UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Mihai Epuran Mariana Marolicaru

METODOLOGIA CERCETĂRII ACTIVITĂŢILORMETODOLOGIA CERCETĂRII ACTIVITĂŢILOR

CORPORALECORPORALE

- suport de curs -

2

Cursul nr. 1

Principalele noţiuni privitoare la cercetarea ştiinţifică.

Ştiinţă

Prin ştiinţă înţelegem ansamblul sistematic de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi

gândire, reproducerea, reflectarea generalizată şi abstractizată a realităţii.

Ştiinţa constituie factorul primordial al progresului. Prin studierea legilor obiective care

guvernează fenomenele, ştiinţa urmăreşte să prevadă desfăşurarea acestora.

În patrimoniul ştiinţei nu intră orice cunoştinţe, ci numai cunoştinţe esenţiale, sistematizate,

coerente din punct de vedere logic, certe şi necontradictorii, verificate de practică. John Bernall (1901-

1971, fizician englez consacrat şi ca teoretician al ştiinţei), sublinia că, prin natura ei, ştiinţa trebuie să

aibă şi un caracter explorativ. Ştiinţa, ca formă specifică a conştiinţei sociale, cuprinde un sistem de

cunoştinţe care ia naştere şi se dezvoltă pe baza practicii social-istorice. Acest sistem reflectă adecvat

legile obiective ale unui domeniu determinat al realităţii sub forma unor teorii în care se structurează

logic noţiunile, categoriile, principiile în care se reflectă sintetic dezvoltarea cunoştinţelor. ştiinţa

lărgeşte necontenit posibilităţile de acţiune ale societăţii, punându-i la îndemână informaţii asupra

unor fenomene şi procese care păreau cunoscute sau care scăpaseră de multe ori sesizării directe.

Finalitatea practică este o notă definitorie a ştiinţei ca formă a conştiinţei sociale. Din acest

punct de vedere, ştiinţa reprezintă anumite analogii cu producţia materială.

Ştiinţa, datorită specificului ei de a putea reflecta realitatea obiectivă, de a prelucra şi

generaliza un imens material faptic prin metode raţional-abstracte şi datorită independenţei sale

relative, are posibilitatea de a juca un rol activ în soluţionarea cerinţelor practicii, în optimizarea

continuă a rezolvărilor pe care le dă.

Caracteristicile ştiinţei

Caracteristica definitorie a ştiinţei este finalitatea ei practică în domeniul producţiei materiale

şi a schimbării relaţiilor sociale.

Ştiinţa se caracterizează prin:

- unitate;

- generalitate;

- certitudine;

- obiectivitate;

- întemeiere metodică;

- dezvoltare progresivă.

3

Evident, numai în condiţiile în care această disciplină întruneşte nişte caracteristici esenţiale,

poate fi considerată ştiinţă. J.D. Bernall consideră că ştiinţa poate fi considerată:

1) instituţie;

2) metodă;

3) acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie;

4) factor important în menţinerea şi dezvoltarea producţiei;

5) unul din cei mai puternici factori în formarea convingerilor şi atitudinilor faţă de univers şi

om.

Majoritatea celor care se ocupă de filosofia, sociologia şi psihologia ştiinţei sunt de acord în a

considera ştiinţa ca un ansamblu de cunoştinţe sistematice referitoare la un domeniu anumit, dobândite

prin metode obiective, prin activitatea unor specialişti şi care (cunoştinţele) generalizate, exprimând

legităţile domeniului sunt aplicate în practică servind progresul.

După N. Mărgineanu (1975) ştiinţa are trei caracteristici fundamentale:

1. Raţionalitatea;

2. Obiectivitatea, prin care se înţelege corespondenţa dintre lume şi imaginea ei în mintea

noastră;

3. Completitudinea, caracteristică a etapei actuale a ştiinţei, în care pătrunde logica şi

matematica, pentru sistematizare şi explicare.

La caracteristicile mai sus amintite se adaugă şi cea de predicţie, adică de construire a

viitorului pe baza datelor existente.

Elementele care compun ştiinţa sunt [27]:

1. rezultatele;

2. ipotezele;

3. teoria;

4. teoria generală;

5. metodologia.

La acestea, M. Epuran (1992) adaugă şi specialiştii şi practica.

Clasificarea ştiinţelor

Astăzi ştiinţele se prezintă ca un sistem, mult mai omogen şi mai bine structurat decât acum

câteva decenii, datorită faptului că realitatea, viaţa, societatea sunt investigate multitalteral, nu numai

de ştiinţe particulare, ci şi de către ştiinţe interdisciplinare şi transdisciplinare.

Aristot clasifică ştiinţele în teoretice (metafizica, fizica, matematică), practice (etica, ştiinţele

economice, politica) şi poetice muzica, poezia, arhitectura).

4

În Epoca Renaşterii, F. Bacon clasifica: ştiinţe de observaţie şi ştiinţe de experiment. Epoca

modernă înregistrează numeroase clasificări datorate lui D’Alambert, Ampére, Stuart Mill, Spencer,

ş.a.). Reţine atenţia ideea lui A. Comte de a stabili existenţa ştiinţelor fundamentale (matematica,

inclusiv mecanica, astronomia, fizica, chimia, fiziologia şi sociologia) alături de sistemul ştiinţelor

practice sau aplicate; cele două sisteme sunt considerate ca absolut separate prin esenţa lor.

Încercările de a stabili un criteriu unic pentru clasificarea ştiinţelor nu au dat satisfacţie, datorită

numărului foarte mare de ştiinţe, varietăţii fenomenelor pe care acestea le cercetează, precum şi a

faptului că ştiinţele însele sunt într-o continuă schimbare şi proliferare. Între aceste încercări este şi

clasificarea propusă de Fr. Engels, care orânduieşte ştiinţele după forma de mişcare a materiei: ştiinţe

ale naturii, societăţii şi gândirii.

Ştiinţele particulare subordonate sunt fizica cuantică, fizica moleculară, chimia anorganică,

chimia organică, botanica, zoologia, fiziologia, economia politică, dreptul, estetica, etica, ştiinţele

politice ş.a., care studiază laturi, aspecte particulare ale diverselor forme de mişcare din natură sau

societate.

Ştiinţele particulare de graniţă (chimia fizică, biochimia, biofizica, antropologia, psihologia

umană) reflectă interferenţele dintre forme de mişcare, întrepătrunderea lor.

Astfel, în limbajul curent se folosesc şi termenii de ştiinţe umaniste şi ştiinţe antropologice,

care indică acel grup de ştiinţe care cercetează omul, particularităţile şi activităţile sale; ştiinţele

umaniste studiază societatea şi gândirea umană (ex. sociologia, istoria, psihologia, lingvistica).

Ştiinţele antropologice studiază tot omul, dar mai ales în aspectele lui biologice, determinate evident

de condiţiile sociale ale existenţei. Tot astfel, în alte ţări, de ex. în U.S.A. se utilizează împărţirea

disciplinelor în trei grupe: ştiinţe sociale (antropologia, economia, istoria, politologia, psihologia şi

sociologia), ştiinţele umanistice (istoria, filosofia, religia, artele) şi ştiinţele comportamentale

(sociologia, antropologia – minus arheologia, lingvistica tehnică şi antropologiile fizice, psihologia –

minus psihologia fiziologică, aspectele comportamentale ale biologiei, economiei, geografiei,

dreptului, psihiatriei şi ştiinţelor politice), diviziune care satisface în plus nevoia obţinerii unei imagini

mai complexe asupra activităţii umane (A. Mihu, 1971, I. Pag. 156-157).

În diferitele scheme privitoare la clasificarea ştiinţelor nu este trecută disciplina activităţilor

corporale, sau a educaţiei fizice şi sportului, şi aceasta din mai multe motive, între care şi acelea că

este vorba de o ştiinţă relativ nouă, care până nu demult era cuprinsă în ramura pedagogiei sau a

medicinei, care astăzi se conturează, aşa cum vom vedea mai departe, ca o ştiinţă interdisciplinară care

utilizează ipoteze, metode şi tehnici din domeniile biologiei, sociologiei, psihologiei, antropologiei şi

medicinei, fiind ea însăşi în acelaşi timp ştiinţă biologică-psihologică-pedagogică-sociologică. Într-un

sistem mai puţin riguros de clasificare ştiinţa activităţilor corporale poate fi plasată în rândul ştiinţelor

comportamentale sau ale acţiunii practice. Ea ar putea avea deci loc între disciplinele particulare de

5

graniţă, în spaţiul dintre biologie, antropologie, sociologie şi psihologiei şi între disciplinele acţiunii,

la intersecţia ştiinţelor medicale şi ştiinţele educaţiei şi instrucţiei.

Ştiinţele sociale cercetează legile proprii formei sociale de mişcare a materiei. Aici investigaţia

se îndreaptă spre descoperirea legilor raporturilor sociale. Pentru că studiază fenomene sociale,

diferite aspecte ale relaţiilor dintre oameni, frământările sociale care au pus în mişcare grupuri şi clase

sociale, ştiinţele sociale sunt - prin însuşi obiectul lor de cercetare - nemijlocit legate de baza

economică a societăţii.

Ştiinţele naturii sunt, însă, prin obiectul lor de studiu, prin materialul faptic şi prin rezultatele

generalizării logice-ştiinţifice (legi, axiome, principii, teorii etc.), legate direct de nevoile oamenilor,

reflectând schimbările survenite la nivelul cunoaşterii deşi, prin caracterul interpretării general-

filozofice, pot intra în sfera disputelor ideologice.

Metodă.

Metodă (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de cercetare, de cunoaştere şi de

transformare a realităţii obiective) este aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei, care jalonează calea

dobândirii de cunoştinţe noi. Metoda mai poate fi definită şi ca modalitate sau ansamble de procedee

folosite în vederea cunoaşterii unui obiect.

Caracterul ştiinţific al unei metode, eficienţa ei practică depind de reflectarea veridică a

fenomenelor studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei se află în realitatea obiectivă. Apărând ca

un rezultat al cunoaşterii realităţii obiective, metoda devine o premisă a cercetării ei ulterioare.

Metoda se află, de aceea, în unitate indisolubilă cu teoria. Metoda în ştiinţă ia naştere prin

conversiunea domeniului teoretic enunţiativ al unei ştiinţe în domeniul teoretic normativ, în indicaţii

asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obţine despre el cunoştinţe autentice. Dintre

cele mai cunoscute metode de cercetare folosite în majoritatea ştiinţelor menţionăm: observaţia,

experimentul, modelarea, statistica, ancheta etc. Complexitatea obiectului determină complexitatea

metodelor.

În domeniul educaţiei fizice se folosesc metode din ştiinţele biologice şi sociale, într-o unitate

caracteristică numită metodă complexă.

Metodologie (gr. methodos = cale, mijloc şi logos = ştiinţă).

Prin metodologie înţelegem ansamblul metodelor folosite într-o ştiinţă anumită al cărui

fundament îl constituie sistemul celor mai generale legi şi principii ale ştiinţei respective.

Metodologia este o parte a filosofiei care se ocupă cu analiza teoretică a metodelor folosite în

ştiinţa modernă; este ştiinţa despre metodă.

6

Metodologia se profilează ca domeniu în filosofia modernă prin Bacon1 şi Descartes2, dar

devine o preocupare sistematică abia în secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea intensă a ştiinţelor

experimentale.

Tehnici şi procedee de cercetare

Procedeele şi tehnicile constituie modul particular în care este aplicată o metodă la

domeniul specific al cercetării. Ele sunt modalităţi practice de acţionare în cadrul metodei. Spre

exemplu, aplicarea metodei observaţiei presupune atât perceperea sistematică a fenomenului cât şi

înregistrarea obiectivă a datelor. În acest scop se folosesc tehnicile foto-cinematografice,

înregistrările magnetice, actografice ş.a.m.d. Transcrierea, sistematizarea şi prelucrarea datelor se

face după diferite procedee grafice, statistice etc.

Cunoaşterea.

Cunoaşterea reprezintă procesul complex de reflectare a realităţii obiective în conştiinţa

oamenilor. "Forma superioară, activă şi complexă de reflectare, de însuşire, de reconstituire în

gândire a realităţii obiective de către subiect" (Teoria cunoaşterii = ramură a filosofiei care studiază

posibilitatea, izvoarele, formele şi legităţile cunoaşterii) [30].

Activitatea de cunoaştere a omului reprezintă unitatea necesară, dialectică a două trepte:

senzorială şi raţională a două tipuri de cunoaştere: empirică3 şi teoretică. Cunoaşterea empirică

este reflectarea obiectelor în procesul interacţiunii nemijlocite (sau mijlocite de instrumente şi

aparate) a omului cu acestea, metodele specifice fiind: observaţia, descrierea etc. Pe această treaptă

are loc culegerea faptelor, a datelor care fixează manifestările exterioare, fenomenele, proprietăţile

obiectelor. Cunoaşterea teoretică este adâncirea cunoaşterii prin intermediul gândirii, pătrunderea în

esenţa lucrurilor, sesizarea legăturilor lor interne, a cauzelor şi legilor lor. Ea are loc pe baza

prelucrării datelor obţinute de cunoaşterea empirică, prin metode ca: analiza şi sinteza, inducţia şi

deducţia etc. Cunoştinţele dobândite se structurează şi se fixează în forme specifice de reflectare:

reprezentări, concepte , legi etc. proprii cunoaşterii raţionale.

Cercetare. Tipuri de cercetare

1Bacon, Francis (1561-1626), filosof englez, iniţiatorul empirismului englez, a pus bazele metodei inductive moderne, care a favorizat

dezvoltarea ştiinţelor, prin aplicarea largă a observaţiei şi experimentului.

2 Descartes, René (Renatus Cartesius) - (1596-1650), Filosof şi savant francez. Unul dintre întemeietorii raţionalismului modern }i a metodologiei moderne.

3 empiric - bazat (numai) pe experienţa practică; limitat la datele senzoriale, fără prelucrarea lor teoretică.7

Termenul cercetare este comun, fiind folosit în fiecare moment în legătură cu o anumită

activitate individuală sau colectivă.

Cercetarea ştiinţifică este definită ca investigaţie, studiu, în vederea descoperirii şi punerii

în evidenţă a noi cunoştinţe (legi, fenomene, procese, etc.) şi verificarea acestora.

Noţiunea de cercetare, de regulă, este corelată cu noţiunea de ştiinţă, deoarece ştiinţa nu se

realizează în afara cercetării. Cercetarea reprezintă una din funcţiile ştiinţei, a doua funcţie fiind

interpretarea. Pentru cercetare aspectele definitorii sunt investigarea realităţii concrete, în mod

sistematic şi pe baza observaţiei şi experimentului, urmărind descrierea şi clasificarea calitativă de

ordin logic, cât şi înregistrarea cantitativă de ordin matematic.

Ştiinţa nu este numai o acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie, cât şi metoda de

dobândire a acestor cunoştinţe. Apare firească existenţa aspectelor metodologice ale cercetării

indicată de J. Bernal: observaţia şi experimentul, clasificarea şi măsura, aparatura, limbajul

ştiinţific, legile, ipotezele şi teoriile, strategia. Toate acestea sunt componente ale ştiinţei privită ca

metodă.

Criteriul ce stă la baza clasificării tipurilor de cercetare constă în intenţionalitatea cercetării,

scopul pe care îl urmăreşte. Pornind de la acesta, majoritatea autorilor consideră trei tipuri de

cercetare:

A. - cercetarea fundamentală;

B. - cercetarea aplicativă;

C. - cercetarea pentru dezvoltare.

A. Cercetarea fundamentală urmăreşte să descopere ceea ce este esenţial într-o anumită

direcţie a domeniului, are caracter de lege sau normă, reprezintă baza teoretică a unui anumit aspect

al acestuia. În cercetarea fundamentală se încadrează investigaţiile sub formă de studii teoretice sau

cercetări experimentale care duc în final la constituirea cadrului şi conţinutului ştiinţei domeniului.

În domeniul ştiinţei activităţilor corporale, studiul calităţilor motrice, indiferent de metodele

şi tehnicile folosite, are caracter de cercetare fundamentală, dacă urmăreşte stabilirea legităţilor şi

caracteristicilor acestora.

B. Cercetarea aplicativă are ca principală sarcină furnizarea de date pentru direcţionarea

activităţii practice, pentru creşterea muncii metodice.

Cercetarea aplicativă poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetării fundamentale.

Cercetarea aplicativă indică direcţia în care o problemă practică poate fi rezolvată. De pildă, în

domeniul activităţilor corporale, studiul fundamental al calităţii motrice oferă elementele aplicative

referitoare la posibilităţile de perfecţionare ale acestora în diferite activităţi practice din şcoli,

cluburi sportive, săli de fitness etc..

8

C. Cercetarea pentru dezvoltare constituie acea investigare care urmăreşte crearea acelor

produse (tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influenţa direct activitatea practică. Dacă cercetarea

aplicativă indică posibilităţile de rezolvare a unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeşte

în practică aceste posibilităţi şi oferă totodată tehnologia cea mai adecvată. Este ceea ce se

realizează pe teren sau în laborator în legătură cu dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor motrice ale

unor anumiţi sportivi aflaţi în "asistenţă ştiinţifică" a unui laborator sau/şi a specialiştilor.

Influenţa activităţii ştiinţifice se exercită astăzi în toate domeniile vieţii sociale prin trăsături

care o diferenţiază pregnant de perioadele anterioare, îndeosebi prin amploarea şi impetuozitatea

cercetărilor ştiinţifice moderne, prin orientarea lor spre transformarea naturii şi a societăţii, prin

universalitatea de conţinut, dar şi geografică a ştiinţei contemporane, prin pătrunderea ei în

straturile cele mai întinse ale societăţii, operând transformări în mentalitatea oamenilor.

9

Ştiinţei nu i se cer neapărat adevăruri imuabile, concepţia despre adevărurile eterne a fost

înlocuită cu aceea de cercetare permanentă, cu noi mijloace de investigaţie a realităţii, naturii şi

societăţii. Pentru omul modern ştiinţa înseamnă nu numai un corp cu adevăruri bine stabilite, cât mai

ales activitatea de cercetare, adică permanenta abordare sistemică a studiului naturii şi societăţii spre a

le cunoaşte în vederea transformării lor corespunzătoare cu aspiraţiile omului.

De aceea, în viaţa ştiinţifică a lumii moderne au căpătat o importanţă primordială metodele de

abordare a realităţii, asigurarea cantitativă şi calitativă a cercetării cu efectivele necesare de

cercetători, constituirea şi dotarea corespunzătoare a sectoarelor de cercetare, stabilirea eficienţei

cercetării şi a cooperării în cercetare, precum şi alte probleme cuprinse în conceptul modern al

organizării cercetării ştiinţifice.

Stadiul actual al dezvoltării ştiinţei a determinat schimbări calitative esenţiale în relaţiile ei cu

omul, societatea şi statul. Caracterul profund al acestor schimbări, precum şi complexitatea noilor ei

relaţii cu conştiinţa şi existenţa umană individuală şi socială au schiţat, la început timid, sub forma

unor aluzii, apoi sub forma unor glasuri răzleţe şi, în sfârşit, sub forma unor luări de poziţie bine

precizate aria de cuprindere a unei noi discipline ştiinţifice, pe care specialiştii au numit-o ştiinţa

despre ştiinţă sau scientica.

Scientica.

Scientica desemnează ştiinţa care se ocupă cu studiul tuturor legăturilor şi implicaţiilor sociale

ale cercetării ştiinţifice.

Scientica nu se impune ca atare, nu începe să existe şi nu-şi precizează obiectul decât la un

anumit nivel de dezvoltare calitativă şi cantitativă a ştiinţei, acesta constituind condiţia esenţială care

determină apariţia scienticii.

În afară de faptul că există şi acţionează numai la un anumit nivel de dezvoltare calitativă şi

cantitativă a cercetării ştiinţifice, scientica mai are o însuşire definitorie şi anume aceea că

reglementează o triplă relaţie a ştiinţei: cu omul, cu societatea şi cu statul.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Cum poate fi definită metoda:

- sub aspect tehnic;

- sub aspect teoretic;

- este o activitate corporală.

2. Cum se defineşte ştiinţa?

3. Precizaţi caracteristicile ştiinţei.

10

4. Enumeraţi elementele care compun ştiinţa.

5. Ce se înţelege prin cunoaştere; precizaţi tipurile de cunoaştere.

11

Cursul nr. 2

Ştiinţa activităţilor corporale

Dezvoltarea impetuoasă a mişcării sportive din întreaga lume, ca şi atenţia tot mai mare

acordată educaţiei fizice, şi, în general, activităţilor corporale pe plan social, ca mijloc de contracarare

a efectelor negative ale urbanizării, automatizării şi lipsei de mişcare, a determinat statuarea ideii de

fenomen social pentru cultura fizică, pe de o parte şi scoaterea în evidenţă a sistemului de cunoştinţe

specializate, pe de altă parte. Astfel, au apărut şi s-au impus o serie de păreri care puneau în actualitate

necesitatea considerării ştiinţei educaţiei fizice şi a sportului sau a ştiinţei activităţilor corporale, cum

o defineşte Mihai Epuran.

Despre o fundamentare cu caracter ştiinţific a educaţiei fizice se poate vorbi încă din

antichitate, când unele precepte ale medicinei şi pedagogiei serveau ca ghid în organizarea şi

efectuarea exerciţiilor corporale. Evident că progresele realizate în studiile biologice şi sociale -

inclusiv psihologice şi pedagogice - au influenţat permanent educaţia fizică şi apoi practicarea

sporturilor. Postulatele pedagogice ale educaţiei fizice, formulate cu mici diferenţe timp de câteva

secole, au constituit punctul de plecare în fundamentarea mecanică şi biologică a exerciţiului fizic,

fundamentare începută în primul deceniu al secolului nostru.

