- 2 -

Cuprins

ARGUMENTATIO.................................................................................LITERATURĂ.........................................................................................PUBLIUS OVIDIUS NASO, AMORES, II, 4.........................................................................CLASICISM ÎN CREAŢIA EMINESCIANĂ........................................................................AD LESBIAM................................................................................................................UN POET SUB SEMNUL REFLEXIVITĂŢII SAU..............................................................ARTA DE A TRĂI ÎN OPERA LUI HORATIUS..................................................................LITERATURĂ RELIGIOASĂ.................................................................................................Sf. Vasile cel Mare – Katharsisul creştin al binefacerii..........................................................ASUMAREA SUFERINŢEI, DOBÂNDIREA LIBERTĂŢII ÎN HRISTOS.......................ACTUALITĂŢICULTURA SI CIVILIZAŢIE......................................................................................PENDULÂND ÎNTRE EXTREME..........................................................................................HEREDITAS ANTIQUITATIS...................................................................................ZBUCIUM...................................................................................................................................Experienţe la ora de Limba Latină?............................................................................De vorbă cu Alexandru MatasăFILOSOFIE....................................................................................................................ETICA STOICĂ.............................................................................................................DE AMICITIA................................................................................................................DE CICERONIS PHYLOSOPHIA..........................................................................................„Despre mânie „ sau Navigând prin furtunile sufletului

- 3 -

ARGUMENTATIO OMUL ANTIC,OMUL EUROPEAN

Nu-ţi poţi clădi viitorul dacă nu-ţi înţelegi prezentul şi nu poţi înţelege prezentul dacă nu tragi învăţăminte din trecut.

Noi,ca dascăli,avem menirea de a educa şi o educaţie solidă nu se poate face decât străduindu-ne ca tinerii ,tinerii europeni ,să-şi descopere identitatea,să-şi descopere cultura comună şi să capete conştiinţa acestui patrimoniu care creează acele temelii comune garante ale coeziunii naţiunilor europene.Fundamentul identităţii europene nu este altceva decât Antichitatea clasică.

Într-o lume în care existenţa noastră cotidiană stă tot mai mult sub semnul determinant al tehnicii este important ca procesul de formare a tinerilor să fie vegheat şi mai atent de acele discipline care pot contribui la găsirea unui sens şi a unei orientări.Studiul autorilor greci şi latini,dezbaterea problemelor fundamentale cu ajutorul textelor eline şi latine îi stimulează pe tineri,le dezvolta propria judecată etică şi politică, îi ajută să-şi formeze mijloace de rezistenţă împotriva îndoctrinării ideologice.

Formare nu înseamnă doar transmitere de cunoştinţe şi punere a tinerilor în condiţia necesară exercitării unei anumite profesii.Formare înseamnă formarea omului întreg,cu toate valenţele lui,nu numai intelectuale,ci şi artistice,sociale,înseamnă asumarea responsabilităţilor în Stat,în societate ,în familie,înseamnă dezvoltarea unei personalităţi libere,care nu-şi asumă opinii sau ţeluri fără a le evalua critic,ci care este capabilă să-şi formeze, independent ,o părere personală,bine întemeiată obiectiv şi moral.Democraţia ateniană ,precum şi republica romană au fost creaţii absolut noi.Aceste modele antice au furnizat multiple indicii asupra căii de formare a unui Stat constituţional modern.De aceea regimurile totalitare ,al căror interes este să manipuleze poporul ,opreau studiul literaturii şi filosofiei Antichităţii .

Conlucrarea tradiţiei greco-romane şi a creştinismului a dăruit popoarelor Europei specifica lor pecete europeană Antichitatea leagă.Nu se poate nega faptul că oameni de diferite naţionalităţi se pot înţelege mai uşor dacă ,intrând în contact ,îşi descoperă înclinarea spre literatura elină şi greacă.Literatura antică se situează ,de la bun început ,în afara oricărei concurenţe naţionale:ea este o zestre comună.Fără relaţii strânse cu cultura anticanu vom putea nici noi avea relaţii autentice unii cu altii ,în calitatea noastră de europeni.

Omul antic a gândit nemurirea în forme diverse şi a învins timpul nu numai prin istoria sa, ci mai ales prin geniul său creator şi universal. Fără patrimoniul spiritual greco-latin n-ar exista sistemul european de viaţă şi gândire. Istoria e devenire şi deşertăciune, organismele socio-politice se succed ca valurile mării, dar creaţiile spirituale sunt simultane întru eternitate. Scriitorii au scos din talazurile istoriei ştirile despre războaiele cu perşii şi războaiele cu punii, acte care au pus în cumpănă etnogeneza continentului nostru, şi le-au aşezat în cartea de aur a omenirii. Vestalele romane nu mai urca demult la templul din Capitoliu, dar poemele lui Horaţiu ard şi astăzi, ca nişte torţe ale geniului latin.

Literatura antică este, în ultimă instanţă, o lecţie de glorie şi de nemurire pe care istoria o repetă generaţiilor care vin.

Prof. Coca DoricaC.N. “A.T.Laurian”, Botoşani

- 4 -

LITERATURĂ

PUBLIUS OVIDIUS NASO, AMORES, II, 4

Non ego mendosos ausim defendere moresFalsaque pro vitiis arma movere meis.

Confiteor, si quid prodest delicta fateri;In mea nunc demens crimina fassus eo.

Odi, nec possum, cupiens, non esse quod odi:Heu quam, quae studeas ponere, ferre grave est!Nam desunt vires ad me mihi iusque regendum;

Auferor, ut rapida concita puppis aqua.Non est certa meos quae forma invitet amores:

Centum sunt causae cur ego semper amem.Sive aliqua est oculos in humum deiecta modestos,

Uror, et insidiae sunt pudor ille meae;Sive procax aliqua est, capior quia rustica non est

Spemque dat in molli mobilis esse toro;Aspera si visa est rigidasque imitata Sabinas,

Velle sed ex alto dissimulare puto;Sive es docta, places raras dotata per artes;

Sive rudis, placita es simplicitate tua.Est quae Callimachi prae nostris rustica dicat

Carmina: cui placeo, protinus ipsa placet;Est etiam quae me vatem et mea carmina culpet:

Culpantis cupiam sustinuisse femur.Molliter incedit: motu capit; altera dura est:

At poterit tacto mollior esse viro.Huic, quia dulce canit flectitque facillima vocem,

Oscula cantanti rapta dedisse velim;Haec querulas habili percurrit pollice chordas:

Tam doctas quis non possit amare manus?Illa placet gestu numerosaque bracchia ducit

Et tenerum molli torquet ab arte latus:Ut taceam de me, qui causa tangor ab omni,

Illic Hippolytum pone, Priapus erit.

- 5 -

N-aş îndrăzni obiceiuri strâmbe să apărŞi pentru defectele mele s-agit false arme.

Mărturisesc, de serveşte cuiva a greşelilor mărturisire;Înnebunit mă îndrept spre culpele mele, vorbind.

Urăsc pătimaş şi nu pot să nu fi ce urăsc:Vai, cât e de grea povara ce-ai vrea s-o pui jos!

Nu sunt lipsit de puteri, nici de dreptul de a-mi porunci;Sunt purtat ca o corabie iute, stârnită de valuri.

Nu este sigură forma ce s-ar potrivi cu-ale mele iubiri:Sunt de motive o sută ce veşnic mă fac să iubesc.Dacă vreuna îşi pleacă ochii sfioşi spre pământ,

Mă prăpădesc şi-a ei sfiiciune mă prinde-n capcană;Dacă-i mai fără perdea, sunt prins, fiindcă nu-i necioplită şi

Sper că se mişcă uşor între moi aşternuturi;Dacă îmi pare mai aspră şi dură, pe Sabine ar vrea

Să le imite, dar cred din inimă că se preface;Dacă eşti cultă, îmi placi pregătită în rare ştiinţe;Dacă eşti neşlefuită, te plac pentru-a ta simplitate.

Asta o spun poemele rustice-ale lui Callimah,Înaintea alor noastre: Fata căreia-i plac, îmi place pe dată;

Una condamnă atât poezia, cât şi pe poetul din mine:Cât şi-ar dori condamnatul s-o ţină în poală.

Merge agale: mişcarea-i mă farmecă; alta e dură:Dar, de-o atinge-un bărbat, s-ar mai putea înmuia.Celei ce dulce cântă şi vocea mlădie atât de uşor,

Aş vrea să îi dau furişe săruturi când cântă;Aceasta atinge jalnice coarde, cu un deget măiastru:

Cine savantele mâini nu le-ar putea îndrăgi?Aceea îmi place la gesturi, căci braţele mişcă-n cadenţă

Şi tânăru-i şold îl roteşte c-o gingaşă artă:Chiar dacă tac despre mine, orice fel de iubire mă mişcă.

Pe Hipolit dacă-l pui, răsări-va Priap.

- 6 -

Tu, quia tam longa es, veteres heroidas aequasEt potes in toto multa iacere toro;

Haec habilis brevitate sua est: corrumpor utraque;Conveniunt voto longa brevisque meo.

Non est culta: subit quid cultae accedere possit;Ornata est: dotes exhibet ipsa suas.

Candida me capiet, capiet me flava puella;Est etiam in fusco grata colore venus.

Seu pendent nivea pulli cervice capilli,Leda fuit nigra conspicienda coma;

Seu flavent, placuit croceis Aurora capillis:Omnibus historiis se meus aptat amor.

Me nova sollicitat, me tangit serior aetas:Haec melior specie, moribus illa placet.

Denique quas tota quisquam probat Urbe puellas,Noster in has omnes ambitiosus amor.

Tu, fiindcă eşti aşa de înaltă, te-asemeni cu vechi eroine,Poţi să te-ntinzi în pat şi să-l acoperi pe tot.

Aceasta e scundă şi abilă: sunt vrăjit de-amândouă;Şi ‘nalta şi scunda se adună ca să le dau aprobare.

Nu-i cizelată: gândesc cum s-ar putea cizela;E-mpodobită: ea însăşi podoabele îşi etalează

Alba m-o prinde-n capcană, m-o prinde şi fata bălaie;Chiar şi-n culoarea închisă există un farmec aparte.

Fie pe gâtul ca neaua cad întunecate cosiţe:Leda era de-admirat pentru negrele-i plete;

Fie sunt blonde: Aurora plăcu pentru păru-auriu ca şofranul.Dragostea mea se adaptează la orice poveste.

Una necoaptă mă tulbură; alta mai mare mă mişcă:Asta arată mai bine, aceea-i plăcută la fire.

În fine, oricine se-ncântă de fetele Romei întregi;Pentru toate acestea vrea să se facă plăcută iubirea-mi.

Conf. univ. dr. Florentina Nicolae Universitatea „Ovidius”, Constanţa

- 7 -

CLASICISM ÎN CREAŢIA EMINESCIANĂ

Genialitatea poetului nu este străină de Antichitatea clasică. Acest lucru nu trebuie uitat, având în vedere că una dintre cele mai răspândite opinii

privitoare la Mihai Eminescu este situarea lui între marii romantici. Nu este de contestat nici considerarea lui între spiritele complete ale omenirii, alături de Dante, Shelly, Goethe etc., dar majoritatea conaţionalilor au moştenit această convingere (în fapt, o binecuvântată prejudecată) şi prin filonul şcolii, al canonului didactic. Eminescu – romanticul vine ca o componentă fundamentală a conştiinţei noastre culturale. Mai nou, încurajaţi de critica actuală, îl asociem pe Eminescu chiar unui ,,preludiu al modernităţii”, după cum susţine Nicolae Manolescu, ceea ce nu este neapărat greşit.

Să nu uităm însă că poezia romantică păstreză în manifestarea ei o componentă clasică, criteriul poeticului rămânând neschimbat, în ciuda exploziei de sensibilitate pe care o aduce noul curent şi a expansiunii unui psihism care lipsise înaintaşilor. O demonstraţie concentrată îi aparţine lui Mircea Scarlat, el ataşând poezia eminesciană de convenţia clasicistă a poeticului: raţionalitate, căutare a adevărului, simbolul ca hieroglifă, cu un înţeles univoc descifrabil, armonie şi disciplină formală.

De altfel, convenţia clasicistă reprezintă la marii romantici (la Hugo, la Byron) dovada prestigiului de care continuă a se bucura în ochii lor criteriul tradiţional al poeziei. Se poate face o legătură de conţinut între unele poezii aparţinând poetului Mihai Eminescu şi Arta poetică a lui Horaţiu, chintesenţă a clasicismului latin (sunt recunoscute principiile sale estetice, în continuarea tradiţiei realiste aristotelice, mai ales prin Epistola către Pisoni).

Quintus Horatius Flaccus abordează probleme generale privitoare la fondul şi la forma creaţiei literare, subliniind necesitatea respectării unor principii fundamentale, care dau valoare operei de artă, şi anume: claritatea, simplitatea, unitatea dintre fond şi formă, originalitatea, concizia, armonia, creativitatea la nivel de lexic, potrivit conţinutului. Astăzi, este cunoscut pentru noi toţi, poezia nu mai răspunde acestor canoane, însă chiar Eminescu este adeptul multora dintre principiile enunţate.

În Criticilor mei, definirea metaforică a poeziei este rece şi trimite la legea selecţiei naturale: Multe flori sunt, dar puţine / Rod în lume o să poarte. / Toate bat la poarta vieţii, / Dar se scutur multe moarte. Strofa sugerează un tablou de natură în care vegetalele iau proporţii fantomatic botticelliene, se mişcă într-o procesiune şi bat la porţile închise ale unei cetăţi. Acesteia îi urmează o definiţie sarcastică a poeziei, a cărei raţiune ar trebui să fie substanţa: E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune, / Înşirând cuvinte goale / Ce din coadă au să sune. Este invocată aici imaginea fructului sec; coada este, fireşte, rima, dar gândul ne duce şi la cele care au coadă, la animale. Şi atunci imaginea devine de un sarcasm evident, cuvintele goale fiind fiinţe în procesiune ce strigă la aceeaşi poartă, în vreme ce mintea întoarce, solicitată, capul (urechile) în toate părţile. Aceste fiinţe cer ,,veşmintele vorbirii”, pentru a avea intrare în lume. Metaforele nu sunt ostentative şi le descoperim nu fără surpriză. Invenţia verbală nu este la îndemâna oricui: Ah! Atuncea ţi se pare / Că pe cap îţi cade cerul. Condiţia artei este pentru Eminescu aceea a căutării adevărului sau, în termeni comuni, a sincerităţii: Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?.

De fapt, adevărul este, pentru Eminescu, mai mult căutare veşnică, şi mai puţin farmec al certitudinii. O afirmă deschis şi aforistic în Scrisoarea V: A visa că adevărul sau alt

- 8 -

lucru de prisos / E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr, / Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.

Acestă concepţie ne determină să credem că poetul nostru exalta arta antică greco-latină şi orice clasicism în genere. Nimic nu este întâmplător în opera sa. De altfel, îl invocă pe poetul venusian chiar şi în poezia cu tematica geniului: S-ar pricepe pe el însuşi acel demon... S-ar renaşte / Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte; / Descifrând a sale patimi şi amoru-i cu nesaţiu, / El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu; / Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmuri, / Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi, / Şi-n acel moment de taină, când s-ar crede că-i ferice, / Poate-ar învia cu ochiu-i ochiul lumii cei antice. (Scrisoarea V)

Înţelegem că lui Eminescu îi erau apropiate principiile horaţiene ce exclud absurdul, nepotrivirea cu natura, importantă fiind nu doar tehnica, ci şi adecvarea ei la esenţa şi scopul artei. Adevărul oglindit în operă este punctul de reper pentru valoarea estetică, la ambii poeţi. Ce-i plăsmuit, ca să placă, să fie vecin cu adevărul este doar un vers exemplificator pentru concepţia lui Horaţiu despre poezie: eminamente raţională, experienţă intelectuală, act realizat prin talent (,,ingenium”), observarea realităţii, îndelungată practică a meşteşugului (,,ars”) şi studii teoretice. Evident că, din unghiul actual, concepţia lui Horaţiu este eronată, prin formalitatea ei exagarată, prin reţeta prescrisă pentru a obţine literatură, prin reducerea poeziei la explicabil. Însă ea a jucat un rol esenţial atât pentru începuturile literaturii latine, ca îndeletnicire ieşind din umbra ignoranţei şi a nesemnificativului şi dobândind o importanţă majoră în cetate, pentru formarea unei personalităţi creatoare conştiente, lucide, critice (Rolul şi tonul cerute unei opere dacă eu nu ştiu / Nici mă pricep să respect, de ce lumea poet mă salută?), cât şi pentru clasicismul francez al secolului al XVII-lea, rezultat al întoarcerii către valorile Antichităţii (Arta poetică a lui Boileau se aseamănă în multe privinţe cu cea a lui Horaţiu): (...) fiţi fără cruţare cu cântecul care / N-a fost lucrat zile multe, de multe ori şters şi de zece / Ori lustruit, ca să-nfrunte o unghie bine tăiată (...) S-a disputat dacă face natura sau arta poema / Demnă de laudă. Munca lipsită de-o vână bogată / Cum şi talentul incult nu văd ce-ar folosi, într-atât de / Mult se cer una pe alta şi prieteneşte se leagă. (Epistola către Pisoni). Revenind la Eminescu, putem observa că antumele (date de poetul însuşi la tipar) se caracterizează printr-un romantism clasicizat, discursiv şi filosofic (probabil şi datorită influenţei estetice a lui Titu Maiorescu), pe când romantismul postumelor este mai învăpăiat liric. Toate marile poeme de tinereţe, începând cu Memento mori, ca şi câteva dintre capodoperele maturităţii (Luceafărul, Scrisorile), sunt descriptive, epice, satirice, alegorice –indiferent de magma vizionară pe care imaginaţia îşi clădeşte castelele – adică, în esenţă, clasice. De asemenea, poeziile gnomice ţin de o reflexivitate discursivă. Aşa cum susţine Mircea Scarlat (op. cit., p.73), ,,pentru Eminescu, principalul generator al lumii este Ideea. Totul fiind dinainte gândit, se naşte credinţa în existenţa unor <<semne>> care, prin <<tălmăcire>>, pot oferi dezlegarea izbăvitoarelor enigme.” Figura centrală a acestei lirici este magul, cititor al hieroglifelor cosmice, posesor al ştiinţelor misterioase care asigură lizibilitate lumii. Raportul eu – lume este călăuzit de simţurile ,,superioare”, ,,clasice” – văzul îndeosebi, şi auzul – capabile a furniza reflecţiei un material atent ordonat. (Simboliştii vor muta sediul cunoaşterii poetice dedesubtul acestui prag de inteligibilitate, într-un simţ ,,inferior”, precum mirosul). Analizând astfel structura poeziilor lirice eminesciene, putem observa că lirismul confesiv este slab reprezentat, poetul subordonând adesea confesiunea unei viziuni epice sau

- 9 -

dramatice, în care se fac auzite mai multe ,,voci”, aceea a poetului însuşi fiind o ,,voce” printre altele; între aceste voci se realizează un ,,dialog” care, nu o dată, îşi ţese replicile în sânul unei ,,scene” aproape teatrale, fixată de la început într-un cadru ,,precis”. Textul poetic are formă epică sau dramatică, deşi conţinutul este liric. Dacă acesta din urmă poate fi relativ ,,obscur”, forma lui exterioară este totdeauna clară. Atribuirea şi situarea limpezesc cele mai intime gânduri, le ordonează şi le sistematizează, în funcţie de cadrul unei realităţi percepute empiric. Este exemplul unor poezii precum O, rămâi, Revedere sau Floare albastră. Lectura şi analiza lor pot demonstra că Eminescu preferă, în virtutea structurii clasiciste, contextele limpezi. Pentru emoţiile cele mai obscure, el alege un cadru obiectiv, semnele de atribuire sau de circumstanţă conducând cititorul către interioritatea secretă a poeziei. Mai pot fi identificate şi alte puncte comune între cei doi poeţi sau afinităţile lui Eminescu faţă de opera lui Horaţiu, din care, nu întâmplător, a tradus. Iată câteva versuri din Epilog ( Cartea a III-a – Oda XXX ): Mi-am zidit monument decât acel de fier / Mult mai trainic şi nalt ca piramizi cereşti; / Ploaia nu-l va mânca, nici Aquilonul slab, / Nici al anilor şir, vremile care fug. / Nu de tot voi muri, partea mai bună a mea / Va scăpa de mormânt... Profunzimea ideilor horaţiene despre condiţia poetului în lume a găsit ecou şi în conştiinţa artistică a lui Eminescu. Mărturie este poezia Numai poetul.... Creaţia îi asigură poetului nemurirea, diferenţiindu-l de lumea toată trecătoare ( Oamenii se nasc şi mor / Ca şi miile de unde). Poetul este, în schimb, apariţie singulară în formele de manifestare a realului, apariţie definită prin metafora zborului peste valurile lumii; doar gândul lui poate călători, trece peste nemărginirea timpului, stăpânind lumea în dimensiunile ei spaţio-temporale (în sfintele lunci), în esenţa ei sublimă (Unde păsări ca el / Se-ntrec în cântări.)

