Tema 1. Elemente ale teoriei cunoaşterii (gnoseologia)

Gnoseologia provine de la termenii greceşti “gnosis” – cunoaştere şi “logos” – cuvânt, raţiune, teorie şi înseamnă teoria cunoaşterii. Gnoseologia cercetează condiţiile generale, izvoarele, structura, modul de desfăşurare şi validitatea procesului cunoaşterii, privit ca proces de producere al cunoştinţelor în aspectul lor cel mai general.

Cercetarea procesului de cunoaştere este o procedură destul de dificilă, după cum a arătat Im. Kant în lucrarea sa “Critica raţiunii pure” şi A. Einstein, care spunea: “lucrul cel mai greu de cunoscut este cunoaşterea însăşi.” Acest proces a început chiar în antichitate.

Primii care s-au pronunţat în acest aspect au fost sofiştii, care şi-au expus părerea în privinţa adevărului, şi susţineau că orişice opinie este adevărată, şi chiar mai mult ca atâta, ei demonstrau că poziţii contrar opuse pot fi argumentate ca adevărate, sau false în unul şi acelaşi timp.

Socrate şi Platon au luptat împotriva acestui punct de vedere, declarându-l dăunător pentru gândire, cunoaştere şi ştiinţă. Ei au demonstrat că există doar un singur adevăr, adevăr comun pentru o anumită stare de lucruri, şi că adevărul se conţine în concepte. În legătură cu aceasta, Socrate lansează metoda maieutică de cunoaştere, care include metoda inductivă de cercetare şi metoda definirii conceptelor.

Platon aprofundează cercetările în acest domeniu şi argumentează necesitatea divizării procesului de cunoaştere în nivelul senzorial al cunoaşterii şi nivelul raţional. Arată că aceste două niveluri se deosebesc după obiectul de cercetare, după metodele de cercetare şi după rezultatele cunoaşterii. Obiectul cunoaşterii la nivelul senzorial sunt lucrurile, care sunt în continuă mişcare, mijloacele cunoaşterii sunt organele senzoriale, credinţa, şi conjectura, care depind de subiectul cunoaşterii. La nivelul raţional cunoaşterea are în calitate de obiect ideile, care sunt obiecte raţionale, aparţin minţii, mijloacele cunoaşterii sunt raţionamentul şi intuiţia.

Aristotel are un şir de lucrări împotriva gândirii sofiştilor, şi este autorul logicii, care a pus bazele teoriei cunoaşterii pentru epoca antică, medievală. El descrie un şir de metode ale cunoaşterii cum ar fi deducţia, inducţia, dezvoltă teoria adevărului prin lansarea noţiunii de adevăr prin corespondenţă.

Tot în antichitatea apare şi un alt punct de vedere, contrar, care pune la îndoială posibilitatea omului de a cunoaşte adevărul. Acest curent poartă denumirea de scepticism. Acesta trece prin trei etape în dezvoltarea sa: scepticismul vechi, scepticismul de mijloc, şi scepticismul nou.

Scepticismul vechi este întemeiat de Pirrhon. În teoria cunoaşterii el lansează două principii:1) lucrurile nu pot fi cunoscute, ceea ce ştim despre ele se reduce la păreri contradictorii; 2) de aceea trebuie să ne abţinem de la judecată. (Vorba veche: de tăceai, filosof erai.)

Scepticismul de mijloc, reprezentantul principal a fost Carneades din Cirene. El nu numai a negat posibilitatea cunoaşterii, dar a elaborat şi o teorie a probabilităţii, care evidenţiază trei grade a probabilităţii: 1) reprezentările semnifică ceva în sine şi nimic mai mult; 2) reprezentările ce conţin în sine un grad de adevăr şi nu contrazic alte reprezentări; 3) reprezentări adevărate, care sunt confirmate de experienţă.

Scepticismul nou, întemeiat de Enesidem din Cnosos. Acesta a formulat zece moduri de îndoială:

1) fiinţele însufleţite sunt diferite şi percep în mod diferit obiectele, şi nu este clar care sunt adevărate;

2) Oamenii de asemenea sunt diferiţi, deci percep diferit; rezultatul este acelaşi;3) Simţurile noastre diferă şi furnizează despre aceleaşi obiecte date diferite. (O

picătură de apă este cu relief pentru ochi, dar nu şi pentru pipăit.)4) Omul percepe lucrurile în mod diferit după starea în care se află.5) Perceperile sunt diferite după poziţia în care se află omul faţă de obiectul

perceput;

1

6) Nici un obiect nu este izolat de altele, perceperile au ca obiect nu un lucru ci un amestec,

7) Aceleaşi lucruri sunt percepute diferit, după cantitatea lor şi după amestecul lor;8) Relativitatea cunoştinţelor noastre;9) Perceperea diferită a obiectelor în raport cu frecvenţa contactelor cu ele;10) Diferenţele de obiceiuri, de concepţii, de mod de viaţă sunt cauze ale percepţiilor

diferite a aceloraşi lucruri.Scepticismul în epoca modernă este reprezentat de Rene Descartes, Filosoful propune

folosirea îndoielii la etapa preliminară a cercetării. Îndoială permite să excludem incertitudinea din cercetare: “Nu de astăzi mi-am dat seama, că din primii mei ani am căpătat numeroase păreri false drept adevărate şi că ceea ce am clădit atunci pe aceste principii atât de puţin sigure, nu ar fi decât foarte îndoielnic şi nesigur, şi de atunci am judecat că va trebui, să mă apuc serios de a mă dezbăra de toate opiniile pe care le primisem mai înainte, şi a reîncepe totul din temelii, dacă aş fi vrut să stabilesc ceva sigur şi constant în ştiinţă.”

În epoca modernă idei sceptice asupra procesului cunoaşterii au fost expuse de filosoful englez David Hume. Hume considera că dacă cunoştinţele în ştiinţele logicii şi ale matematicii sunt clare, pentru că raţionamentul logic şi matematic poate fi controlat după legile logicii şi ale matematicii, atunci cu totul altfel stau lucrurile în ştiinţele naturii, la care obiectele cercetării nu sunt obiecte ale raţiunii, ci obiecte ale naturii. Legătura între acestea numai este logică, dar se bazează pe principiul determinist, adică a legăturii dintre cauză şi efect. Legătura dintre cauză şi efect este considerată legătură necesară, dar aceasta nu poate fi demonstrată nici într-un fel. Logic nu poate fi demonstrat că între cauză şi efect este legătură necesară, dar nici pe calea simţurilor nu se poate demonstra, pentru că simţurile încurcă relaţiile de spaţiu şi timp cu relaţiile de cauzalitate.

Unul dintre cei mai puternici sceptici, la care scepticismul trece în agnosticism în

modernitate a fost Im. Kant. El considera că lucrurile reale, obiective rămân pentru noi necunoscute. Omul cunoaşte doar fenomenele care sunt de fapt create de senzaţiile şi intelectul uman, prin formele lor apriorice.

Subiectul şi obiectul cunoaşterii

Procesul cunoaşterii realităţii presupune subiect şi obiect al cunoaşterii. Aceasta înseamnă că procesul cunoaşterii are loc într-un anumit sistem. Anume în acest sistem are loc lupta dintre adevăr şi iluzii, greşeli, între diferite puncte de vedere asupra procesului de cunoaştere, păreri, ipoteze.

S © ----------------- O (c)

Subiectul cunoaşterii este considerat omenirea în general, producătorul şi ocrotitorul tuturor cunoştinţelor despre lume şi despre sine însăşi. În calitate de subiect al cunoaşterii pot fi considerate şi grupurile sociale (de exemplu, un grup de savanţi), popoarele care acumulează secole la rând informaţie despre lumea înconjurătoare, obiceiuri, deprinderi etc. În sfârşit, obiect al cunoaşterii poate fi omul particular. În diferite epoci s-au evidenţiat anumite personalităţi valoroase, Pithagora, Arhimede, Aristotel, Machiavelli, Descartes, Leibniz, Einstein ş.a.

Obiectul cunoaşterii este ceea spre ce este îndreptat procesul cunoaşterii, activitatea practică a subiectului. Obiectul spre care este orientată cunoaşterea cotidiană se evidenţiază uşor în procesul experienţei de toate zilele. Dar în cunoaşterea ştiinţifică evidenţierea obiectului cunoaşterii este un proces mai dificil. De ex., atomul a devenit obiect al cunoaşterii de abia la

2

sfârşitul sec. al XIX-lea. De aici reiese, că realitatea obiectivă şi obiectul cunoaşterii nu sunt identice. Nu toată realitatea obiectivă a devenit obiect al cunoaşterii. Pentru evidenţierea unui obiect al cunoaşterii adesea se efectuează experimente foarte complicate şi costisitoare.

În procesul cunoaşterii se evidenţiază obiecte empirice (obiecte din practică) şi obiecte ale gândirii teoretice. Pentru ca obiectul fizic să devină obiect al cunoaşterii savantul îl transformă în obiect idealizat, îl structurează prin intermediul noţiunilor ( de ex: gaz ideal, punct, dreaptă etc.)

Obiectul şi subiectul cunoaşterii sunt noţiuni relative. O parte din obiecte pot deveni parte al subiectului cercetător (de ex: calculatorul, diferite instalaţii de laborator, microscopul, telescopul etc.) Tot astfel, subiectul poate deveni obiect al cunoaşterii (de ex. recensământul populaţiei, omul în medicina etc.)

Nivelurile cunoaşteriiÎn filosofie au fost evidenţiate două niveluri ale cunoaşterii: nivelul senzorial şi nivelul

raţional. Cu toate că unii filosofi au considerat că sunt mai multe. Astfel Im. Kant scria în “Critica raţiunii pure” despre trei niveluri ale cunoaşterii: nivelul senzorial, nivelul intelectual şi nivelul raţional.

Nivelul senzorial al cunoaşteriiCunoaşterea senzorială se realizează în trei forme:Senzaţie – formă elementară a cunoaşterii, la acest nivel se percep însuşirile lucrurilor şi a

fenomenelor, de ex: lumina, cald, acru, dulce, gras, mai pe scurt, culorile, sunetele etc.Percepţia – senzaţie totalizatoare, conţine în sine mai multe senzaţii (roşu, dulce, rotund,

mălăieţ – măr, ca totalizare).Reprezentare – senzaţie, percepţia care se reaminteşte sau se reprezintă (îmi reprezint

prietenul care intră în clădire pe un cal).Cunoaşterea începe de la senzaţii, de la datele organelor senzoriale, de la ceea ce vedem,

auzim, pipăim, mirosim, gustăm. Şi nu poate fi în aceasta nici o îndoială. Kant scria: “Fără îndoială, orişice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, adică cunoaşterea începe de la senzaţii.” Omul dispune de cinci organe senzoriale: văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul. Nu de puţine ori senzaţiile au fost considerate "poarta" sau "izvorul" cunoaşterii. Rolul lor în existenţa şi mai ales în cunoaşterea umana este atât de mare, încât unii filosofi, îl avem în vedere pe John Locke (1632-1704), nu s-au sfiit să afirme că "nimic nu exista în intelect fără să fi trecut mai întâi prin simţuri". Aproximativ în aceeaşi perioada, filosoful francez Nicolas Malebranche (1638-1715) afirma că "simţurile ne sunt date pentru a ne conserva corpul". Asemenea idei sunt duse până în contemporaneitate, "în ciuda sofisticării sistemului senzorial, înţelegerea finală a lumii este bazata pe o reproducere perfecta şi exacta a informaţiilor de la senzori" (Feldman). Sintetizând cele spuse, considerăm că importanţa senzaţiilor pentru existenţa şi activitatea umană constă în următoarele:

- senzaţiile informează despre variaţiile care se produc în circumstanţele mediului înconjurător, evident, cu condiţia ca aceste variaţii să fie importante şi să se producă în anumite limite;

- organele senzoriale furnizează creierului informaţiile, pe care acesta le interpretează, le transformă în percepţii, face ca ele să corespundă cu cele stocate déjà;

- sistemul senzorial este mijlocul prin care datele externe sunt transformate în experienţe subiective;

- senzaţiile asigură adaptarea organismului la variaţiile mediului înconjurător.