Istoria mai recentă ne indică o mai activă influenţare a activităţii de educaţie fizică şi sportivă

de către medicină. Abia în ultimii ani s-a realizat o sprijinire mai puternică a acestor activităţi de către

psihologie şi sociologie. Aceste ştiinţe au studiat şi fundamentat activitatea omului care practică

exerciţiile corporale şi sportive, din afară, mai ales din necesităţile lor de cunoaştere a manifestărilor

omului şi în această activitate.

Denumirea de ştiinţa activităţilor corporale a fost propusă de M. Epuran (1969). Această

denumire este utilizată, fiind preluată de majoritatea specialiştilor.

Argumentul care stă la baza acestei denumiri constă în aceea că, în acest domeniu de activitate,

scopul este însăşi optimizarea activităţilor corporale, cu efecte formative caracteristice.

În sfera activităţilor corporale, M. Epuran diferenţiază următoarele forme:

- Activităţi corporale ludice (de joc);

- Activităţi corporale agonistice (de luptă, întrecere);

-Activităţi corporale gimnice (de orientare spre autoperfecţionare);

-Activităţi corporale de loisir (caracter recreativ);

-Activităţi corporale compensatorii.

Majoritatea specialiştilor sunt de acord că obiectul ştiinţei activităţilor corporale îl constituie

motricitatea omului, privită procesual.

12

Ştiinţa activităţilor corporale este o ştiinţă de graniţă, între ştiinţele biologice şi sociale.

Această ştiinţă îşi găseşte, în mod justificat, locul în sistemul ştiinţelor acţiunii, alături de ştiinţele

educaţiei, instrucţiei, de organizare a producţiei şi a muncii, etc.

Având obiect şi domeniu proprii de cercetare, care nu fac obiectul studiului pentru nici o altă

ştiinţă, ştiinţa activităţilor corporale este o activitate autonomă, pluridisciplinară şi totodată

integrativă.

Firesc, în cercetarea domeniului s-au formulat şi continuă să se formuleze ipoteze, se fac

investigaţii folosindu-se metode şi tehnici adecvate fenomenelor respective (mişcarea corporală,

adaptarea la efort, dezvoltarea şi perfecţionarea anatomo-funcţională, învăţarea tehnicii şi tacticii).

Actualmente, în domeniul activităţii de educaţie fizică şi sport se desfăşoară trei tipuri de cercetări:

a) cercetări unidisciplinare, din punctul de vedere al unei ştiinţe;

b) cercetări multidisciplinare, în care fenomenul este cercetat simultan, dar paralel de către

reprezentanţi ai mai multor ştiinţe;

c) cercetări interdisciplinare, în care investigaţia se adresează unor aspecte variate, prin

metode complexe, în final realizându-se o sinteză în care fiecare ramură ştiinţifică contribuie

cu specificul său.

Ca ştiinţă integrativă (încă în curs de consolidare), ştiinţa activităţilor corporale va apela tot

mai mult în continuare la aportul ştiinţelor particulare, pluridisciplinare şi interdisciplinare. Prin natura

domeniului pe care îl slujeşte, specialistul în educaţie fizică şi sport trebuie să adopte un punct de

vedere multilateral în investigaţia ştiinţifică.

Raportul dintre metodologia generală şi metodologiile particulare ale ştiinţelor.

Metodele gândirii logice

Ştiinţa realizează o unitate dialectică prin însumarea a două componente esenţiale: teoria şi

metoda ştiinţifică. Teoria constă din fondul de cunoştinţe acumulate, transpuse într-o formă

raţionalizată, de concepte şi legi. Metoda este modul de a folosi cunoştinţele de a opera cu acestea

pentru a putea dezvolta în continuare cunoaşterea. Aceste aspecte sunt inseparabile. Metoda este

modalitatea unică de stabilire a adevărului ştiinţific, este elementul care conferă ştiinţei mobilitatea şi

perfectabilitatea.

Metodele particulare ale diferitelor ştiinţe, deci şi metodele de cercetare în domeniul educaţiei

fizice şi sportului nu-şi pot manifesta aplicabilitatea la obiect decât în strânsa lor legătură cu

principiile universal valabile ale logicii.

Legătura metodelor particulare cu metodologia generală este explicată de faptul că fenomenele

studiate de o anumită ştiinţă sunt guvernate de legile generale ale naturii, cărora li se subordonează

legile specifice ale domeniului ştiinţelor particulare.

13

În sensul filosofic al cuvântului, gândirea este reflectarea generalizată şi mijlocită a realităţii

obiective în creierul uman, este realizabilă în forma verbală, pe baza materialului limbii.

Despre gândire ca proces logic se vorbeşte de obicei în două sensuri. În primul rând, se are în

vedere treapta cunoaşterii mijlocite, dobândirea şi dezvoltarea cunoştinţelor pe calea generalizărilor,

prin formele gândirii abstracte prin- noţiunile, judecăţile şi raţionamente, exprimate prin cuvinte şi

îmbinări de cuvinte; în al doilea rând, se are în vedere organizarea gândirii în forme corecte, în

vederea unei cunoaşteri adevărate şi a unei activităţi practice eficace şi utile.

Având ca obiect exclusiv formele gândirii, logica este cunoscută şi sub denumirea de logică

formală sau elementară.

Relaţiile dintre diferitele elemente introduse în activitatea raţională sunt exprimate prin

judecăţi şi raţionamente. Judecata se prezintă sub forma unei propoziţii, raţionamentele alcătuiesc

înlănţuiri de judecăţi. Ambele au utilitate în ştiinţă, dar cea mai însemnată valoare cognitivă revine

raţionamentului, întrucât el asigură derivarea unor cunoştinţe noi din cele anterioare.

După sensul de mişcare a gândirii, se diferenţiază raţionamentul inductiv (de la particular la

general) şi raţionamentul deductiv (de la general la particular). O varietate de raţionament deductiv

prin care derivăm dintr-o judecată generală o nouă judecată, particulară faţă de prima, prin

intermediul unei a treia, este silogismul. Toate raţionamentele pornesc de la premise care reprezintă

adevăruri. rezultate din experienţa anterioară şi sunt acceptate ca demonstrate.

În procesul de cunoaştere se disting două etape inseparabile şi contradictorii, în strânsă

intercondiţionare: analiza şi sinteza. Analiza constă din descompunerea raţională a întregului şi

desprinderea însuşirilor sale caracteristice. Sinteza reprezintă operaţia inversă de refacere a întregului

din părţile sale componente. Ambele operaţii pot fi aplicate atât în plan real cât şi în cel mental.

Inducţia şi deducţia sunt metode logice ale gândirii care au aplicabilitate extrem de largă în

construirea teoriei ştiinţifice. Între ele există o unitate dialectică.

Inducţia exprimă procesul de ridicare a sensibilului la inteligibilul raţional. Inducţia este o

mişcare de la planul senzorial la cel logic, ea reprezentând calea prin care cunoaşterea trece de la

reflectarea individualului la cea a generalului.

După gradul de întemeiere, ea face distincţia între inducţia completă şi cea incompletă. Prima

reprezintă acea formă de raţionament inductiv cu ajutorul căreia se obţine o concluzie generală din

datele care epuizează toate cazurile sub care se prezintă fenomenul.

Deducţia este un proces, care constă din derivarea riguroasă a unei propoziţii cu caracter

general din alte propoziţii cu caracter particular (premisele).

Tipul fundamental al deducţiei este silogismul în care concluzia rezultă cu necesitate din

premise

14

Analogia este al treilea tip de raţionament. Raţionamentul prin analogie se referă la inferenţa

probabilă care, din asemănarea a două obiecte în unele privinţe conchide asemănarea lor şi în alte

privinţe.

În raţionamentul prin analogie, concluzia are un caracter probabilistic. Condiţiile care conferă

concluziei un grad înalt de probabilitate sunt următoarele:

1. numărul cât mai mare de cazuri de coincidenţă a însuşirilor (ale celor fenomenelor sau

lucrurilor considerate);

2. lipsa cazurilor contradictorii, care dezmint această coexistenţă;

3. însuşirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul să fie cât mai esenţiale.

Raţionamentul analogic sau transductiv stă la baza metodei modelării

Legile (principiile) logice ale gândirii.

Ca determinări necesare ale gândirii, consecvenţa, întemeierea şi precizia determină caracterul

unitar al procesului logic şi se realizează prin acţiunea conjugată a legilor acestuia. Fiecare din aceste

legi exprimă laturi şi momente aparte corespunzătoare fiecăreia din determinările amintite, necesare.

Întemeierea ideilor se realizează prin acţiunea legii raţiunii suficiente, iar precizia prin acţiunea

comună a legilor identităţii, necontradicţiei şi terţiului exclus.

1. Legea identităţii, se poate formula astfel: în vederea unei cunoaşteri adevărate şi a unui schimb

efectiv de idei, este necesară univocitatea unor afirmaţii suficiente, determinante ale unuia şi

aceluiaşi, despre unul şi acelaşi, sub acelaşi raport, în acelaşi timp, în acelaşi loc, prin

intermediul unei identificări corecte a ceea ce este obiectiv identic. Concis formulat, legea

identităţii exprimă necesitatea de a păstra, un acelaşi înţeles ideilor, ceea ce gândim pe tot

parcursul procesului gândirii.

2. Legea noncontradicţiei, exprimă negarea a tot ce nu este conform cu afirmaţiile date. Nu pot fi

adevărate în acelaşi timp două judecăţi dintre care una confirmă şi cealaltă neagă aceeaşi

afirmaţie;

3. Legea terţiului exclus, ("Omni affirmatio au negatio, vera aut falsa est. Tertium non datur.")

Conţinutul ei a fost formulat de către Aristotel şi anume: nu poate fi nimic intermediar între

două judecăţi contradictorii; despre un singur obiect, fiecare predicat trebuie să se afirme sau

să se nege (sau ... sau, al treilea nu există).

În funcţie de treapta de dezvoltare a procesului gnoseologic, pe măsura lărgirii şi

precizării cunoştinţelor, activitatea gândirii devine tot mai precisă, creşte gradul întemeierii

15

logice a afirmaţiilor şi negaţiilor.

4. Legea raţiunii suficiente se formulează astfel: orice idee adevărată trebuie să fie întemeiată.

Leibnitz4 a fost primul dintre cei care au dat o formulare legii raţiunii suficiente (nici o

afirmaţie nu poate fi justă fără o întemeiere suficientă) ca una din legile logice, însă încă din

Antichitate a fost folosită noţiunea de întemeiere logică. Aristotel spunea că "orice afirmaţie

trebuie să aibă o întemeiere într-o altă afirmaţie."

Erorile generate de nerespectarea acestor principii elementare ale gândirii poartă numele de

paralogisme şi sofisme, după poziţia etică a celui care le comite. Primele sunt involuntare, ele

decurgând din neatenţia sau ignorarea normelor logice. Sofismele sunt, dimpotrivă, intenţionate şi

scopul lor nu este adevărul, ci inducerea în eroare a celorlalţi sau, eventual, un succes de moment. De

aceea trebuie diferenţiate paradoxurile (de la grecescul para = alături, doxa = părere), care exprimă

opinii contradictorii faţă de cele unanim acceptate, consacrate. Pot rezulta erori de informaţie sau de

interpretare, dar pot exprima şi o reală originalitate.

O problemă de importanţă majoră în efectuarea unei cercetări, atât în perioada stabilirii

metodei optime pentru obţinerea argumentaţiei, cât şi în cursul pregătirii pentru redactare, este

demonstraţia. Aceasta priveşte aspectul raţional şi însoţeşte documentaţia faptică în susţinerea

concluziilor originale. Demonstraţia este necesară numai atunci când adevărurile ce urmează a fi

relevate nu sunt evidente prin ele însele. Ea se efectuează prin intermediul mai multor raţionamente

corelate şi conţine în structura sa trei elemente principale: obiectul sau teza de demonstrat,

argumentul sau teza pe care se bazează şi procedeul

Demonstraţia negativă poartă numele de infirmare sau combatere. Se efectuează după aceleaşi

norme, recurgându-se la calea directă sau indirectă. În forma directă se demonstrează falsitatea tezei

prin falsitatea consecinţei care a derivat din ea. În forma indirectă falsitatea tezei rezultă din

confirmarea tezei contradictorii sau din falsitatea argumentelor pe care este bazată.

Dictonul baconian "vero scire per causa scire" precizează că a şti cu adevărat înseamnă a şti cu

ajutorul cauzelor, fapt ce relevă importanţa deosebită a problemei cauzalităţii pentru ştiinţă.

Din punct de vedere al legăturii cauză-efect diferenţiem: cauze suficiente (determină un anumit

efect, care poate rezulta şi din acţiunea altei cauze), cauze necesare şi suficiente (produc efecte

specifice, determinate exclusiv din aceste cauze.

Metodele inductive de cercetare a cauzalităţii

4 Leibnitz, Gottfried Wilhelm (1646-1716), filosof, logician german; fondatorul Academiei de ştiinţe din Berlin; Sistemul său filosofic idealist-obiectiv pune la baza existenţei monadele, substanţe spirituale indivizibile, independente unele faţă de altele şi active (Dumnezeu este monada supremă).

16

Înţelegem dificultăţile întâmpinate în cercetare atunci când se urmăreşte cunoaşterea legăturii

cauzale dintre fenomene. Metodele raţionale de evidenţiere a acestei legături au fost sistematizate de

John Stuart Mill:

a) Metoda concordanţei - în prezenţa cauzei, întotdeauna se produce efectul;

b) Metoda diferenţei - cu dispariţia cauzei încetează efectul;

c) Metoda combinată - se bazează pe stabilirea relaţiei dintre prezenţa sau absenţa

fenomenului studiat şi aceea a unui anumit factor cauzal;

d) Metoda variaţiilor concomitente - când variază cauza, variază şi efectul;

e) Metoda rămăşiţelor - dacă un fenomen anumit este consecinţa unui grup determinat de

condiţii, restul fenomenelor din acelaşi complex vor constitui efectul celorlalte condiţii.

Logica ştiinţei (sau a cercetării ştiinţifice) reprezintă analiza structurii logice a teoriilor deja

constituite şi intervenţia procedeelor logice în procesul dobândirii cunoştinţelor noi. Această disciplină

a luat naştere prin adecvarea logicii formale (clasice) la specificul diferitelor ştiinţe.

Atât logica clasică, discursivă, cât şi cea modernă, matematică, sunt instrumente indispensabile

pentru ştiinţă. Aplicabilitatea lor este însă distinctă: prima se adresează aspectelor traduse numai în

limbaj noţional (şi nu în primul rând ştiinţelor umaniste), a doua privind aspectele traduse în limbaj

matematic (cu precădere ştiinţelor exacte şi în primul rând matematicilor). Ele se întâlnesc,

constituind o unitate la nivelul logicii dialectice şi completându-se una pe alta.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Cum se defineşte gândirea?

2. Ce reprezintă inducţia în cercetarea ştiinţifică:

a. Tip de raţionament;

b. Acţiune motrică;

c. Capacitate motrică.

3. Ce este deducţia şi ce se înţelege prin analogie?

4. Enumeraţi principiile logice ale gândirii!

17

Curs nr. 3

Metode cu grad mare de generalitate

În activitatea de cercetare ştiinţifică există mijloace care, prin natura lor, mediază cunoaşterea

realităţii din punctul de vedere al unor anumite domenii. Aplicarea unor modalităţi de gândire proprii

anumitor discipline particulare, posedând însă un grad mare de generalitate, care le face utilizabile în

cele mai variate domenii, a dus la alcătuirea unui grup de metode care contribuie la perfecţionarea

metodologiei cercetării.

Majoritatea ştiinţelor folosesc astfel de metode: istorică, matematică, structurală, a tipizării şi

modelării etc.

Metoda istorică constituie o reflectare a istoriei obiective a fenomenelor, a dinamicii şi a

dezvoltării lor. Acest fapt explică pregnantul caracter de generalitate pe care îl are metoda. Importanţa

sa este predominantă în ştiinţele ale căror obiecte de studiu se dezvoltă destul de repede, cum ar fi

istoria, sociologia, etc., dar explicaţiile se extind la numeroase alte discipline. Aduce în plus, faţă de

metodologia particulară a fiecărei ştiinţe, posibilitatea de a cunoaşte, în dinamica desfăşurării lor, a

diverselor aspecte ale realităţii, în opoziţie cu viziunea statică. Pentru biologie, ea a permis

cunoaşterea unor teze de bază, printre care şi "ontogenia repetă filogenia", care a făcut posibilă

înţelegerea unor fenomene. Prin scop, nu poate fi restrânsă la înregistrarea empirică a variaţiilor

cronologice, ci urmăreşte dezvăluirea legităţilor care controlează istoria.

Metoda matematico - statistică, ne furnizează o imagine mai completă, mai riguroasă despre

fenomenele studiate. Baza deductivă a metodelor matematice folosite în ştiinţă permit formularea mai

precisă a unor previziuni ştiinţifice. Procedeele de prelucrare matematică constituie frecvent un

vehicol cu conţinut exact, al inducţiei, sau conduce la descoperirea unor legi generale.

Metoda axiomatică, se sprijină pe deducţia logică şi pe adevărurile evidente care s-au formulat

cu timpul în fiecare ştiinţă, adevăruri conţinute în legi, axiome, postulate. Din acestea se deduc, fără

eforturi de cercetare concretă suplimentare, alte adevăruri cu valoare ştiinţifică.

Metoda euristică (de la grecescul Keuristen = a afla despre procedee metodologice care duc la

descoperirea unor cunoştinţe noi).

Euristica - ştiinţă a descoperirii şi a invenţiei, cuprinde numeroase metode care favorizează creaţia

originală, nici una însă neputând fi considerată o cheie universală, cu aplicabilitate în toate condiţiile,

specificul fiecărei cercetări - ca domeniu sau ca etapă a activităţii - şi particularităţile psihologice ale

cercetătorului determinând alegerea soluţiei optimale. Principiile euristice, formulate pentru prima

dată de către Descartes, reprezintă un îndreptar orientativ în munca ştiinţifică

O resursă principală a descoperirii în ştiinţă, derivată dintr-o anumită atitudine intelectuală,

este problematizarea neîncetată. Întrebările bine puse îndeplinesc un rol euristic care trebuie utilizat

18

deoarece "o întrebare clară este pe jumătate rezolvată".

Modelarea. Studierea realităţii obiective întâmpină adeseori dificultăţi care pot deveni de

nedepăşit. În asemenea situaţii s-a recurs la o cale indirectă de cercetare şi anume la studierea unor

obiecte sau fenomene asemănătoare cu cele aflate în tematică. Rezultatele obţinute asupra acestora vor

fi transpuse la domeniul care constituie obiectul cercetării. În acest fel a luat naştere modelarea, ca

metodă de cercetare.

Metoda sistemică. Larga dezvoltare a diferitelor forme de investigare a obiectelor-sistem, care

reprezintă complexe integrale de elemente interdependente, a generat o multitudine de probleme cu

caracter metodologic. Dezvoltarea cercetărilor sistemice în ştiinţa contemporană arată că introducerea

în ştiinţă a procedeelor sistemice este, prin esenţa sa, o sarcină interdisciplinară.

Noţiunea de sistem este aplicabilă, în măsură egală, în orice domenii ale cercetării ştiinţifice,

indiferent dacă este vorba despre fenomene materiale sau ideale [26].

Una dintre primele ştiinţe, în care obiectele cercetării au început să fie privite ca sisteme, a fost

biologia. Savantul biolog Ludwig von Bertalanffy, sprijinindu-se pe date din diferite domenii ale

realităţii, a elaborat teoria sistemelor [26].

Rolul ipotezei în cercetarea ştiinţifică

De regulă, orientarea cercetării este realizată prin formularea unor întrebări, cărora urmează a

li se găsi răspuns. În demersul cunoaşterii, ipoteza funcţionează de la formularea întrebării până la

descoperirea adevărului - moment în care ipoteza devine teorie, adică cunoştinţa certă.

Alături de experiment, ipoteza şi teoria sunt momente esenţiale ale oricărei cercetări, apariţia

unei ipoteze sau teorii noi finalizându-se adesea cu un salt al cunoaşterii.

Ipoteza este o presupunere, anticiparea unor relaţii sau rezultate, care urmează a fi verificate

în cercetare. Această presupunere este sugerată de observarea faptelor, de datele experienţei şi de

cunoştinţele anterioare. Ipoteza, corect formulată, decurge dintr-un anumit nivel de cunoaştere,

naşterea ei producându-se la nivelul confruntării dintre o anumită practică, concret determinată, şi

teoria existentă - sistemul de adevăruri elaborat de ştiinţă.

Când, în formularea ipotezelor, pornim de la practică, de la datele concrete, de la fapte

observate sau apărute în cadrul experienţelor, vorbim despre ipoteze inductive, iar când formularea

lor îşi are izvorul în legile şi teoriile deja cunoscute şi prin care se caută să se fundamenteze alte

fenomene din realitate, ipotezele sunt deductive.

Verificarea ipotezei trebuie să se facă pe cât mai multe cazuri. Verificarea poate fi directă, în

cazul ipotezelor de nivel elementar şi indirectă, prin intermediul altor mijloace de investigaţie (pentru

ipotezele de nivel maxim).

19

În cercetările experimentale, verificarea ipotezei se face prin aplicarea "ipotezei nule", care

presupune că rezultatele cercetării nu provin din acţiunea variabilei independente, ci din cauze

întâmplătoare. Infirmarea ipotezei nule va duce la confirmarea ipotezei de cercetare. Acest demers se

face prin intermediul testelor de semnificaţie.