Ideile nu sunt altele decât cele exprimate de Horaţiu în Cartea a III-a – Oda XXX, dezvoltare a celebrului motiv al autoelogiului: Un monument nălţat-am, care mai veşnic e decât arama / şi-atât de-nalt cum nu-s înalte nici piramidele regeşti; / pe el nici ploaia rozătoare, nici vânt năpraznic nu-l dărâmă / şi nu îl vor clinti nici anii ce nu poţi să îi socoteşti / cum trec în şiruri nesfârşite cu clipele ce fug mereu. Şi ceea ce îi conferă artistului nemurirea este exprimat la Horaţiu cu mândrie şi convigere: Nu voi muri întreg: din mine o parte, partea cea mai mare, / va-nfrânge Moartea şi, prin slava ce-mi vor nălţa urmaşii, eu / în orice veac la fel de tânăr voi creşte fără încetare.

Mărturisindu-şi aderarea la politica lui Augustus care îşi propusese redresarea tradiţiilor, instaurarea păcii, eliminarea neînţelegerilor, Horaţiu scrie şi ode cu tematică civică; el consideră că generaţiei tinere îi revine rolul reparator, dar această generaţie trebuie educată în spiritul moralităţii (Romana tinerime în oaste oţelită / deprindă-se să rabde cu inima tihnită / strâmtarea sărăciei (…) dosind / Ruşinea şi dispreţul Virtutea n-o cuprind, (…) Virtutea, ea deschide al cerului altar / celor demni să treacă de-aici la nemurire).

Aceeaşi preocupare pentru soarta tinerei generaţii o întâlnim şi la Eminescu, dar limbajul său poetic este vehement, mai ales că Junii corupţi este o poezie din anul debutului, în tinereţea mult prea fragedă a poetului. Convins că o chemare la luptă în scopuri patriotice n-ar avea răsunet la noi (poetul ia drept model Italia), Eminescu aruncă blesteme tinerimii claselor exploatatoare care şi-a irosit energia în orgii, stigmatizând-o: La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite, / Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite, / Blestemul îl invoc; (...) Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată / În preajma minţii voastre de patimi îmbătată, (...) O, oameni morţi de vii! / Să vă admir curajul în vinure vărsate(...) Sculaţi-vă!... Căci tromba de moarte purtătoare / Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare / Ca leul speriat.

- 10 -

Cu scopul de a îndrepta vicii ca prostia, avariţia, lăcomia, invidia, parvenitismul şi multe altele, Horaţiu a scris satirele, Sermones. Doar că el îşi imaginează un dialog cu Maecena şi viciile sunt criticate pe baza unor exemple, dar fără asprimea predecesorului său, Gaius Lucillius: Bucuros de ce-ţi dă soartă, înţelept trăieşte-amice / Dacă am de-ajuns şi totuşi par a strânge, neferice / Ban cu ban, te rog mă mustră... Ori tiran, ori sclav e banul: / Vezi de funie de-l trage, decât el să-ţi puie hamul. (Epistole, I)

Când vine vorba de satiră, la Eminescu, ne ducem cu gândul la conţinutul Scrisorilor, cum este şi firesc. Fără a intra în problema alegerii titlurilor, a disputelor legate de Satire sau Scrisori, să ne reamintim că poetul adoptă tonul unui virtual dialog (obligatoriu în satiră); cuvântul de origine (denumirea speciei) apare iniţial în sintagma ,,satura lanx”, denumind tipsia cu fructe diverse oferite ca ofrandă zeiţei Ceres. Amănuntul este semnificativ, deoarece explică prezenţa unor elemente eterogene, specifice aşadar altor genuri, cum ar fi naraţiunea şi dialogul, dar şi schimbarea rapidă a registrelor de tonalitate, determinată de abordarea succesivă a unor teme şi motive variate în cadrul aceluiaşi text. În ceea ce priveşte ,,epistola”, ea avea, de la Horaţiu încoace, un destinatar precis. Sinonimia termenilor ,,scrisoare” şi ,,epistolă” este parţială, iar integrarea textelor astfel intitulate într-o subspecie anume poate genera confuzii. Convenţia scrisorii îi permite însă lui Eminescu să abordeze o problemă literară sau filosofică apelând la modalităţi stilistice foarte variate. Se pare însă că în Scrisori predomină satira - de-o vervă şi de-o vigoare fără pereche în literatura noastră. Ele se alimentează chiar şi din experienţa de viaţă a poetului. Spre exemplu, indignarea împotriva falsului patriotism îşi găseşte expresia în versuri precum: N-o să aflu între-ai noştri vre un falnic juvaer? (…) Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii? / N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi / În aplauzele grele a canaliei de uliţi, / Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, / Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?( Scrisoarea III)

Impresionantă este şi asemănarea de concepţie privitoare la preconizarea ataraxiei, a echilibrului interior şi a armoniei. La Horaţiu, în Sermones: E o măsură în toate: tu, drumul drept îl ţine / Şi nu călca hotarul pus între rău şi bine, iar la Eminescu, în Glossă: Tu aşază-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine, / Când cu zgomote deşarte / Vreme trece, vreme vine. (…) Tu în colţ petreci în tine / Şi-nţelegi din a lor artă / Ce e rău şi ce e bine.

Forma riguroasă sau formula metrică severă nu este un element de tehnică ,,exterioară” şi nici nu convenţionalizează viziunea, ci este una dintre modalităţile luptei poeziei cu limbajul, din a căror armonizare se naşte discursul poetic.

Aşadar, toate aceste corelaţii (şi altele care pot fi discutate, spre exemplu, motive precum fugit tempus, vanitas vanitatum sau fortuna labilis) pun în evidenţă faptul că Poetul a fost călăuzit spre pragul nostru dintâi, cel al Latinei, a fost călăuzit de propria-i dorinţă de cunoaştere. Înainte de a încheia însă, trebuie să amintim şi despre poezia de înaltă solemnitate clasică, poezie dată drept exemplu atunci când vine vorba despre clasicism în creaţia lui Eminescu: Odă (în metru antic). Poetul demonstrează o dată în plus că prin el geniul odei este măsura întregului suflet poetic. Odă (în metru antic) este, de fapt, o ,,odă fiinţei (…) o rugăciune de mântuire a celui care un mai păstrează nicio caracteristică romantică de erou sau de poet, a celui care reprezintă, pur şi simplu, o imagine a condiţiei umane” (Ioana Em. Petrescu).

Bibliografie: Călinescu, G., Mihai Eminescu. Studii şi articole, Editura Junimea, Iaşi, 1978

- 11 -

Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Editura Aula, 2002 Petrescu, Ioana Em., Mihai Eminescu – poet tragic, Editura Junimea, Iaşi, 1994 Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, Vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1984 Streinu, Vladimir, Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1989 Tudorache, Lidia, Limba latină. Manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2004 Voica, Adrian, Deschiderea cercului, Vol.I, editura Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi,

2002

Prof. Violeta ZamfirescuC.N. ,,Mihai Eminescu”, Botoşani

Gaius Valerius Catullus

AD LESBIAM (Poemul 109)

Iucundum, mea uita, mihi proponis amoremhunc nostrum inter nos perpetuumque fore.Di magni, facite ut uere promittere possit,

atque id sincere dicat et ex animo,ut liceat nobis tota perducere uita

aeternum hoc sanctae foedus amicitiae.

Către Lesbia,

Suflarea mea, promite-miCă dragostea îmbietoare dintre noi va fi veşnică.

Voi, grandioşi zei,Împliniti destinul de a-mi putea promite cu adevărat

De a-mi glăsui sincer şi din suflet...ea...Să ne fie permis ca acest legământ al sfintei prietenii

Să ne călăuzească o întreagă viaţă.

Traducere realizată deAlexandra Gavrilă,

clasa a XII-a G

- 12 -

UN POET SUB SEMNUL REFLEXIVITĂŢII SAUARTA DE A TRĂI ÎN OPERA LUI HORATIUS

Poet de mare talent, apreciat în Antichitate şi studiat în perioadele istorice ulterioare, Quintus Horatius Flaccus se impune în literatura latină printr-o mare artă de a surprinde în versuri cizelate îndelung, lumea şi viaţa, sub toate aspectele. Opera sa oferă o imagine critică, satirică, dar şi filosofică a vieţii sociale, politice, artistice a mentalităţilor timpului dar şi a omului izolat, cu defectele şi calităţile lui. În mod constant, poetul este preocupat de căutarea solutiilor de ordin moral,filozofic si practic pentru perfecţionarea fiinţei umane şi aflarea fericirii concretizate în celebra ataraxie, linişte sufletească, promovată de filosofia greacă. Realist şi lucid, Horaţiu oglindeşte în acelaşi timp in personalitatea şi opera sa valorile spirituale şi morale înscrise în fondul mental al romanilor străvechi care au înălţat în centrul lumii antice o Cetate – simbol al civilizaţiei umane: seriozitatea, disciplina, patriotismul, respectul faţă de legi, modestia, dorinţa de libertate, umanismul.

Acum, când se naşte şi trăieşte Horaţiu (65 – 8 a. Chr.), romanii parcurg o perioadă de cumpănă şi derută socială şi politică, la graniţa, cu multe sacrificii depăşită, dintre Republică şi Imperiu. Uriaşa întindere în spaţiu a lumii romane necesită transformări profunde în organizarea şi conducerea Cetăţii – capitală a unui vast imperiu. Cei doi consuli republicani aleşi anual şi care asigurau controlul puterii romane nu mai fac faţă realităţilor în perpetuă şi rapidă schimbare. Partidele politice care dădeau sens democraţiei romane şi creau iluzia libertăţii cetăţeneşti, al optimaţilor aristocraţi şi al popularilor – reprezentanţi ai numeroşilor plebei – îşi acutizează conflictele din care nu vor mai ieşi decât anihilate prin voinţa dictatorială a lui Iulius Caesar şi mai ales în urma diplomaţiei hotărâte a nepotului acestuia, Caius Octavianus, odată cu care se vor impune definitiv monarhia şi imperiul. Cetăţenii işi pierd, în aceste condiţii de lupte politice violente, transformate în războaie civile,posibilitatea de a percepe corect realitatea, luând partea unei tabere sau alteia, fără să ajungă cu claritate la înţelegerea finalităţii propriilor atitudini. Viitorul împărat, însă, Octavianus Augustus, cu abilitate, diplomaţie, intuiţie politică şi talentul de a-şi atrage mulţimile defavorizate şi armata, reuşeşte să-şi impună autoritatea şi dominaţia asupra lumii romane. Binefacerile noului regim, având la polul opus pierderea libertăţilor democratice şi subordonarea vieţii politice noului monarh, se resimt în primul rând în direcţia liniştirii spiritelor şi stopării ambiţiilor şi orgoliilor din sfera social-politicului. Ca urmare, va înflori aşa-numita pax romana – pacea romană, vor renaşte literatura şi artele, arhitectura se remarcă prin noi construcţii de monumente triumfale, temple sau edificii utilitare, apar biblioteci publice, cercuri cultural-literare şi chiar şcoli întreţnute de stat. Toate aceste realizări, aparţnând acţunilor energice ale primului împărat roman, vor încununa o perioadă distinctă din viaţa Romei antice, cunoscută sub numele de ”secolul de aur al lui Augustus”.

Viaţa lui Horaţu nu se desprinde de frământările şi vicisitudinile perioadei pe care o parcurge. Născut la Venusia, în sudul Italiei, ”pe unde Aufidul vuie răzvrătit”, evocată aşadar mai târziu, cu nostalgie , educat în spiritul moralei tradiţionale, de către un tată pentru care munca cinstită şi educaţia valorau mai mult decât condiţia sa umilă de libert, Horaţiu studiază la Roma, după care, îndrumat la Atena, de iubitorul părinte, pentru a-şi desăvârşi studiile, cade în capcana războiului civil, luptând alături de ”ultimii republicani”, Cassius şi Brutus, refugiaţi la Philippi, în nordul Greciei, şi împotriva triumvirilor Octavian, viitorul împărat,

- 13 -

Antonius şi Lepidus. Cu umor, poetul de mai târziu va evoca începutul epopeii sale războinice eşuate într-un mod neeroic, pentru că tânărul va părăsi armele în mijlocul luptei, recunoscând că nu-l poate sluji pe zeul Marte,si mai mult, într-un război civil. Destinul îi va netezi mai târziu drumul şi-i va transforma existenţa aflată, după război, în derivă, mai ales că tatăl ocrotitor se stinsese deja din viaţă. Trăind din activitatea de secretar pe lângă un quaestor şi alcătuind în acelaşi timp versuri, pătrunde în cercul literar-politic al lui Mecena, corifeul artiştilor romani din vremea lui Augustus şi consilier, în acelaşi timp, al împăratului. Mecena va deveni pentru Horatiu un nobil şi nedespărţit prieten care-l lansează ca poet în pragul celebrităţii. Mai tîrziu, însuşi împăratul îi va aprecia talentul, dăruindu-i o proprietate în apropierea Romei şi acceptându-l printre apropiaţi. Contextul literar în cadrul căruia se afirmă Horaţiu se remarcă printr-o distinsă efervescenţă creatoare. Literatura latină îşi crease deja un renume, cunoscând o evoluţie permanentă, de la primele traduceri realizate din limba greacă şi până la formarea unui limbaj literar capabil să exprime atât conţinuturile abstracte ale filosofiei cât şi inflexiunile trăirilor sensibile, în poezie. Marcus Tullius Cicero ridică limba latină la nivelul marii arte, în discursuri ingenioase şi tratate filosofice, Titus Livius creează, în limitele aceleiaşi epoci, o operă istorică monumentală, poetul Lucretius introduce în versul poeziei gândirea filosofică, Caius Valerius Catullus îşi transpune în poeme lirice suferinţele iubirii, în timp ce poetul naţional Vergilius înnobilează literatura latină cu epopeea plină de simboluri, Eneida. Tot acum, alături de Vergiliu şi Horaţiu, îşi începe activitatea literară al treilea mare poet latin al ”vremurilor de aur” augustane, mai tânărul Publius Ovidius Naso.

Profilul literar al lui Horaţiu se distinge printr-o unicitate aparte. Artistul propune în versuri a căror perfecţiune formală devine celebră, o viziune personală asupra vieţii şi condiţiei umane. Creaţia sa poetică se organizează în volume de Epode (Epodon liber), Satire ( Saturae sau Sermones), Ode ( Carmina) şi Epistole (Epistulae). În centrul tuturor se află omul şi cetăţeanul roman apăsat de conflicte interioare si de contradictiile prezentului,dar si artistul care isi expune trairile interioare, şi filosoful, ale cărui meditaţii sondează condiţia umană şi problemele profunde ale conştiinţei. Nu în ultimul rând, Horaţiu îşi asumă rolul de poeta vates – poetul profet sau îndrumător, pe calea desăvârşirii morale.

