi abandonează copilul la uşa omului

cinstit, acest duh ticălos comite imprudenţa de a-1 acuza pe un

om nevinovat de fapte reprobabile. Dar ştie că o parte din

această învinovăţire va pătrunde în duhul creştinului şi atunci

forţează uşa pentru a lăsa liberă intrarea unei noi ispite. Şi

aceasta adevăratul ţel al comportării Diavolului - pentru a-1

speria pe cel neprihănit şi a-i desprinde roţile carului său care

obişnuiau să-l aducă în prezenţa lui Dumnezeu şi a poruncilor

Sale, căci omul neprihănit bănuieşte că este mai bine să stea

departe de poporul lui Dumnezeu, decât să i se asocieze cu o

inimă falsă. Oare şarpele, care a convins-o pe Eva să întindă

mâna şi să ia din fructul oprit, avea o piele mai netedă sau o

vorbire mai curgătoare decât acum când te ispiteşte să nu

atingi sau să nu guşti din fructul pe care Dumnezeu îţi

porunceşte să-l iei din mâna Sa? Şi totuşi, creştine, tu ai motiv

să-L slăveşti pe Dumnezeu când permite Vrăjmaşului să-şi

întindă gândurile rele atât de departe şi apoi te lasă să înţelegi

această strategie a analizei sincerităţii tale. Oare acum nu poţi

vedea cine a fost cel dintâi care a strigat „făţărnicie" în

gândurile tale? Satan nu poate sta nepăsător văzându-te cum

creşti atât de repede pe plan duhovnicesc, aşa că pune acest

obstacol în calea sincerităţii tale ce te îndreaptă spre cer.

Aţinteşte-ţi privirile la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei tale şi

depăşeşte toate obstacolele Diavolului. Se poate ca tu să nu

muşti din alte păcate cu care Satan obişnuieşte să momească,

de aceea el încearcă să-ţi tulbure mintea inspirându-ţi gândul că

ai devenit un făţarnic. în aceasva constă uifimul lui efort înainte

de a fi nevoit sa te părăsească. Crezi că te-ar fi necăjit atât, dacă

inima 306 ta ar fi fost cu adevărat înşelătoare? El niciodată nu

ar trimite trupe într-un teritoriu dacă acolo n-ar exista vreun

duşman care să-l ofenseze. Rugăciunile false nu-1 deranjează

mai mult decât lipsa de rugăciune. Şi nici nu este suficient de

amabil să le vorbească făţarnicilor despre lipsa lor de

sinceritate. Dimpotrivă, acesta este lanţul pe care îl strânge în

jurul lor; şi are mare grijă să-l ascundă de ei, ca nu cumva

zăngănitul acestuia să le trezească cugetele şi astfel ei să caute

o cale de eliberare. Aşadar, ia mângâierea până ce cugetul nu

aduce o dovadă scripturistică asupra făţărniciei tale, înlătură

mărturia Diavolului ca pe o minciună. El nu va fi unul din

acuzatori atunci când vei da socoteală pentru viaţa ta - şi nici

mărturia lui nu va folosi la nimic în ziua aceea. De ce i-ai

permite acum acestui defăimător să te necăjească? 3. Caută

dovezi ale sincerităţii tale Aceasta este „piatra albă" cu „numele

nou" scris pe ea, „pe care nu-1 ştie nimeni decât acela care-1

primeşte" (Ap. 2.17). Această piatră albă strălucea în cugetul lui

Pavel mai minunat decât toate nestematele de pe pieptarul lui

Aaron: „Lauda noastră este mărturia pc care ne-o dă cugetul

nostru că ne-am purtat in lume... cu o slin tenie şi curăţie de

inimă date de Dumnezeu... " (II Cor. 1.12). -Şi nici Iov nu era

lipsit de această dovadă când apela la gândurile înalte ale lui

Dumnezeu, în timp ce El, cu mâna Sa

puternică, cerceta fiecare colţişor al inimii lui: „ştii bine că

nu sunt vinovat" (Iov 10.7). Iii nu spunea că este Iară păcat -

aceasta o întâlnim de multe ori - ci ştia că nu era un făţarnic

împietrit. Domnul i-a dăruit o posibilitate de a se cerceta şi l-a

supus încercării pentru a-i astupa gura lui Satan şi spre a-1 face

de ruşine pentru că adusese o învinuire atât de gravă împotriva

unuia dintre aleşii lui Dumnezeu. Este adevărat, Pavel şi Iov au

fost sfinţi de înaltă clasă; dar şi cel mai slab creştin din familia

Iui Dumnezeu poate avea aceeaşi mărturie pe care ei au avut-o:

„Cine crede în Fiul lui Dumnezeu arc mărturisirea aceasta în el"

(I Ioan 5.10). Cristos şi Duhul Sfânt locuiesc în inima ta în

aceeaşi măsură ca în inima oricărui sfânt de pe pământ. De

asemenea, pentru a fi spălat tu posezi acelaşi sânge al lui Isus şi

aceeaşi apă a Cuvântului. Acestea vor depune mărturie pentru

Iov şi Pavel. Dar pentru a depune mărturie, martorii citaţi la

Tribunalul ceresc trebuie să aştepte până când vor fi chemaţi de

Judecătorul Suprem. Şi poţi li convins că Dumnezeu va chema la

timpul potrivit martorii potriviţi. Dar acum să analizăm trei

modalităţi de a descoperi o inimă sinceră: 141 (a) Urmăreşte o

măsură mai mare de har Cu cât un copil se dezvoltă mai mult,

cu atât se evidenţiază culoarea feţei lui. La fel se întâinplă şi cu

harul. Pot exista anumite cute pe faţa unui nou-născut. Cu

toate acestea, ele ascund numai pentru o vreme frumuseţea

feţei, apoi vor dispărea. Astfel, gândirea duhovnicească a celui

neprihănit se maturizează în conformitate cu întregul organism

al harului, un proces complex, care-1 face capabil să reflecteze

asupra acţiunilor sale şi să analizeze motivele care-1 determină

pe Satan să-i judece sinceritatea. Dacă nu doreşti să

supraveghezi zilnic întregul spectru oscilant al sincerităţii sau

ipocriziei, nu rămâne pe plan duhovnicesc la stadiul de copil, ci

caută să devii un om matur în Cristos. Atunci vei putea depăşi

multele tale temeri şi cu aceeaşi lumină prin care observi

creşterea harului, vei putea vedea totodată şi realitatea

prezenţei sale. în zori, este greu să cunoşti dacă străluceşte

lumina zilei sau cea a nopţii, şi totuşi observând cum se

răspândeşte şi creşte lumina, îţi dai seama că se face ziuă.

Braţele unui copil dintr-o pictură nu devin mai puternice dacă

stau acolo luni sau ani. Oare dragostea, speranţa, smerenia şi

suferinţa evlavioasă cresc din ce în ce mai mult şi tu te mai

întrebi dacă posezi adevăratul har sau nu? Faptul că nu-ţi poţi

recunoaşte harul devine la fel de uimitor ca şi acela că iudeii nu

ştiau cine era Isus, când l-a vindecat pe un orb. (b) îmbrăţişează

orice chemare din partea Iui Dumnezeu Sunt anumite perioade

din viaţa unui om când Dumnezeu îi oferă prilejul de a-şi

cunoaşte inima mai bine decât ar face-o în tot restul vieţii.

Această oportunitate apare când Dumnezeu ne cere să ne

lepădăm de noi înşine de dragul Lui. Dacă suntem gata să

ascultăm, vom cunoaşte mai multe despre inima noastră,

deoarece în lepădarea de sine harul este însoţit de slavă

precum soarele strălucitor într-o zi senină. Tot astfel,

Dumnezeu doreşte să demonstreze evidenţa harului Său în cel

neprihănit care este gata să umble în acest har oriunde şi

oricând. Unui slujitor care este gata să asculte, stăpânul îi

porunceşte cu mai multă blândeţe, indiferent cât de grea a fost

porunca: „Bine ai făcut, rob bun şi credincios" (Mt. 25.21).

Chemarea lui Dumnezeu la lepădare de sine ar putea însemna

renunţarea la afaceri, hobby-uri, case sau pământ - sau la toate

acestea şi chiar mai mult: prieteni, relaţii, familie, etc. Deci,

prietene, să nu regreţi prezenţa Providenţei la uşa ta. Dacă ai

putea vedea tot drumul scopul lui Dumnezeu, atunci tu L-ai

pofti înăuntru aşa cum Avraam le-a urat bun-venit celor trei

îngeri cu care a prânzit voios în cortul său. 308 Dumnezeu te-a

chemat la lepădare de sine, pentru a-ţi permite să vezi

sinceritatea ta şi pentru a te introduce în harul Său pe care ai

căutat să-1 vezi în tine de atâta timp. Această Providenţă îţi

oferă un car - asemănător celui trimis de Iosif bătrânului Iacov -

pentru a te conduce să vezi harul cel viu după care ai tânjit atât

dc mult. Te emoţionează gândul de a obţine această asigurare,

fără a considera modul în care Dumnezeu îţi va spune să lupţi

pe cale? Ca un exemplu, când Tatăl i-a poruncit lui Avraam să-şi

sacrifice fiul, şi pentru a asculta el a făcut paşi dureroşi, dar

hotărâţi. Şi Dumnezeu nu va îngădui ca această lepădare de

sine să fie lipsită de onoare: „să nu pui mâna pe băiat,... căci

ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul

tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine" (Gen. 22.12). Cu

siguranţă. Dumnezeu cunoştea toate acestea dinainte, dar a

vorbit astfel ca Avraam să poată

auzi de sinceritatea sa direct din gura lui Dumnezeu. Poate

că Dumnezeu te cheamă să renunţi la educaţia, ambiţiile sau

chiar la prietenii pc care îi apreciezi mai mult, pentru a susţine

un adevăr sau o practică şi să procedezi astfel pentru simplul

fapt că aşa îţi spune Cuvântul. Dacă poţi face astfel fără să fii

cuprins de mândrie - deşi ar fi opusul oricărei aprobări a naturii

umane - acesta va fi un act de o adâncă lepădare de sine. S-ar

putea să ţi se ceară să părăseşti orice lucru familiar şi pe oricine

şi să mergi singur pe cale; s-ar putea să afli ce înseamnă să

iubeşti atât de mult pacea încât pentru a o obţine nu trebuie să

dai altceva decât păcatul. Dacă ascultarea ta te conduce într-o

astfel de lepădare dc sine, atunci tu vei avea un motiv în plus să

aştepţi dovada sincerităţii tale din partea lui Dumnezeu.

Totodată, Dumnezeu s-ar putea să dorească să renunţi la mânia

şi răzbunarea ta; dar El ar putea folosi o cale neobişnuită pentru

a-ţi testa cu severitate mândria. De exemplu, dacă Dumnezeu l-

ar prinde pe vrăjmaşul tău şi l-ar da în mâinile tale, atunci

primul tău impuls s-ar putea manifesta în a-i invita pe ceî

neprihăniţi, ca şi pe cei păcătoşi, şi a le arăta ce se întâmplă

când Dumnezeu hotărăşte ca judecata Sa să cadă asupra celui

ce o merită: fără îndoială, acesta este momentul critic când

ispita susţine încrederea ta, şoptindu-ţi: - şi uzând de Numele

lui Dumnezeu - „Iată ziua în care Domnul îţi zice: «Dau pe

vrăjmaşul tău în mâinile tale; fă-i ce-fi va plăcea»" (I Sam. 24.4).

Acum, dacă te împotriveşti acestei ispite şi răsplăteşti cu bine

răul cc ţi l-a făcut duşmanul tău, atunci tu te vei elibera de

mândrie, şi vei da la iveală un biruitor smerit. Tu vei consacra

memoria acestei victorii pentru slava Numelui lui Dumnezeu, şi

nu pentru slava proprie. David 142 nu a păstrat sabia lui Goliat

în casa lui ca un trofeu pentru ceea ce făcuse, ci a pus-o în

Cortul lui Dumnezeu, „în dosul efodului", ca o aducere aminte a

ceea ce făcuse Dumnezeu prin mâna lui (I Sam. 21.9). Dacă vei

putea să-ţi stăpâneşti smerit această lepădare de sine vei fi un

student absolvent al harului lui Dumnezeu deşi mereu un

student - cu o înaltă distincţie. Faima lui David a avut un

răsunet mai clar datorită victoriei obţinute în peştera

întunecată decât datorită triumfului asupra vrăjmaşilor pe

câmpul de bătălie. în urma luptelor sângeroase el a câştigat „un

nume mare ca numele celor mari de pe pământ"; dar prin

lepădarea de sine, atunci când a cruţat viaţa lui Saul, a câştigat

un loc de cinste pe paginile Scripturii (II Sam. 7.9). Datorită

lepădării de sine, David a fost decorat de Dumnezeu într-un

mod mai dramatic decât orice alt erou - chiar prin cuvintele

vrăjmaşului său. Saul nu a putut ţine ascuns adevărul lui

Dumnezeu, ci şi-a mărturisit ruşinea lui şi a recunoscut sfinţenia

lui David: „Tu eşti mai bun decât mine; căci tu mi-ai făcut bine,

iar eu ţi-am făcut rău" (I Sam. 24.17). (c) Perseverează în

aşteptarea poruncilor lui Dumnezeu Chiar şi atunci când te

îndrepţi spre Dumnezeu fără putinţa de a-ţi vedea sinceritatea,

Duhul lui Dumnezeu trebuie să te protejeze sau, ca Agar, vei sta

lângă izvor fără să-L observi. Poţi căuta peste tot fără a

descoperi unde se află comoara. Numai prin Duhul lui

Dumnezeu putem „cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat

Dumnezeu prin harul Său" ([ Cor. 2.12). El lucrează în poruncile

lui Dumnezeu, precum un guvernator în biroul lui; şi dacă dorim

ca din nou realitatea harului - dovada cerului - să fie pecetluită

în cugetul nostru, trebuie să ne îndreptăm spre El. Mergi la

Duhul lui Dumnezeu şi aşteaptă. Numai faptul că te afli la uşa

potrivită este de ajuns pentru a te mângâia. Chiar dacă baţi de

multă vreme şi nu auzi pe nimeni venind, nu trebuie să te simţi

ruşinat. Slujitorii lui Eglon aşteptau un om mort (Jud. 3.25), dar

tu eşti în aşteptarea unui Dumnezeu viu, care aude din cer orice

bătaie de pe pământ. El este un Dumnezeu iubitor care aude

rugăciunile tale şi vede lacrimile tale. Şi chiar dacă se arată a fi

un străin, după cum losif a procedat cu fraţii săi, mila Lui este

atât de mare, încât îţi va cădea curând pe grumaz şi-şi va

deschide inima, înştiinţându-te, acceptându-te şi revărsându-Şi

din nou harul peste tine. Aşadar, ridică-ţi fruntea - dar

aininteşte-ţi că nu poţi fixa vremea Dumnezeului atotputernic.

Soarele răsare la vremea lui, fără să ţină cont de timpul pe care

tu i l-ai fixat. Uneori, Dumnezeu îţi vorbeşte printr-o 142

poruncă, iar lumina Sa divină radiază lăuntrul fiinţei tale. Dar

oare n-ai petrecut nopţi certându-te cu Dumnezeu şi

întrebând de ce El nu-ţi satisface sufletul? Când cineva

aduce o lumânare într-o cameră întunecoasă, privim în jur şi

căutăm lucrul pe care l-am pierdut şi, curând, vom găsi ce

căutam prin întuneric de atâta timp. într-un moment de

revelaţie din partea lui Dumnezeu, putem acumula pe plan

spiritual mult mai mult decât în zile sau chiar săptămâni de

tăcere din partea Sa. Urmăreşte cu atenţie momentul când

Dumnezeu Se îndreaptă spre line; consideră timpul respectiv ca

un privilegiu. Dar nu te nelinişti nici când Dumnezeu găseşte cu

cale să ascundă comoara de privirea ta. El ştie că sinceritatea ta

este reală, chiar dacă tu poţi vedea sau nu acest lucru. Spune şi

tu ca David: „Când îmi este mâhnit duhul în mine, Tu îmi

cunoşti cărarea" (Ps. 142.3). în mod suveran, Dumnezeu va

acţiona pentru binele tău - nu în conformitate cu falsa

autocritică - ci după mărturia pe care ochiul Său atotvăzător o

dă despre harul care este în tine. SINCERITATEA FORTIFICĂ

DUHUL CREŞTINULUI Am putut observa de ce sinceritatea se

compară cu cingătoarea sau cureaua unul soldat. Acum vom

analiza o altă întrebuinţare a acestei cingători, aceea de a-i

întări coapsele şi de a-i strânge armura celui ce a poartă. în

Scriptură, încingerea reprezintă tărie: „Tu mă încingi cu putere

pentru luptă" (Ps. 18.39). El „slăbeşte puterea celui tare" (Iov

12.21); versiunea ebraică a acestui pasaj este: .Jil dezleagă hrâul

celor tari". Harul este cel care statorniceşte şi întăreşte

creştinul în întreaga sa umblare; dimpotrivă, făţărnicia slăbeşte

şi dezechilibrează inima: „un om nehotărât este nestatornic în

toate căile sale" (Iac. 1.8). Un suflet posedă din puritatea şi

incoruptibilitatea divină tot atât cât posedă şi din sinceritate.

„Harul să fie cu toţi cei ce iubesc pe Domnul nostru Isus Cristos

în curăţie" (Ef. 6.24). Astfel, puterea oricărui har constă în

măsura lui de sinceritate. Dar nu numai că sinceritatea acoperă

toate slăbiciunile, ci, totodată, întăreşte sufletul pentru lupta

creştină. „Neprihănirea oamenilor cinstiţi îi cârmuieşte fără

teamă, dar vicleniile celor stricaţi le aduc pieirea" (Pv. 11.3). în

ciuda tuturor strategiilor sale înţelepte de a se salva, făţarnicul

poate aluneca în propria nestatornicie; dar creştinul se menţine

deasupra tuturor pericolelor datorită sincerităţii. 311 1. Puterea

păstrătoare a sincerităţii Despre făţărnicia Israelului se spune:

„un neam care n-avea o inimă tare"; ei aveau „un duh care nu

era credincios iui Dumnezeu" (Ps. 78.8). Pietrele care nu sunt

aşezate corect la temelie nu pot rezista mult timp. In acelaşi

psalm, putem observa şi mai mult amărăciunea acestui fruct din

ramurile făţărniciei: ei „s-au depărtat şi au fost necredincioşi...

s-au abătut Ia o parte, ca un arc înşelător" (v. 57). înainte de a

întinde un arc defect, nu poţi vedea nimic rău în acesta, dar

când îndrepţi săgeata spre capăt, se frânge în bucăţi. Tot astfel

se întâmplă şi cu o inimă înşelătoare care se tulbură. Oricum,

sinceritatea păstrează sufletul curat în faţa ispitei. „Cine umblă

fără prihană, umblă fără teamă" (Pv. 10.9) cu alte cuvinte,

picioarele lui sunt ferme şi străbat în siguranţă cele mai aspre

locuri; „dar cine îşi întinează calea''mai curând sau mai târziu se

va împiedica şi va cădea, chiar dacă îşi alege cea mai netedă şi

catifelată pajişte. Noi cunoaştem deja că sinceritatea îl întăreşte

şi îl fereşte pe creştin de puterea ispitei. Prin urmare, haideţi să

urmărim câteva din căile pe care făţărnicia conduce sufletul în

ispita. (a) Făţărnicia sc ascunde în mulţime Făţarnicul îşi

potriveşte ceasul după orologiul public, nu după soare - adică

după Cuvântul Domnului. El face la fel ca toată lumea; vocea

poporului este vocea dumnezeului său. Astfel, rareori poţi

vedea un făţarnic înotând împotriva curentului corupţiei.

Lucrurile uşoare sunt purtate de şuvoaie, iar duhurile slabe de

mulţime. Dar creştinul sincer reprezintă o substanţă grea şi mai

degrabă ar cădea decât să se supună mulţimii şi să navigheze

împreună cu ea pe râul păcatului., Deoarece făţarnicul nu are o

călăuză interioară, el este dus de curent precum un peşte mort.

Dar sinceritatea este principiul vieţii divine şi direcţionează

sufletul pc un drum diferit de cel al mulţimii şi cu toată

împotrivirea ce o aşteaptă. Iosua a dat glas inimii sale chiar şi

atunci când 10 din cele 12 iscoade au vorbit potrivit dorinţei

poporului. Iar în gura lui Mica nu s-au găsit cuvintele profeţilor

mincinoşi care prooroceau potrivit mândriei lui Ahab. El a

preferat să pară

ridicol, rămânând singur, decât să se pună de acord cu

„patru sute de oameni" (I împ. 22.6-8). (b) Făţărnicia mituieşte

păcatul în afară de Cristos nimeni - nici chiar cei în care

adevărul îşi are locuinţa - nu a putut respinge cea mai mare

ofertă a Diavolului: „toate lucruri/e ţi le voi da" (Ml. 4.9).

Ajungând în culmea mărturisirii sale 144 religioase, un făţarnic

va profita de această ocazie, chiar dacă ea constă în tranzacţia

cu păcatul, trădarea sufletului său şi a lui Dumnezeu.

Deosebirea dintre un făţarnic şi cineva care se leapădă de

credinţă nu este mai mare decât cea dintre un măr verde şi

unul copt: aşteaptă un timp şi-1 vei vedea căzând la pământ. Ca

un exemplu, Iuda a fost primul făţarnic ascuns, dar foarte

curând el a putut fi văzut de toţi ca un trădător al lui Cristos. Pe

măsură ce vremea se încălzeşte, fructele se coc; astfel, unii

făţarnici pot înainta mai mult decât alţii, înainte de a fi

descoperiţi, deoarece ispitele lor nu sunt atât de penetrante

încât să le demaşte corupţia. Fructele se coc mai mult în

săptămâna când soarele şi steaua polară sunt dispuse pe

aceeaşi linie decât în toată luna anterioară. Iar când făţarnicul

vede o poartă deschisă pe unde ar putea intra şi căpăta

permisul firesc, atunci pofta lui şi ocazia ivită îi determină ziua

căderii. Cârligul a fost aruncat şi nu mai poate evita muşcarea

acestuia. Dar în momentul ispitei, sufletul este păzit dc către

sinceritate. David îl ruga pe Dumnezeu să nu-i ia „sufletul

împreună cu păcătoşii", a căror „dreaptă este plină de mită"

(Ps. 26.9, 10). „Dar cât despre mine" îşi propunea el, „voi umbla

în neprihănirea mea" (v. 11). Astfel, un suflet care umblă în

neprihănire nu va lua mită nici de la oameni, nici de la păcat.

Picioarele lui David erau înfipte în „locul neted" al neprihănirii.

(c) Făţarnicul se supune ispitei când poate păcătui fără a fi

observat de oameni Haideţi să analizăm două aspecte ale

acestui adevăr: (i) Făţărnicia îmbrăţişează pofta în unghere

ascunse. Observă modul dc comportare al făţarnicului când'

crede că este la adăpost de privirile oamenilor. Anania şi Safira

încercau să tragă o perdea de zel între lăţărnicia lor şi privirile

oamenilor, prin punerea la picioarele apostolilor a unei sume

de bani. Ei păstrează restul fără a se gândi la ochiul lui

I )umnezeu şi se înfăţişează înaintea lui Petru ca şi cum ar fi fost

adevăraţi sfinţi. Dar aceste două mădulare ale Bisericii nu au

rezistat multă vreme. Făţarnicii ţin cont mai mult de salvarea

aparenţelor în lumea aceasta decât de salvarea sufletelor lor în

lumea de dincolo. Şi dacă reputaţia lor estf asigurată pentru o

vreme, ei refuză să se gândească la eternitate. Pentru a (ace

aceasta, ei ar trebui să se recunoască atei şi necredincioşi

demni dc iad. Astfel că ei se abţin cu grijă de la orice decizie,

neîndrăznind să dea glas cugetului lor. 313 Sinceritatea păzeşte

sufletul de astfel de imaginaţii deşarte. Stăpânul lui Iosif lipsea,

dar Dumnezeul lui era prezent. „Cum aş putea să fac eu un rău

atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" (Gen.

39.9). Nu împotriva stăpânului, ci împotriva lui Dumnezeu!

Sinceritatea îi face pe oameni credincioşi unii altora de dragul

lui Dumnezeu. (ii) Unii făţarnici pot scăpa de judecata

omenească. Laban era un om însemnat în ţara lui şi l-a înşelat

pe Iacov într-un mod sinistru, deoarece tânărul era un străin

sărac ce nu avea puterea de a contesta şiretlicurile acestuia.

Chiar şi Nero, care a ajuns să joace rolul unui diavol, a fost la

început speranţa Romei: un „conducător înţelept şi drept".

Dacă vrei să fixezi cadrul puterii şi măririi făţărniciei, acesta nu

va arăta prea întins înainte ca făţărnicia să fie demascată.

Roboam s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu când „şi-a întărit

domnia şi a căpătai putere", părăsind „Legea Domnului" (II Cor.

12.1). El şi-a ascuns intenţiile până ce şi-a consolidat domnia.

Dar de îndată ce a obţinut putere şi încredere, s-a îndepărtat de

Dumnezeu. El se asemăna cu un căpitan pervers ce-şj

aproviziona mai întâi turnul cu materiale şi muniţie şi apoi se

declara trădător - numai după ce credea că şi-a pus la adăpost

trădarea. Dar tocmai aici sinceritatea îl deosebeşte pe creştin.

în ceea ce-i priveşte, fraţii lui Iosif au făcut un act mai urât

decât dacă i-ar fi luat viaţa: l-au vândut ca sclav în mod barbar

într-o ţară străină. Datorită providenţei lui Dumnezeu, aceşti

oameni au căzut mai târziu în mâinile lui Iosif, când acesta se

afla în Egipt, în culmea puterii sale. Apoi, când Iosif ar fi putut

să-i pedepsească pentru modul în care

se purtaseră cu el, fără teamă din partea autorităţilor,

sinceritatea l-a înălţat mai presus de gândurile de răzbunare. El

a răsplătit cruzimea lor prin lacrimile sale, nu cu sângele lor; şi

în vreme ce odinioară singura lor bucurie era să scape de el,

acum ei plângeau de bucuria revederii cu el. Când vinovăţia lor

i-a determinat să măsoare intenţiile lui Iosif, din perspectiva

inimii lor răzbunătoare, el le-a îndepărtat toată teama,

exprimându-şi adânca dragoste faţă de ei. El n-a vrut să

întunece acea zi de bucurie, nici măcar cu exprimarea

regretelor pentru cruzimea purtării lor. Oare ce l-a păstrat pe el

în acea oră de încercare? „Eu mă tem de Dumnezeu" a fost

răspunsul lui (Gen. 42.18). Este ca şi cum ar fi spus: ,JDeşi acum

sunteţi ostatecii mei, eu posed ceva ce-mi fereşte mâinile şi

inima ca să vă fac rău - eu mă tem de Dumnezeu". Aceasta a

fost atunci pavăza lui Iosif - el se temea cu adevărat de

Dumnezeu. 145 2. Puterea înnoitoare a sincerităţii Sinceritatea

nu ne garantează că nu vom cădea niciodată, .dar ne ajută să ne

ridicăm atunci când cădem. Oricum, făţarnicul zace acolo unde

cade până la moarte. Astfel se spune despre el că „se

prăbuşeşte în nenorocire" (Pv. 24.16). După cum un drumeţ se

poate împiedica, tot aşa i se întâmplă şi omului sincer, dar el se

ridică şi îşi continuă călătoria cu mai multă precauţie şi mai iute

ca înainte. Dar cel făţarnic se prăbuşeşte precum un om din

vârful unui catarg care este lipsit de orice speranţă în

redresarea apelor învolburate. Putem observa acest principiu în

viaţa lui Saul. Când şi-a descoperit inima înşelătoare, el a

început să se rostogolească spre vale şi nu s-a oprit, ci a mers

din păcat în păcat. în numai câţiva ani, greutatea păcatelor lui a

crescut îngrijorător, faţă de prima lui abatere. Odată, el fusese

atât de grăbit să-L slujească pe Dumnezeu, încât nu a putut

aştepta sosirea proorocului Samuel - dar mai târziu s-a

îndepărtat atât de mult de la a-L căuta pe Dumnezeu, încât a

apelat la sfatul unei vrăjitoare. Şi în ultimul act al tragediei sale

sângeroase, printr-o atitudine disperată, Saul şi-a oferit viaţa

Diavolului prin sinucidere. Motivul pentru care păcatul lui Saul

i-a provocat moartea a fost acela că inima sa nu a fost niciodată

predata lui Dumnezeu cu adevărat. Când Samuel i-a spus lui

Saul: „Domnul Şi-a ales un om după inima Lui" (I Sam. 13.14), el

exprima tocmai acest adevăr. Desigur, David însuşi a căzut într-

un păcat mai grav decât nelegiuirea lui Saul - pentru care

Dumnezeu îl lepădase ca cel dintâi împărat - dar deosebirea

consta în faptul că în viaţa lui David sinceritatea era „dreptatea

pricinii" (Iov 19.28). Există un dublu motiv al puterii înnoitoare a

sincerităţii. Unul decurge din însăşi natura sincerităţii, celălalt

din făgăduinţa lui Dumnezeu care rămâne în sufletul creştinului

sincer, (a) Natura înnoitoare a sincerităţii Sinceritatea

reprezintă pentru suflet ceea ce sufletul este pentru trup, o

scânteie a vieţii divine aprinsă în inima omului de Duhul lui

Dumnezeu. Este sămânţa lui Dumnezeu care rămâne în cel

sfânt. O sămânţă firavă pusă în pământ va prinde viaţii datorită

influenţei cerului asupra ei iar primăvara se va înălţa proaspătă

şi verde, în ciuda frigului din timpul iernii. La fel, după ispite şi

înfrângeri, sinceritatea îl înalţă pe creştin deasupra tuturor

poverilor grele şi a valurilor murdare, atunci când Dumnezeu îşi

îndreaptă asupra lui razele harului Său înviorător. Făţarnicul

este creştin doar în aparenţă. El nu este o făptură nouă. O

păpuşă se aseamănă cu un om la exterior, dar este mişcată de

sforile 315 şi încheieturile fixate de maestru. O marionetă nu

are viaţă, astfel că atunci când aceasta este roasă de timp sau

distrusă prin violenţă, nu poate întreprinde nimic pentru a se

reînnoi, ci se desface în bucăţi, până ce nu mai rămâne nimic

din ea. Tot aşa, jurământul făţarnicului nu rezistă deoarece nu

are un adevăr vital care să-l ferească de distrugerea ce se abate

asupra lui. (b) Natura înnoitoare a promisiunilor lui Dumnezeu

„Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul' - sau îl

întăreşte (Ps. 19.7). Dar creştinul sincer este singurul

moştenitor de drept al Cuvântului lui Dumnezeu, acel cuvânt

care aduce sufletul din nou la viaţă. în grija Lui, Tatăl a făcut

multe promisiuni pentru a-Şi asigura copiii de ajutorul Său în

primejdii şi ispite. „Cine umblă în neprihănire găseşte

mântuirea...". Şi totuşi observaţi cât de adevărat este reversul:

„...dar cine umblă pe două căi strâmbe cade într-o groapă"

adică dintr-o dată şi iremediabil (Pv. 28.18). „Dumnezeu

nu leapădă pe omul fără prihană şi nu ocroteşte pe cei răi"

(Iov 8.20). Aşadar, făţarnicul nu numai că este privat de

făgăduinţa ajutorului, dar totodată se situează sub blestemul lui

Dumnezeu. Cu toată munca dificilă depusă pentru a-şi construi

casa, făţarnicul aşteaptă rodul muncii sale, doar pentru a

descoperi că „nu va rezista". El încearcă cu toată puterea s-o

pună la loc, dar ,jiu va ţine" (Iov 8.15). „Mai mult face puţinul

celui neprihănit, decât belşugul multor răi" (Ps. 37.16). Iar

Dumnezeu înfăţişează tuturor motivul, pentru a-1 înţelege:

„Căci braţele celui rău vor fi zdrobite, dar Domnul spri-jineşte

pe cei neprihăniţi" (v. 17). Puţin har adevărat şi multă corupţie

întâlnite la creştinul sincer fac mai mult decât bogăţiile

făţarnicului - toată credinţa, zelul şi jurământul cu care se

laudă. Când duhul lui începe să dea înapoi, omul are

binecuvântarea făgăduinţei pentru a-1 întări; dar blestemul lui

Dumnezeu va distruge pe cel făţarnic în toată splendoarea şi

gloria lui. Osânda lui nu poate decât să crească: „din rău în mai

rău" (II Tim. 3.13). Poruncile care lucrează efectiv la vindecarea

omului sincer, prin binecuvântarea promisiunilor lui Dumnezeu,

îl vor ruina şi blestema pe făţarnic. Cuvântul care luminează

vederea unuia întunecă privirea celuilalt, ca în cazul iudeilor

făţarnici. Cuvântul a fost trimis pentru a-i orbi. El moaie şi

frânge un suflet sincer, ca în cazul lui Iosia; dar o inimă

înşelătoare este împietrită de adevăr. înainte de predică,

făţarnicii folosesc un limbaj foarte spiritual: „ Vom face tot ce

va spune Dumnezeu". Dar când predica s-a terminat, ei se

situează mai departe ca oricând de ascultarea de El. Făţarnicul

ascultă, 316 se roagă şi posteşte, dar toate acestea în

detrimentul lui. Fiecare poruncă este o portiţă pentru ca Satan

să-l poată acapara mai mult, după cum s-a întâmplat cu Iuda la

ultima cină. 3. Puterea mângâietoare a sincerităţii Sinceritatea

menţine capul creştinului la suprafaţă şi-1 face să înoate prin

necazuri cu o prezenţă de spirit sfântă şi un duh plin de curaj.

„Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric" (Ps. 112.4),

nu numai o lumină după ce noaptea a trecut, ci şi o lumină în

întuneric, în vreme ce încercarea macină inima făţarnicului, ea

reprezintă o hrană consistentă pentru harul şi mângâierea

omului sincer. După cum corzile unui instrument scârţâie pe

vreme umedă, tot aşa este şi cu bucuria făţarnicului; dar

armonia sufletului este menţinută în orice vreme datorită

sincerităţii. Oamenii schimbători permit împrejurărilor să le

controleze sentimentele - sunt voioşi când soarele străluceşte,

dar trişti când plouă. Acesta este felul de a se purta al unei inimi

lipsite de înţelepciune. Numai puţină suferinţă slăbeşte şi

distruge duhul lui, după cum o iarnă geroasă distruge făpturile

plăpânde. Totuşi, încercările contribuie la maturizarea

creştinului printr-o unire şi mai strânsă cu Cristos. După cum

albina zboară în stup pe timp de furtună, lot astfel necazul îl

trimite pe cel credincios în braţele Domnului. Sinceritatea îi

menţine-creştinului gura deschisă pentru a primi dulceaţa

mângâierii care picură din Cuvântul lui Dumnezeu, prin

călăuzirea Duhului Sfânt. De fapt, aici îşi direcţionează

Dumnezeu promisiunile. Dar făţărnicia se aseamănă cu un om

al cărui gât este inflamat, el arde pe dinăuntru dar nu poate

înghiţi nimic pentru a-şi stinge focul pe care păcatul i l-a aprins

în suflet. Când Dumnezeu oferă făgăduinţele Sale minunate,

cugetul făţarnicului îi spune acestuia: „Nu pot li pentru tine, tu

nu eşti sincer cu Dumnezeu. Desigur, poţi înţelege că numai

spre oamenii sinceri se îndreaptă Cuvântul lui Dumnezeu; dar

tu cum eşti?" Atunci, care este deosebirea dintre acest făţarnic

şi aruncarea înfocată în cotloanele mizere ale iadului? Acest om

chinuit arde şi nu poate căpăta nici măcar o picătură pentru a-şi

răcori limba. Când făţarnicul arde în încercare, lui i se oferă nu

numai o picătură, ci un râu, o fântână plină cu apă - chiar

sângele lui Cristos - dar el nu poate bea. Pentru moment, gura

lui este închisă şi nimic nu o poate deschide. Făţărnicia lui se

ghemuieşte precum un câine de pază la uşă şi nu va fi consolat

dacă te vei apropia de el. «Şi care este mai de compătimit, o

persoană care nu are pâine sau una care are, dar nu poate

mânca? 146 Nimeni nu este mai viclean şi mai iscusit decât

făţarnicul. în prosperitatea lui, el evită reproşurile şi sfatul

Scripturii.

Iar în încercare, când cugetul îi este treaz, el pune la

îndoială orice încurajare din Cuvânt. Acum, pentru că este

prizonierul lui Dumnezeu, nici o mângâiere nu se poate apropia

de el. Dacă Dumnezeu vorbeşte de groază, cine poate aduce

pace? „împietreşte-le inima şi aruncă blestemul Tău împotriva

lor!" (PI. 3.65). Cuvântul ebraic pentru durere ilustrează un

adăpost; potrivit unui comentator, aceasta reprezintă o boală

pe care medicii o numesc insuficienţă cardiacă, împiedicând

orice uşurare. Aceasta este durerea făţarnicului atunci când

cugetul lui se trezeşte, iar Dumnezeu îl avertizează asupra

păcatului său. Dar acum, permiteţi-mi să analizez câteva tipuri

de încercare şi să arăt ce mângâiere oferă sinceritatea în fiecare

caz. (a) Sinceritatea protejează sufletul de acuzaţiile oamenilor

Acestea nu sunt doar acuzaţii mărunte, ele sunt cunoscute

printre suferinţele sfinţilor, aceste „batjocuri" sunt demne să fie

puse alături de suferinţele lui Cristos (Ev. 11.36). Măreţia

neasemuită a Duhului lui Isus s-a manifestat nu numai în

suferinţele crucii, ci şi în „dispreţuirea ruşinii", cu care duşmanii

Lui de moarte îl încărcau fără milă (Ev. 12.2). Ambiţia minţii

omeneşti nu poate accepta ruşinea, aplauzele sunt idolul după

care aleargă şi omul plăteşte preţuri incredibil de mari pentru a

le obţine. Odată, Diogene, sumar îmbrăcat, ţinea în braţe un

morman de zăpadă, determinându-şi spectatorii prostiţi să-i

admire răbdarea - până când cineva l-a întrebat dacă ar face

acelaşi lucru şi când nu ar avea spectatori. Făţarnicul se

hrăneşte pe credit, el trăieşte din slava pe care i-o dau oamenii.