Deci cunoaşterea începe de la senzaţii, dar ce pot eu cunoaşte prin senzaţii? Fiecare ştie că senzaţiile ne leagă nu numai cu lumea înconjurătoare, dar şi cu cea pe care ne-o imaginăm. Cunoaşterea este proces, de aceea este important ca să analizăm senzaţiile la diferite niveluri ale acestui proces. Să presupunem că psihica este un computer. Avem informaţie la intrare, avem prelucrarea informaţiei în calculator şi avem date la ieşire din calculator:

3

Tab. 1

În privinţa modului de prelucrare a informaţiei de către psihică şi a rezultatelor care se primesc la finele acestei prelucrări au fost expuse mai multe puncte de vedere:

1) Cel mai simplu punct de vedere: realitatea obiectivă se imprimă direct în psihica umană. Senzaţia este amprentă, urmă şi se imprimă ca pe ceară;

2) un punct de vedere puţin mai complicat: senzaţiile sunt reflectări aproximative ale lucrurilor, un fel de „copii”. Cineva ne-a dat să gustăm un product alimentar necunoscut care este dulce. Noi putem presupune că el conţine glucoză;

3) un punct de vedre mai complicat: senzaţiile sunt semne ale lucrurilor, sensul cărora trebuie descifrat. Nu se poate da crezare senzaţiilor pentru că ele amăgesc. De ex: miraj, închipuirile noastre, procesele de refracţie.

Necesitatea decodificării sensului senzaţiei ne spune că noi trebuie să pătrundem în interiorul psihicii, pentru ca să vedem ceea ce se petrece în psihică. Avem următoarele răspunsuri:

- Locke: senzaţiile sunt preluate de capacitatea intelectului de a le combina, uni şi compara;

- Kant: senzaţiile sunt preluate de principiile apriori ale intelectului;- Huserl: senzaţiile sunt preluate de capacităţile umane (amintiri, închipuiri, fantezie)

pentru a construi şiruri de fenomene.Devine clar, ce se petrece cu senzaţiile în interiorul psihicii.- După Locke: ele se combină, în rezultat apar idei compuse; ele se compară, astfel

apar cunoştinţe despre raporturi; în rezultatul abstractizării apare generalul (idei);- După Kant, senzaţiile sunt ordonate în baza principiilor;- După Husserl, senzaţiile se implică în torentul imaginaţiilor şi se stabileşte eidosul,

o senzaţie mai complexă decât materialul iniţial.La ieşire din psihică avem;- După Locke – idei;- După Kant – senzaţii ordonate pe baza principiilor;- După Husserl – eidos, adică ideea cu un conţinut bogat senzorial.

Realitatea obiectivă

Datele iniţiale ale organelor senzoriale

Psihica Datele la ieşire dinpsihică

4

Însă ceea ce am primit la ieşire din psihică trebuie să comparăm cu lucrurile din realitatea obiectivă de la care a început cunoaşterea. Datorită cunoaşterii senzoriale am primit.

- După Locke: acele cunoştinţe care se conţineau în senzaţiile iniţiale, dar nu au fost de la început percepute. Senzaţiile ne dau cunoştinţe depline despre lucruri.

- După Kant, cunoştinţele senzoriale nu aparţin pe deplin lucrurilor din exterior, parţial ele aparţin principiilor psihicii, dar cu aceste cunoştinţe se poate opera;

- După Husserl, cunoştinţele obţinute în rezultatul prelucrării lor de psihică permit să interpretăm senzaţiile iniţiale şi să le raportăm la lucruri.

Cunoaşterea raţională

Cunoaşterea raţională se realizează în formă de noţiune, judecată şi raţionament. De la început este necesar să facem deosebire între numele proprii şi numele comune.

Numele propriu este numele unui lucru concret, de ex.: această carte este manual de fizică, Chişinău, Einstein. Numele comune desemnează o clasă de obiecte. De ex.: studenţii grupei C-111, studenţi bugetari, studenţi eminenţi etc. Obiectele din aceste grupe au un semn , însuşire, raport comun. Studenţii grupei C-111 au semnul comun: învaţă în aceeaşi grupă.

Problema centrală a cunoaşterii raţionale: ce este noţiunea? Să încercăm să rezolvăm această întrebare prin noţiunea de student. Să întrebăm ce este un student pe un copil de cinci ani, un adolescent de cincisprezece ani, un lucrător de bancă, un profesor.

- Copilul de cinci ani: studenţii sunt nişte băieţi şi fete, care uneori vorbesc şi vorbe urâte;

- Adolescentul: studenţii iubesc să petreacă timpul vesel.- Lucrătorul băncii: studenţii sunt cei ce învaţă în colegii şi instituţii superioare de

învăţământ;- Profesorul: : studenţii sunt cei ce învaţă în colegii şi instituţii superioare de

învăţământ şi se atârnă responsabil de procesul educaţional.Observăm că răspunsurile diferă. Noţiunea este un gând generalizat care permite să explice esenţa unei clase de obiecte.Judecata este un gând care afirmă sau infirmă ceva. De ex: fraza „structura atomului” nu este o judecată. Pe când „ atomul are structură” este o judecată. Judecata se exprimă în propoziţii enunţiative.Raţionamentul este o concluzie, făcută din judecăţi, o extragere de cunoştinţe noi din ceva cunoscut de acuma. Ex.: Metalele conduc curentul electric.Cuprul este metal.Cuprul conduce curentul electric.Raţionamentul trebuie să nu conţină greşeli, pentru aceasta se utilizează demonstraţia, în

procesul căreia se argumentează veridicitatea cunoştinţelor noi.Cele trei forme ale gândirii raţionale alcătuiesc conţinutul intelectului, de care omul se

foloseşte în timpul gândirii.

5

Tema 2. Filosofia ştiinţei

1. Ştiinţa - sistem de cunoştinţe.Ştiinţa este un mod de activitate umană îndreptat spre dobândirea, sistematizarea şi

verificarea cunoştinţelor. În activitatea sa cotidiană omul are nevoie de cunoştinţe pentru a rezolva un şir de probleme complicate care stau în calea lui. Ştiinţa a apărut încă în antichitate, astfel sunt cunoscute un şir de nume ale geniilor din ştiinţa antică: Pithagora, Arhimede, Euclid ş.a. Dar ştiinţa contemporană îşi are izvoarele sale în epoca modernă, începând cu sec. al XVI-lea. În epoca modernă ştiinţa devine unul din factorii determinanţi ai dezvoltării societăţii umane. Desigur, că unele ştiinţe au apărut mai târziu, cum ar fi cibernetica, sociologia, psihologia, genetica. Astăzi ştiinţa are o structură destul de ramificată . Ea include ştiinţe filosofice, logico-matematice, naturale, umanitare. Despre cunoştinţele ştiinţifice s-ar putea spune că ele sunt etajele superioare ale cunoştinţelor umane.

Criteriile cunoştinţelor ştiinţifice. Ştiinţa are un şir de caracteristice specifice proprii doar ei. Este necesar de a clarifica care este relaţia ştiinţei cu cunoaşterea cotidiană. Este natural de a considera că ştiinţa apare nemijlocit din experienţă. Desigur ele nu sunt separate genetic, pentru că iniţial ştiinţa a apărut din observaţiile oamenilor asupra anumitor fenomene şi lucruri, dar nu trebuie de considerat că cunoaşterea ştiinţifică este o simplă extrapolare a experienţei. Mai întâi de toate, ştiinţei îi este propriu un fon teoretic, care permite:

a) să dea ştiinţei caracter universal;b) să iasă din limitele interesului pur practic.Cunoştinţele ştiinţifice sunt specializate, pentru ele este necesar limbaj specializat, ele

conţin un sistem de obiecte abstracte. Cunoştinţele ştiinţifice corespund anumitor criterii:- universalitate;- necesitate;- sistematizare;- verificabilitate.Criteriul universalităţii. Obiect al cunoştinţelor ştiinţifice nu este un fenomen singular, dar

ceea ce este comun tuturor lucrurilor, fenomenelor, proceselor unei anumite grupe sau clase fără excepţie, adică generalul, universalul.

Criteriul necesităţii. Cunoştinţele ştiinţifice caracterizează nu contingentul din fenomene, dar părţile lor esenţiale, stabile, profunde. În acest sens, cea mai reprezentativă formă de fixare a cunoaşterii ştiinţifice este legea ştiinţifică.

Criteriul sistemic. Cunoştinţele ştiinţifice sunt strâns legate între ele. Acestea formează un sistem, numit teorie, în care elementele sunt în anumite raporturi.

Criteriul verificabilităţii. Este una din caracteristicile importante ale ştiinţei. Orişice cunoştinţă ştiinţifică pentru a fi recunoscută de comunitatea ştiinţifică trebuie să treacă anumite proceduri de verificare, pentru a fi considerată adevărată şi plauzibilă de a fi utilizată. Criteriile verificabilităţii evoluează. De ex: în matematică erau în modă demonstraţiile neconstructive, în care trebuia demonstrat că obiectul matematic cu însuşirile necesare poate exista; în matematica constructivistă trebuie nu numai demonstrată posibilitatea existenţei obiectului matematic, ci şi construit acest obiect matematic.

Dinamica ştiinţei şi forma ei nedesăvârşită. S-ar părea din cele spuse mai sus, că ştiinţa este un fenomen desăvârşit, o structură stabilă. De fapt nu este aşa. Cunoştinţele ştiinţifice sunt nişte structuri destul de mobile, în care mereu se clarifică ceva, se revăd diferite poziţii, chiar sisteme integrale. Cunoştinţele ştiinţifice nu prezintă o structură omogenă. În ele se conţin probleme nerezolvate, probleme care în general se consideră veşnice. (De ex. apariţia vieţii pe pământ.) Se conţin paradoxuri. Există teorii contrar opuse, care luptă între ele. Aceasta înseamnă că conţinutul cunoştinţelor ştiinţifice sunt deschise pentru verificare, pentru schimbări. Deci ştiinţa este un sistem incomplet care este pregătit pentru includerea noilor teorii, noilor cunoştinţe.

6

Unităţi (elemente) ale cunoaşterii ştiinţifice. Elemente ale cunoştinţelor ştiinţifice sunt considerate: legile, principiile, noţiunile, postulatele, ipotezele, regulile, metodele, faptele, teoria ştiinţifică, paradigma (modele de activitate ştiinţifică recunoscute de societatea savanţilor, sisteme de reprezentări primite de societatea ştiinţifică).

2. Ştiinţa ca activitate. Ştiinţa nu este doar un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, dar şi o activitate specifică. Ştiinţa în

procesul său de activitate creează diferite produse specifice, cele mai evidente fiind cunoştinţele ştiinţifice şi metodele ştiinţifice. Dar în procesul cunoaşterii se produce însăşi subiectul cunoaşterii. La nivel individual subiectul cunoaşterii este specialistul pregătit profesional, posesorul cunoştinţelor şi deprinderilor. Să mai completăm, că subiectul crescut de ştiinţă trebuie să posede calităţi personale deosebite, cum ar fi, criticism, onestitate, scop, libertatea gândirii, capacitatea de a rezolva probleme nestandarde.

Dar cel mai important rezultat al activităţii ştiinţifice este că în procesul ei se produce şi reproduce o anumită raportare la lume, şi anume, raportare ştiinţific-cognitivă, ori altfel spus, raţional-teoretică. Ştiinţa creează şi desfăşoară un mod fundamental deosebit de orientare a omului în lume. Această raportare ştiinţifică constă în înţelegerea lumii în mod raţional, în conceperea teoretică a lumii în scheme conceptuale universale, în orientarea către descoperirea relaţiilor cauzale din lume, legilor principale, care stau în fundamental acestei lumi. Activitatea ştiinţifică este un proces destul de bogat şi complicat, dar vom încerca s-o analizăm după următoarele caracteristici:

1. Caracterul social al ştiinţei. Subiectul generalizat al ştiinţei este societatea. Subiectul specializat al activităţii ştiinţifice este comunitatea ştiinţifică, care are cel puţin trei niveluri: savantul, grupa de savanţi, comunitatea ştiinţifică în general. Dar comunitatea ştiinţifică este doar o parte mică a societăţii. De aceea experienţa ştiinţifică se adânceşte cu rădăcinile sale în activitatea societăţii în general, în mediul socio-cultural. Caracterul social al ştiinţei se reflectă şi în procesul comunicării ştiinţifice: în schimbul informativ între savanţi, în procesele de comunicare dintre savanţi şi alte pături sociale.

2. Caracterul finalist. Aceasta înseamnă că cercetarea ştiinţifică nu este un proces haotic. Cercetarea ştiinţifică este direcţionată spre un scop, spre rezolvarea sarcinilor care stau în faţa ei. Sigur, că în cercetare sunt şi momente spontane, dar nu ele sunt dominante. Acest principiu poate fi numit principiul activismului raţiunii. Im. Kant spunea, că raţiunea ştiinţifică trebuie să impună natura să răspundă la întrebările ei, dar nu să se târâie din urma ei. Activitatea ştiinţifică este iniţiativă teoretică, este o alegere activă a celor mai bune explicaţii, este lansarea ipotezelor, care trebuie să anticipeze prin explicaţiile sale cumulul de fapte empirice.

