Embed Size (px)
Citation preview
CUPRINS
CAPITOLUL I SISTEMUL DE PROTECŢIE SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA….
1.1 Principii generale – sistemul de asistenţă socială ……………..1.2 Principalele concepte utilizate ………………………………...1.3 Dreptul de a primi asistenţă socială în situaţii de necesitate este un drept universal al
tuturor membrilor colectivităţii…………………………………………………….1.4 Asistenţa socială are un caracter profesional…………………..1.5 Strategii de dezvoltare a sistemului serviciilor sociale……..
……………………………………………………
CAPITOLUL II MANAGEMENTUL SOCIAL - FACTOR DETERMINANT IN FURNIZAREA SERVICIILOR SOCIALE……………………
2.1Conceptul de management…………….…………….…………2.2Extensia domeniilor manageriale şi desprinderea sa de economie ca domeniu preferenţial…………….……………..…2.3Managerul social. Rolurile şi competenţele manageriale...…………………………………………………………………….2.4Organizaţii şi instituţii care oferă servicii sociale…………..…..2.5Ofertanţii de servicii sociale şi caracteristicile acestora…….……………………………………………………………………………2.6Funcţiile managementului social…………….……………..…..
CAPITOLUL III MANAGEMENT SOCIAL – DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ……………………………………………..
3.1Deontologia profesională a managerilor sociali………………..3.2Etica şi deontologia în context internaţional şi naţional…………………………………………………………………………………..3.3 Codul deontologic al managerului social……………………….
CAPITOLUL IV ATRIBUŢIILE AUTORITĂŢILOR PUBLICE LOCALE PRIVIND PROTECŢIA SOCIALĂ…………………….…….
CAPITOLUL V PROMOVAREA SISTEMULUI DE PROTECŢIE SOCIALĂ …………………………………………………….
5.1 Integrarea socială……………………………………………….5.1.1 Asigurarea locurilor de muncă…………………………..5.1.2 Iniţiative comunitare şi măsurile inovatoare……………..5.1.3 Implementarea libertăţii de mişcare……………………...5.1.4 Promovarea educaţiei şi a pregătirii……………………...5.1.5 Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei………………5.1.6 Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă……………………..5.1.7 Promovarea sistemului de protecţie socială……………..5.1.8 U.E. şi persoanele în vârstă………………………………5.1.9 Lupta împotriva discriminării şi excluderii………………
5.2 Responsabilii politicii sociale europene………………………..5.3 Fondul social european.. ………………………………………5.4 Viitorul politicii sociale……………………………………….
CAPITOLUL VI DIVERSITATEA SISTEMELOR DE PROTECŢIE SOCIALĂ……………………………...………………………
6
79
1010
11
2222
24
26
27
2930
33
33
35
37
40
515151
535354
5454
5556
1
6.1. Noţiuni introductive………………...………………………..6.2 Definiţii ale conceptelor utilizate…………………………….…6.3 Originile diversităţii…………………………….………………6.4 Modelele de protecţie socială…………………………….…….
CAPITOLUL VII POLITICA SOCIALĂ A U.E………………………………..
7.1. Concepte de bază privind politica socială………………7.2 Istoricul politicii sociale europene……………………………..7.3 Obiectivele şi instrumentele politicii sociale europene………..
CAPITOLUL VIII COMPONENTELE PROTECŢIEI SOCIALE ÎN DIFERITE STATE DIN EUROPA OCCIDENTALĂ……..
8.1 Modelul scandinav: Suedia…………………………….………8.2 Modelul anglo-saxon: Marea Britanie…………….………8.3 Modelul continental: Germania…………………………….….8.4 Modelul sud-european (mediteranean): Portugalia…………
CAPITOLUL IX SĂRĂCIA ŞI EXCLUZIUNEA SOCIALĂ……………….….
9.1 Incluziunea socială. Fenomenul sărăciei şi disparităţile în veniturile populaţiei……………………………………….……
9.2 Combaterea excluziunii sociale………………………….……..9.3 Situaţia populaţiei Rroma………………………………………9.4 Categorii de persoane care necesită măsuri speciale de protecţie
socială……………………………..…………..
CAPITOLUL X
COMISIA ANTI-SĂRĂCIE ŞI DE PROMOVARE A INCLUZIUNII SOCIALE……………………………………
10.1 Caracteristici ale Comisiei Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale (CASPIS)…………………………………..10.2 Opţiunile strategice……………………………………………..10.3 Prezentarea Planului Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a incluziunii sociale
(PNA-inc)……………….10.4 Obiective CASPIS……………………………………………...10.5 Contextul integrării europene…………………………………..10.6 Activitatea CASPIS la nivel judeţean…………………………..10.7 Elaborarea planului anti-sărăcie la nivel
judeţean………………………………………………………………………10.8 Memorandumul de incluziune socială………………….
CAPITOLUL XI
PACHETUL DE MASURI AL GUVERNULUI DE PROMOVARE A ASISTENTEI SOCIALE ……………………….11.1 Planul de Guvernare 2005-2008 – Capitolul 7 ………….. CAPITOLUL XII
PROGRAME SI PROIECTE DE FINANTARE IN DOMENIU.PROGRAMUL OPERATIONAL SECTORIAL DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE. PROGRAMUL COMPLEMENT DRU
12.1 Sinteza programului operational sectorial D.R.U ……….12.2 Axe prioritare
ANEXA: CADRUL LEGISLATIV PRIVIND ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI SERVICIILE
575758
60
6161626466
80808385
8787
101111
119
126
126128
134
136
136137
138138139140
141144
145145
2
SOCIALE ………………………...
162
163165
172
CAPITOLUL I
SISTEMUL DE PROTECŢIE SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA
1.1. Principii generale - sistemul de asistenţă socială1.2. Principalele concepte utilizate 1.3. Dreptul de a primi asistenţă socială în situaţii de necesitate este un drept universal al tuturor
membrilor colectivităţii1.4. Asistenţa socială are un caracter profesional 1.5. Strategii de dezvoltare a sistemului serviciilor sociale
3
Asistenţa socială, componentă a sistemului naţional de protecţie socială, reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, comunitatea locala şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor sau comunităţilor.
Asistenta sociala cuprinde prestaţiile şi serviciile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea unei societăţii incluzive si coezive.
Tranziţia în România a fost mult mai dificilă decât în alte state ex-socialiste central-europene. Renunţarea bruscă după decembrie 1989 la sistemul de comandă a condus într-o primă etapă la adâncirea efectelor perturbatoare ale dezechilibrelor structurale, exacerbate de insuficienta pregătire a clasei politice managerilor şi în general a populaţiei pentru a acţiona în condiţiile democraţiei şi a mecanismelor de piaţă.
Din anul 2000 s-a trecut la elaborarea unei legi-cadru a asistenţei sociale, act normativ ce a fost definitivat prin adoptarea Legii nr. 47/2006 privind Sistemul Naţional de Asistenţă Socială. Astfel, s-a constituit la nivelul consiliilor judeţene şi locale servicii publice de asistenţă socială integrate care să acopere toate tipurile de nevoi sociale.
Începând cu anul 2000 în România a început să se dezvolte o multitudine de programe de protecţie şi asistenţă socială. Transferurile băneşti deţin cea mai mare pondere din totalul fondurilor destinate protecţiei sociale (97%). Programele de protecţie socială sub formă de transferuri băneşti pot fi grupate în trei mari categorii:
- asigurări sociale;- alocaţii familiale;- prestaţii de asistenţă socială.Dintre acestea, asigurările sociale reprezintă cea mai importantă componentă din totalul transferurilor
băneşti.Evoluţia sistemului de protecţie socială s-a dezvoltat sub impactul unor factori contradictorii, care au
împiedicat imprimarea unei direcţii clare. Presiunile unor crize punctuale, ale unor competiţii instituţionale, ale unei atitudini nu de puţine ori ambigue din partea colectivităţilor locale şi uneori chiar a actorilor politici, lipsa unei strategii clare în domeniu, au generat măsuri şi acţiuni din banii publici cu prea puţine efecte pozitive în categoriile sociale vizate.
În condiţiile actuale, asistenţa socială, complementar cu activitatea practică, va fi inevitabil tentata să încerce să influenţeze activ opţiunile majore ale politicilor sociale pentru imaginea unor programe speciale de suport şi asistenţă a persoanelor aflate în situaţii de risc social.
1. 1. Principii generale - sistemul de asistenţă socială
În vederea garantării accesului egal la drepturile prevăzute de legislaţia în vigoare, sistemul de asistenţă socială se întemeiază pe următoarele principii generale:
a) universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile prevăzute de lege;
b) respectarea demnităţii umane, potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii;
c) solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asi-gura nevoile sociale, pentru menţinerea şi întărirea coeziunii sociale;
d) parteneriatul, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, instituţiile de drept public şi privat, structurile asociative, precum şi instituţiile de cult recunoscute de lege cooperează în vederea acordării serviciilor sociale;
e) subsidiaritatea, potrivit căruia comunitatea locală sau asociativă şi, complementar, statul intervine în situaţia în care persoana sau familia nu-şi poate asigura integral nevoile sociale;
f) participarea beneficiarilor, potrivit căruia beneficiarii măsurilor şi acţiunilor de asistenţă socială con-tribuie activ la procesul de acordare a acestora;
g) transparenţa, potrivit căruia se asigură creşterea gradului de responsabilitate a administraţiei faţă de cetăţean, precum şi stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor.
h) nediscriminarea, potrivit căruia accesul la drepturile de asistenţă socială se realizează fără restricţie sau preferinţă faţă de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV ori apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
4
1.2. Principalele concepte utilizate
Termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: a) procesul de incluziune socială reprezintă un set de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile
protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării – comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale.
b) nevoia socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea condiţiilor de viaţă în vederea integrării sociale;
c) prestaţiile sociale sunt măsuri de redistribuţie financiară acordate persoanelor sau familiilor în funcţie de nevoile şi după caz, veniturile acestora;
d) serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă pentru creşterea calităţii vieţii şi promovarea coeziunii sociale;
e) furnizorii de servicii sociale sunt persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat, care acordă servi-cii sociale în condiţiile prevăzute de lege;
f) acreditarea reprezintă procesul prin care furnizorul demonstrează propria capacitate funcţională, organizaţională şi administrativă în acordarea serviciilor sociale, sub condiţia respectării standardelor de calitate în vigoare, iar. statul recunoaşte dreptului acestuia de a acorda servicii sociale;
g) standardele generale şi specifice de calitate reprezintă ansamblul de norme în baza cărora este evaluată şi monitorizată activitatea furnizorilor şi calitatea serviciilor sociale acordate.
h) ancheta socială este o metodă de investigaţie întemeiată pe diferite tehnici de culegere şi de prelucrare a informaţiei în scopul analizei situaţiei sociale şi economice a persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor, având rol de diagnostic social;
i) managementul de caz este o metodă de coordonare a intervenţiei, printr-o implicare multidisciplinară şi, după caz, interinstituţională, în scopul eficientizării activităţii şi creşterii calităţii serviciilor sociale.
1.3. Dreptul de a primi asistenţă socială în situaţii de necesitate este un drept universal al tuturor membrilor colectivităţii
Serviciile de asistenţă socială nu sunt destinate numai celor săraci, şi cei care au un standard satisfăcător de viaţă pot avea de înfruntat situaţii de dificultate pe care nu le pot soluţiona cu mijloacele şi capacităţile disponibile.
Dreptul la măsurile de asistenţă socială este garantat în condiţiile legii pentru toţi cetăţenii români cu domiciliul în România fără nici un fel de discriminare.
Cetăţenii altor state, apatrizii şi refugiaţii, care au domiciliul sau reşedinţa în România, au dreptul la măsuri de asistenţă socială, în condiţiile legislaţiei române şi a acordurilor ratificate de România cu alte state. Toţi cetăţenii au dreptul de a fi informaţi asupra conţinutului şi modalităţilor de acordare a măsurilor şi acţiunilor de asistenţă socială. Dreptul la asistenţă socială se acordă la cerere sau din oficiu, după caz, în conformitate cu prevederile legii.
1.4. Asistenţa socială are un caracter profesional
Spre deosebire de sprijinul interprofesional şi caritabil tradiţional, asistenţa socială modernă reprezintă o profesie înalt calificată care absoarbe cunoştinţe specializate din toate ştiinţele social-umane: sociologie, psihologie socială, psihologie, psihoterapie, medicină, economie, ştiinţe juridice etc. Ea presupune în acelaşi timp deprinderi, abilităţi practice (îndemânare de a comunica şi a lucra cu persoane şi grupuri în dificultate) şi, nu în ultimul rând, un set de valori, principii, norme, reguli morale care compun codul deontologic al profesiei. Codul deontologic asigură în mod special respectarea drepturilor omului, excluzând orice discriminare de etnie, sex, religie sau vârstă.
Opţiune fundamental umanistăProfesia de asistent social, prin specificul său, implică o filozofie proprie, centrată umanist. Persoana
umană reprezintă valoarea supremă a actului de asistenţă socială, orice manipulare fiind principal exclusă, chiar dacă ea s-ar face în numele vreunui interes colectiv.
5
Baza organizării serviciilor de asistenţă socială este comunitatea locală Coordonarea şi îndrumarea la nivel naţional are de regulă un profil politic general şi de suport tehnic-
profesional. Responsabilităţile şi deciziile de organizare sunt ale comunităţilor locale.
1.5. Strategii de dezvoltare a sistemului serviciilor socialeServiciile dezvoltate până acum în cadrul sistemului public sunt mai degrabă embrionare şi cu un grad de
profesionalism scăzut. Obiectivul actual este deci de a proiecta practic de la zero un întreg sistem naţional. Va fi necesară o perioadă de probabil, 8-10 ani până când aceste servicii vor ajunge la deplina lor maturitate. Este vital de aceea a se adopta cât mai rapid cu putinţă o strategie de dezvoltare.
Există patru principii fundamentale pentru construcţia sistemului serviciilor de asistenţă socială:a) Servicii înalt profesionalizate – utilizează specialişti cu înaltă calificare (asistenţi sociali), dobândite
prin forme de pregătire înalt elaborate, de regulă la nivel universitar. Asistenţii sociali sunt deosebiţi de voluntarii care acţionează în organizaţiile nonguvernamentale. Serviciile înalt profesionalizate au o altă logică decât serviciile profesional medii, înalt standardizate şi uşor de difuzat/asimilat.
b) Servicii deschise la revederea procedurilor şi la încorporarea noilor proceduri şi cunoştinţe – ca orice profesiune cu un grad ridicat de încorporare a cunoştinţelor ştiinţifice, asistenţa socială se află într-un proces rapid de dezvoltare. Ea presupune deschiderea la perfecţionare/schimbare rapidă şi capacitatea de asimilare de noi tehnici. Disponibilitatea la perfecţionarea profesională este condiţionată de tipul de pregătire iniţială: o profesie cu o bază ştiinţifică solidă şi cu capacitate de reflecţie critică şi de autodezvoltare, constând din noi cunoştinţe şi tehnici, de formare profesională continuă.
c) Internaţional/naţional/local în dinamica serviciilor sociale – profesia de asistent social trebuie considerată ca o paradigmă tehnico-ştiinţifică mondializată (stoc de cunoştinţe utilizat, tehnici de tratare a problemelor, sistem de valori), care se transmite continuu în mod special prin canale profesionale, şi mai puţin prin cele administrative. Este vital deci să existe, pentru menţinerea standardelor profesioniştilor la nivelele dezvoltării actuale, un mecanism de contact profesional cu experienţă mondială.
d) Combinarea între priorităţi stabilite la nivel naţional cu priorităţi stabilite la nivel local, pe fondul unei mondializări/regionalizări tot mai accentuate a sistemului de valori, a problemelor de soluţionat şi a priorităţilor – activitatea de asistenţă socială se fundamentează pe angajamente juridice, politice şi morale atât ale ţării într-un context mai larg (mondial: convenţii O.N.U. de exemplu), regional (reglementările europene), pe angajamente juridice, politice şi morale ale ţării ca un întreg, prin legile şi opţiunile sale politice, prin sistemul de valori promovat naţional, cât şi pe angajamentele locale şi responsabilitatea faţă de comunitatea locală.
Programele de protecţie socială se realizează prin transferul unor importante resurse financiare pentru populaţie, sub forma de :
- alocaţii familiale;- ajutoare sociale;- pensii şi alte drepturi de asigurări sociale;- prestaţii pentru şomeri;
Scopul serviciilor sociale - protecţia familiilor în îndeplinirea funcţiilor ei majore;- contribuie la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi întărirea legăturilor familiale;-reducerea sărăciei şi a formelor sale extreme.
Obiective:- echilibrul factorilor demografici prin încurajarea natalităţii; - protecţia copiilor şi familiilor împotriva sărăciei şi redistribuirea veniturilor în favoarea familiilor cu
copii;- libera alegere a modelului familial, a responsabilităţilor în cadrul cuplului şi a drepturilor în creşterea şi
educarea copiilor;- statutul femeii în societate şi pe piaţa muncii, concilierea între responsabilităţile familiale şi cele
profesionale.
Caracterul măsurilor:- stimulativ – încurajarea comportamentului demografic şi a modelului familial;- limitativ - descurajarea sau limitarea unor comportamente demografice şi familiale;- de reglementare - redirecţionarea unor comportamente demografice şi familiale într-un anumit sens
(căsătorie, filiaţia, înfierea, divorţul, celibatul).
6
Prestaţiile familiale - reprezintă totalitatea ajutoarelor în bani sau natură, care se acordă în cazul unor riscuri sociale şi pot fi:
- directe - în bani; - în natură;- indirecte - subvenţionarea de către stat sau colectivităţile locale, a unei părţi din costul unor servicii
sau produse şi prin facilităţi fiscale.Sistemul de prestaţii sociale în România, are un puternic caracter redistributiv, fiind rezultatul combinării
efectului redistributiv al posibilităţilor băneşti, al furnizării serviciilor de educaţie şi sănătate, al impozitelor şi contribuţiilor sociale.
Pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale - prezentarea sistemului public (reglementat de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale )
Sistemele de pensii au drept obiectiv principal, asigurarea unui venit permanent după o anumită vârstă (pensia pentru limită de vârstă) şi protecţie în eventualitatea unor situaţii deosebite, generatoare de incapacitate temporară, precum: accidente de muncă, boli profesionale sau decese în familie (pensie de invaliditate sau de urmaş).
Sistemul public se organizează şi funcţionează având ca principii de bază: a) principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe aceleaşi
norme de drept; b) principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public, contribuabili şi beneficiari,
un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege; c) principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul public îşi asumă reciproc
obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;
d) principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii, obligaţia de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligaţiilor;
e) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;
f) principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public, conform legii;
g) principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public, conform legii.
În sistemul public, se acordă următoarele categorii de pensii: a) pensia pentru limita de vârstă b) pensia anticipată c) pensia anticipata parţială d) pensia de invaliditate e) pensia de urmaş
Calculul pensiilor:Începând cu data înscrierii la pensie, cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu
anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct de pensie.Cuantumul pensiei astfel stabilit se majorează cu suma corespunzătoare contribuţiei pentru asigurările
sociale de sănătate, datorată potrivit legii. CNPAS comunică asiguratului, prin casele teritoriale de pensii, punctajul anual şi punctajul cumulat pentru perioada de cotizare.
Valoarea unui punct de pensie se calculează în cadrul CNPAS la data intrării în vigoare a legii bugetului asigurărilor sociale de stat şi se actualizează în funcţie de posibilităţile financiare, în cursul execuţiei bugetare, prin indexare trimestrială cu un procent care sa acopere cu până la 100% rata inflaţiei. Indexarea prevăzută se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.
Stabilirea şi plata pensiilor:Pensia se acordă la cererea persoanei îndreptăţite, a mandatarului desemnat de aceasta cu procură
specială, a tutorelui sau a curatorului acesteia.Cererea de pensionare, împreună cu actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege se
depun la casa teritorială de pensii în raza căreia se află domiciliul asiguratului.Persoanele care au împlinit vârsta standard de pensionare nu mai pot solicita înscrierea la pensia de
invaliditate.
7
Admiterea sau respingerea cererii de pensionare se face prin decizie emisă de casa teritorială de pensii, în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii.
Decizia casei teritoriale de pensii cuprinde temeiurile de fapt şi de drept pe baza cărora se admite sau se respinge cererea de pensionare. Decizia casei teritoriale de pensii se comunică în scris persoanei care a solicitat pensionarea, în termen de 5 zile de la data emiterii.
Plata pensiei se face lunar.Pensia se plăteşte personal titularului, mandatarului desemnat de acesta prin procură specială sau
reprezentantului legal al acestuia.Modalităţile de plată a pensiilor se stabilesc prin regulament al CNPAS.Pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, indiferent de nivelul veniturilor
respective, următoarele categorii de persoane: a) copiii urmaşi orfani de ambii părinţi, pe perioada şcolarizării; b) nevăzătorii; c) pensionarii pentru limita de vârstă. d) pensionarii de invaliditate de gradul III.Beneficiarii pensiei de urmaş pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, dacă
veniturile brute lunare realizate nu depăşesc o pătrime din salariul mediu brut lunar pe ţară.
Pensia pentru limită de vârstă:Pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării,
condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public. Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii, prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi.
Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani. Creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii. Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru bărbaţi. Atingerea stagiului complet de cotizare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii, prin creşterea acestuia, pornindu-se de la 25 de ani pentru femei şi de la 30 de ani pentru bărbaţi.
Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare şi care au născut cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la vârsta de 10 ani beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare după cum urmează:
a) cu un an - pentru 3 copii; b) cu doi ani - pentru 4 sau mai mulţi copii.Reducerea vârstei nu poate fi cumulată cu o altă reducere prevăzută de lege. Vârsta de pensionare astfel
redusă nu poate fi mai mică de 55 de ani.
Pensia anticipată:Pensia anticipată se acordă, cu cel mult 5 ani înaintea împlinirii vârstei standard de pensionare,
asiguraţilor care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani. Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al pensiei pentru limita de vârstă.La împlinirea vârstelor standard de pensionare prevăzute de lege, pensia anticipată devine pensie pentru
limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare.
Pensia de invaliditate:Au dreptul la pensie de invaliditate asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea
de muncă, din cauza: accidentelor de muncă, bolilor profesionale şi tuberculozei; bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.
În raport cu cerinţele locului de muncă şi cu gradul de reducere a capacităţii de muncă, invaliditatea este: de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea altei persoane; de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cu posibilitatea invalidului de a se autoservi, de a se autoconduce şi de a se orienta spaţial, fără ajutorul altei persoane; de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională.
Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie, emisă de medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă. La împlinirea vârstei standard prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă beneficiarul pensiei de invaliditate poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.
8
Pensia de urmaş:Au dreptul la pensie de urmaş copiii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau
îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii. Copiii au dreptul la pensie de urmaş: până la vârsta de 16 ani; dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani; pe toată durata invalidităţii de orice grad. Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani. În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puţin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaş cuvenit soţului supravieţuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv 6,0% pentru fiecare an de căsătorie în minus.
Soţul supravieţuitor care are în îngrijire la data decesului susţinătorului unul sau mai mulţi copii în vârsta de până la 7 ani beneficiază de pensie de urmaş pana la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe ţară. Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte, prin aplicarea unui procent asupra punctajului mediu anual realizat de susţinător, în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi, astfel: pentru un singur urmaş - 50%; pentru 2 urmaşi - 75%; pentru 3 sau mai mulţi urmaşi - 100% .
Bilete de tratament balnear:Bugetul asigurărilor sociale de stat suportă diferenţa dintre valoarea biletului de tratament balnear şi
contribuţia beneficiarilor de astfel de bilete, pentru un număr de locuri stabilit anual.Tarifele pentru serviciile acordate beneficiarilor biletelor de tratament de către unităţile de tratament aflate
în proprietatea Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale se stabilesc prin ordin al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei, la propunerea preşedintelui Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, neputând depăşi tarifele din unităţile similare cu care s-au încheiat contracte de prestări de servicii.
În cursul unui an calendaristic se poate elibera un singur bilet de tratament aceluiaşi beneficiar.Biletele de tratament balnear se distribuie pensionarilor, de către casele teritoriale de pensii. Bilete de tratament balnear se acordă gratuit, într-un număr stabilit anual, pentru:- pensionarii I.O.V.R.;- veteranii de război;- persoanele cu drepturi stabilite în baza Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi
persoanelor persecutate din motive politice, deportate în străinătate ori constituite în prizonieri;- persoanele cu drepturi stabilite în baza Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor
drepturi persoanelor persecutate din motive etnice.
Bilete cu preţ redus pe calea ferată:Se acordă pensionarilor 6 călătorii simple cu reducere de 50% din tariful trenurilor de persoane clasa a II-
a. De aceste facilităţi nu beneficiază pensionarii care au dreptul la călătorii gratuite stabilite în baza altor prevederi legale.
Legitimaţiile de călătorie pentru pensionari se eliberează de Societatea Naţională a Căilor Ferate Romane, prin staţiile şi agenţiile de voiaj pe baza deciziei de pensionare şi a buletinului sau cărţii de identitate. Condiţiile de eliberare a legitimaţiilor de călătorie pentru pensionari se stabilesc de Societatea Naţională a Căilor Ferate Romane, potrivit reglementarilor specifice căilor ferate.
Asigurările pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă reglementate de Legea nr. 76/
2002Piaţa muncii a suferit schimbări puternice în ultimul deceniu. Modificările apărute au creat nevoia unei
noi instituţii, una modernă, flexibilă cu capacitatea de a răspunde acestor provocări. Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), împreuna cu cele 42 de agenţii judeţene şi peste 180 de agenţii locale, răspunde acestor provocări. Serviciile sale se adresează şomerilor şi agenţilor economici. Principalul său obiectiv este creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi implicit scăderea ratei şomajului. Prin Legea nr. 145/1998, a fost reglementată înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocupare şi Formare Profesională, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, ce şi-a început în mod efectiv activitatea la data de 1 ianuarie 1999. Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 294/2000 a fost modificată şi completată Legea nr. 145/1998, noua denumire a instituţiei fiind Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă. Pentru organizarea şi coordonarea activităţilor specifice la nivel judeţean şi la nivelul municipiului Bucureşti, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă are în subordine agenţii constituite la nivel judeţean şi la cel al municipiului Bucureşti, unităţi cu personalitate juridica. Agenţiile judeţene pot înfiinţa subunităţi de furnizare a serviciilor de ocupare a forţei de muncă.
9
Prin Programul Social, Guvernul susţine eforturile de implementare a strategiei în jurul politicilor de protecţie socială şi asistenţă socială prin: pensii duble pentru agricultori, majorarea semnificativă a alocaţiilor, scăderea contribuţiilor la fondurile de asigurări sociale, sistem de pensii private, scăderea ratei şomajului. La toate acestea se adaugă programe de accesibilizare pentru persoanele cu handicap, precum şi investiţii în resursele umane.
CAPITOLUL II
MANAGEMENTUL SOCIAL – FACTOR DETERMINANT IN FURNIZAREA SERVICIILOR SOCIALE
2.1. Conceptul de management2.2. Extensia domeniilor manageriale şi desprinderea sa de economie ca domeniu preferenţial2.3. Managerul social. Rolurile şi competenţele manageriale2.4. Organizaţii şi instituţii care oferă servicii sociale
2.5. Ofertanţii de servicii sociale şi caracteristicile acestora 2.6. Funcţiile managementului social
2.1. Conceptul de managementManagementul este ştiinţa şi arta de a conduce eficient şi de a optimiza valorificarea tuturor resurselor, în
vederea obţinerii succesului.El trebuie perceput ca ştiinţă şi artă laolaltă pentru că este posibilă acceptarea unor responsabilităţi
economice, sociale, morale la cei care-l aplică. Responsabilităţile respective, antrenează selecţia în valori ce generează competenţa care menţine competiţiile pe toate planurile, acesta fiind singurul mod de obţinere a succesului.
Managementul e un domeniu de cercetare cu caracter multidisciplinar.Unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai managementului este WILIAM JACK DUNCAN. Lucrarea
sa de referinţă este „Management evoluţia responsabilităţii în administraţie”. În această lucrare el defineşte managementul ca fiind un proces conştient prin care acţiunea individuală şi de grup e coordonată pentru a realiza obiectivele instituţiei.
Managementul realizează sarcini şi obiective acceptate din punct de vedere al valorilor unei societăţi. În ceea ce priveşte funcţionalitatea instituţiilor, evoluţia managerială este caracterizată prin trecerea de
la eficienţa economică şi socială localizată, la armonizarea eficienţei economice cu componentele sociale şi apoi la încurajarea fluxului de informaţii pentru optimizarea deciziilor cu finalitate macro şi microeconomică şi a deciziilor cu finalitate socială.
Reuşita într-o competiţie este astfel influenţată de profesionalismul managementului.
Raportul UNIVERSALITATE – SPECIFICITATE în management.
UNIVERSALITATEA se caracterizează prin:1. acceptarea managementului ca ştiinţă sau ca ştiinţă şi artă.2. managementul este o resursă a dezvoltării bazată pe utilizarea inteligentă a tehnologiei şi a
capacităţii omului.3. managementul are metode şi tehnici proprii ce se pot generaliza dar utilizează şi metode şi
tehnici din alte domenii făcând astfel din management o ştiinţă integratoare de graniţă.4. reuşitele din mediul economic pot fi extinse şi în alte domenii de activitate.5. finalitatea managementului este EFICIENŢA ECONOMICĂ şi UTILITATEA SOCIALĂ.
SPECIFICITATEA în management se caracterizează prin:
10
1. perfecţionism - fiind posibil prin valorile naţionale, cultură, tradiţie, resurse, stadiu de dezvoltare;
2. abordările manageriale specifice susţin şi fundamentează unele priorităţi naţionale;3. fixarea şi perfecţionarea comportamentelor manageriale sunt strâns legate de grupul de
educaţie specific;4. metodele şi tehnicile manageriale specifice precum şi tehnicile adaptate se pot aplica cu mult
succes;5. specificitatea include procese de creativitate directe sau determinate de experienţe evaluate;6. creşterea ponderii elementelor de universalitate în problema managementului.
2.2. Extensia domeniilor manageriale şi desprinderea sa de economie ca domeniu preferenţialApărut în România foarte recent, managementul din alte domenii decât cel economic reclamă de un
corpus teoretic adecvat domeniului respectiv. În această perioadă (după 1990) putem vorbi de management în cultură, mass-media, sănătate, asistenţă socială. Fundamentul teoretic în domeniul managementului din aceste sectoare se creează prin procese de educaţie permanentă, dezvoltarea sectoarelor de consultanţă specializată, selecţii riguroase ale personalului ce are perspectivă de a deveni manager.
Această caracteristică a evoluţiei manageriale e alimentată de cele 4 componente de referinţă a oricărui tip de management: teoria, metodologia, tehnologia si practica.
Principala menţiune a unui management este să conducă oamenii, în acest sens se pun 2 întrebări:1. se poate ocupa managerul de problemele instruirii, motivării şi integrării personalului, fără ca în
corpusul teoretic şi practica managerială să se folosească elemente din teoria motivaţiei şi a comunicaţiilor în grup?
2. poate face managerul un lucru bun în conducerea oamenilor fără cunoştinţe în domeniul psihologic?Răspunsul evidenţiat de cercetători în domeniu teoretic este nu.O altă caracteristică a dimensiunii integratoare este că managementul nu se poate realiza în sine.Managementul are nevoie de un câmp de referinţă fie că este administrativ, agricultură, medicină,
asistenţă socială.Complexitatea dezvoltărilor care au loc pe toate planurile la nivel mondial duce la abordări integrative,
multidisciplinare şi interdisciplinare.În România expresia de societate antreprenorială este în conformitate cu următoarele:1. nevoia de inovaţii sociale (protecţia socială reală, abandonarea instituţiilor publice învechite);2. protejarea noilor societăţi împotriva elementelor de normativitate (exagerată) ale guvernului;3. promovarea continuă a inovaţiilor;4. realizări în domeniul creşterii productivităţii muncii şi a capitalului existent;Existenţa acestor tipuri de societăţi face posibilă evoluţia în bine a managementului cu impact important
atât în domeniul economic cât şi social.Şi în România impactul managerial au dus la importante schimbări practice. Acestea au fost posibile
datorită faptului că au fost concepute şi aplicate având premisa unei strategii.Caracteristicile acestei strategii pot fi aplicate şi înţelese numai ca şi componentă a unui grup de strategii.
Acestea sunt grupate în România astfel:1. strategii sectoriale şi teritoriale pentru ordonarea accelerată a proceselor de restructurare şi privatizare;2. strategii privind dezvoltarea gradului de atractivitate a unor domenii şi subdomenii economice sau
sociale;
Caracteristicile manageriale contemporane în România sunt:1. privatizarea trebuie extinsă şi în celelalte sectoare de activitate.2. rolul primordial al managementului în dezvoltarea performanţelor regiilor autonome şi
societăţilor comerciale, institutiilor publice.3. organizarea aspectelor economico financiare, tehnologice, sociale şi ecologice, în practica
managerială4. necesitatea instaurării unui adevărate culturi a managementului printr-un proces educaţional
amplu şi desfăşurat la diferite niveluri: inferior, mediu, superior.5. dezvoltarea cât mai rapidă a unor dimensiuni a managementului, în principal referindu-se la
autonomie, iniţiativă, creativitate, responsabilitate socială.6. importanţa deosebită acordată studierii mediului economico-social naţional şi internaţional,
aflat într-o perpetuă diversificare.7. amplificarea cercetărilor şi acţiunilor de consultanţă capabile să determine profesionalizarea
muncii în conducere.
11
Complexitatea proceselor economico-sociale diversitatea formelor de proprietate şi specificitatea contextelor culturale în România, impun în prezent mai mult decât altă dată, o îmbinare a componentelor care au caracterizat diferitele şcoli şi curente manageriale.
2.3. Managerul social. Rolurile şi competenţele manageriale
Postul unui manager, vizează existenţa unor abilităţi conceptuale umane şi tehnice, aceasta datorită faptului că managerii acţionează într-un mediu în care concurenţa este primordială. Existând concurenţă există şi ostilitate între managerii concurenţi. Managerii din domeniul asistenţei sociale transformă politicile sociale în servicii sociale. Serviciile sociale se deosebesc de afaceri necesitând un management adecvat şi un manager corespunzător.
Rolurile de conducere după Quinn:1. Rolul de director: luarea iniţiativei, stabilirea scopurilor, delegarea eficace.2. Rolul de producător: productivitate şi motivaţie personală, motivarea celorlalţi şi managementul
timpului şi al stresului3. Rolul de coordonator : planificarea, organizarea şi întocmirea organigramei si controlarea.4. Rolul de monitor: reducerea încărcăturii informaţionale, analizarea informaţiilor cu o gândire critică si
prezentarea informaţiilor în situaţia lor reală şi concretă 5. Rolul de mentor: autocunoaşterea şi înţelegerea celorlalţi, comunicarea interpersonală si formarea de formatori, dezvoltarea continuă a celor din organizaţia sa
6. Rolul de facilitator (mediator) formarea unei echipe, luarea deciziilor în mod participativ, managementul conflictului
7. Rolul de inovator, cel ce gândeşte creativ : trăirea schimbării, gândire creativă, managementul schimbării.
8. Rolul de broker: formarea şi menţinerea unei baze a puterii, negocierea contractelor şi a implicării, prezentarea orală, eficace a ideilor manageriale
2.4. Organizaţii şi instituţii care oferă servicii sociale
Staub în 1991 defineşte organizaţia astfel: „Un grup de două sau mai multe persoane care există şi acţionează pentru a realiza scopuri comune clar stabilite”.