Poziţia creatoare pe care o adoptă cercetătorul este de a căuta să înţeleagă tot ceea ce pătrunde

în zona percepţiei sale, fără a neglija nimic. Din punct de vedere euristic, nu există detalii lipsite de

semnificaţie.

Ipoteza este tehnica mintală cea mai importantă pe care o poate folosi cercetătorul. Principalul

rol al ipotezei constă în sugerarea de experimente şi observaţii noi. Chiar atunci când ideea urmărită se

dovedeşte a fi falsă, cercetările cauzate de aceasta răsplătesc autorul pentru faptul de a-şi fi propus şi

urmărit o idee.

În folosirea unei ipoteze se impune respectarea unor reguli:

a) nu insista în a susţine idei care s-au dovedit ineficace;

b) se impune respectarea unei discipline intelectuale, necesară pentru a subordona ideile

faptelor;

c) examinarea critică a ideilor, adică, să nu fie acceptate primele supoziţii, chiar dacă par

evidente, fără observaţii, fără verificare şi chiar, dacă este nevoie, reformulare;

d) evitarea concepţiilor greşite.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Ce se înţelege prin metode cu grad mare de generalitate?

2. Enumeraţi metode cu grad mare de generalitate!

3. Ce se înţelege prin metoda euristică?

4. Care sunt principiile euristice şi de câtre cine au fort formulate?

5. Ce reprezintă ipoteza?

6. Prezentaţi tipuri de ipoteze!

20

Cursurile nr. 4 şi 5

Rolul măsurii în cercetarea ştiinţifică

Ca activitate practică concretă, domeniul educaţiei fizice şi sportului se pretează cu multă

uşurinţă măsurătorii.

Măsura este unitatea dintre calitate şi cantitate - cantitate calitativă, după cum o defineşte

Hegel. Aceasta înseamnă că măsura include întotdeauna o determinare cantitativă, raportată explicit la

o anumită calitate.

Nu orice relaţie cantitativă - chiar determinată calitativ - este o măsură. Măsura presupune

stabilirea explicită a unui raport, între subiectul măsurat şi un altul, considerat ca fiind unitate de

măsură, raport care se exprimă numeric.

Prin măsurătorile pe care le facem, în decursul cercetării, înregistrăm nivelul calitativ al

fenomenelor, tendinţele de evoluţie a acestora şi, prin analiza statistică, tendinţa centrală, de grupare şi

de variaţie a datelor, din jurul unei valori medii, ca şi raporturile de corelaţie dintre fenomene.

Problema esenţială în ceea ce priveşte măsura în cercetare constă în a găsi un procedeu

obiectiv de cuantificare a fenomenelor, a relaţiilor dintre ele, a rezultatelor etc.

Măsurarea în cercetare

Prin cercetarea ştiinţifică se urmăreşte obiectivizarea tuturor aspectelor şi momentelor sale.

Obiectivizarea se realizează prin măsurarea obiectelor, fenomenelor şi a altor variabile supuse

cercetării. Măsurarea este procesul de atribuire de numere proprietăţilor, obiectelor (persoanelor,

fenomenelor) după anumite reguli, astfel încât relaţiile numerice să reprezinte relaţiile relevante

dintre obiecte.

Măsurarea nu se referă numai la caracteristicile cantitative sau extensive, ci şi la cele calitative

şi intensive.

În domeniul educaţiei fizice şi sportului se fac ambele măsurări, adică se fac măsurători

cantitative (timpul, spaţiul, forţa mişcărilor) şi calitative, cum sunt notarea în gimnastică, patinaj,

săriturile în nataţie, iar de tip intensiv sunt cele ce se referă, de pildă, la scalarea atitudinilor în

cercetările psihologice sau sociologice.

Funcţiile măsurării sunt:

1. Obiectivitatea;

2. Cuantificarea şi precizia;

3. Comunicarea;

4. Economicitatea;

5. Generalizarea ştiinţifică;

21

6. Evaluarea;

7. Statistica.

Măsuri discrete, măsuri continue

Distanţa, timpul (durata), greutatea sau masa sunt variabile continue. Ele pot fi măsurate cu

fineţe discriminatorie, prezentând proprietăţi cantitative dispuse pe un continuum de intensităţi sau de

grade.

Mărimile sau variabilele discrete pot primi valori numai în puncte distincte (sau discrete) ale

unei scale.

Performanţele sportive (scorurile) sunt, întotdeauna, exprimate sub formă de mărimi discrete.

Instrumentele măsurării

Şirul numerelor reale. Numărarea este cea mai simplă modalitate de a atribui o mărime unei

caracteristici a unui obiect sau fenomen. Relaţiile dintre numere vor reflecta relaţiile dintre

caracteristicile acestor obiecte sau fenomene. Sistemul numerelor reale are trei aspecte:

1. Ordinea - numerele sunt ordonate. Numerele mai mari reprezintă cea mai mare cantitate

a atributului măsurat.

2. Distanţa - diferenţele dintre perechile de numere sunt şi ele ordonate: numerele descriu

mărimea diferenţei dintre unităţile observate.

3. Originea - seriile de numere au o singură origine, indicată de numărul zero. Notarea cu

zero reprezintă absenţa totală a caracteristicii pe care o măsurăm.

Cu numerele reale se fac următoarele operaţii: adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea, apoi

calculul rapoartelor, procentelor.

Scalele de măsurare

Pentru a interpreta un set de scoruri (numere) trebuie să înţelegem ceea ce reprezintă acest

scor. Interpretarea precisă depinde în mare măsură de tipul de scală utilizată. Regula este stabilită în

primul rând de seria numerelor reale şi, în al doilea rând, de tipurile de scale existente. Aceste scale

pot fi caracterizate prin sistemul numerelor reale şi prin gradul de invarianţă. Invarianţa este

transformarea care nu distorsionează structura scalei.

Cele mai utilizate tipuri de scale sunt:

- Scala nominală;

- Scala ordinală;

- Scala cu intervale egale;

- Scala de mărime.

22

Scalarea în ştiinţele umaniste

Activităţile corporale sunt studiate pluridisciplinar şi sunt măsurate cu precizie. Cercetările din

ştiinţele umaniste (psihologie, pedagogie, sociologie) pretind, de asemenea, precizie în măsură. Aceste

măsurări privesc opinii, atitudini sau trăsături psihice. Nivelul cantitativ al acestora este apreciat sau

evaluat după anumite criterii sau prin transformarea scorurilor obţinute la un anumit test.

Scalarea din ştiinţele umaniste este un proces prin care fenomene noncantitative (denumite şi

atribute) sunt transformate în măsuri cantitative (denumite şi variabile), prin plasarea lor de-a lungul

unui continuu.

Scalarea implică o singură dimensiune şi o ordonare a caracteristicii măsurate pe această

dimensiune.

Fiind subordonată măsurării, scalarea realizează descrierea cantitativă a atributelor. Ea redă

intensitatea de manifestare a diferitelor proprietăţi (calitative) ale fenomenelor sociale şi psihosociale,

ordonându-le pe un continuum linear, de la o extremă (-) la alta (+). În funcţie de domeniu, se va

utiliza scala de stare, opinie, atitudine, satisfacţie, evaluare ş.a.

Mai jos vom da o clasificare simplă a scalelor din ştiinţele umaniste:

1. de ierarhizare:

a) sistemizată (scale categoriale)

Exp. "Sportul este": - un mijloc de afirmare

- un mijloc de compensare

- un mijloc de câştig material

- un mijloc de realizare socială

b) scala ordinală

Exp: ordonarea unor caracteristici - după însemnătatea acordată de subiect itemilor propuşi (de ex.

factori care determină performanţa)

c) scala grafică în care se aproximează nivelul opiniei fată de o anumită

activitate.

- 0 +

------------x--------------------------x---------------------------x

Dezacord fără opinie Acord

2. scala de notare (apreciere) - constituită din judecăţi obiective, răspunsuri după criterii de

notare.

23

Una din cele mai folosite este scala Likert, destinată evaluării atitudinii subiecţilor care îşi

exprimă gradul de acord şi dezacord cu o anumită temă. Scala are, de regulă, un set de trepte egale

pentru acord şi dezacord. Subiecţilor li se cere să aleagă unul din cele cinci răspunsuri.

Exp. Exerciţiile fizice sunt folosite pentru echilibrul emoţional

Acord deplin Acord Nedecis Dezacord Dezacord total

---x---------------x------------x-----------------x--------------------x----

5 4 3 2 1

Pentru itemii formulaţi în judecăţi negative punctajul este invers.

Exp. Exerciţiile fizice nu sunt folositoare pentru echilibrul emoţional

Acord deplin Acord Nedecis Dezacord Dezacord total

-----x---------------x----------x-----------------x--------------------x-----

1 2 3 4 5

Alegerea forţată şi alegerea de mijloc

În unele chestionare şi scale de răspuns se cere subiectului să decidă asupra uneia sau alteia

dintre alternative: DA - NU sau ACORD - DEZACORD. Uneori subiectul poate avea o opinie de

mijloc.

Exp. a) Exerciţiile fizice sunt utile fiinţei umane?

DA NU

b) Exerciţiile intense fac mai mult rău decât bine?

(A) - adevărat (B) - nedecis (C) - fals

Scalele de diferenţiere semantică cuprind adjective bipolare care descriu o atitudine despre o

activitate personală, experienţă sau situaţie:

Evaluare: clar - confuz;

corect - incorect;

Activitate: activ - inactiv;

dinamic - static;

Intensitate: puternic - slab;

24

solid - fragil.

Precizia măsurării

Fiecare domeniu de fapte are un anumit grad de precizie. Unele măsurări din domeniul

biologic (somatic, funcţional, motric) sau psihologico-sociologic au un oarecare grad de aproximare.

Pe de altă parte creşterea gradului de precizie a unor măsurări ridică mult costul în bani şi timp:

- măsurările de tip biomecanic, biochimic, fiziologic au o mare precizie, dar cele motrice,

psihologice sunt tributare aproximării.

Este aproape imposibil ca valoarea obţinută prin măsurări să fie identică cu valoarea exactă sau

reală. Diferenţa dintre acestea reprezintă eroarea de măsurare Dx = (x - x1), unde

x = valoarea reală;

x1= valoarea măsurată.

Măsurare şi evaluare.

Măsurarea este procesul prin care se culeg informaţiile, iar evaluarea este procesul de stabilire

a valorii sau meritului datelor culese. Evaluarea este procesul prin care se fac judecăţi asupra

rezultatelor măsurătorilor, judecăţi care au în vedere anumite criterii şi care reprezintă în acelaşi timp

scopul măsurării.

Există mai multe tipuri de evaluare:

- sumativă;

- formativă;

- a procesului;

- a produsului;

- criterială;

- normativă.

Scopurile măsurării şi evaluării, după Kirkendall şi colaboratorii săi, constau din:

1. Stabilirea statutului;

2. Clasificarea pe grupe omogene ;

3. Selectarea ;

4. Motivarea ;

5. Menţinerea standardelor (nivelului) anticipate.

6. Furnizarea experienţelor educaţionale;

7. Îndrumarea cercetării.

Principiile sunt definite ca fiind reguli care îndrumă o anumită activitate.

25

Principiile evaluării şi măsurării sunt:

- Programul de măsurare şi evaluare trebuie să fie compatibil cu principiile filosofice ale vieţii

şi educaţiei.

- Pentru o evaluare eficientă, toate măsurările trebuie să fie în funcţie de obiectivele

programului;

- Testarea este o parte a măsurării, iar măsurarea numai o fază a evaluării;

- Măsurarea şi evaluarea pot fi realizate şi verificate numai de către specialişti calificaţi;

- Rezultatele măsurării şi evaluării trebuie să fie interpretate în funcţie de întreaga viaţă a

subiectului, inclusiv a dimensiunilor sale sociale, emoţionale, fiziologice şi psihologice;

- Nu există un înlocuitor al judecăţilor din domeniul măsurării şi evaluării. Evaluarea este

judecată; fără date substanţiale, judecata nu este valabilă;

- Abilităţile iniţiale ale elevilor trebuie măsurate pentru a obţine apoi informaţii despre

performanţele lor, la încheierea sezonului, ciclului de pregătire etc.

- În toate măsurările trebuie folosite numai teste validate, precise şi semnificative.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Ce se înţelege prim măsură?

2. Ce este măsurarea?

3. Enumeraţi funcţiile măsurări!

4. Ce se înţelege prin cuantificare şi precizie?

5. Enumeraţi tipurile de scale şi ce reprezintă ele.

6. Enumeraţi tipurile de evaluare.

7. Enumeraţi principiile evaluării şi măsurării.

26

Cursul nr. 6

Obiectul cercetării în ştiinţa activităţilor corporale

Statuarea educaţiei fizice şi sportului ca ştiinţă este rezultatul dezvoltării impetuoase a

fenomenului de educaţie fizică şi sport - fenomen devenit social, de mare amploare şi cu implicaţii

deosebite atât pe plan social, cât şi pe plan politic. Pe de altă parte, diferenţierea şi specializarea

cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor de graniţă şi apariţia celor integrative a făcut posibilă evidenţierea

şi punerea în actualitate a sistemului de cunoştinţe din domeniul activităţile corporale.

Dezvoltarea sportului modern, creşterea deosebită a performanţelor, a determinat o schimbare

de mentalitate, care a permis recunoaşterea caracterului ştiinţific al activităţilor de educaţie fizică şi

sport.

Obiectul cercetării în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului îl constituie legile de manifestare a

comportamentului motric al omului, în scopul perfecţionării acestuia, a creşterii capacităţii de efort, a

îmbunătăţirii performanţei, a dezvoltării personalităţii.

După cum ştim, prin activitatea practică de educaţie fizică şi sport se urmăreşte dezvoltarea

armonioasă a individului, întărirea sănătăţii, dezvoltarea capacităţii lui motrice, înzestrarea cu

deprinderi şi priceperi de mişcare, contribuie la destindere şi recreere, din toate acestea rezultând

dezvoltarea personalităţii, în vederea unei mai bune integrări sociale. Astfel, apare firesc ca ştiinţa

educaţiei fizice şi sportului să aibă ca obiect de studiu legile, mecanismele şi particularităţile acestor

obiective.

Omul trebuie privit în complexitatea unui sistem de relaţii - relaţii ce implică factorii:

antropologic, biologic, anatomic, fiziologic, psihologic, pedagogic, sociologic. Astfel, investigaţia

trebuie să cuprindă toţi aceşti factori în întrepătrunderea lor, în aşa măsură încât rezultatele şi

generalizările ce rezultă din cercetări să contribuie la desăvârşirea comportamentului motric, la

optimizarea capacităţii motrice, dusă până la cele mai înalte valori (în cazul sportului de performanţă),

la dezvoltarea personalităţii, în vederea unei mei bune integrări sociale.

În felul acesta, domeniul cercetării în educaţia fizică şi sportului apare ca fiind complex, atât

prin mulţimea aspectelor pe care le prezintă, cât şi prin varietatea lor.

Comportamentul omului este privit ca un sistem de relaţii între personalitatea acestuia şi

situaţia de unde decurge firesc reacţia. Reacţiile comportamentale nu sunt simple răspunsuri

stereotipe, uniforme la stimuli ce provin din mediul ambiant, ci manifestări în care trăsăturile

individualităţii se oglindesc, determinând aspectele particulare, personale. Mecanismele, legităţile

acestei reactivităţi dublu determinate, pe de o parte de particularităţile subiectului şi pe de altă parte de

natura stimulilor, sunt cercetate prin metode ce aparţin diferitelor ramuri ale ştiinţelor (biologice,

sociale), sau care - prin gradul lor de generalitate - aparţin mai multor ştiinţe.

27

Comportamentul motric este învăţat, dobândit şi perfecţionat în cursul vieţii individuale, în

activitatea generală sau în procesul de învăţământ. El depinde însă şi de factorii ereditari, de condiţiile

tehnicii şi civilizaţiei sau de factori interni (motivaţie, nivelul de aspiraţie, scopuri, voinţă, dirijarea

conştientă, autodeterminarea, autoeducarea).

Metodologia cercetării în educaţia fizică

Domeniul de cercetare al educaţiei fizice şi sportului, ca ştiinţă, este complex. La fel ca şi alte

ştiinţe, foloseşte în cercetare metode generale, cât şi metode particulare, specifice domeniului său.

Există un punct de întâlnire al mai multor ştiinţe, care tratează, fiecare în specificul său, - omul

- în complexul sistem de relaţii şi inter-relaţii. Este de la sine înţeles că ştiinţa activităţilor corporale se

va folosi de metodele utilizate de biologie, antropologie, medicină, psihologie, ştiinţe sociale. Fiecare

dintre aceste ştiinţe cercetează omul şi, bineînţeles, unele manifestări specifice domeniului ştiinţelor

comportamentale. Astfel, psihologia, medicina, sociologia, studiază manifestările omului în condiţii

de efort, specificul antrenamentului şi performanţei. Rezultatele cercetărilor făcute de aceste ştiinţe

asupra omului în mişcare s-au acumulat şi sintetizat, formând, în ultimul timp, ramuri distincte ale

biochimiei, fiziologiei, medicinei, psihologiei, sociologiei. Sintezele acestora, realizate pe plan

superior de către ştiinţa activităţilor corporale, desăvârşesc ce nu mai pot ele să continue, constituind

un prim volum de cunoştinţe şi legi care conferă activităţilor corporale fundamentare ştiinţifică.

Metodele ştiinţelor particulare utilizate în domeniul educaţiei fizice şi sportului

Ştiinţa activităţilor corporale a sintetizat o bună parte din aceste metode şi le consideră ca

aparţinându-i, astfel:

* metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din domeniul antropologiei;

* metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-fiziologic, din domeniul biologiei;

* metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din domeniul medicinei;

* metodele testelor şi observaţiei, din domeniul psihologiei;

* metodele de anchetă, sociometria, analiza rezultatelor, din domeniul ştiinţelor sociale.

La toate aceste metode se mai adaugă şi metodele cu caracter mai mare de generalitate, care se

folosesc, de asemenea, în cercetarea domeniului activităţilor corporale (metodele: istorică, sistemică,

cibernetică, axiomatică etc.).

Aspectele specifice ale cercetării în domeniul educaţiei fizice şi sportului sunt:

- studiul calităţilor şi capacităţii psihomotrice;

- învăţarea şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii sportive;

- valoarea formativă a exerciţiilor fizice efectuate în anumite condiţii;

- adaptarea organismului la diferite tipuri de efort şi refacerea după efort;

28

- efectele de antrenare ale activităţilor cu caracter sportiv;

- particularităţile de vârstă ale: învăţării, antrenamentului şi competiţiei;

- factorii psihologici care favorizează performanţa;

- relaţiile de grup;

- integrarea socială a individului prin sport;

- studiul materialelor şi instalaţiilor sportive;

- aspecte ale competiţiei etc.

Cercetătorul este obligat să folosească în acelaşi timp şi în mod corelat mai multe metode.

Acest mod, necesar, de folosire a metodelor constituie metoda complexă - metodă specifică

domeniului activităţilor corporale.

Metoda complexă este în fond o sumă armonică, unitară şi coerentă de diferite metode, tehnici

şi procedee adecvate. Această metodă este mânuită, de regulă, de un colectiv de cercetători - brigadă

mixtă sau complexă, în care intră, după nevoi, profesorul de educaţie fizică / antrenorul, psihologul,

medicul, fiziologul, statisticianul etc.

Metodele şi procedeele de cercetare în educaţie fizică şi sport.

Metoda observaţiei şi tehnicile ei.

Observaţia este cea mai veche metodă de cunoaştere.

Cercetarea ştiinţifică se desfăşoară începând cu contactarea directă a realităţii, căci cunoaşterea

umană apare ca necesitate, ea izvorăşte din cerinţele practicii şi îşi atestă valabilitatea prin aplicaţiile

practice.

Necesitatea actului cunoaşterii este urmarea formulării unei probleme (întrebare la care trebuie

dat un răspuns) pusă în legătură (Moisil) cu un anumit sistem şi cu fenomenele. Pentru rezolvarea

problemei, mai întâi, se impune să obţinem informaţii asupra sistemului care ne interesează. Obţinerea

de informaţii direct de la sisteme se realizează prin operaţia de observaţie.

De la atitudinea de observare pasivă, se trece la activizare, conştientizare, raţionalizare şi

organizarea observaţiei. Astfel, observaţia devine o metodă ştiinţifică de investigare. Rolul şi

importanţa ei se intensifică odată cu utilizarea experimentului. Ambele metode se completează prin

particularităţile lor, alcătuind o unitate ce formează baza metodologică a ştiinţei.

Observaţia este, prin natura ei, o metodă de constatare, dar, în acelaşi timp, şi de explorare

atentă a celor observate prin mobilizarea cunoştinţelor anterioare, deci este o percepţie activă, dirijată,

planificată şi selectivă, întreprinsă cu un anumit scop.

În urma observaţiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care, pe baza experienţei şi

cunoştinţelor, avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a observaţiei se pot face clasificări, descrieri.

29

Tipuri de observaţii

Observaţia spontană (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din denumirea, ocazională,

observaţie pasivă. Când este făcută de specialist, poate conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi

interesante.

Observaţia organizată, cu caracter intenţionat, activ, provocat şi sistematic. Acest tip de

observaţie porneşte de le o anumită idee, anticipativă a rezultatelor şi a efectelor lor.

Observaţia naturală, numită şi directă, este făcută în condiţii obişnuite, naturale, fără

intervenţia cercetătorului, în timp ce în observaţia experimentală sau provocată, cercetătorul

intervine direct prin administrarea unor variabile-stimul, verificând reacţiile şi conduita celor

observate.

