CUPRINSULCAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI.............................. 5§1. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală ...................... 5§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului..................................................... 7§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului............ 8

CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI................................13§1. Conceptul statului, trăsăturile lui........................................................13§2. Dimensiunile (atributele) statului........................................................15§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului...................................................19§4. Forma statului....................................................................................22

CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI.................................................................29§1. Conceptul dreptului...............................................................................................29§2. Funcţiile dreptului.................................................................................................31§3. Principiile dreptului...............................................................................................33

CAPITOLUL 4. NORMA JURIDICĂ.....................................................................36§1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice.............................................36§2. Structura normei juridice.......................................................................................37§3. Clasificarea normelor juridice...............................................................................39

CAPITOLUL 5. IZVOARELE DREPTULUI...............................................................43§1. Noţiunea de izvor de drept...........................................................................................43§2. Caracteristica izvoarelor formale ale dreptului.......................................................... 44§3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor..............................51

CAPITOLUL 6. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE..............................55§1. Conceptul interpretării normelor juridice................................................................55§2. Formele (felurile) interpretării.................................................................................56§3. Metodele interpretării...............................................................................................57§4. Rezultatul interpretării normelor juridice................................................................59

CAPITOLUL 8. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ........................................................691. Despre răspunderea juridică în general..................................................................692. Subiectele răspunderii juridice (persoana fizică, persoana juridică)......................703. Condiţiile (temeiurile) răspunderii juridice............................................................714. Principiile generale ale răspunderii juridice...........................................................745. Formele răspunderii juridice...................................................................................76

CAPITOLUL 10. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR...........................................95§1. Definirea activităţii de întreprinzător.......................................................................95§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător..............................................96§3. Genurile activităţii de întreprinzător........................................................................98§4. Subiectele activităţii de întreprinzător......................................................................99§5. Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător...........................................103§6. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale .........................105§7. Activităţi interzise ..................................................................................................107§8. Profesii liberale.......................................................................................................107

CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR.....................................................................................................110§1. Consideraţii generale...............................................................................................110§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător .................................................111§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător...............................................112§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător..............................................................114§5. Concurenţa şi monopolul în activitatea de întreprinzător .......................................118§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de întreprinzător......120§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător...122§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător..................................................124

CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE....................................................................................................................................130

1

§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului.....................................................................130§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii.............................132§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale...............................................136§4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social...............................................................138§5. Formarea şi modificarea capitalului social.........................................................142

CAPITOLUL13.PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT AL DREPTULUI AFACERILOR...............................147§1. Întreprinzător–persoană fizică ca subiect al dreptului afacerilor............................................147§2. Întreprinzătorul persoană fizică...............................................................................150§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale........................153§4. Gospodăria ţărănească (de fermier).........................................................................155

CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV.......................158§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ.......................................................158§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ...................................................159§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ (organizare, patrimoniu, scop)......164§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop lucrativ (adunarea generală, organul executiv, organul de control)............................................................................165§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ..........................168 §6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ (denumirea de firmă, marca, emblema, sediul, naţionalitatea)............................................................. 170

CAPITOLUL 16. SOCIETATEA PE ACŢIUNI..........................................................187§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni......................................................187§2. Constituirea societăţii pe acţiuni ............................................................................188§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni......................................190§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni............................................................................195 §5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni..................................................................196

CAPITOLUL 17. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE..................................................198§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor................................................................198§2. Organele de conducere ale cooperativei..................................................................200§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative..............................................201§4. Cooperativa de producţie.........................................................................................202§5. Cooperativa de întreprinzător..................................................................................205§6. Cooperativa de consum...........................................................................................206

CAPITOLUL 18. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA MUNICIPALĂ..............................................................................................................209§1.Întreprinderea de stat................................................................................................209§2.Întreprinderea municipală........................................................................................215

CAPITOLUL 19. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV.................................................................................................219§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice........................................................219§2. Reorganizarea prin fuziune.....................................................................................220§3. Reorganizarea prin dezmembrare...........................................................................223§4. Transform area.........................................................................................................226§5. Procedura de lichidare a persoanei juridice............................................................227§6. Lichidatorul persoanei juridice...............................................................................237

CAPITOLUL 20. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR......................239§1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate..........................................239§2. Participanţii la procesul de insolvabilitate..............................................................242§3. Intentarea procesului de insolvabilitate..................................................................257§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare..................................... 262§5. Procedura planului..................................................................................................270

2

CAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI

§ 1. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală

Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale a căror existenţă se limitează la o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii. Istoria organizării statale a societăţii nu corespunde cu istoria dezvoltării societăţii umane, deoarece statul apare la o anumită treaptă a evoluţiei a societăţii umane şi de aceea elaborarea unui concept pe deplin ştiinţific al statului presupune cercetarea originii statului, a cauzelor care au determinat trecerea societăţii de la forme de organizare nestatală la organizarea statală a societăţii.

Istoria dezvoltării societăţii umane, din punctul de vedere a organizării vieţii sociale poate fi împărţită în două mari epoci: epoca societăţii prestatale şi epoca formaţiunilor social-politice 1.

Una dintre cele dintîi formă de convieţuire a strămoşilor noştri a fost hoarda. Hoarda reprezintă un grup de indivizi reuniţi fără nici o regulă fixă, stabilă. Viaţa hoardei este nomadă, nu este legată de un anumit loc de trai, iar principalele mijloace de existenţă le obţin din vînătoare şi pescuit. Puţin cîte puţin, acest regim se modifică: apare agricultura, se construiesc primele locuinţe, încep a se recunoaşte legăturile de descendenţă.

Prima formă umană de comunitate ce a luat locul hoardei primitive a fost ginta, adică o uniune de oameni bazată pe rudenie de sînge, oameni legaţi prin munca colectivă şi apărarea în comun a intereselor comune, precum şi prin comunitatea limbii, moravurilor, tradiţiilor. Relaţiile între membrii ce formau ginta se caracterizau prin egalitatea tuturor, prin solidaritate şi ajutor reciproc. Apartenenţa la o gintă sau alta nu era condiţionată de prezenţa oamenilor pe un anumit teritoriu, ci de relaţiile lor de rudenie, de sînge; la început reale, iar mai apoi simbolice, de descendenţa lor din acelaşi strămoş feminin sau masculin.

Întrucît în prima perioadă de dezvoltare a ginţii relaţiile de căsătorie nu erau încă, rudenia se stabilea după mamă, iar femeia devine nucleul vieţii sociale. Nu este vorba de o hegemonie politică, ci de determinarea înrudirii ce se face plecînd de la mamă. Acest factor determină formarea ginţii matriarhale.

La o treaptă superioară de evoluţie, în epoca destrămării comunei primitive, ginta matriarhală va ceda locul ginţii patriarhale, unde tatăl devine centrul vieţii sociale, capul familiei şi el va determina mai departe apartenenţa la o gintă sau alta inclusiv şi gradul de rudenie. Ordinea evoluţiei poate fi reprezentată, astfel de trei faze succesive: hoarda, matriarhat, patriarhat.

Conducerea ginţii, a vieţii ei economice, militare, spirituale etc. aparţine unui organism cu caracter obştesc, unei puteri nepolitice obşteşti. Hotărîrile erau luate de adunarea generală a membrilor adulţi ai ginţii. Problemele curente erau soluţionate de un sfat, în frunte cu un şef, ales de gintă. Organele de conducere a ginţii puteau fi înlocuite oricînd de gintă. Autoritatea lor era de natură morală, părintească. Nu există o categorie specială de oameni ce conduc, nu există un organ special de constrîngere, de violenţă.

În privinţa relaţiilor sociale din această epocă, sînt reglementate de anumite reguli de convieţuire socială: obiceiuri, morală, prescripţii religioase. Pentru această perioadă este caracteristic şi faptul că nu există deosebire dintre drepturi şi obligaţii. Pentru omul primitiv nu se pune încă întrebarea dacă participarea la treburile obşteşti, răzbunarea sîngelui sau răscumpărarea sînt datorii sau drepturi. Această întrebare i se părea, probabil, tot atît de absurdă, ca şi faptul dacă mîncatul, dormitul, vînatul constituie un drept sau o obligaţiune. De regulă, fiecare individ se consideră obligat să urmeze exemplele strămoşilor săi 2.

La o etapă mult mai avansată apare tribul ca o uniune a cîtorva ginţi, obşti. Tribul constituie o comunitate etnică şi de organizare socială a mai multor ginţi sau familii înrudite. Formarea, la o epocă posterioară, a uniunilor de triburi este un proces însoţit de consolidarea legăturilor gospodăreşti şi culturale intertribale. Ciocnirile militare, migraţia populaţiei, toate acestea cauzate de apariţia proprietăţii private, duceau treptat la un amestec de triburi, la înlocuirea vechilor legături de rudenie prin sînge cu cele determinate de legături teritoriale şi la apariţia unei noi forme de comunitate istorică.

§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului

Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s-au creat destul de lent şi de greu. Primii germeni au apărut în perioada descompunerii comunei primitive prin evoluţia treptată a forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie, precum şi prin modificarea în structura şi organizarea societăţii

1

2

3

primitive.Schimbările în domeniul procurării celor necesare pentru trai: dezvoltarea agriculturii, a

păstoritului, a meşteşugăritului, a schimbului etc. A constituit un pas enorm atît pentru societate în ansamblu, cît şi pentru fiecare individ. Are loc trecerea de la economia prădalnică la economia productivă, iar în aceste condiţii omul devine producător, apare familia 3.

În legătură cu aceasta filosoful german Hegel menţiona: "...începutul adevărat şi prima fundaţie a statului consistă în introducerea agriculturii, alături de introducerea căsătoriei, întrucît primul din aceste principii aduce cu sine prelucrarea solului şi o dată cu aceasta proprietatea privată exclusivă, reducînd viaţa nomadă a sălbaticului care îşi caută în peregrinări subzistenţa, la stabilirea dreptului privat şi la siguranţa satisfacerii necesităţilor; de aceasta se leagă limitarea raporturilor sexuale la căsătorie şi, prin urmare, transformarea acestei legături într-o alianţă durabilă, universală în sine, tot astfel a nevoii subiective în grijă de familie şi a posesiei în averea familiei".

Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în comunităţi aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul că în aceste comunităţi raporturile membrilor lor şi-au găsit reflectare într-o serie de norme sociale, devenite cu timpul " tabu-uri" corespunzătoare a ceea ce s-a numit "totemismul de clan". Conform prevederilor "tabu-urilor", se interzice incestul dintre frate şi soră; este considerat nenatural şi de neînchipuit incestul cu mama; se pedepseşte, dar nu cu pedeapsă prea mare, raportul intim cu fiica etc.

Apare necesitatea de a stabili modalitatea de răzbunare. Ea, de regulă, se bazează pe conceptul egalităţii. Acest concept de egalitate se rezumă în aşa zisa Lege a Talionului, care cere ca reacţia împotriva vătămării să se facă cu aceeaşi armă sau în aceeaşi parte a corpului, în acest context ne amintim de formula: "...ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viaţă pentru viaţă...".

Dar acest regim al răzbunării duce la slăbirea grupurilor, din cauza luptelor de răzbunare continuă. Din aceste motive apare tendinţa ca ofensa, în loc să fie răzbunată, să fie despăgubită, fie conform unui sistem de tarife determinate, fie conform judecăţii unui arbitru, ales de părţi dintre cei mai bătrîni. In anumite cazuri se impune curmarea conflictelor interne şi reunirea forţelor împotriva unui duşman comun, fie în scop de apărare, fie în scop de atac.

Sub influenţa tuturor acestor factori, deasupra unităţilor gentilice deosebite se formează un agregat cu mult mai vast şi mai complex – statul, adică o reunire de grupuri, care nu se mai întemeiază pe legătura de sînge, ci are o altă natură. Inclusiv în acest moment încep să se schiţeze elementele statului, care a stat la baza formării lui:

a) un număr de indivizi destul de mare pentru a îngădui o distribuţie organică a diferitelor activităţi şi funcţiuni sociale;

b) un raport constant de stăpînire asupra unui teritoriu determinat;c) o organizaţie juridică, formată de obiceiul nedesluşit şi de autoritatea şefului.Bineînţeles, statul nu a apărut într-o zi. Pentru multă vreme mai persistă divergenţe, luptă

chiar între organizaţiile minore (ginţi) şi puterea centrală care tindea să le supună.Un proces analog celui expus se înregistrează şi în domeniul dreptului. Normele juridice apar

pe două căi:a) o serie de norme de conduită vechi (norme de obicei, morală, norme religioase) sînt

preluate şi, adăugîndu-li-se elementul de sancţiune (pedeapsă), fiind transformate în norme de drept;b) se creează reguli de drept noi, edictate de noua putere.

§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului

Problema originii statului şi dreptului, a cauzelor care au determinat apariţia lor a preocupat întotdeauna gîndirea umană încă din cele mai vechi timpuri, din perioada antichităţii. În încercarea de a răspunde la întrebarea: cînd şi de ce au apărut statul şi dreptul, care e sursa şi fundamentul lor, — la diferite intervale, în diferite ţări, au fost elaborate un număr extrem de mare şi de variate teorii, concepţii. Făcînd abstracţie de multitudinea şi varietatea acestor concepţii, ele pot fi reduse la cîteva mai esenţiale, care într-o formă sau alta, de la un autor la altul, aproape că nu diferă.

Cele mai răspîndite concepţii care au adus contribuţii, mai mari sau mai mici, la cercetarea unor sau altor aspecte ale fenomenului statului sînt următoarele 4:

Teoria teologică (teocratică, originea divină a puterii)Potrivii acestei concepţii, cu toate variantele ei creştine, budiste, islamice etc., fără a mai

vorbi despre religiile din Orientul antic, statul este creaţia divinităţii, iar monarhul, şeful statului, este reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt. Aşa, de exemplu, împăratul Japoniei este numit "Fiul

3

4

4

Soarelui", faraonul Egiptului antic era considerat singurul intermediar între Dumnezeu şi oameni ş.a.m.d. Promotorii concepţiei divine asupra puterii de stat au fost, mai ales, Sfîntul Augustin şi Sfîntul Paul, teologii filosofi, moralişti şi dialecticieni.

Teoria patriarhalăPărtaşii acestei concepţii susţin că statul îşi trage originea de la familie. Germenii acestei

concepţii pot fi observaţi încă la Aristotel, şi anume în renumita sa lucrare "Politica" Aristotel susţine că omul ca fiinţă socială se organizează în familie, iar statul reprezintă forma prelungită a acesteia.

În perioada medievală teoria patriarhală este dezvoltată de englezul Robert Filmer, în lucrarea sa "Patriarhul" (1653) el, recurgînd la argumentele din Biblie, afirmă că monarhul deţine puterea de stat în calitate de moştenitor al lui Adam care a fost investit de Dumnezeu atît cu puterea părintească, precum şi cu cea legală.

Teoria patrimonialăApărută în perioada medievală, această teorie susţine că statul a luat naştere din dreptul de

proprietate asupra pămîntului. Guvernanţii stăpînesc teritoriul în virtutea unui vechi drept de proprietate, iar poporul nu este decît o adunare de arendaşi, pe moşia stăpînului. Concepţia a avut o aplicare mai mare în Germania. Una din formulele ei răspîndite afirmă că "sîngele şi pămîntul făuresc istoria".

Teoria violenţeiAceastă teorie capătă o răspîndire largă mai ales în epoca modernă. Cei mai de seamă

reprezentanţi ai ei E.Duhring, L.Gumplowiez, K.Kautsky atribuie violenţei rolul decisiv în apariţia claselor sociale şi a statului. Statul a apărut în lupta dintre diferite triburi primitive. Tribul învingătorilor instituie puterea de stat, se transformă în partea dominantă a societăţii, iar tribul învins constituie masa supuşilor, învingătorii devin şi proprietari ai bogăţiilor acaparate.

Teoria organică (biologică)Această concepţie a apărut în secolul al XlX-lea. Reprezentanţii ei: juristul elveţian

Bluntschli, sociologul englez Spencer, sociologul francez Borms transpun legile naturii asupra studierii statului. După părerea lor, statul este un organism social compus din oameni, tot astfel cum organismul animal se compune din celule. Statul are o voinţă şi conştiinţă separată de voinţă oamenilor din care este compus. Exact aşa cum într-un organism, organele desfăşoară anumite activităţi, trebuie să decurgă lucrurile şi în societate, unde fiecare om, fiecare pătură socială îşi are locul şi rolul ei. Statul trebuie să domine asupra tuturor după cum organismului viu îi sînt supuse toate părţile sale.

Teoria rasialăAceastă teorie porneşte de la ideea inegalităţii raselor, a dominaţiei raselor "superioare". Cele

mai reacţionare variante ale teoriei rasiale au fost dezvoltate de teoreticienii regimurilor fasciste şi totalitare, instaurate între cele două războaie mondiale de teoreticienii regimurilor fasciste.

În viziunea părtaşilor acestei concepţii statul se transformă într-un mecanism centralizat excesiv, axat pe o ierarhie militar-birocratică, în fruntea căreia se află furierul, exponent al "spiritului naţiunii". Apropiată de această teorie este şi teoria „globalismului”, ce pune la bază ideea împărţirii sferelor de influenţă între statele principale pentru "a ajuta" celelalte state.

Teoria psihologicăAdepţii acestei teorii explică apariţia statului prin factori de ordin psihologic. După părerea

lor, în societate există două categorii de oameni, unii care din punct de vedere psihic sînt predestinaţi pentru funcţii de conducere, iar ceilalţi pentru a fi conduşi. Se afirmă, de asemenea că oamenii după natura lor sînt dispuşi a trăi nu izolat unul de altul, ci în comunităţi.

Teoria contractualistă (contractului social)Această teorie îşi trage rădăcinile încă din Grecia Antică, însă apogeul interpretării este

apariţia unor personalităţi de seamă ale gîndirii umane cum ar fi J.J.Rousseau, J.Locke, T.Hobbes. Potrivit acestei teorii, apariţia statului este rezultatul unei înţelegeri între oameni, a unui contract social încheiat din voinţa oamenilor, a unui "pact de supunere". Ca urmare, supuşii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de libertate.

Teoria juridică a "statului-naţiune"Fiind elaborată în principal de Carre de Malberg, afirmînd că "...statul este personificarea

juridică a unei naţiuni". Tradiţia germană consideră ca esenţiali pentru definirea naţiunii sînt factorii materiali şi spirituali, cum ar fi: cultura, limba, solul, rasa. Tradiţia franceză pune accent mai ales pe factorii subiectivi, cum ar fi, bunăoară, tendinţa de a coexista, sentimentele de legătură spirituală între membrii unei comunităţi.

Teoria materialistă

5

Această teorie şi-a găsit absolutizare mai ales în teoria marxistă, conform căreia statul csle rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, a scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase antagoniste. Ea a predominat în aşa zisele state socialiste pînă nu demult, fiind considerată singura teorie argumentată din punct de vedere ştiinţific.

Şcoala dreptului naturalAceastă şcoală îşi are rădăcinile în antichitatea greacă. Aşa, de exemplu, Aristotel în lucrarea

sa "Logica" concepe lumea ca un tot unitar cuprinzînd ansamblul naturii. După părerea lui, omul face parte din natură într-un dublu sens: pe de o parte, el este o parte a materiei participînd la experienţa acesteia, iar, pe de altă parte, este dotat cu o raţiune activă care îl deosebeşte de celelalte părţi ale naturii, fiind capabil să-şi dirijeze voinţa în acord cu raţiunea.

Dreptul are un caracter dublu: dreptul natural şi dreptul pozitiv. Dreptul natu ral constituie un fundament esenţial al celui pozitiv, ultimul urmînd să corespundă principiilor dreptului predestinat.

Şcoala normativistă a dreptuluiFondatorul acestei şcoli este Hans Kelsen. Potrivit acestei şcoli, sistemul normelor juridice se

înfăţişează în formă de piramidă. La baza acestei piramide se află norma de conduită socială fondată pe drept. Toate celelalte acte normative derivă din norma de conduită socială pe baza dreptului, în acelaşi timp, drepturile subiective nu sînt altceva decît puncte de confluenţă pentru acţiunea normelor juridice.

CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI

§1. Conceptul statului, trăsăturile lui.Fenomenul stat este foarte strîns legat de fenomenul drept. Aceste două fenomene,

percepute ca fiind sociale şi politice, se împletesc atît de mult, încît nu pot fi separate unul de celălalt.

Cuvîntul "stat" provine din latinescul status, semnificînd ideea de ceva stabil, permanent. Iniţial acest cuvînt a desemnat cetăţile (spre exemplu, grecii foloseau termenii de polis sau politea), republicile de tipul celei romane (romanii foloseau termenul de res publica, civitatis), despoţiile orientale şi alte forme de organizare politică a societăţii. Aceasta însă nu însemna că la etapa timpurie de existenţă a statului nu au fost încercări de a fundamenta idei clare despre stat. Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi întîlnite, de exemplu, la gînditorii din antichitate, cum ar fi Aristotel, Platon ş.a.

În sensul său modern noţiunea de "stat" apare mult mai tîrziu, începînd cu secolul al XVI-lea. Cert este că, folosirea acestui cuvânt în sensul său modern este legată de numele lui Niccolo Machiavelli, care în lucrarea sa Principele menţionează că „... toate statele, toate stăpînirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost şi sînt fie republici, fie principate”

Totuşi, fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în mai multe sensuri.

În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul este organizatorul principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de a conduită, garantează aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.

În sens restrictiv şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea.

Deseori, în viaţa de toate zilele, cuvîntul stat este folosit şi într-un sens mult mai restrîns, avîndu-se în vedere nu întregul ansamblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu, Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie etc.

Conceptul statului este reperat sau exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele caracteristice cele mai generale ale tuturor statelor, indiferent de perioada existenţei lor. Remarcăm

După profesorul Ion Deleanu, Statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane relativ omogene, întruchipînd Naţiunea, şi care este guvernată de o putere instituţionalizată, avînd capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală5.

Genoveva Vrabie defineşte statul ca fiind „...un sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi (a unui popor stabilizat pe un anume teritoriu), deţinînd în

5

6

acest scop atît monopolul creării, precum şi monopolul aplicării dreptului” 6.Într-o alt concept, Statul se manifestă ca fiind unitatea formată de un ansamblu de indivizi

reuniţi printr-o legătură naţională, locuind pe un teritoriu determinai, care le este propriu lor, şi dominat de un guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de a le face să fie executate7. În ceea ce priveşte statul, în concepţia lui Marx şi Enghels, acesta este definit ca fiind un aparat represiv, o maşină de represiune în mîna claselor dominante, care le permite acestora să-şi asigure dominaţia asupra claselor dominante pentru a le supune exploatării 8.Făcînd o analiză a acestor definiţii, se observă că, în majoritate, ele prezintă statul ca pe o organizaţie social-politică ce deţine monopolul forţei de constrîngere, al elaborării şi aplicării dreptului, în mod explicit sau subînţeles, îl prezintă ca fiind o organizaţie politică a clasei sau a claselor dominante economiceşte în care guvernanţii îşi realizează scopurile exercitînd diferite funcţii în vederea asigurării conducerii asupra întregii societăţi de pe un teritoriu determinat.

Analizînd caracteristicile statului expuse în definiţiile de mai sus, constatăm că statul, de regulă, este caracterizat ca: o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială; o organizaţie, care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului; o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităţi umane; o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate, poate impune executarea voinţei generale, aplicînd, în caz de necesitate, forţa de constrîngere.

Statul reprezintă un sistem organizaţional al puterii, determinat istoriceşte, format ierarhic ca un instrument de dominaţie, ce realizează în mod suveran conducerea unui popor de pe un anumit teritoriu delimitat prin frontiere, deţinînd în acest scop atît monopolul creării cît şi aplicării dreptului.

§2. Dimensiunile (atributele) statului_ Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice, cumulate calitativ. Acestea stau la baza oricărui stat şi fără ele statul este de neconceput. Printre acestea: teritoriul, populaţia (naţiunea), autoritatea (puterea) politică exclusivă sau suveranitatea. Dimensiunile statului au o importanţă majoră. Ele condiţionează atît apariţia, precum şi dispariţia sau reînvierea statului. Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Deşi, la prima vedere, teritoriul pare să fie o noţiune geografică, el reprezintă, de asemenea, un concept politic şi juridic. Acest rol al teritoriului reiese din funcţiile pe care le are: 1) teritoriul este indiciul care permite situarea statului în spaţiu, localizînd în aşa mod statul şi delimitîndu-1 de alte state; 2) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei ce-1 locuiesc (populaţia), atribuindu-le calitatea de apartenenţă la statul respectiv, calitate de supuşenie sau de cetăţenie; 3) teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi contribuie la structurarea autorităţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului; 4) teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale. Drept Teritoriu al statului se consideră întreaga parte terestră, subsolul, apele, spaţiul aerian în limitele frontierelor de stat asupra cărora statul îşi exercită puterea. _Partea terestră este delimitată prin movile de pămînt, diverse semne naturale, liniilor de relief care şi desparte uscatul între două state. _Subsolul se consideră partea subterestră a uscatului, accesibil din punct de vedere tehnic._Apele, se consideră lacurile, rîurile, mările şi oceanele. În cazul delimitării frontierelor pe apă, există mai multe reguli:

a) în caz că rîul este navigabil, delimitarea are loc în baza aşa numitului forvater, locul cel mai adînc a rîului ce şerpuieşte în albia rîului apropiindu-se ba de un mal ba de altul formînd aşa numita linia navigabilă a rîului;

b) dacă rîul nu este navigabil sau în cazul apelor stătătoare, frontiera se stabileşte după o linie mediană;

c) în mări şi oceane se ia ca bază 12 mile marine de la partea continentală a teritoriului.

6

7

8

7

_ Spaţiul aerian frontiera se stabileşte în baza unor linii perpendiculare ce pornesc în sus pînă la „prima orbită cosmică” (constituie aproximativ 7,5-8 km/s), orbita minimă pe care trebuie un corp ceresc să se deplaseze pentru a nu cădea pe Pămînt. _ Inclusiv se consideră teritoriu al statului şi navele maritime în marea liberă , cabinele aparatelor de zbor, rachetele cosmice, sateliţii artificiali, precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică dintr-un stat străin.

Potrivit conceptului Constituţiei Republicii Moldova şi standardelor internaţionale, teritoriului statului îi sînt specifice următoarele caractere juridice: inalienabilitatea şi indivizibilitatea . Aceste principii au o însemnătate primordială pentru tînărul nostru stat, cînd mai persistă probleme în aceste domenii. Inclusiv în art. 3 al Constituţiei se precizează că "teritoriul Republicii Moldova este inalienabil" şi că "frontierele ţării sînt consfinţite prin lege organică, respectîndu-se principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional".

Art. 1 al Constituţiei stabileşte şi faptul că Republica Moldova este un stat Indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului se interpretează în sensul că statul nu poate fi segmentat, nu poate fi obiectul unei divizări totale sau parţiale. Unităţile teritoriale nu constituie "state", chiar dacă unele din ele beneficiază de autonomie prevăzută de statute speciale.

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. Existenţa unui stat fără populaţie este de neconceput. Statul este o societate umană organizată, o societate stabilizată în interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă de această putere ori calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv, ori calitatea de străin (persoană avînd altă cetăţenie decît cea a statului în care locuieşte), ori pe cea de apatrid (persoane ce nu deţin cetăţenia a nici unui stat).

Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat. Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul strict determinat al statului şi asupra căreia se exercită puterea de stat este o categorie complexă. În unele cazuri comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind identificată cu populaţia. Aceasta are loc în cazul statelor naţionale. De menţionat faptul că majoritatea absolută a statelor din Europa sînt state naţionale (Franţa, Germania, Italia, Spania etc.). Ex istă cazuri cînd una şi aceeaşi naţiune este încadrată, organizată în două sau mai multe state (de exemplu, naţiunea arabă este încadrată în mai multe state). Existenţa mai multor naţiuni poate duce la formarea statelor multinaţionale (de exemplu, Federaţia Rusă).

Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent de naţionalitatea lor, constituită ca suport demografic al statului.

Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului, lată de ce art. 10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că "statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor ei". Mai mult ca atît, "Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase".

Autoritatea (puterea) politică exclusivă sau suveranitatea constituie cel mai '"caracteristic element specific al statului. Puterea este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin: posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor con form unei voinţe supreme, de a comanda, de a da ordine şi necesitatea de a se supune acestei comenzi. Prin urmare, autoritatea presupune coordonare, comandă şi supunere. Această idee o întîlnim încă din cele mai vechi timpuri. Ea la început a fost identificată cu şeful colectivităţii umane respective (gintă, trib, uniune de triburi etc.) care putea să se manifeste prin calităţile sale (era mai dibaci, mai iscusit, mai viteaz, înţelegea mai multe, vedea mai multe etc). Cu timpul autoritatea s-a desprins, atribuindu-se persoanei care deţinea puterea sau o exercita. Puterea se înfăţişează în mai multe forme. Ea poate fi nepolitică sau politică, nestatală sau statală etc. In toate cazurile puterea presupune prezenţa a cel puţin doi indivizi (aşa, de exemplu, atît timp cît Robinson Cruzo s-a aflat singur pe insulă, în urma naufragiului, nu putem vorbi de o putere. O asemenea putere apare doar odată cu apariţia lui Vineri). In toate cazurile puterea priveşte fixarea şi consolidarea unor valori constituite în sistem, valori ce pot fi de natură morală, religioasă, politică, juridică etc.

Într-o societate există mai multe categorii de putere: puterea familială, puterea unui colectiv, puterea unui grup social, puterea unor partide, puterea altor organizaţii social-politice etc. Puterea statală, însă, este cea mai autoritară putere . Ea se caracterizează prin următoarele trăsături:

8

a) este un atribut al statului care se echivalează cu forţa. Această forţă se materializează în diverse instituţii politico-juridice (autorităţi publice, armată, poliţie etc.);a) puterea de stat are un caracter politic;b) puterea de stat are o sferă generală de aplicare;b) puterea de stat deţine monopolul constrîngerii: numai ea are posibilitatea să folosească constrîngerea şi dispune de aparatul de constrîngere;e) puterea de stat este suverană.

Această trăsătură din urmă — suveranitatea — este cea mai importantă. Termenul "suveranitate" este folosit pentru prima dată cu prilejul analizei Constituţiei franceze din 1791 de către juristul francez Clermant Tennerre care a definit-o "libertatea colectivă a societăţii". La etapa contemporană suveranitatea tot mai frecvent este definită ca fiind "dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state".

§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului

Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un loc de seamă în societate. Locul şi rolul statului sînt determinate, în primul rînd, de scopul lui.

Dacă analizăm diversele teorii ce s-au dezvoltat pe parcursul evoluţiei istorice referitor la scopul statului, putem evidenţia două concepţii esenţiale. Prima este reprezentată înainte de toate de filosofia clasică greacă, pentru care scopul stalului este nelimitat, atotcuprinzător. Conform acestei concepţii, nu poate exista o sferă de activitate care n-ar prezenta vreun interes pentru stat. Părtaşii acestei concepţii considerau că orice activitate trebuie să fie disciplinară de stat. Această concepţie a predominat mai mult în epoca antică şi cea medievală.

Cealaltă concepţie, apărută mai tîrziu, rezervă omului o activitate liberă de orice dominaţie din partea statului. Se înaintează ideea conform căreia statul are ca scop numai ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii. In această ordine de idei, savantul Hegel menţiona: "... dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, clacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri conţine statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe".

Rolul statului nu rămîne neschimbat. El evoluează în dependenţă de valorile sociale specifice societăţii. La toate etapele de dezvoltare istorică statul este chemat să apere orînduirea respectivă. În perioada contemporană, mai ales după cel de-al doilea război mondial, în ţările democratice se accentuează considerabil latura economică şi socială a activităţii statului. Locul "statului paznic", "statului jandarm" tot mai mult este preluat de aşa-numitul stat al providenţei, stat al bunăstării, stat preocupat de asigurarea standardului de viaţă al populaţiei, de înlăturarea abuzurilor, exceselor etc. Aceste preocupări ale statului îşi găsesc reflectare şi în actele normative ale statului. Aşa, de exemplu, Constituţia Republicii Moldova menţionează faptul că "statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile necesare" (articolul 47).

În dependenţă de scopul urmărit, statul îşi propune soluţionarea unor sarcini concrete, ce ţin de diverse domenii: economic, politic, ideologic, cultural etc. Sarcinile statului nu pot fi soluţionate de la sine. Pentru aceasta este nevoie de o activitate multilaterală a statului. Activitatea statului este caracterizată de funcţiile pe care acesta le îndeplineşte.

Termenul "funcţie" vine de la latinescul "fonctio" care se traduce prin "muncă", "deprindere", "îndeplinire" (aducere la îndeplinire). De obicei, funcţiile statului sînt definite ca fiind direcţiile fundamentale de activitate a statului, în care se manifestă esenţa sa. Dat fiind faptul că activitatea statului este complexă, pot fi diferenţiate diverse funcţii ale lui. In dependenţă de sfera de activitate a statului funcţiile acestuia se pot grupa în funcţii interne şi funcţii externe.

În conţinutul funcţiilor interne ale statului îşi găsesc expresia politica internă, activitatea lui pentru soluţionarea sarcinilor interne ale vieţii societăţii şi statului. În cadrul funcţiilor interne un loc aparte revine funcţiei legislative, o funcţie politico-juridică, chemată să fixeze normele obligatorii de viaţă co mună, care rămîn ca limite fundamentale şi pentru acţiunea autorităţilor publice.

Funcţia executivă caracterizează activitatea concretă a statului în urmărirea scopurilor speciale. Activitatea executivă se desfăşoară în diferite direcţii care corespund diverselor scopuri sociale.

Funcţia judecătorească are sarcina de a verifica dreptul în cazurile apariţiei unor litigii în societate.

9

O altă funcţie a statului este, funcţia social-economică. Această funcţie se mani festă diferenţiat de la stat la stat, de la o etapă de dezvoltare la alta etc. în condiţiile contemporane intervenţia statului în economie este destul de puternică. Bineînţeles, această intervenţie nu transformă statul într-un instrument de influenţă totală asupra economiei, cum era în condiţiile sistemului socialist, unde statul ă naţionalizat şi a preluat sub controlul şi conducerea sa întreaga economie.

Formele de intervenţie a statului în economie sînt numeroase şi au drept scop: reglementarea activităţii economice şi administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine; protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; stimularea cercetărilor ştiinţifice; exploatarea raţională a pămîntului şi a celorlalte resurse naturale, în concordanţă cu

interesele naţionale; refacerea şi protecţia mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor pentru creşterea calităţii vieţii etc.

Funcţia cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă de potenţialul său uman, intelectual şi spiritual. Activitatea statului, pe lîngă toate celelalte scopuri, trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei pentru ca aceasta să devină capabilă de a avea un rol util în societate.

Pe lîngă funcţiile interne ale statului există de asemenea şi funcţii externe ale statului. Funcţiile externe ale statului vizează, în general, activitatea statului în relaţiile cu alte state.

Funcţiile statului trebuie analizate într-o armonioasă îmbinare, ele contribuie la realizarea scopului fundamental pe care îl are statul, de promovare a drepturilor şi intereselor, demnităţii cetăţenilor în societate.

§4. Forma statului

Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei puteri. Forma de stat se caracterizează prin trei elemente componente:

1. forma de guvernămînt;2. structura de stat;3. regimul politic.

1. Forma de guvernămînt caracterizează modalitatea de formare şi organizare a organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi, în special, dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.

Din punct de vedere al formei de guvernămînt statele se împart în monarhii şi republici.Monarhia ca formă de guvernămînt se caracterizează prin aceea că şeful statului este

monarhul (de la grecescul "monas", ce caracterizează puterea unei persoane). Monarhul, avînd diferite denumiri — rege, ţar, sultan, şah, faraon, emir, domnitor, împărat etc. — de regulă, deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar, sau este desemnat după proceduri speciale în dependenţă de tradiţiile respective.

Monarhia ca formă de guvernămînt, este cunoscută din cele mai vechi timpuri. în evoluţia sa monarhia cunoaşte mai multe forme: monarhie absoluta, monarhie limitată, monarhie parlamentară dualistă, monarhie parlamentară contemporană.

Monarhia absolută este cea mai veche formă de monarhie. Ea a existat pînă aproape de zilele noastre. La începutul secolului XX în lume mai existau două monarhii absolute în Imperiul rus şi Imperiul otoman. în cazul monarhiei absolute puterea monarhului aproape că nu este limitată ("L'etat c'est moi — Statul — sînt eu", — spunea Ludovic al XlV-lea), monarhul domnind după bunul său plac. De regulă, o asemenea formă de guvernămînt de cele mai multe ori nu a fost considerată raţională, oportună. Aşa, de exemplu, Aristotel considera că "puterea absolută a unuia singur nu este nici justă, nici utila".

Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limitarea puterii monarhului prin legea supremă a statului (constituţie). Necătînd la aceasta puterea monarhului nu trebuie neglijată. Monarhului îi revine un rol important în viaţa poli tică a societăţii. Deseori acest rol este mai pronunţat decît cel ce-i revine parlamentului.

Monarhia parlamentară dualistă se caracterizează prin faptul că monarhul şi parlamentul, din punct de vedere legal sînt egali.

Monarhia parlamentară contemporană este cea mai frecvent întîlnită formă a monarhiei în timpul de faţă (Anglia, Belgia, Olanda, ţările scandinave etc). Puterea monarhului, de cele mai multe ori, poartă un caracter simbolic.

10

Republica este o astfel de formă de guvernămînt, în care puterea supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat. Persoanele care compun organul electiv sînt responsabile juridiceşte de activitatea lor.

Republicile, la rîndul lor, pot fi parlamentare sau prezidenţiale.Republica parlamentară se caracterizează prin faptul că fie că lipseşte şeful statului, fie că

acesta este ales de către parlament, răspunde în faţa acestuia. Ca urmare, poziţia legală a şefului de stat este mai inferioară, comparativ cu poziţia legală a parlamentului (de exemplu, Republica Moldova, Italia, Austria, Germania, Finlanda etc).

Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni, fie direct (prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat), fie indirect (prin intermediul colegiilor electorale (de exemplu, S.U.A.).

Fiind ales în asemenea mod preşedintele republicii se află pe o poziţie egală cu parlamentul. în cazul republicilor prezidenţiale, de cele mai multe ori, preşedintele se află în fruntea executivului (S.U.A., de exemplu), deşi nu-i exclusă şi funcţia de şef al Guvernului.

În ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale sau semiparlamentare (mixte). O astfel de formă intermediară reprezintă un hibrid: elemente ale republicii prezidenţiale se îmbină cu elemente ale republicii parlamentare.

2. Structura de stat caracterizează organizarea puterii în teritoriu. Ea se referă la faptul dacă avem de-a face cu o singură entitate statală sau cu o grupare într-un stat a mai multor entităţi statale.

După structura de stat diferenţiem:- state simple sau unitare;- state compuse (complexe) sau federative.

Statul simplu, unitar se caracterizează prin faptul că nu se află într-o uniune cu alte state şi îşi păstrează suveranitatea şi organizarea proprie, participă ca un stat pe deplin suveran la viaţa internaţională şi în relaţiile cu alte state.

În asemenea state există un singur parlament, guvern, un singur rînd de organe judecătoreşti, o singură Constituţie, o singură cetăţenie etc. împărţirea internă are drept componente numai unităţile administrativ-teritoriale (raioane, judeţe, regiuni, gubernii, provincii etc.). La etapa contemporană în lume predomină statele unitare (Republica Moldova, România, Bulgaria, Italia, Franţa etc).

Statul compus sau unional, federativ este statul constituit din două sau mai multe entităţi, unităţi statale. Menţionăm faptul că în literatura de specialitate se afirmă deseori că stalul federativ poate fi constituit din mai multe state (state fed erale) care, în limitele şi condiţiile precizate prin constituţia federaţiei, transferă o parte din atributele sale suverane în favoarea federaţiei. O astfel de afirmaţie, după părerea noastră, nu corespunde adevărului. Din momentul pierderii unor atribuţii suverane statul federat nu mai reprezintă un stat în sensul deplin al cuvîntului, devenind astfel o unitate statală, o entitate (entitate — de la latinescul "entitas" — aspect al existenţei, delimitai ca întindere, conţinut, sens etc.). Entitatea, unitatea statală poate avea diferite denumiri (state - în cazul S.U.A., Mexicului, Braziliei etc.; republici - în cazul ex-U.R.S.S., Federaţiei Ruse; cantoane - Elveţia ş.a.).

Statul federativ reprezintă o unitate statală ce se caracterizează prin:1. există două rînduri de organe centrale de stat: organele federaţiei şi organele subiectelor

federaţiei;2. există mai multe constituţii: cea a statului federativ şi cele ale subiectelor federaţiei;3. există două categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi cetăţenia subiectelor federaţiei,

deşi populaţia reprezintă un corp unitar;4. împărţirea statului federativ se face nu numai în unităţi administrativ-teritoriale, ci şi în

părţi politice autonome, unităţi, entităţi statale etc.Crearea şi alegerea formei federale de stat depinde de o serie de factori de ordin istoric,

naţional etc. Aşa, de exemplu, S.U.A. s-au format ca stat federativ, în rezultatul tendinţei fostelor state mai mici, colonii spre independenţă faţă de monarhia britanică. Ele s-au constituit ca state independente, unindu-se în cadrul unei confederaţii, pentru ca mai apoi legăturile dintre ele să devină mult mai trainice, transformîndu-se astfel în legături federale.

Formarea federaţiei germane se datorează specificului istoric. Germania reprezenta un stat descentralizat, care practic nici nu era un stat. Pe teritoriul ei existau numeroase stătuleţe cu monarhi locali proprii. Treptat acestea s-au unit în virtutea tendinţei spre unitate naţională.

Statutul statelor ce formează uniunea sau asociaţia respectivă este reglementat de norme internaţionale ce se conţin în tratatele respective. Statele intră nu în raporturi de drept

11

constituţional (drept intern), ci în raporturi de drept internaţional.De-a lungul istoriei sînt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni de state şi anume: uniunile

personale, uniunile reale şi confederaţiile.Uniunea personală reprezintă o uniune a două sau mai multor state, care, păstrîndu-şi

suveranitatea şi independenţa desemnează un şef de stat comun (de regulă, un monarh). Astfel de uniuni personale au existat între Olanda şi Luxemburg (1815-1890, Anglia şi Hanovra (1714-1837), Danemarca şi Islanda (1918-1944). Uniunea personală este o uniune foarte puţin trainică.

Uniunea reală este o asociaţie de state mult mai puternică decît uniunea personală, în cadrul ei, pe lîngă şeful statului, există şi alte organe de stat, comune. Aşa, de exemplu, statele ce formează o asemenea uniune soluţionează cu ajutorul organelor de stat comune probleme ce ţin de domeniul afacerilor externe, apărare, finanţe etc. Uniuni reale cunoscute în istorie sînt: Suedia şi Norvegia (1815-1905); Austria şi Ungaria (1867-1918). Principatele Unite - Muntenia şi Moldova - între anii 1859-1862 - au constituit o uniune personală, transformată între anii 1862-1864 în uniune reală care a dus la formarea statului unitar român.

Vorbindu-se de structura de stat, în general, şi de statele compuse, în particular, în literatura de specialitate deseori se menţionează şi o asemenea modalitate de structură, cum ar fi confederaţia . O asemenea afirmaţie însă nu poate fi acceptată. Statul (fie el unitar sau federativ) nu trebuie confundat cu asociaţiile sau uniunile de state. Ele nu constituie un stat.

Confederaţia constituie o asociaţie de state independente, formată din considerente economice şi politice atît de ordin intern, cît şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept internaţional. Statele confederale urmăresc realizarea unor scopuri comune pentru soluţionarea cărora îşi aleg un organism comun, unde sînt reprezentate toate statele membre. Organismul comun creat ia hotărîri numai cu unanimitate de voturi. Hotărîrile acestui organism obligă statele numai dacă sînt aprobate în modul respectiv de către state. Drept exemplu de confederaţii pot servi: Confederaţia statelor americane (1776-1787); Confederaţia Germană (1815-1871); Confederaţia elveţiană (1815-1848). De menţionat faptul că Elveţia şi azi păstrează denumirea de confederaţie, ignorînd faptul că începînd cu anul 1848 devine federaţie.

Confederaţia este o asociaţie nestabilă de state. Experienţa mondială cunoaşte diferite exemple ce ilustrează soarta statelor asociate în confederaţie: au fost cazuri cînd acestea s-au destrămat (de exemplu, Austro-Ungaria), se cunosc cazuri cînd confederaţiile nu numai că s-au dezvoltat cu succes, dar au şi evoluat prin stabilirea unor relaţii mai strînse (S.U.A., Elveţia).

3. Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, ansamblu care vizează atît raporturile dintre stat şi individ, cît şi modul în care statul concret asigură şi garantează drepturile subiective.

Din punct de vedere al regimului politic se disting două categorii de state: state cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice (totalitare).

Democraţia reprezintă, aşa cum spune şi numele ei, acea formă de guvernare politică în care puterea aparţine poporului. Desigur ea poate să aparţină poporului sau majorităţii poporului şi el o poate exercita fie direct, fie prin reprezentanţi. De altfel, democraţia este definită şi ca o guvernare a poporului, prin popor şi pentru popor. Democraţia şi regimul democratic se caracterizează prin anumite trăsături esenţiale şi anume, pun pluralism, adică prin existenţa mai multor partide cu programe proprii care concurează la exercitarea puterii, la exerciţiul puterii.

Democraţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, în desemnarea reprezentanţilor poporului pentru organizarea puterii. într-o democraţie se manifestă principiul majorităţii, ceea ce înseamnă că deciziile, hotărîrile se adoptă pe baza votului majorităţii. De asemenea, regimul democratic se caracterizează prin libertatea şi recunoaşterea opoziţiei. Deci, pentru existenţa unei democraţii este necesar să se recunoască libertatea diferitelor opinii, programe politice şi posibilitatea alternanţei la putere a unui partid cu alt partid (sau alte partide) din opoziţie care poate deveni partid de guvernămînt. Aceasta presupune libertatea de contestare, de critică a politicii de guvernare şi de propunere a unui program alternativ.

Democraţia şi regimul democratic presupun existenţa în societate a drepturilor omului, adică cetăţenii trebuie să se bucure, să li se garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale, astfel cum ele sînt şi trebuie să fie înscrise în legea fundamentală, în Constituţie. Desigur că toate aceste caracteristici trebuie înţelese şi în sensul că statul şi puterea sînt puse în slujba cetăţenilor, a persoanei, a individului, a omului. Statul şi organele sale ca agenţi ai puterii sînt subordonaţi intereselor individului, situaţie opusă concepţiei statului atotputernic, oprimator, dominator.

Democraţia poate să fie directă sau reprezentativă. Democraţia directă presupune participarea directă a cetăţenilor la conducere, la adoptarea

12

deciziilor. Democraţia reprezentativă presupune alegerea de către cetăţeni a organelor reprezentative

prin intermediul cărora se exprimă voinţa şi interesele poporului, alegeri care se realizează prin vot. Desigur că evoluţia votului cunoaşte şi are o istorie proprie, votul nu a fost de la început un vot universal, dar a devenit în societatea contemporană democratică, universal, egal, direct şi secret.

Datorită caracteristicilor statelor, la baza cărora stau societăţile destul de numeroase ca populaţie, pe teritorii destul de extinse, ceea ce s-a generalizat a fost democraţia reprezentativă. Democraţia directă este o formă mai rară, chiar foarte rară, ea astăzi se întîlneşte în unele cantoane din Elveţia, unde într-adevăr sînt organizate adunări populare ale întregii populaţii din cantonul respectiv, o dată sau de mai multe ori pe an, într-o anumită localitate, şi unde sînt discutate şi aprobate unele hotărîri, legi ale cantonului respectiv.

Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atît a condiţiilor juridice formale, cît şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a statului.

La asemenea regimuri în care predomină sau sînt chiar exclusive metodele nedemocratice se atribuie despotismul oriental în statele Orientului antic, regimurile autocratice de tiranie sau dictatură, regimurile rasiale, fasciste, semifasciste.

CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI§1. Conceptul dreptului

Cuvîntul "drept" provine din latinescul "directus", ceea ce în traducere înseamnă drept — orizontal sau vertical, de-a dreptul, direct, linie dreaptă. În viaţa de toate zilele cuvîntul drept este folosit în mai multe sensuri şi anume;

a) dreptul - o categorie de norme sociale ce reglementează anumite domenii de activitate socială, domenii care, de regulă, prezintă un interes sporit pentru societate;

b) dreptul - un sistem de reguli de conduită generală şi obligatorii garantate, în caz de necesitate, de către stat;

c) dreptul - posibilitatea recunoscută a unei persoane de a pretinde ceva de la o alta persoană;d) dreptul - ştiinţă, adică dreptul ca o totalitate de cunoştinţe despre viaţa juridică a societăţii, luată în

complexitatea ei;e) dreptul - sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor avînd acest caracter, incluzînd în cadrul

acestuia: conştiinţa juridică, normele juridice, raporturile juridice şi formele instituţionale cu caracter juridic;f) dreptul - arta binelui şi a echităţii. Cuvîntul "drept" mai este folosit şi în calitate de adjectiv, pentru a face

unele aprecieri de natură morală (de exemplu, om „drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). În limbajul juridic noţiunea de drept este folosită în două sensuri: drept obiectiv (pozitiv) şi drept

subiectiv. între cele două sensuri există o legătură indisolubilă, legătură care constă în faptul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai în măsura în care sînt recunoscute de dreptul obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridice ce activează într-un stat, în timp ce dreptul subiectiv este legat de titularul lui.

Fiecare membru al societăţii ştie în mod aproximativ ce este dreptul. Dar definiţia precisă a noţiunii dreptului prezintă greutăţi destul de mari. "Şi astăzi juriştii mai caută o definiţie a noţiunii dreptului", spunea Immanuel Kant (1724-1804). Şi nu încape nici o îndoială că aceste cuvinte şi-au păstrat actualitatea pînă în prezent.

Conceptul dreptului a constituit un motiv al nenumăratelor preocupări ale gînditorilor din diferite epoci istorice. Observînd diferitele concepţii şi definiţii expuse pe parcursul mai multor ani, putem constata că într-o definiţie, de regulă, se regăsesc următoarele elemente:

- constatarea trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care permit a indiferenţa dreptul de alte fenomene sociale;

- enumerarea elementelor dreptului; - dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită; - regulile de conduită din care este format dreptul sînt generate şi garantate de către stat;- regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli generale, impersonale, obligatorii;- scopul regulilor de conduită din care este format dreptul este de a disciplina comportarea membrilor

societăţii.Din cele expuse, reiese că dreptul poate fi definit ca un ansamblu de reguli de conduită generală şi

obligatorie, adoptate (sancţionate) şi garantate de stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea şi

13

disciplinarea activităţii sociale.Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a guvernanţilor ridicată la rangde legi, voinţa al cărei conţinut este determinat de condiţiile de existenţă socială.O asemenea definiţie, în principiu, poate fi acceptată, ţinîndu-se cont de anumite probleme. Dreptul, într-adevăr reprezintă o voinţă a celor ce guvernează. Dar rolul "voinţei guvernaţilor" nu trebuie omis. Guvernanţii nu pot să nu ţină cont şi de voinţa membrilor societăţii, adică a populaţiei.

Este adevărat şi faptul că dreptul reflectă realitatea. Realitatea nu poate să nu-şi lase amprentele asupra conţinutului dreptului, în acelaşi timp, însă, ar fi o greşeală dacă dreptul ar fi considerat doar ca un element al suprastructurii sociale, element care în ultima instanţă este o fotografie oarbă a realităţii. Dreptul se dezvoltă împreună cu realitatea, dar el însuşi tot apare ca o realitate şi influenţează direct asupra realităţii. Realitatea are nevoie de o aşezare juridică corespunzătoare9.

În acest context se evidenţiază necesitatea analizei încă a unor definiţii:Profesorul Dan Ciobanu remarcă că, dreptul este o totalitate de norme de conduită în societate, care au

fost edictate sau sancţionate de stat şi a căror respectare este asigurată, în ultima instanţă, prin forţa de constrîngere a statului.

Doctrinarul Anita Nachitz spune că, dreptul este „... un complex de reguli de conduită, avînd menirea sa, pe calea unor dispoziţii generale referitoare la raporturile generale tipice, să reglementeze, într-un anumit scop conduita-previzibilă a oamenilor, cel puţin cît priveşte cadrul ei (căci altfel regula n-ar avea sens)".

Juristul H.Berman evidenţiază că, Dreptul este unul din cele mai profunde concerne ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţia contra tiraniei şi anarhiei, este unul din instrumentele principale ale societăţii pentru conservarea libertăţii şi ordinii, împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale.

Luînd în consideraţie cele expuse, stabilim că dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice, generale şi impersonale, strict determinate şi obligatorii, stabilite sau sancţionate de către stat ce reglementează cele mai importante relaţii din societate, reprezentînd voinţa întregului popor, a căror aplicare şi respectare este garantată de către stat, fiind impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

§2. Funcţiile dreptuluiTermenul funcţie vine de la latinescul "fonctio" care se traduce prin "muncă",

"deprindere", "îndeplinire". La acest termen în ultimul timp se apelează tot maifrecvent, deoarece este imposibil a caracteriza vreun fenomen social la justa luivaloare, dacă nu vom înţelege cum fenomenul respectiv activează, lucrează,funcţionează. Funcţiile permit caracteristica mai amplă a esenţei şi destinaţieifenomenului. Problema funcţiilor dreptului este o problemă relativ nouă cercetată în doctrina juridică, deoarece ani în şir problemei în cauză nu i-a fost acordată atenţia respectivă, considerîndu-se că dreptului îi revin aceleaşi funcţii ca şi statului.

O asemenea interpretare însă nu s-a încununat de succes. Deşi statul şi dreptul sînt indisolubil legate între ele, aceasta încă nu înseamnă că ceea ce ri caracteristic statului în mod automat poate fi atribuit dreptului şi invers. Fiecărei din ele îi sînt specifice anumite caracteristici şi trăsături.Din aceste considerente în teoria occidentală a dreptului conceptul de funcţie este utilizat în cercetările şi analizele funcţionale ale dreptului.

Dreptul are ca scop disciplinizarea societăţii umane. La baza acestui scop se află o serie de funcţii. In literatura de specialitate pot fi întîlnite mai multe definiţii ale funcţiilor dreptului:a) Funcţiile dreptului sînt acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului10.b) Funcţia dreptului este categoria ce serveşte la determinarea rolului activ şi multilateral al dreptului în viaţa şi activitatea societăţii, din punct de vedere al destinaţiei principale a dreptului.

La funcţiile principale ale dreptului se atribuie următoarele: 1. Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice.2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii.3. Funcţia de conducere a societăţii.4. Funcţia normativă.5. Funcţia informativă.6. Funcţia educativă.

Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice se manifestă prin faptul că dreptul, prin normele sale, reglementează organizarea autorităţilor publice ale statului, atribuţiile lor, coraportul autorităţilor publice, modalitatea de exercitare a celor trei puteri dintr-un stat: puterilor legislativă, executivă şi judecătorească.

9

10

14

Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii îşi găsesc expresie prin următoarele:

- cu ajutorul normelor juridice ce asigură regimul constituţional, ordinea legală etc.;- dreptul apără colectivitatea umană, precum şi pe fiecare membru al colectivităţii, el asigură buna

funcţionare a colectivităţii, neadmiţînd dezorganizare în societate.Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul este cel mai important instrument de realizare a conducerii

sociale, a scopurilor social-politice pe care societatea şi le propune. Reglementînd cu ajutorul normelor juridice cele mai importante domenii de activitate socială, în drept îşi găsesc expresie scopurile pe care societatea şi le propune la acea sau altă etapă, problemele cu care ea se confruntă.

Funcţia normativă a dreptului derivă din necesitatea subordonării acţiunilor individuale faţă de conduita tip prescrisă prin normele juridice. Stabilind prin normele juridice modalitatea de comportare a organelor statului, organizaţiilor obşteşti, a cetăţenilor statul, în acelaşi timp, verifică în ce măsură acest compartiment prescris se realizează în practică. E foarte important ca normativitatea juridică să fie completată cu normativitatea socială.

Funcţia informativă. Reflectînd realitatea, în normele juridice se acumulează cunoştinţe despre viaţa multilaterală a societăţii, despre problemele stringente ale societăţii. Dreptul concentrează în sine schimbările ce au loc în societate. Generalizînd normele juridice în vigoare putem face concluzii pentru a aprecia principiale orînduirii sociale şi de stat, structura politică a societăţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul de democratizare a societăţii etc. Ca urmare, din normele juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea respectivă la acea sau altă etapă de dezvoltare.