3. Caracterul metodic. În ştiinţă este important nu doar de găsit rezolvarea problemei, dar trebuie rezolvarea asigurată metodic. La începuturile epocii moderne această exigenţă a formulat-o clar R. Descartes: pentru ştiinţă este esenţial nu o rezolvare întâmplătoare a problemei, dar cea mai bună rezolvare bazată pe metodă corectă. După părerea lui în ştiinţă rolul hotărâtor îl joacă nu capacităţile geniale ale unui singuratic, ci metoda corectă. R. Decartes desigur a absolutizat importanţa metodei în cercetare, dar cunoaşterea ştiinţifică include în sine organic metoda ştiinţifică. Cu alte cuvinte, în ştiinţă metoda nu este mai puţin importantă decât conţinutul cunoştinţelor.

4. Caracterul autocorecţional. O însuşire esenţială a cunoaşterii ştiinţifice este aceea că ea este orientată nu doar spre cunoaşterea lumii exterioare, dar într-un anumit mod şi asupra sa: ea îşi perfecţionează raţionalitatea sa proprie. Este o astfel de activitate prin care ştiinţa îşi perfecţionează eficienţa sa de cunoaştere.. Cercetarea ştiinţifică se corectează pe sine însăşi şi îşi corectează greşelile sale, se autoperfecţionează.

7

5. Caracter progresiv. Cunoaşterea ştiinţifică nu se opreşte la realizările curente. De la structurile ştiinţifice prezente, de la nivelul realizat al cunoştinţelor se mişcă mai departe spre ceea ce este necunoscut. Activitatea ştiinţifică este orientată către creşterea cunoştinţelor, novaţii, descoperiri. În secolul al XX-lea K. Popper a formulat criteriul de bază al ştiinţei: creşterea continuă a cunoştinţelor.

6. Caracterul creativ. Nimic nu este mai străin ştiinţei decât dogmatismul. Activitatea ştiinţifică este creativitatea cunoaşterii.

Scopul ştiinţei. Problema scopului ştiinţei nu este atât de simplă. Între savanţi mereu au loc discuţii pe această temă. La prima vedere s-ar părea că scopul poate fi redus la ceva concret. Însă ştiinţa urmăreşte o serie de scopuri care cu timpul se schimbă. Plus la aceasta, sub noţiunea de ştiinţă trebuie să înţelegem o familie de ştiinţe concrete, scopurile cărora pot foarte mult să se deosebească.

Vom încerca foarte atent să divizăm scopurile ştiinţei în externe (aplicative) şi interne (teoretice). Scopul aplicativ este mai evident şi este foarte important. Scopul aplicativ este determinat de necesităţile curente ale societăţii (utilizarea noilor izvoare de energie, lupta cu bolile etc.). Dar ştiinţa rezolvă nu numai probleme propuse din afară, ci are de rezolvat probleme interioare, pur ştiinţifice, create de ea însăşi. Acesta este un moment foarte important, pentru că viaţa interioară a ştiinţei este destul de autonomă. Ştiinţa trece de la o problemă rezolvată la alta. Intelectul cunoscător este liber, şi asta se vede clar în ştiinţa fundamentală. Pentru a răspunde la întrebarea ce scopuri pune ştiinţa fundamentală trebuie să ne reamintim de scopurile ştiinţei antice. Aceasta era lipsită de interesul practic, orientat la beneficiul momentan, şi cu aceasta se mândrea. Savanţii considerau că activitatea lor ştiinţifică se deosebeşte de activitatea unui meseriaş. În antichitate exista deosebire între astfel de fenomene ca „episteme” şi „techne”. Episteme era sfera cunoaşterii pure, techne era meserie; aici accentul era pus pe utilizarea practică a cunoştinţelor. Pe când teoreticianul îşi direcţiona cunoaşterea spre descoperirea celor mai fundamentale legi ale universului, spre înţelegerea începuturilor existenţei. Cunoaşterea legilor fundamentale ale Universului în sens contemplativ nu punea direct scopuri pragmatice, cunoaşterea teoretică este scop pentru sine însăşi. Nu e secret că în societatea contemporană acest spirit teoretic deseori este spulberat. În societatea orientată spre un efect practic rapid, spre consumul în masă, oamenii privesc ştiinţa ca pe un mijloc de îmbunătăţire a nivelului material al societăţii. Astfel se ignoră esenţa interioară a activităţii ştiinţifice şi ştiinţa poate fi transformată într-un mijloc care reacţionează la problemele momentane şi haotice. Însă după natura sa ştiinţa rămâne orientată metafizic şi contemplativ.

Obiectul ştiinţei. Spre ce este îndreptată cunoaşterea ştiinţifică? Cel mai simplu răspuns care se cere este: realitatea. Cercetarea ştiinţifică este direcţionată spre un şir variat de obiecte, fenomene, procese ale realităţii obiective. Multe dintre aceste obiecte sunt întâlnite în experienţa cotidiană, de ex. planetele, mineralele, substanţele etc. Proprietăţile acestor obiecte le studiază biologia, mineralogia etc. Însă ştiinţa este preocupată şi de astfel de obiecte, care nu se întâlnesc în experienţa cotidiană, dar sunt produse ale cercetării ştiinţifice însăşi, descoperite sau create de ea. De ex. aşa sunt obiectele microlumii, procesele trecutului îndepărtat, structuri matematice abstracte. Limbajul utilizat de ştiinţă adesea este foarte departe de limba cotidiană.

Pierderea relaţiei cu perceptibilul, înţelegerii naturii obiectelor cercetării ştiinţifice, a devenit cauza unor discuţii aprinse la sf. sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Acestea s-au evidenţiat în controverse serioase dintre savanţi care au accentuat problema separării ştiinţei de experienţă.

Discuţia este actuală şi astăzi. Într-adevăr, în rezultatul complicării cercetărilor ştiinţifice ştiinţa se închide în sine, legătura sa cu alte activităţi umane devine dificilă. Pentru a înţelege ce se petrece în ştiinţă nu poţi fi străin ei, trebuie să te afli în interiorul ştiinţei. Mai mult ca atâta, trebuie să ai o educaţie ştiinţifică serioasă. Şi nici aceasta nu garantează o interpretare univocă a cunoştinţelor ştiinţifice, pentru că conţinutul ei, îndepărtat de perceperea senzorială nu presupune aceeaşi interpretare pentru diferiţi participanţi la cunoaşterea ştiinţifică. De aici, apare şi

8

problema interpretării cunoştinţelor ştiinţifice, nu numai pentru neprofesionişti, dar chiar şi pentru savanţi.

Obiectul teoriei ştiinţifice, adică ceea despre ce discută ştiinţa, se numeşte referent. Problema referentului ştiinţific este problema căutării realităţii. Despre care realitate vorbeşte ştiinţa? Ce anume în realitate corespunde obiectelor abstracte complicate ale ştiinţei? Astăzi problema referentului este foarte departe de a fi rezolvată. În filosofia ştiinţei există două curente contrar opuse, privind problema dată: realist şi antirealist. Curentul realist susţine că obiectelor ştiinţei le corespunde ceva real. Antirealismul susţine că relaţia ştiinţei cu realitatea este mult mai complicată, că relaţia teorie ştiinţifică – realitate este nedeterminată, chiar imposibil de cunoscut. Aceste curente au diferite variaţii. Cei mai remarcabili reprezentanţi ai acestor curente sunt: curentul realist – H. Putnam, antirealist – M. Dammit.

Mijloacele ştiinţei: Ştiinţa formează mijloace speciale de cunoaştere: limbajul, structuri conceptuale, mijloace tehnice (dispozitive, instrumente, instalaţii tehnice).

Valoarea ştiinţifică. Ce este idealul cunoaşterii ştiinţifice? Desigur, că este adevărul. Cunoaşterea ştiinţifică este îndreptată spre cunoaşterea, descrierea, înţelegerea parametrilor adevăraţi ai existenţei. Dar problema adevărului este şi ea complicată.

Problema adevărului. Cunoaşterea ştiinţifică în procesul cercetării trece testarea la adevăr. Orişice propoziţie are proprietatea de a fi adevărată sau falsă. Teoria ştiinţifică adevărată trebuie să conţină doar propoziţii adevărate. Intuitiv aceasta pare corect şi clar. Dar la încercarea de a stabili ce este adevărul în sine însăşi şi prin ce semne stabilim caracteristicile adevărului, ne întâlnim cu probleme serioase. Problema se complică şi prin aceea că pe parcursul istoriei reprezentările se schimbă. Ceea ce mai ieri era considerat adevărat, astăzi poate fi considerat fals şi aruncat, atunci unde sunt garanţiile că ceea ce este astăzi adevărat, mâine nu va fi aruncat ca fiind fals.

Pentru studierea mai adecvată a problemei adevărului trebuie să deosebim două momente: definirea adevărului (ca noţiune) şi criteriile adevărului.

1) Definirea adevărului este răspunsul la întrebarea „ ce este adevărul?”, adică ce înţelegem noi prin proprietatea de „a fi adevărat”.

2) Criteriile adevărului - ar fi anumite proceduri (moduri, operaţii) care fiind utilizate ne-ar ajuta să deosebim propoziţiile adevărate de cele false, cunoştinţele adevărate de cele greşite, de iluzii.

Problema definirii adevărului. Există definiţia clasică a adevărului, care a fost formulată în antichitate de Aristotel. După această definiţie cunoştinţe adevărate sunt acelea ce corespund realităţii. Pe baza definiţiei clasice poate fi construită o anumită concepţie a adevărului, care ar dezvolta sistematic această înţelegere, ar deduce din ea anumite consecinţe şi ar propune anumite criterii. Această concepţie mai este numită teoria corespondentă a adevărului. Dar această concepţie nu este bine formulată în calitate de teorie. Aceasta mai degrabă este o abordare generală, în limitele cărei se aranjează un anumit sistem de reprezentări. La începutul epocii moderne R. Descartes a lansat o concepţie a adevărului, care se poate referi la concepţia adevărului corespondent. Din punctul lui de vedere raţiunii umane îi este proprie o anumită sumă de idei evidente şi clare, care în mod adevărat corelează cu realitatea. Această concepţie a fost concretizată de către logicianul polonez A.Tarski.

Dar, pe de altă parte, în timpul existenţei acestei concepţii s-au adunat şi anumite dificultăţi. Mulţi dintre savanţii contemporani consideră că din concepţia clasică a adevărului este destul de greu să fie deduse anumite criterii clare a adevărului. Dificultatea se include în însăşi noţiunea de realitate, pentru că cunoştinţele nu sunt aplicate la realitate însăşi. Noi putem compara unele afirmaţii cu altele, primind unele şi îndepărtând altele. Noţiunea de adevăr se naşte într-un context conceptual specific, dar nu prin aplicarea nemijlocită a cunoştinţelor la realitate.

Pe baza reprezentării despre adevărul cunoştinţelor ca o caracteristică interioară a cunoştinţelor a fost lansată teoria adevărului coerent. Reieşind din această teorie adevărate sunt acele cunoştinţe care în interiorul contextului teoretic sunt coerente şi pot trece verificare

9

la alte caracteristice: consistenţă, conexiune, valabilitate. În filosofia modernă susţinător al acestei concepţii a fost G. Leibniz, împotriva poziţiei lui R. Descartes. Dacă pentru Descartes ideile direct sunt legate de realitate, atunci pentru Leibniz ideea este adevărată, dacă ea logic nu este contradictorie. Însăşi experienţa noastră, susţine Leibniz, este coerentă, integră; experienţa reprezintă un context interior legat. Formulând înţelegerea sa a adevărului Leibniz spune: „Noi trebuie să considerăm adevăr coerenţa fenomenelor noastre între ele.” El critică criteriul adevărului lui Descartes pentru lipsă de eficienţă, afirmând că el nu lucrează în contextul teoretic real. Şi, întra-adevăr, meritul concepţiei coerente a adevărului constă în aceea că ea este concentrată asupra analizei textului teoretic, compararea propoziţiilor, deci este mai aproape de gândirea ştiinţifică reală cu procedurile ei de argumentare, alegere a ipotezelor, verificare a consistenţei textului. Aceasta înseamnă că adevărul coerent are mai multe posibilităţi de a lansa criterii lucrative ale adevărului, decât concepţia adevărului clasic. Dar trebuie de atras atenţia că adevărul coerent şi adevărul clasic nu sunt contradictorii, se poate spune că ele doar se completează unul pe altul.