În această definiţie accentul este pus pe orientarea înspre scop, o caracteristică spre natura sistemelor umane.
Premergător lui Staub în 1995 Egan, definea organizaţia astfel: „Un sistem uman care fabrică produse şi servicii pentru indivizi sau alte sisteme din exteriorul organizaţiei”.
Instituţiile sunt „Societăţi sau corporaţii care au în special un caracter public”. Instituţiile asigură servicii de un fel sau altul pentru societate. Şi serviciile sociale pot fi definite, definiţia unanim recunoscută este dată în 1982 de Institutul Naţional de Asistenţă Socială din Marea Britanie. Conform acesteia expresia servicii sociale înseamnă „toate acele servicii de stat şi voluntare (non profit, ONG) înţelese în mod curent ca esenţiale pentru supravieţuire şi dezvoltare personală într-o societate civilizată.
În general în serviciile sociale sunt incluse:- asigurarea de locuinţe- securitatea socială- sănătatea- educaţia- angajarea în muncă- servicii de recreereÎn sens mai larg, noţiunea servicii sociale include şi următoarele:- securitatea publică- prevenirea delicvenţei- serviciile de reabilitare- reintegrarea socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate.Serviciile sociale în România sunt asigurate prin: asociaţii, fundaţii şi instituţii de stat. Scopul acestora
este nonprofit.Exemple de organizaţii ce oferă servicii sociale: bisericile, spitalele, clinicile, instituţiile de învăţământ,
centrele de plasament, cantinele sociale, organizaţii de cartier, cluburile de tineret.Organizaţiile şi instituţiile au o misiune şi un scop. Pentru a putea vorbi despre afirmarea unei misiuni
organizaţionale trebuie să facem referire la următoarele dimensiuni:1. Scopul global care este indicator major al sistemului social;
12
2. Identitatea în care organizaţia sau instituţia se autocaracterizează;3. Valorile care înseamnă afirmarea filosofiei pentru care militează sistemul social;4. Politica majoră care înseamnă afirmarea valorilor expuse de sistem.Politica indică modul în care sistemul îşi urmăreşte scopurile. „Scopurile sunt rezultate specifice sau realizări înspre care sunt direcţionate energiile sistemului”.
2.5. Ofertanţii de servicii sociale şi caracteristicile acestora
Ofertanţii – sunt organizaţiile, instituţiile şi sistemele comunitare acestea din urmă doar pentru proprii lor membrii.
Austin în 1995 citat de Neamţu in 2003 sintetizează trăsăturile organizaţiilor de servicii sociale astfel:1. serviciile sociale se fac direct pentru oameni şi intervin asupra acestora. Efectele serviciilor sociale sunt
judecate în termeni ai evoluărilor umane dar şi în termeni instrumentali. Componenta umană a serviciilor sociale derivă din faptul că acestea au consecinţe morale asupra indivizilor, familiilor, comunităţilor.
2. Activităţile primordiale ale substituţiilor de serviciile sociale implică tranzacţii interactive între membri personalului şi utilizatorii serviciilor. Rezultatul acestei tranzacţii este coprodus deoarece atât ofertantul de servicii sociale cât şi beneficiarul deţin roluri critice în producerea şi modelarea rezultatului, de aceea rezultatele serviciului luat în arte pentru că ofertantul de servicii nu poate controla în întregime caracteristicile participării beneficiarului.
3. Tehnologiile folosite în serviciile sociale sunt nedeterminate de aceea existând puţine certitudini privind rezultatele finale. Rezultatele finale pot fi afectate indiferent de structura programului social furnizat, datorită faptului că există influenţe din partea altor indivizi, dar şi datorită faptului că la om comportamentul este imprevizibil. Calitatea serviciului depinde de raţionamentul şi de deprinderile individuale ale persoanelor care oferă servicii.
4. Organizaţiile şi instituţiile de servicii sociale se bazează numai pe serviciile profesioniştilor în domeniu. Aceşti profesionişti (asistenţi sociali) au în moduri diferite loialităţi duale faţă de organizaţia în care lucrează si faţă de profesia lor.
Între cele două entităţi pot apărea conflicte de valori.5. Organizarea de servicii sociale este dependenta de mediu.Mediul extern al oricărei organizaţii ce oferă
servicii sociale este incert din cauza schimbărilor economice şi sociale. Ceea ce se întâmplă într-o organizare de servicii sociale este adesea determinată mai mult de ceea ce se petrece în mediul său extern decât faţă de deciziile interne care au fost luate.
2.6. Funcţiile managementului social
Managementul social are funcţiuni similare cu cele ale managementului economic dar prezintă şi particularităţi datorate scopului său nonprofit:
1) Funcţia de cercetare/dezvoltare aceasta reprezintă ansamblul activităţilor care se desfăşoară în cadrul organizaţiei pentru realizarea obiectivelor din domeniului producerii de idei noi şi transformarea lor în inovaţii utile precum servicii noi, programe speciale noi, metodologii sau tehnologii noi, dezvoltare prin investiţii, dezvoltare prin strângere de fonduri, metode noi de organizare.
2) Funcţia de producţie reprezintă ansamblul activităţilor de bază auxiliare şi de servire prin care se realizează obiectivele din domeniul producerii de servicii sociale. Pentru ca această funcţie să fie completă e necesară realizarea calitativă, cantitativă şi la termen a serviciilor sociale de bază, şi a celor auxiliare.
3) Funcţia de marketing şi comunicare externă cuprinde activităţi menite să ducă la realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legăturii organizaţiei cu mediul extern.
4) Funcţia financiar-contabilă reprezintă totalul activităţilor prin care se realizează obiectivele privind obţinerea mijloacelor financiare necesare organizaţiei. Avem în vedere evidenţa în valoare monetară a patrimoniului mobiliar şi imobiliar. Această funcţie implică activităţi:
- elaborarea bugetului şi analiza costului;- planificarea campaniei de strângere de fonduri;- realizarea acordului dintre dimensiunea financiară a cordului dintre capitolele bugetului şi bugetul şi
bugetul global al organizaţiilor;- întocmirea de rapoarte financiar-contabile;- revizii financiar-interne;- revizii financiar-externe;(curtea de conturi, garda financiară)- eficacitatea controlului managerial;- măsuri colective pentru remedierea problemei financiare;
13
5) Funcţia de personal, cuprinzând ansamblul activităţilor în cadrul organizaţiei pentru realizarea obiectivelor din domeniul asigurării potenţialului uman necesar. Această funcţie include:
a) recrutarea, selectarea, promovarea angajaţilor;b) formarea şi perfecţionarea profesională;c) organizarea unui sistem de evaluare a performanţelor;d) organizarea unui sistem de cointeresare personalului angajat;e) evaluarea gradului în care sunt luate în considerare resursele umane când sunt aplicate decizii
strategice.Managementul social performant are următoarele caracteristici:1) obiectivele sunt împărtăşite de majoritatea membrilor organizaţiei;2) angajaţii se simt liberi să semnalizeze diferenţele organizaţionale când ele apar, şi au un spirit
optimist în rezolvarea lor;3) luarea deciziilor este determinată de aptitudini, responsabilitate, ritm şi cerinţe pentru dezvoltarea
profesională şi managerială;4) munca este efectuată în echipă în domeniul planificării, performanţei şi disciplinei. Asumarea în
comun a responsabilităţii;5) observaţiile oamenilor din partea inferioară a ierarhiei sunt repetate şi luate în considerare când este
cazul;6) problemele individuale şi sentimentele personale ale oamenilor sunt incluse în problemele
managementului general;7) colaborarea se manifestă cu uşurinţă deşi individul şi grupul concurează între ei, oamenii sunt gata
să ceară ajutorul şi doresc să ofere ajutor;8) apariţia unei crize duce la implicarea rapidă a oamenilor până la dispariţia acesteia;9) conflictele sunt tratate eficace şi deschis, oamenii spun ceea ce vor şi aşteaptă ca şi conducerea să
facă acelaşi lucru;10) perfecţionarea şi învăţarea se desfăşoară la locul de muncă si se bazeaza pe voinţa de a dezvolta
continuu organizaţia respectivă.
În asistenţa socială natura serviciilor sociale implică relaţii între oameni. Asistenţa socială este o „afacere cu oameni” în care indivizii (asistenţii sociali) deservesc alţi indivizi (clienţi, beneficiari).
Clienţii evaluează asistenţii sociali nu numai după nivelul pregătirii profesionale şi a titlurilor ştiinţifice obţinute ci mai ales după comportamentul acestuia şi personalul asociat.
În România resursele financiare sunt considerate ca o constrângere in domeniul asistenţei sociale pe când resursele umane pot oarecum suplinii insuficienţa surselor de finanţare. De aceea resursele umane sunt fundamentale, condiţionând strategii cu organizaţii de asistenţă socială în atingerea obiectivelor propuse. Valorificarea resurselor umane reprezintă o mare oportunitate, de a obţine performanţe maxime însă din păcate această oportunitate este deseori slab explorată. Totuşi managementul resurselor umane rămâne un capitol important al managementului general.
CAPITOLUL III
MANAGEMENT SOCIAL – DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ
1.1. Deontologia profesională a managerilor sociali1.2. Etica şi deontologia în context internaţional şi naţional1.3. Codul deontologic al managerului social
14
3.1. Deontologia profesională a managerilor socialiProfesia de manager social se caracterizează printr-o bază echilibrată de teorie şi experienţă profesională
practică, decurgând din valorile care dau însăşi natura acestei profesii: o profesie înalt umanistă, cu responsabilităţi deosebite faţă de natura umană şi destinul unor vieţi omeneşti.
Asistenţa socială este, în primul rând, o artă, este, de asemenea, o ştiinţă şi este, cu siguranţă, o profesie. Ideea este susţinută de teoreticieni de valoare, specialişti în domeniu care au adus contribuţii importante la dezvoltarea conceptelor teoretice ale asistenţei sociale. Este o artă deoarece presupune din partea celui care o practică o serie de calităţi personale, aptitudini deosebite, care prin educaţie dezvoltă deprinderi şi abilităţi, formează talentul necesar pentru a acţiona într-o mare diversitate de situaţii, pentru a-i putea înţelege pe oameni şi a-i ajuta pe aceştia să se ajute singuri; este o ştiinţă pentru că a dezvoltat, în timp idei, principii şi concepte operaţionale proprii; în fine, este o profesie pentru că presupune şi ţine seama de toate atributele unei profesii: deţine un corpus sistemic, organizat teoretic de cunoştinţe de specialitate, operează cu valori şi simboluri comune, este o activitate pe termen lung pusă în slujba nevoilor sociale, are instituţii academice, se bazează pe un sistem legislativ şi o dimensiune etică proprii, deţine un profil profesional specific pentru a servi persoana în dificultate, în particular, şi totodată pentru bunul mers al societăţii, în sens larg.
Asistenţa socială modernă s-a dezvoltat pornind de la nevoia oamenilor de a se sprijini unii de alţii, de a se ajuta în momente dificile, dar şi cu ajutorul oamenilor de ştiinţă “sensibilizaţi la problemele umane”.
Ca activitate practică, cu largă aplicabilitate în sfera protecţiei sociale, asistenţa socială are la bază trei premise fundamentale:
a) prima se referă la importanţa fiinţei umane, la unicitatea şi demnitatea ei, la necesitatea menţinerii acestei condiţii fără ca persoana să decadă sau să abdice de la condiţia umană;
b) a doua premisă are în vedere faptul că persoana, familia, colectivitatea sau comunitatea pot avea probleme ce rezultă din interacţiunea cu ceilalţi: probleme de dezadaptare la mediul social din care face parte, modificări ale mediului social, care poate deveni nepotrivit sau chiar ostil, ori modificări simultane, în ambele sensuri, atât dinspre mediu spre individ, cât şi ale individului la mediul său de viaţă;
c) în fine, datorită unei virtuţi cu care a fost înzestrată nativ fiinţa umană de a dezvolta sentimente de grijă şi a-şi ajuta semenii – “homo ad juventus paratus” (H. Soydan, 1993), oamenii pot şi trebuie să intervină pentru aplanarea problemelor şi îmbunătăţirea vieţii semenilor lor; fiecare individ trebuie să-şi asume responsabilităţi familiale şi sociale, dar are şi dreptul de a fi ajutat de ceilalţi membrii ai societăţii atunci când este află în situaţii dificile din punct de vedere emoţional, fizic ori material, cărora nu le poate face faţă singur prin forţe proprii, în numele justiţiei sociale prin solidaritate umană.
Toate acestea se constituie în argumente pentru a susţine că pentru managerul social devine imperios necesar a-şi onora profesia printr-o conduită profesională adecvată, în respectul datorat atât în relaţia cu persoana, colectivitatea sau comunitatea pentru care lucrează, cât şi în relaţia cu comunitatea profesională proprie, cu echipa în care lucrează, cu propria instituţie şi cu toate celelalte instituţii cu care trebuie să colaboreze. Asumarea multitudinii de roluri şi responsabilităţi ce-i revin managerului social în dezvoltarea tuturor acestor relaţii presupune nu numai temeinicie în cunoaşterea teoretică, stăpânirea abilităţilor şi deprinderilor practice corespunzătoare, dar şi respect pentru valorile şi standardele de profil cuprinse în codul deontologic al profesiei de manager social.
În funcţie de particularităţile fiecărei situaţii în care se află persoana asistată şi de contextul istoric, geografic, economic, social şi cultural în care trăieşte, managerul social trebuie să construiască o strategie de intervenţie pe baza celor două dimensiuni ale sistemul social de ajutoare: sistemul formal, compus din instituţii guvernamentale şi agenţii nonguvernamentale şi sistemul informal, compus din membrii familiei, prieteni, vecini etc. Modul în care managerul social se orientează în lucrul cu cele două sisteme şi adoptarea conduitei potrivite faţă de persoanele aflate în nevoie sunt decise de către managerul social, în consens cu codul deontologic al profesiei. Codul deontologic îl ghidează pe managerul social în varietatea rolurilor şi relaţiilor, la nivele diferite de responsabilitate, în raport cu situaţiile în care intervine.
10.9 Etica şi deontologia în context internaţional şi naţional
În 1994, în Colombo, Sri Lanka, a avut loc întâlnirea specialiştilor la nivel internaţional care au încercat definirea ariei operative a managerului social în cadrul programelor de protecţie socială. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali a adoptat, la această întâlnire, “Etica Asistenţei Sociale. Principii şi standarde”, cuprinsă în două documente: Declaraţia Internaţională a Principiilor Etice ale Asistenţei Sociale şi Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali.
Acest document, bazat pe “Codul Internaţional al Eticii pentru Asistentul Social Profesionist” adoptat de Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali în 1976, conţine principiile etice de bază ale practicii asistenţei sociale şi procedurile recomandate în relaţiile individuale ale managerului social cu clienţii, colegii şi alţi specialişti.
15
Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali recunoaşte necesitatea stabilirii unor principii generale de orientare a managerului/asistentului social în relaţie cu problemele individuale şi sociale care intră în sfera asistenţei sociale şi recomandă procedurile necesare care trebuie urmate când munca managerului social prezintă dileme etice.
Standardele Etice Internaţionale ale managerilor sociali au fost stabilite în consens cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu alte convenţii care derivă din acestea. Plecând de la principiul de bază al profesiei de manager social, potrivit căruia acesta intervine pentru creşterea bunăstării individuale, Standardele Etice Internaţionale ale managerilor sociali reglementează relaţiile dintre:
managerul social şi problematica socială, în care sunt prevăzute standardele referitoare la identificarea, înţelegerea şi interpretarea nevoilor individuale şi sociale;
manager social şi client, referitoare la principiile de colectare şi utilizare a informaţiei privind situaţia clientului şi modalităţile de lucru cu clientul;
managerul social şi organizatia în care lucrează, privind problemele referitoare la aspecte ce ţin de procedurile şi practicile adecvate serviciilor oferite de organizatie;
managerul social şi colegii, în care sunt prevăzute standarde referitoare la susţinerea oportunităţilor de informare şi experienţă între specialişti şi reglementează situaţiile în care este încălcată etica profesională;
managerul social şi profesie, referitoare la modalităţile de menţinere şi aplicare a valorilor profesionale în practica managementului social.
Problematica socială porneşte de la premise diferite de spaţiu geografic, condiţii istorice, economice, sociale şi culturale care se regăsesc în strategiile guvernamentale din sfera politicii sociale. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociale încurajează specialiştii fiecărui stat să discute şi să clarifice problemele particulare relevante pentru fiecare ţară. Astfel, Federaţia Internaţională a Asistenţei Sociale recomanda “Etica Asistenţei Sociale. Principii şi Standarde” ca un ghid general pe baza căruia specialiştii fiecărui stat membru îşi pot stabilii principiile profesionale proprii.
Plecând de la acest principiu, Asociaţia Română pentru Promovarea Asistenţei Sociale, membră a Federaţiei Internaţionale a Asistenţilor Sociali, a elaborat primul Cod deontologic al managerului social/asistentului social în România. În elaborarea Codului, realizat de un colectiv de specialişti, membri ai Asociaţiei Române pentru Promovarea Asistenţei Sociale, sub îndrumarea prof. univ. dr. Cătălin Zamfir, Decanul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, a fost folosit ca model codul deontologic al unor ţări cu experienţă avansată în domeniu (Olanda, Spania, SUA). De asemenea, a fost utilizat Codul deontologic profesional al Federaţiei Internaţionale a Asistenţilor Sociali şi al Asociaţiei Europene de Asistenţă Socială. Codul deontologic a fost discutat şi aprobat în 1997 de comunitatea profesională a managerilor sociali. (membri ai Asociaţiei Române pentru Promovarea Asistenţei Sociale) şi de delegaţii altor organizaţii profesionale de asistenţă socială din ţară (Asociaţia Asistenţilor Sociali Profesionişti, Asociaţia Asistenţilor Sociali din România) în cadrul Conferinţei Asociaţiei Române pentru Promovarea Asistenţei Sociale.
3.3. Codul deontologic al managerului socialAcest cod a fost adoptat în anul 1997 în cadrul Conferinţei Asociaţiei Române pentru promovarea
Asistenţei Sociale.
A. Principii eticeFiecare fiinţă umană este o valoare unică, ceea ce implică respect necondiţionat.Fiecare persoană are datoria să contribuie după posibilităţi la bunăstarea societăţii şi dreptul de a primi
suportul deplin din partea acestuia.Fiecare persoană are dreptul să se autorealizeze în măsura în care nu afectează autorealizarea celorlalţi.Managerul social are obligaţia să respecte şi să promoveze principiile eticii şi justiţiei sociale.Managerul social are responsabilitatea să-şi folosească la maximum calităţile umane şi cunoştinţele
profesionale pentru a ajuta indivizii, grupurile, comunităţile, societatea în dezvoltarea lor şi în soluţionarea conflictelor la nivel personal şi la nivelul societăţii.
Managerul social trebuie să acorde asistenţa cea mai bună posibil oricărei persoane aflată în dificultate, fără a face nici un fel de discriminări (în funcţie de sex, vârstă, rasă, naţionalitate, apartenenţă etnică sau religioasă etc.).
În activitatea sa, managerul social trebuie să respecte drepturile persoanelor, specificul grupărilor şi comunităţilor, având în vedere prevederile cu privire la drepturile şi valorile stipulate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în alte convenţii internaţionale, cât şi în legislaţia naţională; drepturile persoanei umane sau prioritare.
Managerul social trebuie să se bazeze pe principiile respectului apărării intimităţii, confidenţialităţii şi utilizării responsabile a informaţiilor obţinute în actul exercitării profesiei. Respectarea confidenţialităţii trebuie să fie necondiţionată; ea continuă chiar şi după decesul persoanei asistate.
16
B. StandardeManagerul social trebuie să menţină în cadrul colectivităţii un înalt standard al condiţiei sale morale. Este
inacceptabilă orice formă de manipulare; managerul social trebuie să respecte libertatea de opţiune a fiecărui individ, grup, colectivitate.
Managerul social trebuie să apere persoana asistată de a fi abuzată datorită unei situaţii dificile în care se află.
Managerul social trebuie-şi practice profesia cu probitate morală, demnitate, onestitate şi competenţă.Profesia de manager social fiind condiţionată de încredere şi prestigiu personal, managerul social trebuie
să evite în viaţa sa privată tot ceea ce ar dăuna imaginii sale profesionale.Managerul social trebuie să fie activ în depistarea problemelor, să folosească toate cunoştinţele sale
profesionale pentru a asista persoanele, grupurile sau colectivităţile aflate în dificultate să atingă un prag acceptabil de normalitate.
Managerul sociale trebuie să protejeze interesele persoanelor asistate, susţinându-le în luarea propriilor decizii în deplină cunoştinţă de cauză.
Managerul social trebuie să-şi perfecţioneze continuu pregătirea profesională (prin lecturi de specialitate, cursuri de perfecţionare, participare la manifestări ştiinţifice), cât şi deprinderile şi abilităţile pentru practicarea meseriei; trebuie să contribuie la dezvoltarea unui climat stimulativ pentru perfecţionare în cadrul comunităţii profesionale.
C. ResponsabilităţiResponsabilitatea primară a managerului social se referă la persoanele aflate în dificultate; totodată,
profesia sa îi impune o înaltă responsabilitate faţă de societate.Managerul social are datoria de a sprijini persoanele asistate să se integreze în viaţa socială şi culturală,
de a restabili relaţiile cu familia şi societatea, de a reduce dependenţa socială, de a-l face pe asistat conştient nu numai de drepturile sale, dar şi de datoriile sale sociale.
Aderând complet la valorile democraţiei, care presupun crearea unei societăţi echilibrate în care toate segmentele ei să se accepte, să se recunoască şi să se sprijine reciproc, managerul social are datoria să înţeleagă şi să respecte cultura, experienţa istorică, opţiunile fundamentale ale comunităţii în care lucrează.
CAPITOLUL IV
ATRIBUŢIILE AUTORITĂŢILOR PUBLICE LOCALE PRIVIND PROTECŢIA SOCIALĂ
Din anul 2000, s-a încercat promovarea unui proces de descentralizare, cu accentuarea rolului autorităţilor locale prezentând avantaje potenţiale, substanţiale prin apropierea deciziilor şi a furnizării de servicii în ceea ce priveşte nevoile concrete ale familiei şi comunităţii.
Pentru realizarea acestor aspecte, statul îşi asumă responsabilitatea de realizare a măsurilor de asistenţă socială prin legi speciale şi de asigurare a transferului de atribuţii şi mijloace financiare necesare, către autorităţile publice locale, servicii publice, descentralizate şi societatea civilă..
Prin Legea nr. 47/2006 privind Sistemul Naţional de Asistenţă Socială, se reglementează organizarea şi funcţionarea Sistemului de Asistenţă Socială, atât la nivel central, cât şi la nivel teritorial.
Consiliile judeţene infiinteaza si organizează , in subordinea lor, serviciul public de asistenta sociala, la nivel de directie generala.
1. Atributiile Serviciului Public de Asistenta Sociala :
- Elaboreaza si implementeaza strategiile si planurile de actiune la nivel judetean, in concordanta cu strategiile si planurile nationale de actiune in domeniu, precum si cu programul propriu de dezvoltare comunitara;
- Initiaza si aplica masuri de prevenire si combatere a situatiilor de marginalizare si excludere sociala si asigura solutionarea urgentelor sociale;
- Coordoneaza infiintarea, organizarea si furnizarea serviciilor sociale, in concordanta cu nevoia sociala identificata, asigurand o acoperire echitabila a dezvoltarii acestora pe intreg teritoriul judetului, si acorda sprijin financiar si tehnic pentru sustinerea acestora;
17
- Propune infiintarea si administreaza serviciile sociale specializate, direct sau in parteneriat, ori prin contractare cu alte autoritati si institutii publice si private, forme de asociere a societatii civile, inclusiv cu institutii de cult recunoscute de lege, implicate in derularea programelor de asistenta sociala;
- Acorda sprijin autoritatilor locale, in scopul dezvoltarii si organizarii serviciilor sociale;- Asigura activitatile de informare, formare si consiliere, in vederea cresterii performantei serviciilor
publice de asistenta sociala de la nivelul consiliilor locale ale municipiilor, oraselor si comunelor;- Monitorizeaza si evalueaza serviciile sociale infiintate si administrate;- Elaboreaza si implementeaza proiecte cu finantare nationala si internationala in domeniu;- Acorda asistenta tehnica necesara pentru crearea si formarea structurilor comunitare consultative, ca
forma de sprijin in activitatea de asistenta sociala;- Elaboreaza si propune consiliului judetean proiectul de buget anual pentru sustierea serviciilor sociale si
a altor masuri de asistenta sociala, in conformitate cu planul de actiune propriu.
2. Consiliile locale ale oraselor si comunelor infiinteaza, in subordinea lor, serviciul public local de asistenta sociala, la nivel de directie sau, dupa caz, serviciu, cu urmatoarele atributii principale:
- identifica nevoile sociale ale comunitatii si le solutioneaza in conditiile legii;- Raspunde de infiintarea, organizarea si furnizarea serviciilor sociale primare;- Dezvolta si gestioneaza servicii sociale specializate, dupa caz, in conditiile legii;- Incheie conventii de parteneriat si initiaza programe de colaborare cu alte autoritati locale, institutii
publice si private, structuri asociative, precum si cu institutii de cult recunoscute de lege, pentru furnizarea serviciilor sociale dezvoltate, in conformitate cu nevoile locale identificate si cu prevederile planului judetean de actiune;
- Furnizeaza informatiile si datele solicitate de serviciul public de asistenta sociala judetean, precum si de autoritatile centrale cu responsabilitati in domeniu;
- Elaboreaza si implementeaza proiecte cu finantare nationala si internationala in domeniu;- Elaboreaza si propune consiliului local al municipiului , orasului sau comunei proiectul de buget anual
pentru sustinerea serviciilor sociale si a altor masuri de asistenta sociala , in conformitate cu planul de actiune propriu.
3. Rolul organizaţiilor neguvernamentale în asigurarea serviciilor comunitare şi specializate de
asistenţă socială
Aşa cum practica a dovedit-o, primele persoane îndreptăţite pentru a primi ajutor sunt cele fără venituri sau cu venituri mici. Responsabilitatea revine celor dispuşi în vecinătatea celor aflaţi în situaţie critică, adică familiei; în faza secundară a intervenţiei se găseşte comunitatea, iar în cea de-a treia – statul.
Acolo unde statul nu poate să intervină total sau parţial, în viaţa socială cotidiană, acţionează organizaţiile neguvernamentale în parteneriat cu primăriile.
Pentru a acorda şi organiza servicii sociale, organizaţiile neguvernamentale trebuie să fie acreditate conform O.G. nr. 68/2003 privind serviciile sociale, astfel devenind furnizori de servicii sociale. Furnizorii de servicii sociale acreditaţi pot acorda servicii sociale prin contracte directe încheiate cu beneficiarii sau pot încheia convenţii de parteneriat cu alţi furnizori acreditaţi.
Serviciile sociale organizate la nivel comunitar în funcţie de nevoile identificate, de complexitatea situaţiilor de dificultate, pot fi servicii de asistenţă socială cu caracter primar şi servicii specializate sau servicii de îngrijire social-medicală.
Organele administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniu au responsabilităţi în soluţionarea furnizării serviciilor de asistenţă socială. Angajamentele naţionale implică răspunderi ale Parlamentului, Preşedinţiei şi Guvernului. Această responsabilitate naţională nu exclude în nici un fel autonomia locală şi iniţiativele comunitare, ci le include ca o condiţie necesară şi o resursă esenţială.
4. Atribuţiile Direcţiei Generale de Asistenta Sociala si Protecţia CopiluluiEste instituţie subordonată Consiliului Judeţean, care abordeaza, în mod specializat şi unitar,
problematica protecţiei copilului, familiei, persoanelor varstnice, persoanelor cu handicap precum si a oricaror persoane aflate în situaţii de risc.
In cadrul Direcţiei Generale de Asistenta Sociala si Protecţia Copilului, funcţionează doua directii:
Directia De Protectie a Copilului
a) Serviciul de asistenţă şi anchetă psiho-socială care, la rândul lui, oferă drept servicii următoarele:
- identifică copiii aflaţi în dificultate şi pregăteşte stabilirea măsurilor de protecţie;
18
- acordă asistenţă şi sprijin de urgenţă părinţilor copilului, urmărind dacă aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile cu privire la copil astfel încât să prevină apariţia situaţiilor ce pun în pericol securitatea şi dezvoltarea copilului, în acest scop se acordă consiliere şi sprijin pentru femei gravide predispuse să-şi abandoneze copilul;
- pregăteşte integrarea copilului în familia naturală; - acordă consiliere pentru a determina poziţia copilului capabil de discernământ cu privire la măsură,
asigurând cunoaşterea de către copil a situaţiei sale de drept şi de fapt; - acordă copilului capabil de discernământ asistenţă şi sprijin în exercitarea dreptului său la libera
exprimare a opiniei. b) Serviciul protecţie de tip familial care asigură următoarele servicii: - identifică familii sau persoane cărora să le poată fi încredinţat sau dat în plasament copilul, cu prioritate
printre rudele acestuia până la gradul al patrulea inclusiv; - asigură asistenţă şi sprijin persoanelor şi familiilor atât înainte cât şi după încredinţarea sau plasamentul
copilului; - supraveghează familiile sau persoanele cărora le-a fost încredinţat sau dat în plasament un copil, pe toată
durata acestei măsuri; - identifică familii sau persoane care doresc să adopte; - sprijină familiile sau persoanele atestate ca apte să adopte pentru a le fi încredinţaţi copii în vederea
adopţiei; - identifică copiii care pot fi protejaţi prin adopţie în condiţiile legii; - urmăreşte evoluţia copiilor adoptaţi. c) Serviciul protecţie prin asistenţă maternală cu următoarele servicii: - identifică, evaluează şi pregăteşte persoane care pot deveni asistenţi maternali profesionişti; - pregăteşte integrarea copilului într-o familie substitutivă temporară; - supraveghează activitatea asistentului maternal profesionist.
d) Serviciul de tip rezidenţial care oferă drept servicii următoarele: - pregăteşte reintegrarea copilului în familia naturală; - asigură dezvoltarea armonioasă, precum şi mediul familial corespunzător pentru copiii din centrele de
plasament; - asigură asistenţă şi sprijin persoanelor care dobândesc capacitate deplină de exerciţiu, dacă îşi continuă
studiile, cel mult până la îndeplinirea vârstei de 26 de ani.
e) Serviciul monitorizare, sinteză, strategii şi autoritate tutelară: - monitorizează şi analizează situaţia copiilor aflaţi în dificultate; - întocmeşte rapoarte şi sinteze ale activităţii serviciului public specializat şi ale activităţii Comisiei pentru
Protecţia Drepturilor Copilului; - desfăşoară activităţi de strângere de fonduri prin scriere de proiecte.
f) Serviciul de asistenţă şi sprijin pentru copiii străzii şi delincvenţi este un serviciu al cărui rol principal este asigurarea unei intervenţii eficiente în beneficiul copiilor străzii.
Directia de Protectie a Adultului Protecţia specială a persoanelor cu handicap este reglementata în baza Legii nr. 519/2002 pentru
aprobarea O.U.G. nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, modificata si completata prin Legea 343/2004 si OG 6/2005.
Măsurile de protecţie specială se aplică pe baza încadrării în categorii de persoane cu handicap, stabilit în urma evaluării efectuate de către comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi, iar pentru copiii cu handicap se stabilesc de către comisia de expertiză care funcţionează în cadrul Comisiei pentru Protecţia Copilului.
Activitatea de protecţie specială a persoanelor cu handicap se desfăşoară pe două segmente:I. Protecţia specială a persoanelor cu handicap neinstituţionalizate:
- prestaţii sociale;- facilităţi şi accesibilităţi;
II. Protecţia specială a persoanelor cu handicap instituţionalizate:- centre-pilot;- centre de îngrijire şi asistenţă;- centre de recuperare şi reabilitare;- centre de intervenţie timpurie;
19
- locuinţe protejate de tip familial;- centre de zi.
În activitatea de protecţie specială a persoanelor cu handicap, Direcţia de Protecţie a Adultului întreţine relaţii de dialog şi parteneriat cu organizaţiile neguvernamentale care au atribuţii în domeniul protecţiei speciale a persoanelor cu handicap.
6. Atribuţiile Direcţiilor de Munca Solidaritate Socială si FamilieAtribuţiile stabilite conform Legii nr. 47/2006 privind Sistemul Naţional de Asistenţă Socială sunt
următoarele:- Realizează la nivel local evidenţa beneficiarilor şi a sumelor cheltuite cu asistenţa socială;- Acreditează personalul specializat care acordă servicii sociale la domiciliu în conformitate cu legislaţia
în vigoare;- Colectează informaţii şi evaluează impactul politicilor sociale asupra beneficiarilor;- Colaborează la elaborarea Planului judeţean pentru dezvoltarea strategiilor locale de intervenţii în
sprijinul persoanelor aflate în nevoie;- Controlează aplicarea legislaţiei în domeniu şi activitatea instituţiilor publice şi private de asistenţă
socială cu privire la acordarea prestaţiilor şi serviciilor sociale precum şi a organizaţiilor neguvernamentale;- Sprijină şi îndrumă metodologic elaborarea şi derularea programelor în domeniul asistenţei sociale
dezvoltate pe plan local;- Administrează şi gestionează fondurile alocate conform legii pentru asistenţă socială;- Elaborează propuneri pentru alocarea de fonduri pentru asistenţă socială şi le transmite MMSSF;- Stabileşte în condiţiile legii drepturile de asistenţă socială şi plata acestora precum şi acordarea
facilităţilor reglementate care se fac prin decizia directorului executiv al DMSSF.- acrediteaza furnizorii de formare profesionala;În cadrul DMSSF s-a constituit un compartiment cu atribuţii privind combaterea violenţei în familie în
conformitate cu prevederile Legii nr. 217/2003 , H.G. 1624/ 2003, Ordinului Ministrului Muncii Solidaritatii Sociale si Familiei nr 385/2004 si nr. 1018/2004 atribuţiile acestuia sunt:
- Realizarea şi actualizarea bazei de date pentru gestionarea situaţiilor de violenţă în familie, prin centralizarea informaţiilor primite din teritoriu;
- Iniţierea şi dezvoltarea parteneriatelor sociale cu instituţiile administraţiei centrale, locale, precum şi societatea civilă, persoane fizice sau juridice implicate în prevenirea şi combaterea fenomenului de violenţă;
- Asigurarea consilierii membrilor de familie aflaţi în dificultate;- Sprijinirea victimelor prin programe de recuperare a sănătăţii şi de reinserţie socială;- Asigurarea protecţiei victimelor şi în special a copiilor prin măsuri de păstrare a confidenţialităţii asupra
identităţii;- Asistarea agresorilor prin informare şi direcţionare către instituţiile specializate în acordarea de
tratamente psihologice, psihiatrice, de dezalcolizare, de dezintoxicare;- Organizarea şi participarea la cursuri de cunoaştere a formelor de violenţă în familie, precum şi a
mijloacelor de prevenire şi de combatere a acestora;- Organizarea unor campanii de informare şi educare a comunităţilor ţintă în vederea prevenirii şi
combaterii fenomenului violenţei;- Colaborarea cu poliţistul în cazul declanşării unei violenţe în familie.