Funcţia educativă. Adoptînd norme juridice, statul asigură cadrul organizatoric necesar activităţii spirituale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace culturale şi spirituale prin intermediul cărora se realizează educaţia. Dreptul, prin normele sale, ocroteşte valorile spirituale şi culturale care sînt legate nemijlocit de funcţionarea normală a mecanismelor sociale. El stabileşte normele convieţuirii sociale, orientîndu-i pe oameni ca aceste norme să devină dominante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor, scopul urmărit este de a preveni în viitor abateri de la normele juridice, de a educa şi reeduca persoanele.

§3. Principiile dreptului

Cuvîntul "principiu" provine din latinescul "principium" şi înseamnă început, obîrşie, element fundamental. În domeniul logicii principiile au un sens imperativ, indicînd cum trebuie să gîndim pentru a ne apropia de esenţa obiectului.

Într-un alt context principiile au o semnificaţie practică şi normativă, indicînd ce trebuie să facem, cum trebuie să procedăm în diferite împrejurări practice. în acest sens principiile practico-normative au un sens imperativ. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să reducem principiile la norme.

Prin principii ale dreptului înţelegem atît un fundament al sistemului de drept, cît şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului în jurul unei idei călăuzitoare11.

Principiile de drept sînt acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice12.Principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei diriguitoare care se degajă, ca urmare a raportului

dintre legea fundamentală şi celelalte legi, în principal, din Constituţie... şi care se găsesc şi va trebui să se găsească în întregul... sistem de drept13... Din definiţiile menţionate se evidenţiază următoarele trăsături:

- principiile dreptului diferă de la un sistem naţional la altul. în acelaşi timp însă anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naţionale de drept;- principiile fundamentale ale dreptului, de regulă, sînt reflectate în Constituţie;

- principiile fundamentale ale dreptului sînt idei diriguitoare, idei de bază şi îşi găsesc reflectare în întreaga legislaţie;

- principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale;- principiile dreptului sînt mobile, stabilitatea lor fiind relativă.

Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului: a) principii generale;b) principii interramurale;c) principii ramurale.

Principiile generale caracterizează întregul sistem de drept, ele constituind în acelaşi timp trăsăturile unui tip de drept. Ele mai sînt numite şi constituţionale, deoarece sînt reglementate, de regulă, în Constituţie. Principiile generale ale dreptului includ: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului, principiul 11

12

13

15

libertăţii şi egalităţii, principiul responsabilităţii, principiul echităţii şi justiţiei, principiul umanismului.Principiile interramurale caracterizează două sau cîteva ramuri de drept. Principiile interramurale,

caracterizează nu una, ci două sau mai multe ramuri. Drept exemplu de asemenea principiu poate servi principiul competivităţii în dreptul de procedură civilă şi dreptul de procedură penală.

Principiile ramurale caracterizează o ramură de drept luată în parte, fiind înscrise în coduri şi în alte legi.

Privit la general, principiile generale ale dreptului nu rămîn într-un spaţiu suspendat, ele nu există în mod abstract, fără legătură cu reglementările din ramurile de drept. Fiecare ramură de drept, luînd drept bază principiile generale, îşi formulează principiile sale specifice, cum ar fi: în dreptul civil - principiul reparării prejudiciului cauzat, în dreptul penal - principiul legalităţii incriminării, în dreptul procesual - principiul ascultării şi a celeilalte părţi, în dreptul familial - principiul ocrotirii mamei şi a copilului etc.

Principiile dreptului reprezintă nişte idei fundamentale, diriguitoare determinate de relaţiile sociale care stau la baza întregului sistem de drept reprezentînd o modalitate de coordonare a normelor de drept.

CAPITOLUL 4. NORMA JURIDICĂ

§1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridiceReglementarea relaţiilor sociale are loc prin intermediul normelor sociale (a unor reguli acceptate e

societate). Dat fiind faptul că aceste relaţii ţin de diverse domenii de activitate umană, diferite sînt şi normele care le reglementează.

O modalitate socială constituie normele juridice. Cunoaşterea normei juridice implică atît caracterizarea trăsăturilor comune tuturor normelor sociale, precum şi caracterizarea trăsăturilor ei specifice. Punctul de pornire la caracterizarea normei este următorul: orice normă juridică este o normă socială, însă nu fiecare normă socială este şi juridică.

Norma juridică reprezintă doar acea normă socială ce conţine o regulă de conduită, stabilită sau autorizată (sancţionată) de stat, menită să reglementeze cele mai importante domenii de activitate umană şi ocrotită, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului.

De aici rezultă următoarele trăsături esenţiale ale normei juridice: a) normele juridice sînt stabilite sau autorizate de către organele competente de stat. Ele exprimă voinţa

statului, ce în fine reprezintă voinţa poporului, îndreptată spre reglementarea unui anumit tip de relaţii din societate. Exprimată prin normă, voinţa de stat este adresată voinţei participanţilor la raporturile din societate, care trebuie să-şi coreleze conduita cu îndatorirea sau interdicţia, incluse în normă. Norma este prevăzută întotdeauna pentru situaţii din viaţă, în care este posibilă selectarea diferitelor variante ale conduitei. Anume de aceea participanţilor la raporturile din societate li se indică varianta necesară, menţionată în norma de conduită;

b) norma juridică are un caracter general. Ea stabileşte trăsăturile-tip ale situaţiilor de viaţă, la apariţia cărora trebuie aplicată, indiciile-tip ale relaţiilor sociale. Acest indiciu este determinat de normă. Ca urmare, norma juridică apare ca model de conduită al participanţilor la relaţia socială concretă;

c) norma de drept are menirea de a reglementa nu o relaţie aparte, singulară, ci un tip de relaţii . Prin aceasta ea se distinge de actele aplicării dreptului (a hotărîrilor autorităţilor publice asupra unor cazuri concrete) şi dispoziţiile individuale. Astfel, norma de drept reglementează tipul de cazuri şi raporturi, este adresată unui cerc de persoane, determinate prin indicii-tip (cetăţeni, alte persoane fizice, persoane juridice, persoane oficiale etc.);

d) norma de drept, la fel ca şi dreptul în ansamblu, este prevăzută să reglementeze conduita oamenilor printr-un tip special de relaţii, legătura dintre participanţii la care rezidă în drepturi şi îndatoriri reciproce . Acest mod de reglementare a relaţiilor sociale şi a conduitei oamenilor alcătuieşte trăsătura specifică a realizării dreptului. Normele de drept au un caracter de dispoziţie obligatorie: cînd în dezvoltarea relaţiilor sociale se creează sau apar condiţiile de realizare, prevăzute de normă, participanţii la aceste relaţii capătă drepturi concrete şi îndatoriri concrete, care formează raporturile juridice. Norma ca model al raportului de drept în forma generală determină dreptul subiectiv, conduita posibilă a unei părţi care participă la raport;

e) un indiciu specific al normelor juridice este ocrotirea lor prin constrîngere (coerciţia) de stat. Dreptul n-are nici o valoare fără un aparat în stare să impună prin constrîngere respectarea normelor de drept. Prin aceasta normele de drept se deosebesc de alte norme sociale, precum şi de apelurile şi adresările, pe care le includ actele autorităţilor publice. Măsurile de constrîngere de către stat, aplicate în cazurile încălcării normelor de drept, sînt variate. Ele sînt îndreptate spre exercitarea dreptului violat sau spre realizarea îndatoririi neîndeplinite, precum şi spre pedeapsa infractorului.

§2. Structura normei juridice

Norma juridică constituie elementul primar al sistemului de drept, celula principală din care se 16

construieşte întregul edificiu al dreptului. Pentru a putea fi receptată, înţeleasă de către toţi subiecţii de drept norma juridică trebuie să aibă o anumită structură logică din care să rezulte cît mai exact răspunsul la cîteva întrebări:

a) cui este adresată şi în ce împrejurări (condiţii) acţionează?b) ce variantă de comportare prescrie statul subiectului de drept, adică ce trebuie

să facă sau ce trebuie să nu facă subiectul? c) care vor fi consecinţele nerespectării normei juridice?

Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit în elementele normei juridice care, în ansamblul lor, formează structura normei. Astfel, structura unei norme juridice poate fi schematic reprezentată în felul următor: "dacă - atunci - în caz contrar..." sau: "Aflîndu-ne pe teritoriul statului (sau: fiind cetăţeni ai statului) trebuie să respectăm legile acestui stat; în caz contrar statul va aplica infractorului de norme de drept măsuri de constrîngere".

Concretizarea acestor prevederi raportată la anumite norme dă posibilitatea să determinăm cine şi în ce condiţii trebuie să respecte norma, ce anume trebuie să se facă pentru realizarea ei, prin ce măsuri de constrîngere de către stat această normă este ocrotită în faţa încălcărilor.

Structura normei juridice reprezintă în sine structura ei internă, forma ei internă, modul de legătură şi ordinea aranjării elementelor sale componente.

Referitor la structura internă, norma juridică este compusă din trei elemente: 1) Ipoteza (determinarea cercului de persoane cărora le este adresată norma, precum şi împrejurările, în

prezenţa cărora ea se realizează); 2) Dispoziţia (însăşi regula de conduită, exprimată ca determinare a îndatoririlor

şi drepturilor părţilor în raportul juridic);3) Sancţiunea (prevede survenirea consecinţelor în rezultatul respectării sau nerespectării prevederilor

dispoziţiei şi ipotezei)14.Structura normei juridice se bazează pe interdependenţă, caracterul sistematic al normelor juridice.

Caracterul sistematic este o calitate importantă a dreptului: normele juridice sînt indisolubil legate între ele. În anumite aspecte ele se manifestă ca dispoziţii, care au ipotezele şi sancţiunile lor, iar în altele ca elemente ale ipotezei sau sancţiunii ale altor norme.

Sancţiunea unei norme devine dispoziţie la nerespectarea normei ocrotite şi la aplicarea măsurilor de constrîngere faţă de infractor; şi ipotezele devin într-un anumit sens dispoziţii, care indică căror circumstanţe anume să li se atribuie importanţă juridică.

Astfel din punctul de vedere al pietonilor şi conducătorilor mijloacelor de transport respectarea regulilor circulaţiei rutiere este o datorie (dispoziţie), iar măsurile administrative pentru nerespectarea îndatoririi sînt o sancţiune, un mijloc de constrîngere în vederea asigurării respectării acestor reguli. Din punctul de vedere al organelor de stat şi persoanelor oficiale, însărcinate să examineze cazurile despre delictele administra tive, una şi aceeaşi normă apare sub un alt aspect: ipoteza devine descrierea delictului administrativ, iar dispoziţie îndatorirea de a aplica sancţiunea în limitele stabilite prin lege şi corespunzătoare formei procesuale; iar mijlocul de asigurare a îndeplinirii acestei îndatoriri (sancţiunea) este anularea hotărîrii contrare legii şi nefundamentate cu privire la delictul administrativ, precum şi responsabilitatea personală a persoanelor oficiale, vinovate de inacţiunea sau de aplicarea greşită a legii.

Vorbind de structura unei norme juridice este necesar să atragem atenţia la următoarele. Analiza structurii normei trebuie să fie făcută sub două aspecte:

a) structura logico-juridică a normei; b) structura tehnico-legislativă.Structura logico-juridică a normei este stabilă: o normă cuprinde întotdeauna cele trei elemente, adică

conţine şi ipoteză, şi dispoziţie şi sancţiune. Aceste trei elemente se întîlnesc rar întrunite la un loc, într-un articol al actului juridic normativ sau chiar în actul normativ concret luat în ansamblu. Pentru a reproduce norma juridică în componenţa ei deplină de multe ori este necesar să luăm în consideraţie prevederile ce se conţin în mai multe articole ale actului normativ sau, dacă este insuficient, prevederile ce se conţin şi în alte acte normative.

Structura tehnico-legislativă (redacţională) înseamnă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate, subalineate şi gruparea acestora în secţiuni, capitole, titluri, pînă la constituirea unor Coduri cum sînt cel penal, civil, funciar etc.

§3. Clasificarea normelor juridice

A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o anumită ordine, a determina în ce grupe, în ce categorii poate fi împărţit un tot întreg.

14

17

A clasifica normele juridice, înseamnă a le grupa pe categorii pentru a ne orienta în oceanul de norme juridice care ne înconjoară, a le recunoaşte, a le deosebi, mai uşor în cazul realizării lor.

În acest context se poate afirma că problema clasificării normelor juridice prezintă un interes deosebit, atît din punct de vedere teoretic, cît şi din punct de vedere practic.

În literatura juridică, pornindu-se de la necesitatea cunoaşterii mai profunde şi aplicării corecte a normelor juridice, se fac multiple clasificări după diferite criterii: ramura de drept, forţă juridică a normei, caracterul prescripţiilor normelor etc.1. Ramura de drept

Ramura de drept constituie un criteriu important pentru clasificarea normelor juridice. Se explică acest lucru prin faptul că ramura de drept pune la bază diferenţierea normelor în dependenţă de obiectul reglementării normative şi metoda reglementării normative, adică dă răspuns la două întrebări extrem de importante şi anume:a) ce domeniu de activitate reglementează normele juridice;b) în ce mod, cum se face acest lucru ?

Potrivit acestui criteriu normele juridice pot fi clasificate în: norme de drept constituţional, norme de drept administrativ, norme de drept civil, norme de drept penal, norme de drept familial, norme de drept al muncii etc.2. Forţa juridică

Forţa juridică a normelor de drept depinde, în primul rînd, de locul pe care îl ocupă actul normativ în sistemul actelor normative. Putem diferenţia:a) Norme juridice cuprinse în legi. Acestea, la rîndul lor, pot fi:- norme juridice cuprinse în Constituţie;- norme juridice cuprinse în legi organice;- norme juridice cuprinse în legi ordinare.

b) Norme juridice cuprinse în acte normative subordonate legii. Acestea, larîndul lor, pot fi:- norme juridice cuprinse în hotărîri normative ale Parlamentului;- norme juridice cuprinse în decrete ale Preşedintelui Republicii;- norme juridice cuprinse în hotărîri ale Guvernului;

- norme juridice cuprinse în alte acte normative (ordine ministeriale şi departamentale, norme juridice cuprinse în acte normative ale autorităţilor publice locale etc.).

3. Structura tehnico-legislativăStructura tehnico-legislativă sau modul de redactare. Remarcăm, de la bun început, că unii autori vorbesc

de structura logică ca criteriu de clasificare a normelor juridice. Considerăm că drept criteriu de clasificare poate servi nu structura logică (din punct de vedere logic o normă întotdeauna este completă), ci structura ei tehnico-legislativă sau modul de redactare a normei. Potrivit acestui criteriu pot fi:

a) Norme juridice complete. Sînt norme juridice complete acele norme care conţin în textul lor, întrunite la un loc, cele trei elemente de structură: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea.

b) Norme juridice incomplete. Caracteristic pentru aceste norme este faptul că nu toate elementele de structură ale normei se întrunesc într-un text al normei.

La rîndul lor, normele juridice incomplete pot fi: - norme de trimitere (cele care necesită luarea în consideraţie a textului complet al actului normativ respectiv); - norme în alb (cele care necesită luarea în consideraţie a textelor altor acte normative).4. Caracterul conduitei prescrise

Caracterul conduitei prescrise rezultă din modul de reglementare a acestei conduite. în dependenţă de aceasta normele juridice se clasifică în:a) norme imperative;b) norme dispozitive.

Normele imperative sînt normele care prescriu comportamentul subiecţilor de drept şi nu admit nici o abatere de la acesta. La rîndul lor, normele imperative pot fi:

- norme onerative care prescriu în mod expres obligaţia săvîrşirii unei acţiuni (de exemplu, conform alineatului (4) al art. 48 al Constituţiei Republicii Moldova, "Copiii sînt obligaţi să aibă grijă de părinţi şi să le acorde ajutor");

- norme prohibitive care interzic săvîrşirea unor acţiuni (de exemplu, majoritatea normelor de drept penal conţin interdicţii).

Normele dispozitive sînt normele care acordă posibilitatea unui larg comportament subiecţilor de drept, adică normele care nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune. La rîndul lor, aceste norme pot fi:- norme permisive care permit o anumită conduită;

- norme supletive care acordă subiectului posibilitatea să aleagă singur una din variantele de conduită 18

prevăzute de normă (de exemplu, conform Codului familiei, "la încheierea căsătoriei soţii, după dorinţa lor, îşi aleg numele de familie al unuia dintre soţi ca nume de familie comun al lor sau fiecare soţ îşi păstrează numele de familie de pînă la căsătorie").

5. Gradul şi intensificarea incidenţeiConform acestui criteriu pot fi diferenţiate:a) norme care reglementează direct conduita oamenilor;

b) norme care reglementează indirect conduita (norme care se prezintă sub formă de principii, definiţii etc.).6. Sfera de aplicarePotrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi:a) norme generale — care au cea mai largă sferă de aplicare;b) norme speciale — sînt aplicate într-un domeniu restrîns de relaţii sociale;c) norme de excepţie — care stabilesc excepţii de la regula generală. Normele cu caracter general şi special sînt pe larg aplicate în cadrul diverselor coduri, care conţin, de regulă, părţi generale şi speciale.7. Criteriul socio-juridicPotrivit acestui criteriu, normele juridice se clasifică în:

a) norme punitive care prevăd pedeapsa juridică pentru cei ce nu respectăcomportamentul prescris de lege;b) norme stimulative care stabilesc un anumit sistem de stimulente.

CAPITOLUL 5. IZVOARELE DREPTULUI

§1. Noţiunea de izvor de drept

Dreptul constituie un sistem de norme, care îmbracă o anumită haină juridică, ia o anumită formă, datorită căreia sînt aduse la cunoştinţă întregii societăţi. Dreptul, scria savantul Hegel, trece în existenţa faptică mai întîi prin formă, prin faptul că este pus ca lege.... Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.

Noţiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri, dintre care cele mai răspîndite sînt:- izvor material şi izvor formal al dreptului;- izvor direct şi izvor indirect (mediat) al dreptului;- izvor scris şi izvor nescris al dreptului;- izvor intern şi izvor extern al dreptului.

Izvoarele materiale ale dreptului mai sînt denumite şi izvoare reale. Ele sînt concepute ca un sistem de factori sociali, politici, ideologici, materiali, precum şi cadrul natural, social-politic, uman etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dă naştere unor reguli izvorîte din necesităţile practice de reglementare prin norme juridice a unor relaţii sociale.

Izvorul formal al dreptului se interpretează ca forma de adoptare sau sancţionare a normelor juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice sînt reflectate. Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe care statul le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmînt juridic. De obicei, acest rol revine actelor normative.

Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care normele juridice sînt exprimate. Izvoare directe ale dreptului sînt considerate actele şi contractele normative.

Indirecte sînt considerate acele izvoare, care, pentru a fi considerate juridice, trebuie să fie validate, sancţionate de o autoritate publică competentă. în calitate de izvor indirect pot servi, de exemplu, obiceiurile sau normele elaborate de organizaţii nestatale. Aceste norme devin juridice numai din momentul în care au fost confirmate în modul respectiv de autoritatea publică.

Scrise sînt considerate izvoarele care necesită o formulare strictă, determinată de principiile legiferării. De exemplu, actul normativ se prezintă totdeauna sub formă scrisă, pe cînd obiceiul poate fi transmis şi pe cale orală.

Nu sînt unanime părerile ce ţin de izvorul intern şi izvorul extern al dreptului. Unii autori consideră că izvorul intern al dreptului îl constituie normele juridice. Alţii susţin că izvorul intern îl formează însăşi voinţa general-obligatorie ridicată la rangul de lege.

În ceea ce priveşte izvorul extern al dreptului, el caracterizează mijloacele prin care voinţa, devenită statală, obţine o haină juridică adecvată.

Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri. Aşa, de exemplu, se consideră că politica constituie izvorul politic al dreptului, în sensul că autoritatea publică este cea care gîndeşte viitoarele norme juridice. La fel conştiinţa juridică este considerată ideologie a dreptului.

Izvoarele ale dreptului reprezintă formele de exprimare a normelor juridice în cadrul unui sistem de drept, adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.

19

Aşadar, studierea izvoarelor dreptului ne permite să ajungem la concluzia că există multiple şi variate forme pe care dreptul le îmbracă, există o diversitate de izvoare ale dreptului. Multitudinea izvoarelor de drept este proprie tuturor sistemelor de drept. Ea se lămureşte, în primul rînd, prin diversitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice.

În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare (izvoare formale):a) obiceiul juridic (cutuma); b) practica judiciară şi precedentul judiciar; c) doctrina; d) contractul normativ; e) actul normativ.

§2. Caracteristica izvoarelor formale ale dreptului1. Obiceiul juridic (cutuma). În succesiunea istorică a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupă, fără

îndoială, primul loc. Obiceiul este cea mai originală formă de manifestare a voinţei sociale. Chiar în formele cele mai rudimentare, primitive de convieţuire umană găsim unele reguli care nu sînt impuse, în mod expres, dar de fapt sînt respectate aproape din instinct. Aceste reguli apar prin repetarea constantă a unor acte, repetări cărora li se impune o obligativitate. Elementul lor material, elementul central îl constituie repetarea constantă.

Bineînţeles, o repetare constantă, continuă, nu este suficientă ca fapta să se transforme în obicei juridic (să luăm, de exemplu, regulile de prudenţă, de igienă, de conduită personală etc.). Pentru aceasta se cere ca repetarea să se sprijine pe convingerea că această repetare este absolut obligatorie, aşa încît alţii pot să o ceară15.

Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante:

1) fie că statul sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-1 încorporează într-o normă oficială; 2) fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în faţa unei instanţe de judecată şi aceasta îl

validează de regulă juridică.Normele obişnuielnice (cutuma), recunoscute de puterea de stat, formează dreptul obişnuielnic sau dreptul

cutumiar. El a jucat un rol deosebit de important ca izvor de drept, mai ales în dreptul epocii antice şi medievale.Primele acte normative scrise sînt de fapt mai mult nişte culegeri de cutume juridice şi mai puţin o creaţie

conştientă a legiuitorului. Acest lucru poate fi lesne de înţeles, analizînd conţinutul Legii celor 12 table la Roma,Legea salică la franci.În epoca medievală numărul cutumelor a sporit şi mai mult încît s-a pus problema sistematizării lor. Sînt

cunoscute asemenea culegeri de cutume, cum ar fi Oglinda saxonă (Sachsenspiegel) clin 1230; Oglinda şvabă (Schwabenspiegel) din 1273-1282; Aşezămintele lui Ludovic cel Sfînt (1270).

Dreptul cutumiar a avut o importanţă majoră şi pentru ţara noastră. Primele legiuiri (ale lui Alexandru cel Bun, ale lui Vasile Lupu, ale lui Matei Basarab etc.) lăsau loc larg de manifestare a obiceiurilor. Aşa, de exemplu, Codul Calimach (1817) prevedea următoarele: dacă în acest cod nu s-ar afla o lege potrivită la pricina înfăţişată atunci se cuvine a se urma pămîntescului obiceiu, carele, în curgerea de mulţi ani de obşte păzindu-se şi între judecători cercetîndu-se, s-au întărit şi cu chipul acesta au dobîndit putere legiuită.

Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre. El nu constituie un izvor de drept important în statele ce ţin de civilizaţia juridică romano-germanică. Dreptul cutumiar ocupă un loc major în sistemul izvoarelor de drept în statele ce se raliază la civilizaţia (familia) juridică anglo-saxonă (Common Law).

2. Practica judiciară şi precedentul judiciar (jurisprudenţa)Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţa, este alcătuită din totalitatea hotărîrilor judecătoreşti,

pronunţate de către instanţele de toate gradele, pe baza interpretării şi pentru aplicarea legii.Cu toate că o hotărîre judecătorească este un act individual, un act de aplicare a dreptului, în care judecătorul

dă o soluţie într-un litigiu pe baza normelor judiciare în vigoare, activitatea jurisdicţională are o importanţă foarte mare. Această activitate se manifestă în mod evident îndată ce viaţa socială a ieşit din faza pur instinctivă (cum era de multe ori, mai ales la început, în cazul obiceiurilor), cerînd adoptarea unei decizii. Judecătorul care aplică normele juridice constată în ce măsură problema apărută se încadrează în sistemul normelor juridice existente. In acelaşi timp, activitatea jurisdicţională poate sugera şi noi idei, impuse de dezvoltarea şi complexitatea raporturilor sociale.

Pe parcursul evoluţiei istorice rolul practicii judiciare într-o măsură mai mare sau mai mică, a fost apreciat. Datorită activităţii judecătoreşti, practicii acumulate s-au făcut corectările respective, căutîndu-se cele mai oportune soluţii. Unele sisteme de drept, precum ar fi cele de tipul anglo-saxon (Common-Law Anglia, S.U.A., Canada) includ hotărîrile pronunţate de instanţele judecătoreşti în sistemele izvoarelor de drept. Precedentele judiciare sînt considerate izvoare de drept şi în statele cu alt sistem de drept. Aşa, de exemplu, în Elveţia există opinia că unele hotărîri ale Tribunalului federal constituie adevărate izvoare de drept.

În Republica Moldova, deşi practicii judiciare i se acordă o atenţie sporită, de regulă, practica juridică nu este

15

20

considerată ca izvor de drept. Cu unele rezerve se acceptă a fi recunoscute ca izvor de drept hotărîrile judecătoreşti ce ţin de unele ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul familial, dreptul muncii etc.).

Considerării practicii judiciare ca izvor de drept se opune, de asemenea, principiul separării puterilor în stat.3. Doctrina (ştiinţa juridică)Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului

juridic. Ştiinţa juridică are o importanţă majoră: ea contribuie la înţelegerea fenomenului juridic, în cunoaşterea relaţiilor sociale, în interpretarea şi aplicarea corectă a legii, în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului.

Din punct de vedere istoric, doctrinei i-a revenit un rol creator direct. În acelaşi timp, ea nu poate fi considerată izvor de drept. Ştiinţa juridică a fost recunoscută în epoca antică şi cea medievală. Aşa, de exemplu, împăratul roman Adrian a decis că judecătorii sînt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a celor ce creau dreptul.

Şi in Evul Mediu doctrina a avut un rol important, judecătorii apelînd la operele ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru cauzele deduse în faţa lor. S-a ajuns chiar pînă la aceea că se vorbea de un drept al profesorilor, de cutuma specialiştilor etc.. Treptat însă rolul doctrinei a început să scadă, nemaifiind considerată ca izvor al dreptului.4. Contractul normativ

Contractul (de la latinescul "contractus" - a strînge) este un acord încheiat între două sau mai multe persoane fizice ori juridice, din care decurg anumite drepturi şi obligaţii. Ca act juridic, contractul constituie acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică acordul ce naşte, modifică, transmite, sau stinge raporturi juridice.

Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate cu ele. Mai sînt însăşi contracte care conţin, stabilesc anumite reguli de conduită. în asemenea cazuri se spune că contractul este normativ. Spre deosebire de celelalte contracte, contractul normativ este izvor al dreptului.Contractele normative pot opera în astfel de domenii, cum ar fi:

a) în dreptul constituţional, în materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor;b) în dreptul muncii şi securităţii sociale contractul colectiv de muncă este un contract normativ, deoarece, în

conţinutul său, stabileşte reguli de conduită generală şi obligatorie;c) în dreptul internaţional public contractul normativ poate fi întîlnit sub forma tratatelor şi acordurilor

internaţionale.Conform prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, pactele şi tratatele internaţionale cu privire la

drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte, constituie un izvor de drept (art. 4). 5. Actul normativ – principalul izvor de drept

Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de organele autorităţii publice (Parlament, Guvern, Preşedinte, organele autorităţilor publice locale etc.), izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare, la nevoie, este asigurată prin forţa coercitivă a statului.Caracteristice pentru actele normativ-juridice sînt următoarele trăsături generale:

1. Ele sînt acte ale activităţii de elaborare a dreptului de către stat (organele sale) şi includ prescripţii juridice obligatorii cu caracter general despre conduita oamenilor şi organizaţiilor normele juridice, precum şi prescripţiile privind instituirea, modificarea sau suspendarea acţiunii (anularea) normelor juridice.

Actele normativ-juridice îşi extind acţiunea nu asupra unui raport concret şi nu asupra unui cerc individual concret de raporturi, ci asupra unui sau altui tip de raporturi sociale şi asupra tipului de acţiuni ale oamenilor, care alcătuiesc conţinutul lor.

2. Spre deosebire de actele individual-juridice (actele de realizare a normelor de drept), actele normativ-juridice sînt adresate oricărui subiect ce participă la aceste relaţii, pot fi aplicate în mai multe rînduri, adică de fiece dată cînd este vorba de tipul respectiv de raporturi şi îşi menţin acţiunea indiferent de faptul că au apărut sau au încetat raporturile individuale prevăzute în acest act. De exemplu, prescripţiile codului civil sînt aplicabile oricărui cetăţean sau organizaţie, care a intrat în relaţii patrimoniale de proprietate, cumpărare-vînzare, schimb şi alte raporturi, reglementate prin dreptul civil. Codul penal poate fi aplicat oricărei persoane, care a săvîrşit o acţiune social-periculoasă pentru societate.

Prescripţiile acestor acte nu-şi epuizează acţiunea ca urmare a unui sau chiar a mai multor acte de aplicare sau îndeplinire. Ele se aplică şi se utilizează în repetate rînduri. Anume aceasta denotă că prescripţiile juridice ale actelor menţionate sînt aplicabile la un tip sau altul de relaţii sociale, au un caracter normativ general, sînt norme de drept.

Sistemul actelor normative ale organelor de stat, interdependenţa acestor acte, precum şi ordinea emiterii lor sînt reglementate de Constituţie şi de alte acte legislative. Această reglementare asigură realizarea principiilor democratice ale sistemului de izvoare ale dreptului – supremaţia legii, caracterul obligatoriu al hotărîrilor organelor ierarhic superioare pentru cele ierarhic inferioare, al hotărîrilor organelor locale ale puterii în limitele teritoriului din subordine. în felul acesta se asigură hotărîrea uniformă a chestiunilor principale ale politicii statului în întregul sistem de acte normative.

Locul pe care îl ocupă unul sau alt act juridic-normativ în sistemul general al acestor acte este determinat de

21

locul organului care l-a emis în sistemul organelor statului, iar sfera acţiunii, orientarea şi limitele conţinutului actelor de competenţa organului menţionat. Pe această bază apare interdependenţa actelor normativ-juridice ale organelor de stat, exprimată în forţa lor juridică. Actele organelor ierarhic superioare dispun de o putere juridică mai mare, iar actele organelor ierarhic inferioare (subordonate), care trebuie emise în corespundere cu primele, au o forţă juridică mai mică.

Întregul sistem de izvoare ale dreptului îl putem diviza în două grupe mari: legi; acte normative subordonate legii.

Prin termenul lege în sens larg se înţelege orice act normativ elaborat de autorităţile publice. În sens restrîns acest termen desemnează actul normativ care emană de la organul legislativ (Parlamentul), care în baza legislaţiei în vigoare este unica autoritate legiuitoare în ţară.

În ierarhia lor, legile propriu-zise sînt situate după criteriul forţei lor juridice. Parlamentul Republicii Moldova, singurul deţinător al puterii de reglementare prin lege a relaţiilor sociale, emite, în exercitarea acestei puteri, trei categorii de legi: - legi constituţionale; - legi organice; - legi ordinare.

Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhia legilor atît prin conţinutul lor, cît şi datorită procedurii speciale de adoptare a acestora. Astfel, prin conţinutul lor, legile constituţionale sînt legi care introduc texte noi în Constituţie, abrogă anumite texte constituţionale sau le modifică pe cele existente.

Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Legile organice sînt legi ce reprezintă o prelungire a materiilor constituţionale şi ele pot interveni numai în domeniile expres prevăzute de Constituţie (alineatul 3 al articolului 72 al Constituţiei Republicii Moldova) sau domenii pentru care Parlamentul consideră necesară adoptarea de legi organice.

Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi legilor organice.

Toate celelalte acte normative poartă denumirea generală de acte normative subordonate legii. O asemenea denumire este chemată să sublinieze respectarea strictă a principiului de supremaţie a legii în procesul de elaborare a actelor normative, precum şi în perioada lor de acţiune.

La categoria actelor normative subordonate legii sînt atribuite: hotărîrile Parlamentului, decretele prezidenţiale, hotărîrile Guvernului, actele organelor administraţiei publice centrale de specialitate, actele autorităţilor publice locale.

Hotărîrile şi moţiunile Parlamentului, de regulă, sînt acte de aplicare a normelor juridice şi, prin urmare, nu conţin norme juridice şi nu au caracter normativ. In acelaşi timp, însă, se mai elaborează hotărîri ce conţin anumite norme juridice. Aceste hotărîri de cele mai multe ori, sînt emise în scopul executării legilor şi sînt subordonate acestora.

Decretul Preşedintelui Republicii. Potrivit prevederilor Constituţiei, în exercitarea atribuţiilor sale. Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Categoria actelor normative nu includ toate decretele prezidenţiale, ci doar numai decrete care conţin norme juridice. Nu sînt acte normative, de exemplu, decretele aplicative (prin care se conferă decoraţii şi titluri de onoare, se acordă grade militare supreme, se soluţionează problemele cetăţeniei, se acordă graţiere etc).

Hotărîrile şi ordonanţele Guvernului se întemeiază în calitatea acestuia de a fi organ de vîrf al administraţiei publice, exercitîndu-şi autoritatea executivă şi de dispoziţie pe întreg teritoriul statului. Aceste acte normative sînt bazate pe Constituţie şi legi, prevăd măsuri de aplicare a legilor în cele mai diferite domenii (de exemplu: organizarea administrativă centrală şi locală, modul de realizare a activităţilor economice şi financiare, reglementarea unor contravenţii etc.). Dispoziţiile întotdeauna sînt acte aplicative. Hotărîrile Guvernului pot avea atît caracter normativ, cît şi aplicativ. Este important a sublinia faptul că hotărîrile se emit pentru organizarea executării legilor.

Alte acte normative. În această categorie actele emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate (ministere, birourile, serviciile etc.), precum şi cele care sînt emise de autorităţile publice locale. Ele sînt izvoare de drept în măsura în care conţin norme juridice şi au forţă juridică ca şi legile, decretele, hotărîrile Guvernului.

§3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Normele juridice sînt adoptate în vederea realizării lor practice. Adoptînd un act normativ legiuitorul urmăreşte scopul ca normele ce se conţin în el să contribuie la reglementarea eficientă a relaţiilor sociale respective, să ofere garanţii acestor relaţii şi să protejeze anumite valori sociale. Din aceste considerente o importanţă deosebită are acţiunea actelor normative.

22

Coordonatele principale ale acţiunii actului normativ sînt: timpul, spaţiul şi cercul de persoane.I) Acţiunea actului normativ în timp

Timpul acţiunii actului normativ defineşte durata acestuia, perioada acţiunii lui. Un act normativ nu poate fi veşnic, deoarece nu sînt constante, veşnice nici relaţiile sociale reflectate în el. în acelaşi timp, însă, adoptînd un act normativ, legiuitorul consideră că el va funcţiona o durată mai mare sau mai mică de timp. Această durată este cuprinsă între doua momente esenţiale:

- momentul iniţial al actului normativ (intrarea în vigoare); - momentul final (abrogarea).Momentul iniţial caracterizează momentul intrării în vigoare a actului normativ. Să analizăm, de exemplu,

acţiunea unei legi în timp. Regula generală în această privinţă este că o lege intră în vigoare Ia data publicării ei în Monitorul Oficial al Republicii Moldova (art. 76 al Constituţiei). Ca urmare, legea are efect juridic numai asupra evenimentelor de după publicarea ei. Acest principiu îşi găseşte explicaţia în faptul că oamenii pentru a-şi coordona conduita lor cu prevederile legii, trebuie să cunoască mai întîi prevederile ei.

De la această regulă sînt următoarele derogări:a) o lege intră în vigoare la o dată prevăzută în textul ei (art. 76 al Constituţiei),

în legătură cu aceasta nu poate fi trecută cu vederea următoarea prevedere constituţională extrem de importantă: "nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia". Prin urmare, data indicată în textul legii nu poate precede publicării legii. Stabilirea unei date ulterioare de intrare în vigoare a legii este determinată de necesitatea pregătirii acţiunii noii legi, în special cînd aplicarea ei necesită anumite măsuri organizatorice sau atrage-după sine schimbări fundamentale;

b) o lege se aplică unor situaţii întîmplate anterior apariţiei ei.Aplicarea retroactivă a legii are loc în:

- cazul legii penale mai blînde (nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos, art. 22 al Constituţiei Republicii Moldova);

- cazul unor situaţii de pînă la apariţia legii, dar nesoluţionate încă definitiv pînă la acea dată;- cazul legilor interpretative.

Momentul final, încetarea acţiunii legii are loc în diferite forme: prin abrogare, prin îndeplinirea termenului pentru care legea a fost edictată şi prin căderea legii în desuetudine.

Abrogarea poate fi definită ca un procedeu tehnico-juridic prin care legea fără termen îşi încetează activitatea prin renunţarea la ea.

Abrogarea poate fi expresă, cînd momentul final al legii rezultă expres din dispoziţiile legale. La rîndul ei, abrogarea expresă poate fi:

- directă (cînd se precizează formal în textul legii noi ca un anumit act normativ se abrogă);- indirectă (cînd nu se precizează denumirea concretă a actului normativ ce se abrogă, dar se prevede expres că

actele normative sau dispoziţiile contrare se abrogă).Abrogarea poate fi şi tacită, cînd în textul legii noi nu se vorbeşte de abrogarea unui act sau unor acte

normative, dar abrogarea rezultă din simplu motiv că una şi aceeaşi situaţie este reglementată într-un mod absolut nou de noua lege, ceea ce nu mai permite aplicarea legii vechi.

O altă formă de încetare a acţiunii legii este căderea ei în desuetudine. In acest caz este vorba de legea care a fost total depăşită de dezvoltarea relaţiilor sociale, de schimbările din societate, de faptul că factorii care au condiţionat apariţia legii au încetat să mai existe. Din cele spuse reiese că acţiunea legii n-are nici o justificare. Fiind depăşită de timp, legea îşi încetează activitatea.

În practică se pot întîlni, deşi rar, şi cazuri în care o lege se adoptă pe un termen strict determinat. La atingerea termenului respectiv acţiunea legii încetează fără a mai fi nevoie de procedura de abrogare.II) Acţiunea actelor normative în spaţiu

Actele normative au o acţiune bine determinată nu numai în timp, dar şi în spaţiu, adică pe un anumit teritoriu. Se explică aceasta prin faptul că actul normativ este produsul activităţii statului şi al organelor sale care au o anumită competenţă teritorială. Să analizăm acţiunea în spaţiu a legii.

Acţiunea legii în spaţiu se analizează sub două aspecte: aspectul intern şi aspectul extern sau internaţional.Aspectul intern al problemei caracterizează răsfrîngerea acţiunii legii în limitele teritoriale, reieşind din

competenţa teritorială a organului de stat respectiv. De exemplu, Parlamentul Republicii Moldova este în drept să adopte legi care să se răsfrîngă pe întregul ei teritoriu sau pe o parte din teritoriul statului (bunăoară, prevederile Legii Republicii Moldova din decembrie 1994 cu privire la statutul juridic special al Găgăuz-Yeri se răsfrîng pe teritoriul respectiv).

Autorităţile publice locale adoptă acte normative a căror sferă de aplicare este limitată de teritoriul respectiv (de exemplu, în limitele municipiului, oraşului, satului etc.).

Aspectul internaţional al aplicării legii răspunde la întrebarea dacă legea naţională se aplică pe teritoriul altor state şi dacă o lege străină poate fi aplicată în limitele teritoriului statului dat.

Principiul care domină în problema enunţată este următorul: legea se aplică pe teritoriul statului al cărui organ legislativ a adoptat-o.

23

De la acest principiu sînt admise următoarele abateri:a) legea nu se răsfrînge pe teritoriul statului respectiv asupra unor categorii de persoane străine şi a bunurilor

acestora. Este cazul ce ţine de persoanele care beneficiază de imunitate diplomatică, de clădirile reprezentanţelor diplomatice etc;

b) legea unui stat urmăreşte pe cetăţenii statului respectiv chiar atunci cînd ei îşi au domiciliul sau reşedinţa în străinătate, pe teritoriul altui stat.III) Acţiunea actelor normative asupra persoanelor

Problema dată, în parte, a fost elucidată odată cu cercetarea acţiunii teritoriale a actelor normative, deoarece teritoriul nu este o categorie abstractă, este un spaţiu populat de oameni. Legea este destinată omului privit ca persoană fizică sau ca persoană juridică.

Acţiunea legii asupra persoanelor diferă de la o lege la alta. Din acest punct de vedere distingem:a) legi cu vocaţie generală de aplicare atît faţă de persoanele fizice, cît şi de persoanele juridice;

b) legi care se aplică numai persoanelor fizice;c) legi care se aplică numai persoanelor juridice;

d) legi care se aplică numai anumitor categorii de subiecţi de drept (de exemplu, se aplică numai faţă de judecători sau faţă de pensionari etc.);

e) legi care se aplică unei singure persoane, dar nu în calitatea sa de persoană fizică, ci în calitate de deţinător al unei anumite funcţiuni, indiferent de cine este această persoană (de exemplu, dispoziţiile constituţionale referitoare la Preşedintele Republicii etc.).

În final, remarcăm că la noi în republică legile şi alte acte normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau sex

CAPITOLUL 6. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE §1. Conceptul interpretării normelor juridice

Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost elaborate, trebuie să fie respectate, executate sau aplicate, adică traduse în viaţă. Pentru a putea fi însă realizate normele juridice trebuie să fie cunoscute, înţelese de către toţi subiecţii. Înţelegerea, cunoaşterea sensului adecvat a normei se impune în mod imperativ, mai ales în procesul de aplicare a normelor de drept. Organul de aplicare, persoana oficială trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice şi să fie convins în veridicitatea variantei de comportare prescrise de legiuitor. Acest lucru se face în cadrul interpretării normelor juridice.

Interpretarea constituie o operaţie logico-raţională care, lămurind înţelesul exact şi complet al dispoziţiilor normative, oferă soluţiile juridice adecvate pentru diferitele situaţii cu care ne confruntăm.

Necesitatea interpretării este condiţionată de următorii factori. In primul rînd, norma juridică are un caracter general, impersonal, tipic şi nu poate cuprinde toate situaţiile posibile care apar în viaţă. Dar ea se aplică pentru anumite situaţii concrete. Deseori este necesar a răspunde la întrebarea: în ce măsură cazul concret analizat este cuprins de norma juridică sau norma juridică respectivă se referă şi la cazul concret sau nu? Acesta se face pentru a da răspuns la justa valoare, pentru a şti precis ce a avut în vedere legiuitorul, ce scop a urmărit el, adoptînd norma juridică respectivă.

În al doilea rînd, orice normă juridică activează nu izolat, ci în cadrul unui sistem bine determinat, unde fiecare normă îşi are menirea sa. O normă poate fi înţeleasă mai bine numai dacă va fi privită în contextul general al normelor sistemului juridic, de drept, ramurii de drept. La înţelegerea adecvată a sensului normei juridice ne ajută şi principiile dreptului (principiile generale, interramurale, ramurale).

În al treilea rînd, adeseori interpretarea normelor dreptului se impune şi de necesitatea de a înţelege terminologia, stilul folosit de legiuitor.

În fine, în procesul de aplicare a dreptului pot fi cazuri de reglementări contradictorii, neclare, confuze. Pentru a ieşi din asemenea situaţii poate apare necesitatea ca legiuitorul să facă unele precizări, concretizări.

Interpretarea cunoaşte mai multe forme. Pentru a stabili formele (felurile) interpretării se folosesc mai multe criterii:

a) puterea obligatorie sau lipsa acesteia. în dependenţă de aceasta interpretarea poate fi oficială (obligatorie) şi neoficială (neobligatorie);

b) metoda folosită pentru interpretarea legii. în dependenţă de aceasta interpretarea poate fi logică, istorică, sistematică gramaticală etc.;

c) rezultatul la care se ajunge prin interpretare. în dependenţă de aceasta interpretarea poate fi literală, extensivă şi restrictivă.

§2. Formele (felurile) interpretării

Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participă diferite subiecte, în dependenţă de calitatea subiectului şi, ca urmare a acestei calităţi, de forţa ei juridică, interpretarea poate fi de două feluri: oficială şi

24

neoficială.Această clasificare este cunoscută încă în doctrina Romei Antice şi este pe larg răspîndită în doctrina

juridică contemporană. Acest lucru se explică prin faptul că criteriile acestei clasificări au rămas aceleaşi: calitatea autorului interpretării.

1. Interpretarea oficială este interpretarea ce se înfăptuieşte de un organ de stat în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, potrivit legii.

De regulă, organele care emit acte normative procedează uneori la interpretarea acestora prin acte interpretative. Atunci cînd organul de stat îşi interpretează propriul act normativ, această interpretare poartă denumirea de interpretare autentică.

Interpretarea oficială are forţă juridică obligatorie. Actul de interpretare oficială se echivalează după forţa sa juridică cu actul normativ supus interpretării.

Să analizăm, de exemplu, cine dispune de dreptul de a interpreta în Republica Moldova legea. Amintim că Constituţia stabileşte trei categorii de legi: legi constituţionale, legi organice, şi legi ordinare.

Conform Constituţiei, interpretarea oficială a Constituţiei şi a legilor constituţionale ţine de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale (prevederile de la litera b) ale alineatului 1 al art. 135).

Interpretarea oficială a legilor organice şi ordinare ţine de competenţa Parlamentului (prevederile literei c) ale articolului 66 al Constituţiei).

Curtea Constituţională, fiind unicul subiect cu dreptul de a interpreta legile constituţionale, poate să interpreteze oficial şi celelalte categorii de legi: organice şi ordinare.

Interpretarea oficială poate fi atît generală cît şi cauzală.Generală este interpretarea care îmbracă forma unor norme obligatorii cu caracter general.Interpretarea cauzală este forma interpretării oficiale care se realizează cu prilejul soluţionării de către

organele competente a unor cazuri concrete.2. Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de subiecţi ce nu dispun de dreptul de a interpreta

oficial actul normativ. Interpretarea neoficială se face de către savanţi, de către avocaţi, de către alţi cetăţeni etc. Fiind făcute de subiecţi ce nu sînt purtători ai unei părţi din puterea de stat, interpretarea neoficială nu are forţă juridică obligatorie. Dar, în cazul în care soluţiile propuse conving organul cu drept de interpretare oficială de oportunitatea soluţiei enunţate, interpretarea neoficială capătă o însemnătate foarte mare.

§3. Metodele interpretării

Prin metodă de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru explicarea conţinutului prevederilor normelor juridice, clarificarea care se face în aplicării lor la cazuri concrete.

În procesul de interpretare a textelor normelor juridice se aplică cele mai diverse metode. Deseori pentru a înţelege la justa valoare o normă juridică se apelează concomitent la două sau la mai multe metode.

În dependenţă de metoda folosită, interpretarea poate fi logică, gramaticală, sistematică şi istorică.Metoda logică este cea mai larg întîlnită între procedeele de interpretare a normei juridice. Ea constă în

folosirea unor procedee ale logicii formale generale. Metoda logică nu poate fi separată de celelalte metode sau procedee, deoarece orice lămurire a sensului normei juridice se sprijină pe utilizarea judecăţii logice.

Printre procedeele, regulile logice, sunt frecvent utilizate următoarele reguli: a) excepţia este de strictă interpretare trebuie de înţeles în sensul că excepţiile nu pot fi create prin

interpretare. în cazul interpretării nu se generează, nu apar noi norme juridice, ci este doar lămurit conţinutul normelor existente

b) unde legea nu distinge nici interpretul n-o face este regula potrivit căreia în cazul unei formulări generale a textului normativ subiectul interpretării nu poate introduce distincţii, deosebiri. Aplicarea, de asemenea, este generală;

c) legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, ci nu invers este regula potrivit căreia nu trebuie să fie căutate pricini pentru a nu aplica legea. Atît timp cît o lege este în vigoare ea urmează să fie realizată practic. Sarcina interpretului este de a găsi soluţia oportună de aplicare a legii în toate împrejurările

Metoda gramaticală. Această metodă constă în stabilirea sensului exact al normei juridice cu ajutorul procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului actului normativ, pornindu-se de la înţelesul cuvintelor folosite, de la legătura dintre ele, de la construcţia frazei, de la semnificaţia semnelor de punctuaţie etc.

Procedeele de interpretare gramaticală impun să unificăm sensul unor termeni juridici şi să nu-i folosim în mai multe sensuri. Aşa, de exemplu, la folosirea termenului "persoană juridică" este necesar să ţinem cont de sensul juridic adecvat al acestui termen.

Metoda sistematică constă în explicarea sensului unei norme juridice, a unui text normativ, prin determinarea locului acestei norme sau acestui text în sistemul ramurii de drept, în sistemul dreptului în ansamblu,

25

în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului, precum şi în stabilirea legăturilor acestei norme sau acestui text cu alte dispoziţii normative.

Necesitatea aplicării acestei metode decurge din caracterul sistematic al normelor juridice, din legăturile indisolubile a tuturor normelor în sistemul de drept. Metoda sistematică obligă să nu uităm că o normă de drept nu poate fi înţeleasă la justa ei valoare, dacă este ruptă din contextul celorlalte norme. Utilitatea acestei metode este şi mai evidentă în cazurile normelor incomplete din punct de vedere redacţional, în cazurile cînd conţinutul ei reiese din structura logică a normei.

Metoda istorică presupune examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică sau actul normativ respectiv. Ea presupune cercetarea materialelor care au stat la baza elaborării normei sau actului normativ, expunerea de motive şi discuţiile ce s-au purtat pe marginea materialului normativ supus interpretării. O informaţie respectivă asupra acestei probleme poate fi găsită în preambulul actului normativ.

În cadrul interpretării istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea reglementărilor actuale cu cele precedente, la analiza evoluţiei istorice a conceptului reglementării normative.

§4. Rezultatul interpretării normelor juridice

Analiza procesului de interpretare a normelor juridice nu poate fi considerată completă, dacă nu se va lua în consideraţie rezultatul acestui proces. Din punctul de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi: literală, extensivă sau restrictivă.

Interpretarea literală este acea formă a interpretării, în cadrul căreia ne convingem de faptul că conţinutul normelor juridice coincide întru totul cu textul în care sunt formulate. în acest caz se spune că legea este limpede, clară. Organul de aplicare n-are decît sarcina s-o aplice, conform textului. Tendinţa legiuitorului este de a adopta anume asemenea norme juridice, acte normative.

Interpretarea extensivă este acea formă a interpretării în cadrul căreia textului normei juridice i se atribuie un conţinut mai larg, mai sporit comparativ cu cel ce rezultă din simpla lectură a lui. Cu alte cuvinte, textul normei juridice se extinde şi asupra unor cazuri care nu se încadrează perfect în "litera lui".

Interpretarea restrictivă are loc în cazul cînd textului supus interpretării i se atribuie un conţinut mai restrîns, mai mic decît cel ce rezultă din simpla lui lectură. Aceasta poate să se întîmple în cazurile cînd lipseşte o concordanţă între cazurile de aplicare practică şi cazurile ce au fost reflectate în textul actului normativ. De aici multă că formularea textului legii este mai largă decît conţinutul ei real.

CAPITOLUL 8. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

§1. Despre răspunderea juridică în generalRăspunderea juridică e considerată, pe bună dreptate, una din instituţiile centrale ale dreptului. Sarcina de

bază a statului constă în asigurarea respectării legislaţiei şi a ordinii de drept. Nimeni nu trebuie să sufere un prejudiciu rezultat din fapta altuia. Pentru realizarea acestei misiuni,

legiuitorul a instituit un mecanism juridic în vederea apărării drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. O parte componentă a acestui sistem o constituie normele cu privire la răspunderea juridică.

Răspunderea  juridică – este acea formă a răspunderii sociale stabilită de către stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.

Scopul răspunderii juridice este de a anula consecinţele faptului ilicit şi de a obliga autorul faptei ilicite să suporte el însuşi consecinţele conduitei sale. Răspunderea juridică întotdeauna intervine în baza legii, nimeni nu poate să-şi facă dreptate singur16. Atragerea la răspundere juridică este de competenţa unor organe abilitate ale statului, cum sunt instanţele judecătoreşti, procuratura, poliţia, inspectoratul fiscal etc.

Răspunderea juridică este o noţiune foarte largă şi în dependenţă de diferite ramuri de drept deosebim: răspunderea constituţională, răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară etc.17

Noţiunea de „răspundere” se foloseşte cu sensuri diferite, iar cel mai frecvent cu sensul de pedeapsă. Potrivit Dicţionarului explicativ, prin „răspundere” în sens juridic se înţelege consecinţa rezultată din neîndeplinirea unei obligaţii legale18, iar în exprimarea de zi cu zi se foloseşte atât termenul de responsabilitate, cât şi cel de răspundere.

Răspunderea juridică este „cheia de boltă” a întregii răspunderi sociale, deoarece cu răspunderea se finalizează orice problemă juridică. Aceasta e şi firesc, fiindcă oricine a încălcat cu vinovăţie normele de drept, trebuie să răspundă în conformitate cu legea pentru acţiunile sale.

16

17.18.

26

§2. Subiectele răspunderii juridiceSubiecte ale răspunderii juridice pot fi persoanele fizice şi persoanele juridice. a) Persoana fizică. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să

îndeplinească două condiţii, şi anume: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în mod liber.Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea persoanei fizice de a fi chemată să de-a socoteală, adică să

răspundă în faţa organului de judecată pentru faptele ilicite săvârşite şi de ea. Capacitatea de a răspunde implică în primul rând discernământul, adică de la persoană se cere să fie sănătoasă din punct de vedere mintal şi psihic. Prin urmare, nu au capacitatea de a răspunde juridic minorii şi persoanele care sunt bolnave psihic.

Libertatea de a acţiona, înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, a face ceva neobligat de nimeni. Fapta pentru care se stabileşte răspunderea juridică să nu fi fost realizată prin constrângerea fizică sau morală venită din partea altcuiva.

b) Persoana juridică reprezintă o organizaţie înregistrată în conformitate cu legea şi răspunde pentru acţiunile sale cu bunurile pe care le deţine în patrimoniu: bani, case, autovehicule şi alte valori. De asemenea, persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite comise de persoanele fizice care o conduc - directorul, contabilul-şef, juristul etc., în legătură cu neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de către aceştia din urmă. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi persoanei juridice. Unele forme ale răspunderii, cum sunt cea penală şi disciplinară, nu se aplică persoanelor juridice.

Cel mai frecvent, persoanele juridice răspund pentru încălcarea prevederilor stabilite de Codul fiscal şi Codul contravenţional. În ambele situaţii, avem o răspundere contravenţională şi apare ca rezultat al neachitării la timp a taxelor şi impozitelor faţă de stat, evaziuni fiscale, falsuri în documente etc. În calitate de sancţiune se aplică amenda sau chiar retragerea licenţei de activitate, ultima sancţiune fiind cea mai periculoasă pentru persoanele juridice.

§3. Condiţiile (temeiurile) răspunderii juridiceIndiferent de domeniul juridic (civil, penal, administrativ, financiar etc.) în care are loc, răspunderea

juridică survine numai atunci când sunt întrunite anumite condiţii. La ele se atribuie: a) fapta ilicită; b) prejudiciul; c) vinovăţia; d) legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.

a) Fapta ilicită este o primă condiţie pentru a fi antrenată răspunderea juridică şi ea presupune un comportament prin care se nesocoteşte o prevedere legală.

b) Exemple de fapte ilicite:

- în magazin se vând produse care au defecte ascunse;

- angajatul unei întreprinderi lipseşte nemotivat de la serviciu;

- un om atentează la cinstea, onoarea sau la integritatea corporală a altui om;

- şoferul a comis un accident rutier;

- în timpul călătoriei cu troleibuzul, cineva a sustras banii din geanta unei doamne;

- o persoană juridică ascunde veniturile pentru a nu plăti impozite faţă de stat etc.

Fapta ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune, contrare prevederilor legii. Acţiunea - presupune săvârşirea de către o persoană a unei acţiuni concrete, prin care se încalcă normele juridice. Ca exemple pot servi: furtul, tâlhăria, violul, omorul etc.; Inacţiunea - presupune nesăvîrşirea unei acţiuni care ar fi trebuit săvârşită. Inacţiunea poate fi considerată ca fapt ilicit numai dacă persoana era obligat să acţioneze, dar ea nu a acţionat. De exemplu, medicul a refuzat să săvârşească o intervenţie chirurgicală, iar pacientul a decedat.