Dar este şi a treia abordare a adevărului, care le contrazice pe primele două. Această abordare este legată de respingerea şi critica însăşi a noţiunii de adevăr. Această abordare poate fi numită eliminativă. În filosofia contemporană un reprezentant activ al concepţiei eliminative este B. van Fraassen ( cartea „Imaginea ştiinţifică”). El susţine, că scopul ştiinţei, la drept vorbind, nu este atingerea unui adevăr - limită, ci construirea unor teorii adecvate empiricului. În esenţă, unicul la ce putem pretinde în ştiinţă este că materialul teoretic trebuie să fie adecvat experienţei. Din acest punct de vedere, noţiunea adecvat experienţei este mai clară şi mai relevantă pentru înţelegerea proiectului ştiinţific, decât criteriile noţiunii de adevăr tradiţional.

Respingerea, exilarea a însăşi noţiunii de adevăr ca valoare cognitivă fundamentală are scopul de a elimina dificultăţile reale care sunt legate de noţiunea de adevăr. Dacă este eliminată noţiunea de adevăr, atunci sunt necesare alte caracteristice, s-ar putea susţine că nu este necesară o teorie adevărată, ci o teorie ştiinţifică acceptabilă. Dispare severitatea problemei adevărului: în cazul dat o teorie astăzi poate fi considerată mai de succes, dar mâine, în alte condiţii, mai acceptabilă va fi o altă teorie. Se elimină severitatea eternei probleme a adevărului, cade noţiunea adevărului etern în general ,ca necorespunzătoare vieţii reale a ştiinţei.

Cerinţa de substituire a criteriului adevărului cu criteriul acceptabilităţii se mai bazează şi pe faptul că teoriile ştiinţifice nu pot rămâne produsul unui singur individ, dar trebuie să se verifice de către comunitatea ştiinţifică şi să fie recunoscută de aceasta. Concepţia care înlocuieşte noţiunea de adevăr prin noţiunea de acord intersubiectiv se numeşte convenţionalistă. Este o abordare eliminatorie. Teoria convenţionalistă este destul de atractivă, şi trebuie de spus ,logic structurată satisfăcător. Ea semnificativ simplifică abordarea adevărului teoriei ştiinţifice: tot aşa cum noi nu ne întrebăm dacă legile societăţii sunt cu adevărat legitime, şi în ce fel acestea sunt legate de realitate, dar pur şi simplu le primim şi suntem de acord să le considerăm acceptabile, tot aşa ne vom comporta şi cu teoriile ştiinţifice, pe care comunitatea ştiinţifică le consideră acceptabile, argumentate bine, adecvate empiric etc.

Neajunsul acestei concepţii şi a concepţiilor eliminative în general este că acestea nu încearcă să rezolve problema adevărului, dar într-un fel îl evită. Ea ignoră momentul , că teoria ştiinţifică este recunoscută de comunitatea ştiinţifică doar când aceasta corespunde realităţii, în cel mai rău caz, este plauzibilă. Adică teoria este evaluată de comunitate ştiinţifică în termenii adevărului. Aceasta ne întoarce din nou la problema adevărului.

Deci întrebarea definirii adevărului rămâne pentru a fi rezolvată.Astfel se evidenţiază trei concepţii ale adevărului:- concepţia corespondenţei;- concepţia coerenţei;- concepţia eliminativă (teoria convenţionalistă, teoria pragmatică).1. Reieşind din concepţia corespondenţei adevărate sunt acele enunţuri (şi în legătură cu

ele simţuri, gânduri, interpretări) care corespund realităţii. De ex. „Studentul Brumaru Ion este din comuna Abaclia.” Enunţul poate fi adevărat, dacă el corespunde faptului

10

dat, dacă nu corespunde, atunci el este fals. De aici reiese, că adevărul necesită interpretare, pentru a stabili adevărul sau falsitatea unei judecăţi.

2. Concepţia coerenţei se stabileşte pentru un şir, un lanţ, un sistem de judecăţi. Şirul de judecăţi trebuie să fie coerent, adică el nu trebuie să conţină contradicţii şi să fie cotinuu.

3. Concepţia pragmatică susţine că adevărul judecăţilor trebuie controlat în practică, în facerea, crearea lucrurilor, nelimitându-ne la teorii. Deci criteriu al adevărului este considerată practica.

4. Concepţia convenţionalistă (eliminativă) – adevărul este o noţiune nedeterminată, care produce dificultăţi. Adevăr trebuie înlocuit cu alte noţiuni, cum ar fi acord, convenţie, contract, care după opinia reprezentanţilor acestei poziţii nu produc probleme.

Problema criteriilor adevărului. Care sunt criteriile adevărului? Cu ajutorul căror proceduri noi putem deosebi propoziţiile adevărate de cele false? În realitate în cercetare ştiinţifică se utilizează un set întreg şi destul diferit de criterii, valori. S-ar putea evidenţia patru grupe de criterii care sunt utilizate în cunoaşterea ştiinţifică.

1. Criterii care sunt legate de concepţia coerentă a cunoaşterii. Aceste criterii sunt foarte importante, ele controlează cunoştinţele ştiinţifice din punct de vedere a valabilităţii lor, a concordanţei interioare, a compatibilităţii lor cu contextul teoretic general. Printre acestea poate fi evidenţiat: a) criteriul noncontradicţiei. Acesta are o importanţă deosebită în ştiinţele matematice, pentru că în matematică nu este posibilă verificarea rezultatelor prin datele empirice. b) criteriul coerenţei interioare a propoziţiilor, legătura generală a teoriei . c) sunt utilizate şi criteriile legate de concepţia clasică a adevărului – corespondenţa cu faptele empirice.

2. A doua grupă de criterii a adevărului este legată de contextul lărgit al activităţii ştiinţifice. Cunoaşterea ştiinţifică nu este limitată doar de obiectul său concret de studiu, ea este legată şi de alte domenii. În primul rând, ea conţine un plast serios de premise premergătoare cercetării şi este încărcată cu premise metafizice. Acestea alcătuiesc un anumit fon al cercetării ştiinţifice. Cerinţa corespunderii teoriei acestui context lărgit al ştiinţei este unul din criteriile serioase ale cercetării. Ce prezintă acest context? Acesta este un sistem de teze ştiinţifice recunoscute în general. În primul rând, acestea sunt teze ontologice: ideile despre structura materiei, despre esenţele acestei lumi. Ele au o deosebită influenţa asupra viziunii savanţilor, şi au un impact deosebit asupra înţelegerii savanţilor a adevărului. O importanţă deosebită în evaluarea adevărului îl are şi criteriul estetic. Aici pot fi evidenţiate, simţul frumuseţii teoriei, armonia ei, perfecţiunea teoriei, simplitate, bogăţia legăturilor teoriei.

3. Grupa criteriilor neteoretice. Sensul acestora este de a ieşi din sfera teoriei şi a verifica rezultatele ei după alte criterii. Aici unul dintre criterii este practica. Acesta înseamnă că eficienţa teoriei se verifică în practică şi acesta este un argument serios pentru adevărul teoriei. Alte criterii de verificare ale unei teorii sunt comoditatea şi simplitatea ei în folosire, aplicabilitatea ei largă.

4. Factorii convenţionali. La evaluarea teoriei un rol important îl joacă acordul comunităţii ştiinţifice de a utiliza terminologia, de a alege axiomele, de a utiliza metodele de verificare, de a primi standardele de înţelegere şi explicaţie.

Problema metodei ştiinţifice. După cum am văzut problema adevărului nu are o rezolvare unică, dar aceasta nu înseamnă că noi am putea nega puterea cunoştinţelor ştiinţifice. Chiar dacă noi nu vom utiliza noţiunea de adevăr faţă de cunoştinţele ştiinţifice, tot una noi vom spune că ele sunt sigure, pentru că le utilizăm eficient în practică. Se poate spune, că însăşi structura

11

interioară a cunoştinţelor ştiinţifice prin procedurile şi abordările elaborate de ea duce spre cunoştinţe care dispun de caracteristice necesare, cum nu le-am numi: adevărate, acceptabile, probabile. Cunoaşterea ştiinţifică este asigurată metodologic. De aceea axa şi sensul activităţii ştiinţifice este metoda ştiinţifică, în care sunt prezente mecanismele de autocorectare a cunoaşterii ştiinţifice. Din cele spuse înseamnă că cunoaşterea ştiinţifică poate fi caracterizată mai succint prin metoda care este utilizată. Mai mult ca atât, caracterizarea activităţii ştiinţifice prin metoda sa ar putea slăbi problemele legate de adevăr. Apare posibilitatea de a caracteriza cunoaşterea ştiinţifică nu prin adevăr, ci prin metodă, care conţine criterii ale adevărului şi atunci adevărul ar corela cu metoda. O astfel de ipoteză a lansat C. Piers.

Ce reprezintă metoda ştiinţifică? În ce constă esenţa ei? Noi utilăm noţiunea de cercetare ştiinţifică, metode ştiinţifice, dar ce înseamnă cu adevărat să cercetezi cu metode ştiinţifice?

Mai întâi de toate să analizăm noţiunile metodologice fundamentale. Ce este metoda? Metoda este o totalitate de reguli (reţete) organizate într-un sistem. Regulile care se includ în componenţa metodei pot avea diferit nivel de exigenţă şi determinare: ele pot determina destul de rigid activitatea de cercetare, dar pot să funcţioneze doar în calitate de principii regulative. În ultimul caz, ele doar direcţionează activitatea. Este necesar să deosebim următoarele noţiuni: abordare, metodă, program şi algoritm. Să vedem care sunt raporturile între metodă, program şi algoritm. Metoda este o noţiune mai largă, programul şi algoritmul mai înguste. Programul este o totalitate de acţiuni univoce; descrierea programului este o totalitate de reguli univoce. Unele programe se pot include în metodă ca cele mai stricte părţi ale ei. Algoritmul este de asemenea un program, dar unul care numaidecât rezolvă problema. Algoritmul este un program garantat. Metoda nu garantează rezolvarea univocă a problemei. Una şi aceeaşi metodă poate fi utilizată la rezolvarea diferitor probleme şi invers una şi aceeaşi problemă poate fi rezolvată cu ajutorul diferitor metode. Abordarea reprezintă o noţiune mai largă decât metoda. Fundamentul abordării sunt anumite teze teoretice, presupuneri, noţiuni. Abordarea devine fundament teoretic pentru reguli metodice concrete. Abordarea este o structură metodologică mai puţin formalizată, se utilizează în domeniile noi, unde nu s-a format metodologia. Abordarea presupune o anumită libertate, ea face posibil şi alte alternative de abordare.

Metoda ştiinţifică este un sistem de operaţii şi principii regulative, care dirijează cunoaşterea ştiinţifică şi face posibil dobândirea cunoştinţelor ştiinţifice.

Fără doar şi poate metoda ştiinţifică este legată de teorie. Pozitiviştii au încercat să separe metoda de teorie. În perspectiva neopozitivstă metoda ştiinţifică apărea ca o metodă universală independentă care poate fi utilizată la materialul empiric şi produce teoria ştiinţifică. Acum este întărită partea teoretică a activităţii ştiinţifice, se accentuează legătura dintre conţinutul metodei şi conţinutul teoriei, şi că metodele au început în teoria ştiinţifică. Se susţine că metoda ştiinţifică este teoria ştiinţifică în acţiune. Dar şi această teză trebuie acceptată cu anumită atenţie, pentru că sferele metodologiei şi a teoriei se intersectează, dar, totuşi, ele sunt deosebite.

Tema 3. Structurile fundamentale ale cunoaşterii ştiinţifice

Printre acestea vom considera noţiunea ştiinţifică, legea ştiinţifică şi explicarea ştiinţifică.Noţiunea este o formă logică de reprezentare a cunoştinţelor. Din punct de vedere a logicii

noţiunea este una din formele gândirii. Nu trebuie identificată noţiunea cu reprezentarea. Reprezentarea (imaginea) esenţial este legată de partea senzorială a conştiinţei. Noţiunea se prezintă verbal şi trebuie să fie înţeleasă de interlocutori.

Din punct de vedere a logicii noţiunea este formă a gândirii care descrie un obiect ori o clasă de obiecte prin însuşirile sale esenţiale. Noţiunea are conţinut şi sferă. Conţinutul este partea semnificativă a noţiunii. Dar ce înseamnă să ai o noţiune? Aceasta înseamnă să ai înţelegerea lucrului, să poţi identifica însuşirile lui principale. Sfera noţiunii este clasa de obiecte care este caracterizată de noţiunea dată. De ex: noţiunea plantă conţine în sfera sa toate

12

speciile de plante existente. Asupra noţiunilor în logică se realizează un şir de operaţii: definirea, divizarea, clasificarea etc.

Trebuie de observat că schema conţinut - sferă, parvenită din logica tradiţională nu prea este convenabilă pentru noţiunile ştiinţifice, din cauza nivelului înalt de abstractizare a celor din urmă este dificil, sau în general este imposibil de indicat existenţa reală a obiectului, care corespunde unei noţiuni sau altei.