Când aceasta lipseşte, inima lui suferă dezamăgită; dar când

resemnarea se transformă în dispreţ, el piere deoarece nu are

aprobarea lui Dumnezeu, ci învinuirea oamenilor. Totuşi,

sufletul sincer este ferit de dispreţul omenesc, deoarece el are

ca martori în procesul intentat lui conştiinţa şi pe Dumnezeu.

Un cuget sănătos şi Duhul lui Dumnezeu lucrează împreună

pentru a-1 ajuta pe creştin să se bucure în batjocuri. De aceea,

el nu este afectat când potopul acuzaţiilor izbesc uşile şi

acoperişurile. înăuntru, creştinul se află în siguranţă. Voi lua ca

un prim exemplu al siguranţei izvorâte din sinceritate pe David.

„Prin aceasta voi cunoaşte că mă iubeşti, dacă nu mă va birui

vrăjmaşul meu" (Ps. 41.11). El săvârşise un păcat grav şi

Dumnezeu îl pedepsea, în vreme ce vrăjmaşii lui îl acuzau de

făţărnicie. ,Este atins rău de tot - zic ei -" (v. 8). Oare nu era

suficient de doborât prin 147 Faptul că cel mai bun prieten îi

întorsese spatele, iar Dumnezeu îl lăsa să sufere datorită

fărădelegii lui? Şi totuşi sufletul lui David nu a fost distrus;

Dumnezeu l-a mângâiat atât de mult, încât a putut îndepărta

dispreţul vrăjmaşilor lui cu aceeaşi repeziciune cu care ei i-1

aruncau în faţă. Batjocurile lor cădeau precum zăpada care se

topeşte dc îndată ce se aşterne. Cum putea David să aibă o aşa

nobleţe sufletească? „Tu m-ai sprijinit, din pricina neprihănirii

mele, şi m-ai aşezat pc vecie înaintea Ta" (v. 12). Ca şi cum ar fi

spus: „Doamne, Tu nu Te porţi cu mine aşa cum fac vrăjmaşii

mei; dacă ci ar găsi un singur păcat în viaţa mea, l-ar scoate la

iveală ca pe o insectă. Dar Tu treci cu vederea alunecările mele

şi îmi ierţi păcatul. Tu îmi vezi neprihănirea şi o pui n ui presus

dc slăbiciunile mele. Mă aşezi înaintea Feţei Tale şi îţi arăţi

dragostea şi bunătatea faţă de mine chiar când păcatul

însoţeşte ascultarea mea". Mila lui Dumnezeu se asocia

sincerităţii lui David, astfel că psalmistul încheie cu laudă la

adresa lui Dumnezeu: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeu]

lui Israel, din veşnicie în veşnicie" (v. 13). Creştine, noi trăim

vremuri grele. Fiecare este preocupat de protejarea numelui

său atât de mult încât nu acceptă suferinţa pentru Cristos şi nu

suportă batjocurile, socotind că trebuie să găsească el însuşi o

cale spre cer. Cu toate că sinceritatea nu garantează luxul şi o

călătorie la clasa I, ea nu va permite murdăriei de pe haină să se

strecoare în suflet pentru a înăbuşi bucuria ta şi a stinge

mângâierea sufletească. Tu te poţi încununa cu batjocurile din

afară şi le poţi suporta numai dacă nu ai de luptat şi cu

învinuirea adusă de cugetul tău. Sinceritatea mai are şi un alt

rol în afara celui de a te mângâia în defăimări. Nu numai că va

stinge flăcările aruncate de limbile iadului în faţa ta, dar te va

susţine şi în faţa persecuţiei fizice, dacă Dumnezeu o va îngădui.

Sinceritatea te face să te temi de păcat. Tu nu vei avea

îndrăzneala să te întinzi şi să atingi vreun cărbune; dar

sinceritatea îţi va inspira curaj să suferi şi vei îmbrăţişa cu

bucurie flăcările martirajului. De exemplu, „Cartea martorilor" a

lui Foxe menţionează un creştin italian care auzise cum se

certau demnitarii pentru a stabili cine să cumpere lemnele

necesare

pentru arderea lui pe rug. Şi ca o ultimă demonstraţie de

dragoste şi împăciuire, s-a oferit el să plătească! (b) Sinceritatea

întăreşte sufletul în timpul încercărilor date de Dumnezeu Tatăl

îngăduie pentru copiii Săi neprihăniţi să treacă prin tot felul dc

încercări. Haideţi să vedem cum ne oferă El eliberarea. 319 (i)

Sinceritatea este un tovarăş protector. Mai presus de orice. '

făţarnicul se teme să cadă în mâinile lui Dumnezeu; iar teama

lui este justificată, deoarece mânia lui Dumnezeu este un lucru

serios. Asemenea unui ucigaş, a cărui sentinţă de execuţie este

înscrisă în lege." făţarnicul, odată întemniţat, îşi doreşte

moartea când este lovit puternic de mâna Pumnului. Soţia lui

Iov îl ocăra deoarece el II binecuvânta pe Dumnezeu: „Tu rămâi

neclintit în neprihănirea ta!" Ea nu vedea altceva decât

loviturile grele provenite din cer şi detesta încrederea lui Iov. El

a numit-o „femeie nebună", dar nu s-a mâniat pe Dumnezeu

(Iov 2.9,10). Datorită sincerităţii, creştinul poate gândi şi vorbi

bine dc Dumnezeu. înfăţişarea unui om înşelător se ofileşte, iar

inima lui este plină cu venin împotriva lui Dumnezeu. El nu

scoate la iveală ce este în inima lui, ci îi permite să supureze în

cele mai lainice gânduri. Omul nenorocit nu are loc în sufletul

lui pentru a gândi la bunătatea lui Dumnezeu, deoarece nu-L

iubeşte. El se agită, se necăjeşte şi dă uitării belşugul de

binecuvântări pe care Dumnezeu i le-a dăruit în trecut şi este

plin de resentimente datorită necazurilor prezente. Şi mai

degrabă L-ar blestema pe Dumnezeu decât să se învinuiască pe

sine însuşi. Dar creştinul sincer păstrează gânduri bune despre

Dumnezeu. încât el rămâne în pace şi nu vorbeşte necuviincios

despre slava şi bunătatea lui Dumnezeu. Observăm acest lucru

la David: „Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi" (Ps. 39.9).

Atât duhul cât şi trupul lui sufereau; el era trist şi bolnav, şi

totuşi îşi amintea de unde venea suferinţa. .Aceasta este de la

Tine, Doamne, dar Te iubesc mult; astfel o pot accepta făli

teamă. La unna unnei. puteai să mă arunci într-un rug, dar Tu

m-ai pus în patul suferinţei; deci ajută-mă să-mi primesc

pedeapsa cu mulţumire". Astfel, el a primit lovitura Iară a rosti

cuvinte izvorâte din ură sau mânie la adresa lui Dumnezeu.

Sufletul sincer poate aştepta binele de la Dumnezeu. Chiar şi o

inimă de piatră s-ar muia dacă ar citi strigătele pline de tristeţe

scoase de David când era în suferinţă trupească şi agonia

sufletului. Dar chiar şi în această furtună, el îşi aruncă ancora

până când ea se prinde de inima lui Dumnezeu: „Doamne, în

Tine nădăjduiesc! Tu vei răspunde, Doamne, Dumnezeule/'"(Ps.

38.15). Amărăciunea provenită din durerea lui este absorbită dc

nădejdea bunătăţii lui Dumnezeu: „Eu sunt sărac şi lipsit, dar

Domnul Se gândeşte la mine" (Ps. 40.17). Starea lui era jalnică,

dar mângâierea lui era mai puternică: .JDumnezeu nu mă

alungă. Eu sunt în gândurile Lui zi şi noapte, iar El intenţionează

să-mi facă bine". Iov şi-a dovedit sinceritatea prin încrederea

acordată lui Dumnezeu în momentul cel mai greu al încercării:

„Da, mă va ucide: n-am nimic 320 dc nădăjduit; dar îmi voi

apăra purtarea în faţa Lui. Chiar şi lucrul acesta poate sluji la

scăparea mea căci un nelegiuit nu îndrăzneşte să vină înaintea

Lui" (Iov 13.15, 16). El afirma: ,J)acâ n-aş G fost sincer, n-ar fi

putut crede şi striga la Dumnezeu când El mă nimicea ". Totuşi,

făţarnicul nu îndrăzneşte să se încreadă în mâinile lui

Dumnezeu, când ghilotina Sa stă deasupra capului lui. Dacă s-ar

putea, el nu s-ar mai înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, deoarece

cugetul lui îi spune că Dumnezeu îl cunoaşte mult prea adânc

pentru a-i dori binele. Astfel sufletul lui simte mirosul focului

din iad, imediat ce Dumnezeu începe săl încerce. Cu toate că

norul încercărilor este cât o palmă de om, el cu siguranţă se va

întinde până când umbrele nopţii veşnice îl vor acoperi şi-l vor

înconjura în întunericul cumplit al iadului. (ii) Creştinul este

mângâiat dc sinceritatea lui, când nu arc parte de un succes

vizibil în lucrare. Pentru un predicator care şi-a cheltuit energia

să vestească Evanghelia timp de 20 de ani în faţa unei adunări

dispreţuitoare, ignorante, profane şi lipsite de viaţă, acest lucru

constituie o adevărată durere. Dacă durerea unei mame care

aduce pe lume un copil viu nu este neînsemnată, ce-am putea

spune de suferinţa celei ce naşte un copil mori? Aceasta este

suferinţa unui predicator pentru un popor cu inima împietrită.

Şi toluşi pentru cele mai dificile lucrări. Dumnezeu îi cheamă pe

cei mai străluciţi servi ai Săi. Sinceritatea aduce lumină în

încercare şi-i oferă creştinului tot ce are nevoie pentru a o

putea suporta. De exemplu,

Pavel ştia că nu putea lua cu el în cer pe oricine ar fi auzit

predica lui. Pentru mulţi oameni. Evanghelia era o „mireasmă

dc la moarte spre moarte" (II Cor 2.16). Parfumul dulce al

Evangheliei s-a dovedit a fi mortal, amplificând şi grăbind

pedeapsa lor. Doctorul milos suferă când îşi vede pacientul

murind în braţele sale - şi totuşi îi mulţumeşte lui Dumnezeu

care l-a făcut „biruitor în Cristos" (II Cor. 2.14). Dar cum s-ar

putea bucura un predicator când sufletele care au auzit predica

lui se îndreaptă spre iad? El nu este biruitor pentru că ei pier, ci

pentru că nu este vinovat de sângele lor; nu pentru că ei sunt

condamnaţi, ci pentru că a investit cu sinceritate tot ce i-a dat

Dumnezeu pentru salvarea lor. „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui

Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din

partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Cristos" (v. 17).

Pavel nu ar fi avut nici un motiv de bucurie, dacă ar fi strecurat

vreo sămânţă străină în învăţătura lui sau dacă ar fi adăugat

ceva de la el, la medicamentul dat de Cristos, marele Doctor.

Dar el a predicat o Evanghelie curată, dintr-o inimă sinceră,

astfel că a putut fi triumfător mai 21 - Creştinul în Armătura

întâi în Mântuitorul ce-1 făcuse credincios. El ştia că se va mai

întâlni cu cei necredincioşi în ziua judecăţii şi va mărturisi

împotriva lor, pro-nunţându-se împreună cu Cristos pentru

pierzarea lor veşnică. Parcă aud servii credincioşi ai lui Cristos

dându-I socoteală într-un limbaj asemănător rugăciunii lui

Iercmia: „nici nam dorii ziua nenorocirii, ştii" (Ier. 17.16). ,jWoi

i-am prevenit pe acei oameni nelegiuiţi, deoarece sufletele lor

ne erau scumpe. Ne-am fi sacrificat propriile vieţi pentru a salva

sufletele lor pentru eternitate;, dar nimic din ce-am spus sau

am făcut pentru ei nu le-a schimbat gândurile. Ei au mers în

pedeapsa veşnică în ciuda tuturor rugăminţi/or, lacrimilor şi

insistenţelor Cuvântului Tău, care stătea între ei şi iad". Atunci,

slujitorii sinceri ai lui Cristos îşi vor putea ridica frunţile cu

bucurie; dar fruntea celor răzvrătiţi sc va pleca cu ruşine la

vederea lui Cristos - cu toate că acum ci îi înfruntă pe

predicatori cu îndrăzneală, deoarece aceştia au curajul să le

calce „dreptul de a decide pentru ei înşişi". Aşadar, nu te-

nspăimânta când vezi că sămânţa semănată de tine printr-o

bună mărturie, învăţături sfinte şi îndemnuri repetate la

pocăinţă, nu încolţeşte. David umbla în „casa lui cu o inimă

curată" (Ps. 101.2). Dar au fost şi căderi: unul din copii

practicase incestul, un altul se făcuse vinovat de a-şi fi spălat

mâinile cu sângele fratelui său, iar altul jinduia coroana tatălui

său. Şi cu tot acest tumult al relaţiilor de familie, David se

odihnea liniştit pe patul lui dc moarte: .JAăcar că nu este aşa

casa mea înaintea lui Dumnezeu, totuşi El a făcut cu mine un

legământ veşnic, bine întărit în toate privinţele şi tare" (II Sam.

23.5). Cu sinceritate, cl făcuse ce era mai bine şi iată aici dovada

includerii sale în legământul lui Dumnezeu, care era toată

dorinţa şi salvarea lui. într-un cuvânt, când potopul mâniei lui

Dumnezeu sc abate asupra unei naţiuni asemenea valurilor

furioase prin fisurile făcute de păcat, iar cei neprihăniţi stau la

spărtură. Dumnezeu va răspunde la strigătele lor. Dar chiar şi

atunci, sinceritatea va fi un sprijin de nădejde dacă va trebui să

avem şi noi parte de încercările ce se abat asupra întregii

naţiuni. Chiar atunci când cei neprihăniţi sunt oameni iubiţi de

Dumnezeu, ca Noe şi Daniel, Dumnezeu renunţă uneori să Sc

pună chezaş pentru un popor aflat sub osânda judecăţii Sale. De

exemplu, Iereinia a mărturisit plin de îndrăzneală păcatele din

vremea lui şi a mijlocit prin rugăciuni sincere pentru poporul lui;

dar cu toate rugăminţile şi încercarea dc a abale mânia lui

Dumnezeu, el nu i-a putut schimba. în cele din urmă, iudeii i-au

cerut să nu mai proorocească împotriva lor, iar Dumnezeu i-a

poruncit să nu se mai roage pentru naţiune. 322 Judecata plana

ca un vultur deasupra prăzii sale. Şi singurul lucru care mângâia

inima lui Iercmia, plină dc durere pentru păcatele lui Israel, era

amintirea sincerităţii lui faţă de Dumnezeu şi oameni: „Adu-Ţi

aminte că am stat înaintea Ta, ca să vorbesc bine pentru ei, şi să

abat mânia Ta dc la ei" (Ier. 18.20). Este ca şi cum ar fi

spus: ,J)oamne, eu nu pot determina această generaţie

răzvrătită să se pocăiască de păcatele ei, şi se pare că nu Te pot

convinge nici pe Tine să-Ţi anulezi judecata; dar eu am fost

credincios atât Ţie cât şi lor". Dimpotrivă, partea făţarnicului în

vremea judecăţii este groază şi un duh înfricat. De exemplu,

Paşhur era un duşman înverşunat al lui Iereinia şi al mesajului

pe care el îl aducea din partea lui Dumnezeu. El încerca din

răsputeri să-1 liniştească pc împărat cu speranţa deşartă a

zilelor glorioase de odinioară. Şi toate acestea împotriva

Cuvântului Domnului rostit dc Iercmia! Iar când furtuna

judecăţii s-a dezlănţuit cu furie, Iercmia a îndepărtat acel

adăpost imaginar, spunându-i lui Paşhur că va avea parte şi de o

pedeapsă personală, pc lângă cea împărtăşită cu întregul

popor (Ier. 20). (iii) Sinceritatea îl întăreşte pe creştinul

care n-are posibilitatea de a-1 sluji lui Dumnezeu. Dacă un

slujitor al lui Cristos şi-ar putea alege suferinţa, cl ar alege orice

altceva înainte de a îndura suferinţa transformării într-un

instrument vechi, nefolositor lui Dumnezeu. Un slujitor devotat

îşi valorifică viaţa după ocaziile pe care le are de a-L glorifica pe

Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a înălţat şi l-a slăvit pe Iosif într-o

ţară străină, el nu s-a gândit în mod firesc la realizările Iui, ci a

luat toate lucrurile din mâna lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când

era foarte aproape de împărat ca rang şi putere, cl vedea acest

lucru ca o oportunitate de a-L sluji pe Dumnezeu, ocrotind

adunarea Lui, care consta atunci din familia tatălui său.

„Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână

sămânţa vie în ţară şi ca să vă păstreze viata printr-o marc

izbăvire" (Gen. 45.7). Aşadar, este o încercare dureroasă când

sunt îndepărtate oportunităţile dc slujire, iar cel neprihănit este

dat la o parte, dar când îşi aminteşte cum îşi folosea timpul şi

talentele pentru Dumnezeu, el este mângâiat. El socoteşte ca o

adâncă durere faptul că Dumnezeu nu-1 mai foloseşte aşa cum

făcuse odinioară, şi totuşi nu-i pare râu dacă lucrarea lui

Dumnezeu continuă şi fără el. Chiar dacă el moare, Dumnezeu

trăieşte pentru a avea grijă de lucrarea Sa. Lipsa unei corzi - sau

chiar a tuturor - nu poate estompa muzica providenţei Iui

Dumnezeu. El îşi poate împlini dorinţa fără a folosi vreo făptură

ca instrument al Lui. 150 înlr-un cuvânt, inima creştinului este

rănită când el este îndepărtat de la orice lucrare prin care L-ar

putea slăvi pe Dumnezeu. Şi totuşi el posedă acest unic adevăr

pe care nici un hot al vremii nu-1 poate fura: când cel

neprihănit doreşte sincer să-L slujească pe Cristos din toată

inima printr-o anumită lucrare, Dumnezeu o socoteşte ca şi

înfăptuită. Ca un exemplu, dorinţa lui David de a construi

Templul a fost considerată ca împlinită, ca şi cum el ar fi realizat

ce-şi propusese. în ziua judecăţii, mulţi oameni cu o inimă

darnică vor fi răsplătiţi ca binefăcători, deşi ei n-au avut pe

pământ îmbrăcăminte să dăruiască sau pâine să împartă cu cel

sărac. .Atunci împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi,

binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia care v-a fost

pregătită de la întemeierea lumii, căci am fost flămând şi Mi-afi

dat de mâncat...»" (Mt. 25.34-35). El n-a spus: „voi, care aţi fost

bogaţi", ci „voi, care aţi dat celui flămând". Luaţi aminte voi, cei

binecuvântaţi şi aleşi de Dumnezeu, şi mân-gâiaţi-vă! Puteţi fi

lipsiţi de faimă în lume, iar bunurile voastre să nu valoreze

aproape nimic; slujba voastră poate părea umilă. Dar doriţi să

umblaţi în neprihănire şi să fiţi acceptaţi de Tatăl în orice

moment al vieţii? Sinceritatea este o pasăre care cântă atât de

duios în inima ta, de parcă ai fi cel mai vestit monarh din lume.

Lucrurile care aduc mângâiere şi înviorare celui mai mare, ea şi

celui mai neînsemnat sfânt din familia lui Dumnezeu sunt:

dragostea şi harul lui Dumnezeu, dăruirea către Cristos şi

preţioasele promisiuni care în El sunt „Da" şi „Anun". Nu va

conta cât am făcut pentru Cristos, ci ce am făcut din toată inima

pentru El: „Bine, rob bun şi credincios!" (Mt. 25.21). Nu spune:

„Bine, tu ai făcut lucruri mari şi ai condus împărăţii; ai fost un

predicator de seamă pe vivmea ta", ci: .Ai fost credincios, chiar

si în cel mai întunecat colţ al lumii". Când Ezcchia zăcea în patul

lui, el nu I-a vorbit lui Dumnezeu despre planurile spirituale pe

care le împlinise - deşi nimeni nu realizase atâtea lucruri - ci

doar I-a amintit de sinceritatea lui: ,JDoamnc, adu-Ţi aminte că

am umblat înaintea Ta cu credincioşie şi inimă curată şi am

făcut ce este bine înaintea Ta!" (Is. 38.3). 4. Puterea sincerităţii

împotriva ispitei Ai putere să înfrângi ispita când singura armă

care ţi-a rămas pentru a le apăra este porunca lui Dumnezeu

care interzice păcatul, sau poate câteva săgeţi smulse din tolba

Evanghelici, precum dragostea lui Isus pentru tine sau

dragostea ta pentru El? 150 Poate că ispita a fost ţesută atât de

îndemânatic în favoarea ta, încât să poţi păcătui şi totodată să-

ţi salvezi onoarea.

De vreme ce uşa din dos este deschisă, tu poţi intra pe

furiş; nimeni nu va afla, niciodată, iar pentru a salva aparenţele,

tu n-ai sacrificat nici un angajament creştin. Dar imediat după

aceea, Dumnezeu Se ridică şi Duhul Lui îţi spune că jurământul

tău dc dragoste este împotriva gloriei Sale şi lipsit de

fundament. Acum ce vei face? îi vei spune lui Satan că păcatul

nu ţi se potriveşte până când vei putea împăca dragostea ta

pentru Dumnezeu cu păcatul îdreptat contra Lui? Dacă ai fi un

făţarnic, n-ai putea rezista păcatului mai mult decât rezistă

praful în faţa vântului. Inima înşelătoare se predă imediat, dar

creştinul sincer îşi întăreşte inima chiar când pierde teren.

Neprihănirea fortifică sufletul pentru planuri sfinte împotriva

păcatului, prin aceleaşi căderi în păcat. „Am vorbit odată" - vrea

să spună, păcătuind - „şi nu voi mai răspunde; dc două ori, şi nu

voi mai adăuga nimic" (Iov 40.5). De exemplu, David îi cerea lui

Dumnezeu timp pentru a-şi descoperi energia spirituală în faţa

morţii. El nu dorea să bată în retragere. El dorea fierbinte să

trăiască atât de mult, încât să-şi recupereze pierderile pricinuite

de păcat, prin pocăinţă şi noi victorii asupra acestuia. Numai

atunci putea să-i spună morţii: „Bine ai venit!" El se asemăna cu

un comandant rănit mortal care dorea să fie sprijinii până ce

vedea duşmanul retrăgându-se. încearcă acum să fii

nepărtinitor cu sufletul tău. Ce efect au asupra ta căderile şi

lipsurile tale? Dacă se debarasează de mustrările cugetului tău

pentru a nu scoate la iveală păcatul, dacă-ţi mituiesc

sentimentele pentru a le compromite atunci inima ta nu este

sinceră faţă de Dumnezeu. Dar dacă te gândeşti să te răzbuni

pe păcatul ce te stăpâneşte, alunei în tine locuieşte

sinceritatea. 5. Importanţa luptei pentru sinceritate Fără

sinceritate nu ne putem împotrivi ispitei şi nici să ne ridicăm

după ce am căzut. David recunoştea că avea nevoie de mai mult

har, când spunea: „Zideşte în mine un duh nou şi statornic!"

(Ps. 51.10). Ce nebunie să construieşti o casă din surcele! Şi

totuşi este adevărat că ceea ce construieşte făţarnicul se

concretizează în nimic. Există un loc nestins — puterea

făţărniciei nerănite - care-i va distruge legământul. 6.

Binecuvântarea sincerităţii Coroanele şi bijuteriile regeşti nu

pot fi comparate ca valoare cu sinceritatea, deoarece adevărul

te transformă într-un om după inima lui Dumnezeu. Nimic nu te

poate asemăna mai mult cu El în simplitatea şi 325 curăţia

naturii Sale. Când Hainan întreba ce ar trebui tăcut unui om pe

care împăratul doreşte să-1 înalţe, mânat de o ambiţie deşartă,

s-a gândit la sine însuşi. El a ales să fie îmbrăcat cu hainele

împărăteşti! Când Dumnezeu îţi oferă sinceritatea, El te

îmbracă cu propriile-I haine. „Mă îmbrăcam cu dreptatea şi-i

slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi

turban" (Iov 29.14). Această haină a neprihănirii te face un

învingător mai renumit decât Alexandru, care a cucerit multe

popoare. Dar tu ai biruit o lume de diavoli şi pofte. Ai privit

vreodată o broască şi I-ai mulţumit lui Dumnezeu că te-a făcut

om şi nu o creatură atât de dizgraţioasă? Cu cât mai mult ar

trebui să fii recunoscător pentru faptul că El tc-a schimbat

dintr-un făţarnic, ce erai odinioară din fire, într-un creştin

neprihănit! Lactantius întreba: „Dacă un om ar alege moartea

decât să aibă chipul şi asemănarea unei Hare - deşi şi-ar putea

păstra sufletul de om - cu cât mai josnic ar trebui să fie pentru o

făptură umană să aibă o inimă de fiară?" Făţarnicul este cea

mai urâtă făptură dintre toate, deoarece el poartă o inimă de

fiară sub masca unui sfânt. 7. Siguranţa sincerităţii împotriva

fricii de apostazie După cum am remarcat mai înainte,

sinceritatea nu te va păzi întotdeauna de alunecări sau îndoieli -

dar legământul de sânge Cu Cristos te va păzi de apostazie la

sfârşit. Deoarece măsura de har de care dispui este mică, ţi-e

uşor să pui la îndoială siguranţa ta. „Oare aceste picioare

slăbănogite mă pot ajuta să-mi sfârşesc călătoria? Oare aceşti

puţini bani - măsura nucă de har din inima mea - pol achita

cerului toate învinuirile, multele ispite şi încercările costisitoare

ale credinţei?" în mod normal, răspunsul este: ,jVu". Felia din

coşul tău de pâine nu este suficientă pentru a te hrăni pentru

restul vieţii. Dar tu posezi un legământ! Oare nu te-a învăţat

Dumnezeu să te rogi pentru „pâinea cea de toate zilele"? Dacă

în fiecare zi vei urma supus chemarea Sa, binecuvântarea Lui îţi

va acoperi orice nevoie.

Şi, la fel de bine, tu ai un Furnizor spiritual. Tu ai un Frate

preţios, un Soţ care S-a înălţat la cer cu un scop, acolo unde

este belşug de har, astfel că El poate întreţine sufletul tău în

această lume a stresului şi tensiunii. Toată puterea este în

mâinile Lui: El merge la Sursă şi îţi trimite tot ce ai nevoie.

Aşadar, ai putea flămânzi când Cel ce posedă plinătatea harului

te-a luat sub protecţia Lui? Cei doi bănuţi pe care samariteanul

i-a lăsat nu erau suficienţi pentru găzduire şi pentru îngrijirea

călătorului rănit; de aceea, el a promis că la întoarcerea sa va

achita şi restul. Cristos nu dăruieşte numai o măsură 152 mică

de har, ci „un har şi mai mare" (Iac. 4.6), atât de mult cât avem

nevoie pentru a ne lua cu El în cer. ,JDomnul dă îndurare şi

slavă, şi nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără

prihană" (Ps. 84.11). 8. Avertisment împotriva mândriei

sincerităţii Este adevărat - sinceritatea îţi dă putere să rezişti

ispitei şi te va ridica din păcat; dar ce întăreşte sinceritatea?

Unde se înfig rădăcinile Care hrănesc harul tău? Nu în propriul

pământ, ci în cer. Dumnezeu este Singurul Care te păstrează pe

tine şi sinceritatea ta în viaţa Lui; şi El va păstra ceea ce a dăruit.

Domnul este tăria ta: fie ca Bl să fie cântecul tău! Ce ar putea

face un topor, chiar şi unul ascuţit, fără mâna lucrătorului? Se

va lăuda toporul cu ce a tăiat? Sau se va făli dalta cu ce-a

sculptat? Oare nu sunt de remarcat îndemânarea şi meşteşugul

maestrului? Tu poţi afirma un singur adevăr, când rezişti Ispitei:

.jDacă Domnul n-ar fi fost de partea mea, m-aş li prăbuşit". Deşi

Psalmul promite să dăruiască har şi slavă celui neprihănit,

I )umnezeu nu va dărui neprihănirii gloria harului Său. De

exemplu, David îşi mărturisea neprihănirea şi spunea cum a

putut s-o menţină: „Am fost fără vină înaintea Lui, m-am păzit

de fărădelegea mea" (11 Sam. 22.24). EI spunea că Dumnezeu a

mărturisit despre neprihănirea lui, răsplătind-o: „De aceea

Domnul mi-a răsplătit nevinovăţia mea, după curăţia mea

înaintea Lui" (v. 25). Dar pentru a evita lauda propriei sale

bunătăţi, el se mulţumeşte să spună: ,JDumnezeu este cetăţuia

mea cea tare, şi El mă călăuzeşte pc calea cea dreaptă" (v. 33).

Aceasta ca şi cum David ar fi corectat imaginaţia ascultătorilor:

„Să nu mă înţelegeţi greşit; pentru victoriile şi neprihănirea

mea, eu n-am nici un merit. Dumnezeu a făcut totul; El este

tăria şi puterea mea. El m-a ţăsit ca fiind o fiinţă nedreaptă pe o

cărare întortocheată, dar m-a îndreptat şi mi-a făcut cărarea

netedă". 9. îndemn pentru a te teme de făţărnicie, nu de

încercare Crede-mă, prietene, pentru un om sincer, încercarea

nu este un lucru dureros. Ea nu poate fi atât de mare, încât să-I

îndepărteze de mângâiere şi bucurie. Chiar şi în cea mai grea

încercare, creştinul plin de har nu trebuie să se plângă pe sine,

ci mai degrabă pe făţarnicul care se îndreaptă spre iad. El îşi

poate privi suferinţele cu o mângâiere mai mare decât îşi

imaginează cei ce-1 privesc. Odată, un om sfânt care era pe

moarte, a întrebat servitoarea care stătea lângă patul lui de ce

plângea: „Nu te toţne", a asigurat-o el, „Tatăl meu ceresc nu-mi

va pricinui nici un rău". 327 Pentru firea noastră, încercarea nu

este un lucru plăcut, dar după ce vom afla ce mângâiere

preţioasă le trimite Dumnezeu robilor Săi, vom cânta un cântec

nou. La început, pasărea se zbate în cuşcă şi se agită pentru a-şi

demonstra neplăcerea provocată de restrângerea libertăţii sale,

dar mai târziu ea cântă duios, aşa cum obişnuia să facă pe

vremea când zbura unde-i plăcea. Prin urinare, nu te gândi atât

de mult la încercare, ci păzeşte-te de făţărnicie. încrede-te în

Dumnezeu, dacă patul suferinţei se dovedeşte a fi tare şi lipsit

de confort. Ce îngrozitor va fi când în ceasul morţii vei striga:

„Doamne, Doamne, ai milă de mine!", iar Dumnezeu îţi va

răspunde: ,jSiciodată nu te-am cunoscut!" Această voce care

strigă de pe patul suferinţei nu este cea a creştinului sincer, ci a

făţarnicului. Ce te vei face când vei cădea în mâinile lui

Dumnezeu, înaintea Căruia ai jonglat cu jurământul tău şi pe

Care ai încercat să-L manipulezi spre propriul avantaj? Când nu-

L iubeai cu adevărat, El cunoştea lucrul acesta. Dacă răspunsul

lui Iosif - „Eu sunt Iosif, fratele vostru pe care l-aţi vândut în

Egipt" - a umilit familia lui, încât ei nu puteau sta

înaintea sa datorită vinovăţiei lor, cum,va fi să auzi vocea

lui Dumnezeu în ceasul de pe urmă, zicându-ţi: „Eu sunt

Dumnezeul pe Care L-ai batjocorit, de Care ai abuzat şi pe Care

L-ai vândut în schimbul plăcerilor tale. De ce vii acum la Mine?

Nu am altceva pentru tine decât iadul în care să te chinuieşti

pentru eternitate". CAPITOLUL 7 A ŞASEA CONSIDERAŢIE:

PLATOŞA CREŞTINULUI „Şi îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii" (Ef.

6.14). A doua componentă a armăturii, obligatorie pentru toţi

soldaţii lui Cristos, este platoşa, iar metalul din care este

confecţionată este neprihănirea: „şi îmbrăcaţi cu platoşa

neprihănirii". ÎNŢELESUL NEPRIHĂNIRII 1. Neprihănirea prin

Lege . Trei lucruri alcătuiesc neprihănirea prin Lege pe care

Dumnezeu o cerea omului aflat sub Vechiul Legământ,

legământul faptelor: „Moise scrie că omul care împlineşte

neprihănirea pe care o dă Legea va trăi prin ea" (Rom. 10.5).

Dar acum, haideţi să studiem mai aprofundat această

neprihănire prin Lege. (a) Deplina ascultare faţă de Legea lui

Dumnezeu Această ascultare trebuie să fie vastă, în ce priveşte

obiectul şi stăruitoare, în ce priveşte subiectul. Omul trebuia să

ţină toată Legea şi cu toată inima, deoarece chiar cea mai mică

abatere distrugea totul. (b) Ascultarea personală a omului

neprihănit Pentru aducerea la îndeplinire a legământului Său,

Dumnezeu Se baza doar pe angajamentul omului - nu exista

vreo siguranţă sau garanţie care să i se asocieze. Deci, în caz de

neascultare, era necesar ca Dumnezeu să pretindă o

despăgubire personală din partea fiecărui om. (c) Permanenta

ascultare Dacă Legea era călcată, chiar şi printr-un gând rău, în

Vechiul Legământ nu exista loc pentru pocăinţă. Iar în ce

priveşte o viaţă fără păcat, omului îi era imposibil s-o obţină.

Cât de disperaţi am fi chiar acum dacă n-am putea fi în armata

lui Cristos, până ce n-am avea acest gen de platoşă!

Neprihănirea lui Adam 153 s-a contopit cu fiinţa lui; inima lui şi

legea morală se aflau într-o unitate perfectă, după cum

imaginea din oglindă corespunde realităţii. Pentru el era atât de

natural să fie neprihănit, aşa cum pentru posteritate este

natural să fie nelegiuită. Când l-a creat pe om, Dumnezeu a

imprimat în fiinţa lui imaginea neprihănirii şi sfinţeniei Sale.

Planul Său a fost atât de desăvârşit, încât El nu a schimbat şi nici

nu a adăugat nimic, ci a văzut că toate erau „foarte bune" (Gen.

1.31). Şi ca o încununare a creaţiunii Sale, Dumnezeu „l-a făcut

pe om desăvârşit" şi „după chipul Său" (Ecl. 7.29; Gen. 1.27).

Dar, deoarece Adam a păcătuit şi a întinat natura noastră, acum

ea ne întinează pe noi. Iată de ce platoşa lui Adam adică,

neprihănirea - nu se potriveşte nicidecum unui biet urmaş al lui.

Chiar dacă Dumnezeu ar vrea să salveze toată lumea din pricina

unui astfel de om neprihănit - după cum S-a oferit odată să

cruţe Sodoma pentru 10 oameni neprihăniţi - acea persoană n-

ar fi de găsit. Scriptura împarte omenirea în „iudei şi neamuri".

Şi apostolul nu se teme să dea pe faţă toată falsa religie - ei

sunt „toţi sub păcat" (Rom. 3.9). Chiar şi cel mai sfânt om care

ar fi trăit vreodată n-ar putea sta ca neprihănit în ziua judecăţii.

„Nu intra la judecată cu robul Tău", spunea David, „căci nici un

om viu nu este fără prihană înaintea Ta" (Ps. 143.2). Omul nu

mai poate să-şi câştige viaţa şi mulţumirea prin neprihănirea pe

care o dă Legea - Dumnezeu a bătut în cuie această uşă de lemn

şi a pregătit o cale mai bună. 2. Neprihănirea prin har

Această neprihănire are două faţete: este acordată şi este

însuşită. Neprihănirea acordată reprezintă ceea ce Cristos face

pentru credincios, şi anume justificarea care-i permite să stea

ca neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este

„neprihănirea lui Dumnezeu" (Rom. 3.21). Pe de altă parte,

neprihănirea însuşită este ceea ce Cristos face în cel credincios.

(a) Neprihănirea însuşită este realizată de şi în Cristos Deşi

această neprihănire nu se moşteneşte de către copiii lui

Dumnezeu, noi o primim prin credinţă, ca şi cum am fi produs-o

noi înşine. Iată de ce Isus este numit „Domnul neprihănirii

noastre" (Ier. 33.16). (b) Dumnezeu a hotărât ca neprihănirea

acordată să fie temelia justificării noastre şi terenul acceptăii

neprihănirii însuşite Această neprihănire aparţine celei de-a

patra componente a armăturii, „scutul credinţei" şi este numită

„neprihănirea prin credinţă", deoarece sufletul şi-o însuşeşte

prin credinţă (Rom. 4.11). Prin urmare, 154 neprihănirea care

este comparată aici cu platoşa este neprihănirea sfinţirii,

însuşită prin lucrarea lui Cristos de către sufletul celui

credincios. Acest dar este un principiu supranatural al noii vieţi

plantate în inima fiecărui copil al lui Dumnezeu prin lucrarea

măreaţă a Duhului Sfânt. Aceasta este singura cale prin care

creştinii pot găsi aprobarea lui Dumnezeu şi a oamenilor, şi prin

care putem aduce la îndeplinire ceea ce Cuvântul Său cere de la

noi. Acum vom studia mai detaliat această lucrare a Duhului Iui

Dumnezeu. (i) Lucrătorul eficient, Duhul Sfânt. Dacă rădăcina

nu este reprezentată de Duhul lui Dumnezeu, atunci nici un

„rod al Duhului" - sfinţenia - nu poate fi găsit pe ramuri (Gal.