Nu toate faptele ilicite cauzează un prejudiciu, toate însă au drept rezultat încălcarea unor norme juridice. De pildă, conducerea unui autoturism pe drumurile publice de către un şofer care a consumat alcool, atrage fie o răspundere contravenţională, fie una penală. O asemenea faptă nu produce un prejudiciu, însă pune în pericol circulaţia pe drumurile publice. Se menţine pericolul că el poate cauza un accident rutier în care vor suferi persoane nevinovate.

În dependenţă de ramura de drept din care fac parte (drept civil, drept penal, drept administrativ, dreptul muncii etc.), de gradul de pericol social şi de pedepsele care se aplică, faptele ilicite îmbracă diferite forme:

a) infracţiuni (reprezintă cele mai grave încălcări ale legii pentru care se aplică pedeapsa maximă - privaţiunea de libertate (închisoarea));

b) contravenţii (sunt mai puţin grave decât infracţiunile, dar prezintă pericol social; în calitate de sancţiune se aplică amenda, lipsirea de dreptul de a ocupa o anumită funcţie, retragerea unor medalii şi distincţii celor care le deţin etc.);

c) abateri disciplinare (de exemplu, întârzierea muncitorului la serviciu, refuzul de a se supune ordinelor

27

date de către şef, comportamentul brutal faţă colegii de lucru etc.); d) prejudiciile materiale provocate de către muncitorii întreprinderilor în procesul de lucru; e) fapte ilicite civile (delicte, prejudicii materiale şi morale) etc.

Toate aceste fapte ilicite prezintă un pericol social. Ce-i drept, unele au un grad de pericol mai mare, altele mai redus. Dintre toate, infracţiunea prezintă cel mai înalt grad de pericol social, adică este cea mai periculoasă pentru cei din jur. Infracţiunea se mai numeşte crimă, iar cel care săvârşeşte o crimă este numit criminal. Legea în care sunt prevăzute infracţiunile (crimele) poartă denumirea de Codul penal al Republicii Moldova. Poliţia şi procuratura sunt organele statului abilitate cu funcţia de a descoperi infracţiunile.

Fiecare din sancţiunile sus-menţionate sunt stabilite în câte o lege, şi anume: infracţiunile - în Codul penal al Republicii Moldova, contravenţiile - în Codul contravenţional al Republicii Moldova, abaterile disciplinare împreună cu prejudiciile provocate de către muncitori la întreprinderi - în Codul muncii al Republicii Moldova, iar faptele ilicite civile - în contractele încheiate dintre părţi reieşind din prevederile Codului civil al Republicii Moldova.

b) Prejudiciul constă în urmările dăunătoare pe care fapta ilicită le cauzează societăţii sau unui anumit individ. De exemplu, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei, distrugerea sau deteriorarea unor bunuri etc. Cunoscând care este prejudiciul, putem afla cât de periculoasă a fost fapta ilicită. Cuvântul prejudiciu este numit în mod diferit: „pagubă”, „despăgubire” sau „daună”, toate aceste noţiuni fiind sinonime.

Prejudiciul cunoaşte mai multe clasificări. Se întâlnesc prejudicii materiale şi morale, prejudicii cauzate persoanei umane şi cele cauzate bunurilor sale. O altă categorie de prejudiciu este venitul ratat.

Prejudiciul material este cel care are un conţinut economic şi în toate cazurile poate fi evaluat în bani, pe când prejudiciul moral reprezintă totalitatea suferinţelor psihice şi/sau fizice ce atentează la valorile nepatrimoniale ale persoanei, cum sunt: viaţa, sănătatea, onoarea, demnitatea, reputaţia profesională, numele, inviolabilitatea vieţii personale, secretul personal şi de familie şi altele19.

Prejudiciul material şi cel moral sunt strâns legate între ele. La aprecierea prejudiciului moral, trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial atât la moment, cât şi pe viitor20. În domeniul protecţiei consumatorului, de exemplu, practica judecătorească demonstrează că aproape de fiecare dată, pe lângă cerinţa de reparare a prejudiciului material, consumatorul cere şi repararea prejudiciului moral.

Venitul ratat poate fi înţeles după următorul exemplu: o actriţă, folosind crema de faţă cumpărată de la o firmă cu renume, în scurt timp a avut de suportat arsuri ale feţei. Acest lucru a făcut imposibilă activitatea ei profesională pe viitor, fiindcă din punct de vedere estetic nu mai corespundea cerinţelor. În aşa mod, actriţa a fost nevoită să dea în judecată firma producătoare a cremei, cerând cheltuielile medicale, şi ce este mai important: - venitul ratat din lipsirea ei de capacitatea de muncă, adică de faptul că nu va mai avea posibilitatea să fie actriţă în spectacole şi în filme.

c) Pentru a şti dacă o persoană se face vinovată de anumite prejudicii, trebuie analizat raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs. Cu alte cuvinte, este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport cauzal. Stabilirea acestei legături este dificilă şi necesită o analiză minuţioasă, pentru a nu greşi.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu o stabileşte instanţa de judecată: dacă legătura de cauzalitate nu poate fi dovedită, atunci cererea privind repararea prejudiciului nu va fi satisfăcută. În aşa mod ne apare o legătură dintre cauză şi efect: cauza este fenomenul care generează efectul. Ori de câte ori cineva solicită să-i fie reparat un prejudiciu, el trebuie să demonstreze cu precizie că anume faptă ilicită pe care o invocă, şi nu alta, a stat la baza apariţiei prejudiciului.

Uneori raportul de cauzalitate poate fi stabilit cu uşurinţă, alteori raportul este mai greu de stabilit. De exemplu, cineva a cumpărat un automobil nou, dar cu defecte ale frânei, care la prima vedere nu au putut fi depistate. La un moment dat, automobilul a produs un accident din cauza frânei. Pentru început, este greu de stabilit cauza accidentului. De aceia se dispune efectuarea unei expertize, pentru a vedea cauza accidentului şi, respectiv, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (accidentul) şi prejudiciul (automobilul distrus).

d) Vinovăţia constă în atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta ilicită pe care a săvârşit-o şi faţă de urmările ei. Vinovăţia se exprimă sub forma: a) intenţiei şi b) culpei.

Încălcarea legii se consideră făcută cu intenţie dacă persoana care a comis încălcarea a prevăzut din timp consecinţele ilicite ale faptei sale şi a dorit ca acest lucru să se întâmple. La rândul ei, intenţia poate fi: directă şi indirectă. În primul caz, persoana a voit să săvârşească fapta ilicită, iar în al doilea caz, a admis în mod uşuratic ca fapta ilicită să aibă loc.

O formă mai puţin gravă de vinovăţie este culpa. Culpa poate fi săvârşită din imprudenţă sau din neglijenţă. Imprudenţa presupune că persoana ce a comis fapta a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, pe care nu le-a dorit, nici nu le-a acceptat, dar a crezut că le-ar preveni. Pe când neglijenţa are loc atunci

19

20.28

când persoana care a comis fapta nu a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, deşi putea sau trebuia să le prevadă.

Împrejurările care înlătură răspunderea juridică sunt prevăzute prin lege şi diferă de la o ramură de drept la alta. De regulă, acestea sunt situaţiile de forţă majoră (ploi torenţiale, cutremure de pământ, furtuni puternice etc.), dar şi alte întâmplări neprevăzute, care atât vinovăţia, cât şi răspunderea juridică, deoarece se consideră că nimeni nu este vinovat. §4. Principiile generale ale răspunderii juridice

Principiile răspunderii juridice sunt nişte idei generale, postulate călăuzitoare, care determină natura răspunderii juridice, esenţa, conţinutul şi menirea ei, mecanismul de acţiune21. Răspunderea juridică cuprinde un şir de principii. Ele joacă un rol călăuzitor pentru instituţia răspunderii juridice.

1. Principiul angajării răspunderii juridice doar în temeiul legii. Acest principiu mai este numit principiul legalităţii răspunderii juridice, este unul general şi se aplică în toate ramurile dreptului. Prin legalitatea răspunderii juridice înţelegem că persoana poate fi trasă la răspundere juridică în conformitate cu legea şi numai dacă este vinovată.

Aşadar, răspunderea juridică are loc numai în baza legii. Aplicarea pedepsei ţine de competenţa strictă a statului şi a reprezentanţilor lui oficiali, cum sunt: judecătorii, procurorii, poliţiştii, inspectorii etc. Totodată, organele statului (instanţele judecătoreşti, procuratura, poliţia, organele vamale, inspectoratul fiscal etc.) trebuie să fie fondate şi să funcţioneze în mod legal.

2. Principiul prezumţiei de nevinovăţie în stabilirea răspunderii juridice. Conform acestui principiu, persoana poate fi trasă la răspundere numai dacă i s-a dovedit cu adevărat vinovăţia. Vinovăţia o stabileşte instanţa de judecată. Până atunci însă, se consideră că persoana este nevinovată.

3. Principiul obligativităţii tragerii la răspundere. Orice faptă ilicită trebuie să fie depistată, să fie stabilite persoanele care au comis-o, ţinându-se cont de toate împrejurările care au importanţă la stabilirea corectă a răspunderii juridice22. Acest principiu îşi are o aplicare largă în dreptul penal.

4. Principiul răspunderii personale înseamnă că orice persoană răspunde pentru fapta sa proprie. Răspunderea juridică trebuie să fie strict legată de persoana care a produs fapta ilicită.

Este adevărat că există situaţii în care răspunderea poate fi atrasă şi pentru fapta altuia ori împreună cu altul, dar, în general, răspunderea se stabileşte numai pentru fapta săvârşită de autor şi în limitele faptei sale, luându-se în consideraţie toate împrejurările.

5. Principiul - „pentru fiecare încălcare a normei de drept, se aplică o singură răspundere”. Acest principiu trebuie înţeles că autorul faptei ilicite nu poate fi pedepsit decât o singura dată pentru aceeaşi faptă.

În general, acest principiu urmăreşte excluderea aplicării faţă de aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe pedepse care prin natura lor sunt identice; o singură încălcare a normei de drept trebuie să atragă după sine o singură pedeapsă.

6. Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie. Orice persoană poate fi sancţionată numai atunci când este vinovată. Nimeni nu poate fi chemat să răspundă pentru fapta altuia. Problema dacă persoana este sau nu vinovată, se clarificată de către instanţa de judecată.

7. Principiul aplicării corecte a sancţiunii. Acest principiu necesită alegerea corectă a normei juridice sub a cărei incidenţă intră fapta ilicită.

§5. Formele răspunderii juridice După cum s-a menţionat, răspunderea juridică cuprinde o sferă largă, în care se includ mai multe ramuri de drept: - dreptul civil, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul contravenţional etc. În funcţie de ramura de drept, există mai multe feluri (forme) de răspundere juridică:

- răspunderea civilă;- răspunderea materială;- răspunderea penală;- răspunderea contravenţională;- răspunderea disciplinară.

a) Răspunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligaţia pe care o are persoana de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat unei altei persoane.

Scopul tragerii la răspundere civilă constă, de regulă, în repararea prejudiciilor patrimoniale cauzate prin fapte ilicite. Răspunderea civilă survine ca urmare a nerespectării normelor dreptului civil, care cuprind o sferă vastă de fapte ilicite, care pot fi împărţite în două categorii: fapte ilicite care constau în neîndeplinirea unor obligaţii prevăzute în contract. Aceste fapte ilicite constituie temeiul răspunderii contractuale; delicte civile -

21

22

29

fapte ilicite prevăzute în lege şi nerespectarea cărora pot aduce daune altor persoane. Răspunderea civilă se angajează după normele din Codul civil al R.M.

Răspunderea juridică civilă este componenta cea mai importantă din cadrul răspunderii juridice. Răspunderea juridică civilă îmbracă două forme: răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală.

Deosebirile care există între răspunderea contractuală şi cea delictuală. Deşi între ele există mai multe deosebiri, principala deosebire se face după izvorul apariţiei obligaţiei de a răspunde, şi anume: răspunderea contractuală apare din contract, pe când răspunderea delictuală apare din lege.

Dacă în cazul răspunderii contractuale se încalcă o obligaţie concretă, stabilită prin contractul încheiat între cele două părţi, atunci în cazul răspunderii delictuale contract nu există, iar obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care revine tuturor - de a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite23.

O altă deosebire ţine de caracterul normelor. Astfel, normele juridice ce reglementează răspunderea contractuală sunt dispozitive, iar normele ce reglementează răspunderea delictuală sunt imperative. b) Răspunderea materială se întâlneşte în dreptul muncii, atunci când sunt aduse pagube unei întreprinderi de către salariaţi. Dacă pagubele au fost produse din vina salariatului, el va fi atras la răspundere materială, fiind obligat să restituie întreprinderii costul pagubelor provocate. Răspunderea materială a salariatului se va face după regulile stabilite de Codul muncii al R.M. c) Răspunderea penală survine ca urmare a nerespectării legii penale. Încălcările prevederilor din Codul penal se numesc infracţiuni: „răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii prevăzute de lege penală” (art.51). Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. După nivelul de pericol social al faptei comise, se stabileşte şi gravitatea pedepsei, cea mai gravă pedeapsă fiind privaţiunea de libertate, adică închisoarea. Alte forme de sancţionare în cazul săvârşirii unor infracţiuni sunt: amenda penală, interzicerea de a ocupa o anumită funcţie, confiscarea averii etc. d) Răspunderea contravenţională, apare în urma încălcării normelor din Codul contravenţional. Fapta săvârşită cu vinovăţie, dar cu un pericol social mai redus în raport cu infracţiunea se numeşte contravenţie. În cazul contravenţiilor, răspunderea este stabilită de organul de poliţie, organele de control (inspectoratul fiscal, inspectoratul ecologic, serviciul vamal, serviciul veterinar etc.) sau de instanţa de judecată, care pot aplica sancţiuni cum sunt: avertismentul, amendă, confiscarea unor bunuri, munca neremunerată în folosul comunităţii etc. Subiecţi ai răspunderii contravenţionale pot fi persoanele fizică şi persoanele juridice. Pentru o singură contravenţie, legea interzice aplicarea în acelaşi timp a două sancţiuni. De exemplu, nu se permite ca pentru aceiaşi încălcare a legii persoana să fie sancţionată cu avertisment şi amendă. e) Răspunderea disciplinară, se angajează ori de câte ori are loc încălcarea îndatoririlor profesionale de către persoanele cărora le revin anumite atribuţii de serviciu, cum ar fi: medicii, profesorii, poliţiştii, funcţionarii publicii, judecătorii etc. Asemenea fapte se numesc abateri şi se sancţionează cu: mustrare, avertisment, reduceri de salarii, retrogradări, suspendări din funcţie, transfer disciplinar, destituirea din funcţie. Pentru antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară producerea unui prejudiciu material, ci este suficientă o abatere ce constă în încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor de muncă (de exemplu, întârzierea la serviciu, greşeli în procesul de lucru) sau a regulilor de comportare (consumul de alcool, cuvinte urâte şi necenzurate etc.)

CAPITOLUL 10. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR

§1. Definirea activităţii de întreprinzător

Noţiune. Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un mijloc legal de acumulare a bogăţiilor, de asigurare a existenţei materiale şi spirituale. Această activitate apare o dată cu formarea relaţiilor de piaţă, adică cu apariţia produselor destinate schimbului de mărfuri24.

Prin activitate de întreprinzător, în sens larg, se înţelege orice activitatea aducătoare de profit practicată de persoane fizice sau juridice, iar în sens restrâns, se înţelege activitatea de vânzare-cumpărare cu amănuntul a mărfurilor, de fabricare şi comercializare a produselor alimentare, de organizare a consumului lor, de prestare a serviciilor suplimentare la cumpărarea mărfurilor etc. Se menţionează şi faptul că activitatea de întreprinzător poate fi privită ca o activitate profesională.

Este important să cunoaştem că atât în vorbirea curentă, cât şi în lege se întâlnesc un şir de expresii ce denumesc activitatea de întreprinzător, ele având acelaşi înţeles: „activitate de antreprenoriat”, „activitate comercială”, „activitate economică”, „afacere”, „business”. În ce ne priveşte, vom utiliza expresia activitate de întreprinzător, ea fiind în corespundere cu legislaţia în vigoare, dar şi cuvântul afacere, luând în considerare că

23

24

30

disciplina noastră se numeşte Dreptul afacerilor25. În legislaţie, noţiunea activităţii de întreprinzător este prevăzută în Legea cu privire la antreprenoriat şi

întreprinderi nr.845/1992, care menţionează că „antreprenoriatul este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri. Munca efectuată conform contractului (acordului) de muncă încheiat nu este considerată antreprenoriat” (art.1)26.

Legislaţia fiscală defineşte puţin altfel noţiunea respectivă, evident, urmărind scopuri exclusiv de fiscalitate, activitatea de întreprinzător fiind considerată orice activitate conform legislaţiei, cu excepţia muncii efectuate în baza contractului (acordului) de muncă, desfăşurată de către o persoană, având drept scop obţinerea venitului sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de scopul activităţii, se obţine venit (art.5 pct.16 Cod fiscal).

§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzătorDin definiţia sus-menţionat se desprind o serie de elemente specifice activităţii de întreprinzător, şi

anume: a) este o activitate independentă; b) din proprie iniţiativă; c) se desfăşoară sub denumire proprie; d) pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară; e) prin intermediul ei se asigură o sursă permanentă de venituri.

a) Activitatea de întreprinzător este considerată o activitate independentă. Ea acordă întreprinzătorului libertate, el activează din voinţa liberă şi în interesul său propriu.

Vorbind despre independenţă în activitatea de întreprinzător, noţiunea trebuie înţeleasă corect. Or, libertatea are anumite limite, ea nu este una totală. Întreprinzătorul nu poate face orice doreşti, fiindcă în economia de piaţă libertatea absolută a producătorului nu există. Prin lege se impun anumite cerinţe: să ţină cont de concurenţa pe piaţă, să fie înregistrat, să deţină licenţă pentru genul de activitate pe care îl desfăşoară, să dispună de autorizaţii, certificate, să plătească taxe şi impozite statului etc.

Mai simplu, prin independenţă se înţelege faptul că nimeni nu-i poate dicta întreprinzătorului cât să producă, cum să o facă şi unde să-şi comercializeze mărfurile. El va şti cât să producă reieşind din cererea şi oferta existentă pe piaţă la produsele şi serviciile date.

b) Întreprinzătorul îşi desfăşoară activitatea din proprie iniţiativă. Nimeni nu poate fi obligat să practice activitatea de întreprinzător27. Proprietarul singur decide să-şi fondeze o întreprindere, îşi alege de sine stătător genul de activitate, forma juridică de organizare şi denumirea. La fel, proprietarul hotărăşte ce investiţii să facă, unde să-şi comercializeze producţia, cu cine să încheie contracte, la ce preţ etc.

c) Oricine doreşte să înceapă o afacere, mai trebuie să se înregistreze sub una din formele de organizare juridică prevăzută de lege. În caz contrar, afacerea începută de el va fi considerată ilegală. Din momentul înregistrării, se consideră că activitatea de întreprinzător se desfăşoară sub denumire proprie. Cu alte cuvinte, la data înregistrării apare un nou subiect de drept, care sub denumire proprie participă la relaţiile de comerţ. De exemplu, Întreprinzătorul Individual „Ion Vasilaşcu”, Societatea cu Răspundere Limitată „Florile Primăverii”, Întreprinderea de Stat „Poşta Moldovei” etc.

Cel care foloseşte denumirea unui alt agent economic este obligat, la cererea acestui, să înceteze folosirea denumirii şi să îi repare prejudiciul. În cazul modificării denumirii, agentul economic este obligat să publice un aviz în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” despre modificarea denumirii şi să opereze modificările necesare în Registrul înregistrării de stat28, ţinut de Camera Înregistrării de Stat a Republicii Moldova.

d) Expresia „pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară” se explică în felul următor: oricine începe un business al său, pune în circulaţie anumite valori patrimoniale şi depune eforturi pentru a majora costul lor. Dacă calculele întreprinderii sunt greşite, întreprinderea riscă nu numai să nu câştige nimic, dar să piardă chiar şi bunurile pe care le-a pus în circulaţie29.

e) Prin intermediul activităţii de întreprinzător se asigură o sursă permanentă de venituri. Cu alte cuvinte, activitatea de întreprinzător trebuie să fie permanentă şi aducătoare de profit. Scopul celui care desfăşoară un business este de acumula câştiguri stabile, pentru a-şi acoperi cheltuielile, a plăti salariile lucrătorilor, a achita taxele şi impozitele faţă de stat, şi în sfârşit, de a avea un profit. De aceea, se consideră că activitatea ocazională (întâmplătoare) nu-i va aduce întreprinzătorului câştiguri suficiente.

Orice persoană care iniţiază o afacere tinde să obţină foloase cât mai mari, astfel încât motivul care determină pe cineva să-şi înceapă o afacere constă în câştigul personal ce va rezulta din această activitate.

25

26

27

28

29

31

Permanent se consideră venitul care este obţinut în mod regulat sau sistematic. De exemplu, un angajat pleacă peste hotare cu probleme de serviciu şi, la rugămintea unui prieten, cumpără din străinătate un automobil (calculator, costum). Chiar dacă prietenul îi plăteşte pentru serviciul prestat, acesta nu poate fi calificat drept activitate de întreprinzător. Dacă persoana pleacă de mai multe ori în străinătate şi aduce de acolo mărfuri pentru prieteni ori pentru a le vinde unor terţi, obţinând din această activitate profit, înseamnă că ea practică activitate de întreprinzător30.

§3. Genurile activităţii de întreprinzătorDe regulă, activitatea de întreprinzător se manifestă prin: fabricarea producţiei, executarea lucrărilor,

prestarea serviciilor, comercializarea mărfurilor şi a produselor. Mai sunt şi alte genuri de activitate reglementate de legislaţie: activităţile bancare, de investiţii, de asigurare, operaţiunile cu valorile mobiliare etc. În aşa mod, oricine alege să desfăşoare un business al său, are mai multe posibilităţi de a alege, şi anume:

- să producă anumite bunuri, cum ar fi maşini, obiecte de uz casnic, produse alimentare, mobilă, conserve, covoare, tractoare, biciclete, unelte de muncă etc. A produce înseamnă a transforma materialele şi materia primă în produse noi, cu o valoare mai mare.

- să execute lucrări - de exemplu, lucrări de construcţie în diferite domenii (blocuri de locuit, dambe, poduri, conducte), de extragere a resurselor naturale, de prelucrare a pământului, de obţinere a produselor agricole, de creştere a animalelor. Cel mai frecvent, executarea de lucrări se face în baza contractului de antrepriză. Prin contractul de antrepriză o parte se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi, iar ultima se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul convenit (art.946 Codul civil).

- să presteze servicii - acestea pot fi diferite: servicii de spălare a maşinilor; servicii de reparaţie; servicii de deservire socială; servicii turistice; servicii hoteliere, de transport, de asigurare, de audit, de consultanţă juridică etc. Prestarea serviciilor de orice gen se face în baza unui contract, numit contractul de prestări servicii. Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură. Deşi în prezent se întâlnesc o multitudine de servicii, nu toate se consideră a fi activitate de întreprinzător. Se consideră activitate de întreprinzător doar acele servicii care se practică cu scopul de a obţine profit.

- să comercializeze (să vândă) mărfuri şi produse. Tot spectrul de produse şi servicii sunt destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea mărfurilor poate fi făcută direct sau nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite angro proprii ori prin intermediari (firme de distribuţie)31. Între producător şi consumator există, de regulă, unul sau mai mulţi intermediari, altfel spus comercianţi, care cumpără de la producător mărfuri pentru a le revinde, fie consumatorilor, fie altor comercianţi.

Un gen deosebit al activităţii de întreprinzător se referă la crearea şi utilizarea inovaţiilor, raţionalizărilor, descoperirilor ştiinţifice, operelor literare, de artă şi alte obiecte ale proprietăţii intelectuale 32. Acest gen de activitate are la bază creaţia artistică şi cea intelectuală a autorului, fiind reglementat de un act normativ special - Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139/201033. Potrivit legii, din această categorie fac parte lucrările ştiinţifice, literare, muzicale, de traducere; lucrări de sculptură, pictură, arhitectură, grafică, fotografică; filmele de cinema şi televizate; emisiunile de radio şi televiziune etc.

§4. Subiectele activităţii de întreprinzătorEnumerarea şi descrierea subiectelor activităţii de întreprinzător în Republica Moldova. În calitate de

subiect al activităţii de întreprinzător poate activa persoana fizică şi persoana juridică, care efectuează orice gen de activitate aducătoare de profit neinterzis de lege. Vorbind de „subiectele activităţii de întreprinzător”, avem în vedere „întreprinzătorii”. Ambele noţiuni au acelaşi înţeles, fiind sinonime34. Aşadar, calitatea de întreprinzători o au persoanele fizice şi persoanele juridice.

Persoanele fizice pot desfăşura activitatea de întreprinzător prin următoarele forme de organizare juridică:

a) în baza patentei de întreprinzător, eliberată de inspectoratul fiscal sau, după caz, de primăria din localitatea în raza căreia se doreşte desfăşurarea activităţii;

b) în calitate de întreprinzător individual (în legislaţia mai veche figurează noţiunea de „întreprindere individuală”). Întreprinzător individual este persoana fizică, înregistrată în modul stabilit de lege, care desfăşoară activitate de întreprinzător fără a constitui o persoană juridică35. Înregistrarea întreprinzătorului individual se face la oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat;

c) ca gospodărie ţărănească (de fermier), este destinată exclusiv desfăşurării activităţii de întreprinzător

30

31

32.33

34

35

32

în domeniul agriculturii. Se înregistrează într-un registrul special, la primăria din localitatea în care gospodăria ţărănească îşi va desfăşura activitatea.

Persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător se mai numesc persoane juridice cu scop lucrativ (sau cu scop comercial), deoarece obiectivul lor principal constă în acumularea cât mai multor venituri (câştiguri, profituri). Atât în vorbirea curentă, cât şi în legislaţie adeseori ele sunt numite întreprinderi, acesta fiind un termen mai vechi, moştenit din perioada sovietică.

În anumite situaţii, calitatea de întreprinzător o poate avea statul şi organele administraţiei publice locale. De exemplu, dacă statul doreşte să cumpere grâu pentru fondul de rezervă, atunci va organiza o licitaţie, cumpărând grâu de la agricultori la preţul de piaţă. În această relaţie, statul apare ca un simplu întreprinzător, fiind pe picior de egalitate juridică cu vânzătorul producţiei agricole.

Dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător pentru unele categorii aparte de subiecte. Reieşind din legislaţie, uneori este greu de explicat din ce considerent o anumită activitate a fost atribuită ca fiind comercială (de întreprinzător), iar alta - nu. Există cazuri în care aceeaşi activitate uneori poate fi considerată comercială, alteori necomercială. Exemplu în acest sens poate servi învăţământul. Activitatea de organizare a învăţământului practicată de o persoană juridică se consideră necomercială, sau nonprofit 36, deşi cei care beneficiază de serviciile unei astfel de persoane juridice instituţie de învăţământ plătesc pentru aceste servicii sume importante37.

O altă situaţie avem în cazul profesorilor care, în timpul liber, dau lecţii în particular, contra plată. Această activitate a profesorilor este considerată o activitate de întreprinzător, de aceea, pentru a o practica în mod legal, ei trebuie să dobândească patentă de întreprinzător ori să-şi înregistreze o persoană juridică.

Anumite semne de întrebare apar în legătură cu asociaţiile obşteşti. Asociaţii obşteşti se consideră asociaţiile pacifiste, de apărare şi de promovare a drepturilor omului, asociaţiile de femei, de veterani, de invalizi, de tineret şi de copii, societăţile ştiinţifice, tehnice, ecologiste, cultural-educative, sportive, uniunile de

creaţie, comunităţile naţional-culturale, alte asociaţii ale persoanelor fizice şi/sau juridice legal constituite38.

Paradoxul constă în faptul că legea permite asociaţiilor obşteşti să desfăşoare activitatea de întreprinzător. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996 stabileşte că asociaţia obştească este în drept să desfăşoare activitate economică ce rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, dar numai pentru realizarea scopurilor şi sarcinilor statutare. Pentru a practica o activitate economică ce nu rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, asociaţia obştească poate fonda societăţi comerciale şi cooperative. Asociaţia obştească poate avea în proprietate întreprinderi, organizaţii, instituţii (inclusiv edituri), localuri pentru acţiuni de binefacere etc.

În aşa mod, vedem că asociaţiile obşteşti deşi nu urmăresc în sine scopul de a obţine venituri din activitatea pe care o desfăşoară, totuşi pe parcurs sunt în drept să fondeze societăţi comerciale şi cooperative. Scopul acestora din urmă este legat în mod direct de obţinerea câştigului. Cu toate acestea, veniturile realizate de asociaţia obştească din activitatea economică nu pot fi distribuite între membrii acestei asociaţii şi se folosesc în exclusivitate pentru realizarea scopurilor pentru care a fost creată asociaţia - scopuri filantropice, religioase, educative, sportive, culturale ş.a.

Munca prestată de salariatul (angajatul) întreprinderii în baza contractului individual de muncă nu este considerată activitate de întreprinzător. Între acest salariat şi întreprinderea la care lucrează se stabilesc raporturi de muncă şi sunt reglementate de Codul muncii al Republicii Moldova. Întreprinderea este obligată să încheie cu salariatul contract de muncă, să-i achite salariu nu mai mic decât tariful prevăzut de lege, să-i deschidă carnet de muncă, poliţă de asigurare medicală, cont special la fondul de pensionare etc.

Clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii. Aşa cum s-a menţionat, toate persoanele juridice care au ca scop obţinerea veniturilor poartă denumirea de întreprinderi. Reieşind din mărimea acestora şi veniturile anuale pe care le au, întreprinderile din republică se clasifică în întreprinderi micro, mici şi mijlocii. Clasificarea dată o găsim în Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii nr.206/2006.

Dintre ele, cea mai sporită atenţie din partea statului o au întreprinderile mici şi mijlocii, ele fiind cele mai active şi cele mai numeroase în sectorul de business al Republicii Moldova. În prezent, acestea beneficiază de numeroase facilităţi şi scutiri la plata taxelor şi impozitelor din activitatea comercială pe care o au, pentru a se putea consolida şi a aduce mai târziu venituri economiei naţionale.

Aşadar, sectorul întreprinderilor micro, mici şi mijlocii se constituie din totalitatea întreprinderilor care corespund unor cerinţe stabilite de lege. Este întreprindere micro agentul economic ce corespunde următoarelor criterii: număr mediu anual de salariaţi de cel mult 9 persoane, iar sumă anuală a veniturilor din vânzări până la 3 milioane de lei. Întreprindere mică este agentul economic care dispune de un număr anual de salariaţi de cel mult 49 de persoane şi suma anuală a veniturilor din vânzări este de cel mult 25 milioane de lei. În sfârşit, este

36.37

38

33

numită întreprindere mijlocie (medie) agentul economic care are un număr anual de salariaţi până la 249 de persoane, iar sumă anuală a veniturilor din vânzări până la 50 milioane de lei.

Categoria Număr de persoane Volumul anual al vânzărilor (mln. lei)

Valoarea de bilanţ a activelor (mln. lei)

Microîntreprinderi până la 9 până la 3 până la 3

Întreprinderi mici până la 49 până la 25 până la 25

Întreprinderi mijlocii până la 249 până la 50 până la 50

Tabelul 1. Criterii în funcţie de care se face clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii

Orice persoană fizică sau juridică poate opta pentru una din formele de întreprinderi menţionate. Avantajul acestora se explică prin facilităţile şi scutirile de care beneficiază la achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii faţă de stat. De asemenea, au dreptul de a participa la programe de susţinere a întreprinderilor micro, mici şi mijlocii, dreptul de acces la sistemul simplificat al evidenţei contabile, suporturi financiare din partea administraţiei publice locale etc.

Nu se încadrează în categoria întreprinderilor micro, mici şi mijlocii următorii agenţi economici: a) care ocupă o poziţie dominantă pe piaţă; b) care au fondatori ce nu fac parte din sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii şi aceşti fondatori deţin o pondere mai mare de 35% din fondul statutar; c) companiile fiduciare şi companiile de asigurare; d) fondurile de investiţii; e) agenţii economici care importă mărfuri cu accize; f) băncile, organizaţiile micro-financiare, asociaţiile de creditare şi economii, alte întreprinderi financiare; g) casele de schimb valutar şi lombardurile; h) întreprinderile care activează în ramura jocurilor de noroc.

§5. Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzătorUna din posibilităţile de a practica activitatea de întreprinzător fără fondarea unei întreprinderi este

patenta de întreprinzător39. Patenta de întreprinzător este un document, ce atestă dreptul de a desfăşura genul activităţii de întreprinzător indicat în el, în decursul unei anumite perioade de timp. Titular al patentei poate fi numai persoana fizică. Patenta se eliberează de către inspectoratul fiscal din localitatea în care se doreşte desfăşurarea activităţii, iar în unele situaţii, patenta poate fi eliberată şi de primăria din acea localitate. În acest caz, evidenţa blanchetelor patentei de întreprinzător şi repartizarea lor primăriilor se efectuează de către inspectoratul fiscal40. Durata patentei de întreprinzător este de la cel puţin 1 lună, iar ulterior, termenul ei de valabilitate poate fi prelungit.

Este important să cunoaştem că titularul patentei nu poate transmite patenta unei alte persoane, patenta fiind un document strict personal. Mai mult ca atât, titularul patentei nu are dreptul să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător specificate în patentă.

Activităţile care pot fi desfăşurate în baza patentei de întreprinzător sunt numeroase, ele fiind stabilite în anexa la Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93/199841, şi anume:

- comerţul cu amănuntul la tarabe, tejghele, tonete şi din autovehicule în pieţe şi/sau în locuri autorizate de autoritatea administraţiei publice locale; comerţul cu amănuntul în chioşcuri şi în alte încăperi cu suprafeţe mici; comercializarea cu amănuntul a apei îmbuteliate;

- comerţul cu produse alimentare şi mărfuri uşor alterabile autohtone;- întocmirea dărilor de seamă contabile;- transportul călătorilor cu automobilele-taxi, cu un număr de locuri de până la 7; servicii de spălătorie;

servicii de păstrare a bagajelor;- masaj, servicii de îngrijire a bolnavilor şi alte servicii medicale;- servicii veterinare, zootehnice;- servicii de frizerie şi servicii cosmetice;- croitul, cusutul, tricotarea, reparaţia îmbrăcămintei şi comercializarea acestora; confecţionarea şi

reparaţia încălţămintei;- predarea limbilor străine (instruire individuală sau în grupe cu un număr de până la 20 persoane);

servicii de dactilografiere, inclusiv cu folosirea computerului;- vulcanizarea camerelor şi anvelopelor în ateliere;- repararea locuinţelor; construirea caselor de locuit şi a garajelor în localităţile rurale;- reparaţia tehnicii de uz casnic, instrumentelor şi mecanismelor, ceasurilor; reparaţia aparatelor tele,

39

40

41

34

audio, video de uz casnic;- servicii hoteliere (în hoteluri cu un număr de locuri de până la 7); - creşterea florilor şi comercializarea lor; deservirea muzicală a ceremoniilor.În prezent, un număr tot mai mare de persoane fizice lucrează în bază de patentă, fie la piaţă sau în alte

locuri autorizate. Cel mai frecvent, patenta o întâlnim la persoanele care şi-au deschis o mică afacere de frizerie şi machiaj, prestarea serviciilor de xerox şi imprimare, reparaţia încălţămintei, vânzarea cărţilor în stradă ş.a. Din nefericire, există şi persoane care activează ilegal, fără a deţine patentă de întreprinzător, cum ar fi de exemplu, cei care oferă apartamente în chirie, care efectuează reparaţii în case de locuit, vânzătorii ambulanţi în pieţe şi pe străzi etc.

Desfăşurarea activităţii de întreprinzător în baza patentei nu presupune înregistrarea de stat şi nici primirea licenţei. La fel, asupra titularului de patentă nu se extind cerinţele privind dările de seamă financiare şi statistice, ţinerea evidenţei contabile şi financiare, efectuarea operaţiilor de casă şi decontărilor, şi nici prevederile din Codul fiscal. Altfel spus, titularul de patentă este liber în acţiunile sale. El este singurul întreprinzător pentru care legea nu cere eliberarea bonului de casă.

§6. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturaleActivităţile monopol de stat sunt desfăşurate exclusiv de organele statului sau de persoane juridice

constituite de stat. Prin monopolul statului se înţelege situaţia în care un număr limitat de agenţi economici sunt investiţi de către organele administraţiei publice cu drepturi exclusive pentru desfăşurarea într-o anumită sferă a activităţilor economice: de  producere, transportare, comercializare şi procurare a mărfurilor şi serviciilor. Lista monopolurilor statului este prevăzută în Anexa nr.2 la Hotărârea Guvernului R.M. nr.582/199542, acestea fiind: a) de competenţa Ministerului Finanţelor: confecţionarea ordinelor şi medaliilor, utilizarea metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, producerea semnelor ce confirmă achitarea taxei de stat.b) Ministerul Agriculturii: asistenţa veterinară animalelor infectate cu boli deosebit de periculoase, fabricarea produselor din tutun. c) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor: prestarea serviciilor poştale, deschiderea rutelor noi în trafic naţional şi internaţional cu pornirea din Republica Moldova.d) Ministerul Sănătăţii: acordarea unor categorii de asistenţă medicală (certificate despre starea sănătăţii psihice, expertiza privind pierderea capacităţii de muncă, boli molipsitoare şi venerice etc.), inclusiv anumite intervenţii chirurgicale. e) Ministerul Apărării: repararea armamentului, cumpărarea tehnicii de luptă etc.f) Banca Naţională a Moldovei: emisia şi baterea monedei.

Monopol natural avem situaţia în care prestarea anumitor tipuri de servicii poate fi făcută şi de agenţii economici, alţii decât statul. Aşadar, spre deosebire de monopolul de stat unde serviciul este prestat doar de organul de stat, în cazul monopolului natural, se implică şi agenţii economici privaţi.

Din această categorie fac parte: activităţile legate de exploatarea căilor ferate, a gărilor feroviare, autostrăzilor, căilor navigabile, porturilor fluviale, reţelele de radiodifuziune şi televiziune de stat, exploatarea reţelei de gaze şi sistemul de gazificare, transportul gazelor prin conducte, aprovizionarea cu energie electrică, energia termică, apa prin conducte, colectarea gunoiului şi a zăpezii, acordarea serviciilor funerare, exploatarea aeroporturilor şi a sistemului de dirijare a circulaţiei aeriene.

Aceste activităţi poartă denumirea de monopol natural deoarece, pe de o parte, prezintă un risc sporit, iar pe de alta, agenţii economici care desfăşoară astfel de activităţi pot influenţa negativ piaţa de bunuri şi servicii. De exemplu, din lipsa posibilităţii de a alege, omul de rând nu poate schimba agentul economic care îi livrează energie termică (n.n. - „Termocom” SA), energie electrică (n.n. - ÎCS „Union Fenosa”), apă (n.n. - „Apă-Canal” SA), gaze naturale (n.n. - „Moldova-Gaz” SA) etc., fiind nevoit să accepte toate condiţiile impuse de organizaţia care îi prestează aceste servicii.

În acelaşi timp statul are dreptul să intervină în activitatea acestor monopolişti comerciali, pentru a proteja cumva consumatorii de posibilele abuzuri. Aşa o face, de exemplu, Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (ANRE) care verifică în permanenţă activitatea monopoliştilor „Union Fenosa”, „Moldova Gaz”, „Termocom” etc., având dreptul să le aplice amenzi, iar în cele din urmă, să le retragă chiar licenţa de activitate dacă încalcă sistematic drepturile consumatorilor.§7. Activităţi interzise

Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor de întreprinzător interzise. În lipsa unor reglementări exprese, în această listă se includ activităţile care pot să aducă un profit material şi pentru care este prevăzută o pedeapsă penală sau administrativă43.

42

43

35

De exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova44 există un capitol separat, numit „Infracţiuni economice”, în care sunt prevăzute infracţiunile comise în cadrul activităţii de întreprinzător. Astfel, potrivit Codului penal sunt interzise şi se pedepsesc următoarele activităţi: traficul de fiinţe umane (art.165), traficul de copii (art.206), munca forţată (art.168), practicarea ilegală a medicinei şi activităţii farmaceutice (art.214), fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi (art.236), dobândirea creditului prin înşelăciune (art.238), practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.241), spălarea banilor (art.243), evaziunea fiscală la întreprinderi, instituţii şi organizaţii (art.244), limitarea concurenţei libere, concurenţa neloială (art.246), înşelarea clienţilor (art.255), executarea necalitativă a construcţiilor (art.257), eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art.249) contrabanda (art.248) etc.

În Codul contravenţional al Republicii Moldova45 un capitol aparte este consacrat contravenţiilor ce afectează activitatea de întreprinzător (Capitolul XV)46. Dintre acestea enumerăm: desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.263), comerţul sau transportul de mărfuri a căror comercializare este interzisă ori limitată (art.267), plasarea pe piaţă a produselor alimentare cu termen de valabilitate expirat sau fără indicarea acestui termen (art.269), încălcarea regulilor de comerţ (art.273), încălcarea regulilor de comerţ în piaţă (art.274), încălcarea legislaţiei în domeniul pieţei produselor petroliere (art.277), încălcarea legislaţiei în domeniul asigurărilor (art.305), comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice (art.286), activitatea bancară fără autorizaţie (art.290) etc.

§8. Profesii liberaleÎn legislaţie nu există o enumerare a profesiilor considerate liberale. Cu toate acestea denumirea lor o

desprindem din diferite acte normative. Aşadar, din categoria profesiilor liberale fac parte profesiile de: avocat, notar, medic, profesor, muzician, profesor etc.47

În primul rând, la baza evidenţierii unei profesii liberale, stă criteriul punerii de către o persoană la dispoziţia tuturor celor interesaţi a cunoştinţelor şi abilităţilor, contra unui onorar. În al doilea rând, aceste profesii trebuie să fie practicate liber, fără ca persoanele ce le desfăşoară să fie în subordinea cuiva. De exemplu, dacă profesorul ţine un curs de lecţii la universitate, nu putem spune că el desfăşoară profesie liberală, deoarece este angajatul universităţii, lucrând în baza contractului de muncă, primind salariu. În schimb dacă profesorul mai deţine o patentă de întreprinzător şi după universitate ţine cursuri particulare celor interesaţi, contra plată, spunem că exercită o profesie liberală. La fel şi în cazul medicului, avocatului, notarului, auditorului, contabilului etc.

În literatura de specialitate se menţionează că profesiunea liberală reprezintă acea profesie, dobândită de o persoană fizică prin pregătire profesională în cadrul sistemului de învăţământ, exprimată într-o specialitate, care ar urma să fie exercitată în mod liber şi independent, prin orice formă de organizare ar dori fiecare (individual sau prin birouri particulare)48. În schimbul acestui serviciu, trebuie să se plătească un onorariu în bani. Taxele pentru servicii se stabilesc pentru fiecare caz în parte, se fac publice prin afişarea în Internet, la intrarea în birou, pe panou, perete sau chiar pe uşă. Important este să fie văzute de către clienţi.

De exemplu, în cazul avocaţilor Legea cu privire la avocatură nr.1260/200249 stabileşte că profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonomă, dar nu este activitate de întreprinzător (art.1)50. Persoana care activează în calitate de avocat, nu poate exercita în acelaşi timp şi alte profesii51. În această privinţă, legea prevede că profesia de avocat este incompatibilă cu: a) oricare funcţie remunerată, cu excepţia funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi cea de arbitru al judecăţii arbitrale (arbitraj); b) activitatea de întreprinzător; c) activitatea de notar; d) alte activităţi ce lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri (art.11).

Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul pentru a fi consultată şi reprezentată de acesta în materie juridică. Asistenţa juridică prestată de avocat se face contra plată. Luând în considerare starea materială a persoanei, avocatul îi poate acorda asistenţă juridică şi în mod gratuit.

Avocatul este obligat să presteze serviciile de asistenţă juridică în bază de contract. Contractul de asistenţă juridică se semnează de avocat şi client, se aplică ştampila personală a avocatului şi se înregistrează într-un registru special52. De asemenea, în contract se indică mărimea plăţii (dacă serviciul se prestează în mod gratuit, plata nu se indică) percepute de avocat pentru asistenţa juridică. Excepţie fac cazurile de reprezentare a

44

45.46

47

48

49

50

51 52

36

intereselor soţului, soţiei şi rudelor până la gradul al patrulea inclusiv (copii, fraţi, surori, părinţi, bunei, nepoţi, verişori).

CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR

§1. Consideraţii generalePrin reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător urmează să înţelegem cum statul, având la

îndemână legile şi alte acte normative, contribuie la organizarea şi supravegherea desfăşurării normale a activităţii de întreprinzător în republică. Activitatea de întreprinzător este utilă şi necesară întregii societăţi. Ea trebuie desfăşurată liber atât timp cât se

face conform legii şi nu limitează drepturile altor persoane. Fiind calea cea mai scurtă de obţinere a veniturilor, activitatea de întreprinzător generează şi conflicte, cum ar fi: vânzarea de mărfuri fără a deţine licenţă de activitate, falsificarea produselor, prestarea de servicii necalitative, periculoase pentru viaţa şi sănătatea celor din jur ş.a.

Pentru a elimina astfel de încălcări, au fost elaborate numeroase acte normative, prin care statul impune anumite reguli de joc tuturor întreprinzătorilor53. Aceste reguli sunt stabilite prin Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/200654, au scopul de a disciplina întreprinzătorii şi se referă la: a) înregistrarea de stat; b) obţinerea licenţelor de stat pentru genul de activitate practicat; c) achitarea la timp a taxelor şi impozitelor faţă de bugetul de stat; d) ţinerea evidenţei contabile; e) respectarea legislaţiei muncii; f) respectarea drepturilor consumatorilor; g) protecţia mediului înconjurător etc.

Organele de stat sunt în drept să aplice sancţiuni pentru încălcările comise de întreprinzători. De exemplu, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător soldată cu obţinerea unui profit în proporţii mari este calificată de Codul penal al Republicii Moldova ca infracţiune şi vinovatul se pedepseşte cu amendă sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dacă infractor este persoana juridică, atunci se va aplica o amendă însoţită de retragerea dreptului de a mai desfăşura pe viitor genul respectiv de activitate55.§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător

Orice economie suferă de neajunsuri, care determină apariţia unor fenomene ca şomajul, sărăcia, poluarea mediului, monopolul etc. Deşi în Constituţia Republicii Moldova este prevăzută libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător, această libertate nu este una absolută, deoarece statul are dreptul să intervină în diferite feluri pentru a ţine sub control activitatea respectivă.

În primul rând, statul elaborează legi şi acte normative subordonate legilor, cum sunt hotărârile de guvern, regulamentele, deciziile, ordinele ministerelor, decretele preşedintelui, dispoziţiile primarilor etc., prin care este reglementată întreaga activitate aducătoare de profit în republică.

În al doilea rând, prin aceste acte normative în seama întreprinzătorilor sunt puse un şir de obligaţiuni, cum sunt: - înregistrarea de stat; - obţinerea licenţei de activitatea; - ţinerea evidenţei contabile; - achitarea la timp a impozitelor şi a taxelor faţă de stat; - concurenţa liberă pe piaţa produselor şi a serviciilor; - protecţia consumatorilor; - respectarea legislaţiei muncii etc.

Pentru a stabili aceste obligaţiuni, statul intervine în activitatea de întreprinzător. Intervenţia statului este dictată de necesitatea de a proteja interesele majore ale societăţii şi a asigura: formarea bugetului de stat, deschiderea noilor locuri de muncă, protecţia drepturilor consumatorului, concurenţa legală, protecţia mediului înconjurător etc.

Organele de stat pot emit acte normative doar în limita competenţelor stabilite de legislaţie. Emiterea unui act normativ sau a unei dispoziţii care lezează drepturile întreprinzătorilor este ilegală şi poate fi atacată în instanţele judecătoreşti. Dacă întreprinzătorului i-au fost aduse daune materiale ca rezultat al executării acestor acte şi dispoziţii, pagubele vor fi reparate de organul de stat care a emis actul respectiv56.

În al treilea rând, statul verifică modul de respectare a legislaţiei, iar dacă constată anumite încălcări, aplică sancţiuni. De exemplu, inspectoratul fiscal verifică cum agenţii economici achită taxele şi impozitele; organul de licenţiere - respectarea condiţiile de licenţiere; inspecţia muncii - cum este respectată legislaţia muncii etc.57 Sancţiunile care se aplică pot fi diferite: amenda, retragerea licenţei, interdicţia de a desfăşura un anumit gen de activitate, interdicţii impuse la importul şi exportul mărfurilor etc. Aceste mijloace statul le foloseşte în scopul de a ţine sub control activitatea de întreprinzător. §3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător

Activitatea de întreprinzător nu poate fi desfăşurată la întâmplare. Persoana care doreşte să înceapă o

53

54

55

56

57

37

afacere, mai întâi trebuie să se înregistreze conform legii. În caz contrar, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător (fără a fi înregistrat) este considerată infracţiune, fiind sancţionată de Codul Penal al Republicii Moldova.

Legislaţia R.Moldova prevede că persoana juridică se consideră constituită din momentul înregistrării ei de către stat58. Înregistrarea de stat urmează a fi înţeleasă ca o recunoaştere (certificare) din partea statului, prin intermediul organelor sale abilitate, a creării, reorganizării ori lichidării persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, precum şi orice alte modificări şi completări aduse în actele de constituire a acestora.

Prin efectul înregistrării statul urmăreşte mai multe scopuri: efectuarea unui control asupra persoanelor care desfăşoară activitatea de întreprinzător; prevenirea şi combaterea activităţilor ilegale; ţinerea unei evidenţe statistice; promovarea politicii de impozitare; furnizarea pentru cei interesaţi a informaţiei cu privire la identitatea şi nivelul financiar a persoanelor înregistrate.

Organul de înregistrare. Unica instituţie publică care prin intermediul oficiilor sale teritoriale efectuează, în numele statului, înregistrarea persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, este Camera Înregistrării de Stat. Oficiile teritoriale ale Camerei sunt conduse de registratori de stat. Acestea au un şir de atribuţii, cum sunt: primesc cererile de înregistrare, verifică setul de acte depuse pentru înregistrare, înregistrează persoanele juridice şi întreprinzătorii individuali sau refuză înregistrarea acestora etc.

Persoanele juridice, filialele şi reprezentanţele lor, precum şi întreprinzătorii individuali se înregistrează la oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat în a cărui rază de deservire îşi au sediul. Certificatul de înregistrare este documentul care confirmă înregistrarea de stat luarea la evidenţă fiscală. Certificatul respectiv se eliberează numai după ce avut loc înregistrarea de stat. Înregistrarea nu se face gratuit. Taxa pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice este de 250 lei, iar pentru întreprinzătorii individuali – 54 lei.

Actele necesare pentru înregistrare. Pentru înregistrarea de stat a persoanei juridice se depun următoarele acte: a) cererea de înregistrare; b) hotărârea de constituire semnată de fondatori; c) actul de constituire (statutul); d) dovada achitării taxei de înregistrare; e) certificatul care confirmă depunerea de către fondatori a cotei-părţi în capitalul social al persoanei juridice, în mărimea şi în termenul prevăzut de legislaţie. Pentru aportul depus în bani la capitalul social trebuie prezentat certificatul bancar, iar cu privire la aporturile depuse în natură (construcţii, terenuri, maşini, tractoare, aparate de lucru etc.) se va prezenta actul de evaluare a bunurilor transmise ca aport în natură, în care este indicat costul fiecărui bun (art.144 Cod civil).

Pe lângă aceste acte, în anumite situaţii pot fi solicitate şi alte acte: de exemplu, în cazul înregistrării unei organizaţii religioase se cere şi avizul Serviciului Culte; pentru fondarea unor teatre, muzee, circuri, cinematografe, este solicitat şi avizul Ministerului Culturii; la fondarea de licee şi universităţi – avizul Ministerului Educaţiei.

Registratorul verifică legalitatea actelor depuse pentru înregistrare şi adoptă o decizie, de înregistrare sau de refuz. În cazul deciziei de refuz, actele pentru înregistrare pot fi depuse în mod repetat, numai dacă au fost înlăturate cauzele care au stat la baza refuzului de înregistrare. Mai mult ca atât, decizia de refuz poate fi contestată în instanţa de judecată şi anulată.

Registrul de stat. La Camera Înregistrării de Stat există două registre unice pentru întreaga republică: Registrul de stat al persoanelor juridice şi Registrul de stat al întreprinzătorilor individuali. Registrele de stat se ţin în mod computerizat şi manual. În situaţia în care nu vor coincide datele din aceste două registre (manual şi computerizat), se consideră autentice datele din registrul ţinut manual59.

Se consideră că persoana juridică există atâta timp cât figurează în registrul de stat. Dacă se descoperă faptul că în numele „persoanei juridice” neînregistrate sau radiate din registrul de stat, au fost încheiate contracte, efectuate transferuri băneşti ori alte acţiuni similare, acest lucru se consideră încălcare a legii şi cei vinovaţi riscă o pedeapsă, penală sau contravenţională.

§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzătorNoţiunea de licenţă. Definiţia licenţei este formulată de Legea privind reglementarea prin licenţiere a

activităţii de întreprinzător nr.451/2001, şi anume: „licenţa este un act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de autoritatea de licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător, ce atestă dreptul titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de activitate indicat în aceasta, integral sau parţial, cu respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere”.

Mai simplu vorbind, licenţa este un permis special în baza căruia persoana poate să desfăşoare o anumită activitate care îi aduce de profit. Lista activităţilor care se desfăşoară în baza licenţei este prevăzută de lege, iar dreptul de a practica activitatea pentru care este necesară licenţă apare numai din momentul obţinerii acesteia.

Licenţele sunt documente de strictă evidenţă. Ele se întocmesc pe formulare tipizate, au serie şi număr.

58

59

38

Modelul formularului de licenţă se aprobă de Guvern. Orice licenţă trebuie să conţină: a) denumirea autorităţii de licenţiere; b) seria, numărul şi data eliberării/prelungirii licenţei; c) denumirea, forma juridică de organizare, adresa juridică a titularului de licenţă; d) data şi numărul certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii; e) genul de activitate, integral sau parţial, pentru a cărui desfăşurare se eliberează licenţa; f) termenul de valabilitate a licenţei; g) semnătura conducătorului autorităţii de licenţiere sau a adjunctului, însoţită de ştampilă.

De regulă, licenţele se eliberează pe un termen de 5 ani, dar în cazurile prevăzute de lege există şi unele excepţii în acest sens: 3 ani pentru fabricarea şi vânzarea producţiei alcoolice şi a berii; 1 an pentru organizarea şi desfăşurarea jocurilor de noroc, loteriilor, mizelor la competiţii sportive; importul, fabricarea, comercializare produselor din tutun.

Taxa pentru eliberarea licenţei este de 2500 lei. Pentru unele categorii de licenţe, taxa este diferită, şi anume: pentru unităţile farmaceutice este de 1800 lei, pentru aducerea de peste hotare şi comercializarea produselor din tutun - 20.000 de lei, băuturilor alcoolice - 40.000 de lei, benzinei şi motorinei - 200.000 de lei etc. Sumele respective se achită o singură dată, la momentul obţinerii licenţei.

În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o altă nouă subdiviziune separată, el este obligat să depună la Camera de Licenţiere o cerere de reperfectare a licenţei, în vederea includerii în anexa la licenţă a unei noi adrese de desfăşurare a activităţii. Pentru fiecare filială sau altă subdiviziune separată a titularului de licenţă, acestuia i se eliberează copii autorizate de pe aceasta. Copiile confirmă dreptul filialei de a desfăşura activităţi pe baza licenţei obţinute. Un moment important este că deţinătorul licenţei nu este în drept să transmită licenţa unei altei persoane. Încălcarea acestei interdicţii are ca efect retragerea licenţei.

Dreptul de a solicita licenţa îl au întreprinzătorii, adică persoanele fizice înregistrate ca întreprinzători individuali60 la Camera Înregistrării de Stat şi persoanele juridice cu scop lucrativ61.

Licenţa este valabilă de la data eliberării şi până la data expirării ei. Acţiunea licenţei încetează în caz de suspendare, anulare, retragere sau de expirare a termenului de valabilitate. Camera de Licenţiere este în drept să controleze faptul cum titularul de licenţă respectă cerinţele prevăzute în licenţă. Dacă se constată încălcări, titularul de licenţă va fi sancţionat prin suspendarea sau retragerea licenţei. Se poate ajunge până la dizolvarea şi lichidarea titularului de licenţă62.