7. Atribuţiile Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă sunt reglementate prin Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea forţei de muncă. Acestea sunt:
- Informarea şi consilierea profesională acordată în mod gratuit persoanelor în căutarea unui loc de muncă;
- Medierea muncii prin punerea în legătură a angajatorilor cu persoanele în căutarea unui loc de muncă, în vederea stabilirii de raporturi de muncă sau de serviciu;
- Formarea profesională care asigură conform legii, iniţierea, calificarea, recalificarea, perfecţionarea şi specializarea persoanelor în căutarea unui loc de muncă;
- Consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri care se acordă sub forma de servicii juridice, de marketing, financiare, metode şi tehnici eficiente de management;
- Completarea veniturilor salariale ale angajaţilor care se angajează până la expirarea perioadei de acordare a indemnizaţiei de şomaj, cu 30% din cuantumul indemnizaţiei de şomaj stabilită;
- Stimularea mobilităţii forţei de muncă prin acordarea unei prime de încadrare neimpozabilă, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, egală cu nivelul a două salarii minime brute pe ţară, pentru şomerii care se încadrează la o distanţă mai mare de 5 km. de localitatea unde îşi au domiciliul stabil;
- Acordarea indemnizaţiei de şomaj în conformitate cu prevederile legale;
20
- Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în munca a şomerilor şi crearea de noi locuri de muncă prin:a) Subvenţionarea locurilor de muncă;b) Stimularea angajatorilor pentru încadrarea absolvenţilor;c) Stimularea angajatorilor pentru încadrarea şomerilor în vârstă de peste 45 de ani sau
şomerilor întreţinători unici de familie;d) Acordarea de credite în condiţii avantajoase;e) Facilităţi acordate angajatorilor.
8. Atribuţiile Casei Judeţene de Pensii sunt reglementate prin Legea nr. 19/2000 privind Sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, şi acestea sunt:
- Asigurarea stabilirii drepturilor următoarelor categorii de pensii:a) Pensia pentru limită de vârstă;b) Pensia anticipată;c) Pensia anticipată parţială;e) Pensia de invaliditate;f) Pensia de urmaş.
- Acordarea biletelor de tratament şi odihnă;- Încheierea de contracte şi asigurări pentru persoane fizice;- Înregistrarea declaraţiilor de la agenţii economici.
Pentru a asigura o coerenţă a sistemelor de protecţie socială şi mai ales pentru a avea o viziune unitară în domeniul politicilor familiale, s-a impus înfiinţarea MMSSF, prin reorganizarea instituţiilor centrale cu responsabilităţi în domeniu. Astfel ministerului i se atribuie o funcţie de elaborare şi coordonare a politicii sociale, în general şi a asistenţei sociale, în particular.
Ca măsuri prioritare în domeniul legislativ, există acţiuni care se vor axa pe întărirea coeziunii sociale prin promovarea unei politici familiale adresate soluţionării problemelor populaţiei vulnerabile precum şi o acţiune legată de formarea personalului din structurile descentralizate ale ministerului, precum şi a personalului care lucrează în domeniul protecţiei sociale.
Se intenţionează dezvoltarea unei strategii care să permită o îmbunătăţire a comunicării interne, între instituţiile implicate, dar şi a comunicării externe către populaţie, în vederea facilitării accesului beneficiarilor la prestaţiile şi serviciile sociale, şi în general la toate drepturile sociale.
21
CAPITOLUL V
PROMOVAREA SISTEMULUI DE PROTECŢIE SOCIALĂ
5.1. Integrarea socială 5.1.1. Asigurarea locurilor de muncă 5.1.2. Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoare 5.1.3. Implementarea libertăţii de mişcare
5.1.4. Promovarea educaţiei şi a pregătirii 5.1.5. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei 5.1.6. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă
5.1.7. Promovarea sistemului de protecţie socială 5.1.8. UE şi persoanele în vârstă 5.1.9 Lupta împotriva discriminării şi excluderii5.2. Responsabilii politicii sociale europene5.3. Fondul social european5.4. Viitorul politicii sociale
5.1. Integrarea socială
5.1.1. Asigurarea locurilor de muncăExistă o piaţă a muncii. Începând cu Carta Alba a Competitivităţii, Creşterii şi Ocupării Forţei de
Muncă, continuând cu deciziile Consiliului European de la Essen (1994) şi cu Tratatul de la Amsterdam şi terminând cu Summitul special asupra locurilor de muncă de la Luxemburg, problema combaterii şomajului se află în centrul dezbaterilor europene. Astfel, statele membre s-au angajat să creeze şi să realizeze programe politice pe termen lung în vederea combaterii şomajului.
În cadrul Summitului de la Amsteedam din iunie 1997 a intrat în vigoare un nou Titlu privind locurile de muncă.
În Tratatul de le Amsterdam s-a convocat un Consiliu European extraordinar pe problema locurilor de muncă.
La Summitul dedicat locurilor de muncă, Consiliul a adoptat Instrucţiunile privind politica locurilor de muncă pentru 1998. Ele se bazează pe cele patru elemente: disponibilitatea pentru angajare, antreprenoriat, adaptabilitate şi egalitatea şanselor şi au fost oficial adoptate de către Consiliul pentru muncă şi probleme sociale în decembrie 1997.
a) Disponibilitatea pentru angajare – calităţile celor care caută de lucru. Principalele obiective sunt:- tuturor tinerilor ar trebui să li se ofere pregătire şi postpregătire, sau o perioadă de practică înainte de a
înregistra şase luni de şomaj;- şomerilor adulţi ar trebui să li se ofere un nou început, mai ales printr-o pregătire suplimentară şi prin
orientare profesională înainte de a înregistra 12 luni de şomaj.Guvernele statelor membre pot atinge aceste obiective doar dacă organizaţiile patronale şi sindicale ajung
la înţelegeri privind creşterea numărului de programe de pregătire, a posibilităţilor de perfecţionare profesională şi a altor abilităţi de acumulare a calităţilor profesionale.
b) Antreprenoriatul. Intenţia statelor membre este de a simplifica procedura înfiinţării de noi afaceri şi de sprijinire a celor care vor să-şi deschidă propria afacere, prin :
- identificarea obstacolelor existente la crearea de întreprinderi mici şi mijlocii;- reducerea taxelor şi a contribuţiilor împovărătoare;- stabilirea numărului de locuri de muncă care pot fi create în sfera socialului.
c) Adaptabilitatea. Companiile şi angajaţii trebuie să accepte schimbarea. Procesul de adaptare ar trebui să fie facilitat de:
- dezvoltarea strategiilor de realizare a practicilor de lucru moderne şi flexibile în colaborare cu partenerii sociali;
- analizarea formelor de angajare;- introducerea stimulentelor pentru pregătire individuală şi a pregătirii în cadrul companiei.
22
d) Şanse egale. Statele membre acordă o mare importanţă asigurării oportunităţilor egale de a face carieră atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, precum şi îmbunătăţirii integrării persoanelor cu handicap pe piaţa muncii. Astfel, s-a decis adoptarea măsurilor necesare pentru ca mai multe femei să poată fi angajate şi să aibă acces la ramurile şi profesiile dominate anterior de bărbaţi.
5.1.2. Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoareObiectivul principal al Comunităţii constă în stimularea statelor membre pentru ca partenerii economici şi
sociali să lucreze împreună şi să implementeze măsurile de interes comun ale UE.
5.1.3. Implementarea libertăţii de mişcareAceastă libertate fundamentală implică ideea că fiecare cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene
are dreptul de a merge în alt stat membru pentru a locui şi a munci acolo. De asemenea, are dreptul de a rămâne în acel stat până la sfârşitul contractului său de muncă. Pentru a asigura libertatea de mişcare, Uniunea Europeană a emis mai multe reglementări:
Recunoaşterea reciproca a titlurilor şi diplomelor;Securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul U;Agenţia Europeană a Locurilor de Muncă (AELM).Acest program ajută cetăţenii să beneficieze de dreptul la libertatea de mişcare, şi prin aceasta contribuie
la dezvoltarea pieţei europene a forţei de muncă.
5.1.4. Promovarea educaţiei şi a pregătiriiCel mai popular mijloc de intervenţie socio-politic îl reprezintă programele educaţionale finanţate de UE,
precum LEONARDO pentru învăţământ profesional şi calificare şi SOCRATES pentru învăţământ general şi învăţământ superior.
5.1.5. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femeiPentru această problemă au fost emise următoarele acte legislative: Directiva privind salarii egale pentru bărbaţi şi femei –principiul salarizării egale; Directiva privind tratamentul nediferenţiat – interzice orice discriminare în funcţie de sex în ceea
ce priveşte accesul la locurile de muncă, condiţiile de muncă; Directiva privind implementarea treptată a principiului tratamentului nediferenţiat pentru
bărbaţi şi femei în probleme de securitate socială – permite fiecărui stat membru să stabilească diferite vârste de pensionare pentru bărbaţi şi femei;
Directiva privind concediul parental – părinţii au dreptul la minimum trei luni de concediu fără plată în cazul naşterii sau adopţiei unui copil;
Directiva privind furnizarea dovezilor în cazul unei discriminări – defineşte noţiunea de discriminare indirectă şi susţine înlăturarea responsabilităţii de a furniza dovezi de către persoana discriminată.
5.1.6. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă
UE a adoptat o legislaţie privind următoarele domenii care au o importanţă aparte atât pentru patroni, cât şi pentru salariaţi:
Timpul de lucru. Timpul mediu de lucru pe săptămână este redus la 48 de ore. Durata minimă a concediului plătit este de 4 săptămâni;
Obligaţia patronilor de a informa angajatul cu privire la condiţiile valabile pentru contractul de muncă;Protecţia drepturilor angajaţilor în cazul transferului de sarcini, îndatoriri sau o parte a unei îndatoriri.
Comunitatea a urmărit să asigure locuri de muncă în condiţiile restructurări;Armonizarea legilor din statele membre care au legătură cu protecţia angajaţilor în cazul insolvabilităţii
patronilor lor;Armonizarea legilor din statele membre cu privire la concedierile în masă – proprietarii de companii cu un
anumit număr de angajaţi trebuie să se consulte cu sindicatul angajaţilor, dacă intenţionează să facă concedieri în masă;
Înfiinţarea unui Consiliu European al Muncii cu scopul de a informa şi consulta angajaţii – oferă angajaţilor şansa de a primi informaţii despre planificări şi decizii adoptate de către conducătorii grupurilor din străinătate;
Integrarea lucrătorilor nerezidenti în cadrul sistemului de ocupare a forţei de muncă – asigură faptul că salariaţii care merg să lucreze temporar în alte state membre ale Uniunii se supun – din prima zi – aceloraşi condiţii privind salarizarea şi concediile ca şi cei provenind din ţara în chestiune;
Locuri de muncă fără norma întreagă – înlăturarea discriminării celor ce nu lucrează cu normă întreagă, îmbunătăţirea calităţii slujbelor fără normă întreagă;
23
Întărirea măsurilor de îmbunătăţire şi îngrijire a sănătăţii angajaţilor – patronii sunt obligaţi să facă o evaluare a riscurilor fiecărei slujbe şi să ia măsuri de reducere a pericolelor.
5.1.7. Promovarea sistemului de protecţie socialăSistemul de protecţie socială oferă indivizilor securitate şi contribuie la stabilitatea socială şi
politică, precum şi la succesul economic. Beneficiile includ tratament în cazul bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă, asigurarea unui venit stabil după pensionare şi acordarea ajutorului de şomaj.
Totuşi, sistemul de protecţie socială din statele membre este serios pus la încercare ca urmare a tendinţelor demografica. Ţările UE se confruntă, aşadar, cu sarcina de a-şi reforma sistemele de protecţie socială astfel încât să rămână viabile financiar, dar să-şi păstreze şi eficienţa.
Organizarea sistemului de protecţie socială este responsabilitatea fiecărui stat membru.Reforma sistemului de protecţie socială are un rol important şi în legătură cu strategia de angajare.
Statele membre încearcă să contribuie activ la îmbunătăţirea gradului de angajabilitate a cetăţenilor lor. Comisia propune o strategie de modernizare a protecţiei sociale, luând în calcul şi interesul persoanelor în vârstă. Pentru sprijinirea statelor membre, UE a înfiinţat programul MISSOC, un sistem mutual de informare asupra protecţiei sociale în Uniunea Europeană, care colectează, analizează şi publică date referitoare la politicile de protecţie socială din toate statele membre.
5.1.8. UE şi persoanele în vârstă
Nevoile şi temerile persoanelor în vârstă devin din ce în ce mai importante. Pensionarea timpurie nu a dus la o creştere importantă a mediei gradului de angajare în statele UE.
Comisia Europeană este dornică să dezvolte proiecte, în colaborare cu partenerii sociali şi cu organizaţiile non-guvernamentale, pentru o tranziţie făcută pas cu pas de la muncă la pensionare, combinată cu perspective realiste pentru vârsta a treia, astfel încât bătrâneţea să merite să fie trăită.
5.1.9 Lupta împotriva discriminării şi excluderiiDiscriminarea are multe forme: xenofobia, antisemitismul – afectează drepturile fundamentale ale
persoanei.Toate statele membre ale UE au prevederi privind combaterea discriminării, stipulate în constituţii sau în
legislaţiile lor.
5.2. Responsabilii politicii sociale europene
A. Principalele instituţii oficiale ale Uniunii Europene sunt: Consiliul European, Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie şi Comitetul Economic şi Social.
B. Există şi alte instituţii cu rol consultativ în politica socială, pe domenii precise :
Agenţii:- Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă şi Viaţă;- Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă;- Observatorul European pentru Rasism şi Xenofobie.
Comitete consultative:- Comitetul pentru securitate socială a muncitorilor migranţi;- Comitetul pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Piaţa Muncii.
Parteneri sociali - sindicatele şi organizaţiile profesionale care au un rol important, contribuind la conturarea politicilor sociale europene.
Cei mai importanţi parteneri sociali sunt: Confederaţia Europeană a Sindicatelor (1973) – 68 de
confederaţii naţionale din 29 de ţări; Uniunea Angajatorilor din Industrie şi Comerţ (1958) – organizaţii ale angajatorilor din 22 de ţări; Centrul European pentru Întreprinderi Publice (1961) – promovarea dialogului social; Un număr de 28 de organizaţii care activează în diferite ramuri industriale.
24
Primul acord semnificativ semnat de către partenerii sociali a fost în legătură cu concediul parental (1995).
Un al doilea acord se referă la munca cu jumătate de normă (part-time).Un alt acord se referă la contractele pe termen limitat.
În figura următoare am prezentat schematic modul în care se desfăşoară dialogul social:
- Dialogul macroeconomic. Un dezavantaj al instituţiilor europene vine din faptul că politica monetară se află în responsabilitatea Băncii Centrale Europene.
- Procesul de extindere a UE – scopul de a impulsiona dezbaterile privind rolul partenerilor sociali în procesul de extindere a Uniunii.
5.3. Fondul social european
- a fost creat o dată cu Tratatul de la Roma. Scopul său general este de a îmbunătăţi şansele cetăţenilor prin intermediul unor politici sociale.
Nucleul politicii sociale europene este format de două scopuri specifice:- Sprijinirea statelor membre în eforturile lor de a crea politici active şi sisteme pentru a face faţă
efectelor şomajului şi pentru a îmbunătăţi calificarea angajaţilor;- Oferirea de sprijin unor regiuni care au anumite probleme specifice de natură socială.Fondul Social European va finanţa acţiuni ale statelor membre în cinci domenii prioritare:a) Dezvoltarea şi promovarea unor politici active pe piaţa forţei de muncă;b) Promovarea unor şanse egale în ceea ce priveşte accesul pe piaţa muncii, în special pentru cei expuşi
excluziunii sociale;c) Promovarea şi îmbunătăţirea instruirii, educaţiei şi consilierii, ca parte a politicii de formare continuă;d) Promovarea unei forţe de muncă înalt calificate, instruite şi adaptabile, a inovaţiei şi adaptabilităţii la
munca în organizaţie, dezvoltarea antreprenoriatului şi facilitarea unor condiţii pentru crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea calificării şi folosirea potenţialului uman în cercetare, ştiinţă şi tehnologie;
e) Promovarea unor măsuri specifice care să îmbunătăţească accesul şi participarea femeii la piaţa muncii, inclusiv dezvoltarea unei cariere, accesul la noi oportunităţi de locuri de muncă şi de demarare a unei afaceri şi care să reducă segregarea pe piaţa muncii, pe verticală şi pe orizontală, din diferenţelor de sex.
Cetăţenii beneficiază de sprijinul Fondului Social European prin participarea la programe de pregătire sau la alte activităţi organizate la nivel local. Acestea sunt conduse de diferite organizaţii publice sau private, cum ar fi: instituţiile de învăţământ şi pregătire, organizaţiile de voluntari, sindicatele, asociaţiile profesionale şi companiile.
Accesul la Fondul Social European se face pe principiul cofinanţării. Pentru orice proiect prezentat de către orice stat membru este necesară cofinanţarea de la bugetul naţional de stat, local sau privat.
5.4. Viitorul politicii sociale
Politica socială este, în primul rând, problema fiecăreia dintre statele membre şi ar trebui să rămână aşa.Totuşi, numărul problemelor care necesită o rezolvare europeană este din ce în ce mai mare: Problema finalizării pieţei unice şi a Uniunii Economice şi Monetare – se urmăreşte asigurarea unor
condiţii egale de competiţie; Economia europeană prezintă procentaje mai reduse în ceea ce priveşte locurile de muncă şi mai
ridicate în ceea ce priveşte şomajul; Toate ţările UE se confruntă cu faptul ca societăţile lor îmbătrânesc. În acest domeniu există un
schimb de experienţă şi de informaţie la nivel european; Crearea tehnologiilor moderne de informare şi comunicare a schimbat radical societăţile Europei şi
le-a transformat în societăţi bazate pe informaţie; Diviziunea globală a munci, globalizarea financiară şi efectele folosirii de noi tehnologii vor duce, în
cele din urmă, la o schimbare masivă a muncii în Europa; Summitul UE din martie 2000 de la Lisabona referitor la reforma economica şi la coeziunea socială
a determinat elaborarea unei noi strategii economice şi sociale pentru începutul noului mileniu. Şefii de state şi de guverne au convenit asupra unui nou obiectiv strategic pentru UE în următoarea decadă: să devină cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe informaţii din lume, capabilă să susţină creşterea economică cu mai multe locuri de muncă şi cu o coeziune socială mai mare.
25
CAPITOLUL VI
DIVERSITATEA SISTEMELOR DE PROTECŢIE SOCIALĂ
6.1. Noţiuni introductive6.2. Definitii ale conceptelor utilizate
6.3. Originile diversităţii 6.4. Modele de protecţie socială
6.1. Noţiuni introductive
Originea europeană comună, pe de o parte, şi diversitatea evoluţiilor naţionale, pe de alta au fost în mod egal recunoscute atât de cercetătorii politicilor sociale cât şi de documentele oficiale ale Uniunii Europene. În schimb, ponderea exactă a diferenţelor şi similitudinilor, dar mai ales semnificaţia lor pentru realizarea convergenţei proiectate de organismele europene au continuat să alimenteze o dezbatere deopotrivă intelectuală şi politică.
Literatura de specialitate utilizează o serie de noţiuni care, în funcţie de context, sunt fie interşanjabile, fie complementare: protecţie socială, politică socială, stat al bunăstării. Trebuie subliniat că accepţiunea acestor termeni poate varia de la o ţară la alta, ceea ce face mai dificilă abordarea comparativă. Astfel, termenul german de politică socială (sozialpolitik) este utilizat de obicei la singular, dar se specifică diferitele domenii sau regimuri particulare (politica sănătăţii, securitatea socială a persoanelor vârstnice, politica familială, etc). Politica în domeniul educaţiei nu este subsumată conceptului de politică socială, pe când în Marea Britanie ea este inclusă în conceptul de servicii sociale (social services). Reglementarea condiţiilor de muncă constituie o parte esenţială a politicii sociale atât în Germania cât şi în Franţa, dar ea lipseşte în abordarea anglo-saxonă (Kaufmann, 1990, p.19). Deşi analiza acestor variaţii terminologice depăşeşte cadrul volumului de faţă, pentru a facilita înţelegerea temelor care fac obiectul acestui capitol sunt prezentate principalele contribuţii la definirea conceptelor menţionate.
6.2. Definiţii ale conceptelor utilizate
A. Protecţia socială Protecţia socială include pensiile de bătrâneţe, îngrijirea sănătăţii, ajutoarele de boală şi invaliditate,
ajutorul de şomaj şi serviciile publice pentru ocuparea forţei de muncă, alocaţiile pentru familie, ajutoarele de maternitate şi cele pentru locuinţă (Social Protection in Europe, 1995, p.59).
B. Politica socială1. "Politica socială" nu este un termen tehnic cu un înţeles exact (...) el se referă la politica guvernelor
cu privire la acţiunea care are un impact direct asupra bunăstării cetăţenilor, prin acordarea de servicii sau venit. Nucleul central constă (...) din asigurări sociale, asistenţă publică (sau naţională), servicii de sănătate şi bunăstare, politica în domeniul locuinţelor"
2. Politica socială reprezintă "acele modalităţi, modele şi mecanisme care vizează distribuţia resurselor în acord cu un anumit criteriu al nevoii" (Mishra, 1977, p.xi).
3. Din punct de vedere analitic se poate considera ca politică socială totalitatea actelor politice şi administrative care urmăresc să influenţeze structurile sociale ca şi condiţiile vitale şi modul de viaţă al diferitelor grupări sociale (Kaufmann, 1990, p.19).
4. Politica socială reprezintă intervenţia statului în configuraţia proceselor sociale caracteristice unei anumite colectivităţi, în scopul modificării lor într-o direcţie considerată de către actorii politici a fi dezirabilă. Se încearcă astfel, prin mecanisme proprii de distribuire şi redistribuire a resurselor existente în comunitate la un moment dat, realizarea unei bunăstări colective (Zamfir, 1995, p.22).
C. Statul bunăstării1. Pentru a înţelege sensul termenului de "stat al bunăstării", "trebuie să includem toate măsurile (...)
adoptate fie pentru a influenţa, fie pentru a interfera sau pentru a se substitui jocului liber al mecanismelor de piaţă, în interesul bunăstării" (Marshall, 1961, p.288).
2. Un "stat al bunăstării" este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei direcţii: în primul rând, prin
26
garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent de valoarea de piaţă a muncii sau a proprietăţii lor; în al doilea rând, prin limitarea insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor pentru a face faţă anumitor "contingenţe sociale" (de exemplu: boală, bătrâneţe şi şomaj) care altfel ar conduce la crize personale sau familiale; şi în al treilea rând, garantând tuturor cetăţenilor, fără deosebire de status sau clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale (Briggs, 1961, p.228).
3. Statul bunăstării este rezultatul instituţional al asumării de către societate a responsabilităţii legale şi deci formale şi explicite pentru nivelul de bază al bunăstării tuturor membrilor săi (Girvetz, 1968, p.512).
4. Esenţa statului bunăstării constă din existenţa unor standarde minime protejate de guvern în privinţa venitului, nutriţiei, sănătăţii, locuinţei şi educaţiei, asigurate fiecărui cetăţean ca un drept politic şi nu ca un act de caritate (Wilensky, 1975, p.1).
5. (...) ocuparea deplină a forţei de muncă (reglementarea economiei de piaţă într-un mod care să menţină un grad înalt şi stabil de ocupare a forţei de muncă), servicii sociale universale (în special educaţie, siguranţa venitului, îngrijire medicală şi locuinţă ca şi o combinaţie de servicii sociale personale pentru a satisface nevoile de bază ale cetăţenilor într-o societate complexă, aflată în schimbare) şi asistenţă socială (bazată pe testarea veniturilor sau mijloacelor pentru a face faţă în cazurile excepţionale de nevoie sau pentru a diminua sărăcia) au dat expresie concretă ideii de responsabilitate colectivă pentru menţinerea unui standard minim de viaţă ca o problemă de drept social (Mishra, 1990, pp.18-19).
6. Edificarea şi dezvoltarea statelor bunăstării în Europa poate fi descrisă în primă instanţă ca fiind stabilirea şi diferenţierea succesivă a politicilor sociale dintr-o anumită ţară (Kaufmann, 1990, p.21).
7. În sens îngust, statul bunăstării se poate referi la măsurile de acordare a serviciilor sociale cheie (de obicei, limitate la sănătate, educaţie, locuinţă, menţinerea venitului şi serviciile sociale personale). Într-un sens mai larg, statul bunăstării defineşte (1) o formă particulară de stat, (2) o formă distinctă de politică sau (3) un tip specific de societate (Pierson, 1991, p.7).
6.3. Originile diversităţii
Asemeni statului naţiune, democraţiei de masă şi capitalismului industrial, statul modern al bunăstării este o invenţie europeană (Flora, 1987, p.xii). Originile comune şi-au pus amprenta asupra evoluţiilor ulterioare, dar nu au împiedicat apariţia unor diferenţe de natură structurală şi culturală între sistemele de protecţie socială. În opinia lui Flora (1987), teoria lui Stein Rokkan despre dezvoltarea politică europeană este deosebit de utilă în explicarea variaţiilor existente între statele bunăstării. Plecând de aici, autorul german identifică principalele "surse ale diversităţii": 1. Variaţiile instituţionale între statele bunăstării din Europa pot fi înţelese ca rezultate ale unor diferenţe structurale mai vechi, cele mai importante fiind procesele formării statului şi naţiunii, dar şi diferenţele în evoluţia ulterioară a democraţiilor de masă; 2. Diversitatea statelor bunăstării este rezultatul unei etapizări diferite în crearea instituţiilor majore, mai ales în ceea ce priveşte procesul industrializării unde nivele diferite au fost legate de presiunea unor probleme diferite şi de constelaţii variate ale actorilor colectivi; 3. Multe dintre variaţiile instituţionale importante datează din fazele timpurii ale dezvoltării statelor bunăstării , adesea anterioare Primului Război Mondial. După această perioadă, schimbările semnificative au avut loc numai în împrejurări excepţionale (război sau crize economice) (Flora, 1986, pp.xvi-xvii).
Diversitatea care prezintă interes este aceea cu caracter persistent şi structural pentru că numai ea este relevantă pentru "viitoarea adaptare instituţională a statelor bunăstării din Europa la noile provocări". În acest context, trebuie reţinute două dintre dimensiunile infrastructurii instituţionale: 1. gradul în care statul central a "penetrat" instituţiile bunăstării sau "statalitatea" statului bunăstării, care defineşte spaţiul de manevră al structurilor intermediare; 2. gradul în care instituţiile bunăstării reflectă diferenţierea socială, cu alte cuvinte "fragmentarea" statului bunăstării, care defineşte potenţialul său de conflict sau schimbare (Flora, 1986, p.xvii).
Punctul de vedere exprimat de Flora (1986) a fost împărtăşit de un alt cercetător german, Franz-Xaver Kaufmann (1990). Şi pentru el, variabilitatea structurilor naţionale de protecţie socială se explică prin câteva "diferenţe primordiale". Prima se referă la gradul de etatizare a organismelor însărcinate cu acordarea prestaţiilor sau serviciilor prescrise de lege. Cea de-a doua este identificată în planul ideilor, al definiţiilor date problemelor şi modului în care au fost concepute soluţiile. În sfârşit, efectul cumulativ al proceselor socio-politice din fiecare ţară reprezintă a treia diferenţă cu efecte asupra evoluţiei statului bunăstării. Ideea este completată cu observaţia că "intervenţiile socio-politice iniţiale au avut adesea un efect permanent asupra definiţiilor date anumitor probleme sociale şi asupra dezvoltării structurilor administrative care se ocupă cu aceste probleme" (Kaufmann, 1990, pp.23-24). O teză asemănătoare a fost susţinută de F-X. Merrin (1990) care se referea în articolul său Statele bunăstării: amprenta originilor la faptul că "totul se petrece (...) ca şi cum problemele, obiecte ale protecţiei sociale, ar fi fost reprezentate şi instituţionalizate diferit în fiecare ţară" (p.47). Trecând de la discutarea originilor la analiza perioadei contemporane, se poate constata persistenţa diversităţii politicilor sociale naţionale în ciuda convergenţelor existente în plan economic şi politic. Chiar dacă statele membre au adoptat, în grade diferite, politici în domeniul sănătăţii, pensiilor, familiei sau şomajului, analizele pun în evidenţă diferenţe importante între sistemele lor de protecţie socială. Acestea, apreciază Merrin (1990), arată că
27
"naţiunile care posedă sisteme politice foarte asemănătoare şi nivele comparabile de dezvoltare nu stabilesc aceleaşi priorităţi în materie de politică socială şi nu pun în aplicare politici publice identice" (p.47). Metodele noii sociologii istorice comparatiste îl conduc pe autorul francez la concluzia că există "state ale bunăstării" profund diferite prin istoria lor, tipul de relaţie dintre societate şi protecţia socială, locul acordat statului şi, mai general, prin "paradigma care susţine acţiunea în materie de politică socială" (Merrin, 1990, p.43). Având ca termen de referinţă "politica socială", Kaufmann (1990) adoptă o poziţie similară: "politicile sociale din fiecare ţară au propria lor istorie precum şi structuri, legitimări şi efecte particulare" (p.18).
6.4. Modele de protecţie socială
Explicarea diversităţii în domeniul protecţiei sociale a presupus căutarea principalele aspecte sau criterii de diferenţiere şi, nu în ultimul rând, construirea de tipologii care, în funcţie de preferinţa autorilor pentru un concept sau altul, au vizat fie politicile sociale, fie statele bunăstării. Preocuparea pentru identificarea unor tipuri, modele sau regimuri, manifestată iniţial în anii '60, s-a accentuat în următoarele decenii, ceea ce i-a determinat pe unii autori să o asocieze dezbaterii privind dimensiunea socială a integrării europene (Hantrais, 1995, p.28).
În ordine cronologică, prima clasificare a politicilor sociale i se datorează lui Richard Titmuss. El a identificat trei modele, care au rămas repere intelectuale importante în cercetarea de specialitate.
Modelele de politică socială (R.M. Titmuss)
1. Modelul protecţiei reziduale (residual welfare model): "are la bază premisa că nevoile individuale sunt satisfăcute în mod adecvat prin cele două canale "naturale" (sau date în plan social): economia privată de piaţă şi familia. Instituţiile de protecţie socială (social welfare) ar trebui să intre în joc, şi atunci doar pe timp limitat, numai când acestea (piaţa şi familia) eşuează".
2. Modelul realizării / performanţei economice (industrial achievement / performance model): acordă "un rol semnificativ instituţiilor de protecţie socială ca adjuncţi ai economiei. Susţine că nevoile sociale ar trebui satisfăcute pe baza meritului, performanţei în muncă şi productivităţii".
3. Modelul instituţional redistributiv (institutional redistributive model): "consideră protecţia socială ca fiind o instituţie (…) integrată societăţii, care acordă servicii universale în afara pieţei sau principiului nevoii".
Sursa: Titmuss, 1974, pp.30-31.
Aplicabilitatea clasificării lui Titmuss în diferenţierea statelor bunăstări a fost considerată limitată, criticii remarcând că majoritatea statelor bunăstării încorporează astăzi elemente din toate trei modelele. O altă observaţie critică s-a referit la conotaţia evoluţionistă a acestei tipologii, mai precis la utilizarea sa în abordările bazate pe ideea că statul bunăstării a evoluat de la un tipar rezidualist la unul instituţional, trecând prin cel al realizării / performanţei economice (Pierson, 1991, p.185).
Goran Therborn (1987) şi-a axat analiza pe identificarea acelor diferenţe dintre statele bunăstării care, în opinia sa, au fost estompate de prosperitatea generală din anii '60 şi de configuraţia statului bunăstării de tip keynesian (Pierson, 1991, p.185). Therborn şi-a construit clasificarea în funcţie de două dimensiuni: a) nivelul drepturilor sociale (social entitlements) şi b) orientările către piaţa muncii şi ocuparea deplină a forţei de muncă. Prin raportarea acestor dimensiuni la o scală cu două valori ("înalt" şi "scăzut"), se obţin patru categorii de state ale bunăstării (Therborn, 1987).
Categoriile de state ale bunăstării (G.Therborn)
1. Puternic intervenţionist (Strong interventionist welfare state): politică socială extensivă, orientare accentuată către ocuparea deplină a forţei de muncă.
Exemple: Suedia, Norvegia, Austria, (Finlanda)2. Uşor compensator (Soft compensatory welfare state): drepturi sociale generoase, orientare scăzută
către ocuparea deplină a forţei de muncă.Exemple: Belgia, Danemarca, Olanda (Franţa, Germania, Irlanda, Italia)3. Orientat către ocuparea deplină a forţei de muncă şi protecţie socială redusă (full employment-
oriented, small welfare state): drepturi sociale reduse, dar angajare instituţională în ocuparea forţei de muncă.Exemple: Elveţia4. Orientat spre piaţă (market-oriented welfare state): drepturi sociale limitate, interes scăzut pentru
ocuparea deplină a forţei de muncă.Exemple: Marea BritanieSursa: Therborn, 1987 citat de Pierson (1991), p.186
28
La începutul anilor '90 analiza modelelor de state ale bunăstării a fost percepută ca o alternativă la teoria convergenţei. În această perioadă au fost elaborate numeroase tipologii care încercau să surprindă relaţia dintre organizarea protecţiei sociale pe de o parte şi structura socială, interesele politice şi mecanismele de piaţă pe de altă parte (Hantrais, 1995, p.28). Una dintre cele mai influente clasificări s-a dovedit cea realizată de Gosta Esping-Andersen (1990). În analiza sa, a avut în vedere trei dimensiuni sau criterii: a. gradul de decomercializare (decommodification) al prestaţiilor şi serviciilor sociale (măsura în care prestaţiile şi serviciile sunt accesibile cetăţenilor fără plată şi independent de testul nevoii, de contribuţia la asigurări sau de vechimea în muncă); b. impactul distribuţional al serviciilor şi prestaţiilor (măsura în care efectul net al sistemului de impozite şi al prestaţiilor contribuie la producerea inegalităţilor, la menţinerea stratificării sociale existente sau la redistribuirea bunurilor şi serviciilor într-un sens egalitarist); c) combinaţia stat-piaţă în sistemul de pensii (măsura în care drepturile de pensie sunt dependente de sistemul de stat, de cel ocupaţional sau de sistemul privat). Aceste dimensiuni au fost operaţionalizate, iar variabilele au fost testate cu ajutorul analizei de regresie bi- şi multivariante. Variabilele alese au fost: nevoia demografică (operaţionalizată prin proporţia populaţiei de peste 65 de ani); dezvoltarea economică (operaţionalizată prin PIB); creşterea economică (operaţionalizată prin procentul creşterii reale în perioada 1960-80); mobilizarea clasei muncitoare (operaţionalizată prin proporţia ponderată a locurilor în guvern deţinute de partidele politice de stânga); influenţa catolicismului asupra politicii sociale (operaţionalizată prin proporţia locurilor în parlament); impactul istoric al absolutismului şi autoritarismului (operaţionalizată prin anul sufragiului universal) (Esping-Andersen, 1990, pp.26-33; Deacon, 1993, pp.191-193).