Observaţia transversală şi longitudinală. Observaţia se numeşte transversală când se face

simultan pe mai multe situaţii (de exemplu când luăm în studiu mai multe clase de elevi de diferite

vârste), în timp ce în observaţia de tip longitudinal se urmăresc evolutiv (în timp) aceiaşi subiecţi.

Observaţia mai poate fi: pedagogică, psihologică, sociologică şi statistică.

În cadrul activităţii de educaţie fizică şi sport şi, poate cu o notă mai accentuată în munca de

performanţă, atunci când sportivul are un bagaj de cunoştinţe şi deprinderi bogat, când ştie să

interpreteze anumite stări de fapt, când a "învăţat" să se cunoască, poate fi folosită ca metodă auto-

observaţia, care este utilă atât cercetătorului cât şi celui ce se auto-observă.

Ce observăm?

În domeniul nostru de activitate principalul subiect al observaţiei este omul în mişcare. Acesta

desfăşoară o anumită activitate în condiţii date. Dar, el nu este urmărit numai în aceste condiţii, ci şi în

manifestările lui spontane şi individuale, ca şi în procesul dirijat (procesul instructiv-educativ,

antrenament, competiţii etc.). Deci, subiecţii sunt observaţi [18ţ în:

- procesul instructiv-educativ;

- competiţii;

- activităţi de recreere.

Poate fi observat individul, grupul şi inter-relaţiile indivizilor în grup.

Observaţia este îndreptată, în primul rând, asupra comportamentului, care poate fi observat în

general sau selectiv.

30

Înregistrarea observaţiilor

Pentru justa orientare a observaţiei, în legătură cu o anumită temă, este necesară o schemă sau

un protocol (program) de observaţie, se stabileşte o anumită tehnică de notare şi, dacă este nevoie, o

terminologie minimă. Datele observaţiei se notează în timpul sau, în orice caz, imediat după

observare, deoarece trecerea timpului şi alţi factori pot denatura datele.

Datele se pot provizoriu, într-un carnet de buzunar, sau pe fişe, urmând să li se dea o formă

clară şi concisă atunci când se notează în foaia sau caietul de observaţie, ceea ce reprezintă, de fapt

prelucrarea imediată a materialului faptic.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Definiţi obiectul cercetării în ştiinţa activităţilor corporale.

2. Enumeraţi aspectele specifice ale cercetării în domeniul educaţiei fizice şi sportului.

3. Ce este metoda complexă?

4. Ce caracter are metoda observaţiei?

- obiectiv;

- subiectiv;

- formativ.

5. Enumeraţi tipurile de observaţii.

31

Cursul nr. 7

Metoda experimentală. Caracteristici generale. Definiţii

Experimentul a fost folosit încă din antichitate, în mod incidental. Arhimede l-a transformat în

metodă de studiu, dar l-a folosit ca o anexă a observaţiei. Experimentul îşi dobândeşte adevărata

valoare o dată cu constituirea ştiinţelor moderne, fapt ce are loc în Renaştere. Leonardo da Vinci şi

Galileo Galilei sunt pionierii introducerii acestei metode în ştiinţă. Extins mai întâi în medicină

(fondatorul acestei metode fiind Claude Bernard), experimentul va cuprinde tot mai multe discipline,

fiind considerat drept principala metodă în ştiinţele naturii.

În comparaţie cu observaţia, experimentul este o metodă superioară de cercetare. El cuprinde

în sine observaţia, o ridică pe o treaptă superioară, încât creează posibilitatea analizei unor fenomene

dinamice, complexe, în relaţii de pluricondiţionare.

Ceea ce dă o notă particulară experimentului este caracterul său activ. Experimentul este

observaţia provocată.

Prin experiment se înţelege acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă

obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde el vrea, cu scopul precis al descrierii şi sesizării

esenţelor şi legilor lui [28].

W.I. Beveridge (1968) arată că experimentul constă, de obicei, în a face să se petreacă un

fenomen în condiţii cunoscute, fiind eliminate cât mai multe din influenţele exterioare; acesta este

supus unei observaţii stricte, astfel încât să poată fi puse în evidenţă relaţiile dintre fenomene [8].

Cunoaşterea experimentală foloseşte observaţia ca o condiţie esenţială, ca izvor al ipotezelor şi

ca sursă a informaţiilor provenite din provocarea deliberată a faptelor.

Metoda experimentală este un sistem complex de cunoaştere a realităţii, caracterizat prin

utilizarea raţionamentului experimental, care prelucrează atât fapte provenite din observaţie, cât şi

din experiment [8, 18].

Experimentul mai este definit şi ca procedeu de cercetare în ştiinţă, care constă în

reproducerea artificială sau modificarea intenţionată a unor fenomene în condiţiile cele mai propice

pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează, potrivit, de regulă, unor ipoteze sau modele

prealabile [18]

Tipuri de experimente

În cadrul experimentului se produce sau se provoacă fenomenul sau procesul în condiţiile

determinate, uneori se creează chiar fenomene sau procese noi. În acest caz vorbim despre

experimentul provocat.

32

Există cazuri când o experienţă poate avea loc fără ca cercetătorul să intervină. Se vorbeşte, în

acest caz, despre experiment invocat, atunci când comportamentul sau reacţiile subiecţilor sunt

raportate la vârsta, sexul, profesia ş.a. ale acestora.

Experimentul de laborator este o metodă de cercetare precisă şi sigură. El oferă posibilitatea

de a desprinde, cu mare precizie şi siguranţă, relaţiile dintre factorii variabili, ceea ce constituie o

condiţie de bază pentru descoperirea legilor.

În experimentul natural, subiecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii reale. Marele avantaj

al acestei metode constă în aceea că experimentul se poate organiza în aşa fel încât subiecţii să nu îşi

dea seama că sunt studiaţi. De exemplu, în cadrul lecţiei la clasă, sau în cadrul antrenamentului,

specialistul în educaţie fizică poate experimenta anumiţi factori, metode ş.a. (aduce variabile noi), fără

ca elevii, respectiv sportivii să-şi dea seama că sunt cuprinşi în cercetare.

Un alt avantaj al acestei metode este acela că adunarea datelor este însoţită de adnotări

rezultate din folosirea concomitentă a metodei observaţiei.

Uneori este necesar ca datele obţinute prin experimentul natural să fie completate cu datele

obţinute în condiţii de laborator.

O variantă a experimentului natural o constituie experimentul psiho-pedagogic, care se

limitează la condiţiile instructiv-educative, îmbinând studiul psihologic al subiectului cu acţiunea

instructiv-educativă a procesului de învăţământ sau antrenament, care se execută asupra sa.

Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce urmăreşte

verificarea unei ipoteze formulate dinainte.

Prin experimentul pilot (considerat ca o repetiţie generală), experimentatorul îşi verifică

tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de înregistrare a răspunsurilor şi condiţiile optime de

aplicare a variabilei.

Prin experimentul funcţional se urmăreşte stabilirea relaţiei funcţionale dintre o variabilă

independentă şi o alta dependentă.

Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele în desfăşurarea lor temporală sau sincronic,

concomitent. Experimentul longitudinal urmăreşte modificările corelate ale diferitelor variabile în

diferite momente ale evoluţiei subiecţilor, în timp ce experimentul transversal constă în investigarea,

la un moment dat (într-o perioadă scurtă de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu teste adecvate.

Experimentul crucial este experimentul destinat să verifice ipoteza cercetării, respingând-o sau

acceptând-o (vezi testele de semnificaţie statistică).

Variabile experimentale

Caracteristic pentru orice experiment este faptul că în cadrul lui modificăm (schimbăm) în

mod sistematic unul din factori (stimul sau situaţie), care formează obiectul cercetării, în timp ce toţi

33

ceilalţi rămân nemodificaţi. Cu alte cuvinte, în experiment se pune în evidenţă acţiunea unui factor, şi

se urmăresc apoi consecinţele pe care variaţia factorului studiat le are asupra proceselor sau

fenomenelor. În experimentul respectiv, factorul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor

cercetate şi care este controlat, manevrat şi modificat se numeşte variabilă independentă, iar

reacţiile subiectului, răspunsurile lui, performanţele realizate reprezintă variabila dependentă.

În afara variabilei stimul (independentă - V.I.) şi variabilei răspuns (dependentă - V.R.) există

şi variabila subiect - V.S. De multe ori, variabila subiect este cea care se verifică în experiment,

urmărindu-se reactivitatea la anumiţi stimuli. Această variabilă poate fi provocată atunci când

subiecţii sunt puşi în anumite condiţii (alimentaţie, odihnă, etc.) sau invocată, atunci când vârsta,

sexul, constituţia, pregătirea ş.a. sunt considerate în relaţie cauzală cu anumite reacţii şi performanţe.

În domeniul educaţiei fizice şi sportului, cercetările [2,16] vizează în principal studiul

particularităţilor manifestărilor de ordin motric, psihologic şi somatic funcţional pe care le determină

practicarea exerciţiilor fizice de un anumit fel.

Paul Fraisse [18] consideră conduita ca o relaţie, ca un sistem de componente fiziologice şi

psihologice, aflate în interacţiune cu situaţia. Răspunsul (R) individului va depinde atât de situaţie

(S), cât şi de personalitatea sa (P).

Controlul variabilelor

Controlul variabilelor semnifică posibilitatea producerii şi înregistrării lor cu precizie

cantitativă şi acurateţe calitativă. Prin aceasta se asigură condiţiile de repetare a rezultatelor, de câte

ori se reia cercetarea.

Pentru controlul variabilelor experimentele [18] se folosesc doua tehnici: prima constă în

neutralizarea variabilelor neexperimentale şi, cea de-a doua, reprezentată de alcătuirea unor planuri

experimentale cu mai multe variabile, ca prin analiză să desprindem ponderea lor relativă asupra

rezultatelor.

Variabila situaţie sau stimul prezintă trei aspecte:

1. Ambianţa fizică şi socială. Ambianţa fizică (temperatura, sala, terenul, echipamentul,

aparatura) trebuie menţinută constantă pe parcursul cercetării. Ambianţa socială, tradusă prin prezenţa

spectatorilor sau a unor persoane în timp ce subiecţii execută sarcinile, are o influenţă deosebită

asupra disponibilităţilor subiecţilor.

2. Condiţia experimentală. Reuşita experimentului presupune desfăşurarea lui după un protocol

riguros, întocmit în baza căruia se face controlul sau administrarea variabilei independente.

3. Sarcina sau instrucţiunile (consemnul) date subiectului. Acestea trebuie să fie clar şi corect

formulate, pentru ca subiectul să înţeleagă cu precizie ce are de făcut.

Variabila subiect se prezintă în două ipostaze:

34

a) invocată (non-experimentală), când acţiunea variabilei independente provoacă

modificări ale variabilei dependente, în funcţie de particularităţile subiectului (vârstă, sex, pregătire,

etc);

b) provocată, prin modificări asupra organismului sau psihicului subiectului, cum ar fi

de exemplu, prin administrarea unor substanţe farmaceutice sau prin condiţii diferite de odihnă sau

motivaţie provocată de sarcină (consemn).

Variabila răspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de reacţii, performanţe, modificări

ale variabilei dependente..

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. In ce constă experimentul?

2. Cum se defineşte metoda experimentală?

3. Ce fel de metodă este experimentul?

a. Măsurare;

b. Interpretare;

c. Cercetare.

4. Prezentaţi tipuri de experimente.

5. Care sunt variabilele experimentale?

35

Cursul nr. 8

Organizarea experimentului

Aceasta se referă la toate acţiunile întreprinse pentru ca experimentul să se deruleze în maniera

care conduce la obţinerea rezultatelor scontate. Prima acţiune se referă la selectarea subiecţilor. De

obicei, în experiment sunt cuprinse două grupuri: unul experimental, căruia i se administrează

variabila independentă, şi celălalt numit de control, pentru care valoarea variabilei independente este

zero.

Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populaţie, în funcţie de un criteriu (vârstă, sex, sport

practicat ş.a.). Aceste grupe sau eşantioane trebuie să fie reprezentative, adică să nu difere din punctul

de vedere al caracteristicilor esenţiale. Cu cât eşantionul este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai

semnificative şi, ca atare, rezultatele cercetărilor sunt caracteristice pentru întreaga populaţie (din care

s-a selectat eşantionul).

Selecţia eşantioanelor poate fi făcută în mai multe feluri:

- selecţia întâmplătoare (randomizată). Astfel de grupuri, alcătuite prin selecţie

întâmplătoare, se numesc grupuri independente. În calculul semnificaţiei statistice grupele sunt

considerate neechivalente.

- grupuri perechi, numite şi asociate sau corelate.

Dacă în cercetare este cuprinsă o singură grupă, rezultatele iniţiale şi cele finale sunt prelucrate

şi integrate statistic, ca şi în cazul grupelor corelate.

Metoda anchetei

Lărgirea domeniului de folosire a metodelor de anchetă (sociologie, pedagogie, psihologie) a

favorizat însă şi utilizarea necorespunzătoare a lor, fără respectarea unor condiţii metodologice

elementare. Acest fapt a fost posibil şi datorită iluziei pe care o are cel care face o anumită investigaţie

şi anume, că prin chestionarea unui oarecare număr de subiecţi va obţine răspunsurile la întrebările şi

problemele care-l preocupă. Aşa se explică o anumită exagerare a utilizării acestor metode, avalanşa

de chestionare la care sunt solicitaţi foarte mulţi subiecţi, în tot felul de probleme.

Metodele de anchetă sunt însă auxiliare ale cercetării complexe, întregind datele obţinute prin

celelalte metode şi tehnici. În mod deosebit ea urmăreşte studiul opiniilor, motivelor, atitudinilor sau

obiceiurilor şi manierelor de a lua decizii şi a se comporta a indivizilor sau grupurilor specifice.

Indiferent de faptul că sunt folosite independent sau în relaţie cu alte metode, metodele de anchetă

trebuie folosite cu respectarea strictă a cerinţelor metodologice; în caz contrar, concluziile vor fi mult

încărcate atât de subiectivitatea celor supuşi chestionării, cât şi de aceea a cercetătorului, precum şi de

un foarte ridicat coeficient de eroare provenit din multiple alte cauze.

36

Domeniul faptelor asupra cărora se pot face relatări este foarte mare, începând cu declaraţii

asupra stărilor psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări circulatorii, respiratorii,

manifestări organice ş.a.), trecând prin stări subiective din domeniul cognitiv sau afectiv, continuând

cu prezentarea atitudinilor, opiniilor, motivelor şi terminând cu descrierea obiceiurilor, a conduitelor

în situaţii neobişnuite etc. Unele relatări sunt oarecum ferite de denaturări prea grosolane, deşi este

cunoscută – spre exemplu – dificultatea de a descrie chiar şi numai senzaţiile proprioceptive din cursul

unei mişcări; altele însă sunt supuse permanent “distorsionărilor” provocate de factori dintre cei mai

diferiţi ca sorginte personală sau socială (influenţe culturale sau transculturale, prejudecăţi ş.a.).

Este bine cunoscută, de asemenea, tendinţa multor subiecţi de a-şi “corecta” unele trăsături

personale, căutând să creeze la interlocutori o părere cât mai bună despre ei. Uneori fenomenul este

inconştient, spontan, subiectul considerându-se sincer, obiectiv şi de bună credinţă. Uneori se

manifestă atitudini refractare din partea subiecţilor, nedorind să colaboreze, răspunzând formal,

denaturând chiar faptele, fără ca operatorul de interviu să depisteze cazul şi să anuleze fişele

respective. Vom vedea mai târziu dificultatea în care se află cercetătorul în faţa non răspunsurilor:

cum să le înţeleagă? Ca refuz simplu, ca neaderare sau antipatie faţă de tema anchetei sau ca simplu

nonrăspuns determinat de lipsa de timp sau de alte cauze obiective. Dar dacă nonrăspunsurile sunt

numeroase, cum rămâne cu certitudinea concluziilor trase din prelucrarea răspunsurilor efective.

Pe parcursul utilizării ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis fundamentarea ei

metodologică, s-a perfecţionat, stabilindu-se cu precizie condiţiile folosirii eşantioanelor,

chestionarelor şi interviului, a prelucrării şi prezentării rezultatelor din anchete.

Ancheta este cea care ne oferă informaţii, dovezi din diverse surse, dar experimentul ne oferă

"probe".

Folosind ancheta în domeniul educaţiei fizice şi sportului, obţinem relatări privind: stările

psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări organice etc.), atitudini, opinii, motive,

stări subiective din domeniul cognitiv şi afectiv.

Trebuie avut în vedere că relatările sunt afectate de mai mulţi factori, printre care: nivelul de

cultură, tendinţa unora de a-şi "corecta" trăsăturile personale, din dorinţa de a apărea într-o lumină cât

mai favorabilă; unii subiecţi manifestă atitudine refractară, sau, pur şi simplu, refuză să răspundă ş.a.

Scopul anchetelor. Clasificarea anchetelor

Recurgerea la metoda anchetei din partea cercetătorului din domeniul ştiinţelor umaniste este

determinată, în principal, de caracteristicile domeniului şi temei. Problemele cu caracter psihologic,

sociologic sau pedagogic se pretează la investigare şi prin aceste metode. Uneori se apelează la

chestionar sau interviu şi în probleme cu caracter tehnic, metodic sau experimental, pentru

completarea datelor şi mai ales pentru înţelegerea unor factori subiectivi nedezvăluiţi prin celelalte

37

metode şi tehnici.

În orice investigaţie, metodele acestea sunt utile pentru cunoaşterea de ansamblu a unor

aspecte – descriere – sau pentru o cunoaştere mai profundă a unor relaţii dintre mai multe variabile –

explicaţie. Ele sunt utile cercetării în general pentru stabilirea unor căi spre formularea ipotezelor şi,

mai apoi – în stadiul următor – pentru verificarea lor (A. Moser). Metodele de anchetă reuşesc să-i

ofere cercetătorului explicaţii privitoare la mecanismele de formare a curentelor de opinie şi să-l ajute

în prevederea comportamentelor oamenilor (I. Drăgan). Studiul opiniilor, mentalităţilor, intereselor,

stărilor de spirit, atitudinilor, obişnuinţelor, intereselor, stărilor de spirit, atitudinilor, obişnuinţelor,

permite decelarea naturii acestora, precum şi factorilor care le determină. Cercetătorul va avea

posibilitatea să desprindă variabilele individuale de cele colective, factorii sociali generali sau cei

personali, care conferă un anumit conţinut părerilor, convingerilor sau intereselor oamenilor

chestionaţi.

Chestionarele prin corespondenţă sunt uşor de administrat, dar prezintă dezavantajul că nu

întotdeauna sunt eficiente. Această ineficienţă rezidă din:

- răspunsurile care se pretind de la o persoană pot fi afectate de intervenţiile altora, ceea ce

sacade gradul de independenţă a răspunsurilor;

- dacă întrebările nu sunt suficient de clare şi simple, răspunsurile vor fi ambigue;

- lipseşte posibilitatea de a completa răspunsurile prin date de observaţie.

Un alt dezavantaj care ridică serioase dificultăţi, uneori, este cel al non-răspunsurilor. Se ridică

problema cum pot fi interpretate acestea: prin refuz, anchetaţii au alte păreri sau ce alte motive duc la

non-răspunsuri.

Chestionarele directe sunt aplicate, după cum arată şi denumirea, fie individual, fie în grup.

Avantajul acestor chestionare constă în aceea că răspunsurile primite pot fi completate cu date

rezultate din observaţii. Aplicarea chestionarului se face sub control, în timp limitat sau nelimitat. Se

folosesc chestionare tipărite5. Uneori, subiectul nu e prezent, răspunsurile se dau prin telefon, apoi

chestionarul este completat de operator. În toate cazurile, anchetatorul posedă un ghid de conversaţie.

Astfel se ajunge uşor la interviu.

Interviul (convorbirea) poate fi: - formal;

- neformal.

Interviul formal se foloseşte de regulă în investigările la scară mare. El cuprinde serii de

întrebări, care se administrează pentru toţi subiecţii în aceeaşi ordine şi formulare, iar răspunsurile

5 Metoda Delphi (un alt tip de anchetă) este folosită, mai ales, pentru aflarea părerilor unor specialişti referitoare la o temă de cercetare. După prelucrarea răspunsurilor, anchetatorul trimite celor chestionaţi constatările după care aceştia îşi corectează răspunsurile. Ancheta continuă până la obţinerea unui consens al celor chestionaţi privind problema anchetată.

38

sunt înregistrate în formă standardizată. Astfel, interviul formal mai este numit: extensiv; controlat,

inflexibil, global standardizat.

În cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are posibilitatea şi libertatea de a

schimba ordinea întrebărilor, de a adăuga întrebări suplimentare, de a da explicaţii, atunci când e

cazul. Operatorului nu i se impun nişte întrebări, ci are un număr de probleme la care primeşte

răspunsuri şi pentru aceasta are libertatea de a-şi construi interviul. Astfel, interviul neformal poate

avea mai multe variante: interviu ghidat, interviu conversaţie, interviu nedirecţionat.

Datele pe care cercetătorul le obţine din anchetă (după cum s-a mai amintit) sunt:

- date obiective (care pot fi verificate şi de alte persoane), de pildă: vârsta, ocupaţia,

starea civilă, rezultatele în sport etc.

- date subiective (privitoare la subiect), cum sunt: dispoziţii, preferinţe, sentimente,

motive etc.

În rândul acestora sunt şi cunoştinţele care sunt evaluate prin chestionare specifice.