În primele volume, Epode şi Satire, poetul continuă o tradiţie mai veche a literaturii latine, cu rădăcinile în creaţia populară, caracterizată prin sal italicum, sarea italică usturătoare, deriziune şi aciditate în transfigurarea moravurilor decăzute şi a defectelor omeneşti. Horaţiu, amintind şi de modelele greceşti ale poeţilor satirici, cenzurează şi el defectele semenilor şi începe prin a se analiza pe sine, pentru ca astfel să capete autoritatea de critic al viciilor timpului:

”Eu ca să-i pierd pe alţii n-am săvîrşit păcate/ Ci doar greşeli mărunte, ce pot a-mi fi iertate”. (Satira I, 4)

Şi pentru a-şi justifica demersul de ”cenzor al moravurilor”, insistă asupra portretului său moral, format cu grijă, încă din fragedă tinereţe, de tatăl său, în spiritul obiceiurilor şi tradiţiilor strămoşeşti:

”Preabunul meu părinte aşa m-a învăţat,/ Ca judecând păcatul, să nu cad în păcat/ Şi vrând să mă ferească de lux şi desfrânare/ Îmi da aceste pilde să-mi fie spre-ndrumare:/ Vezi, Baius şi băiatul lui Albenus, amândoi,/ Mai rău ca cerşetorii trăiesc, flămânzi şi goi,/ Să iei aminte bine, la fel au să sfârşească/ Toţi câţi nu ştiu să cruţe averea părintească”. (Satira I, 4)

Rolul formativ al părintelui va spori încrederea poetului în autoritatea sa morală, bazată pe autocunoaştere şi autoeducaţie:

- 14 -

„Mă priveghea în toate cu aspra lui protecţie,/ Era cu mine-alături la fiecare lecţie/ Şi m-a păstrat vieţii curat, neprihănit/ Căci cea dintâi virtute e a trăi cinstit.” (Satira I, 6)

În poemele de tinereţe, Epode, numite şi Iambi, ambii termeni făcând aluzie la organizarea tehnică a versurilor, epoda fiind alcătuită din distihuri în ritm iambic, accentul cade pe critica discordiei sociale, a războaielor civile, persistând aici sentimentul dureros al unei lumi în prăbuşire:

„Unde-alergaţi, nelegiuiţi, şi-n drepte/ de ce-aţi prins săbiile-abia ascunse?”. (Epoda VII)

„Iată iar un rând de oameni care-n luptele civile se zdrobeşte,/ Roma cade însăşi sub puterea sa, /…./ Roma, ce n-a fost înfrântă de-ai Germaniei fieroase/ Blonzii copii, nici de Hannibal de părinţi cel urgisit/ Noi o vom surpa, noi rasa făr de lege, blestemată,/ Şi pământu-i fi-va iarăşi un sălaş al fiarelor.” (Epoda XVI)

Soluţia oferită de poet pentru salvarea celor apăsaţi de vremurile tulburi ascunde de fapt o profundă stare de disperare şi dorinţa evadării într-o lume ideală. Toţi ”cei buni” sunt invitaţi să urce pe corăbii, să lase Roma pradă „lupilor” şi „mistreţilor” şi să navigheze către natura ce devine un adevărat izvor de fericire:

„Haideţi, cetăţeni, cu toţii, ori cei buni doar, să plecăm;/....../ Unde ţărna nearată –insule de fericire –/ Redă roadă în toţi anii cu tezaure-ncărcaţi,/ Unde via netăiată totdeauna înfloreşte/……/ unde cu smochine coapte arborul se-mpodobeşte/ şi se scurge mierea dulce din stejarii scorburoşi,/ unde din înalt de munte cad cu susururi izvoare”.(Epoda XVI)

În Satire, accentul cade asupra moravurilor decăzute, parcă în acord cu inconstanţa vremurilor. Realizând adevărate scenarii dramatice, pline adesea de umor şi vervă satirică, aducând exemple concrete, rupte din realitate, de întâmplări şi personaje supuse analizei şi deriziunii, Horaţiu acuză defecte omeneşti precum avariţia, sub dublul aspect, de lăcomie şi zgârcenie, parvenitismul, superstiţiile, luxul, risipa şi goana după plăceri, snobismul, inconstanţa morală. Artistul condamnă adesea veşnica nemulţumire a omului cu soarta sa, invidia şi nemulţumirea in fata prosperitatii celuilalt:

„ De ce, Mecena, omul nicicând nu-i mulţumit/ Cu soarta ce-i fu dată sau singur şi-a croit?/ De ce îl pizmuieşte pe altul fiecare,/ Şi-a celorlalţi ursită mai fericită-i pare?”. (Satira I,1)

Luciditatea şi raţionalitatea specifice construcţiei sale spirituale îi conferă poetului autoritatea de mentor al cititorilor săi, de îndrumător de conştiinţe, pe drumul perfecţiunii morale. O existenţă senină şi stabilă trebuie raportată nu numai la exterior, ci mai ales la meditaţia asupra propriilor atitudini şi idealuri de viaţă. Adesea Horaţiu creează in limba latina sintagme expresive, devenite celebre, atât prin ingeniozitatea formulării, cât şi prin conţinutul lor plin de înţelepciune şi profunzime:

„E o măsură-n toate (Est modus in rebus): tu, drumul drept îl ţine/ Şi nu calca hotarul pus între rău şi bine” .(Satira I, 1)

Meditaţiile asupra unei existenţe incorsetate de absurditatea căutărilor omeneşti, de zarva infernală a oraşului, de intrigile din jurul puternicilor zilei, de luptele pentru poziţii înalte în societate, de goana după avuţii, dau sens şi consistenţă idealului de viaţă propriu naturii sale spirituale .Acest ideal se contureaza în Epode şi Satire şi se afla în centrul poemelor de maturitate, Odele şi Epistolele.

Aflându-se la Roma, metropola lumii antice, poetul tânjeşte după viaţa simplă de la ţară, fără pretenţia luxului, cu bucuria satisfacţiilor spirituale împlinite: lectura, întâlnirile cu prietenii şi discuţiile despre problemele eterne ale vieţii:

- 15 -

„- O, casă de la ţară, când te voi revedea?/ Să pot, uitat de lume, să mă desfăt în tihnă/ Cu cărţile bătrâne, şi-n ceasuri de odihnă,/ Uşor să-mi fie somnul şi traiul liniştit./ O, seri încântătoare! Ospăţ râvnit de zei/ Când la lumina vetrei prânzesc cu-amicii mei, /Iar sclavii casei noastre se-nfruptă pe-ntrecute/ Din bunele bucate de noi abia-ncepute./……/ Apoi porneşte vorba, dar nu despre vecini,/ Ce case au, ce holde, ce curţi şi ce grădini, /Ci despre alte lucruri cu mult mai însemnate,/ Pe care, să le ştie, oricine e dator:/ Cel mai de preţ prieten e cel folositor,/ Sau cel ce-ţi dăruieşte o inimă curată?/ Ce viaţă-i fericită? Cinstită sau bogată?/ Ce-i binele? Pe care în mintea mea să-l chem,/ Şi dintre toate, care e binele suprem?” .(Satira II, 6)

Constanta preocupare faţă de căutarea sensului şi valorilor existenţei se concentrează în poemele lirice cuprinse în volumele de Ode. Poetul însuşi consideră aceste poeme o încununare a creaţiei sale poetice. Inspirându-se din poezia lirică greacă, a cărei perfecţiune privind muzicalitatea ritmurilor o transpune cu mare ingeniozitate, în vers latin, Horaţiu impune în poemele sale lirice o mare varietate tematică, civică, moral-filosofică, erotică, bachică. Natura însăşi prinde viaţă, acompaniind meditaţiile sau trăirile poetului.

Bogatul univers tematic are în centru reflecţiile celui care, cu luciditate, spirit de observaţie ascuţit şi fineţea percepţiilor, ajunge să înţeleagă consistenţa condiţiei umane, substraturile binelui şi ale răului, limitele existenţei şi zădărnicia multora dintre preocupările omeneşti. Tocmai aceste limite încearcă Horaţiu să le depăşească, deschizându-şi orizontul libertăţii în interiorul conştiinţei unde va încerca o revalorizare a sensurilor adevărate ale vieţii. Reliefează constant lipsa de sens şi de utilitate a eforturilor şi idealurilor omeneşti. Orgoliile, invidia, inconstanţa, goana după averi şi ranguri, luxul ostentativ, întunecă raţiunea celor grăbiţi să-şi satisfacă impulsurile. De toţi aceştia se detaşează Horaţiu, căutând condiţiile unei existenţe fericite sau cel puţin, eliberată de false tensiuni. Călătoria poetului spre fericire se opreşte mai întâi în portul înţelepciunii. Idealul horaţian de fericire implică o îmbinare a două atitudini contradictorii, subordonate celor două concepte filosofice romane: negotium şi otium. Sensurile lui „negotium” – de acţiune, activitate, implicare în sfera vieţii social-politice, Horaţiu le valorifică în odele aşa-zise civice şi religioase, în care transpar trăsăturile specifice spiritului roman, responsabilitatea, patriotismul, promovarea valorilor naţionale. Împăratul Augustus e văzut ca un erou salvator al societăţii romane, zeii tradiţionali romani sunt evocaţi pentru a ocroti Roma şi idealurile romanilor, în timp ce, prin vorbe memorabile, tinerii sunt îndemnaţi să-şi slujească patria chiar cu preţul vieţii, sacrificiul lor devenind cel mai nobil mijloc de cucerire a nemuririi: Dulce et decorum est pro patriori („Este plăcut şi frumos să mori pentru patrie” – Carmina, III, 2)

Cealaltă latură a personalităţii lui Horaţiu valorifică sensurile conceptului de otium, prin căutarea liniştii sufleteşti, promovarea unei atitudini filosofice de detaşare şi dezinteres faţă de preocupările generale omeneşti, evadarea în propriul univers interior.

Poetul se simte fericit satis beatus – destul de fericit – doar cu proprietatea lui sabină care-i asigură o existenţă nu luxoasă, dar liniştită, unde poate evada din vacarmul oraşului. Fericirea însăşi o vede în calmul şi echilibrul sufletesc, conştient fiind că „Nimic nu este în toate privinţele înzestrat cu fericire” (Nihil est ab omni parte beatum), aşadar că perfecţiunea fericirii este iluzorie. Cu luciditate, Horaţiu înţelege că adaptarea la condiţiile existenţei şi mai ales, alegerea căii de mijloc (aurea mediocritas – aurita cale de mijloc) precum şi fuga de excese – în viaţa materială şi-n trăiri – reprezintă condiţiile atingerii acelei stări de pace interioară – ataraxia, pe care o promovau – cu metode teoretice şi practice diferite, şi cele două curente filosofice greceşti, pătrunse şi în cultura romană, epicureismul şi stoicismul. Pe

- 16 -

linia epicureismului filosofic, Horaţiu propune bucuria clipei şi trăirea prezentului într-un mod cât mai plăcut, prin construirea confortului interior axat pe contemplarea naturii, evadarea din mijlocul agitaţiei citadine, întâlnirile cu prietenii şi valorificarea virtuţilor regeneratoare ale vinului în cadrul petrecerilor realizate cu bun gust şi măsură, sub semnul celebrului aurea mediocritas.

”Amestecă o scurtă nebunie cu gânduri serioase” (Carmina IV, 12), îndeamnă Horaţiu, reuşind să redea în numeroase ode atmosfera de intimitate, entuziasmul şi bucuria specifice petrecerii.Adeseori fiinta iubita,cu profilul femeii educate,culte,rafinate,sporeste farmecul serbarii. Nu întâmplător, în odele bachice se ascunde întotdeauna şi un sens filosofic, căci bucuria clipelor de petrecere nu face decât să alunge pentru câteva momente grijile vieţii şi sentimentul zădărniciei.

”Frumoase nu sunt florile tot mereu/ ca-n primavară, nici în acelaşi chip/ luceşte luna : slabu-ţi suflet/ nu-l obosi cu eterne planuri;/ de ce să nu ne-ntindem sub pinul nalt/ sau sub platanu-acesta şi, cât putem/ căruntul păr ungând cu nardul/ asirian sau parfum de roze,/ să bem in voie?”

Sentimentul trecerii distrugătoare a timpului şi al zădărniciei tuturor celor omeneşti, din perspectiva morţii egalizatoare întunecă adesea existenţa:

„Hei, Postume, Postume,-n aprigă fugă/ se spulberă anii şi-n van e-orice rugă,/ căci nici bătrâneţii ce vine grozavă,/ nici morţii ne-nfrânte n-aduce zăbavă;/ n-aduce, lui Pluton cel crunt de-ai jertfi,/ amice, trei sute de tauri pe zi:/ el şi pe-ntreitul Gerion cufundă,/ ca şi pe Tityos, în jalnica-i undă/ pe care – e lege ce nimeni n-a frânt/ câţi roadem din rodul acestui pământ –/ vom trece-o cu toţii, ori rege de eşti,/ ori numai săracul ce-ogorul munceşti.” (Carmina II,11)

Artistul- poet reuşeşte să surprindă cât mai nuanţat dramatismul destinului omenesc implacabil şi încearcă în acelaşi timp să găsească un antidot pentru păstrarea seninătăţii şi a liniştii sufleteşti. Adeseori, în acelaşi poem, sfaturile optimiste coexistă cu tristeţea neputinţei de a se depăşi limitele firii: „Dă grabnică poruncă să ţi se-aducă vin,/miresme, flori vremelnici de splendid trandafir,/cât Parcele vrăjmaşe mai torc al vieţii fir,/cât vârsta-ţi mai dă voie şi totu-ţi merge-n plin” Carmina, II, 3). Adesea, îndrumările filosofice devin principii de viaţă şi ajung să creeze un adevărat scut în faţa problemelor existenţiale ce nu-ţi pot găsi rezolvarea. Asadar,poetul propune o atitudine de dezinteres faţă de viitorul ce nu poate fi cunoscut:„Ce fi-va mâine feri să întrebi: o zi,/oricum, de-ţi mai dă Soarta, câştigului/s-o treci şi, june, nu fugi de dulcile dragoste, nici de hore” ,(Carmina I, 9); suportarea cu înţelepciune, a suferinţelor:„… şi rabdă orice-ar fi, mai bine!”(Carmina I,11);renunţarea la speranţe deşarte:„scurtează-ţi după timp speranţa” (Carmina I, 11); trăirea prezentului cu tot ce conţine el, bun sau rău:„culege fiecare zi” (Carpe diem); parcurgerea cu moderaţie a tuturor evenimentelor vieţii, fericite ori dramatice, căci timpul se află în perpetuă mişcare şi aduce cu el alte şi alte realităţi:„Dacă-nţelept e omul când soarta este rea,/ nădejdea nu şi-o pierde, iar când îl ocroteşte/la viitor, ce-o poate din nou schimba, gândeşte:/ aduce iarna grea şi apoi o alungă tot Jupiter. De-i rău/ acum, nu tot astfel şi mâine o să fie:/ cu lira cântă-Apollo şi nu pe veşnicie/ întinde arcul său”. (Carmina II,10)

Natura însăşi reprezintă adesea un izvor de linişte, un spaţiu al evadării din cotidianul apăsător, cadrul natural regenerator, cu crânguri răcoroase, grote, stânci, izvoare, capabil să ofere sentimentul veşniciei, al purificării spirituale şi al simplităţi. Oda închinată Bandusiei, izvorul din ţnutul natal, imortalizează un colţ de natură ce devine simbol al

- 17 -

purităţii şi al vesniciei, vesnicia naturii ajungând să consoneze aici cu nemurirea creatiei literare, şi deci a artistului. Ritmurile naturii intră în rezonanţă cu trăirile poetului:

„Pe tine-a Caniculei arşiţă cruntă/ nu ştie-a te-atinge: răcoare plăcută/ dai boilor celor trudiţi/ şi turmei ce paste răzleaţă./ şi tu-ntre fântânile cele vestite/ vei fi, de-oi cânta cel stejar de deasupra/ speluncii din care mereu/ în ropot curg apele tale”. (Carmina III, 13)

Natura constituie în acelaşi timp şi cadrul petrecerii rustice, oferind reversul luxului opulent şi ostentativ al ospeţelor din bogata capitală a imperiului, revers plin de simplitate şi nobleţe, demn să satisfacă rafinamentul discret şi eleganţa spirituală horaţiană:

„Urăsc, copile, pompele persane,/ cununile de flori de tei nu-mi plac;/ iar trandafiri, rămaşi târziu în floare,/ nu te sili să afli unde zac./ Mirt simplu numai cer ca să îmi cauţi:/ Cu mirt să-ncingem frunţile aş vrea/ Cînd, tu servind la umbra de sub viţă,/ Eu vinul scos din amfore voi bea.” (Carmina, I, 38)

În poemele deplinei maturităţi artistice, Epistolele, adresate unor personaje reale sau simbolice, se reiau dintr-o perspectivă filosofică şi meditativ-interiorizată aceleaşi teme ale amendării condiţiei umane decăzute, pradă viciilor şi falselor idealuri. Horaţiu caută şi aici soluţii pe drumul perfecţiunii morale, cugetările sale purtând pecetea înţelepciunii dobândite prin experienţă, dar şi apropierii de învăţăturile doctrinei filosofice a stoicismului:

„De-asta las acum şi versul şi plăcerile deşarte,/Caut numai adevărul, meditez la ce e drept,/Strâng şi-adun mereu, ca apoi să pot soarbe înţelept” (Epistula I, 1)

La anii deplinei maturităţi, poetul se vrea „Păzitor şi dârz tovarăş al virtuţii înţelepte” (Epistula I, 1), aceasta devenind binele suprem al vieţii, un adevărat scop în sine:„Cei buni urăsc păcatul de dragul virtuţii” (Oderunt peccare boni virtutis amore – Epistula I 16)

Drumul virtuţii înseamnă renunţare la plăcerile şi amăgitoarele interese ale vieţii comune – acumulare de averi, lupte pentru ranguri şi poziţii în societate, ospeţe bogate, toate devenind zadarnice din perspectiva înţelepciuni:

„De vrei să duci o viaţă mai bună, fericită,/ (asemenea existenţă, de cine nu-i dorită?)/ Şi dacă doar virtutea îţi poate-aduce daru-i,/ Fii tare şi-o urmează să te-nsoţească haru-i” (Epistula I, 6)

Acest refugiu spre interior, susţinut teoretic în Epistole de doctrina stoică, urmăreşte, aşadar, dobândirea liniştii sufleteşti şi a echilibrului fiinţei umane. Poetul oferă în acelaşi timp soluţii pentru dobândirea libertăţii interioare: păstrarea independenţei faţă de împrejurările exterioare şi renunţarea la acumularea bunurilor materiale ce depăşesc necesitatea:„Dar cui i-e destul cât are, mai mult nici să nu-şi dorească,” (Epistula I, 2);cultivarea filosofiei şi aplecarea spre studiu şi autoeducaţie prin lecturi utile:„Şi când nu vei cere cartea şi făclia-n zori de zi/ Şi cu lucruri bune mintea şi cu studii nu o ţii,/ Te vei răsuci de ură, treaz şezând, sau de dorinţe./ Când ceva în ochi îţi intră, ca să-l scoţi depui silinţe,/ Dar amâni să scoţi din suflet relele de care-i stors” (Epistula I, 2);şi nu în ultimul rând,propune retragerea în mijlocul naturii rustice, izvor de linişte sufletească si seninatate:

„…mie-mi plac zări însorite,/ Râuri line, limbi de codru, stânci de muşchi acoperite./…/ Sunt sătul de turtă dulce şi prefer, ca un nemernic,/ Un coltuc de pâine neagră, turtelor muiate-n miere./…/ Unde să găseşti mai bună aşezare, ca la ţară?/ În ce loc sunt ierni mai blânde şi zefiri în toi de vară/…/ Marmura e pe potriva pajiştii ce-a flori miroasă?/Apa în oraş adusă, gata ţevile să spargă,/ E mai limpede ca unda călătoare-n valea largă?”