Organele împuternicite cu licenţiereaÎn prezent, în republică avem 6 organe împuternicite cu eliberarea licenţelor: 1) Camera de Licenţiere;

2) Banca Naţională a Moldovei; 3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare; 4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică; 5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei; 6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului. Dintre toate aceste autorităţi, cele mai multe feluri de licenţe eliberează Camera de Licenţiere.

1) Camera de Licenţiere (o vom numi în continuare Cameră) este un organ de stat aflat în subordinea Ministerului Economiei, are statut de persoană juridică, dispune de ştampilă şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui regulament aprobat de Guvern.

Funcţia principală a Camerei constă în eliberarea licenţelor. Pe lângă aceasta, Camera îndeplineşte funcţii ajutătoare, şi anume: a) eliberează, prelungeşte, reperfectează, reia valabilitatea licenţelor, eliberează copii şi duplicate ale acestora, suspendă, retrage, recunoaşte ca nevalabile anumite licenţe; b) organizează controlul asupra respectării de către titularii de licenţe a condiţiilor de licenţiere; c) ţine dosarele de licenţiere şi registrul de licenţiere; d) prezintă Ministerului Economiei dări de seamă anuale privind activitatea sa. Deciziile Camerei de Licenţiere pot fi contestate în instanţa judecătorească.

Genurile de activitate care se supun licenţierii de către Camera de Licenţiere sunt numeroase. Dintre ele enumerăm doar câteva: activitatea de audit; activitatea de evaluare a bunurilor imobile; activitatea burselor de mărfuri; organizarea şi desfăşurarea loteriilor, jocurilor de noroc, întreţinerea cazinourilor, exploatarea automatelor de joc cu câştiguri băneşti, stabilirea mizelor la competiţiile sportive; importul şi comercializarea producţiei alcoolice, a berii, produselor din tutun; construcţiile de clădiri; îmbutelierea apelor minerale şi naturale potabile; activitatea particulară de detectiv şi pază; activitatea farmaceutică; transportul auto de călători în folos public; activitatea de turism; activitatea de broker vamal etc.

2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază ale Băncii Naţionale face parte cea de licenţiere şi supraveghere a activităţii instituţiilor financiare din republică (art.5 al Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548/199563). Cu alte cuvinte, Banca Naţională este singurul organ de stat care eliberează licenţe pentru activitatea băncilor comerciale din ţară, fiind în drept să le impună sancţiuni sau chiar să le retragă aceste licenţe. Pe lângă aceasta, Banca Naţională este singura instituţie care eliberează licenţe pentru activitatea de schimb valutar.

3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritatea publică autonomă, responsabilă faţă de

60

61

62

63. 39

Parlament, care reglementează şi autorizează activitatea participanţilor la piaţa financiară nebancară, supraveghind respectarea legislaţiei de către ei. În acest scop, Comisia Naţională este investită cu putere de decizie, de intervenţie, de control şi de sancţionare disciplinară şi administrativă (art.1 al Legii privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192/199864).

În general, funcţiile Comisiei Naţionale se extinde asupra participanţilor la piaţa financiară nebancară, care cuprinde: deţinătorii de valori mobiliare, investitorii, asiguraţii, organizaţiile care lucrează pe piaţa valorilor mobiliare, Biroul Naţional al Asigurărilor de Autovehicule din Republica Moldova, membrii asociaţiilor de economii şi împrumut, clienţii organizaţiilor de microfinanţare şi participanţii profesionişti la piaţa financiară nebancară. Reieşind din aceasta, printre atribuţiile de bază ale Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare se referă eliberarea licenţelor pentru: a) activitatea asigurătorilor (reasiguratorilor), brokerilor de asigurare şi de reasigurare; b) activitatea de gestiune a activelor fondurilor nestatale de pensii; c) activitatea asociaţiilor de economii şi împrumut; d) activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare.

4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (pe scurt - ANRE) este autoritatea investită cu atribuţii de reglementare şi monitorizare a domeniului energeticii - energia electrică, gaze naturale, benzină, motorină, alte produse petroliere. În aşa mod, ANRE eliberează licenţe pentru desfăşurarea activităţilor sus-menţionate în conformitate cu Legea cu privire la gaze, Legea cu privire la energia electrică şi Legea privind piaţa produselor petroliere (art.4 din Legea cu privire la energetică nr.1525/199865).

5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei (pe scurt - ANRCETI). Agenţia, în limitele competenţelor sale, are dreptul să elibereze, să suspende ori să revoce licenţele, să elaboreze şi să modifice condiţiile de licenţă conform legii şi să efectueze controlul respectării acestora (art.10 pct.(c) din Legea comunicaţiilor electronice nr.241/200766).

ANRCETI este împuternicită prin lege să elibereze licenţe de activitate pentru: a) utilizarea frecvenţelor sau canalelor radio şi/sau a resurselor de numerotare în scopul furnizării reţelelor şi/sau serviciilor de comunicaţii electronice; b) serviciile de creare, implementare şi de asigurare a funcţionării sistemelor informaţionale automatizate de importanţă statală, inclusiv a produselor program. Mai simplu vorbind, Agenţia este responsabilă de acordarea licenţelor pentru frecvenţele de undă radio, tele, programelor Internet, telefonie mobilă (Orange, Moldcell, Unité) şi fixă (Moldtelecom). Lista licenţelor eliberate de ANRCETI se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului acordă licenţe pentru difuzarea programelor pe cale radioelectrică terestră şi/sau prin orice alte mijloace de telecomunicaţii decât cele radioelectrice terestre (art.23-34 Codul audiovizualului al Republicii Moldova67). Cu alte cuvinte, acordă licenţe pentru posturile de radio şi televiziune pe teritoriul republicii.

§5. Concurenţa în activitatea de întreprinzătorConcurenţa se defineşte ca o liberă competiţie între agenţii economici care oferă pe piaţă bunuri şi

servicii ce tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor . În aşa mod, concurenţa este considerată şi o luptă dintre agenţii economici pentru câştigarea clientelei şi extinderea afacerilor. În această luptă, fiecare agent economic îşi pune ca scop lărgirea pieţei de desfacere şi realizarea unor profituri cât mai mari.

Procesul de concurenţă este un fenomen normal. Concurenţa ţine agenţii economici sub o presiune continuă, ei fiind gata de a reacţiona oricând la cerinţele pieţei68. Dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună-credinţă, corectitudine şi onestitate în afaceri, fără a încălca libertăţile celorlalţi agenţi economici. Numai în acest caz putem vorbi de o concurenţa licită sau loială, în caz contrar, ia naştere concurenţa neloială.

Condiţiile necesare pentru existenţa concurenţei. Pentru existenţa unei concurenţe normale pe piaţa de desfacere, trebuie să fie întrunite cel puţin 4 condiţii: a) liberalizarea comerţului (activităţii de întreprinzător); b) prezenţa unui număr suficient de agenţi economici; c) liberalizarea preţurilor şi tarifelor; d) existenţa unei legislaţii reuşite, care ar combate concurenţa neloială.

a) liberalizarea comerţului (activităţii de întreprinzător) presupune că fiecare agent economic este în drept să-şi aleagă liber domeniul de activitate, să producă şi să vândă mărfurile care sunt cerute pe piaţă. Concurenţa este posibilă numai dacă în republică există o libertate a comerţului, şi invers, libertatea comerţului are sens numai dacă este prezentă concurenţa între mulţi producători şi ofertanţi de servicii.

b) prezenţa unui număr suficient de agenţi economici. Pe piaţa mărfurilor şi serviciilor de acelaşi fel, trebuie să existe mai mulţi agenţi economici. Numărul prea mic de agenţi economici transformă piaţa într-un monopol, în care consumatorul nu mai are de unde alege, fiind nevoit să accepte mărfuri şi servicii dintr-o

64

65

66

67

68

40

singură sursă.c) liberalizarea preţurilor şi tarifelor. Regula este că agentul economic poate să-şi stabilească singur

preţurile la mărfuri şi servicii. Totuşi, statul prin hotărâre de Guvern reglementează un şir de preţuri şi tarife pe care agenţii economici sunt obligaţi să le respecte, şi anume: preţurile la pâine, ulei, lactate, medicamente, transportul de călători, energia electrică şi termică, gazul natural69.

d) existenţa unei legislaţii reuşite, care ar combate concurenţa neloială70. Faptele de concurenţă neloială admise de unii agenţi economici, generează numeroase probleme agenţilor economici care activează corect şi cinstit. Combaterea acestui fenomen negativ este posibilă, în primul rând, prin adoptarea unor legi reuşite şi respectarea acestora de către toţi agenţii economici71.

Concurenţa neloială este un fenomen negativ şi constă în acţiunile agentului economic de a obţine avantaje neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, fapt ce aduce sau poate aduce prejudicii altor agenţi economici, inclusiv prin a prejudicia reputaţia lor în afaceri72.

Faptele de concurenţă neloială sunt interzise. Ca exemple de concurenţă neloială am putea enumera: a) răspândirea informaţiilor false în stare să prejudicieze averea şi/sau reputaţia altui agent economic; b) inducerea în eroare a cumpărătorilor cu privire la locul de producere, calitatea şi însuşirile mărfurilor; c) folosirea neautorizată a emblemei, mărcii comerciale, denumirii de firmă73; d) folosirea sau divulgarea informaţiilor care constituie secret comercial al firmei ş.a.

Monopolul. În general, activitatea de monopol este considerată a fi periculoasă în procesul de desfăşurare a unei afaceri. Din acest considerent, tendinţa statului într-o economie de piaţă este de a reduce la maximum activitatea de monopol. Totuşi, în anumite domenii monopolul persistă, fiind susţinut şi promovat chiar de către stat. Este vorba de: energia electrică, gazul natural, serviciile poştale, transportul feroviar, telefonia fixă, fabricarea armamentului, fabricarea articolelor din tutun ş.a.Alături de monopol, există şi o altă noţiune, numită situaţia dominantă pe piaţă. Se consideră dominantă pe

piaţă situaţia acelui întreprinzător care deţine peste 35% din volumul de vânzări de mărfuri şi servicii într-un anumit domeniu de afaceri.

§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de întreprinzătorDefiniţia. Consumator este orice persoană fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care

comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională74. Aşadar, consumator este numai o persoana fizică - cetăţean, străin sau apatrid. Persoana juridică nu poate avea

calitatea de consumator75. Consumatorul trebuie să procură bunuri sau să beneficieze de servicii pentru necesităţi personale, casnice şi familiale. Dacă o face pentru alte interese (profesionale, de întreprinzător), persoana nu mai poate fi numită consumator.

La ora actuală, consumatorul din Republica Moldova se găseşte în faţa unei abundenţe de bunuri şi servicii, care, în afară de avantajele pe care i le oferă, îi creează şi numeroase dificultăţi. Astăzi consumatorul nu mai este cumpărătorul de altă dată, care procura bunuri de pe o piaţă de mici dimensiuni, dar el s-a transformat într-un element al consumului de masă, făcând obiectul campaniilor publicitare şi al presiunilor exercitate de grupuri de producători, care controlează piaţa76.

Statul prin mijloacele prevăzute de lege protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori împotriva riscului de a cumpăra produse care pot pune în pericol viaţa, sănătatea şi interesele lor materiale. În acest context, Legea privind protecţia consumatorilor nr.105/2003 enumeră principalele drepturi ale consumatorului:

- de a fi protejat de către stat. În acest scop, organul de stat responsabil de protecţia drepturilor consumatorilor în republică este Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţie a Consumatorilor;

- de a fi protejat împotriva riscului de a cumpăra un produs ori un serviciu care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, interesele sale legitime în calitate de consumator;

- de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului, repararea prejudiciului material, moral şi venitul ratat în legătură cu produsul ori serviciul acordat în mod necalitativ;

- de a i se oferi informaţii complete, corecte şi precise privind produsele achiziţionate şi serviciile

69

70

71

72

73

74

75

76

41

prestate etc.Obligaţiile producătorului şi vânzătorului. Producătorul este persoana care a fabricat bunurile. El este

obligat să indice în documentaţia de însoţire a produsului, pe etichetă, sau prin alte modalităţi, regulile de utilizare, depozitare şi transportare a produsului, iar vânzătorul trebuie să le aducă la cunoştinţa consumatorului. Vânzătorul este obligat să înmâneze bon de casă, care confirmă faptul cumpărării produsului. Bonul de casă se eliberează pentru orice bun care a fost procurat, indiferent de costul acestuia77. Pe lângă aceasta, vânzătorul trebuie să dispună de Registrul reclamaţiilor, în care consumatorii liber îşi pot expune pretenţiile, criticile sau sugestiile în legătură cu modul de respectare a drepturilor lor.

În cazul depistării unor defecte la produsele procurate sau la serviciile comandate, consumatorul pentru a beneficia de drepturile sale trebuie să acţioneze corect şi anume: iniţial, trebuie să depună o reclamaţie în formă scrisă. Aceasta se depune vânzătorului ori prestatorului de servicii, solicitând înlocuirea gratuită a produsului sau restituirea contravalorii lui. Odată cu depunerea reclamaţiei, consumatorul prezintă copia bonului de casă sau alt document care confirmă faptul procurării bunului sau prestării serviciului respectiv78.

Dacă consumatorul nu este de acord cu rezultatul examinării reclamaţiei de către vânzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, fie nu a primit nici un răspuns în scris în decurs de 14 zile calendaristice, el este în drept să se adreseze organelor abilitate prin lege cu funcţia de protecţie a consumatorilor sau în instanţa de judecată79. Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos este următoarea: „producătorul

este responsabil pentru prejudiciul cauzat de defectele produsului său”80. Dacă producătorul bunului nu poate fi identificat, atunci întreaga răspundere o poartă vânzătorul bunului.

Defectele pot fi de fabricare (greşeli comise în procesul de producere), de transportare (nerespectarea cerinţelor de încărcare, descărcare, temperatură etc.), de funcţionare (sunt probleme de design ce afectează funcţionarea normală; avem caz real când tramvaiul a lovit un pieton, deoarece nu l-a văzut din partea dreaptă; în urma unor expertize efectuate s-a constatat că partea din faţa a tramvaiului avea un defect, fapt ce nu i-a permis şoferului să observe pietonul81), de asamblare (de exemplu, autovehiculul este adus de peste hotare şi asamblat greşit în Republica Moldova), din lipsa de informare (produsul nu are indicat pe el termen de valabilitate şi nici instrucţiuni de folosire).

§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzătorUn alt mijloc prin care statul influenţează activitatea de întreprinzător sunt impozitele şi taxele. În

Republica Moldova se percep două feluri de impozite şi taxe: generale de stat şi locale. Din categoria impozitelor şi taxelor generale de stat fac parte: 1) impozitul pe venit; 2) taxa pe

valoare adăugată; 3) accizele; 4) impozitul privat; 5) taxa vamală; 6) taxele rutiere. În sistemul impozitelor şi taxelor locale se includ: a) taxa pentru amenajarea teritoriului; b) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale; c) taxa de amplasare a publicităţii; d) taxa de aplicare a simbolicii locale; e) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială; f) taxa de piaţă; g) taxa pentru cazare; h) taxa balneară; i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale); j) taxa pentru parcare; k) taxa de la posesorii de câini.

Impozitele reprezintă plăţi obligatorii la stat, nerambursabile, efectuate de persoanele fizice şi juridice82. Ele constituie cea mai importantă şi mai veche resursă financiară a statului. Plata impozitelor este obligatorie pentru toţi agenţii economici. Mărimea şi felul impozitelor este stabilită de către Parlament în Codul fiscal. Cu ajutorul impozitelor, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale reuşesc să-şi formeze bugetele, de unde vor plăti salarii şi pensii la muncitori, pensionari, invalizi, şomeri, persoane aflate în dificultate ş.a. Taxa este o plată obligatorie achitată către stat, dar care nu este impozit. Cele mai frecvente taxe sunt taxele de stat (pentru adresarea în judecată, pentru serviciile de poştă, pentru înregistrarea căsătoriei, pentru obţinerea buletinului de identitate etc.).

Clasificarea impozitelor şi taxelor se face în: directe şi indirecte, duble şi progresive etc. Impozitul direct se încasează direct de la persoanele fizice sau juridice pentru bunurile şi veniturile acestora (impozitul pe venitul câştigat, impozitul pe bunurile imobiliare etc.). Impozitul indirect se include în preţul de vânzare a mărfurilor (ca adaos) şi se suportă de consumator. Ca exemplu de impozite indirecte în republică avem: taxa pe valoare adăugată, accizele şi taxele vamale83. Impozitul dublu sau dubla impunere este impozitul pe venituri perceput o dată în ţara în care acesta s-a produs şi a doua oară în ţara de origine a cetăţeanului. Din aceste

77

78.79

80

81

82

83

42

considerente, ţările negociază acorduri privind evitarea dublei impuneri asupra venitului câştigat84. La aplicarea impozitelor progresive se ţine cont de veniturile persoanelor, astfel încât cei cu venituri sporite plătesc impozite mai mari, şi invers, persoanele cu venituri mici au o cotă de impozitare mai redusă.

§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzătorNoţiunea de contabilitate. Nevoia oamenilor de a socoti trebuie căutată, ca moment al apariţiei, la

începuturile civilizaţiei. Ţinerea socotelilor se făcea utilizând metode diferite85, iar dezvoltarea raporturilor de piaţă a făcut ca aceste socoteli să ia treptat forma unor coduri, norme şi reglementări care, reunite într-un sistem complex, au devenit apanajul unei categorii de persoane care nu era implicată în activitatea productivă a întreprinderii ci avea doar obligaţia de a îndeplini o serie de operaţiuni prin intermediul cărora se urmărea modul de desfăşurare a activităţilor şi prezentarea rezultatelor obţinute de entitatea economică86. Aceste persoane au luat numele de contabili.

Persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sunt obligate să organizeze şi să ţină contabilitatea. Când o marfă este vândută, în locul ei în activul patrimoniului intră preţul încasat, care, la rândul său, va fi înlocuit de marfă, în care se investesc aceşti bani. În aşa mod, la orice întreprindere trebuie să existe un contabil care să întocmească bilanţul de venituri şi cheltuieli ale întreprinderi, pentru a şti dacă aceasta lucrează în câştig sau în pierderi. Cu alte cuvinte, instrumentul prin intermediul căruia întreprinderea dă socoteală mediului său despre ceea ce face, despre poziţia sa financiară, despre performanţele sale, reprezintă contabilitatea financiară.

Obiectul contabilităţii patrimoniului întreprinzătorului îl constituie bunurile mobile şi imobile, reflectate în expresie naturală şi bănească, bunurile cu potenţial economic, mijloacele băneşti, hârtiile de valoare (n.n. - valorile mobiliare), drepturile şi obligaţiile patrimoniale, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute, precum şi circulaţia, modificările intervenite în urma efectuării operaţiunilor patrimoniale87.

Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii o poartă conducătorul agentului economic. Pentru ţinerea contabilităţii, agentul economic are două posibilităţi: prima - să constituie secţie de contabilitate ca subdiviziune structurală condusă de contabilul-şef, care se subordonează nemijlocit conducătorului; a doua - să transmită ţinerea contabilităţii unei organizaţii specializate - firma de audit, în bază contractuală. Dacă agentul economic aplică sistemul contabil în partida simplă, contabilitatea poate fi ţinută nemijlocit de conducător (de directorul general).

Contabilul-şef poartă răspundere pentru respectarea normelor de ţinere a contabilităţii şi de rapoartele financiare. El trebuie să aibă studii superioare sau medii de profil.

8.2. Organizarea contabilităţii: ciclul contabil, documente primare, conturi contabile, registrele contabile, inventarierea, rapoartele financiare

Contabilitatea se ţine în limba de stat şi în monedă naţională. Agentul economic este obligat să păstreze pe suport de hârtie s-au în formă electronică documentele contabile care includ: documentele primare, registrele contabile, rapoartele financiare şi alte documente aferente organizării şi ţinerii contabilităţii. Aceste date contabile vor servi drept suport informaţional, în baza căruia agentul economic va întocmi dările de seamă fiscale. Drept bază pentru determinarea venitului impozabil al agentului economic serveşte rezultatul (profitul/pierderea) contabil reflectat în rapoartele de profit şi pierdere, întocmite şi prezentate în conformitate cu cerinţele Standardelor de Contabilitate. Erorile contabile trebuie să fie corectate şi perfectate prin Nota de contabilitate, care se consideră la fel un document primar.

Documentele contabile trebuie să fie sistematizate şi păstrate în termenele şi conform regulilor prevăzute de Organul de Stat pentru Supravegherea şi Administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova. Răspunderea pentru organizarea păstrării şi integrităţii documentelor contabile o poartă conducătorul agentului economic. În cazul destituirii conducătorului, aceste documente se transmit persoanei nou-numite. Transmiterea se efectuează prin întocmirea unui proces-verbal de predare-primire, în prezenţa comisiei, cu indicarea termenelor de păstrare a documentelor, precum şi a documentelor care lipsesc.

Orice fapte economice legate de activitatea agentului economic trebuie reflectarea în contabilitate. Conform art.44 din Legea contabilităţii nr.113/2007, persoanele vinovate de încălcarea legii, care se eschivează de la ţinerea contabilităţii, aplică incorect Standardele de Contabilitate, precum şi cele care falsifică intenţionat documentele primare, registrele contabile, rapoartele financiare şi anuale, sunt trase la răspundere disciplinară, materială, administrativă s-au penală după caz, conform legislaţiei.

Ciclul contabil. Documentele se află în permanentă mişcare. Itinerarul parcurs de documente, începând cu momentul întocmirii (intrării) acestora şi până la predarea lor la arhivă după prelucrare şi reflectare în

84

85.86

87

43

contabilitate se numeşte circulaţia documentelor88 (ciclul contabil). Mişcarea şi circulaţia documentelor cuprinde câteva etape: a) întocmirea (emiterea) documentelor; b) primirea documentelor de contabilitate; c) prelucrarea şi înregistrarea documentelor în sistemul înregistrărilor contabile; d) predarea documentelor în arhivă.

Documentele primare. Faptele economice se contabilizează în baza documentelor primare şi centralizatoare. Documentele primare se întocmesc în timpul efectuării operaţiunii, iar dacă aceasta este imposibil - nemijlocit după efectuarea operaţiunii sau după producerea evenimentului. Formularele tipizate de documente primare sunt aprobate de Ministerul Finanţelor, apoi tipărite în multe exemplare şi difuzate la persoanele fizice şi persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător, ultimele fiind obligate să ducă evidenţa contabilă. Ca exemplu de document primar avem: bonul emis de aparatul de casă şi control cu memorie fiscală, biletul de călătorie, foaia de parcurs, poliţa de asigurare, dispoziţia de plată, factura fiscală etc. Fiecare document primar dispune de serie şi număr, de aceea, emiterea mai multor documente primare pentru unele şi aceleaşi operaţiuni este interzisă.Orice document primar întocmit trebuie să conţină următoarele elemente: a) denumirea şi numărul

documentului; b) data întocmirii; c) denumirea, adresa, codul fiscal al entităţii în numele căreia este întocmit documentul; d) denumirea, adresa, codul fiscal al destinatarului documentului, iar pentru persoanele fizice - codul personal; e) conţinutul faptelor economice; f) etaloanele cantitative şi valorice în care sunt exprimate faptele economice; g) funcţia, numele, prenumele şi semnătura, inclusiv digitală, a persoanelor responsabile de efectuarea şi înregistrarea faptelor economice.Documentele primare întocmite pe suport de hârtie sau în formă electronică au aceeaşi putere juridică. În cazul

întocmirii documentului primar în formă electronică, entitatea, la solicitarea utilizatorului, este obligată să imprime copia documentului pe suport de hârtie din cont propriu.

Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile financiare, comerciale şi calculate pot fi semnate doar de conducătorul entităţii, sau: cea dintâi semnătură să fie aplicată de conducătorul entităţii, iar doua - de contabilul-şef. Semnăturile se confirmă prin aplicarea ştampilei. În lipsa funcţiei de contabil-şef, ambele semnături pe documente se aplică de conducătorul entităţii respective.

Registrele contabile. Datele din documentele primare se înregistrează, se acumulează şi se prelucrează în registrele contabile. Structura registrelor contabile se stabileşte de fiecare entitate de sine stătător, pornind de la necesităţile informaţionale proprii.

Registrul contabil va conţine următoarele elemente obligatorii: a) denumirea registrului; b) denumirea entităţii care a întocmit registrul; c) data începerii şi finisării ţinerii registrului şi/sau perioada pentru care se întocmeşte acesta; d) data efectuării faptelor economice, grupate în ordine cronologică şi/sau sistemică; e) etaloanele de evidenţă a faptelor economice; f) funcţia, numele, prenumele şi semnăturile persoanelor responsabile de întocmirea registrului. Registrele contabile obligatorii sunt Cartea mare, balanţa de verificare şi alte registre centralizatoare, care servesc drept bază pentru întocmirea rapoartelor financiare.

Conturile contabile. Agentul economic care aplică sistemul contabil în partidă dublă este obligat să ţină evidenţa activelor, capitalului propriu, datoriilor, consumurilor, cheltuielilor şi veniturilor în baza conturilor contabile. Nomenclatorul grupelor de conturi contabile şi metodologia privind folosirea lor sunt stabilite în planul general de conturi contabile, care se elaborează şi se aprobă de Ministerul Finanţelor89.

Inventarierea patrimoniului. Agentul economic are obligaţia să efectueze inventarierea generală a activelor şi pasivelor pe care le deţine, cel puţin o dată pe an. De regulă, aceasta se face la sfârşitul anului, cu ocazia încheierii exerciţiului financiar. Regulile cu privire la modul de efectuare a inventarierii sunt stabilite în Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27/200490.

Inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni prin care se constată prezenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv în patrimoniul întreprinderii la data efectuării inventarierii. Procesului de inventarierii se supun bunurile: mijloacele fixe, materia primă, materiale, produse finite, mărfuri, mijloace băneşti etc.

Scopul pentru care se efectuează inventarierea constă în stabilirea integrităţii bunurilor, verificarea modului stabilit de ţinere a evidenţei primare şi a regulilor de păstrare. Tot cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutile, comenzile sistate, creanţele vechi şi neîncasate etc.

Pentru efectuarea inventarierii patrimoniului se formează o comisie de inventariere constituită din: preşedintele comisiei şi membrii comisiei. Preşedintele comisiei tot timpul este conducătorul întreprinderii ori adjunctul lui, iar în calitate de membrii fac parte contabilul-şef, şefii de subdiviziuni, specialişti competenţi etc. Formarea comisiei şi începerea lucrului se dispune printr-o decizie a conducătorului întreprinderii. Decizia se înregistrează în contabilitate, împreună cu raportul final al inventarierii. Atât preşedintele, cât şi membrii comisiei poartă răspundere pentru corectitudinea efectuării inventarierii.

Rapoartele financiare. Se prezintă ca un sistem de indicatori care caracterizează activitatea economică

88

89

90

44

a întreprinderii într-o anumită perioadă de timp. În funcţie de perioada întocmirii, există rapoarte financiare trimestriale şi anuale.

Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip aprobate de Ministerul Finanţelor, se prezintă în termenele prevăzute de legislaţie şi cuprind: „Bilanţul contabil”, „Raportul privind rezultatele financiare”, „Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti”, „Raportul privind fluxul capitalului propriu”, nota explicativă şi anexele respective91. Rapoartele financiare le semnează conducătorul întreprinderii şi contabilul-şef. Ambii poartă răspundere pentru informaţia prezentată

CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniuluiPentru demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială trebuie să dispună de un anumit capital,

care apare din momentul fondării şi există până la lichidarea societăţii. Patrimoniul prezintă suportul material al afacerii, deoarece totalitatea valorilor material şi nemateriale care îl compun dau posibilitate întreprinzătorului să participe la circuitul economic şi să încheie diverse contracte întru atingerea scopului.

Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de acela al asociaţilor sau acţionarilor şi nu poate fi confundat cu capitalul social.

Termenul de ”patrimoniu” este definit sub două aspecte: în sens economic şi în sens juridic. În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor care constituie averea unei persoane, iar în sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu un conţinut economic, evaluate în bani, care aparţin persoanei.

Potrivit alin. (1) art. 284 al Codului civil patrimoniul este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial, care aparţin societăţii, privite ca о sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele.

Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceea el se menţine atât pe timpul vieţii titularului său, cât şi după moartea acestuia, până când patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal. Patrimoniul va exista şi atunci când pasivul va depăşi activul, adică şi atunci când datoriile vor fi mai mari decât activul. Astfel, patrimoniul fiind indisolubil de titular, îl va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin schimbul conţinutului său.

Numai subiecţii raportului juridic pot avea patrimoniu. Aşadar, pot fi titulari de drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurile nu pot avea drepturi şi obligaţii.

Patrimoniul societăţilor comerciale este independent de patrimonial asociaţilor sau a acţionarilor acestor societăţi. Aceasta se exprimă prin aceea că:- bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în cel al societăţii;- bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul social, formează gajul general al creditorilor societăţii;- obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de asociaţi;- aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate priveşte numai patrimoniul acesteia.92

În activul patrimoniului persoanei juridice pot fi evidenţiate următoarele bunuri:Bunurile corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor omului (o casă, o

cantitate de alimente, un autoturism). Conform art. 285 al Codului civil, bunuri corporale sunt lucrurile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.

Bunurile incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă, ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sunt: dreptul asupra denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile de autor, etc.

Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine. In această categorie intră banii şi titlurile de valoare, orice alt lucru care nu este imobil.

Bunurile imobile, care, care au o aşezare fixă şi stabilă, cum ar fi pământul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol. Potrivit art.288 din Codul civil, sunt imobile terenurile, porţiunile de subsol, obiectivele acvatice separate, plantaţiile prinse de sol prin rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pământ, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat durabil în acesta. Calitatea de imobil o păstrează şi acele materiale care, fiind separate provizoriu de un teren, sunt destinate reamplasării în alt loc. Prin lege pot fi considerate imobile şi alte bunuri.

Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi întreprinderea ca un complex patrimonial unic. Noţiunea de întreprindere are două sensuri:

1. în sens juridic;2. în sens economic.

91

92

45

În sens juridic prin termenul de „întreprindere” se subînţelege însăşi subiectul de drept, inclusiv ca societate comercială.

În sens economic prin termenul „întreprindere” înţelegem complexul patrimonial unic. Mijloacele economice ale întreprinzătorului constituie totalitatea activelor materiale şi băneşti care se

folosesc la activitatea de întreprinzător. Activele societăţii comerciale, la rândul lor, se împart în active fixe şi active circulante.

Activele fixe constituie acele bunuri materiale care iau parte la mai multe cicluri de producţie, consumându-se treptat şi transferându-şi parţial valoarea, pe măsura folosirii lor (utilajele, clădirile, maşinile). Acestea pot fi grupate, după criteriul productivităţii sau al posesiunii, în active productive şi active neproductive, în active proprii şi active închiriate.

Activele circulante sunt bunuri destinate să asigure continuitatea producţiei şi circulaţia mărfurilor. Ele se consumă integral în fiecare ciclu de producţie, îşi schimbă forma materială şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie, desfacere.

Sursele mijloacelor economice93 reprezintă locul de unde provin ele sau modalitatea lor de dobândire. Astfel, mijloacele economice se clasifică în capital propriu şi capital atras (asimilat).

Capitalul propriu provine din fondurile băneşti ale societăţii comerciale, adică din capitalul social, din capitalul de rezervă, din alte fonduri ale ei.

Capitalul atras reprezintă datoriile societăţii faţă de creditori. Din punctul de vedere al mijloacelor materiale, patrimoniul societăţii comerciale se împarte în activ şi

pasiv. Activul include totalitatea bunurilor pe care societatea comercială le are la un anumit moment, sumele

băneşti si creanţele sale. Pasivul cuprinde valoarea tuturor datoriilor societăţii comerciale faţă de terţi, indiferent de temeiul

apariţiei.

§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criteriiCodul civil, în art. 285 alin. (1), dispune că bunuri sunt toate lucrurile susceptibile aproprierii

individuale sau colective şi drepturile patrimoniale. În sensul atribuit de legiuitor termenului "bun" din articolul nominalizat intră orice element al activului patrimonial al persoanei, adică atât lucrurile şi animalele, cât şi drepturile asupra lor sau, altfel spus, atât lucrurile, cât şi drepturile patrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale.Pornind de la conţinutul art.285 CC bunul poate fi definit ca lucru, faţă de care pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale şi care poate fi folosit în viaţa socială, precum şi ca drept patrimonial.Codul civil clasifică bunurile în mai multe categorii, şi anume:

1. După posibilitatea existenţei bunurilor în circuitul civil (art.286 CC):a. bunuri care se află în circuitul civil general. Aceste bunuri pot fi dobândite şi înstrăinate prin acte

juridice. Regula constă în aceea, că bunurile se află în circuitul civil, prin urmare legea şi numai legea poate să prevadă, în mod expres, excepţiile. Bunurile aflate în circuitul civil general sunt toate bunurile alienabile, care pot fi urmărite de creditori şi se pot dobândi sau pierde prin prescripţie. Conform alin.(1) art.296 CC şi bunurile din domeniul privat al statului fac parte din cele care se află în circuitul civil;

b. bunuri supuse unui regim special de circulaţie. Sunt acele bunuri, care deşi se află în circuitul civil, au un regim special de circulaţie, adică au o circulaţie limitată. Restricţiile care privesc circulaţia bunurilor se pot referi la subiectele de drept, care le pot dobândi şi înstrăina, ori la condiţiile de încheiere a actelor juridice cu aceste bunuri. De exemplu, au circulaţie limitată monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural;

c. bunurile care nu se află în circuitul civil. Sunt bunuri care nu pot face obiectul actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul civil sunt inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate. Sunt scoase din circuitul civil: lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de apropiere, sub forma dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic, platoul continental, bunurile domeniului public în conformitate cu prevederile art. 296 alin. (4) din Codul civil;

2. În funcţie de natura bunurilor (art.288 CC):

a. Bunurile imobile. Imobile sunt bunurile care au o aşezare fixă şi stabilă, cum ar fi pământul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol;

b. bunuri mobile. Sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine.3. În funcţie de corelaţia între ele (art.292 CC):

93

46

a. bunuri principale. Acele bunuri care au o existenţă de sine stătătoare, o destinaţie economică proprie, adică pot fi folosite independent, fără a servi întrebuinţării unui alt bun;

b. bunuri accesorii. Acele bunuri, destinate să servească întrebuinţării unor bunuri principale;4. În funcţie de utilizarea lor (art.293 CC);

a. bunuri fungibile. Acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea obligaţiei (banii, mesele scaunele);

b. bunuri nefungibile. Acele bunuri care nu pot fi înlocuite unele cu altele în executarea obligaţiei (imobilele, loturile de pământ);5. În funcţie de modul de determinare (art.294 CC):

a. bunuri determinate individual. Acele bunuri, care potrivit naturii lor, se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui (o casă anumită, un lot anumit de pământ);

b. bunuri determinate generic. Acele bunuri care posedă semne caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cântărire (10 mese, 5 scaune, 8 m de cablu electric, 1 tonă de materie primă);

6. În dependenţă de faptul dacă folosirea lor obişnuită implică ori nu înstrăinarea sau consumarea substanţei lor (art.295 CC):

a. bunuri consumptibile. Acele bunuri a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Acestea se pot folosi o singură dată (benzina, motorina);

b. bunuri neconsumptibile. Acele bunuri care pot fi întrebuinţate continuu, fără a li se consuma substanţa, ori fără implicarea înstrăinării (terenurile, construcţiile, mijloacele de transport);7. În funcţie de forma proprietăţii în care se află bunurile (art.296 CC):

a. bunuri domeniului public. Acele bunuri care aparţin statului sau unităţilor administrativ teritoriale şi care sunt inalienabile, insesizabile, imprescriptibile (terenurile destinate ocrotirii naturii, parcurile naţionale);

b. bunuri domeniului privat. Acele bunuri care aparţin persoanelor fizice şi juridice, inclusiv statului şi unităţilor administrativ teritoriale, care sunt alienabile, prescriptibile şi sesizabile.8. În dependenţă de unitatea folosirii comune (art.297 CC):

a. bunuri simple. Acele bunuri care formează o unitate indivizibilă şi sunt supuse în mod natural uni regim juridic omogen;

b. bunuri complexe. Atunci când mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat folosirii comune atribuite de natura unificării. El este format din mai multe bunuri, sunt legate între ele, sunt destinate folosirii comune, fiecare parte poate fi utilizat independent în acelaşi scop.9. Universalitatea de bunuri (art.298 CC):

a. universalitate de fapt, adică o pluralitate de bunuri corporale omogene, considerate ca un tot întreg. Valoarea economică a acestei universalităţi trebuie pusă în legătură cu reunirea elementelor constitutive;

b. universalitate de drept, adică pluralitatea de bunuri corporale şi incorporale de orice fel care, privite împreună, sunt considerate ca un tot întreg. Universalitatea de drept este patrimoniul.10. În dependenţă de faptul dacă sunt sau nu producătoare de fructe:

a. bunuri frugifere. Acele bunuri care, periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri, numite fructe. Doctrina juridică evidenţiază 3 categorii de fructe: naturale, adică acelea produse de la sine, fără a fi necesară intervenţia omului (cerealele, ierburile produse de lotul de pământ); industriale, acelea care se dobândesc prin intervenţia omului; civile (numite venituri) sunt banii şi alte produse rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană, precum chiriile, arenzile, dobânzile, dividendele;

b. bunuri nefrugifere. Acele bunuri care nu au însuşirea de a produce fructe.11. În dependenţă de modul de percepere:

a. bunuri corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art. 285 al Codului civil, bunuri corporale sunt lucrurile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.

b. Bunurile incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă, ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sunt: dreptul asupra denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile de autor, etc.

§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comercialeUn loc deosebit în activul fiecărei societăţi comerciale îl ocupă bunurile incorporale. Ele deţin un loc

preponderent în orice societate comercială. În categoria bunurilor incorporale se includ: 1. dreptul asupra denumirii de firmă;2. dreptul asupra emblemei;

47

3. dreptul de autor;4. drepturile asupra mărcii;5. drepturile asupra modelelor industriale;6. dreptul asupra clientelei şi a vadului comercial, etc.

Dreptul asupra firmei. Dacă orice persoană fizică se identifică în societate prin nume şi prenume, societatea comercială ca persoană juridică se individualizează prin denumire (firmă).

În acest fel, art. 66 din Codul civil prevede că persoana juridică participă la raporturile juridice numai sub denumire proprie, prevăzută în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat.

Societatea comercială, de fapt, chiar este obligată să utilizeze denumirea, inclusiv prescurtată, numai în expresia în care a fost înregistrată în Registrul de stat al Persoanelor Juridice. Denumirea trebuie să figureze în toate actele emise de societate, cum ar fi corespondenţa, contracte, cereri de chemare în judecată, in caz contrar aceasta va fi impusă la achitarea plăţilor de daune-interese.

Cu ajutorul firmei societatea se identifică de alte societăţi.Dreptul asupra emblemei. Emblema, de asemenea, este un atribut de identificare a societăţilor

comerciale. Dacă firma identifică societatea prin denumirea sa emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi fel.

Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare în măsura în care asigură un supliment de individualizare, printr-un semn sau o denumire, între societăţile comerciale care practică acelaşi gen de activitate economică. Emblema poate conţine semne, denumiri, precum şi denumirea (firma).

Dreptul de autor este un bun incorporal care poate fi inclus în patrimoniul societăţii comerciale în calitate de aport la capitalul social sau care poate fi dobândit de societate în timpul activităţii.

Din conţinutul prevederilor alin. (2) art. 1 al Legii nr. 139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe94, sunt protejate operele literare, artistice şi ştiinţifice (drept de autor), interpretările, fonogramele, videogramele şi emisiunile organizaţiilor de difuziune (drepturi conexe), precum şi alte drepturi care sunt recunoscute în legătură cu activitatea intelectuală din domeniul literaturii, artei şi ştiinţei.

Drepturile asupra mărcilor. Marca este semnul care face să se deosebească produsele şi serviciile unei persoane fizice sau juridice de produsele şi serviciile similare ale altor persoane fizice sau juridice.

Potrivit art. 5 al Legii nr. 38-XVI din 29.02.2008 privind protecţia mărcilor95, pot constitui mărci orice semne susceptibile de reprezentare grafică: cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative, forme tridimensionale, în special forma produsului sau a ambalajului acestuia, precum şi orice combinaţii ale acestor semne, cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice

Dreptul asupra clientelei şi vadului comercial. Prin clientelă se înţelege totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia pentru procurarea unor mărfuri si servicii.

Vadul comercial se consideră un factor obiectiv, care desemnează obişnuinţa consumatorului de a cumpăra constant produse şi servicii de la un anumit întreprinzător. Între clientelă şi vad există o interdependenţă. Clientela este cauza şi efectul vadului.96

Dreptul asupra modelului şi desenului industrial. Conform art.6 din Legea nr. 161-XVI din 12.07.2007 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale97, poate fi protejat în calitate de desen sau de model industrial aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, rezultat în special din caracteristicile liniilor, contururilor, culorilor, formei, texturii şi/sau ale materialelor şi/sau ale ornamentaţiei produsului în sine , dacă acesta este nou şi are un caracter individual.

Dreptul asupra invenţiilor. În patrimoniul societăţii comerciale pot fi incluse şi drepturile asupra invenţiilor create de salariaţii săi ori de persoane străine în baza unor contracte de cercetări ştiinţifice, precum şi în cazul în care un drept asupra unei invenţii a fost transmis cu titlu de aport la capitalul social. Invenţia reprezintă o realizare dintr-un domeniu economic sau ştiinţific ce reprezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut până atunci. Autorul invenţiei este protejat prin brevetul de invenţie, care prezintă prin sine un titlu de stat, eliberat de Agenţia de Stat pentru Proprietate Intelectuală.98

§4.Noţiunea şi funcţiile capitalului socialNoţiunea capitalului social. Capitalul social prezintă expresia valorică a tuturor aporturilor în numerar

şi în natură cu care participanţii la o societate comercială contribuie la formarea patrimoniului acesteia spre a

94

95

96

97

98

48

asigura mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor statutare. 99

Capitalul social este elementul patrimonial de cea mai mare importanţă pentru activitatea oricărei societăţi comerciale.

Capitalul social reprezintă expresia valorică (bănească, pecuniară) a aporturilor asociaţilor societăţii, dar nicidecum totalitatea bunurilor transmise ca aport. Astfel, spre exemplu, în cazul când obiectul aportului este un bun mobil sau imobil, capitalul social include valoarea acestuia la data transmiterii. Pe parcursul activităţii societăţii comerciale, valoarea bunurilor mobile şi imobile transmise de asociaţi ca aport în capitalul social, poate creşte sau poate scădea ca urmare a uzurii acestora. În aceste cazuri, capitalul social nu va oscila în dependenţă de aceste fluctuaţii.

Capitalul social nu trebuie confundat cu alte noţiuni, care, la prima vedere ar părea că sunt identice, dat de fapt ele sunt noţiuni diferite, cum ar fi: patrimoniu, active ale societăţii, capital propriu, capital vărsat.

a) Capitalul social şi patrimoniul. Din conţinutul alin. (1) art. 284 al Codului civil rezultă că patrimoniul este un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu valoare economică ce aparţine unei persoane, pe când capitalul social prezintă suma valorilor bunurilor aduse de asociaţi cu titlu de aport în societatea comercială, care servesc la formarea părţii active a patrimoniului.

Capitalul social constituie un element indispensabil al patrimoniului societăţilor comerciale.b) Capitalul social şi activul societăţii. Capitalul social indică valoarea minimă a laturii active a

patrimoniului societăţii, dar nu trebuie confundat cu termenul de ”activ al societăţii”. În activul societăţii intră atât valoarea capitalului social, cât şi activele proprii, activele luate cu titlu de împrumut, bunurile mobile sau imobile aflate în proprietatea societăţii.

c) Capitalul social şi pasivul societăţii. Mărimea capitalului social figurează la pasivul societăţii în raportul financiar al societăţii, adică prezintă în sine datoria societăţii faţă de asociaţii săi. Pasivul societăţii constituie toate datoriile societăţii faţă de creditori, inclusiv cele faţă de asociaţii săi.

d) Capitalul social şi capitalul propriu. Capitalul social constituie sursa iniţială a capitalului propriu al fiecărei societăţi comerciale, ambele noţiuni corespunzând la momentul constituirii societăţii,

Odată cu demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială, pe lângă capitalul social şi cel de rezervă, capitalul propriu mai include şi beneficiile obţinute şi nerepartizate.

e) Capitalul social şi capitalul vărsat. Prin termenul de „capital vărsat” înţelegem mărimea efectivă a aportului transmis de către asociaţii societăţilor comerciale.

Dacă la momentul constituirii societăţii comerciale se transmite mărimea integrală a capitalului social, în acest caz putem vorbi că capitalul social coincide cu capitalul vărsat.

Un astfel de deziderat putem deduce din conţinutul prevederilor art.112 al Codului civil, potrivit căruia asociatul unic varsă integral aportul până la data înregistrării de stat.

Potrivit alin. (3) art. 113 al aceluiaşi Cod civil la data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat să verse în numerar cel puţin 40 % din aportul subscris dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare. În situaţia din speţă, dacă asociaţii transmit cu titlu de aport în capitalul social la data înregistrării societăţii cel puţin 40% din aportul subscris, în acest caz capitalul vărsat nu coincide cu capitalul social, capitalul social depăşind valoarea capitalului vărsat. Capitalul social urmează să fie vărsat în proporţie de 100% în termen de 6 luni din data înregistrării societăţii comerciale, aşa cum prevede alin. (3) art. 112 al Codului civil.

f) Capitalul social şi capitalul de rezervă. Unii autori în literatura de specialitate, definesc rezervele drept de bani deduse din beneficiul net al persoanei juridice "puse de o parte" de către ea, pentru a acoperi creanţele creditorilor.

Rezervele pot fi legale şi facultative. Potrivit art. 46 al Legii privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134-XIII din 02.04.1997, 100 societatea pe

acţiuni formează un capital de rezervă, a cărui mărime va fi stabilită de statut şi va constitui nu mai puţin de 10% din  capitalul social al societăţii.

Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din profitul net până la atingerea mărimii prevăzute de statutul societăţii. Volumul defalcărilor se stabileşte de adunarea generală a acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5% din profitul net al societăţii. Capitalul de rezervă  trebuie să fie plasat în active cu lichiditate înaltă, care ar asigura folosirea lui în orice moment. Acesta poate fi folosit doar pentru acoperirea pierderilor societăţii şi/sau la majorarea capitalului ei social.

Potrivit art. 31 al Legii privind societăţile cu răspundere limitată, nr. 135-XVI din 14.06.2007 101

societatea cu răspundere limitată este obligată să formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social. Dacă valoarea activelor nete ale societăţii devine mai mică decât suma capitalului social şi capitalului de rezervă, vărsămintele în capitalul de rezervă reîncep.

99

100

101

49

Rezervele legale formează fondul de rezervă sau capitalul de rezervă al cărei valoare nu poate fi mai mică de o cincime din capitalul social. În vederea constituirii lui se va prelua anual din profitul persoanei juridice minimum 5% până la atingerea plafonului de o cincime din capitalul social.

Capitalul de rezervă poate fi facultativ. In Republica Moldova legislaţia în vigoare nu reglementează pentru toate formele de persoane juridice formarea capitalului de rezervă. Legea însă nu interzice ca prin actele de constituire să fie stabilită o mărime mai mare a capitalului de rezervă, decât cel prevăzut de lege.

În dependenţă de tipul şi forma societăţii, mărimea capitalului social variază.Legislaţia nu prevede o limită minimă a capitalului social pentru societăţile în comandită şi societăţile în

nume colectiv, pe când pentru societăţile cu răspundere limitată şi societăţile pe acţiuni, legislaţia reglementează imperativ mărimea minimă a capitalului social pentru aceste societăţi.

Astfel, potrivit alin. (2) art. 21 al Legii nr. 135/2007, capitalul social al societăţilor cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 5400 lei, iar potrivit alin. (2) art. 40 al Legii nr. 1134/1997, capitalul social al societăţilor pe acţiuni nu poate fi mai mic de 20000 lei.

Pentru diferite tipuri de societăţi comerciale, prin legi speciale, se stabilesc proporţii mult mai mari ale capitalului social.

Funcţiile capitalului social. În literatura de specialitate s-au evidenţiat 3 funcţii ale capitalului social: 1. baza materială a societăţii. Fiind necesară o un punt de pornire în calea activităţii de întreprinzător,

asociaţii înzestrează societatea cu anumite bunuri sau bani, ale căror valoare se include în capitalul social. Anume cu aceste bunuri sau bani se începe activitatea de întreprinzător a societăţii comerciale.

2. garanţie a creditorilor societăţii. Mărimea capitalului social este un indiciu al credibilităţii partenerilor, creditorilor şi terţilor faţă de societate. Cu cât capitalul este mai mare, cu atât riscul fondatorilor este mai mare, iar, în legătura cu acestea, creşte, şi încrederea potenţialilor creditori şi parteneri de afaceri.102

3. legătură dintre societate şi asociaţi. Prin intermediul capitalului social se stabileşte legătură între societate şi asociaţii ei.

Legătura dintre societate şi asociaţi este evidentă atât la momentul înregistrării societăţii, cât şi în timpul funcţionării acesteia sau chiar lichidării ei. La momentul înregistrării societăţii, asociatul varsă aportul său în capitalul social al societăţii în mărimea şi termenii prevăzuţi de legislaţie. Odată cu obţinerea beneficiilor în dependenţă de participaţiunea fiecărui asociat, acesta va primi beneficiile din activitatea societăţii. În cazul lichidării societăţii, activele societăţii, după stingerea creanţelor creditorilor, se împart între asociaţi proporţional participaţiunilor fiecăruia.

§5. Formarea şi modificarea capitalului socialFormarea capitalului social. În calitate de aport la capitalul social pot fi aduse mijloace băneşti, valori

mobiliare, alte bunuri sau drepturi patrimoniale. Pot fi acceptate şi aporturile în numerar (în bani), precum şi aportul în natură (bunuri aflate în circuit civil). Pentru aportul la capitalul social nu se calculează dobânzi.

a) Aportul în numerar. Aportul la capitalul social se consideră în bani dacă actul de constituire nu prevede altfel. Aporturile în numerar ale persoanelor fizice şi juridice din Republica Moldova se fac exclusiv în monedă naţională, în lei moldoveneşti.

Aportul în bani poate fi depus, în numerar sau prin virament, la un cont bancar provizoriu special, deschis pentru constituirea societăţii. La data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat trebuie să verse în numerar cel puţin 40% din aportul subscris dacă legea sau actul de constituire nu prevede o proporţie mai mare.

b) Aportul în natură la capitalul social se face cu orice bunuri aflate în circuit civil: corporale (mobile şi imobile) şi incorporale.

Odată cu transmiterea în natură a bunurilor, acestea ies din proprietatea asociaţilor şi intră în proprietatea societăţii, dacă actul de constituire nu prevede altfel.

Totuşi, legislaţia în vigoare stabileşte anumite restricţii, enumerând ce nu pot fi transmise ca aport în natură. Potrivit alin. (11) art. 41 al Legii nr. 1134/1997, aporturi la capitalul social nu pot fi:

a) evaluarea în bani a activităţii fondatorilor pentru înfiinţarea societăţii, precum şi a activităţii de muncă a acţionarilor care lucrează în societate;

b) obligaţiile  (datoriile) fondatorilor, acţionarilor societăţii şi ale altor persoane; c) bunurile mobiliare şi  imobiliare  neînregistrate,  inclusiv produsele activităţii intelectuale, supuse înregistrării în conformitate cu legislaţia;

d) bunurile aparţinând achizitorului de acţiuni cu drept de administrare economică sau gestionare  operativă, fără   acordul proprietarului acestor bunuri;

e) bunurile destinate consumului curent al populaţiei civile, bunurile a căror circulaţie este interzisă ori limitată de actele legislative.

Aporturile în natură urmează a fi evaluate, potrivit Legii cu privire la activitatea de evaluare, nr. 989-XV din

102

50

18.04.2002103. Evaluarea este necesară pentru a putea stabili ponderea fiecărui asociat la beneficii şi a participării la pierderi.

Capitalul social al societăţii comerciale este divizat în participaţiuni care aparţin fondatorilor, numite şi părţi de interes, părţi sociale sau în acţiuni, a căror valoare are, în mod obligatoriu, expresie bănească.104

La societatea în nume colectiv şi societatea cu răspundere limitată, aportul, în mărimea minimă de 40% din cel subscris, se transmite până la înregistrarea societăţii, iar restul nu mai târziu de 6 luni de la data înregistrării dacă actul de constituire nu prevede un termen mai restrâns (alin. 3 art. 112 Cod civil).

Potrivit alin. (3) art. 139 al Codului civil, în momentul înregistrării societăţii în comandită, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60% din participaţiunea la care s-a obligat, urmând ca diferenţa să fie vărsată în termenul stabilit în actul de constituire. Depunerea aportului se confirmă prin certificat de participare eliberat de societate.

Potrivit alin. (4) art. 158 al Codului civil,  la înregistrarea societăţii pe acţiuni fondatorii sunt obligaţi să plătească acţiunile subscrise până la înregistrarea acesteia dacă aportul este în numerar sau în termen de 30 de zile de la înregistrarea de stat dacă aportul este în natură.

Potrivit alin. (5), (6) ale art. 113 al Codului civil, în cazul în care asociatul nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul să-i ceară în scris aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o lună şi avertizându-l că e posibilă excluderea lui din societate. Dacă nu varsă aportul în termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii sociale şi asupra fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat.

Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea modificării mărimii capitalului social al societăţilor comerciale.

Modificarea capitalului social. Capitalul social poate fi modificat prin două modalităţi:1. prin majorare;2. prin reducere.

1. Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune juridică prin care organul competent al societăţii decide modificarea acestuia în sensul măririi cuantumului indicat anterior în actul de constituire şi în registru. Majorarea capitalului social se poate efectua numai după vărsarea integrală a aporturilor subscrise.105

Majorarea capitalului social se face prin: 1. creştere din contul activelor societăţii care depăşesc mărimea capitalului social:a) majorarea capitalului din contul beneficiilor nerepartizate ale societăţii. Această operaţiunea juridică poate avea loc conform hotărârii Adunării generale care va decide încorporarea beneficiului nerepartizat în capitalul social al societăţii comerciale, iar valoarea participaţiunii fiecărui asociat se va majora proporţional.b) majorarea capitalului social din contul unor active cu stingerea concomitentă a unor datorii (convertirea datoriilor în acţiuni).Această posibilitate de majorare a capitalului social este prevăzută de lit. d) alin. (2) art. 41 al Legii nr. 1134/1997, conform căruia cu titlu de aport în capitalul social al societăţii pe acţiuni pot fi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori. În acest caz, datoria societăţii faţă de creditori se transformă în aport, iar creditorii devin acţionari ai societăţii. 2. noi aporturi. În acest caz noile aporturi pot fi introduse atât de asociaţii existenţi, cât şi de terţele persoane.

Reducerea capitalului social are loc doar cu hotărârea organului suprem al societăţii comerciale şi numai în condiţiile legii. Reducerea capitalului social poate fi efectuată doar dacă această operaţiune nu ar admite micşorarea capitalului social sub limita plafonului minim prevăzut de lege.

Legislaţia în vigoare prevede atât dreptul, cât şi obligaţia societăţii cu răspundere limitată de a reduce capitalul social.

Astfel, potrivit alin. (2) art. 34 al Legii nr. 135/2007, dreptul societăţii cu răspundere limitată de a reduce capitalul social se poate materializa prin:

a) reducerea proporţională a valorii nominale a tuturor părţilor sociale;    b) stingerea părţilor sociale dobândite de societate.

Potrivit prevederilor alin. (1) art. 35 al aceleiaşi Legi nr. 135/2007 societatea cu răspundere limitată este obligată să-şi reducă capitalul social dacă:

a) la expirarea a 6 luni de la data înregistrării de stat, asociaţii nu au vărsat integral aporturile subscrise;b) la expirarea celui de-al doilea an şi a fiecărui an financiar următor, valoarea activelor nete ale

societăţii este mai mică decât capitalul social şi asociaţii nu acoperă pierderile survenite.În aceste cazuri, adunarea generală a asociaţilor este obligată să decidă reducerea capitalului social:    a) până la mărimea capitalului social efectiv vărsat;    b) până la valoarea activelor nete determinată în conformitate cu prevederile legale.În cazul în care, în urma reducerii valorii activelor nete, aceasta va fi sub cuantumul minim al capitalului

103

104

105

51

social stabilit de prezenta lege, asociaţii sînt obligaţi să lichideze societatea dacă nu vor acoperi pierderile.Hotărârea de reducere a capitalului social trebuie să fie adusă la cunoştinţă fiecărui creditor şi ulterior

publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Dacă creditorii societăţii nu se opun reducerii, capitalul poate fi micşorat, în cazul în care creditorii se opun, reducerea capitalului poate fi efectuată numai după satisfacerea cerinţelor celor care se opun.