Metodele de anchetă se folosesc în cercetarea psihologică. În acestea, mai mult decât în

cercetările sociologice, trebuie acordată o deosebită atenţie fidelităţii şi validităţii chestionarelor. În

psihologie se foloseşte chestionarul standardizat şi etalonat, deci un test care permite psihodiagnoza.

În psihosociologie se foloseşte chestionarul sociometric pentru studiul relaţiilor şi inter-relaţiilor din

cadrul grupurilor mici.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Cum se face selecţia eşantioanelor?

2. Ce tip de metodă este ancheta în cadrul cercetării ştiinţifice?

- O metodă experimentală;

- O metodă de sondare a opiniilor;

- O metodă didactică.

3. Care este scopul anchetei?

4. Cum se clasifică anchetele?

39

Cursul nr. 9

Etapele anchetelor. Pregătirea lor

Metodologia anchetei precizează o serie de etape de care trebuie ţinut cont pentru o bună

organizare a cercetării. Aceste etape sunt:

1. Precizarea problemei şi a scopurilor pe care le urmăreşte;

2. Delimitarea populaţiei (alegerea eşantioanelor);

3. Pregătirea instrumentelor de anchetă;

4. Efectuarea anchetei de probă (pilot), după care se aplică corectivele necesare planului anchetei

propriu-zise;

5. Efectuarea anchetei propriu-zise;

6. Interpretarea rezultatelor;

7. Redactarea raportului final.

În fazele pregătitoare ale anchetei, trebuie început cu delimitarea informaţiilor ce se caută.

Deci, se precizează problemele de investigat şi care sunt obiectivele ce se urmăresc. În funcţie de

acestea se vor preciza eşantioanele şi criteriile după care vor fi constituite.

Metodele de eşantionare vor asigura cercetătorului precizia cerută în raport cu exigenţa şi cu

gradul de eroare posibilă. Apoi, urmează studiul literaturii existente. O informaţie bogată despre

majoritatea aspectelor cuprinse în anchetă şi despre subiecţi. Abia acum începe elaborarea

instrumentelor de anchetă, adică chestionarul sau ghidul de conversaţie după care se efectuează

ancheta pilot şi se fac corecturile necesare.

Alcătuirea chestionarelor presupune o riguroasă precizare a problemelor şi a obiectivelor

cercetării. Întrebările trebuie să fie astfel formulate încât să primească răspunsurile adecvate, lucru ce

uşurează munca de grupare şi ordonare a datelor precum şi prelucrarea lor.

Chestionarele închise prevăd răspunsuri fixe - care se pretează la prelucrare dihotomică (da -

nu).

Chestionarele alternative aleg un răspuns din mai multe răspunsuri posibile.

Chestionarele deschise permit subiectului să răspundă liber la întrebări.

O altă formă de răspuns, utilizată destul de frecvent, este scala numerică (prin ranguri).

În alcătuirea întrebărilor ce compun chestionarul, trebuie:

- să aibă o singură interpretare;

- să fie scurte şi clare;

- să nu facă nici o aluzie la persoana subiectului, pentru a nu-i leza amorul propriu.

Prelucrarea datelor obţinute din anchetă necesită o muncă grea şi, uneori, îndelungată.

Prelucrarea cuprinde patru faze:

40

- codificarea;

- clasificarea;

- tabularea;

- analiza.

În alcătuirea raportului final al unei anchete trebuie să existe mai multe puncte:

1. descrierea generală, în care să fie prezentate: scopul, material, cuprins, natura informaţiei şi

metoda de colectare, metoda de eşantionare, repetarea anchetei, data, durata, exactitatea,

evaluarea îndeplinirii celor propuse, cine a răspuns de anchetă, bibliografie studiată;

2. descrierea proiectului de anchetă;

3. prezentarea metodelor sau criteriilor de eşantionare;

4. personalul şi echipamentul folosit;

5. analiza datelor şi procedeelor de calcul;

6. analiza costului;

7. precizia anchetei.

Interviul anamnestic

Acest gen de interviu se mai numeşte şi convorbire pentru diagnosticarea persoanei şi este

foarte mult utilizat în educaţia fizică şi sport şi în clinică.

Convorbirea permite completarea eficientă (şi necesară) a psihodiagnozei şi are loc, de obicei,

la sfârşitul cercetărilor.

Convorbirea psihologică reprezintă un ansamblu de comunicări între două persoane, după care

una o influenţează şi o apreciază pe cealaltă prin intermediul întrebărilor şi a discuţiei purtate.

Tehnica interviului. G. Allport, consideră că elementele comune oricărei convorbiri

psihologice sunt:

1. vârsta;

2. gradul de pregătire;

3. traumatisme şi accidente;

4. cariera în activitatea respectivă şi planurile de viitor;

5. activitatea în afara muncii;

6. preocupări culturale şi starea socială;

7. perspective pentru următorii doi ani;

8. legături sentimentale;

9. stări de visare;

10. temeri şi griji;

11. umilinţe şi eşecuri;

41

12. antipatii şi impulsuri;

13. atitudinea faţă de activitatea sexuală;

14. dificultăţi în adaptarea la noua situaţie;

15. concepţii despre religie;

16. concepţia despre viaţă.(18)

Discuţia cu sportivii are, în plus, elemente specifice.

După Chiari (citat de M. Epuran) normele de desfăşurare concretă a discuţiei psihologice

constau din:

- a se asigura documentaţia necesară înainte de realizarea convorbirilor (adică a avea la

dispoziţie datele obţinute cu ajutorul testelor);

- a fi conştient de limitele dintre aprecierea intuitivă şi cauzele posibile ale greşelilor;

- a te situa pe poziţia subiectului prin excluderea propriilor prejudecăţi;

- a stabili relaţii pozitive cu subiectul, câştigându-i încrederea;

- a nu te limita numai la ce vrea să spună subiectul, ci a te strădui să afli ceea ce nu vrea să

spună, sau nu poate spune fără a fi ajutat;

- a pune întrebări care să nu necesite mult timp de gândire; întrebările să fie inteligibile, fără a

sugera răspunsul;

- a lăsa subiectul să vorbească şi a-l asculta cu răbdare şi pricepere;

- a evita discuţiile şi tonul de povăţuire;

- a nu acţiona sub influenţa unei simpatii sau antipatii instinctive;

- a nu da sfaturi moralizatoare sau avertismente;

- a nu interveni decât atunci când se impune (în scopul risipirii îndoielilor şi temerilor, pentru a

aproba subiectul pentru maniera sa de a reda faptele);

- a nu pune întrebări care să provoace ezitare în răspuns;

- a fi capabil de a interpreta tăcerea subiectului, de a interveni direct în scopul cunoaşterii unor

lucruri foarte personale;

- a observa asociaţiile de idei ale subiectului;

- a evita întrebările sugestive;

- a observa schimbarea rapidă a argumentelor;

- a observa frazele iniţiale şi concluzia exprimate de subiect;

- a reţine temele care revin;

- a reţine contradicţiile şi lacunele cu semnificaţie ascunsă;

- a observa comportarea subiectului (mimică, gestică, ş.a.);

- a nu face însemnări în prezenţa subiectului.

42

Ancheta sociometrică

Prin definiţie, omul este un "sistem bio-psiho-social". Din cea mai fragedă vârstă dezvoltarea

copilului se realizează într-un context social, căci aşa cum arată E.E. Berlew (citat de I. Neacşu,

1978), procesul socializării şi al învăţării experienţelor sociale este primar determinat de relaţiile

sociale care se creează între familie şi copil.

Demonstrându-se rolul grupului ca mijloc de influenţare a comportamentului uman, în ultimele

decenii s-au extins şi aprofundat cercetările sociometrice. Prin intermediul lor sunt dezvăluite aspecte

psiho-sociale importante ca:

- structura grupului;

- gradul de coeziune al grupului;

- ierarhizarea membrilor în cadrul său;

- relaţiile de atragere sau respingere.

Relaţiile dintre membrii grupului sunt directe "face to face" (faţă în faţă). Astfel, grupul apare

ca un sistem de interacţiune socială, o reuniune integrată de personalităţi, care comunică între ele.

Relaţiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie, întrajutorare etc.),

la cele negative (respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenţă.

Metoda sociometrică permite aprecierea de ansamblu a grupului, precum şi definirea statutului

social al fiecărui membru, în relaţie cu ceilalţi.

Chestionarul sociometric reprezintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise cu

funcţie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de

anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal, ce

urmează a fi înregistrat în scris [25].

Testul sociometric ne relevă:

- atragerea (alegerea) sportivă şi

- respingerea (preferinţa negativă).

Principalii indicatori ai testului sociometric sunt:

a) indicele statutului social

unde

n = numărul alegerilor primite de un subiect;

N = numărul subiecţilor grupului.

De exemplu: Indicele statutului social al lui A

Nr. subiecţilor care îl aleg pe A

I.S.S.A. = ----------------------------------------------

Nr. total al subiecţilor43

b) Indicele expansiunii afective

Nr. subiecţilor aleşi de subiect (A)

I.E.Af. = ---------------------------------------------------------

N - 1

c) Indicele statutului preferenţial al lui (A)

Nr. alegerilor - Nr. respingerilor lui (A)

I.S.P. = --------------------------------------------------------

N - 1

d) Indicele de coeziune a grupului

Nr. perechilor de alegeri

I.C.G. = -------------------------------------

N(N - 1)

---------------

2

e) Indicele de expansivitate a grupului

Nr. alegerilor exprimate de grup

I.E.G. = --------------------------------------------------

N

f) Indicele de integrare socială

Pe baza analizei acestor indici se stabilesc cu precizie caracteristicile preferenţiale ale fiecărui

membru al grupului, cât şi structura grupului.

Prelucrarea răspunsurilor la chestionarul sociometric se face prin intermediul matricei

sociometrice, iar, pe baza datelor din matrice, se fac reprezentări grafice - sociograme.

Un exemplu de prelucrare a testului sociometric, după Rioux şi Chappiux, este dat de M.

Epuran (18, pag. 292).

Sociograma se alcătuieşte în funcţie de valoarea indicelui statutului social. Astfel, subiectul

care întruneşte cel mai ridicat indice este plasat în centrul unor cercuri concentrice, ceilalţi membri

fiind plasaţi, în ordinea punctajului, pe circumferinţele cercurilor.

44

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Precizaţi etapele anchetelor şi conţinutul lor.

2. Câte tipuri de chestionare sunt?

3. Care sunt elementele de conţinut ale interviului, după G. Allport?

4. Cum se deineşte chestionarul sociometric?

5. Ce date obţinem prin aplicarea anchetei sociometrice?

45

Cursul nr. 10

Testele ca instrumente de măsură

Ca instrumente de măsură, testele au fost elaborate şi dezvoltate de psihologia aplicată,

începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea.

Testul este definit (Asociaţia Internaţională de Psihologie): „Testul este definit o probă

determinată, ce implică o sarcină de îndeplinit, identică pentru toţi subiecţii examinaţi pe baza unei

tehnici precise, în scopul aprecierii succesului sau eşecului sau notării numerice a reuşitei . Sarcina

poate fi relativă fie la cunoştinţele dobândite , fie la funcţii senzori-motrice sau mentale” (H. Pieron,

1968)

Testul constă dintr-o probă, mai frecvent, dintr-o serie de probe constituite în scopul stabilirii

prezenţei (sau absenţei) unui aspect, a particularităţilor de manifestare sau a gradului dezvoltării lui.

Condiţiile în care o probă este un test sunt:

1. Standardizarea

a) stimulilor prezenţi pentru a provoca reacţiile ce vor fi înregistrate cât mai exact şi cât

mai complet;

b) instrucţiei date în legătură cu sarcina ce trebuie executată;

c) al modului de cotare a reacţiilor.

2. Etalonarea

constă în faptul că rezultatele individuale sunt apreciate (măsurate) prin raportarea lor

la cele obţinute de o populaţie cât mai reprezentativă, atât din punct de vedere numeric,

cât şi al compoziţiei sale.

Pentru clasificarea testelor există o serie de criterii ce pot fi luate în considerare:

Criteriul: un aspect al condiţiilor de examinare:

- teste individuale

- teste colective

Criteriul: natura relatărilor subiectului:

- teste verbale (orale)

- teste creion - hârtie

- teste de performanţă

În funcţie de aspectul măsurat:

- teste de eficienţă

(teste de inteligenţă, aptitudini, cunoştinţe)

- teste de personalitate

46

Examinarea valorii diagnostice a testelor (testarea testelor), adică valoarea testului ca

instrument de diagnostic şi pronostic, depinde de:

- fidelitate

- validitate

- sensibilitate

Fidelitatea unui test ne indică în ce măsură rezultatele obţinute cu ajutorul lui sunt demne de

încredere. Cunoscând coeficientul de încredere al unui test, putem aprecia dacă diferenţele individuale

obţinute cu ajutorul lui sunt determinate de diferenţele reale dintre subiecţi, sub aspectul trăsăturilor

măsurate sau sunt efectul unor factori variabili.

Principalele aspecte sub care un test trebuie să fie fidel sunt:

- stabilitatea în timp a rezultatelor obţinute cu ajutorul lui;

- stabilitatea rezultatelor (în cazul când aceiaşi subiecţi sunt examinaţi de persoane diferite)

- caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul în ansamblu;

- omogenitatea probelor.

Validitatea unui test. În sensul cel mai larg, prin validitatea unui test se înţelege faptul că el

măsoară în mod adecvat trăsătura propusă.

Procedee de validare:

* validitatea empirică este utilizată atunci când testul a fost alcătuit în scopul unei selecţii;

* validitatea predictivă arată în ce măsură subiecţii care au avut o bună reuşită în cadrul testului,

vor avea o reuşită asemănătoare în activitatea reală, în care respectiva trăsătură este

considerată esenţială;

* validitatea de concurenţă - cel care alcătuieşte un test trebuie să se asigure că toate aspectele

majore, care constituie conţinutul trăsăturilor măsurate, sunt surprinse în diferite probe şi apar

într-o dozare corectă.

Sensibilitatea defineşte fineţea de discriminare a testului, adică numărul de valori pe care le

prezintă pentru un item.

Testele sunt unidimensionale, când măsoară o singură caracteristică (temperament, anxietate)

şi multidimensionale, când măsoară mai multe caracteristici. Exemplu: „inventare de personalitate”,

bateria de teste pentru măsurarea forţei (a braţelor, a picioarelor, a abdomenului, a spatelui - prin

probe dinamometrice, tensiometrice sau probe de teren (sărituri), bateria pentru capacitatea motrică

(fitness = condiţie), care cuprinde probe pentru măsurarea vitezei, forţei, coordonării, rezistenţei ş.a.

Alte metode

Analiza structurală

47

Prin structură, în accepţia filosofică şi metodologică, se înţelege alcătuirea internă a unui

sistem. În analiza structurală se are în vedere complexul de relaţii dintre componentele care definesc

un anumit sistem.

J. Piaget defineşte structura ca un sistem prezentând legi sau proprietăţi ale ansamblului.

Structura se caracterizează prin complexul de relaţii care atribuie sistemului integralitate şi

omogenitate, în raport cu elementele sale componente.

Ca metodă de cercetare, analiza structurală urmăreşte să evidenţieze ceea ce este comun,

esenţial şi unitar în diversitatea elementelor unei realităţi cercetate.

Structuralismul consideră obiectele ca sisteme, deci ansambluri de elemente organizate, ce pot

fi recompuse şi transformate prin procedee definite.

Cercetarea operaţională

Cercetarea operaţională este o disciplină metodologică şi aplicativă, care urmăreşte să

stabilească indici sau criterii de eficacitate maximă a proceselor ce se desfăşoară în orice domeniu de

activitate şi să elaboreze procedee raţionale de organizare a activităţii în general.

Cercetarea operaţională este un instrument de lucru având la bază conlucrarea disciplinei

respective cu unele discipline matematice. Principalul aparat matematic utilizat de cercetarea

operaţională este dat de teoria probabilităţilor, în organizarea activităţilor complexe fiind necesară

luarea în considerare a factorilor aleatori.

Rezolvarea unei probleme prin cercetare operaţională are următoarele etape:

1. enunţarea problemei (pregătirea cercetării;

2. determinarea parametrilor activităţii date (construcţia modelului);

3. alegerea criteriilor de eficacitate (găsirea soluţiei optime);

4. cercetarea legăturilor reciproce dintre parametri, determinarea căilor de sporire a eficacităţii

(testarea modelului);

4. luarea deciziei pe baza rezultatelor cercetării şi aplicarea în practică a măsurilor care duc la

sporirea eficacităţii activităţii.

Metoda studiului de caz

Este un instrument de cercetare descriptivă a unui caz, folosind tehnicile observaţiei, culegerii

datelor pe teren, interviului, studiului documentelor.

Această metodă este folosită frecvent în medicină, psihologie, pedagogie, criminologie.

48

Scopul acestei metode este de a uşura înţelegerea situaţiilor asemănătoare şi, în baza analizei

unui număr suficient de cazuri, să formuleze generalizări, pe baza unor ipoteze verificate în practica.

Metoda sistemică

Ştiinţa contemporană cunoaşte, în ultimul timp, o răspândire tot mai mare a noţiunii de sistem,

termenul fiind utilizat în cele mai diverse domenii. Noţiunea de sistem este aplicabilă în egală măsură

în orice domeniu al cercetării ştiinţifice, indiferent dacă este vorba de fenomene materiale sau ideale.

Termenul de sistem este înţeles diferit în diverse domenii ale ştiinţei. W. Ross Ashby (1964)

consideră că un sistem ar consta din orice şir de variabile alese sau abstracte, indiferent dacă ele sunt

sau nu inter-dependente, iar L. von Bertalanffy defineşte sistemul ca un complex de elemente aflate în

interacţiune, iar A. Hall şi R. Fagen ca mulţimea obiectelor, împreună cu relaţiile dintre obiecte şi

dintre atributele lor. În concepţia lui Z. Zadeh, sistemul reprezintă totalitatea obiectelor legate printr-o

anumită formă de interacţiune şi inter-dependenţă.

Pentru definirea clară şi cuprinzătoare a noţiunii de sistem este necesar să se apeleze la

categoriile de obiect, însuşire, relaţie.

Un singur obiect devine sistem dacă este reprezentat ca totalitatea părţilor sale sau ca totalitate

a calităţilor sale. Totalitatea se defineşte ca obiect împreună cu relaţia sa interioară. Obiectele în sine,

fără relaţii între ele, nu formează sisteme.

Savantul biolog L. von Bertalanffy a elaborat Teoria Generală a Sistemelor (TGS). După

Bertalanffy, teoria generală a sistemelor cuprinde următoarea ierarhie a sistemelor, cu diferite trepte

de complexitate: particule elementare; atomii elementelor chimico-moleculare; compuşii

macromoleculari; celule cu nuclee şi citoplasmă; ţesuturile, organele, sistemele de organe, care

formează întregul organism; coloniile de animale, sistemele simbiotice şi de populaţii; populaţiile

umane, iar unitatea cea mai înaltă este integralitatea (totalitatea) vieţii pe pământ.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Cum se defineşte testul?

2. Ce instrument este testul în cadrul unei cercetări:?

- de înregistrare;

- de observare;

- de măsurare.

3. Care sunt condiţiile ca o probă să fie teste?

4. Ce urmăreşte analiza structurală, ca metodă de cercetare?

49

5. Cum se defineşte structura?

6. Ce se înţelege prin cercetarea operaţionala?

7. Ce tip de metodă este studiul de caz:?

- metodă de investigare;

- metodă măsurare;

- metodă de interpretare.

8. Cum este înţeles termenul de sistem?

50

Curs nr. 11

Metodica educaţiei fizice - subsistem al didacticii

Didactica este un sistem deschis, deci un sistem care realizează schimburi de materie, energie

şi informaţii cu mediul înconjurător. Însuşirile esenţiale ale sistemelor deschise sunt: individualitatea,

organizarea, structura, complexitatea, integralitatea, programul, inter-relaţiile, echilibrul dinamic,

conexiunea inversă, auto-reglarea, echifinalitatea.

Demersul sistemic are, în esenţă, următoarele etape:

1. descrierea sistemului, cu elementele sale constitutive (elementele nu se studiază izolat, ci

ţinând cont de locul fiecăruia în sistemul dat);

2. relevarea ierarhiei în construcţia sistemului, stabilind diferite nivele pentru studiul

legăturilor intrasistemice;

3. evidenţierea condiţiilor de existenţă ale sistemului studiat;

4. specificarea raportului dintre însuşirile elementului şi cele ale întregului, având în vedere

următoarele principii:

a) însuşirile întregului nu se reduc la suma însuşirilor elementelor, deoarece în urma

integrării funcţionale a elementelor, apar însuşiri noi;

b) însuşirile elementelor se modifică în urma integrării lor în sisteme (se produce

restructurarea);

5. stabilirea echifinalităţii sistemului prin studiul conexiunilor;

6. realizarea mulţimii caracteristicilor individuale, care induce gradul de libertate în raport cu

subordonarea integrativă a acestora;

Didactica are ca scop integrator realizarea unei instrucţii şi educaţii care să corespundă

idealului social-educativ.

Subsistemul finalităţii educative (ca subsistem al didacticii) se instituie de fapt într-un sistem

al scopurilor educative, care cuprinde subsistemele:

a1 - educaţia intelectuală;

a2 - educaţia politehnică;

a3 - educaţia fizică;

a4 - educaţia morală;

a5 - educaţia estetică.

Privite prin prisma sistemelor educaţionale, activităţile corporale dobândesc noi perspective de

progres atât pe planul proceselor organizatorice şi de planificare, cât şi pe acela al modelelor de

decizie. [25]

51

Studiul activităţilor şi actelor motrice

Studierea caracteristicilor activităţilor motrice specifice educaţiei fizice şi sportului are

caracter interdisciplinar, la cercetare aducându-şi aportul biomecanica, ergonomia, fiziologia,

psihologia, pedagogia.