- 18 -

În acelaşii plan al idealului de viata si perfecţiune morală, Horaţiu propune cultivarea şi îmbogăţirea spiritului prin lecturi. Lectura şi studiul capătă în viziunea poetului o importanţă majoră. Literatura are rolul de a îmbina „utilul cu plăcutul” (utile dulci) delectând dar şi instruind, în acelaşi timp, cititorii.„Fierbe sufletul de poftă şi dorinţe nesătule,/ Dar găseşti îndemnuri multe şi învăţături destule,/ Care-acestei boli o parte mare pot a-i vindeca./ Şi trufiei, când te-mbată, ispăşire-i poţi afla,/ Când, cu inima curată, de trei ori citeşti tratate” (Epistola I, 1)

Recomandă, aşadar, modelarea personalităşii prin lecturi literare, poetul dovedindu-se un adevărat umanist preocupat de valoarea formativă a literaturii şi culturii. Nu întâmplător, în Epistole îşi asumă rolul de critic şi istoric literar, valorizând creaţiile literaturii greceşti şi romane, şi compune in acelasi timp, un important tratat de teorie literară (Epistula către Pisoni supranumită şi Ars poetica) ce va sta, peste secole, alături de tratatul Poetica al lui Aristotel, la baza curentului literar al clasicismului. Cu luciditate, poetul îşi recunoaşte propriile merite în afirmarea literaturii latine, centrul de greutate avându-l Odele, în care a impus lirismul autentic, dar şi toată varietatea metrică a liricii greceşti.

De fapt, adevăratul sens al existenţei horaţiene şi cel mai valoros ideal al poetului s-a concretizat în destinul său creator. Evadările lui Horaţiu din năvalnica Romă şi refuzul agitaţiei publice însemnau de fapt evadarea în universul poeziei. Arta de a scrie devine la Horaţiu o adevărată artă de a trăi. Adevărata fericire şi cele mai intense emoţii le-a trăit Horaţiu, poetul lucid, raţional sau nostalgic, faţă în faţă cu poemele sale create cu migală. Artistul însuşi nu ezită să-şi exprime cu sinceritate necenzurată într-o odă dedicată lui Mecena, intensele trăiri izvorâte din conştientizarea destinului sau artistic si a identificării creatorului cu opera sa:

„Pe mine mă uneşte cu zeii iedera/ menită înţelepte frunţi a-ncununa,/ pe mine codrul reavăn şi hora cea uşoară/ a Nimfelor cu Satiri de gloată mă separă,/ cât timp Euterpe zice din flaut şi-o cânta/din lira lesbiana si Polyhymnia./....Iar dacă-o să mă numeri cu-ai lirei barzi măiaştri,/ Cu fruntea, de mândrie, mă voi lovi de aştri.” (Carmina I, 1)

Celebră rămâne şi ultima din volumul al III-lea de ode, considerată un adevărat epilog, nu însă al odelor care mai continuă cu încă un volum, ci al întregii creaţii horaţiene. Cu geniala intuiţie, artistul îşi prefigurează destinul creaţiei sale literare, afirmând în formule celebre:Non omnia moriar multaque pars meiVitabit Libitinam(„Nu voi muri întreg şi o mare parte din mine va înfrunta Moartea”)

Peste sentimentul durerii înfrângerii fiinţei de către timpul nemilos, care seceră orice formă de viaţă, se înalţă mândria nobilă a dăinuirii operei, neatinsă de nici un germen distructiv:

„Exegi monumentum aere perenniusregalique situ pyramidum altius

quod non imber edax non Aquilo impotenspossit diruere aut innumerabilis

annorum series et fuga temporum”.(Carmina, III, 30)(„Am înălţat un monument mai durabil decât arama/ şi mai înalt decât aşezarea regească a piramidelor/ pe care nici ploaia rozătoare, nici Aquilonul violent/ nu-l pot distruge, nici şirul nenumărat/ al anilor, nici fuga timpului”)

- 19 -

Conştiinţa valorii, aspiraţia spre universalitate, extinderea celebrităţii dincolo de graniţele, în timp şi spaţin, ale vieţii terestre, apar prefigurate alegoric într-o altă odă celebră, care-l transformă pe poet după moarte într-o pasăre albă, detaşată de nimicniciile terestre şi cucerind orizonturile:

„Eu voi zbura-n văzduhul nepătat/nemaivăzut poet înaripat –/……../Mă schimb în pasăre albă cu-aspră piele,/Cu pene printre degetele mele,/Pe umeri cu aripe nou crescute/În zare mă voi înălţa mai iute/....../chiar decât Icar, fiul lui Dedal.”

Scriitor lucid, realist, legat indisolubil de specificul gândirii romane şi de destinul istoric al patriei sale, asupra căruia meditează permanent, sondând, în acelaşi timp, valorile interioare ale fiinţei, Horaţiu „va creşte”, „mereu viu”, odată cu timpul, în conştiinţa urmaşilor şi, aşa cum dorea, „monumentul” operei sale va fi „mai durabil decât arama şi decât piramidele regeşti”. Conceptul de nemurire a artistului prin opera sa va putea fi atribuit tuturor marilor creatori ai tuturor timpurilor, prin cuvintele sale celebre Non omnis moriar (Nu voi muri întreg”). Bigliografie:

Horatius, Quintus Flaccus, Opera omnia vol I,II, Editura Univers, Bucureşti, 1980

Prof. Cezara Irina ŞtefănescuProfesor gradul I limba latină

Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir”, Iaşi

Filosoful Aristotel definea “puterea” ca find capacitatea de a face lucrurile să se întâmple.

- 20 -

LITERATURĂ RELIGIOASĂ

Sf. Vasile cel Mare –Katharsisul creştin al binefacerii

Motto:“ Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui…”

Când erudiţia întâlneşte sufletul ales, când divinul se contopeşte cu umanul, când dragostea de aproapele infuzează totul ca un eter subtil, atunci se nasc cei ce devin repere de credinţă, moralitate şi nădejde pentru posteritate…

Din frământările unei epoci pătate de sângele creştinilor martirizaţi pentru credinţa în unicul adevăr, într-o lume ce se afla la confluenţa dintre păgânismul, care în agonia sa încerca cu disperare şi agresivitate să se reabliliteze, şi creştinismul, ce avea încă răni din cauza prigoanei Imperiului Roman, într-o epocă ce am putea-o numi toamnă a spiritualităţii creştine, datorită rodului de mare preţ pe care l-a adus Bisericii, se naşte în anul 330, în vremea împăratului Constantin, din părinţi credincioşi şi înstăriţi (tatăl său era un luminat dascăl în cetate), cel ce prin puterea credinţei sale şi prin lucrarea neobosită întru slava lui Dumnezeu şi pentru ajutorarea aproapelui, va deveni Sfântul Vasile cel Mare.

Dovedind încă din primii zori ai tinereţii sale o profundă aplecare spre cultură, spre slova cea ziditoare de suflet (căci fiorul trăirii isihaste este strop din magma elementară a ethosului creştin), Sfântul a urmat şcolile din Cezareea natală, apoi din Bizanţ şi chiar Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu Sf. Grigorie de Nazians. Doctor în ştiinţă, rhetorică şi medicină, Sf. Vasile s-a întors în ţara sa, deşi a fost rugat să ramână în Atena, unde a şi predat un timp rhetorica, dovedindu-se un adevărat dascăl. În Cezareaa, a optat pentru viaţa monahală, ajungând în 370, datorită vredniciei şi harului său, Arhiepiscop. Părinte spiritual deopotrivă pentru monahi, cărora le-a stabilit binecuvântate rânduieli, cât şi pentru mireni, pe care cu cuvântul său i-a îndemnat să aducă Biserica lui Hristos în inimile şi familiile lor, Sfântul îşi pune atât cuvântul cât şi fapta, în slujba filantropiei. Într-una din învăţăturile sale, el subliniază într-un mod profund importanţa smereniei, a nădejdii în Domnul şi a milosteniei: “ Cum voi fi împreună cu Iov, eu, care n-am primit cu mulţumiri necazul ce mi s-a întâmplat? Cum voi fi împreună cu David, eu, care n-am avut ca el, îndelungă răbdare împotriva vrăjmaşului? Cum, iarăşi, voi fi cu Daniil, eu, cel ce n-am căutat pe Dumnezeu, cu înfrânarea de-a pururea şi cu rugăciunea cea iubitoare de osteneală? Cum voi fi cu fiecare dintre sfinţi, eu, cel ce n-am umblat pe urmele lor? (…) Fericiţi, zice Domnul, cei milostivi, că aceia se vor milui. Vezi dar, că El, cu socotinţă primeşte milostenia. Că nu fără dreptate miluieşte şi nu judecă fără milostenie. Că nemilostivă este judecata pentru cel ce n-a făcut milă. Că milostiv şi drept este Domnul.”

Dar Sfântul Vasile nu este doar un teoretician al al carităţii, îndemnurile sale nu au nimic artificial, nimic studiat, nimic programatic în ele; sunt cea mai sinceră emanaţie din preaplinul unei inimi însângerate de egoismul şi decăderea pierzătoare de suflet ale semenilor săi… Pe când era preot în Capadocia, a fost o secetă groaznică (descrisă de el însuşi într-o omilie specială), ce se pare că nu uscase doar pământul şi grânele, ci şi inimile celor avuţi, care, deşi erau creştini, nu îi ajutau şi pe cei în nevoie. Oferind comunităţii avutul său, fiind continuu în mijlocul lor, încurajându-i şi dându-le speranţă, Sfântul reuşeşte prin

- 21 -

tulburătoarea putere a exemplului personal să îi facă pe cei bogaţi să se simtă ruşinaţi şi să îşi deschidă hambarele, pentru ca fraţii lor să nu piară de foame. Căci spune Sfântul: “Foametea este cea mai grozavă dintre toate nenorocirile omeneşti, cea mai înfricoşată dintre toate boalele şi cea mai crudă dintre toate morţile. Ea sleeşte sângele, stinge căldura naturală, consumă sănătatea, împuţinează forţele”. Foametea este un flagel social, pe care Sfântul Vasile s-a străduit să îl remedieze pe calea ajutorării celui aflat în suferinţă.

Odată cu trecerea timpului, ajungând ierarh, activitatea sa de binefacere s-a intensificat. Cu donaţiile celor bogaţi, cu ceea ce avea el însuşi, Sfântul a zidit “Vasiliada”, acel mare aşezământ filantropic unde cei săraci şi neputincioşi, indiferent de confesiunea lor (creştini, eretici, evrei sau păgâni), sunt îngrijiţi în azile şi spitale, sau sunt învăţaţi diferite meserii pentru a putea să-şi câştige pâinea. La moartea Sfântului Vasile, Sf. Grigorie Teologul spunea: “Priviţi noua cetate alăturată, opera lucrării Sf. Vasile şi dania celor convinşi de el.” Însă opera de ajutorare a celor în nevoie a fost răspândită de catre Sfânt în toată eparhia: acolo unde era un hovepiscop, a înfiinţat şi o casă a săracilor, precum şi un mic spital pentru deservirea satelor dimprejur. În opinia Arhimandritului Dionisie Udişteanul, “ bogăţiile sunt în măsură să descuie porţile Cerurilor, când oamenii, dezbrăcaţi de egoism, de lux şi de robia patimilor, înţeleg să trăiască Evanghelia iubirii, şi nesiliţi de nimeni, să le împartă săracilor şi suferinzilor. Cine nu face aşa, este, după Sf. Vasile, un om nedrept şi lacom, un tâlhar public, care face nedreptate tuturor acelora a căror sărăcie ar putea-o alina.”

Dar dincolo de latura practică, prin Vasiliada sa, Sfântul a dorit să aşeze în sufletele noastre, ale creştinilor de ieri şi de azi, seminţele unei Vasiliade a sufletului, al carei zid să fie credinţa şi al cărei spital, dragostea, pentru că, el însuşi spunea: “Fraţilor, nimic să nu cinstiţi decât dragostea!”, un îndemn în spiritul celui enunţat şi de Fericitul Augustin: “Iubeşte şi fă ce vrei”.

PF Părinte Patriarh Daniel, vorbind despre influenţa acestor acţiuni ale Sfântului Vasile până în epoca modernă, afirma că “orăşelul de lângă oraş, cartierul numit Vasiliada, care avea în mijloc o biserică, iar în jur o mulţime de instituţii filantropice, a reprezentat un model pentru mai multe mănăstiri din Răsărit şi Apus, care au început să înfiinţeze bolniţe, şcoli, azile de copii orfani şi bătrâni. Opera lui, izvorâtă din teologia şi rugăciunea lui, a devenit un model pentru întreaga lume creştină.”

Pentru că Sfântul Vasile cel Mare a fost un filantrop în faptă şi în cuvânt, iar pe lângă binecunoscuta sa lucrare socială, puţini vedem substratul filantropic al întregii sale vieţi. În mănăstirile sale, erau primiţi copii pe care familiile îi aduceau spre a fi educaţi, iar la majorat, unii alegeau să îmbrace haina monahală, alţii, întorcându-se în lume, erau foarte buni creştini. Oricine se apropia de Sfânt şi de învăţăturile sale cu credinţă şi ascultare, putea deveni un discipol al său, cel dintâi discipol, pe care Magistrul, iluminat de Revelaţia Divină, îl forma în duhul iubirii şi al milei.

Toate minunile sale sunt exemple de grijă faţă de aproapele: ruşinarea arienilor, întoarcerea la credinţă a tânărului ce îşi vânduse sufletul sau creştinarea doctorului păgân, aceasta din urmă fiind ultima minune săvârşită de Sfânt, înainte de trecerea la cele veşnice. Iosif era un doctor foarte priceput, dar păgân, pe care Sfântul a vrut să îl aducă la Hristos, şi căruia îi spunea : “Nici tu, nici eu, nu vom muri până ce tu nu te vei naşte din apă şi din duh.” Cu puţin timp înaintea morţii sale, Sfântul l-a chemat la sine pe Iosif, care, consultându-l, i-a spus că în câteva ore va muri. Rugându-se Tatălui Ceresc sa îl mai ţină în viaţă până a doua zi, l-a determinat pe Iosif să îi promită că, dacă va mai trăi încă o zi, el se va creştina şi “ va muri păcatului, ca sa vieze întru Dumnezeu” Astfel, ruga Sfântului fiind

- 22 -

împlinită, Iosif s-a creştinat, fiind botezat chiar de Sfântul Vasile, care apoi a adormit în Domnul. Putem vedea astfel cum şi în ultimele clipe ale vieţii sale, grija Sfântului s-a îndreptat spre ceilalţi şi spre mântuirea lor, cum a făcut de altfel pe tot parcursul vieţii sale, aşezată cu mărinimie pe altarul filantropiei.

Har neobosit întru împlinirea voinţei Domnului, dualitate dintre real şi ideal, aplecare spre monahism şi misionarism totodată, Sfântul Vasile este caracterizat magistral de Sf. Nicolae Velimirovici, care îl consideră “mare apărător al Ortodoxiei, luminător al curăţiei morale, zelot al trăirii religioase, culme a gândirii teologice, ziditor şi stâlp al Bisericii lui Dumnezeu, pe care Biserica, în cântările sale îl numeşte dumnezeiască albină a Bisericii lui Hristos, care adună sufletele credincioşilor cu dulceaţa cinstirii de Dumnezeu, iar cu acul dumnezeiescului dor, ca şi cu o armă, răneşte hulele ereticilor.”

Toată opera sa filantropică, toate cuvântările sale, toate minunile sale au rămas vii , actuale; le regăsim cu aceeaşi bucurie binecuvântată la capătul vremurilor, peste marginile noduroase ale mileniilor stacojii. Sfinţenia sa este perenă, harul său celest coboară şi astăzi asupra tuturor celor ce îl cinstesc şi i se închină cu smerenie şi credinţă, dar bunătatea sufletului său şi iubirea sa milostivă ne cufundă în recipientul lor de esenţe, învăţându-ne că tăcerile vorbesc şi tainele cântă, întru slava lui Dumnezeu.

Bibliografie

“Proloagele”, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991; Arhim. Dionisie Udişteanu, “Ogor înţelenit”, Editura Muşatinii, Suceava, 2005; Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Pr. Conf. Univ. Dr. Nicu Dumitraşcu,

“Patrologie”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004;

Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, “Patrologie”, Sf. Mănăstire Dervent.

Ionela Cuciureanu, a XII-a GC.N.”A.T. Laurian”, Botoşani

VOX DISCIPULI:”A fost extraordinar faptul că trupa de teatru antic „Katharsis” a fost invitată să joace câte o piesă atât la deschiderea concursului, cât şi la închiderea sa. Colegii noştri s-au prezentat impecabil şi au reuşit să smulgă spectatorilor aplauze îndelungi şi chiar lacrimi. Piesa „Ecouri ex Ponto”, jucată la deschidere, a prezentat viaţa poetului Ovidius în exil la Tomis, ceea ce a impresionat publicul deoarece nimeni nu se aştepta la o piesă atât de potrivită evenimentului.”

Vizitiu Tania, IX H

- 23 -

ASUMAREA SUFERINŢEI,DOBÂNDIREA LIBERTĂŢII ÎN HRISTOS

„Darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia morţii, pentru că făcând cineva minuni, îi rămâne dator lui Dumnezeu, pe când cineva suferă, acestuia Dumnezeu Îi rămâne dator.”(Sf. Ioan Gură de Aur)

1.Introducere

Oamenii se nasc şi mor toţi la fel , dar nu trăiesc la fel, nu toţi duc acelaşi fel de viaţă, nu toţi au acelaşi drum. Adesea unii au calea vieţii încâlcită, presărată cu boli şi necazuri, cu dureri de tot felul, alţii străbat calea vieţii în sănătate, belşug, desfătare şi bucurii. Iarăşi este adevărat că nimeni nu are parte numai de bucurii sau numai de necazuri. Această inegalitate de dureri şi bucurii pare neînţeleasă de mintea noastră omenească şi este tălmăcită de unii oameni, chiar buni creştini, într-un mod cu totul greşit şi îndepărtat de adevăr; auzind adesea că cineva suferă, gândim că are ceva păcate mari, că este blestemat de părinţi sau de altcineva; iar dacă cuiva îi merge bine, se zice că îi ajută Dumnezeu.

Acest fel de a judeca suferinţa sau bucuria vieţii este greşit şi nepotrivit pentru noi creştinii, căci cele dinăuntru numai Dumnezeu le cunoaşte.