Formarea şi funcţionarea noţiunilor ştiinţifice. Noţiunile ştiinţifice adesea sunt preluate din bagajul verbal cotidian, (de ex. în fizică – lucru, forţă, acceleraţie, etc.). Însă în ştiinţă ele capătă un sens specific şi concret. Formarea noţiunilor ştiinţifice nu este un proces arbitrar, dar o activitate dirijată de un scop concret, care presupune formarea unei noţiuni ştiinţifice complete. Formarea noţiunilor este un proces destul de complicat şi se realizează printr-un şir de operaţii: abstractizare, idealizare, generalizare inductivă, lansarea ipotezelor etc. Ştiinţă tinde de a forma astfel de noţiuni care ar fi nu doar o sinteză neordonată de semne, dar ar fi un sistem logic, unitate conceptuală. E. Cassirer a demonstrat că formarea noţiunilor ştiinţifice nu se face prin simpla respingere a semnelor neesenţiale, dar se bazează pe un scop intelectual. Noţiunea ştiinţifică conţine în sine un principiu productiv, proiect logic, un raport genetic care aduce la unificarea sistemică a unei clase de obiecte.

În ştiinţele naturii formarea noţiunilor se supune principiului esenţial al operaţionalizării. Operaţionalizarea noţiunii constă în clarificarea şi concretizarea a ceea cum se poate opera cu noţiunea dată, sau cu entitatea care este presupusă de această noţiune: verificarea existenţei ei, măsurarea şi determinarea nivelelor şi gradaţiilor ei, clarificarea raporturilor ei cu alte esenţe.

Formarea noţiunilor ştiinţifice nu poate fi privit ca o sistematizare, fixare a ceea ce este cunoscut de acum. Adesea noţiunile sunt folosite ca un instrument pentru cercetare. În acest caz noţiunile sunt utilizate ca denumiri de esenţe ipotetice, iar întrebarea despre existenţa acestor esenţe devine sarcină pentru cercetare. Existenţa unor entităţi ipotetice în anumite cazuri este demonstrată. De ex: pozitron, neutrino. Altele sunt excluse, de ex: flogiston.

În afară de aceasta, noţiunile nu numaidecât apar în uzanţă ştiinţifică în forma lor finală. Istoria ştiinţei arată că acestea pot fi concretizate şi activitatea dată este un scop al ştiinţei. Pentru termenii ştiinţifici nu întotdeauna este posibilă o determinare perfectă.

Legea ştiinţifică. Legea ştiinţifică este un element important al cunoştinţelor ştiinţifice. Legea ştiinţifică reprezintă cunoştinţele într-o formă maximă concentrată. Dar nu se poate reduce cunoaşterea ştiinţifică doar la descoperirea legilor, sunt şi alte forme ale cunoaşterii ştiinţifice, în care cunoştinţele ştiinţifice se produc şi se fixează , de ex. clasificarea, descrierea etc. Şi, totuşi, legea ştiinţifică este considerată una din cele mai tari forme ale cunoaşterii. Legea este parte integrală a teoriei ştiinţifice, de aceea formularea legii se face în limbajul teoriei date şi se bazează pe postulatele ei. De ex. legea conservării energiei în mecanică are următoarea formă : E = T + V = const, unde: „E” este energia mecanică totală, “T” este energia cinetică, iar “V” este energia potenţială. Însă aceeaşi lege în termodinamică are altă formă: ΔU = U2 – U1. Variația energiei interne a unui sistem termodinamic, la trecerea lui dintr-o stare inițială dată, într-o stare finală dată, nu depinde de stările intermediare prin care trece sistemul, ci numai de stările inițială și finală.

Legea nu poate fi folosită în practică nemijlocit, fără contextul teoretic, adesea sunt necesare aplicaţii, teorii intermediare. Deci legea nu este un product gata pentru utilizare.

Definirea legii ştiinţifice. Legea ştiinţifică este o afirmaţie, care are caracter universal şi descrie în mod concentrat aspectele esenţiale ale sferei cercetate. Legea ştiinţifică ca formă a cunoaşterii ştiinţifice poate fi caracterizată din două puncte de vedere:

1) din punct de vedere obiectiv, ontologic. Aici trebuie de explicat care elemente sau segmente ale realităţii ea explică;

13

2) din punct de vedere operaţional-metodologic. Aici este necesar de explicat în ce mod savanţii ajung la definirea unei legi.

Să explicăm aceste domenii.Din punct de vedere ontologic (din punct de vedere al referentului) legea este considerată

un raport, o legătură stabilă, esenţială, necesară şi universală între fenomene. Stabilitatea raportului între fenomene înseamnă că ele se repetă, sunt întotdeauna acelaşi. Esenţial este considerat raportul sau legătura care determină structura, funcţiile fenomenului. Legătură necesară, înseamnă că raportul cauză - efect nu este întâmplător. Universalitatea legăturii, înseamnă că referentul teoriei care include legea nu este un obiect singular, ci o clasă de obiecte. Universalitatea legilor este o proprietate a legii destul de complexă, pentru că însăţi legile sunt diferite; generale şi mai puţin generale. De aceea putem vorbi despre universalitatea în trei sensuri: 1) universalitatea care ţine de însăşi caracterul noţiunilor care formează legea; 2) al doilea tip, universalitatea ţine de caracterul spaţio-temporal. Afirmaţia este universală, dacă ea este luată în afara caracteristicilor spaţio-temporale. De ex: legile geologiei au caracter regional, local, pentru că ţin de timp, spaţiu; 3) al treilea tip este considerată universalitatea logică care este descrisă prin cuantorii generalităţii şi a existenţii. (Cuantorul universalităţii – A – pentru toate obiectele de tipul A are loc…; cuantorul existenţei E – există un obiect de tipul A pentru care are loc… ). Legile universale utilizează cuantorul universalităţii, iar legile mai puţin universale utilizează cuantorul existenţei.

Universalul tot timpul depăşeşte actualul, ceea ce este de faţă, acum. El se propune pentru viitor, pentru ceea ce va fi, el descrie şi ceea ce poate fi în potenţă. K. Popper atrage atenţia că legea universală caracterizează şi caracterul potenţial al realităţii.

Din punct de vedere operaţional-metodologic legea poate fi privită ca o ipoteză confirmată. Într-adevăr la recunoaşterea unei legi se ajunge prin lansarea unei ipoteze care are caracter universal şi are capacitatea de a explica un şir întreg de fenomene. Prin verificarea ei de către comunitatea ştiinţifică ea este recunoscută în calitate de lege. Dar, trebuie de subliniat, că proprietatea legii de a fi numită universală întâlneşte un şir de deficienţe, pentru că universalitatea presupune că legea va fi utilizată pentru o clasă infinită de obiecte. Însă ipoteza se confirmă pe un număr finit de obiecte cercetate. Cum se face trecerea de la un număr finit de obiecte la o clasă infinită? Aceasta este o problemă serioasă în ştiinţă. Suntem noi în drept să spunem, că toate corpurile la încălzire se dilată? O deosebită contribuţie în acest plan au avut D. Hume şi Im. Kant. Astfel D. Hume a arătat că de la observarea legăturii unor fenomene singulare, noi nu putem face o concluzie logică corectă despre legătura necesară a acestor fenomene. Aceasta înseamnă că la formularea afirmaţiilor universale noi facem ceva mai mult, decât descrierea regularităţii observate şi acest adaos nu este dedus logic din rândul datelor empirice. Deci, de aici reiese, că noi nu avem fundamente logice puternice pentru a trece de la observările individuale la postularea legăturilor necesare între ele.

Kant merge mai departe în negarea acestor legături. El demonstrează, că intelectul uman întotdeauna când lansează anumite postulate universale sau legi singur impune naturii anumite legi, ca un legiuitor, adică de fiecare dată ocupă o poziţie activă faţă de datele empirice. Noi nu înregistrăm pur şi simplu legitatea care se întrevede din datele empirice, cu toate că uneori se pare că savantul enumără datele, le calculează şi le generalizează. În general savantul face concluzii mult mai largi, care în principiu întrec posibilităţile lui de a le controla şi care includ un şir de presupuneri despre stabilitatea naturii. Această afirmaţie a priori anticipează şirul infinit de cazuri, pe care dinainte este clar că nu-l poţi integral cerceta.

Noţiunea de lege în calitate de anacronism. Unii dintre filosofii ştiinţei presupun că însăşi noţiunea de lege s-a învechit, căci aceasta ar fi fost lansată de metafizica sec. XVII-XVIII, când prin lege se înţelegea ceva absolut, necondiţionat, propriu naturii cu necesitate logică. Astfel B. van Fraassen ( în cartea”Legile şi simetria” - 1989) şi N. Cartrwright (în cartea “Cum induc în eroare legile fizicii”) susţin că ştiinţa contemporană numai înţelege legile ca ceva absolut, necesare. Legile sunt mai degrabă nişte construcţii teoretice, care ajută să rezolvăm anumite probleme.

14

Clasificarea legilor. Ea poate fi realizată pe diferite criterii. De ex: legi biologice, fizice etc. Există divizări care duc spre rădăcinile pozitiviste. În formă simplă este expusă de R. Karnap. Acestea sunt legi empirice ( care explică obiectele observabile) şi legi teoretice (care includ în sine obiecte abstracte.) Al treilea tip de clasificare reiese din tipul de determinism pe care se bazează cercetarea: legi deterministe (dinamice) şi legi statistice (probabilistice). Primele caracterizează fenomenele direct, numai printr-o legătură unică. Legile statistice caracterizează fenomenele probabilistic.

Funcţiile legilor. Funcţiile cele mai importante sunt: explicaţia şi predicţia. Orişice lege explică natura tuturor fenomenelor care sunt incluse în clasa dată de fenomene. Însă legea explică nu numai fenomenele cunoscute, dar şi acele care vor fi descoperite în viitor. Aceasta este funcţia predictivă a legii. În afară de aceasta legea universală unifică şi sistematizează sfere largi de cunoştinţe. Legea se include în corpul anumitor teorii, de acea funcţiile legii sunt incluse în teorii.

Explicaţia ştiinţifică. Ce înseamnă a explica. Se vede, că după explicaţie, ar trebui să înţelegem esenţa unui lucru mai bine decât până la explicaţie. Explicaţia trebuie să dea o înţelegere mai profundă a lucrurilor. Explicaţia ştiinţifică a unui oarecare fenomen înseamnă interpretarea acestui fenomen în cadrul contextului ştiinţific, pentru aceasta se utilizează cunoştinţele ştiinţifice existente şi tipurile de raţionare permise de ştiinţă.

În ştiinţă se utilizează mai multe tipuri de explicaţii. Sunt mai multe încercări de a clasifica modurile de explicaţie ştiinţifică. În filosofia ştiinţei, drept model de clasificare a explicaţiilor ştiinţifice se ia concepţia lui C. Hempel.

Schema deductivă a explicaţiei. După Hempel, atât în ştiinţele naturii, cât şi în ştiinţele umanitare se utilizează explicaţia prin intermediul unei legi universale. A explica ştiinţific un fenomen , după el, înseamnă a-l pune sub o lege generală, caz particular al cărei este. După părerea lui Hempel explicaţia după structura ei logică reprezintă un raţionament deductiv, de la general spre particular. De aceea schema generală a explicaţiei lui Hempel a primit denumirea deductiv-nomologică (grec. nomos - lege). Mai târziu Hempel a recunoscut şi explicaţia inductivă, care face concluzii probabiliste. De aceea schema lui Hempel, care mai târziu este numită schema lui Hempel-Oppenheim, include două tipuri de explicaţii: deductivă-nomologică şi inductivă-probabilistică.

Această schemă are două neajunsuri:1) modelul explicaţiei deductiv-nomologice, care era considerat principal, totuşi este

limitat. El nu este principal în ştiinţele umanitare, dar şi în ştiinţele naturii se folosesc şi alte tipuri de explicaţie;

2) pentru a folosi modelul deductiv-nomologic este nevoie de creat un şir de teorii intermediare pentru explicarea fenomenelor. Deci această explicaţie nu este pur şi simplu o concluzie logică.

Concepţia explicaţiei a fost lărgită de filosoful american Ernest Nagel în lucrarea „Structura ştiinţei”. El consideră că în afara legilor mai sunt şi alte fundamente pentru explicaţie (probabilistice, funcţionale etc.).

Baza şi structura ca fundamente ale caracterizării explicaţiei. Pentru a rezolva problema modelelor explicaţiei trebuie să deosebim două fundamente logice: 1) baza, la care se apelează în procesul explicaţiei (legea, cauza etc.) şi 2) structura ( structura logică a explicaţiei însăşi).