Biomecanica studiază sistemul biomecanic al corpului uman, eficienţa acţiunilor motrice,

transformarea mişcărilor în acţiuni motrice.

Ergonomia, ştiinţă interdisciplinară, studiază relaţiile om-maşină şi mediul de muncă, oferă

domeniului activităţilor corporale tehnicile de studiu ale adaptării eficiente a muncii la om şi a omului

la muncă. Obţinerea performanţei este determinată de economicitatea mişcării şi confortului actului

motric.

Fiziologia şi psihologia oferă datele ştiinţifice despre rolul conducător al S.N.C., adaptări la

efort, coordonării şi dirijării conştiente a mişcărilor.

Pedagogia aplicată la gestul motric, studiază adecvarea deplină a actului motric la scop,

condiţiile externe (ambianţă, situaţii) şi condiţii interne (particularităţi ale subiectului).

Corpul uman şi mişcările sale au fost studiate din cele mai vechi timpuri. Dovezi în acest sens

sunt operele de artă, cât şi diferite studii cu caracter anatomic sau biomecanic pe care le-a înregistrat

cultura umană.Între personalităţile ştiinţifice care s-a ocupat de studiul mişcărilor, un loc aparte îl are

Leonardo da Vinci (Renaştere) şi Jules Maray (1830-1904), ultimul putând fi considerat părintele

biomecanicii. El inventează puşca cronofotografică, folosită la cercetarea locomoţiei omului şi a

animalelor.

Tehnicile actografice, movografice, poligrafice (componente ale metodei observaţiei) dublate

de filmare, înregistrarea sonoră servesc cercetătorul care îşi propune cunoaşterea cât mai obiectivă a

manifestărilor globale ale omului.

Activitate, acţiuni, acte motrice

Activitatea este ansamblul acţiunilor desfăşurate de om după anumite strategii, cu mijloace

adecvate, în vederea atingerii unui scop. În domeniul nostru activităţile sunt de ordin psihologic,

pedagogic, sociologic: activitate de învăţare, antrenament, timp liber etc. Aceste activităţi se pot

desfăşura individual sau în grup, activitatea este desfăşurată de antrenor, sportiv, arbitru, elev ş.a. În

general, activitatea este constituită din conduita individului sau echipei, exprimată în acţiuni şi acte

motrice şi desfăşurată intenţionat, după strategii exersate (algoritmi, deprinderi) sau create spontan

(rezolvări euristice).

Acţiunile motrice sunt sinteze de acte motrice care răspund rezolvării unei sarcini imediate. Ele

constituie conţinutul activităţii.

52

Acţiunile motrice constituie domeniul de studiu al tehnicilor biomecanice.

Actele motrice sunt expresia cea mai simplă a reacţiilor adaptative ale individului la situaţiile

concrete în care el se află, din necesitatea dialogului cu natura, cu alţii sau cu sine.

Actele motrice vor constitui materialul de construcţie al acţiunilor care urmăresc efect

adaptativ, precis, concret. Actele motrice mai sunt numite şi gesturi motrice.

Actele motrice sunt studiate în mod deosebit anatomia funcţională, neuro-fiziologie şi de

biomecanică, cercetarea analitică oferind indicaţii pentru creşterea eficienţei lor.

Investigaţiile ştiinţifice ale activităţilor şi acţiunilor motrice au scop analitic şi scop sintetic:

Analitic: Studiul mişcărilor elementare şi al acţiunilor (în afara studiilor fundamentale ale

biomecanicii, fiziologiei neuro-musculare, biochimiei, psihomotricităţii), va urmări cunoaşterea şi

perfecţionarea tehnicilor celor mai eficiente;

Sintetic: Studiul activităţilor va releva strategiile tactice optime de operare în diferite situaţii şi

condiţii, structura cea mai favorabilă a dirijării acestor activităţi în vederea obţinerii randamentului

maxim.

Studiul oricărui fenomen este calitativ şi cantitativ. Cantitatea este însuşirea specifică oricărui

obiect sau fenomen şi-l deosebeşte pe acesta de altele. Calitatea se exprimă sub forme diferite, unele

dintre ele putând fi cuantificate.

Denumim parametri numai acele valori ale actelor motrice care pot fi exprimate în unităţi de

măsură.

Aria de investigaţie în domeniul activităţilor corporale cuprinde două dimensiuni: pe o

dimensiune distingem subiectul cu condiţiile şi caracteristicile mişcărilor sale, iar pe cealaltă

modalităţile de manifestare a acestor mişcări în situaţii diferite.

Astfel:

SUBIECTUL

A. Evoluţii individuale

B. Evoluţii în cuplu

C. Evoluţii în grup (echipe)

D. În condiţii de mediu

E. Caracteristici individuale (numai cele legate de mişcare)

Activităţile

A. Aspectul global

B. Aspect operaţional

C. Aspectul metodic ;

D. Aspectul psihopedagogic

53

Acţiunile

A. Aspectul global:

B. Aspectul analitic

Mişcările

A. Caracteristici cinematice (de traiectorie, viteză şi acceleraţie);

B. Caracteristici dinamice (cauze care determină sau modifică mişcarea corpurilor);

Analiza mişcărilor umane

A. Analiza calitativă

Prezintă două aspecte importante:

1. Analiza nominală, de identificare şi numire a componentelor mişcării.

Diferenţierea mişcărilor constă în stabilirea unui sistem de termeni pe baza căruia se face

recunoaşterea şi identificarea unei mişcări, aşa cum există ea. În biomecanică, în descrierea mişcărilor

se folosesc termeni ca: linear, unghiular, parabolic, circular, etc.

2. Analiza evaluativă, continuă analiza nominală pentru a diferenţia mişcările între ele după

anumite caracteristici.

Termeni comparativi ca: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt frecvent utilizaţi în

clasificarea evaluativă.

B. Analiza cantitativă se referă la stabilirea mărimii variabilelor mişcării.

Variabilele mişcării sunt cuantificate fie prin operaţii de numărare, fie de măsurare. Când

cantităţile pot fi descrise prin numărare, se numesc discrete, iar când nu pot fi descrise prin numărare,

ele se numesc continue.

Variabilele cantitative ale mişcărilor umane sunt: durata, spaţiul şi forţa.

Din variabilele de bază cantitative se derivă cantităţi măsurabile ca: viteza, acceleraţia,

energia, etc.

C. Analiza observaţională se referă la analiza realizată de cercetător a "performanţelor" reale,

a „modului de operare, a comportamentului în condiţiile fireşti ale concursului, antrenamentului, ale

terenului sau sălii.

D. Analiza pe baza înregistrărilor. Obiectivitatea observaţiei este asigurată de înregistrările cât

mai specifice realizate cu aparatură şi dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice).

E. Analiza pe baza "reducţiei" şi prelucrării datelor. Reducţia este transferarea datelor

inducţiei în aserţiuni cu caracter simplificat, generalizator. Datele înregistrate trebuie transformate,

grupate, sintetizate, condensate pentru a fi mai bine folosite.

54

În ultimul timp, s-a impus termenul kinesiologie, care-l substituie pe cel de biomecanică.

Kinesiologia este disciplina care studiază mişcarea umană în toată complexitatea ei, din trei puncte de

vedere fundamentale:

1. psihologie;

2. fiziologie;

3. mecanic (biomecanic);

Cinematica este parte a mecanicii şi se ocupă cu studiul caracteristicilor temporale şi parţiale a

mişcărilor, făcând abstracţie de forţele care le produc. Mărimile utilizate pentru descrierea mişcărilor

sunt în principal: - traiectoria (lungimea); - unghiul; - timpul; - viteza; - acceleraţia; - viteza

unghiulară; - acceleraţia unghiulară;

Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiază forţele care produc sau

modifică mişcarea. Mărimile caracteristice sunt: - masa; - greutatea; - forţa; - impulsul; - momentul

forţei.

Studiul comportamentelor complexe. Înregistrarea acţiunilor prin tehnicile actografice şi

movografice

Tehnicile folosite în studiul comportamentelor complexe, aparţin metodei observaţiei, de aceea

se impune prezentarea condiţiilor observaţiei sistematice (descriptiv-analitice).

Condiţiile obligatorii de organizare a observaţiilor sunt:

1. Stabilirea obiectivelor, adică ce anume observăm,

Aceasta depinde de tema de cercetare, de ipotezele ei şi de nivelul de pretenţie.

2. Definirea comportamentelor supuse observaţiei. Se vor formula definiţii operaţionale. Se

vor preciza indicatorii (itemi) acestor comportamente.

3. Stabilirea subiecţilor care vor fi observaţi.

Eşantionul să fie selecţionat în acord cu obiectivele.

4. Unde şi când se fac observaţiile.

Locul şi condiţiile în care evoluează subiecţii nu trebuie să influenţeze comportamentele

motrice ale subiecţilor. Ele trebuie menţinute cât mai constante. Sezonul şi orele în care se desfăşoară

activitatea să fie, de asemenea, controlate.

5. Durata şi periodicitatea observaţiilor.

Observaţia trebuie să fie de durată şi să fie repetată cât este necesar.

6. Alegerea sistemului de observare şi a instrumentelor.

Sunt mai multe sisteme de observare, dar oricare dintre ele evidenţiază:

a) tipul de comportament observat;

b) durata lui;

55

c)interacţiunile sau  interrelaţiile  dintre  comportamente

(profesor - elev);

Instrumentele: fişe sau formulare de observaţie, cronometre, cronografe, poligrafe, camere de

luat vederi etc.

7. Verificarea "scenariului" şi a instrumentelor, într-o şedinţă pilot, pe un eşantion neutru,

apoi acomodarea cercetătorului şi a subiecţilor cu situaţia de analiză. Familiarizarea cercetătorului cu

instrumentele de lucru este absolut necesară.

8. Gruparea şi interpretarea datelor. De la început se au în vedere modalităţile de însumare şi

centralizare a datelor prin tabele, în vederea analizei statistice.

Tehnica actografică

Actografia urmăreşte înregistrarea directă a acţiunilor. Înregistrarea se face prin intermediul

aparatului numit "actograf" imaginat şi construit de profesorul Mihai Epuran.

Scopul studiului actografic este de a înregistra felul acţiunilor, frecvenţa, durata corectitudinea

şi eficienţa lor, precum şi alte caracteristici dependente de subiect şi condiţiile activităţii.

Movografia este o stenografie a mişcărilor, o înregistrare a mişcărilor prin simboluri - fiecare

simbol fiind corespunzător unei poziţii într-un plan la care se adaugă alte semne ce indică schimbarea

poziţiei segmentelor şi a corpului în spaţiu faţă de anumite repere.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Al cui subsistem este educaţia fizică?

- al didacticii;

- al psihologiei;

- al sociologiei.

56

2. Ce se înţelege prin act motric:?

- un complex de exerciţii;

- calităţi motrice;

- reacţii adaptative la situaţii concrete.

3. Cum de mai numeşte actul motric?

4. Ce se înţelege prin acţiuni motrice?

5. Prezentaţi tipurile de analiză a mişcărilor umane.

6. Cum se realizarea studiul comportamentelor complexe?

7. Ce este actocgrafia?

8. Ce se înţelege prin movografie?

57

Cursul nr. 12

Analiza lecţiilor de educaţie fizică şi sport

Ţinând cont că organizarea şi desfăşurarea lecţiilor depinde de o serie de factori, analiza lor

trebuie să se facă diferenţiat, sub aspectul tipului de lecţie şi conţinutul ei. Această analiză presupune:

-observarea fenomenului;

-evaluarea, în lumina unor criterii bine stabilite;

-explicarea diferitelor aspecte rezultate din analiza observaţională;

-sugerarea sau recomandarea remedierilor ce se impun;

Analiza lecţiilor, arată Grossing (citat de M.Epuran, 1992, p. 378), trebuie să se realizeze în

baza unei fundamentări teoretice specifice ce vizează:

1. Teoria instruirii. Având în vedere faptul că lecţia este un fenomen eminamente pedagogic,

cel ce o analizează (studiază), trebuie să fie un expert în înţelegerea şi interpretarea evenimentelor

interne şi externe ale instruirii. Cunoaşterea mecanismelor şi teoriilor învăţării, cu specificul în

domeniul nostru de activitate, este absolut necesară.

2. Teoria interacţiunii sociale. Cel ce analizează lecţia trebuie să cunoască teoriile privind

comportamentul psihosocial, pentru a fi în măsură să descrie şi să înţeleagă relaţiile şi interrelaţiile

profesor-elev, elev-elev, profesor-clasă. (În ultimii ani s-au formulat două sub-teorii: a) teoria

comportamentală de esenţă psihologică-empirică şi

b) teoria fenomenologică, hermeneutică, de explicare prin semnificaţii şi simboluri).

3. Concepţia clară despre obiectivele educaţiei fizice şi sport şi interrelaţia lor.

Tipologia obiectivelor instructiv-educative

1. Obiectivele nivelului I (numite şi finalităţi), se referă la scopuri pe termen lung; sunt

specifice tipului de organizare socială.

2. Obiectivele nivelului II (obiective de programă), sunt deduse din nivelul I şi constau din

obiectivele educaţiei fizice generale şi pe grade de învăţământ.

3. Obiectivele nivelului III (obiective operaţionale şi evaluative). Descriu comportamentele

„performanţiale” ale elevului, (ce ştie să facă elevul). Aceste obiective sunt formulate în termeni

comportamentali cognitivi, afectivi şi psihomotrici.

Obiectivele educaţionale (instructiv-educative) sunt evaluate prin schimbările produse la elevi

ca urmare a experienţei de învăţare.

Safrit (citat de M. Epuran) precizează că în analiza lecţiei de educaţie fizică trebuie avute în

vedere trei probleme:

1. a) Stabilirea sarcinilor în funcţie de şcoală şi caracteristicile populaţiei şcolare, cerinţele

sociale, nevoile investigaţiei.

58

b) Cunoaşterea filosofiei profesorului şi atitudinii elevilor, raportate la principiile

psihologiei învăţării.

2. Precizarea sistemului de evaluare, inclusiv a sistemului de notare, cu stabilirea variabilelor

şi a definiţiilor lor operaţionale.

3. Evaluarea critică a programelor, a modului de operaţionalizare în perspectiva relaţiei

profesor-elev şi ambianţei.

Analiza lecţiei de educaţie fizică şi sportivă va urmări evidenţierea felului în care diferite

variabile contribuie la eficienţa acesteia.

Eficienţa se judecă în funcţie de atingerea obiectivelor (generale, specifice şi operaţionale) şi

realizarea efectelor psiho-fiziologice.

M. Piéron (35), indică următoarele variabile, care stau la baza realizării efectelor lecţiilor:

a) durata activităţii elevilor;

b) numărul repetărilor unui exerciţiu;

c) durata fiecărei sarcini;

d) timpul neproductiv;

e) comportamente în afara sarcinilor specifice.

M.Epuran stabileşte pentru evaluarea eficienţei procesului instructiv criteriile ce urmează:

- modul în care elevii realizează obiectivele instruirii;

- modul în care elevii stăpânesc comportamentele pe care le-au exersat;

- măsura în care sunt atinse obiectivele de tip cognitiv, social, moral şi psihomotric;

- nivelul capacităţilor motrice (determinat prin probe de control);

- reactivitatea la efort (T.A., revenirea după efort).

Tehnicile cinematice, fotografice şi cinematografice

Fotografia, cronofotografia, chinograma

Utilizarea fotografiei se recomandă, mai ales în documentarea cu caracter general şi în munca

pedagogică cu începătorii.

Cronofotografia este realizată prin expunerea multiplă a aceluiaşi suport fotosensibil (film sau

placă) utilizându-se un obturator cu o anumită frecvenţă şi deschidere

Ciclograma. Principiul este acelaşi cu al cronofotografiei. Diferenţa constă din faptul că în faţa

obiectivului nu se mai află obturatorul cu fantă. Pe film sau pe placă se imprimă urmele luminoase ale

beculeţelor, a căror mişcare în plan vertical şi lateral va permite analiza diferitelor segmente şi ale

corpului în spaţiu.

59

Ciclograma continuă. Subiectul aflat în mişcare şi prevăzut cu "mărci" sau becuri, va lăsa pe

filmul în mişcare traseul mişcărilor sale, aparatul rămânând pe trepied.

Chinograma este o succesiune de momente ale unui act motric, numărul lor fiind dat de durata

acestui act şi de frecvenţa cadrelor pe secundă.

În cercetările de mare precizie se utilizează aparate speciale de luat vederi, cu câteva mii de

imagini pe secundă. În sport, 300 imagini pe secundă permit o analiză foarte fină a dinamicii

mişcărilor observate.

Tehnica înregistrărilor video şi analiza lor

Înregistrarea şi redarea video prezintă aceleaşi avantaje ca filmul: posibilitatea analizei cadru

cu cadru, a analizei încetinite sau accelerate şi, evident, posibilitatea proiectării mărite pentru

efectuarea de conturograme şi calcule ale traiectoriilor şi unghiurilor.

Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale, spaţiale, de viteză şi acceleraţie a mişcărilor

Mişcările corporale şi mişcările obiectelor utilizate în activităţile corporale se caracterizează

prin indicatori de durată, traiectorie şi distanţă, viteză, acceleraţie şi energie.

Studiul acestor mişcări presupune înregistrarea obiectivă a indicatorilor şi măsurarea lor,

traducerea lor în unităţile de măsură standard. În afara acestor indicatori măsurabili - parametri -

mişcările corporale au particularităţi care sunt rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip

pedagogic-metodic. Astfel de caracteristici sunt uşurinţa, eleganţa, încordarea, expresivitatea şi sunt

rezultate ale învăţării şi ale nivelului de adaptare a mişcărilor la condiţii şi cerinţe.

Măsurarea caracteristicilor spaţiale ale mişcării

Caracteristicile spaţiale ale mişcărilor şi acţiunilor pot fi studiate pentru ele însele, ca

parametri, caracteristici sau ca măsură de referinţă pentru definirea altor caracteristici, cum este viteza

sau detenta (înălţimea săriturii indicând forţa subiectului).

Măsurarea vitezei şi acceleraţiei mişcărilor

Viteza (raport spaţio-temporal) are semnificaţii şi aspecte diferite în activităţile corporale:

viteza de reacţie, de repetiţie, de execuţie, de deplasare, de accelerare.

Viteza de reacţie, mai corect timpul de reacţie (T.R.), este durata perioadei latente a unei

reacţii la un semnal cunoscut sau la unul din mai multe semnale (la alegere).

60

Pentru formele concrete de manifestare a T.R. (la start în atletism, lovitura de la scrimă sau

box) se utilizează instalaţii adecvate: contacte care se închid la declanşarea focului şi se deschid la

ridicarea braţelor de pe pistă, sau la desprinderea piciorului de pe bloc-start.

Instrumentele de măsură pot fi cronografe, cronoscoape sau poligrafe (cu precizie de 1/1000

sec).

Viteza de repetiţie reprezintă tempoul maxim al unei mişcări fără nici o încărcătură, pe un

traseu foarte scurt, de ordinul a câţiva milimetri - la proba "tapping" - sau de câţiva centimetri la

probele de "teren".

Proba "tapping" constă în efectuarea cu cea mai mare viteză, timp de şase secunde, a unei bătăi

la o cheie de contact (tip Morse) legată de un contor, sau cu creionul pe o bandă de hârtie ce se

deplasează uşor, pentru a nu se suprapune punctele. Numărul de puncte sau bătăi indică viteza de

repetiţie. Proba se face atât pentru mână cât şi pentru picior, cu chei adecvate.

Viteza de execuţie. Termenul se foloseşte pentru mişcările şi acţiunile cu traiectorie foarte

scurtă, fiind foarte apropiat de T.R. Astfel de mişcări care necesită execuţie rapidă sunt în box, scrimă,

aruncările la coş sau la poartă.

Studiul caracteristicilor de forţă şi energie a mişcărilor

Forţa este definită ca fiind capacitatea organismului de a învinge, prin contracţii musculare, o

rezistenţă, sau măsura acţiunii mecanice a unui corp asupra altui corp - F=ma.

Varietatea sub care se întâlneşte forţa şi faptul că prezintă oscilaţii în momente diferite de

timp, determină măsurarea şi înregistrarea cu valori maxime la una sau mai multe grupe musculare,

prin utilizarea unei aparaturi variate, concepută şi adoptată pentru cele mai variate forme de

manifestare (tracţiune, împingere, menţinere, lovire etc.).

Metode şi tehnici pentru măsurarea detentei

Săritura în înălţime de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi este cel mai simplu procedeu de măsurare

a detentei. Pentru aceasta este necesar să se însemneze pe un panou vertical sau pe perete înălţimea

executantului cu mâna întinsă în sus, în dreptul degetului mijlociu, după care acesta execută săritura şi

lasă o urmă (pe panou sau pe perete).

O. Ungureanu (Iaşi) a imaginat un aparat care constă dintr-o bandă motrică rulată pe un tambur

care nu se mişcă liber. Banda este prinsă de o centură care se leagă în jurul taliei subiectului, capătul

liber al benzii matrice este fixat pe sol; subiectul efectuează o săritură pe verticală, timp în care se

derulează şi banda pe tambur.

Metoda Miron Georgescu este o probă standard care foloseşte o mişcare naturală, neinflueţată

de tehnică şi constă în desprinderea pe verticală.

61

Subiectul este supus unei probe care constă din:

1. Executarea unei desprinderi de sol la un semnal luminos, înregistrându-se timpul de reacţie.

2. Executarea a trei sărituri izolate, cât mai înalte, de pe loc, înregistrându-se pentru fiecare

săritură timpul în care subiectul nu are contact cu solul.