5.22). „Pofta" şi „lipsa Duhului" sunt cuplate, fără putinţă de

separare (Iuda 19). După căderea sa în păcat, omul a pierdut

atât dragostea lui Dumnezeu, cât şi asemănarea cu El. Cristos

repară ambele pierderi pentru copiii lui Dumnezeu - prima, prin

neprihănirea acordată lor de El; şi a doua, prin Duhul Său, Care

ne redă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, respectiv

„neprihănirea şi sfinţenia pe care o dă adevărul" (Ef. 4.24).

Nimeni, în afară de om nu are fire omenească şi nu poate să

dea naştere unui copil asemenea lui; tot astfel, numai Duhul lui

Dumnezeu poate transmite chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,

făcându-1 pe om părtaş naturii divine. (ii) Lucrarea înfăptuită -

un principiu supranatural al noii vieţi 'Un principiu de viaţă. Deşi

creştinul are un rol pasiv în această lucrare, rolul lui începe mai

târziu, colaborând cu Duhul în toate manifestările sfinţeniei, nu

ca un instrument lipsit de viaţă în mâna muzicantului, ci ca un

copil viu în mâna Tatălui. Copilul este apoi „condus de Duhul lui

Dumnezeu" spre un caracter blând şi puternic, înclinând spre

sfinţenie (Rom. 8.14). Un principiu al noii vieţi. Lucrarea Duhului

Sfânt nu este să reînvie sau să redescopere ceea ce este distrus,

ci să aducă viaţă unui suflet mort: „Voi eraţi morţi în greşelile şi

în păcatele voastre" (Ef. 2.1). Când ispiteşte, Diavolul vine cu

argumente, precum un orator; dar când converteşte, Duhul Iui

Dumnezeu vine ca un Creator. Satan dă la iveală şi aprinde

gunoaiele din inimă; dar Duhul Sfânt pune în inimă ceva cu

totul nou - ceea ce Scriptura numeşte „sămânţa lui Dumnezeu"

(I Ioan 3.9), „Cristos în voi", „făptura nouă" şi „legea" pusă de

Dumnezeu în omul dinăuntru, pe care Pavel o numeşte „legea

duhului de viată în Cristos Isus" (Gal. 4.19; Gal. 6.15; Ier. 31.33;

Rom. 8.2). Un principiu supranatural. Prin aceasta, noi o putem

deosebi de neprihănirea şi sfinţenia lui Adam, care erau atât de

naturale pentru el, după cum este astăzi păcatul pentru noi.

Dacă el ar fi rămas în picioare 331 şi n-ar fi păcătuit,

neprihănirea ar fi trecut asupra noastră la fel de natural ca

păcatul lui, care este astăzi asupra tuturor oamenilor. Sfinţenia

era pentru sufletul lui Adam la fel de obişnuită ca sănătatea

pentru trupul lui, deoarece amândouă erau rezultatul

principiilor curate provenite din inima lui Dumnezeu. (iii)

Terenul în care Duhul plantează sfinţenia. „Pentru că sunteţi fii,

Dumnezeu v-a trimis în inimă Duhul Fiului. Său" (Gal. 4.6). Nu

există nici un copil din familia lui Dumnezeu care să nu semene

Tatălui: „cum este Cel ceresc, aşa sunt şi

cei cereşti" (I Cor. 15.48). Şi în afara copiilor Domnului, nici

un alt popor de pe pământ nu are această marcă a adevăratei

sfinţenii. După cum concluzionează Pavel, noi „nu avem Duhul

lui Dumnezeu" dacă suntem „pământeşti" adică lipsiţi de

sfinţenie - şi nu putem să fim ai Lui, dacă „nu avem Duhul" care

să ne sfinţească (Rom. 8.9). Oricum, într-un sens mai larg, există

o sfinţenie care poate fi găsită în cei ce nu sunt copiii lui

Dumnezeu. Scriptura spune despre copiii credincioşilor că sunt

„sfinţi", deşi ei pot să nu fie copii ai lui Dumnezeu (I Cor. 7.14).

Şi sunt mulţi care pretind că sunt sfinţi, deşi ei nu sunt; clar

această lucrare pe care Scriptura o numeşte sfinţenie şi

neprihănire este gravată de Duhul numai asupra copiilor lui

Dumnezeu. Dar El nu va sfinţi decât pe aceia pentru care Cristos

Se roagă Tatălui: „Sfin-feşte-i prin adevărul Tău"; ei sunt cei

aleşi şi dăruiţi Lui de Dumnezeu (Ioan 17.17). (iv) Puterea

spirituală a acestui principiu. Inima, care reprezintă izvorul vieţii

unui corp, pompează mereu sânge, din momentul în care

primeşte viaţă. Astfel, Jn Cristos Isus" „făptura cea nouă" nu

este născută moartă; adevărata sfinţenie nu este un obicei

amorţit, ce doarme pentru a evita confruntarea cu păcatul şi

facerea binelui (Gal. 6.15). Femeia vindecată de Cristos s-a

sculat „şi a început să le slujească" (Mt. 8.15). Imediat ce Duhul

plantează acest principiu al unei noi vieţi în inima omului, el se

ridică pentru a-L aştepta pe Dumnezeu şi a-I sluji cu toată

puterea. Sămânţa plantată de Duhul în sufletul omului nu se

pierde şi nici nu moare, ci îşi dovedeşte foarte repede viaţa prin

fructele pe care le poartă. (v) Natura imperfectă a acestui

principiu. Sfinţenia pe care o dă Evanghelia îl face dornic pe

creştin, dar nu garantează că el va fi în stare să asculte pe

deplin. Măria a întrebat: „Spune-mi unde L-ai pus ...?" (Ioan

20.15), presupunând că ea dorea să care pe umerii ei trupul lui

Isus - o dorinţă pe care n-o putea pune în practică, având în

vedere condiţia ei fizică. Sentimentele ei erau mult mai

puternice decât forţa ei. 155 Aşadar, principiul sfinţeniei în

omul credincios îl determină să încerce să ridice o sarcină pe

care el abia o poate mişca; el nu poate face mai mult decât să

dorească din toată inima s-o aducă la îndeplinire. Pavel îşi

descrie conduita din perspectiva sincerităţii voinţei şi eforturilor

lui, nu din perspectiva perfecţiunii lucrărilor lui: „Rugaţi-vă

pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun,

dorind să ne purtăm bine în toate lucrurile" (Evr. 13.18). El era

atât de dornic să-L urmeze pe Dumnezeu în sfinţenie, încât nu a

ezitat să pretindă că are „un cuget bun", deşi nu reuşise să

împlinească tot ce dorea. (vi) Uniformitatea principiului..

Adevărata sfinţenie nu va separa ceea ce Dumnezeu uneşte:

„Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte" (Ex. 20.1). Atunci

Dumnezeu a dat cele 4 porunci referitoare la El însuşi şi cele 6

porunci privitoare la om. Iar o inimă sfinţită cu adevărat nu vrea

să lase la o parte sau să îndepărteze nici un cuvânt scris de

Dumnezeu, ci doreşte să împlinească pc deplin voia lui

Dumnezeu. (vii) Ordinea dăruirii. „Lui Dumnezeu şi omului" -

mai întâi lui I )umnezeu şi apoi omului; aceasta este ordinea

unei vieţi sfinţite. Pavel spunea despre macedoneni că mai întâi

„s-au dat pe ei înşişi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui

Dumnezeu" (II Cor. 8.5). Un om sfinţit ascultă mai întâi de

Dumnezeu şi apoi, ca o consecinţă a ascultării de voia Lui,

slujeşte semenilor lui. (viii) Legea neprihănirii. în creştinism, noi

nu putem trasa o linie dreaptă lără o lege, sau cu una falsă. Şi în

afara Cuvântului, orice alt standard este o lege falsă: „La Lege şi

la mărturie^căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile

pentru poporul acesta" (Is. 8.20). Tot ceea ce cere Cuvântul lui

Dumnezeu este Legea Duhului lui Dumnezeu; sfinţenia falsă -

plină de îndoială, marginală sau superficială - nu are legătură cu

cea adevărată. DE CE ESTE COMPARATĂ NEPRIHĂNIREA CU O

PLATOŞĂ 1. Platoşa apără principala componentă a

organismului O lovitură de cuţit este mult mai periculoasă în

zona organelor vitale, decât în alte regiuni ale corpului. Un om

poate supravieţui în urma unei răni Ia mână sau Ia picior, dar o

rană în inimă cu siguranţă va produce moartea. Tot astfel,

neprihănirea şi sfinţenia apără principala zonă a creştinului:

sufletul şi cugetul lui. Răul provocat bunurilor pământeşti ale

celui sfânt nu-1 afectează mai mult decât bărbieritul sau tăiatul

unghiilor. Un pumnal spiritual - păcatul care ne hăituieşte „viaţa

preţioasă"- este arma mortală pe care Satan o foloseşte pentru

a ne răni cugetul (Pv. 6.26).

333 Aceasta este „săgeata" care străpunge „ficatul"

tânărului, care fuge după o poftă „ca pasărea care dă buzna în

laţ, fără să ştie că o va costa viaţa" (Pv. 7.23). Neprihănirea şi

sfinţenia constituie protecţia lui Dumnezeu care apără cugetul

credinciosului de toate rănile pe care ' le-ar putea provoca

păcatul. 2. Platoşa îl face pe credincios îndrăzneţ Nu este mare

diferenţă între o armată înfricoşată şi o armată distrusă. Un

soldat mort va putea fi la fel de folositor ca unul paralizat de

frică; inima lui este atacată în timp ce el este încă viu. Un piept

dezgolit expune rănirii inima tremurândă a soldatului

neînarmat; dar soldatul care are pieptul bine protejat de

platoşa mărturiei se va aventura fără teamă în focul luptei. Tot

astfel, neprihănirea, protejând cugetul, îl umple pe cel

credincios de curaj în faţa pericolului şi a morţii; pe când

vinovăţia - goliciunea sufletului - îl umple de teamă şi pe cel mai

îndrăzneţ păcătos. „Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel

neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr" (Pv. 28.1). După cum

oile se sperie de zgomotul propriilor copite în timp ce aleargă,

tot aşa păcătosul este copleşit de strigătul vinovăţiei sale. De

îndată ce Adam şi-a văzut goliciunea, s-a înspăimântat atât de

mult de vocea lui Dumnezeu, de parcă n-ar fi auzit-o niciodată

înainte. Noi nu ne putem arăta curajul atâta vreme cât nu ne

arătăm sfinţenia. „Dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem

îndrăzneală la Dumnezeu" (1 Ioan 3.21). LEGĂTURA DINTRE

PLATOŞĂ ŞI CINGĂTOARE Cuvântul de legătură şi asociază

această componentă a armăturii la cingătoare şi ne face să

observăm cât de_ duios au fost asociate adevărul şi sfinţenia,

precum perdelele Cortului întâlnirii. Şi este de condamnat

oricine ar desface ceea ce Dumnezeu a unit. Să nu uiţi că

adevărul şi sfinţenia trebuie să meargă împreună. 1. Adevărul

doctrinal O gândire ortodoxă, venită dintr-o inimă nesfinţită şi o

viaţă ne-evlavioasă, este la fel de urâtă precum ar fi capul unui

om aşezat pe umerii unei fiare. Omul nenorocit care ştie

adevărul, dar practică răul., este mai rău decât omul ignorant.

Dacă eşti un sclav al Diavolului, nu are importanţă locul în care

el şi-a prins lanţul de tine - capul sau piciorul. 156 El te ţine la

fel de strâns de picior - în acţiunile tale - ca şi de cap - în

blasfemia ta. Creştine, nelegiuirea ta este mai mare, deoarece

este comisă în faţa adevărului. Mulţi oameni sunt întinaţi prin

greşelile datorate unei gândiri vinovate; dar gândirea ta te va

conduce pe un drum nou, cu condiţia să nu clădeşti păcat peste

păcat, prin încercarea de a uni necurăţia cu adevărul. Păcătoşii

pierd în întuneric drumul lor spre cer, sau se rătăcesc prin-tr-o

judecată greşită, care dacă este corectată, îi poate aduce înapoi

pe calea sfinţeniei. Dar tu păcătuieşti în lumina adevărului şi

alergi nebuneşte spre iad! Prin aceasta te asemeni cu Diavolul

însuşi, care distinge adevărul de minciună la fel de bine ca orice

înger - dar refuză să fie condus de el. Dacă o cântăreaţă ar

cânta cu vocea o melodie dulce, dar cu instrumentul ar executa

altceva, atunci sunetele disonante ale corzilor ar ofensa

ascultătorul mai mult decât dacă ea ar cânta cu vocea ceea ce

cântă din instrument. Tot astfel, a cânta adevărul cu raţiunea

noastră, dar a cânta nelegiuirea cu inimile şi mâinile noastre

este mult mai dezgustător pentru Dumnezeu decât dezarmonia

unei gândiri slabe şi a unei vieţi lipsite de sfinţenie. De exemplu,

Hanun n-ar fi mâniat aşa de tare pe David dacă ar fi trimis

împotriva lui 20 000 de oameni, decât a făcuto purtându-se

într-un mod atât de grosolan cu ambasadorii lui. Pe Dumnezeu

nu-L provoacă aşa de mult ostilitatea făţişă a păcătoşilor,

manifestată prin trăirea lor, cât mai ales dezonoarea adusă

Adevărului Său, pe care El l-a trimis pentru a-i elibera. Când

Dumnezeu vede pe oameni batjocorind adevărul Său, împiedi-

I ftndu-1 să aibă vreo influenţă asupra vieţii lor, această

privelişte aţâţă focul mâniei Lui. A umbla în sens contrar luminii

adevărului lui Dumnezeu este o alegere periculoasă. 2.

Adevărul inimii Adevărul şi sfinţenia trebuie să rămână legate

împreună. Dacă viaţa unui om nu este sfântă, atunci el doar

pretinde că este sincer. Dumnezeu nu n cu noaste nici o

sinceritate lipsită de sfinţenie; termenii se bat cap în (Wp

Sinceritatea învaţă sufletul să se îndrepte numai spre acel final

meri-loriu al tuturor acţiunilor sale: slava lui Dumnezeu. Nu este

suficient să ii. întoarcem şi să privim această ţintă; noi trebuie

să umblăm pe calea II i dreaptă pentru a o atinge. Noi nu vom

atinge ţinta niciodată dacă Umblăm pe o altă cale în afara celei

prezentate nouă de Cuvântul Său. 335 .Sfinţenia şi neprihănirea

constituie calea omului sincer, marcată de Duinnezeu însuşi

pentru a merge pe ea, atât pentru a-L glorifica pc El, cât şi

pentru a fi el însuşi glorificat de Dumnezeu. Oricine încearcă să

o ia pe scurtătură se expune durerii şi înfrângerii. Dacă el

găseşte o nouă cale de a-L glorifica pe Dumnezeu, care n-a fost

trasată de Dumnezeu, atunci el trebuie să găsească şi un cer

nou, pe care Dumnezeu nu l-a pregătit! Iadul este plin de

intenţii bune - acolo sunt mulţi oameni care pe pământ „au

intenţionat să facă bine", dar vieţile lor nu au demonstrat

„sinceritatea fundamentală". Cine l-ar crede pe omul care

susţine că fântâna lui este plină cu apă dulce, curată, când în

găleată nu este decât apă amară şi murdară? Tu spui că ai o

inimă neprihănită şi gânduri curate, când din viaţa ta ies numai

lucruri rele? Desigur că nici tu nu crezi aceasta! I. DE CE FIECARE

CREŞTIN TREBUIE SĂ POARTE PLATOŞA Noi am cercetat terenul

şi am făcut planul; acum este timpul să punem temelia şi să

construim o structură de bază a adevărului privind platoşa

neprihănirii. Iat-o: omul care doreşte să fie creştin trebuie să

păstreze puterea sfinţeniei şi neprihănirii în viaţa şi purtarea lui.

El trebuie să aibă „platoşa neprihănirii" şi totodată s-o îmbrace.

Omul neprihănit are în inima lui o lucrare a harului şi sfinţeniei,

aşa după cum un om viu are în el sursa vieţii. Dar acest om îşi

menţine puterea sfinţeniei folosind-o în fiecare zi, după cum

inima întăreşte fiecare mădular al corpului pentru a-şi exercita

rolul. Jeroine descria astfel viaţa primilor creştini: „Sângele lui

Cristos încă era cald în venele lor." Ei erau foarte perseverenţi

în purtarea platoşei neprihănirii şi în strângerea ei, astfel încât

ea să nu se poată desface prin neglijenţă sau distruge prin

păcatul aroganţei. La începuturile creştinismului, caracterul

unui sfânt se deosebea de cel al unui om lumesc prin umblarea

sa sfântă consecventă. De exemplu, Zaharia şi Elisabeta „erau

amândoi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, şi păzeau fără pată

toate poruncile şi toate rânduielile Domnului" 'Lc. 1.6). Pavel se

silea zilnic „să aibă un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi

înaintea oamenilor" (F. A. 24.16). Şi noi care urmăm aceeaşi

mărturisire sfântă trebuie să dorim să avem o trăire curată,

astfel încât să umblăm în sfinţenie şi neprihănire, cum au făcut

şi ei. 336 1. Dumnezeu îi vrea sfinţi pe copiii Săi Acest lucru ar

trebui să fie suficient pentru ca fiecare creştin să fie în acord cu

dorinţa inimii lui Dumnezeu. Dacă un om nu este gata să

răspundă imediat la chemarea Stăpânului, atunci merită ca

numele lui să fie şters din cartea lui Cristos. David, care „a slujit

poporului său prin voia lui Dumnezeu" a avut ca ţel în viaţă să

aducă la îndeplinire dorinţele lui Dumnezeu (F. A. 13.36). Şi

fiecare inimă atinsă de acest magnet al dragostei lui Dumnezeu

va dori acest lucru. Toate ambiţiile personale ale unui sfânt

sincer sunt prinse în această dorinţă, ca el să poată împlini voia

lui Dumnezeu în neamul său. Aceasta este toată rugăciunea lui:

„nu voia mea, ci voia Ta să se facă" (Lc. 22.42). Singurul lui scop

este să afle şi să facă „ voia cea bună, plăcută şi desăvârşită a lui

Dumnezeu" (Rom. 12.2). Acum vreau să vă arăt cum ştiu că voia

lui Dumnezeu este ca toţi copiii Lui să fie sfinţi. Ea străbate, ca

un fir roşu, toate celelalte planuri ale Lui. (a) în poruncile Lui De

ce a ales Dumnezeu pe unii oameni, iar pe alţii îi lasă să se

afunde în păcat? Apostolul ne spune: „Dumnezeu ne-a

ales înainte de întemeierea lumii, ca să Fim sfinţi" (Ef. 1.4).

Nu pentru că Dumnezeu a prevăzut că noi am putea fi sfinţi prin

noi înşine, ci pentru că El a hotărât să ne facă sfinţi. Este ca şi

cum un tâmplar foarte priceput ar avea mulţi copaci în grădina

sa - toţi la fel, nici unul mai bun decât altul - şi ar marca un

anumit număr dintre ei şi i-ar pune deoparte în mintea lui,

hotărât să facă din ei mobilă. Tot astfel, Dumnezeu a ales pe

unii oameni şi i-a pus deoparte pentru a purta imaginea

neprihănirii şi sfinţeniei Lui în viaţa lor. Aceasta este o lucrare

de o aşa calitate, încât atunci când El o va încheia şi o va înfăţişa

oamenilor şi îngerilor, va lumina însuşi universul. (.b) In

trimite/va Fiu/ui Său în lume îngerii din ceruri, care au privit în

permanenţă Faţa lui Dumnezeu, sunt gata să meargă imediat

oriunde i-ar trimite El. Dar Dumnezeu a avut o lucrare atât de

importantă, încât, pentru îndeplinirea ei, nu S-a încrezut în

slujitorii Săi, ci în singurul Lui Fiu; şi observaţi scopul Lui în

această misiune măreaţă: „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi,

ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un

norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune" (Tit

2.14). Dacă omul şi-ar fi păstrat neprihănirea pe care Dumnezeu

a creat-o Ia început în el, suferinţele lui Cristos ar fi fost evitate,

deoarece El a venit pentru a recâştiga sfinţenia pierdută dc om.

Nici slava lui Dumnezeu, şi nici fericirea omului n-ar fi pulul fi

atinse, dacă această sfinţenie 22 - Creştinul în Armătura 11 n-ar

fi fost restaurată. După cum Dumnezeu este minunat în

sfinţenia naturii şi faptelor Sale, tot aşa El este glorificat prin

sfinţenia inimilor copiilor Săi. Dacă firea pământească a omului

se supune influenţei păcatului, poate el să-L glorifice pe

Dumnezeu şi să-L sfideze în acelaşi timp? Dacă scopul lui Cristos

ar fi fost numai să-l ierte pe om, dar fără să-i redea sfinţenia, El

ar fi fost un slujitor al păcatului, iar omul ar fi avut deplină

libertate să-L dezonoreze pe Dumnezeu. Fericirea omului

constă în asemănarea lui cu Dumnezeu şi în a se desfăta în El.

Dar înainte ca Dumnezeu să-Şi găsească plăcere în el, omul

trebuie să fie ca Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu trebuie să-Şi

găsească toată plăcerea în om, înainte de a-i permite acestuia

să se bucure de El - aşadar Cristos înfăptuieşte miracolul de a-Şi

sfinţi poporul Său: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt" (I Pet. 1.16).

Apostolul Pavel era pe deplin justificat să aducă o grea osândire

împotriva tuturor oamenilor lipsiţi de sfinţenie, prin aceea că

„ci sunt vrăjmaşi ai crucii lui Cristos" (Fii. 3.18). Cristos a venit să

distrugă lucrările Diavolului, dar omul care umblă cu nebăgare

de seamă va nimici lucrarea lui Cristos. DomnulTsus Şi-a vărsat

sângele pentru a răscumpăra sufletele din mâna păcatului şi a

lui Satan, astfel încât oamenii să-I poată sluji lui Dumnezeu în

sfinţenie, fără frică. Şi, totuşi, creştinul rătăcit - dacă într-adevăr

poate fi numit creştin - îl sfidează pe Domnul care l-a cumpărat

şi se întoarce la vechea sclavie, din care Cristos l-a răscumpărat

cu un preţ aşa de mare. (c) în lucrarea înnoitoare a Duhului

Deoarece voia lui Dumnezeu este să-i facă neprihăniţi pe cei ce

sunt ai Lui, El promite: „ Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în

voi un duh nou" (Ez. 36.26). O inimă neschimbată va fi

suficientă pentru a trăi sub robia Diavolului. Dar deoarece

Dumnezeu are un loc mai înalt pentru poporul Său, Duhul Său

minunat îi ridică din temniţa păcatului şi îi aduce în curţile Sale,

în serviciul Lui. Astfel El le schimbă hainele purtate de ei în

temniţă cu darurile Duhului Său. Aceasta este înnoirea. Când

Dumnezeu a dat porunci clare cu privire la construirea

Templului, El l-a destinat unui scop sfânt. Dar această clădire nu

era nici pe departe atât de glorioasă ca templul spiritual al unei

inimi înnoite, care este „lucrarea" lui Dumnezeu însuşi (Ef.

2.10). Şi de ce a fost un Proiectant atât de milos? Noi citim că

sfinţii Lui sunt „zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care

Ic-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele" (v.

10). 338

Aşadar, scopul măreţ al lui Dumnezeu pentru om scoate în

evidenţă lipsa de neprihănire a celui sfânt şi dă o sentinţă mai

grea păcatului lui decât al celorlalţi oameni, deoarece a fost

săvârşit împotriva unei lucrări atât de măreţe a Duhului Său. Un

păcat săvârşit în Templu era mult mai grav decât unul pe care

iudeul l-ar fi săvârşit în casa lui, fiindcă Templul era un loc sfânt.

Deoarece sfântul este o persoană consacrată, reiese că faptele

sale păcătoase întinează Templul lui Dumnezeu. Păcatul unui

om firesc reprezintă un furt, deoarece îl privează pe Dumnezeu

de slava datorată Lui; dar păcatul celui sfânt constituie un

sacrilegiu, deoarece îl privează pe Dumnezeu de sfinţenia

promisă prin mărturisirea lui de credinţă. Cu siguranţă, este mai

bine să nu te pocăieşti deloc, decât să-ţi pară rău de pocăinţa

ta. Scriptura spune că este mai bine să nu facem nici o juruinţă

înaintea Lui, decât mai târziu să n-o împlinim (Ecl. 5.5). Pentru a

face acest lucru, omul trebuie să spună lumii o minciună

gogonată: că a găsit vreo nelegiuire sau vreun păcat în

Dumnezeu, şi astfel s-a decis să nu-L mai urmeze. într-un

cuvânt. Duhul Sfânt l-a consacrat pe omul sfânt pentru

Dumnezeu şi totodată l-a înzestrat cu o viaţă nouă din

Dumnezeu: „ Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre"

(Ef. 2.1). Când Dumnezeu a suflat în om un duh de viaţă, El

presupunea ca acesta să trăiască după principiile Sale de

sfinţenie şi neprihănire şi nu să urmeze căile unui om firesc.

Dumnezeu Şi-a dezvăluit în mod clar gândul Său: „După cum aţi

primit pe Cristos Isus, Domnul, asa să si umblaţi în EI" (Col. 2.6).

Apostolul Pavel îi mustră pe corinteni pentru o trăire diferită de

chemarea lor, asemănătoare cu a oamenilor fireşti, în pofte

trupeşti. ,jVu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlafi

oameni?" (I Cor. 3.3). Unii păcătuiesc împotriva luminii lui

Dumnezeu din cugetele lor; acesta este cel mai mare rău pe

care ei îl pot face. Dar când duci o viaţă lipsită de sfinţenie,

atunci tu, creştine, păcătuieşti împotriva vieţii oferite de

Dumnezeu inimii tale. Cu cât un păcat este mai neobişnuit, cu

atât el este mai oribil. De exemplu, nu este ceva natural ca o

mamă să-şi omoare pruncul în pântece. Şi, totuşi, prin purtarea

ta păcătoasă, tu ucizi pruncul harului din sufletul tău. Irod a fost

considerat un criminal feroce, deoarece el a vrut să-L omoare

pe Cristos când era doar un prunc; aşadar, tu crezi că poţi

atenta mereu la viaţa nouă, din Cristos, ce este în inima ta, şi să

scapi de mânia lui Dumnezeu? 159 (d) In Cuvântul şi poruncile

Iui Dumnezeu Cuvântul lui Dumnezeu este atât sămânţa care dă

viată, cât şi hrana care întreţine sfinţenia în inima creştinului;

fiecare parte a lui îşi are rolul în acest plan. (i) Secţiunea de

precepte. Această parte a Cuvântului lui Dumnezeu oferă o lege

perfectă a sfinţeniei pentru ca oamenii sfinţi să umble prin ea, o

lege neschimbătoare şi clară, nu ca legile date de oameni.

Deseori, aceste legi sunt date pentru a corecta minţile

întortocheate, după cum croitorii modifică hainele pentru a se

potrivi trupurilor pentru care sunt destinate. Poruncile lui

Dumnezeu se potrivesc naturii Sale sfinte, şi nu inimilor întinate

ale oamenilor. (ii) Promisiunile. Dumnezeu le-a destinat să fie o

încurajare pentru a ne atrage pe drumul sfinţeniei. Dar

promisiunile sunt înfăţişate cu atâta grijă, încât o inimă întinată

nu poate pretinde nimic din toate acestea. Dumnezeu a aşezat

înăuntrul păcătosului o sabie învăpăiată - cugetul - pentru a-1

opri să guste din fructul acestui pom al vieţii. Şi dacă un păcătos

ar fi atât de îndrăzneţ încât să atingă tezaurul închis în aceste

promisiuni, el nu l-ar putea ţine multă vreme; mai devreme sau

mai târziu. Dumnezeu l-ar determina să-1 arunce, aşa cum Iuda

a aruncat cei 30 de talanţi dc argint. Cugetul lui îl va înştiinţa că

nu este el adevăratul proprietar al acestuia. Precum bogăţiile,

falsele mângâieri ale promisiunilor .jşi fac aripi" şi .^boară" din

calea omului păcătos, tocmai când el credea că acestea îi

aparţin (Pv. 23.5). (iii) Avertizările. Avertizările şi ameninţările

din Scriptură năvălesc asemenea unui râu învolburat de fiecare

parte a căii înguste a sfinţeniei şi neprihănirii, gata de a înghiţi

orice suflet care nu merge pe ea. „Căci mânia lui Dumnezeu se

descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi

împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor" (Rom. 1.18). (iv)

Exemple. Bunătatea lui Dumnezeu nu ne lasă fără mărturii în

drumul pe care noi îl avem de parcurs. Promisiunile lui

Dumnezeu sunt confirmate de oamenii sfinţi care au bătătorii

pentru noi calea sfinţeniei şi care „prin credinţă şi răbdare" au

obţinut în cer ce le-a fost făgăduit. Ce mângâiere negrăită

pentru noi, cei care urcăm dealul după ei! Dar

Dumnezeu ne oferă şi exemple de oameni păcătoşi care şi-

au condamnat la iad propriile suflete. Stârvurile lor au fost

aduse pe ţărmul Cuvântului şi expuse vederii noastre, astfel ca

noi să nu fim atraşi în păcatele ce i-au împins pe ei în iad.

„Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept

pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei"

(I Cor. 10.6). 160 După cum un medic poate prepara acelaşi

medicament în moduri diferite pentru a-1 face mai eficient şi

pentru a-şi înviora pacientul, tot aşa Domnul oferă Cuvântul

Său printr-un ansamblu de jurăminte, rugăciuni, ascultări sau

meditaţii. Cuvântul Său este tema în toate acestea şi scopul Lui

rămâne acelaşi - de a aduce sfinţenia în copiii Săi. Aşadar,

poruncile lui Dumnezeu sunt venele şi arterele prin care Cristos

transportă sângele dătător de viaţă al sfinţeniei Lui în fiecare

mădular al Trupului Său spiritual. Biserica este grădina, Cristos

este fântâna, şi fiecare poruncă este o conductă dc la El, menită

să ude straturile, pentru a lc face mai pline de roadele

neprihănirii. (v) în toată providenţa Sa. „Toate lucrurile lucrează

împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu" (Rom.

8.28). După cum Dumnezeu foloseşte toate anotimpurile anului

pentru recoltat - căldura verii la fel de bine ca gheaţa şi frigul

iernii - tot aşa El foloseşte atât binele, cât şi răul, împrejurările

favorabile, ca şi cele nefavorabile, pentru promovarea

sfinţeniei. Frigul iernii omoară seminţele poftei, iar căldura verii

coace fructele neprihănirii. Chiar când Dumnezeu ne încearcă,

aceasta este spre binele nostru, pentru a ne face părtaşi

sfinţeniei Lui. Bernard compara suferinţele cu un scai ascuţit,

numit darac, ce era folosit pentru a face hainele mai fine. Iar

Dumnezeu iubeşte atât de mult curăţia în copiii Săi, încât El va

lustrui atât cât va fi nevoie pentru a îndepărta murdăria

implantată în firea noastră; EI ar prefera să vadă mai degrabă o

gaură decât o pată în haina copilului Său. Dar, uneori,

conducerea suverană a lui Dumnezeu este mai blândă, şi când

permite poporului Său să stea sub raza caldă a mângâierii,

adăpostit de loviturile reci ale suferinţei, aceasta sc întâmplă

pentru a permite înaintarea sevei harului şi grăbirea creşterii în

sfinţenie. Pavel înţelesese acest lucru când îi îndemna pe

creştinii din Roma ca „prin îndurarea lui Dumnezeu" să aducă

trupurile lor „ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu"

(Rom. 12.1). El sugera că Dumnezeu aşteaptă un răspuns

adecvat la îndurările Lui, care vin toate de la El. Când fermierul

îşi pune îngrăşământul în pământ, el intenţionează să-1

recupereze la seceriş, printr-o recoltă mai bogată; la fel

procedează şi Dumnezeu, prin îndurările Lui. Astfel, Fii a

mustrat pe Israel pentru nemulţumirea lui: „Na cunoscut că Eu

îi dădeam grâul, mustul şi untdelemnul, şi au închinat slujbei lui

Baal argintul şi aurul cel mult pe care i-l dădeam" (Osca 2.8).

Dumnezeu Se mflniase deofl rece Israel îmbrăţişase idolatria pe

cheltuiala Lui. III Cu siguranţă, Tatăl nu acceptă ca familia Lui să

se înfrupte cu ceva necurat. Hrana pe care Dumnezeu o doreşte

pentru El însuşi şi pentru copiii .Săi este pregătită din roadele

plăcute ale sfinţeniei şi neprihănirii pe care Cristos ni le oferă

din grădina Sa: „Eu intru in grădina mea, soro, mireaso, îmi

culeg smirna cu miresmele mele, îmi mănânc fagurul dc miere

cu mierea mea, îmi beau vinul cu laptele meu" (Cânt. Cânt. 5.1).

2. Satan 'nu vrea ca poporul lui Dumnezeu să fie sfânt Planul

Diavolului este atât de puternic împotriva sfinţeniei

credinciosului, încât el întotdeauna are un nu pentru r/a-ul lui

Dumnezeu. Diavolul are o deosebită plăcere să locuiască în om.

Chiar când s-a transformat în şarpe, el a făcut aceasta pentru a

o înşela pe Eva. Dacă şi-ar putea alege destinaţia, aceasta ar fi

întotdeauna omul, deoarece numai el poate înfăptui păcatul şi

nelegiuirea. După cum Satan preferă să locuiască în oameni, tot

astfel el doreşte sufletele lor mai mult decât trupurile. De

vreme ce sufletul este locul potrivit pentru sfinţenie sau păcat,

nimic nu-1 satisface decât cea mai bună cameră din casă pentru

a-şi putea vărsa blestemele şi a-şi scuipa răutatea spre

Dumnezeu. Deşi Satan l-a lovit pe Iov în diferite moduri, el nu a

intenţionat nicidecum să-şi aisgure o intrare forţată pentru a-i

poseda trupul. Nimic nu i-a pulut schimba hotărârea pe care o

luase, căci el urmărea o ţintă mai îndepărtată: să stăpânească

sufletul lui Iov. Ar fi fost de mii de ori mai satisfăcut dacă Iov

însuşi L-ar fi blestemat pe Dumnezeu (mai degrabă decât Satan,

care îi stăpânea trupul lui Iov pentru a-şi vărsa prin el

blestemele lui). Acela ar fi fost păcatul lui Iov, nu al lui Satan.

Ceea ce Diavolul vrea să fure de la tine este sfinţenia ta. El

nu-şi revendică nici o victorie până ce nu-I determină pe cel

credincios să se lepede de neprihănirea sa. Şi el va lăsa mai

degrabă ca un om să aibă tot ce doreşte sau să fie orice altceva,

dar nu un sfânt adevărat şi plin de putere. El nu te invidiază

pentru bogăţiile şi plăcerile tale lumeşti, ci pentru sfinţenia ta.

Din câte cunoaştem, Iov s-ar fi putut bucura de cirezile,

servitorii şi copiii săi, fără nici o tulburare din partea iadului,

dacă Satan n-ar fi observat că el era un om evlavios „care se

temea de Dumnezeu şi se abătea dc la rău" (Iov 1.1). Dar când

neprihănirea lui Iov a aprins duhul rău al lui Satan, mânia lui a

izbucnit ca o torţă. El a încercat să-I dezbrace pe Iov de platoşa

neprihănirii lui, nimicindu-i familia, luându-i averile şi lovindu-i

trupul cu bube. El l-a torturat pe Iov, aşa cum un hoţ îşi chinuie

victimele 342 pentru a le determina să mărturisească şi să

renunţe la bogăţiile lor. Dacă Iov ar fi cedat în faţa Iui Satan, i-ar

fi aruncat punga - integritatea sa - şi i-ar fi încredinţat controlul

asupra cugetului Iui, atunci Satan l-ar fi eliberat imediat şi nu s-

ar fi supărat chiar dacă Iov şi-ar fi recâştigat averea, copiii şi

servitorii. Lupii trag de blana oilor pentru a le putea devora

carnea şi a le suge sângele. Iar acest ucigaş al iadului însetează

după sângele dătător de viaţă al neprihănirii din inima

creştinului. Ceea ce distruge Satan nu este o formă de evlavie

sau imitaţia neprihănirii, ci puterea. Ceea ce scoate acest leu

din vizuina sa nu este numele, ci însăşi făptura cea nouă.

Diavolul poate trăi în pace şi în siguranţă precum vecinul unui

om care se mulţumeşte cu o simplă mărturisire dc credinţă. De

exemplu, Satan ştia că mărturisirea de credinţă a lui Iuda nu l-ar

fi îndepărtat nici măcar cu un pas din drumul său spre iad; abilul

înşelător poate conduce o persoană spre pierzare, chiar prin

intermediul slujirii creştine. Deoarece inima înşelătoare, cu care

Iuda se prezenta pentru a auzi predicile lui Cristos, era ataşată

Diavolului, Satan i-a permis deplina libertate trădătorului

pentru a-şi menţine reputaţia în tot acest timp. Lui nu-i păsa cât

timp ar fi crezut ucenicii despre el că este credincios - Satan îşi

cunoştea sclavul. Intr-un cuvânt, sfinţenia superstiţioasă nu-1

deranjează pe Satan. Şi cum s-ar putea întâmpla acest lucru,

când el este tatăl ei? De veacuri, scopul lui a fost să submineze

adevărata sfinţenie în inimile oamenilor, dar Biserica a

descoperit conspiraţia lui Satan împotriva lui Cristos şi a

poporului Său. înşelătoria lui a fost pentru puterea sfinţeniei

ceea ce este iedera pentru stejar. îmbrăţişările dezgustătoare

ale acestei sfinţenii false în jurul religiei au înăbuşit inima

sfinţeniei biblice oriunde aceasta triumfase. Nici bogăţia

religioasă nu-1 deranjează pe Diavolul; el este duşmanul de

moarte al sfinţeniei, în toată simplitatea ei, deoarece ea se

întemeiază pe Scriptură şi este întreţinută de Duhul Sfânt.