După învăţătura creştină , suferinţa nu este tălmăcită ca o pedeapsă şi o îndepărtare a lui Dumnezeu de cel ce suferă, căci, dacă ar fi aşa, Mântuitorul, care a ales crucea ca mijloc de mântuire a oamenilor, nu ne-ar fi împăcat cu Dumnezeu, ci ar fi suferit o pedeapsă din partea oamenilor, iar Dumnezeu-Tatăl l-ar fi părăsit ca om şi Dumnezeu; în acest caz, El nu mai poate fi Dumnezeu. Mântuitorul a fost singurul om de pe pământ care nu a avut păcate, şi cu toate acestea, suferinţele Lui au fost cele mai mari pe care le-a îndurat cineva.1

Bunul Dumnezeu rânduieşte pentru fiecare om o cruce potrivită cu puterea lui de a rezista, nu pentru a se chinui, ci pentru a urca de pe cruce în cer, pentru că, în esenţă, crucea este scara către cer. Încercările îi ajută pe oameni să-şi revină duhovniceşte.2

Unele suferinţe din punct de vedere moral sunt mijloace care nu ne lasă să cădem într-o seamă de păcate, în uitarea lui Dumnezeu, nu ne lasă să ne mândrim cu ceea ce suntem şi cu ce avem.3 2. Suferinţa omeneasca în lumina creştinismului

1Preot Radu, T., Răbdarea în suferinţa, in “Mitropolia Ardealului”, nr. 7-9, 19772 Cuv. Paisie Aghioritul , Cuvinte duhovnicesti, Viata de familie, trad. de Ieroschim. Stefan

Nutescu, ed. Evanghelismos, Bucursti, 2003, p. 2073 Preot Radu, T. , Răbdarea în suferin�ă ,în “Mitropolia Ardealului”, nr 7-9, 1977

- 24 -

Suferinţa este un atribut ce aparţine omului si naturii. Omul ca făptură psiho-fizică, uneşte în sine suferinţele trupeşti cu cele sufleteşti. Prin trupul său material, el este legat de natură, de cosmos, iar prin suflet este legat de Dumnezeu, este înrudit cu Dumnezeu.4

Atunci când îl cercetează durerea pe om înseamnă că îl vizitează Hristos. În timp ce, atunci când omul nu trece prin nicio încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu. Nici nu plăteşte, nici nu depune. Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte. El îngăduie încercări pentru ca omul să se lupte, să se nevoiască şi să dea examene la răbdare în dureri.5

Numai Dumnezeu dăruieşte în mâhniri adevarata mângâiere. De aceea omul care nu crede în adevarata viaţă, care nu crede în Dumnezeu ca să-I ceara mila Sa în încercările prin care trece, cade mereu în deznădejde, iar viaţa lui nu are niciun sens. Întotdeauna rămâne neajutorat, nemângâiat şi chinuit în această viaţă, dar îşi osândeşte şi sufletul său în cea veşnică.

Dacă cineva înţelege tainele vieţii duhovniceşti şi modul tainic în care lucrează Dumnezeu, încetează să se mai mâhnească pentru tot ceea ce i se întâmplă, pentru că primeşte cu bucurie medicamentele amare pe care i le dă Dumnezeu pentru însănătoşirea sufletului său. Pe toate le consideră răspunsuri la rugăciunea sa, de vreme ce neîncetat îi cere lui Dumnezeu să-i curăţească sufletul. 6

Ispitele şi mâhnirile ce vin din îngaduinţa lui Dumnezeu sunt uneori antibioticul pe care ni-l dă Dumnezeu pentru bolile sufletului nostru şi care ne ajută mult duhovniceşte. “Luaţi, fraţillor, ca pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului”(Iacov 5,10)

Dumnezeu îl lasă pe diavol liber să-l ispitească pe om până la un punct, iar pe om îl lasă liber să facă binele sau răul: Domnul poate să-I scape din ispite pe cei credincioşi iar pe cei nedrepţi să îi păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii. (II Petru 2,9)

Există şi cazuri în care Dumnezeu îngăduie din dragoste ca unii nevoitori aleşi să treacă prin mari încercări, pentru a fi încununaţi. Aceştia sunt următorii lui Hristos.7 Voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările mele, şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum mi-a rânduit Mie Tatăl meu (Luca 22, 28-29).

Medicamentul cel mai bun pentru fiecare încercare a noastră este încercarea mai mare a semenilor noştri, pe care este de ajuns să o comparăm cu a noastră pentru a ne putea da seama de marea diferenţă dintre ele şi de marea dragoste pe care ne-a arătat-o Dumnezeu, Care ne-a îngăduit o încercare mai mică.8

Orice mâhnire trebuie suportată cu bucurie, mâhnirile pe care ni le pricinuiesc oamenii sunt mai dulci decât siropurile ce ni le oferă cei care ne iubesc: “Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî” şi mai ales “când vă vor minţi din pricina Mea”, atunci când ocărârea nu este pe dreptate, atunci acela îşi plăteşte păcatele.

4 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Dogmatica, vol I, Bucuresti, 1978, p. 3885 Cuv. Paisie Aghioritul , Cuvinte duhovnicesti, Viata de familie, trad. de Ieroschim. Stefan Nutescu, ed. Evanghelismos, Bucursti, 2003, pp. 211-2126 Ibidem, pp.215-2167 Ibidem, pp. 217-2198 Ibidem, p. 222

- 25 -

Bolile îi ajută pe oameni să-şi “ispăşească” păcatele atunci când nu au virtuţi. Sănătatea este un lucru mare, dar binele pe care îl pricinuieşte boala nu-l poate dărui sănătatea. Boala este o binefacere foarte mare, îl curăţă pe om de păcat si de multe ori îi asigură chiar şi o răsplată. Sufletul omului este ca aurul, iar boala este focul care îl curăţă; cu cât mai mult se chinuieşte omul de vreo boală, cu atât se curăţă şi se sfinţeşte, ajunge să facă numai răbdare şi s-o primească cu bucurie. În unele boli este nevoie de răbdare, Dumnezeu pe toate le pune în valoare spre binele nostru.9

Atunci când ne ajunge vreo boală este bine să ne lasam în voia lui Dumnezeu. Boala este pentru creştin o sărbătoare, se bucură pentru că va merge împreună cu mărturisitorii şi mucenicii. Sfinţii mucenici uitau durerea pentru că dragostea lor faţă de Hristos era mai mare decât chinurile pe care le sufereau.

Celor care îi slujesc pe cei bolnavi, li se şterg păcatele prin jertfa pe care o fac. Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu în suflet. Bucuria duhovnicească are cea mai mare putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care închide rănile, în timp ce mâhnirea le irită.10

Cel care nu s-a imbolnăvit niciodata nu-l poate întelege pe cel bolnav, pentru că nu l-a durut vreodată, şi de aceea inima îi este puţin înăsprită. Hristos le poate tămădui şi pe cele care nu se pot vindeca de medici, dar trebuie să existe un motiv serios şi creştinul să fie foarte credincios şi foarte dăruit lui Hristos.

Deci, sufletul este dator să urmeze cuvântului Domnului, luând crucea sa în fiecare zi ( Marcu 10,21 ), fiind gata a răbda pentru Hristos tot necazul şi toată ispita, arătată ori ascunsă , şi să atârne de Domnul totdeauna cu nădejdea că este în stăpânirea Lui să se îngrijească a-l slobozi pe suflet, izbăvindu-l de toată ispita şi necazul . Iar dacă nu se va îmbărbăta şi nu va suferi cu vitejie, răbdând toată ispita şi necazul, ci, ca şi cum nu se va izbăvi, se va scârbi, se va necăji, se va îngreuia, se va strâmtora şi se va împuţina în nevoinţă sau se va deznădăjdui, lucrul acesta este meşteşug al răutăţii însăşi. Căci răutatea aruncă şi leagă pe suflet în lenevire, împuţinare şi deznădejde, neaşteptând mila Domnului întru credinţă neîndoielnică, fiindcă nu s-a facut următor tuturor Sfinţilor, nici nu a umblat pe căile Domnului.11

Bogdan Plăcintă,Facultatea de Teologie, anul III

Iasi

9 Ibidem, pp. 226-22810 Ibidem pp. 240-24111

Danion, Vasile, Despre înfruntarea bolii, Editura Sophia, Bucure�ti, 2004 apud Sf. Efrem

Sirul Cuvânt despre răbdarea necazurilor, ed. Buna Vestire , Bacău, 1998

- 26 -

CULTURA SI CIVILIZAŢIE

PENDULÂND ÎNTRE EXTREME...-Femeia în Roma antică-

De la început m-a interesat foarte mult să aflu cât mai multe despre cum erau femeile în Roma antică... Informându-mă, am rămas total uimită de cât de puţină libertate aveau parte!

Se spune că în legislaţia romana, femeia trecea de la autoritatea tatălui la cea a soţului; chiar şi o văduvă bogată avea nevoie de un bărbat pentru a-i supraveghea averea. De-abia în secolul I î.Hr, femeile romane au început să aibă o mai mare libertate!

Femeilor romane nu le era permis să deţină afaceri proprii. Însă, după o lungă perioadă de timp, în care femeilor nu le-au fost permise nici măcar sugestiile, bărbaţii au început să fie interesaţi de opiniile şi sfaturile nevestelor. Femeile bogate nu erau nevoite să lucreze, munca aparţinând sclavilor şi claselor inferioare.

Principala ocupaţie a femeii era îngrijirea case şi creşterea copiilor, însă femeile sărace erau nevoite să şi muncească pentru a putea trăi. Femeile sclave lucrau ca servitoare sau ca menajere personale ale doamnelor din clasele superioare. Sclavii nu aveau drept de căsătorie din punct de vedere legal, dar le erau permise relaţiile ”intime” ; iar copiii cu ambii părinţi sclavi erau tot sclavi. Ei puteau fi eliberaţi de către stăpâni, devenind astfel oameni liberi, şi de abia copiii lor dobândeau statului de cetăţean. Când li se reda libertatea, li se asigurau şi mijloacele de subzistenţă. Sclavii rămâneau fideli stăpânului care le oferea în continuare sprijin de câte ori era necesar.

Romanii puneau mare accent pe căsătorie, casă şi familie. Multe obiceiuri de nuntă ale romanilor s-au păstrat până în zilele noastre: inelul pus pe al treilea deget al mâinii stângi pentru a simboliza logodna; mireasa îmbrăcată în alb cu un voal aşezat pe cap şi prezenţa cavalerului de onoare.

Interesat este faptul că o fată romană era considerată aptă de însurătoare la 14 ani. Tatăl fetei era cel care alegea un soţ pentru fiica sa, deci interesul economic şi relaţiile interfamiliale primau în faţa dragostei! Eu personal, cu acest lucru nu aş fi niciodată de acord. Dragostea este un sentiment unic, ce trebuie împărtăşită numai în doi; dar iată că şi în zilele noastre a rămas acest obicei al romanilor..: căsătorie, doar din interes!

Revenind la temă: ziua ceremoniei era aleasă cu multă grijă, iunie fiind luna preferată. Mai întâi avea loc ceremonia religioasă, apoi semnau actele şi în sfârşit era dat un ospăţ la care participau rudele şi prietenii.

- 27 -

În perioada de trecere de la republică la imperiu, în Roma a devenit popular un nou stil de căsătorie, unde femeia era stăpâna propriilor bunuri dinaintea căsătoriei, şi astfel divorţul a devenit o opţiune posibilă.

Femeile purtau, direct pe piele, o cămaşă de in, iar în jurul bustului o fâşie de pânză. În timpurile vechi îmbrăcau şi ele togă, la fel ca bărbaţii, dar se spune că încă din secolele republicii, toga era rezervată numai femeilor de moravuri uşoare...

Manolache Diana-Andreea,cl a X-a F

În Grecia antică , copiii aristocraţilor erau unşi la naştere cu ulei de măsline pentru ca la maturitate să nu le crească păr pe corp?

Termenul de mausoleu provine de la numele regelui din Caria, (Grecia antică ) -Mausol (377-353 i.Hr.)?

Cea mai veche fabrică de parfumuri din lume datează din anul 4000 î.Chr. şi a fost descoperită, în anul 1993, într-un sit arheologic la Pyrgos-Makroraki, una din insulele din Cipru (Grecia)?

În Grecia antică, atleţii îşi ungeau, în mod ritualic, trupurile, cu ulei de măsline, deoarece exista credinţa că uleiul de măsline conferă putere şi menţine tinereţea. Homer îl numea “aur lichid”. Uleiul obţinut din fructele măslinului era atât de important pentru grecii antici, încât în anul 600 î.Chr., în Atena, Solon (635 – 559 î. Chr.) a legiferat ca oricine tăia vreun măslin să fie condamnat la moarte sau exilat din cetate?

Vechii greci aveau o forţă incredibilă ?Deşi erau mai scunzi decât noi, vechii greci aveau o forţă care o depăşea chiar şi pe cea a sprtivilor de azi. Ultimele cercetări au arătat că nu doar atleţii de elită, ci şi "sclavii de la galeră" erau capabili de performanţe fizice uluitoare.

Grecia antică era împarţită în sute de state mici independente numite cetăţi?

Iuliana Rusu,a IX-a F

- 28 -

HEREDITAS ANTIQUITATIS

Ecouri…Este greu să descrii la timpul trecut ceva ce îţi persistă atât de viu în minte şi în

suflet; este greu să transpui în cuvinte sentimente şi stări atât de intense fără să îşi piardă din farmec şi profunzime… Şi totuşi îmi voi acorda plăcutul răgaz pe care îl necesită o rememorare.

Într-o revărsare de zori, călătorind sub zodia poeziei ovidiene, am pornit în ceea ce avea să fie una din cele mai frumoase experienţe ale ultimilor ani. „Certamen Ovidianum Sulmonense” a reprezentat pentru mine mult mai mult decât un concurs internaţional de limba latină, mult mai mult decât o provocare intelectuală. Dacă l-aş rezuma la aceste aspecte „tehnice” l-aş simţi străin, rece, impersonal. Aşa că îmi asum riscul de a vorbi despre Ovidianumul meu, despre felul în care l-am trăit, în care l-am simţit eu mai degrabă decât despre detaliile pur obiective.

Poate că această abordare se datorează şi faptului că dintotdeauna l-am considerat pe Ovidius un poet care trebuie nu doar tradus, ci mai ales înţeles, şi poate că din această cauză am preferat opera sa în „detrimentul”altor nume de rezonanţă precum Vergilius, Horatius sau Cicero chiar. Traducând versuri din opera lui Ovidius, mă simţeam martora directă a celor mai sincere şi tulburătoare confesiuni, a celor mai exuberante iubiri sau a celor mai mistuitoare tristeţi. Această apropiere am simţit-o aşadar şi mai intens când am păşit pe pământul sulmonez, când am văzut statuia Poetului care privea gânditor la mulţimea de tineri veniţi să îşi aducă tălmăcirile lor ca pe o firavă ofrandă. Cele câteva picături de ploaie care ne-au întâmpinat păreau a se contopi cu lacrimile Poetului, emoţionat de sosirea noastră. Sulmona mi s-a părut atât de caldă şi de primitoare, încât nu m-am simţit deloc străină ori stingheră, iar organizatorii merită toată aprecierea şi stima noastră pentru ospitalitatea şi atenţia pe care ne-au acordat-o.

Ceremonia de deschidere mi-a transmis sentimentul că toţi cei care suntem acolo, indiferent de ţara de unde venim, suntem uniţi de dragostea pentru cultura clasică, de aplecarea către opera cântăreţului iubirilor gingaşe, de apartenenţa la aceeaşi aristocraţie a spiritului. Totodată, m-a ademenit să mă las purtată de vraja poeziei, pătrunzând într-o dimensiune specială, într-un Tempus Camenae, unde traducerile mele păreau ecouri ale iubirilor, tristeţilor ori metamorfozelor ce prinseseră viaţă sub pana lui Ovdius.

Şi dacă tot vorbeam de ecouri, versurile pe care a trebuit să le traducem în cadrul probei propriu zise de concurs aparţineau legendei nimfei Echo, relatată de Ovidius în „Metamorfoze”. Le-am tradus cu plăcere, cu emoţie, întreaga amforă a stărilor sufleteşti ale nimfei transmiţându-mi-se şi mie – pe măsură ce înaintam în traducere, speram , mă temeam şi sufeream împreună cu ea… A fost un subiect pe care l-am rezolvat cu plăcere şi pasiune, astfel încât această metamorfoză îmi va rămâne mereu în amintire.

- 29 -

După amiaza a stat tot sub semnul Metamorfozelor, sesiunea de comunicări la care am asistat oferindu-ne o varietate de informaţii, perspective şi interpretări asupra iubirii reflectate în această operă.

Pentru că Ovidius a iubit totul- a iubit femeia, poezia, oamenii, Roma. Tristeţile pontice i-au şubrezit trupul, i-au slăbit uneori speranţa, i-au micşorat entuziasmul, dar gerul tomitan nu a reuşit să îngheţe flacăra iubirii poetului – pentru soţie, pentru prieteni, pentru poezie, pentru viaţă. Mesajul subtextual al operei din exil acesta este de fapt: depărtarea poate ucide totul, dar nu poate ucide iubirea – dimpotrivă, o poate modela, o poate intensifica, o poate purifica.

Şi nu poate întuneca nici amintirea. Iar amintirile din Sulmona sunt din cele mai plăcute: de la relaxarea oferită de vizita la fabrica de confetti şi de la plimbarea prin centrul istoric al oraşului, la emoţiile de la ceremonia de premiere, la bucuria pe care am trăit-o alături de câştigători sau la nostalgica vrajă care m-a cuprins în acea ultimă seară…

În mod cert, aceste trei zile petrecute la Sulmona îmi vor rămâne în suflet învăluite în lumină, împreună cu oamenii care le-au făcut atât de speciale şi împreună cu creaţia şi destinul Poetului, care mi-a purtat paşii spre ţinutul pelign. Un ţinut dominat desigur de seninătatea şi farmecul iubirii…

La Roma, unde am rămas încă două zile după concursul de la Sulmona, am revăzut locurile unde a trăit marele poet. Am urcat pe Capitoliu şi pe colina Palatinului, încercată de emoţia de a păşi pe aceleaşi locuri pe care le-a străbătut şi Ovidius acum mai bine de două milenii. Căutam cu înfrigurare umbra sa, dorindu-mi sa-l descopăr printre numeroşii vizitatori. Atunci, în gând, mi-a apărut întrebarea: „Ovidi, dic, ubi es?” şi fără voie parcă auzeam ecoul: „ubi es?”. Îl simţeam alături de mine, căutându-mă chiar dacă era departe în timp şi în spaţiu şi mă bucuram de prezenţa lui, aşa cum am făcut-o la Sulmona sau la Tomis, în România.