Reducerea capitalului se face prin:

1. Împărţirea efectivă a unor active între asociaţi, în cazul în care organul supreme consideră că pentru atingerea scopurilor propuse sunt îndeajuns active mai mici decât cele care sunt şi ia o decizie de micşorare a capitalului social şi de împărţire a activelor neutilizate;106

2. Reducerea capitalului din cauza insuficienţei de active. Legea nr. 1134/1997, alin. (6) art. 39 prevede că dacă, la expirarea a 2 ani financiari consecutivi, cu excepţia primului an financiar, valoarea activelor nete ale societăţii, potrivit bilanţului anual al societăţii, va fi mai mică decât mărimea capitalului social, orice acţionar al societăţii este în drept să ceară adunării generale anuale a acţionarilor adoptarea uneia din următoarele hotărâri: a) cu privire la reducerea capitalului social; b) cu privire la majorarea valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi suplimentare în modul prevăzut de statutul societăţii; c) cu privire la dizolvarea societăţii; d) cu privire la transformarea societăţii în altă formă juridică de organizare. Dacă adunarea generală a acţionarilor nu a adoptat una din hotărârile prevăzute la alin.(6), acţionarii care au votat „pentru” hotărârea dată au dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor în conformitate cu prevederile art. 79.

CAPITOLUL 13. Persoana fizică –subiect al dreptului afacerilor.

§1. Întreprinzător- persoana fizică ca subiect al dreptului afacerilor.Noţiuni generale. În ştiinţa dreptului se admite principiul conform căruia numai oamenii fie

individual, fie grupaţi în forme organizatorice au calitate de subiect de drept. După cum menţionează Mircea Djuvara, “un individ care ar exista singur pe lume, un Adam sau Robinson izolat într-o insula, nu ar putea să aibă drepturi şi obligaţii faţă de nimeni. Îndată ce însă doi oameni, se poate concepe relaţia juridică, în sensul că există un drept şi o obligaţie a unuia fata de celălalt”107.

Cele mai multe raporturi apar între persoanele fizice: cetăţeni ai statului dat, cetăţeni ai unui stat străin, persoane fără cetăţenie (apatrizi), ca regulă, cetăţenii unui stat pot fi subiecte ale diferitor raporturi juridice, acceptate de către stat cu participarea persoanelor fizice, în timp ce cetăţenii străini sau apatrizi nu întotdeauna pot participa în calitate de subiecte ale raporturilor. În baza recunoaşterii calităţii de subiect de drept, omul participă la raporturi juridice ca titular de drepturi şi obligaţii.

Marea majoritate a subiectelor colective de drept o constituie persoanele juridice. Noţiunea de persoana juridica este creaţia dreptului civil.

Subiectele raportului juridic, respectiv si ale activităţii de întreprinzător nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme organizate.

Într-o formulare generală, subiectele dreptului afacerilor sunt participanţii la raporturile comerciale, în principal întreprinzătorii, fie ca sunt persoane fizice, fie ca sunt persoane juridice, respectiv societăţile comerciale, care desfăşoară activitatea de întreprinzător, adică au dobândit prin înregistrare sau prin alt mod stabilit de lege, calitatea de întreprinzători.

Făcând o paralelă cu legislaţia româna, subiecţi ai dreptului comercial român sunt comercianţii, care conform art. 7 Cod comercial român, “Sunt comercianţi acei care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”108.

Deoarece dreptul afacerilor încorporează şi normele de drept public, au calitatea de subiecte şi persoanele juridice de drept public care înregistrează, autorizează, supraveghează, controlează, licenţiază persoanele care desfăşoară activitate de întreprinzător, deţinând în aceste raporturi o poziţie dominanta. Atât statul cât şi autorităţile publice intervin în relaţiile economice, prin diferite mecanisme, realizând anumite scopuri, cum ar fi: asigurarea populaţiei cu mărfuri, produse, şi servicii de o calitate bună, inofensive pentru viaţa şi sănătatea ei; protecţia şi dezvoltarea concurenţei; protecţia mediului înconjurător ţi multe altele.

Legislaţia naţională nu defineşte noţiunea de întreprinzător ca subiect de drept, dar este des folosita, în special în Codul civil al R.M. Conform DEX-ului, întreprinzător este acea persoană care are spirit de a acţiona, de a întreprinde ceva, persoana care iniţiază şi se ocupă de o întreprindere, de o afacere etc.109 În legislaţia

106

107

108

109.52

naţională, termenul de întreprinzător se referă la acele persoane care desfăşoară activitatea de întreprinzător, şi se mai folosesc termenii ca : antreprenor, întreprindere, agent economic, comerciant.

Noţiunea de întreprinzător şi antreprenor. Conform art.2 al Legii nr.845-XII din 03.01.1992 “ cu privire la antreprenoriat si întreprinderi”, antreprenor poate fi :orice cetăţean al Republicii Moldova care nu este îngrădit în drepturi, în modul stabilit de prezenta lege si de alte acte legislative; orice cetăţean străin sau apatrid, în conformitate cu legislaţia în vigoare; un grup de cetăţeni sau apatrizi din care se constituie antreprenorul colectiv. Conform DEX-ului, expresia “antreprenor”, este de provenienţă franceză şi pune accent pe funcţia primară a antreprenorului, adică acea persoană care conduce o antrepriză. În sensul modern al economiei de piaţă, un antreprenor este un agent economic care adoptă un comportament activ şi novator, care acceptă deliberat riscuri financiare pentru a dezvolta proiecte noi. Cuvântul “antreprenor” ar fi şi sinonimul cuvântului “întreprinzător”, doar că termenul antreprenor însă mai are un sens juridic consacrat, prin care se desemnează partea contractului de antrepriza prin care persoana se angajează să îndeplinească o lucrare pentru clientul său, găsim în art. 931 si 946 al Codului civil din 2002, deci rezultă, că antreprenorul este un întreprinzător, dar nu toţi întreprinzătorii sunt antreprenori.110

Noţiunea de întreprinzător şi noţiunea de agent economic. Noţiunea de agent economic este mult mai largă decât noţiunea de întreprinzător, ea include în sine atât întreprinzătorii, cât şi alte subiecte, deoarece conform Codului Fiscal al R.M: “agentul economic este acea persoană care desfăşoară activitate de întreprinzător sau care ţine evidenţa contabilă, sau care, în genere, desfăşoară o activitate economică”, de aici şi rezultă că evidenţa contabilă este ţinută de mai multe persoane, chiar şi acelea care nu desfăşoară activitate de întreprinzător, cum ar fi: notarii, avocaţii, asociaţiile obşteşti, autorităţile publice etc., şi că activitatea economică este desfăşurată de un cerc mai larg de persoane.

Noţiunea de întreprinzător şi comerciant. În legislaţia altor state cum ar fi: România, Franţa se foloseşte termenul de comerciant, fiind acea persoană fizică sau juridică ce desfăşoară activitate comercială, săvârşind fapte de comerţ cu caracter profesional.111 Comerciantul este acea persoană care face comerţ, săvârşeşte operaţiuni de vânzare-cumpărare, cu scopul de a obţine profit, adică acel întreprinzător care desfăşoară afaceri în domeniul comerţului.

În final, putem defini noţiunea de întreprinzător, ca fiind acea persoană fizică sau juridică ce desfăşoară legal activitate economică producătoare de venit ca un profesionist, în permanenţă, în nume propriu, cu riscul şi sub răspunderea patrimonială proprie cu scopul de a obţine profit.

Odată cu înregistrarea persoanei fizice în calitate de întreprinzător individual, gospodărie ţărănească , ea dobândeşte calitatea de întreprinzător (art. 26 Codul Civil din 2002).

O persoană fizică dobândeşte capacitatea de a fi subiect al dreptului afacerilor de la împlinirea vârstei de 18 ani (art.18 al Codului civil al R.M.), deci un minor nu poate desfăşura în nume propriu o activitate de întreprinzător. Persoana fizică trebuie să dispună de capacitate juridica care, la rândul său se împarte în: capacitate de folosinţă (aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile, care apare la momentul naşterii şi încetează odată cu moartea, art.18 al Codului civil din 2002) şi capacitate de exerciţiu (aptitudinea persoanei de a dobândi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le exercita, capacitatea de exerciţiu apare la 18 ani).

Pornind de la dispoziţiile Codului civil al R.M., se permite practicarea activităţii de întreprinzător, până la atingerea vârstei de 18 ani, în trei cazuri, şi anume: conform art.20 al Codului civil, minorul dobândeşte prin căsătorie capacitatea deplină de exerciţiu; atunci când este recunoscută capacitatea de exerciţiu deplină minorului care a atins vârsta de 16 ani, dar care lucrează în baza unui contract de muncă sau cu acordul părinţilor, tutorilor, curatorilor; practica activitatea de întreprinzător.

§2. Persoana fizică ca titular al patentei de întreprinzător.Titularul patentei de întreprinzător. Cea mai des întâlnită formă de practicare a activităţii de

întreprinzător de către persoanele fizice din Republica Moldova este activitatea practicată în baza patentei de întreprinzător.

Conform art. 1, alin.(1), al legii nr.93-XIV din 15.07.1998 cu privire la patenta de întreprinzător, patenta de întreprinzător este un certificat de stat nominativ, ce atesta dreptul de a desfăşura genul de activitate de întreprinzător indicat în ea în decursul a unei anumite perioade de timp.

Titular al patentei poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova cu capacitate de exerciţiu, orice cetăţean străin sau apatrid, care locuieşte permanent în Republica Moldova şi are dreptul de a desfăşura activitate de întreprinzător, care a declarat despre intenţia sa de a procura patenta şi corespunde cerinţelor de calificare necesară acestui gen de activitate.

Modul de eliberare a patentei si actele necesare pentru eliberarea ei.Persoana fizică, adică solicitantul de patentă, depune cerere la inspectoratul fiscal teritorial pe raza căruia

110

111 Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Dreptul comercial, Editia 4, 2009 ,pag.30.53

îşi are domiciliul sau la locul de desfăşurare a activităţii în a cărei rază de administrare solicitantul intenţionează sa-şi desfăşoare activitatea în baza patentei, în cazul dacă în localitatea respectivă nu este inspectorat fiscal, atunci patenta poate fi eliberată de primărie, care este valabilă numai pe teritoriul administrat de aceasta.

Împreună cu cererea de eliberare a patentei pentru unele genuri de activitate, solicitantul prezintă: copia de pe diplomă sau de pe alt act privind studiile ce confirmă nivelul de calificare necesar

desfăşurării genului de activitate solicitat; autorizarea autorităţii publice locale; actele ce confirmă achitarea contribuţiei de asigurare socială de stat pentru întreaga perioadă solicitată

de desfăşurare a activităţii în baza patentei de întreprinzător sau actele ce confirmă scutirea de plată a contribuţiei;

actele ce confirmă dreptul asupra mijlocului de transport care va fi utilizat în activitatea de întreprinzător (act de proprietate, contract de arendă);

bonul de plată a taxei pentru patentă.Patenta se eliberează în decurs de 3 zile de la data depunerii cererii şi documentelor enumerate mai sus.

Patenta se eliberează pentru un singur gen de activitate şi este valabilă numai pentru titularul ei şi nu poate fi transmisă altei persoane. Un moment destul de important este acela că acea persoană care desfăşoară activitatea de întreprinzător în baza patentei nu impune înregistrarea de stat a acesteia şi eliberarea licenţei, de asemenea, titularul de patentă nu prezintă dări de seama financiare şi statistice, nu ţine evidenţa contabilă şi financiară, nu efectuează operaţii de casă şi decontări112.

Drepturile si obligaţiile titularului de patentă.Titularul patentei de întreprinzător are dreptul:

Să desfăşoare activitatea în baza patentei de întreprinzător pe întreg teritoriul ţării, daca în ea nu este stabilit altfel, în cazul în care este eliberată de primărie, atunci patenta este valabilă numai pe teritoriul din jurisdicţia acesteia;

De a se asocia cu alţi titulari de patente în scopul desfăşurării în comun a activităţii de întreprinzător, în baza contractului de activitate în comun.

Titularul patentei de întreprinzător este obligat: să respecte ordinea stabilită de desfăşurare a activităţii indicate în patentă, normele sanitare, normele de

protecţie contra incendiilor, să îndeplinească alte cerinţe ce se referă la genul de activitate respectiv; să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de autoritatea administraţiei publice

locale; să respecte drepturile şi interesele consumatorilor; să afişeze patenta sau copia ei, autentificată notarial, într-un loc vizibil la locurile unde îşi desfăşoară

activitatea de întreprinzător; să nu comercializeze produse alcoolice şi articole din tutun.

Titularul patentei nu este în drept: să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător specificate în patentă; să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală al cărei fondator este el sau careva dintre membrii familiei

sale.Valabilitatea patentei. Patenta conform art.7,al legii nr.93 din 15.06.1998, se eliberează pe o durată de

o lună sau, la dorinţa solicitantului, pe o durată mai mare.Patenta încetează în cazul în care: Expiră termenul pentru care a fost eliberată; Titularul patentei renunţă la patentă; Titularul patentei îşi pierde capacitatea de muncă; Titularul patentei a decedat; Titularului patentei îi sunt aplicate sancţiuni administrative; Transmiterea patentei către o altă persoană.

Impozitarea titularului patentei. Impunerea fiscală a titularului patentei se efectuează sub formă de taxă de patentă, care include în sine impozitul pe venit, taxele pentru resursele naturale, taxa pentru unităţile comerciale si/sau unităţile de deservire socială, taxa pentru amenajarea teritoriului. Taxa patentei diferă în dependenţă de localitatea unde se va desfăşura activitatea de întreprinzător, toate taxele sunt prevăzute în Anexa legii nr.93/1998.

Răspunderea. Conform art.3, alin.(5) al legii nr.93/1998, titularul patentei răspunde pentru obligaţiile aferente desfăşurării activităţii de întreprinzător pe parcursul duratei de prescripţie stabilita de lege, indiferent de durata patentei.

112 Legea nr.93-XIV din 15.07.1998, cu privire la patenta de întreprinzător, M.O. din 06.08 1998.54

Titularul de patentă răspunde pentru obligaţiile asumate în activitatea de întreprinzător cu tot patrimoniul său, excepţie făcând bunurile care, potrivit legii, nu pot fi urmărite (lista bunurilor sunt indicate în art.85 al Codului de executare al RM). În acel caz în care titularul patentei nu-şi poate onora obligaţiile ajunse la scadenţă, împotriva lui poate fi intentat un proces de insolvabilitate.

§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale Persoana fizică, în calitate de întreprinzător, poate desfăşura o activitate economică, fiind titularul unei

întreprinderi individuale. Prin întreprinzător, se înţelege acea persoană fizică care organizează o întreprindere economică. Întreprinderea economică, este activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţii, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Întreprinderea individuală este întreprinderea organizată de un întreprinzător persoană fizică.113

Potrivit art.13 al legii nr.845/1992, activitatea de muncă individuală are caracterul muncii de întreprinzător şi se poate desfăşura în forma de organizare a întreprinderii individuale.

Întreprinderea individuală este numita şi întreprindere-persoană fizică. Întreprinderea individuală presupune activitatea de sine-stătătoare a fondatorului şi, în opinia lui Nicolae Roşca şi Sergiu Baieş, nu pot fi implicate mai multe persoane.

Pentru constituirea întreprinderii individuale, persoana fizică, având capacitate de exerciţiu deplină întocmeşte o decizie de fondare, autentificată notarial, pentru a oficializa intenţia fondatorului de a efectua afaceri şi de a asigura eventualii creditori de răspundere nelimitata a fondatorului. După cum am menţionat mai sus, actul de constituire al întreprinderii individuale poartă denumirea de “decizie de fondare”, care la rândul său trebuie sa conţină: datele de identificare ale fondatorului (numele, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, domiciliul,

numărul actului de identitate); denumirea de firmă a întreprinderii, conform art.14 alin.(5), al legii nr.845/1992, în firma întreprinderii

individuale trebuie să fie indicată forma de organizare juridică a întreprinderii, adică: “întreprindere individuală”, ori abreviat “Î.I” şi numele fondatorului (de ex: Î.I „Ardeleanu Victor”);

sediul întreprinderii, care poate fi chiar şi domiciliul fondatorului ori un spaţiu închiriat; nu e obligatoriu ca activitatea să se desfăşoare la sediul întreprinderii, poate fi desfăşurat şi în alt loc;

data fondării întreprinderii, care este data înscrierii ei în Registrul de Stat; datele personale ale directorului întreprinderii (numele, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia şi

domiciliul).Ceea ce ţine de înregistrarea întreprinderii se face conform legii nr.220-XVI/2007 cu privire la

înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali. Procedura de înregistrare a întreprinderii individuale e foarte simplă, doar se depune cererea de înregistrare la Camera Înregistrării de Stat, conform modelului aprobat de Cameră şi documentul ce confirmă achitarea taxei de stat de înregistrare. Cererea se analizează în decurs de 3 zile lucrătoare.

Înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual nu se admite doar în cazul în care: persoana fizică are deja o întreprindere individuală; persoana respectivă este lipsită de dreptul de a practica activitatea de întreprinzător, prin hotărârea instanţei

de judecată.În comparaţie cu persoana fizică-titular al patentei, persoana fizică-întreprindere individuală poate angaja

salariaţi. Aceştia, producând şi comercializând mărfuri, prestând servicii, devin reprezentanţii fondatorului, îi creează drepturi şi obligaţii, iar în cazul în care încalcă drepturile consumatorului, răspunderea în faţa clientului o poartă fondatorul. Activitatea întreprinzătorului individual încetează: la cererea întreprinzătorului individual, în caz dacă nu este dator fata de bugetul de stat; prin hotărârea instanţei de judecată; în cazul decesului.

Activitatea întreprinzătorului individual încetează din momentul radierii acestuia din Registrul de Stat, din propria iniţiativă se efectuează în baza cererii de radiere.

4. Gospodăria ţărănească (de fermier)Conform prevederilor legale şi anume art.2,alin.(1), al legii nr.1353/2000 privind gospodăriile

ţărăneşti sau de fermier, gospodăria ţărănească este o întreprindere individuală, bazată pe proprietate privată asupra terenurilor agricole şi asupra altor bunuri, pe munca personală a membrilor unei familii, având ca scop 113 Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Bucureşti 2009, pag.71-72.

55

obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară, comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole.

Reieşind din noţiune, numai gospodăriile ţărăneşti pot desfăşura activitate individuală de întreprinzător în agricultură. Ele se pot constitui şi dintr-o singura persoană fizică.

Constituirea şi înregistrarea gospodăriilor de fermier. Gospodăria ţărănească se constituie pe principiul liberului consimţământ. Fondator al gospodăriei ţărăneşti poate fi persoana fizică care a atins vârsta de 18 ani, adică dispune de capacitate de exerciţiu deplină, posedă teren cu drept de proprietate privată.

Actul de constituire în baza căreia se creează gospodăria , poartă denumirea de “declaraţie de constituire”, semnată de fondator şi de membrii acesteia, semnăturile trebuie sa fie autentificate de notar sau secretarul primăriei la care se înregistrează gospodăria ţărănească, în care trebuie să se indice : denumirea completă şi abreviată a gospodăriei; sediul gospodăriei; datele personale ale fondatorului şi al potenţialilor membri ai ei (numele, prenumele, locul şi data naşterii,

cetăţenia şi domiciliul, informaţii privind aflarea acestora în relaţii familiale cu fondatorul; numerele de înregistrare, amplasare şi suprafaţa, conform cadastrului bunurilor imobile, a terenurilor

proprietate individuală sau comună, inclusiv a terenurilor din extravilan considerate grădini, precum şi a terenurilor arendate;

componenţa altor bunuri imobiliare care se transmit în proprietate comuna membrilor gospodăriei.Gospodăria se înregistrează de către fondator la primăria unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întâi

în a cărei hotar el deţine teren, dar în cazul în care fondatorul deţine terenuri amplasate în hotarele a mai multor unităţi administrativ-teritoriale de nivelul întâi, atunci cererea de înregistrare se prezintă primăriei alese de fondator.

Actele necesare înregistrării gospodăriei ţărăneşti (de fermier): declaraţia de constituire; copiile de pe documentele ce confirmă dreptul de proprietate privată al fondatorului şi al potenţialilor membri ai gospodăriei ţărăneşti; copiile de pe contractele de arendă a terenurilor, după caz, autentificate de secretarul primăriei; bonul de plată, pe contul primăriei, a taxei de înregistrare a gospodăriei.

Din ziua înregistrării in Registrul gospodăriilor ţărăneşti, care este ţinut de primărie, gospodăria ţărănească este în drept să-şi înceapă activitatea.

Conducerea gospodăriei ţărăneşti. Fondatorul gospodăriei ţărăneşti este conducătorul gospodăriei, iar în cazul eliberării fondatorului din funcţie, unul dintre membri care a atins vârsta de 18 ani şi are capacitate de exerciţiu deplină, ales de ceilalţi membri ai gospodăriei.

Conducătorul gospodăriei ţărăneşti are următoarele atribuţii:1. reprezintă gospodăria în instanţa de judecată, în relaţiile cu alte autorităţi publice, precum şi cu

persoane fizice şi juridice;2. organizează activitatea gospodăriei;3. angajează şi eliberează lucrători;4. efectuează, în numele gospodăriei, tranzacţii, eliberează procuri pentru efectuarea de tranzacţii;5. stabileşte politica de evidenţă în gospodărie, asigură evidenţa contabilă şi prezintă rapoarte în

conformitate cu legislaţia;6. asigură predarea în arhivă a documentelor de plată a salariilor şi a contribuţiilor de asigurări

sociale de stat.Membri ai gospodăriei ţărăneşti, în afară de conducător, pot fi persoanele apte de muncă: soţia (soţul),

părinţii, copiii (inclusiv adoptivi), surori, fraţi, nepoţii care au atins vârsta de 16 ani, precum şi alte persoane care sunt membri ai familiei respective.

Acelea persoane, care lucrează în bază de contract nu sunt considerate membri ai gospodăriei ţărăneşti.Membrii gospodăriei ţărăneşti poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia cu întreg

patrimoniul lor, gospodăria ţărănească nu poarta răspundere pentru obligaţiile personale ale membrilor ei.Reorganizarea şi lichidarea. Gospodăriile ţărăneşti în conformitate cu prevederile legale pot fi

reorganizate prin hotărârea membrilor ei sau a instanţei judecătoreşti.Lichidarea de asemenea are loc prin hotărârea membrilor ei sau a instanţei judecătoreşti

CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativConform legislaţiei Republicii Moldova, persoanele juridice cu scop lucrativ sunt: societăţile

56

comerciale114, întreprinderile de stat, întreprinderile municipale, cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător. Ele sunt create cu scopul de a aduce cât mai multe venituri fondatorilor lor. Cele mai multe venituri aduc societăţile comerciale, în care fondatorii investesc sume mari, după care câştigurile le împart între ei cu titlu de dividende. Acelaşi scop, în principiu, îl urmăresc şi membrii cooperativelor.

Prin intermediul persoanelor juridice cu scop lucrativ se desfăşoară majoritatea activităţilor de întreprinzător. Ele produc mărfuri, execută lucrări, prestează servicii, contribuie la bunăstarea cetăţenilor şi la dezvoltarea economică a ţării.

Persoanele juridice cu scop lucrativ i-au naştere din momentul înregistrării în Registrul de stat al persoanelor juridice, care se află la Camera Înregistrării de Stat. Ca dovadă a înregistrării persoanei juridice, organul de stat eliberează un certificat de înregistrare.

Adeseori, persoanele juridice cu scop lucrativ sunt numite şi persoane juridice cu scop comercial, sau mai simplu - întreprinderi, deoarece obiectivul lor principal se bazează pe câştigurile băneşti. Dimpotrivă, în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, cum sunt instituţiile, fundaţiile, asociaţiile, partidele politice, organizaţiile religioase etc., nu se urmăreşte obţinerea veniturilor, ci promovarea unor valori culturale, educative, religioase, organizarea de concerte, acte de binefacere ş.a.

În general, definiţia persoanei juridice este dată de Codul civil al R.M. (art.55 alin.(1)), ca fiind organizaţia ce are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată.

§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativPersoanele juridice cu scop lucrativ se clasifică în: a) societăţi comerciale; b) întreprinderi de stat şi

municipale; c) cooperative de producţie şi de întreprinzător; d) uniuni de persoane juridice.a) Societăţile comerciale. Sunt constituite pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător, obţinerii de

beneficii şi împărţirii lor cu titlu de dividend între asociaţi. De aici şi definiţia adusă societăţii comerciale: persoană juridică fondată în baza actului de constituire prin care asociaţii convin să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea activităţii de întreprinzător în scopul obţinerii şi împărţirii de beneficii 115. În total, societăţile comerciale sunt în număr de patru: societatea cu răspunderea limitată (SRL), societatea pe acţiuni (SA), societatea în nume colectiv (SNC) şi societatea în comandită (SC).

Legislaţia în domeniul societăţilor comerciale este alcătuită din Codul civil şi legi speciale, cum sunt: Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr.135/2007116 şi Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997117. Anumite reglementări sunt prevăzute în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992118.

Dintre ele, cea mai solicitată este societatea cu răspunderea limitată. Conform datelor furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la data de 01 martie 2011 erau înregistrate 73.876 SRL-uri119. Numărul lor atât de mare se explică prin comoditate pe care o prezintă societăţile cu răspundere limitată. În primul rând se înregistrează uşor, iar în al doilea rând, prezintă puţine formalităţi în procesul de lucru. Pot fi fondate de o singură persoană, iar suma minimă cerută de lege, ce trebuie depusă în capitalul social pentru începerea activităţii este de 5400 lei.

În ce priveşte societăţile pe acţiuni, cooperativele şi întreprinderile (de stat şi municipale), numărul lor este relativ mic comparativ cu statistica generală, ele reprezentând 3% (societăţile pe acţiuni), 3% (cooperativele) şi 1% (întreprinderile de stat şi municipale) din numărul total de agenţi economici care activează în Republica Moldova. Cu referire la societăţile pe acţiuni, este faptul că ele sunt cele mai mari întreprinderi din republică, al căror capital social adeseori depăşeşte suma de un milion de lei, de exemplu, S.A. „Victoriabank”, S.A. „Moldtelecom”, S.A. „Bucuria”, S.A. „Franzeluţa” etc. Capitalul lor este exprimat în bani, apoi banii sunt exprimaţi în acţiuni. Fondatorii societăţii pe acţiuni decid cât va valora o acţiune120. Mai apoi, toate operaţiunile de mărire sau de micşorare a capitalului social se efectuează prin intermediul acţiunilor121.

Mai puţin solicitate în activitatea de întreprinzător sunt societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită122. La societatea în nume colectiv, numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. Asociaţii sunt obligaţi să desfăşoare împreună activitatea de întreprinzător în

114

115

116

117

118.119

120

121

122.57

numele societăţii, iar în caz de pierderi, să răspundă solidar şi nelimitat pentru datoriile acesteia.Într-o societate în comandită la fel trebuie să existe cel puţin două persoane, una fiind numită comanditat,

iar cealaltă - comanditar. Deosebirea între ele este următoarea: comanditaţii desfăşoară activitatea de întreprinzător în numele societăţii şi răspund nelimitat pentru datoriile societăţii123, în timp ce comanditarii sunt consideraţi a fi finanţatori, ei nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii doar în limita aportului depus.

b) Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale. Întreprinderea de stat este o întreprindere al cărei capital social aparţine în întregime statului. Cu alte cuvinte, întreprinderea de stat este creată de către Guvern, cu banii preluaţi din bugetul de stat, iar veniturile care rezultă din activitatea acesteia se întorc în bugetul de stat. Cu toate acestea, întreprinderea de stat este o persoană juridică de drept privat, dar nu de drept public, cum s-ar părea la prima vedere.

Întreprinderea de stat este fondată şi îşi desfăşoară activitatea în baza Legii cu privire la întreprinderea de stat nr.146/1994124, precum şi altor acte normative. Cele mai importante documente ale întreprinderii sunt decizia fondatorului privind înfiinţarea ei, precum şi statutul întreprinderii125. Ea poate practica oric

e genuri de activitate prevăzute în statut, cu excepţia celor interzise de lege.Spre deosebirea de întreprinderile de stat, întreprinderile municipale sunt fondate de către primării, cu

alocarea banilor din bugetul local. Întreprinderile municipale pot fi create de primăriile municipiilor Chişinău, Bălţi, Cahul, de primăriile oraşelor centre raionale, precum şi de cele din sate. Problema însă este că primăriile din sate nu dispun de banii necesari pentru a fonda astfel de întreprinderi, de aceea, cele mai multe întreprinderi municipale sunt fondate şi activează în raza municipiului Chişinău, unde este concentrată 70% din industria Republicii Moldova126.

c) Cooperativele de producţie şi de întreprinzător. Cooperativa este întreprindere aducătoare de profit, care dispune de patrimoniu propriu şi are conturi bancare. Reglementarea cooperativelor o găsim în Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73/2001127 şi în Legea privind cooperativele de producţie nr.1007/2002128.

Cooperativa de producţie este o persoană juridică înfiinţată de cel puţin 5 persoane fizice, în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie, bazată preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe cotele de participare depuse de aceştia. Membri ai cooperativei pot fi numai persoanele fizice care au împlinit vârsta de 16 ani şi au depus pe contul cooperativei cota lor de participare, exprimată în bani ori bunuri.

Cooperativa de întreprinzător este o persoană juridică alcătuită din cel puţin 5 membri, care pot fi atât persoane fizice, cât şi juridice. Dacă numărul membrilor cooperativei de întreprinzător se reduce sub limita stabilită, atunci cooperativa este obligată cât mai urgent să-şi refacă numărul de membri, să se reorganizeze sub o altă formă (SRL, de exemplu) ori să se lichideze.

d) Uniunile de persoane juridice. Acestea sunt: grupa financiar-industrială, holdingul, concernul, trustul. Grupa financiar-industrială este un ansamblu de persoane juridice, înregistrat de autoritatea de stat

abilitată, care, în baza contractului, şi-au asociat activele materiale şi nemateriale, şi funcţionează ca subiecţi cu drepturi egale ai activităţii de întreprinzător în scopul realizării proiectelor şi programelor de investiţie pe care le au129.

Principalul scop al grupei financiar-industriale este unirea eforturilor întreprinderilor care activează într-un domeniu complex pentru a produce mărfuri de calitate, a majora volumul producţiei şi a ridica eficienţa activităţii tuturor membrilor130. Membri ai grupei financiar-industriale trebuie să fie organizaţii ce funcţionează în sfera producţiei de mărfuri şi servicii, bănci sau alte instituţii financiare. Fondarea grupei financiar-industriale se face în baza contractului de constituire.

Înregistrarea grupei financiar-industriale se face la Camera Înregistrării de Stat. Răspunderea pentru acţiunile grupei financiar-industriale o poartă compania centrală care îndeplineşte următoarele atribuţii: a) reprezintă membrii grupei financiar-industriale în raporturile legate de activitatea grupei; b) exercită conducerea curentă a activităţii grupei financiar-industriale; c) întocmeşte raportul financiar consolidat al grupei financiar-industriale, în baza rapoartelor membrilor grupei, iar la finele anului prezintă darea de seamă despre activitatea grupei financiar-industriale.

Holdingul este considerată persoana juridică, în componenţa activelor căreia intră pachetele de acţiuni (cote) de control ale altor persoane juridice şi care efectuează controlul asupra acestora din urmă. Holdingul se

123

124 125

126

127

128

129

130

58

creează pentru a sprijini colaborarea dintre persoanele juridice în procesul de producţie, activitatea investiţională şi alte genuri de activitate. Există mai multe feluri de holding: holding simplu - se ocupă în întregime cu activitatea de control şi administrare; holding mixt - în competenţa căruia, în afară de funcţiile de control şi administrare, este şi activitatea de întreprinzător; holding de stat - atunci când peste 50% din suma capitalului social aparţine statului131.

În anumite situaţii, holdingul poate avea o influenţă negativă asupra economiei naţionale dacă, direct sau indirect, controlează întreprinderi care deţin o situaţie dominantă sau chiar monopolul producerii sau comercializării unui anumit produs pe piaţa ţării, devenind astfel monopolist132. Din acest motiv, crearea holdingurilor nu se admite în sferele de activitate importante pentru ţară, cum sunt: agricultura, comerţul cu mărfuri de orice fel, alimentaţia publică, deservirea socială a populaţiei, transportul în trafic naţional.

Capitalul societăţii de tip holding se compune din mijloacele transmise de fondatorii săi. El este, de regulă, mult mai mic decât capitalurile însumate ale societăţilor controlate. Constituirea unui holding facilitează achiziţionarea societăţilor mici şi mijlocii, aflate în sfera sa de control133. Ca exemplu de holdinguri pe piaţa Republicii Moldova avem: Holdingul Elita 5 Group, care activează din anul 1993, fiind specializat în construcţia de complexe locative, de producţie, administrative şi comerciale; Holdingul Euronova Media Grup, ce activează pe piaţa mass-media, din care face parte şi postul de radio Vocea Basarabiei.

Concernul este o societate comercială de mari proporţii, creată de către germani, formată prin reuniunea mai multor societăţi comerciale de proporţii reduse, sub o conducere unică realizată de o societate dominantă, de care toate celelalte sunt dependente134.

Se consideră că formează un concern: a) întreprinderile între care există un contract prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte întreprinderi; b) situaţia când o întreprindere se obligă să verse întregul ei venit unei alte întreprinderi; c) situaţia în care o întreprindere este incorporată în alta135.

Trustul este o creaţie legislativă provenită din dreptul englez şi american. Reuneşte mai multe societăţi (industriale, comerciale, mass-media etc.) sub o conducere unică, cu scopul de a asigura monopolul asupra unui produs sau a unui sector. Numărul de fondatori şi beneficiari ai trustului este nelimitat.

Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet concurenţa din societăţile care-l formează prin concentrarea şi monopolizarea producţiei136. Ca exemplu de trust în plan naţional avem Jurnal Trust Media, din care face parte postul de televiziune - Jurnal TV, de radio - Jurnal FM, ziarul - Jurnal de Chişinău etc.

§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativDin definiţia de mai sus dată persoanei juridice se desprind elementele acesteia: organizare, patrimoniu şi

scop.Organizare proprie. Prin organizare se înţelege structura persoanei juridice. O persoană juridică există

numai dacă are o structură internă proprie care presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii: organ suprem (principal) şi organ executiv137. Persoanele juridice mai complexe pot avea şi alte organe obligatorii, cum ar fi consiliul societăţii, comisia de cenzori etc.

Patrimoniul propriu. Toate bunurile persoanei juridice fac parte componentă din patrimoniul ei. Iniţial, acesta se constituie din bunurile transmise cu titlu de aport la capitalul social, suplimentându-se cu bunurile dobândite de societate în procesul activităţii138. Mai simplu vorbind, patrimoniu înseamnă toate bunurile pe care le deţine persoana juridică139. Acesta este sensul economic al cuvântului patrimoniu.

Pe lângă înţelesul economic, mai există şi înţelesul juridic al patrimoniului. Din punct de vedere juridic, patrimoniu cuprinde totalitatea de drepturi şi obligaţii exprimate în bani şi alte valori materiale. Drepturile reprezintă latură activă a patrimoniului (câştigurile), iar obligaţiile - latură pasivă (datoriile). În mod ideal, activele persoanei juridice trebuie tot timpul să fie mai mari decât pasivele. Dacă o persoană juridică are multe datorii şi nu le poate acoperi, spunem că pasivele ei depăşesc activele şi asupra acestei persoanei juridice poate fi intentat un proces de insolvabilitate.

Scopul propriu. Scopul persoanei juridice se reflectă în activitatea desfăşurată de ea. Potrivit Codului civil (art.59 alin.(2)), persoanele juridice pot avea scop lucrativ (comercial) sau scop nelucrativ (necomercial). De regulă, scopul exprimă interesul fiecărui membru fondator al persoanei juridice de a obţine beneficii (câştiguri, profituri, venituri) din operaţiunile efectuate de persoana juridică.

131.132

133

134

135

136

137

138

139

59

Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire. De exemplu, dacă în actul de constituire al SRL „Pomuşoare” au fost prevăzute mai multe activităţi legate de obţinerea şi comercializarea fructelor, aceasta cu nimic nu împiedică ca SRL „Pomuşoare” să facă şi altceva, ce are tangenţe cu fructele, cum ar fi de exemplu, producerea vaselor din sticlă folosite la conservarea fructelor etc. Important este ca noul gen de activitate să nu necesite prezenţa unei licenţe.

§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop lucrativConducerea de zi cu zi a persoanei juridice este realizată prin intermediul organelor ei de conducere.

Organul suprem de conducere al persoanei juridice este Adunarea generală a fondatorilor140. Asociaţii pot fi convocaţi în adunări generale ordinare şi extraordinare. Prin actul de constituire se poate stabili şi votare prin corespondenţă. În acest caz, actul de constituire trebuie să prevadă şi procedura de votare prin corespondenţă, care include, în special, modalitatea de informare a fondatorilor cu privire la chestiunile supuse votării, la procedura de modificare a acestora, expedierea informaţiei şi a documentelor necesare, termenul de încheiere a procedurii de votare şi termenul de informare a fondatorilor despre rezultatul votării.

Competenţa Adunării generale a fondatorilor. De competenţa exclusivă a adunării generale a asociaţilor ţin: a) modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv adoptarea lui într-o nouă redacţie; b) modificarea cuantumului capitalului social; c) desemnarea membrilor consiliului persoanei juridice şi a cenzorului, eliberarea înainte de termen a acestora; d) aprobarea dărilor de seamă, a rapoartelor cenzorului sau a avizelor auditorului independent; g) aprobarea bilanţului contabil anual; h) adoptarea hotărârii privind repartizarea între fondatori a beneficiului; i) adoptarea hotărârii privind reorganizarea persoanei juridice şi aprobarea planului de reorganizare; j) adoptarea hotărârii de lichidare a persoanei juridice, numirea lichidatorului şi aprobarea bilanţului de lichidare; k) stabilirea salariului pentru lucrătorii persoanei juridice; m) aprobarea în prealabil a încheierii contractelor; n) înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor persoanei juridice; o) aprobarea fondării altor persoane juridice.

Dacă actul de constituire nu prevede altfel, de competenţa adunării generale a fondatorilor ţine: a) numirea şi eliberarea înainte de termen a administratorului; b) aprobarea dării de seamă anuale şi evaluarea activităţii administratorului; c) urmărirea pe cale judiciară a administratorului pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice; e) aprobarea planului de afaceri al persoanei juridice; f) aprobarea regulamentelor interne ş.a. 

Adunarea generală ordinară şi extraordinară. După cum s-a menţionat, Adunarea generală a fondatorilor este de două feluri, ordinară şi extraordinară. Fondatorii persoanei juridice se convoacă de către administrator în adunări generale ordinare cel puţin o dată pe an. Data şi locul desfăşurării acesteia o stabileşte la fel administratorul. Neconvocarea adunării generale ordinare în termenul stabilit constituie temei pentru eliberarea din funcţie a administratorului.  

În ce priveşte Adunarea generală extraordinară, convocarea acesteia se face în cazurile determinate de actul de constituire ori atunci când o cer interesele persoanei juridice. Din momentul luării hotărârii de convocare, administratorul este obligat să expedieze fiecărui asociat hotărârea de convocare, informaţia şi documentele necesare. Aceeaşi obligaţie o au fondatorii şi cenzorul, în cazul în care aceştia convoacă adunarea generală. Înştiinţarea privind convocarea adunării generale se transmite fondatorilor prin scrisoare recomandată. 

Ordinea de zi, modificarea şi completarea ei. Administratorul decide asupra chestiunilor incluse în ordinea de zi a adunării generale, ţinând cont de cerinţele legii şi ale actului de constituire. Fiecare fondator este în drept să includă în ordinea de zi a adunării generale chestiunile care nu au fost incluse de administrator. Modificările şi completările ordinii de zi trebuie să fie aduse la cunoştinţa membrilor fondatori la fel, prin scrisoare recomandată.

Adunarea generală se ţine în ziua, la ora şi în locul indicate în hotărârea de convocare. Şedinţa va fi deschisă şi prezidată de către administrator sau de către una dintre persoanele care au convocat adunarea generală. În timpul şedinţei se întocmeşte un proces-verbal, care, în mod obligatoriu, reflectă luările de cuvânt şi rezultatul votării fiecărei chestiuni de pe ordinea de zi. Mai apoi, procesele-verbale se predau spre păstrare administratorului, iar membrii fondatori au dreptul să ia copii de pe ele. Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru întreaga conducere a persoanei juridice.

O situaţie cu totul interesantă avem în cazul persoanei juridice cu un singur fondator. În acest caz, membru fondator are drepturile şi obligaţiile ce-i revin adunării generale. Cu alte cuvinte, el este în acelaşi timp şi adunare generală, dar şi administrator. Toate deciziile sale se întocmesc în scris.

Un rol important revine organului executiv. Acesta este alcătuit dintr-o singură persoană sau din mai multe persoane. În primul caz, organul executiv va fi unipersonal, iar în al doilea caz - colegial. Pentru activitatea lor, membrii organului executiv primesc salariu conform regulilor stabilite de Codul muncii al R.M. Organul executiv este condus de directorul general, care este ajutat de unul sau mai mulţi directori adjuncţi141.

140

141

60

Directorul general, adjuncţii lui, precum şi ceilalţi membri din organul executiv sunt aleşi de către Adunarea generală a fondatorilor.

Al treilea organ de conducere al persoanei juridice este organul de control, numit şi cenzorul. La persoanele juridice cu un număr mic de fondatori, desemnarea cenzorului nu este obligatorie. Fondatorii pot verifica personal eficienţa administrării. În cazul societăţii cu răspundere limitată, dacă aceasta are mai mult de 15 asociaţi, atunci este obligată să numească cenzori.

Persoana juridică poate avea un singur cenzor sau mai mulţi - comisia de cenzori. În cadrul comisiei de cenzori numărul de cenzori este tot timpul impar (de regulă, 3, 5, 7 etc.). Cenzorii sunt obligaţi să controleze activitatea economico-financiară a persoanei juridice la finele anului, să verifice rapoartele financiare şi să efectueze inventarierea bunurilor142. După fiecare control efectuat se întocmeşte un raport care se prezintă în faţa Adunării generale a fondatorilor.

Activitatea cenzorului este remunerată. Termenul maxim pentru care cenzorul se desemnează este de 3 ani, existând posibilitatea de a fi reales. Legea stabileşte că cenzorul poate fi revocat oricând din funcţie. Nu poate avea calitatea de cenzor persoana care deţine funcţia de director general (sau de director adjunct), nici soţul, rudele sau afinii acestuia de până la gradul al IV-lea inclusiv. Logica acestei interdicţii este că „nimeni nu se poate controla pe sine însuşi”.

§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativÎn funcţie de felul lor, persoanele juridice cu scop lucrativ pot fi fondate de o singură persoană ori de mai

multe persoane. De exemplu, la societatea pe acţiuni numărul minim de fondatori poate fi unul, pe când societatea în nume colectiv poate fi fondată de cel puţin două persoane.

Constituirea persoanei juridice cu scop lucrativ începe de la actul de constituire. Acesta reprezintă un document, pe care îl semnează toţi fondatorii şi exprimă voinţa acestora de a înfiinţa o persoană juridică. În actul de constituire sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile părţilor, organele de conducere şi control ale persoanei juridice, atribuţiile acestor organe, mărimea capitalului social, precum şi alte prevederi importante.

În continuare, actul de constituire trebuie înregistrat conform legii. Organul de stat care se ocupă de înregistrarea persoanelor juridice cu scop lucrativ este Camera Înregistrării de Stat, care dispune de oficii teritoriale amplasate în toate oraşele din republică.

Oficiile teritoriale sunt conduse de registratori. Aceştia verifică actele aduse de fondatori pentru înregistrarea persoanei juridice. Registratorul preia actele prezentate, le verifică legalitatea, îndeplineşte formalităţile de înregistrare şi, în cel mult 15 zile, emite o decizie prin care acceptă înregistrarea persoanei juridice ori respinge cererea de înregistrare.

La înregistrare, persoanei juridice i se atribuie un număr. Acest număr de înregistrare, alături de denumire, sediul, telefon ş.a., identifică persoana juridică în circuitul civil şi se înscrie în Registrul de stat al persoanelor juridice. Din momentul înregistrării, persoana juridică este în drept să înceapă activitatea propriu-zisă. Ca dovadă a faptului că persoana juridică a fost cu adevărat înregistrată, se eliberează un certificat de înregistrare. Orice modificări care survin în actele de constituire ale persoanei juridice, trebuie comunicate imediat la Camera Înregistrării de Stat, altfel persoana juridică riscă să plătească amendă.

Actul de constituire al societăţii va cuprinde: a) numele şi prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, cetăţenia şi alte date din actul de identitate al fondatorului persoană fizică; denumirea, sediul, naţionalitatea (ţara de înregistrare), numărul de înregistrare de stat ale fondatorului persoană juridică; b) denumirea persoanei juridice; c) obiectul de activitate; d) mărimea capitalului social; e) termenul de vărsare a lui; f) sediul persoanei juridice; g) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor de conducere ale persoanei juridice; h) modul de reprezentare; i) filialele şi reprezentanţele persoanei juridice în cazul în care acestea există; k) temeiul, modul de reorganizare şi de lichidare a persoanei juridice. Actul de constituire poate să cuprindă şi alte prevederi care nu contravin legii.

Fondatorii sau directorul care la constituirea persoanei juridice au prezentat informaţii false, răspund pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice, precum şi altor persoane. Sunt scutiţi de repararea prejudiciului cei care nu au ştiut sau nu au putut să ştie despre aceste nereguli.

Prin funcţionare se înţeleg toate relaţiile care apar în interiorul persoanei juridice, cu ocazia fondării şi lucrului de zi cu zi. Aceste relaţii dau naştere la drepturi şi obligaţii pentru membrii fondatori ai persoanei juridice.

Drepturile fondatorilor. Fondatorii persoanei juridice beneficiază de drepturile stabilite de lege şi de actul de constituire, inclusiv dreptul: a) de a participa la conducerea persoanei juridice; b) de a vota la adunările generale; c) de a fi informat despre activitatea persoanei juridice; d) de a exercita controlul asupra modului de gestionare a persoanei juridice; e) de a înstrăina şi a dobândi, în condiţiile legii, partea socială; f) de a cere dizolvarea persoanei juridice; g) de a participa la repartizarea beneficiilor; h) de a obţine, în caz de lichidare a

142

61

persoanei juridice, valoarea unei părţi a patrimoniului acesteia rămas după achitarea cu creditorii şi cu salariaţii săi; i) de a cere excluderea altor fondatori în conformitate cu prevederile legii.

Obligaţiile fondatorilor. Pe lângă drepturi, fondatorii persoanei juridice cu scop lucrativ au şi obligaţii. Fondatorul este obligat: a) să verse aportul la capitalul social în mărimea, în modul şi în termenele stabilite în actul de constituire; b) să nu divulge informaţia confidenţială a persoanei juridice; c) să comunice imediat persoanei juridice despre schimbarea domiciliului sau a sediului, a numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor de către persoana juridică. Fondatorul are şi alte obligaţii stabilite de lege şi de actul de constituire.

Distribuirea beneficiului. Prin beneficiu se înţelege profitul sau venitul. Persoana juridică trebuie să distribuie anual beneficiul rămas după achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii. Hotărârea cu privire la mărimea beneficiului care urmează a fi distribuit se adoptă de Adunarea generală a fondatorilor. De regulă, beneficiul se repartizează proporţional mărimii părţii sociale pe care o deţine fiecare fondator. Important este şi faptul că beneficiul se plăteşte fondatorilor în formă bănească.

§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativOrice persoană juridică are atributele sale de identificare: denumirea de firmă, emblema, marca, sediul,

naţionalitatea. Pe lângă aceste atribute, persoana juridică poate fi identificată prin: cod fiscal, număr de înregistrare, poştă electronică şi altele.

Denumirea de firmă. Persoana juridică poate avea o singură denumire, stabilită în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al persoanelor juridice. Denumirea trebuie să fie scrisă în limba română, cu caractere latine, trebuie să fie clară, să nu ducă în eroare participanţii la circuitul civil. Persoana juridică nu poate folosi în denumire cuvinte sau abrevieri care ar duce în eroare cu privire la activitatea sa. De exemplu, dacă o persoană juridică se ocupă cu producerea băuturilor alcoolice, atunci şi denumirea ei trebuie să sugereze acest lucru; sau nu va fi acceptată la înregistrare o persoană juridică denumită „Salvaţi familia”, dacă domeniul ei de activitate ţine de repararea maşinilor.

Or, denumirea de firmă, alături de alte atribute de identitate, rămâne în subconştientul consumatorului prin impresia pe care i-au produs-o calitatea mărfurilor şi a serviciilor prestate de persoana juridică. Cu toţi cunoaştem denumirea firmelor străine, care investesc foarte mulţi bani pentru publicitate: - „Adidas”, „Coca-Cola”, „Microsoft”, „BMW”, „Toyota”, „Mercedes”, dar şi denumirea firmelor moldoveneşti: - „Orange”, „Moldcell”, „Air Moldova”, „Calea Ferată din Moldova”, „Franzeluţa”, „Bere-Chişinău” etc.

Din punct de vedere structural, denumirea de firmă este alcătuită din două părţi: corpul şi accesoriul. Corpul indică forma juridică de organizare: Societatea pe Acţiuni (prescurtat - S.A.), Societatea cu răspundere limitată (prescurtat - S.R.L.), Întreprinderea de Stat (precurtat - Î.S.) ş.a. Legea nu stabileşte plasarea formei de organizare a persoanei juridice - la începutul denumirii ori la sfârşit - de aceia fondatorii sunt cei care determină locul corpului în denumire. Accesoriu reprezintă textul denumirii şi este diferit la toate persoanele juridice. De exemplu, avem denumirea de firmă S.A. „Agroproduct”: abrevierea „S.A.” se numeşte corp, iar cuvântul „Agroproduct” este accesoriu.

La alegerea denumirii de firmă, fondatorii trebuie să ţină cont ca cuvintele din denumire să corespundă legii, normelor de morală şi să nu ducă în eroare pe cei din jur. În denumire nu pot fi utilizate cuvinte prin care se face apel la violenţă fizică sau duşmănie între naţiuni. Nu se acceptă cuvintele necenzurate.

Emblema. Ca şi denumirea de firmă, emblema este un atribut de identificare care deosebeşte o persoană juridică de alta. Emblema se aplică pe panouri de reclamă, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii, se foloseşte şi în orice alt mod143.

Datorită emblemei, poate fi deosebit un comerciant de un alt comerciant de acelaşi fel. Mai simplu vorbind, emblema reprezintă „imaginea” persoanei juridice. Prin emblemă lumea recunoaşte o persoană juridică sau alte şi le poate deosebi uşor. Orice firmă bine cunoscută îşi are emblema ei.

Marca. Marca este orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care serveşte la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice 144. Cu alte cuvinte, dacă mai multe firme produc acelaşi fel de mărfuri, le distingem uşor după marca pe care o deţin. De exemplu, dacă avem două televizoare, le deosebim uşor dacă ne uităm atent la marca lor 145. Vom vedea că mărcile sunt diferite.

Pot constitui mărci orice semne grafice, şi anume: cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative, forme tridimensionale, cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor şi serviciilor unei persoane juridice de cele ale altor persoane juridice.

Înregistrarea mărcii se face la Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI). O persoană juridică poate să deţină mai multe mărci. Marca poate fi transmisă spre utilizare unei alte persoane juridice.

143

144

145

62

Transmiterea se face printr-un contract, care la fel trebuie înregistrat la AGEPI.Pentru utilizarea ilicită a mărcilor este stabilită răspunderea juridică sub formă de amendă, de reparaţie a

pagubelor cauzate titularului mărcii, inclusiv a câştigului ratat146. Sediul. Persoana juridică are un singur sediu, indicat în actul de constituire147. În actul de constituire

trebuie să fie indicat cu precizie oraşul, strada, numărul casei şi a biroului. La sediul se găsesc organele de conducere ale persoanei juridice. Adresa poştală a persoanei juridice este cea de la sediu. De asemenea, la sediul trebuie să păstreze documentele persoanei juridice.

Dacă persoana juridică îşi schimbă sediul, atunci trebuie să informeze cât mai urgent oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat şi să publice un aviz în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” cu privire la schimbarea sediului. În caz contrar, persoana juridică riscă să fie amendată. Prin intermediul publicării, persoanele interesate vor afla mai uşor care este noul sediu al persoanei juridice.

Importanţa sediului. Determinarea sediului persoanei juridice are o importanţă practică, şi anume: 1) determină naţionalitatea persoanei juridice; regula este că toate persoanele juridice înregistrate în

Republica Moldova sunt de naţionalitatea ei; 2) determină locul executării obligaţiilor; la sediul se achită datoriile, se efectuează alte plăţi; 3) determină instanţa de judecată competentă să judece procesul în care persoana juridică este implicată în

calitate de pârât; altfel spus, dacă cineva se adresează cu acţiune în judecată împotriva persoanei juridice, trebuie să o facă la instanţa de judecată din raza de amplasare teritorială a persoanei juridice;

4) determină organul fiscal căruia persoana juridică trebuie să-i prezinte rapoartele financiare, să-i transfere impozitele şi taxele datorate statului.

Este interesant faptul că într-o casă (apartament, edificiu) îşi pot avea sediul mai multe persoane juridice, însă cerinţa este ca fiecare dintre ele să aibă camera ei separată.

Naţionalitatea. Prin naţionalitate urmează să înţelegem cărui stat aparţine persoana juridică. Naţionalitatea se determină după sediul persoanei juridice. De exemplu, dacă sediul unei persoanei juridice este în municipiul Chişinău, înseamnă că ea aparţine Republicii Moldova.

CAPITOLUL 16. SOCIETATEA PE ACŢIUNI

§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuniDefiniţia. Codul civil al R.M. defineşte societatea pe acţiuni ca fiind acea societate comercială al cărei

capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii (art.156 alin.(1)).

Societatea pe acţiuni este o persoană juridică cu scop comercial al cărei capital este împărţit în acţiuni. Cu alte cuvinte, la alcătuirea ei participă mai multe persoane şi fiecare depune o cotă de participare exprimată în bani. Ulterior, aceşti bani adunaţi în capitalul societăţii pe acţiuni se preschimbă în nişte titluri, numite acţiuni. De aici vine şi denumirea organizaţiei, de societate pe acţiuni, adică societate bazată pe acţiuni. Fiecare membru al organizaţiei are la îndemână una sau mai multe acţiuni, care îi dau posibilitatea să ceară de la societate partea care i se cuvine din câştiguri.

Societăţile pe acţiuni sunt considerate de doctrină cele mai moderne, mai evoluate şi mai complexe forme de societăţi comerciale. Importanţa lor în orice economie de piaţă este deosebită148. De aceia, societăţile pe acţiuni mai sunt numite societăţi de capital.

În legislaţia naţională, societatea pe acţiuni este reglementată de Codul civil (art.156-170) şi Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997.

Din definiţia societăţii pe acţiuni rezultă următoarele particularităţi ale acesteia: 1. Societatea pe acţiuni este o persoană juridică. Ca şi în cazul altor persoane juridice, societatea pe

acţiuni se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat. 2. Societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială, deoarece îşi pune scopul să obţină cât mai multe

venituri; 3. Poate fi constituită şi de o singură persoană, deoarece legea permite să existe societate pe acţiuni cu un

singur fondator;4. De regulă, societăţile pe acţiuni sunt întreprinderi bine cunoscute, cu venituri mari, cum ar fi băncile

comerciale (Moldindconbank S.A., Victoriabank S.A. ş.a.), companiile de asigurări (Asito S.A., Sigur-Asigur S.A. ş.a.), alte întreprinderi (Apă-Canal S.A., Moldova-Gaz S.A., Moldtelecom S.A., Franzeluţa S.A., Carmez S.A. etc.).

146

147

148 Mămăligă Sergiu. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coordonator Mihai Buruiană), Chişinău: Î.S.F.E.-P „Tipografia Centrală”, 2006, p.282.

63

5. Capitalul social este împărţit în nişte fracţiuni (cote-părţi), numite acţiuni. Fiecare acţiune costă o sumă de bani, de aceea ele mai sunt numite titluri de valoare şi pot fi uşor cumpărate, vândute, puse în gaj etc.;

6. Poate să desfăşoare orice activităţi neinterzise de lege. În anumite situaţii, când legea cere, este nevoie şi de licenţă.