Aşadar, simplitatea sfinţeniei este steagul pe care sufletul îl

înalţă pentru a-i declara război Satanei; sfinţenia este prietenie

cu Dumnezeu, iar Satan luptă din răsputeri să o curme. Aici este

terenul pe care se desfăşoară această luptă, ce nu va avea

sfârşit atâta timp cât Satan este un duh necurat, iar creştinul

este un copil sfânt al lui Dumnezeu: „Toţi cei ce voiesc să

trăiască cu evlavie în Cristos Isus vor fi prigoniţi" (II Tim. 3.12).

Adeseori, prigonitorii încearcă să-şi ascundă răutatea sub masca

faptelor bune; dar Duhul lui Dumnezeu priveşte prin învelişurile

lor 161 false şi cunoaşte instrucţiunile pe care iadul le trimite

acestora. Duhul lui Dumnezeu ne spune că evlavia este ţinta

spre care Satan îşi îndreaptă săgeţile. Desigur, în lume sunt mai

multe tipuri de evlavie, dar Satan se opune numai celei

adevărate: „Toţi cei ce voicsc să trăiască cu evlavie în Cristos

Isus". Sângele unui creştin este dulce pentru Satan, dar sângele

evlaviei unui creştin este cu mult mai dulce. El preferă să-1

separe pe cel sfânt de evlavia lui, decât să-1 ucidă din pricina ei.

Şi totuşi el nu va fi prea vizibil, ci va juca pe mize mici,

manifestându-şi cruzimea asupra trupurilor celor sfinţi; dar

aceasta se întâmplă numai când el nu le poate captura

sufletele: „Au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul,

chinuiţi" (Evr. 11.37). Prigonitorii nu aveau o dorinţă mai mare

decât să-i atragă în păcat şi să-i forţeze să se lepede de

credinţă; astfel, înainte de a-i ucide, ei au ispitit de mai multe

ori pe creştini. Diavolul consideră o biruinţă deplină atunci când

reuşeşte să-1 dezbrace pe cel sfânt de armătura lui şi să-1

îndepărteze de profesiunea lui de credinţă.

Diavolul ar prefera să-i vadă pe creştini întinaţi de păcat şi

nelegiuire, decât să-i ştie pângăriţi de sânge şi durere, deoarece

el a înţeles că persecuţia doar îmbogăţeşte Biserica, ceea ce o

ruinează fiind nelegiuirea. Aşadar, prigonitorii doar ară

pământul pentru Dumnezeu şi în tot acest timp El îl seamănă cu

sângele sfinţilor. 'SUPREMAŢIA PUTERII SFINŢENIEI 1. Apare

numai în om Creaturile inferioare au o anumită bunătate

specifică lor, dar numai fiinţele dotate cu raţiune sunt capabile

de o sfinţenie interioară. Şi dacă noi îndepărtăm cununa

sfinţeniei, vom deveni mai răi chiar decât fiarele; într-adevăr,

ceea ce face ca un om să fie diferit de un altul în ochii lui

Dumnezeu este neprihănirea. Câtă vreme sfinţenia nu este

adăugată, toţi oamenii se găsesc în aceeaşi poziţie înaintea lui

Dumnezeu. Regii pământeşti sunt împuterniciţi să aprecieze

valoarea fiecărei monede. Atunci, cu siguranţă, Dumnezeul

Suveran este mult mai îndreptăţit să spună: „Cel neprihănit

arată prietenului său calea cea bună" sau „Limba celui

neprihănit este argint ales" şi „inima celor răi este puţin lucru"

(Pv. 12.26; 10.20). 2. Oferă mărturia pentru cer „Urmăriţi

pacea... şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul"

(Evr. 12.14). înainte ca Enoh să fi fost răpit în cer, el a umblat pe

pământ cu Dumnezeu ca un om sfânt; şi de aceea Dumnezeu a

vrut să-1 ia cu El în cer, pentru că cerul este cetatea unde

locuieşte neprihănirea. Oare. noi ne putem aştepta să ajungem

acolo, dacă suntem neglijenţi în păstrarea unei purtări sfinte

sau în exercitarea faptelor neprihănirii? Cu siguranţă, ceea ce

Dumnezeu a scris despre sfinţenie va rămâne în picioare; El

niciodată nu va şterge şi nu va revizui Cuvântul Său pentru

nimeni. Aşadar, noi trebuie fie să renunţăm la speranţa de a

ajunge în cer, fie să acceptăm să mergem pe singura cale ce ne

va duce acolo. Este o suflare inutilă cea care nu îndreaptă

pânzele încercărilor noastre şi mişcarea picioarelor noastre spre

destinaţia dorită de noi. 3. Ne întăreşte pentru comuniunea cu

Dumnezeu Comuniunea cu Dumnezeu este aşa de minunată

încât mulţi pretind că o au, când ei nici măcar nu ştiu ce

înseamnă. Este ca şi cum un om se făleşte că-1 cunoaşte pe

rege, dar el niciodată nu i-a văzut faţa şi nici nu l-a întâlnit. Când

un om spune că-L cunoaşte pe Domnul, dar trăieşte în

nelegiuire, Duhul lui Dumnezeu numeşte acest lucru minciună:

„Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric,

minţim" (I Ioan 1.6). Comuniunea îşi are rădăcinile în unitate,

iar unitatea în asemănare. „Merg oare doi oameni împreună,

fără să fie învoiţi?" (Amos 3.3). Există o mare diferenţă între

comuniunea cu Dumnezeu şi familiaritatea cu poruncile. Un om

poate respecta zilnic poruncile şi totuşi să fie un străin pentru

Dumnezeu. Nu oricine se plimbă în jurul castelului vorbeşte cu

prinţul. Poruncile sunt un fel de schimb, prin care oamenii sfinţi

negociază cu Dumnezeu, prin Duhul Său, pentru bogăţiile

cereşti, un sentiment îmbogăţit al harului şi mângâierii. Dar

pentru că o inimă întinată nu are ce negocia cu Dumnezeu,

Tatăl nu va împărtăşi cu ea harul Său curat. Chiar şi un om sfânt

sub puterea ispitei este nepotrivit pentru o comuniune cu

Dumnezeu, până ce el nu biruie păcatul. Solomon explica astfel

acest lucru: „Ca o fântână tulbure şi ca un izvor stricat, aşa este

cel neprihănit care se clatină înaintea celui rău" (Pv. 25.26). Cu

cât mai mult sufletul unui om sfânt se va întina când el se va

clătina înaintea Celui Rău şi va ceda ispitei! Dacă noi nu bem

dintr-un izvor tulburat, până când el nu se limpezeşte din nou,

cum putem aştepta ca Dumnezeu să comunice cu o persoană

evlavioasă înainte ca sufletul ei să se limpezească prin

pocăinţă? 345 162 4. Ea aduce pacea Nu spun că pacea este

întemeiată pe sfinţenia sau neprihănirea noastră, ci că este

întreţinută de ele. „Cei răi n-au pace, zice Domnul" (Is. 48.22).

Noi putem forţa marea să stea mereu liniştită, tot aşa de uşor

cum putem linişti o inimă nesfinţită. Luptele din inima omului

izbucnesc datorită poftelor lui şi -l fac să se simtă tras din două

părţi. Acestea perturbă pacea şi fac ca omul să se simtă într-o

continuă agitaţie. Şi totuşi, dacă pătrunde duhul sfinţeniei iar

„sceptrul neprihănirii lui Cristos" \a comanda asupra vieţii,

această furtună se potoleşte din ce în ce mai mult. Oricum, căile

întinate ale oamenilor nelegiuiţi bântuie căile lor, după cum

amintirea lui Ioan îl tulbura pe Irod. Fie că dorm sau sunt treji,

ei sunt cuprinşi de teama iadului. Această lipsă de pace face ca

oamenii să fie mereu nemulţumiţi ei nici nu se pot bucura de

cele mai dulci plăceri, nici nu pot suporta gustul amar al

încercărilor. Desigur, există metode pentru a amorţi cugetul şi

pentru a înăbuşi temporar simţămintele unei inimi nesfinţite;

dar puterea acestui opium va dispărea curând şi durerea se va

resimţi mai acut. Permite-mi să-ţi dau un exemplu. Un beţiv

notoriu îndepărtează avertismentele pe care creştinii încearcă

să le îndrepte spre cugetul lui, la fel de uşor cum Pavel scutura

năpârca prinsă de mâna lui. în loc să se supună lui Dumnezeu,

el se avântă mai mult în păcat, întărindu-şi cugetul cu speranţa

îndrăzneaţă a îndurării lui Dumnezeu în Cristos. Astfel, după

câţiva ani, omul s-a îmbolnăvit; iar când prietenii au venit să-l

viziteze, el era atât de bucuros şi încrezător în îndurarea lui

Dumnezeu, încât falsele lui speranţe l-au detenninat să se

afunde mai mult în păcate. Şi totuşi, înainte să vină moartea,

conştiinţa vinovată a păcătosului s-a trezit pe deplin şi bietul

om se perpelea în flăcările nimicitoare ale faptelor lui rele de la

început. Şi înainte să-şi dea duhul, el strigă disperat: „Mi-am

făcut o tencuială si credeam că totul era perfect; dar acum nu

cred că va mai ţine!" Cugetul lui întinat i-a nimicit speranţa la

fel de repede cum a apărut. Acest fapt este adevărat, dragii mei

prieteni. Sângele lui Cristos nu-şi poate croi drum spre un suflet

care păstrează vreun păcat oarecare. Dumnezeu va smulge de

la altar pe oamenii care aleargă spre el, dar nu-i va smulge din

nelegiuirea lor. Apoi îi va ucide în faţa altarului în care ei se

încredeau atâta. Cunoşti mesajul lui Solomon către Adonia:

„Dacă va fi om cinstit, un păr din cap nu-i va cădea...; dar dacă

se va găsi răutate în el, va muri" (I împ. 1.52). Este zadarnic

pentru un om să creadă că 163 si poate ascunde sub aripa lui

Cristos de strigătul cugetului său vinovat, dacă nelegiuirea şi-a

creat în el un sanctuar. Dumnezeu nu a intenţionat nicidecum

să ne dea siguranţa în nelegiuire, ci să ne scape din ea. 5. Ea are

o puternică influenţă asupra altora Când această putere a

sfinţeniei lucrează în vieţile creştinilor, ea .dictează puternic şi

duhurile celorlalţi oameni. Ea astupă gurile celor necredincioşi

care sunt gata să dispreţuiască religia şi să arunce murdăria

păcatului unui sfânt în faţa oricărei mărturisiri de credinţă pe

care o aud. Se spune că broaştele îşi încetează orăcăitul când o

lumină se îndreaptă spre ele. Iar lumina unei vieţi sfinte

serveşte ca lacăt pentru buzele dispreţuitoare şi îl forţează pe

păcătos săL recunoască pe Dumnezeu în cel sfânt: „ Tot aşa să

lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă

faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în

ceruri" (Mt. 5.16). Şi nu numai că le astupă gurile, dar puterea

sfinţeniei le deschide inimile pentru a-L primi pe Cristos şi harul

Său. Unul din motivele pentru care atâtea suflete au primit

Evanghelia în timpurile de la început a fost că divinitatea

doctrinei Evangheliei s-a reflectat în sfinţenia vieţilor celor

credincioşi. Ca un exemplu, scriind despre convertirea sa, Justin

Martirul spunea: „Sfinţenia care strălucea în vieţile creştinilor şi

răbdarea care biruia cruzimea vrăjmaşilor mau detenninat să

ajung la concluzia că doctrina Evangheliei este adevărată". Şi

până şi Iulian, deşi se afla departe de împărăţia lui Dumnezeu,

mărturisea despre creştinism că lua amploare deoarece creştinii

alcătuiau un popor care „făcea bine tuturor şi nu rănea pe

nimeni". Şi, totuşi, în aceste vremuri când cearta murdăreşte

hainele neprihănirii în religia creştină, este mult mai greu să-i

determini pe cei din afară să vină sub protecţia Evangheliei.

Sunt unele animale care după ce s-au săturat de iarbă le vor

opri pe celelalte să se hrănească pentru un timp din aceeaşi

păşune. Şi, din nefericire, până ce mărturia proastă a mândriei,

certurilor, greşelilor şi neglijenţei nu va fi îndepărtată, nu este

prea multă nădejde ca oamenii să accepte creştinismul. Un

pastor nu poate predica ziua şi noaptea. El ar putea petrece

două sau trei ore pe săptămână la amvon, ţinând oglinda

Evangheliei înaintea feţelor celor adunaţi; dar vieţile creştinilor

predică toată săptămâna. Dacă ei ar fi sfinţi, vieţile lor ar sluji ca

un ecou al predicii pastorului pentru cei din lume şi ar menţine

glasul Evangheliei. Nimănui nu-i face plăcere să vorbească cu o

persoană care are o respiraţie grea, şi acesta este modul în care

noi

adeseori gândim despre 347 cineva care ne vorbeşte

dispreţuitor. Astfel de creştini au nevoie de o viaţă frumoasă

când ei trebuie să mustre şi să dea vreun sfat. Reproşurile sunt

un medicament eficient, dar este greu pentru o persoană să nu

le vomite înaintea celui ce i le oferă. Nimic nu este mai

eficient .pentru a împiedica împroşcarea reproşurilor decât

sfinţenia celui care mustră. „Lovească-mă cel neprihănit",

spunea David, „căci lovirea lui îmi este binevenită;

pedepsească-mă, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat

pe capul meu" (Ps. 141.5). Reproşul poate fi primit mai uşor

dintr-o astfel de mână, datorită autorităţii ce însoţeşte

sfinţenia. Numai un păcătos împietrit va respinge mustrarea

duioasă a unui om neprihănit, asemănătoare uleiului turnat cu

dragoste şi milă într-o rană. Astfel este uşor de observat ce

mare influenţă are puterea sfinţeniei în viaţa omului nelegiuit.

Şi totodată ea nu este mai puţin eficientă asupra fraţilor şi

surorilor de credinţă. Când un creştin vede sfinţenia strălucind

în viaţa altui credincios, harul dinăuntrul lui tresaltă precum

pruncul din pântecele Elisabetei la auzirea vocii Măriei. într-

adevăr, un singur om sfânt este suficient pentru a înviora o

întreagă societate; dar, dimpotrivă, pierderea unui singur

creştin adevărat pune în pericol întregul grup de oameni care-1

cunosc. Prin urmare, Dumnezeu ne-a dat un îndemn foarte

serios: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea...; luaţi seama bine ca

nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu

cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă

tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea" (Evr. 12.14-15). O plagă

apărută pe spatele unui lup nu pune în pericol viaţa oilor,

deoarece ele nu pot fi momite uşor să-şi petreacă timpul cu el.

Dar când plaga apare în turmă, printre creştinii care se hrănesc,

se roagă, ascultă, vorbesc şi umblă întro strânsă părtăşie, atunci

pericolul şi teama care se răspândesc sunt foarte mari. Astfel,

un creştin neglijent constituie un ajutor mult mai eficient

pentru Diavolul, decât o armată întreagă ce niciodată n-a

susţinut că ar crede. De fapt, Satan a avut un întreg arsenal de

păcate şi greşeli cu care nu ştia ce să facă, până când a găsit o

cale de a închiria acei susţinători falşi ai credinţei, ca agenţii săi

comerciali, pentru a le recomanda şi oferi şi altora. Deci, într-un

cuvânt, omul care nu menţine, într-o anumită măsură, puterea

sfinţeniei în viaţa sa, devine nefolositor pentru Cristos. Vrei să

te rogi pentru alţii? Un păgân poate spune unui om rău să stea

liniştit şi să nu spună zeilor că el se afla pe bord când a izbucnit

furtuna? Oare vrei să dai mângâiere unui suflet întristat sau sfat

unui prieten? Ei vor 164 crede că glumeşti atâta timp cât

lăudăroşenia cu privire la sfinţenia ta nu se asociază cu sfinţenia

vieţii tale; atâta vreme cât nu ţi-o însuşeşti, va fi doar o laudă. 6.

Sfinţenia şi neprihănirea sunt stâlpii naţiunilor Oamenii

neprihăniţi sunt singurii care pot salva o naţiune de la

prăbuşire. Prezenţa celor „zece oameni neprihăniţi" ar fi putut

evita focul care a nimicit Sodoma şi a îngropat pe locuitorii ei în

propria lor cenuşă. într-adevăr, acea judecată a fost întârziată,

iar mâinile îngerilor nimicitori au fost legate atâta vreme cât

neprihănitul om se afla printre ei: „Grăbeşte-te de fugi în ea,

căci nu pot face nimic până nu vei ajunge acolo!" (Gen. 19.22).

Dumnezeu ne oferă şi alte exemple de oameni neprihăniţi sau

nelegiuiţi care au schimbat mersul istoriei. Roboam şi împărăţia

lui au fost întărite timp de trei ani şi ar fi putut fi chiar pentru

mai mulţi ani, dacă nelegiuirea lui n-ar fi determinat prăbuşirea

lui şi a poporului său; deoarece căderea lui datează din ziua în

care s-a depărtat de Dumnezeu (II Cr. 11; 12). Pe de altă parte,

când Iosia a devenit rege, Iuda era zdrobit; totuşi, deoarece

inima lui s-a întors spre Dumnezeu şi a acceptat să umble

înaintea Lui, Dumnezeu a luat în consideraţie plângerea lui Iosia

pentru un popor apăsat. Siguranţa lor era legată de viaţa

regelui, deoarece curând după moartea lui Iosia, naţiunea a

păcătuit din nou (II împ. 23.2527). Când Martin Luther a

prevăzut norul mâniei lui Dumnezeu ce avea să se abată asupra

Germaniei, el a spus prietenilor că va face tot ce-i stă în putinţă

pentru a-i împiedica efectul în timpul vieţii sale; şi el a crezut că

aşa se va întâmpla. Dar a concluzionat: ,JDupă ce eu mă voi

duce, cei ce vor veni după mine să privească la el".

Puterea sfinţeniei s-a diminuat printre noi, în comparaţie

cu cea din generaţia trecută! Creştinismul umblă în necurăţie şi

plin de nelegiuiri printre cei care-L mărturisesc pe Cristos. Şi

ştim că Dumnezeu nu va mai îngădui mult timp acest lucru.

Dacă egiptenii ştiu că va veni o secetă, când nivelul Nilului este

scăzut, şi noi putem vedea cum judecata planează în aer, când

puterea evlaviei se prăbuşeşte. Auzim mulţi oameni plângând

după ceea ce au pierdut: unii după prietenii lor ucişi în război,

alţii după averile lor. Dar primii care trebuie socotiţi printre cei

ce plâng sunt oamenii religioşi care şi-au pierdut dragostea

dintâi. Decăderea lor se datorează faptului că ei au pierdut

dragostea pentru Cristos şi adevărul Lui, pentru slujire şi pentru

fraţi, precum şi pentru umblarea lor înaintea lui Dumnezeu şi a

oamenilor. 349 Noi suntem un popor răscumpărat din

numeroasele primejdii şi din moarte. Este ruşinos ca un om

graţiat să înceapă să fure şi să înşele din nou, de îndată ce

frânghia a fost tăiată de la gâtul lui. Faptul că Noe s-a îmbătat

aproape imediat după ce a debarcat în siguranţă şi după ce-a

văzut cu ochii lui cum tot pământul a fost acoperit de ape, a

constituit fără îndoială un grav păcat în viaţa lui. El era un om

neprihănit pe care Dumnezeu îl salvase pentru a planta din nou

lumea Lui cu sămânţa evlaviei. Pământul a absorbit cu greu

şuvoaiele de sânge care s-au vărsat, iar oraşele mai

îndepărtează încă dărâmai urile de pe urma războaielor.

Strigătele văduvelor şi orfanilor îndureraţi nu s-au stins încă

pentru morţii lor. Odată noi eram înspăimântaţi să vedem

această naţiune - asemenea unei lumânări aprinse la ambele

capete - arzând în fiecare zi din ce în ce mai aproape de noi. Şi,

totuşi, acum, poporul care mărturiseşte Numele lui Cristos a

uitat lecţiile istoriei şi se îndepărtează tot mai mult de

Dumnezeu, preferând mândria şi pofta. Ce drept avem să

sărbătorim pacea noastră, când rezultatul eliberării noastre

este faptul că noi comitem mai multe nelegiuiri? Este ca şi cum

un om s-a vindecat de malarie, dar efectele ei au avut

consecinţe mai grave asupra sănătăţii lui decât boala însăşi. Cu

siguranţă, Dumnezeul nostru este cuprins de o profundă

durere, văzând acest schimb: să fie alungate războiul, boala şi

foametea şi să fim acaparaţi de egoism, păcat, sfidare, purtare

neevlavioasă! Noi suntem un popor care ne pretindem mai

neprihăniţi şi mai sfinţi decât înaintaşii noştri. Ce-au însemnai

toate rugăciunile către Duinnezeu şi cererile către oameni? Noi

înşine ne aşezăm sub un legământ al unei reforme personale şi

apoi sub cel al unei reforme naţionale. Aceste intenţii au avut

un răsunet atât de puternic în celelalte naţiuni, încât bisericile

vecine s-au minunat cum se pot dezvolta asemenea începuturi

glorioase. Dar acum, după ce au apărut frunzele şi, prin urmare,

noi am spus oamenilor şi lui Dumnezeu că vor apărea şi

fructele, sărăcia noastră ne va pricinui mai mult rău decât

înainte, deoarece am înşelat aşteptările tuturor. Nimic nu poate

salva o naţiune şi nici nu-i poate prelungi liniştea, decât

recunoaşterea decăderii sfinţeniei ei. Acest val de neprihănire

âr fi asemenea unui izvor nou de sânge pentru un om

muribund, ce-1 înviorează şi îi oferă zile mult mai fericite decât

a avut el vreodată. Şi, totuşi, noi ne degradăm din rău în mai

rău şi ne consumăm într-o moarte prelungită. Cu fiecare zi,

respiraţia noastră devine mai greoaie şi superficială. Dacă sabia

ar fi îndreptată spre noi, am avea suficientă putere pentru a

supravieţui? 165

II. CUM ÎŞI MANIFESTĂ CREŞTINUL PUTEREA SFINŢENIEI ÎN

LUPTĂ CU PĂCATUL 1. Evită apariţia păcatului A umbla în

sfinţenie înseamnă a refuza comiterea păcatului şi, în acelaşi

timp, a evita apariţia răului. Porumbiţa va zbura departe de

şoim, şi nu va putea suporta nici măcar mirosul unei pene

căzute din trupul lui. Scriptura ne porunceşte să urâm „până şi

cămaşa mânjită de carne" (Iuda 23). Un om curat şi sănătos nu

s-ar gândi să-şi spele mâinile într-o murdărie - numai un om

bolnav ar putea face acest lucru Totodată, un astfel de om va

avea grijă să nu se păteze în timp ce mănâncă. Prin urmare,

creştinul ar trebui să-şi păstreze numele la fel de curat ca şi

cugetul lui.

Se merită să luăm în consideraţie cele trei întrebări ale lui

Bernard când suntem în dubiu dacă să facem sau nu un lucru.

Prima: Este îngăduit? Pot să fac acest lucru şi să nu păcătuiesc?

A doua: Se potriveşte unui creştin? Comportarea oamenilor

obişnuiţi se potriveşte pentru un prinţ? Neemia ştia că

înrudirea cu Dumnezeu îl făcea un om deosebit. „Un om ca

mine să fugă?" (6.11). Şi ultima: Este eficient? Aş putea face

acest lucru fără să-l ofensez pe fratele meu mai slab? Deşi un

om poate goni calul său cu cea mai mare iuţeală fără să se

rănească, el ar putea provoca un rău ireparabil dacă l-ar călări

într-un oraş cu străzile pline de copii. Sunt unele lucruri pe care

tu le-ai putea face dacă n-ar exista în drumul tău creştini slabi,

al căror cuget sensibil ar putea fi zdrobit. Din nefericire, drumul

credinţei pare prea strâmt pentru mulţi oameni din zilele

noastre care-şi zic creştini; ei trebuie să aibă un spaţiu mai mare

pentru ideile lor, altfel ei îşi vor părăsi pretinsa lor credinţă.

Libertatea este zeiţa generaţiei noastre. De exemplu, observăm

o acceptare foarte largă a unei înfăţişări neevlavioase - coafuri

modeme, îmbrăcăminte ţipătoare, feţe machiate, etc. A fost o

vreme când creştinii adevăraţi interziceau o înfăţişare

lumească, dar acum juriul consideră aceste practici ca fiind

„nevinovate". Mulţi sunt atât de ataşaţi de calea lumii, încât ei

consideră că este rău să despartă de aceasta calea lui Cristos.

Unii oameni care îşi zic creştini sunt aşa de departe de o trăire

sfântă, încât ei de fapt se întrec pentru a vedea cine se poate

apropia mai mult de groapa păcatului fără a cădea în ea. Şi

totuşi, avertismentul lui Pavel era foarte clar şi puternic: .feriţi-

vă de orice se parc rău" (1 Tes. 5.22). 351 Omul care se plimbă

agale sub înfăţişarea răului, în numele „slobozeniei Duhului", se

poate trezi înfăptuind păcate grave, sub o anumită înfăţişare a

binelui. 2. Combate păcatul datorită argumentelor lui

Dumnezeu Unii oameni se opun păcatului datorită unor motive

atât de şubrede, încât Dumnezeu remarcă cu greu victoria lor.

După ce am postit şi nc-am rugat, el întreabă: „Oare pentru

Mine aţi postit voi?" (Zah. 7.5). Când suntem darnici şi amabili

cu alţii, totuşi „un pahar dc apă rece" dat „în numele unui

ucenic" este mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât un pahar

de aur oferit în scopuri egoiste (Mt. 10.42). Dumnezeu doreşte

ca dragostea Lui să constituie motivaţia noastră de a renunţa la

păcat. înainte de a trimite un document, regii îşi pun semnătura

şi sceptrul lor pe acesta; iar Dumnezeu pecetluieşte poruncile

Lui cu Numele Său minunat: „Dumnezeu a rostit aceste cuvinte"

(Ex. 20.1). Dumnezeu doreşte ca prin tot ce fac, copiii Lui să

sfinţească Numele Său. După cum Tatăl porunceşte familiei Lui

să sc întoarcă de la rău, lot aşa El doreşte ca noi de dragul Lui să

plângem pentru păcatele comise. Uneori durerea poate fi atât

de egoistă, încât un om poate fi mulţumit să-şi smulgă sufletul

din pierzarea eternă, chiar dacă în vreun fel ar defăima slava lui

Dumnezeu. Dar durerea unui suflet mântuit se îndreaptă spre

altcineva: „împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit" (Ps.

51.4). Este o mare diferenţă între un om care lucrează pentru o

altă persoană şi unul care este propriul lui stăpân. Persoana

independentă îşi asumă toate pierderile, dar slujitorul care

negociază bunurile stăpânului său trebuie să pună fiecare

pierdere în contul lui. Creştine, tu eşti un slujitor. Tot ce ai tu nu

este al tău, ci aparţine lui Dumnezeu. Şi când ai căzut în păcat,

tu trebuie să plângi pentru felul în care l-ai greşit Lui: ,uL-am

dezonorat pe Dunmezeul meu şi mi-am irosit talentele pe care

El mi le-a dat; eu am pângărit Numele Lui şi am întristat Duhul

Său." 3. înfrânge păcatul O rană ascunsă poate fi acoperită, dar

nu vindecată; este posibil ca medicii să provoace răspândirea

bolii în organism, dacă ei nu îndepărtează cauza acesteia. Dacă

se întâmplă acest lucru, atunci răul, precum varul nestins, este

lăsat înăuntrul omului pentru a se aprinde în flăcări, chiar dacă

acum el poate sta liniştit precum praful de puşcă în tun. 352

Istoricii spun că deschiderea unui cufăr cu lucruri - care nu au

fost curăţate de infecţia din casă - a fost cauza răspândirii

molimei în Veneţia, deşi lucrurile stătuseră acolo mulţi ani fără

să provoace vreun rău. Astfel, mulţi oameni umblă multă vreme

îmbrăcaţi cu haina sfinţilor înainte de a cădea în nelegiuire ca

deschiderea acelui cufăr

care aparent nu prezenta pericol - şi aceasta deoarece ei

niciodată nu au omorât păcatul. Nimic mai puţin decât moartea

rădăcinilor păcatului nu poate satisface viaţa unui creştin sfânt -

şi a Dumnezeului său. Ascultaţi cuvintele apostolului Pavel. care

umbla în puterea sfinţeniei: „în fiecare zi, cu sunt în primejdie

dc moarte" (I Cor. 15.31). Păcatul este ca fiara aproape moartă

din pricina rănilor ei, dar care cu trecerea timpului sc vindecă în

chip miraculos şi devine tot mai puternică. Astfel, mulţi creştini

care nu şi-au ţinut în frâu firea păcătoasă au fost doborâţi şi

atraşi în chip periculos în ispită. Deoarece ei nu sunt capabili să

lupte împotriva furiei ispitei, după cc au fost acaparaţi dc ea,

sunt zdrobiţi decăderea tragică în păcat. Deci, creştine, dacă

vrei să creşti în puterea sfinţeniei, tu nu trebuie să renunţi la

munca ta dc nimicire a păcatului, chiar când ispitele nu sunt

vizibile. O persoană alergică ia medicamente nu numai când are

o criză, ci în mod continuu, pentru a preveni boala. Tot astfel,

creştinul ar trebui să-şi dea toate silinţele pentru a menţine în

permanenţă sănătatea sufletului său, fără să ţină cont de ce

spun sentimentele lui. în cele din urmă, evită practica unora

care într-o zi înghit îri cantitate marc o hrană sănătoasă, dar în

ziua următoare beau atât de mult, încât creşterea lor în

sfinţenie este întârziată. 4. Creşte în harul ce se opune păcatului

După cum fiecare otravă îşi are antidotul, tot astfel fiecărui

păcat i se opune un anumit har. Iar creştinul care doreşte să

umble în puterea sfinţeniei trebuie nu numai să evite păcatul,

dar şi să deţină harul ce i se opune. în Scriptură citim despre o

casă care a rămas goală, deoarece Duhul Sfânt nu a intrat după

alungarea duhului rău. Aşadar, un creştin negativist va renunţa

la păcatul în care trăia odată, dar tot nu va urmări sfinţenia.

Aceasta înseamnă a pierde cerul printr-o lovitură scurtă.

Dumnezeu nu nc va întreba unde nu am fost, ci unde am fost!

Nu este suficient că n-am jurat şi n-am luat Numele lui

Dumnezeu în deşert. Dumnezeu va întreba: „Dar ai sfinţit

Numele Meu?" Nu va fi suficient că nu L-am persecutat pe

Cristos; dimpotrivă. Dumnezeu va dori să ştie: „L-ai primii pe

El?" Poate că nu i-am urât pe sfinţi, dar Je-ain 23 - Creştinul în

Armătură 167 arătat dragoste? „Este adevărat că nu te-ai lăsat

cuprins de toropeală, dar ai fost plin cu Duhul Sfânt?" Un medic

competent nu numai că îndepărtează boala, dar redă şi

puterea. Iar un adevărat creştin nu va fi satisfăcut cu o simplă

neglijare a alegerilor rele; ci va căuta să-şi înflăcăreze darurile.

De exemplu, eşti frustrat şi mânios din cauza suferinţei? Nu

este suficient să încetezi cearta cu Dumnezeu; nu te opri până

când inima ta nu se va încrede în El. David a făcut mai mult

decât să-şi mustre sufletul pentru tulburarea lui; el i-a poruncit

să se încreadă în Dumnezeu şi apoi să-L slăvească. Păstrezi o

duşmănie ascunsă împotriva fratelui tău? Dumnezeu doreşte să

stingi acea scânteie a iadului; dar totodată El aşteaptă ca tu să

aprinzi focul ceresc al dragostei, care te va determina să te rogi

cu ardoare pentru el. Când ai vreun gând de invidie sau de

nemulţumire - şi cine este atât de sfânt încât să nu fie vizitat din

când în când de astfel de târâtoare? - aleargă la tronul harului şi

protestează împotriva păcatelor tale, cerând în mod insistent

creşterea binelui. , 5. înfruntă păcatul din viaţa altora Un

cetăţean loial nu numai că trăieşte liniştit sub conducerea

guvernului ţării sale, dar este gata să servească autorităţile

împotriva celor care refuză să se supună. Adevărata sfinţenie,

asemenea dragostei sincere, începe de acasă - dar nu se

opreşte aici. Ea se opune păcatului oriunde s-ar putea

manifesta acesta. O persoană care este atât de indiferentă,

încât nu-i pasă cât de mult semenii săi îl jignesc pe Dumnezeu,

ar trebui să pună sub semnul întrebării propria atitudine faţă de

păcat. David întreba: „Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te

urăsc? Şi să nu-mi tic scârbă dc cei ce se ridică împotriva Ta? Da,

îi urăsc cu o ură desăvârşită; îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei"

(Ps. 139. 21, 22). Apoi, imediat îl roagă pe Dumnezeu să-i

cerceteze inima: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi

inima! înccarcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe

o cale tea..." (v. 23, 24). Rugăciunea lui David este un model de

sinceritate. Este ca şi cum ar fi spus: ,JDoanme, acest lucru este

mai presus de puterile mele; dar dacă este cu putinţă, ascunde-

mi păcatul şi îndepărtează-1 de la mine şi «du-mă pe calea

veşniciei!» (v. 24).

6. Refuză slava proprie Orice creştin care luptă cu

sinceritate împotriva păcatului trebuie a !ie atent şi să se opună

ispitei de a se slăyi pentru victoria asupra acestuia. Strălucirea

sfinţeniei Evangheliei constă în lepădarea de sine: 168

„Nevinovat sunt" spunea Iov, „dar nu fin la viaţă, îmi

dispreţuiesc viaţa" - adică „nu mă voi lăuda cu nevinovăţia

mea" (Iov 9.21). Când talentul unui om atrage atenţia, iar el

începe să se mândrească, noi spunem: „A făcut o treabă bună şi

el ştie acest lucru". El se gândeşte prea mult la el însuşi şi se

priveşte prea des în oglinda realizărilor proprii. Cu cât alpiniştii

urcă mai sus pe munte, cu atât ei îşi încovoaie trupurile pentru

a se menţine -în siguranţă; iar duhul lui Cristos îi învaţă pe sfinţi

acelaşi principiu. Cu cât înaintăm mai mult în biruinţa împotriva

păcatului, cu atât trebuie să ne smerim mai mult. Scriptura ne

îndeamnă să rămânem în dragostea lui Dumnezeu şi să

aşteptăm „căutând îndurarea Domnului nostru Isus Cristos

pentru viaţa veşnică" (Iuda 21). Noi trebuie să „semănăm în

neprihănire" şi „să culegem în îndurare" (Osea 10.12) - adică,

creştinii seamănă pe pământ pentru a culege în cer. Sămânţa

este neprihănirea; şi după ce am semănat, nu trebuie să

aşteptăm răsplata din mâna sfinţeniei noastre, ci din îndurarea

lui Dumnezeu. ÎN ADORARE Aceeaşi lumină care ne arată că

există un Dumnezeu ne arată şi faptul că El trebuie adorat în

sfinţenie. Pe vremea Legii, Dumnezeu detalia fiecare faţetă a

adorării. De exemplu, Cortul trebuia făcut din cele mai bune

materiale; lucrătorii erau înzestraţi cu talente deosebite; numai

jertfele fără vină erau acceptate; iar preoţii care slujeau

Domnului trebuiau să fie în mod deosebit sfinţi. Dumnezeu este

minunat în adorarea Lui! 1. Fii consecvent în toate rânduielile

Dumnezeu urăşte prejudecata, în special în poruncile privitoare

la adorare, care îşi au originea în El. Şi cu siguranţă, noi nu

trebuie să respingem nimic din ceea ce Dumnezeu alege ca

binecuvântare pentru copiii .Săi. El ni Se înfăţişează sub diferite

forme pentru a încuraja inimile noastre. Mireasa se duce în

taină ,1a casa iubitului ei, dar nu-1 găseşte; aşadar, merge în

locurile publice şi-1 întâlneşte pe „iubitul inimii" ei (Cânt. Cânt.

3.4). Fără îndoială, Daniel se rugase de multe ori, dar Dumnezeu

Şi-a rezervat plinătatea dragostei Lui şi i-a descoperit unele

taine atunci când el a adăugat postul la rugăciunile sale. Numai

atunci Dumnezeu a trimis un mesager divin pentru a-i permite

lui Daniel să cunoască inima şi gândurile Sale. 355 Uneori,

Duhul Sfânt binecuvintează mai mult unele lucrări, pentru a-1

înviora în chip deosebit pe credincios. Uneori, pruncul suge de

la un piept, apoi de la altul. în timp ce David medita, o scânteie

cerească s-a aprins în inima lui, până când, în cele din urmă,

focul a izbucnit şi s-a extins. Când Dumnezeu l-a trimis pe Filip

să se alăture carului, famenul etiopian citea Scripturile. Cristos

S-a descoperit apostolilor când frângeau pâinea. Şi tot El S-a

alăturat celor doi ucenici în drum spre Emaus când discutau

unul cu celălalt. Corneliu se ruga în casa lui când a avut o

vedenie şi i s-a spus ce trebuie să facă. Aşadar, creştine, nu

neglija nici o ocazie de adorare - ea ar putea fi uşa prin care Isus

să pătrundă în sufletul tău! Duhul este liber, nu-L limita la o

singură lucrare, ci aşteaptă-L în fiecare dintre ele. Aceasta nu

este o dovadă de înţelepciune să laşi ca orice apă să treacă

peste moara ta care ar putea fi folositoare în îndreptarea

sufletului tău către cer. Poate că nu primeşti o iluminare atât de

specială cum ţi-ai dori, când îl slujeşti pe Duinnezeu în public.