3. Executarea a 30 sărituri legate (ca mingea), cu condiţia obţinerii la fiecare săritură a

maximului de înălţime cu timp de contact cât mai scurt cu solul. Se înregistrează pentru fiecare

săritură atât timpul în care subiectul nu are contact cu solul (ts), cât şi cel în care se află în contact (tj).

Prin folosirea acestei metode se determină parametrii:

- timpul de reacţie (T.R.);

- detenta maximă (H);

- media înălţimii celor 30 sărituri - detenta medie (h);

- viteza de repetiţie (V.R.);

- capacitatea de explozie (C.E.);

- rezistenţa anaerobă (R);

- puterea medie (P).

Măsurarea forţei şi anduranţei musculare

Testul Margaria-Kalamen calculează puterea prin timpul de parcurgere a 6 trepte (174 mm

înălţime) cu considerarea greutăţii subiectului.

p = (G x D) / t , unde G = Greutatea subiectului

D = distanţa celor 6 trepte

Puterea anaerobă şi aerobă

Probele de putere anaerobe măsoară cheltuiala de energie explozivă sau maximală, în absenţa

oxigenului. Sportivul nu respiră sau respiraţia superficială nu satisface nevoia de oxigen (ex. alergarea

pe distanţe scurte 60-100 m)

Testele de putere aerobe măsoară capacitatea individului de a utiliza eficient oxigenul în

timpul unui efort de durată (cea mai bună performanţă pe distanţa de 1.500m este un exemplu de

evaluare reală a puterii aerobe).

În laborator se măsoară consumul maxim de oxigen pe kilogram corp, pe durata alergării

istovitoare pe covorul rulant, sau pe durata pedalării la bicicleta ergometrică etc.

Studiul tehnicii sportive se realizează utilizând simultan şi sincronizat diferitele procedee care

au fost amintite. În unele sporturi se recurge la tehnologii particulare. De exemplu ridicarea halterei

poate fi analizată cinematografic, dinamografic şi hodografic (traiectoria în raport cu verticala pe

planul frontal).

62

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Prezentaţi tipologia obiectivelor instructiv –educative.

2. Cum se utilizează în cercetare fotografia, cronofotografia, kinogama?

3. Cum se realizarea analiza după film a caracteristicilor temporale şi spaţiale ale mişcării?

4. Enumeraţi aparate pentru măsurarea lungimilor.

5. Enumeraţi tipurile de viteză şi cum se realizează măsurarea lor.

6. Cum de măsoară forţa?

7. Prezentaţi metode de măsurare a detentei.

8. Ce date oferă metoda Miron Georgescu, ce parametrii determină?

9. In ce constă testul Marhgaria-Kalamen?

63

Cursul nr. 13

Studiul îndemânării (capacităţii coordinative)

Reconsiderarea termenului îndemânare a dus la înlocuirea lui cu sintagma capacitate

coordinativă.

S-au elaborat mai multe modele teoretice ale acestei capacităţi, modele prin care se încearcă

evidenţierea diferitelor componente ale ei, cunoscându-se în acelaşi timp şi faptul că este cea mai

complexă calitate motrică.

Model al capacităţii coordinative (Schnabel, 1974)

1. Capacitatea de învăţare motrică (compusă din factori perceptivi, cognitivi şi mnestici);

2. Capacitatea de conducere a mişcărilor (compusă din diferenţierea chinestezică, capacitatea

de orientare spaţială, capacitatea de echilibru);

3. Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică (pe baza experienţei motrice şi reacţiei la

cerinţele mediului).

La aceste trei capacităţi de bază, în 1981, Hirtz mai adaugă cinci, deduse din primele:

- capacitatea de orientare spaţială;

- capacitatea de diferenţiere chinestezică;

- capacitatea de reacţie;

- capacitatea de ritm;

- capacitatea de echilibru;

Măsurarea componentelor coordonării (îndemânării) se face pornind de la coordonare, privită

ca sistem al aptitudinilor psihomotrice.

Componentele psihomotricităţii

- sensibilitatea chinestezică;

- simţul echilibrului;

- simţul ritmului şi al aprecierii duratelor scurte;

- coordonarea membrelor;

- coordonarea ochi - mână; ochi - picior;

- coordonarea generală;

- agilitatea;

- precizia şi stabilitatea mişcărilor;

- aprecierea oportunităţii acţiunilor în diferite momente de timp;

- lateralitatea;

- schema corporală.

64

Organizarea cercetării

Condiţii metodologice ale cercetării

Cel ce cercetează o temă, un aspect al realităţii, trebuie să cunoască şi să respecte regulile

cercetării. Îmbinarea permanentă dintre teorie şi practică, trecerea de la general la particular şi de la

particular la mai puţin general permite cercetătorului să extragă, în final, ceea ce este cu adevărat

semnificativ, ceea ce are caracter de adevăr , contribuind în acest fel la îmbogăţirea teoriei şi practicii

domeniului.

Cercetătorul trebuie să parcurgă anumite secvenţe metodologice, reuşind, în acest fel, să

rezolve problema pusă.

Pentru început el va proceda la fundamentarea teoretică referitoare la conţinutul filozofic al

domeniului, la realităţile sociale, economice şi de valoare a tezelor fundamentale ale activităţilor

corporale.

Documentarea permite cercetătorului să se informeze temeinic şi să fie la curent cu toate

noutăţile din domeniu; îl ajută să prevadă direcţiile de interes şi necesitate ale evoluţiei cercetării.

Datele rezultate din analiza critică a literaturii, ideile cele mai semnificative vor fi reţinute prin

înregistrarea lor pe fişe, acestea fiind întocmite pentru fiecare sursă de informare.

O altă problemă este cunoaşterea semnificaţiei diferitelor tipuri de activităţi corporale cu

înregistrarea şi evaluarea aspectelor acestora.

Colaborarea cu alţi specialişti şi din ştiinţele particulare, este o condiţie de bază pentru

realizarea unei cercetări pluri şi interdisciplinare.

Un ultim aspect este stabilirea unui sector preferenţial de cercetare.

Etapele cercetării

Orice cercetare presupune o finalizare care se concretizează într-o lucrare, prin care se face

cunoscut rezultatul cercetării, etapele parcurse, subiecţii, metodele folosite. În general, planul de

cercetare a unei teme include următoarele probleme:

1.Denumirea temei care urmează a fi cercetate:

-caracteristica gradului ei de actualitate, ipoteza de lucru, scop;

2.Formularea judicioasă a ipotezei care urmează a fi verificată

3. Stabilirea metodelor de cercetare ce vor fi utilizate;

4. Indicarea grupelor (sau subiecţilor) cuprinse în cercetare;

5. Stabilirea etapelor de muncă a cercetării;

6.Efectuarea experimentului; anchetei;

7. Strângerea materialului faptic şi organizarea evidenţei lui (protocoale, înregistrări, etc);

8. Interpretarea şi prelucrarea materialului, formularea concluziilor;

65

9. Verificarea concluziilor prin organizarea unor experimente de control;

10. Redactarea lucrării.

Rezultă că orice formă de cercetare presupune mai multe momente, care pe parcursul muncii

concrete pot să se intersecteze şi să se intercaleze.

Punerea problemei (formularea ei) este primul act cu care începe demersul cunoaşterii. Ipoteza

va fi puntea de legătură dintre problema pusă şi rezolvarea ei.

În procesul de elaborare a ipotezei se impune întotdeauna să pornim de la practică, să

desprindem acele aspecte care nu sunt explicate sau suficient rezolvate.

După delimitarea domeniului investigat şi punerea problemei, o altă sarcină importantă, în

perioada pregătitoare o constituie precizarea scopului cercetării.

Treptat se precizează sursele de informaţie, şi metodele prin care se rezolvă problema pusă.

Una din activităţile preliminare ale cercetării o reprezintă documentarea. Prin aceasta se

înţelege studierea literaturii de specialitate (internă şi internaţională), care oferă informaţii referitoare

la tema studiată şi, totodată, poate sugera o serie de soluţii, posibilităţi de prelucrare a datelor, etc. Pe

de altă parte, studierea literaturii este necesară şi pentru a se evita repetarea studiului unei probleme

deja rezolvate.

Redactarea lucrării

Valorificarea cercetării ştiinţifice începe cu operaţia de redactare a lucrării ce va fi comunicată

şi publicată. Poziţia critică a autorului este absolut necesară pentru selectarea materialelor demne de a

fi aduse la cunoştinţa celorlalţi, condiţie esenţială care decide conţinutul real de idei.

Redactarea unei lucrări are o importantă valoare euristică pentru autorul respectiv. Activitatea

raţională de cunoaştere nu poate fi definită decât odată cu redactarea textului, având în vedere relaţia

organică dintre gândire şi scris.

În ceea ce priveşte tehnologia lucrării, pentru începători este necesar ca redactarea propriu-zisă

să fie precedată de o etapă pregătitoare, care constă în sistematizarea datelor obţinute şi prelucrarea lor

statistică şi grafică. Concomitent cu analiza materialului original şi cu meditarea asupra problemelor

pe care le ridică, informaţia bibliografică este completată în aşa fel, încât achiziţiile proprii să poată fi

integrate teoriei ştiinţei respective (în cazul nostru ştiinţei activităţilor corporale).

Comentariile proprii, făcute pe marginea datelor culese şi din informaţiile bibliografice sunt

revăzute în ansamblul lor. Cu acest prilej se impune verificarea atentă a oricăror referinţe care

urmează a fi prelucrate. După aceasta urmează întocmirea unui plan general, structurat logic.

Materialul cules este uşor manevrabil, dacă s-au folosit fişe documentare volante, care sunt grupate

acum, conform ordinii pe care o impune planul. Redactarea începe cu o variantă care se concentrează

asupra fondului, lăsând liberă asociativitatea şi necenzurând formulările cele mai îndrăzneţe.

66

Important este ca dezvoltarea ideilor să fie axată pe o schiţă oricât de sumară. Întrucât ulterior se

impun adăugari, se prevede pentru acestea fie pagina pe verso, fie o margine a paginii. Suplimentările

se vor face pe hârtii anexe, marcate prin simboluri sau coduri. În a doua etapă se trece la analiza

formală a textului realizat, cu grija preponderentă asupra coerenţei logice şi asupra stilului. În

revizuirea textului se urmăreşte nu numai completarea şi corectarea lui, ci şi excluderea ideilor care

apar în plus, fără legătură, până la atingerea unui bun nivel de claritate şi concizie.

Titlul este, alături de rezumat, una din părţile cele mai importante, deoarece el exprimă tema

lucrării. Titlul trebuie să fie cât mai informativ.

Înscrierea autorilor respectă în mod obiectiv contribuţia adusă de fiecare, conform normelor

etice uzuale.

Punerea problemei se face în partea introductivă a lucrării. Aici se enunţă şi se formulează

ipoteza de lucru, precizându-se scopul şi obiectivele cercetării.

Materialul şi metoda de lucru pot fi expuse într-un singur capitol, sau în capitole separate.

Expunerea rezultatelor ocupă ce mai mare întindere a lucrării şi reprezintă, de altfel, partea

care-i conferă originalitatea.

Materialul brut va fi expus în formă prelucrată.

Discuţiile asupra rezultatelor asigură integrarea contribuţiilor personale în sistemul de

cunoştinţe anterioare.

Trebuie enunţate şi problemele care au rămas nerezolvate.

Astfel, planul lucrării de cercetare va cuprinde capitolele:

1. Introducere, în care se precizează importanţa teoretică şi practică a temei cercetate, motivele

alegerii ei, istoricul temei, delimitările în cadrul domeniului, ipoteza de lucru, scopul urmărit şi cadrul

general de desfăşurare a cercetării.

Când tema studiată necesită o clarificare teoretică sau o discuţie teoretică pentru justificarea

formulării ipotezei, în planul lucrării se poate afecta un capitol destinat discutării datelor din literatură,

încadrarea temei cercetate în contextul domeniului, aportul cercetării la clarificarea, precizarea unor

aspecte, etc.

Un astfel de capitol este obligatoriu în lucrările de diplomă a studenţilor. Prin modul de

prezentare şi de sinteză a datelor literaturii, candidatul dovedeşte cunoaşterea bazei teoretice şi

metodologice a temei studiate.

Acest capitol este de regulă intitulat:

2. "Fundamentarea teoretică a temei" sau "Date din literatura de specialitate referitoare la

tema cercetată"

3. Subiecţi şi metode este capitolul care mai poate fi intitulat şi "Organizarea cercetării",

deoarece aici sunt trecute de fapt condiţiile metodologice ce decurg din ipoteza de cercetare. Se arată

67

modul de organizare a cercetării (adică: cercetare de constatare; de verificare experimentală; anchetă,

etc), locul unde s-a efectuat cercetarea, durata şi periodicitatea efectuării măsurătorilor (experimente,

observaţii, etc.), în fond toate datele care pot oferi o imagine compactă şi reală a organizării cercetării.

Referitor la subiecţi se va arăta vârsta, sexul, nivelul de pregătire, condiţiile solicitării pentru

cercetare, modul de organizare al grupelor în planul factorial experimental etc. De regulă, aceste date

sunt cuprinse într-un tabel centralizator.

Metodele de cercetare folosite vor fi prezentate pe scurt, dacă circumstanţele aplicării lor nu

prezintă particularităţi deosebite. Dacă autorul realizează tehnici şi procedee proprii (specifice temei),

le va descrie detaliat, încât rezultatele recoltate să poată fi înţelese de către cititor.

În cazul aplicării chestionarelor, acestea vor fi anexate, în text precizându-se condiţiile

administrării. Pentru tehnicile observaţiei se poate, de asemenea, anexa, protocolul utilizat.

Aceste "anexe" pot fi incluse în text, în locul în care au fost amintite, sau într-un capitol

special "Anexe", aflat la sfârşitul lucrării.

4. Analiza rezultatelor şi interpretarea lor este capitolul de bază al lucrării. Rezultatele vor fi

interpretate pentru fiecare obiectiv al cercetării, în parte (acordându-se pentru fiecare obiectiv un

subcapitol). De modul în care sunt interpretate datele, depinde veridicitatea concluziilor,

aplicativitatea lor practică şi însemnătatea lor teoretică.

Rezultatele sunt cuprinse în tabele, unele din date în formă brută, iar altele în formă

prelucrată. Astfel, pot fi prezentate tabele cumulative, comparative, statistice etc. Pentru o privire

rapidă şi sintetică asupra materialului faptic se vor prezenta grafice şi materiale ilustrative (fotografii,

schiţe, scheme, chinograme).

Pentru fiecare problemă analizată se vor prezenta concluziile ce decurg din materialul faptic

coroborat cu datele teoriei şi suţinute de datele prelucrării statistice prin care se conferă semnificaţie

(încrederea) cercetării.

5. Concluziile lucrării au aspect general şi decurg din sinteza datelor fiecărui subcapitol: unele

concluzii au caracter teoretic, iar altele teoretico-practic.

Prezentarea concluziilor cercetării va fi realizată sintetic şi sistematic, scoţându-se în evidenţă

caracterul lor teoretic sau de aplicabilitate practică.

Când se impune, cercetătorul va face şi propuneri privitoare la metodologia aplicării

rezultatelor cercetării.

6. Bibliografia este capitolul în care sunt notate lucrările consultate. Indicarea surselor de

informare se face fie prin trimitere la numărul sursei din lista bibliografică de la sfârşitul lucrării, fie în

subsolul paginii în care se face referirea. În cazul citatelor, acestea se trec în ghilimele şi imediat se

indică numărul sursei şi pagina (paginile). De exemplu: "În educaţia fizică şi în activitatea sportivă

sunt solicitate particularităţile din domeniul activităţii motrice, a intelectului şi afectivităţii şi

68

însuşirilor personalităţii" (12, p.156). Numărul 12 corespunzând în acest caz sursei: EPURAN, M.

HARGHIDAN, VALENTINA, Psihologia educaţiei fizice. I.E.F.S., Bucureşti, 1979.

Limbajul lucrării ştiinţifice trebuie să fie clar, fraza simplă şi la obiect, fără exagerări

lingvistice.

Rezumatul lucrării este partea care informează cititorii asupra esenţei conţinutului şi asupra

contribuţiei autorului.

Formularea unei concluzii este necesară pentru a scoate în evidenţă contribuţia proprie şi

pentru a-i evalua semnificaţia.

Lista bibliografică trebuie întocmită cu discernământ, ea trebuie să cuprindă lucrările

consultate care au avut legătură cu problemele cercetate şi au oferit informaţiile la temă.

Gruparea lucrărilor se face în ordinea alfabetică a autorilor sau, în lipsa acestora, a lucrărilor.

Structura planului, prezentat, este un ghid orientativ în finalizarea şi redactarea lucrării.

Aceasta nu înseamnă că este obligatorie desfăşurarea lucrării după acest plan. În funcţie de tema

cercetată, planul poate suferi modificări referitoare atât la titlul capitolelor, cât şi a ordinii lor în

structura lucrării.

In general, când cercetarea are caracter experimental se poate folosi structura prezentată, dar şi

în acest caz pot surveni oarecari modificări, după modelul din exemplul următor:

Exemplu:

Tema:„Tratarea diferenţiată în educaţia fizică”

Planul lucrării

1. Introducere

1.1. Rolul educaţiei fizice în dezvoltarea personalităţii

2. Abordarea diferenţiată-modalitate de sporire a

eficienţei educaţiei fizice

2.1. Implicaţii psihice ale motricităţii

2.2. Particularităţile învăţării la educaţia fizică

3. Referiri cu privire la folosirea tratării diferenţiate în

învăţământ

3.1. Tratarea diferenţiată în procesul educaţiei fizice

4. Criterii de diferenţiere a activităţii la educaţia fizică

4.1. Educaţia fizică - obiect al cercetării

4.2. Cunoaşterea particularităţilor individuale ale elevilor-

condiţie pentru o aplicare a tratării diferenţiate la

educaţia fizică.

69

4.2. Indici de dezvoltare morfofuncţională

4.2.2.Capacitatea motrică a subiecţilor

4.2.3.Examinarea psihologică a subiecţilor

5. Probleme ale cercetării experimentale

6. Aspecte specifice ale educaţiei fizice şi modalităţi de

tratare diferenţiată

7. Stabilirea unor repere privind aplicarea tratării

diferenţiate la educaţia fizică

8. Prin analiza rezultatelor la argumente în favoarea

tratării diferenţiate

8.1. Formularea unor indicaţii metodologice cu o valabilitate

mai generală, în munca de proiectare, organizare şi

desfăşurare a activităţii de educaţie fizică şcolară.

9. Concluzii finale

Bibliografie

A se reţine faptul, că cea mai mare parte din întinderea lucrării o ocupă experimentul, care

începe cu capitolul al patrulea. Fără să apară un capitol sau un subcapitol intitulat „Ipoteze şi

obiective”, acestea apar în subcapitolul 4.1„Educaţia fizică-obiect al cercetării”.

Susţinerea comunicării ştiinţifice

Valorificarea lucrării se face prin comunicarea ştiinţifică în cadrul sesiunilor, simpozioanelor

etc, sau publicarea în reviste de specialitate.

Comunicarea se poate face liber, sau prin citirea rezumatului. Este indicat să se facă pregătirea

comunicării, încât să fie cât mai liberă şi degajată. Tabelele şi graficele din lucrare sunt prezentate în

diapozitive sau planşe.

Este foarte important să se respecte cu stricteţe timpul afectat susţinerii comunicării, timp care

este stabilit de organizatori.

Tipurile de lucrări ştiinţifice

Literatura ştiinţifică este exprimată prin diferite forme : de la scurte note preliminarii la

monografii şi tratate; de la memorii la studii, la sinteze interdisciplinare; de la lucrări individuale, la

cele colective, uneori cu colaborare internaţională.

În funcţie de felul în care se face cunoscută cercetarea, depinde, de multe ori, modalitatea de

redactare sau de publicare.

70

Principalele forme sub care se publică rezultatele cercetărilor ştiinţifice sunt: articolul, studiul

şi monografia.

Articolul ştiinţific (publicat într-o revistă de specialitate) cuprinde într-un tot unitar toate datele

investigaţiei, începând cu punerea problemei şi terminând cu concluziile şi aplicaţiile acestora.

Studiul cuprinde o mai largă categorie de probleme, dar se poate limita şi la un singur

fenomen, cercetat din punct de vedere fundamental.

Monografia cuprinde expunerea unei teme, atât teoretic cât şi experimental, privind realizările

pe plan mondial cât şi contribuţia experimentală sau de sinteză a autorului. (În categoria monografiilor

pot fi incluse şi unele lucrări de diplomă ale studenţilor sau de grad ale profesorilor).

Când autorul doreşte să informeze repede pe cei interesaţi publică un preprint (print =

tipăritură) sau publică într-o revistă de specialitate o notă preliminară asupra principalelor rezultate.

Comunicarea publică a rezultatelor unei cercetări se face prin expunere, fie în cadrul unor

manifestări ştiinţifice care pot fi: grup de lucru (laborator sau catedră), simpozion ştiinţific, congres,

consfătuire ştiinţifică, discuţie "panel". Simpozionul este o dezvoltare în legătură cu una sau mai

multe teme. Discuţia "panel" este un gen de conferinţă, în care publicul pune întrebări unui grup de

specialişti, care răspund, pe rând la întrebări. În acest caz se realizează un util schimb de opinii.

Etica6 cercetării ştiinţifice

Omului de ştiinţă nu-i revine numai o responsabilitate profesională. Lui îi revine obligaţia de a

lupta pentru condiţiile optime, dezvoltării ştiinţei şi pentru punerea acesteia în serviciul dezvoltării

societăţii.