Baza explicaţiei. În calitate de fundament al explicaţiei pot servi următoarele:1) legea ( despre ea s-a scris mai sus);2) cauza. În acest caz explicaţia se reduce la găsirea şi descoperirea pricinii (sau setului de

pricini) care au produs fenomenul dat. Cauza poate fi atât dinamică, cât şi probabilistică, tendinţă, descoperită prin metode statistice. Principale categorii a fundamentului cauzal sunt: relevanţă statistică, procese cauzale, interacţiuni cauzale.

3) structura. Sarcina acestei explicaţii constă în aflarea structurii obiectului, care condiţionează însuşirile sau comportarea sistemului;

15

4) funcţia. Explicaţia constă în descrierea funcţiilor, pe care le îndeplineşte obiectul în sistemul său. Explicaţia dată poate fi utilizată atunci, când obiectul este parte componentă a unui sistem. De ex. un institut social în structura societăţii;

5) apariţia şi specificul dezvoltării. Este vorba despre explicarea şi înţelegerea genezei şi istoriei fenomenului, evenimentelor din trecut care au putut influenţa obiectul. Această explicaţie se mai numeşte genetică şi se utilizează des în medicină.

Structura logică a explicaţiei. Teoria lui Hempel este destul de limitată, există mai multe tipuri de explicaţii, în afara celei nomologice. De aceea să vorbim despre o structură unică de explicaţie este dificil. În afara modelului deductiv, care mai des se utilizează în ştiinţele naturii, se mai folosesc şi explicaţii inductive, probabilistice, explicaţii cu ajutorul modelelor, în care se utilizează analogia.

În ştiinţele umanitare des se utilizează forma narativă a explicaţiei, de fapt, uneori o întâlnim şi în ştiinţele naturii., care utilizează metafore, trimiteri la anumite texte, autorităţi etc.

Standarde ale înţelegerii. Standardele înţelegerii se schimbă de la o epocă la alta. Ceea ce cândva era considerat explicat, în altă epocă poate apărea ca neexplicat. Problema dată a fost evidenţiată de S. Tulmin. Într-adevăr în rândul savanţilor există anumite standarde, anumite puncte de vedere, ce poate fi considerat explicat, sau ce nu este încă explicat. Însă şi aceste reprezentări se schimbă cu timpul, de acea unele lucruri apar din nou în atenţia savanţilor. Schimbarea punctelor de vedere asupra celor cunoscute ţin mai mult de intuiţia savanţilor. În legătură cui aceasta K. Popper a introdus noţiunea de profunzime a explicaţiei. În timpul explicaţiei, după Popper, savantul trebuie să arate nu numai proprietăţile explicate, dar şi cele, car vor fi explicate mai târziu.

Factori pragmatici în structura explicaţiei. În domeniul analizei explicaţiei o contribuţie deosebită a avut B. van Fraassen. El susţine că explicaţia trebuie să furnizeze informaţie, care este necesară cazului dat, dar nu alternativelor lui. Informaţia trebuie să evidenţieze cazul dat printre alte posibile variante, adică să explice de ce are loc anume acest fenomen şi nu altul.

Predicţia ştiinţifică. De explicaţia ştiinţifică este legată şi predicţia ştiinţifică. În modelul explicativ a lui Hempel predicţia este aceeaşi procedură ca şi explicaţia. Deosebirea constă doar în aceea, că concluzia logică trasă din afirmaţiile explicaţiei descrie doar cunoştinţele actuale, iar în predicţie este descris ceea ce poate fi. De fapt ele sunt apropiate, dar predicţia are specificul său. Înainte de toate, predicţia este o afirmaţie mai puternică. Predicţia se bazează pe cunoştinţe complete despre situaţie, faptele care ţin de ea, legile naturii.

Tema 4. Arsenalul metodologic al ştiinţei.

Nivelurile cunoaşterii ştiinţifice. Nivelul empiric şi teoretic al cunoaşterii. Metodele cunoaşterii ştiinţifice

Analizând metodele ştiinţifice, noi intrăm în posesia arsenalului metodologic al ştiinţei, adică cercetăm cum acţionează ştiinţa într-o situaţie sau alta. În general arsenalul metodologic al ştiinţei este foarte bogat şi diferit. Structura lui poate fi reprezentată în formă de substraturi. Această structură poate fi descrisă prin prezentarea metodelor după nivelul lor de generalitate. Astfel metodele pot fi separate în patru substraturi:

1) universale;2) general-ştiinţifice;3) particular-ştiinţifice;4) metodici speciale.Să caracterizăm aceste substraturi ale cunoaşterii ştiinţifice.Metodele universale se utilizează în procesul cunoaşterii în general, ele caracterizează gândirea raţională ca atare. Sfera lor de utilizarea este dincolo de limitele ştiinţei. Ele sunt caracteristice şi pentru cunoaşterea filosofică, dar sunt incluse şi în cunoaşterea obişnuită, şi cunoaşterea artistică. Acestea sunt următoarele:1) operaţiile logice, sau metodele logice ale cunoaşterii (definiţia, raţionamentul etc.);

16

2) dispoziţii şi norme cu caracter filosofic, fundamentate pe anumite teze filosofice.Ne vom opri la tezele sau principiile filosofice. Pentru a te preocupa de cercetare ştiinţifică, mai întâi de toate, trebuie să fii încrezut că ştiinţa are un sens. Această încredere este o teză fundamentală a preocupărilor ştiinţifice. Aparent această teză pare firească, dar trebuie cunoscut că nu în toate societăţile şi timpurile se credea în superioritatea cunoaşterii ştiinţifice. Aşadar, enumăram câteva poziţii general-filosofice pe care se sprijină cercetarea ştiinţifică:1) natura se supune legilor raţionale;2) aceste legi pot fi cunoscute de om;3) legile naturii sunt omogene şi aceleaşi în tot Universul;4) legile naturii sunt destul de simple;5) în lume totul are cauză.Dacă noi am considera că lumea este haotică, iraţională, atunci ştiinţa nici n-ar fi apărut. Din tezele general-filosofice reiese regulativele metodologice, legate nemijlocit de ele. De exemplu:1) încercaţi să explicaţi toate fenomenele lumii, căutaţi legile naturale (ştiinţa faţă de

orişice fenomen misterios lansează o presupunere, caută o explicaţie cel puţin aproximativă);

2) căutaţi cele mai simple explicaţii, folosiţi minimum presupuneri (principiul lui Occamus);

3) obţine exactitatea maximală (cea mai mare exactitate este obţinută în fizică cu aparatul ei matematic);

4) expuneţi-vă poziţiile argumentat; faceţi-le deschise pentru critică (ştiinţa nu se bazează pe cunoaştere secretă, ea este deschisă pentru toţi).

Acest nivel general raţional formează fonul pe care se bazează cercetarea ştiinţifică. Să nu se uite, că poziţiile filosofice au fost puse de filosofii antici greci.

Metodele general-ştiinţifice spre deosebire de cele universale sunt mai concrete şi prescriu savantului un sistem de acţiuni determinate. Acestea sunt specifice anume procesului cunoaşterii şi sunt utilizate în diferite ştiinţe. Ele au importanţă general-ştiinţifică: experimentul, modelarea, metoda sistemică etc. Metodele general-ştiinţifice pot fi divizate în două sfere: empirică şi teoretică în dependenţă de disponibilitatea obiectului de cercetare. Metodele empirice se utilizează în regim interactiv cu obiectul cercetat. Metodele empirice de bază sunt: observarea, experimentul, modelarea. Metodele teoretice introduc teoria în materialul empiric. În sfera metodelor teoretice se includ următoarele metode: abstractizarea, idealizarea, formalizarea etc.

Metodele particular-ştiinţifice sunt specifice anumitor ştiinţe ori grupe de ştiinţe. De exemplu, în sociologie se folosesc interviurile, anchetarea etc., în psihologie – experimentul psihologic, testarea, în fizica cuantică – metodele de accelerare a particulelor elementare.

Metodele speciale sunt elemente ale cercetării de un nivel şi mai particular. Ele se utilizează pentru rezolvarea unor probleme concrete în sfere înguste (de exemplu: metodicele de formare ale unor bacterii în biologie, metodele analizei structurale în chimie etc.)

Regulativele metodologice. Idealurile şi normele cunoaşterii ştiinţifice

În dependenţă de nivelul de specializare a metodelor utilizate arsenalul metodologic al ştiinţei conţine cât metodici concrete, atât şi principii regulatorii. Principiile regulatorii se bazează pe norme şi idealuri ale cercetării ştiinţifice. Componenta regulatorie a procesului cunoaşterii include:

1) norme şi idealuri ale explicaţiei şi descrierii;2) norme şi idealuri ale argumentării şi valabilităţii cunoştinţelor ştiinţifice;3) norme şi idealuri de construire şi organizare a cunoştinţelor ştiinţifice.

17

Nivelurile cunoaşterii ştiinţifice. Nivelul empiric şi teoretic al cunoaşterii. Metodele cunoaşterii ştiinţifice

Cunoaşterea ştiinţifică se fundamentează pe faptele stabilite, cărora li se oferă o explicare teoretică. De aceea s-ar părea natural să se considere existente sfera faptelor stabilite cu siguranţă şi sfera construcţiilor teoretice, care explică faptele. Aceste sfere stabilesc două niveluri ale cunoaşterii: nivelul empiric şi nivelul teoretic.

Nivelului empiric este totalitatea cunoştinţelor acumulate în procesul cercetării nemijlocite a realităţii, adică materialul empiric, care devine fundament pentru teoretizările de mai departe.

Nivelul teoretic este sfera diferitor ipoteze, generalizări, teorii, care se construiesc de asupra fundamentului, adică de asupra faptelor şi este o explicaţie al acestora.

Cunoaşterea empirică

Descrierea, compararea, măsurareaDescrierea, compararea, măsurarea sunt proceduri de cercetare, care intră în componenţa

metodelor empirice şi care sunt variante de culegere a informaţiei iniţiale despre obiectul cercetat. Informaţia iniţială trebuie să fie exprimată într-un limbaj special. În dependenţă de structura logico - conceptuală a limbajului se poate vorbi despre diferite moduri de noţiuni şi termeni. R. Karnap separă noţiunile în trei categorii: clasificatoare, comparative şi cantitative. Pornind de la modul de utilizare a termenilor noi putem evidenţia descrierea, compararea, măsurarea.

Descrierea este acumularea şi prezentarea datelor în termeni calitativi. Obişnuit descrierea se bazează pe propoziţii enunţiative, care utilizează limbajul natural. La acest nivel se descrie fenomenul şi calităţile lui (de exemplu, atunci când se descrie lichidul, care nu are miros, se depune pe vas etc.) Dar tot la acest nivel se poate face de acum clasificarea, fenomenul se raportează la anumită clasă de obiecte. Astfel se fac descrierile taxonometrice în zoologie, botanică, microbiologie. Descrierea se folosea în ştiinţa europeană până în secolul al XYIII-lea. Astăzi descrierea este limitată în ştiinţele care utilizează limbajul matematic. Dar în anumite domenii şi astăzi descrierea joacă un rol important: botanică, zoologie, geografie, geologie, istorie, etnografie, sociologie etc.

În procedurile descriptive un rol important îl au standardele corectitudinii şi unicitatea descrierii, pentru ca datele experimentale să aibă pentru toţi cercetătorii aceeaşi semnificaţie. Trebuie să se utilizeze noţiuni comune în lumea savanţilor.

Comparaţia. În procesul comparării datele se prezintă în termeni comparativi. Aceasta înseamnă că semnul care este numit termen comparativ are diferite grade de expresivitate, adică poate să fie atribuit unui obiect în măsură mai mare sau mai mică în raport cu un alt obiect din aceeaşi mulţime. De ex. un obiect poate fi mai rece, mai întunecat, mai roşu decât altul etc. Operaţia comparaţiei din punct de vedere logic este reprezentată prin judecăţi de raport. Este important că operaţia comparaţiei poate fi utilizată şi atunci când nu avem un etalon pentru comparaţie. De ex.: Noi nu ştim cum arată culoarea roşie perfectă, dar putem spune că un obiect este mai roşu decât altul, mai puţin roşu etc. În cazul când vrem să ajungem la un consens este mai bine să folosim judecăţi de relaţie, decât judecăţi atributive. De ex: atunci când nu putem clar vorbi despre adevărul unei teorii este mai bine să spunem că ea se racordează mai bine cu datele decât teoria concurentă. Importanţa termenilor de comparaţie se vede mai bine acolo unde nu este posibil de utilizat aparatul matematic, în ştiinţele umanitare. Aici ne dă posibilitate să realizăm anumite succese. În genere în ultimul timp în aceste ştiinţe se introduce scară de comparaţie. De ex: scara lui Mohs în mineralogie. Ea se utilizează în mineralogie pentru compararea tăriei mineralelor. El a introdus scara de 10 puncte a tăriei mineralelor, fiind luat drept 1 punct tăria talcului şi 10 tăria almazului. Un mineral se consideră mai tare decât altul, dacă lasă urmă pe celălalt. Exemplu de metodă a scalarii pot servi scara lui Thurstone, Likert, Guttman în sociologie.