Rezultatul analizei lui Esping-Andersen este gruparea variatelor state ale bunăstării în trei tipuri ideale de regim sau "trei lumi ale capitalismului bunăstării": liberal, conservator/corporatist şi social-democrat (Esping-Andersen, 1990).
Tipurile de regim al statului bunăstării (G.Esping-Andersen)
1. Liberal (Liberal welfare state): este dominat de logica pieţei. Prestaţiile sunt modeste, acordate adesea pe baza testării mijloacelor şi stigmatizante. Principiul eligibilităţii reduse urmăreşte ca protecţia socială să nu submineze motivaţia pentru muncă. Statul încurajează formele private de protecţie socială (asigurări private sau ocupaţionale). Decomercializarea are un nivel minim, ceea ce limitează sfera drepturilor sociale. Impactul distribuţional este practic inexistent sau, mai exact, stratificarea socială este o combinaţie de "relativă egalitate în sărăcie între beneficiarii de protecţie socială şi bunăstare diferenţiată de mecanismele pieţei în rândul majorităţii”.
Exemple tipice: SUA, Australia, Canada2. Conservator/corporatist (Conservative/corporatist welfare state): "Obsesia liberală pentru eficienţa
economică şi caracterul comercial nu au fost niciodată preponderente" şi nici garantarea drepturilor sociale nu a fost contestată vreodată. Rolul asigurărilor private şi al protecţiei ocupaţionale este minim. Totuşi, drepturile sociale menţin diferenţele de clasă şi status existente, iar efectele redistributive sunt "neglijabile". Statele bunăstării care intră în această categorie îşi au adesea originile în regimuri pre-democratice sau autoritare care au urmărit utilizarea politicii sociale pentru a descuraja mobilizarea clasei muncitoare (Bismarck, în Germania). În regimurile corporatiste Biserica are o influenţă considerabilă, ceea ce a determinat atitudinea lor conservatoare în protecţia familiei (ajutoarele familiale sunt acordate diferenţiat pentru a consolida forma tradiţională de familie condusă de bărbat). Rolul major al Bisericii explică şi importanţa acordată principiului subsidiarităţii care limitează implicarea statului doar la formele de protecţie socială pe care instituţiile intermediare (biserica, în special) nu le pot acorda.
Exemple tipice: Austria, Franţa, Germania, Italia3. Social-democrat (Social-democratic welfare state): se caracterizează prin universalism şi subminarea
mecanismelor de piaţă. El este conceput ca "un stat al bunăstării care trebuie să promoveze egalitatea celor mai înalte standarde şi nu egalitatea nevoilor minime". Prestaţiile sunt gradate în funcţie de câştiguri, dar aceasta reprezintă o cale de a asigura sprijinul universal şi participarea la sistemul de asigurări universale. Statul este considerat ca principalul mijloc de a realiza drepturile sociale ale tuturor cetăţenilor săi. Preocuparea pentru ocuparea deplină a forţei de muncă este impusă de "costurile enorme ale menţinerii unui stat al bunăstării bazat pe solidaritate, universalism şi de-comercializare" , care pot fi obţinute cel mai bine sau numai dacă "cei mai mulţi oameni lucrează şi cât mai puţini posibil trăiesc din transferuri sociale".
Exemple tipice: Suedia şi NorvegiaSursa: Esping-Andersen, 1990, pp.26-33; Pierson, 1991, p.187
Deşi relativ diferite prin fundamentarea teoretică şi mai ales prin metodele utilizate, tipologiile lui Titmuss (1974) şi respectiv Andersen (1990) prezintă elemente de convergenţă. Este vorba în principal despre
29
paralelismul existent între tipurile identificate: modelul bunăstării reziduale şi statul liberal al bunăstării; modelul realizării/performanţei economice şi statul conservator/corporatist al bunăstării; modelul instituţional redistributiv şi statul social-democrat al bunăstării.
Cele trei clasificări menţionate anterior au în comun câteva caracteristici. În primul rând, ele nu au vizat în mod specific spaţiul Uniunii Europene şi nu au avut în vedere armonizarea sau convergenţa politicilor sociale. În al doilea rând, nu au inclus ţările din sudul Europei (Grecia, Portulgalia, Spania), care au aderat la UE în anii '80. Mai recent, tipologizarea politicilor sociale a fost abordată în contextul integrării europene. Sunt de remarcat în acest sens contribuţiile lui Stephan Leibfried (1993) şi Linda Hantrais (1995).
Leibfried (1993) a adoptat o perspectivă diferită de cea a predecesorilor săi, axându-se pe componentele marginale ale statului bunăstării şi nu pe cele care domină din punct de vedere cantitativ sistemul de protecţie socială (de ex. asigurările sociale). Mai precis, analiza sa a avut în centru "interfeţele dintre sărăcie, asigurări sociale şi politica în domeniul sărăciei". În acest cadru au fost examinate consecinţele introducerii venitului de bază, ca o modalitate de a ilustra "importanţa practică a diferenţelor" dintre regimurile tipice din Comunitatea Europeană. Autorul a optat pentru politicile din domeniul sărăciei pentru că acestea indică limitele şi conţinuturile cetăţeniei sociale. Totodată, diferenţele dintre componentele marginale ale statelor bunăstării sunt cele care pot obstrucţiona cel mai mult crearea de "jos în sus" a Europei sociale (Leibfried, 1993, p.139).
Tipuri de state europene ale bunăstării (S.Leibfried)
1. Modern: accentul este pus pe dreptul fiecărui cetăţean la muncă şi nu pe transferurile obligatorii de venit. Trăsătura dominantă este universalismul, dar el caracterizează în primul rând sfera muncii şi mai puţin redistribuirea venitului în afara muncii. Statul bunăstării de acest tip este patronul principal (employer of first resort), îndeosebi pentru forţa de munca feminină. Subvenţionarea "intrării" sau "non-ieşirii" de pe piaţa muncii reprezintă o strategie care exprimă noţiunea instituţionalizată de cetăţenie socială. Dezbaterea referitoare la venitul de bază poate oferi argumente suplimentare pentru menţinerea unei "societăţi centrate pe muncă" de tip universalist. Este posibilă, de asemenea, dezvoltarea sistemului în următoarele direcţii: îmbunătăţirea "pachetului de venituri"; îmbunătăţirea redistribuţiei pe scară largă în domenii particulare (ex. alocaţia pentru copii); dezvoltarea componentelor marginale pentru a le face să corespundă standardelor din modelul instituţional. Întrucât opţiunea pentru ieşirea din “societatea muncii" ca strategie generală nu va fi încurajată, asigurarea venitului de bază nu va reprezenta o componentă importantă a statului modern al bunăstării.
Exemple tipice: ţările scandinave2. Instituţional: strategia fundamentală este aceea a "compensării" problemelor sociale, a subvenţionării
"ieşirii" sau chiar a "non-intrării" pe piaţa muncii concomitent cu o politică de puternică dezvoltare economică. Prin "strategiile compensatorii" dreptul la muncă este înlocuit cu dreptul la securitate socială. Statul bunăstării este compensatorul principal (compensator of first resort) şi nu patronul principal, modificând în acest sens şi noţiunea instituţionalizată de cetăţenie socială. Ţările cu un asemenea regim nu au o tradiţie explicită a universalismului, dar "promisiunile instituţionalizate de ocupare deplină a forţei de muncă" şi "practicile" adoptate pe piaţa privată a muncii în perioada 1950-1970 au creat o "tradiţie fragilă de universalism virtual". Dezbaterea privind venitul de bază ar putea accentua opţiunea pentru compensare şi ieşire sau non-intrare pe piaţa muncii. De asemenea, este posibilă evoluţia spre o abordare a nevoilor de tip universalist şi non-rezidual, care să fie tot mai puţin restrictivă în testarea mijloacelor şi care să fie orientată spre individ, nu spre gospodărie.
Exemple tipice: ţările "Bismarck" (Germania, Austria)3. Rezidual: Statul bunăstării este conceput ca un mecanism de întărire a motivaţiei pentru muncă.
"Intrarea" pe piaţa muncii este determinată prin metode coercitive şi mai puţin prin subvenţionare sau prin politica de formare şi calificare. Orientarea dominantă este selectivismul, statul bunăstării fiind un compensator de ultimă instanţă (compensator of last resort). Modelul rezidual se află la o distanţă mare atât de "regimul compensator" al tipului instituţional cât şi de "regimul societăţii de muncă" al tipului modern. În consecinţă, "cetăţenia socială" este mai degrabă o temă de interes ştiinţific decât un principiu al politicii sociale. Dezbaterea asupra venitului de bază nu va conduce la "opţiunea pentru ieşirea din societatea muncii", ci mai probabil la evoluţia către un "sistem normal de bunăstare", în sensul modelului scandinav. În contextul modelului rezidual, aceasta va însemna introducerea unui sistem de protecţie universal şi nu a unuia care tratează în mod diferenţiat categoriile sociale ("categorial"). Atribuirea unui rol mai important programelor publice de creare de locuri de muncă, cu scopul integrării pe piaţa primară a muncii, ar conduce statul rezidual al bunăstării la dezvoltarea unor trăsături mixte, aflate între modelul "Bismarck" şi cel scandinav.
Exemple tipice: ţările anglo-saxone (Marea Britanie, SUA, Australia, Noua Zeelandă)4. Rudimentar: dreptul la protecţie sau bunăstare socială nu este garantat. Accentuarea de facto a
rezidualismului şi "intrării" forţate pe piaţa muncii conferă acestui regim caracteristici asemănătoare modelului anglo-saxon. Totuşi, existenţa unei puternice tradiţii în acordarea protecţiei sociale de către Biserică (Biserica catolică, mai ales) marchează o diferenţă importantă în raport cu modelul rezidual, dar şi cu cel modern
30
(scandinav). Anumite programe de securitate socială au rolul de a acorda un venit de bază, deşi scopul pentru care au fost proiectate este altul (pensiile pentru persoanele cu disabilităţi, în unele ţări din sudul Europei). În plus, sectorul agrar şi economia de subzistenţă, deosebit de importante în statele cu acest regim, au configurat piaţa muncii într-un mod care le deosebeşte radical de celelalte ţări europene. Spre deosebire de ţările scandinave, tradiţia ocupării depline a forţei de muncă şi în mod particular a celei feminine lipseşte aici. De fapt, statul bunăstării nu are la bază o concepţie diferită de cele precedente, ci se distinge prin absenţa implementării legislative, instituţionale şi sociale a unor principii specifice regimului "modern" al bunăstării, deşi acestea au garanţii constituţionale. În consecinţă, este vorba despre un stat al bunăstării caracterizat prin promisiunea instituţionalizată (institutionalised promise). Deşi consecinţele dezbaterii privind venitul de bază sunt greu de anticipat, cele mai probabile evoluţii sunt cele către varianta germană (tipul instituţional) sau cea scandinavă (tipul modern) a modelului "normal" de bunăstare.
Exemple tipice: ţările "cercului latin" (Grecia, Portugalia, Spania, partea sudică a Italiei)Sursa: Leibfried, 1993, pp.140-142
În clasificarea propusă de L.Hantrais (1995), diferenţierii pe baza unor caracteristici ale sistemelor de protecţie socială îi corespunde o delimitare a ţărilor pe arii geografice şi valuri ale aderării la Uniunea Europeană, ultimele două criterii suprapunându-se aproape în totalitate. Construcţia europeană şi în mod particular politica socială europeană reprezintă, de această dată, puncte de referinţă explicite în analiza modelelor de bunăstare. Ipoteza autoarei este că "expansiunea Comunităţii a complicat procesul de armonizare şi a îndepărtat perspectivele realizării convergenţei", făcând-le însă probabil şi mai necesare (Hantrais, 1995, p.30).
Modele de state ale bunăstării (L.Hantrais)
1. Modelul continental. Sistemul de protecţie socială derivă din modelul etatist şi corporatist al lui Bismarck, bazat pe principiul că statusul de angajat reprezintă condiţia atât pentru obţinerea salariului cât şi pentru prestaţiile sociale. Finanţarea prestaţiilor este realizată în primul rând sau exclusiv prin contribuţiile angajatorului şi angajatului, ca parte a costurilor forţei de muncă. Prestaţiile sunt strâns legate de câştigurile anterioare ale persoanei, în conformitate cu sistemul de asigurări contractuale.
Sistemul perpetuează efectele inegalităţii existente pe piaţa muncii, redistribuţia veniturilor între diferitele segmente ale populaţiei fiind redusă.
Dezvoltarea protecţiei sociale a început cu domeniile accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, s-a extins apoi la boală şi maternitate, bătrâneţe şi invaliditate, iar în final la şomaj şi alocaţiile familiale. Îngrijirea medicală se realizează, de asemenea, în regim de asigurări în toate ţările aparţinând grupului "continental", cu excepţia Italiei.
Componenta non-contributivă (asistenţa socială), şi ea prezentă, este finanţată de stat pe baza impozitelor generale, constituind o plasă de siguranţă pentru cei care nu îndeplinesc condiţiile sistemului de asigurări.
Ţările modelului continental se caracterizează printr-un volum ridicat al cheltuielilor sociale, proporţia acestora din PIB fiind în general mai mare decât în cazul altor state membre.
Modelul continental este comun statelor fondatoare ale Comunităţii Europene: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda.
2. Modelul nordic şi anglo-saxon au la bază ideea de cetăţenie socială. Atât în sistemul bunăstării sociale proiectat de Beveridge cât şi în cel social-democrat, dezvoltat în Danemarca, dreptul la pensie, îngrijire medicală şi alocaţii familiale este garantat în virtutea condiţiei de cetăţean. Spre deosebire de modelul continental, calitatea de angajat dă dreptul numai la salariu, în timp ce prestaţiile sociale sunt distribuite tuturor cetăţenilor în mod egal, indiferent de statusul lor ocupaţional. Aşadar, trăsătura distinctivă a sistemelor nordic şi anglo-saxon este preferinţa pentru finanţarea prin impozite şi acordarea universală a îngrijirii medicale, prin contrast cu finanţarea prin contribuţii şi prestaţii legate de venit. În cazul Danemarcei , accentul cade pe menţinerea venitului pe când în Irlanda şi Marea Britanie mijloacele de subzistenţă sunt asigurate fie prin plăţi forfetare, fie prin asistenţa bazată pe testarea mijloacelor.
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, ţări care au aderat la Comunitatea Europeană în al doilea val (1973), ilustrează acest al doilea model de protecţie socială.
3. Modelul sud-european. Sistemul de securitate este mai puţin avansat şi mai lipsit de coerenţă decât cel specific modelelor anterioare. Formele tradiţionale bazate pe familie şi relaţii de rudenie continuă să deţină un rol important în realizarea protecţiei sociale. Biserica şi comunităţile locale sunt, de asemenea, surse majore de prestaţii şi servicii sociale. Corporatismul caracteristic modelului continental, este prezent şi aici, angajatorii fiind cei care suportă proporţia cea mai mare a costului prestaţiilor. Spre deosebire de sistemele de asigurări sociale din ţările "continentale", cele din zona Europei de sud sunt însă mai puţin cuprinzătoare sau nu au un
31
caracter general (naţional). Deşi în majoritatea ţărilor membre cheltuielile publice au fost diminuate în anii '90, statele din Europa de sud au mărit proporţia sumelor cu destinaţie socială pentru a finanţa extinderea sistemelor lor de protecţie socială.
Modelului sud-european îi corespund cele trei ţări care au aderat la Comunitatea Europeană în anii '80: Grecia, Portugalia şi Spania.
Sursa: Hantrais, 1995, pp.32-34
Cel de-al doilea Raport al Comisiei Europene referitor la convergenţa obiectivelor şi politicilor sociale propune propriile sale criterii pentru identificarea diferenţelor şi similitudinilor dintre sistemele de bunăstare socială. Autorii documentului intitulat Social Protection in Europe consideră că principiul pe care se bazează dreptul la protecţie socială nu reprezintă factorul de diferenţiere cel mai potrivit în analiza statelor bunăstării de la mijlocul acestui deceniu. Deşi contrastul dintre tipul "Bismarck" (contribuţia la sistemul de asigurări) şi tipul "Beveridge" (calitatea de cetăţean şi nevoia de protecţie) corespunde unei "diviziuni istorice importante în formarea statelor europene ale bunăstării", el este prea imprecis pentru a descrie în mod adecvat configuraţia lor actuală. Conform raportului, toate sistemele europene de protecţie socială prezintă astăzi elemente aparţinând fiecăruia dintre cele două tipuri de bază (European Commission, 1995a, p.27). În consecinţă, clasificarea sistemelor de protecţie socială este realizată în funcţie de acele aspecte care au maximum de relevanţă analitică şi practică. În opinia Comisiei Europene (1995a), acestea sunt următoarele: a) gradul de acoperire a situaţiilor de risc şi eligiblitatea; b) structura prestaţiilor; c) reglementările financiare (mărimea cheltuielilor, modul de finanţare, modul de cheltuire) şi d) formulele organizaţionale (pp.27-28). Pe baza acestor criterii sunt identificate patru grupuri "geo-sociale", care au tradiţii şi caracteristici instituţionale comune.
Grupurile "geo-sociale" din Uniunea Europeană (Comisia Europeană)
1. Primul grup este grupul ţărilor scandinave (Danemarca, Finlanda, Suedia). Protecţia socialăconstituie un drept cetăţenesc, cu o cuprindere universală. În cazul în care apare un "risc", fiecare persoană este îndreptăţită la o aceeaşi "sumă de bază", dar angajaţii pot obţine venituri suplimentare de la sistemele ocupaţionale obligatorii. Impozitul general reprezintă modalitatea preponderentă, deşi nu exclusivă, de finanţare. Multitudinea funcţiilor protecţiei sociale sunt integrate într-un cadru administrativ unitar şi autorităţile statale (centrale şi locale) au responsabilităţi directe în acordarea prestaţiilor şi serviciilor. Asigurarea de şomaj are un caracter voluntar şi este administrată de sindicate, fiind singurul program care nu face parte din componenta publică a protecţiei sociale. Chiar şi în acest caz subvenţiile acordate de stat sunt importante.
2. Cel de-al doilea grup se compune din Marea Britanie şi Irlanda. Cuprinderea protecţiei sociale este de tip universalist, dar există şi o serie de limite. În Marea Britanie, grupurile aflate la periferia sau în afara pieţei muncii pot fi excluse de la anumite prestaţii, iar în Irlanda eligibilitatea deplină la serviciul naţional de sănătate are la bază nevoia economică. Sumele de bază corespunzătoare prestaţiilor sunt mai reduse decât cele din statele scandinave şi recursul la testarea mijloacelor financiare este mai frecvent. Ocrotirea sănătăţii este finanţată prin impozite, dar contribuţiile joacă un rol important în finanţarea prestaţiilor în bani. Cadrul administrativ este, ca şi în Scandinavia, integrat şi are în centru autorităţile publice. Sistemele britanic şi irlandez nu presupun, ca în cazul primului grup de ţări, implicarea semnificativă a partenerilor sociali în managementul politicii sociale.
3. Al treilea grup cuprinde Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Olanda şi Austria. În aceste ţări, cuprinderea în programele de menţinere a venitului ca şi în sistemele de ocrotire a sănătăţii are la bază statusul de angajat sau statusul familial, conform tradiţiei bismarckiene. Prin integrarea unor programe cu caracter universalist, Olanda reprezintă o abatere parţială de la tradiţia amintită. Prestaţiile sunt dependente de câştiguri şi stabilirea lor are la bază principiul asigurării. Finanţarea, în principal prin contribuţii, implică aplicarea unor reglementări diferite în funcţie de grupul ocupaţional. Sistemul de asigurări sociale este extins, dar anumite grupuri rămân totuşi în afara lui. Protecţia acestora este realizată prin programele de asistenţă socială , care sunt deosebit de dezvoltate. Corpurile profesionale şi partenerii sociali joacă un rol important în administrarea protecţiei sociale.
4. Al patrulea grup se compune din Italia, Spania, Portugalia şi Grecia. Proiectul instituţional al sistemelor de protecţie sociale din aceste ţări prezintă un pattern "mixt". Pe de o parte, există sisteme foarte fragmentate de menţinere a venitului, care se bazează pe asigurări şi care permit obţinerea unor pensi i mari. Spre deosebire de grupurile 1-3, categoriile necuprinse de aceste programe sunt însă mai numeroase şi nu beneficiază de forme de protecţie socială de tipul venitului minim naţional. Pe de altă parte, aceste ţări au optat pentru sisteme naţionale de sănătate cu cuprindere universală, dar realizarea acestora nu este încă deplină în Spania, Portugalia şi Grecia. În cazul asistenţei medicale, finanţarea prin impozit înlocuieşte treptat contribuţiile. Fondurile ocupaţionale şi partenerii sociali au un rol semnificativ în programele de menţinere a venitului, dar nu şi în celelalte.
Sursa: European Commisson, 1995, pp.33-
32
CAPITOLUL VII
POLITICA SOCIALĂ A U.E.
7.1. Concepte de bază privind politica socială7.2. Istoricul politicii sociale europene7.3. Obiectivele şi instrumentele politicii sociale europene
7.1. Concepte de bază privind politica socială
Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea individului, familiei sau comunităţii într-o societate.
Evident, politicile sociale europene sunt acelea promovate de către Uniunea Europeană ca instituţie suprastatală, dar şi cele promovate de fiecare dintre statele Europei, cel mai adesea numite în literatura de specialitate «state ale bunăstării sociale».
Pierson distinge trei tipuri de bunăstare : bunăstarea socială – furnizarea sau primirea colectivă a bunăstării; bunăstarea economică – bunăstarea asigurată prin intermediul mecanismelor pieţei sau ale
economiei oficiale; bunăstarea de stat – asigurarea bunăstării sociale prin intermediul statului.
Statul bunăstării desemnează statul capitalist de după cel de-al II-lea război mondial, care s-a constituit într-o modalitate specifică de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficienţei sistemului economiei de piaţă cu solidaritatea socială şi umanismul politicilor sociale redistributive.
Nicholas Barr considera că există trei probleme care generează complicaţii în cazul termenului de stat al bunăstării :
prima problemă - bunăstarea indivizilor derivă şi din alte surse decât statul. Barr enumeră pe lângă stat:
- piaţa, care furnizează bunăstare «ocupaţională» prin intermediul veniturilor primare;- acumulările individuale, care, prin intermediul asigurărilor individuale private şi economiilor
furnizează bunăstare;- bunăstarea voluntară, pe care o plasează atât în organizaţiile voluntare, cât şi în familie.
Modalităţile de furnizare a bunăstării sunt, de asemenea, multiple. Există servicii şi beneficii care satisfac nevoile indivizilor, deci le furnizează bunăstare, finanţate si produse de către stat, dar pot fi finanţate de către stat şi produse de/prin sectorul privat;
Limitele, «graniţele» statului bunăstării nu sunt clar definite.Bazat pe principiul subsidiarităţii, sistemul de protecţie socială are ca obiectiv satisfacerea nevoilor
minimale ale fiecărui cetăţean. Aceasta presupune atât complementaritatea măsurilor de protecţie între piaţă, familie, comunitate, instituţii comunitare caritabile, stat şi, în ultima vreme, instituţii supranaţionale (Uniunea Europeană), sau internaţionale (FMI, Banca Mondială) cât şi o coerenţă şi complementaritate între instituţiile statului, pe axa central-local, în furnizarea serviciilor sociale şi între Uniunea Europeană şi guvernul din fiecare stat membru.
Se poate vorbi, deci de două tipuri de subsidiaritate:a)pe orizontală, în privinţa relaţiei piaţă- familie – comunitate – stat. După stat, putem adăuga şi
instituţiile transnaţionale, care intervin indirect, prin influenţarea pieţei, a organizaţiilor societăţii civile şi statului, dar care în situaţii de calamităţi naturale, războaie, intervin direct.
b)Pe verticală, în privinţa instituţiilor implicate: nivel comunitar – naţional- regional – local.Rolul statului în această “ecuaţie” a subsidiarităţii este acela de a prelua, ca o ultimă “plasă de
siguranţă”, pe cei care “scapă” plaselor de protecţie ale celorlalte instituţii amintite. Aceasta face ca toate segmentele sociale, toţi indivizii să fie protejaţi şi să atingă, în virtutea drepturilor lor de cetăţeni, cel puţin un nivel minim de satisfacere a nevoilor.
33
Există mai multe tipuri de beneficii de tip social :a)în funcţie de natura beneficiului:- beneficii în bani – formează sistemul de securitate socială;- beneficii în natură – în bunuri sau servicii.b)în funcţie de natura dreptului de a beneficia:- beneficiile contributorii – cele acordate doar pe baza unei contribuţii anterioare a beneficiarului la un
fond anume ( pensiile, ajutorul de şomaj, asigurări pentru accidente de muncă, asigurări de sănătate). Ele se numesc în general asigurări sociale;
- beneficii necontributorii – cele acordate fără plata unei contribuţii prealabile şi se acordă de la bugetul de stat pe baza drepturilor de cetăţean. Unele se acordă tuturor cetăţenilor şi sunt beneficii universale (educaţia gratuită, alocaţia pentru copii, servicii medicale de urgenţă care sunt gratuite) sau asistenţă socială – beneficiul se acordă tuturor indivizilor aflaţi în situaţii de risc (ajutor social pentru cei săraci, burse sociale pentru studenţi, forme de ajutorare a persoanelor cu handicap).
7.2. Istoricul politicii sociale europene
Câteva evenimente au marcat istoria integrării europene din cea de-a doua jumătate a secolului XX:
- 1950 – Declaraţia Schumann a dus la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului care promova ideea pieţei comune. Principala temere se referea la apariţia «dumping-ului». Factorii care puteau conduce la dumping social erau:
a) nivelul scăzut al contribuţiilor la sistemul de securitate socială;b) faptul că în unele ţări femeile erau plătite mai puţin, comparativ cu bărbaţii, pentru aceeaşi muncă.Astfel nu se putea crea o piaţă comună fără armonizarea securităţii sociale şi înlăturarea inegalităţii
de plată a femeilor şi bărbaţilor.
- în Tratatul de la Roma (1957) progresul social era văzut ca rezultat natural al dezvoltării economice. Scopul economiei era acela de a îmbunătăţi standardele de viaţă şi de muncă ale muncitorilor. Obiectivul principal era îmbunătăţirea activităţilor de securitate socială în ceea ce-i priveşte pe muncitori.
- Regulamentul nr. 3 , adoptat în ianuarie 1958, prevedea crearea unui Fond Social European;
- Actul Unic European (1986) conţinea directive privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă;
- Carta Europeană privind Drepturile Fundamentale ale muncitorilor (decembrie 1989) a fost primul acord privind definirea drepturilor muncitorilor;
- Tratatul de la Maastrich (1992) prevedea:a) «atingerea unui nivel înalt al protecţiei sociale şi ocupării forţei de muncă»;b) realizarea coeziunii economice şi sociale şi a solidarităţii dintre statele membre;c) Semnarea unui protocol social;
- Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea:a) Reintegrarea în tratat a Protocolului Social de la Maastrich;b) Integrarea unui nou articol care viza elaborarea unei strategii coordonate de promovare a ocupării
forţei de muncă;c) Recunoaşterea, pentru prima dată în istoria Comunităţii, a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.
În momentul de faţă, există patru provocări comune la care sunt supuse toate ţările membre ale Uniunii Europene:
Îmbunătăţirea performanţelor privind ocuparea forţei de muncă (în Uniune ca întreg, doar aproximativ 60% dintre persoanele cuprinse în intervalul de vârstă 15-65 de ani sunt ocupate pe piaţa muncii, comparativ cu SUA – 74% şi Japonia – 75%);
Reconcilierea dintre imperativul competitivităţii economice şi cel al bunăstării sociale; Adaptarea la progresul tehnic (restructurare industrială şi organizarea optimă a muncii); Rezolvarea dezechilibrelor create de procesul de îmbătrânire a populaţiei.
La nivelul Uniunii Europene putem vorbi despre trei imperative importante, şi anume :
34
Construirea unei Europe pentru cetăţeni. Drepturile fundamentale ale cetăţenilor reprezintă elementul cheie al identităţii europene;
Succesul extinderii UE prin ajutorul acordat ţărilor candidate care trebuie să se apropie cât mai mult de «Modelul Social European»;
Reconcilierea Uniunii Economice şi monetare cu coeziunea economică şi socială.
7.3. Obiectivele şi instrumentele politicii sociale europene
Obiectivele şi instrumentele politicii sociale sunt:
Asigurarea locurilor de muncă- prevederile care vizează locurile de muncă din Tratatul de la Amsterdam;- Fondul Social European.- Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoare;
Implementarea libertăţii de mişcare:- recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi perioadelor de studiu;- securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul UE;- Agenţia Europeană a Locurilor de Muncă.
Promovarea învăţământului şi pregătirii- programul de pregătire LEONARDO DA VINCI;- programul de pregătire SOCRATES.
Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei- directiva referitoare la salarizarea nediferenţiată;- directive privind tratamentul nediferenţiat;- tratamentul nediferenţiat în domeniul social;- concediu de maternitate/paternitate;- povara dovezii.
Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă- organizarea timpului de lucru;- documente scrise privind drepturile şi obligaţiile ce decurg din relaţiile de la locul de muncă;- drepturile salariaţilor în momentul schimbării locului de muncă;- protecţia angajaţilor în cazul insolvabilităţii patronilor lor;- directive privind excesul de personal;- Consiliul European al Muncii;- integrarea lucrătorilor;- slujbele fără normă întreagă;- siguranţa şi protecţia sănătăţii la locul de muncă.
35
CAPITOLUL VIII
COMPONENTELE PROTECŢIEI SOCIALE ÎN DIFERITE STATE DIN EUROPA OCCIDENTALĂ
8.1. Modelul scandinav: Suedia8.2. Modelul anglo-saxon: Marea Britanie8.3. Modelul continental: Germania8.4. Modelul sud-european (mediteranean): Portugalia
8.1. Modelul scandinav: Suedia
Sistemul de protecţie socială din Suedia reprezintă o variantă a unui tip sau model de bază. Danemarca şi Finlanda ilustrează alte două versiuni ale acestuia. Deşi caracterizările au fost convergente, definiţia dată modelului variază de la o clasificare la alta. Este "instituţional-redistributiv" pentru Titmuss (1974), "social-democrat" pentru Esping-Andersen (1990), "modern" pentru Leibfried (1993), "puternic-intervenţionist" pentru Therborn (1975) şi "scandinav" sau "nordic" pentru Hantrais (1995).
Trăsăturile distinctive ale statului bunăstării suedez sunt: cetăţenia ca bază a dreptului la protecţie socială; nivelul ridicat al cheltuielilor sociale principiul solidarităţii; rolul central al statului (administrator şi finanţator al sistemului); caracterul universal;Orice persoană care a împlinit 16 ani şi are domiciliul în Suedia este înmatriculată în sistemul de
securitate socială.Cheltuielile pentru protecţie socială reprezintă aproximativ 37,5% din PIB, nivel care depăşeşte
proporţiile existente în alte ţări membre. În acelaşi timp, cu un procent de 50,4% (1994) din produsul intern brut , Suedia se situează peste media Uniunii Europene (41,7%) în privinţa prelevărilor obligatorii (EAPN, 1996, pp.341-342).
Principiul solidarităţii constituie tema dominantă în sistemul securităţii sociale. Solidaritatea este înţeleasă nu numai ca ajutor reciproc şi integrare, ci implică şi un anumit grad de egalitarism (Spicker , 1993, p.130). Ideea a fost formulată de Myrdal în termenii următori: "Într-o societate care proclamă solidaritatea ca principiu de bază, se cere o cooperare organizată şi o influenţă accentuată în societate pentru a întări poziţia celui slab şi pentru ca redistribuirea resurselor şi oportunităţilor distribuite inegal să poată avea loc" (citat de Kvist şi Agren, 1979, p.34). Responsabilitatea punerii în aplicare a acestui principiu revine statului.
Sectorul public deţine un loc important în Suedia. Este semnificativ în acest sens că o treime din locurile de muncă sunt în acest sector, iar cheltuielile sale reprezintă 67,4% din produsul intern brut. Deficitul public atinge şi el o cifră importantă - 11,2% din PIB (EAPN, 1996, p.342).
Funcţiile statului în protecţia socială sunt evidenţiate cu claritate de numărul şi diversitatea serviciilor sociale pe care le asigură. Suedia, ca şi alte state scandinave, face parte din grupul statelor care acordă servicii (Service States), prin opoziţie cu sistemele continentale, considerate state ale transferurilor (Transfer States). Guvernul este responsabil pentru activităţi care în alte ţări membre sunt specifice fie sectorului nonguvernamental, fie celui privat.
Sistemul suedez are şi o importantă componentă de transferuri care sunt finanţate prin impozite şi cotizaţii. Deşi considerată drept o caracteristică fundamentală a modelului scandinav, finanţarea prin fiscalitatea generală nu mai are caracterul predominant (80% din ansamblul finanţării) din anii '70. În ultimele două decenii, ponderea contribuţiilor patronale a crescut progresiv astfel că în prezent ele reprezintă principala sursă de
36
finanţare a protecţiei sociale. Povara fiscală este de 29% din totalul masei salariale. Statul intervine totuşi prin subvenţionare masivă, mai ales în cazul programului pentru pensia de bază. În 1994, a fost introdusă prelevarea contribuţiilor asupra venitului general, dar acestea au încă o pondere minimă în costul asigurărilor sociale(EAPN, 1995, pp.343-344; MISSOC, 1996, pp.87-88).
Cu excepţia asigurării pentru şomaj, securitatea socială se află sub autoritatea Ministerului Sănătăţii şi Afacerilor Sociale. Comisia Naţională a Protecţiei Sociale, organism public, este însărcinată cu centralizarea şi controlul modului în care este gestionată securitatea socială. Ea îşi exercită aceste funcţii prin birourile regionale care au în subordine agenţii locale. Asistenţa medicală este de resortul districtelor, care au dreptul de a aplica impozite. Asigurarea pentru şomaj se află în responsabilitatea Ministerului Muncii. Ajutorul social nu este considerat parte a sistemului de securitate socială, dar intră în responsabilitatea Ministerului Sănătăţii şi Afacerilor Sociale. Controlul său este realizat de Oficiul Naţional al Sănătăţii şi Prevederilor, iar administrarea locală revine comunelor, finanţarea fiind realizată prin impozite locale (MISSOC, 1996, p.88).
Universalitatea statului bunăstării suedez se manifestă pe mai multe planuri. Pensiile de bază, asistenţa medicală şi alocaţiile familiale sunt câteva dintre componentele protecţiei sociale care funcţionează pe baza acestui principiu. Sistemul suedez se compune în principal din "regimuri de prestaţii definite", care se bazează pe repartiţie (finanţarea venitului curent). Prestaţiile acordate sunt uniforme, dar nivelul lor ridicat a asigurat un standard de viaţă decent majorităţii populaţiei.