7. Fondatorii societăţii nu răspund pentru datoriile acesteia. Toate obligaţiile societăţii pe acţiuni sunt achitate din patrimoniul ei. Dacă se întâmplă ca societatea pe acţiuni să aibă multe datorii, ea va intra în procesul de insolvabilitate, iar în cele din urmă, poate fi şi lichidată.

§2. Constituirea societăţii pe acţiuni

Documentele principale de constituire a societăţii pe acţiuni sunt două, contractul de societate şi statutul societăţii. Până la înregistrarea de stat, contractul de societate are prioritate faţă de statutul societăţii. În contractul de societate se stabileşte contribuţia fiecărui fondator la înfiinţarea societăţii. Pe lângă aceasta, în contractul de societate sunt prevăzute: numele, prenumele şi alte date de identificare ale fondatorilor; b) denumirea societăţii pe acţiuni care urmează a fi constituită; c) scopul şi obiectul de activitate al societăţii; d) mărimea capitalului social; e) termenul de înfiinţare a societăţii, obligaţiile fondatorilor şi răspunderea acestora. Contractul de societate poate cuprinde şi alte date. Un moment important este că contractul de societate trebuie întocmit în limba de stat, semnat de către toţi fondatorii şi apoi autentificat notarial.

Cu privire la statutul societăţii, subliniem că el trebuie să conţină aceleaşi date cuprinse în contractul de societate. Statutul societăţii are un rol important şi serveşte ca regulament de lucru pentru întreprindere.

Înregistrarea de stat. Orice persoană juridică ia naştere numai din momentul înregistrării sale. În Republica Moldova toate persoanele juridice, inclusiv societăţile pe acţiuni, se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat149, într-un catalog special, numit Registrul de stat al persoanelor juridice. La momentul înregistrării, societăţii pe acţiuni i se atribuie şi un număr de identificare.

Denumirea societăţii. Societatea pe acţiuni are o denumire a sa, stabilită în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al persoanelor juridice. Denumirea trebuie să fie unicală şi să nu se confunde cu denumirile altor persoane juridice. Denumirea poate fi scrisă deplin sau prescurtat şi în mod obligatoriu trebuie să includă sintagma „Societatea pe Acţiuni” sau prescurtat - „S.A.”. De pildă: Societatea pe Acţiuni „Franzeluţa” ori prescurtat - S.A. „Franzeluţa”.

Societăţile pe acţiuni care desfăşoară activităţi bancare trebuie să includă în denumire şi cuvântul „Bancă”150; cele cu activităţi de bursă trebuie să includă şi cuvântul „Bursă”151; activităţi de lombard, trebuie să includă şi cuvântul „Lombard”152 etc. Dacă la fondarea societăţii pe acţiuni participă şi persoane străine, în denumire se va înscrie - „întreprinderea mixtă”153, iar dacă toţi fondatorii sunt persoane străine, se va indica - „întreprinderea cu investiţii străine”154.

Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sunt: a) adunarea generală a acţionarilor; b) consiliul societăţii; c) organul executiv; d) comisia de cenzori. Dacă societatea pe acţiuni are mai puţin de 50 de membri, prezenţa consiliului societăţii nu este necesară, atribuţiile sale fiind preluate de adunarea generală.

Filiala şi reprezentanţa. Societatea pe acţiuni este în drept să fondeze filiale şi reprezentanţe. Prin filială se înţelege o componentă a societăţii pe acţiuni, amplasată în altă localitate. De exemplu, sediul întreprinderii S.A. „Corcodel” se află în mun.Chişinău, dar întreprinderea are înregistrate filiale la Cahul, Rezina şi Orhei.

Filiala nu este persoană juridică. De asemenea, filiala nu are patrimoniu propriu, nu are răspundere proprie, iar în denumire trebuie să figureze denumirea persoanei juridice. Cu alte cuvinte, filiala depinde întru totul de persoana juridică care a creat această filială.

În schimb reprezentanţa are mai puţine prerogative decât filiala. Deosebirea dintre filială şi reprezentanţă constă în faptul că prima poate efectua acte şi operaţiuni ca şi persoana juridică (încheie contracte, transferă sume de bani etc.), pe când reprezentanţa numai reprezintă interesele persoanei juridice în altă localitate (de exemplu, găseşte partenerii de afacere, face publicitate etc.).

Este important să ştim că acţiunile pe care le deţine societatea trebuie înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-un registru special.

Fondatorii societăţii se numesc acţionari. Fiecare acţionar deţine una sau mai multe acţiuni, pe care le poate vinde dacă doreşte. În calitate de acţionar poate fi o persoană fizică, o persoană juridică ori chiar şi statul. De exemplu, la Societatea pe Acţiuni „Moldtelecom”, cele mai multe acţiuni le deţine statul.

Drepturile acţionarilor sunt următoarele:

149 În fiecare centrul raional din republică există un oficiu teritorial al Camerei Înregistrării de Stat, unde doritorii de a-şi fonda o întreprindere se pot adresa.150 Banca Comercială „Victoriabank” S.A.; Banca Comercială „Moldova-Agroindbank” S.A. etc.151 De exemplu: „Bursa Universală de Mărfuri” S.A.152 Aşa cum este: „Aureola & Lombard” S.A.153 Întreprinderea mixtă „Orange-Moldova” S.A.; Întreprinderea mixtă „Sudzucker Moldova” S.A. etc.154 Întreprinderea cu capital străin „Petrom Moldova” S.A.; Întreprinderea cu capital străin „Red Union Fenosa” S.A. etc.

64

- să participe la adunările generale ale acţionarilor, să aleagă şi să fie ales în organele de conducere ale societăţii;

- să primească câştigurile (mai corect, dividendele) lunar ori la sfârşitul anului;- să vândă acţiunile care îi aparţin, să le pună în gaj ori să le doneze cuiva;- să primească o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei;- să ia cunoştinţă şi să facă copii de pe documentele societăţii;Acţiunile. Atunci când vorbim de acţiune, înţelegem un document care valorează o anumită sumă de bani.

Cel care deţine acţiunea se consideră proprietar la o mică parte din averea societăţii. Cu cât mai multe acţiuni deţine, cu atât are o putere de decizie mai mare. Printr-o înţelegere, acţionarii decid cât va costa o acţiune. Cel mai ieftin, o acţiune poate valora 1 leu, iar cel mai scump legea nu prevede, adică poate fi orice sumă.

Un moment important este că la aceiaşi societate pe acţiuni, toate acţiunile trebuie să valoreze la fel. De exemplu, dacă acţionarii stabilesc că o acţiune va costa 15 de lei, atunci toate acţiunile trebuie să coste 15 de lei. Reieşind din faptul că cele mai mari întreprinderi din republică sunt societăţi pe acţiuni (în majoritate acestea sunt băncile, companiile de construcţie, cele de asigurări etc.), capitalul lor este de milioane, prin urmare şi valoarea unei acţiuni este foarte mare.

§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuniConform Legii cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997, organele de conducere ale societăţii pe

acţiuni sunt:1. Adunarea generală a acţionarilor;2. Consiliul societăţii;3. Organul executiv;4. Organul de control (Comisia de cenzori sau cenzorul).

1. Adunarea generală a acţionarilorAdunarea generală a acţionarilor reprezintă organul suprem de decizie al societăţii. Ea se întruneşte cel

puţin o dată pe an şi este compusă din totalitatea acţionarilor care participă formarea capitalului social. Toate hotărârile adunării generale se adoptă în mod colegial, pe baza principiului majoritar, şi sunt obligatorii pentru persoanele cu funcţii de răspundere şi acţionarii societăţii.

Este important să cunoaştem că nu pot fi fondatori (acţionari) ai societăţii pe acţiuni persoanele declarate incapabile, persoanele condamnate pentru escrocherie, sustragerea de bunuri din avutul proprietarilor, abuz de serviciu, înşelăciune, abuz de încredere, fals, mărturii mincinoase, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de legislaţia penală a Republicii Moldova.

În calitate de organ deliberativ (care ia decizii), adunarea generală este chemată să decidă, atât asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor probleme deosebite, care vizează chestiuni urgente, ce nu suportă amânare155. Având în vedere această situaţie, legea reglementează două feluri de adunări generale: a) adunarea generală ordinară şi b) adunarea generală extraordinară.

Atribuţiile adunării generale. Potrivit art.50 alin.(3) şi (4) din Legea privind societăţile pe acţiuni nr.1134/1997, adunarea generală a acţionarilor are următoarele atribuţii exclusive:

- aprobă direcţiile prioritare ale activităţii societăţii;- hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social;- aprobă statutul societăţii în redacţie nouă sau modificările şi completările aduse în statut;- aprobă regulamentul consiliului societăţii şi regulamentul comisiei de cenzori;- alege membrii care vor face parte din consiliul societăţii şi comisia de cenzori, le stabileşte mărimea

salariului, hotărăşte cu privire la tragerea la răspundere sau eliberarea de răspundere a acestor membri;- hotărăşte cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;- hotărăşte cu privire la modul de repartizare a profitului anual, inclusiv plata dividendelor şi acoperirea

pierderilor;- confirmă organizaţia care va efectua auditul în cadrul societăţii;- examinează şi aprobă darea de seamă financiară anuală a societăţii, darea de seamă a consiliului

societăţii, a organului executiv şi a comisiei de cenzori;- hotărăşte cu privire la reorganizarea sau dizolvarea societăţii;- hotărăşte în privinţa deschiderii de noi filialele şi reprezentanţe, precum şi numirea sau eliberarea din

funcţie a conducătorilor lor;Adunarea generală îşi poate asuma şi orice alte atribuţii, dacă acestea au fost prevăzute în statutul

societăţii. De asemenea, adunarea generală poate transmite o parte din atribuţiile sus-menţionate către consiliul societăţii.

Decizia cu privire la convocarea adunării generale (ordinare şi extraordinare) este luată de consiliul

155 Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. Editura Museum, Chişinău, 2001, p.284.

65

societăţii, iar toate chestiunile organizatorice sunt pe seama organului executiv. În decizia cu privire la convocare se va indica: organul de conducere care a decis convocarea; data, locul şi ora ţinerii adunării generale; ordinea de zi; modul de înştiinţare a acţionarilor despre ţinerea adunării generale; sub ce formă se va ţine adunarea generală; textul buletinului de vot, dacă votarea se va face cu întrebuinţarea buletinelor de vot. De asemenea, se va indica cine este secretarul şedinţei, numele şi prenumele acestuia. Mai apoi, decizia de convocare a adunării generale trebuie adusă la cunoştinţa acţionarilor, prin poştă sau prin publicarea unui anunţ în presă.

Informarea acţionarilor despre materialele de pe ordinea de zi. Informaţiile referitoare la fiecare problemă, în legătură cu care se va lua o hotărâre, trebuie puse la dispoziţia acţionarilor. Acestea trebuie să fie exacte, oportune şi complete, astfel încât acţionarii să-şi poată exprima votul în deplină cunoştinţă de cauză 156. Ei trebuie să aibă timp pentru a se informa şi a se pregăti. În acest scop, legea prevede materialele ce urmează a fi prezentate acţionarilor (art.56 alin.(2) Legea privind societăţile pe acţiuni nr.1134/1997).

Materialele vor fi trimise prin poştă acţionarilor sau, dacă în decizia de convocare s-a prevăzut astfel, vor fi numai afişate pe un panou sau la intrarea în sediul organizaţiei. Despre locul afişării informaţiei acţionarii trebuie înştiinţaţi prin telefon, fax, e-mail etc., pentru a o citi157.

Desfăşurarea adunării generale. Lucrările adunării generale sunt conduse de preşedintele consiliului societăţii. Dacă acţionarii doresc, prin vot ei pot alege o altă persoană care să dirijeze lucrările adunării generale.

Modalitatea de manifestare a dreptului de vot va fi aleasă de adunare (deschis sau secret), cu o singură excepţie - la adunările generale ţinute prin corespondenţă sau sub formă mixtă, votul va fi numai deschis158.

Acţionarii au două posibilităţi de alegere: „pentru” sau „împotrivă”. După votare, buletinele de vot se numără de către o comisie specială, iar rezultatele se consemnează într-un proces-verbal şi se fac publice.

2. Consiliul societăţiiConsiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor în perioada dintre adunările generale şi, în limitele

atribuţiilor sale, exercită conducerea şi controlul asupra activităţii societăţii. În activitatea sa, consiliul societăţii se subordonează întru totul adunării generale a acţionarilor.

Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 stabileşte mai multe atribuţii pentru consiliul societăţii, şi anume:

- decide cu privire la convocarea adunării generale a acţionarilor;- decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;- decide cu privire la repartizarea profitului;- face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu privire la plata dividendelor;- aprobă fondul de salarizare pentru angajaţii societăţii;- decide cu privire la aderarea societăţii la diferite uniuni şi asociaţii de lucru etc.Alegerea consiliului societăţii. Membrii consiliului societăţii se aleg de adunarea generală a acţionarilor,

din rândul acţionarilor, cât şi a persoanelor străine de societate. Cerinţa legii în acest sens este ca acţionarii să reprezinte majoritatea. Durata mandatului de membru al consiliului este de 4 ani, iar aceleaşi persoane pot fi realese un număr nelimitat de ori.

Funcţionarea consiliului societăţii. Conducerea consiliului societăţii este efectuată de către preşedintele acestuia, ales de adunarea generală. Preşedintele consiliului are următoarele atribuţii:

- convoacă şedinţele consiliului societăţii;- încheie diferite acorduri cu membrii consiliului şi conducătorul organului executiv;- îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de regulamentul consiliului societăţii.Şedinţele consiliului societăţii pot fi ordinare (se ţin cel puţin o dată pe trimestru) şi extraordinare (se ţin

ori de câte ori este nevoie). În cadrul consiliului, fiecare membru deţine un vot. Decizia se ia cu votul majorităţii membrilor consiliului prezenţi la şedinţă. Transmiterea votului de la un membru al consiliului la altul nu se admite. În caz de paritate de voturi, votul preşedintelui consiliului este decisiv.

3. Organul executiv al societăţiiOrganul executiv al societăţii se ocupă cu toate chestiunile de zi cu zi a societăţii. El este responsabil de

îndeplinirea hotărârilor luate de adunarea generală şi de consiliul societăţii. În acelaşi timp, organul executiv se subordonează acestor două organe, adunarea generală şi consiliul societăţii.

Societatea pe acţiuni poate avea un organ executiv colegial (alcătuit din mai multe persoane) sau unipersonal (dintr-o singură persoană, numită în mod diferit: administrator, director ori manager).

Şedinţele organului executiv colegial se convoacă de conducătorul acestuia. Legea îi permite conducătorului să acţioneze în numele societăţii fără a avea nevoie de procură. El poate să încheie diferite

156 Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. Editura Museum, Chişinău, 2001, p.301. 157 Printre documentele ce urmează a fi afişate se află şi lista acţionarilor. Ea trebuie să fie întocmită în ordine alfabetică. 158 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices” S.R.L., 2007, p.125.

66

contracte, să aprobe statutul de personal, să emită ordine şi dispoziţii etc.4. Organul de control (comisia de cenzori)Organul de control al societăţii pe acţiuni poartă denumirea de comisie de cenzori. Aceasta exercită

controlul activităţii economico-financiare a întreprinderii şi se subordonează numai adunării generale a acţionarilor. Membrii comisiei de cenzori se numesc cenzori, iar numărul lor trebuie să fie impar.

În calitate de cenzori pot fi atât acţionarii, cât şi alte persoane. Una din cerinţe pentru persoanele care îşi doresc să devină cenzori se referă la studii, şi anume: să aibă studii în domeniul contabilităţii, economiei sau finanţelor. Nu pot fi aleşi cenzori în cadrul aceleiaşi societate pe acţiuni: membrii consiliului societăţii, membrii organului executiv şi lucrătorii din contabilitatea societăţii.

Rolul comisiei de cenzori este de a efectua controlul activităţii-economico financiare a societăţii pe parcursul unui an de zile. În baza rezultatelor controlului, comisia de cenzori întocmeşte un raport, în care se semnează toţi membrii comisiei care au participat la control. Dacă cineva dintre membrii comisiei nu este de acord cu raportul, îşi va expune în scris opinia sa separată şi o va anexa la raport.

Raportul comisiei de cenzori se prezintă în faţa adunării generale a acţionarilor. Dacă adunarea generală consideră necesar, ea poate delega împuternicirile comisiei de cenzori către o organizaţie de audit, încheind cu aceasta din urmă contract de audit. Cu alte cuvinte, rămâne la discreţia adunării generale a acţionarilor să decidă dacă societatea pe acţiuni are nevoie de comisie de cenzori sau ar fi mai bine să apelează la o companie de audit, care ar înlocui comisia de cenzori.

§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuniPrin funcţionarea societăţii pe acţiuni se înţeleg raporturile juridice care au loc interiorul ei. De regulă,

aceste raporturi apar între acţionari, sau între acţionari şi societate. Ca urmare, este important să cunoaştem care sunt drepturile şi obligaţiile acţionarilor.

1. Drepturile şi obligaţiile acţionarilora) Dreptul la dividende. Prin dividend se înţelege profitul care îi revine acţionarului. Mărimea

dividendelor se stabileşte la adunarea generală a acţionarilor. Dividendele se plătesc, de regulă, anual, însă la adunarea generală se poate decide ca achitarea dividendelor să se facă trimestrial sau chiar lunar. Cel mai frecvent, dividendele se plătesc cu mijloace financiare, dar legea nu interzice ca plata să se facă cu acţiuni, bunuri sau alte drepturi patrimoniale.

b) Dreptul la o cotă-parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei . Dacă societatea se lichidează, bunurile rămase după satisfacerea creanţelor se repartizează între acţionari proporţional numărului şi valorii acţiunilor deţinute159.

c) Dreptul de a-şi vinde acţiunile. De fapt, acţionarul poate şi dona acţiunile sale. Acest lucru îl poate face liber, oricând şi oricui.

d) Dreptul de a participa la adunarea generală. Acest drept îl au toţi acţionarii, indiferent de numărul de acţiuni pe care le deţin.

e) Dreptul la vot. La adunarea generală a acţionarilor, votarea se face după principiul „o acţiune cu drept de vot - un vot” (art.61 din Legea cu privire la societăţile pe acţiuni). Votul poate fi deschis sau secret.

f) Dreptul de a fi informat. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra desfăşurării activităţii societăţii. Dreptul de a fi informat este unul dintre cele mai importante drepturi ale acţionarilor.

g) Dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii. Orice acţionar are dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii (consiliul societăţii, organul executiv sau comisia de cenzori).

h) Obligaţia de a depune cota de participare în capitalul societăţii. Principala obligaţie a acţionarului este de a efectua plata vărsămintelor. Dacă fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, ceilalţi fondatori îl pot constrânge pe cale judecătorească, cerând executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate.

e) Obligaţia de a comunica societăţii informaţiile cerute de lege, pentru a fi introduse în registrul acţionarilor.

§5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuniSocietatea pe acţiuni îşi poate înceta activitatea prin reorganizare sau dizolvare. Reorganizarea societăţii se efectuează prin fuziune, dezmembrare şi transformare. Fuziunea înseamnă

„alipirea” persoanelor juridice şi apariţia altora, mai noi. Fuziunea se face prin contopire ori absorbţie.Procesul invers celui de fuziunea se numeşte dezmembrare. Aceasta constă în „dezlipirea” unor persoane

juridice de la alte persoane juridice şi în consecinţă, apar altele noi. Dezmembrarea se face prin divizare şi separare.

În toate cazurile, hotărârea de reorganizare se ia de adunarea generală a acţionarilor ori de instanţa judecătorească. În scurt timp de la luarea hotărârii privind reorganizarea, societatea va înştiinţa în scris creditorii 159 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2006, p.79.

67

săi despre acest fapt şi va publica o comunicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Scopul este ca creditorii să afle şi să pretindă întoarcerea datoriilor de la societate.

Prin dizolvare înţelegem o fază de pregătire a persoanei juridice pentru lichidare, adică pentru a fi desfiinţată până la urmă. Societatea poate fi dizolvată numai prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti. O cerinţă prevăzută de lege este ca hotărârea privind dizolvarea societăţii să fie publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Dizolvarea nu trebuie înţeleasă ca o desfiinţare imediată a persoanei juridice. Persoana juridică va continua să existe, deoarece ea trebuie să îndeplinească operaţiile de lichidarea a patrimoniului dobândit în timpul existenţei sale160. Momentul cel mai important pentru faza dizolvării este că persoana juridică nu poate să încheie noi contracte ce vizează obiectul său de activitate, însă ea trebuie să continue şi să finalizeze operaţiunile deja începute.

Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare161. Imediat după publicarea hotărârii de dizolvare, asupra societăţii începe procesul de lichidare. Cu această ocazie se creează o comisie specială sau se numeşte o singură persoană, lichidatorul, care îngrijeşte de lichidarea societăţii şi radierea ei din registrul de stat.

Procesul de lichidarea începe cu împărţirea bunurilor societăţii. Mai întâi, bunurile sunt folosite pentru acoperirea datoriilor societăţii faţă de creditori, iar din bunurile rămase, se sting datoriile faţă de acţionari.

Deşi mai rar, societatea poate fi supusă dizolvării forţate, prin hotărâre a instanţei de judecată. În acest caz, instanţa de judecată numeşte o persoană responsabilă - administrator fiduciar, care se ocupă de dizolvarea forţată a societăţii.

CAPITOLUL 17. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE (cooperativa de întreprinzător, de producţie şi de consum)

§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelorNoţiunea. Cooperativa este o formă de asociere liberă în care mai multe persoane organizează activităţi

de producţie, de distribuţie şi prestări de servicii, bazată pe principiul întrajutorării. În viaţa de zi cu zi şi în literatura de specialitate cooperativele adeseori sunt numite „societăţi

cooperatiste” deoarece se aseamănă cu nişte societăţi, fiind alcătuite din cel puţin 5 membri. Această formă de asociere s-a născut încă în secolul trecut. Prima cooperativă a fost înfiinţată în anul

1844, în Anglia, după care s-au creat şi altele. În Franţa s-au fondat cooperative de producţie care îşi propuneau să efectueze în comun lucrări de construcţie sau să realizeze diferite produse pe care să le vândă, iar beneficiile rezultate să fie împărţite între asociaţi162.

Prin cooperativă înţelegem o organizaţie de comerţ formată prin asocierea liberă a unui grup de persoane (mici producători, meseriaşi, întreprinderi), pentru producerea, cumpărarea, vânzarea în comun a unor produse, pentru acordarea de credite sau pentru prestarea unor servicii163. Cu alte cuvinte, cooperativa reprezintă o asociere (unire) a mai multor persoane fizice şi/sau juridice care practică activitate de întreprinzător, pentru ca împreună fiind să poată stabili mai uşor legături economice.

Aşadar, la apariţia cooperativelor un rol important l-a avut munca în comun. În trecut, în ţările sistemului socialist erau răspândite cooperativele agricole, în care ţăranii îşi aduceau în cooperativă pământul, munca o prestau în comun, iar câştigurile (recoltele de cereale, fructe, legume etc.) le împărţeau între ei. În acest context, este posibil a face o analogie între colhozurile din trecut şi cooperativele din prezent. Am putea considera cooperativele ca o formă mai evoluată a colhozurilor care au existat în perioada URSS.

Modul de constituire şi funcţionare a cooperativelor este prevăzut prin lege. În prezent, există mai multe legi care se referă într-o măsură mai mare sau mai mică la cooperative: Codul civil la art.171-178, Legea privind cooperativele de producţie164, Legea privind cooperativele de întreprinzător165 etc.

Caracteristica cooperativelor. 1) Scopul persoanelor (fizice şi/sau juridice) care au fondat o cooperativă 160 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices” S.R.L., 2007, p.86.161 Roşca Nicolae. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coordonator Mihai Buruiană), Chişinău: Î.S.F.E.-P „Tipografia Centrală”, 2006, p.146.162 Vonica Romul Petru. Dreptul societăţilor comerciale. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.483.163 Potrivit statisticii furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la 01 ianuarie 2011 în Republica Moldova erau înregistrate 4058 de cooperative (cooperative de producţie, cooperative de consum şi cooperative de întreprinzător), ceea ce constitui 3% din numărul total de persoane juridice cu scop comercial existente în prezent în republică. 164 Legea nr.1007 din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73 din 06.06.2002.165 Legea nr.73 din 12.04.2001 privind cooperativele de întreprinzător, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50 din 03.05.2001.

68

este acordarea unui ajutor reciproc la desfăşurarea activităţii de întreprinzător. Cu alte cuvinte, toţi membrii fondatori ai cooperativei doresc să efectueze o afacere împreună. Însă pentru aceasta, ei trebuie să se înregistreze la Camera Înregistrării de Stat în calitate de persoană juridică, cu denumire proprie166.

2) Este important să cunoaştem că cooperativele pot activa în toate ramurile economiei naţionale şi sunt în drept să practice orice gen de activitate, cu excepţia celor care sunt interzise de lege. În dependenţă de genul de activitate pe care-l desfăşoară, se cunosc următoarele tipuri de cooperative: a) de prelucrare; b) de prestări servicii, inclusiv cele de consultanţă (contabilă, juridică, marketing, management etc.); c) de economii şi împrumut (au ca scop acordarea de împrumuturi cu dobândă, aşa cum o fac şi băncile comerciale).

3) Cooperativa trebuie să aibă nu mai puţin de 5 membri. Această cerinţa este prevăzută de Codul civil şi este obligatorie pentru toate cooperativele din Republica Moldova. Dacă se întâmplă ca numărul membrilor să scadă, atunci cooperativa trebuie cât mai urgent să găsească alţi membri sau să se lichideze.

4) Pot fi membri de cooperativă persoanele juridice, dar şi persoanele fizice. Pentru persoanele juridice este necesar ca scopul lor să fie unul comercial, adică să urmărească obţinerea de venituri. În ce priveşte domeniul de activitate, poate fi diferit, de exemplu: asigurări, transport, financiar-bancar, agricultură, turism etc. Cu privire la persoanele fizice, legea cere vârsta minimă de 16 ani167.

5) Orice cooperativă trebuie să aibă un patrimoniu, care poate fi alcătuit din mijloace băneşte, bunuri transmise de membrii fondatori (terenuri, case, autovehicule, unelte de muncă etc.), din venituri (câştigurile acumulate de cooperativă), donaţii, credite, împrumuturi şi alte valori materiale.

Cooperativa se deosebeşte de alte persoane juridice cu scop lucrativ prin faptul că nu urmăreşte obţinerea profitului imediat, ci obţinerea unor avantaje reciproce, pe termen lung, pentru ca membrii cooperativei să vândă mai uşor producţia, la un preţ mai înalt să acorde serviciile, să procure materii prime şi piese de rezervă la un preţ mai mic, să găsească investitori, piaţa de desfacere a mărfurilor, să efectueze lucrări la un preţ avantajos etc.

§2. Organele de conducere ale cooperativei Organul principal de conducere al cooperativei este Adunarea generală. Din componenţa ei fac parte

membrii cooperativei (persoanele care au fondat cooperativa) care prin vot soluţionează toate problemele importante ce ţin de funcţionarea cooperativei.

Adunarea generală poate fi ordinară şi extraordinară. Adunarea generală ordinară se întruneşte de 2-3 ori pe an, conform unui grafic stabilit din timp, pe când adunarea generală extraordinară poate fi convocată oricând, pentru soluţionarea unor probleme urgente.

Printre cele mai importante atribuţii ale adunării generale, se numără: a) decide cum să fie repartizat profitul; b) alege preşedintele cooperativei; c) adoptă hotărâri cu privire la primirea noilor membri în cooperativă sau excluderea din cooperativă; d) decide înfiinţarea de filiale şi reprezentanţe ale cooperativei în alte localităţi; aderarea cooperativei la uniuni de cooperative, retragerea din acestea etc.

Deoarece adunarea generală se întruneşte rar, atunci când numărul membrilor cooperativei depăşeşte 50 de persoane, legea prevede că în cooperativă trebuie să fie creat obligatoriu un organ de lucru, numit Consiliul cooperativei168. Acest organ conduce activitatea întreprinderii pe parcursul întregului an, iar la sfârşit, face o dare de seamă în faţa adunării generale.

Un alt organ de conducere al cooperativei este Preşedintele. Ca şi ceilalţi muncitori, preşedintele este angajat în baza contractului de muncă şi primeşte salariu. Preşedintele este considerat organ executiv şi se alege de către adunarea generală, pe un termen de 4 ani. El are următoarele competenţe: a) să asigure îndeplinirea hotărârilor adunării generale b) încheie şi desface contractele de muncă cu salariaţii cooperativei c) reprezintă cooperativa în relaţiile cu alte persoane.

Pe lângă organele de conducere sus-menţionate, cooperativa mai dispune şi de Comisia de revizie, care efectuează controale ordinare (anuale), cât şi extraordinare (ori de câte ori este necesar), privind starea economico-financiară a cooperativei, şi anume: câştigurile, cheltuielile, posibilităţile financiare de viitor etc. Controalele ordinare se efectuează o singură dată în an, pe când controalele extraordinare pot fi efectuate din iniţiativa proprie a comisiei, din iniţiativa adunării generale sau la cererea a cel puţin 10% din numărul total de membri. În urma controlului efectuat, comisia de revizie întocmeşte un raport pe care îl prezintă adunării generale169.

Legea permite ca în anumite situaţii, funcţiile comisiei de cenzori să fie transmise unei companii de audit,

166 Legea mai cere ca în denumire să figureze cuvântul „cooperativă” şi să fie scris în limba română scopul principal al activităţii sale.167 Vârsta de 16 ani a fost introdusă deoarece la această vârstă persoana obţine buletinul de identitate. 168 Consiliul cooperativei se alege de către adunarea generală pe un termen de până la 3 ani, fiind format din cel puţin 3 persoane.169 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.148.

69

care în schimbul unor sume băneşti, va efectua controlul economico-financiar al cooperativei.

§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative Societatea cooperatistă nu poate avea mai puţin de cinci membri. Calitatea de membru al societăţii

cooperatiste o poate avea persoana fizică care a atins vârsta de 16 ani şi persoana juridică170.Este important să cunoaştem că principalul document al cooperativei de producţie, în care sunt stabilite

drepturile şi obligaţiile membrilor este statutul cooperativei. Statutul cooperativei este alcătuit din clauze generale şi speciale. Clauzele generale din statut se referă la:

a) denumirea, b) obiectul de activitate şi scopul, c) sediul, d) contribuţia membrilor la capitalul social, e) structura şi modul de funcţionare a organelor de conducere, f) filialele şi reprezentanţele cooperativei. Clauze speciale din statut sunt: a) modul de exercitare a dreptului la vot în cadrul cooperativei, b) răspunderea individuală a membrilor, c) cota în limita căreia unii membri pot să ia parte la fondarea cooperativei, d) felul în care se face intrare noilor membri în cooperativă, retragerea şi excluderea vechilor membri de cooperativă. În statut pot fi prevăzute şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei în vigoare.

Pornind de la dispoziţiile legilor pe care le avem, şi anume: Codul civil în vigoare, Legea cu privire la cooperativele de întreprinzător nr.73/2001, Legea cu privire la cooperativele de producţie nr.1007/2002 şi Legea cooperaţiei de consum nr.1252/2000, putem evidenţia următoarele tipuri de cooperative:

- cooperative de producţie; - cooperative de întreprinzător; - cooperative de consum.

Indiferent de tipul cooperativei, ceea ce le caracterizează mai mult este scopul obţinerii de venituri. În caz contrar, dacă membrii fondatori ai cooperativelor nu ar avea nici un câştig, ei nu ar avea interes să continue afacerea.

Cooperativele aproape că nu se deosebesc de societăţile comerciale. În legătură cu aceasta, este întâlnită şi opinia potrivit căreia adevăratele cooperative sunt numai cele de întreprinzător, pe când celelalte cooperative (de producţie, de consum) nu se deosebesc cu nimic de societăţile comerciale, fiindcă la fel urmăresc obţinerea de profit şi împărţirii lui între membri171. În realitate, oricare dintre cooperative urmăreşte obţinerea de profituri.

§4. Cooperativa de producţieCooperativa de producţie este o întreprindere înfiinţată de către 5 sau mai multe persoane fizice în scopul

desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia, denumite în continuare cote de participare (art.1 al Legii privind cooperativele de producţie nr.1007/2002).

Cu alte cuvinte, cooperativa de producţie este o întreprindere alcătuită din cel puţin 5 persoane fizice, care sunt de acord să înceapă un mic business împreună prin a produce ceva, se bazează pe munca personală a lor şi pe contribuţia (în bani sau în alte bunuri) adusă de ei înşişi la fondarea cooperativei.

Din însăşi denumirea cooperativei, rezultă că ea este fondată, în primul rând, cu scop de producere, şi nu în alte scopuri comerciale, acest gen de activitate fiind caracteristic mai mult pentru întreprinderile bazate pe munca colectivă din sectorul agroindustrial172. Cooperativa de producţie reprezintă o persoană juridică cu scop lucrativ. Francezii au fost cei care au fondat cooperative de producţie, cu scopul de a efectua împreună lucrări de construcţie şi de a confecţiona diferite produse pe care mai apoi să le vândă, iar beneficiile obţinute să le împartă între asociaţi. Mai târziu, cooperative de producţie au apărut în toate statele lumii.

O condiţie obligatorie la crearea cooperativei de producţie ţine de formarea capitalului social. Acesta se formează din aporturile aduse de către membrii cooperativei. În calitate de aport pot servi mijloacele băneşti şi bunurile. Bunurile pot fi transmise cooperativei cu drept de proprietate sau cu drept de folosinţă.

Încă o particularitate a cooperativei de producţie, se referă la mărimea cotei de participare deţinute de un membru al cooperativei şi care nu trebuie să depăşească 20% din capitalul social al cooperativei. Actul constitutiv al cooperativei de producţie se numeşte statut. Acesta va trebuie să cuprindă:

- denumirea şi sediul cooperativei; - scopul şi obiectul cooperativei; - condiţiile şi modul de primire în cooperativă şi de excludere din cooperativă; - modul de participare prin muncă personală a membrilor cooperativei la activitatea acesteia; - modul de retribuire a muncii membrilor cooperativei;

170 Macovei Lidia. Codul civil în 1624 de tabele. Editura „Cartea” S.A., Chişinău, 2002, p.47.171 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2006, p.179.172 Каленик Александр. Коммерческое право. Кишинев: Business-Elita, 2004, p.204.

70

- mărimea minimă a cotei de participare, condiţiile şi termenele de depunere a aporturilor în contul acesteia, responsabilitatea pentru încălcarea obligaţiilor privind depunerea aporturilor, precum şi modul de evaluare a aporturilor depuse în natură;

- aporturile membrilor cooperativei la capitalul social, modul şi termenul de depunere a acestora; - modul de reprezentare a cooperativei; - modul de înstrăinare a cotei de participare; - competenţa adunării generale şi modul de convocare a acesteia, cvorumul şi alte condiţii de validitate a

hotărârilor adunării; - competenţa, componenţa, modul de alegere (desemnare) şi funcţionare a consiliului cooperativei,

comisiei de revizie, preşedintelui cooperativei şi a altor organe de conducere ale cooperativei; - modul de formare a capitalului social şi a rezervelor (fondurilor) cooperativei; - modul de distribuire a profitului net între membrii cooperativei; - modul de acoperire a pierderilor de bilanţ ale cooperativei; - lista întreprinderilor afiliate, filialelor şi a reprezentanţelor cooperativei; - modul de reorganizare şi lichidare a cooperativei. Obţinerea calităţii de membru al cooperativei de producţie. Cooperativa poate primi oricând noi membri.

Persoana care solicită calitatea de membru depune o cerere de intrare în cooperativă. În cerere indică faptul că este de acord să respecte prevederile legislaţiei, statutul cooperativei, precum şi să execute hotărârile organelor de conducere ale acesteia. Decizia de primire în cooperativă sau de refuz o adoptă adunarea generală. Refuzul de primire în cooperativă trebuie se fie comunicat solicitantului în scris.

Membrii cooperativei de producţie dispun de următoarele drepturi: să participe la conducerea societăţii, la adunările generale, să aleagă şi să fie aleşi în organele

cooperativei; să participe cu munca proprie la activitatea cooperativei; să facă propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii cooperativei; să ceară convocarea adunării generale extraordinare sau a şedinţei consiliului cooperativei; să beneficieze de plăţi din profitul net al cooperativei; să beneficieze de facilităţi şi avantaje prevăzute pentru membrii cooperativei; să înstrăineze, să gajeze, să lase prin testament cota sa de participare; să aibă acces la orice informaţie privind activitatea cooperativei; să se retragă liber din cooperativă; să primească valoarea de participare, precum şi alte plăţi prevăzute de statut; să primească, în caz de lichidare a cooperativei, o parte din patrimoniul rămas după satisfacerea

pretenţiilor creditorilor;În afară de acestea, membrii cooperativei de producţie pot dispune şi de alte drepturi, care nu contravin

legislaţiei în vigoare, dar sunt prevăzute în statutul cooperativei.Paralel cu drepturile indicate mai sus, membrii cooperativei de producţie dispun de un şir de obligaţii: să depună taxa de intrare şi cota de participare în termenele şi mărimile prevăzute de statut; să informeze cooperativa despre orice modificare a datelor personale, introduse în statutul

cooperativei; să poarte răspundere materială în conformitate cu legislaţia muncii; să respecte alte prevederi ale legislaţiei, statutului şi regulamentelor cooperativei, precum şi să

execute hotărârile organelor ei. În statutul cooperativei pot fi prevăzute şi alte obligaţii ale membrilor cooperativei de producţie.

Încetarea calităţii de membru al cooperativei. Calitatea de membru al cooperativei de producţie încetează în caz de: a) retragere din cooperativă; b) înstrăinare a cotei de participare; c) excludere din cooperativă; d) deces; e) reorganizare sau lichidare a cooperativei.

§5. Cooperativa de întreprinzătorCooperativa de întreprinzător este o întreprindere alcătuită din cel puţin 5 membri persoane fizice sau

juridice, în scopul de a contribui la obţinerea profitului de către membrii ei. De exemplu, la momentul actual piaţa Uniunii Europene şi cea din Federaţia Rusă sunt dominate de marii producători. Pentru a putea ajunge acolo, producătorii moldoveni se unesc, fondează cooperative de întreprinzător şi exportă producţia sub un singur nume173, iar profitul obţinut îl împart între ei.

173 Cele mai mari dificultăţi, producătorii le au cu vânzarea producţiei. Economia Republicii Moldova fiind o economie de piaţă, producătorul este nevoit să lupte pentru un loc pe piaţă, la care pretind zeci de concurenţi, inclusiv din alte ţări. Neavînd altă soluţie, pentru a reuşi în faţa concurenţei, cooperativele de întreprinzător par să fie soluţia cea mai bună pentru extinderea accesului pe pieţele externe. Or, producătorul de unul singur nu are suficiente posibilităţi de a reuşi.

71

Pot avea calitatea de fondator al unei cooperative de întreprinzător numai întreprinzătorii174. Cooperativele de întreprinzător se pot fonda şi activa în toate ramurile economiei naţionale. Ele pot să practice orice gen de activitate, cu excepţia celor interzise de lege. Dacă, pentru desfăşurarea unui gen de activitate este necesară licenţa, cooperativa o va obţine până la începutul activităţii175.

Cele mai multe cooperative de întreprinzător se axează pe domeniul agriculturii. În cadrul cooperativei, unii membri se ocupă cu fructe, legume, cereale, alţii prestează servicii de mecanizare, de reparaţie a tehnicii, de transport etc. Împreună este mai uşor de lucrat şi veniturile sunt mai mari.

Specific pentru cooperativa de întreprinzător este faptul că membrii cooperativei trebuie să participe la relaţiile economice între ei şi cooperativă. Potrivit Legii privind cooperativa de întreprinzător nr.73/2001, cooperativa este obligată să livreze (presteze) cel puţin 50 la sută din volumul total al producţiei (serviciilor) proprii membrilor săi şi/sau să procure (să beneficieze) de la membrii săi în volum de cel puţin 50 la sută din totalul producţiei procurate (serviciilor primite) de către cooperativă (art.6).

Cooperativa de întreprinzător se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat, în baza statutului. Acesta este un document care se prezintă la organul de înregistrare şi în care se menţionează cum va funcţiona cooperativa pe viitor. Pentru înregistrarea cooperativei de întreprinzător, este necesar să existe cel puţin 5 membri, persoane fizice sau juridice. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de întreprinzător este reglementat prin Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73/2001.

Un moment important este că denumirea cooperativei de întreprinzător trebuie să conţină abrevierea „C.Δ (adică „cooperativa de întreprinzător”). De exemplu, deplin se scrie Cooperativa de Întreprinzător „AgroProiect”, iar pe scurt - C.Î. „AgroProiect”.

Cooperativa de întreprinzător răspunde pentru datoriile sale cu bunurile pe care le are, adică cu întreg patrimoniul ei. Membrii cooperativei nu răspund pentru obligaţiile asumate de cooperativă.

§6. Cooperativa de consumCooperativa de consum este o organizaţie necomercială, formată din cel puţin 7 persoane fizice, care

convin să desfăşoare împreună activitatea de întreprinzător pentru satisfacerea intereselor şi nevoilor lor de consum. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de consum se reglementează prin Legea cooperaţiei de consum nr.1252 din 2000.

Spre deosebire de cooperativele de producţie şi cele de întreprinzător, care au ca scop principal obţinerea profitului, în cazul cooperativei de consum legea indică că scopul ei este unul necomercial. În realitate, se întâmplă că cooperativa de consum la fel urmăreşte obţinerea unor câştiguri, altfel membrii ei nici nu ar avea interes să o fondeze.

În prezent, majoritatea tinerilor nu prea cunosc despre existenţa cooperativei de consum. Se susţine că cooperativa de consum din Republica Moldova este una din cele mai nerentabile structuri economice, o moştenire a fostului sistem sovietic. Cea mai răspândită cooperativă de consum rămâne a fi „MOLDCOOP”. Ea se ocupă cu colectarea şi vânzarea produselor agricole, iar veniturile sunt mici.

Orice cooperativă de consum, trebuie să-şi pună în faţă anumite reguli de lucru, pe care să le respecte, şi anume:

a) să satisfacă interesele membrilor cooperativei. Cooperativa trebuie să lucreze în aşa mod, ca să obţină venituri, iar membrii cooperativei să fie mulţumiţi. În caz contrar, membrii cooperativei nu ar avea nici un interes de a mai continua lucrul în cooperativă şi ea s-ar destrăma.

b) să aibă la bază libera asociere. Membrii săi asociaţi pot intra şi ieşi benevol în/din cooperativă, fără a fi influenţaţi de cineva.

c) să respecte principiul colaborării. În cooperativa de consum, deciziile se iau în mod colegial, prin vot. Membrii cooperativei se susţin reciproc şi colaborează între ei, cu partenerii economici din ţară şi de peste hotare. În aşa mod se realizează o dezvoltare continuă.

d) activitatea cooperativei să fie una publică. Orice membru al cooperativei are dreptul să obţină informaţia de care are nevoie în legătură cu activitatea cooperativei. Totuşi în anumite situaţii, organul de conducere poate hotărî ca unele şedinţe ale cooperativei să se desfăşoare „cu uşile închise”, iar deciziile să fie ţinute în secret.

Cine poate fi membru al cooperativei de consum. Membru poate fi numai persoana fizică, cu capacitate de exerciţiu deplină, care a împlinit vârsta de 16 ani. Pentru aceasta, persoana trebuie să depună o cerere, în care să indice numele şi prenumele, domiciliul, locul de muncă şi bunurile pe care le depune ca cotă de participare în capitalul social al cooperativei.

La înfiinţarea cooperativei de consum trebuie să participe cel puţin 7 persoane. Înregistrarea se face la

174 Acestea sunt: a) deţinătorul patentei de întreprinzător; b) întreprinzătorul individual; c) fondatorii gospodăriei ţărăneşti; d) fondatorii societăţilor comerciale (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată, societatea în nume colectiv, societatea în comandită); e) fondatorii întreprinderile de stat şi municipale.175 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2006, p.179.

72

Ministerul Justiţiei. Cooperativele dintr-o anumită localitate se pot asocia şi forma uniuni teritoriale. Dacă numărul cooperativelor dornice de asociere este mai mare şi fac parte din localităţi diferite, atunci legea permite asocierea lor în uniuni centrale.

Se interzice amestecul statului în activitatea cooperativei de consum. În acelaşi timp, organele de stat sunt obligate să efectueze regulat controale, pentru a verifica dacă cooperativele de consum respectă prevederile legii.

Cooperativa de consum se ocupă, în principal, cu următoarele genuri de activitate: a) comerţul cu amănuntul; b) alimentaţia publică; c) achiziţionarea produselor agricole şi de altă natură; d) producerea mărfurilor de larg consum; e) activitatea de asigurare, hotelieră, turismul intern şi extern, prestarea de alte servicii; f) activitatea investiţională; g) înfiinţarea de instituţii medicale, balneo-climaterice; h) acţiuni cultural-educative, sportive, ştiinţifice, tehnice etc.; i) promovarea relaţiilor economice cu cooperativele din alte state; j) exportul şi importul de mărfuri, produse şi servicii ş.a.

CAPITOLUL 18. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA MUNICIPALĂ

§1. Întreprinderea de statDispoziţii generale. Reieşind din prevederile Legii nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi

întreprinderi, art.2, statul şi autorităţile administraţiei publice locale sunt antreprenori speciali.Activitatea de întreprinzător a statului este o novaţie şi reprezintă un fenomen social –economic

complex.176

Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale care au capitalul format din bunurile transmise de fondatori la constituire sau în timpul funcţionării, fac parte din categoria persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ.

Un autor rus, A. Businin menţionează în lucrarea sa, “Предпринимательство”, că activitatea de întreprinzător a statului este acea formă activităţii de întreprinzător care se desfăşoară prin intermediul întreprinderilor constituite de:- organele de stat, conform legislaţiei sunt împuternicite de a gestiona proprietatea statului, adică ne referim la întreprinderile de stat;- organele administraţiei publice locale, ne referim la întreprinderile municipale.177

Atît statul, cît şi unitatea administrativ-teritorială, că persoana juridică de drept public, poate fonda de sine stătător o persoană juridică pe care o dotează cu bunuri şi care, prin înregistrare la organul competent, dobîndeşte dreptul de a desfăşura independent activitatea de întreprinzător cu scopul de a obţine profit. Principala deosebire a acestor întreprinderi de alte persoane juridice constă în aceea că, la crearea lor, bunurile nu se transmit în proprietate, ci în “gestiune operative” - întreprinderii de stat sau în “gestiune economică”- întreprinderii municipale.

Referitor la întreprinderea de stat şi municipală, în doctrină rusă se menţionează că, din punct de vedere al circuitului economic, aceste instituţii nu sunt perfecte, deoarece participanţii acestui circuit trebuie să fie proprietari care de sine stătător dispun de bunurile lor. În cazul întreprinderilor de stat şi întreprinderilor municipale, însă, la circuitul economic participă subiecţi care nu au toate împuternicirile unui proprietar privind dispunerea de aceste bunuri, iar împuternicirile proprietarului acestor bunuri sunt limitate de legislaţie.178

Definiţia şi caracterele întreprinderii de stat. Statutul juridic al întreprinderilor de stat, modul de constituire şi de funcţionare sunt reglementate de Codul Civil art.179, de Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi art.20, de Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat şi de Hotărîrea Guvernului nr.770/1994 prin care a fost aprobat statutul – model al întreprinderii de stat.

Întreprinderea de stat este o întreprindere al cărei capital social aparţine în întregime statului.Întreprinderea de stat este agent economic independent cu drepturi de persoană juridică, care, pe baza proprietăţii de stat transmise ei în gestiune, desfăşoară activitate de întreprinzător şi poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu toate bunurile de care dispune.179

Reieşind din noţiune, putem evidenţia următoarele caractere ale întreprinderii de stat: este o persoană juridică care este constituită de Guvern sau de autorităţile publice, împuternicită de a

gestiona bunurile statului; capitalul social aparţine statului în întregime, adică patrimoniul ei se formează din bunuri de proprietate

de stat, inclusiv proprietate publica; are dreptul de gestiune operativă asupra bunurilor calificate ca fonduri fixe primite de la fondator, adică

le posedă, le foloseşte la destinaţie, fără dreptul de a dispune de ele doar cu autorizaţia expresă a

176 Doinikov I.V. Predprinimateliscoe Pravo.-Moscva: “PRIOR”, 2002,pag.282177 Businin A. Predprinimatelistvo.-Moscva, 1997.-pag.52-53178 Kommercescoe pravo: ceasti 1. Popondopulo V.F.-Moscva : Iurist, 2004.-pag.196179 Art.1, Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat, Monitorul Oficial nr.2/9 din 25.08.1994

73

fondatorului, poate să dea în arendă, să le gajeze, să le transmită ca aport la capitalul social al altor persoane juridice, să facă investiţii în alte state;

este constituită pentru desfăşurarea, de regulă, activităţii de întreprinzător considerată monopol de stat, poate desfăşura şi alte activităţi neinterzise de lege;

poartă răspundere pentru obligaţiile sale în limita acestui patrimoniu.Întreprinderile, în general, precum şi cele de stat, în particular sunt considerate complexe patrimoniale,

adică obiecte şi nu subiecte ale dreptului civil.180 Constituirea întreprinderii de stat. Din momentul înregistrării de stat, întreprinderea capătă drepturi de

persoană juridică. În denumirea sa trebuie să fie inclusă sintagma în limba de stat “Întreprinderea de stat” sau abreviat “Î.S.”. Principalul gen de activitate şi obligatoriu cuvintele “ Republica Moldova”.

Înregistrarea întreprinderii de stat se efectuează în modul stabilit de Legea nr.220-XVI din 19.10.2007 cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.184-187 din 30.11.2007.

Întreprinderea de stat are dreptul să deschidă filiale şi reprezentanţe, cu acordul fondatorului şi a organului care exercită controlul asupra respectării legislaţiei antimonopol, întreprinderea de stat are dreptul să între în componenţa asociaţiilor, concernelor şi altor asociaţi de stat ale întreprinderilor, în baza contractelor încheiate cu alţi agenţi economici.

Ca fondatori ai întreprinderii de stat pot fi: Guvernul sau autorităţile publice centrale.Actele constitutive ale întreprinderii de stat sunt decizia fondatorului cu privire la înfiinţarea

întreprinderii de stat şi statutul acesteia, aprobat de fondator. Statutul –model al întreprinderii de stat este aprobat de către Guvern. Conform art.2(alin.3), Legea nr.451/1994, statutul întreprinderii de stat se aprobă de către fondator şi conţine următoarele date:

1. Firma(denumirea ), inclusiv abreviată, şi sediul întreprinderii;2. Data şi numărul deciziei fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii, sediul fondatorului;3. Genurile de activitate;4. Durata întreprinderii (dacă nu e indicată durata, întreprinderea se consideră înfiinţată pe o durată

nelimitată);5. Componenţa bunurilor transmise în gestiune întreprinderii şi mărimea capitalului social;6. Planul şi mărimea terenului ocupat de întreprindere;7. Răspunderea întreprinderii pentru obligaţiile sale;8. Organele de gestiune şi control, competenta lor, modul de constituire şi de desfăşurare a activităţii;9. Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii (vezi Anexa nr.2).

Statutul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei.Funcţionarea întreprinderii de stat. Organele de conducere ale întreprinderii de stat sunt: fondatorul,

managerul şi consiliul de administraţie.Fondatorul îşi exercită drepturile de gestionar al întreprinderii prin intermediul managerului-şef de

întreprindere, numit prin concurs sau al consiliului de administraţie, prin dispoziţii exprese se stabilesc atribuţiile minime ale fondatorului, ale consiliului de administraţie şi ale managerului.

Calitatea de fondator al întreprinderii de stat o are statul, reprezentat de Guvern sau de o altă autoritate publica centrală. Fondatorul, fiind proprietar al bunurilor transmise întreprinderii de stat, îşi realizează prerogativele, în limitele stabilite de lege, prin organul pe care îl reprezintă. Fondatorul are următoarele atribuţii: aprobă statutul întreprinderii, modificările şi completările acestuia; stabileşte indicii economici ai întreprinderii; desemnează membrii consiliului de administraţie şi managerul şi îi eliberează din funcţie; transmite bunurile şi atribuţiile sale în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de întreprinzător managerului, în baza contractului.

Legiuitorul prevede că fondatorul transmite bunurile sale în gestiune, adică în drept de administrare economică, care se deosebeşte de dreptul de proprietate prin limitarea dreptului de dispoziţie. Managerul întreprinderii de stat nu poate decide soarta bunurilor corporale şi incorporale ale întreprinderii, bunuri calificate de lege ca mijloace fixe, decît cu acordul scris al fondatorului, adică, dreptul de administrare economică are un conţinut identic dreptului de uzufruct, care, de asemenea, are prerogative identice dreptului de proprietate, cu excepţia dreptului de înstrăinare. Sub incidenţa acestei dispoziţii nu cad banii şi alte bunuri calificate drept mijloace circulante, de care întreprinderea de stat poate să dispună ca şi proprietarul181.

Consiliul de administraţie este un organ colegial de administrare al întreprinderii de stat, care este compus din: managerul întreprinderii, reprezentanţi ai fondatorului şi ai colectivului de muncă, de asemenea pot fi incluşi şi reprezentanţi ai ministerelor, organizaţiilor, specialişti în domeniul de activitate a întreprinderii, în economie şi drept. În componenţa consiliului de administrare intră de la 3 la 9 membri, care sunt desemnaţi pe o durată de 3-5 ani. Managerul întreprinderii de stat este din oficiu membru al consiliului de administraţie.Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii:

180 Rusu V., Focşa Gh., Curs de drept comercial, curs universitar, Chişinău 2007, pag.158-159181 Roşca N.,Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.2, Chişinău 2006, pag.238-239.

74

1. aprobă programul de perspectivă al dezvoltării şi planurile anuale ale întreprinderii;2. soluţionează, de comun acord cu fondatorul, problemele ce se referă la intrarea întreprinderii în

asociaţii şi alte uniuni şi ieşirea din ele;3. ia măsuri ce vor asigura integritatea şi folosirea eficientă a bunurilor întreprinderii;4. aprobă darea de seama şi bilanţul anual al întreprinderii;5. adoptă decizii cu privire la obţinerea, acordarea şi folosirea creditelor în mărimea stabilită de

fondator;6. prezintă fondatorului propuneri privind modificarea şi completarea statutului întreprinderii,

reorganizarea şi lichidarea întreprinderii.Consiliul nu are dreptul să intervină în activitatea desfăşurată de manager conform contractului.Răspunderea membrilor consiliului de administraţie este solidară faţă de întreprindere pentru

prejudiciile rezultate din îndeplinirea hotărîrilor adoptate de ei cu abateri de la legislaţie, statutul întreprinderii şi Regulamentului consiliului de administraţie. Acei membri ai consiliului, care au votat împotriva unei astfel de hotărîri sunt scutiţi de repararea prejudiciului, daca în procesul –verbal al şedinţei a fost fixat protestul lor. Dacă în decursul a 7 zile după ce a aflat sau trebuia să afle despre o asemenea hotărîre, a înmînat preşedintelui consiliului de administraţie un protest în scris, atunci este absolvit de răspundere membrul consiliului de administraţie care nu a participat la şedinţă. Demisia sau destituirea membrului consiliului de administraţie nu-l scuteşte de obligaţia de reparare a prejudiciilor cauzate din vina lui.

Managerul întreprinderii de stat este numit prin contract (acord) de către fondator. Managerul reprezintă organul executiv al întreprinderii de stat. Conform art.2 alin.(1) din Legea nr.845/1992, atribuţiile de antreprenor al întreprinderii de stat (municipale) le execută managerul-şef de întreprindere pe baza contractului încheiat cu acesta. Tot ce face managerul desemnat de fondator este în numele şi pe seama întreprinderii de stat şi nu în nume propriu, aşa cum sugerează norma citată mai sus. Contractul respectiv reglementează:

1. relaţiile dintre fondator şi manager;2. stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor;3. condiţiile de reziliere a contractului;4. restricţiile la drepturi de folosinţă şi dispunere de patrimoniul întreprinderii;5. răspunderea materială a părţilor.Potrivit art.8 al Legii nr.451/1992 cu privire la întreprinderea de stat, managerul întreprinderii de stat

are următoarele atribuţii:1. să conducă activitatea întreprinderii şi să asigure funcţionarea ei eficientă;2. să asigure executarea deciziilor fondatorului şi consiliului de administraţie;3. să reprezinte interesele întreprinderii în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, precum şi organele

de justiţie;4. să încheie contracte , elibereze procure, şi să deschidă conturi în bancă;5. să prezinte fondatorului propuneri coordonate cu consiliul de administraţie privind schimbarea

componenţei, reconstrucţiei, lărgirea, reutilarea tehnică a bunurilor transmise în gestiune operativă a întreprinderii;

6. să asigure folosirea eficientă şi reproducerea bunurilor primite în gestiune operativă;7. să poarte răspundere materială pentru neexecutarea sau executarea necalitativă a obligaţiunilor

stabilite.Contractul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei în vigoare.Patrimoniul întreprinderii de stat este format din bunurile transmise întreprinderii în gestiune de către

fondator ( terenul, fondurile fixe şi mijloacele circulante, alte valori, al căror cost este indicat în bilanţul autonom al întreprinderii). Întreprinderea este obligată să păstreze, utilizeze raţional şi să sporească bunurile de care dispune şi să le asigure , fără autorizaţia fondatorului nu poate sa dea în arendă proprietatea transmisă ei în gestiune operativă. Întreprinderea nu poate participa cu bunurile sale la activitatea structurilor nestatale, şi de asemenea, să investească mijloace în alte state.