Indiferent dacă este vorba de vocaţie sau profesiune, cercetarea trebuie învăţată, la fel cum

trebuie învăţată şi stimulată creativitatea şi dialogul cu realitatea.

Tinerilor pe care curiozitatea îi îndeamnă spre a afla tot mai mult şi mai mult, V. Săhleanu

(citat de M.Epuran, 1992) le oferă următoarele sfaturi:

- să înveţe cum să înveţe;

- să înveţe să se documenteze;

- să înveţe ce este, de fapt, ramura de ştiinţă pe care o studiază;

- să înveţe să privească la realitate (şi să înveţe din cele observate).

Oamenii de ştiinţă de orice categorie, trebuie să fie oameni "de elită", deoarece lor li se cer:

calităţi intelectuale, respectarea unor valori morale, calităţi morale deosebite. Activitatea ştiinţifică

cere tărie morală, omul de ştiinţă trebuie să aibă cavalerismul recunoaşterii succeselor altora; trebuie

să lupte adeseori cu neîncrederea sau cu tendinţa unora de a trece cu vederea contribuţia sa proprie.

6 Etica - disciplină filosofică având ca obiect studierea aspectelor teoretice şi practice ale moralei.71

Deontologia muncii de cercetare (doctrină a moralei profesionale, cuprinzând ansamblul

normelor şi obligaţiilor etice specifice activităţii respective) se referă la respectarea cu stricteţe de

către omul de ştiinţă a normelor etice pe care le impune activitatea sa - activitate care să fie pusă în

slujba şi pentru binele omului. Căutarea adevărului, respectul adevărului, evitarea şi condamnarea

minciunii sunt printre primele norme de acest gen.

Informatica documentară pretinde cercetătorului să indice sursele folosite în redactarea ideilor

sale, adică autorul/autorii, titlul lucrării, locul şi anul apariţiei şi numărul paginii de unde se face,

aceasta cu atât mai accentuat cu cât se reproduc, însoţite de ghilimele “..”, pasagii din aceste surse.

Este incorectă practica de a trece în lista bibliografică autori şi titluri de lucrări pe care cercetătorul nu

le-a consultat.

În câmpul ştiinţei, onestitatea absolută este cerută, în primul rând, prin necesitate şi în al

doilea rând prin moralitate. Cercetătorul nu trebuie să se gândească, în primul rând la avantajele de

ordin personal, ci trebuie să se gândească la binele omenirii. Dorinţa de a ajunge cât mai repede la

rezultate spectaculoase duce la fragmentare şi superficialitate în munca de cercetare. Excesiva

încredere în forţele proprii, intoleranţa pentru ideile altora, se opun difuzării noului. Ca în orice

activitate umană şi în cea de cercetare este obligatorie o dublă apreciere morală; una se referă la

relaţiile interumane din câmpul respectiv de activitate şi cealaltă, la consecinţele îndepărtate ale

rezultatelor ei.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Prezentaţi componentele psihomotricităţii, la cer se referă?

2. Pe ce se bazaeză fundementarea teoretică a unei lucrări:?

- pe datele provenite din experiment;

- pe documentare;

- pe analiza de caz.

3. Care sunt etapele cercetării?

4. Prezentaţi conţinutul etapelor cercetării.

5. Care sunt tipurile de lucrări ştiinţifice?

6. Cum se susţine o lucrare ştiinţifică?

7. La ce se referă deontologia muncii de cercetare?

72

Cursul nr. 14

Noţiuni de statistică matematică aplicate în educaţia fizică şi sport

Statistica, ca ramură a matematicii este folosită în cele mai variate ştiinţe pentru prelucrarea

datelor înregistrate. Noţiunile de bază ale statisticii sunt abstracţii foarte cuprinzătoare prin care

reuşim să ne apropiem de fenomenul studiat şi să-i înţelegem semnificaţia.

Valoarea indicelui statistic folosit depinde în mod direct de valoarea înregistrărilor obţinute

prin diferitele metode de cercetare (experiment, anchetă, observaţie etc.).

Deşi aplicarea metodelor statistice presupune aplicarea în prealabil a altor metode prin care se

obţine şirul de date ce urmează a fi relucrate, statistica nu se reduce numai la prelucrare, ci prin

intermediul ei posibilitatea de cunoaştere a fenomenului se lărgeşte, judecata reuşind să desprindă din

înregistrările brute şi izolate legile după care se desfăşoară fenomenele, să sesizeze unitatea dintr-o

largă diversitate.

Există două categorii de legi: legi dinamice (acţionează în cazul fenomenelor individuale luate

ca atare şi legi statistice care acţionează în cazul fenomenelor de masă (apar ca o rezultantă medie a

numeroaselor acţiuni individuale ale ansamblului de fenomene).

Legea statistică se deosebeşte de legea dinamică prin aceea că nu exclude posibilitatea apariţiei

fenomenelor aleatorii, că nu poate fi confirmată sau infirmată de un caz individual şi nici nu poate să

ne conducă la previziuni pentru fiecare caz individual (luat ca atare). Previziunea este valabilă în

medie pentru un anumit număr de cazuri din categoria fenomenelor studiate şi probabilă fiecărui caz.

Probabilitatea este cu atât mai mare cu cât numărul fenomenelor studiate (eşantionul) este mai

mare. Frecvenţa empirică tinde către probabilitatea teoretică p în cazul eşantioanelor largi, dar

diferenţa p -f nu se micşorează neîncetat prin prin creşterea numărului cazurilor, ci oscilează aleatoriu

în jurul lui 0 (zero).

Statistica îşi exprimă rezultatele în date cifrice şi foloseşte ca procedeu de bază numărătoarea

şi gruparea.

V. Săhleanu distinge o serie de probleme a căror rezolvare este ajutată de statistică, între

acestea sunt:

- Probleme de ordonare - urmăresc desprinderea a ceea ce este mai frecvent sau mai

important;

- Probleme de structură - cunoaşterea structurii unei colectivităţi, acestea se realizează în

special cu ajutorul poligoanelor de frecvenţii;

- Probleme de caracterizare cantitativă a particularităţilor colectivităţii - prin medie, modul,

mediană, abatere medie, pătrăţică, etc.;

- Probleme de variabilitate - pentru caracterizarea variabilităţii este necesară stabilirea

73

dispersiei;

- Probleme ale interpretării datelor numerice unde se apreciază exactitatea şi precizia

rezultatelor;

- Probleme de variaţie legată. Se poate stabili şi măsura legătura între diverse fenomene cu

ajutorul coeficienţilor de corelaţie.

Aceste probleme ne ajută la realizarea unei evidenţe a materialului studiat (statistica

descriptivă), la desprinderea relaţiilor între diverse fenomene sau între diferitele laturi ale aceluiaşi

fenomen (statistica analitică) şi în inducţia ştiinţifică.

Cercetările ştiinţifice nu se fac de obicei epuizând cazurile, ci pe un anumit eşantion. Se pune

problema în ce măsură datele obţinute asupra eşantionului sunt valabile colectivităţii generale. Metoda

statistică poate preciza numeric, prin valoarea unei probabilităţi, limitele încrederii într-un rezultat

numeric de observaţie sau experiment (statistica inductivă).

Fenomenele studiate (izolat sau în raporturile dintre ele) de către diferite discipline ştiinţifice

se împart, din punct de vedere al metodei întrebuinţate în studierea lor, în două categorii:

- fenomene tipice;

- fenomene colective.

Fenomenele tipice sunt acele fenomene care, în condiţii identice sau asemănătoare, se prezintă

sub aceeaşi formă unică (aşa se prezintă majoritatea fenonenelor din lumea anorganică).

Fenomenele colective sunt acele fenomene care nu se pot reproduce aproape niciodată în mod

identic. Dintre acestea fac parte şi fenomenele biologice şi cele sociale, deci şi fenomenele care

privesc activitatea de educaţie fizică şi sport.

Aplicarea metodelor statisticii matematice în prelucrarea şi analizarea unor fenomene întâlnite

în activitatea de educaţie fizică şi sport este justificată prin caracterul probabilistic al acestor

fenomene, care intră în grupa fenomenelor colective. Studierea cu ajutorul statisticii matematice a

caracteristicilor diferitelor fenomene de educaţie fizică şi sport permite:

- descrierea mai exactă a acestor fenomene;

- delimitarea mai riguroasă a problemelor, prin introducerea unei ordini precise şi, deci, prin

realizarea unui tablou general unitar;

- prevederea unor fenomene care vor putea avea loc dacă acestea se repetă în condiţii

asemănătoare sau identice celor care au fost studiate mai înainte;

- analizarea unor factori cauzali, în afara celor perturbatori.

Studiul diferitelor fenomene colective nu se poate face decât pe baza unui număr relativ mare

de cazuri, pentru a se putea separa ceea ce este tipic de ceea ce este întâmplător şi a se distinge

elementul trecător de cel permanent.

Cercetarea statistică a fenomenelor colective se desfăşoară în trei etape:

74

1. observarea statistică a caracteristicilor colectivităţţii studiate (alegerea unităţilor care urmează a fi

cercetare; obţinerea materialului statistic prin înregistrarea într-o formă unitară a caracteristicilor

care ne interesează);

2. centralizarea, ordonarea şi prelucrarea datelor culese în cursul observării, calculul indicatorilor

sintetici, care caracterizează colectivitatea cercetată, prezentarea graficelor care uşurează analiza

datelor culese;

3. aprecierea şi analiza indicatorilor sintetici, care caracterizează colectivitatea fenomenelor studiate.

In cercetarea statistică a fenomenelor din domeniul educaţiei fizice, pentru a se trage concluzii

care să poată fi extinse asupra întregii colectivităţi de fenomene studiate, este necesară alegerea unui

eşantion reprezentativ (numeric).

Eşantionul este un grup de subiecţi selectat pentru efectuarea unui experiment asupra lui. Cum

se efectuează eşantioanele?

1. Selecţia aleatoare* se realizează astfel: identificare (există o tabelă Fischer de numere aleatorii, de

asemenea pot fi utilizate şi programele pe computer), după care, folosind diferite criterii, sunt

selectaţi subiecţii. Aceştia formează un eşantion reprezentativ pentru întreaga populaţie din care

face parte, adică observaţiile relevate de acest grup pot fi generalizate la întreaga populaţie.

2. Eşantionarea aleatoare stratificată. In acest caz populaţia este împărţită după o anumită

caracteristică înainte de selecţia aleatoare.

3. Eşantionarea sistematică poate fi realizată prin telefon (fiecare al 50-lea abonat).

4. Desemnarea aleatoare se referă la posibilitatea desemnării de grupe în interiorul eşantionului.

Prezentarea datelor sub formă de tabele

Datele primare odată grupate sunt centralizate în tabele care uşurează cuprinderea materialului

şi desprinderea aspectelor esenţiale. Modul de întocmire a tabelelor depinde de obiectivele cercetării,

de aspectele care urmează a fi scoase în evidenţă.

Adeseori se întocmesc tabele comparative, iar grupele studiate pot să aibă efective inegale. In

acest caz, frecvenţele stabilite trebuie exprimate în procente (frecvenţe relative).

N = efectiv total se ia la 100%

şi se aplică regula de trei simplă. De exemplu:

Dacă 24 ......................... 100%

atunci 6 .......................... x

* Jerry R. Thomas, Jack K. Nelson. Metodologia cercetãrii în activitatea fizicã (vol. I). M.T.S.C.C.P.S., Bucureşti, 1996

75

x = = = 25%

Datorită accesibilităţii sale, exprimarea procentuală este preferată în multe cercetări. In unele

cazuri recurgem la calcularea procentului sau indicelui de exactitate

E = indice de exactitate

şi se calculează după formula:

E = . 100

în care:

Rc reprezintă numărul de răspunsuri corecte (încercări reuşite), iar

R max reprezintă numărul maxim de răspunsuri (puncte, încercări) posibil de realizat

Exemplu: avem trei clase de elevi cu efective după cum urmează:

Tabelul 26.1 Punctajul pentru răspunsurile corecte ale elevilor cuprinşi în experiment

Clasa nr. elevi nr. maxim de puncte răspunsuri

corecte

de experienţă A 37 444 364

B 29 348 285

de control C 41 492 315

Fiecare elev are de efectuat 6 aruncări la coş din care poate realiza 12 puncte.

Se calculează procentul (indicele de exactitate) astfel:

EA = x 100 = 81,98 82%

EB = x 100 = 81,89 82%

EC = x 100 = 64,02 64%

Se consideră că acţiunea (priceperea) este însuşită când întruneşte 75% exactitate.

Tabelele trebuie astfel întocmite încât să poată fi citite cu uşurinţă. Pentru a nu fi prea

încărcate, uneori reducem numărul categoriilor, contopind intervale învecinate. Exemplu: notele

obţinute de studenţi:

foarte bune bune mediocre slabe76

10 - 9 8 - 7 6 - 5 4 –3

Tabelul 26.2

Notele obţinute de subiecţi

Tabelul se prezintă astfel:

Grupa număr Rezultate

stud. F.b. B M S

exp. 32 5 7 18 2

Control

.

20 2 4 10 3

Precizarea numărului de subiecţi care compun grupele studiate este obligatorie. Când N este

mic nu se recurge la exprimare procentuală (deoarece ne poate induce în eroare).

Un tabel poate fi mai complet dacă prezintă datele, atât în cifre absolute (N) cât şi în procente

(%).

În orice tabel distingem două elemente: coloană (pe verticală) şi linia sau rândul (pe

orizontală). Este bine ca orice tabel să aibă un număr şi un titlu, notate deasupra, care să redea în mod

concis conţinutul. Fiecare coloană şi fiecare rând va preciza itemii conţinutului.

Coloanele se pot subdevide în subcoloane. Atât coloanele cât şi rândurile pot avea la sfârşit un

total (însumările se fac, de regulă, pentru date de acelaşi fel).

Reprezentări grafice

Datele sistematizate pot fi prezentate şi sub formă grafică. Reprezentările grafice permit o

examinare intuitivă a rezultatelor şi înlesnesc adeseori comparaţii prin suprapunerea mai multor curbe

pe aceeaşi figură.

Când rezultatele obţinute sunt grupate doar în câteva categorii sau procente se folosesc

diagrame de structură şi diagrame de comparaţie.

Diagrama de structură se utilizează mai ales când se reprezintă părţile

unui întreg. Sectoarele se calculează după unghiul lor, folosind regula de

trei simplă. Dacă 100% reprezintă 3600 atunci 60% reprezintă x.

77

Diagramele de comparaţie constau adeseori în coloane paralele

având aceeaşi bază sau lăţime şi alăturat o scală de mărime

Când vrem să reprezentăm grafic o serie de variaţie ne folosim

de sistemul de referinţă al axelor rectangulare.

X f

3 – 5 3

6 – 8 5

9 – 11 9

12 – 14 16

15 – 17 10

18 – 20 4

21 – 23 3

Poligonul şi curba de frecvenţe fac posibilă precizarea formei pe care o are distribuţia studiată. De

asemeni compararea grafică a unor linii paralele.

Distribuţia statistică

Valorile obţinute în cercetare se grupează după frecvenţe în curbe de distribuţie de forme

diferite. Acestea pot fi distribuţii normale şi distribuţii asimetrice.

Distribuţiile normale se prezintă sub forma profilului unui clopot. Ele sunt distribuţii 78

simetrice; valorile frecvenţelor situate de o parte şi de alta a clasei cu frecvenţa maximă sunt egale sau

diferă foarte puţin între ele. O astfel de curbă se obţine numai atunci când datele obţinute sugerează

astfel de ipoteză şi este caracteristică fenomenelor aleatoare.

În cazul distribuţiilor asimetrice majoritatea frecvenţelor se spre dreapta sau spre stânga

medianei.

În cazul distribuţiilor în formă de i curba frecvenţelor este constant descrescătoare. De

exemplu, curba erorilor, în seria exerciţiilor pentru formarea deprinderii este constant descrescătoare;

distribuţiile în formă de j au frecvenţe crescătoare.

În anumite cazuri putem întâlni distribuţii având frecvenţele mai mari în două grupe; este

vorba de o distribuţie sinusoidală, care sugerează ipoteza existenţei a doi factori sau grupe diferite.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Cum pot fi prezentate datele cercetării:?

- tabele şi grafice;

- digrame de structură.

79

BIBLIOGRAFIE:

1.ALBAN, P., Les Questionnaires psychologiques. Paris, P.U.F., 1968.

2.ALEXE, N.,Cercetarea ştiinţifică în domeniul educaţiei-fizice. În: Educaţia Fizică şi sport, nr.4 / 1991.

3.ALEXE, N., Probleme actuale şi de perspectivă ale cercetării ştiinţifice în domeniul educaţiei fizice şi

sportului. În Educaţia fizică şi sport, nr.2 / 1976.

4.ANTONELLI, F., Metoda convorbirii psihologice a sportului, C.N.E.F.S., 1971.

5.APOSTOL, P., Educaţia şi pedagogia în perspectiva operaţională, Bucureşti, E.D.P., 1969,

6.APOSTOL, P., Metodologia: modelarea acţiunii educaţionale. În: Fundamente pedagogice, vol. II, (sub. red.):

Tudoran, D.; Vaideanu, G., Bucureşti, E.D.P., 1970.

7.Bazele informaticii documentare, vol. I-II, Consiliul Naţional de Informare şi Documentare, Bucureşti, 1976.

8.BERNAL, J.D., Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti, Editura Politică, 1964.

9.BEVERIDGE, W.I., Arta cercetării ştiinţifice, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968.

10.BROOKE, J.B., Psihologia sportului şi studiul mişcărilor umane. Definirea domeniului profesional de

specialitate şi academic universitar. În: Epuran, M., (sub.red.), Psihologia şi sportul

contemporan, Bucureşti, Editura Stadion, 1974.

11.COLER, D., BUTOI, T, Testul în educaţie fizică şi sport. În: Educaţie

fizică şi sport, nr. 10 / 1973.

12.DEREK, I., Ştiinţă mică, ştiinţă mare. Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1971.

13.DONSKOI, D., Biomecanica, bazele tehnicii sportive. Bucureşti, Editura Stadion, 1973.

14.DRĂGAN, I., Locul anchetelor de opinie în investigaţia sociologică şi psihologie socială. Col. Teorie şi

metodă în ştiinţele sociale, vol. 6, Bucureşti, Editura Politică, 1968.

15.DUMITRESCU, D., Trepte spre ştiinţă, Cluj, Editura Dacia, 1974.

16.EPURAN, M., Despre reprezentările mişcărilor în învăţarea exerciţiilor fizice. În: Revista de pedagogie, nr.

6, 1958.

17.EPURAN, M., Psihologia educaţiei fizice, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1976.

18.EPURAN, M., Metodologia cercetării activităţilor corporale, Vol. I şi II, Bucureşti, 1992.

19.FLONTA, M., Problema acordului structurilor matematice cu datele experienţei. În: Teorie şi experiment,

Vol. XIV, Bucureşti, Editura Politică, 1971.

20.GEORGESCU, ST., Epistemologie, Bucureşti, E.D.P., 1978.

21.HOFFMAN, O., Sisteme conceptuale operaţionale în sociologie, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi

Enciclopedica, 1977.

22.KORNIN, P.V., Bazele logice ale ştiinţei, Bucureşti, Editura Politică, 1977.

23.LANŢOS, ST., Valoarea euristică a previziunii ştiinţifice. Teză de doctorat. Universitatea Babeş-Bolyai,

Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filosofie, 1969-1970.

24.LĂZĂRESCU, G., Introducere în metoda de indexare coordonată, Academia R.S.R., Centrul de

Documentare ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

25.MAROLICARU, M., Abordarea sistematică în educaţia fizică, Cluj-Napoca, 1992.

26.MĂRGINEANU, N., Psihologia logică şi matematică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975.80

27.MĂRGINEANU, N., Natura ştiinţei, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968.

28.Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1986.

29.MIHAILOV, A.I., şi colab. Informatică documentară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.30.MOSER, C.A., Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967.

31.PACCZOLAY, G., Tudomànyok és rendszerek -Tudomànyterületek közös törvényszerüségei, Budapest,

Akadémiai Kiado, 1973.

32.PANTIN, C.A., Raporturile dintre ştiinţe, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972.

33.POPA, C., Teoria cunoaşterii în perspectivă semiotico-praxiologică asupra actului cunoaşterii , Bucureşti,

Editura ştiinţifică, 1972.

34.PIERON, M., Analyse del'enseignement des activités physiques. Liège. Université de Liège au Sort Tilman,

1980.

35.RĂDUŢ, C., Morfometria specifică - instrument specific de pregătire şi selecţie în sport , În: Educaţie fizică şi

sport, nr.1 / 1981.

36.RADU, I., Introducere în psihologia experimentală şi statistică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

1967.

37.ROKUSFALVY, P., Importanţa concepţiei moderne de cercetare şi practica psihologiei sportului. În: Epuran

M., (sub.red.) Psihologia şi sportul contemporan, Bucureşti, Editura Stadion, 1974.

38.ROŞCA, AL., Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1971.

39.ROŞCA, MARIANA, Metode de psihodiagnostic. Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1972.

40.SAVINOV, A.V., Legile logice ale gândirii, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1961.

41.SĂHLEANU, V., Etica cercetărilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967.

42.TÖVISSI, BERTA, Rolul modelelor în învăţarea exerciţiilor de gimnastică sportivă. În: Educaţie fizică şi

sport, nr. 7 / 1975.

43.TÖVISSI, BERTA, Utilizarea simbolurilor figurale ca modele de învăţare a exerciţiilor de gimnastică . În:

Educaţie fizică şi sport,nr.8/197

81

82