Protecţia socială din Suedia acoperă toate riscurile. Ea cuprinde asistenţă medicală publică şi asigurări de boală; sistem mixt de pensii de bătrâneţe şi de invaliditate; asigurări de accidente şi boli profesionale; asigurări de şomaj, alocaţii familiale, ajutor social şi alte prestaţii specifice. În cele ce urmează vor fi prezentate în detaliu componentele care, prin pondere sau mod de organizare, ilustrează filosofia şi complexitatea sistemului suedez.
Sistemul de pensii
Ca şi în celelalte ţări scandinave, există un regim naţional, cu prestaţii uniforme, finanţate din impozite. Pensia este acordată pe baza rezidenţei, independent de venitul anterior şi nu presupune plata unei contribuţii. Prin abolirea oricărei condiţii referitoare la venit, realizată în 1948, sistemul a devenit cu adevărat universal. În 1959, pensiile de bază au fost completate de un sistem de pensii suplimentare, finanţat prin contribuţiile angajatorilor. În acest regim, pensia este dependentă de venitul anterior şi de contribuţie, dar această legătură este moderată de existenţa unui sistem de plafonare (EANP, 1996, pp.345-346). Sistemul de pensi i cuprinde pensia de bătrâneţe, pensia de urmaşi şi pensia de invaliditate.
Sistemul pensiilor de bătrâneţe1. Pensia de bază legislaţia fundamentală: Legea din 1962 privind protecţia socială generală, modificată; principiul finanţării: contribuţie (58%) şi subvenţii de la bugetul public (42%); contribuţia: angajatorul - 5,86%; sistemul financiar: repartiţie; cuprinderea: toţi locuitorii; condiţii minime de afiliere: trei ani de rezidenţă în Suedia sau trei ani de venit care dă dreptul la
pensie în regimul complementar; vârsta legală de pensionare: 65 de ani; pensionarea anticipată: de la 60 de ani în condiţiile diminuării pensiei cu 0,5% pentru fiecare
lună până la împlinirea vârstei legale; prorogare: până la vârsta de 70 de ani, pentru fiecare lună suplimentară de după 66 de ani
acordându-se o creştere de 0,7%; cuantumul pensiei: nivel maxim pentru persoane singure - 3.434 ECU/an; persoane căsătorite -
2.808 ECU/an pentru fiecare persoană; nivel maxim al suplimentului la pensia de bază - 1.985 ECU/an; majorare pentru persoane în întreţinere: supliment pentru soţiile născute înainte de 1934;
supliment pentru fiecare copil care are sub 16 ani, plătibil celor care erau pensionari în 1989; revalorizare: în fiecare an, în funcţie de evoluţia preţurilor; cumulul cu salariu: veniturile suplimentare nu afectează dreptul de pensie; impozitarea: în principiu pensiile sunt impozabile în totalitatea lor; se aplică o reducere de
impozit în cazul celor cu venituri scăzute.
2. Pensia suplimentară legislaţia fundamentală: Legea din 1962 privind protecţia socială generală, modificată; principiul finanţării: contribuţie;
37
contribuţia: angajatorul - 13%; contribuţie generală - 1%; sistemul financiar: sistem mixt de repartiţie şi capitalizare; baza de calcul: venitul din cei mai buni 15 ani, fără a depăşi plafonul maxim; cuprinderea: toţi salariaţii cu vârsta cuprinsă între 16-65 de ani, cu un venit care dă dreptul la
pensie; condiţii minime de afiliere: trei ani de venit care permite includerea în regimul complementar
şi care depăşeşte suma de bază anuală (3650 ECU); vârsta legală de pensionare: 65 de ani; cuantumul pensiei: nivel maxim - 13.951 ECU/an; impozitarea: în principiu pensiile sunt impozabile în totalitatea lor.
Sursa: MISSOC, 1996, pp.91-119; 221-245
În cazul celorlalte categorii de pensii regăsim aceeaşi dualitate a regimurilor (de bază şi suplimentar) care caracterizează pensiile de bătrâneţe. De asemenea, majoritatea principiilor (modul de finanţare, sistemul financiar, plafonarea, universalismul, indexarea anuală, impozitarea) menţionate anterior rămân valabile. Pensia de invaliditate prezintă o serie de particularităţi care trebuie consemnate. Invaliditatea, în accepţiunea Legii protecţiei sociale generale din 1962, înseamnă reducerea permanentă a capacităţii de muncă cu cel puţin 25%. Prestaţiile se acordă şi copiilor handicapaţi de până la 16 ani. Dreptul la formele de bază (pensia de bază, alocaţia de invaliditate şi de asistenţă externă, ultima fiind destinată părinţilor care au în îngrijire un copil handicapat) este universal, condiţia unică fiind domiciliul în Suedia. Participarea la regimul suplimentar se realizează în condiţiile menţionate la pensia de bătrâneţe şi asigură un supliment la pensia de invaliditate. Ambele tipuri de pensii precum şi alocaţiile se acordă în cuantumuri care variază în funcţie de gradul de invaliditate (100%, 75%, 50%, 25%), dar nu pot depăşi plafoanele maxime prevăzut de lege: pensia de bază - 286 ECU/lună; pensia suplimentară - 1163 ECU/lună; alocaţia de asistenţă externă - 761 ECU/lună şi alocaţia de invaliditate - 210 ECU/lună. În cazul persoanelor cu disfuncţii grave, care fac necesară ajutorul unui terţ timp de cel puţin 20 de ore/săptămână, se prevede o alocaţie de asistenţă externă specială (MISSOC, 1996, pp.191-219).
Asistenţa medicală şi indemnizaţiile de boală
Începând cu 1955 ocrotirea sănătăţii se realizează prin două componente: sistemul naţional de sănătate şi sistemul public de asigurări de boală. În baza rezidenţei, cetăţenii au acces egal şi practic gratuit la îngrijirea sănătăţii, indiferent de situaţia lor economică sau geografică.
Suedia alocă sistemului de sănătate apoximativ 8% (1995) din produsul intern brut. Finanţarea este realizată preponderent prin fiscalitate (în proporţie de 71% impozite locale), iar o proporţie minoră (3%) reprezintă plata serviciilor (mai ales spitaliceşti) de către pacienţi. Sistemul de sănătate este administrat în mod descentralizat: fiecare nivel sanitar acordă asistenţă populaţiei dintr-un teritoriu dat. Competenţele puterii centrale se limitează la planificarea şi definirea principiilor fundamentale ale serviciilor de sănătate (EAPN, 1996, p.345).
Componentele sistemului de ocrotire a sănătăţii
1. Asistenţa medicală (prestaţii în natură) legislaţia fundamentală: Legea din 1962 privind protecţia socială generală, modificată; principiul finanţării: impozite percepute de autorităţile regionale şi municipale; plăţi ale
pacienţilor; cuprinderea: toate persoanele cu domiciliul în Suedia; perioada de acordare: de la debutul bolii, pe o durată nelimitată; participarea pacientului la plata medicului: a) pentru vizita medicului generalist o sumă de 80-
120 ECU; b) pentru plata specialistului o sumă de 15-26 ECU; participarea pacientului la plata costurilor de spitalizare: 8,20 ECU/zi (24 ore); participarea pacientului la plata asistenţei stomatologice: gratuitate în sistemul public până la
vârsta de 20 de ani; plata unei părţi variabile (75% - 30%) din cheltuieli în sistem privat; participarea pacientului la plata medicamentelor: 16 ECU pentru primul medicament prescris
şi 6,10 ECU pentru fiecare din următoarele; alegerea medicului: libera alegere a medicului din sistemul public şi a celor din sistemul de
asigurări; spitalizarea: în spitale publice, stabilite de autorităţile regionale; în clinici private cu care
autorităţile regionale au încheiat acorduri;
38
remunerarea medicilor: medicii angajaţi în instituţiile publice au un venit fix; medicii privaţi afiliaţi la asigurările de boală primesc onorarii care au fost negociate între guvern şi Consiliul Ordinului Medicilor.
2. Indemnizaţii de boală (prestaţii în bani) legislaţia fundamentală: Legea din 1962 privind protecţia socială generală, modificată; Legea
din 1992 privind plata indemnizaţiilor de boală; principiul finanţării: contribuţii la sistemul asigurărilor de boală şi asumarea unor cheltuieli
(primele 14 zile de concediu medical) de către angajator; contribuţia: angajator - 6,23% ; contribuţie generală - 2,95%. Contribuţia se plafonează la 7,5
cuantumuri de bază (27,3 ECU); cuprinderea: salariaţii şi persoanele care lucrează pe cont propriu; condiţii de obţinere: a) incapacitate de muncă atestată de un medic; b) vârsta de minimum 16
ani; c) venit anual de peste 614 ECU; d) înregistrarea la un birou de asigurări de boală; e) declararea bolii în prima zi de absenţă, la biroul de asigurări; f) nu se prevede o vechime minimă în muncă sau de participare la sistemul de asigurări de boală;
perioada de acordare: nu există limită oficială în privinţa duratei maxime, dar indemnizaţia de boală poate fi transformată în pensie de invaliditate dacă durata bolii se prelungeşte;
cuantumul prestaţiilor: a) în perioada plătită de angajator (ziua a 2a - ziua a 14a) se acordă 75% din salariu pentru primele două zile (a 2-a şi a 3-a) şi 90% pentru următoarele; b) în perioada plătită de asigurări se acordă o sumă egală cu 80% din venitul care dă dreptul la indemnizaţia de boală , iar după 365 de zile prestaţia reprezintă de regulă 70% din venitul de referinţă;
alte prestaţii: alocaţia de reinserţie, plătită dacă persoana bolnavă urmează o formare profesională; cuantumul este egal cu indemnizaţia de boală;
impozitare: prestaţiile sunt impozabile în totalitate şi nu există condiţii de reducere a impozitului;
Sursa: MISSOC, 1996, pp. 121-175
Maternitatea beneficiază de o protecţie care funcţionează pe principii asemănătoare celor aplicate ocrotirii sănătăţii. Prestaţiile în natură (asistenţa pre şi post-natală a mamei; îngrijirile medicale pentru nou-născut) sunt acordate în baza rezidenţei şi au caracter gratuit. Prestaţiile în bani (alocaţia prenatală şi alocaţia parentală) sunt condiţionate de statusul ocupaţional (salariat sau independent) şi de afilierea la sistemul de asigurări.
Alocaţia prenatală se acordă viitoarelor mame care nu mai pot presta activitatea salariată sau pe cont propriu în ultimele săptămâni de sarcină. Ea se acordă pentru maximum 50 de zile din ultimele 60 de zile anterioare datei presupuse a naşterii. Cuantumul este egal indemnizaţiei de boală. Alocaţia parentală se acordă dacă unul din părinţi a fost asigurat fără întrerupere cel puţin 180 de zile înainte de formularea cererii. Pentru obţinerea unei alocaţii mai mari este necesară o perioadă de asigurare de minimum 240 de zile anterioare naşterii copilului. Alocaţia parentală este plătită timp de 450 de zile. Ea poate fi acordată mamei timp de 60 de zile înainte de naşterea copilului sau unuia din părinţi până la vârsta de 8 ani a copilului. Părinţii îşi pot împărţi între ei perioada de primire a prestaţiei. Suma acordată ca alocaţie parentală pentru primele 360 de zile se ridică la 80% din venitul care dă dreptul la indemnizaţia de boală, iar pentru ultimele 90 de zile se primeşte o sumă fixă (6,10 ECU/zi). În anumite condiţii se poate obţine o prestaţie suplimentară în bani (alocaţie parentală temporară) până la vârsta de 12 ani a copilului. Toate tipurile de alocaţii sunt impozabile (MISSOC; 1996, pp.181-190).
Protecţia socială a şomerilor Asigurarea de şomaj este voluntară (non-obligatorie), finanţată prin contribuţia patronatului şi
administrată de cele 42 de case de asigurări care sunt, în general, ataşate organizaţiilor sindicale. Sistemul acesta cuprinde aproximativ 83% din populaţia activă. În anumite condiţii legate de locul de muncă sau de pregătirea profesională prealabilă, persoanele neafiliate sunt, de asemenea, îndreptăţite să primească un ajutor de şomaj în bani. În consecinţă, protecţia şomerilor se realizează prin asigurarea de şomaj şi prin asistenţa sau ajutorul de şomaj. Aceste două forme se disting prin principiul de finanţare, condiţiile şi durata de acordare.
1. Asigurarea de şomaj legislaţia fundamentală: Legea din 1973, modificată; Decretul Regal din 1988, modificat
(asigurarea de şomaj); principiul finanţării: contribuţie; contribuţia: angajatorul - 4,32%;
39
cuprindere: salariaţii şi cei care lucrează pe cont propriu de până la 64 de ani, care sunt afiliaţi la o casă de asigurări aparţinând domeniului propriu de activitate;
condiţii principale: şomaj involuntar, înregistrare la biroul de plasare, capacitate de muncă şi disponibilitate pentru obţinerea unui loc de muncă convenabil (cel puţin 17 ore/săptămână );
stagiu: minimum 12 luni de afiliere la o casă de asigurări; minimum 80 de zile (3 ore/zi) de muncă salariată. Sunt asimilate ca perioade de muncă salariată următoarele: formarea completă legată de locul de muncă, reinserţia profesională completă, concediul corespunzător alocaţiei parentale şi serviciul militar obligatoriu (max. 2 luni);
durata acordării: până la vârsta de 55 de ani - 300 de zile; peste 55 de ani - 450 zile. Orice reluare a lucrului dă dreptul la o nouă perioadă;
baza de calcul: salariu zilnic din timpul celor 5 luni de stagiu; plafonul salarial: 1.856 ECU/lună sau 72 ECU/zi; cuantumul prestaţiei: 75% din salariul de referinţă (1996); minimum 25 ECU/zi şi maximum
58 ECU/zi; impozitare: prestaţia este impozabilă în totalitate.
2. Ajutorul de şomaj legislaţia fundamentală: Legea din 1973, modificată; principiul finanţării: subvenţii de la stat (impozite); cuprinderea: persoane de vârstă 20-64 ani care nu sunt asigurate; nu îndeplinesc condiţiile
pentru obţinerea asigurării (12 luni de afiliere); sunt asiguraţi şi au epuizat durata de acordare a prestaţiei din sistemul de asigurări, dar nu au încă vârsta de 60 de ani;
condiţii principale: şomaj involuntar, înregistrare la biroul de plasare, capacitate de muncă şi disponibilitate pentru obţinerea unui loc de muncă convenabil (cel puţin 17 ore/săptămână);
stagiu: minimum 5 luni (cel puţin 75 ore/ lună) de muncă salariată sau formare profesională completă. În ultimul caz, şomerul trebuie să fi căutat un loc de muncă prin intermediul biroului de plasare sau să fi muncit cel puţin 90 de zile în primele 10 luni de după formare;
durata acordării: până la 55 de ani - 150 de zile; între 55 şi 59 de ani - 300 de zile; de la 60 de ani - 450 de zile;
baza de calcul: nu există salariu de referinţă; cuantumul prestaţiei: 24 ECU/zi (1996); impozitare: ajutorul de şomaj este impozabil.
Sursa : MISSOC,1996, pp. 345-367
Sistemul descris mai sus este tipic pentru situaţia de şomaj total. În cazul şomajului parţial (timpul săptămânal de muncă este inferior celui prestat în perioada anterioară) şi al şomajului persoanelor pensionate anticipat se aplică diminuări ale cuantumului, corespunzătoare veniturilor provenite din alte surse (salariu parţial sau pensie).
Prestaţiile familialeIntroduse în 1947, alocaţiile familiale sunt finanţate de stat prin impozite. Dreptul la acest tip de prestaţii
se stabileşte începând cu primul copil. Suma plătită până la cei 16 ani ai copilului este de 77 ECU pe lună. În cazul familiilor numeroase, se acordă un supliment progresiv, începând cu al treilea copil. Părinţii singuri primesc o sumă lunară garantată de 120 ECU, provenind fie din alocaţia de întreţinere plătită de celălalt părinte, fie ca ajutor de întreţinere de la stat. Familiilor care adoptă un copil li se acordă un ajutor în bani, care echivalează cu jumătate din costurile de întreţinere, dar nu mai mult de 2.454 ECU pe an. Alocaţiile familiale sunt neimpozabile (MISSOC, 1996, pp.323-340).
Sistemul de garantare a veniturilor minimeProblema sărăciei nu este centrală în sistemul de protecţie socială suedez întrucât politicile active în
domeniul forţei de muncă şi componentele universale ale securităţii sociale asigură majorităţii populaţiei resurse de trai suficiente (Spicker, 1993, pp. 29-30; EAPN, 1996, p.349). Comparativ cu alte ţări membre, programele care vizează în mod specific categorii defavorizate sunt mai reduse ca număr şi mai puţin diversificate. Totuşi, existenţa unui număr important de persoane care, din diferite motive, nu au acces la formele generale ale protecţiei sociale a făcut necesară introducerea unor prestaţii minime non-contributive. Cea mai importantă dintre acestea este ajutorul social (Social Bidrag).
Ajutorul social are o tradiţie îndelungată în Suedia, dar până în 1956 beneficiarii lui au fost privaţi de unele drepturi cetăţeneşti (dreptul de vot). Reglementările din 1982 prevăd acordarea ajutorului social ca un drept al persoanelor care nu dispun de resurse suficiente pentru plata cheltuielilor de subzistenţă şi care nu beneficiază de prestaţiile din regimul general (indemnizaţie de boală, ajutorul de şomaj, pensia de bază, etc.).
40
Domiciliul legal în Suedia, indiferent de durată, este principala condiţie pentru obţinerea ajutorului. Beneficiarul este însă obligat să dovedească disponibilitatea pentru găsirea unui loc de muncă, pentru a se susţine din salariul propriu. Finanţarea şi administrarea sunt exclusiv locale. Suma este stabilită, în funcţie de situaţia solicitantului, de autorităţile locale, dar Oficiul Naţional pentru Sănătate şi Prevederi Sociale stabileşte standarde pentru a limita diferenţierea cuantumurilor. Ajutorul social poate fi cumulat cu alocaţia familială şi alocaţia pentru locuinţă (EAPN, 1996, p.349; MISSOC, 1996, pp.386-391).
Conform datelor din 1994, numărul celor care primesc ajutorul social reprezintă aproximativ 8% din totalul locuitorilor Suediei. Politica activă de reinserţie profesională are drept consecinţă o durată medie coborâtă (4 luni şi jumătate în 1992) a acordării prestaţiei şi o mobilitate relativ mare a populaţiei de beneficiari. Structura pe vârste indică preponderenţa tinerilor sub 25 de ani (inclusiv un număr important de copii sub 18 ani), care reprezintă aproape jumătate din beneficiari. Persoanele de vârsta pensionabilă (peste 65 de ani) nu depăşesc însă 5%. Deşi majoritatea o constituie persoanele de naţionalitate suedeză, este de remarcat că străinii sau refugiaţii au o pondere de 25%. Între beneficiari se află şi familii de muncitori care au venituri salariale, situaţie asociată de analişti inexistenţei unor reglementări privind salariul minim garantat (EAPN, 1996, p. 350).
Pe lângă ajutorul social există şi alte câteva prestaţii bazate pe testarea mijloacelor financiare. Acestea se adresează familiilor monoparentale, copiilor aflaţi în sistemul de educaţie şi persoanelor cu nevoi locative. Fenomenul stigmatizării beneficiarilor acestei forme de protecţie socială şi, în consecinţă, reţinerea celor îndreptăţiţi de a apela la ea sunt practic inexistente sau, în orice caz, mult mai reduse decât în alte ţări (Spicker , 1993, p. 130).
Ajutorul social (Social Bidrag)
legislaţia fundamentală: Legea din 1982; finanţarea: în totalitate din impozite locale; principiul: alocaţie diferenţiată; unitatea domestică: persoana singură sau menajul (persoane care coabitează); condiţii de acces: dreptul de rezidenţă în Suedia; durată de acordare: nelimitată, până la ameliorarea situaţiei; obligaţii ale beneficiarului: fiecare este obligat să contribuie la satisfacerea nevoilor proprii şi
dacă este apt de muncă trebuie să caute în permanenţă un loc de muncă cu un salariu convenabil; resurse considerate la stabilirea dreptului: în principiu toate resursele, indiferent de originea şi
natura lor; stabilirea cuantumului: la nivel local, în funcţie de valorile standard calculate anual de Oficiul
Naţional pentru Sănătate şi Prevederi Sociale; categoriile prevăzute la stabilirea cuantumului: persoane singure; cuplu; copii (în funcţie de
vârsta copiilor); modul de stabilire a cuantumului (raportul cu suma de bază stabilită anual de guvern):
persoană singură - 116% din suma de bază; cuplu - 192%; copii - între 56% (0-3 ani) şi 76% (11-20 ani); cuantumul lunar garantat (standardul Oficiului naţional): persoane singure - 352 ECU; cuplu -
584 ECU; copii (în funcţie de vârsta copiilor) - între 170 ECU (0-3 ani) şi 231 ECU (11-20 de ani); drepturi asociate: a) dreptul la asistenţă medicală care se acordă tuturor rezidenţilor (gratuitate
de principiu, dar beneficiarii plătesc o proporţie redusă din anumite cheltuieli); b) alocaţia pentru locuinţă; indexare: prin raportare la suma de bază.
Sursa : MISSOC, 1996, pp.387-415)
La sfârşitul anilor '80, sistemul de protecţie socială din Suedia s-a confruntat cu o serie de probleme pe care specialiştii le asociază recesiunii economice şi evoluţiilor demografice. Nevoia de protecţie socială a crescut până la nivele care nu puteau fi susţinute financiar de o economie aflată în dificultate. Dezbaterile privind criza statului bunăstării au stimulat preocupările reformiste, care au determinat ulterior schimbări importante în politica socială.
Principalele aspecte critice ale sistemului de protecţie socială sunt următoarele: decalajul dintre cheltuielile sistemului de pensii şi creşterea economică; încurajarea abuzurilor în sistemul de sănătate şi în cel al asigurărilor pentru accidente de
muncă; deficienţe de coordonare între administraţiile însărcinate cu prevenirea, plata prestaţiilor şi
readaptarea; dezorganizarea în sfera asigurărilor pentru accidente de muncă; discrepanţe între nivelele de compensare pentru programe similare; evoluţia necontrolată a costurilor globale datorită problemelor menţionate mai sus.
41
Unele dintre dificultăţi au fost depăşite datorită reformelor realizate sau în curs de realizare în anii '90. Astfel, în sistemul asigurărilor de boală au fost introduse corectări care fie reduc facilităţile angajatului (coborârea nivelului indemnizaţiei de boală, rambursarea indemnizaţiei numai după a doua zi de boală, plata unei contribuţii etc.), fie îi motivează pe patroni să amelioreze condiţiile de muncă (achitarea indemnizaţiei de boală pentru primele 14 zile de către angajator). Au fost adoptate măsuri mai severe în domeniul protecţiei muncii şi au fost dezvoltate programele de readaptare. Reglementările privind accidentele de muncă au devenit şi ele mai restrictive pentru a limita abuzurile. Finanţarea asigurării de şomaj s-a modificat, incluzând şi contribuţia angajatului. Reforma sistemului de pensii, aflată în curs, urmăreşte schimbări de profunzime care să asigure corelarea cheltuielilor cu creşterea economică (EAPN, 1996, pp.347-348; MISSOC, 1996, pp.39-42).
8.2. Modelul anglo-saxon: Marea Britanie
Tipologiile consacrate prezintă sistemul britanic din perspective care sunt numai parţial consonante. Corespondenţa cu modelul rezidual (Titmuss, 1974; Leibfired, 1993) sau cel liberal (Esping-Andersen, 1990) este, chiar în viziunea autorilor respectivi, relativ limitată. De altfel, evaluarea prezentată de Esping-Andersen (1990) indică în cazul Marii Britanii o rată medie în privinţa liberalismului şi o rată medie în privinţa social-democraţiei (p.74). Alte clasificări plasează sistemul britanic în categoria "statelor bunăstării orientate către piaţă" (Therborn, 1987). Cazul Marii Britanii este considerat o variantă moderată a unui model care este pe deplin ilustrat de ţările anglo-saxone non-europene şi în mod particular de SUA.
Concepţia expusă de Beveridge (1942) în raportul său intitulat Social Insurance and Allied Services a constituit matricea evoluţiei sistemului britanic din perioada postbelică. Totuşi, principiile formulate atunci (universalitatea, unitatea şi uniformitatea prestaţiilor) nu se regăsesc întocmai în trăsăturile protecţiei sociale din Marea Britanie. Politica socială a ultimelor decenii a fost construită în jurul tensiunii dintre universalitate şi selectivitate (Spicker, 1993, p.119).
În tradiţia lui Beveridge, sunt preferate prestaţiile forfetare şi nu cele calculate în funcţie de contribuţii. Constrângerile financiare au condus la nivele relativ scăzute ale acestor sume forfetare, ceea ce reprezintă o îndepărtare de la concepţia originară. De fapt, cuantumurile prestaţiilor, în general, indică rolul atribuit protecţiei sociale. Statul intervine numai pentru a crea o reţea de siguranţă, iar individul este responsabil pentru obţinerea resurselor care îi sunt necesare. Consecinţa a fost dezvoltarea unui sistem complementar bazat pe contribuţia angajatului şi patronului (EAPN, 1996, pp.324-325).
Universalitatea sistemului britanic este relativ limitată. Spre deosebire de ţările scandinave, pensia de bătrâneţe nu este acordată în baza rezidenţei. În plus, tot mai multe prestaţii sunt supuse testării mijloacelor financiare, în scopul direcţionării resurselor către cei defavorizaţi.
Sistemul britanic acoperă riscurile de bătrâneţe, boală, invaliditate, văduvie, familie, şomaj şi sărăcie. Sistemul de securitate socială se compune din prestaţii contributive bazate pe principiul asigurării, prestaţii universale pentru anumite contingenţe şi prestaţii bazate pe principiul testării mijloacelor financiare. Asigurările, finanţate prin contribuţia patronului şi angajatului, cuprind în principal pensia de bătrâneţe şi drepturile derivate (pensia de văduvie), pensia de invaliditate, indemnizaţia de şomaj, indemnizaţiile de boală şi maternitate. Toate aceste prestaţii reprezintă sume uniforme şi, în cazul pensiei de bătrâneţe, variază în funcţie de perioada de afiliere. Componenta non-contributivă cu caracter universal constă din alocaţii familiale, ajutoare pentru persoane handicapate, pensiile de invaliditate pentru militari, indemnizaţiile pentru accidente de muncă. În sfârşit, prestaţiile acordate pe baza testării mijloacelor financiare, numeroase şi variate, au în centrul lor două categorii de venit minim: sprijinul pentru venit (Income Support) şi creditul familial (Family Credit). Structura acestui tip de prestaţii a fost modificată în decursul anilor ca răspuns la schimbările din compoziţia socială a beneficiarilor. Asistenţa medicală este acordată întregii populaţii prin Sistemul Naţional de Sănătate, finanţarea provenind intregral de la stat (Hantrais, 1995, pp.224-225; EAPN, 1996, pp.322-325).
În privinţa cheltuielilor sociale, Marea Britanie se situează după ţările scandinave, cu un nivel care reprezintă 25% din produsul intern brut. Prestaţiile bazate pe contribuţii şi costurile gestionării lor sunt plătite de Fondul Naţional de Asigurări (National Insurance Fund - NI) care funcţionează pe principiul repartiţiei. Fondurile pentru prestaţiile non-contributive provin din Fondul consolidat (Consolidated Fund - CF), finanţat din impozite. În practică, graniţele dintre cele două fonduri nu sunt "etanşe" datorită faptului că sistemul de securitate socială în ansamblul său este administrat de stat. În structura veniturilor pentru protecţia socială, ponderea resurselor din contribuţii şi a celor din impozite este aproximativ egală. Resursele de natură fiscală sunt însă proporţional mai mari decât în majoritatea ţărilor europene (EAPN, 1996, p.326).
Departamentul Securităţii Sociale (Department of Social Security - DSS) este responsabil pentru concepţia şi publicarea programelor de securitate socială, iar deciziile politice sunt luate la nivelul Secretariatului de Stat, cu asistenţa unor consilieri ministeriali permanenţi. Diferitele agenţii ale DSS gestionează plata prestaţiilor în bani. Serviciul specializat al Ministerului Muncii este responsabil pentru acordarea indemnizaţiilor de şomaj, iar autorităţile locale administrează alocaţia pentru locuinţă şi ajutorul plătit din impozitele consiliului local. Indemnizaţia obligatorie pentru boală şi maternitate este suportată de angajator. Sistemul naţional de
42
sănătate pune la dispoziţie fonduri pentru servicii medicale care sunt prestate, pe baza contractelor cu NSH, de asociaţii profesionale sau de medicii cu drept de liberă practică. Serviciile de ajutor social sunt oferite de autorităţile locale pe baza unui cadru legislativ şi financiar stabilit de Ministerul Sănătăţii. Partenerii sociali şi beneficiarii au un rol marginal în deciziile şi în administrarea protecţiei sociale (MISSOC, 1995, p.90; Hantrais, 1995, p.224; EAPN, 1996, p.327).
Componentele reprezentative ale sistemului de protecţie socială sunt prezentate detaliat în cele ce urmează.
Sistemul de pensii
Regimul pensiilor, ca şi al altor categorii de prestaţii contributive, cuprinde salariaţii şi persoanele non-salariate. În ciuda opţiunii iniţiale pentru sume forfetare, contribuţiile sunt în prezent proporţionale cu veniturile salariale, în limita unui plafon (Lower Earnings Limit - LEL). În cazul persoanelor independente, contribuţiile sunt forfetare sub un anumit nivel al veniturilor şi proporţionale peste acel nivel. Salariile inferioare unei anumite sume nu sunt supuse contribuţiei şi, în consecinţă, persoanele respective nu au dreptul la prestaţii de securitate socială (EAPN, 1996, pp.332-333).
În sistemul pensiilor de bătrâneţe există trei etaje. Primul este reprezentat de regimul de bază al securităţii sociale şi este gestionat de stat. Pensiile de bază (Basic Pensions), plătite din Fondul Naţional de Asigurări, reprezintă un cuantum uniform, care este în principiu dependent numai de perioada de contribuţie. Al doilea etaj este cel al pensiilor suplimentare. Afilierea la una dintre formulele suplimentare este obligatorie pentru salariaţii al căror venit depăşeşte limita inferioară de venit (LEL). Contribuţiile sunt proporţionale cu venitul, fără a depăşi însă un anumit plafon. Sistemele suplimentare sunt următoarele: a) pensia de stat legată de venituri (State Earnings Related Pension) sau, înainte de 1975, pensia proporţională (Graduated Retirement Benefit); b) pensia ocupaţională. La al treilea etaj se situează pensiile personale (Appropriate Personal Pension Scheme) din sistemul privat.
Prin principiile de organizare şi modul de administrare (de către stat), pensia legată de venituri aparţine sistemului public de asigurări. În anumite condiţii, afilierea la programul de pensii ocupaţionale sau la cel personal (privat) poate înlocui participarea la a doua componentă (pensia legată de venituri) din sistemul public, cu reducerea parţială sau transferarea contribuţiei la programul ales (MISSOC, 1996, p.90; p.225).
În Marea Britanie, cheltuielile cu pensiile de bătrâneţe se află la un nivel considerat printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. Pensia de bază împreună cu pensia legată de venituri reprezintă cu puţin mai mult decât venitul minim. Prin urmare, segmentele de populaţie vârstnică care, datorită veniturilor scăzute din perioada activă, nu au contribuit la sistemele ocupaţionale sau private de pensii se confruntă cu o precaritate economică accentuată. Într-o situaţie şi mai dificilă se află cei care nu primesc integral pensia de bază (majoritatea femei care au fost angajate cu normă parţială) sau cei excluşi din sistemul pensiilor de bază, situaţie caracteristică celor cu venituri sub limita prevăzută de legislaţie. Concepţia liberală cu privire la rolul limitat al statului şi accentuarea responsabilităţii individuale în asigurarea resurselor, dominantă în anii '80, continuă să fie influentă şi în acest deceniu. Dezvoltarea componentelor complementare şi îndeosebi a formulelor private în sistemul de pensii indică menţinerea acestei orientări în protecţia socială din Marea Britanie (EAPN, 1996, pp.332-333).
Prestaţiile de invalidate sunt a) temporare (până la 364 de zile) şi b) de lungă durată (după 1 an de invaliditate până la vârsta de pensie). Accesul la cea de-a doua este condiţionat de epuizarea primei care, la rândul său, presupune existenţa unei perioade de invaliditate primară de 196 zile (acordată în cadrul prestaţiilor de boală). Invaliditatea presupune incapacitate de muncă de 100% şi controlul medical care o atestă este deosebit de riguros pentru a nu lăsa loc abuzurilor. Dreptul la aceste alocaţii se bazează pe contribuţia la Fondul Naţional de Asigurări. Modul de calcul şi principiile de organizare sunt similare celor din sistemul pensiei de bază. Statul finanţează în totalitate alocaţiile pentru îngrijire (Attendance Allowance), pentru întreţinere (Disability Living Allowance) şi indemnizaţiile pentru invaliditate gravă (Severe Disablement Allowance), acestea fiind de altfel neimpozabile (MISSOC, 1995, p.111; pp.191-219).
Asistenţa medicală şi indemnizaţiile de boală
De la înfiinţarea sa (1946-1948), Sistemul Naţional de Sănătate (National Health System - NHS) din Marea Britanie a devenit prototipul sistemelor naţionale europene. Modelul se regăseşte într-o altă ţară anglo-saxonă, Irlanda, dar şi în ţări scandinave sau în cele din zona Europei de sud. Asistenţa medicală se acordă în virtutea rezidenţei britanice, fiind deci un serviciu cu caracter universal. Finanţarea sistemului se realizează din impozite, sumele fiind utilizate pentru a-i plăti pe cei care prestează actul medical (asociaţii profesionale ale medicilor sau medici cu liberă practică) şi pentru infrastructura serviciilor medicale (spitale, echipament, etc.). Îngrijirea medicală este gratuită, dar pacientul plăteşte o sumă fixă pentru fiecare produs farmaceutic prescris şi, cu excepţia categoriilor care beneficiază de reduceri, achită contravaloarea unor aparate corective.
43
Prestaţiile în bani acordate în caz de boală sunt de două tipuri: indemnizaţia reglementară de boală (Statutory Sick Pay - SSP) şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară (Lower Rate Short-Term Incapacity Benefit). Prima este suportată în principal de angajator, iar cea de-a doua este plătită de la fondul de asigurări. Sistemul indemnizaţiilor de boală a cunoscut în 1995 o serie de schimbări menite să simplifice gestionarea sa, să reducă cheltuielile patronatului şi să amelioreze situaţia celor cu venituri mici (MISSOC, 1996, pp.43-44).