18

Scările pot fi clasificate după posibilităţile lor informative. De ex. C. Stivens a propus pentru psihologie o clasificare a scărilor de comparaţie, deosebind: scară nominală (reprezintă o clasă de obiecte neordonate); de rang (în care se aranjează obiectele după puterea semnului în creştere sau descreştere); proporţională (care permite nu doar exprimarea relaţiei, mai mult sau mai puţin, dar permite o măsurare mai detaliată a semnelor).

Metoda comparativă a jucat un rol important în aşa domenii cum este biologia, anatomia, embriologia, medicina. Cu ajutorul acestei metode se analizează forma şi structura organismelor, evoluţia lor, se organizează materialul cercetat, se lansează ipoteze.

Măsurarea. Măsurarea este o metodă mai perfectă de cercetare, dar numai în acele domenii în care pot fi utilizate metodele matematice. Măsurarea este un mod special de evidenţiere a caracteristicelor cantitative ale obiectelor, însuşirilor şi raporturilor lor. Actul măsurării, care pare simplu, de fapt include o anumită structură logică: 1) obiectul măsurării; 2) metoda de măsurare, care include o anumită scară de măsurare cu o unitate stabilită de măsură, regulile măsurării, aparatele de măsurare; 3) subiectul, sau observatorul măsurării; 4) rezultatele măsurării, care necesită o interpretate în judecăţi de raport cantitativ sunt exprimate matematic.

Măsurarea se realizează într-un anumit context teoretic şi metodologic şi de aceea ea include anumite condiţii preliminare teoretice şi metodologice şi deprinderi. În practica ştiinţifică măsurarea nu este una dintre cele mai simple proceduri, pentru efectuarea ei de multe ori trebuiesc pregătite condiţii destul de complicate. În fizica contemporană de exemplu. măsurările sunt deservite de construcţii teoretice destul de complicate despre aparatele de măsurare însăşi.

Măsurările se divizează în măsurări directe şi măsurări indirecte. La măsurările directe rezultate se înregistrează din însuşi procesul măsurării. Măsurările indirecte se fac prin măsurarea altor mărimi, dar rezultatul aşteptat se calculează matematic. Multe fenomene nu pot fi supuse direct măsurării, de ex: obiectele din microlume, sau din cosmosul îndepărtat, de aceea se utilizează măsurările indirecte.

Obiectivitatea măsurării este una din caracteristicile principale ale procedurii, de aceea trebuie deosebit alte proceduri de aceasta, de ex: aritmetizarea, deci ordonarea obiectelor după o anumită mărime (enumerarea obiectelor sau notarea lor prin sistemul de baluri), scalare. O astfel de ordonare este aranjarea elevilor după notele lor în catalog.

Scopul măsurării este să se determine raportul numeric a mărimii cercetate cu o mărime omogenă, primită în calitate de unitate de măsură.

Exactitatea măsurării trebuie deosebită de noţiunea obiectivitatea măsurării. Obiectivitatea măsurării este caracteristica sensului măsurării ca caracteristică a procedurii de cunoaştere. Exactitatea măsurării este caracteristică a părţii subiective a procedurii, adică caracteristica posibilităţii noastre de a fixa valoarea mărimii existente. Noţiunea de exactitate este legată de posibilitatea mijloacelor şi instrumentelor de măsurare. Trebuie de atras atenţia că în practica mai veche multe măsurări se făceau la ochi, aproximativ, nu exista un sistem unic de măsurare. La diferite popoare existau diferite unităţi de măsură a volumului, suprafeţei, timpului etc. Lumea a devenit mai exactă din secolul al XVII-lea.

Măsurarea ca scop al experimentului. Măsurarea exactă a unei sau altei mărimi poate ea însăşi să aibă însemnătate teoretică. În acest caz, când procedura măsurării devine foarte complicată şi însuşi măsurarea necesită condiţii experimentale se vorbeşte despre un experiment specific de măsurare.

Principiul relativităţii mijloacelor de observare şi măsurare. Nu întotdeauna este posibilă perfecţionarea mijloacelor de măsurare până la infinit. Există situaţii când atingerea exactităţii măsurării este limitată obiectiv. Acest fapt a fost descoperit în microfizică, şi este reflectat în renumitul principiu al nedeterminării formulat de V. Heizenberg, după care la mărirea exactităţii măsurării vitezei mişcării particulei elementare se măreşte nedeterminarea coordonatei ei spaţiale şi invers.

În genere există anumite limite obiective a procedurii de măsurare. De ex. însăşi mijloacele de măsurare pot introduce anumite schimbări în mediul de măsurare. Mai des aceasta se observă

19

în fizica corpurilor elementare, în biologie, când cercetătorul în timpul investigaţiei introduce anumite destrucţii ireversibile.

Cunoaşterea empirică este îndreptată nemijlocit asupra obiectului cunoaşterii şi se realizează prin intermediul observării şi a experimentului.

Orişice cunoaştere începe de la un obiect, o însuşire a obiectelor. În ştiinţă obiectul cercetării primeşte denumirea de „fapt”. O caracteristică fundamentală a faptului este că el se reproduce regulat, inevitabil, când condiţiile corespunzătoare sunt întrunite. Reproductibilitatea îi asigură situaţia că el este obiect de experienţă generală în cunoaştere. Ea face posibil ca observaţiile unui cercetător să fie verificate de ceilalţi.

Ce este observarea ca metodă de cercetare ştiinţifică? Investigarea faptelor: Observaţia. Observarea faptelor cu care subiectul cunoscător intră

în contact direct sau prin intermediul unor aparate constituie prima treaptă a cunoaşterii empirice.

Structura observaţiei: subiectul ori observatorul care realizează observarea, obiectul supus observării şi condiţiile în care se realizează observarea (timpul, locul, mijloacele tehnice).

Clasificarea observaţiilor. Observaţiile ştiinţifice se deosebesc:a) după obiectul care este observat: 1) este supus observaţiei însăşi obiectul; 2) sunt

supuse observaţiei nu obiectul, dar efectele lui ( de ex. în microlume este observată nu particula dar urmele care le lasă aceasta în urma mişcării, acestea se fixează şi după aceea se interpretează teoretic).

b) după mijloacele de cercetare: 1) observare directă, fără mijloace tehnice, cu ajutorul organelor senzoriale; 2) observare instrumentală, aceasta este una din cele mai importante metodă în ştiinţele naturii.

c) după acţiunea asupra obiectului: 1) neutră, nu influenţează asupra structurii şi comportării obiectului; 2) transformatoare, se influenţează obiectul şi se petrec anumite schimbări în structura obiectului şi condiţiilor lui de activitate;

d) după cantitatea de obiecte observate; 1) se cercetează o clasă întreagă de obiecte; 2) ori la alegere.

e) După parametri temporali: 1) de lungă durată; 2) de scurtă durată ori periodic.

ExperimentulDin latină – experimentum – testare, încercare, experienţă – experiment, ca metodă ştiinţifică este considerat una din cele mai puternice din arsenalul ştiinţei. Experimentul reprezintă o anumită stare de cercetare a unui obiect în condiţii special create, care permit dirijarea, amestecul cercetătorului, schimbarea procesului, reieşind din sarcinile urmărite, şi reproducerea fenomenului prin reproducerea condiţiilor. Sarcina cercetătorului este de a izola fenomenul cercetat de influenţele neesenţiale, de a evidenţia fenomenul în stare pură.Structura experimentului: subiectul, sau experimentatorul; obiectul care este cercetat; condiţiile în care se petrece experimentul, în care se include locul şi timpul petrecerii experimentului; mijloacele tehnice, care se utilizează şi contextul teoretic în care se petrece experimental.Clasificarea experimentelor: 1) după condiţii: experimente naturale şi experimente artificiale; 2)după scop: de transformare a naturii obiectului, de control, de constatare, de evidenţiere; 3) după cantitatea factorilor: unu sau mai mulţi factori; 4) după nivelul posibilităţilor de control.Să explicăm unele forme ale experimentului:După condiţiile experimentului. Experimentul natural este petrecut în condiţiile lui naturale de existenţă. Acesta este petrecut mai des în ştiinţele biologice, tehnice şi umanitare. Experimentul artificial se petrece în ştiinţele anorganice, evidenţiază posibilităţi mari de înlăturare a factorilor cel influenţează, dar viz-a-viz de el apar probleme de validitate şi de extrapolare a rezultatelor.

20

După scopul experimentului. Experimentul de transformare presupune amestecul experimentatorului pentru schimbarea structurii şi funcţiilor obiectului cercetat, pentru căpătarea unor calităţi noi.Experimentul de control presupune realizarea sarcinii de a face posibil dirijarea obiectului cercetat. Mai sunt numite şi alte experimente. De ex.: experimentul matematic care se petrece prin intermediului calcului matematic şi a calculatorului, care permite să se varieze factorii, pentru a afla efectele fiecăruia din ei. Unul din efectele acestui experiment este că el se realizează cu o mare precizie.Experimentul mental. Se efectuează în cazurile când nu este posibilă realizarea lui în condiţii naturale. Savantul poate să reproducă în gând situaţia experimentului, primind astfel rezultate teoretice importante. (Ex. Experimentul mental a lui Einstein cu ascensorul care cade, pentru demonstrarea unor poziţii ale teoriei relativităţii.) Etapele cercetării experimentale. 1) pregătirea programului experimentului; 2) planul experimentului; 3) realizarea cercetării experimentale; 3) analiza şi generalizarea rezultatelor experimentului.

Modelarea. Provine de termenul latin modus – măsură, imagine, mod şi este una din metodele general-ştiinţifice importante. Specificul acestei metode constă în înlocuirea obiectului cercetat printr-un obiect care reprezintă, mijloceşte obiectul original şi se numeşte model. Prin model se înţelege un sistem realizat material sau ideal, care reprezentând sau reflectând obiectul cercetării este capabil să-l înlocuiască astfel, încât studiul lui să ne dea o nouă informaţie despre obiect. În această definiţie sunt fixate caracteristicile principale ale metodei modelării:

1) prezenţa unui obiect mijlocitor, care înlocuieşte originalul;2) obiectul mijlocitor trebuie să se afle cu originalul în raport de reprezentare, adică de

asemănare esenţială;3) studiul obiectului mijlocitor trebuie să fie euristic prodigios, el trebuie să dea informaţie

nouă despre obiectul originar.Modelarea în istoria ştiinţei. Încă în antichitate Empedocle încerca să explice

funcţionarea sistemului respiratoriu al animalelor, utilizând în calitate de model principiul de acţiune al sifonului pentru apă. Medicul englez D. Harvey îşi închipuia mişcarea sângelui în corpul uman printr-un model mecanic. Modelarea mai intens este utilizată din secolul al XX-lea, odată cu dezvoltarea ciberneticii. N. Viener şi A. Rozenbluet au atras atenţia asupra acestei metode prin articolul lor Rolul modelării în ştiinţă (1946). În ultimul timp se utilizează în cercetare tot mai des metodele modelării matematice. Metoda modelării se utilizează în cazurile când din anumite cauze manipularea cu originalul este dificilă, neefectivă, ori imposibilă. Exemple de situaţii, când utilizarea modelării este preferabilă pot fi:

1) diferite forme de cercetări medico-biologice, obiectul cărora trebuie să fie omul, dar nu este posibil din punct de vedere etic;

2) controlul tehnic al modelelor costisitoare (corăbii, avioane, clădiri);3) obiecte care în timp sau în spaţiu nu sunt disponibile (obiecte cosmice îndepărtate,

procese din trecutul îndepărtat);4) lipsă de posibilităţi de a studia integral obiectul (fenomene în masă, care se

studiază doar la alegere);5) alte cazuri în care cercetătorul în locul originalului foloseşte un model : ( în

laborator – animalul în locul omului; aripa avionului în aerodinamică în locul avionului integral, eşantionul în sociologie în locul unei mase mari de populaţie, modelul matematic de fluctuaţie a preţurilor într-o anumită perioadă de timp).