O tempora mirabilia! O echus memorabiles!Ionela Cuciureanu,

XII G

VOX DISCIPULI:„Am fost şi eu la Tomis, pe urmele lui Ovidius. Poate că la început nu a părut decât un concurs ca toate celelalte, dar aceasta nu e decât o părere superficială. „Certamen Ovidianum Ponticum” este mult mai mult decât un simplu concurs, este o reuniune anuală a tuturor celor ce iubesc opera poetului Ovidius şi trăiesc în spiritul acesteia…”

Vizitiu Tania Emima, IX H

- 30 -

De vorbă cu Alexandru Matasă

Început.Teamă? Era poate numai emoţia ce se lovea de zidurile Colosseumului ce abia îşi clădea temelia. Povestea trupei Katharsis a început simplu, dar arzând de pasiune şi dăruire, ca o prefigurare a Logosului acaparator şi devorator, ce avea sa îşi pună definitiv amprenta sa mistuitoare.

Împreună cu doamna profesoară Coca Dorica, Alexandru Matasa a contribuit substanţial la înfiinţarea trupei de teatru. Au strâns la un loc pasiunea pentru teatru, idealul de perfecţiune şi plăcerea de a experimenta. Acum patru ani si jumătate au creionat povestea ce continuă şi acum.

Curiozitatea m-a determinat sa încep o conversatie cu Alexandru, un artist complet dintr-o lume incompleta a teatrului:Alis Adăscăliei:În primul rând, felicitări!Ai putea să îmi spui câteva cuvinte despre tine?Alexandru Matasă: Câteva cuvinte despre mine...Voi începe dezamăgitor: nu pot spune câteva cuvinte despre mine. Evit să-mi schiţez caracterul folosindu-mă de câteva însuşiri într-un cadru general. Tocmai pentru că ar fi oferit doar un cadru general, pe când orice însuşire îşi are nuanţele aferente. O însuşire comună mai multor caractere le diferenţiază enorm prin nuanţele acesteia. Aşadar, consider aproape irelevante „câteva cuvinte despre mine”. Dar iată că totuşi am spus câteva cuvinte despre mine.Alis:Ştiu că tu ai fost iniţiatorul. De obicei, începuturile stau sub semnul unei revelaţii, a unui declic, a unei scântei ce declanşeaza o înlanţuire de fulgere ce nu mai pot fi oprite. Ce te-a determinat să te implici în acest proiect şi cum a început povestea trupei?Alexandru: De fapt, scânteia a fost produsă de doamna profesor Coca Dorica. Nu am făcut decât să propun să transformam scânteia într-un adevărat foc care într-adevăr ne-a încălzit şi luminat.Dumneaei trebuia să ţină o lecţie deschisă şi dorea să-şi desfăşoare ora având ca material didactic o operă aparţnând genului dramatic. Atunci dorinţa firească de a „materializa” şi exterioriza dragostea faţă de limba şi literatura greacă m-a determinat să-i propun să augmenteze şi să desăvârşească ideea-i prin punerea în scenă a uneia dintre operele celor trei tragici (Eschil, Sofocle si Euripide). Vorba a devenit faptă şi aşa a început totul. Au urmat reprezentaţii peste reprezentaţii, care au închegat ceea ce este azi trupa Katharsis.Alis: Cum a fost receptată iniţiativa ta de către cei din jur?Alexandru: Au fost foarte entuziasmaţi şi deosebit de receptivi. Chiar s-au implicat afectiv în munca pe care au depus-o, depăşind groaznica ipostază de elevi siliţi să se implice în proiecte extraşcolare. Şi chiar de acest fel de implicare era nevoie, o implicare izvorâtă din libera voinţă. Conditţe, de altfel, eliminatorie.Alis:Cum aţi ajuns la numele de Katharsis şi ce reprezinta pentru tine acest nume?Alexandru: Am adunat o lista numeroasă de variante. Fiecare a venit cu 2-3 variante. Dar propunerea doamnei profesor mi-a părut optimă. Katharsis este conceptul cel mai sugestiv pentru trupă. În fond, asta doream: o înlăturare de pe tărâmul spiritualului a Urâtului şi Răului ce ne inundă din ce în ce mai mult. Şi cum acest confort spiritual urma să-l dobândim printr-un fapt de artă, am botezat trupa cu acest concept.Alis:Care simţeai că este rolul, misiunea ta în trupa atunci, la începuturi?Alexandru: Încă de la început am preferat să mă joc de-a regizorul (spun „joc” pentru că nivelul era unul de amator, neavând cunoştinţe elaborate de teatru). Doamna profesor îmi

- 31 -

propusese rolul lui Hemon, iubitul Antigonei, - Antigona de Sofocle a fost prima piesă jucată – dar am refuzat, întrucât ipostaza de actor îmi e incompatibila. Am ales confortabila ipostază de co-regizor al doamnei profesor.Alis:Ştiu că ai îmbinat olimpiadele de limba greaca si teatrul. Cum ai reuşit să atingi un echilibru, având în vedere faptul ca eşti un perfecţionist?Alexandru: În fiecare an, olimpiada de limba greacă a avut întâietatea cuvenită. Nicio activitate nu-mi putea influenţa negativ pregătirea pentru olimpiadă. Într-adevăr, trupa de teatru a fost o ispită mult prea puternică pentru a o învinge. Deşi presupunea timp şi oboseală, am ales să mă implic cu plăcere, deoarece oboseala era una plăcut suportabilă care-mi oferea mai degraba încărcătură emoţională decât epuizare fizică.Alis:Care au fost criteriile pentru selectarea pieselor pe care să le jucaţi? Sau, ca să spun altfel, ”raţiune” sau ”simţire”?Alexandru: Iniţial se dorea o comedie. Dar „simţirea” ne-a împins să optăm totuşi pentru tragedie. Am considerat că mai degraba o tragedie este oferitoare de katharsis decât o comedie care ar fi oferit, probabil, doar destindere. Consider că am ales sub îndemnul unei „simţiri raţionale”. Alis: Te-ai implicat mult, împreuna cu doamna profesoară, în partea regizorală, ”tehnică”, la piesa ce a obţinut premiul trei la Festivalul Lyceum. Cum ai descrie experienţa de atunci, ce simţeai când contribuiai la adaptarea scenica a ”Antigonei”?Alexandru: Simţeam o maximă încărcăturaă emoţională pătrunzand în tainele operei lui Sofocle, încercând să trăim fiecare personaj, să le înţelegem caracterul. Conlucrarea cu doamna profesor o consider ca fiind una exemplara, chiar de invidiat. Forma ideala de lucru în care epuizarea fizică era învinsă de intensitatea trăirilor emoţionale. Ne dăruiam întrutotul, lasându-ne cuceriţi de geniul lui Sofocle. De aici curajul şi ambiţia de a îmbrăca haina de regizori – eram îmbătaţi de parfumul Antichităţii şi prea doritori de a exterioriza în acest fel pasiunea pentru Antichitate. Uitaserăm că nu avem experienţă în domeniu. Ori de câte ori raţiunea ne îndemna să gândim jocul scenic cât mai teatral, „simţirea” prelua conducerea eclipsând „regulile” regizorale. Faptul că am obţinut locul 3 la Lyceum în urma unor criterii stabilite de cei experimentaţi în domeniu ne confirmase atunci că raţionalul nu e neapărat superior emoţionalului (recunosc, trebuie un echilibru între raţional şi emoţional. Dar acum 4 ani în urma...).Alis:Ce ai simţit după prima piesă, după primele aplauze?Alexandru: Într-adevăr sentimentul a fost unul de satisfacţie. Ca şi cum ai pune o sămânţă în pământ şi la un moment dat priveşti bucuros pomul. Atunci aş fi răspuns răspicat că momentul în care s-a jucat public piesa, momentul în care am primit aplauze, coincide cu atingerea scopului, cu încoronarea muncii, cu finalul acelei plăcute călătorii. Festivitatea de premiere nu mai prezenta interes. Era eventual o simplă curiozitate.Acum, însă, consider că reprezentaţia în faţa publicului, aplauzele sunt puţin signifiante atât timp cât ele sunt considerate ca şi scop, ca şi confirmare şi desăvârsire a muncii. Ele pot lipsi. Nu capătul drumului este esenţtal, ci parcurgerea lui, nu desăvârsirea, ci călătoria spre aceasta, nu perfecţiunea, ci aspiraţia spre perfecţiune.Alis:Talentul şi cunoştinţele te identifică ca fiind unul dintre artiştii promiţători ai generaţiei tale.Cum se simte un artist pe scenă? Ce ai simţit tu în momentele actelor artistice şi ce mai simţi, pentru că am înteles că apari pe scenă încă destul de des cu alt gen de spectacole, dar simţirea artistului e aceeaşi?

- 32 -

Alexandru: Pe scenă trebuie să fii tu însuţi, neinfluenţat, pur, să te simţi singur, ca şi cum publicul nu ar exista.Nu din falsă modestie, ci din pur realism prefer să nu mi se atribuie rangul de artist. Acord importanţă semanticii unui cuvant, aşadar nu doresc ca valoarea unui termen să fie simplificată. Mă vad mai degrabă un „imitator” de artist. Şi acest nivel e demonstrat tocmai de felul în care mă simt pe scenă. Atitudinea de pe scenă e uneori influenţată de diferiţi factori, cum ar fi de exemplu atitudinea publicului, sau simpla lui prezenţă. Atunci nu mai eşti natural, nu te mai concentrezi la ceea ce faci, iar actul artistic se transformă în felul acesta într-un eşec. Nu sunt de acord cu cei care susţin că nu contează cum te-ai simţit tu ca şi artist pe scenă, atat timp cât publicul s-a simţit bine. Cu riscul de a ridica controverse, susţin că dispoziţia artistului e mai importantă decât cea a publicului. Zadarnic publicul e satisfăcut dacă artistul nu a fost el însuşi, natural, neinfluenţat. Receptivitatea şi buna dispoziţie a publicului sunt într-adevăr un surplus de bucurie, dar esenţiala bucurie a artistului e oferită de naturaleţea cu care a evoluat pe scenă. Alis:Acum nu mai eşti fizic în trupă .Ce îţi lipseşte cel mai mult şi ce mesaj le-ai transmite actualilor membri în ”Katharsis”?Alexandru: Trupa îmi lipseşte. Mesaj? Sincera admiraţie pentru continuitate.Alis:Dacă te-ai întoarce cu patru ani jumătate,ai dori să schimbi ceva?Alexandru: Nu.Alis: Un cuvânt care sintetizeaza spiritul a tot ce înseamnă trupa ”Katharsis”

Alexandru: „a cuteza”Mulţumesc pentru că mi-ai raspuns la aceste întrebări şi mult succes în viitor!

ZBUCIUM

Fascinaţie... obsesie... eternitate... niciodată... realitate... fugă... spaţiu... coşmaruri...basme... delicat... perfect... schimbător. Începe cu începutul. Termină. Dispari. Fugi undeva departe. Undeva unde să fii tu. Undeva unde poţi să fii tu. Undeva unde să fii doar tu…doar tu şi cu tine..doar tu şi cu tine şi restul lumii undeva departe. Departe de tot. Departe de toţi. Departe de orice şi departe de nimic. Şi ce faci? Nimic .! Stai. Stai şi priveşti. Stai şi priveşti în gol.. sau vorbeşti. Vorbeşti cu tine. Vezi ce vrei. Cunoaşte-te.! Ascultă-te.! Caută-te.! Descoperă-te.! Gata ai terminat? Nu. Nu cred. Niciodată. Defapt nu. Niciodată să nu spui niciodată. Pentru că niciodată nu înseamnă nimic. Şi dacă nimicul nu e nimic atunci taci. Atunci mergi mai departe. Fugi. Fuuugi. Continuă să mergi. Nu te întoarce. Mergi şi nu te opri. Lasă-te condus. Mergi unde-ţi spune inima. Dezlipeşte-te de lumea asta şi pătrunde în tine. Acum lumea e a ta. Fă ce vrei. Fă ce ţi-ai dorit. Iubeşte.! Urăşte.! Râzi.! Plângi.! Vorbeşte încet.! Ţipă.! Urlă.! Descarcă-te.!

Acum cum te simţi? Mai bine? Da? Nu? De ce? De ce nu? Sau nu,nu. De ce da? Pur şi simplu trăieşte. Nu te gândi. Nu te îngrijora. Riscă. Pur şi simplu riscă ! Nu ai ce pierde.! Gandeşte-te că tot ce ai avut ai pierdut. Că trebuie să o iei de la capăt. Că trebuie să începi. Sau să termini şi să începi din nou. Începe.!

- 33 -

Începe o nouă lume. O nouă viaţă. Cu noi vise. Noi răspunsuri. Noi prieteni. Noi amintiri.! Stai.! Opreşte-te.! De ce taci? Nu vreau să taci. Vorbeşte. Spune. Exprimă. Trăieşte.

Uită. Aminteşte-ţi. Nu stai. Ce fac defapt? De ce totul e pierdut în jurul meu? De ce toţi nu mai sunteţi la fel? De ce toată lumea e aşa? De ce nimeni nu vede? De ce aţi orbit? Ce e cu voi? Şi stai. Totuşi defapt de ce fac asta? De ce mă chinui atât pentru nimic? De ce nimicurile astea ne urmăresc? De ce? Pentru că nimicurile sunt viaţa. Pentru că dintr-un nimic ajungi ceva. Pentru că un nimic te poate face fericit dar tu nu-ţi dai seama. Tu ăla care acum te uiţi aici şi citeşti..şi citeşti...nimicul care-l credeai nimic..acum e totul. Acum e totul sau nimic.!

Alexandra Sofian, C. N. „A.T. Laurian”

O VIAŢĂ NUMAI ZÂMBET?

“M - aşteaptǎ leagǎnele viitorului sǎ mǎ arunc în braţele lor. Dar îl voi alege oare pe cel bun? Să fie actoria? Da… Pânǎ ce cortinele vor cădea, nu voi rupe nicicând paginile din sceneta mea.” Aşa începeam să-mi creionez câteva idei de viitor într - o revistă a clasei. A fost, este şi va fi un gând de viitor… actoria. Dar ce înseamnă? Am auzit o dată ceva ce mi-a rămas în minte: actoria este o artă, aceea de a căuta o nouă tinereţe. Dacă îţi place actoria în primul rând trebuie să afli ce însemni şi tu pentru ea, adică dacă ai talent. La ora asta în România sunt mulţi care nu cunosc actoria adevărată, bine… nici eu nu ştiu. Sunt atâtea persoane care spun că actoria e pasiunea lor, dar această pasiune trebuie scoasă la iveală. Într-o zi sper să ajung actriţă, şi nu pentru faimă sau bani pentru că, dacă practici această meserie în România nu prea caştigi mulţi,chiar deloc, ci pentru ca intr’adevăr imi place. Atunci când mergi la repetiţii cu plăcere, când îţi place ceea ce faci, orele se sparg în minute şi nu îţi mai pasă de sacrificii, ci doar de ceea ce va ieşi, de aplauzele oamenilor din sală care îţi zâmbesc. Dar e un vis. E foarte greu să ajungi undeva sus, dar e minunat să poţi interpreta un personaj, să fii altcineva pe scenă, sǎ îl poţi copia în întregime, să te schimbi în momentul în care eşti acolo, să uiţi de cine erai înainte, sǎ laşi toate grijile tale undeva jos. Să trăieşti prin ceea ce faci şi mai ales să îţi placă. Un actor nu e un simplu om, e o mulţime de personaje, o infinitate de trăiri, de sentimente. Sunt oameni care au devenit actori pentru că nu au găsit în lumea “reală” altă meserie decăt aceasta. Pentru simplul fapt că lumea din jur face anumite preziceri: mama spune ca va fi doctor, tata poliţist ca el, bunica avocat. În teatru poţi fi toate personajele acestea. Actorul ideal sau aproape ideal e un om desăvârşit… un om

VOX DISCIPULI: „ Activităţile la care am participat m-au ajutat foarte mult să îmi îmbunătăţesc abilităţile de a vorbi în public. Am avut parte de multe momente speciale alături de doamna dirigintă Coca Dorica şi de Ionela , dar şi alături de colegele din grupul ”Arta discursului”. Acum am o cu totul altă viziune asupra fricii de scenă ”.

Marilena Vulpe, IX F

- 34 -

dispus să îşi multiplice personalitatea. Este un om liber, dedicat în totalitate talentului, artistului până la urmă din el, dar un om sincer faţă de propria persoană care poate transmite publicului ceea ce aşteaptă… o emoţie. Sunt puţini ACTORI în adevăratul sens al cuvântului, dar sunt...Mulţi încearcă să caute frumuseţea meseriei, să o întâlnească, dar în zadar. Deci cel mai bine este să îţi placă ceea ce faci.. . Nici nu ştiu dacă am scris corect, nici nu ştiu dacă e bine ceea ce am scris. Este părerea mea la acest moment si mă debusolează valoarea pe care o are un actor, dar si teatrul de acum. Înainte era un lucru nemaipomenit să mergi la teatru: lumea mergea foarte frumos îmbrăcată, se îngrijeau foarte mult înainte să meargă. Erau foarte atenţi la piesă şi considerau actorii ca fiind importanţi, ca fiind nişte oameni deosebiţi, însă acum se merge cum se apucă, mai rar că e mai bine… din an în Paşti dacă se poate. La urmă, dacă tot s-au tras cortinele , de ce să mai aştepte actorii să reintre, când se pot îmbrăca şi pleca? Aş continua la nesfârşit aşa… şi tot aş mai găsi câte ceva, aşa că o să mă opresc aici. Acta est fabula!

Alis Adăscăliţei, IX F

Experienţe la ora de Limba Latină?

Mă numesc Ilinca Gabriela Radu şi sunt actualmente elevă la Colegiul Naţional “A.T. Laurian” Botoşani, în clasa a VIII-a, de aproximativ un an. Până în vara anului 2009 am studiat la o şcoală particulară cu predare în limba franceză, având clase pentru fiecare nivel de vârstă. De la începutul clasei a VII-a, când aveam aproximativ doisprezece ani am avut posibilitatea să aleg sa studiez limba latină, ca disciplină opţională. Având în vedere că limba latină este o limbă veche, dar şi o limbă de cultură, mi s-a parut interesant să aleg să o studiez. Încă de la prima oră, profesorul nostru ne-a captat atenţia invitându-ne într-o călătorie virtuală în Roma antică. Manualele de limba latină erau bine structurate, pe capitole, fiecare capitol având o temă diferită: Şcoala, Viaţa politică, Viaţa socială, Locuinţele, Tradiţiile etc. În fiecare capitol, adică la fiecare tema existau un text suport reprezentativ pentru tema respectivă şi întrebări auxiliare privind înţelegerea textului. De asemenea, la fiecare capitol, manualul cuprindea şi o lecţie de gramatică cu aplicaţii.