Sistemul de protecţie socială pentru maternitate se bazează pe o combinaţie de prestaţii în natură şi prestaţii în bani. Primele, constând din servicii medicale, sunt acordate în baza dreptului de rezidenţă şi au caracter gratuit. Indemnizaţiile sunt dependente de statutul de salariat sau de obţinerea unui venit care permite participarea la fondul de asigurări. Indemnizaţia reglementară de maternitate (Statutory Maternity Pay - SMP) este finanţată în proporţie de 92% de stat, restul de 8% fiind plătite de angajator. Condiţia de eligibilitate este ca viitoarea mamă să fi avut o vechime de minimum 26 de săptămâni la acelaşi angajator, până în a 15-a săptămână dinaintea datei presupuse a naşterii şi să fi obţinut un venit mediu de 69 ECU/săptămână. Alocaţia de maternitate (Maternity Allowance - MA) este finanţată de Fondul Naţional de Asigurări şi se acordă salariatelor care nu au beneficiat de indemnizaţia reglementară de maternitate (SMP) precum şi celor care au lucrat pe cont propriu. Condiţia de acces este ca plata contribuţiei să fi avut loc timp de cel puţin 26 de săptămâni din cele 66 anterioare săptămânii presupuse a naşterii. Ambele prestaţii se plătesc o perioadă maximă de 18 săptămâni. Cuantumul indemnizaţiei reglementare (SMP) reprezintă 90% din venit în primele şase săptămâni ale concediului de maternitate şi 63 ECU/săptămână în restul perioadei. În cazul alocaţiei de maternitate (MA), suma diferă în funcţie de statutul ocupaţional al mamei: 63 ECU/săptămână dacă era salariată în perioada de referinţă şi 54 ECU/săptămână dacă lucra pe cont propriu sau dacă îşi reziliase între timp contractul de muncă (MISSOC, 1996, pp.179-189).
Protecţia socială a şomerilor
Riscul de şomaj este acoperit de sistemul de asigurări naţionale. Reforma alocaţiei de şomaj (Unemployment Benefit - UB) din anii '80 a urmărit reducerea cuantumului la o sumă forfetară, suprimând componenta variabilă legată de venit şi suplimentul pentru copiii în întreţinere. Alocaţia se acordă timp de aproximativ un an, dar dreptul la ea poate fi reînnoit după o perioadă minimă de activitate de 13 săptămâni.
Datorită condiţiilor restrictive de acces, numărul celor care primesc alocaţia reprezintă un procent redus (28%) din numărul total al şomerilor care beneficiază de protecţie socială. Persoanele care nu au dreptul la asigurarea de şomaj sau au epuizat acest drept pot recurge la o prestaţie non-contributivă, bazată pe testarea mijloacelor financiare: ajutorul pentru venit (Income Support - IS). Dată fiind cuprinderea limitată a sistemului bazat pe contribuţie, funcţia ajutorului pentru venit (IS) în protecţia şomerilor este una dintre cele mai importante (EAPN, 1996, p.330).
Reforma iniţiată în 1996, o dată cu adoptarea Legii privind persoanele care solicită loc de muncă(Jobseeker's Act), unifică sistemul de prestaţii, instituind alocaţia pentru cei care solicită loc de muncă (Job Seeker Allowance - JSA). Aceasta combină alocaţia de şomaj (Unemployment Benefit), bazată pe contribuţie şi acordată numai pentru şase luni, cu ajutorul pentru venit (IS). Obiectivele sunt multiple: stimularea căutării unui loc de muncă de către persoanele aflate în şomaj, raţionalizarea administrării prestaţiilor, creşterea eficienţei lor şi sporirea calităţii serviciilor publice.
Noua legislaţie condiţionează plata integrală a alocaţiei de participarea beneficiarilor la programele guvernamentale de formare şi de căutarea activă a unui loc de muncă (MISSOC, 1996, pp.43-44; EAPN, 1996, pp.330-331).
Prestaţiile familiale
În Marea Britanie, alocaţia familială (Child Benefit) este finanţată de stat, din impozite. Ea se acordă pentru fiecare copil sub 16 ani sau, în cazul celor cu educaţia elementară prelungită, până la 19 ani. Cuantumul variază în funcţie de rangul copilului, principiul fiind unul regresiv: primul copil primeşte 54 ECU/săptămână, iar următorii câte 44 ECU/săptămână. Acestei alocaţii (Child Benefit) i se pot asocia, în funcţie de caz, o serie de alte prestaţii familiale: alocaţia pentru părinte singur (One Parent Benfit), alocaţia pentru locuinţă (Housing Benefit) şi creditul familial (Family Credit), ultimele două aparţinând componentei bazate pe testarea mijloacelor finaciare. Prestaţiile familiale sunt scutite de impozit (MISSOC, 1996, pp. 323-339).
Sistemul de garantare a veniturilor minime
Criticile la adresa asistenţei publice au fost formulate încă din perioada reformelor lui Beveridge din anii '40. În perioada imediat postbelică, interesul analiştilor şi oamenilor politici a vizat mai ales nivelele ajutorului bănesc şi aria sa de cuprindere. Mult timp, această componentă a protecţiei sociale a fost axată predominant pe nevoile persoanelor vârstnice. Datorită preocupării pentru acest segment al populaţiei, aflat în afara pieţei
44
muncii, ea a acordat relativ puţină importanţă valorilor, comportamentului moral şi stimulentelor economice. Ulterior, sistemul bazat pe testarea mijloacelor finaciare a cunoscut revizuiri menite să adapteze instrumentele de garantare a venitului minim la evoluţiile din societatea britanică. În opinia lui Titmuss (1964), schimbările care au impus reforma sistemului de asistenţă publică au fost următoarele:
schimbări în structura demografică şi socială (numărul şi proporţia de vârstnici, copii dependenţi, văduve, mame necăsătorite, etc.);
schimbări în cuprinderea programelor de securitate socială; schimbări în incidenţa unor factori ca şomajul, boala, invaliditatea, imigraţia şi migraţia
internă; schimbări în standardul de viaţă al întregii populaţii şi în diferenţierea accesului la resurse, în
funcţie de ocupaţie; schimbări în concepţia despre sărăcie sau minimum de subzistenţă şi în relaţia dintre
cuantumurile asistenţei naţionale şi nivelele prestaţiilor din sistemul de asigurări sociale (pp.153-159).În prezent, caracteristica componentei de garantare a veniturilor este întinderea sa, diversitatea prestaţiilor
şi varietatea categoriilor de populaţie cuprinse. Numărul de benficiari, estimat la aproximativ 9.000.000 de persoane, dintre care 5.600.000 în programul de ajutor pentru venit (Income Support - IS), indică importanţa sa în sistemul de securitate socială şi îndeosebi în combaterea sărăciei. Spicker (1992) întăreşte această idee, afirmând că ajutorul pentru venit (IS) este "probabil cea mai importantă prestaţie" pentru că garantează un nivel minim de venit pentru un număr mare de persoane (pp.6-7).
Prestaţiile non-contributive, componente ale "reţelei de siguranţă", sunt finanţate de stat şi se acordă pe baza testării nevoilor sau mijloacelor, ilustrând prin aceasta importanţa principiului selectivităţii în politica socială britanică. Principalele dispozitive de garantare a venitului minim sunt ajutorul pentru venit (Income Support - IS) şi creditul familial (Family Credit - FC).
Ajutorul pentru venit (IS) are ca scop acordarea unui ajutor financiar persoanelor care nu lucrează o normă integrală (minimum 16 ore/săptămână) şi ale căror venituri sunt inferioare unui nivel minim stabilit. În compunerea lui intră patru elemente de bază: a) "cuantumul aplicabil", considerat ca suficient pentru acoperirea tuturor nevoilor normale ale solicitantului (hrană, îmbrăcăminte, încălzire), minus costurile locuinţei; b) plăţi suplimentare săptămânale pentru persoane în situaţii particulare sau "prime" (părinte singur, pensionar, persoană cu handicap, copil handicapat, cuplu); c) "costuri pentru locuinţă", în general sprijin pentru plata împrumutului şi asigurării pentru cei care deţin în proprietate propria locuinţă; plata chiriei este susţinută prin altă prestaţie (Housing Benefit); d) reţineri (ajutorul poate fi redus în cazul şomajului voluntar sau participării la grevă şi pot fi aplicate reţineri pentru plata unor datorii). Suma acordată solicitantului reprezintă diferenţa dintre cele patru elemente cumulate şi venitul solicitantului. La începutul anilor '90, pensionarii din sistemul asigurărilor naţionale şi şomerii erau principalele categorii de beneficiari ai ajutorului pentru venit (IS) (Spicker, 1992, p.7).
În cursul ultimilor ani sistemul de securitate socială din Marea Britanie a făcut obiectul mai multor iniţiative reformatoare. Noua legislaţie, adoptată în 1995, vizează prestaţiile de incapacitate de muncă şi de şomaj, egalizarea vârstei legale de pensionare şi pensiile ocupaţionale. O serie de măsuri au ca obiectiv să faciliteze crearea unor noi locuri de muncă şi să stimuleze inserţia socio-profesională a şomerilor. Între acestea, se remarcă introducerea experimentală a unei prestaţii pentru persoanele active fără copii. În celelalte compartimente ale protecţiei sociale, care nu au cunoscut schimbări esenţiale, s-a accentuat orientarea spre selectivitate, prevenirea fraudelor şi abuzurilor, creşterea rentabilităţii şi eficienţei în administrare. Preocuparea pentru raţionalizarea costurilor şi calitatea serviciilor s-a manifestat şi în legătură cu Sistemul Naţional de Sănătate (MISSOC, 1996,p.43).
8.3. Modelul continental: Germania
Corespondenţa dintre un sistem particular de protecţie socială şi modelul sau tipul său ideal este frapantă în cazul Germaniei. Se poate spune chiar că sistemul german este el însuşi unul dintre prototipurile securităţii sociale europene. Elementele sale fundamentale se regăsesc sub denumiri variate în tipologiile statelor bunăstării: modelul realizării/performanţei industriale (Titmuss, 1974), regimul conservator/corporatist (Esping-Andersen, 1990) sau instituţional (Leibfried, 1993). Tradiţia bismarckiană a fost integrată în sistemele de protecţie socială din majoritatea ţărilor europene, dar ea este ilustrată cu precădere de statele "continentale", fondatoare ale Uniunii Europene.
Conceptul de „stat al Bunăstării“ are în contextul german o conotaţie negativă, fiind asociat cu o intervenţie statală excesivă. Preferinţa pentru termenul de "economie socială de piaţă" traduce tocmai rolul complementar şi compensator al statului în raport cu mecanismele pieţei libere, rol specific atât filosofiei politice neo-liberale cât şi eticii sociale a catolicismului. La rândul său, politica socială are o accepţiune mai restrictivă decât în celelalte ţări europene. Sensul său curent se limitează la două componente: "asigurări sociale" şi "legislaţia muncii" (Alber, 1986, p.4).
45
În studiul consacrat Germaniei, H.Alber (1986) identifică următoarele patru trăsături generale ale politicii sociale din această ţară: a) fragmentarea şi descentralizarea programelor sociale în funcţie de tipul prestaţiei sau serviciului, de grupurile beneficiare şi de regiuni; b) preponderenţa prestaţiilor în bani, care dau beneficiarului libertatea de decizie în privinţa consumului şi lasă un spaţiu maxim de acţiune serviciilor private; c) rolul esenţial al componentei contributive (asigurările sociale); d) importanţa legislaţiei muncii (pp.4-5).
Sistemul securităţii sociale are trei ramuri care se disting prin principii, categorii de beneficiari, mod de finanţare şi de administrare: asigurare socială, finanţată în principal prin contribuţii şi administrată de fonduri autonome; compensare socială (iniţial destinată victimelor războiului şi ulterior extinsă la victimele violenţei sau neglijenţei), finanţată de la bugetul statului; asistenţa socială (finanţată şi administrată de guvernele locale) (Hantrais, 1995, pp.221-222).
În viziunea principalelor partide politice, sistemul de menţinere a venitului are următoarele scopuri: prevenirea sărăciei, menţinerea statusului social în cazul pierderii veniturilor şi reducerea inegalităţilor în condiţiile de viaţă. Acestea sunt, conform documentelor oficiale, obiectivele fundamentale ale sistemului de transfer. După cum subliniază Alber (1986), primul dintre ele întruneşte consensul cel mai larg, el având de altfel şi un suport constituţional (p.53). De altfel, Germania alocă cheltuielilor pentru protecţia socială peste 27% (31%, inclusiv noile landuri) din produsul intern brut, proporţie superioară mediei europene (European Commission, 1995a, p.61).
Prestaţiile de menţinere a venitului sunt acordate celor care şi-au dobândit, prin contribuţiile lor, calitatea de membri ai programelor de asigurare socială. În general, nivelul acestor prestaţii este în relaţie cu venitul din perioada activă şi urmăreşte păstrarea standardului de viaţă anterior. Prin numărul de beneficiari şi ponderea sa în totalul cheltuielilor sociale, asigurările sociale reprezintă componenta cea mai importantă a statului german al bunăstării. Finanţarea asigurărilor sociale se realizează preponderent prin contribuţia angajaţilor şi a angajatorului. Astfel, principalele programe de asigurări în domeniul pensiilor, sănătăţii şi şomajului sunt cofinanţate în proporţii egale de angajaţi şi angajator. Asigurarea pentru accidente de muncă este suportată numai de angajator. Statul acordă finanţare de la buget prin subvenţii sau contribuie, în calitate de angajator, la programele de asigurări ale funcţionarilor publici. Analiza modului în care a evoluat finanţarea în perioada postbelică pune în evidenţă tendinţa de diminuare a participării statului, în special în domeniul pensi ilor. În cazul asigurării pentru şomaj, implicarea financiară a statului a variat în funcţie de nivelul şomajului şi de lichidităţile fondului de şomaj. Creşterea şomajului nu a dus însă întotdeauna la sporirea sumelor alocate de stat (H.Alber, 1986, p.40).
Reducerea participării financiare a statului a fost însoţită de asumarea unor noi funcţii de către sistemul de asigurări. Astfel, asigurările pentru şomaj au preluat şi costurile unor măsuri active în domeniul forţei de muncă(formarea profesională), iar sistemul asigurărilor de pensii a inclus în calculul pensiei şi perioade în care persoana nu a plătit contribuţie (stagiul militar, perioada de pregătire şcolară şi profesională). Diminuarea subvenţiilor de la stat împreună cu extinderea funcţiilor în direcţii care contravin concepţiei iniţiale despre asigurări reprezintă, în opinia lui Hans Alber (1986), principalele cauze ale crizelor fiscale pe care le-a cunoscut sistemul începând cu anii '70 (p.42).
Principalele componente ale sistemului de asigurări sunt: 1. asigurările de pensii (bătrâneţe, invaliditate şi supravieţuitori); 2. asigurările de boală; 3. asigurările pentru accidente de muncă; 4. asigurările de şomaj; 5. asigurările pentru îngrijirea pe termen lung (asigurarea de dependenţă).
Sistemul de pensii
Asigurările de pensii pentru diferite situaţii (bătrâneţe, invaliditate, supravieţuitori) sunt obligatorii pentru muncitorii manuali şi salariaţi. Pensiile pentru ansamblul categoriilor ocupaţionale acoperite de acest tip de asigurare reprezintă cel mai important element al cheltuielilor sociale. La nivelul anului 1993, ele reprezentau aproximativ 40% din totalul cheltuielilor sociale şi 14% din PIB (European Commission, 1995a, p.67).
În Germania există trei fonduri principale de pensii corespunzând unor categorii ocupaţionale distincte: muncitori, salariaţi şi mineri. Finanţarea acestora se face prin contribuţia de 18,6% din salariu, plătită în proporţii egale de angajat (9,3%) şi angajator (9,3%).
În afara celor trei fonduri principale, funcţionează alte două care, prin numărul membrilor şi mărimea sumelor angajate, au o importanţă relativ redusă.
Numărul pensionarilor de bătrâneţe este nu doar cel mai mare, dar şi cel cu creşterea cea mai marcată. La originea acestei situaţii se află schimbările demografice (numărul sporit de persoane aflate la vârsta pensi ei), evoluţiile de pe piaţa forţei de muncă (lipsa locurilor de muncă), dar şi schimbările interne ale sistemului de asigurări, adoptarea unei limite de vârstă mai flexibile fiind cea mai semnificativă dintre acestea (Alber , 1986, p.45-46).
În perioada 1960-1990 a scăzut numărul celor care devin pensionari de bătrâneţe la vârsta standard (65 ani), ponderea lor în totalul acestei categorii ajungând la aproximativ 60%. În acelaşi timp se constată şi sporirea
46
pensionărilor de invaliditate. Lipsa perspectivelor de revenire pe piaţa muncii a determinat o mare parte a şomerilor vârstnici să solicite pensionarea pentru incapacitate de muncă.
În ultimele decenii, pensia a încetat să mai fie concepută ca o modalitate de a asigura subzistenţa, fiind considerată ca principala sursă de venit a celor îndreptăţiţi la ea. În consecinţă, pensiile acordate de principalele trei fonduri (muncitori, salariaţi şi mineri) au crescut semnificativ şi au fost indexate în funcţie de creşterile salariilor. Nivelul pensiilor tinde să fie strâns legat de contribuţie. Prin schimbările legislative din 1972, care prevăd între altele şi introducerea pensiei minime, s-a ameliorat situaţia pensionarilor provenind din grupurile cu venituri mici.
Politica în domeniul pensiilor a cunoscut dificultăţi majore, începând cu mijlocul anilor '70. Evoluţiile demografice, respectiv îmbătrânirea populaţiei au grevat în mod serios fondurile de pensii, provocând deficite. Ca răspuns la aceste dificultăţi, creşterea pensiilor a fost diminuată şi au fost luate în discuţie alte modalităţi de a face faţă crizei.
Sistemul naţional de sănătate şi asigurările de boală
Asigurările de boală reprezintă, în ordinea importanţei, cel de-al doilea element al cheltuielilor sociale. Cheltuielile pentru sănătate au crescut până la 8% din PIB. În compoziţia acestei categorii de cheltuieli, ponderile cele mai importante le deţin asigurările de sănătate (71%). Prestaţiile în bani (continuarea plăţii salariului şi alocaţiile de boală) reprezintă aproximativ o treime din totalul cheltuielilor pentru sănătate. Prin extinderea dreptului la continuitatea salariului şi la categoria muncitorilor (iniţial acest drept era rezervat doar salariaţilor), cheltuielile pentru sănătate ale firmelor au crescut, iar partea aferentă alocaţiei de boală prin sistemul asigurărilor s-a diminuat în mod corespunzător. Partea cea mai dinamică a cheltuielilor pentru sănătate este cea compusă din prestaţiile în natură şi din serviciile medicale. Creşterea cheltuielilor pentru această categorie a atins un vârf în anii '70. La această evoluţie au contribuit reglementările privind ameliorarea prestaţiilor, complexitatea tehnologică, costul sporit al actului medical precum şi creşterea numărului de medici.
Explozia costurilor din sectorul sănătăţii a determinat adoptarea unor măsuri de limitare a cheltuielilor de acest tip. Astfel, au fost reduse unele prestaţii, au fost limitate serviciile acoperite de asigurări şi a fost impusă o modalitate corporatistă (incluzând asociaţiile medicilor şi fondurile de asigurări) de negociere a onorariilor, în relaţie directă cu evoluţia salariilor la nivelul economiei naţionale.
Asigurările de sănătate sunt organizate, asemeni asigurărilor de pensii, în trei fonduri şi sunt finanţate prin contribuţia egală a angajatorului şi angajaţilor. Cota de contribuţie variază între 11% şi 13% din salariul brut, în funcţie de Casa de asigurări (EAPN, 1996, p.154).
Prin includerea în asigurările de boală şi a categoriilor care nu sunt active din punct de vedere economic (membrii familiei persoanei asigurate, pensionari, studenţi, persoane handicapate), acest sistem reuşeşte să ofere protecţie marii majorităţi a populaţiei şi a condus, de asemenea, la un acces aproape generalizat la serviciile de sănătate. Totuşi, acces egal nu înseamnă utilizare egală (Alber, 1986, pp.73-74).
Protecţia socială a şomerilor
Evoluţiile cheltuielilor pentru şomaj urmează îndeaproape fluctuaţiile economice. Proporţia prestaţiilor destinate menţinerii venitului reflectă cel mai fidel evoluţia şomajului. Înlocuirea venitului este însă numai una dintre funcţiile realizate de asigurarea pentru şomaj. Reforma legislativă din 1969 a condus la preluarea de către Instituţia Federală a Şomajului a unor numeroase şi variate funcţii: servicii de consiliere şi plasament, menţinerea locurilor de muncă prin subvenţii, formarea profesională, reintegrarea persoanelor handicapate.
Finanţarea asigurărilor pentru şomaj se realizează prin contribuţia firmei (44%), angajaţilor (38%), subvenţii de stat (16%) şi transferuri (2%). Contribuţia cumulată a angajaţilor şi firmei reprezintă 3% din fondul de salarii. Fondul pentru şomaj transferă la programul asigurărilor de boală şi de pensie contribuţiile membrilor săi.
Începând cu 1975, pe fondul unei cereri crescute de ajutoare de şomaj, au fost operate reduceri ale prestaţiilor şi restricţii în acordarea drepturilor de şomaj. Ca urmare, numărul beneficiarilor a scăzut drastic, ajungându-se ca la începutul anilor '80 proporţia şomerilor îndreptăţiţi să primească diferite tipuri de ajutoare să fie de două treimi din numărul total. Structura formelor de prestaţii s-a modificat şi ea: jumătate dintre şomeri primesc ajutoare prin sistemul de asigurări, o cincime beneficiază de ajutoare prin asistenţă socială, iar o treime nu au nici o formă de ajutor. Înrăutăţirea situaţiei şomerilor nu s-a datorat numai schimbărilor legislative din 1975, ci şi creşterii duratei şomajului.
Evoluţiile recente ale politicii în domeniul şomajului au adus în atenţie capacitatea sistemului de asigurare pentru şomaj de a garanta securitatea socială. Studiile comparative arată că alocaţiile de şomaj au crescut în ultimele trei decenii şi că majoritatea beneficiarilor nu se situează sub standardele asistenţei sociale. Deşi majoritatea beneficiarilor nu sunt în situaţie de sărăcie, şomajul echivalează întotdeauna cu o diminuare sensibilă
47
a standardelor de viaţă. În cazul unui număr relativ mic, dar în continuă creştere, compensaţia pentru şomaj nu este suficientă pentru a evita sărăcia (Alber, 1986, pp.55-60).
Reunificarea a constituit o provocare serioasă la adresa asigurărilor de şomaj. Prin reducerea masivă a locurilor de muncă (aproximativ jumătate din totalul existent în 1989), rata şomajului din landurile estice a depăşit 15% în 1993 (8,2% în landurile vestice). Ca urmare a acestei situaţii, o parte considerabilă a fondurilor pentru protecţia şomerilor au fost transferate în zonele estice pentru a finanţa programe de inserţie profesională (EAPN, 1996, p.166).
Prestaţiile familiale
Orice persoană care locuieşte în Germania are dreptul la alocaţia pentru copil şi la alocaţia pentru creşterea copilului. Finanţarea acestor alocaţii este realizată în totalitate de către stat, de la bugetul general. Vârsta maximă pentru acordarea ajutorului pentru copil este de 16 ani, dar se poate prelungi pînă la 27 de ani pentru cei care studiază. Cuantumul este de 38 ECU/lună pentru primul copil, 70 ECU/lună pentru al doilea, 118 ECU/lună pentru al treilea şi 129 ECU/lună pentru cel de-al patrulea. Începând cu al doilea copil, acordarea ajutorului depinde de venit, depăşirea pragului superior (14.301 ECU/an) atrăgând după sine anumite reduceri ale cuantumului. Alocaţia pentru creşterea copilului este plătită mamei sau, în anumite situaţii, tatălui. Dreptul la această prestaţie este condiţionat de resurse şi limitat la doi ani (European Commission, 1995b, p.64).
Sistemul de garantare a veniturilor minime
Literatura germană de specialitate include sub denumirea generică de “asistenţă socială” o varietate de prestaţii în bani, natură şi servicii care au în comun faptul că reprezintă o formă de protecţie socială de "ultimă instanţă". Extinderea şi dezvoltarea celorlalte programe sociale nu a anulat necesitatea componentei "asistenţă socială” ci, dimpotrivă, importanţa economică a acesteia a crescut continuu.
În anii postbelici au fost adoptate o serie de acte legislative care denotă o nouă viziune asupra asistenţei sociale. Reformele din anii 1954, 1961 şi 1969 traduc importanţa crescută acordată dreptului individual la asistenţă şi considerarea prestaţiilor din această categorie ca răspunzând unor necesităţi definite cultural, nu simplei nevoi de subzistenţă. În consecinţă, au avut loc extinderi ale programelor, creşteri ale prestaţiilor în bani şi îmbunătăţiri ale serviciilor. Aceste reforme împreună cu declinul economic din anii '70 au determinat creşterea numărului de beneficiari şi deci ale cheltuielilor de asistenţă socială. Această creştere nu a afectat semnificativ volumul prestaţiilor în bani, care sunt destinate menţinerii venitului şi considerate tipice pentru ceea ce numim asistenţă socială. Finanţarea este realizată de la bugetele landurilor (84%) precum şi din alte surse (11%).
Obiectivul sistemului german de asistenţă socială este de a menţine toţi cetăţenii deasupra liniei oficiale a sărăciei. Aceasta se calculează în funcţie de costul coşului de produse considerate necesare pentru o viaţă demnă. Lista bunurilor incluse a fost revizuită periodic. H. Alber, subliniază că definiţia oficială a sărăciei are, în cadrul programelor de asistenţă socială, un aspect relativ. Aceasta înseamnă că ea urmăreşte să fundamenteze nivele ale ajutoarelor care să se situeze sub venitul net al celor mai joase categorii de salarizare (Alber, 1986, p.54).
Cea mai recentă schimbare în sistemul securităţii sociale din Germania este asigurarea de dependenţă socială, legiferată în 1994 şi aplicabilă începând cu 1996. Cele două componente ale prestaţiei - acordarea de servicii de îngrijire şi indemnizaţie de îngrijire - se acordă persoanelor care au nevoie de îngrijire pe termen lung. Numărul celor care beneficiază de noua formă de protecţie socială este estimat la 1,7 milioane, ceea ce conferă asigurării de dependenţă o importanţă socio-politică deosebită.
Ca şi în alte state membre, preocuparea pentru găsirea unor soluţii la dificultăţile prezente (resurse insuficiente, inadecvare la schimbările demografice şi la problemele sociale) s-a manifestat cu pregnanţă în dezbaterile publice şi a stimulat reflecţia critică asupra sistemului de protecţie socială.
8.4. Modelul sud-european (mediteranean): Portugalia
Sistemul de protecţie socială din Portugalia constituie o variantă a unui model ilustrat atât de ţările celui de-al treilea val al aderării la Uniunea Europeană (Grecia, Portugalia, Spania) cât şi, parţial, de Italia. Versiunea portugheză a statului bunăstării rudimentar (Leibfried, 1993) sau sud-european (Hantrais, 1995; European Commision, 1995a) se caracterizează prin:
instituirea drepturilor sociale (Constituţia din 1974) şi construcţia sistemului de securitate socială (legislaţia din 1984) sunt relativ recente;
dezvoltarea protecţiei sociale a fost accelerată de integrarea în Uniunea Europeană; caracterul mixt (asigurări sociale, sistem naţional de sănătate) al structurii sale;
48
nivelul relativ scăzut al cheltuielilor sociale (17,6% din produsul intern brut) şi al prestaţiilor; rolul major al familiei şi al sectorului asociativ.
Caracterul lacunar sau "în curs de dezvoltare" al protecţiei sociale este cel mai adesea pus pe seama nivelului de dezvoltare economică (unul dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană). Analizele referitoare la sărăcie şi excludere socială nuanţează aprecierea de ţară "săracă" relevând atât aportul formelor tradiţionale de solidaritate la limitarea acestor fenomene cât şi angajarea Portugaliei în stabilirea unui sistem de venit minim garantat şi, mai general, "expansiunea" protecţiei sociale în ultimul deceniu (EAPN, 1996, pp.307-308).
Sistemul de securitate socială are o componentă contributivă (pensia de bătrâneţe şi de invaliditate, alocaţia de şomaj, indemnizaţiile de boală şi maternitate, prestaţii familiale) şi una non-contributivă ("pensia socială" şi alte programe specifice unor categorii defavorizate), finanţată prin impozite şi acordată pe baza testării mijloacelor financiare. Regimul general de protecţie socială nu cuprinde funcţionarii publici şi avocaţii, care au forme de organizare specifice. Accidentele de muncă nu sunt incluse în sistemul de securitate socială, fiind în sarcina angajatorului care recurge la companiile de asigurări. Reforma asistenţei medicale din 1979 a înlocuit sistemul bazat pe principiul asigurărilor sociale cu Serviciul Naţional de Sănătate, finanţat prin impozite (European Commission, 1995b, pp.145-146; MISSOC, 1996, p.84).
În Portugalia, sistemul de securitate socială are o organizare autonomă din punct de vedere juridic, administrativ şi financiar. El se compune din cinci centre regionale, divizate în servicii sub-regionale care au responsabilitatea prestaţiilor în bani din regimul asigurărilor sociale, exclusiv pensiile şi a celor din regimul non-contributiv. Centrul naţional de pensii administrează pensiile de bătrâneţe, invaliditate şi urmaşi. Serviciul Naţional de Sănătate, aflat în subordinea Ministerului Sănătăţii, îşi exercită competenţele în mod descentralizat prin unităţile regionale, sub-regionale şi locale (MISSOC, 1996, p.84).
Sistemul de pensiiDreptul la pensia de bătrâneţe este legat de contribuţia la asigurările sociale, plătită de angajator şi
angajat, ca şi de împlinirea vârstei legale. Cuantumul este legat de veniturile anterioare, cu respectarea valorilor minimă şi maximă prevăzute de lege. De Crăciun şi în luna iulie se acordă câte o primă egală cu pensia.
Sistemul public de asigurări se caracterizează printr-o cuprindere relativ redusă, făcând necesară crearea unei plase de siguranţă ("pensia socială”) pentru categoriile care nu îndeplinesc condiţiile legate de contribuţie.
Pensiile de invaliditate se acordă celor cu o incapacitate permanentă de muncă, care nu permite obţinerea unui venit de peste o treime din cel obţinut anterior prin prestarea unei activităţi cu normă întreagă. Dreptul la pensia de invaliditate din sistemul asigurărilor sociale nu se aplică în cazul invalidităţii datorate accidentelor de muncă sau dacă sunt întrunite condiţiile pentru obţinerea pensiei de bătrâneţe (European Commission, 1995b, p.130).
Asistenţa medicală şi indemnizaţiile de boală
Accesul la asistenţa medicală a cunoscut mutaţii importante în anii '80. Actualul Serviciu Naţional de Sănătate, înfiinţat prin legea din 1979, funcţionează pe principiile gratuităţii şi universalităţii. Cu toate acestea, începând cu 1992, a fost introdusă participarea pacientului la costurile îngrijirii medicale, gratuitatea completă fiind menţinută numai pentru categoriile defavorizate. Pe de altă parte, existenţa unui sector privat la care apelează persoanele din regimul pensiilor profesionale (funcţionarii publici, avocaţii) şi încurajarea competiţiei cu sectorul public riscă să favorizeze apariţia unui sistem cu "două viteze" în asistenţa medicală portugheză. Analiştii remarcă, de asemenea, că accesul gratuit şi universal nu se realizează pe deplin în practică (EAPN, 1996, pp.310-311).
Indemnizaţiile de boală sunt prestaţii contributive, stabilite ca proporţie din câştigurile medii ale perioadei de referinţă, dar nu mai puţin de 30% din salariul minim. Atât durata cât şi cuantumul sunt mai mari în cazul tuberculozei, boală care a încetat să mai constituie o problemă în majoritatea celorlalte state membre.
Naşterea sau adoptarea unui copil ca şi absenţa de la locul de muncă pentru îngrijirea copilului dau dreptul la următoarele tipuri de prestaţii: alocaţia de maternitate, alocaţia de paternitate, alocaţia de adopţie, alocaţia pentru îngrijirea copilului bolnav şi asistenţă medicală. Alocaţiile menţionate se acordă persoanelor care au contribuit la sistemul de asigurări. Alocaţia de paternitate este limitată la cazurile extreme în care dreptul la alocaţia de maternitate nu este epuizat (incapacitate mentală sau fizică, moartea mamei). Alocaţia pentru îngrijirea copilului bolnav este acordată, de asemenea, în condiţii restrictive, având şi un element de testare a mijloacelor financiare.
Alocaţia de maternitate este plătită timp de 90 de zile şi cuantumul său reprezintă 100% din venitul mediu obţinut în perioada (şase luni) care precede a doua lună anterioară celei în care se primeşte prestaţia. Perioada de maternitate şi lăuzie dau dreptul la gratuitatea completă a serviciilor medicale (European Commission, 1995b, pp.148-149).
49
Protecţia socială a şomerilorÎn condiţiile unor nivele ridicate ale şomajului în rândul ţărilor membre, Portugalia s-a caracterizat în anii
'80 şi '90 printr-o rată relativ scăzută (6,9%, în 1995). Şomajul este totuşi una dintre cauzele principale ale sărăciei, mai ales în cazul persoanelor care se află în această situaţie mai mult de doi ani. În cadrul Uniunii Europene, Portugalia reprezintă cazul extrem întrucât, la capătul a doi ani de şomaj, o persoană fără loc de muncă şi care nu are copii în întreţinere este lipsită de orice susţinere financiară (European Commission, 1995a, p.93).
Dreptul la prestaţiile de şomaj se bazează pe participarea la sistemul de asigurări sociale. Legislaţia portugheză prevede condiţii de vechime şi condiţionează acordarea alocaţiei de caracterul involuntar al şomajului, păstrarea capacităţii şi disponibilităţii pentru muncă. Cele două tipuri de alocaţie (alocaţia de şomaj şi alocaţia socială de şomaj) bazate pe contribuţie se acordă pentru perioade care variază în funcţie de vârstă. Şomerul poate beneficia de alocaţia socială o perioadă egală cu jumătate din cea prevăzută pentru alocaţia de şomaj, dar numai după epuizarea dreptului la primul tip de prestaţie sau dacă nu întruneşte condiţiile de vechime pentru aceasta. Condiţia de resurse financiare este de asemenea prezentă, alocaţia socială presupunând un nivel maxim de venit pe membru de familie de până la 80% din salariul minim (European Commission, 1995b, p.152).
Prestaţiile familiale
Sprijinul acordat de sistemul de securitate socială în îndeplinirea responsabilităţilor familiale îmbracă o varietate de forme: alocaţia pentru naşterea copilului; alocaţia maternă pentru îngrijirea copilului mic (până la 10 luni); alocaţia familială; alocaţia pentru căsătorie; alocaţia pentru deces; alocaţii pentru copilul handicapat; alocaţia pentru educaţie specială (a copilului handicapat). Toate aceste prestaţii sunt plătite de regimul general al asigurărilor, dacă persoana a fost afiliată şi a achitat contribuţiile în ultimele 12 luni.
Alocaţiile familiale se acordă pentru copilul aflat în întreţinere, până la împlinirea vârstei de 15 ani sau de 18-25 de ani, în funcţie de forma de învăţământ pe care o urmează. Cele două alocaţii pentru copiii handicapaţi asigură, împreună, un sprijin financiar fără limită de vârstă. Cuantumul alocaţiei familiale este de 13 ECU/lună pentru fiecare copil şi poate fi mărit până la 20 ECU/lună începând cu al treilea copil, dacă venitul familial este mai mic de un salariu minim şi jumătate. Şomerilor care nu mai au dreptul la nici una dintre prestaţiile de şomajli se acordă alocaţiile familiale timp de cel puţin 12 luni de la ultima contribuţie. Alocaţia pentru copilul handicapat variază, în funcţie de vârsta copilului, între 29 şi 57 ECU/lună. Prestaţiile familiale nu sunt impozabile (European Commission, 1995b, p.153; MISSOC, 1996, pp.319-343).