Patrimoniul întreprinderii de stat este format din : depunerile materiale ale fondatorului; bunurile transmise în mod gratuit; investiţiile capital din contul subvenţiilor şi beneficiului; credite şi alte surse legale.

Mărimea capitalului social şi procedura lui de modificare se stabileşte în statutul întreprinderii.Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii de stat. Activitatea întreprinderii încetează, în conformitate

cu statutul sau şi la decizia fondatorului prin reorganizare sau lichidarea ei. Întreprinderea de stat poate fi reorganizată în o altă formă de întreprindere. Întreprinderea poate fi lichidată de către instanţa judecătorească economică competentă în conformitate cu legislaţia.

75

§2. Întreprinderea municipală.Definiţie. Un alt subiect al dreptului afacerilor este întreprinderea municipală, care în conformitate cu

Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin Hotărîrea Guvernului nr.387/1994 este considerată un agent economic cu personalitate juridică, constituită în exclusivitate pe baza proprietăţii municipale, care, prin utilizarea ei judicioasă, produce anumite bunuri de mărfuri (producţie), execută lucrări şi prestează servicii, necesare pentru satisfacerea cerinţelor fondatorului sau pentru realizarea intereselor sociale şi economice ale colectivului de muncă. Ea este în drept să practice orice gen de activitate neiterzise de lege. Ca orice persoană juridică, întreprinderea municipală poate crea filiale şi reprezentanţe.

Întreprinderea municipală are următoarele caractere: este persoană juridică, înfiinţată de autorităţile administraţiei publice locale, adică prin decizia

Consiliului local; se constituie în baza proprietăţii municipale transmise ei în gestiune; are drept de gestiune economică asupra bunurilor calificate ca fonduri fixe, primite de la fondator, adică

le posedă şi le foloseşte la destinaţie, fără dreptul de a dispune de ele; poate să le dea în arendă sau să dispună în alt mod de bunurile sale numai în temeiul hotărîrii fondatorului;

se constituie cu scopul de a desfăşura , de regulă, activităţi de întreprinzător de interes public pentru unitatea administrativ-teritorială, ca persoană juridică însă, poate desfăşura şi alte activităţi neinterzise de lege;

poartă răspundere proprie cu întreg patrimoniul.Constituirea întreprinderii municipale. Conform prevederilor Codului Civil, şi anume art.179,

întreprinderea municipală se fondează şi se dotează de către autoritatea administraţiei publice locale. Atît unităţile administrativ-teritoriale de nivelul întîi (sate, comune, oraşe), cît şi de nivelul doi –(raioane), au dreptul de a constitui întreprinderi municipale.182

Întreprinderea municipală se consideră constituită din momentul înregistrării de stat, în baza legislaţiei în vigoare, pentru înregistrare e nevoie de următoarele acte: hotărîrea fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii şi statutul întreprinderii aprobat de fondator. Conform Regulamentului model al întreprinderii municipale, statutul întreprinderii se aprobă de către fondator, adică unitatea administrativ-teritorială. Nici un act normativ nu prevede expres care dintre organele unităţii administrativ-teritoriale este competent să aprobe statutul: consiliul sau primarul (preşedintele raionului).

Autorii: Roşca N, şi Băieşu S., consideră ca hotărîrea consiliului privind înfiinţarea întreprinderii municipale este una de principiu, adică se decide însuşi faptul constituirii, bunurile care urmează a fi transmise şi se desemnează conducătorul ei.183

Statutul întreprinderii municipale conţine următoarele clauze: Denumirea hotărîrii fondatorului privind aprobarea statutului întreprinderii, numărul şi data adoptării; Denumirea (firma) întreprinderii şi sediul întreprinderii (în firmă se foloseşte cuvîntul “municipal(ă)”); Scopurile şi genurile de activitate ale întreprinderii; Mărimea şi componenţa patrimoniului, trecut din proprietatea municipiului respectiv la balanţa

întreprinderii nou-create; Modul de posesiune, folosinţă şi dispunere de fondul statutar, precum şi schimbarea lui, sursele de

formare a patrimoniului întreprinderii, forma de repartizare a venitului şi de acoperire a pierderilor; Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii184.

Funcţionarea întreprinderii municipale. Întreprinderea municipală are aceeaşi structură organizatorică ca şi întreprinderea de stat, adică are fondator şi conducător. Fondatorul întreprinderii municipale este organul autoadministrării locale, care o înzestrează cu bunuri. Dacă pentru crearea şi activitatea întreprinderii sunt necesare terenuri sau alte resurse naturale, hotărîrea privind crearea întreprinderii poate fi adoptată numai dacă fondatorul prezintă avizul pozitiv al organului teritorial de expertiză ecologică.

Conducătorul întreprinderii municipale (managerul) este numit şi revocat de către fondator. Între fondator şi conducător se încheie un contract, ca şi în cazul întreprinderii de stat. Conducătorul poartă răspundere materială pentru obligaţiile întreprinderii conduse de el. Nimeni nu are dreptul să se amestece în activitatea conducătorului, cu excepţia cazului în care clauzele contractuale sau prevederile legale prevăd altfel. Conducătorul poate fi eliberat din funcţie înainte de expirarea termenului contractual, potrivit temeiurilor prevăzute în contract sau lege.

Dacă e necesar, în structura administrativă a întreprinderii poate fi inclus consiliul de directori. El este desemnat numai în cazul în care statutul stipulează funcţiile, competenţa, condiţiile de desemnare şi modul de funcţionare.

182 Legea nr.123/2003 privind administraţia publică locală. 183 Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor, Vol.2,Chişinău,2006, pag.247184 Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin hotărîrea de Guvern nr.387 din 06.06.1994, Monitorul Oficial al R. Moldova nr.2/16 din 02.09.1994

76

Patrimoniul întreprinderii municipale se constituie din fonduri fixe şi mijloace circulante, precum şi din alte valori, costul cărora este reflectat în balanţă autonomă a întreprinderii. Bunurile municipale transmise de fondator aparţin doar întreprinderii în limitele dreptului de gestiune economică. Întreprinderea îşi poate înstrăina bunurile, numai în baza deciziei fondatorului.

Din momentul fondării, întreprinderea poartă răspundere, pentru obligaţiile sale cu întregul patrimoniu al său.

Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii municipale are loc în modul stabilit de legislaţia în vigoare, în temeiul deciziei fondatorului.

CAPITOLUL 19. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridiceSocietăţile comerciale se fondează datorită voinţei celor ce participă la fondarea acestora. Odată cu

trecerea timpului, pot interveni noi evenimente şi cerinţe, care ar spori sau reduce capacitatea şi potenţialul societăţii fondate. În astfel de circumstanţe, se recurge la procedura de reorganizare a societăţii comerciale.

Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o persoană juridică succesoare, care există sau care ia naştere prin reorganizare.185

Procedura de reorganizare este reglementată de mai multe acte normative, cum ar fi:- Codul civil nr. 1107/2002, art. 69-85, 135, 144, 178;- Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr. 1134/1997, art. 93-96;- Legea privind societăţile cu răspundere limitată, nr. 135/2007, art. 80, 81;- Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845/1992, art. 32, 33;- Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007,

art. 20-22.Reorganizarea poate fi:

1. benevolă;2. forţată.

Reorganizarea benevolă are loc având ca temei hotărârea organului suprem al societăţii, adoptată cu votul majorităţii asociaţilor.

Reorganizarea forţată poate fi efectuată având ca temei hotărârea instanţei de judecată sau organului administrativ competent.

În procesul de reorganizare participă cel puţin două persoane juridice.Potrivit prevederilor alin. (1) art. 69 al Codului civil, persoana juridică se reorganizează prin fuziune

(contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare.În continuare ne vom referi la fiecare caz de reorganizare în parte.

§2. Reorganizarea prin fuziuneFuziunea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare prin care două sau mai multe societăţi

comerciale sau persoane juridice cu scop lucrativ îşi unesc patrimoniile într-o singură persoană juridică pentru concentrarea capitalului şi sporirea rentabilităţii.186

Din prevederile alin. (1) art. 73 al Codului civil, rezultă că fuziunea are loc prin două modalităţi:- contopire;- absorbţie.

Prin contopire înţelegem acel procedeu juridic prin care două sau mai multe societăţi comerciale se unesc pentru a forma o nouă persoană juridică (un nou subiect de drept).

Ca rezultat al contopirii, societăţile comerciale care participă la acest procedeu de reorganizare îşi încetează existenţa, iar drepturile şi obligaţiile acestor societăţi trec integral la subiectul de drept nou format.

Prin absorbţie înţelegem acel procedeu juridic care are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică absorbantă.

Spre deosebire de contopire, în rezultatul absorbţiei, una sau mai multe persoane juridice care dispar ca subiecte de drept (persoane juridice absorbite), se alipesc la o alta (persoana juridică absorbantă), ultima păstrându-şi personalitatea juridică şi devenind cu un potenţial mai mare pe piaţă, drepturile şi obligaţiile ale persoanelor juridice absorbite trec integral la cea absorbantă.

Procedura de reorganizare prin fuziune (contopire sau absorbţie) parcurge mai multe etape:

185 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu: “Dreptul Afacerilor”, Volumul 1, Editura Tipografiei Centrale, Chişinău – 2004, pag. 312186 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op. cit. pag. 314

77

- Pregătirea contractului de fuziune. Din conţinutul prevederilor art. 74 al Codului civil, rezultă că societăţile participante la procedura de reorganizare prin contopire sau absorbţie sunt obligate să elaboreze un proiect al contractului de fuziune. Acesta va conţine

- Forma (felul) fuziunii;- Denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune;- Fundamentarea şi condiţiile fuziunii;- Patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;- Raportul valoric al participanţilor;- Data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate în

fuziune.Dacă persoanele juridice fuzionează prin contopire, în proiectul contractului de fuziune trebuie să se indice

şi denumirea, sediul şi organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul contractului de fuziune se anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice care se constituie. Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte în scris.

În proiectul contractului de fuziune urmează să se indice datele de identitate ale noii societăţi comerciale, numele candidatului în funcţia de administrator şi în alte organe.

- Informarea Camerei Înregistrării de Stat cu privire la demararea reorganizării. Având în vedere faptul că Camera Înregistrării de Stat este organul care înregistrează persoanele juridice cu scop lucrativ, orice modificare în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice urmează a fi adusă la cunoştinţa organului respectiv.

Potrivit art. 22 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, persoana juridică supusă reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărârii respective. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de stat a începerii procedurii de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea “în reorganizare”.

Pentru înscrierea în Registrul de stat a începerii procedurii de reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărârea de reorganizare, adoptată de organul competent al persoanei juridice sau de instanţa de judecată.

- Informarea creditorilor. Potrivit art. 72 al Codului civil, în termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de reorganizare, organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice un aviz privind reorganizarea în 2 ediţii consecutive ale “Monitorului Oficial al Republicii Moldova”.

Ulterior, de la publicarea ultimului aviz, în decursul a 2 luni, creditorii pot să ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. La aceste garanţii creditorii pot recurge doar dacă se va demonstra că în urma reorganizării drepturile acestor creditori la satisfacerea creanţelor va fi pusă în pericol. Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute până la reorganizarea acestora dacă din actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului. 

- Inventarierea. O importanţă deosebită în procesul de fuziune constituie procedura de transmitere a patrimoniului persoanei juridice ce urmează să fie radiată către persoana juridică succesor în drepturi. Transmiterea patrimoniului se efectuează în baza unui act de predare-primire în care sunt reflectate activele şi pasivele societăţii. Pentru constatarea activelor şi pasivelor ce se transmit, iniţial urmează a fi desfăşurată inventarierea în conformitate cu prevederile normelor contabile.

Actul de predare-primire, după cum şi contractul fuziune, se confirmă de fondatorii persoanelor juridice care sunt implicate în fuziune şi necesită a fi semnat de către toţi reprezentanţii societăţilor comerciale participante la fuziune.

- Înregistrarea fuziunii. După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova privind fuziunea, organul executiv al persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la contopire depune, la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicită înregistrarea fuziunii.

La cerere se anexează:a) copia autentificată de pe contractul de fuziune;b) hotărârea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante;c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor;d) autorizaţia de fuziune, după caz.

După înregistrarea reorganizării de către organul de înregistrare, persoanele juridice absorbite sau cele contopite se consideră dizolvate şi se radiază din registrul de stat al persoanelor juridice.§3. Reorganizarea prin dezmembrare

78

Dezmembrarea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare, prin care o societate comercială se împarte in două sau mai multe societăţi comerciale independente sau în care dintr-o societate comercială se separă o parte, formând o societate comercială independentă.187

Dezmembrarea persoanei juridice poate avea loc prin:1. divizare;2. separare.

Divizarea este acea procedură de reorganizare, prin care societatea comercială se divizează în două sau mai multe societăţi comerciale, creând astfel noi societăţi subiecte de drept. Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau mai multe persoane juridice care iau fiinţă.

Separarea are ca efect desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice care nu-şi încetează existenţă şi transmiterea ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă.

Spre deosebire de divizare, care are ca efect dispariţia subiectului de drept care se dezmembrează, în cazul separării societatea comercială supusă dezmembrării nu se dizolvă, respectiv nu îşi pierde personalitatea juridică, ci doar din componenţa ei se desprind şi iau fiinţă una sau mai multe persoane juridice, prima rămânând şi după dezmembrare să existe.

Procedura de reorganizare prin dezmembrare trece prin următoarele etape:- Negocierea şi elaborarea planului de dezmembrare. Dezmembrarea societăţii comerciale se

produce în baza unui plan aprobat de adunarea generală. Potrivit art. 81 al Codului civil,  dezmembrarea, indiferent de forma ei, urmează a fi efectuată în

conformitate cu proiectul de dezmembrare, elaborat de organul executiv.Proiectul dezmembrării trebuie să includă: a) forma (felul) dezmembrării: prin divizare sau separare;b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmembrează;c) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constituie în urma dezmembrării sau cărora li se

dă o parte din patrimoniu;d) partea de patrimoniu care se transmite;e) numărul de participanţi care trec la persoana juridică ce se constituie;f) raportul valoric al participaţiunilor;g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu scop lucrativ care se

dezmembrează şi de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care se constituie sau care există, data la care aceste participaţiuni dau dreptul la dividende;

h) data întocmirii bilanţului de repartiţie;i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.Proiectul dezmembrării se întocmeşte în scris. La proiectul dezmembrării se anexează proiectul actului

de constituire al noii persoane juridice, după caz. - Aprobarea proiectului dezmembrării de către organul suprem al societăţii. Potrivit art. 81 al

Codului civil proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea generală a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi, dacă actul de constituire nu prevede o majoritate mai mare. Concomitent cu aprobarea proiectului dezmembrării, adunarea generală a participanţilor, cu aceeaşi majoritate, aprobă actul de constituire al noii persoane juridice şi desemnează organul ei executiv.

- Informarea Camerei Înregistrării de Stat. Indiferent de forma de reorganizare, inclusiv şi în cazul dezmembrării, persoana juridică supusă reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărârii respective. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de stat a începerii procedurii de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea “în reorganizare”.

Pentru înscrierea în Registrul de stat a începerii procedurii de reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărârea de reorganizare, adoptată de organul competent al persoanei juridice sau de instanţa de judecată.

- Informarea creditorilor. Fiind o formă a reorganizării, şi în cazul dezmembrării creditorii persoanei juridice supuse reorganizării prin dezmembrare, urmează a fi înştiinţaţi despre această hotărâre. Ca şi în cazul reorganizării prin fuziune, procedura de informare a creditorilor despre decizia de reorganizare prin dezmembrare este reglementată de art. 72 al Codului civil.

În termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de reorganizare prin dezmembrare, organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare urmează să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice un aviz privind reorganizarea în 2 ediţii consecutive ale “Monitorului Oficial al Republicii Moldova”.

187 Roşca N., Baieş S., op. cit. pag. 32679

În decursul a 2 luni de la publicarea ultimului aviz, creditorii sunt în drept să solicite persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine creditorilor doar dacă vor dovedi că prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor lor. 

Creditorii sunt în drept să informeze organul înregistrării de stat cu privire la creanţele faţă de debitorul care se reorganizează. 

Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute până la reorganizarea acestora dacă din actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului. Membrii organului executiv al persoanei juridice participante la reorganizare răspund solidar, pe parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare participanţilor sau creditorilor persoanelor juridice reorganizate.

- Inventarierea. Ca şi în cazul fuziunii, procedura de reorganizare prin dezmembrare presupune necesitatea efectuării inventarierii şi întocmirii actului de predare-primire a patrimoniului de la o societate la alta.

- Înregistrarea dezmembrării. Această etapă este expres reglementată de art. 82, 83 ale Codului civil. Astfel, organul executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la ultima publicare privind dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat şi o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie sau unde este înregistrată persoana juridică la care trece o parte din patrimoniu. La cerere se anexează proiectul dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor juridice participante, şi dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii datoriilor.

La cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie se anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.

După prezentarea actelor respective, Camera Înregistrării de Stat le verifică şi dacă corespund cerinţelor legale, se face înregistrarea divizării.

Iniţial se înregistrează societăţile constituite prin divizare şi mai apoi se radiază societăţile dizolvate (în cazul dezmembrării prin divizare), în cazul dezmembrării prin separare - mai întâi se înregistrează noua societate, care preia bunurile şi documentele de la societate reorganizată, după care registratorul înscrie modificările din actele de constituire ale societăţii care s-a reorganizat.

După înregistrarea efectuată, persoana juridică divizată se consideră dizolvată şi se radiază din registrul de stat.

Ca efecte ale dezmembrării se menţionează că de la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o parte din el trece la persoanele juridice constituite sau existente. Noua persoană juridică sau cea existentă primeşte prin act de transmitere şi include în bilanţul său patrimoniul primit şi, după caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării. 

§4. TransformareaTransformarea societăţii comerciale este o formă de organizare prin care aceasta îşi schimbă forma

juridică de organizare a activităţii sale prin modificarea actelor de constituire în condiţiile legii. Procedura de transformare succede următoarelor etape:- Adoptarea hotărârii privind transformarea şi elaborarea actului de constituire al societăţii în care

se transformă;- Informarea creditorilor;- Inventarierea patrimoniului;- Înregistrarea transformării la organul abilitat.Hotărârea privind reorganizarea societăţii comerciale prin transformare din o formă juridică de

organizare în alta se ia de către adunarea generală a societăţii care urmează a fi supusă transformării. Hotărârea de transformare se adoptă cu majoritatea necesară pentru modificarea actului de constituire, în dependenţă de forma juridică de organizare a societăţii comerciale supuse transformării. După adoptarea hotărârii privind transformarea, în termen de 30 zile se notifică Camera Înregistrării de Stat despre iniţierea procedurii de reorganizare prin transformare, care va consemna la rubrica respectivă din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice menţiunea „în reorganizare”.

Potrivit art. 72 al Codului civil în termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de reorganizare organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice un aviz privind reorganizarea în două ediţii consecutive ale Monitorului Oficial al Republicii Moldova.

Ulterior, de la publicarea ultimului aviz, în decursul a 2 luni, creditorii pot să ceară persoanei juridice care se reorganizează prin transformare garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. La aceste garanţii creditorii pot recurge doar dacă se va demonstra că în urma reorganizării drepturile acestor creditori la satisfacerea creanţelor va fi pusă în pericol.

80

Inventarierea este o etapă obligatore care culminează cu întocmirea actului de predare-primire a activelor şi pasivelor. Persoana juridică transformată devine successor al drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice care s-a transformat.

La înregistrarea transformării la Camera Înregistrării de Stat, prevederile art. 82, 83 ale Codului civil se aplică corespunzător.

După ce Camera Înregistrării de Stat a recepţionat actele în termenul prevăzut de art. 82 al Codului civil, după verificarea acestora registratorul de stat adoptă decizia de înregistrare a transformării sau de respingere a cererii.

Înregistrarea transformării în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice serveşte temei pentru modificarea ştampilei, denumirii, licenţelor, etc.

§5. Procedura de lichidare a persoanelor juridiceSocietatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe durata stabilită în actul

constitutiv. Uneori durata societăţii se prelungeşte chiar şi după decesul asociaţilor care au constituit societatea. Dar orice societate comercială va sfârşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil ca şi o persoană fizică: se naşte, trăieşte şi moare.188

Dizolvarea este acea operaţiune juridică prin care persoana juridică cu scop lucrativ pune capăt activităţii sale de întreprinzător, cu lipsirea acesteia de dreptul de a încheia acte juridice legate de activitatea de întreprinzător.

De fapt, existenţa persoanei juridice nu încetează, ea continuă să existe pentru a exercita operaţiunile legate de lichidarea patrimoniului agonisit în timpul activităţii. În acest caz, rezultă că societatea comercială dispune de o capacitate juridică restrânsă, restrângerea capacităţii survenind imediat demarării dizolvării.

Potrivit alin. (1) art. 86 al Codului civil, Persoana juridică se dizolvă în temeiul:a) expirării termenului stabilit pentru durata ei;b) atingerii scopului pentru care a fost constituită sau imposibilităţii atingerii lui;c) hotărârii organului ei competent;d) hotărârii judecătoreşti în cazurile prevăzute la art. 87;e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare;f) faptului că persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant;g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.Din conţinutul normei sus citate, rezultă că dizolvarea persoanei juridice poate fi de două feluri:1.dizolvare voluntară (benevolă);2.dizolvare forţată (în baza hotărârii instanţei de judecată).

Dizolvarea voluntară survine în următoarele cazuri:a) expirării termenului stabilit în actul de constituire (lit. a) alin. (1) art. 86 Cod civil).

De regulă, la fondarea societăţilor comerciale, fondatorii nu prevăd un termen limită de activitate a societăţii, aceasta fiind constituită pentru o activitate pe o perioadă nedeterminată. Fiind expresia voinţei fondatorilor, totuşi, legislaţia nu interzice constituirea societăţii comerciale pentru activitatea acesteia pe o perioadă limitată.

Potrivit alin. (2) art. 65 al Codului civil,  la expirarea termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă până la acel moment actele de constituire nu se modifică.

Din data constituirii persoanei juridice pe perioadă determinată până la dizolvare, organul suprem poate modifica actele de constituire, transformând-o cu un termen perpetuu de existenţă.

b) atingerii scopului propus pentru care a fost constituită societatea (lit. b) alin. (1) art. 86 Cod civil).

Fondatorii constituie societatea comercială, având ca scop obţinerea de profit din activitatea de întreprinzător şi împărţirea acestuia între asociaţi. Acest scop nu se atinge imediat la data constituirii societăţii, ci necesită o perioadă de timp. La atingerea scopului, societatea urmează să îşi înceteze.

c) imposibilitatea atingerii scopului propus pentru care a fost constituită societatea (lit. b) alin. (1) art. 86 Cod civil).

Având ca scop obţinerea de profit şi împărţirea acestuia între asociaţi, în cazul imposibilităţii atingerii scopului propus la constituirea societăţii, cum ar fi suportarea unor pierderi neaşteptate, aceasta urmează a fi dizolvată, în caz contrar societatea riscă să intre în stare de insolvabilitate.

d) adoptarea hotărârii de dizolvare de către organul competent al persoanei juridice respective (lit. c) alin. (1) art. 86 Cod civil).

Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii organului suprem competent, întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa asociaţilor manifestată prin actul de constituire.

188 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, “Curs de drept comercial”, Departamentul Editorial Poligrafic al ASEM, Chişinău, 2007, pag.85

81

Respectiv, tot ei pot decide şi în privinţa dizolvării societăţii. Voinţa asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării asociaţilor care exprimă voinţa socială.

Organul competent suprem va adopta hotărârea privind dizolvarea în toate cazurile impuse de lege şi de interesele asociaţilor, şi anume:

- numărul de asociaţi scade sub numărul stabilit de lege;- numărul total al asociaţilor depăşeşte numărul stabilit de lege; - valoarea activelor societăţii comerciale se reduce sub nivelul capitalului social minim stabilit de

lege; - în societatea în comandită au rămas mai mulţi asociaţi, însă aceştia sunt numai asociaţi

comanditaţi sau numai asociaţi comanditari, iar în decursul a 6 luni societatea nu s-a reorganizat şi nici nu şi-a suplimentat componenţa cu categoria de asociaţi care lipsea.

Dizolvarea forţată are loc în temeiul hotărârii instanţei de judecată.Dizolvarea forţată va surveni:

a) în cazul insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare (lit. e) alin. (1) art. 86 Cod civil)

Procedura de insolvabilitate, precum şi încetarea procesului de insolvabilitate, inclusiv în legătură cu insuficienţa masei debitoare, este reglementată de Legea insolvabilităţii nr. 632/2001. Potrivit alin. (1) art. 154 al Legii insolvabilităţii, dacă, după intentarea procesului de insolvabilitate, se stabileşte că masa debitoare nu este suficientă pentru a acoperi cheltuielile procesului, instanţa de judecată trebuie să înceteze procesul, cu dizolvarea debitorului.

b) în cazurile prevăzute de art. 87 al Codului civil.Potrivit alin. (1) art. 87 al Codului civil, instanţa de judecată dizolvă persoana juridică dacă:- constituirea ei este viciată. Se consideră viciată constituirea persoanei juridice dacă la data

constituirii s-au încălcat condiţiile de formă sau de fond ale actului de constituire. Dacă încălcarea condiţiilor de fond sau de formă a urmat după constituirea persoanei juridice, la data constituirii actul de constituire respectând exigenţele legii, atunci acest caz nu serveşte temei de dizolvare.

- actul de constituire nu corespunde prevederilor legii. În acest caz neconcordanţele actului de constituire cu exigenţele legii pot genera din modificările operate în el de către organul suprem al persoanei juridice după constituirea acesteia. Dacă după constituire în legislaţie survin careva modificări referitoare la exigenţele actului de constituire, acesta urmează a fi racordat acestor prevederi, în caz contrar societatea riscă să fie dizolvată.

- nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma ei juridică de organizare. Exemplu pot servi Întreprinderile de Arendă, care odată cu adoptarea Codului civil, o astfel de formă juridică de organizare nu se prevede. În acest caz, întreprinderile de arendă care activau la data intrării în vigoare a Codului civil, urmau să-şi modifice forma juridică de organizare. În caz contrar acestea riscau să fie dizolvate.

- activitatea ei contravine ordinii publice. Societatea comercială care practică un gen de activitate interzis de lege sau un gen de activitate monopol de stat activează contrar ordinii publice.

- există alte situaţii prevăzute de lege. Aici putem remarca prevederile alin. (6) art. 26 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, potrivit cărora Inspectoratul Fiscal Principal de Stat va prezenta trimestrial organului înregistrării de stat informaţie despre persoanele juridice care, în decurs de 12 luni de la data înregistrării, nu au prezentat dările de seamă fiscale prevăzute de legislaţie şi nu au efectuat operaţii pe nici un cont bancar, indicând existenţa sau lipsa datoriilor la bugetul public naţional, pentru a decide asupra radierii acestora din Registrul de stat.

Potrivit alin. (2) art. 86 al Codului civil, dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune şi dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului ei, în starea în care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către persoanele juridice beneficiare. 

Potrivit alin. (2) art. 23 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, registratorul adoptă decizia cu privire la înregistrarea dizolvării persoanei juridice şi consemnează în Registrul de stat informaţia respectivă. La înregistrarea dizolvării persoanei juridice, organul înregistrării de stat înscrie în Registrul de stat menţiunea “în lichidare”. Din acest moment se interzice participarea persoanei juridice în lichidare în calitate de fondator (asociat) al altei persoane juridice. 

Lichidarea societăţilor comerciale constituie un ansamblu de operaţiuni, având ca scop încheierea afacerilor aflate în curs de desfăşurare, la data dizolvării societăţii, transformarea activului şi împărţirea între asociaţi a sumelor de bani rămase după efectuarea plăţilor.189

Prin lichidare se înţeleg toate operaţiunile, care au drept scop terminarea afacerilor în curs în momentul declarării dizolvării, astfel încât să se poată obţine realizarea activă, plata pasivului şi repartizarea activului patrimonial net între asociaţi.189 Romul Petru Vonică. Dreptul societăţilor comerciale. - Ed. II, rev. şi adaug. - Bucureşti, 2000. -pag. 153

82

Procedura de lichidare trece prin mai multe etape:- desemnarea lichidatorului şi intrarea acestuia în funcţie cu transmiterea către el a patrimoniului

societăţii;- notificarea creditorilor şi publicarea avizului în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”;- înaintarea creanţelor către societatea care se dizolvă;- întocmirea bilanţului de lichidare;- satisfacerea (stingerea, achitarea) creanţelor;- repartizarea între asociaţi a activelor rămase după satisfacerea creanţelor;- înaintarea actelor Camerei Înregistrării de Stat;- adoptarea de Camera Înregistrării de Stat a deciziei de radiere a societăţii din Registrul de Stat al

Persoanelor Juridice.Principiile caracteristice procedurii de lichidare sunt următoarele:1. Personalitatea juridică a societăţii comerciale subzistă pentru nevoile lichidării190.

Potrivit alin. (3) art. 86 al Codului civil persoana juridică continuă să existe şi după dizolvare în măsura în care este necesar pentru lichidarea patrimoniului. Din conţinutul acestui articol, rezultă că continuarea existenţei personalităţii juridice se referă la toate elementele persoanei juridice: structura organizatorică, patrimoniul, scopul.

Astfel, organul suprem al societăţii continuă să îşi exercite atribuţiile. Administratorul devine lichidator, dacă organul supreme sau instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană.

Patrimoniul există, nu dispare. Scopul societăţii comerciale se modifică în sensul că, din data demarării procedurii de lichidare, scopul este cel de a satisface creanţele creditorilor, împărţirea patrimoniului între asociaţi şi radierea societăţii.Persoana juridică dispune de capacitatea juridică restrânsă. Personalitatea juridică dispare doar după finalizarea procedurii de lichidare, odată cu radierea societăţii din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.

2. Lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor.De regulă, lichidarea nu poate interveni la cererea creditorilor societăţii, cu excepţia cazului de lichidare

conform prevederilor Legii insolvabilităţii, nr. 632/2001.Mai întâi, urmează ca creditorii să îşi înainteze creanţele faţă de societatea aflată în procedură de

lichidare, şi doar după achitarea integrală a acestora, patrimoniul rămas va fi împărţit între asociaţi proporţional participaţiunii în capitalul social.

3.Lichidarea societăţii este obligatorie.Odată cu dizolvarea persoanei juridice, lichidarea este obligatorie. Lichidarea nu survine în cazul

demarării procedurii de reorganizare. Odată cu deschiderea procedurii de lichidare, se modifică obiectul şi scopul persoanei juridice,

Administratorul devine lichidator, dacă organul suprem al societăţii sau instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană, dreptul de reprezentare a intereselor societăţii şi de gestiune a patrimoniului societăţii trece de la Administrator la lichidator.

Procedura de lichidare a persoanelor juridice parcurge următoarele etape:1. Desemnarea lichidatorului;Prin hotărârea organului suprem al persoanei juridice sau prin hotărârea instanţei de judecată se

desemnează lichidatorul. Dacă prin hotărâre nu se desemnează lichidatorul, atunci administratorul devine din oficiu lichidator.

Acesta urmează să notifice imediat Camera Înregistrării de Stat, să prezinte hotărârea de desemnare a sa în această funcţie, iar organul de înregistrare va opera menţiunile despre lichidator în rubrica respectivă în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.

2. Informarea creditorilor; Potrivit art. 91 al Codului civil, după înregistrarea desemnării sale, lichidatorul publică în “Monitorul

Oficial al Republicii Moldova”, în două ediţii consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor.

3. Înaintarea creanţelor;Conform art. 92 al Codului civil, termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei

publicaţii a avizului în “Monitorul Oficial al Republicii Moldova”. Prin hotărârea de lichidare se poate prevedea un termen mai lung. Dacă lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul, ca în termen de 30 de zile de la data când a fost informat despre respingerea creanţei, să înainteze o acţiune în instanţă de judecată privind încasarea datoriilor.

4. Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare;

190 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op. cit., pag. 355.83

Lichidatorul, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor, este obligat să întocmească un proiect al bilanţului de lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de lichidator şi datoriile care se află în curs de examinare în instanţa de judecată.

Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul. Dacă din proiectul de lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul este obligat să declare starea de insolvabilitate. Această obligaţie este expres prevăzută şi de   lit. b) alin. (2) art. 26 al Legii insolvabilităţii, nr. 632/2001, conform căruia debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi dacă în cadrul lichidării, care se efectuează conform altor legi, devine evident că debitorul nu poate satisface integral creanţele creditorilor.

5. Lichidarea activului şi pasivului societăţii;Prin lichidare a activului societăţii se înţelege:- transformarea bunurilor societăţii în bani;- încasarea creanţelor de la debitorii societăţii. Ca bunuri ce urmează a fi supuse procedurii de transformare în bani (de vânzare), sunt bunurile mobile,

imobile, corporale, incorporale, bunurile aduse ca aport în natură la momentul constituirii societăţii, bunurile dobândite pe parcursul activităţii societăţii.

Încasarea creanţelor de la debitorii societăţii, de asemenea este o procedură de durată în timp. Dacă debitorii nu sunt de acord să restituie datoriile, atunci lichidatorul are obligaţia de a solicita încasarea forţată a acestora prin intermediul instanţei de judecată.

Prin lichidare a pasivului societăţii se înţelege însăşi achitarea datoriilor creditoare pe care le are societatea aflată în procedură de lichidare. Această procedură urmează imediat finalizării procedurii de lichidare a activului, deoarece mijloacele băneşti sunt obţinute în urma vânzării patrimoniului societăţii şi încasării datoriilor debitoare.

Potrivit art. 96 al Codului civil activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt transmise de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social.

Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte raportul privind lichidarea, care reflectă mărimea şi componenţa activelor rămase. Dacă 2 sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul întocmeşte un proiect de repartizare a activelor, în care stabileşte principiile de repartizare. Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţământul participanţilor, poate să nu înstrăineze bunurile ei dacă nu este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.

Proiectul de împărţire a activelor, calculele şi raportul privind lichidarea se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul poate introduce modificări în proiectul de împărţire, luând în considerare voinţa participanţilor.

Potrivit art. 98 al Codului civil, activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decât după 12 luni de la data ultimei publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării bilanţului lichidării şi a planului repartizării activelor dacă aceste documente nu au fost contestate în instanţă de judecată sau dacă cererea de contestare a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

6. Radierea persoanei juridice;După repartizarea activelor nete între asociaţii societăţii în proces de lichidare în termen de 2 luni din

momentul aprobării bilanţului de lichidare, lichidatorul va depune la Camera Înregistrării de Stat o cerere prin care va solicita radierea persoanei juridice din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.

Potrivit art. 24 al Legii nr. 220/2007, pentru radierea persoanelor juridice din Registrul de stat se depun următoarele documente:

a) cererea de radiere, conform modelului aprobat de organul înregistrării de stat;b) bilanţul de lichidare şi planul de repartizare a activelor, aprobate de organul sau instanţa de judecată

care a desemnat lichidatorul; c) documentul ce confirmă lipsa datoriilor la bugetul public naţional, depus în conformitate cu

procedura prevăzută;d) copiile avizelor de reorganizare sau lichidare a persoanei juridice, publicate conform art. 72 sau 91

din Codul civil.Până la depunerea documentelor privind radierea din Registrul de stat, persoana juridică în lichidare este

obligată, pe propria răspundere, să închidă contul (conturile) bancar şi să predea ştampila pentru distrugere organului abilitat.

În cazul în care este în vigoare hotărârea instanţei de judecată privind lichidarea şi radierea persoanei juridice din Registrul de stat, depunerea documentelor prevăzute la alin.(1) nu este necesară.

84

Registratorul Camerei Înregistrării de Stat adoptă decizia de radiere în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii de radiere, care poate fi atacată în instanţa de judecată de către persoana care se consider lezată în drepturi.

Potrivit art. 100 al Codului civil, dacă, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină soldul ori dacă se atestă existenţa unor active, instanţa de judecată poate, la cererea oricărei persoane interesate, să redeschidă procedura lichidării şi, dacă este necesar, să desemneze un lichidator. În acest caz, persoana juridică este considerată ca fiind existentă, dar în exclusivitate în scopul desfăşurării lichidării redeschise. În acest caz, organul înregistrării de stat adoptă, din oficiu, decizia de restabilire a datelor din Registrul de stat potrivit situaţiei de până la radierea persoanei juridice. Dacă instanţa de judecată desemnează un nou lichidator, în Registrul de stat se vor înscrie datele lichidatorului desemnat.

Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor îndreptăţite restituirea a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul. §6. Lichidatorul persoanei juridice

Odată cu derularea procedurii de lichidare, organul suprem al persoanei juridice sau instanţa de judecată prin hotărârea de derulare a procedurii de lichidare, desemnează un lichidator.

Conform prevederilor alin. (1) art. 90 al Codului civil poate fi lichidator orice persoană fizică majoră cu capacitate deplină de exerciţiu care are cetăţenia Republicii Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului.

Potrivit alin. (2) art. 35 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845/1992, sunt impuse unele condiţii speciale pentru lichidatori, şi anume, trebuie să dispună de studii superioare, să posede cunoştinţe şi experienţă în domeniu şi să fie înregistrată ca întreprinzător individual. Aceste cerinţe suplimentare nu sunt aplicabile, la moment, deoarece activitatea de lichidator al societăţilor comerciale nu poate fi calificată ca activitate de întreprinzător, ceea ce ar submina interesele asociaţilor.

Conţinutul prevederilor art. 90 al Codului civil prevede posibilitatea desemnării la aceeaşi societate a mai multor lichidator. În acest sens alin. (5)  al normei sus citate, în cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă persoana juridică în comun dacă actul de constituire sau hotărârea prin care sunt desemnaţi nu prevede altfel. 

Din momentul desemnării sale, acesta notifică Camera Înregistrării de Stat despre desemnarea sa în această funcţie, prezentând hotărârea organului suprem al societăţii sau hotărârea instanţei de judecată şi comunicând datele de identitate, cu prezentarea specimentului semnăturii.

În exercitarea atribuţiilor sale, lichidatorul dispune de următoarele împuterniciri:- Valorifică (stinge, achită) creanţele faţă de creditori;- Transformă în bani bunurile societăţi;- Execută şi finalizează operaţiunile rezultate din contractele încheiate de societatea aflată în

procedură de lichidare;- Întocmeşte inventarul şi elaborează proiectul bilanţului de lichidare;- Păstrează patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori;- Întocmeşte şi ţine un registru şnuruit al tuturor operaţiunile lichidării în ordinea lor cronologică

şi al tranzacţiilor cu patrimoniul societăţii.  Potrivit alin. (9) art. 90 al Codului civil, lichidatorul poate fi revocat oricând de organul sau de instanţa de judecată care l-a desemnat. Prin aceeaşi hotărâre se desemnează un alt lichidator. Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o. Dacă succesorul este desemnat de instanţa de judecată, raportul se prezintă instanţei de judecată.Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de instanţa de judecată care l-a desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

CAPITOLUL 20. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORI§1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate

Societatea care activează într-un mediu economic ce se caracterizează printr-o instabilitate majoră, trebuie să posede un grad înalt de flexibilitate, în special luând în considerare că în Republica Moldova, pe lângă influenţa negativă a factorilor economici (cerere scăzută, nivel jos al puterii de cumpărare etc.), influenţează negativ şi factorii juridici (elaborarea legilor legate de activitatea economică fără să se respecte interesele agenţilor economici, modificarea frecventă a actelor normative etc.), creând astfel obstacole adiţionale.

Ajunse în situaţii dificile întreprinderile se ciocnesc de o majoră problemă: cum să gestioneze patrimoniul ca în final să se poată salva de la lichidare definitivă. Toate speranţele sunt puse în managementul financiar, în sarcina căruia ar trebui să intre gestionarea corectă a masei debitoare şi luarea deciziilor oportune pentru a salva situaţia. Deoarece la un management eficient se apelează prea târziu, întreprinderile aflându-se deja în proces de insolvabilitate, acestora le vine foarte greu să modifice cursul derulării evenimentelor.

85

Intentarea, derularea şi încetarea proceselor de insolvabilitate al debitorilor aflaţi în incapacitate de plată este prevăzută de Legea insolvabilităţii nr.632-XV din 14.11.2001. Odată cu intrarea în vigoare a Legii insolvabilităţii, a fost abrogată Legea cu privire la faliment nr.786-XIII din 26.02.1996, iar termenul de “faliment” a fost înlocuit cu cel de “insolvabilitate”.

Termenul de faliment are două accepţiuni: în sens economic şi în sens juridic.În sens economic, falimentul desemnează starea financiară a unei persoane care nu poate să satisfacă

cerinţele creditorilor săi.În sens juridic, falimentul are două sensuri: în sens larg prin faliment este desemnată o instituţie

juridică, un ansamblu de norme juridice ce reglementează relaţiile în legătură cu urmărirea bunurilor debitorului insolvabil, indiferent de faptul dacă debitorul este supus lichidării sau îşi restabileşte capacitatea de plată. În sens restrâns, falimentul reprezintă un ansamblu de norme juridice, conform cărora bunurile debitorului sunt expuse vânzării, banii se împart între creditori, iar debitorul insolvabil persoană fizică este privat de statutul de întreprinzător, iar cel persoană juridică se lichidează.191

Prin termenul “insolvabilitate” se înţelege o stare deficitară a patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor active de către elementele pasive, având drept consecinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine prin executare silită plata datoriilor ajunse la scadenţă.192

Conform art.2 al Legii insolvabilităţii, insolvabilitatea este definită ca situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obligaţiile de plată.

Incapacitatea de plată reprezintă o insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a fondurilor băneşti şi altor bunuri necesare pentru plata obligaţiilor scadente, o stare în care debitorul nu poate într-un ritm satisfăcător să mobilizeze resursele financiare necesare acoperirii datoriilor sale comerciale.

Imposibilitatea de a-şi achita creanţele poate fi consecinţa insuficienţei de numerar (insolvenţă sau insolvabilitate relativă) sau insuficienţă de active (insolvabilitate absolută).

Insolvenţa este o împrejurare ce declanşează procesul de insolvabilitate şi nu presupune în mod necesar ca activul patrimoniului debitorului să fie mai mic decât pasivul acestuia; ea poate surveni chiar atunci când activul depăşeşte pasivul, dacă elementele active nu pot satisface, în ritm constant nevoile de acoperire a pasivului (cum sunt cazurile în care elementele active nu sunt lichide, sau fiind investite în operaţii de lungă durată nu pot fi afectate plăţilor datoriilor). În aceste situaţii, debitorul ar putea transforma activele sale în mijloace financiare, care ar soluţiona situaţia dificilă în care a intrat debitorul.

Insolvabilitatea absolută prezintă situaţia debitorului în care valoarea pasivelor depăşeşte valoarea activelor, adică mărimea creanţelor creditoare este mai mare decât posibilităţile de achitare din partea debitorului, iar mărimea totală a creanţelor va fi achitată parţial.

Rolul managementului financiar la întreprinderile aflate în dificultate joacă un rol primordial, de el şi de abilităţile conducerii întreprinzătorilor depinde succesul în activitatea economică.

Procesul de insolvabilitate este un proces intentat de şi aflat sub supravegherea instanţei de judecată prin care debitorul, în scopul satisfacerii într-o mărime cât mai mare a creanţelor creditorilor, este supus unui regim juridic special, având ca consecinţă determinarea, distribuirea masei debitoare şi valorificarea acesteia între creditori, finalizată cu radierea debitorului din Registrul de Stat al Întreprinderilor şi Organizaţiilor, dacă nu este posibilă restabilirea capacităţii de plată ori satisfacerea cerinţelor creditorilor într-un alt mod.

Din definiţia dată, rezultă următoarele trăsături caracteristice (caractere juridice) ale procesului de insolvabilitate:

a) judiciar – procesul de insolvabilitate este intentat de către instanţa de judecată (Curtea de Apel Economică), se derulează sub supravegherea instanţei de judecată, participanţii la acest proces fiind obligaţi să sesizeze instanţa de judecată neîntârziat despre orice circumstanţe relevante procesului de insolvabilitate;

b) unitar - procesul de insolvabilitate presupune că tuturor debitorilor se aplică aceleaşi principii de derulare a procesului de insolvabilitate, iar toate bunurile debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, precum şi cele pe care el le dobândeşte pe parcursul procesului fac parte din masa debitoare (activă) şi se folosesc exclusiv întru derularea procesului de insolvabilitate.

c) public – după intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată este investită prin lege de a supraveghea procedura publică a insolvabilităţii, iar în conformitate cu prevederile alin.(1) art.223 al Legii insolvabilităţii instanţele de judecată ţin un registru public al cauzelor de insolvabilitate, în care se fac menţiuni despre fiecare cauză de insolvabilitate examinată sau în curs de examinare. La registru are acces orice persoană, iar instanţa de judecată eliberează persoanelor interesate extrase din registrul cauzelor de insolvabilitate;

191 Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş “Dreptul afacerilor”, Volumul I, Chişinău – 2004, pag.375.192 “Dicţionar de drept privat”, Profesor universitar, dr. Mircea Duţu, ediţia a II-a, Editura “Mondan”, Bucureşti, 2002, pag.422.

86

d) colectiv – conform Legii insolvabilităţii creanţele se execută conform rangului validat de instanţa de judecată în tabelul creanţelor. Achitarea începe doar după validarea creanţelor la şedinţa Adunării creditorilor de validare. Dacă activele repartizate vor fi insuficiente pentru întreaga categorie de creditori, repartizarea masei debitoare va fi efectuată proporţional ponderii creanţelor;

e) concursual - presupune că această procedură urmăreşte satisfacerea creanţelor tuturor creditorilor care vin în concurs la executarea impusă a debitorilor.

§2. Participanţii la procesul de insolvabilitateÎn cadrul procesului de insolvabilitate sunt implicaţi următorii participanţi:

1. debitorul insolvabil;2. administratorul insolvabilităţii;3. organele creditorilor;4. instanţa de judecată.

Debitorul insolvabil. Art.2 al Legii insolvabilităţii prevede că debitor poate fi orice persoană care are datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale, şi împotriva căreia a fost depusă în instanţa de judecată o cerere de intentare a unui proces de insolvabilitate.

Din definiţia legală, putem deduce că pentru a deveni debitor, persoana trebuie să întrunească, concomitent, două condiţii:

1. să aibă datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale. Scadenţă este creanţa, ajunsă la o anumită dată când se împlineşte termenul care afectează obligaţia de plată;

2. existenţa cererii de intentare a procesului de insolvabilitate, depusă în instanţa de judecată. Procesului de insolvabilitate poate fi supus atât persoanele juridice, cât şi persoanele fizice care practică

activitate economică.Persoanele juridice în privinţa cărora poate fi intentat un proces de insolvabilitate pot fi:

a) societăţi comerciale:- societăţi în nume colectiv;- societăţi în comandită;- societăţi cu răspundere limitată;- societăţi pe acţiuni;

b) cooperative;c) întreprinderi de stat şi întreprinderi municipale;d) organizaţii necomerciale:

- asociaţii;- fundaţii;- instituţii.

Nu poate fi intentat procesul de insolvabilitate persoanelor juridice de drept public, inclusiv Statului, Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului (ministerelor, agenţiilor, inspectoratelor), instanţelor de judecată, Curţii de Conturi, Curţii Constituţionale, Procuraturii, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Băncii Naţionale a Moldovei, Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare, Camerei de Comerţ şi Industrie, unităţilor administrativ-teritoriale (consiliilor municipale şi locale, primăriilor, preturilor).

Persoanele fizice în privinţa cărora poate fi intentat proces de insolvabilitate sunt acelea care desfăşoară activitate economică, şi anume:

a) fondatori de Întreprinderi Individuale;b) fondatori de Gospodării Ţărăneşti;c) titulari de patente de întreprinzător.Nu pot avea statut de debitor şi nu poate fi intentat proces de insolvabilitate în privinţa persoanelor

fizice care nu practică activitate economică (consumatorii).Pentru a intenta un proces de insolvabilitate în privinţa unei persoane, este necesar ca viitorul debitor să

întrunească unele condiţii obligatorii:- să fie înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova. Organele abilitate cu împuternici de înregistrare

sunt Camera Înregistrării de Stat; Primăriile localităţilor de domiciliu al persoanelor fizice viitori fondatori ai Gospodăriilor Ţărăneşti; Inspectoratele fiscale teritoriale ale raioanelor localităţilor de domiciliu al persoanelor fizice viitori titulari de patente de întreprinzători; Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova pentru organizaţii necomerciale; etc.

- să desfăşoare activitate de întreprinzător. Activitatea de întreprinzător presupune punerea în circuitul civil a bunurilor întreprinzătorilor, a încheierii contractelor, a prestării serviciilor, a executării lucrărilor, a vânzării bunurilor, având ca scop bine determinat obţinerea de beneficii, din care urmează a fi achitate impozitele şi taxele în mărimea şi termenele stabilite de legislaţia fiscală. Anume din activitatea economică se

87

formează creanţele faţă de creditori, care ca ultima speranţă de recuperare a datoriilor depun cereri de intentare a procesului de insolvabilitate.

- să se afle în stare de insolvabilitate. Starea de insolvabilitate prezumă situaţia deficitară a patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor active de către elementele pasive, având drept consecinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine prin executare silită plata datoriilor ajunse la scadenţă.

Debitorul are următoarele drepturi:a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată prin care să solicite intentarea în privinţa sa a

procesului de insolvabilitate;b) în cazul în care nu este de acord cu hotărârea judecătorească privind intentarea procesului de

insolvabilitate în privinţa sa sau cu alte acte judecătoreşti de procedură, să conteste legalitatea actelor judecătoreşti;

c) să participe la şedinţele instanţelor de judecată, la şedinţele Adunării creditorilor sau a Comitetului creditorilor;

d) să depună Planul de redresare a solvabilităţii debitorului şi să solicite aplicarea procedurii planului;e) în cazul în care Planul de redresare a solvabilităţii a fost propus de administratorul insolvabilităţii,

debitorul are dreptul de a se expune printr-o referinţă referitor la conţinutul lui;f) să reintre în dreptul de administrare a masei debitoare în condiţiile alin. (1) art. 192 al Legii

insolvabilităţii;g) să ia cunoştinţă cu toate măsurile întreprinse de către ceilalţi participanţi la procesul de

insolvabilitate, cu conţinutul dosarului judiciar al insolvabilităţii, să propună administratorului insolvabilităţii soluţii pentru unele circumstanţe apărute pe parcursul procesului de insolvabilitate.

Debitorul are următoarele obligaţii:a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată, solicitând intentarea procesului de

insolvabilitate (art.26). Conform acestei norme debitorul este obligat să depună cerere introductivă dacă există temeiul general (incapacitatea de plată a debitorului) şi temeiul special (supraîndatorarea debitorului persoană juridică).

b) să prezinte informaţii şi explicaţiile necesare, potrivit art. 92 al Legii nr. 632/2001. Pentru a asigura veridicitatea informaţiilor şi explicaţiilor date de debitor, conform alin.(2) art. 94 al Legii insolvabilităţii instanţa de judecată cere debitorului să semneze, înainte de prima adunare a creditorilor, următoarea declaraţie: „Declar, pe onoarea şi răspunderea mea, că orice informaţie, orală sau scrisă, pe care voi prezenta în instanţa de judecată despre patrimoniul şi activitatea de întreprinzător ale debitorului sau despre orice alt fapt pe care îl cunosc este adevărată şi completă”.

c) de a nu fi membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a unei persoane juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al unei întreprinderi individuale ori administrator într-un proces de insolvabilitate (art. 95).

d) de a participa la şedinţele instanţei de judecată, la adunările creditorilor şi/sau la şedinţele comitetului creditorilor (alin.(2) art.92).

Conform art. 93 al Legii nr. 632/2001, după intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată poate obliga debitorul ca acesta să nu părăsească teritoriul Republicii Moldova fără permisiunea expresă a instanţei de judecată în cazul în care există dovezi că el ar putea să se ascundă sau să se eschiveze de la participare la proces.

Administratorul insolvabilităţii. Conform art. 2 al Legii nr. 632/2001 administrator este persoana desemnată de instanţa de judecată pentru supravegherea şi/sau administrarea patrimoniului debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate în modul şi în conformitate cu competenţele stabilite de Lege.

În sensul Legii nr. 632/2001, prin termenul „administrator” se înţelege:1. administrator provizoriu;2. administrator al procesului de insolvabilitate;3. administrator al procedurii planului.

Administratorul provizoriu este desemnat din data emiterii, de către instanţa de judecată, a încheierii privind admiterea spre examinare a cererii introductive şi activează şi îşi păstrează acest statut până la data intentării procesului de insolvabilitate.

Condiţiile necesare pentru desemnarea în funcţia de administrator provizoriu sunt aceleaşi ca şi la administratorul insolvabilităţii.

Întru executarea atribuţiilor sale, administratorul provizoriu este în drept să intre în spaţiile de serviciu ale debitorului şi să studieze documentele aflate acolo. Debitorul este obligat să pună la dispoziţia administratorului provizoriu documentele activităţii economice şi documentele de evidenţă contabilă.

Funcţiile administratorului provizoriu încetează la data pronunţării hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate, din această dată în rol intrând administratorul insolvabilităţii.

88

Administratorul procesului de insolvabilitate îşi exercită atribuţiile începând cu data intentării procesului de insolvabilitate şi până la intrarea în vigoare a hotărârii privind încetarea procesului de insolvabilitate cu radierea debitorului din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.

Examinând raportul administratorului provizoriu, instanţa de judecată hotărăşte în privinţa intentării procesului de insolvabilitate sau al respingerii cererii introductive. În caz de intentare a procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată în aceeaşi hotărâre, desemnează administratorul insolvabilităţii care va reprezenta interesele debitorului pe parcursul întregului proces.

Administratorul procedurii planului îşi exercită atribuţiile din data intrării în vigoare a hotărârii judecătoreşti privind confirmarea Planului de redresare a solvabilităţii şi încetării procesului de insolvabilitate.

În funcţia de administrator al insolvabilităţii provizoriu, administrator al insolvabilităţii sau de administrator al procedurii planului se desemnează persoană fizică înregistrată în calitate de întreprinzător individual, independentă faţă de creditori şi debitor.

Conform alin. (2) art. 73 al Legii nr. 632/2001 pentru a putea fi desemnat în calitate de administrator al insolvabilităţii, persoana fizică trebuie să corespundă următoarelor criterii:

a) să fie cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliu permanent pe teritoriul ei;b) să aibă studii superioare în unul din următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-

financiar sau tehnic;c) să aibă o experienţă de cel puţin 5 ani de activitate în unul din următoarele domenii:

administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic;d) să dispună de certificat de instruire profesională în vederea desfăşurării activităţii de

administrator;e) să nu aibă antecedente penale.Legiuitorul, prin alin. (3) art. 73 al Legii nr. 632/2001 stabileşte şi unele cerinţe speciale pentru

administratorul insolvabilităţii al unei companii de asigurări sau al unui participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare în proces de insolvabilitate va corespunde criteriilor stabilite de Comisia Naţională a Pieţei Financiare.

Funcţia de administrator al insolvabilităţii este o funcţie de răspundere, iar persoana ce urmează a fi desemnată în această postură trebuie să conştientizeze faptul că în dependenţă de gestionarea acesteia, depinde viitorul debitorului insolvabil şi achitarea creanţelor creditorilor.