Permite-mi să te întreb: ce fel de părtăşie ai cu El în taină? Iată

o gaură suficient de mare pentru a pierde-tot ce obţii în public,

dacă tu n-o repari. Sainuel nu a stat la masă cu Iese şi fiii săi

până ce nu li s-a alăturai şi David, cel mai tânăr membru din

familie. Dacă vrei să beneficiezi de prezenţa lui Dumnezeu în

toate lucrările tale, tu trebuie s-o readuci pe cea care ai

îndepărtat-o; ea ar putea fi cea mai neînsemnată pentru tine,

dar totuşi cea pe care Dumnezeu a ales-o pentru a o

încununa cu binecuvântarea Sa specială. 2. Urmăreşte

scopurile lui Dumnezeu Prin adorare, Dumnezeu urmăreşte

două scopuri: în primul rând, El intenţionează ca noi să-L slăvim

ca Domn Atotstăpânitor. Şi, în al doilea rând, adorarea este

calea prin care El comunică prezenţa Sa şi binecuvântările faţă

de copiii Lui. (a) Glorificarea Domnului nostru atotstăpânitor

Dacă n-ar exista adorare, cum am putea susţine că în El noi

avem viaţa, mişcarea şi fiinţa? Unul din primele lucruri pe care

Dumnezeu l-a învăţat pe Adam şi copiii săi a fost adorarea

divină. Iar omul sfânt face ca cel mai important lucru din viaţa

sa să fie sfinţirea şi glorificarea Numelui Său. Un slujitor poate

oferi regelui său un cadou într-un mod atât dc ridicol, încât el să

fie mai rnult înjosit decât onorat; soldaţii şi-au plecat genunchii

înaintea lui Isus, dar inimile lor îl batjocoreau pe Dumnezeul

sfânt. Purtarea noastră trădează ceea ce gândim noi despre

Dumnezeu. De exemplu, omul care îşi îndeplineşte datoriile

duhovniceşti cu un 169 respect sfânt, manifestat prin credinţă

şi teamă, bucurie şi cutremur, este cel care mărturiseşte

limpede că el crede în Dumnezeu ca fiind un Dumnezeu mare şi

bun, glorios şi minunat. Dar omul a cărui adorare este

neglijentă îi spune pe faţă lui Dumnezeu ce gânduri rele şi

josnice are despre El. O adorare greşită este cauza

necunoaşterii de către om a Dumnezeului pe care îl adoră. Tot

ce este gravat pe sigiliu se va imprima şi pe ceară. Iar gândurile

pe care un om le are despre Dumnezeu sunt reproduse în

activităţile religioase pe care el le desfăşoară. Abel s-a dovedit a

fi sfânt, în timp ce Cain s-a "arătat a fi un nelegiuit. Diferenţa

era că Abel privea ţintă la acel final în care Dumnezeu va da pe

faţă adorarea Numelui Său. (i) Abel a oferit iui Dumnezeu ce-a

avut mai bun. Abel nu a oferit un animal oarecare din turma sa,

ci „întâi-născuţi". Şi nici nu I-a oferit pe cel mai plăpând, iar

pentru el să-1 fi reţinut pe cel mai gras; el a dat lui Dumnezeu

ce-a avut mai bun. Pe de altă parte, Cain „a adus Domnului o

jertfă din roadele pământului", dar Scriptura nu menţionează că

ar fi fost primele roade sau măcar cele mai bune (Gen. 4.3). (ii)

Abel I-a oferit lui Dumnezeu inima sa. Abel nu spera ca

Dumnezeu să fie satisfăcut cu jertfa unui animal deosebit. El şi-

a oferit totodată inima sa. „Prin credinţă Abel a adus lui

Dumnezeu o jertfă mai bună decât a lui Cain" (Evr. 11.4). Ceea

ce l-a determinat pe Dumnezeu să aprobe jertfa lui Abel a fost

închinarea sufletului său. Şi, ca urmare, Abel a obţinut, chiar din

gura lui Dumnezeu, preţioasa mărturisire că era un om

neprihănit. Pe de altă parte, Cain gândea că ar fi suficient - dacă

nu prea mult - să-I ofere lui Duinnezeu câteva roade ale

pământului. Dacă el ar fi realizat cine era Dumnezeu şi care era

scopul Lui când cerea aducerea unei jertfe, atunci el ar fi putut

înţelege că nu o mână sau două de grâu era ceea ce Dumnezeu

preţuia, ci atitudinea de adorare a sufletului ce însoţea acea

ceremonie exterioară. Creştinilor, când sunteţi gata să-L

glorificaţi pe Dumnezeu, aduce-ţi-vă aminte că El trebuie adorat

pentru El însuşi! „Blestemat să fie înşelătorul, care are în turma

lui o vită dc parte bărbătească, şi, lotuşi, juruieşte şi jertfeşte

Domnului o vită beleagă! Căci Eu sunt un împărat mare, zice

Domnul oştirilor, şi Numele Meu este înfricoşai printre

Neamuri." (Mal. 1.14). David era foarte conştiincios cu privire la

Templul pe care se gândise să-1 construiască, deoarece el era

destinat nu oamenilor, „ci Domnului"; astfel, el s-a pregătit cu

toată puterea pentru casa lui Dumnezeu 357 (I Cr. 29.1). Şi noi

trebuie să ne închinăm cu aceeaşi seriozitate şi umilinţă: „Eu nu

slujesc omului, ci Domnului Dumnezeu Atotputernic". (b)

Comunicarea binecuvântărilor lui Dumnezeu Psalmistul spunea

despre muntele Sionului. locul adorării lui Dumnezeu, unde se

afla Templul: .Acolo dă Domnul binecuvântarea şi viaţa pentru

totdeauna" - harul şi mângâierea care pornesc de la Dumnezeu

către om şi se scurg în viaţa veşnică. Cei credincioşi şi-au scos

întotdeauna

apa din aceste fântâni: „ Voi, care căutaţi pe Dumnezeu,

veselă să vă fie inima'." (Ps. 69.32) Dar sufletele care nu-L vor

căuta pe Dumnezeu pe muntele Sion trebuie să moară.

Fermierul nu se poate aştepta la o recoltă acolo unde nu a arat

şi semănat; comerciantul nu se va putea îmbogăţi dacă el

niciodată nu deschide uşile magazinului pentru a lăsa pe

cumpărători să intre. Şi este la fel de ilogic ca o persoană să

aştepte beneficiile harului când el refuză să accepte căile lui

Dumnezeu. Dumnezeu face lucruri minunate pentru cei care

comunică cu El. Puterea sfinţeniei se arată când o persoană are

ca scop căutarea lui Dumnezeu prin adorare. Un student

conştiincios care merge la universitate renunţă la bogăţii şi

distracţii pentru a se dedica studiului. Iar creştinul adevărat

este provocat de Duhul Sfânt să urmărească toate aspectele

adorării, pentru a acumula mai mult har, precum o albină

zboară din floare în floare după nectar. Omul sfânt nu-L caută

pe Dumnezeu pentru a avea o reputaţie deosebită printre

creştini sau pentru a obţine nişte emoţii deosebite. Dimpotrivă,

el este asemenea unui comerciant care navighează din port în

port, nu pentru a se plimba, ci pentru a face rost de perle

preţioase. Iar creştinul ar trebui să fie mai ruşinat decât

comerciantul care se întoarce acasă, din căutarea lui, cu mâinile

goale. Te uiţi la alţii care se îmbogăţesc în har, prin părtăşia cu

poruncile lui Dumnezeu, în timp ce tu te îndepărtezi ca un

cerşetor? Dumnezeu ia aminte la acel flămând care-L preţuieşte

pe Cristos şi harul Său, ca fiind nevoia cea mai acută a vieţii lui.

„Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-arc bani'.

Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără

bani şi fără plată!" (Is. 55.1). Duhul lui Dumnezeu face aluzie aici

la un obicei din oraşele portuare - după ce un vas intra într-un

port, comercianţii mergeau prin oraş, anunţând sosirea

bunurilor lor: „Toţi cei care doresc anumite mărfuri, să vină în

port, unde le pot cumpăra". Tot astfel, Cristos cheamă pe orice

om care îşi recunoaşte dependenţa de El şi harul Său, să se

apropie de poruncile Sale, unde aceste daruri se pot găsi fără

plată. ÎN LUCRARE Sfinţenia trebuie să-şi pună amprenta atât

pe vocaţia creştinului, cât şi pe activitatea lui religioasă. Un

constructor specializat în clădiri poate construi la fel de exact o

bucătărie, ca şi un salonaş; tot aşa şi noi, prin har, trebuie să fim

la fel de corecţi în activităţile lumeşti, ca şi în slujba de adorare.

„Fiţi sfinţi în toată purtarea voastră" (I Pet. 1.15). Noi nu trebuie

să ne părăsim credinţa, aşa cum unii oameni îşi lasă Bibliile pe

strana din biserică. Cea mai complexă însuşire a omului -

puterea de a gândi - conduce până şi cele mai neînsemnate

acţiuni, cum sunt mâncatul, băutul şi dormitul, în mod analog,

într-un creştin, harul.- cea mai înaltă însuşire - conduce toată

purtarea sa. Un creştin nu face comerţ ca un om obişnuit, ci ca

un om credincios. Creştinismul nu este asemenea hainei unui

ofiţer, pe care acesta a dezbrăcat-o când a plecat în concediu,

zicând: „Hei, uniforma mea, stai acolo pentru un timp". Nu, ci

oriunde se duce creştinul, orice ar face, el trebuie să fie

îmbrăcat în sfinţenie. El nu trebuie să facă nici un lucru prin

care n-ar putea demonstra că este creştin. Puterea sfinţeniei

străluceşte în lucrările noastre pe mai multe căi. Şi dacă vei

cuprinde întregul spectru, vei vedea „frumuseţea sfinţeniei"

apărând deopotrivă în toate zonele (Ps. 96.9). 1. Perseverenţa

Când Dumnezeu ne cheamă să fim creştini. El ne spune să

renunţăm la lume, dar nu şi la muncă. Este adevărat, când

Dumnezeu i-a chemat pe Elisei, el şi-a lăsat plugul; şi apostolii

şi-au părăsit mrejile, dar nu pentru că erau sfinţi. Aceşti oameni

erau chemaţi la o slujbă în Biserică, în zilele noastre, unii sunt

gata să-şi trimită pastorii înapoi la plug; şi totuşi, pastorul are

mâinile pline, purtând de grijă sufletelor cu mult mai bine decât

o face profanul pentru trup. Dar eu vorbesc creştinului obişnuit.

Este imposibil să fii sfânt, dacă nu eşti perseverent într-o

anumită lucrare. Societatea îl consideră vagabond pe cel ce n-

are unde să locuiască; iar Cuvântul lui Dumnezeu socoteşte

nesupus pe omul care nu-şi împlineşte slujba şi nu-L glorifică pe

Dumnezeu prin ea. „Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în

neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri" (II Tes.

3.11). Dumnezeu doreşte ca poporul Lui să fie eficient, precum

oile care îngraşă pământul din care se hrănesc. Fiecare ar trebui

să-şi dea toate silinţele pentru a fi recunoscut ca creştin. De

exemplu, când Onisim s-a convertit, el a devenit

„folositor" atât lui Pavel, cât şi lui Filimon lui 171 Pavel ca

creştin şi lui Filimon ca slujitor (Fii. 11). Harul a făcut un slujitor

serios şi util dintr-un fugar. Un credincios leneş este nefolositor;

şi pe lângă faptul că un om care nu munceşte nu face nimănui

nici un bine, el se răneşte cel mai tare pe sine însuşi. 2. Cugetul

Mulţi oameni n-au nevoie dc nici un imbold pentru a deveni

perseverenţi. Oare acest lucru se datorează cugetului lor,

deoarece Dumnezeu este Cel ce porunceşte? Nu - dacă ar fi fost

aşa, ei s-ar ruga la fel de insistent, după cum muncesc; ei ar

inerge unde le spune Dumnezeu şi s-ar opri acolo unde le spune

El. Dacă cugetul ar fi fost cheia ce le deschidea magazinul lunea,

tot cl l-ar fi închis duminica. Unii oameni sunt precum şoimii,

care zboară atât de jos pentru a prinde prada ce le-o oferă

lumea, încât ei nu vor accepta cele mai preţioase daruri ale lui

Dumnezeu. Deşi Dumnezeu li Se adresează prin intermediul

cugetelor lor „Stai deoparte pentru o vreme fi aş/eap-tă-L pe

Dumnezeu în cămăruţa ta"- ei vor continua să alerge după

lucrurile pământeşti cu o perseverenţă uimitoare. Este foarte

uşor dc observat ceea ce îi determină să pornească la acest

drum: nu cugetul, ci poftele lor. Aşadar, dacă doreşti să umbli în

puterea sfinţeniei, tu trebuie să fii perseverent în lucrul tău,

deoarece Cristos este înăuntrul tău. Acelaşi lucru care te face

„stăruitor în rugăciune" trebuie să '.e facă „fără preget în

sârguinţă" (Rom. 12.11). Atitudinea ta va fi dorinţa sinceră de a-

I face plăcere Tatălui: „Acesta este locul în care m-a aşezat

Dumnezeu, în magazinul meu, cu sunt slujitorul Lui şi trebuie

să-1 slujesc aşa cum eu aş vrea să tiu slujit de copiii mei - şi

chiar mai mult, deoarece ei nu-mi aparţin aşa de mult, cum eu Ii

aparţin Lui". 3. Succesul Un om lumesc care îşi începe lucrul Iară

să se fi rugat dimineaţa în cămăruţa lui. rareori se întoarce

seara acasă mulţumindu-I lui Dumnezeu. El îşi începe ziua fără

Dumnezeu şi ar fi ceva neobişnuit s-o încheie cu El. Păianjenul

care îşi ţese pânza din trupul lui se va aşeza pc ea când 6 va

termina; iar omul care îşi foloseşte propriile talente în lucrul său

sc autodenumeşte „unul care a răzbit prin propriile sale

eforturi". Astfel, pentru el este mult mai uşor să-şi laude

înţelepciunea lui, decât să-L slăvească pc Dumnezeu. Odată, un

om l-a auzit pe vecinul lui mulţumindu-I lui Duinnezeu pentru

bogata recoltă de pe câmpul lui şi l-a întrebat: „Să-I mulţumesc

171 lui Dumnezeu? De ce n-aş mulţumi mai degrabă

îngrăşământului meu?" Era vorbirea unui suflet mult mai

murdar decât îngrăşământul. Dacă doreşti să fii creştin, tu

trebuie să-L recunoşti pe Dumnezeu în toate căile tale şi să nu

tc bazezi pe cunoştinţa ta (Pv. 3.6). Această atitudine de

lepădare de sine te va determina să-L încoronezi pe Dumnezeu

cu laude, atunci când succesul încununează munca ta. lacov a

lucrat pentru averea sa la fel de greu ca orice alt om de afaceri;

şi, totuşi, izvorul perseverenţei sale se afla în rugăciune şi în

aşteptarea binecuvântării cereşti. Iii atribuia bunurile sale

adevărului şi milei lui Dumnezeu, Care promisese să-i poarte de

grijă pc când era doar un fugar în drum spre Padan-Aram (Gen.

28.2-4). 4. Mulţumirea Necesitatea este profesorul păgân ce

învaţă mulţumirea; dar profesorul creştinului este credinţa.

Credinţa este cea care-1 învaţă pe omul sfânt să se bucure dc

darurile divine cu mulţumire, înţelegând aceasta ca fiind voia lui

Dumnezeu cu privire la el. Aceasta este evlavia care triumfă -

când creştinul poate mulţumi întotdeauna lui Dumnezeu,

indiferent de ce-i stă înainte. Dacă strânge puţin, el este

mulţumit cu puţină hrană. Şi dacă obţine mult, totuşi cl nu are

mai mult decât harul lui ar putea acumula şi transforma în

hrană sănătoasă. în orice situaţie, nimic nu-1 determină să se

mândrească. Pavel ştia „cum să trăiască smerit şi cum să

trăiască în belşug" (Fii. 4.12). Dacă evlavia este izvorul

mulţumirii tale,

atunci tu obţii una din cele mai preţioase perle pe care ca

le poartă pc inima ei. „Evlavia însoţită de mulţumire este un

mare câştig", nu evlavia însoţită de bogăţii pământeşti (I fim.

6.6). 5. Prioritatea Lumea operează cu o natură atât de violentă,

încât pentru noi este greu să fim prieteni cu ea, fără a fi prinşi şi

ţinuţi în sclavie. Când Avraam i-a arătat lui Agar mai mult

respect decât de obicei, ea a început s-o dispreţuiască pe Sara.

Şi vocaţia noastră lumească va stingheri slujba cereasca, dacă

ca nu este ţinută în frâu. Cunoscând acest lucru, haideţi să

analizăm două căi importante de a proteja puterea sfinţeniei.

(a) Creştinul nu trebuie să permită vocaţiei sale să fure din

timpul de părtăşie cu Dumnezeu Noi observa complotul lui

Satan desfăşurat în acţiunile de fiecare zi. Ai observai că este

aproape imposibil să te gândeşti la a-L sluji pe Dumnezeu sau

poporul Lui, Iară să apară vreo scuză oarecare 361 ce te-ar

putea sustrage? Solomon descria astfel tehnica de manipulare a

Diavolului: „Cine se uită după vânt nu va semăna, şi cine se uită

după nori nu va secera" (Ecl. 11.4). Atâta timp cât omul ascultă

de firea lui, el nu va găsi niciodată timp pentru rugăciune,

meditaţie sau comuniune cu Dumnezeu. Este trist când

stăpânul trebuie să-şi întrebe sclavul ce să facă sau când

creştinul trebuie să-şi primească ordinele din partea lumii,

cerân-du-i acesteia permisiunea de a-L aştepta pe Dumnezeu.

Puterea sfinţeniei - asemenea puterii lui Samson - poate

îndepărta scuzele ce-1 separă de Dumnezeu, tot aşa de uşor

cum omul lui Dumnezeu rupea sforile de in care-1

legau. .Sfinţenia îl eliberează pe omul sfânt şi îl ajută să-şi

croiască drum spre Dumnezeu, chiar dacă are de întâmpinat o

mulţime de piedici din partea lumii. David spunea: „Prin

străduinţele mele am pregătit pentru casa Domnului o sută de

mii de talanţi de aur şi un milion de ta-lanţi de argint" (1 Cr.

22.14). Cu siguranţă, existau o mulţime de cauze nobile -

inclusiv cheltuielile militare pentru menţinerea împărăţiei lui -

care necesitau banii lui David; dar după cum Roma şi-a arătat

încrederea, trimiţând ajutor Spaniei când Hanibal se afla la

porţile ei, tot astfel David şi-a manifestat încrederea în

Dumnezeu, plănuind să construiască un templu pentru El, într-o

vreme de cumpănă a poporului său. Un creştin adevărat este

cel care pune deoparte o bună parte din timpul lui, chiar în

mijlocul unui program încărcat, pentru a avea părtă-şie cu Tatăl

său. Chiar dacă un om ar avea îndrăzneala să ceară amânarea

datoriei sale, totuşi el n-ar fi niciodată atât de îndrăzneţ încât

să-L slujească pe Dumnezeu .cu jumătate de măsură. Un om

credincios obişnuia să se scuze în faţa oaspeţilor săi, când era

timpul lui de părtăşie cu Dumnezeu, spunându-le că era

aşteptat de un Prieten câre dorea să-i vorbească. (b) Creştinul

nu trebuie să pernntă preocupărilor sale să slăbească

sentimentele lui faţă de Dumnezeu în decursul unei zile, soţul

are de-a face cu o serie de oameni şi-şi cheltuieşte energia şi

inteligenţa cu fiecare dintre ei; şi, totuşi, nici unul dintre ei nu-1

poate determina să-şi iubească mai puţin soţia şi copiii. Când se

întoarce de la lucru, el le oferă aceeaşi dragoste înflăcărată pe

care o avea când a plecat. De fapt, este o mare mângâiere să fie

departe de stresul lucrului şi din nou acasă, doar el şi familia lui.

Aceasta este o stare plăcută pentru suflet - dar una greu de

menţinut. 172 Crezi tu, cu adevărat, că după ce ai petrecut

toată ziua preocupat cu treburile lumeşti, poţi să oferi lui

Dumnezeu toată inima ta, când te reîntorci în prezenţa Lui

pentru a-L asculta? Nu este uşor să fii angrenat cu treburile

lumii toată ziua şi să te debarasezi de ele seara, pentru a te

bucura de comuniunea cu Dumnezeu. Lumea îl tratează pe

creştin aşa cum un copilaş o tratează pe mama lui; dacă el n-o

poate opri să plece, el va plânge să meargă cu ea. Şii dacă

lumea nu ne poate împiedica să mergem să lucrăm pentru

Dumnezeu, ea va scânci să o luăm cu noi. ÎN COMPORTAREA

FAŢĂ DE ALŢII

1. Puterea sfinţeniei în familie Nu este de nici un folos să

vorbim despre sfinţenie dacă noi nu avem dovada practică a

evlaviei în mijlocul familiei în care ne-a aşezat Dumnezeu. Este

trist când tocmai oamenii care ne cunosc cel mai bine nu pot

vedea sfinţenia în vieţile noastre. Foarte puţini oameni sunt aşa

de lipsiţi de ruşine încât să meargă dezbrăcaţi pe stradă; dacă ar

avea vreun lucru cu care să se acopere, cu siguranţă că l-ar

îmbrăca înainte de a ieşi pe stradă. Dar ce fel de om eşti în

mijlocul familiei tale? Un soţ neglijent îşi cheltuieşte banii în

public, dar nu are grijă de familia sa. Aşadar, poate un om să fie

un bun creştin dacă îşi cheltuieşte pretutindeni energia sa

spirituală, iar familiei sale îi oferă foarte puţin sau chiar deloc?

Unii oameni binecunoscuţi, care se bucură de o bună reputaţie

printre creştini, sunt daţi de ruşine de cei necredincioşi, care

poartă de grijă, în mod practic şi iubitor, familiilor lor. Ce fel de

creştin este omul care se poartă ca un tiran şi amărăşte duhul

soţiei sale, încât ea acoperă „altarul Domnului cu lacrimi, cu

planşete şi gemete" (Mal. 2.13)? Multe soţii, ale căror inimi nu

au fost lucrate de harul divin, sunt supuse soţilor lor; dar este

posibil ca o soţie creştină să umble în sfinţenie, dacă ea supără

întreaga familie cu egoismul şi temperamentul ei exploziv?

Autoritatea unui cuget firesc împiedică slujitorii să arunce

cuvinte de ocară la adresa stăpânilor lor. Oare harul nu poate

ţine pasul cu firea? David ştia cât de aproape trebuie să fie

această responsabilitate creştină de o inimă evlavioasă, când

spunea: „ Voi umbla cu inima fără prihană în mijlocul casei

mele" (Ps. 101.2). Dar, permiteţi-mi să menţionez patru

caracteristici ale acestei puteri a sfinţeniei, aşa cum apare în

relaţiile familiale. (a) Alegerea autorităţilor Uneori, noi nu avem

de ales în ce priveşte relaţiile noastre de rudenie - un copil nu-şi

poate alege tatăl şi nici tatăl nuşi poate alege Hui. 363 Dar când

Dumenzeu ne dă libertatea de a alege, El Se aşteaptă de fiecare

dată la o alegere înţeleaptă. (i) Alegerea stăpânilor spirituali. Ai

grijă să-ţi arăţi sfinţenia faţă de autoritatea sub care te-ai

aşezat. în primul rând, află dacă aerul dinăuntru este la fel de

sănătos pentru sufletul tău, după cum este aerul de afară

pentru trupul tău. Teai supune de bunăvoie unor oameni

neevlavioşi? Este destul de greu să slujeşti la doi stăpâni, chiar

dacă amândoi au caractere asemănătoare; dar este imposibil să

slujeşti unui Dumnezeu sfânt şi unui om necredincios şi să-i

mulţumeşti pe amândoi. Totuşi, dacă deja slujeşti unei

autorităţi păgâne, nu uita să-ţi împlineşti responsabilitatea faţă

de ea, chiar dacă ea 11 nesocoteşte pe Dumnezeu. Credincioşia

ta îl poate determina să-L caute pe Dumnezeu de dragul tău,

aşa cum Ncbucadneţar L-a căutat pe Dumnezeu de dragul lui

Daniel. Totodată, păcătoşii ar privi cu mai multă seriozitate căile

lui Dumnezeu, dacă în viaţa creştinilor ar fi mai multă

frumuseţe care să-i atragă spre împărăţie. Noi vom prefera să

alegem o carte dacă este tipărită clar şi atractiv, şi o vom ignora

pe cea cu caractere mici şi fără un aspect plăcut. Cât de des

patronii înlătură gândurile lor ca privire la creştinism, deoarece

angajaţii lor creştini dau dovadă de mândrie şi neglijenţă!

Concluzia firească apare inevitabil: „Oare aceasta vine din

credinţa ta? Ei bine, Dumnezeu să mă ferească de o astfel de

religie!" Creştine, cea mai bună cale pentru a-1 face pe un

patron necredincios să-L cunoască pe Dumnezeu este purtarea

ta neprihănită. Dar permite-mi să adaug o aplicaţie practică.

Poate că tu faci tot ce-ţi stă în putinţă pentru a aduce adevărul

lui Dumnezeu în acel loc, dar pământul este aşa de stâncos,

încât nu este nici o speranţă de a-1 planta acolo. Atunci, acesta

este timpul când tu însuţi trebuie să le muţi; dacă pământul

este atât de rău, încât tu nu poţi semăna în cl creştinismul,

atunci nici pentru tine nu va fi un pământ foarte bun în care să

poţi creşte. (ii) Alegerea slujitorilor spirituali. Când angajezi un

lucrător, alege pentru Dumnezeu la fel de bine cum ai alege

pentru tine însuţi. Cum se poate potrivi el planurilor tale, dacă

el nu se potriveşte cu cele ale lui Dumnezeu? Desigur, tu vrei ca

munca lui să fie profitabilă. Dar pe ce teren îţi poţi ancora

această speranţă dacă mâna care îţi împlineşte slujba

perseverează în păcat? „Privirile trufaşe şi inima îngâmfată,

această candelă a celor răi nu este decât păcat" (Pv. 21.4).

Oricum, un slujitor evlavios este o mare binecuvântare. El poate

munci din greu şi apoi îl poate căuta pe Dumnezeu

pentru a lucra şi pentru binele tău: „Doamne, Dumnezeul

stăpânului meu Avraam! 174 Te rog, dă-mi izbândă astăzi, şi

îndură-Tc de stăpânul meu Avraam!" (Gen. 24.12). Cu siguranţă,

această rugăciune l-a ajutat pe Avraam tot aşa cum judecata

corectă l-a ajutat pe slujitorul lui. Dacă ai dori să-ţi plantezi o

livadă, ar trebui să găseşti cei mai buni pomi fructiferi şi nu să-ţi

iroseşti terenul, cultivând ciulini. Este o mai mare pierdere să ai

un angajat necredincios decât să ai un pom ncroditor în livada

ta. De exemplu, când David era la curtea lui Saul, el â observat

dezavantajul pc care-1 prezentau nişte slujitori fără teamă de

Dumnezeu. Fără îndoială, recunoaşterea răului într-o casă

dezorganizată l-a determinat să aibă standarde mai înalte când

Dumnezeu l-ar fi numit conducătorul poporului Israel: „Cel cc se

dedă la înşelăciune nu va locui în casa mea; cel ce spune

minciuni nu va sta înaintea mea" (Ps. 101.7). (iii) Alegerea unui

partener credincios. în nici un alt domeniu credincioşii, chiar şi

cei de pe paginile Scripturii, n-au dat dovadă de atâta slăbiciune

ca în alegerea unor soţi sau soţii necredincioase. „Fiii lui

Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase." (Gen.

6.2). Probabil gândeşti că fiii lui Dumnezeu ar fi trebuit să

privească mai degrabă la inimă decât la înfăţişare; dar şi ei înşişi

pot fi atraşi de o înfăţişare plăcută fără ca mai întâi să privească

înăuntrul persoanei. Aşadar, adu-ţi aminte că Dumnezeu n-a

lăsat ca greşelile aleşilor Săi să fie menţionate în Cuvânt pentru

ca noi să lc urmăm, ci pentru a lc evita. Numai un om lipsit de

judecată înghite orice experienţă a sfinţilor din Scriptură. Este

adevărat că oamenii nelegiuiţi îşi frâng gâtul datorită păcatelor

sfinţilor - dar vrei şi tu să te împiedici de ei şi să-ţi frângi

picioarele? Nu privi în jur şi nu te îndrepta spre o femeie

evlavioasă, pe care consideri că Dumnezeu o foloseşte şi nu

considera că a procedat corect când s-a căsătorit cu un om

necredincios. Dimpotrivă, priveşte întotdeauna la standardul lui

Dumnezeu dacă vrei să menţii puterea sfinţeniei, în Cuvânt este

scris foarte limpede: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei

necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi

fărădelege?" (II Cor. 6.14). Chiar atunci când Dumnezeu îi

îngăduie femeii văduve să se recăsătorească, El adaugă această

condiţie foarte importantă: „Cu cine vrea; numai în Domnul!" (I

Cor. 7.39). Oricine nu are credinţă este „fără Dumnezeu în

lume" (EL 2.12). Deoarece familia Domnului este în Biserică, tu

ieşi din familia Lui când te căsătoreşti cu un om necredincios.

Iar „în Donmul" poate II luat ca însemnând „cu binecuvântarea

lui Dumnezeu". Noi toţi suntem dc acord cu faptul că este

important consimţământul părinţilor, dar cc spunem 165

despre Tatăl nostru ceresc? Şi-ar da El vreodată

consimţământul să te dăruieşti unui vierme? De-a lungul

secolelor, oamenii sfinţi au plătit un preţ mare pentru unirea lor

cu oamenii necredincioşi. Ce blestem a constituit Dalila pentru

Samson! Şi nici Mical nu l-a ajutat pe David. Ar fi fost mai bine

pentru el dacă s-ar fi căsătorit cu cea mai săracă fată din Israel -

care să nu fi avut nimic altceva decât hainele de pe ea - decât

să-şi ia o soţie atât de mândră, care să-l dispreţuiască pentru că

sărbătorea credincioşia Iui Dumnezeu. (b) Mijlocirea pentru

familia noastră Un creştin nu poate trece harul lui Dumnezeu

asupra copilului său şi nici să-şi alăture soţia lui sfinţeniei

proprii; dar el trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-i

îndruma spre Tatăl. Dumnezeu a poruncit întregii case a lui

Avraam să se taie împrejur, ca astfel cu toţii să fie mai aproape

de dorinţa inimii Lui. Harul schimbă dragostea pentru familia

noastră într-o sursă spirituală şi ne determină să ne rugăm - şi

să lucrăm - pentru binele lor veşnic. Oare ce aşază dragostea

creştinului mai presus de dragostea lumii? Oare un păgân nu

lasă o moştenire copiilor lui? Şi nu se îngrijesc ei de angajaţii lor

tot aşa de bine ca şi ceilalţi oameni? Dragostea noastră trebuie

să meargă mai departe. Când prietenii lăudau perseverenţa

tatălui său în a-1 educa, Augustin se plângea: ,£>ar tatăl meu nu

m-a pregătit pentru Dumnezeu. Planul său era ca eu să devin un

orator, nu un creştin." Fraţii mei, dacă Dumnezeu înseamnă

totul pentru voi, oare El nu merită să fie cunoscut şi de familiile

voastre? Acum vă

ţine împreună o casă; n-aţi vrea ca cerul să vă ţină

împreună pentru veşnicie? Poţi să te gândeşti, fără să te înfiori,

ce durere ai simţi dacă membrii familiei tale ar fi separaţi după

moarte, unii mergând în cer, iar alţii în iad? Prin legea lui

Lycurgus, tatăl care nu se ocupa de educaţia copilului său când

el era tânăr, îşi pierdea dreptul de a fi ajutat de copilul său la

bătrâneţe. Nu voi comenta această lege, dar vreau să spun

următorul lucru - cei care nu-şi îndrumă copiii spre o relaţie

corectă cu Dumnezeu vor pierde respectul cuvenit din partea

copiilor. (c) Eliberarea din ispite Unele familii sunt precum

renegaţii, prin aceea că ei nu fac altceva decât să se ispitească

unul pe altul, fiecare scoţând la iveală greşeala celuilalt, an de

an. Cum am putea numi astfel de familii, decât nişte iaduri

deasupra pământului? .Satan este întotdeauna gata să profite

de slăbiciunile unei familii pentru a provoca rău, determinându-

i chiar pe cei evlavioşi să se murdă 366 rească unul pe altul. De

exemplu, frieja lui Avraam a fost o cursă pentru Sara, care s-a

lăsat uşor convinsă să mintă de dragul soţului ei, pe care îl

iubea aşa de mult (Gen. 12.13). Iar dragostea puternică a

Rebecăi pentru Iacov, asociată cu respectul lui pentru ea, l-a

schimbat dintr-un om cinstit într-un intrigant subtil, care şi-a

înşelat tatăl şi fratele. La început, acesta i s-a părut un păcat

prea mare pentru a-1 săvârşi: „Voi trece drept mincinos

înaintea lui, şi în loc de binecuvântare, voi face să vină peste

mine blestemul" (Gen. 27.12). Şi, totuşi, abila constrângere din

partea mamei a făcut ca acest păcat grozav să se strecoare

înăuntrul fiinţei lui Iacov, deşi la început se împotrivise cu

înverşunare. Şi, adu-ţi aminte, cei care s-au clătinat şi au căzut

au fost oameni evlavioşi! Ai grijă să nu fii o pricină de păcătuire

pentru familia ta! Ar fi un lucru dureros să vezi cum copilul tău

suferă şi sângerează datorită unei răni pe care tu ai provocat-o.

Dar chiar şi o astfel de suferinţă ar fi mai bună decât murdăria

păcatului şi vinovăţia pe care le-ai produs. De asemenea,

permite-mi să-ţi amintesc ca tu însuţi să eviţi acceptarea

vreunui păcat venit din partea familiei tale, după cum trebuie

să eviţi transmiterea lui. Tu ai o dragoste puternică pentru soţia

ta şi acesta este uh lucru bun. Dar nu lăsa ca mărul ispitei să

pară mai atrăgător când mâna ei ţi-l oferă. Tu te iubeşti prea

puţin pe tine şi pe Dumnezeu, dacă păcătuieşti de dragul ei.

Chiar dacă voi, soţiilor, sunteţi supuse soţilor voştri, ascultaţi

„în Domnul": nu întoarceţi tablele pentru a pune porunaa a

şaptea înaintea primei porunci. Supune-te lui Dumnezeu înainte

de a te supune soţului tău. Poate că ar trebui să te întrebi: „Este

posibil să ţin porunca lui Dumnezeu, ascultând de dorinţele

soţului meu?" în afaceri, noi plătim mai întâi datoriile cele mai

mari, care sunt deja taxate. Faţă de cine eşti mai îndatorat, faţă

de Dumnezeu sau de partenerul tău? Mergi cât de departe poţi

cu rudele tale şi în compania lui Dumnezeu, dar nu atât de

departe, dacă nu vrei să renunţi la sfinţenia şi neprihănirea ta.

Nimeni - nici familia, nici altcineva - nu te poate ajuta să

recâştigi aceste comori pe care tu le-ai pierdut. (d) Primirea

unui sfat de la rudele evlavioase Un tată sfânt, un soţ sau o

soţie credincioasă - chiar un slujitor sau un grădinar evlavios!

Binele provenit din sfinţenia lor este precum untdelemnul

preţios care se trădează oriunde zăboveşte. Creştine, dacă în

familia ta este o persoană sfântă, vezi ce poţi învăţa urmărind

cum se comportă în suferinţă, cum slujeşte şi primeşte

îndurările lui Dumnezeu şi cum îşi conduce viaţa de zi cu zi. 175

Elisei i-a cerut femeii văduve să aducă toate vasele pc care le-ar

fi găsit sau le-ar fi împrumutat, pentru a le putea umple cu ceea

ce ar li curs din vasul de ulei pe care îl avea în casă. Cei care

sunt săraci în duh trebuie să profite de uleiul sfânt al harului ce

picură dc pe buzele şi din vieţile rudelor lor evlavioase.

Prcgăteşte-ţi memoria, cugetul, inima şi sentimentele pentru a

primi din partea lor toate manifestările sfinţeniei. Permite

memoriei tale să păstreze sfaturile, mustrările şi mângâierile

scoase din Cuvânt de aceşti sfinţi; apoi permite cugetului să le

aplice sufletului tău, până când se transformă în sentimente

curate, iar tu devii din ce în ce mai

îndrăgostit de sfinţenia lui Cristos. Este trist să vezi cum o

inimă rea foloseşte darurile şi harurile familie sale: ea îi

pizmuieşte şi îi răneşte pe sfinţi. Şi în loc să acumuleze binele,

persoana însăşi devine mai rea. De exemplu, când losif şi-a

mărturisit visul lui profetic fraţilor săi, invidia - care mocnea în

inimile lor - s-a aprins şi s-a transformat într-o cruzime

neobişnuită împotriva „visătorului". Iată cum au folosit ei

profeţia. Aşadar, creştine, iată cum poţi folosi respiraţia

neprihănită a duhului celor sfinţi cu care trăieşti. Subliniază

pasajele trăirii lor sfinte, aşa cum ai proceda cu cele ale unei

cărţi de'oscbite pe care ai împrumutat-o. Prietenii şi rudele

noastre nc-au fost împrumutaţi doar pentru o vreme, şi fie că

învăţăm de la ei, fie că-i ignorăm, Dumnezeu îi va chema curând

la El. Rev. Bolton, un ales slujitor al lui Dumnezeu, când era pe

patul dc moarte şi-a strâns copiii în jurul lui şi le-a spus

următoarele: .. Vă poruncesc, copiii mei, ca în ziua cea mare a

judecăţii lui Cristos, să nu mă întâlniţi fără să fi fost mântuiţi".