Sistemul de garantare a veniturilor minime
Portugalia nu dispune de un "sistem general non-contributiv" (de garantare a venitului minim). Actuala reformă a protecţiei sociale are însă şi un asemenea obiectiv, un proiect în acest sens fiind comunicat organismelor europene în 1996.
În prezent, există "sisteme non-contributive specifice". Prestaţiile sunt paralele celor din sistemul contributiv: pensii de bătrâneţe, invaliditate şi urmaşi, ajutorul pentru integrarea tinerilor în muncă, ajutoare familiale. Pensiile non-contributive se acordă persoanelor care au 65 de ani şi peste sau persoanelor de peste 18 care au o incapacitate permanentă de muncă. În anumite condiţii, ambele categorii de beneficiari pot obţine suplimentul de pensie pentru persoane cu disabilităţi severe. Ajutorul pentru integrare este destinat tinerilor de 18-25 de ani care au terminat un ciclu şcolar sau de calificare profesională de 9 ani şi sunt în căutarea primului loc de muncă. Prestaţiile familiale non-contributive se acordă aceloraşi categorii de copii şi tineri ca şi alocaţiile bazate pe contribuţie. Persoanele sunt eligibile pentru sistemele non-contributive, dacă nu sunt cuprinse în sistemul general de asigurări sau nu satisfac condiţiile de vechime. Insuficienţa resurselor financiare este un alt criteriu în stabilirea dreptului la prestaţiile non-contributive (European Commision, 1995b, p. 154).
Discuţiile referitoare la reforma protecţiei sociale ca şi măsurile adoptate recent indică preocuparea pentru combaterea sărăciei şi excluderii sociale, îndeosebi a celei asociate şomajului. O serie de reglementări au ca scop stimularea ocupării forţei de muncă: scutirea sau reducerea contribuţiilor întreprinderilor care angajează tineri fără vechime în muncă şi persoane aflate în şomaj de lungă durată; sprijin financiar întreprinderilor care creează locuri de muncă; alocaţie suplimentară pentru beneficiarii de prestaţii de şomaj, dacă participă la activităţi utile colectivităţii; programe de formare pentru muncitori.
Schimbări importante au avut loc şi în domeniul prestaţiilor de maternitate. Prin modificarea legii a fost integrată directiva 92/85 a CE şi au fost dezvoltate componente ale protecţiei sociale , mai ales în privinţa condiţiilor de concediere a părinţilor cu copii handicapaţi. Regimul protecţiei persoanelor invalide şi cel al prestaţiilor de boală au fost şi ele perfecţionate (MISSOC, 1996, p.37).
50
CAPITOLUL IX
SĂRĂCIA ŞI EXCLUZIUNEA SOCIALĂ
9.1. Incluziunea socială. Fenomenul sărăciei şi disparităţile în veniturile populaţiei9.2. Combaterea excluziunii sociale9.3. Situaţia populaţiei Rroma9.4. Categorii de persoane care necesită măsuri speciale de protecţie
9.1. Incluziunea socială. Fenomenul sărăciei şi disparităţile în veniturile populaţieiTranziţia în România a fost însoţită de o creştere explozivă a sărăciei. În prima jumătate a anilor 90
sărăcia a crescut, iar la mijlocul ultimei decade a cunoscut o perioadă scurtă de declin. Totuşi, începând cu anul 1997 sărăcia a cunoscut o creştere atingând maximul perioadei în anul 2000 (35%).
Începând de atunci, dimensiunea sărăciei a scăzut ajungând la cca. 28,9% în anul 2002.
Sărăcia extremă, pe de altă parte, a cunoscut o evoluţie mult mai lineară dovedindu-se în acelaşi timp mult
mai rezistentă, scăderea ei fiind ceva mai redusă decât cea înregistrată de către sărăcie în ansamblu, nivelul sărăciei extreme în anul 2002 fiind de 10,9%.
Una dintre principalele caracteristici ale sărăciei în România este profunzimea redusă, media veniturilor persoanelor sărace, fiind cu aprox. 22% mai mică decât pragul de sărăcie.
Marea majoritate a persoanelor sărace din România a cunoscut doar o sărăcie tranzitorie (58,4%) numai 22% putând fi considerate în stare de sărăcie cronică.
Copiii şi adolescenţii în grupa de vârstă 15 – 24 ani reprezintă grupul de populaţie cu cel mai ridicat risc de sărăcie dintre grupele de vârstă. Aceasta se datorează în parte unui raport ridicat de dependenţă în cadrul acestei grupe de vârstă.
Populaţia Rroma este în mod disproporţionat afectată de sărăcie, deşi reprezintă doar 7% din totalul persoanelor sărace din România. Riscul unei persoane Rroma de a fi săracă este de 2,7 ori mai mare decât al unei persoane făcând parte din etnia majoritară sau din alte grupuri etnice minoritare.
51
Pentru gospodăriile cu număr mare de membrii (5 membrii şi peste) incidenţa sărăciei este practic dublă faţă de media la nivel naţional (45% faţă de 29%).
De asemenea, gospodăriile din zonele rurale au un risc de cădere sub pragul de sărăcie simţitor mai mare decât restul gospodăriilor. Persoanele sărace din mediul rural reprezintă actualmente 67% din totalul persoanelor sărace.
Distribuţia regională a sărăciei arată existenţa unei regiuni cu o rată peste medie (regiunea Nord Est cu 43%), trei regiuni cu o rată situată în jurul valorii medii şi trei regiuni situate sub valoarea medie.
Cea mai redusă rată a sărăciei a fost înregistrată în Bucureşti şi în regiunea adiacentă şi este în jur de 11%.Cei 20% cei mai bine situaţi dintre români au un venit curent de 4,57 ori mai mare decât al celor 20% cei
mai săraci.Diferenţele salariale între sectoare au crescut în după 1990. În ciuda politicii salariale restrictive impusă
regiilor autonome în a doua jumătate a anilor ’90, situaţia a rămas în mare neschimbată la începutul anului 2002, salariile în regiile autonome sunt mai mari decât media în aceste sectoare, deşi restructurarea a înregistrat progrese mici. Sectorul bancar şi de asigurări deţine cel mai ridicat nivel al salariului mediu net (mai mare de mai mult de două ori decât media naţională), urmat de sectorul de prelucrare a petrolului (salariul mediu net mai mare de aproape două ori decât media naţională). In sectoarele energie, poştă-comunicaţii, extracţia cărbunelui şi a petrolului salariu mediu net este cu mai mult de 50% mai mare decât media naţională. Salariile sunt, de asemenea, mari în administraţia publică (cu 42,3% mai mari decât media pe ţară) în timp ce alte servicii cum ar fi comerţul cu amănuntul şi hotelurile şi restaurantele au cele mai mici salarii.
În general, la începutul lui 2002, salariile reale au rămas cu 44% mai mari în sectorul public comparativ cu cel privat. Aceasta se datorează în parte raportării de salarii mai mici în companiile private, în special în IMM-uri. Studiile deja menţionate sugerează însă că aceasta reflectă o diferenţiere crescută a salariilor pe criteriul pregătirii profesionale atestate şi în companiile private. La sfârşitul anilor ’90, personalul slab instruit şi necalificat câştiga în medie cu 15% mai puţin în companiile private decât în cele de stat. Salariile relative sunt de asemenea sub medie în cele mai multe ramuri industriale care creează locuri de muncă, inclusiv majoritatea serviciilor, excepţie făcând extracţia petrolieră şi intermedierea financiară.
9.2. Combaterea excluziunii socialeAdoptarea în anul 2001 a Legii nr. 416 privind venitul minim garantat a reprezentat un pas important în
lupta împotriva excluziunii sociale, garantând venitul minim în concordanţă cu regulamentele Uniunii Europene.Dacă în anul 2001 au beneficiat de ajutoare sociale acordate în temeiul Legii nr. 67/1995 privind ajutorul
social un număr de aproximativ 91.000 familii, în anul 2002, în baza Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat numărul total al beneficiarilor de ajutoare sociale a crescut la 619.570 familii, iar contribuţia financiară a fost în sumă totală de 3.141 miliarde lei.
În primul semestru al anului 2003 a beneficiat de ajutoare sociale un număr mediu lunar de aproximativ 375.000 familii şi persoane singure pentru care s-a alocat o sumă de cca. 500 miliarde lei. Prin Legea bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale în anul 2003, în vederea asigurării plăţii ajutoarelor sociale, a ajutoarelor pentru încălzirea locuinţei şi pentru protecţia specială a persoanelor cu handicap a fost prevăzută suma de 7.727 miliarde lei, reprezentând circa 0,41% din PIB.
Complementar cu ajutorul social, în vederea sprijinirii familiilor cu venituri reduse, pentru perioada sezonului rece au fost instituite ajutoare pentru încălzirea locuinţei care să conducă la diminuarea presiunilor financiare în această perioadă asupra bugetelor de familie.
Urmare a monitorizării situaţiei sociale s-a constatat existenţa unui segment important de populaţie cu venituri reduse, pentru care în sezonul rece cheltuielile cu energia termică, gaze naturale, energie electrică şi alte utilităţi, reprezintă mai mult de 70–80% din bugetul familiei, ceea ce a condus la necesitatea elaborării unui act normativ care să reglementeze în mod distinct sprijinul acordat familiilor în sezonul rece.
În acest sens, a fost aprobată OUG nr. 5/2003 care, în principal, reglementează: acordarea ajutorului pentru încălzirea locuinţei pentru familiile şi persoanele singure cu venituri reduse în funcţie de sistemul de încălzire utilizat, de dimensiunea familiei şi de veniturile acesteia, precum şi acordarea unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice astfel încât să se prevină acumularea de restanţe la plata facturilor de energie termică.
A beneficiat de ajutoare, în baza acestui act normativ pe cele trei sisteme de încălzire un număr mediu lunar de aproximativ 600.000 familii pentru care s-a plătit suma de 242 miliarde lei.
Unul dintre cele mai recente instrumente de realizare a obiectivelor strategice cuprinse în Planul Naţional de Acţiune Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale îl constituie Legea nr. 116/2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale. Obiectul legii îl constituie garantarea accesului efectiv, în special al tinerilor, la drepturile fundamentale precum şi instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a marginalizării sociale şi mobilizarea instituţiilor cu atribuţii în domeniu. Pentru unitatea programelor antisărăcie derulate de instituţii ale administraţiei centrale, locale şi ale societăţii civile, a fost înfiinţată Comisia Guvernamentală Anti-Sărăcie şi
52
Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) - organism guvernamental aflat sub directa coordonare a primului ministru.
Din CASPIS fac parte reprezentanţi ai Ministerelor şi Agenţiilor Guvernamentale, reprezentanţi în România ai misiunilor Uniunii Europene, Băncii Mondiale, PNUD, UNICEF etc., reprezentanţi ai Sindicatelor şi ai Patronatului, reprezentanţi ai autorităţilor locale, specialişti din lumea academică, precum şi reprezentanţi ai societăţii civile. CASPIS funcţionează în baza Hotărârii Guvernului nr.705/202. Obiectivele principale ale CASPIS sunt elaborarea Planului Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale şi implementarea sa, monitorizarea dinamicii fenomenului sărăciei, evaluarea efectelor anti-sărăcie ale măsurilor de politică socială promovate, precum şi dezvoltarea capacităţii de a identifica şi soluţiona priorităţile în domeniul social.
Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (PNAinc) a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 829/2002. Acest document, a cărui implementare se face sub coordonarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale si Familiei reflectă noua abordare a politicilor sociale, care conectează trei tipuri de politici interdependente: politica economică, politica de angajare şi politica socială.
Pentru implementarea la nivel teritorial a obiectivelor PNAinc s-au înfiinţat, la nivelul judeţelor şi municipiului Bucureşti, Comisiile judeţene antisărăcie, al căror obiectiv principal este de a elabora planurile judeţene antisărăcie ţinând cont de realităţile sociale, nevoile sociale identificate şi posibilităţile de soluţionare.
9.3. Situaţia populaţiei RromaPersoanele aparţinând etniei rrome se confruntă cu o serie de dificultăţi de integrare pe piaţa muncii, atât
datorită unei calificări slabe, cât şi reticenţei unor angajatori de a-i încadra în muncă.În scopul unei abordări mai ferme şi soluţionării problemelor cu care se confruntă minoritatea rromilor
Guvernul României a adoptat în 2001 Strategia Naţională de Îmbunătăţire a Situaţiei Romilor, precum şi metodologia de implementare a acţiunilor şi măsurilor specifice ale acestei Strategii.
Problemele rromilor sunt integrate şi în alte Strategii, în principal în Strategia de dezvoltare a învăţământului preuniversitar în cadrul căreia îmbunătăţirea gradului de cuprindere a rromilor în sistemele de educaţie formală constituie un obiectiv principal.
Pentru aplicarea celor două strategii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a iniţiat Programul „Accesul la educaţie al grupurilor dezavantajate cu focalizare pe rromi”, care este co-finanţat prin Programului PHARE 2001.
Totodată, începând cu anul 2001, ANOFM a cuprins în programul anual de acţiuni pentru creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă ca grup ţintă şi persoanele de etnie rromă.
De asemenea, în vederea aplicării strategiei Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei rromilor aprobată prin HG nr. 430/2001, la nivelul Ministerului Muncii Solidarităţii Sociale a luat fiinţă Comisia Ministerială pentru Rromi, formată din reprezentanţi ai MMSSF, ANOFM şi ai organizaţiilor pentru rromi.
Comisia are în vedere aplicarea acestei strategii în raport cu atribuţiile respectivelor instituţii. Măsurile luate şi implementate au vizat:
- stabilirea unei bune comunicări între agenţiile pentru ocupare şi birourile judeţene pentru rromi în vederea mediatizării drepturilor şi obligaţiilor acestora privind sistemul asigurărilor pentru şomaj;
- elaborarea unui program anual de formare şi reconversie profesională pentru rromi;- instruirea personalului propriu în vederea facilitării accesului pe piaţa muncii a rromilor;- prezentarea şi sprijinirea, în colaborare cu ONG – urile, a unui program de formare profesională a
însoţitorilor romi pentru persoanele cu handicap din rândul etnicilor romi;- prezentarea unui plan de sprijinire a includerii asistenţilor sociali de etnie rromă în structurile
guvernamentale centrale şi locale;- favorizarea proiectelor de creare a locurilor de muncă pentru femeile de etnie rromă;- prezentarea unui plan de angajare de asistenţi sociali şi îngrijitori de etnie rromă, în cadrul instituţiilor
de ocrotire a copiilor.ANOFM a organizat pentru prima oară în anul 2003 bursa locurilor de muncă pentru rromi. Numărul
total al agenţilor economici participanţi a fost de 708, din care 84 au fost angajatori de inserţie, iar 91 au fost oameni de afaceri de etnie rromă.
Au fost oferite 8.243 locuri de muncă pentru persoanele de etnie rromă, iar numărul persoanelor selectate în vederea încadrării a fost de 3.676. În ziua de desfăşurare a bursei au fost încadrate pe loc 830 persoane.
De asemenea, în 2003 ANOFM a elaborat proiectul „Reducerea inegalităţilor socio-economice pentru etnia rromilor – Măsuri de stimulare a accesului pe piaţa muncii” pentru care a solicitat finanţare din bugetul Programului de Reconstrucţie Economică a Balcanilor al Guvernului Republicii Elene pentru perioada 2002-2006. Acest proiect îşi propune să sprijine populaţia de etnie rromă prin măsuri care privesc integrarea pe piaţa muncii a rromilor, întărirea acţiunilor serviciului de ocupare şi susţinerea intervenţiei acestuia pe piaţa muncii, promovarea egalităţii de şanse, formarea profesională iniţială şi continuă, crearea de noi locuri de muncă şi sprijinirea tinerilor întreprinzători.
53
De aproximativ 15 ani, in Uniunea Europeana a apărut un nou concept, şi anume cel de excluziune socială, care de fapt merge în prelungirea celui de marginalizare socială. Conceptul indică o schimbare profundă în politica socială.
Problemele sociale cu care se confruntă societăţile dezvoltate datorită limitelor structurale ale economiei de a absorbi întreaga forţă de muncă.
Astfel, segmente importante ale populaţiei riscă, datorită unui complex de factori economici şi sociali adverşi să fie împinse la marginea societăţii.
Obiectivul central al politicii sociale nu mai este simpla ajutorare a celor săraci, ci o reinserţie a persoanelor excluse de la o viaţă socială normală, caracterizată prin oportunităţile societăţii moderne.
Sărăcia este redusă la un singur parametru, cel financiar.Pentru a combate excluziunea socială nu este suficient doar suportul financiar, ci trebuie dezvoltat un larg
complex de forme de suport. Alături de combaterea sărăciei statul modern al bunăstării a dezvoltat un complex de activităţi orientate spre promovarea incluziunii sociale. Obiectivul său, nu este numai eliminarea sărăciei, ci mult mai amplu, construirea unei societăţi de coeziune, în care toţi membrii săi să ducă o viaţă socială prosperă.
România, alături de celelalte ţări aflate în tranziţie prezintă o situaţie diferită:- Nu avem încă o economie care să funcţioneze rezonabil şi care să asigure majorităţii populaţiei un
standard acceptabil de viaţă;- Nu avem un sistem de servicii sociale suficient de bine dezvoltat şi organizat. Sărăcia severă afectează
un segment larg al colectivităţii. Serviciile sociale fundamentale sunt serviciile care asigură securitatea populaţiei, învăţământul, sănătatea şi deşi au făcut progrese notabile sunt încă departe de a depăşi crizele cu care se confruntă şi care, cumulate nu pot asigura o viaţă colectivă echilibrată şi sigură. Cauzele, reprezintă efectele unui sistem care nu s-a organizat suficient şi nu este capabil încă să funcţioneze în mod normal şi satisfăcător.
Definirea sărăciei se face adesea din două perspective distincte:- din perspectiva consumului (satisfacerea nevoilor);- din perspectiva activităţi, a funcţionării normale (condiţii minime);
Concept: - sărăcie absolută – ideea de subzistenţă; - sărăcie relativă – condiţii minime acceptabile.Definirea excluderii sociale:
a) excludere sociala – incapacitatea unuia sau mai multor sisteme, dintre care: sistem democratic legal care presupune integrare civică; piaţa muncii care presupune integrare economică; sistemul statului bunăstării care presupune integrare socială; sistemul familiei şi comunităţii care presupune integrare interpersoane.
b) excluziune socială – situaţia de eşec a realizării depline a drepturilor cetăţeneşti.Politica de evitare şi absorbţie a excluziunii şi marginalizării sociale, este cea de promovare a incluziunii
sociale.
9.4. Categorii de persoane care necesită măsuri speciale de protecţiePentru prima dată în istoria postdecembristă, problemele sociale sunt grupate de un organism
guvernamental unic responsabil în domeniu, capabil să reconstruiască într-un mod structurat ăi coerent sistemul de protecţie şi asistenţă socială. Această viziune modernă de natură a elimina fragmentările politice este asigurată de MMSSF. Se porneşte, firesc de la ideea că nevoile indivizilor sunt complex structurare, de tip integrat, şi ele nu pot fi gândite şi soluţionate pe “bucăţele”.
Familia, indiferent de tipul ei, include într-o formă sau alta toate nevoile persoanelor, începând cu cele ale copilului şi sfârşind cu cele ale vârstnicului, ea fiind locul unde se poate crea şi măsura bunăstarea individului.
Grupurile aflate în situaţii de nevoi extreme care se confruntă adesea chiar cu lipsa condiţiilor elementare de viaţă sunt:
- Familiile cu mulţi copii şi cu venituri foarte mici, lipsite de locuinţă sau cu condiţii proaste de locuit, cu probleme legate de deplasarea la şcoală în mediile rurale, neparticipare la şcoală;
- Familiile monoparentale lipsite de suport mai ales cu doi sau mai mulţi copii;- Copiii şi femeile abuzate, victime ale violenţei în familie sau alungate din locuinţă; - Copii abandonaţi în stradă sau folosiţi pentru cerşit;
- Tinerii care la 18 ani părăsesc centrele de plasament;- Persoanele cu nevoi de resocializare şi reintegrare sau recuperare: delincvenţi juvenili;- Persoanele cu capacitate limitate sau distorsionate de viaţa socială normală şi responsabile: familii
dezorganizate, incapabile să susţină dezvoltarea copiilor, să soluţioneze conflictele;- Copiii străzii: în ciuda unor încercări notabile de schimbare, pe ansamblu situaţia lor este departe de a fi
soluţionată datorita lipsei unor servicii specializate care să ducă la reintegrarea lor normală în familie şi comunitate;
- Persoanele cu handicap;
54
- O mare parte a populaţiei de romi, care încă se confruntă cu probleme extreme de grave;- Victimele unor catastrofe naturale;- Şomerii pe termen lung, mai ales în zone defavorizate economic;- Vârstnicii, ale căror resurse financiare şi personale sunt insuficiente pentru o viaţă autonomă demnă.
CAPITOLUL XCOMISIA ANTI-SĂRĂCIE ŞI DE PROMOVARE
A INCLUZIUNII SOCIALE
10.1. Caracteristici ale CASPIS10. 2. Opţiunile strategice10.3. Prezentarea Planului Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (PNAinc)10.4. Obiective CASPIS10.5. Contextul integrării europene
10.6. Activitatea CASPIS la nivel judeţean 10.7 Elaborarea planului anti-sărăcie la nivel judeţean
10.8. Memorandumul de incluziune socială
10.1. Caracteristici ale Comisiei Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) – fost înfiinţată în aprilie 2001 prin decizia Primului Ministru.
După un an de experienţă, organizarea şi funcţionarea Comisiei a fost definitivată prin Hotărâre de Guvern în iulie 2002 (HG nr. 705/3.06.2002). Un prim rezultat al activităţii comisiei este Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (PNAinc), adoptat în iulie 2002 (HG nr. 829/31.06.2002) de către Guvern ca program oficial de guvernare.
Rolul CASPIS este de a coordona dezbaterile privind măsurile anti-sărăcie, de a furniza un cadru de acţiune în care alte organisme pot coordona implementarea unor măsuri sau se pot concentra pe propriile programe anti-sărăcie precum şi de a sprijini ceilalţi membri în îndeplinirea sarcinilor lor statutare.
De asemenea, CASPIS monitorizează impactul general al strategiilor anti-sărăcie, profilul şi dinamica sărăciei şi elaborează rapoarte speciale privind aspectele specifice ale excluziunii sociale. În cazul în care Guvernul o cere, Comisia elaborează buletine şi rapoarte privind aspectele importante ale sărăciei sau alte probleme sociale.
10. 2. Opţiunile strategice Coordonarea efortului guvernamental, utilizând ca instrument, în primul rând, Planul Anti-Sărăcie
şi Promovare a Incluziunii Sociale, complementar cu studii şi evaluări ale politicilor sociale anti-sărăcie şi promovare a incluziunii sociale;
Implicarea partenerilor sociali (patronat, sindicate, autorităţi locale, organizaţii non-guvernamentale), dar şi a reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale din România (Uniunea Europeană, Banca Mondială, PNUD, UNICEF, DFID);
Utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice în procesul de combatere a sărăciei şi promovare a incluziunii sociale;
Susţinerea Consiliilor Judeţene în dezvoltarea şi implementarea Planurilor proprii anti-sărăcie şi promovare a incluziunii sociale;
Dezvoltarea capacităţilor întregii societăţi de a deveni conştientă de problemele sociale grave şi de a dezvolta programe sociale în vederea combaterii acestora.
10.3. Prezentarea Planului Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (PNAinc)În procesul de elaborare al Planului au fost antrenaţi experţi din sistemul guvernamental, reprezentanţi
ai partenerilor sociali (patronat, sindicate, organizaţii non-guvernamentale) iar etapele au fost următoarele: a) cristalizarea concepţiei PNAinc – două runde de consultări la nivelul guvernamental, cu
partenerii sociali, precum şi cu experţii din mediul academic;b) consultări cu reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale: Comisia Uniunii Europene,
Banca Mondială, PNUD, specialişti din programul DFID;c) discutarea Planului în cadrul CASPIS, pentru avizare;d) adoptarea PNAinc de către Guvern prin Hotărâre de Guvern - iulie 2002;e) lansarea oficială de către Primul-Ministru în data de 20 septembrie 2002.
55
Planul propune obiective pe două orizonturi de timp: Pe termen mediu/lung: Pe termen scurt: şi este structurat pe trei secţiuni: I. Planul global de prevenire şi absorbţie a sărăciei şi promovare a incluziunii sociale;II. Componentele sectoriale ale Planului Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale; III. Analiza situaţiei actuale Planurile sectoriale au fost elaborate în colaborare cu ministerele/organismele guvernamentale
responsabile de domeniile respective. Ele conţin obiective de prevenire şi absorbţie a sărăciei şi excluziunii sociale, specifice sectorului respectiv. Marea majoritate a acestor obiective sunt deja incluse, într-o formă mai mult sau mai puţin explicită, în strategiile/planurile organismelor guvernamentale responsabile. Formularea distinctă a acestor planuri sectoriale are ca intenţie stimularea unei mai bune focalizări a tuturor organismelor guvernamentale pe realizarea obiectivelor globale ale PNAinc.
Concepţia sistemului de monitorizare a sărăciei este de asemenea prefigurată în PNAinc.
10.4. Obiective CASPIS1.Elaborarea Planului Naţional Anti-sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, dezvoltat împreună cu
partenerii sociali şi asumat ca o parte a Programului de Guvernare;2.Constituirea unui sistem de monitorizare a sărăciei şi incluziunii sociale şi de implementare a Planului
Naţional Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale;3.Sprijinirea autorităţilor judeţene în elaborarea ţi implementarea unor programe judeţene anti-sărăcie şi
incluziune socială;4.Promovarea acţiunilor sociale, a capacităţii de identificare şi soluţionare a problemelor sociale;
10.5. Contextul integrării europeneLa sfârşitul anului 2001, Comisia europeană, pe baza Planului Naţional Antisărăcie şi Promovare a
Incluziunii Sociale, a elaborat un Program de acţiune al Comunităţii Europene, având ca obiectiv central, diminuarea sărăciei până în anul 2010 şi anume reducerea proporţiei celor care trăiesc sub pragul sărăciei, de la 18% în prezent, la 15% în 2005 şi la 10% in 2010, precum şi înjumătăţirea numărului de copii săraci până în anul 2010.
Planul Naţional Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale este elaborat în acord cu filozofia formulată de Comisia Europeană.
CASPIS are funcţii de concepţie, evaluare şi monitorizare a politicilor antisărăcie şi de promovare a incluziunii sociale.
Planul Naţional Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale reprezintă un instrument important de activare a programelor de dezvoltare socială, atât la nivel naţional, cât şi local.
CASPIS nu intenţionează să fie un supraminister sau un alt minister al guvernului. Ea este o comisie interministerială, cu o participare nonguvernamentală largă.
Funcţionarea ei se realizează doar prin organismele guvernamentale existente.
10.6. Activitatea CASPIS la nivel judeţeanConform HG 705/2002, printre atribuţiile CASPIS se numără sprijinirea autorităţilor publice locale în
elaborarea şi aplicarea unor programe anti-sărăcie şi de promovare a incluziunii sociale. PNAinc aprobat prin HG 829/2002 prevede ca obiectiv strategic prioritar pentru 2002-2004 elaborarea de
Planuri judeţene anti-sărăcie şi promovare a incluziunii sociale. Comisiile Judeţene Anti-Sărăcie s-au constituit prin Hotărâre a Consiliului Judeţean/Local în 41 de judeţe
şi cele 6 sectoare ale municipiului Bucureşti. Preşedinţii CJASPIS sunt: prefectul judeţului şi preşedintele Consiliului Judeţean. Fiecare CJASPIS este
susţinută de un secretariat tehnic cu 3-6 membri din cadrul Consiliului Judeţean, Prefecturii şi serviciilor publice descentralizate.
Responsabilităţi CJASPIS- elaborarea unei diagnoze privind problemele socio-economice ale judeţului; - elaborarea Planului Judeţean Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale;- coordonarea Planurilor Judeţene;- monitorizarea programelor legate de sărăcie;- crearea unei baze de date sociale, la nivelul judeţului;- selectarea ONG-urilor care pot realiza programe sociale .Comisiile Judeţene Anti-Sărăcie sunt responsabile alături de administraţia locală, de implementarea şi
finanţarea Planurilor Anti-Sărăcie la nivel judeţean.Sistemul de monitorizare include două componente:
56
a) sistemul de monitorizare a sărăciei şi incluziunii sociale;b) monitorizarea de programe.CASPIS este unul din partenerii de bază ai Guvernului României, în pregătirea Memorandumului de
Incluziune Socială.
10.7 Elaborarea planului anti-sărăcie la nivel judeţean
Obiectivele prioritare ale Planului Anti-Sărăcie la nivel judeţean implementează obiectivele strategice la nivel naţional pe termen scurt şi mediu, astfel:
- Eradicarea fenomenului copiilor străzii;- Asigurarea de locuinţe pentru familiile fără adăpost;- Constituirea unui sistem de suport pentru tinerii care părăsesc instituţiile de protecţie pentru copiii
abandonaţi;- Accesul integral la învăţământul obligatoriu;- Implementarea sistemului judeţean/local de servicii de asistenţă socială centrat pe familie şi comunitate;- Elaborarea şi implementarea unei strategii de implementare a serviciilor de asistenţă socială pentru
vârstnici; posibilităţile de suport financiar prin parteneriat acordat din fondurile MMSSF şi posibil al instituţiilor internaţionale.
Implementarea Planului Judeţean Anti –SărăcieCASPIS oferă judeţelor, prin activitatea consultanţilor săi, sprijin pentru elaborarea Planului concret de
implementare. Comisiile Judeţene Anti-Sărăcie sunt responsabile, alături de administraţia locală, de implementarea şi finanţarea Planurilor anti-sărăcie la nivel de judeţ.
Obiective strategice – Program de implementare
I. Eliminarea sărăciei extreme:2. Garantarea unui venit minim pentru fiecare cetăţean;3. Asigurarea de adăposturi temporare pentru persoane, familii fără locuinţă;4. Reducerea numărului de locuinţe ce oferă condiţii de locuit inumane, degradante;5. Constituirea unui mecanism de suport financiar de urgenţă pentru situaţii individuale şi colective de
dezastru.
II. Eliminarea situaţiilor de excluziune socială severă şi promovarea incluziunii sociale:2. Îmbunătăţirea accesului la servicii de asistenţă medicală;3. Asigurarea accesului universal la educaţia primară şi gimnazială;4. Generalizarea treptată a participării la educaţia profesională şi liceală;5. Asigurarea accesului la serviciile de asistenţă socială a tuturor celor aflaţi în situaţie de dificultate;6. Creşterea oportunităţilor de ocupare;7. Eradicarea fenomenului copiii străzii;8. Eradicarea cazurilor de lipsă a identităţii legale;9. Asistarea copiilor aflaţi în situaţie de risc major;10. Asistenţă socială pentru vârstnici;11. Îmbunătăţirea şi diversificarea formelor de suport pentru persoanele cu handicap;12. Prevenirea traficului de persoane, a exploatării sexuale a copiilor şi adulţilor şi dezvoltarea
capacităţii de recuperare a victimelor;13. Prevenirea excluziunii sociale datorate criminalităţii;14. Instituirea unei noi legislaţii cu privire la delincvenţa juvenilă;15. Suport pentru populaţia de romi;16. Program de prevenire şi combatere a violenţei în familie;17. Combaterea tuturor formelor de discriminare a femeilor şi promovarea egalităţii de şanse;18. Suport pentru tinerii care ies la 18 ani din sistemul de instituţii.
III. Absorbţia treptată a sărăciei persoanelor economic active şi a pensionarilor:2. O politică economică orientată activ spre relansarea economiei şi creşterea competitivităţii;3. O politică salarială orientată spre scăderea sărăciei şi creşterea ocupării;4. Absorbţia sărăciei pensionarilor;5. Reducerea energică a criminalităţii şi corupţiei ca factor de sărăcie;6. O politică de egalizare a şanselor sociale prin creşterea oportunităţilor de dezvoltare a grupurilor
defavorizate;
57
7. Creşterea investiţiilor în educaţie şi sănătate;8. Îmbunătăţirea condiţiilor de acces a tinerilor în viaţa adultă;9. Creşterea accesului la utilităţile publice pentru categoriile defavorizate.
Asigurarea condiţiilor decente de viaţă pentru copii şi a accesului la oportunităţile de dezvoltare:1. Suport mai accentuat pentru familiile cu copii;2. Creşterea participării copiilor la învăţământul preşcolar;3. Reducerea numărului de copii abandonaţi;4. Creşterea stării de sănătate a copiilor şi tinerilor;5. Suport special pentru copiii care trăiesc în condiţii de sărăcie extremă.
Sistemul de monitorizare şi evaluare a politicilor de combatere a sărăciei şi promovare a incluziunii sociale
În cazul Planului Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, monitorizarea şi evaluarea urmăresc:
- Dinamica proceselor sociale specifice sărăciei şi grupurilor sociale excluse;- Implementarea planului naţional.
“Actori” şi responsabilităţi“Actorii” cu rol managerial sunt implicaţi la diferite nivele în procesul de monitorizare şi evaluare, astfel:- CASPIS monitorizează implementarea Planului Naţional şi dinamica sărăciei;- La nivelul ministerelor sunt monitorizate strategiile sectoriale;- Primăriile şi consiliile locale sau prefecturile si consiliile locale implementează programele de
monitorizare judeţene.
Activităţi de cercetare şi diseminareLa propunerea CASPIS a fost iniţiată o serie de cercetări din domeniul sărăciei şi excluziunii sociale în
parteneriat cu diferite instituţii din domeniul social. Pe baza rezultatelor acestor cercetări se fac propuneri de politică socială în domeniul sărăciei şi excluziunii sociale.
10.8. Memorandumul de incluziune socialăCASPIS este unul dintre partenerii de bază ai Guvernului României în pregătirea Memorandumului de
incluziune socială. Elementele esenţiale ale Memorandumului în îndeplinirea cărora CASPIS consideră că poate juca un rol esenţial sunt:
- Măsurarea dimensiunii sărăciei şi identificarea problemelor majore;- Dezvoltarea unui sistem social statistic;- Elaborarea unei strategii naţionale integrate de combatere a sărăciei şi excluziunii sociale luând în
considerare obiectivele fixate de UE;- Promovarea accesului la resurse, drepturi, bunuri şi servicii;- Suportul acordat persoanelor cu dizabilităţi şi grupurilor defavorizate, sărăcia copilului şi a zonelor
defavorizate;- Reducerea diferenţelor de gen şi promovarea politicilor de egalitate pentru incluziunea socială.CASPIS consideră că este utilă realizarea unui parteneriat cu autorităţile naţionale în sarcina cărora cade
îndeplinirea acestor atribuţii, în mod special cu Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei.