În fiecare an, la şcoala la care am învăţat în Canada, se organiza şi o activitate extrascolară dedicată studiului limbii latine şi descoperirii noţiunilor legate de istoria imperiului roman. Astfel, fiecare clasă organiza un program artistic în care elevii interpretau cântece sau poezii în limba latină, sau jucau într-o piesă de teatru aparţinând scriitorilor latini.

În concluzie, indiferent de şcoală şi de ţara în care ai posibilitatea să studiezi limba latină, important este ca elevul să înveţe din plăcere, manifestând interes pentru cultura şi civilizaţia antică.

- 35 -

LITERE

Scriitorii se nasc.... şi se nasc cu un talent, dar lucrurile nu se opresc aici. .Nu, nu este numai talent. Eu aş zice că ingredientul esenţial e pofta de a scrie.Talent avem fiecare dintre noi la câte ceva. Adevăraţii scriitori, precum Platon şi Aristotel au trăit prin asta, ei au simţit nevoia să-şi aştearnă gândurile pe hârtie la fel cum au simţit nevoia să mănânce când le era foame. Scrisul nu era o simplă activitate pentru ei, era o nevoie vitala. De aceea cărtţle lor au viaţă. Noi ceilalţi nu ştim să le dăm viaţă pentru că nu ne punem propria viaţă în ele. Gata! Fără scepticism filozofic, fără vicii, fără dificultăţi… Deşi încătuşată de şcoală, mă simt liberă, simt asta pentru că acum scriu, doar creionul mi - e martor…. nu încerc să fac o capodopera.. încerc să înşir doar câteva buchii în neclintirea timpului… Harul artistic e o dăruire Dumnezeiască, puterea de a sublima lumea prin arta. Fascinaţia cuvântului naşte lumi imaginare, fiind o expresie particulară a fiinţei. Pe pergamentul vechi încep a se juca nişte litere. Chiar mâna mea ascunde - n sine uitata scriere aşa cum Aristotel afirma că "Mâna este instrumentul instrumentelor." Sunt un punct din globul acesta, sunt poate un insignifiant neştiutor. Încerc să aflu de fapt ce înseamnă a scrie, dar văd că nu pot, că nu reuşesc. De fiecare dată apare acea voce care îmi spune că greşesc [de exemplu acum]:"Alis, uite-te şi tu câte repetiţii, câte greşeli stupide ai făcut!" Încerc să gândesc, cu fiecare atom al fiinţei mele şi ajung la teoria următoare: o operă se naşte din cenuşa unui cuvânt. Să fie adevărat? Probabil că şi alte două milioane de copii îşi pun întrebarea asta… Fiecare încearcă să scrie ceva inedit care să atingă absolutul, legătura sacră a artei.Vrea pur şi simplu să iasă din obscur şi caută a scrie în palma de lume desăvârşirea. Pe mine scrisul mă face să mă simt întreagă, cu un rol şi un scop îndeplinind una dintre cele mai frumoase şi mai importante misiuni- de a crea. Pot să mă exprim liber, să topesc nămeţii cunoaşterii, să ajung la simţirea idilică, la adevărul pur fără a fi încercată de furtunile spiritului? "Nu poţi căuta ceea ce nu ştii, deci ceea ce cauţi ştii dinainte."(Platon)

Alis Adăscăliţei, IX F

VOX DISCIPULI:„ Activităţile pe care le-am desfăşurat au fost foarte plăcute. Îmiamintesc şi acum de fluturaşii pe care îi aveam în stomac şi de emoţiile apăsătoare, dar în acelaşi timp încurajatoare . A fost prima mea experientă faţă de un auditoriu mai vast , însă cred că m-am descurcat .Totodată cu această ocazie mi-am facut o prietena noua si anume Ionela si am reusit sa capat un zambet si o felicitare de la doamna diriginta. A fost frumos si sper sa mai am parte de o astfel de experienta”.

Iuliana Rusu, IX F

- 36 -

FILOSOFIE

ETICA STOICĂ

Deşi stoicii au avut contribuţii importante în logică şi fizică, este mai cunoscută etica acestora, mutilată şi simplificată de limbajul contemporan. În

mod ciudat însă, se păstrează un element minimal de sens din semantica originară.La baza moralei stoice stă „primul instinct”, care guvernează viaţa tuturor vieţuitoarelor şi care determină ceea ce este benefic şi ceea ce este dăunător existenţei. Cum omul este în mod esenţial logos, adică „raţiune”, urmează că el trebuie să caute ceea ce îi este intrinsec, adică sporirea ştiinţei (cunoaşterii) şi, în mod corespondent, diminuarea ignoranţei. Repetând schema de gândire socratică, cu care stoicii au filiaţii demonstrate, binele şi răul, virtutea şi greşeala vor fi definite în termeni de ştiinţă şi ignoranţă. Îndepărtarea de Socrate începe în momentul în care: derivă toate cunoştinţele din acest principiu; impun un stil de viaţă cosmopolit prin transcenderea orizontului polisului; denumesc plăcerea ca un epifenomen (efect, fenomen secundar) al virtuţii; condamnă pasiunea şi elogiază apatia; acordă statut de neutralitate morală sănătăţii, frumuseţii şi vieţii, ele nefiind nici bune, nici rele şi preferabile doar fizic şi biologic, neraportabile la virtutea – ştiinţă.

Virtuţile, multiple în alte tipuri de reprezentări, vor fi reduse la una singură, aceeaşi pentru oameni şi zei: ştiinţa binelui şi a răului. În ceea ce priveşte etica acţiunii, stoicii vor distinge acţiunile perfecte ale înţeleptului, guvernate de infailibilul logos, de cele imperfecte ale omului obişnuit. Ceea ce au reţinut filosofiile următoare este valorizarea legii pozitive, urmare a incidenţei logosului cu realitatea pe care epicureicii, de pildă, o ignorau.

Prof. Vasile Pop

DE AMICITIA

Anul acesta, în cadrul Modulului de Învăţământ Pluridisciplinar, am ales să studiez turismul antic. În timpul selectării informaţiilor despre Roma Antică, am descoperit, pe lângă descrierea uimitoarelor drumuri romane şi a călătoriilor autohtonilor, nu doar originile turismului, ci si cele ale prieteniei.

Se pare că Antichitatea a fost precursoarea unui mare număr de concepte actuale, dar mai sunt ele oare construite astăzi pe acelaşi

fundament filozofic? Să luăm spre exemplu prietenia : o relaţie specific umană. Înţelepciunea romană a asimilat existenţa acestui tip de legătură încă de la Aristotel, celebrul filozof roman, care considera că „nimeni nu poate trai fără prieteni, chiar daca stăpâneşte toate bunurile lumii”.

Dar cel care o prezintă amănunţit şi cel care îi compune veritabile definiţii memorabile este, fără îndoială, Marcus Tullius Cicero, calificat drept homo universalis şi recunoscut pentru activitatea sa literară şi politico-socială.

- 37 -

Estetica prieteniei se regăseşte în faimoasa carte ,,De amicitia", care reprezintă, poate, una din lucrările filozofice ciceroniene cu cel mai înalt grad de reprezentabilitate, o oglindă a concepţiei sale morale. Lucrarea, dedicată prietenului său de-o viaţă, T. Pomponius Atticus, învie, prin titlu şi conţinut, o altă prietenie rară -omnia praeclara rara - aceea dintre Laelius Înţeleptul şi Scipio cel Tânăr.

Cicero a pus în evidenţă câteva aspecte importante ale „prieteniei curate”: devotamentul, pe de o parte, şi faptul că deosebirile de opinii nu prejudiciază prietenia, pe de alta. Scriitorul mai dă o determinaţie clară acestei relaţii: relaţia de prietenie nu poate exista fără iubire ca principiu. El propune o tripartiţie a termenului “amicitia”, tripartiţie analogă celei aristotelice: prietenie bazată pe plăcere, pe utilitate şi pe virtute (,,Scipio trăieşte totuşi şi va trăi necontenit; căci în acest ilustru bărbat am iubit virtutea, care n-a pierit." ). Nu ştiu dacă ceva din sistemul de valori al lui Cicero se mai aplică în ziua de azi.

Tot din perspectivă literară, modernismul aduce o viziune similară, prietenia fiind văzută de Cezar Petrescu ca „o prezenţă care se întregeşte cu o altă prezenţă”. Să aruncăm o privire şi asupra contemporanilor: ,, Prietenia e un har pe care îl ai sau nu-l ai. Eu nu l-am avut". Să fie această afirmaţie un indiciu al declinului amiciţiei sau doar o altă formă de a o defini?Părerea mea este că PRIETENIA a murit

odată cu romantismul, rămânând ca un cub de gheaţă, definitiv claustrat în amurgul romantismului. Dar, ca orice cub de gheaţă, topirea îi este inopinată şi depinde doar de exterior.

Neagu Irina, XI H

VOX DISCIPULI:”Certamen Ovidianum Ponticum” a fost pentru mine o experienţă nouă şi totodată plăcută, o experienţă care oferă o nouă perspectivă asupra a ceea ce înseamnă Ovidius şi opera sa, şi care aduce mai aproape de sufletul fiecăruia gingăşia poeziei antice. A fost o experienţă pe care nu o voi uita mult timp, căci chiar ajunsă acasă de la Constanţa, după o călătorie obositoare cu trenul, încă mai simţeam acea vibraţie a locurilor care au reprezentat odată casa marelui poet Ovidius…”

Vizitiu Tania Emima, IX H

- 38 -

DE CICERONIS PHYLOSOPHIA

“În mijlocul aglomerării umane, filozofii se deosebesc prin lipsa vreunui scop material. Imaginea prezintă un contrast puternic între mulţime( aproape uni-formă, nedefinită) şi personajele enigmatice, neasemenea gloatei. Este subliniată umanitatea exclusivă a categoriei care contemplă şi analizează( maxime ingenuum; liberalissimum spectare nihil sibi acquirentem). Ceilalţi sunt doar nişte fiinţe bipede.”

Wilhelm Windelband, „Filosofia elenistică şi romană”

Marcus Tullius Cicero este sub privirea atentă a unui contemporan al nostru o figură foarte interesantă a epocii sale, dar şi a istoriei în general. El este cel care, la urma urmei, a încetăţenit la Roma cuprinsul filosofic al culturii greceşti şi l-a făcut rodnic din punct de vedere cultural-istoric şi dincolo de romanitate. Îi putem de asemenea da credit pentru a fi făcut filosofia greacă „să vorbească latineşte”. O interpretare la concepţiile sale filosofice s-ar putea transcrie în felul următor: filosofia trebuie să fie conducătoarea vieţii, trebuie să înveţe pe individ să se emancipeze de lume şi să se aşeze independent pe sine însuşi.

Acesta este în ultimă instanţă rezultat al contextului istoric, al dezvoltării societăţii. Mulţimea de popoare şi de mentalităţi, fapt pentru exprimarea căruia ne putem folosi de o expresie foarte sugestivă –îmbucătăţirea societăţii- face ca interesul să se mute din sfera problemelor de stat în cea a problemelor personale. Punctul de vedere determinant alfilozofiei ajunge acela al înţelepciunii vieţii.

Cicero propune contemplarea în cunoaşterea sufletului, a eternităţii sale, a originii sale divine, a însuşi creatorului său. Diferenţa de Platon aici este că Cicero nu aspiră la lumea ideilor, ci doar la contemplarea misterului acesteia. Pentru Cicero viaţa ideală există deja în lumea aceasta: aceea a omului politic instruit ştiinţific. Preferinţa sa pentru Noua Academie probabilistă şi antidogmatică este din nefericire confundată cu ecclectismul. Din nefericire, pentru că, în ansamblu, meritul pentru relativismul secolului al XX-lea în filosofie, dar şi în ştiinţă, ar trebui în lumina acestei afirmaţii să revină înapoi în timp cu vreo două mii de ani.

Desigur că această interpretare a scopului filosofiei în viaţa individului derivă din stilul de viaţă roman. Practic ca orice seamăn al său, Cicero nu face rabat de la modul de gândire ce până atunci adusese faimă şi putere cetăţii sale. Glumele metafizice greceşti rămân în mare parte de neînţeles pentru romani, în sensul că erau finalmente inutile: cu ce ar fi putut vreodată să-l ajute pe un senator roman ştiinţa dacă există într-adevăr o lume a ideilor sau nu?! Raţionamentul merge mai departe negând aproape valabilitatea întregii filosofii de inspiraţie grecească. Să ne amintim în acest sens dezacordul atât de clar exprimat de Cicero în operele sale filosofice cu idei promovate de toate curentele filosofice ale vremii, de la scepticism la stoicismul mediu( modul cel mai „însufleţit” al stoicismului secolului al II-lea şi al III-lea î.Hr.).

Frapantă pentru ochiul actual este însă anticiparea în filosofia aceasta, a cărui partizan este Cicero. a unor probleme stringente ale filosofiei mult mai târzii, a secolului XX în mare parte. Şi aceasta nu numai privind premisele probabilismului şi relativismului, dar şi cele de limbaj dezvoltate pe larg în cuprinsul activităţii unor filosofi ca Wittgenstein de exemplu. Cicero a tradus practic gândirea grecilor în latină, nu în întregime desigur, şi prin urmare a făcut filosofie şi prin acţiunea aceasta. Mecanismele de gândire ale unui popor sunt

- 39 -

indubitabil (şi poate nu greşim să spunem fatal, în lumina operei austriacului Wittgenstein) legate de mecanismele sale de exprimare ce îi servesc la transmiterea ideilor. Cicero a simţit cu siguranţă din plin neajunsurile limbii şi ca rezultat a introdus numeroşi noi termeni pentru a fi utilizaţi de filosofia pe care le-o punea acum la dispoziţie cetăţenilor romani de pretutindeni. Procedeele folosite de el sunt şi ele destul de noi şi revoluţionează puţinul gramaticii existente la acea oră pentru eternitate, parvenindu-ne în întregime. Totuşi, romanul nu se ocupă direct de problema limbajului, ci doar o speculează, însă cu un folos foarte mare pentru posteritate. Putem oare să ne întrebăm fără să ne provocăm o durere de cap, ca filozofi desigur, cum ar fi arătat filosofia astăzi dacă Cicero nu ar fi avut bunăvoinţa să facă acest imens proces de translatare de conţinut filosofic dintr-o cultură în alta?

Poate că astăzi într-adevăr ultima mare problemă a filosofiei este, după cum afirma şi Constantin Noica, curgerea, pierderea, viaţa...dar nu vi se pare că acelaşi lucru încerca să ne spună si Cicero încă de când filosofia abia se năştea? Suntem prin urmare incredibil de ineficienţi, iar istoria pare să fi luat drumul unei bucle, pentru a se fi întors de unde plecase atât de puţin pregătită pentru drumul pe care l-a parcurs...poate că experinţa o va face să înainteze cu adevărat.

Mocanu Diana, XI G , C.N. „A.T. Laurian”, Botoşani

VOX DISCIPULI:”Ţărmurile primitoare ale Pontului Euxin ne-au fost gazdă la Certamen Ovidianum Ponticum. După un drum pe cât de obositor pe atât de frumos, am ajuns la Constanţa odată cu primele raze de soare din acea zi.Aventurile tomitane au început în prima seară, când am jucat la festivitatea de deschidere în piesa ‘Ecouri ex Ponto’. Aplauzele călduroase ne-au încurajat foarte mult pentru ziua următoare-ziua cea mare a concursului .O zi foarte lungă, mai ales pentru noi concurenţii. O zi ce a reuşit să cuprindă în mrejele ei cateva ore din ziua următoare... Cum clipele frumoase nu ţin o vesnicie, soarele ne-a strâns de pe ţărmurile Euxinului o dată cu el ….”

Teodora Puianu, IX H

- 40 -

“Despre mânie „ sau

Navigând prin furtunile sufletului

Bucurie, tristeţe ,durere, teamă,furie , mânie. Ce au toate acestea în comun? Ele sunt toate stări emoţionale şi sunt parte importantă a fiecărui om. Emoţiile ne ajută să ne exprimăm în faţa celorlalţi şi fără ele am fi nişte creaturi destul de plicticoase.

Pot fi, însă, emoţiile ghidul care să ne conducă comportamentul? Trebuie, oare, ca întotdeauna să reacţionăm după ceea ce simţim? Nu putem să "facem ceea ce simţim" şi să ne aşteptăm să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu şi semenilor.

Sa mergem sa-l vedem pe cel mai tiran locuitor al cetatii sufletului: mânia. Mânia , nu trebuie nici s-o dezrădăcinăm din sufletul tânărului, dar nici să-l lăsăm s-o folosească tot timpul şi peste tot.

Furia este descrisă drept una dintre cele mai puternice emoţii omeneşti. Un dicţionar defineşte furia ca fiind starea emoţională de displăcere instantanee, cu privire la ceva care, din punctul nostru de vedere, este rău. Fie că cineva spune sau face ceva, dacă vedem acel lucru ca pe ceva rău, este posibil să devenim furioşi.

Ne lovim aproape zilnic de ieşirile pline de furie ale celor care îsi pierd cumpătul ,la rând la ghişeu, in faţa unor copii neascultători, in faţa unor colegi sau a unor şefi lipsiţi de realism. Dar s-ar putea să nu recunoaştem unele forme mai subtile de mânie, precum intoleranţa faţă de lucrurile neterminate, nerăbdarea sau spiritul excesiv de critică. Şi acestea sunt tot o forma de mânie.Aristotel spunea că menirea criticii este de a impune un standard al voinţei de a judeca.Addison afirma că este ridicol ca o persoană să critice acţiunile alteia dacă nu s-a remarcat ea însăşi prin propria sa performanţă.