Noi putem fi siguri că Dumnezeu ţine o socoteală exactă a

tuturor dovezilor pe care El ni le oferă pentru salvarea noastră;

iar vieţile slujtorilor Săi sfinţi nu sunt cele mai neînsemnate

dintre ele. Tu ai observai că El a înregistrat în mod deosebit în

Scriptură cât dc mult au trăit sfinţii Săi pe pământ. Şi cu

siguranţă unul din motive este că El ţine seama de cei care

trăiau cu ei - în fiecare an şi chiar în fiecare zi şi ceas pe care le-

ar fi petrecut cu profeţii: taţi, mame, fraţi, surori, credincioşi,

ş.a.m.d. 2. Puterea sfinţeniei în relaţiile cu cei din jur Dumnezeu

nu ţi-a dăruit puterea sfinţeniei pentru a o limita la familia ta, ci

pentru a merge pe străzi şi a-ţi vizita semenii. Purtarea şi

vorbirea ta cu cei din jur trebuie să fie sfinte şi neprihănite.

Deseori în Scriptură, „neprihănirea" şi „trăirea în neprihănire"

implică întreaga responsabilitate a creştinului faţă dc cei care-1

înconjoară. Aceşti termeni se deo 368 sebesc de „milă", pe care

Dumnezeu o are faţă de făptura Sa, şi de „cumpătare", care

imediat nc aduce respectul. Dar, observaţi-le pe toate laolaltă,

acolo unde „harul lui Dumnezeu care aduce mântuire" ne

învaţă „să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi

evlavie" {Ţii 2.11, 12). Dacă unul din aceste haruri este rănit,

toate vor muri - iar viaţa de sfinţenie se scurge prin rana

deschisă. Este adevărat că există o neprihănire firească ce ne

privează de adevărata sfinţenie; dar nu există nici o sfinţenie

adevărată care să ne priveze de neprihănirea firească. De

asemenea, cslc adevărat că nici un creştin nu poate fi rău, doar

dacă este un făţarnic. Tu trebuie fie să renunţi la botezul tău, fie

să blestemi toate gândurile nelegiuite. De fapt, ar fi mult mai

bine pentru line dacă, înainte de a păcătui, tu ai spune

oamenilor că nu pretinzi nici o legătură dc rudenie cu Cristos.

Unii oameni se întreabă dacă Aristide, Socrate, Cato şi alţi

câţiva păgâni renumiţi pentru neprihănirea lor firească sunt în

cer sau în iad. Dar a existat vreodată vreo îndoială cu privire Ia

ce ar deveni în lumea viitoare un creştin nelegiuit? Iadul este

larg deschis pentru el, ca şi pentru oricine altcineva. „Nu ştiţi",

spunea Pavel, „că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui

Dumnezeu?" (I Cor. 6.9). El ar fi putut spune la fel de bine: „Cu

siguranţă, tu nu crezi că în cer este loc pentru astfel de vite!" Ce

fărâmă de speranţă a rămas pentru salvarea lor, a acestor

oameni a căror nelegiuire arc de o mie de ori mai multă răutate

şi răzvrătire decât a oricărui alt om? Datorită nelegiuirii lor, cei

necredincioşi vor fi condamnaţi ca răzvrătiţi împotriva Legii lui

Dumnezeu. Dar şi „creştinul" nedrept va fi găsit vinovat prin

Evanghelie. Cu siguranţă, cea mai grea osândă este cea dată de

Evanghelie împotriva celor care, deşi îşi mărturiseau credinţa,

au devenit „vrăjmaşi ai crucii lui Cristos" (Fii. 3.18), datorită

nelegiuirii lor. Dacă o persoană a alergat după cea din urmă

manifestare de satisfacţie împotriva crucii lui Cristos, Satan

însuşi nu l-ar putea ajuta s-o exprime mai complet, ci l-ar

îmbrăca în mărturisirea lui de credinţă şi l-ar rostogoli în vizuina

faptelor vulgare ale nelegiuirii. Când oamenii necredincioşi

observă o astfel de murdărie în viaţa celui care se numeşte

sfânt, ei vor fi determinaţi să blesteme Numele lui Cristos şi să

urască orice mărturisire cu privire la persoana Lui. Limba ta se

roagă un minut cu ardoare lui Dumnezeu, iar în minutul

următor îşi minte aproapele. Ochii tăi citesc Sfintele Scripturi

numai cu câteva momente înainte de a fi atraşi pe drumul

ascuns al poftei. Uneori, mâinile întinse spre cer sunt aceleaşi

care fură din buzunarul semenului. Cum te pot duce picioarele

tale să-L slăveşti pe Dumnezeu în ziua 24 - Creştinul în Armăturii

177 Domnului, pentru ca apoi să te îndrepte spre lumea

afacerilor, pentru a-li înşela asociatul? într-un cuvânt, crezi că

poţi convinge cerul să accepte faptele tale nelegiuite, numai

pentru că afişezi o râvnă faţă de Dumnezeu? Crezi că dragostea

ta prefăcută faţă de Tatăl Va scuza răul pe care-1 ai în inimă

împotriva semenului tău? Oare râvna ta pentru Dumnezeu te

scuteşte de obligaţiile pe care le ai faţă de oameni? Dumnezeu

nu îngăduie să te înşeli în acest mod! Dar, în caz contrar,

îndemnul pe care Petru i l-a dat lui Simon vrăjitorul este şi sfatul

meu pentru tine: ^ocăieşte-te dar de această răutate a ta, şi

roagă-te Domnului să fi se ierte gândul acesta al inimii tale,

dacă este cu putinţă" (F. A. 8.22). în Numele lui Dumnezeu,

poruncesc fiecăruia care poartă armătura lui Cristos să îmbrace

această neprihănire a cugetului, dacă nu vrea să-şi atragă mânia

lui Dumnezeu pentru acele blesteme rostite de lume datorită

făţărniciei sale. Mai mult, puterea sfinţeniei faţă de semenul

nostru poate fi menţinută când creştinul ia seama la

următoarele lucruri: (a) Sfinţenia trebuie să fie uniformă

Sfinţenia noastră trebuie arătată mereu şi în mod uniform în

toate responsabilităţile pe care le avem faţă~de semenii noştri.

Precum sângele în vene, neprihănirea aleargă prin fiecare din

legile de pe a doua tablă a celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu.

Cea de-a cineca poruncă cere ascultare deplină faţă de părinţi;

a şasea se ocupă de apărarea vieţii semenului nostru; a şaptea

accentuează puritatea; a opta se referă la bogăţie; a noua apără

o bună reputaţie; şi a zecea poruncă ne învaţă să nc păstrăm

dorinţele în limitele normale. Sănătatea fizică este menţinută

dacă ţinem deschise sursele de viaţă, pentru ca sângele şi alte

lichide vitale să se deplaseze liber dintr-o zonă în alta. Dacă

există vreun obstacol care să împiedice curgerea lor, curând

întregul organism va fi în pericol. Tot astfel, duhul şi viaţa de

sfinţenie sunt menţinute prin perseverenţa creştinului de a-şi

păstra inima liberă si gata să împlinească fiecare

responsabilitate ce-i revine faţă de semenul lui, în timpul

umblării pe diferitele poteci ale fiecărei porunci. (b) Sfinţenia

trebuie să fie evanghelică Ascultarea firească faţă de Lege este

un drum pe care putem întâlni, mergând împreună, iudei,

creştini şi păgâni. Cum putem să-l deosebim pe creştin de

ceilalţi, când atât iudeii, cât şi păgânii, sunt copii supuşi,

cetăţeni loiali şi vecini iubitori? Ceea ce îi deosebeşte este

motivaţia şi scopul. Este ceva obişnuit ca oamenii să-L supere

pe Cristos şi, totuşi, să-şi trateze semenii cu respect şi

corectitudine; ei au ales o comportare dreaptă, dar nu

deoarece 370 dragostea pentru Cristos i-a constrâns la aceasta.

Şi Iară această dragoste, tu poţi fi un păgân onest, moral, dar

niciodată un creştin. Să presupunem că un om îi încredinţează

angajatului său o sumă de bani pentru a o plăti unui creditor,

persoana face lucrul acesta, dar nu din respect faţă de porunca

dată sau dm dragoste pentru şeful său, ci de teamă să nu fie

considerat un hoţ. în cc-1 priveşte pe creditor, şi-a îndeplinit

misiunea faţă de el, dar atâta tot - prin atitudinea lui, a greşit

faţă de patronul său. Astfel, oamenii îl dispreţuiesc în fiecare zi

pe Isus; ei sunt corecţi în tranzacţiile cu semenii şi asociaţii lor,

dar pe El îl jignesc. Dragostea aduce neprihănirea, deoarece ea

doreşte să placă Fiului sfânt al lui Dumnezeu. Cristos a numit

dragostea evanghelică faţă de semenul nostru „o poruncă

nouă" (Ioan 13.34). Această dragoste pentru fratele nostru este

aprinsă de dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Este imposibil

să împlinim vreo poruncă fără ca să-L iubim mai întâi pe Cristos

şi apoi s-o respectăm de dragul Lui. „Dacă Mă iubiţi, veti păzi

poruncile Me7e"(Ioan 14.15). După cum Dumnezeu a pus

Numele Lui înaintea celor Zece Porunci, pentru acelaşi motiv

Cristos Şi-a pus numele Său înaintea supunerii creştinului faţă

de cele Zece Porunci. Adică, noi trebuie să le împlinim deoarece

reprezintă Cuvântul şi Legea lui Cristos, şi pentru că astfel noi

putem să ne arătăm dragostea faţă de Cel ce ne-a scăpat de

blestem şi ne-a

eliberat dintr-o sclavie cu mult mai rea decât cea în care

Egiptul îl ţinea pe Israel. III. GHID PENTRU CREŞTINUL CARE

DOREŞTE SFINŢENIA CUM SĂ MENŢII SFINŢENIA 1. Aşază o

temelie bună Există o singură temelie pe care poţi construi

frumoasa structură a neprihănirii - o inimă schimbată de

puterea Duhului lui Dumnezeu. Tu trebuie să Iii sfânt, înainte de

a putea trăi o viaţă sfântă. Dacă o corabie nu a fost construită

corect, ea nu va naviga niciodată în mod corespunzător; şi dacă

inima ta nu a fost modelată de lucrarea Duhului şi croită potrivit

legii „noii creaţii", tu nu vei avea niciodată o umblare sfânlă (II

Cor. 5.17). Numai harul din vasul inimii poate alimenta

mărturisirea din candelă - sfinţenia în viaţă! Această schimbare

totală a inimii trebuie să fie examinată prin două întrebări: 178

(a) Ce crezi tu despre păcat? A fost o vreme când priveai

păcatul ca ceva bun, aşa cum a procedat Adam când Eva i-a

oferit fructul oprit. Şi, până ce mintea ta nu este schimbată, ţi

se va părea întotdeauna plăcut. Poate că împrejurările' te

opresc să-ţi exprimi dorinţa ascunsă pentru păcat, dar inima ta

va continua să tânjească după el. Când doi îndrăgostiţi sunt

ţinuţi departe unul de celălalt de către prietenii lor, atâta vreme

cât sentimentele lor sunt puternice, este posibil ca unul dintre

ei să găsească vreo cale de a-I întâlni pe celălalt. Astfel, pofta te

va ademeni necontenit, câtă vreme tu nu eşti hotărât s-o urăşti,

tot atât de mult cât ai iubit-o altădată. (b) Eşti mulţumit să

trăieşti în Cristos? Nu există nici un motiv să te temi de

decădere, după ce ai fost legat de Cristos în serviciul Lui, prin

legături de dragoste. Diavolul găseşte că este uşor să separe o

persoană de lucrarea împărăţiei, când ea n-a lucrat niciodată cu

plăcere. Când este atras dc gustul plăcut al studiului, un student

poate învăţa mai mult într-o săptămână decât ar faceo într-o

lună, când participă la ore numai pentru a-i face pe plac

profesorului. Un om este perseverent în lucrul care-1 satisface.

De exemplu, dacă inima unei persoane este atrasă de grădină,

ca va deveni un loc minunat. Ea va petrece de plăcere ore de

muncă grea pentru a creşte Hori rare, delicate. Aşadar, sufletul

care-L iubeşte cu adevărat pe Cristos îşi găseşte plăcerea în

sfinţenie şi îşi cheltuieşte pentru ea toată energia. Dacă el ar ti

singurul om mai sfânt, nu s-ar supăra să rămână în urmă în

celelalte privinţe. 2. Aţintcşte-ţi privirea asupra „dreptarului

învăţăturilor sănătoase" Fiecare chemare îşi are regula ei

specifică prin care se conduce; şi noi trebuie s-o studiem pentru

a o putea pătrunde. Oamenii folosesc metode şi căi diferite în

activităţile lor pământeşti; şi chiar în aceeaşi meserie,

întotdeauna pare să existe o excepţie de la regulă. Dar nici o

chemare nu necesită un standard mai înalt, ca cea a creştinului.

Omul sfânt are o singură regulă neschimbată, care îl poate

desăvârşi şi anume Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă doreşti să

excelezi în puterea sfinţeniei, tu trebuie să studiezi Biblia.

Medicul se consultă cu Galen, avocatul cu Littleton, iar filozoful

cu Aristotel al său - întemeietorii acestor arte. Aşadar, cu cât

mai mult creştinul ar trebui să studieze Cuvântul pentru a găsi

răspuns Ia întrebările sale! Fratele meu, poate te simţi împins în

acelaşi timp în mai multe direcţii - afacerile îţi dictează un lucru,

prietenii îţi recomandă 178 altceva, simţurile tale reacţionează

într-un mod diferit, iar mai presus de toate te atrage plăcerea.

Iată momentul în care tu ai nevoie să iei în consideraţie

întrebarea pusă de Iosafat: „Nu mai este aici nici un prooroc al

Domnului, ca săl putem întreba?" (I împ. 22.7). Oare Dumnezeu

nu mă poate ajuta să înţeleg Cuvântul Lui şi să-mi arate un loc

unde eu să pot alerga şi să fiu sigur că am găsit adevărul? Sunt

trei căi prin care oamenii pot pierde călăuzirea lui Dumnezeu,

fiecare reprezentând o ocolire periculoasă a puterii sfinţeniei.

Unii umblă fără nici o regulă; alţii după una falsă; iar alţii după

regula adevărată, dar numai parţial.

Prima categorie reprezintă stricata răzvrătită; a doua

fanaticul superstiţios; iar a treia făţarnicul. Eliberează-te de

toate trei, dacă nu intenţionezi să aşezi cuţitul la gâtul

suferinţei. (a) Nu ignora regula lui Dumnezeu Liberalii încearcă

să-şi afirme libertatea, spunând că Legea nu este o regulă

pentru creştini. Dar Cristos a botezat Legea şi a evanghelizat-o,

atât prin propovăduirea ei ca regulă a sfinţeniei, cât şi prin

trăirea unei vieţi corespunzătoare cu această regulă. Orice

principiu care îndepărtează standardul pentru o viaţă

neprihănită poate fi considerat un ucigaş al sfinţeniei. Aceasta

este metoda subtilă a lui Satan de a-1 surprinde pe călătorul

creştin. Dacă-1 poate determina pe omul sfânt să se plictisească

într-atât de Călăuza sa, încât s-o îndepărteze, atunci nu va mai

trece mult timp până când el va rătăci drumul spre rai şi va

nimeri drumul spre iad. Apostolul ne vorbeşte despre o

generaţie de oameni care, în timp ce le promit altora libertatea,

ei înşişi „sunt robi ai stricăciunii" (II Pet. 2.19). Oamenii care

îndepărtează jugul poruncii lui Dumnezeu, sub pretenţia

libertăţii, se vor găsi curând sub o sclavie cu mult mai rea,

respectiv jugul aspru al păcatului. (b) Nu umbla după o regulă

falsă Orice lucru contrar Cuvântului lui Dumnezeu este fals. ,J^a

Lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări

zorile pentru poporul acesta" (Is. 8.20). (Versiunea engleză: „La

Lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, este pentru că

nu există lumină în ei". N. tr.). Dar noi nu trebuie să trecem

niciodată peste ce este scris - aceasta reprezintă ceea ce

Scriptura numeşte „neprihănire exagerată" (Ecl. 7.16). Nu uita

că omul care are trei mâini este tot atât de deformat ca şi cel

care are numai una! Blestemul este rostit atât împotriva celui

care adaugă la Cuvântul Scripturii, cât şi împotriva celui care

scoate din el. Unul din vechile planuri ale lui Satan este să

submineze sfinţenia Scripturii, prin ridicări B în slăvi a sfinţeniei

închipuite. El ştie prea bine că după cum ceainicul

IM care dă în fiert stinge focul, tot astfel el poate stinge

sfinţenia adevărată, făcând ca înflăcărarea unui om să

răbufnească într-o falsă sfinţenie. în cele din urmă, zelul lor va

dispărea şi va fi înlocuit de ateism. Fariseul înlocuieşte

poruncile lui Dumnezeu cu datinile oamenilor; iar fiul şi

moştenitorul lui trăieşte prin porunci sfinte, învăţături şi reguli

nescrise, ducând o viaţă mult mai aspră decât ar fi cerut-o

vreodată Dumnezeu. Te previn foarte serios: stai departe de o

sfinţenie şi o slujire impuse! Dumnezeu a rostit un cuvânt greu

împotriva poporului ales, datorită voinţei lui puternice: „Căci

Israel a uitai pe Cel cc I-a făcut, şi a zidit palate (în engl.:

„temple". N. tr.) (Osea 8.14). Cum poate un om să-L uite pe

Dumnezeu, dar să fie suficient de devotat pentru a ridica

temple? Israel le-a construit fără Dumnezeu, deoarece El Se

consideră dat la o parte când oamenii uită să trăiască prin

Cuvântul Său. Sfinţenia care este rezultatul inimii noastre nu

este sfinţenia după inima lui Dumnezeu. Marele păcat al lui

Ieroboam a fost acela că „a jertfit pc altarul pe care-1 făcuse la

Betel... în luna pc care o alesese după bunul lui plac" (I împ.

12.33). Pedeapsa care cade asupra unui astfel de om îndrăzneţ

este că Dumnezeu adaugă şi mai mult la lipsa lui de sfinţenie,

deoarece se consideră mai sfânt decât este în realitate.

Dumnezeu nu permite copiilor Lui să se autoimpulsioneze. Este

un păcat mult mai grav să facem ceea ce nu ni sc porunceşte,

decât să nu facem ceea ce Dumnezeu ne porunceşte. Un

cetăţean devine un criminal mai periculos când presupune că el

însuşi poate face o lege după mintea lui, decât atunci când nu

se supune legii elaborate de autorităţi. Deoarece Dumnezeu

este Singurul care poate declara sfinţenia, noi smulgem sceptrul

din mâna Lui ori de câte ori încercăm să creăm o sfinţenie

proprie. (c) Nu folosi numai o parte a regulii adevărate Dacă nu-

ţi potriveşti fiecare parte a vieţii tale conform regulii, întregul

tău organism este deformat. „Două feluri de măsuri sunt o

scârbă înaintea Domnului" (Pv. 20.10). Un om de afaceri cinstit

foloseşte, potrivit legii, aceeaşi măsură pentru toate tranzacţiile

sale; iar un om sfânt foloseşte doar o regulă pentru toate

acţiunile sale, şi anume Cuvântul lui

Dumnezeu. Ce îngrozitoare trebuie să I se fi părut lui

Dumnezeu făţărnicia iudeilor - ei nu îndrăzneau să intre în sala

de judecată, de teamă să nu se spurce; şi, totuşi, s-ar fi năpustit

să-şi spele mâinile în sângele lui Cristos! Iar fariseii respectau

strict Legea, dând zeciuială din „izmă şi chimen", dar lăsau

nefăcute „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila

şi credincioşia" (Mt. 23.23). 374 Ce părere ai despre un client

care a cumpărat o marfă în valoare de un penny, dar care fură

din magazinul tău în valoare de un dolar? Sau despre datornicul

care plăteşte la timp cele mai mici datorii, dar te înşală cu o

sumă mare? Este o nelegiuire grozavă să accepţi Scriptura

numai pentru problemele mici, dar să comiţi în ascuns păcate

grave împotriva lui Dumnezeu. 3. Păstrează-ţi motivaţia curată

Să nu crezi niciodată că neprihănirea ta poate cumpăra ceva de

la Dumnezeu - cerul nu este de vânzare. „Plata păcatului este

moartea: dar darul fără plată al Iui Dumnezeu este viaţa veşnică

prin Isus Cristos, Domnul nostru" (Rom. 6.23). Dumnezeu ne

oferă ce a vândut lui Cristos! Credincioşii sunt doar moştenitori

a ceea ce Fiul lui Dumnezeu a cumpărat de la Tatăl. Pretinzând

orice lucru venit de la Dumnezeu ca aparţinând propriei noastre

neprihăniri, noi oprim orice beneficiu pe care l-am putea avea

din neprihănirea Lui. Noi nu putem fi în acelaşi timp în două

locuri: dacă ne.rezemăm pe propria noastră casă, nu putem

locui cu Cristos. Planul lui Satan este să distrugă platoşa

neprihănirii, îndoind-o mai tare decât un metal. Şi ori de câte

ori te încrezi într-o astfel de deformare, tu nimiceşti natura şi

scopul armăturii - neprihănirea ta devine necurăţie şi sfinţenia

ta se transformă în nelegiuire. Oare există ceva mai rău decât

mândria, acea mândrie care se răspândeşte pe drumul pe care

însuşi Dumnezeu l-a croit pentru salvarea sufletelor? Dacă

doreşti să fii sfânt cu adevărat, fii smerit, deoarece amândouă

sunt strâns legate. „Cc alta cere Domnul de la tine, decât să faci

dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerii cu Dumnezeul tău!"

(Mica 6.8). Dumnezeu nu ţi-a cerut să câştigi cerul prin sfinţenia

ta, ci să-I arăţi dragoste şi recunoştinţă lui Cristos, care l-a

câştigat pentru tine. Astfel, noi pătrundem pe drumul pe care

Cristos l-a poruncit ucenicilor Săi pentru a umbla în sfinţenie:

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele" (Ioan 14.15). Este ca

şi cum ar fi spus: „Ştiţi de ce am venit şi de ce părăsesc lumea -

înu dau viaţa Mea şi o voi lua din nou pentru a nujloci pentru

voi. Dacă preţuiţi aceste fapte şi rodul binecuvântărilor pe care-

1 veţi culege din ele, dovediţi aceasta iubindu-Mă suficient

pentru a păzi poruncile Mele". Când orice lucru pe care omul

sfânt îl face, prin Cristos, este oferit Lui ca o jertfă de

mulţumire, atunci aceasta este sfinţenia evanghelică educată şi

hrănită prin această dragoste. Deoarece Cristos ne-a iubit „cu

dragoste... puternică precum moartea", răspunsul nostru este

cel al 180 miresei: „îţi voi da dragostea mea" (Cânt. Cânt. 8.6;

7.12). Şi această mireasă explică ce cuprinde expresia dragostei

ei: „Tot felul de roade bune, noi şi vechi, pe care, pcnlm tine, \

Iubilule, le-am păstrat" (v. 13). Iubita din Cântarea Cântărilor şi-

a mărturisit credinţa ei în Cristos şi' a băut cu nesaţ din

dragostea Lui pentru ea. Şi acum, pentru a transforma

dragostea Lui în mulţumire, ea se stimulează pentru a-L

întreţine cu roadele plăcute ale harurilor Lui, culese din

purtarea ei sfântă. Ea nu a cules aceste roade pentru a-şi hrăni

mândria şi automulţumirea, ci le-a păstrat pentru Iubitul ei,

pentru ca El să poată avea toată slava. 4. Consideră-L pe Cristos

modelul unei vieţi sfinte Dacă privim la exemple umile, să nu ne

aşteptăm să ne ridicăm deasupra lor; şi cel mai sfânt creştin de

pe pământ este prea umil pentru a fi modelul nostru, deoarece

perfecţiunea în sfinţenie nu poate fi găsită nici în cel mai sincer

slujitor din această lume. Chiar şi Petru, cel mai mare dintre

ucenici, nu a umblat întotdeauna potrivit Evangheliei - şi cei

care insistă să urmeze acest om se vor rătăci. Un bun soldat îl

urmează pe comandantul de pluton, numai când el însuşi

merge după căpitan. Pavel poruncea: „Călcaţi pe urmele mele,

întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos" (I Cor.

11.1). O învăţătură nu trebuie urmată decât dacă este în

acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. învăţătorul care predă

scrierea nu-i va oferi elevului numai coala de hârtie, ci îi va face

şi un model cu propria sa mână. Porunca lui Cristos este regula

noastră şi viaţa Lui este modelul nostru. Dacă doreşti să trăieşti

o viaţă sfântă, tu nu trebuie doar să faci ce porunceşte Isus, ci

trebuie să faci cum a făcut El. Tu trebuie să trasezi fiecare literă

pe copia ta - fiecare acţiune în viaţa ta - într-o sfântă imitaţie a

lui Cristos. Prin sfinţenie, noi suntem adevărata imagine a Fiului

lui Dumnezeu, reprezentându-L pe Cristos şi arătându-L pe El

tuturor celor ce ne văd. Acum, sunt două elemente care fac ca

un lucru să fie imaginea celuilalt - primul, asemănarea; al

doilea, sursa. Laptele şi zăpada sunt amândouă albe, dar nu

putem spune că unul este imaginea celuilalt, deoarece în nici

unul nu există asemănarea derivată din celălalt. Dar o pictură

care trasează linie cu linie portretul unui om poate fi numită

imaginea acelei persoane. Astfel, adevărata sfinţenie derivă de

la Fiul lui Dumnezeu, când persoana îl aşază pe Cristos în

Cuvântul Lui şi ca mărturie a Lui pentru el. Ce cale plăcută de a

păstra puterea sfinţeniei! Când eşti tentat să te îndrepţi spre

vanitate, priveşte la umblarea sfântă a lui Cristos şi întrea 181

bă-te: „Sunt eu asemenea Lui în gândurile mele şi în modul în

care îmi petrec timpul? Dacă El ar fi trăit chiar acum pe pământ,

ar fi făcut ce fac eu? Nu Şi-ar li ales El cuvintele cu mai multă

grijă? Oare s-ar fi auzit cuvinte nepotrivite de pe buzele Lui? I-ar

Ii plăcut prietenii mei? Oare ar fi cheltuit El o avere, răsfăţându-

Şi trupul, şi ar fi înghiţit la o singură masă atâta mâncare câtă s-

ar fi ajuns să hrănească pentru o săptămână nişte oameni

înfometaţi? Oare S-ar fi îmbrăcat El modern, chiar dacă

înfăţişarea Lui ar fi devenit ridicolă? Ar fi fost ocupate mâinile

Lui cu lucruri care să-I irosească vremea? Ar trebui să fac vreun

lucru care să mă deosebească de Cristos?" Uneori ne place să

ne concepem acţiunile pe baza numelui unei persoane

binevăzute, care le consideră corecte. Şi astfel noi suntem

ispitiţi. Dar, creştine, dacă cugetul îţi spune că lui Cristos nu-I

plac astfel de lucruri, renunţă la ele - chiar dacă cel mai renumit

sfânt le-ar practica. Cu cât studiezi mai mult viaţa lui Cristos, cu

atât mai curând o vei putea îmbunătăţi pe a ta! 5. Bizuie-te pe

Dumnezeu pentru sfinţenie Via dă rod atâta vreme cât există un

zid sau o prăjină pe care să se înalţe, dar fără acest ajutor, ea va

fi călcată în picioare şi nu va rămâne nimic din ea. Dacă vrei să

exeperimentezi puterea sfinţeniei, „nu te bizui pe înţelepciunea

ta" (Pv. 3.5). Dumnezeu este gata să ajute pe orice om care îi

cere ajutorul, dar nu garantează ajutorul celui care nu vrea să

depindă de El. Drumul creştinului spre cer este asemenea unor

plaje peste care apa mării se scurge în fiecare zi şi le transformă

aşa de mult încât devin un adevărat pericol pentru călătorul ce

se aventurează fără a avea un ghid, chiar dacă el a mai fost pe

acelaşi drum cu o lună în urmă. Deşi înainte călcase pe un

pământ solid, acum el ar putea cădea într-un nisip mişcător.

Astfel, omul sfânt care merge pe un drum neted poate întâlni

mai târziu, pe aceeaşi cale, ispita, care-1 va nimici atâta vreme

cât el nu beneficiază de nici un ajutor din cer. Creştine, te

previn să nu faci nici măcar un pas fără ca mâna credinţei tale

să se sprijine pe braţul Preaiubitului tău. Dacă te bizui pe

picioarele tale, vei cădea; dacă doreşti să rămâi în siguranţă,

foloseşte-ţi picioarele, dar încrede-te în braţul Lui. 6. Alege-ţi

parteneri spirituali Evită prietenii lipsiţi de sfinţenie; ei vor

nimici puterea evlaviei. Oare ai bea din aceeaşi cană cu un om

care suferă de o boală infecţioasă? Ei bine, păcatul este la fel de

contagios ca ciuma însăşi! 377 Nu se potriveşte ca o

spălătoreasă şi un miner să locuiască împreună. Ceea ce curăţă

unul, celălalt murdăreşte imediat cu o funingine neagră,

încetează să argumentezi că tu poţi trăi multă vreme printre

oameni lipsiţi de sfinţenie fără să-

ţi întinezi sufletul, pe care Duhul Sfânt ţi l-a curăţit. El nu

te-a spălat pentru ca tu să alergi şi să te scufunzi în cele mai

îngrozitoare păcate lumeşti. N-ar trebui să alegem niciodată un

mediu în care nu există speranţă de a-i face pe oameni mai buni

sau în care noi înşine să devenim mai buni. Duhul lui Dumnezeu

i-a spus lui Avraam „să sc aşeze în ţara făgăduinţei, ca într-o

ţară care nu era, a lui, locuind în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care

erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe" (Evr.

11.9). El nu a trăit printre băştinaşii acelei ţări păgâne şi nici nu

s-a compromis să le câştige simpatia, ci a locuit cu familia lui

Dumnezeu, care se bucura de aceeaşi făgăduinţă ca şi el.

Aşadar, în loc să încerce să-şi facă prieteni sau să se amestece

cu păgânii, Avraam a fost gata să trăiască printre ei ca un străin.

Creştinii reprezintă un popor separat. De exemplu, despre Petru

şi Ioan ni se spune că „după ce li s-a dat drumul, ei sau întors la

ai lor" (F. A. 4.23). Credincioşii n-ar trebui să se asocieze

niciodată' cu necredincioşii. Acelaşi principiu era şi în mintea lui

Pavel când îi întreba pe corinteni: „Nu este între voi nici măcar

un om înţelept...?", ci trebuie să mergeţi la judecată „înaintea

necredincioşilor?" (I Cor. 6.5,6). Şi eu îţi pun aceeaşi întrebare.

Nu există nici un om sfânt în oraşul tău, cu care să te poţi

asocia? Sau vrei să faci parte dintr-un mediu necreştin? Fără

îndoială, sfinţenia ta nu va deveni mai puternică! Când respiri

atmosfera nelegiuirii, ea este asemenea vântului de la răsărit:

acolo unde suflă el, nu creşte şi nu se dezvoltă nimic. 7.

Comportă-te ca un creştin matur Uneori, un spectator observă

mai multe lucruri decât actorul însuşi. Şi un om care are un

prieten cu o inimă largă şi care îndrăzneşte să-i vorbească

deschis, beneficiază de o minunată sursă de încurajare pentru

puterea sfinţeniei. Uneori, dragostea de sine ne orbeşte într-

atât, încât nu putem vedea nici măcar o greşeală; şi alteori,

autoînvinovăţirea ne face să părem mai răi decât suntem în

realitate. Prin urmare, păstrează o inimă blândă şi gata să

primească o mustrare cu smerenie adevărată. O persoană care

nu poate trata o problemă cu sinceritate şi onestitate se

răneşte mai mult decât oricine altcineva, datorită următorului

motiv - el rareori aude adevărul. Dacă nu eşti suficient de

smerit pentru a primi o mustrare, atunci tu eşti „un

batjocoritor" (Pv. 9.8). Pe de altă 182 parte, un om care nu are

suficientă dragoste, pentru a-i adresa la timp o mustrare

fratelui său, nu este vrednic să fie chemat creştin şi se

dovedeşte a fi „vrăjmaşul fratelui său" (Lev. 19.17). David

spunea că va considera „binevenită" „lovirea celui neprihănit"

(Ps. 141.5). El accepta mustrarea de parcă un frate ar fi spart o

sticluţă de untdelemn preţios şi ar fi turnat-o pe capul lui - o

înaltă expresie a dragostei iudeilor. Iar acţiunile lui au sprijinit

cuvântul lui. într-adevăr, atât Abigail, cât şi Natan, au realizat

graba cu care Dumnezeu i-a trimis să-1 mustre pe David. Abigail

l-a prevenit de intenţiile lui înşelătoare împotriva lui Nabal şi a

familiei lui; iar Natan l-a mustrat pentru păcatul săvârşit

împotriva lui Urie. în vreme ce Abigail l-a ferit pe împărat de a

păcătui, printr-o mustrare venită la timpul potrivit, Natan l-a

forţat să dea la iveală şi să se pocăiască de crima îngrozitoare

pe care o săvârşise. Şi observă următorul lucru - nu numai că cei

doi sfinţi au reuşit în îndeplinirea misiunii lor penibile, dar, de

fapt, au câştigat afecţiunea lui David, prin ascultarea de

Dumnezeu şi credincioşia faţă de prietenul lor. David a luat-o pe

Abigail de soţie, iar Natan a devenit consilierul lui (I Sam. 25; II

Sam. 12). Unul din motivele pentru care mulţi care-şi zic creştini

se prăbuşesc şi doar câţiva rămân în picioare, este numărul

redus al celor suficient de credincioşi pentru a împlini slujba de

mustrare a fraţilor. Ei preferă să bârfească - aducând mai

degrabă ruşine decât vreun ajutor. Când bârfim, noi pierdem

orice speranţă de a ajuta persoana implicată. Este greu să-1 faci

pe un creştin să creadă că ai venit să-i vindeci sufletul, după ce

deja i-ai pângărit numele. 8. Priveşte sfinţenia din perspectiva

morţii Cunoşti oameni cărora nu le pasă ce vorbe prosteşti

folosesc în conversaţiile lor, care gândesc că nu contează ce fac

ei şi care, în toate activităţile pe care le desfăşoară, îl ignoră pe

Dumnezeu? Aceştia sunt oamenii care-i privesc de sus pe

creştinii ce renunţă la ei înşişi de dragul Evangheliei. Şi ei

afişează nişte zâmbete compătimitoare faţă de râvna lor: „Oare

aceşti creştini nu pot găsi o cale mai uşoară pentru a ajunge în

cer, decât acest galop neîntrerupt?" însă, inevitabil, noaptea va

apărea şi moartea îşi va arăta chipul ei hidos. Dar când aceşti

oameni aroganţi vor vedea

că nu au altă alegere decât să meargă în eternitate -

pregătiţi sau nu - ei îşi vor înfrunta sentinţa de viaţă sau moarte

cu o atitudine deosebită. Dintr-o dată, neprihănirea nu le va

mai apărea atât de vrednică de dispreţ, cum li se părea înainte.

379 Unii clerici îşi pot considera obiceiurile religioase ca o haină

degradantă în timp ce sunt implicaţi în viaţa cotidiană. Dar

aceşti oameni sunt prea ambiţioşi pentru a fi îngropaţi în

îmbrăcămintea lor completă când vor muri. Deşi aceasta

reprezintă o ilustraţie a vanităţii, dusă la extrem, ea schiţează

pentru noi o pictură naivă. Cei care trăiesc după bunul lor plac

în această viaţă vor dori o învelitoare a unui obicei religios

pentru a intra în cealaltă lume. Un tânăr petrecăreţ mărturisi

camaradului său mândru, după ce amândoi îl văzuseră pe

Ambrozie triumfând asupra morţii: „O, de aş putea trăi ca tine

şi să mor ca Ambrozie!" Dorinţă deşartă! Plantezi buruieni când

aştepţi să culegi grâu? Sau umpli cufărul tău cu ţărână şi apoi,

când îl deschizi, te uiţi după aur? Tu te poţi înşela zi şi noapte şi

să crezi că poţi învinge; dar niciodată nu-L vei înşela pe

Dumnezeu. La moartea ta, El îţi va plăti cu aceeaşi monedă în

care ai strâns toată viaţa. într-un cuvânt, puţini oameni sunt aşa

de răi şi împietriţi, încât să uite de realitatea morţii. Ea îi

trezeşte atât de mult, încât pentru a se mai bucura o dată de

păcat, ei trebuie să renunţe la gândul existenţei ei. Creştine,

permite ca recunoaşterea morţii să fie însoţitorul tău în

meditaţiile tale zilnice şi vei vedea până la sfârşitul săptămânii

dacă în relaţiile tale nu se va produce o schimbare. 9. Bizuie-te

pe legământul harului lui Dumnezeu îţi vine să crezi că sfinţenia

lui Moise îşi avea originea în Evanghelie şi nu în Lege. Toate

faptele sale de sfinţenie sunt atribuite credinţei: „Prin credinţă

Moise... a refuzat să se bucure de plăcerile de o clipă ale

păcatului; prin credinţă a părăsit el Egiptul" (Evr. 11.24, 25, 27).

Dar chiar dacă şi tu te poţi bizui pe acest legământ pentru a-ţi

menţine sfinţenia, consideră trei adevăruri specifice privitoare

la har. (a) Dumnezeu ne oferă posibilitatea de a trăi o viaţă

sfântă „Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi

poruncile Mele" (Ez. 36.27). O mamă îşi poate lua copilul de

mână pentru a-1 conduce, dar nu poate să dea tărie picioarelor

lui pentru a-1 face să meargă. Un comandant poate da un ordin

subalternului său, dar nu şi curajul de a lupta. Deoarece

Dumnezeu a dat puterea Lui făgăduinţelor Sale, ele sunt numite

„făgăduinţe nespus de mari şi scumpe". Dumnezeu ni le-a oferit

pentru ca „noi să ne facem părtaşi firii dumnezeieşti" (II Pet.