Legislaţia prevede şi anumite incompatibilităţi pentru desemnarea în funcţia de administrator al insolvabilităţii. Alin. (4) art. 73 al Legii nr.632/XV prevede că nu pot fi desemnaţi în calitate de administrator:

a) membrii organelor de conducere ale debitorului, persoanele care au deţinut funcţii în organele de conducere ale debitorului sau persoanele care deţin cote de participaţie ori acţiuni în capitalul social al debitorului;

b) persoanele care au deţinut funcţii de conducere sau care au fost asociaţi ai unui alt debitor declarat insolvabil în ultimele 24 de luni;

c) asociaţii cu răspundere nelimitată în societăţile în nume colectiv şi în comandită;d) persoanele cu antecedente penale;e) persoanele lipsite, în temeiul  unei hotărâri judecătoreşti, de dreptul de a administra întreprinderi şi

alte persoane juridice;f) persoanele apropiate sau dependente de judecătorul care examinează cazul de insolvabilitate.Aceste interdicţii au fost stabilite de legiuitor având scopul de a curma abuzurile şi incompetenţa

conducătorilor întreprinderilor care au dus la insolvabilitatea acestora. Din data desemnării sale, instanţa de judecată eliberează administratorului un certificat, pe care acesta îl

restituie la încheierea exercitării funcţiei. În baza acestui certificat, administratorul este înscris în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice la rubrica respectivă a debitorului.

Una şi aceeaşi persoană nu poate fi desemnată în funcţia de administrator decît al unei singure întreprinderi insolvabile. În cazuri excepţionale, instanţa de judecată, cu acordul comitetului creditorilor, poate desemna una şi aceeaşi persoană în funcţia de administrator a nu mai mult decât două astfel de întreprinderi. Restricţia în cauză se referă doar la administratorii procedurii planului, desemnaţi la întreprinderile  la care se va aplica planul ce prevede redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi continuarea activităţii debitorului.

Una şi aceeaşi persoană, cu excepţia persoanelor desemnate ca administratori ai insolvabilităţii la întreprinderile la care se va aplica planul de redresare a solvabilităţii acesteia,  poate fi desemnată în funcţia de administrator la  maximum 4 întreprinderi la care se va aplica planul ce prevede lichidarea patrimoniului întreprinderii sau transmiterea întreprinderii ori a unei părţi din aceasta către un alt titular.

Aceste restricţii au fost stabilite de către legiuitor cu scopul de a evita majorarea volumului mare de lucru al administratorilor desemnaţi pentru ca procesele de insolvabilitate să nu se deruleze perioade îndelungate de timp.

La prima adunare a creditorilor, convocată după desemnarea administratorului, creditorii pot propune un alt administrator.

89

Conform art.76 al Legii nr.632/XV administratorul insolvabilităţii are următoarele atribuţii principale:a) inventarierea patrimoniului debitorului;b) colectarea datoriilor faţă de debitor şi recuperarea bunurilor debitorului aflate în posesiunea unor

terţi;c) administrarea într-o bancă (care, de regulă, nu este creditor al debitorului) a unui cont bancar special

pentru acumularea sumelor de bani obţinute în procesul de insolvabilitate;d) executarea măsurilor de asigurare aplicate de instanţa de judecată în cazurile prevăzute expres de ea;e) îndeplinirea hotărârilor instanţei de judecată, ale adunării şi ale comitetului creditorilor, adoptate în

limitele competenţei lor;f) elaborarea proiectului de plan la solicitarea adunării sau a comitetului creditorilor;g) prezentarea către instanţa de judecată, adunarea creditorilor sau comitetul creditorilor şi ministerul de

ramură de rapoarte lunare despre starea masei debitoare şi îndeplinirea atribuţiilor sale;h) ţinerea registrelor de evidenţă a datoriilor creditoare şi a datoriilor debitoare ale debitorului;i) administrarea masei debitoare;j) asigurarea integrităţii masei debitoare, asigurarea prin contract a bunurilor;k) elaborarea criteriilor de angajare şi angajarea specialiştilor sau experţilor;l) disponibilizarea angajaţilor debitorului;m) contestarea în instanţa de judecată, în modul stabilit de lege, a creanţelor creditorilor şi a oricăror

tranzacţii sau transferuri; n) sesizarea instanţei de judecată despre orice alte probleme care apar pe parcursul exercitării

atribuţiilor sale;o) distribuirea către creditori a sumelor de bani rezultate din valorificarea masei debitoare. p) ţinerea unui registru şnuruit, sigilat de instanţa de judecată, în care consemnează toate operaţiunile

efectuate cu bunurile masei debitoare, coordonate cu creditorii, precum şi operaţiunile de recuperare a bunurilor debitorului;

r) efectuează pe bază de concurs orice cumpărare, transmitere în gestiune a bunurilor din masa debitoare sau orice angajare de specialişti sau experţi, cu excepţia cazurilor în care, la solicitarea administratorului, adunarea sau comitetul creditorilor stabilesc altfel.Suplimentar la atribuţiile prevăzute de art. 76 al Legii nr.632/2001 Administratorul în cadrul procedurii planului mai dispune atribuţiile privind:

a) supravegherea realizării Planului privind redresarea solvabilităţii debitorului;b) darea acordului la încheierea de contracte;Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile sub supravegherea instanţei de judecată. Instanţa

poate solicita oricând explicaţii sau un raport despre starea de lucruri  şi administrarea masei debitoare. În cazul când Administratorul insolvabilităţii nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau când Administratorul destituit nu prezintă raport pentru perioada activităţii sale, nu restituie bunurile şi documentele pe care le deţine în legătură cu procesul de insolvabilitate, instanţa de judecată poate, după un avertisment, să-i aplice o amendă judecătorească, al cărei cuantum nu poate depăşi 30000 lei.

Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile cu diligenţa unui bun profesionist, acţionând pe propria răspundere.

Pentru îndeplinirea funcţiilor, administratorul insolvabilităţii are dreptul la remuneraţie şi la restituirea cheltuielilor aferente. La calcularea remuneraţiei administratorului sunt luate în considerare volumul şi complexitatea administrării. Cuantumul remuneraţiei şi al cheltuielilor ce urmează a fi restituite administratorului se stabileşte de Comitetul.

Remuneraţia administratorului se calculează în cuantum de cel mult 3% din sumele distribuite creditorilor în contul executării creanţelor. În cazul în care statul este creditor majoritar, remunerarea administratorului se stabileşte în baza grilei aprobate în baza Regulamentului privind remunerarea administratorului procesului de insolvabilitate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1717 din 27.12.2002.

Legea nr.632/2001 distinge două modalităţi de încetare a atribuţiilor Administratorului: destituirea şi demisia. Diferenţierea dintre aceste modalităţi de încetare a atribuţiilor constă în faptul existenţei sau inexistenţei voinţei Administratorului. În cazul destituirii, iniţiativa destituirii parvine de la Comitetului creditorilor, Adunarea creditorilor sau a instanţei de judecată.

Alin. (1) art. 80 al Legii nr.632/2001 prevede că la cererea Comitetului creditorilor, a Adunării creditorilor, a organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice sau autorităţilor administraţiei publice locale (în cazul intentării procesului de insolvabilitate în privinţa întreprinderii de stat  care a fost fondată de către organul central de specialitate sau întreprinderii municipale care a fost fondată de către autoritatea administraţiei publice locale, sau întreprinderii în capitalul statutar al căreia statul deţine mai mult de 35% din pachetul de acţiuni) sau din oficiu, instanţa de judecată poate destitui administratorul din motive întemeiate, inclusiv dacă acesta:

90

a) nu îndeplineşte condiţiile privind indicatorii de performanţă;b) nu este suficient de calificat pentru cazul respectiv;c) depăşeşte sau nu respectă atribuţiile ce îi revin prin lege, încalcă legislaţia;d) se află în conflict de interese cu oricare dintre părţile în proces;e) cade sub incidenţa prevederilor de incompatibilitate. Cazurile de incompatibilitate sunt expres

stabilite de alin. (4) art. 73 al Legii nr.632/2001.În temeiul alin. (5) art. 80 al Legii nr.632/2001 Administratorul insolvabilităţii poate demisiona dintr-un

motiv întemeiat, adresând o cerere instanţei de judecată. În acest caz, administratorul îşi continuă exercitarea atribuţiilor până la desemnarea de către instanţă a unui nou administrator.

Conform alin.(8) art.80 al Legii nr.632/2001 în cazul în care Administratorul nu-şi poate exercita temporar atribuţiile, la cererea acestuia, a adunării creditorilor sau a comitetului creditorilor, instanţa de judecată desemnează un locţiitor al lui. Locţiitorul administratorului insolvabilităţii va avea aceleaşi atribuţii, dar care urmează a fi specificate în încheierea judecătorească privind desemnarea lui.

Conform art. 82 al Legii nr.632/2001 Administratorul este obligat să despăgubească pe toţi participanţii la procesul de insolvabilitate prejudiciaţi prin încălcarea obligaţiilor ce îi revin.

Pentru comiterea de acţiuni ilegale în procesul exercitării atribuţiilor, administratorul poartă răspundere administrativă sau penală conform legii. Aceste cazuri vor fi judecate de către instanţele de drept comun în baza codurilor respective, dar nu de către instanţa de insolvabilitate.

Dacă o creanţă a masei debitoare generată printr-o acţiune a administratorului nu poate fi executată  pe deplin, Administratorul este obligat la despăgubiri faţă de creditorii masei. Răspunderea este exclusă doar în cazul când, la naşterea creanţei, Administratorul nu putea să prevadă că masa debitoare va fi insuficientă pentru executarea acelei creanţe.

Organele creditorilor. Conform Legii nr.632/2001 calitatea de creditor este recunoscută persoanelor care dispun de creanţe faţă de debitorul insolvabil şi în privinţa căruia a fost intentat procesul de insolvabilitate.

Creditorii debitorului pot fi persanele juridice sau fizice care au creanţe comerciale sau bugetare certe, lichide şi exigibile asupra patrimoniului debitorului. După adoptarea hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate în baza cererii introductive a unui sau a mai multor creditori, ceilalţi creditori ai debitorului împotriva căruia a fost intentat procesul de insolvabilitate îşi înaintează creanţele în instanţa de insolvabilitate în modul stabilit de lege.

Conform prevederilor Legii nr.632/2001 creditorii se împart în:a) creditori garantaţi;b) creditori chirografari;c) creditori ai masei.Creditorii garantaţi sunt o clasă de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut înainte de

intentarea procesului de insolvabilitate şi sunt asigurate cu garanţii reale în conformitate cu legea. Asiguraţii cu garanţii reale se consideră creditorii care deţin un gaj convenţional sau legal. Dacă creditorii garantaţi renunţă la dreptul lor de executare prioritară a creanţei sau în cazul în care

creanţa garantată nu este executată integral din valoarea bunului gajat, aceştia devin creditori chirografari pentru creanţa care nu mai este prioritară sau pentru partea creanţei neacoperită în mod prioritar.

Creditorii chirografari sunt o clasă de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi nu sunt asigurate prin garanţii. Din conţinutul legal rezultă că această clasă de creditori sunt creditori negarantaţi care au, la momentul intentării procesului de insolvabilitate, o creanţă patrimonială faţă de debitor.

Din conţinutul prevederilor art.54 al Legii nr.632/2001 conchidem că creditorii chirografari pot fi clasificaţi în creditori chirografari cu creanţe de rang prioritar şi creditori chirografari cu creanţe de rang inferior.

Creanţele chirografare de rang prioritar se împart în următoarele clase:a) creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii. Capitalizarea acestor creanţe se face conform

prevederilor Legii nr.123-XIV din 30.07.1998 cu privire la capitalizarea plăţilor periodice;b) creanţele salariale faţă de angajaţi şi remuneraţia datorată conform drepturilor de autor;c) creanţele pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor (suma principală, dobânda, comisionul de

angajament, fondul de risc), creditele interne şi externe acordate cu garanţie de stat, impozitele şi alte obligaţiuni de plată la bugetul public naţional;

d) creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele materiale ale statului;e) alte creanţe chirografare care nu sunt de rang inferior.Creanţele chirografare de rang inferior au următoarele clase:a) dobânda la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea procesului;b) cheltuielile unor creditori chirografari suportate în procesul de insolvabilitate;

91

c) amenzile, penalităţile şi recuperarea prejudiciilor, inclusiv a celor cauzate din neexecutarea obligaţiilor sau din executarea lor necorespunzătoare;

d) creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului;e) creanţele legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui asociat şi alte asemenea creanţe.Creditori ai masei sunt clasa de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut după intentarea

procesului de insolvabilitate şi se execută în prealabil în mod curent pe măsura apariţiei lor.Din masa debitoare urmează a fi acoperite în prealabil cheltuielile procesului de insolvabilitate şi

obligaţiile masei debitoare. Din dispoziţiile legale putem distinge 2 componente a cheltuielilor masei debitoare:1. cheltuielile procesului de insolvabilitate;2. obligaţiile masei debitoare.

Conform prevederilor alin.(1) art.64 al Legii nr.632/2001 cheltuielile procesului de insolvabilitate includ: cheltuielile de judecată; remuneraţia şi cheltuielile administratorului provizoriu şi ale administratorului, dacă au fost prevăzute; obligaţiile care rezultă din acţiunile de administrare, valorificare şi distribuire a masei debitoare ale Administratorului, inclusiv impozitele, taxele şi alte obligaţii de plată care nu ţin de cheltuielile procesului; obligaţiile din contractele bilaterale în măsura în care executarea lor trebuie făcută în interesul masei debitoare sau a căror executare urmează să fie efectuată după intentarea procesului de insolvabilitate; obligaţiile din îmbogăţirea fără just temei a masei debitoare.

Până la intentarea procesului de insolvabilitate, debitorul este condus de organele prevăzute de Codul civil, Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată, alte acte normative. Din data admiterii cererii introductive spre examinare, locul conducătorului (directorului, administratorului, managerului) este preluat de Administratorul provizoriu, iar din data intentării procesului de insolvabilitate, activitatea organelor de conducere constituite de asociaţii fondatori se suspendă, în rol intrând organele formate din creditorii debitorului insolvabil: Adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor.

Adunarea creditorilor este alcătuită din totalitatea creditorilor cunoscuţi ale căror creanţe au fost validate şi incluse în tabelul creanţelor. Adunarea creditorilor constituie organul suprem decizional al întreprinderii aflată în proces de insolvabilitate sau în procedura planului, constituită din creditorii garantaţi, creditorii chirografari cărora li s-a validat creanţa şi au fost incluşi în tabelul creanţelor, prin hotărârile căreia contribuie la derularea procesului de insolvabilitate sau a procedurii planului.

Adunarea creditorilor are următoarele atribuţii:a) alege şi dizolvă Comitetul creditorilor, stabileşte componenţa lui numerică şi nominal;b) solicită instanţei de judecată aplicarea faţă de debitor a procedurii planului;c) prezintă instanţei de judecată propuneri referitoare la instituirea de restricţii în activitatea şi în

gestiunea de către debitor a patrimoniului său;d) supraveghează activitatea administratorului examinând rapoartele lui, solicită instanţei de judecată

destituirea şi înlocuirea acestuia în cazurile stabilite de lege;e) decide în privinţa termenelor şi a formei de vânzare a bunurilor debitorului, precum şi în privinţa

preţului iniţial de vânzare al acestor;f) decide în alte probleme ale desfăşurării procesului de insolvabilitate, în conformitate cu legea.Creditorii sunt convocaţi în Adunare de către Administratorul insolvabilităţii. La Adunare participă

creditorii garantaţi, creditorii masei debitoare şi debitorul.În prima lor adunare creditorii se convoacă în cel mult 45 de zile din data publicării în Monitorul Oficial

al Republicii Moldova a dispozitivului hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate. În prima lor Adunare, creditorii decid, de regulă, în baza unui raport al Administratorului insolvabilităţii, desfăşurarea de mai departe a procesului de insolvabilitate (adunarea de raportare).

În Adunările ulterioare, creditorii se convoacă la cererea Administratorului insolvabilităţii, a Comitetului creditorilor sau a creditorilor ale căror creanţe constituie cel puţin 10% din suma totală a creanţelor înregistrate.

Despre data, ora, locul şi ordinea de zi a adunării creditorilor se va publica un aviz în modul stabilit la art.19, conform căruia se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Dacă legea nu prevede altfel, hotărârile adunării creditorilor se adoptă cu votul majorităţii simple a creditorilor cu drept de vot prezenţi la şedinţă, cu condiţia ca aceştia să deţină cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot validate pe care le reprezintă.

În conformitate cu prevederile art. 70 al Legii nr.632/2001, la cererea unui creditor chirografar, a unui creditor garantat sau a Administratorului insolvabilităţii, făcută cunoscută la Adunarea creditorilor şi menţionată în procesul-verbal, instanţa de judecată poate decide anularea hotărârii Adunării creditorilor care contravine intereselor creditorilor chirografari sau respingerea cererii de anulare.

Anularea hotărârii Adunării creditorilor trebuie adusă la cunoştinţa tuturor creditorilor.Dacă Adunarea creditorilor fiind un organ suprem al creditorilor debitorului insolvabil, atunci Comitetul

92

creditorilor este un organ executiv al creditorilor, fiind subordonat ierarhic Adunării creditorilor. În conformitate cu alin. (4) art.71 al Legii nr.632/2001 în componenţa Comitetului creditorilor intră reprezentanţi ai tuturor claselor de creditori, un reprezentant al angajaţilor dacă aceştia sunt creditori chirografari ai debitorului.

Adunarea poate alege noi membri ai Comitetului atât pentru înlocuirea celor numiţi, cât şi pentru suplimentarea numărului lor. Adunarea creditorilor poate decide asupra instituirii Comitetului creditorilor, modificării componenţei sau dizolvării lui la orice etapă a procesului de insolvabilitate.

La fiecare şedinţă a Comitetului creditorilor, pentru a conduce şedinţa, se alege un preşedinte al şedinţei din rândul membrilor Comitetului creditorilor.

Membrul Comitetului creditorilor poate fi demis de instanţa de judecată  din motive întemeiate. Membrii Comitetului creditorilor acordă sprijin Administratorului insolvabilităţii şi supraveghează activitatea acestuia. Membrii Comitetului creditorilor trebuie să se informeze cu privire la mersul afacerilor şi să verifice documentele de evidenţă contabile, soldul şi rulajul banilor în contul de acumulare.

Conform alin.(3) art.72 al Legii nr.632/2001 hotărârea Comitetului creditorilor este valabilă dacă se adoptă cu votul majorităţii simple a membrilor, cu condiţia ca aceştia să deţină cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor validate.

În cazul în care îşi încalcă obligaţiile atribuite prin legislaţie, membrii Comitetului creditorilor poartă răspundere pentru prejudiciul adus creditorilor garantaţi şi chirografari.

Instanţa de judecată. Instanţa de judecată joacă unul din rolurile principale, fiind un diriguitor al participanţilor la procesul de insolvabilitate, intermediar între interesele creditorilor, Administratorului insolvabilităţii şi al debitorului insolvabil. Instanţa de judecată are menirea să verifice legalitatea acţiunilor tuturor acestor participanţi, inclusiv şi a Administratorului insolvabilităţii care acţionează din numele statului, având atribuţii similare executorului judecătoresc.

Conform literaturii de specialitate193 şi din conţinutul Legii nr.632/2001 putem distinge pentru instanţa de judecată atribuţii jurisdicţionale şi atribuţii de administrare.

Atribuţiile jurisdicţionale se exprimă prin dreptul instanţei de judecată de a se expune pe circumstanţele relevante pentru procesul de insolvabilitate, prin adoptarea de acte judecătoreşti.

În conformitate cu prevederile art.19 al Legii nr.632/2001 dispozitivul hotărârilor şi încheierilor instanţei de judecată urmează, conform Legii, să fie publicate de ea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Atribuţiile de administrare nu necesită adoptarea unor acte judecătoreşti, dar, luând în considerare complexitatea şi durata procesului de insolvabilitate, ele trebuie exercitate în faţa instanţei de judecată sau instanţa ia act de anumite acţiuni, anexând la materialele dosarului actele necesare efectuării unor acţiuni sau actele despre acţiunile săvârşite. La categoria atribuţiilor de administrare se atribuie:

- conducerea adunării de validare a creanţelor;- verificarea din oficiu a legalităţii hotărârii adunării creditorilor;- primirea rapoartelor de la administrator;- consultarea registrului în care administratorul consemnează operaţiunile efectuate;- ţinerea registrului cauzelor de insolvabilitate;- îndosarierea registrului creditorilor şi inventarului masei debitoare;

- primirea executării creanţelor de la debitor; - primirea listei de distribuire a masei debitoare; - depunerea sumelor rezervate pe contul de depozit al instanţei.

§3. Intentarea procesului de insolvabilitateProcesul judiciar de insolvabilitate parcurge mai multe etape: depunerea cererii introductive, admiterea

cererii introductive, dispunerea unor măsuri de asigurare, realizarea măsurilor de asigurare şi întreprinderea unor măsuri preliminare intentării procesului, examinarea cererii introductive şi adoptarea unui act judiciar sau adoptarea hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate şi încheierea de respingere a cererii introductive.

Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa temeiului general şi special.Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate este incapacitatea de plată a debitorului. În

literatura juridică s-a arătat că încetarea plăţilor este împrejurarea care declanşează procedura de insolvabilitate şi care constă în imposibilitatea manifestării a debitorului de a-şi plăti datoriile sale comerciale.

Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate este supraîndatorarea debitorului, în cazul în care debitorul reclamat este o persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limita patrimoniului ei. În acest caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea activităţii lui dacă este posibil aşa ceva conform circumstanţelor.

Pentru determinarea existenţei temeiului de intentare a procesului de insolvabilitate se iau în considerare: 193 Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş “Dreptul afacerilor”, Vol.1, Chişinău – 2004, pag.386

93

mărimea obligaţiilor contractuale ale debitorului, inclusiv a datoriilor pentru credite plus dobânda (penalităţile pentru neexecutarea acestor obligaţii nu se iau în calcul la determinarea valorii lor); mărimea obligaţiilor la bugetul public naţional prevăzute de lege, fără penalităţi şi alte sancţiuni financiare. Creanţele creditorilor se consideră validate conform prevederilor legii.194

Procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza cererii de intentare a procesului de insolvabilitate (denumită cerere introductivă ). Dreptul de a depune cererea introductivă potrivit art.24 al Legii insolvabilităţii îl au doar debitorul, creditorii şi alte persoane indicate în lege, şi anume: Banca Naţională a Moldovei, Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii şi Comisia Naţională a Pieţei Financiare.

Debitorul este în drept să depună cerere introductivă în situaţia în care există pericolul intrării lui în incapacitate de plată când, în mod previzibil, nu-şi va putea executa obligaţiile pecuniare la scadenţă. În cazul în care debitorul nu este persoană fizică dreptul de a depune cerere introductivă în numele acestuia îl are organul executiv, persoana care are dreptul de reprezentare a debitorului, asociaţii cu răspundere nelimitată şi lichidatorii debitorului.

Debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi dacă: este în incapacitate de plată; se află într-o stare de supraîndatorare ; executarea integrală a creanţelor scadente ale unuia sau ale mai multor creditori poate cauza imposibilitatea satisfacerii integrale la scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori; în cadrul lichidării, care se efectuează conform altor legi, devine evident că debitorul nu poate satisface integral creanţele creditorilor.

În cererea introductivă a debitorului trebuie să fie indicate: codul fiscal şi numerele tuturor conturilor bancare ale debitorului; valoarea creanţelor creditorilor, mărimea dobânzilor şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi termenele de executare a acestora, cu specificarea sumei creanţelor decurgând din daunele cauzate vieţii şi sănătăţii, precum şi a creanţelor salariale faţă de angajaţii debitorului; suma datoriilor la bugetul public naţional; motivarea temeiului insolvabilităţii; date despre cererile de chemare în judecată a debitorului, primite spre examinare de instanţele de judecată, precum şi despre titlurile executorii asupra bunurilor debitorului; date despre bunurile debitorului, inclusiv despre mijloacele băneşti şi creanţele lui.

În cerere, debitorul poate solicita şi motiva aplicarea procedurii planului. La cererea introductivă a debitorului se anexează: copia de pe statutul debitorului (sau de pe contractul

lui de asociere); lista participanţilor (membrilor) debitorului; bilanţul contabil la data ultimului raport financiar; documentele care atestă componenţa şi valoarea bunurilor debitorului persoană fizică (întreprinzător individual); datele din registrele publice despre bunurile debitorului, inclusiv despre bunurile lui gajate; ultimul raport de audit şi/sau al cenzorului cu privire la rezultatele controlului activităţii financiare a debitorului; lista creditorilor şi debitorilor, cu specificarea datoriilor creditoare şi debitoare, a adreselor şi datelor de identificare ale creditorilor şi debitorilor; alte probe ce confirmă informaţiile menţionate în cererea introductivă.

Creditorul poate depune cerere introductivă dacă are un interes legitim în intentarea procesului de insolvabilitate şi îşi poate argumenta creanţele şi temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate.

Creditorul depune cerere introductivă numai după notificarea prealabilă a debitorului.   În cererea introductivă a creditorului trebuie să fie indicate: denumirea (numele şi prenumele) creditorului şi a debitorului, sediul, (adresa) şi alte date de identificare ale acestora; suma creanţelor creditorului, mărimea dobânzilor şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi termenul executării lor; menţiuni despre alte probe ce confirmă creanţa creditorului; alte date, considerate de creditor ca fiind necesare pentru examinarea cererii.

Persoana care depune în mod intenţionat, fără existenţa unui temei de insolvabilitate, o cerere de intentare a procesului de insolvabilitate contra debitorului pentru a-i aduce prejudicii reputaţiei lui comerciale este obligată la plata despăgubirilor conform legii.

 Cererea introductivă poate fi retrasă, de către cel care a depus-o, până la adoptarea hotărârii privind intentarea procesului de insolvabilitate sau de respingere a cererii.

În conformitate cu art. 35 al Legii nr. 632/2001 instanţa de judecata aplică următoarelor masuri de asigurare a acţiunii: numeşte un administrator provizoriu; dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului sau emite prescripţia ca deciziile privind gestionarea patrimoniului să fie luate doar cu acordul prealabil al administratorului provizoriu; pune sub sechestru corespondenţa comercială a debitorului; suspendă executarea silită asupra bunurilor debitorului; pune sub interdicţie înstrăinarea de către debitor a bunurilor sale sau decide ca acestea să poată fi înstrăinate doar cu învoirea expresă a administratorului provizoriu; aplica sechestrul pe toate bunurile debitorului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane.

Instanţa de judecată notifică imediat despre aplicarea măsurilor de asigurare Registrul de stat al întreprinderilor şi Registrul de stat al Persoanelor Juridice, Registrul bunurilor imobile şi alte registre în care se înregistrează gajul, băncile, organele cadastrale teritoriale, autorităţile vamale, oficiile poştale, staţiile de cale ferată etc.

Cererea introductivă se examinează, de regulă, în şedinţă, la care sunt invitaţi: debitorul, creditorii 194 G.Margineanu, L.Margineanu.” Dreptul afacerilor” . Editura “Elena V.I”. Chişinau 2004 p.534

94

cunoscuţi instanţei, administratorul provizoriu, alte persoane interesate. Hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate va include: denumirea (numele şi prenumele),

sediul (adresa), domeniul de activitate al debitorului; numele, prenumele şi adresa administratorului; locul, data şi ora primei adunări a creditorilor pentru audiere a raportului administratorului (adunarea de raportare) şi a adunării de validare a mărimii creanţelor (adunarea de validare); ora intentării procesului de insolvabilitate.

Prin hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate se desemnează administratorul insolvabilităţii.Dispozitivul hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate se publică în termen de 10 zile din data

adoptării acesteia, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Instanţa de judecată poate dispune publicarea dispozitivului hotărârilor şi în ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau sunt concentrate sediile celor mai mulţi creditori.

Hotărârea produce efecte juridice care privesc atât drepturile şi obligaţiile debitorului insolvabil, cât şi ale creditorilor debitorului insolvabil.

Potrivit art. 84 al Legii nr. 632/2001 din momentul intentării procesului de insolvabilitate:a) activitatea organelor de conducere ale debitorului se suspendă;b) achitările cu debitorul se fac numai printr-un cont bancar gestionat de administrator;c) orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu autorizarea

adunării sau comitetului creditorilor;d) calcularea dobânzilor la obligaţiile băncii aflate în proces de insolvabilitate se întrerupe;e) calcularea plăţilor aferente (dobânda, comisionul de angajament, fondul de risc şi penalitatea)

creditelor acordate debitorului de către Ministerul Finanţelor, precum şi a plăţilor aferente sumelor dezafectate din bugetul de stat întru onorarea garanţiilor de stat, se suspend;

f) calcularea penalităţilor aferente datoriilor creditoare ale debitorului se întrerupe.Administratorul poate interzice în scris persoanelor care închiriază, iau cu împrumut, păstrează sau

folosesc în orice alt mod bunurile debitorului să efectueze operaţiuni cu aceste bunuri.În literatura de specialitate se analizează şi o clasificare teoretică a efectelor intentării procesului de

insolvabilitate. Efectele juridice ce privesc drepturile şi obligaţiile debitorului insolvabil: debitorul pierde dreptul de

folosinţă, de dispunere şi de administrare a patrimoniului, drepturile şi obligaţiile lui trecând la administratorul insolvabilităţii desemnat de instanţa de judecată; decontările cu debitorul insolvabil se efectuează numai printr-un cont special, deschis de administratorul insolvabilităţi; debitorul insolvabil nu este în drept să acorde garanţii de executare a obligaţiilor (să depună bunuri în gaj sau ipotecă); orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor; procesele judiciare aflate în curs de judecare în care debitorul are calitatea de reclamant vor fi preluate de administrator; orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor; debitorul este obligat să prezinte explicaţiile şi informaţiile necesare pentru adoptarea unei decizii privind examinarea cererii; debitorul are dreptul şi obligaţia de a participa la şedinţele instanţei de insolvabilitate, la adunarea creditorilor şi/sau la şedinţele comitetului creditorilor; debitorul este obligat să dea informaţii şi lămuriri instanţei de judecată, administratorului, comitetului creditorilor şi adunării creditorilor asupra raporturilor relevante pentru procesul de insolvabilitate, să le aducă la cunoştinţă faptele de natură să atragă răspundere pentru o infracţiune sau contravenţie; în caz de eschivare a debitorului de la îndeplinirea obligaţiilor instanţa de judecată, la cererea administratorului, a adunării sau a comitetului creditorilor ori din oficiu, poate ridica debitorului dreptul de administrare a patrimoniului, dacă acesta dispune de el, îi poate interzice să părăsească localitatea de reşedinţă fără permisiunea expresă a instanţei sau poate aplica alte măsuri de asigurare; pe perioada derulării procesului de insolvabilitate intentat la cererea creditorilor, debitorul nu poate fi membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a unei persoane juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al unei întreprinderi individuale ori administrator într-un proces de insolvabilitate; corespondenţa adresată debitorului va fi recepţionată de administrator, care este în drept să reţină corespondenţa referitoare la activitatea comercială a debitorului.

Efectele juridice care privesc drepturile şi obligaţiile creditorilor debitorului insolvabil: creanţele de natură contractuală pe care le au creditorii faţă de debitor se consideră ajunse la scadenţă la data intentării procesului de insolvabilitate; se interzice executarea silită faţă de debitor şi bunurile acestuia; executarea se face numai în procesul de insolvabilitate conform clasei şi rangului de creditor; examinarea tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului şi bunurilor acestuia se suspendă; cerinţele patrimoniale împotriva debitorului insolvabil pot fi înaintate numai în instanţa judecătorească care duce procesul de insolvabilitate; înaintarea creanţelor de către creditori are loc în strictă conformitate cu reglementările privind procesul de insolvabilitate.§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare

Procesul de insolvabilitate, din momentul din care a fost pornit, se desfăşoară în două direcţii: 1. lichidarea patrimoniului debitorului şi repartizarea între creditori a banilor obţinuţi;

95

2. redresarea (restabilirea) insolvabilităţii debitorului, numindu-se procedura planului.Aplicarea uneia din aceste proceduri depinde de hotărârea instanţei de judecată, rezultând din circumstanţele

cunoscute la examinarea cazului. Dacă nu există temei de redresare a debitorului, precum şi atunci când procedura planului a fost

aplicată şi nu s-a atins scopul, se aplică procedura de lichidare a patrimoniului debitorului. Lichidarea averii debitorului este acea etapă a procesului de insolvabilitate în cadrul căreia bunurile din averea debitorului se transformă in valoare economică, într-o sumă de bani, care este distribuită creditorilor pentru stingerea masei pasive.

Procesul de lichidare parcurge mai multe etape: 1. Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea.

Prin Hotărârea instanţei de judecată privind intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa decide de a înlătura conducerea debitorului de la gestionarea averii întreprinderii insolvabile, acest drept fiind transmis Administratorului insolvabilităţii.

2. sigilarea şi inventarierea bunurilor care fac parte din averea lui. La această măsură recurge Administratorul insolvabilităţii cu scopul de a asigura integritatea masei

debitoare. După intentarea procesului de insolvabilitate instanţa de judecată va dispune punerea sub sechestru a

bunurilor care fac parte din averea debitorului.Vor fi puse sub sigilii: spaţiile în care se află bunurile din averea debitorului (magazinele, magaziile,

depozitele, unităţi de producţie); spaţiile în care se află registrele (cu excepţia celor contabile) şi documentele societăţii (birourile administraţiei); corespondenţa comercială (corespondenţa deţinută de oficiile poştale, staţiile de cale ferată, antrepozite, depozite portuare şi alte locuri de înmagazinare).

Nu vor fi puse sub sigilii: bunurile care trebuie vândute de urgenţă, spre a se evita deteriorarea lor materială sau pierderea de valoare; registrele de contabilitate, care trebuie să fie verificate; cambiile şi alte titluri de valoare scadente sau cu scadenţa apropiată; numerarul, care va fi depus la bancă, în contul averii debitorului.

Potrivit art. 117 al Legii nr. 632/2001 Administratorul trebuie să întocmească un inventar al tuturor bunurilor (corporale şi incorporale) care aparţin masei debitoare. Inventarul este întocmit de administrator în prezenţa debitorului, dacă nu se cauzează o întârziere dezavantajoasă, a persoanei care a aplicat sigiliul şi este semnat de administrator, de persoana care a aplicat sigiliul şi, după caz, de către debitor.

Valoarea indicată în inventar a fiecărui bun este cea de la data inventarierii. În cazul când valoarea bunului depinde de faptul dacă întreprinderea va fi menţinută în funcţiune sau va fi oprită, se vor indica ambele valori ale bunului. Pentru evaluările complexe ale bunurilor pot fi angajaţi experţi.

Conform alin.(1) al art.50 al Legii insolvabilităţii masa debitoare cuprinde toate bunurile debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, precum şi cele pe care el le dobândeşte şi le recuperează pe parcursul procesului.

Conform Standardului Naţional de Contabilitate, sunt incluse în bilanţul contabil: active nemateriale (imobilizări necorporale); active materiale (mijloace fixe) (imobilizări corporale); active financiare; stocuri de mărfuri şi materiale; conturile debitorilor privind operaţiile de comerţ şi alte operaţii; investiţii financiare; mijloace băneşti; capital propriu; datorii financiare; conturile creditorilor privind operaţiile comerciale şi alte operaţii.

Alin.1 al art.51 al Legii insolvabilităţii stabileşte că nu se includ în masa debitoare bunurile scoase din circuitul civil, bunurile, care conform Codului de executare, nu sunt pasibile de executare silită şi drepturile patrimoniale inalienabile ale debitorului.

Art. 113, 114 ale Legii nr. 632/2001 prevăd posibilitatea completării masei debitoare ca rezultat a anulării actelor juridice, încheiate de debitor până la intentarea procesului de insolvabilitate.

3. Înaintarea şi validarea creanţelor.Conform alin.(1) art.131 al Legii insolvabilităţii dacă creditorul are o creanţă faţă de debitor la data

intentării procesului de insolvabilitate, îşi înaintează în scris creanţa, indiferent de tipul ei, instanţei de judecată. La cerere se anexează copiile de pe documentele din care izvorăşte creanţa.

Alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că creanţele pot fi înaintate în instanţa de judecată cel târziu la data aprobării de către instanţă a tabelului creanţelor, iar alin.(3) stabileşte expres că creditorii care îşi înaintează creanţa după expirarea termenului prevăzut de alin.(2), dar în toate cazurile nu mai târziu de data încetării procesului de insolvabilitate, pot pretinde la satisfacerea creanţelor doar conform art.141 al Legii insolvabilităţii.

Cererea de validare a creanţelor trebuie să conţină:- numele/denumirea creditorului şi domiciliul/sediul acestuia;- suma datorată;- temeiurile de fapt şi de drept ale creanţei;- drepturile de preferinţă sau garanţiile reale de care se bucură creanţa.

La cerere se vor anexa documentele justificative cu privire la creanţă şi cu privire la garanţii.

96

Art.133 al Legii insolvabilităţii prevede că administratorul înregistrează într-un tabel special fiecare creanţă înaintată, indicând temeiul, valoarea şi rangul ei. Tabelul, la care se anexează documentele probatorii, se depun la dosar. Debitorul şi orice creditor au drept de acces la tabel pentru informare.

Examinând cererile creditorilor, instanţa de judecată verifică legalitatea şi temeinicia actelor anexate la cerere, verifică legalitatea efectuării calculelor mărimii cerinţelor, ia în considerare contestaţiile, dacă acestea au parvenit, şi în baza acestora stabileşte creanţa şi dispune în ce ordine va fi înregistrată şi achitată ulterior, conform art.54 al Legii insolvabilităţii.

Cererile de înaintate a creanţelor vor fi examinate la şedinţa de validare. Art.134 prevede că în şedinţa de validare se examinează creanţele conform cuantumului şi rangului lor.

Creanţele contestate de administrator, de debitor sau de un creditor chirografar se examinează în mod special.Conform alin.(1) art.135 al Legii insolvabilităţii o creanţă se consideră validată dacă la şedinţa de

validare nu a fost contestată de administrator sau de un creditor chirografar ori dacă contestaţia ridicată a fost înlăturată. Contestaţia debitorului nu se poate opune validării creanţei.

Înregistrarea în tabel are pentru creanţele validate, conform valorii şi rangului lor, efectul unei hotărâri definitive pentru administrator şi pentru toţi creditorii.

4. Evaluarea patrimoniului.Evaluarea patrimoniului debitorului se efectuează luând în considerare valoarea lui la momentul

efectuării estimării. Art.117 alin. (2) al Legii insolvabilităţii stabileşte că valoarea indicată în inventar a fiecărui bun este cea de la data inventarierii. În cazul în care valoarea bunului depinde de faptul dacă întreprinderea va fi menţinută în funcţiune sau va fi oprită, se vor indica ambele valori ale bunului. Pentru evaluările complexe ale bunurilor pot fi angajaţi experţi.

Chestiunea privind atragerii unor experţi în lucrările de evaluare este pe seama administratorului insolvabilităţii şi a adunării creditorilor. Din momentul inventarierii administratorul devine responsabil de bunurile incluse în acest act şi el trebuie să ia toate măsurile care se impun pentru conservarea bunurilor.

5. Vânzarea masei debitoare.Vânzarea bunurilor masei debitoare începe imediat după finisarea procesului de inventariere şi evaluare

a masei debitoare, de pe urma cărora ar putea fi posibil de stabilit preţul de lichidare al bunurilor expuse comercializării, inclusiv depunerile băneşti şi activele nemateriale şi, totodată, să se stabilească suma financiară la care vânzătorul ar putea conta într-o conjunctură optimă.

Vânzarea masei debitoare o efectuează nemijlocit administratorul procesului de insolvabilitate prin intermediul licitaţiilor publice sau negocierilor directe, după caz.

Vânzarea bunurilor masei debitoare se realizează de administrator, în sarcina lui fiind pusă obligaţia de a vinde bunurile incluse în masa debitoare, astfel încât să asigure satisfacerea maximală a creanţelor creditorilor. Unele reguli de vânzare a bunurilor din masa debitoare sunt stabilite de Legea nr. 632/2001 care prevede că vânzarea bunurilor se face la licitaţii publice în modul stabilit de legislaţia în vigoare.

Bunurile masei debitoare pot fi vândute fracţionat (părţi a patrimoniului), sau ca complex patrimonial unic.

Prin termenul de „parte a patrimoniului debitorului” se înţeleg diverse obiecte, aflate la balanţa debitorului. Filialele şi alte structuri organizatorice ale societăţii nu pot fi atribuite la părţi a patrimoniului debitorului. Vânzarea filialelor sau reprezentanţelor prezintă varietăţi de vânzare a întreprinderii, de aceea modalitatea vânzării loc cade sub incidenţa prevederilor art.126 al Legii insolvabilităţii.

Dacă în masa debitoare sunt bunuri perisabile, cum ar fi fructele, legumele sau alte produse ale căror păstrare este imposibilă, administratorul va purcede urgent la vânzarea lor pentru a obţine preţul maxim.

Art.124 al Legii nr. 632/2001 prevede că după adunarea de raportare, administratorul insolvabilităţii valorifică şi/sau lichidează, în mod neîntârziat, în condiţii cât mai avantajoase şi în timpul cel mai potrivit masa debitoare, în măsura în care Adunarea creditorilor nu a hotărât altfel. Termenul de valorificare şi/sau lichidare a masei debitoare nu poate depăşi 5 ani.

Vânzarea sau înstrăinarea bunurilor din masa debitoare se face prin licitaţie publică sau prin concurs. Bunurile nevîndute la prima licitaţie sau concurs se scot repetat la licitaţie sau concurs. În cazurile în care bunurile nu se vând la cel puţin 3 licitaţii sau concursuri desfăşurate în modul stabilit, la decizia Adunării sau Comitetului creditorilor, ele pot fi vândute de către administrator prin negocieri directe, în baza contractului de vânzare-cumpărare.

Dacă în masă debitoare există bunuri afectate unor garanţii reale, constituite în favoarea creditorilor garantaţi cum ar fi bunuri grevate prin gaj, ipotecă sau alte privilegii speciale asupra unor bunuri mobile sau imobile, create în condiţiile dreptului comun, administratorul trebuie să informeze creditorul garantat despre intenţia sa de a vinde bunul.

Creditorului i se permite să se pronunţe în termen de o săptămână sau în alt timp util stabilit înainte de înstrăinare asupra posibilităţii de valorificare a bunului cât mai avantajoasă. Dacă creditorul garantat consideră că poate valorifica mai avantajos bunul, instanţa de judecată, după audierea creditorului şi administratorului,

97

decide asupra transmiterii în posesie a bunului către creditor, stabilindu-i concomitent şi termenul de valorificare a bunului.

Dacă în timpul acordat de instanţă creditorul n-a valorificat bunul, ultimul se restituie administratorului, care îl şi valorifică.

Potrivit alin. (11) art. 124 al Legii nr. 632/2001 în cazul în care administratorul insolvabilităţii valorifică şi/sau lichidează masa debitoare fără acordul expres al adunării creditorilor sau al comitetului creditorilor, administratorul răspunde, în conformitate cu legislaţia, pentru prejudiciul cauzat în legătură cu înstrăinarea necoordonată a masei debitoare

Art.126 al Legii insolvabilităţii stabileşte că în cadrul procesului de insolvabilitate, întreprinderea (afacerea) debitorului poate fi înstrăinată ca un complex patrimonial unic. Această posibilitate de vânzare a masei debitoare este stabilită reieşind din interesul de a fi menţinut un subiect de drept al cărui menire ar fi participarea în continuare în circuitul comercial.

În cadrul vânzării întreprinderii, se înstrăinează toate tipurile de bunuri destinate activităţii de întreprinzător, inclusiv terenurile, clădirile şi alte construcţii, utilajele, inventarul, materiile prime, producţia, lucrările şi serviciile (denumirea de firmă, mărcile comerciale şi mărcile de serviciu înregistrate), alte drepturi exclusive care aparţin debitorului, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor intransmisibile, precum şi creanţele creditorilor faţă de debitor la data intentării procesului de insolvabilitate, dacă legea nu stabileşte altfel.

În cazul vânzării întreprinderii, toate contractele de muncă valabile la momentul vânzării îşi păstrează valabilitatea, iar cumpărătorul devine succesor al drepturilor şi obligaţiilor patronului.

Vânzarea întreprinderii are loc prin licitaţie sau concurs dacă adunarea sau comitetul creditorilor nu stabileşte altfel.

Conform alin. (9) al art.126 al Legii nr. 632/2001 prevede expres că administratorul publică avizul privind vânzarea întreprinderii debitorului prin licitaţie sau concurs conform prevederilor art.19.

Persoana care a câştigat licitaţia şi organizatorul vânzării semnează în ziua licitaţiei un proces-verbal cu valoare de contract.

6. Repartizarea masei debitoare între creditoriDupă transformarea în bani a bunurilor din masa debitoare procedura judiciară a insolvabilităţii intră în

faza finală - distribuirea sumelor între creditori, atingându-se astfel scopul principal al procesului de insolvabilitate.

Alin. (1) art.139 al Legii nr. 632/2001 prevede că executarea creanţelor creditorilor chirografari poate începe după şedinţa generală de validare. Distribuirea către creditorii chirografari se face în dependenţă de existenţa mijloacelor băneşti în masa debitoare. Creditorii de rang inferior nu vor fi luaţi în considerare la distribuirile intermediare.

Înaintea fiecărei distribuiri, administratorul procesului de insolvabilitate depune în instanţa de judecată lista creanţelor care vor fi satisfăcute, indicând sumele care urmează să fie plătite. Creditorii au acces nelimitat la această listă.Art.54 al Legii insolvabilităţii prevede expres ordinea de executare a creanţelor chirografare.

Creanţele chirografare se execută conform rangului acestora. Creanţele următorului rang se execută numai după executarea în totalitate a creanţelor rangului precedent, în caz de insuficienţă a masei debitoare, distribuirea bunurilor în cadrul aceluiaşi rang se efectuează proporţional.

Prevederile respective se aplică în modul corespunzător şi pentru clasele de creditori de rang inferior.La distribuirea intermediară, comitetul creditorilor stabileşte cota de distribuire la propunerea

administratorului. Dacă nu este constituit un comitet al creditorilor, cota de distribuire o stabileşte administratorul.

Administratorul informează creditorii despre cota care urmează să le fie distribuită.Dacă, la distribuirea finală, creanţele tuturor creditorilor au fost satisfăcute în volum total,

administratorul transmite surplusul către debitor. Dacă debitorul este persoană juridică, administratorul transmite fiecărui participant partea din surplus care i-ar fi revenit în cazul lichidării în afara procesului de insolvabilitate.

7.Încetarea procesului de insolvabilitate.Potrivit art. 150 al Legii nr. 632/2001 după terminarea distribuirii finale, instanţa de judecată hotărăşte

încetarea procesului de insolvabilitate.Hotărârea de încetare şi motivaţia acesteia vor fi publicate conform art.19. În două săptămâni de la data

publicării, administratorul prezintă Registrului de Stat al Persoanelor Juridice hotărârea instanţei de judecată care serveşte drept temei pentru radierea debitorului din aceste registru. Din momentul radierii sale din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice, debitorul este considerat lichidat.

În cazul când procesul de insolvabilitate a încetat, iar după adunarea de distribuire finală anumite sume rezervate au devenit libere, anumite sume plătite din masa debitoare au fost restituite din diverse motive ori au fost descoperite bunuri care aparţin masei debitoare, instanţa de judecată hotărăşte o distribuire suplimentară

98

după încetarea procesului de insolvabilitate la cererea administratorului, a unui creditor chirografar sau din oficiu.

După dispunerea distribuirii ulterioare, administratorul distribuie, conform listei finale, produsul din realizarea bunului descoperit. Administratorul prezintă instanţei de judecată raportul cu privire la distribuirea masei debitoare.

§5. Procedura planuluiPrin procedura planului se urmăreşte plata pasivului debitorului aflat în încetarea de plăţi, fie prin

redresarea şi continuarea activităţii debitorului, fie prin lichidarea unor bunuri din averea lui.Legea Insolvabilităţii nr. 632/2001 defineşte procedura planului ca o procedură aplicabilă debitorului

în cadrul procesului de insolvabilitate, reprezentând modalitatea de satisfacere a creanţelor creditorilor prin realizarea unui plan complex de măsuri de remediere financiară şi economică a debitorului şi/sau de valorificare a masei debitoare.

De asemenea în articolul 163 al acestei legi legiuitorul stabileşte că satisfacerea creanţelor creditorilor garantaţi şi chirografari, valorificarea şi distribuirea masei debitoare între participanţii la procesul de insolvabilitate, responsabilitatea debitorului după încheierea procesului de insolvabilitate pot fi reglementate printr-un plan, ale cărui principii pot să difere de dispoziţiile legii insolvabilităţii.

În opinia autorului N. Roşca, procedura planului are cel puţin două justificări: pe de o parte, este păstrat întreprinzătorul ca subiect de drept, acordându-i-se şansa unui nou început, iar, pe de altă parte, procedura permite creditorilor să recupereze mai multe procente din creanţe decât ar fi obţinut printr-o simplă lichidare.195

Structura planului, în conformitate cu Legea nr. 632/2001 trebuie să fie constituit din 2 părţi:- partea descriptivă. - partea organizatorică.

În partea descriptivă se indică măsurile întreprinse după intentarea procesului de insolvabilitate sau care urmează a fi aplicate în scopul instituirii, prin procedura planului, a unei modalităţi de realizare a drepturilor participanţilor. Această parte poate cuprinde şi date despre temeiurile, oportunitatea şi consecinţele aplicării planului, necesare şi importante pentru ca creditorii să decidă asupra planului şi ca instanţa de judecată să confirme planul.

În partea organizatorică se stabileşte modalitatea de modificare, prin intermediul planului, a statutului juridic al participanţilor la procesul de insolvabilitate. Tot aici planul poate reglementa supravegherea realizării sale.

În cazul în care se propune redresarea şi continuarea activităţii debitorului, planul cuprinde elementele necesare realizării acestui scop.

Elementele de conţinut ale planului se împart în două categorii, şi anume elemente de ordin general ,ce trebuie prevăzute de orice plan şi elemente specifice, care trebuie avute în vedere numai în anumite cazuri.

Printre elemente de ordin general sunt: mărimea creanţelor ce urmează a fi achitate; termenul de achitare a creanţelor; modul de lichidare a pasivului; o analiză comparativă in care să se arate prioritatea realizării planului faţă de repartiţia masei active între creditori prin lichidarea debitorului; ce garanţii de plată vor putea fi acordate fiecărei clase de creditori; indicarea claselor de creditori ale căror creanţe vor fi plătite în întregime sau nu vor fi defavorizate în alt mod prin plan; despăgubirile ce urmează a fi oferite tuturor claselor de creditori în comparaţie cu ceea ce ar primi prin distribuire în cazul lichidării; posibilitatea de a elibera debitorul de unele datorii şi mărimea lor; măsurile care vor fi luate pentru restabilirea solvabilităţii debitorului şi pe care de fapt se întemeiază proiectul planului.

Pe lângă informaţiile menţionată planul trebuie să includă şi alte atribute specifice oricărui act juridic, precum ar fi denumirea actului, data când a fost propus, identitatea persoanelor care îl propun şi semnătura acestora, alte date necesare.

Conform art. 168 din Legea nr. 632/2001, dreptul de a propune planul în instanţa de judecată îl au administratorul şi/sau debitorul.

Debitorul este îndreptăţit să propună proiectul planului elaborat de el împreună cu cererea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Astfel debitorul dovedeşte tuturor creditorilor intenţia sa şi buna-credinţă de a preveni păgubirea lor şi propune soluţiile care le consideră utile pentru depăşirea crizei. Face aceasta într-un stil civilizat şi este dispus să continue activitatea.196

Administratorul elaborează un plan, la cererea adunării creditorilor, şi îl prezintă spre aprobare în instanţa de judecată.

Planul trebuie prezentat instanţei de judecată în termen de 90 de zile, în caz contrar instanţa poate decide lichidarea debitorului. Termenul de prezentare a planului poate fi prelungit de către instanţa de judecată, la cererea administratorului sau debitorului, cu cel mult 30 de zile.

195 Dr. Roşca Nicolae, Dr.Baieş Sergiu.” Dreptul afacerilor” vol.1 Chişinău 2004 p.419196 Dr.Nicolae Roşca. „Instituţia falimentului în legislaţia R.M”. Chişinău 2001. Tipografia Centrala. Pag. 110

99

Durata procedurii planului se stabileşte în baza hotărârii adunării creditorilor şi nu poate depăşi 3 ani. În cazul când debitorul este de importanţă vitală pentru economia naţională, prin decizie de Guvern, durata procedurii planului poate fi stabilită pe un termen de până la 5 ani.

În cazul în care termenul de 5 ani nu a fost suficient pentru finalizarea procedurii planului, iar lichidarea debitorului ar putea avea un impact negativ asupra economiei naţionale, acest termen se poate prelungi, prin hotărâre de Guvern, până la 3 ani.

Planul cu toate anexele, documentele şi opiniile asupra lui se păstrează în instanţa de judecată, unde participanţii la proces pot lua cunoştinţă de el.

Instanţa de judecată nu va admite aplicarea procedurii planului dacă: a) este evident că planul propus de către debitor nu va fi aprobat de creditori sau nu va putea fi confirmat de instanţa de judecată; b) este evident că creanţele creditorilor, conform părţii organizatorice a planului depus de către debitor, nu pot fi executate; c) nu au fost respectate prevederile ce ţin de dreptul de a depune planul şi cerinţele faţă de conţinutul unui plan şi persoana care a depus planul nu le poate înlătura sau nu le înlătură în termenul rezonabil stabilit de instanţa de judecată.

Până a fi pus în aplicare, planul de redresare a solvabilităţii urmează două proceduri distincte: una de admitere (de votare), alta de confirmare.

Într-un termen de cel mult 30 de zile din data depunerii planului, instanţa de judecată convoacă adunarea creditorilor pentru examinarea planului, determinarea dreptului de vot al creditorilor şi votarea planului.

După ce a fost admis de creditori cu votul majorităţii cerute, planul se confirmă de către instanţa de judecată. Confirmarea constă în emiterea unei hotărâri judecătoreşti în care planul se confirmă şi se dispune începerea realizării lui

Potrivit alin. (1) art. 191 al Legii nr. 632/2001 după ce hotărârea de confirmare a planului devine definitivă, instanţa de judecată dispune, printr-o hotărâre, încetarea procesului de insolvabilitate şi continuă procedura planului.

Din data aplicării procedurii planului, în denumirea oficială a debitorului se foloseşte sintagma "în procedura planului" sau "care se află în procedura planului".

În cazul pronunţării hotărîrii de confirmare a planului, art.189 şi 192 din Legea insolvabilităţii prevăd următoarele efecte specifice hotărârii de confirmare a planului:

1) creanţele şi drepturile creditorilor sunt modificate aşa cum este prevăzut în plan (acoperirea parţială a creanţelor, sub anumite condiţii şi diferite modalităţi etc.);

2) în cazul unei executări silite planul confirmat va fi considerat ca o hotărâre definitivă împotriva debitorului, inclusiv şi împotriva unui terţ care şi-a asumat obligaţia de executare a planului de rând cu debitorul;

3) debitorul reintră în dreptul de administrare a masei debitoare. Administratorul îşi exercită atribuţiile în conformitate cu prevederile art.193 şi 194.

În partea organizatorică, planul poate reglementa supravegherea realizării sale. Supravegherea în acest caz este unul din principalele instrumente care va putea duce la redresarea debitorului. Supravegherea se limitează la executarea de către debitor a obligaţiilor specificate prin plan.

Dacă realizarea planului este supravegheată, instanţa de judecată notifică acest fapt o dată cu publicarea dispozitivului hotărîrii privind încetarea procesului de insolvabilitate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova sau în ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau sunt concentrate sediile celor mai mulţi creditori.

Atribuţiile de supraveghere ţin de competenţa administratorului. În legătură cu aceasta, atribuţiile administratorului şi ale membrilor comitetului creditorilor, precum şi supravegherea din partea instanţei judecătoreşti continuă.

Dacă se constată că debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile a căror executare este supravegheată sau se constată că executarea lor este imposibilă, administratorul informează imediat despre aceasta comitetul creditorilor şi instanţa judecătorească. În cazul în care comitetul creditorilor nu a fost desemnat, administratorul informează creditorii menţionaţi în plan.

Potrivit art. 197 al Legii nr. 632/2001 instanţa de judecată dispune încetarea supravegherii în cazul:a) executării sau asigurării executării creanţelor supravegheate;b) expirării termenului procedurii planului.Dacă, pe parcursul derulării procedurii planului nu sunt realizate prevederile acestuia fiecare creditor

poate înainta o nouă cerere introductivă, care va avea ca efect lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară dovada insolvabilităţii lui.

100

101