“Critica sinceră este greu de suportat ,mai ales atunci când vine din partea unei rude,a unui prieten ,a unei cunoştinţe sau a unui strain.”Franklin P.Jones.Tratatul „De ira” (Despre mânie) al lui Seneca îi este adresat fratelui său mai mare, Novatus şi în cartea I, Seneca defineşte mânia ca o nevoie de pedepsire, ca o „dorinţă de a-l pedepsi pe cel care ne-a vătămat pe nedrept”. Mânia este prezentată ca fiind nestatornică şi deşartă , neconformă naturii umane.Dar vorba lui Teofrast: „E cu neputinţă ca un om bun să nu fie cuprins de mînie cînd are de a face cu oameni răi“. Un comentariu al lui Seneca pune însă această frază într-o altă perspectivă: s-ar zice că, după Teofrast, cu cît cineva e mai bun, cu atît e mai irascibil. La limită, omul perfect e un soi de nebun furios, lovit, clipă de clipă, de mizantropie şi mizocosmie.Mînia e „încremenire“ în negativitate. Iar o asemenea înclinaţie nu depinde de provocările lumii exterioare. Relele din afară sînt doar pretextul declanşator al unui rău lăuntric. Mînia e o reacţie mecanică, monotonă şi inadecvată la disfuncţiile curente ale comunităţii şi ale

- 41 -

semenilor. E, în ciuda cheltuielii de energie pe care o presupune, un afect paralizant, steril.. Antichitatea ştia că mînia e, adesea, opusul curajului, chiar dacă (şi tocmai pentru că) împinge spre temeritate.

Întotdeauna când vorbim despre lucruri negative ,le criticăm,le analizăm din toate punctele de vedere,le dezaprobăm,dar foarte important este să găsim ,de fapt,cauzele acestor lucruri.Aşadar,care este originea ,care sunt câteva dintre cauzele şi efectele mâniei? Lista ar putea umple câteva pagini, dar vom enumera doar câteva. Un lucru care ne provoacă multora dintre noi mânie este atunci când nu putem face aşa cum gândim noi. Vedem atât de clar lucrul acesta la copii, în relaţia lor cu părinţii sau cu alţi copii, dar, din păcate, nu pierdem această trăsătură atunci când ajungem la stadiul de adult. Ca şi adulţi, învăţăm doar cum să ne mascăm mânia mai bine decât cum o făceam ca şi copii. De multe ori mânia noastră ne conduce la replici care rănesc şi înrăutăţesc situaţia.Aceste replici ar trebui neapărat evitate ,deoarece ,oricât am crede noi că nu afectează ,ele lasă urme adânci ,uneori greu de şters.

În cartea a II-a,a operei “De ira” ,Seneca analizează originea acestei mişcări a sufletului, spunând că „mânia nu îndrăzneşte nimic singură , ci doar cu acordul sufletului”.

Aşa cum se întâmplă frecvent, oamenii furioşi nu par să-şi dea seama că stilul de comportare care le provoacă probleme acasă sau la serviciu derivă, de fapt, din dureri nerecunoscute si nerezolvate, precum si din rănile emoţionale ale trecutului. Sunt toate aceste emoţii negative inevitabile sau există optiuni cu privire la cum să reactionăm la ele - opţiuni care ne pot îmbunătăţi atât relaţiile personale, cât şi sănătatea emoţională?

Să vedem şi din perspectivă biblică unde îşi are originea mânia? Conform unui pasaj din Coloseni, mânia provine din "omul cel vechi". Scriptura spune, deasemenea, că atunci când ne-am născut din nou, am devenit o creaţie nouă cu o natură nouă.. Mai spune că "vechiul eu" a fost răstignit împreună cu Cristos. Ca urmare, noi nu mai suntem robi ai păcatului. (2Corinteni 5:17; Romani 6:6,7) Noi nu mai trebuie să reacţionăm după vechea natură în acele situaţii care ne-ar putea provoca mânie. Avem acum posibilitatea să lăsăm deoparte mânia, aşa cum suntem îndemnaţi în Coloseni.Apoi, trebuie să ne amintim că Dumnezeu va avea ultimul cuvânt. Nu trebuie să luăm răzbunarea în mâinile noastre."Prea iubiţilor, nu vă răsbunaţi singuri”;” Sa-i învătăm pe copii încă din pruncie că e bine să mai rabde câte o nedreptate ...”.

Seneca a fost unul din cei mai mari filosofi ai Romei antice, alături de Cicero, Lucretius,

Salustius. El a trăit în perioada de expansiune a Imperiului Roman, la curtea împăratului

Nero. Operele sale filosofice au constituit pentru creştini o sursă de inspiraţie pentru doctrina

creştină, inclusiv doctrina Evangheliilor, aproape observăm o paralelă între doctrina stoică a

lui Seneca şi cea a Bibliei . Despre sursa răului preceptele creştine spun:„Ce iese din gură,

vine din inimă şi aceea spurcă pe om.“ (Matei 15 : 18). „Prin urmare, trebuie să ştim că

răul de care suferim nu vine din locurile în care ne aflăm, ci dimpotrivă, dinlăuntrul

- 42 -

nostru.”„Dar ia seama: poate că întreg răul vine din sufletul tău.“ (Seneca -Despre liniştea

sufletului, Op. cit. pag. 81.)„Mânia duce şi la alte pasiuni”. Aceasta este ideea dezvoltată în cartea a III-a a operei

senecane citată mai sus. În această carte, Seneca dă sfaturi pentru domolirea mâniei, cel mai

bun remediu fiind timpul, care poate linişti sufletul. Ne mai este dezvăluit cum să nu cădem

în mânie, cum să ne eliberăm de mânie şi cum potolim mânia altuia.Nu trebuie să vă puneţi

cu cei mânioşi!Când vedeţi un om ieşit din fire, cu atât mai mult nu-i faceţi împotrivire.

Nebunia lui de aceasta are nevoie, ca să se producă.

Cu cât mai greu vă batjocoreşte, cu atât mai multă blândeţe arătaţi-i… Cu omul acesta e ca şi

cu cel prins de friguri, căruia trebuie să-i facem pe plac, când raul îl cuprinde.

Să vedem acum ce facem, deci, ca şi creştini? Cum ţinem piept acestor situaţii, care, de obicei, ne induc o mânie nejustificată? Ideea e că noi, chiar dacă mânia poate să pară justificată în ochii noştri, trebuie să examinăm aceste situaţii din viaţa noastră dintr-o perspectivă biblică.

"Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, cari v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui" ( Efeseni 4:31).Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să nu lăsăm soarele să apună până nu ne-am împăcat cu semenii noştri ,deşi pare un lucru destul de dificil:“Soarele nu trebuie să apună peste mânia dintre frati, ca nu cumva noaptea să-i ducă la deplina învrăjbire,şi în ziua judecăţii să fie covârşiţi de o vină de neînlăturat.Nu trebuie să se aştepte prilej potrivit pentru îndreptare, fiindcă nimeni n-are siguranţa zilei de mâine; cu adevărat oamenii plănuiesc multe pentru ziua de mâine, dar mulţi n-o mai apucă.”Sf. Vasile cel Mare - Cele trei cuvinte ascetice.Epistole ascetice ,Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa ,Bucuresti - 2009,pag.170-171.De cele mai multe ori cauzele mâniei stau ,de fapt ,în patima mândriei .Referitor la acestlucru Sf. Grigorie de Nyssa spune:”Dar mie mi se pare ca e bine sa cercetam si nebunia patimii mândriei, pentru ca aceasta fericire sa ne fie usor de dobândit, întrucât si smerita cugetare se dobândeste cu multa usurinta si fara oboseala. Caci, precum cei mai priceputi dintre doctori, scotând la iveala pricina bolii, biruiesc apoi usor boala, asa si noi dând pe fata gaunosia celor ce se falesc, ne facem usor de strabatut calea smeritei cugetari.Sf.Grigorie de Nyssa - Despre Fericiri ,Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa,Bucuresti - 2009, pag.18 .

Despre îndreptarea păcătosului Biblia spune:„Nu doresc moartea păcătosului ci îndreptarea

lui“ ,iar Seneca:„Cât de omenesc va fi să arăţi un suflet blând şi părintesc faţă de cei

vinovaţi şi să nu le urmezi pildele ci să-i aduci pe calea cea bună“ (Despre mânie, Op.

cit. pag. 24).Ambele surse pomenesc de iubirea de vrăjmaş şi iertarea păcatelor acestuia.

Precepte biblice,„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine

- 43 -

celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui

vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite

ploile peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.“ (Matei 5 : 44 – 45) Seneca „Nu este în firea unui

om înţelept să urască pe cei rătăciţi; altminteri se va urî pe sine.” (Despre mânie, din

ciclul Seneca, scrieri filosofice alese,Biblioteca pentru tineret, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981,

pag. 24)

Ca să ţinem piept tulburărilor sufletului ar trebui să ştim că prieteniile rele strică năravurile

bune. Preceptele creştine subliniază:„Cine umblă cu înţelepţii se fac înţelepţi, dar cine se

însoţeşte cu nebunii va avea necaz.“ (Proverbe 13 : 20).Exact despre acelaşi lucru

Seneca:„Când ne alegem prietenii, să-i căutăm pe cei mai puţin atinşi de defecte.”

„Răul se răspândeşte când bolnavii se amestecă cu oamenii sănătoşi.“ (Despre liniştea

sufletului, Op. cit. pag. 89). Cel mai bine e să ne vedem de treburile noastre ,să nu judecam pe

alţii:„Nu judeca ca să nu fii judecat.“ (Biblia), iar Seneca accentuează:„Unii trebuie să

înveţe să nu reproşeze nimic.“ (Despre binefaceri, Op. cit.pag. 138)

Un alt sfat dat de cele două surse este să dăm fără gândul de a primi:„Oricui îţi cere dă-

i.“ (Luca 6 : 30).„Şi dacă daţi cu împrumut acelora ce le ceri nădăjduiţi să luaţi înapoi ce

răsplată vi se cuvine?“ (Luca 6 : 34).„Faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi ceva

în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare.“ Seneca întăreşte ideea:„Meritul constă în a face

servicii fără gândul de restituire. Rodul binefacerii este cules de omul cu suflet nobil din

actul însuşi al dăruirii. Un om adevărat nu se gândeşte niciodată la restituire decât dacă îl

anunţă debitorul. Astfel, serviciul se preface într-un act de credit, iar a aduce un serviciu

plătit este o cămătărie neruşinată!“ (Despre binecuvântători, din ciclul Seneca, scrieri

filosofice alese, Biblioteca pentru tineret, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, pag. 138, 139)

„Trebuie să-i învăţăm pe oameni să ofere, să primească şi să înapoieze din inimă.“ (Seneca

– „De beneficiis”).„Să dăm aşa cum vrem să primim. Înainte de toate din inimă, repede fără

ezitare. Omul care şovăie este foarte aproape de refuz şi nu-şi va atrage nici o recunoştinţă.

De vreme ce în actul binefacerii intenţia de a dărui are cel mai mare farmec, când şovăie

dovedeşte lipsa voinţei.“ (Seneca – „De beneficiis”)

Creştinii au condamnat patimile. Seneca face la fel: „….bolile sufleteşti sunt lăcomia,

cruzimea şi alte vicii înrădăcinate; prin urmare şi răul, cu toate chipurile sub care se

prezintă: răutatea, invidia, trufia.“(„Scrisoarea CVI” – Seneca)

Seneca, precum şi alţi filosofi antici aveau foarte multe precepte morale, precepte ale binelui

absolut şi imuabil. Ei credeau că binele guvernează lumea şi că el învinge mereu. Seneca era

- 44 -

aşadar stoic. El punea în prim plan virtutea, îndeletnicirea către filosofie, fuga de avuţie,

ajutoarea celorlalţi, blândeţea, faptele bune.

(Razvan Gheorghe Gabriel, Conflictul dintre paganism si crestinism, Editura Mondoro)

Una din condiţiile esenţiale vindecării mâniei este iertarea. Rădăcinile amărăciunii otrăvesc

percepţiile noastre şi ne pervertesc judecata, determinîndu-ne să facem alegeri proaste

care, adesea, produc ruşine.Iertarea este un proces progresiv şi un angajament, în acelaşi timp.

Noi trebuie să recunoaştem durerea, să ne permitem să plângem, să avem pe cineva care să ne

confirme durerea şi să refuzăm rănilor trecutului să ne facă să devenim egocentrici, prea

îngrijoraţi de noi înşine şi neîncrezători în capacităţile noastre.. Într-adevăr, în mare măsură,

trecutul ne ajută să formăm prezentul, iar cu prezentul formăm viitorul.. Este, deci, imperativ

necesar să fim dispuşi a învăţa din trecut ,a trăi în prezent şi a ne planifica viitorul.Îmi place

foarte mult felul în care se ruga David:”Cercetează-mă Dumnezeule şi cunoaşte-mi

inima! Vezi dacă există în ea mânie, durere sau anxietate – care acumulându-se ar putea să

genereze răutate în mine.”

Patima maniei nu e obiectul unei stiinte exacte, cu profil stiintific precis si cu o terapeutica

fara gres, care sa aduca o vindecare certa. Tratamentul ei e inca empiric si variază după

situţtii si complexe temperamentale.Se poate spune ca mania fiecaruia dintre noi isi are

tratamentul propriu. Sunt, totusi, unele recomandari generale rezultate din experienta

milenara a vietii omenesti si care, pot fi retinute ca utile: stapanirea de sine, smerenia,

rabdarea, dreapta judecata, intelepciunea, educatia, adevarul, exemplele, urmarea Domnului.

Sa trecem in revista unele din aceste recomandari.Stapanirea de sine e un puternic antidot

impotriva maniei. Reactia la manie prin tacere sau printr-o gluma dezarmeaza pe cel pornit pe

harta. Rasul, zice Sfantul Grigorie Teologul, e cea mai puternica arma in lupta cu

mânia.Practicarea smereniei ar paraliza mania intre crestini. Sfantul Vasile releva: Te-a

insultat cineva? Tu binecuvinteaza! Te-a lovit cineva? Tu rabda! Te dispretuieste si te

socoteste cineva de nimic? Tu reflecteaza ca esti facut din pamant si ca in pamant te vei

intoarce (Gen. 3, 13). Aratandu-te invulnerabil insultelor, ii faci dusmanului imposibila

razbunarea.Dă judecăţii tale timpul de a alege partea cea bună. Ce e mai dureros pentru un

duşman decât să vadă pe adversarul său neatins de insulte?

Plutarh reflectează în această privinţă: "Să nu dai prilej mâniei să se ivească nici măcar în glumă, căci preschimbă amabilitatea în ură, nici când vorbesti in

- 45 -

public căci transformă pasiunea pentru discuţie în ceartă, nici când judeci căci dă autorităţii înfăţişarea aparentă de aroganţă, nici când instruieşti pe cineva căci produce descurajare şi ură de carte, nici când eşti în stare prosperă căci sporeşti pisma împotriva ta, nici când eşti în nenorocire, căci ea, mânia, când eşti ursuz şi te cerţi cu tovarăşii tăi de suferinţă, îţi înstrăinează mila lor".Sfinţii Părinti sunt mai analitici şi mai precişi. Cum putem înlătura mânia?, se întreabă Sfântul Vasile. Printr-o educaţie în smerenie : "Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor" (Marcu 9, 35).

Rolul cuvântului e decisiv în declanşarea şi aprinderea mâniei. Sfinţii Părinţi merg chiar până la impunerea tăcerii:” limba să tacă, gândurile să tacă,” recomandă stăruitor Sfinţii Părinţi capadocieni si Sfantul Ioan Scararul; Rugaciunea este un antidot impotriva maniei.

Seneca în “Despre liniştea sufletului” spune „ Trebuie să ne ridicăm la starea în care să nu

fim capabili de a urâ pe oameni din pricina viciilor lor, ci să-i râdem şi să-l urmăm mai bine

pe Democrit decât pe Heraclit, acesta din urmă plângea când mergea pe stradă, celălalt

obişnuia să râdă ; lui Heraclit ii apărea tot ceea ce se întâmpla în lume ca mizerabil, lui

Democrit ca fiind o nebunie. Trebuie să privim totul într-o lumină frumoasă, pentru a putea

suporta totul cu inima usoară.” Un poet grec zice : "Uneori este dulce să fii nebun", iar

Platon zice că zadarnic ciocăne la uşa poeziei cine este treaz, iar

Aristotel afirma că în fiecare geniu este amestecată si puţină nebunie.Rana trebuie

deschisă şi curăţită, iar apoi tratată şi pansată. De bună seamă că este nevoie si de

deschiderea şi colaborarea pacientului. Acesta trebuie să fie încredinţat că părintele său

sufletesc, pe care şi l-a ales se luptă cu toată seriozitatea pentru a-l tămădui.

Dale Carnegie ne dă şi el câteva sugestii ce pot servi în asemenea împrejurări:să lăudăm şi să

apreciem sincer,să atragem atenţia celorlalţi în mod indirect,să ne recunoaştem greşelile

noastre înainte de a le vedea pe ale altora,să punem întrebări înainte de a da ordine directe.

- 46 -

Aşadar ,”Aprobaţi cu însufleţire şi lăudaţi din belşug”

Bibliografie:Despre mânie, din ciclul Seneca, scrieri filosofice alese,Biblioteca pentru tineret, Ed.Minerva, Bucureşti, 1981,Despre binefaceri, din ciclul Seneca, scrieri filosofice alese, Biblioteca pentru tineret, Ed.Minerva, Bucureşti, 1981,Sf. Vasile cel Mare - Cele trei cuvinte ascetice. Epistole ascetice ,Editura Institutului Biblic side Misiune Ortodoxa ,Bucuresti - 2009, pag.170-171.Sf. Grigorie de Nyssa - Despre Fericiri ,Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa,Bucuresti - 2009, pag.18 .Răzvan Gheorghe Gabriel, Conflictul dintre pagânism si creştinism, Editura MondoroSecretele succesului-Dale Carnegie,ed.Curtea vecheAlte motive pentru a zâmbi_Zig Ziglar,colecţia Cărţi cheie.

Prof. Coca Dorica

C.N. ”A.T. Laurian “

- 47 -

COLECTIVUL DE REDACŢIE

Concepţie şi coordonare:Profesor Coca Dorica (0231537574, 0747112072)

e-mail: cocadorica yahoo.comRedactor şef: Ionela Cuciureanu

Redactori: Diana Mocanu, Irina NeaguColaboratori: Conf. Univ. Dr. Florentina Nicolae, Prof.Violeta Zamfirescu,

Prof.Cezara Ştefănescu, Prof. Vasile Pop

Tehnoredactor: Sandrina Todosi şi Mădălina Gorgan

Semnează în acest număr Elevii: Ionela Cuciureanu

Diana MocanuIrina Neagu

Teodora PuianuTania Vizitiu

Marilena VulpeIuliana Rusu

Alexandra GavrilăAlexandra SofianAlis Adăscăliţei

Ilinca RaduDiana Manolache

Foşti elevi:Alexandru MatasăBogdan Plăcinta

ISSN 2066 - 0987