1.4). Astfel, noi suntem îndemnaţi la sfinţenie nu numai prin

porunca lui Dumnezeu, dar şi prin făgăduinţa Lui: „Deci, fiindcă

avem astfel 183 de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim dc

orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea

până la capăt, în frica de Dumnezeu" (II Cor. 7.1). Este o

călătorie minunată când mergem cu Dumnezeu, iar

făgăduinţele Lui plătesc toate cheltuielile. (b) Dumnezeu oferă

plinătatea harului în Isus Cristos Tatăl a investit o mare bogăţie

de har în Fiul Său pentru a satisface toate nevoile tale. „Căci

Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El" (Col.

1.19). Toată plinătatea! Toată plinătatea locuind în Cristos! Nu

plinătatea unui pământ inundat, care creşte şi apoi dă înapoi;

nu plinătatea unui pahar din care un om poate bea numai o

dată. Scriptura vorbeşte de o fântână care îşi oferă altora apa,

fără ca nivelul ei să scadă. Singurul scop al plinătăţii este să se

ofere. Deoarece soarele nu-şi oferă lui însuşi lumina, ci lumii de

jos, el este numit un slujitor pentru menţinerea luminii pe

pământ. Astfel, Cristos este Soarele Neprihănirii, răspândind

harul Său în inimile copiilor Lui. Dumnezeu a turnat har pe

buzele Lui, dar nu pentru a-1 păstra pentru El, ci pentru a-1

oferi: „Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har"

(Ioan 1.16). (c) Dumnezeu aşteaptă ca noi să priimm de la

Cristos Fiecare copil al lui Dumnezeu are drept la această

plinătate în Cristos; dar aceasta nu este totul, căci făptura cea

nouă are instinctul de a lua harul de la El, după cum fătul îşi ia

hrana de la mama lui, prin intermediul cordonului ombilical.

Aşadar, dacă eşti flămând după mai multă sfinţenie, primeşte

mai mult har de la Cristos.

Când David şi-a amintit de credincioşia lui Dumnezeu, când

l-a scăpat din încercare, el a trimis, pentru a mulţumi cerului,

cel mai minunat mesager pe care l-a putut găsi: angajamentul

de a trăi o viaţă sfântă. „Voi umbla înaintea Domnului, pe

pământul celor vii" (Ps. 116.9). Dar el nu dorea ca cineva să

creadă despre acest jurământ că a venit dintr-o încredere în

sine, aşa că a adăugat: „Aveam dreptate când ziceam" (în

engl.: ,Am crezut, de aceea am vorbit". N. tr.) (v. 10). Mai întâi,

el şi-a exersat credinţa în Dumnezeu, cerând putere, şi apoi a

făgăduit lui Dumnezeu ce va face. 10. Veghează împotriva

descurajării Depresia este una din cele mai dinamice arme ale

lui Satan pentru a abate scopul lui Dumnezeu pentru viaţa ta.

Dacă poate împrăştia puţină deprimare în gândurile tale - şi

chiar în rugăciunile tale - atunci el te poate convinge să-ţi

îndepărtezi platoşa neprihănirii, deoarece este prea incomodă

şi nu se potriveşte intereselor tale vremelnice. Nu ceda aşa 381

de uşor! în primul rând, permite-mi să descriu o parte din

armele pe care Diavolul le foloseşte pentru a-i înfrânge pe

sfinţi. Apoi, doresc să-ţi ofer un mic ajutor pentru a-1

determina să-şi arunce armele la picioarele tale. Dumnezeu

doreşte ca iu să ştii că, datorită platoşei neprihănirii pe care El

ţi-a oferit-o, „orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere;...

aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea

care le vine de la Mine, zice Domnul" (Îs. 54.17). STRATEGIA LUI

SATAN ÎN A-L DEZARMA PE CREŞTIN DE PLATOŞA LUI 1. Satan

susţine că neprihănirea împiedică plăcerea Diavolul lucrează

pentru a ilustra o viaţă sfântă într-un mod atât de auster şi

amar, încât cineva să nu se poată îndrăgosti, cu nici un chip, de

ea. ,JDacă vrei să fii un astfel de neprihănit, atunci ia-ţi adio de

Ia bucurie" - te sfătuieşte cu tact Cel Viclean. „Oamenii care nu

au conştiinţe atât dc stricte se bucură de toate plăcerile, dar tu

le pierzi pe toate." Creştine, dacă doreşti să vezi expresia

sfinţeniei în adevărata ei culoare şi vitalitate, nu te încrede în

talentele lui Satan de a picta portretul ei. Sunt de acord că

unele plăceri nu se potrivesc cu puterea sfinţeniei; şi oricine îşi

propune să trăiască în neprihănire trebuie să ştie care sunt

acestea. (a) Plăcerile care prin ele însele sunt păcătoase Evlavia

nu-ţi va îngădui să te hrăneşti cu ceva rău. Este crud un tată

care îşi avertizează copilul să nu bea otravă de şoareci? Dacă ai

capitulat în faţa noii lucrări a Duhului Sfânt, sper că poţi numi

păcatul cu alte nume, dar nu ca plăcere. Satan argumentează

cum cugetul te ţine legat în sfinţenie şi îţi limitează drepturile.

Dar sfinţii adevăraţi au descoperit întotdeauna că slujirea

acestor pofte conduce la sclavie, pe când a fi scăpat de ele

înseamnă libertate. Pavel regreta timpul când era „fără minte,

neascultător, rătăcit, robit dc tot felul de pofte şi de plăceri"; şi

I-a mulţumit lui Cristos pentru eliberarea din această sclavie

oferită prin Evanghelia Sa (Tit 3.3). Potrivit cu îndurarea lui

Dumnezeu, El ne-a salvat - nu numai prin iertarea oferită, dar şi

„prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul

Sfânt" (v. 5). Şoptindu-le făgăduinţe provocatoare, Diavolul face

ca victimele sale să caute plăcere în păcat. Dar beneficiul

păcatului este similar plăcerii oferite de o insulă din Indiile de

Vest. Acolo cresc fructe atrăgătoare, dar astfel de delicatese

sunt însoţite de o căldură insuportabilă în timpul 184 zilei şi un

roi de muşte înţepătoare în timpul nopţii. Astfel, locuitorii

insulei nu se pot bucura de aceste fructe delicioase, deoarece ei

nici nu se pot hrăni confortabil, nici nu pot dormi bine. Această

nenorocire i-a determinat pc spanioli să numească locul

„dulciuri în iad". Şi este adevărat - ce altceva sunt plăcerile

păcatului, decât nişte dulciuri în iad? Plăcerile trupeşti satisfac

un apetit senzual, dar ele sunt oferite împreună cu mânia

aprinsă a lui Dumnezeu şi cu neliniştea unui cuget vinovat. Cu

siguranţă că o astfel dc teamă şi nelinişte îndepărtează şi puţina

satisfacţie pe care o

simte un om înfometat după plăceri. (b) Plăceri care, în

esenţă, nu sunt păcătoase Unele plăceri nu sunt păcătoase în

ele însele - păcatul constă în a abuza de ele. Această greşeală se

manifestă pe două căi: (i) Folosirea necorespunzătoare a

plăcerii. Nimeni nu poate trăi în neprihănire, dacă nu trăieşte şi

cu prudenţă. Evlavia îţi poate permite să guşti din aceste

plăceri, ca dintr-o garnitură, fără ca ele să constituie hrana ta de

bază. Este trist să spunem, dar unii trăiesc în plăceri, ca şi cum

n-ar putea trăi fără ele. Odată ce aroma plăcerilor ajunge la

creier şi intoxică raţiunea unui om, el este atât de încântat,

încât nu poate concepe să se despartă de clc. De exemplu, după

ce evreii au început să prospere pe pământul babilonian, ei

doreau mai degrabă să fie înmormântaţi acolo, decât să se

întoarcă la evlavie în Ierusalim. Un stăpân nu se supără pe

servitorul lui când are belşug de mâncare şi băutură, dar se va

mânia pe el dacă se va îmbăta tocmai când are de îndeplinit o

responsabilitate. în plus, acest om beat poate îndeplini slujba

stăpânului său tot atât de bine cum un creştin supraîncărcat cu

bogăţiile şi plăcerile lumii îl poate sluji pe Dumnezeul său în

sfinţenie. (ii) Timpul nepotrivit pentru plăcere. Fructul care nu

este consumat la vremea lui este rău la gust. Scriptura spune că

„îmbrăţişarea îşi are vremea ei şi depărtarea de îmbrăţişări îşi

are vremea ei" (Ecl. 3.5). în anumite momente, puterea

sfinţeniei nu va îngădui un lucru acceptat într-o altă vreme. Ziua

Domnului este un exemplu - toate plăcerile trupeşti sunt

nepotrivite atunci. Dumnezeu ne cheamă la plăceri mult mai

înalte şi aşteaptă ca noi să lăsăm orice alt lucru deoparte pentru

a putea gusta bunătatea Lui. ,JDacă îţi vei opri piciorul în ziua

sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă;

dacă sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pc Domnul,

slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale,

neîndclctnicindu-te cu treburi/c talc şi ncdându-lc la flecarii,

atunci te vei putea desfăta în Domnul" 383 (Is. 58.13-14). Este

imposibil să guşti dulceaţa comuniunii cu Dumnezeu şi să-L

slăveşti, sfinţind ziua Lui, până ce nu renunţi la plăcerile tale

trupeşti. Presupune că un rege a invitat o parte din supuşii lui

săraci să cineze cu el. îţi poţi imagina cum aceşti oaspeţi şi-ar

dezonora gazda şi s-ar înşela pe ei înşişi dacă ar aduce cu ei

mâncarea lor sărăcăcioasă? Oare sfinţii glorificaţi din cer duc

lipsă de plăcerile trupeşti, când ei ÎI slăvesc pe Dumnezeu şi se

hrănesc cu bucuriile ce curg din părtăşia faţă-cătrefaţâ cu El? în

vremurile de post şi rugăciune, sau în timpurile de suferinţă ale

Bisericii - când Cristos sângerează - creştinul trebuie să renunţe

la plăcerile lui şi să arate simpatie faţă de fraţii şi surorile lui.

Când suferă un mădular al Trupului lui Cristos, noi toţi suferim.

(c) Adevăratele plăceri în Cristos în vreme ce o viaţă sfântă va

renunţa la anumite plăceri pentru a fi plăcută lui Dumnezeu şi

pentru a edifica Trupul lui Cristos pe pământ, ea nu-1 va priva

niciodată pe creştin de adevăratele plăceri ale creaţiei. De fapt,

nimeni nu poate experimenta plăcerea, în adevăratul sens al

cuvântului, până ce n-a umblat în puterea sfinţeniei. Permitc-mi

să dezvolt acest adevăr sub două aspecte. (i) Omul sfânt are un

gust mult mai rafinat. O muscă nu poate găsi nici o picătură de

miere în floarea din care o albină tocmai s-a hrănit. Nici o inimă

întinată nu poate gusta dulceaţa pe care un sfânt o găseşte în

proviziile lui Dumnezeu. Necredinciosul savurează mari plăceri

trupeşti şi-şi pregăteşte din ele o masă îmbelşugată; dar o inimă

plină de har gustă ceva mult mai bun. Tot Israelul a băut din

stâncă, „şi stânca era Cristos" (I Cor. 10.4). Dar oare fiecare om

care s-a bucurat de dulceaţa naturală a apei, L-a gustat pe

Cristos în ea? Nu, ci numai câţiva oameni sfinţi, care aveau o

sete spirituală, au avut părtăşie cu El în acest mod. Părinţii lui

Samson au mâncat şi ei miere din trupul mort al leului; dar

Samson a avut o satisfacţie mai mare decât ei. El a gustat

dulceaţa providenţei lui Dumnezeu, care mai întâi l-a scăpat de

acel leu - iar apoi i-a oferit miere ca hrană.

(ii) Cupa creştinului conţine plăcere adevărată. Plăcerea

pământească îl găseşte pe omul neprihănit rafinat într-o

substanţă mai pură, dar un om întinat bea drojdia păcatului şi a

mâniei. Drojdia păcatului. Cu cât un om firesc are mai multe

ocazii trupeşti, cu atât el va păcătui mai mult; ele sunt doar

combustibilul ce aprinde poftele lui. El aleargă împreună cu

aceste plăceri lumeşti tot atât de 384 repede ca fiul risipitor cu

haina egoismului strânsă în jurul lui. Nimeni nu este atât de

nelegiuit ca cei ce se hrănesc cu plăceri trupeşti. Ei sunt pentru

cel necredincios ceea ce bălegarul este pentru porc, care se

îngraşă stând în el. Datorită acestor plăceri, inimile întinate

devin greoaie şi cugetele lor se împietresc în păcat. Dar

mângâierile şi plăcerile oferite de Dumnezeu, prin ce a creat El,

unui om sfânt, se transformă în hrană spirituală pentru harurile

celui sfânt şi se concretizează în acţiuni. Drojdia mâniei. Un

păcătos nu apucă să se bucure prea mult la masa plăcerilor lui,

că justiţia divină îi cere imediat un preţ enorm. Israeliţii s-au

bucurat foarte puţin de carnea trimisă din cer, datorită mâniei

lui Dumnezeu care se abătuse asupra lor înainte de a o înghiţi.

în orice caz, sufletul mântuit se hrăneşte pc gratis. Nici o teamă

a unui pericol apropiat nu-1 face să renunţe la vreo mângâiere

sau binecuvântare. El poate spune împreună cu David: „Eu mă

culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte

deplină în locuinţa mea" (Ps. 4.8). Dumnezeu nu va nimici

odihna noastră. După cum unicornul a vindecat apele,

cufundându-şi cornul în ele, astfel ca toate fiarele să poală bea

fără pericol, tot aşa Cristos a vindecat plăcerile copiilor Săi: în

cupa sfinţilor nu există moarte. (c) Plăcerile care sunt specifice

vieţii sfinte Puterea sfinţeniei este departe de a ne priva de

bucurie. De fapt, ea ne oferă bucurii interioare pe care sufletul

le găseşte pe căile neprihănirii şi cu care nimeni nu se poate

interfera. Datorită faptului că aceste bucurii sunt interioare şi

nevăzute, lumea vorbeşte cu ignoranţă despre ele. Ei nu vor

crede în astfel dc plăceri până nu le vor vedea - dar ei nu le vor

vedea niciodată până când nu vor crede. Când soldaţii romani

au intrai în Templu şi au pătruns până în Sfânta Sfintelor, ei nu

au găsit tipul de imagini pe care le foloseau în templele lor

idolatre, şi deci şi-au bătut joc de iudei, spunând că ei trebuie să

se închine norilor! Deoarece plăcerile sfinţeniei şi neprihănirii

nu sunt vizibile şi nu pot fi examinate dc simţurile lumii,

oamenii necredincioşi râd de cei sfinţi, spunând că ei

îmbrăţişează un vapor, în locul frumuseţii impresionante a lui

luno însuşi. Să ştie aceşti oameni nelegiuiţi că inimile lor poartă

ceva care i-ar putea face să vadă plăcerile unei vieţi sfinte ca

fiind mult mai reale decât un idol pe care-1 poţi atinge.

Vinovăţia vieţilor lor întinate le va tulbura cugetele; şi nici un

bici pe spatele lor, nici o durere în trupul lor nu trebuie să le

spună că pacea unui cuget bun oferă o viaţă plinii de bucurie,

pe care firea n-o poate da. 25 - Creştinul tu Anuliuri (i) Este o

viaţă din Duinnezeu. Tot ce creează Dumnezeu este bun şi

plăcut - şi viaţa este una din mărcţiile lucrărilor Lui. în această

privinţă, cel mai plăpând ţânţar întrece soarele, chiar atunci

când se află în toată măreţia lui. .Şi, cu siguranţă, fiecare

creatură se bucură cel mai mult, de viaţă când este într-o stare

bună de sănătate. Acum, sfinţenia este condiţia ideală pentru

suflet, după cum sănătatea este pentru trup; astfel, o viaţă

sfântă trebuie să fie o viaţă plăcută. înainte ca păcatul să-1

întineze pe Adam, el a trăit o viaţă plăcută în Paradis. Aşadar,

când un om este sfinţit, el se întoarce la starea lui de la început

şi, cu ea, la bucuria lui primară. Adeseori, oamenii sunt

nesatisfăcuţi de rangul şi poziţia lor în lume, dar greşeala este

mult mai serioasă decât o problemă exterioară. Ea se găseşte

adânc înăuntrul omului însuşi. Pantoful este drept şi frumos,

dar piciorul care-1 poartă este îndoit. (ii) Este o viaţă cu

Duinnezeu. Un suflet mântuit umblă în prezenţa lui Dumnezeu

şi menţine părtăşia cu El. Dacă întâlneşti un sfânt, tu deja

cunoşti cc fel de prieteni are. „Ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi.

Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos" (I

Ioan 1.3). Oamenii sfinţi nu te vor introduce într-o companie

dubioasă; dimpotrivă, ei te vor conduce la Dumnezeu, singura

lor sursă dc viaţă adevărată. Un tovarăş vesel de drum întreţine

şi alungă, prin conversaţia lui, plictiseala călătoriei. Dar, mai

presus de toate, dacă acest însoţitor tc iubeşte mult, tu găseşti

o mare plăcere în compania lui. Aşadar, ce bucurie trebuie să

ofere Dumnezeu sfanţului care merge cu El? „Ferice de

poporul", spunea psalmistul, „care cunoaşte sunetul trâmbiţei

(în engl.: „sunetul

de bucurie." N. tr.), care umblă în lumina Feţei Tale,

Doamne! EI sc bucură neîncetat dc Numele Tău" (Ps. 89.15-16).

Sunetul trâmbiţei care chema poporul lui David la întrunirile

religioase este numit „sunetul de bucurie", deoarece Dumnezeu

Se arăta poporului Său mai ales în timpul slujirii lor. Cerul este

locul unde Se află Domnul. Aşadar, părtăşia pe care creştinul o

are pe pământ, cu Dumnezeu, în timpul închinării, este

suficientă pentru a-i umple viaţa de bucurie. Ce plăcut să umbli

cu Duinnezeu aici jos, în prezenţa mângâietoare a Aceluiaşi

Atotputernic Duinnezeu care Se arată în toată slava sus în

ceruri! Acesta este un lucru pe care lumea nu-I poate înţelege:

Dumnezeu umblând cu copilul Său ca doi prieteni,

descoperindu-Se pe El însuşi şi conducându-1 cu blândeţe de-a

lungul drumului sfinţeniei care-1 va duce în cer! Prin contrast,

poftele unui om întinat îi îndulcesc gura cu fărămituri dc plăceri

spumoase, dar de îndată ce se topesc pe limba lui, iar gustul

dispare, ele vor lăsa să se vadă porţiunea de întuneric ce-1

aşteaptă. Ele 386 îl vor duce acolo şi îl vor lăsa să se pocăiască,

într-un chin fără sfârşit, de plăcerile cumpărate de el cu atâta

drag. (iii) Este însăşi viaţa lui Dumnezeu. O viaţă sfântă este

viaţa lui Dumnezeu, foarte asemănătoare vieţii trăite de

Dumnezeu însuşi. Sfinţenia este viaţa vieţii Lui. Acum, prieteni,

oare nu credeţi că Dumnezeu trăieşte o viaţă de plăceri? Dar ce

altceva este plăcerea vieţii Lui decât sfinţenia? Dumnezeu

găseşte plăcere în harurile sfinţilor Lui, cu cât mai mult va găsi

plăcere în propria Sa sfinţenie, de unde au fost trimise prima

dată acele haruri, raze minunate ale neprihănirii! Astfel, dacă tu

poţi smulge vreo plăcere reală din necurăţie, tu faci un lucru pe

care însuşi Dumnezeu nu-1 poate face. Şi permite-mi să tc

întreb: nu este cea mai josnică blasfemie să spui că drumul

neprihănirii este un duşman al adevăratei plăceri? Prin această

acuzaţie, tu spui că însuşi Dumnezeu este lipsit de bucurie,

deoarece adevărata plăcere nu există în afara sfinţeniei. Chiar şi

demonii, care-L urăsc pe Dumnezeu cu o ură enormă, nu

îndrăznesc să susţină că El este lipsit de bucurie. Ei ştiu că

Dumnezeu este „minunat în sfinţenie" şi că fericirea creştinului

constă în a împărtăşi aceeaşi sfinţenie care-L face pe Dumnezeu

însuşi atât de binecuvântat (Ex. 15.11). Creştine, aceasta este

cea din urmă expresie a fericirii, fie pc pământ, fie în cer -

acelaşi lucru care L-a făcut strălucit pe Dumnezeu te va face şi

pe tine. Dumnezeu Se desfată în bucuria şi priceperea ta: „//

adăpi din şivoiul desfătărilor Tale (Ps. 36.8). Observă cuvintele -

„şivoiul desfătărilor Tale". Dumnezeu are plăcerile Lui, şi-i

determină pe sfinţi să bea din ele! Ori de câte ori un rege

porunceşte slujitorilor săi să-1 ducă pe un vizitator în pivniţă

pentru a putea bea vin împreună cu ei, omul respectiv este

foarte onorat de generozitatea gazdei sale. Dar dacă regele îl

invită la masa lui şi îi oferă din vinul lui, acesta este un gest mult

mai nobil din partea lui. Astfel, când Dumnezeu oferă unui om

plăcerile bogăţiei, grânelor, vinului şi untdelemnului, El îl

ospătează în pivniţă. Dar când harul şi îndurarea Lui

înfrumuseţează un suflet cu sfinţenie, El oferă cel mai preţios

dar pe care-1 poate primi un om. El niciodată nu îmbracă pe

cineva cu haina neprihănirii, dacă nu intenţionează să-1 aşeze la

masa Lui în gloria cerească. 2. Satan susţine că neprihănirea

distruge prosperitatea Chiar dacă nu te-ai clătinat la prima

piatră aruncată de Satan minciuna că neprihănirea împiedică

plăcerea - el arc pregătită o altă piatră 187 pentru a o arunca

asupra ta. El nu este un vânător aşa de neexperimentat încât să

plece la vânătoare cu un singur glonţ; trebuie să te aştepţi că el

va proiecta un altul împotriva ta, de îndată ce primul nu şi-a

atins ţinta. Iată cum ocheşte cel de-al doilea. „Cu siguranţă. Iu

nu te-ai implicat în această viaţă de sfinţenie, până când,

desigur, nu eşti gata să renunţi la lot ce ai obţinut atât de greu.

Şi nu uita, oamenii depind de line. Priveşte numai la cei mai

importanţi oameni din lume: a verea şi influenţa lor a provenit

din sfinţenie? De ce n-ar fi putut avea un astfel de succes, dacă

cugetul lor ar fi fost atât de strict, ca al tău, şi dacă ar fi fost

legaţi de regulile unei vieţi sfinte? Acum, dacă doreşti o parte

din prosperitatea lor, primul lucru pe care tu trebuie să-l faci

este să îndcpărtc/i platoşa neprihănirii, sau cel puţin să ţi-o

dezlegi, astfel încât să atârne suficient pentru a face Ioc

iscusinţei tale. A Itfel, tu poţi la fel de bine să-ţi închizi

magazinul, pentru tot profitul obţinut din munca ta asiduă".

Deşi cuvintele Diavolului sunt nişte arme ucigătoare, nu el are

ultimul cuvânt în lupta spirituală - ci Dumnezeu. Haideţi

să studiem patru aspecte ale acesteia din perspectivă

divină: (a) Sfinţenia este necesară pentru fericire, nu bogăţii/e

Tu poţi zbura spre cer lără nici un ban în buzunar, dar sub nici o

formă tu nu poţi ajunge acolo fără sfinţenie în inima şi viaţa ta.

Şi înţelepciunea îţi spune să te preocupi. în primul rând, de

această cerinţă importantă. (b) Cerul merită toată sărăcia din

lume Există o rămăşiţă de oameni care acceptă bucuroşi darul

mântuirii lui Dumnezeu, numai pentru a putea ajunge în slăvitul

oraş ceresc. Iar Dumnezeu nu trebuie să-i momească cu bogăţii

şi cu o călătorie gratuită; ei se hotărăsc să fie sfinţi, oricât i-ar

costa. Nici măcar să nu te gândeşti la ce-ai putea pierde. Dacă L-

ai iubi pe Dumnezeu, ai prefera să renunţi la toată lumea, decât

să-L pierzi pe El. (c) Sfinţenia prosperă pe mulţumirea în Cristos

Câteva haine sunt suficiente pentru un om cu o sănătate

puternică. Iar căldura sângelui şi a lichidelor vitale dinăuntrul lui

este mai bună decât căldura unei haine grele. Aşadar, cu cât

mai bună este mulţumirea pe care evlavia o oferă unui creştin

în sărăcie, decât mulţumirea - dacă există în lume un astfel de

lucru - pe care bogăţia o oferă unui om bogat! „Evlavia însoţită

de mulţumire este un marc câştig" (I Tim. 6.6). Singura

persoană din lume cu adevărat mulţumită este omul sfânt.

Pavel învăţase să fie mulţumit în orice situaţie. Şi dacă l-ai fi

întrebat de la cine a învăţat această lecţie grea; ţi-ar fi spus că

acest lucru nu se datora faptului că a stat la picioarele lui

Gămăliei, ci la picioarele lui Cristos. 188

„Pot totul în Cristos care mă întăreşte" (Fii. 4.13). Când

omul sfânt sc află in cea mai grea perioadă, el poate mărturisi

că între starea inimii sale şi împrejurările vieţii lui nu există

contradicţii. Lumea numeşte fericit pe omul care se poate

întreţine singur, fără să împrumute nimic de la nimeni, sau care

poate plăti pe loc ce a cumpărat. Dacă un astfel de om ar fi

dorit un anumit aliment, el nu ar fi trebuit să meargă după el la

piaţă, deoarece l-ar fi găsit chiar în cămara lui. Ei bine, evlavia

este atât de bogată. încât poate face mai mult decât să

satisfacă din propria-i cămară toate dorinţele creştinului. Dc

aceea, pentru a le obţine, omul sfânt nu va trebui niciodată să

cerşească la poarta lumii sau să rişte să-şi piardă sfinţenia. (d)

Oamenii carc-şi închiriază platoşa plătesc un preţ scump

Adevăratul cost al acestei „afaceri" se reflectă îndeosebi în

blestemul greu pe care-1 aduce. (i) Este un mare păcat. Diavolul

nu şi-ar fi irosit timpul ispitindu-1. pe Fiul lui Dumnezeu cu un

păcat minor. Dimpotrivă, el a întins o momeală aurită înaintea

lui Isus şi „l-a arătat toate împărăţiile pământului", promiţându-

I că toate vor fi ale Lui, numai să Se arunce la picioarele lui şi să

i Se închine (Lc. 4.5). Planul Diavolului era să-L determine pe

Cristos să-l recunoască drept stăpânul lumii şi să se aştepte la

lucruri bune din mâna lui, şi nu a lui Dumnezeu. Astfel, oricine

caută premiul lumii, prin nelegiuire, se duce la Satan pentru ele

şi, de fapt, i se închină. La fel de bine, el poate merge mai

departe şi să-l declare pe Satan ca domnul lui, deoarece

Diavolul a fost pus de el în locul lui Dumnezeu. N-ai spune că

este mai bine să ai sărăcie de la Dumnezeu decât bogăţii de la

Diavolul? Ce păcat îndrăzneţ să iei suveranitatea lui Dumnezeu

şi s-o atribui Diavolului! (ii) Este un păcat nesăbuit. „Cei ce vor

să se îmbogăţească" - adică, cinstit sau necinstit - „cad în ispită,

în laţ, şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare" (1 Tim. 6.9).

Ce ar putea fi mai stupid decât să furi ceva care deja îţi

aparţine? Dacă eşti un om sfânt, orice lucru din lume este al

tău. „Evlavia are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare" (I

Tim. 4.8). Dacă bogăţiile vor fi bune pentru tine, atunci cu

siguranţă le vei avea. dar Dumnezeu este Judecătorul; şi dacă

vede că bogăţia nu este potrivită pentru sufletul tău, atunci El

te va plăti altfel. „Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi vă cu ce

aveţi, căci EI însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu nici un

chip nu te yoi-pătaşi»" (Ev'r. 13.5).

Dacă Dumnezeu îţi oferă bogăţie, dar mai târziu îţi cere să

renunţi la ea de dragul Lui, El îşi va lua angajamentul de aţi

recompensa 389 pierderea cu un „însutii" avantaj în viaţa

aceasta, pe lângă viaţa veşnică în lumea viitoare (Mt. 19.29).

Numai un nebun ar renunţa la lăgăduinţele lui Dumnezeu

pentru vreo siguranţă oferită de Diavolul. (iii) Este o afacere

costisitoare. întotdeauna, câştigul celui nelegiuit este

blestemat. „Blestemul Domnului este în casa celui rău" (Pv.

3.33), dar „locuinţa celor neprihăniţi o binecuvintează" (Pv.

15.6). Tu ai putea vizita casa unui om neprihănit şi să nu găseşti

nici un ban, dar eşti sigur că vei găsi o comoară. Cu toate că în

casa omului rău ar putea fi mult aur şi argint, nu vei găsi nici o

comoară - blestemul lui Dumnezeu distruge tot câştigul lui.

Furca lui Dumnezeu merge în urma greblei omului rău. Cei

nelegiuiţi aduc ruşine în casele lor, „căci piatra clin mijlocul

zidului strigă şi lemnul care leagă grinda îi răspunde" (Hab.

2.11). Şi ce om care ţine la viaţa lui ar trăi într-o casă bântuită

astfel, chiar şi pentru tone de aur? .Strigătul nelegiuirii lui îl

urmează pretutindeni şi răsună până când el poate auzi pietrele

şi grinzile gemând sub greutatea păcatului care le-a pus acolo.

Acest păcat este atât de grav pentru Dumnezeul cel neprihănit,

încât omul care-1 adună nu numai că va câştiga nelegiuire, dar

şi instrumentele pe care el le foloseşte pentru a-şi împlini planul

sunt blestemate. Astfel, slujitorul care este părtaş înşelătoriei

stăpânului său va avea şi el parte dc mânia lui Dumnezeu. „Voi

pedepsi şi pc toţi cei cc sar peste prag, pc cei cc umplu de

silnicie şi de înşelăciune casa stăpânului lor" (Ţef. 1.9). 3. Satan

ameninţă neprihănirea printr-o puternică opoziţie din partea

lumii A treia piatră pe care Diavolul o aruncă pe calea

neprihănirii este aprecierea celor din jur: ,JVu-ţi dai seama că

purtând platoşa, eşti gata să pierzi respectul semenilor şi al

prietenilor?" te ironizează el. „Şi ştii că Scriptura spune că

trebuie să trăieşti în pace cu semenii tăi. Sau ţi-ar place să Iii

dispreţuit, precum era Lot în mijlocul sodomiţilor şi Noe în

lumea de altădată? Tu trebuia să ştii până acum că slinţenia pro

voacă sânge rău oriunde merge. Dacă o păstrezi, vei avea parte

numai de pumni din partea lumii". Deşi este un argument slab,

el oferă suficientă greutate unei ispite periculoase când

întâlneşte un om cu un cuget sensibil şi o înclinaţie puternică

spre linişte. De exemplu, Aaron probabil s-a împiedicat de

această piatră când a construit viţelul de aur. El nu a căutat să-

şi placă lui însuşi, ci mai degrabă, să împace un popor

nemulţumit: „Să nu se 189 aprindă dc mânie domnul meu: tu

singur ştii că poporul acesta este pornit la rău." (Ex. 32.22). Este

ca şi cum Aaron sar fi scuzat astfel: ,jVu ştiam ce-ar li putut face

acest popor dacă nu i-aş fi îndeplinit cererea. Eu n-am făcut

altceva decât să-1 împac pentru a preveni un necaz mai mare".

Astfel, observăm nevoia de a fi înarmaţi împotriva acestei ispite

a lui Satan. Şi un prim pas important este să examinăm

următoarele adevăruri: (a) Dumnezeu influenţează toţi oamenii

Ori de câte ori Dumnezeu doreşte, El îţi poate oferi aprecierea

oamenilor de care te temi cel mai mult. „Când sunt plăcute

Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii Iui. "

(Pv. 16.7). Un bun exemplu îl constituie Laban şi lacov. Laban

era plin de mânie când îl urmărea pe lacov, fiind hotărât să se

răzbune; dar Dumnezeu l-a întâlnit pe drum şi i-a schimbat

gândul. Transformarea a avut un asemenea impact asupra lui

Laban, încât i-a mărturisit lui lacov dc ce mânia lui s-a

transformat în linişte: „Mâna mea este destul de tare ca să vă

facă rău: dar Dumnezeul tatălui vostru mi-a vorbit" (Gen.

31.29). l^aban a avut posibilitatea să-i facă rău lui lacov, dar

Dumnezeu n-a îngăduit să sc întâmple acest lucru! Când

Mardoheu a refuzat să se închine înaintea lui Haman, cum era

porunca regală, se părea că el a ales cea mai scurtă cale de a

stârni mânia regelui, însă cugetul lui nu permitea genunchiului

său să sc plece. Totuşi, după ce Haman a încercat în toate

felurile să-1 pedepsească pe Mardoheu, el însuşi a fost omorât

pe spânzurătoarea amenajată

pentru iudeul neclintit. Iar suveranitatea lui Dumnezeu a

făcut ca Mardoheu să ia locul Iui Haman şi să câştige favoarea

împăratului. Dumnezeu, care ţine cheile inimilor regilor, a închis

dintr-o dată inima lui Ahaşvcroş împotriva amalccitului

blestemat şi a deschis-o pentru a-1 lăsa pc Mardoheu să

pătrundă în sala tronului. De ce am ezita, atunci, să fim

perseverenţi, când Dumnezeu Se îngrijeşte cu atâta credincioşie

de siguranţa copiilor Săi? (b) Există mai multă îndurare în ura

păcătoşilor decât în dragostea lor De obicei, sfinţii sunt mai

binecuvântaţi prin mânia celor răi decât prin prietenia lor.

David a fost mişcat să se roage lui Dumnezeu pentru a-i netezi

calea, deoarece vrăjmaşii întinseseră asupra lui mâini pline de

ură. Dependenţa dc Dumnezeu este întotdeauna mai sigură

decât graţiile celui nelegiuit - care îi prinde cu uşurinţă pe

credincioşi în capcana compromisului. De exemplu, Luther

spunea că el n-ar dori 391 j

pentru nimic în lume să aibă onoarea lui Erasmus: favoarea

de care acest om se bucura din partea celor mai strălucite minţi

ale omenirii care l-au tăcut neputincios pentru cauza lui

Dumnezeu. Moabiţii nu au putut birui poporul lui Dumnezeu pe

câmpul de luptă, dar după ce au făcut un legământ cu israeliţii,

iau putut supune. Victoria Moabului a fost câştigată nu prin

nenorociri, ci prin îmbrăţişări. Permite-mi să te asigur că, dacă

păstrăm platoşa neprihănirii strâns legată pe noi, nu vom

pierde niciodată dragostea, şi nici nu vom fi copleştiţi de furia

oamenilor. (i) Când pierdem dragostea omului câştigăm

binecuvântarea lui Dumnezeu. „Ferice va li dc voi, când, din

pricina Mea, oamenii vor spune tot felul de lucruri rele şi

neadevărate împotriva voastră!" (Mt. 5.11). Providenţa lui

Dumnezeu este acoperişul ideal situat deasupra capetelor

noastre pentru a ne apăra de furtuna mâniei omeneşti. Dar este

cu totul altceva când omul sfânt este prins în păcat şi, astfel, dă

prilej celui nelegiuit să-l vorbească de rău. Omul ocărăşte şi

Dumnezeu Se încruntă. Atunci, Cuvântul Lui nu va mai constitui

un adăpost, pentru ca tu să te ascunzi de asaltul limbilor

dispreţuitoare. Dar când omul nelegiuit le urăşte pentru

sfinţenia la. Dumnezeu este legat prin făgăduinţă săţi plătească

cu dragoste pentru ura lor şi cu binecuvântare pentru blestemul

lor. Am putea să ne plângem vreodată de dispreţul omului,

când ascultarea şi sfinţenia ne conduc spre un loc mai înalt, cel

al bunăvoinţei lui Dumnezeu? (ii) Când pierdem dragostea din

partea lumii, îi câştigăm respectul şi onoarea. Oamenii care nu

te vor iubi pentru că eşti un om sfânt, nu pot să-şi ascundă

respectul şi teama faţă de tine, din acelaşi motiv. Dar, ori de

câte ori tu renunţi la puţină sfinţenie pentru a obţine o

dragoste falsă din partea păcătoşilor, tu pierzi respectul pe care

cugetele lor l-au plătit în ascuns vieţii tale. Precum Samson,

creştinul care umblă în puterea sfinţeniei este de temut pentru

cei nelegiuiţi, dar dacă păcatul expune un suflet neputincios, el

este prins şi se prăbuşeşte sub biciul limbilor lor şi blestemul

inimilor lor. Sărăcia şi o poziţie umilă în societate nu pot face

din tine un om nevrednic, atâta timp cât tu îţi menţii platoşa

neprihănirii. Măreţia poate domni într-o inimă sfântă, chiar

când este îmbrăcată sărăcăcios. De exemplu, neprihănirea lui

David i-a atras respectul lui Saul, iar împăratul l-a lăudat pe

acest slujitor exilat: „...a plâns şi a zis lui David: «Tu eşti mai bun

decât mine»" (I Sam. 24.16,17).'.Şi aşa ar trebui să fie: oamenii

fireşti trebuie să admită că sunt copleşiţi de vieţile sfinţilor. Şi

aşa se va întâmpla dacă te porţi în acest chip distinct pe care-1

cere 190 Dumnezeu, făcând lucruri pe care nici cei mai buni

semeni necredincioşi nu le pot face. Atâta vreme cât vrăjitorii

faraonului egiptean au putut imita minunile pe care le făcea

Moise, ei s-au considerat la fel de buni ca şi el. Dar plaga

păduchilor i-a oprit; nici chiar abilităţile lor deosebite nu au

putut realiza ce făcuse Moise şi ei au trebuit să admită că acolo

era „degetul lui Dumnezeu" (Ex. 8.19). Creştine, tu întotdeauna

trebuie să faci mai mult decât necredincioşii, şi neprihănirea ta,

ca una subordonată lui Dumnezeu, trebuie s-o întreacă pe a lor.