Etapele şi structura modelării. Procesul modelării constă din anumite etape:1) construirea modelului;2) studierea modelului;

21

3) extrapolarea – transferarea datelor primite în sfera obiectului studiat.Clasificarea modelelor. Se clasifică după:1) substrat – materiale sau ideale (conceptuale, mentale). Modelele se deosebesc după

materialul din care se modelează obiectul iniţial (denumirea materialului, de ex: modelul din masă plastică a avionului), după caracteristica provenirii modelului (animalul de laborator în locul omului). Modelele ideale pot fi reprezentate de asemenea prin diferite substraturi – modele grafice, modele logice, modele matematice (printre ele sunt modele algebrice, geometrice, topologice etc.)

2) după aspectele modelării: structurale, funcţionale. Divizarea după aspectele de modelare înseamnă împărţirea lor după ceea ce se modelează, de ex. structura, o funcţie anumită.

3) după modul asemănării între original şi model – fizice, analogice, quazianalogice ş. a.Funcţiile modelelor în cunoaşterea ştiinţifică. Vom numi câteva funcţii ale modelelor:1) funcţia teoretică, generalizatoare;2) funcţia euristică; modelul este capabil să formeze noi idei, ipoteze;3) funcţia de translare. Modelul poate să servească drept capacitate de a transfera scheme

conceptuale, forme metodologice dintr-o sferă ştiinţifică în alta;4) funcţia constructivă, de proiectare. Crearea modelului prototip pentru crearea unui

obiect nou;5) funcţia pragmatică. Utilizarea modelului pentru rezolvarea anumitor scopuri

pragmatice; de exemplu: pentru o prezentare mai adecvată a cunoştinţelor;6) funcţia interpretativă. Modelul poate servi bază pentru o explicare parţială.Deficienţele modelării contemporane. Mai sus s-a vorbit despre părţile pozitive ale

modelării, dar ea are şi un şir de dificultăţi. De ex: în ştiinţele medico-biologice există problema intransparenţii principiale în sensul extrapolării rezultatelor de la animalele de laborator la om. Utilizarea medicamentelor pentru om ca rezultat al controlului lor la animale se face cu mare atenţie. Uneori au loc greşeli foarte serioase. De asemenea în modelarea matematică, care astăzi este folosită mai des au fost evidenţiate de cercetători un şir de neajunsuri:

1) artificialitatea, care provine din interpretarea simbolică a legăturilor naturale proprii originalului;

2) rigiditatea, care constă în aceea că unele schimbări mici în obiectul cercetat pot aduce mari schimbări în model;

3) complexitatea programelor de programare.Alte neajunsuri: pentru crearea unui model adesea sunt necesare conlucrarea mai multor

specialişti din diferite domenii; în multe cazuri specialiştii din alte domenii nu consideră adecvate modelele din alte domenii.

Generalizarea şi prelucrarea datelor empirice. Orientarea inductivă a acestei etape.Stadiu finalizator al studiului empiric este generalizarea şi prelucrarea datelor. Acest stadiu

are specificul său. De aceea unii metodologi ai ştiinţei consideră că ar trebui de separat acest stadiu într-unul tranzitoriu între stadiul empiric şi cel teoretic. Conţinutul activităţii la acest stadiu de cercetare este prelucrarea finalizatoare a datelor, în care materialul empiric dobândit se structurează, se generalizează, se formulează legi şi regularităţi empirice. Prin legi şi regularităţi empirice se înţeleg afirmaţiile, care însumează datele singulare şi interconexiunile dintre fenomenele care sunt observate în experienţă (mărimi, stări, evenimente.) Deosebirea dintre lege şi regularitate este că legea est universală şi este exprimată prin judecată categorică. Vom compara afirmaţia-regularitate „Toate lucrurile studiate la încălzire se dilatau.” Şi legea dilatării la căldură a lucrurilor „Toate corpurile la încălzire se dilată.” Legea definită întotdeauna iese dincolo de corpurile cercetate şi ea include toată clasa de obiecte.

Metodele utilizate la faza aceasta: metode deductive exacte, analogia, clasificarea, lansarea ipotezelor cu caracter empiric. Are loc evaluarea primară a materialului, se utilizează diferite formule matematice. Se utilizează metode de vizualizare a materialului în forme de

22

tabele, grafice, diagrame şi alte forme grafice. Scopul lor este de a organiza materialul în forme adecvate pentru utilizarea lui ştiinţifică. Se utilizează slaidurile, fotografiile, materiale video cu descrierea materialului, comentarii etc. Printre metodele importante sunt metodele statistice ale matematicii. Dar şi ele au anumite limite. Metodele statistice nu pot fi utilizate peste tot.

Nivelul teoretic al cunoaşterii ştiinţifice

Teoria este o totalitate de teze generale. Generalizările se fixează în termeni, judecăţi şi raţionamente. Generalizările se fac supra anumitor clase de obiecte şi în legătură cu aceasta se vorbeşte despre legi. Legea este legătura dintre fapte şi generalizări. Legile principale se mai numesc principii.

Metodologia nivelului teoreticMetodologia nivelului teoretic conţine un spectru larg de proceduri, operaţii, moduri de

cercetare. Acestea pot fi sistematizate în două clase de structuri metodologice: a) clasa de operaţii şi acţiuni cu caracter logic; b) clasa metodelor ştiinţifice cu caracter avansat.

În raport cu metodele empirice metodele raţionale de cercetare sunt considerate metode ale etajului superior al cunoaşterii, la care are loc prelucrarea şi conştientizarea materialului empiric, evidenţierea legităţilor obiectelor supuse cercetării.

Din prima clasă fac parte un şir de operaţii logice general-ştiinţifice; a) abstractizarea; b) idealizarea; c) analogia, d) formalizarea; c) analiza şi sinteza; d) deducţia şi inducţia; e) clasificarea şi tipologia.

Abstractizarea este o operaţie logică de eschivare de la anumite însuşiri, aspecte, părţi ale obiectului cercetat pentru a pune în evidenţă însuşirile importante pentru cercetarea concretă. Rezultat al abstractizării este un astfel de element al cunoaşterii ştiinţifice cum ar fi obiectul abstract. (De ex.: Punct material, formaţie social-economică, vector, tip psihologic). Prin intermediul abstractizării se formează limbajul ştiinţific, care permite să se formuleze noi teze ştiinţifice, să se efectueze raţionamentele ştiinţifice.

Idealizarea este un mod al abstractizării, prin intermediul ei se construiesc concepte-limită. De ex: gaz ideal, monadă, impact absolut elastic, zero absolut al temperaturii.

Analogia (din greacă proporţie, comensurabilitate) este operaţia de evidenţiere a însuşirilor, semnelor comune dintre obiecte şi construirea raţionamentelor pe această bază. Raţionament prin analogie: dacă obiecte A şi B sunt asemănătoare în anumite raporturi, deci ele sunt asemănătoare şi în alte raporturi.

Formalizarea este operaţia de construire a limbajului artificial pentru reprezentarea cunoştinţelor într-un anumit domeniu. Bază pentru formalizare se prezintă limbajul neformalizat. În rezultatul formalizării enunţurile din domeniul dat se transformă într-un limbaj special. Exemple ale formalizării este matematizarea anumitor domenii: biologie, economie şi în rezultat apar domenii noi: economie matematică, biologie matematică.

Deducţia şi inducţia. Deducţia este raţionament de la general la particular; o concluzie logică particulară din teze generale. Ea joacă un rol important în ştiinţele logico-matematice.

Inducţia – raţionament de la particular spre general; raţionamentul inductiv este o ascendenţa de la particular spre general, spre legităţi.

Clasificarea şi tipologia. Sunt procedee logice, fundamentul cărora este operaţia logică de divizare a volumului noţiunii. Volumul noţiunii în logică este clasa de obiecte, care primeşte denumire prin această noţiune. De ex: triunghi: ele pot fi clasificate în triunghiuri isoscele, dreptunghice, echilaterale. Deci se primesc un şir de clase care permit concretizarea, analiza acestor clase.

Clasa metodelor teoretice cu caracter avansatMetoda axiomatică. În fundamentul ei stă ideea axiomei, a unui enunţ afirmativ care nu

necesită demonstrare. De ex: prin două puncte se poate duce doar o singură dreaptă. Sfera

23

cunoaşterii ştiinţifice care se construieşte prin modul axiomatic, reprezintă un sistem deductiv unitar, în care tot conţinutul poate fi dedus logic din tezele lui fundamentale numite axiome.

Metoda axiomatică a apărut în matematică, atunci când matematicianul grec Euclid încă în antichitate a expus conţinutul geometriei prin sistemul axiomatic. Pentru multe secole geometria lui Euclid a devenit un exemplu pentru gândirea ştiinţifică. El a influenţat şi alte ştiinţe. De ex.: filosoful olandez Spinoza a expus lucrarea sa „Etica” după modelul axiomatic. Întrebuinţarea metodei axiomatice în ştiinţa contemporană începe de la D. Hilbert, care la sf. sec. al XIX-lea – înc. secolului al XX-lea a expus geometria sa în formă axiomatică. Astăzi metoda axiomatică pătrunde şi în alte domenii: fizică, biologie.

Construirea sistemului axiomatic începe de la evidenţierea într-o anumită concepţie a noţiunilor ei fundamentale primare, cărora se poate conferi statutul nedefinirii. De asemenea se aleg afirmaţiile primare, cărora li se conferă statutul de axiome fără a le argumenta. Adevărul lor în ştiinţa veche era considerat evident. În ştiinţa contemporană în calitate de axiome pot fi considerate teze care nu au caracter evident, dar este o convenţie, un acord, cărora conştient li se conferă statutul de axiomă.

În conţinutul metodei axiomatice sunt incluse următoarele elemente: calculul logic (axiomele logice pure, regulile deducerii), alfabetul (termenii limbajului ştiinţific şi definirea lor)

Metoda ipotetic-deductivă. În fundamentul acestei metode se află ipoteza – presupunerea, care trebuie să explice o anumită clasă de fenomene. Sfera cunoştinţelor ştiinţifice construită prin metoda ipotetic-deductivă, reprezintă un sistem teoretic, ce poate fi prezentat ca o structură formată din două sfere: sfera ipotezelor şi sfera faptelor (sau fundamentul empiric.) Între aceste două sfere se desfăşoară o interacţiune conceptuală complicată. Din ipoteze se deduc concluzii cu un caracter mai particular, din acestea se deduc alte concluzii mai particulare. Procesul se prelungeşte până şirul concluziilor logice nu ajunge la faptele deja stabilite sau presupuse. Acestea devin fundamentul empiric pentru verificarea ipotezei, a confirmării, negării ori corectării ei.

Metoda istorică presupune cercetarea apariţiei, formării şi dezvoltării obiectului. Ea nu se foloseşte doar în istorie, ci este o metodă general-ştiinţifică. Metoda este folosită pe larg de un şir de ştiinţe contemporane, cum ar fi: geologia, ştiinţele medicinale, biologia, astronomia, ştiinţele lingvistice, psihologia şi altele. Metoda istorică de cercetare uneori mai este numită principiul istoric. În linii generale acest principiu presupune cercetarea obiectului nu numai în starea lui actuală, dar şi a etapelor lui de dezvoltare, trecutul , modificările lui.

Metoda sistemică. În fundamentul demersului sistemic stă ideea de sistem, o totalitate de elemente ordonate şi structurate. Organizarea sistemică uneşte părţile într-un întreg, care în anumite condiţii poate fi considerat un obiect particular.

Strategia generală a metodei sistemice poate fi percepută drept o tendinţă de trecere de la cercetarea analitică a obiectului la sinteză, adică la o viziune integrală a obiectului. Noţiunile fundamentale ale metodei sistemice au fost evidenţiate în biologie în lucrările biologului austriac Ludwig von Bertalanffi. Printre noţiunile introduse de el a fost noţiunea „ izomorfism”, prin care înţelegea asemănarea esenţială dintre fenomenele cu o natură desăvârşit diferită (sociale, naturale, tehnice). Bertalanffi a pus sarcina formării unei structuri teoretice unice pentru descrierea diferitor tipuri de sisteme şi evidenţierea legilor izomorfie în diferite domenii. Factura biologică a metodei sistemice a influenţat şi problematica ei, legată de astfel de însuşiri sistemice, cum ar fi. stabilitatea sistemului, adaptarea sistemului şi interacţiunea lui cu mediul. În dezvoltarea sa de mai departe, metoda sistemică de cercetare a pătruns şi în alte domenii.

Metoda sistemică se bazează pe următoarele poziţii:1) obiect sistemic, sau obiectul sistem (indiferent de natura lui) trebuie să fie privit ca

o totalitate de elemente, unite între ele printr-o multitudine de legături de structură şi funcţionalitate;

2) funcţionalitatea obiectului sistem depinde doar de structura sa;3) pentru organizarea structurală a obiectului sistem pot fi găsite analogii izomorfie

în alte sisteme.

24

25