Această descoperire ne conduce la aplicaţia a ceea ce am

învăţat până acum despre umblarea în puterea sfinţeniei.

DOUĂ DETALII PENTRU TRĂIREA ÎN SFINŢENIE

1. Păcatul şi sfinţenia există şi se exclud reciproc Trăim

într-o generaţie care tratează păcatul şi sfinţenia ca pe nişte

idei melancolice ale unor oameni timizi. Unii chiar se laudă că

sunt eliberaţi de tirania sfinţeniei şi că pot blestema, minţi şi

fura, fără să fie traşi la răspundere de un cuget încăpăţânat. Ei

gândesc că păcatul nu există decât în minte. Astfel, ei se

dovedesc mult mai nebuni decât omul descris de David:

„Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»" (Ps. 14.1).

Aceşti oameni merg mai departe şi, fără ruşine, anunţă întreaga

lume că ei sunt nebuni. Eu nu menţionez aceşti oameni păcătoşi

numai pentru a-i dovedi mincinoşi - acest lucru ar fi tot atât de

lipsit de sens ca a dovedi că este soare într-o zi senină,

deoarece un om nebun neagă aceasta. Vreau doar să te

avertizez asupra vremurilor îngrozitoare pe care le trăim. Ce

somn adânc ne-a cuprins, dacă Vrăjmaşul a intrat şi a semănat

astfel de defecte printre noi! Poate că eram convinşi că o astfel

de sămânţă otrăvitoare n-ar putea creşte în pământul nostru,

unde slujitorii lui Cristos au muncit aşa de greu - şi cu atâta

cheltuială - pentru a-1 curaţi. Totuşi, experienţa a demonstrat

că atunci când izbucneşte o molimă într-un oraş, ea bântuie cu

mai multă uşurinţă într-un aer curat decât într-un climat poluat.

Şi când un duh de înşelăciune se abate asupra unui popor care

s-a bucurat cel mai mult de Evanghelie, el ia proporţii

epidemice. Mă cutremur când văd cum cresc buruienile şi

urzicile în Anglia, când ea a constituit pentru multă vreme una

din cele mai frumoase şi mai înfloritoare grădini ale lui Cristos.

Când oamenii se depărtează atât de mult de mărturisirea

Evangheliei, şi devin aşa de orbi încât nu pot distinge lumina de

întuneric, oare nu alunecă ei spre ateism? Aceasta nu este o

orbire naturală, deoarece şi păgânii pot face diferenţă între 26 -

Creştinul în Armătură 393 bine şi rău; ei pot vedea sfinţenia şi

păcatul, fără ca acestea să lc fie arătate dc lumina Evangheliei.

Nu, ci această orbire constituie o plagă de la Dumne7.eu care s-

a abătut asupra lor deoarece atunci când aveau Lumina, ei s-au

răzvrătit împotriva Ei. 2. Este posibil să trăieşti în puterea

sfinţeniei Duinnezeu n-ar porunci niciodată poporului Său să

facă vreun lucru, fără să ofere puterea necesară pentru a-1

înfăptui. Chiar şi aşa, noi trebuie să ne amintim deosebirea ce

există între neprihănirea prin Lege şi neprihănirea prin Har.

Desigur, nu toţi copiii lui Dumnezeu au aceeaşi statură şl tărie -

unii umblă în sfinţenie mai uşor decât alţii. Totuşi, n-a existat

niciodată un sfânt înzestrat cu viaţa nouă din Cristos care să nu

fi avut o dorinţă fierbinte după sfinţenie şi să nu fi obţinut un

anumit succes în această problemă a neprihănirii evanghelice,

totodată aspirând după culmi şi mai înalte. Sămânţa este mică,

dar conţine înălţimea şi greutatea unui pom matur; astfel,

grăuntele dc har de astăzi conţine planta matură de mâine.

Adică, în el există dorinţa de a creşte şi a ajunge la acea

perfecţiune pe care Dumnezeu i-a fixat-o în Cristos* Isus. într-

un cuvânt, creştine, când gândurile tale îţi spun că nu poţi avea

această sfinţenie aici pe pământ, respinge-le şi trimite-le înapoi

lui Satan. El ştie că eforturile tale pentru sfinţenie îl vor dovedi

mincinos. Propune-ţi în mod continuu să fii sfânt şi aţinteşte-ţi

privirea asupra poruncii lui Dumnezeu de a te ajuta. Nici nu

trebuie să te temi, „căci Domnul, Dumnezeu, este un soare şi

un scul: Domnul dă îndurare şi slavă, şi nu lipseşte de nici un

bine pc cei cc duc o viaţă fără prihană" (Ps. 84.11). Observă

cuvintele „îndurare şi slavă" - adică, „îndurare spre slavă".

Dumnezeu va adăuga „un har şi mai mare" la ceea ce tu ai deja,

până când harul tău pc pământ se va uni cu slava din cer (Iac.

4.6). OCARA PERSOANELOR LIPSITE DE SFINŢENIE Noi trăim în

mijlocul unei generaţii necinstite şi perverse. Din această cauză,

este necesar să recunoaştem trei tipuri diferite de nelegiuire

care proliferează peste tot în jurul nostru. 1. Unii oameni sunt

satisfăcuţi de lipsa lor de sfinţenie Aceasta este starea naturală

a fiecărui om de pc pământ, dar mulţi sunt atât de departe de

umblarea în puterea sfinţeniei, încât sufletele lor sunt

paralizate sub puterea păcatului.

Poftele lor dictează şi distrug toată ?94 munca lor pentru

ele - şi cer, în fiecare oră din zi şi din noapte, să fie satisfăcute.

Viaţa petrecută în păcat este o viaţă tristă, chinuită şi irosită.

Apostolul Pavel asocia „lanţul fărădelegii" şi „fierea amară" (F.

A. 8.23). Oricine seamănă păcat şi nelegiuire şi încearcă să

culeagă altceva, dar nu fructul amar al muncii lui, pretinde o

înţelepciune superioară lui Dumnezeu însuşi. Deoarece El

garantează că fructul natural ce creşte dintr-o astfel de rădăcină

este „otravă şi pelin" (Dt. 29.18). De-a lungul secolelor de

înşelătorie artistică, se poate ca Diavolul să fi stropit bucăţica

de nelegiuire cu forme atât de subtile de decepţie, încât să nu

poţi testa adevăratul gust al acesteia. Dar, după cum Abner l-a

întrebat pe Ioab: ,JVu ştii că la sfârşit va fi amar?" (II Sam. 2.26).

Iadul va topi tot zahărul în care a fost învelită pilula amară. Şi

atunci dacă nu chiar mai devreme - tu vei gusta adevărata

amărăciune a ceea cc s-a prăbuşit atât de uşor. Cât de mulţi

astăzi, în iad, trebuie să-şi blesteme atât ospăţul lor, cât şi pc cel

ce l-a făcut! Crezi tu că durerea celorţcondamnaţi este uşurată

când îşi socotesc plăcerile, profitul şi distracţiile pe care le-au

obţinut pentru banii lor, când ei trebuie să plătească pentru ele

nesfârşite chinuri, în eternitate? Cu siguranţă, aceasta

adânceşte agonia lor, realizând cât de ieftin şi-au vândut

sufletele şi au pierdut cerul - toate acestea deoarece au socotit

că sarcina sfinţeniei cerea un preţ prea marc pentru a fi plătit!

In timp ce administrarea decepţiei lui Satan nu este greu dc

observat pentru creştini, foarte puţini oameni se mai gândesc la

ce se întâmplă în veşnicie. Ei văd păcătoşii murind în fiecare zi

înlănţuiţi în păcat, dar la faptul că sc chinuic şi ard în iad se

gândesc tot aşa de puţin cum peştii din râu sc întreabă ce se va

întâmpla cu ceilalţi peşti care au prins momeala. Chiar când

captivii sunt aruncaţi dc vii în tigaie sau în oală, camarazii lor

lipsiţi dc minte sunt gata să muşte din acelaşi cârlig. Tot astfel,

oameni nepăsători urmează cu nerăbdare plăcerile păcătoase şi

recompensele nelegiuirii care au luat milioane de suflete în iad

şi pierzare. 2. Alţii sc ascund sub o falsă sfinţenie Aceşti oameni

sunt la fel dc lipsiţi dc sfinţenie ca cei satisfăcuţi dc păcat - dar ci

poartă ceva asemănător unei platoşe, o sfinţenie falsă care să le

salveze reputaţia. „Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata!"

(Mt. 6.2). Şi cc răsplată ieftină! Când mergi la luptă înarmat cu

făţărnicia, tu îi faci Diavolului un dublu'serviciu, iar lui

Dumnezeu un dublu deserviciu. în primul rând. tu atragi atenţia

regelui, precum un soldat care se va avânta plin de curaj în

diferite misiuni pentru el. Dar apoi, 395 după ce nu faci nimic, el

nu vede în tine decât un trădător care a luat locul unui supus

credincios, înarmat pentru victorie. Tu faci mai mult rău

prinţului tău decât laşul care stă acasă sau care trădează,

ducându-se în tabăra vrăjmaşului şi spunându-i tot ceea ce

regele său intenţionează să facă. Fiţi serioşi, prieteni! Dacă

umblaţi după sfinţenie, asiguraţi-vă că este sfinţenie adevărată.

„îmbrăcafi-vă în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu,

de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul" (Ef. 4.24).

Observaţi două expresii în acest pasaj. Sfinţenia este numită

„omul cel nou după chipul lui Dumnezeu" - adică, asemenea lui

Dumnezeu. O astfel de sculptură este scoasă din fiinţa lui

Dumnezeu, după cum un artist copiază faţa unui om. De

asemenea, „adevărata sfinţenie" înseamnă o sfinţenie

conformă adevărului biblic, nu unei doctrine fariseice şi

tradiţionale; la fel de bine semnifică o sfinţenie ce are ca punct

de referinţă inima, care reprezintă locul adevărului sau

minciunii. Aşadar^ pentru a avea adevărata sfinţenie, creştinul

trebuie să aibă neprihănire şi sfinţenie în inima lui. Mulţi

oameni au o frumuseţe a sfinţeniei asemănătoare frumuseţii

corpului - piele adâncă şi tot ce este atrăgător la suprafaţă.

Dacă diseci cel mai frumos corp de pe pământ, nu vei găsi decât

sânge şi un miros greu; tot aşa, când falsa sfinţenie este expusă,

ea nu va lăsa să se vadă decât impurităţi spirituale. Pavel îl

asigura pe Marele Preot: „ Te va bate Dumnezeu, perete

văruit!" (F. A. 23.3). Şi dacă eşti un făţarnic, trebuie să fac să

răsune avertismentul apostolului: „Dumnezeu te va bate, şi pe

tine, căci te asemeni cu un monnânt zugrăvit,

deoarece varul religiei pe care l-ai aplicat mărturisirii tale

dc credinţă nu-i orbeşte pc alţii admirând strălucirea sfinţeniei

tale, ci putreziciunea ta te va face respingător pentru oricine te

vede". 3. Mulţi îşi bat joc de neprihănire Unii oameni sunt atât

de departe de sfinţenie, încât îşi bat joc de cei ce sunt sfinţi. Ei

cred că platoşa neprihănirii este atât de absurdă, încât arată

dispreţuitor spre sfântul care o poartă zi de zi: priveşte! Acolo

merge un frate sfânt, unul din cei curaţi!" Dar limbajul lor

dispreţuitor face mai mult decât să umilească sfinţenia celui

sfânt - el trădează răutatea inimilor lor împietrite. Un grad mai

avansat de nelegiuire se observă în batjocorirea sfinţeniei altei

persoane, mai degrabă decât în ascunderea propriei lipse de

sfinţenie. Ce om nelegiuit este acela care nu numai că refuză să

accepte 396 natura divină, dar care nici nu suportă să vadă pe

alţii alegând să urmeze sfinţenia lui Cristos. Numai ideea de

sfinţenie stârneşte o atât de puternică împotrivire înăuntrul

omului, încât el îşi varsă toată otrava şi amărăciunea duhului

său împotriva ei. Duhul lui Dumnezeu rezervă scaunul pentru

acest tip de păcătos şi-1 aşază mai presus de toţi camarazii lui

de nelegiuire. „Ferice de omul care nu se duce Ia sfatul celor

răi, nu se opreşte pe calea celor batjocoritori" (Ps. 1.1). în acest

caz,'batjocoritorul este aşezat ca preşedinte de consiliu al

păcătoşilor. Unii citesc cuvântul „batjocoritor" ca „dispreţuitor

retoric", deoarece, într-adevăr, există o înţelepciune diabolică

în unele batjocuri. Unii batjocoritori se mândresc cu ascuţirea

săgeţilor împotriva celor sfinţi. Septuagina traduce fraza astfel:

„scaunul celor ciumaţi". După cum ciuma este cea mai mortală

dintre boli, tot aşa este şi duhul de batjocură printre păcătoşi.

Foarte puţini îşi revin din acest păcat, deoarece Biblia vorbeşte

despre aceşti păcătoşi ca despre un sinonim al morţii.

Dumnezeu ne avertizează să nu ne irosim balsamul vindecător

al mustrării: „Nu mustra pe cel batjocoritor ca să nu te urască"

(Pv. 9.8).' Tot ce putem face este să scriem pe uşa

lui: ,jDoamne, ai milă!" să ne rugăm pentru el, dar să nu

încercăm a-1 convinge. Probabil cel mai trist exemplu de

batjocură este amestecul dispreţuitorilor printre oamenii

evlavioşi. Observă cum interpretează Duhul lui Dumnezeu

sarcasmul lui Ismael în familia lui Avraam: „Şi cum s-a întâmplat

atunci că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se

născuse prin Duhul, tot aşa se întâmplă şi acum" (Gal. 4.29).

Lumea nu va eticheta răul ca persecuţie decât atunci când

curge sânge, dar Dumnezeu doreşte ca batjocoritorul să ştie

dinainte cum îl va numi Cristos la judecată: prigonitor.

Batjocura la adresa sfinţeniei este un păcat grav, deoarece el

poartă sămânţa persecuţiei sângeroase. Cei ce-şi mişcă limbile

în voie pentru a ridiculiza şi-şi arată colţii cu ură, ar lovi

neprihănirea şi-ar face-o bucăţi dacă ar putea. După cum Ismael

l-a prigonit pe fratele său, care era născut prin Duhul, „tot aşa

se întâmplă şi acum". Spiritul dispreţuitor clocoteşte în sângele

oamenilor răi, deşi Dumnezeu, în bunătatea Lui, îi mână pe unii

dintre ei cu o zăbală. în timp ce aceştia din urmă nu-şi vor

deschide inimile pentru Cristos, puterea convingătoare a

adevărului determină cugetele lor să aprobe concluzia soţiei lui

Pilat: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta: căci am

suferit mult... din pricina Lui" (Mt. 27.19). 193 Deşi

dintoldeauna au existat dispreţuitori ai sfinţeniei, Duhul lui

Duinnezeu a profeţit că în zilele din urmă va apărea un nou tip

de batjocoritori. Cei care râdeau de neprihănire erau, de obicei,

bărbaţi şi femei care-L negau în mod deschis pe Dumnezeu şi se

cufundau în nelegiuire - dar Duhul Sfânt ne vorbeşte de un nou

grup care-şi va bate joc de sfinţenie în numele sfinţeniei. Unii

dintre ci vor fi la fel de răi ca cei dintâi, dar răutatea lor este

învelită în religie. „Dar voi, preaiubiţilor, aduceţi-vă aminte dc

vorbele vestite mai dinainte dc apostolii Domnului nostru Isus

Cristos. Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi

batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite" (Iuda 17,

18). Şi astfel va Irebui să ne aşteptăm să-i găsim nu numai

printre păgâni şi criminali; Scriptura nc oferă o descriere atât de

clară, de parcă numele lor ar fi scrise pe frunţile lor: ,J3 sunt

aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii,

care n-au Duhul." (v. 19).

Un pastor citeşte astfel aceste cuvinte: „întemeietori de

secte, Greşii, neavând Duhul", întemeietori de secte - cei care

dau naştere la dezbinări! Inima mea tremură la vederea

săgeţilor celui batjocoritor aruncate de la această fereastră.

Aceşti oameni susţin că ei trebuie să se separe deoarece

cugetul lor lc spune că închinarea lor este mai curată decât a

celorlalţi oameni; şi ei nu pot suporta să atingă oameni întinaţi,

alăturân-du-sc poruncilor lor. Sunt. dc fapt, aceşti oameni

dispreţuitori şi supuşi poftelor? în adevăr, dacă Duhul lui

Dumnezeu nu ne-ar fi spus acest lucru, noi am fi putut intra în

cele din urma în cortul lor, aşa cum a intrat Laban în cortul

Rahelci, Iară să bănuim că acolo locuiesc batjocoritori ai

sfinţeniei. Dacă eşti un batjocoritor ateu sau un batjocoritor al

adevăratei sfinţenii, deghizat, „nu tc înşela: «Dumnezeu nu Sc

lasă să fie batjocorit»" (Cal. 6.7). Totodată, Dumnezeu nu va

permite ca harul Său să fie batjocorit în sfinţii Lui. îţi aminteşti

cc i-a costat pe copiii care lau supărat pe Elisei? „Suie-te,

plcşuvulc! Suic-tc, pleşuvule!" (II împ. 2.23). Ei nu numai că şi-au

bătut joc dc profetul lui Dumnezeu, prin porecla pc care i-au

dat-o, dar ci au luat în derâdere şi entuziasmul lui Elisei cu

privire la cer. Este ca şi cum ei l-ar 11 provocat pe Elisei: „Dacă

crezi că stăpânul tău s-a înălţat la cer, de ce nu te duci după el,

astfel încât să putem scăpa de voi amândoi?" Este greu de

crezut că aceşti copii au ajuns la astfel de adâncimi ale răutăţii?

Să stăm o clipă, cugetând de unde proveneau ci. Din Bctcl, un

oraş al idolatriei! Duinnezeu S-a purtat aspru cu Mical,

deoarece ea dispreţuise dansul lui David înaintea Domnului, un

act pc care mândria ei îl considera 194 prea umilitor pentru

soţul ei. îţi aminteşti care a fost pedeapsa ei? „Şi Mical, fata lui

Saul, n-a avut copii până în ziua morţii ei" (II Sam. 6.23).

Deoarece socotise că preamărirea lui Duinnezeu era un act prea

josnic pentru un rege, ca n-a avut nici un moştenitor care să

poarte coroana. Mai mult, este un păcat foarte grav să-ţi baţi

joc de un om care se află în nenorocire. „Cine îşi bate joc de

sărac, îşi bate joc de Cel ce l-a lacul" (Pv. 17.5). A râde de

păcatul unui sfânt este un mare rău. Deoarece unii din fiii lui

Belial sau bucurat, văzându-1 pe David căzând în ispita

adulterului şi uciderii. Dumnezeu i-a blestemat. Aşadar, cu cât

mai grav este să-ţi baţi joc dc un om, datorită sfinţeniei lui!

Păcatul provoacă ruşine şi oferă celor răi o ocazie dc a-şi bate

joc de un om, în special de un sfânt, pentru o comportare

ruşinoasă. Dar sfinţenia constituie nu numai nobleţea unei

fiinţe umane, ci şi onoarea Dumnezeului cel preaînalt: „Cine

este ca Tine minunat în sfinţenie?" (Ex. 15.11). Astfel, nimeni nu

pate batjocori sfinţenia fără să-L batjocorească infinit mai mult

pc Dumnezeu, deoare în El există mai multă sfinţenie decât în

toţi oamenii şi îngerii puşi laolaltă. Nimic nu-L dezonorează mai

mult pe Dumnezeu decât faptul că un om dispreţuieşte

sfinţenia copiilor Lui. Când romanii doreau să nimicească faima

unui om, ei îşi arătau dispreţul faţă dc cl, poruncind ca toate

portretele şi statuile lui, ce s-ar fi găsit în oraş, să fie distruse.

Acum, fiecare creştin este imaginea vie a lui Dumnezeu, şi cu

cât este mai sfânt, cu atât cl se aseamănă mai mult cu

Dumnezeu. Astfel, dacă batjocoreşti un sfânt, tu pângăreşti

onoarea lui Dumnezeu. O răutate devastatoare, demonică i-a

determinat pe păgânii Vechiului Testament să „pună foc" în

Sfântul Locaş al lui Duinnezeu şi să „sfărâme toate podoabele

săpate, cu lovituri de securi şi ciocane" (Ps. 74.6, 7). Proorocul a

văzut această nimicire şi a plâns: „Până când. Dumnezeule, va

batjocori asupritorul şi va nesocoti vrăjmaşul fără curmare

Numele Tău?" (v. 10). Aşadar, cu cât mai mult trebuie să

observe Duinnezeu răul dezlănţuit nu asupra lemnului şi

pietrelor, ci asupra lucrării măreţe săpate de Duhul Său -

sfinţenia templelor Lui vii? ÎNDEMN CĂTRE SFINŢI 1.

Binecuvintează-L pc Dumnezeu pentru dăruirea platoşei Sute

de oameni sunt nimiciţi zilnic de Diavolul, deoarece ci nu au

platoşa neprihănirii care să le apere inimile împotriva loviturilor

lui 399 ucigătoare. Dacă Dumnezeu te-a făcut bogat şi renumit

în această lume, dar nu sfânt, El nu ţi-a oferit altceva decât

combustibil pentru iad. Atunci, cum am putea uita să-I

mulţumim lui Dumnezeu pentru preţioasa Lui platoşă a

neprihănirii? Când un duşman se apropie de un oraş, care nu

are nici ziduri, nici arme de apărare, cu cât oraşul este rriai

bogat, cu atât mai grea îi va fi nimicirea. Şi ori de câte ori Satan

se îndreaptă spre un om care deţine mult din ce este al lumii,

dar nimic din Dumnezeu în sufletul lui, pentru a-1 apăra, el

transformă acest om într-o epavă. El ia tot ce doreşte şi face ce

vrea cu astfel de suflete. Jaful Diavolului este atât de profund,

încât captivul nu s-ar gândi la amânarea sau părăsirea vreunei

plăceri. Deşi cunoaşte care-i va fi pedeapsa în iad, el merge

înainte şi mai degrabă îşi condamnă sufletul decât să se

împotrivească cererilor arzătoare ale ispitei. Irod a aruncat

jumătate din împărăţia sa la picioarele fetei pline de răutate; şi

după ce ea a decis că acest lucru nu era suficient, el a sacrificat

tot ce avea. Dar dacă sângele lui Ioan Botezătorul l-a costat pe

Irod tronul, în această viaţă, cu siguranţă că nu reprezenta

nimic în comparaţie cu preţul pretins de Dumnezeu imediat

după moartea lui: iadul! Dar sfinţii să cânte smeriţi: „Aleluia!"

Când Dumnezeu te-a făcut un om sfânt sau o femeie sfântă, El a

dăruit porţi şi gratii cetăţii tale. Acum, prin harul Său, tu le poţi

apăra cu mângâierile permanente pe care cerul ţi le trimite

pentru a te împotrivi puterii lui Satan. Odată, tu erai sclavul lui

timid, dar acum el este sub picioarele tale. în ziua în care ai

devenit sfânt, Dumnezeu ţi-a aşezat picioarele cu fermitate pe

capul şarpelui. Poftele tale - fortăreaţa care-i pennitea să

controleze cu uşurinţă situaţia - au fost smulse din mâna lui. Un

oraş se bucură când cartierul general este recâştigat din mâna

vrăjmaşului. Satan a fost izgonit şi niciodată nu se va mai putea

instaura ca rege al sufletului tău. într-un cuvânt, când

Dumnezeu te-a făcut un om neprihănit, el a oferit sufletului tău

cerul. în momentul în care te-ai născut din nou, s-a născut şi un

moştenitor al cerului. Gândeşte-te la serbările ce se desfăşoară

când se naşte un prinţ moştenitor, chiar şi în cel mai mic

teritoriu din vasta creaţie a lui Dumnezeu. N-ai tu oare un motiv

mult mai serios de a te bucura, când gloria cerească a fost

revărsată peste tine, în special când îţi aminteşti în ce regat se

afla moştenirea ta înainte de a fi adoptat în familia lui

Dumnezeu? Pavel asociază cele două aspecte într-o doxologie

completă: „Mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi

parte de moştenirea sfinţilor, în lumină. El ne-a izbăvit de sub

puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia 195 Fiului

dragostei Lui" (Col. 1.12,13). Ce schimbare binecuvântată: să

ieşi din temniţa întunecată a Diavolului, unde ai fost ţinut în

lanţurile nelegiuirii, ca prizonier al iadului, şi să intri în împărăţia

harului lui Cristos, unde lanţul de aur al neprihănirii, care îţi

împodobeşte gâtul, spune lui Satan şi întregii lumi că tu eşti un

moştenitor al cerului! 2. Păstrează-ţi platoşa Trebuie să i se

amintească soldatului să-şi pună armătura când se avântă în

luptă? Poate fi el uşor convins să renunţe la ea? Totuşi, mulţi au

făcut lucrul acesta şi au plătit scump pentru falsa lor

îndrăzneală. Chiar dacă greutatea armăturii devine

insuportabilă, este mai bine să lupţi cu ea, decât să primeşti în

piept o rană mortală. Dacă pierzi această componentă, tu nu-ţi

mai poţi menţine mult timp restul armăturii. Dacă accepţi

pătrunderea necurăţiei, cugetul va pune sub semnul întrebării

sinceritatea ta. Este adevărat că Petru pretindea neprihănirea

doar la scurt timp după ce se lepădase de Stăpânul

său: ,JDoamne, Tu toate le ştii, ştii că Te iubesc!" (Ioan 21.17).

Chiar după ce a fost întrebat de trei ori de către Domnul, Petru

tot şi-a confirmat sinceritatea. Dar trebuie să considerăm două

lucruri: în primul rând, păcatul lui Petru nu a fost deliberat, iar

în al doilea rând, între lepădarea şi pocăinţa sa şi-au făcut loc

regrete profunde. Totuşi, pentru David a fost mult mai greu să-

şi recunoască sinceritatea înaintea cugetului său, după ce

păcătuise în mod deliberat, încât L-a implorat pe Dumnezeu:

„Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule! Pune în mine un

duh nou şi statornic!" (Ps. 51.10). Putem repeta: încălţămintea

Evangheliei nu se va potrivi pe un picior umflat de păcat şi

stricăciune. Este imposibil de purtat, până ce nelegiuirea nu a

fost străpunsă de pocăinţă şi nimicită prin iertare. Consideră

următorul lucru: eşti pregătit suficient pentru a suferi cu

bucurie sau cu răbdare pentru Dumnezeu, aşa cum faci astăzi?

Nu mai mult decât un soldat bolnav, ţintuit la pat, care urmează

să întreprindă un marş lung! Stricăciunea slăbeşte sufletul la fel

de mult sau chiar mai mult decât boala care slăbeşte

organismul şi-1 împiedică să suporte suferinţa. David a

manifestat o durere profundă pentru lipsa de sfinţenie din viaţa

lui: ,^bate-Ţi privirea de la mine şi lasă-mă să răsuflu, până nu

mă duc şi să nu mai fiu!" (Ps. 39.13). El nu dorea să moară până

când inima lui nu era din nou dominată de sfinţenie. Răutatea

este o otravă care înghite toată liniştea cugetului şi izvorul

ascuns al bucuriei. Dacă arunci <> piatră într-un râu limpede, el

se va tulbura curând. „Căci 401

Ei vorbeşte dc pace poporului Său şi iubiţilor Lui, numai ci

să nu cadă iarăşi în nebunie" (Ps. 85.8). Neglijenţa în umblarea

pe calea sfinţeniei expune în mod periculos credinţa ta, ţinută

într-un cuget bun: este ca şi cum ai încerca să păstrezi un

giuvaier într-un sertar, la îndemâna oricui. Credinţa este un

ochi, iar păcatul aruncă o ceaţă deasă înaintea ei. Pentru

credinţă, o viaţă sfântă este ca aerul curat pentru ochi; noi

putem vedea până departe doar pe zi senină. Astfel, credinţa

vede dinainte făgăduinţa lui Dumnezeu, când priveşte printr-o

viaţă bine ordonată şi sfântă. Credinţa este un adăpost. Va

renunţa un soldat Ia armătura lui, dacă nu a fost rănit grav?

Dacă se prăbuşeşte credinţa, ce sc va întâmpla cu speranţa care

îşi croieşte drum spre credinţă şi-şi scoate tăria din ea, precum

un bebeluş îşi ia hrana de la mama Iui? Dacă credinţa nu poate

vedea iertare în făgăduinţă, atunci nădejdea nu poate căuta

salvarea. Dacă credinţa nu poate pretinde un fiu, speranţa nu

va aştepta moştenitorul. Credinţa spune sufletului că are „pace

cu Dumnezeu" şi apoi sufletul se bucură „în nădejdea slavei lui

Dumnezeu" (Rom. 5.1,2). încerci să foloseşti sabia Duhului?

Cum o poţi ţine, când necurăţia a rănit atât de grav mâna

credinţei care trebuia s-o poarte? Această sabie are două

tăişuri: unul vindecă, celălalt răneşte. Cu unul salvează şi cu

celălalt condamnă. Biblia nu spune nici un cuvânt plăcut omului

care practică păcatul. Acum - gândeşte-te foarte serios! - este

vreun păcat care să merite toată această confuzie, care, în mod

inevitabil, va înăbuşi şi va ştrangula sufletul tău? 3. Fii smerit în

sfinţenie Indiferent pe unde ar încerca mândria să pătrundă - ca

vântul care suflă iu! deschide o uşă sau un geam - n-o lăsa să

intre! Nimic nu este mai devastator pentru sfinţeniea ta: ca

transformă neprihănirea în cucută şi sfinţenia în păcat. Nicicând

nu te afli mai departe de o viaţă creştină ca atunci când eşti

umflat de mândrie. Când vedem un om umflat de dropică,

putem spune că sângele lui este apos şi bolnav, fără a-1 supune

unui examen de laborator. Cu cât mai multă mândrie îşi

croieşte drum prin viaţa ta, cu atât mai puţin va curge în venele

sufletului tău sângele curat al sfinţeniei: „Iată, i s-a îngâmfat

sufletul, nu este fără prihană în el" (Hab. 2.4). Cuvântul Jată"

este ca un semn pictat pe uşa omului mândru, astfel încât să

ştie toţi că acolo locuieşte un om rău. Dacă nu doreşti să

anihilezi puterea sfinţeniei sau să pui la îndoială existenţa ei,

păzeşte-te de mândrie. Te-ai simţit vreodată separat de ceilalţi

sfinţi, deoarece ei nu erau atât de sfinţi ca tine? Fii atent: acest

196 lucru miroase a fariseism. Este în natura sfinţeniei să dea

întâietate fraţilor şi surorilor: „în smerenie, fiecare să privească

pc altul mai pc sus de el însuşi" (Fii. 2.3). Sau poate ai observat

germenii unei boli, numită neprihănire personală, invadând

gândurile tale; inima ta se bizuic puternic pe neprihănirea ei,

până când încrederea te susţine să aştepţi mântuirea datorită

ei. Ei bine, în acest caz trebuie să te previn folosind cuvintele lui

Constantin: „Aşadar, ridică-ţi scara şi urcă-te la cer prin

eforturile talc; deoarece nimeni nu a ajuns acolo pc această

cale". Chiar crezi că ai putea fi singurul din cer care şi-a

cumpărat propria linişte? Du-tc şi măsoară-ţi scara prin

sfinţenia Evangheliei lui Dumnezeu. Dacă este mai scurtă, fie şi

numai cu o treaptă, tu vei fi la fel de departe de cer! Dacă te

bizui pe propria-ţi neprihănire, când a strălucit în locurile

publice, şi pe propria-ţi sfinţenie, ca şi cum ea ar fi umblat în

lumină, tu ţi-ai atribuit nişte merite care nu ţi se cuvin. Tu te

faci vinovat de a oferi cea mai înaltă adorare unei fiinţe,

soarelui creat al pretinsei şi falsei sfinţenii moştenite, ceva ce

Duinnezeu a rezervat numai Soarelui necreat al Neprihănirii:

„Domnul, Neprihănirea noastră" (Ier. 33.16). Tu ai numai două

opţiuni, după cum ne spune Scriptura - să-ţi recunoşti vina şi să

renunţi la efortul tău omenesc sau să renunţi atât la viaţă, cât şi

la mântuire. Acum, pentru a te ajuta să înfrângi răscoala

mândriei şi vanitatea sfinţeniei, cântăreşte cu seriozitate

următoarele recomandări umile: (a) Meditează la sfinţenia lui

Dumnezeu Un om aflai la înălţime, nu ameţeşte decât dacă se

uită în jos. Dacă cl permite o examinare condescendentă din

partea celor care sunt mai puţin sfinţi decât el, capul lui începe

să se învârtă. Singurul tratament al acestei boli este a privi în

sus. Odată ce vede infinita sfinţenie a lui Dumnezeu, cel mai

sfânt om din lume îşi recunoaşte starea reală şi se

smereşte adânc. Viziunea lui Isaia i L-a descoperit pe

Dumnezeu stând pe tronul Lui, înconjurat de îngeri ce-şi

acopereau feţele şi strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul

oştirilor!" Dar această scenă divină i-a arătat profetului şi

propria lui josnicie; după ce a auzit serafimul strigând „sfânt"

înaintea lui Duinnezeu, el a strigat: ,jiccurat", referindu-se la

starea lui spirituală (Is. 6.3. 5). Iov a fost un alt om care şi-a

descoperit necurăţia sufletului său, după ce a privit sfinţenia lui

Dumnezeu. ,J)ar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e

scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă" (Iov 42.5-6).

într-o încăpere întunecată, noi părem destul de curaţi; dar dacă

ne-am putea înconjura cu razele măreţiei şi sfinţeniei 403 lui

Dumnezeu, nici razele de soare n-ar putea descoperi atâtea

particule de praf în aer în comparaţie cu păcatul descoperit în

noi de sfinţenia lui Dumnezeu. Dar politica mândriei nu este să

apară acolo unde poate fi eclipsată; ea preferă să meargă acolo

unde ea va fi adorată în lumina tăcută a auto-înălţării. (b)

Meditează la sfinţenia omului inocent Este adevărat că, dacă

eşti credincios, în tine este plantat un principiu al sfinţeniei. Dar

ce poţi spune de natura pe care ai avut-o înainte de căderea în

păcat a lui Adam? Israeliţii care vedeau al doilea Templu, dar

care nu şi-1 puteau aminti pe cel dintâi, credeau că era o

construcţie minunată. Totuşi, cei care văzuseră zidurile celui

dintâi, Templul lui Solomon, plângeau şi se bucurau când îşi

aminteau de distrugerea lui. „Dar mulţi din preoţi şi leviţi şi din

capii de familii mai în vârstă, care văzuseră casa dintâi,

plângeau tare când se puneau sub ochii lor temeliile casei

acesteia" (Ezra 3.12). Aşadar, fie ca acest lucru să ne

amintească ce fel de om minunat a fost doborât datorită

planului lui Satan. în cer, tu vei gusta aceeaşi plăcere de care

Adam se bucura în paradis, dar între tine şi vârful acelui deal tu

trebuie să faci mulţi paşi istovitori printre obstacole de pofte,

ispite şi păcate. Călătoria spre cer a creştinului este dificilă. „Şi

dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi

cel păcătos?" (I Pet. 4.18). Fecioarele înţelepte nu aveau

untdelemn disponibil. Gândeşte-te la prima fiinţă care s-a

mândrit şi la sfârşitul său năprasnic. (c) Meditează la propria ta

mărginire Pavel avea o metodă eficace de zdrobire a mândriei,

când ea se ţinea strâns de el. El se smerea, amintindu-şi ce rău

fusese înainte de a fi salvat. Şi el nu a îndrăznit să spună vreun

cuvânt despre sfinţenia sa, înainte de a fi zăvorât uşa mândriei

şi de a-şi fi amintit întreaga poveste a celor mai întunecate

episoade din viaţa lui. Nici un vrăjmaş nu ar fi putut realiza

imaginea lui Pavel cu culori mai întunecate. Mândria a fost

zdrobită de nenumărate ori prin descrierea pe care şi-a făcut-o

el însuşi: „Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu

sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit

Biserica fui Dumnezeu" (I Cor. 15.9). Numai după ce s-a spălat

în văzul tuturor de vechile lui păcate, Pavel a menţionat

curăţirea lui prin îndurarea lui Dumnezeu: J*rin harul lui

Dumnezeu sunt ce sunt; ...ba încă am lucrat mai mult decât toţi:

totuşi nu eu, ci harul lui*Dumnezeu, care este în mine (v. 10). El

ştia că cea mai bună cale de a distruge buruiana mândriei era

de a-şi zdrobi inima şi de a o transforma, smerindu-se pentru

orice nelegiuire. 197 Mândria nu poate supravieţui cu uşurinţă

într-un pământ arat cu regularitate de smerenia adevărată.

Mândria este un vierme care roade harul din inimă. Numai

medicamentele amare distrUg viermii intestinali; lucrurile dulci

îi hrănesc. Creştine, ia cât ai nevoie din acest medicament amar

- umilinţa şi pocăinţa - şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu, tu

vei fi vindecat. Dar să nu crezi că acest vierme se înmulţeşte

numai în copiii şi creştinii slabi. într-adevăr, această vârstă este

cea mai expusă acestei boli. Dar nici creştinii maturi nu sunt

imuni. De exemplu, bătrânul David a fost infestat cu acest

vierme când a poruncit lui Ioab să numere poporul. Te-ai

descoperit vreodată numărând în secret faptele bune pe care

le-ai făcut şi suferinţele îndurate pentru Dumnezeu, şi apoi

aplaudându-te în surdină?