CAPITOLUL XI
PACHETUL DE MASURI AL GUVERNULUI DE PROMOVARE A ASISTENTEI SOCIALE
11.1. Programul de Guvernare 2005-2008. Capitolul 7 :Politica de protectie sociala
În vederea îmbunătăţirii actualului sistem de protecţie socială din România, măsurile Guvernului României au în vedere atingerea următoarelor ţinte strategice:
reducerea sărăciei şi a marginalizării sociale; îmbunătăţirea standardului de viaţă pentru persoanele vârstnice;
58
asigurarea accesului la sistemul de asigurări sociale proporţional cu nivelul contribuţiilor la sistem;
reducerea progresivă a numărului persoanelor asistate şi încurajarea acestora pentru identificarea de surse alternative de securitate socială;
asigurarea de condiţii pentru egalitatea de şanse şi participarea socială a persoanelor cu handicap şi a celor provenite din medii defavorizate.
Pentru atingerea acestor ţinte strategice, Guvernul României va promova următoarele măsuri:
I. Sistemul de pensii
O prioritate a guvernului o reprezintă îmbunătăţirea standardului de viaţă pentru persoanele vârstnice prin reaşezarea pe baze echitabile a sistemului de asigurări sociale, în principal, prin reformarea sistemului public de pensii. Pentru rezolvarea problemei de fond a sistemului de pensii, Guvernul României va pune în aplicare un set unitar de măsuri legislative axat pe trei obiective principale:
consolidarea financiară a sistemului public de pensii şi asigurarea unui venit adecvat pentru pensionarii din sistem;
reconstrucţia sistemului public de asigurări sociale prin “curăţarea” sa, printre alte măsuri, de unele tipuri de prestaţii necontributive;
introducerea de noi alternative de finanţare şi de administrare a pensiilor de tipul sistemelor de pensii capitalizate, administrate privat, care să asigure pensionarilor viitori nu numai un venit sigur, dar şi decent.
În acest sens, Guvernul României va aplica următoarele măsuri:
I.1. Reformarea sistemului public de pensii
Guvernul României va asigura eliminarea nedreptăţilor existente în sistemul de pensii şi va urmări păstrarea puterii de cumpărare a pensiilor prin:
- Eliminarea inechităţilor din sistemul public de pensii Urgentarea procesului de recalculare a tuturor pensiilor aflate în plată, astfel încât să fie respectat principiul “la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”. Pensiile recalculate vor intra în plată pe grupe de pensionari în funcţie de anul ieşirii la pensie, primele grupe fiind pentru persoanele cărora li s-a deschis dreptul la pensie până la 1 ianuarie 1990.
- Protejarea puterii de cumpărare a pensiilor Toate pensiile care au fost recalculate vor fi ulterior indexate cu indicele de creştere a preţurilor de consum, astfel încât să fie acoperită 100% creşterea preţurilor. - Majorarea pensiilor .Pensionarii trebuie să beneficieze de avantajele creşterii economice. În acest sens, pensiile vor fi majorate astfel încât până în anul 2008 pensiile să crească în termeni reali cu aproximativ 30%.
- Creşterea puterii de cumpărare a pensionarilor din agricultură Sumele necesare pentru pensionarii proveniţi din rândurile agricultorilor vor fi suportate din bugetul de stat şi vor fi administrate de către Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS) în aceleaşi condiţii ca şi cele din sistemul public de pensii. Pensionarii agricultori vor beneficia de aceleaşi indexări ca şi cele care se vor acorda pensionarilor din sistemul public de pensii. Rata majorării pensiilor agricultorilor va devansa rata de creştere a pensiilor din sistemul public de pensii.
- Majorarea veniturilor bugetului asigurărilor sociale În scopul majorării veniturilor bugetului asigurărilor sociale se va acţiona pentru consolidarea financiară, administrativă şi funcţională a actualului sistem public de pensii prin:
- Creşterea gradului de colectare a contribuţiilor - Reducerea arieratelor la bugetul pensiilor prin reducerea reeşalonărilor şi interzicerea scutirilor
precum şi introducerea unor reguli stricte de executare silită. - Creşterea numărului de contribuabili la sistem prin: - politici active în sfera ocupării forţei de muncă în vederea creării de locuri de muncă şi a creşterii numărului de angajaţi cu forme legale; - atragerea în sistem a persoanelor care lucrează în agricultură sau ca liberi întreprinzători (care în prezent sunt neasiguraţi);
59
- cuprinderea cetăţenilor români care realizează venituri lucrând în străinătate în sistemul de asigurări sociale. - Întărirea capacităţii instituţionale şi de conducere a sistemului de pensii (organizare, conducere, educaţie, transparenţă, sistem informatic) prin: - crearea autonomiei decizionale şi de conducere a CNPAS; - reorganizarea internă a CNPAS, cu structuri flexibile, delegare clară de responsabilităţi şi puteri decizionale, precum şi orientare directă către elementele componente ale noului sistem de pensii; - redimensionarea numărului de funcţionari din structurile centrale şi orientarea către structurile locale în vederea realizării unei relaţii transparente cu publicul deservit şi a eficientizării activităţii; - urgentarea creării structurii informatice necesare (reţele, baze de date, software şi instruire a personalului); - crearea unui sistem de selecţie şi instruire atitudinală şi aptitudinală a personalului CNPAS, în corelaţie cu prevederile noii legi a sistemului public de pensii şi cu necesităţile de transparenţă ale acestuia.
I.2. Introducerea în sistemul de pensii a noi componente
Prin măsurile pe care le va promova, Guvernul României va asigura o creştere a calităţii vieţii pensionarilor mai apropiată de cea din perioada activă prin introducerea şi implementarea în cadrul sistemului de asigurări sociale a unor noi componente, facultative şi obligatorii, administrate privat.
· Introducerea schemelor de pensii facultative administrate privat - îmbunătăţirea proiectului de lege privind pensiile ocupaţionale (contribuţii, deductibilitate, grad de acoperire, reglementare şi supraveghere strictă, regim de investiţii şi sistem de garanţii); - completarea sistemului pensiilor ocupaţionale cu componente legislative dedicate angajaţilor din sistemul bugetar şi din instituţiile publice; - introducerea unor alte posibilităţi de pensii facultative administrate privat, de tipul fondurilor de pensii private, cu contribuţii deductibile şi administrare privată, participarea la aceste fonduri fiind opţiunea individuală a fiecărei persoane care realizează venituri profesionale. · Introducerea fondurilor obligatorii de pensii administrate privat, în condiţiile unui control public transparent şi eficient asupra gestionării acestora.
II. Ocuparea forţei de muncă şi şomaj Principiile care vor sta la baza acţiunii Guvernului României în acest domeniu sunt: – Implicarea partenerilor sociali, respectiv sindicate, patronate, administraţie publică în elaborarea politicilor şi strategiilor pentru implementarea unor programe speciale în domeniul ocupării; – Şanse egale pentru toţi furnizorii de servicii de pe piaţa muncii (furnizorii de consiliere, formare profesională şi de ocupare); – Deplasarea centrelor de decizie către unităţile locale pe baza obiectivelor stabilite pentru a se trece la un management competitiv, care să conducă la creşterea responsabilităţilor locale şi la optimizarea folosirii resurselor; Repartizarea teritorială a resurselor centralizate se va face transparent, pe criterii obiective, în baza contribuţiilor locale şi a nevoilor de acţiune.
Având drept obiectiv creşterea gradului de ocupare şi scăderea reală a ratei şomajului, Guvernul României va promova următoarele măsuri:
II.1. Măsuri pasive – Modificarea cuantumului indemnizaţiei de şomaj în funcţie de stagiul de cotizare şi contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de şomaj. Cuantumul indemnizaţiei de şomaj va fi o suma fixă, neimpozabilă, lunară, reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe ţară în vigoare la data stabilirii acesteia, la care se adaugă, în funcţie de stagiul de cotizare, o sumă reprezentând un un anumit procent din media salariului brut realizat în ultimele 12 luni. Procentul din salariul brut realizat în ultimele 12 luni care se utilizează la stabilirea indemnizaţiei de şomaj functie de stagiul de cotizare se va stabili prin lege; – Absolvenţii de învăţământ preuniversitar şi universitar vor fi stimulaţi pentru inserţia pe piaţa muncii prin acordarea unei prime de un salariu minim brut pe economie la care se adaugă o sumă egală cu valoarea indemnizaţiei de şomaj la care ar mai fi avut dreptul în condiţiile legii. Angajatorii vor fi scutiţi de plata contribuţiei la fondul de şomaj aferentă absolvenţilor încadraţi pe o perioadă de 1 an; – Angajatorii care încadrează şomeri care sunt părinte unic susţinător al familiei monoparentale sau persoane în vârstă de peste 45 de ani, vor fi scutiţi de plata contribuţiei la fondul de şomaj pe perioada de 1 an;
60
– Asigurările facultative în sistemul asigurarilor de şomaj se vor realiza numai în pachet cu asigurările sociale şi de sănătate (Agentia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă contribuie la fondul de pensii şi de sănătate în favoarea şomerilor).
II.2. Măsuri active
Guvernul României va urmări creşterea constantă a ponderii măsurilor de stimulare a ocupării în totalul cheltuielilor sociale de şomaj. · Promovarea unor programe speciale în parteneriat pentru diminuarea şomajului de lungă durată, atât în rândul tinerilor cât şi a persoanelor care au depăşit vârsta de 45 de ani, precum şi din rândul persoanelor care au dificultăţi de integrare; · Medierea locurilor de muncă Se are în vedere utilizarea şi prefecţionarea sistemului electronic la nivel local şi naţional şi accesul persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă la acest sistem, printr-un program clar stabilit de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) şi agenţiile judeţene. Ocuparea locurilor de muncă vacante se va face prin concurs, iar încadrarea se va realiza în exclusivitate în baza criteriilor de competenţă a şanselor egale şi a eliminării oricărei forme de discriminare.
· Formarea profesională .Se va organiza astfel încât să răspundă solicitărilor de pe piaţa muncii având ca sursă bugetul de şomaj, fiind flexibilizată pentru nevoile de pe piaţa locală a muncii. Pentru persoanele din mediul rural se vor organiza programe speciale de formare profesională pentru meserii specifice.
· Consilierea şi informarea în carieră .Se va urmări funcţionarea şi dezvoltarea cabinetelor de consiliere şi încadrarea numai a persoanelor de specialitate care sunt capabile să presteze aceasta muncă. De asemenea, va fi îmbunătăţită baza materială prin înfiinţarea unor biblioteci de specialitate şi extinderea acestui serviciu prin conlucrarea cu cabinetele private.
· Creditarea în condiţii avantajoase .Pentru a creşte eficienţa acestei măsuri şi pentru a avea un control asupra numărului de persoane care vor fi încadrate de către agenţii economici creditaţi în condiţii avantajoase în conformitate cu prevederile legale, procentul din locurile de muncă nou create ce vor fi ocupate de şomerii aflaţi în evidenţa agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă va fi de minim 60%, faţă de 50% în prezent.
· Bursele de locuri de muncă . Vor fi organizate de două ori pe an: primăvara – bursa generală de locuri de muncă şi toamna – bursa de locuri de muncă pentru absolvenţii de învăţământ universitar şi preuniversitar. Atunci când piaţa muncii va lansa o cerere stringentă, se vor organiza şi burse speciale pentru ocuparea de locuri de muncă.
II.3. Măsuri instituţionale – Crearea autonomiei decizionale şi de conducere a ANOFM; – Lărgirea ofertei de locuri de muncă în străinătate prin promovarea competiţiei între agenţiile acreditate să plaseze forţă de muncă; – Descongestionarea şi fluidizarea activităţii Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă în Străinătate prin subcontractare către agenţiile acreditate.
III. Raporturile de muncă Aplicarea noului Cod al Muncii a generat o serie de dificultăţi care frânează dezvoltarea pieţei muncii şi a unei economii de piaţă funcţionale. Ţinând seama de această situaţie, vor fi aduse o serie de îmbunătăţiri care să apere în egală măsură atât drepturile salariatului cât şi cele ale angajatorului, să conducă la descurajarea muncii la negru, la diminuarea numărului conflictelor şi litigiilor de muncă, dar şi la stimularea investiţiilor şi, prin urmare, la creşterea veniturilor bugetului de stat. Modificarea Codului muncii se va face în urma unei largi dezbateri publice cu partenerii sociali.
IV. Politica veniturilor Vor fi iniţiate şi aplicate măsuri de reducere a fiscalităţii pe muncă, cu scopul de a creşte gradul de ocupare, sporirea venitului net şi diminuarea muncii la negru. Salariul mediu brut pe economie va creşte în perioada 2005-2008 cu aproximativ 60% faţă de nivelul actual, iar salariul minim brut pe economie va urma cel puţin dinamica de creştere a acestuia.
În sectorul economic concurenţial, unde statul este acţionar majoritar, vor fi remodelate criteriile de performanţă în vederea asigurării unei corelări reale între eficienţa economică, productivitatea muncii şi
61
veniturile salariale (indicele de creştere a câştigurilor salariale trebuie să fie devansat de indicele de creştere a productivităţii muncii calculată în unităţi fizice sau valorice, după caz, în condiţi comparabile).
În sectorul bugetar, se va elabora şi aplica un nou sistem de salarizare a funcţionarilor publici şi a personalului contractual, care să aibă la bază criterii de diferenţiere şi de corelare a salariilor între funcţii şi domenii de activitate bugetară (studii, competenţă, activitate desfăşurată, responsabilitatea în exercitarea funcţiei etc.), astfel încât în perioada 2005-2008 salariile personalului bugetar să crească în medie cu 60% faţă de nivelul la data de 31.12.2004.
În vederea diversificării pachetelor salariale precum şi a generării unei politici active de protecţie socială autodeterminată se va introduce un sistem de deductibilităţi a contribuţiilor voluntare pentru anumite tipuri de asigurări.
V. Asistenţa socială Guvernul va continua şi accelera procesul de reforme în concordanţă cu nevoile actuale ale cetăţeanului şi ale societăţii româneşti.
Venitul minim garantat .Venitul minim garantat, care se adresează celor mai sărace segmente sociale, se va acorda astfel încât acestea să depăşească nivelul de sărăcie în care trăiesc, însă, fără a descuraja atitudinea faţă de muncă. Venitul se va acorda în funcţie de necesităţile reale, însă procedurile de selecţie vor fi simplificate şi perfecţionate. Guvernul va urmări să nu mai existe întârzieri în acordarea acestui ajutor.
Îmbunătăţirea echilibrului socio-economic al familiei .În vederea îmbunătăţirii echilibrului socio-economic al familiei, Guvernul României are în vedere atingerea următoarelor obiective: . redimensionarea măsurilor de protectie socială pasivă/ajutor financiar pentru familiile cu nevoi speciale/ şi dinamizarea măsurilor active de solidaritate familială; . reducerea disparităţilor faţă de accesul la resursele dezvoltării existente între familiile din mediul urban şi cele din mediul rural; · redimensionarea cadrului legal şi instituţional privind protecţia maternităţii, creşterea natalităţii şi reducerea abandonului de copii; · reducerea fenomenului violenţei în familie, creşterea gradului de educaţie şi securitate familială; · sporirea participării active a societăţii civile şi dezvoltarea durabilă a parteneriatului în beneficiul dezvoltării şi protecţiei familiei.
Pentru realizarea acestor obiective strategice vor fi promovate următoarele programe:
· Programul de măsuri pentru creşterea venitului familial şi a calităţii vieţii de familie - corelarea nivelului venitului minim garantat cu salariul minim pe economie; - majorarea alocaţiei de stat pentru copii până la circa 10 euro; - darea în folosinţă gratuită, în limita terenului disponibil, pentru familiile sărace din mediul rural, a unei suprafeţe de teren agricol, astfel încât suprafaţa deţinută împreună cu cea primită în folosinţă să fie de 0,5 ha; - atragerea resurselor locale pentru sporirea construirii locuinţelor sociale pentru persoanele defavorizate şi revizuirea capacităţilor existente (va fi lansată în acest sens o campanie naţională de sprijin); - elaborarea unui set de măsuri active pentru integrarea pe piaţa muncii a susţinătorilor de familie şomeri (Angajatorii care încadrează şomeri care sunt părinte unic susţinator al familiei monoparentale vor fi scutiţi de plata contribuţiei la fondul de şomaj pe o perioadă de 1 an); - lansarea unui Program de integrare a familiei în problemele comunitare (programe de educaţie pentru sănătate, educaţie civică, educaţie pentru protecţia mediului etc.)
· Programul pentru susţinerea familiei tinere - construirea de locuinţe în sistemul creditelor ipotecare; - acordarea unui sprijin financiar în suma de 200 de euro la constituirea familiei la prima căsătorie a fiecăruia dintre soţi; - organizarea serviciilor de consiliere familială în fiecare oraş, sau prin asociere de mai multe oraşe sau comune; - promovarea unor politici de atragere a agenţilor economici pentru a susţine familiile tinere prin reducerea preţurilor la obiectele casnice achiziţionate în primii doi ani de căsătorie.
· Programul de măsuri pentru concilierea vieţii de familie cu cea profesională
62
- organizarea serviciilor de sprijin a muncii în gospodărie/ revizuirea condiţiilor de acces la sursa de apă, canalizare, electricitate, căldură; - promovarea politicilor de educare pentru responsabilizarea egală a membrilor cuplului familial faţă de problemele din gospodărie; - sporirea facilităţilor de acces egal la formare şi perfecţionare profesională; - reorganizarea serviciilor de creştere, îngrijire şi educaţie a copiilor în afara familiilor – lărgirea reţelei în mediul rural.
· Programul de integrare a familiilor de rromi în comunitate - acordarea de teren în suprafaţă de maxim 0,5 ha, în folosinţă directă şi gratuită familiilor de rromi nevoiaşe, în limita disponibilului; - relansarea meşteşugurilor/meseriilor specifice rromilor; - reintegrarea în muncă/participarea prin muncă la dezvoltarea comunităţilor locale; - dezvoltarea incubatoarelor de mici întreprinzători pentru rromi; - dezvoltarea programelor naţionale privind ameliorarea condiţiilor de viaţa, prin colaborare cu actorii societăţii civile (educaţie pentru sănătate, civică, solidaritate familială etc.)
Reducerea abandonului de copii şi sporirea natalităţii – acordarea unei indemnizaţii lunare pentru creşterea copiilor până la 2(3) ani femeilor neasigurate în sistemul asigurărilor sociale pentru fiecare din primii trei copii; – acordarea unei indemnizaţii lunare pentru creşterea copilului până la 2(3) ani, persoanelor asigurate care îşi reiau activitatea în acest interval de timp.
Ameliorarea stării de sănătate a familiei, reducerea mortalităţii materne şi infantile – organizarea activităţilor de educaţie pentru sănătatea familiei (cu precădere în mediul rural);– organizarea (împreună cu Ministerul Sănătăţii) a unei campanii de sprijin pentru femeile gravide cu riscuri la naştere sau cu sănătate precară; – revizuirea, împreună cu Ministerul Sănătăţii, a condiţiilor oferite de maternităţi şi spitalele de copii şi a calităţii serviciului medical; – realizarea campaniei de introducere obligatorie a consilierilor pentru viaţa de familie; – realizarea campaniei de consiliere obligatorie pentru sănătatea reproducerii (mai ales în mediul rural) şi a protecţiei femeii gravide în familie; – aplicarea măsurilor legale de reducere a abandonului de copii, promovarea unor măsuri active de sprijin pentru creşterea potenţialului familial de păstrare a copilului; responsabilizarea părinţilor şi activarea solidarităţii comunitare de sprijin a familiei/mamei care se află în risc de abandon a copilului; – realizarea programului de formare a experţilor în domeniul protecţiei familiei, care urmează a fi puşi la dispoziţia structurilor specializate din cadrul administraţiei locale.
Integrarea familiei în viaţa comunitară/combaterea formelor de discriminare în cadrul familiei (violenţa în familie)
La nivelul comunităţilor locale: - organizarea centrelor de consiliere pentru viaţa de familie;
- organizarea adăposturilor pentru victimele violenţei în familie (campania de informare a prevederilor legii pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie);
- implicarea familiei în dezvoltarea spiritului comunitar prin Programul Naţional „Familia şi comunitatea”. Va fi îmbunătăţită legislaţia pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie.
Politicile, programele, acţiunile se vor realiza printr-o largă colaborare cu celelalte structuri guvernamentale, cu reprezentanţii societăţii civile etc.
Reformarea sistemului de protecţie a copilului Guvernul României va aplica o strategie de reformare a sistemului de protecţie a copilului şi va acţiona în vederea promovării şi protejării drepturilor tuturor copiilor, indiferent de sex, apartenenţă etnică şi socială, religie, opinie politică sau de alta natură, naţionalitate, rasă, limbă, infirmitate, naştere sau situaţia copilului ori a părinţilor sau tutorilor săi.
Guvernul României va continua reforma în domeniul protecţiei copilului acţionând, cu prioritate, pe următoarele direcţii:
63
· Continuarea descentralizării serviciilor şi alocaţiilor Vor fi implementate servicii sociale pentru protecţia drepturilor copilului la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, până la nivelul comunelor. Activitatea de asistenţă socială se va desfăşura cât mai aproape de mediul în care se dezvoltă fiecare copil, în cadrul familiei sale şi al comunităţii de origine. Astfel, în funcţie de problemele sociale cu care se confruntă, consiliile locale vor fi sprijinite pentru înfiinţarea diferitelor servicii alternative cum ar fi: centre de zi, (inclusiv pentru copiii cu dizabilităţi), servicii de asistenţă maternală, servicii de consiliere (inclusiv a părinţilor), servicii de prevenire a abandonului şi de menţinere a copilului în propria familie etc.
Aplicarea acestor măsuri vor conduce la înfiinţarea de servicii sociale la nivelul fiecărei unităţi administrative (conform Legii nr. 705/2001 a asistenţei sociale) precum şi la dezvoltarea unor servicii de tip „centru de zi, consiliere şi sprijin financiar”, care vor reduce numărul de copii ce vor intra în sistemul rezidenţial de protecţie şi a celor care abandonează şcoala.
· Creşterea responsabilizării comunităţilor locale în domeniul protecţiei drepturilor copilului .România este obligată să creeze de urgenţă structuri sociale menite să asigure condiţii pentru realizarea parteneriatului social indispensabil managementului sistemului de protecţie socială. În acest sens, va fi susţinută înfiinţarea, la nivelul comunităţilor locale, a „Consiliilor comunitare consultative” – organism independent, format pe bază de voluntariat din persoane reprezentantive pentru comunitate (preoţi, doctori, consilieri, profesori etc.). „Consiliul comunitar consultativ” va fi înfiinţat prin hotărâre de consiliu local şi va oferi consultanţă şi sprijin autorităţilor administraţiei publice locale în rezolvarea problemelor privind protecţia familiei şi a copilului.
· Integrarea socială a copiilor şi tinerilor instituţionalizaţi Guvernul României va promova măsuri de integrare socială a copiilor care se confruntă cu probleme de percepţie în procesul de învăţământ (dislexici, disgrafici, discalculiali, cu deficienţă de concentrare), precum şi a copiilor infectaţi cu HIV/SIDA. Autorităţile vor sprijini tinerii instituţionalizaţi în vârstă de peste 18 ani în vederea integrării acestora în viaţa socială.
· Specializarea personalului .În scopul creşterii calităţii serviciilor prestate, va fi prevăzută obligativitatea ca personalul din sistem să fie pregătit şi specializat, prin cursuri organizate de universităţi sau organizaţii neguvernamentale acreditate în acest domeniu. De asemenea, prin acordarea unor stimulente financiare va fi stimulată încadrarea de personal cu studii superioare.
· Concesionarea serviciilor şi colaborarea cu organizaţiile nonprofit şi instituţionalizarea practicilor novatoare într-un sistem global, coerent şi diversificat de protecţie a copilului: - elaborarea unui nomenclator al serviciilor şi instituţiilor rezidenţiale care vor fi concesionate; - înfiinţarea unor centre de consultanţă regională;
Prin aplicarea acestor măsuri, va fi construit un sistem eficient şi diversificat de servicii şi alocaţii, racordat la realităţile societăţii româneşti, care să asigure aplicarea neselectivă a principiilor prevăzute în Declaraţia Universală a Drepturilor Copilului, pentru toţi copiii din România.
Protecţia persoanelor vârstnice Pe lângă eliminarea nedreptăţilor existente în sistemul public de pensii, Guvernul României va promova programe speciale pentru creşterea calităţii vieţii persoanelor vârstnice cu implicarea mai accentuată a autorităţilor publice locale şi a organizaţiilor civice în acordarea servicilor socio-medicale şi de îngrijire. În acest sens, vor fi promovate următoarele măsuri: – construcţia de noi camine precum şi modernizărea celor existente pentru crearea unor condiţii decente de trai acestor persoane; – realizarea unor servicii integrate socio-medicale la domiciliu; – sprijinirea instruirii şi formării personalului care furnizează servicii de îngrijire la domiciliu; – elaborarea de standarde de calitate în domeniul serviciilor de îngrijire la domiciliu; – dezvoltarea cadrului instituţional şi organizatoric care să permită implementarea serviciilor de îngrijiri la domiciliu (reţea de centre comunitare integrate cu unităţile de asistenţă medicală şi socială); – modificarea legii privind acordarea unui ajutor lunar pentru soţul supravieţuitor în sensul urgentării datei de aplicare;
64
– programe speciale pentru prevenirea situaţiei de dependenţă şi creşterea implicării persoanelor vârstnice în viaţa socială; – stabilirea de parteneriate cu autorităţile administraţiei publice locale pentru dezvoltarea serviciilor sociale comunitare; – sprijinirea organizaţiilor civile şi a cultelor religioase furnizoare de serviciii de asistenţă socială destinată persoanelor vârstnice fără familie.
VI. Protecţia socială a persoanelor cu dizabilităţi
În ceea ce priveşte persoanele cu dizabilităţi, Guvernul României va urmări îmbunatăţirea situaţiei acestora, în principal, prin următoarele măsuri: – revizuirea Strategiei naţionale privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap ţinându-se cont de Regulile Standard ale ONU; – abordarea sistematică a accesibilizării mediului social, instituţional, de muncă, astfel încât să poată fi utilizată în mod eficient resursa umană reprezentată de persoanele cu dizabilităţi; – centrarea protecţiei speciale pe oferirea de locuri de muncă şi micşorarea ponderii asistenţei pasive, bazate pe alocaţii; – simplificarea modalităţii de determinare şi atestare a dizabilităţii (inclusiv criteriile exclusiv medicale), precum şi a procedurilor de obţinere a sprijinului specific (şi de recunoaştere a drepturilor); – restructurarea instituţională, prin (re)evaluarea personalului implicat în sprijinul specializat, dar şi prin clarificarea rolului pe care îl joacă diversele autorităţi ale statului; – reanalizarea statutului instituţiilor de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap şi a căminelor de îngrijire a persoanelor vârstnice; – urmărirea aplicării prevederilor legale cu privire la accesibilizările pentru persoanele cu handicap motor.
VII. Îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice şi ale persoanelor care şi-au satisfăcut stagiul militar în detaşamente de muncă
CAPITOLUL XII
PROGRAME SI PROIECTE DE FINANTARE IN DOMENIUPROGRAMUL OPERATIONAL SECTORIAL DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE.
PROGRAMUL COMPLEMENT D.R.U.
12.1. Sinteza programului operaţional sectorial dezvoltarea resurselor umane12.2. Axele prioritare
Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 (PND) stabileşte obiectivele şi priorităţile de dezvoltare ale României în perioada 2007-2013, în contextul intervenţiei Fondurilor Structurale, în vederea reducerii disparităţilor economice şi sociale şi realizării obiectivelor politicii de convergenţă ale Uniunii Europene. Între domeniile
65
strategice de dezvoltare identificate se înscrie şi dezvoltarea resurselor umane în România, prioritate care va fi realizată prin implementarea Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU)Programul Complement este elaborat de Autoritatea de Management şi Organismele Intermediare, având drept scop detalierea implementării măsurilor Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane.Programul Complement conţine atât informaţiile necesare implementării şi monitorizării POS DRU, cât şi informaţii care fac referire la potenţialii beneficiari, la regulile generale de eligibilitate şi selectare a proiectelor, la promovarea şi publicitatea programului, precum şi la metoda de schimb de date cu serviciile Comisiei Europene privind implementarea acestuia.Implementarea măsurilor stabilite în POS DRU (detaliate în Programul Complement) au ca scop realizarea obiectivului general privind dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii pe piaţa muncii, prin asigurarea egalităţii de şanse pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii, dezvoltarea unei pieţe de muncă moderne, flexibile şi incluzive care săconducă, până în 2015, la o ocupare durabilă a 600.000 de persoane.Programul Complement va fi supus aprobării Comitetului de Monitorizare a Programului Operaţional, iar modificările ulterioare vor fi aprobate de acest comitet.
12.1. Sinteza programului operaţional sectorial dezvoltarea resurselor umane
Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU) a fost elaborat ţinându-se cont de prevederile comunitare în domeniu, în conformitate cu prevederile Regulamentului Consiliului şi Parlamentului European nr.1083/2006 privind dispoziţiile generale referitoare la Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune, Regulamentul Consiliului şi Parlamentului European nr. 1081/2006 privind Fondul Social European, Regulamentul Comisiei nr. 1828/2006 privind regulile de aplicare a Regulamentului Consiliului şi Parlamentului European nr. 1083/2006 privind dispoziţiile generale referitoare la Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune.De asemenea, la elaborarea POS DRU au fost avute în vedere obiectivele Strategiei Europene de Ocupare, Strategia Lisabona revizuită, Liniile Strategice ale Politicii de Coeziune 2007-2013, Liniile integrate pentru creştere şi ocupare 2005-2008, Strategia Europeană pentru Dezvoltarea Durabilă 2005-2010, alte documente ale Comisiei Europene.În acelaşi timp, POS DRU a ţinut seama de priorităţile de dezvoltare a resurselor umane la nivel naţional, aşa cum sunt identificate în documente de referinţă, precum:
Documentul Comun de Evaluare a Politicilor de Ocupare a Forţei de Muncă (JAP); Planul Naţional pentru Ocuparea Forţei de Muncă 2004 – 2005; Memorandumul Comun privind Incluziunea Socială (JIM); Strategia Naţională privind Ocuparea Forţei de Muncă 2005-2010; Liniile directoare integrate pentru creştere economică şi ocupare; Programul Economic de Preaderare 2005; Strategia pe termen scurt şi mediu privind formarea profesională continuă 2005–2010; Strategia Naţională privind incluziunea socială a tinerilor peste 18 ani care părăsesc sistemul de
protecţie a copilului 2006-2008; Strategia Guvernului pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor 2001; Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi 2006-
2013; Strategia Naţională pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Strategia pentru descentralizarea învăţământului (proiect în dezbatere); Liniele Strategice privind Educaţia 2005-2008.
POS DRU este instrumentul prin care se implementează obiectivele Strategiei Lisabona,în domeniul educaţiei, învăţării pe tot parcursul vieţii, ocupării şi incluziunii sociale.O forţă de muncă înalt calificată, cu un nivel de educaţie ridicat, având capacitatea de a se adapta noilor tehnologii şi schimbărilor economice, este esenţială pentru o economie dinamică şi competitivă. România va promova politici active de ocupare în vederea creştereii adaptabilităţii şi flexibilităţii forţei de muncă şi va investi în dezvoltarea capacităţii productive a acesteia. Se urmăreşte astfel obţinerea unei rate de participare cât mai ridicate pe piaţa muncii, ca bază a unei economii competitive.
66
12.2. Axele prioritare
POS DRU stabileşte axele prioritare şi domeniile de intervenţie în domeniul resurselor umane, care vor fi finanţate din Fondul Social European, în cadrul obiectivului „Convergenţă” pentru periada de programare 2007-2013.În sprijinul realizării obiectivului general al POS DRU de dezvoltare a capitalului uman şi creştere a competitivităţii acestuia pe piaţa muncii vin o serie de obiective specifice care urmăresc: creşterea nivelului de educaţie şi de pregătire profesională a capitalului uman, dezvoltarea resurselor umane în sistemul de educaţie, promovarea culturii antreprenoriale, facilitarea accesului tinerilor pe piaţa muncii, dezvoltarea unei pieţe a muncii cuprinzătoare, flexibile şi moderne, promovarea (re)inserţiei pe piaţa muncii a persoanelor inactive, inclusiv în zonele rurale, îmbunătăţirea Serviciului Public de Ocupare, facilitarea accesului la educaţie şi pe piaţa muncii a grupurilor vulnerabile.
Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane este structurat pe 7 Axe Prioritare, respectiv:
Axa Prioritară „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” are în vedere nevoia de modernizare şi o mai bună adaptare a sistemelor de educaţie şi formare iniţială şi continuă la nevoile de pe piaţa muncii, precum şi dezvoltarea unei abordări comune a învăţării şi a formării profesionale în scopul generării de valoare adăugată la intervenţiile FSE.Sistemele de educaţie şi formare profesională vor fi abordate la nivel naţional, în ceea ce priveşte dezvoltarea de standarde şi instrumente specifice la nivel de sistem şi de furnizor de educaţie şi formare, asigurarea coerenţei între diferite contexte şi forme de educaţie şiformare, crearea condiţiilor de dezvoltare a unor rute flexibile de învăţare pe tot parcursul vieţii, asigurarea calităţii, dezvoltarea ofertelor de educaţie şi formare, dezvoltarea unui stoc competitiv de cadre didactice, formatori şi cercetători care să vină în sprijinul competitivităţiişi creşterii economice. Flexibilizarea şi diversificarea modalităţilor de furnizare a educaţiei şi formării profesionale pentru indivizi vor fi activităţi de natură că completeze activităţile de dezvoltare şi modernizare a sistemului de educaţie şi formare iniţială şi continuă. Principiul fundamental al acestor priorităţi îl constituie faptul că învăţarea continuă reprezintă cadrul general pentru restructurarea şi dezvoltarea sistemelor de educaţie şi formare, pentru asigurarea competenţelor cheie pe tot parcursul vieţii. Un nivel înalt de calificare trebuie să fie garantat de centrele de învăţare prin intermediul unor structuri educaţionale modulare şi flexibile, articulate printr-un cadru coerent al calificărilor şi deservite de un personal cu înaltă calificare.Investiţiile în educaţie şi formare au ca rezultat o creştere a profitului din investiţii şi creează o bază sustenabilă pentru creştere economică. Creşterea nivelului de educaţie şi calificare a forţei de muncă constituie un factor important de creştere economică şi competitivitate. Realizarea obiectivelor Strategiei Lisabona este posibilă doar în condiţiile existenţei unei forţe de muncă înalt calificată şi adaptabilă, capabilă să utilizeze, în mod eficient, cunoştinţele şi noile tehnologii existente. Acest obiectiv poate fi realizat prin creşterea participării la învăţarea pe tot parcursul vieţii, creşterea nivelului de educaţie al populaţiei, creşterea capacităţii sistemului de educaţie şi formare iniţială şi continuă de a furniza competenţele şi calificările cerute de piaţa muncii.Investiţiile în dezvoltarea capitalului uman din educaţie şi formare sunt necesare întăririi capacităţii sistemului de a răspunde schimbărilor rapide din societate şi de pe piaţa muncii. În acelaşi timp, CDI reprezintă unul dintre pilonii Strategiei Lisabona, contribuind, în mod semnificativ, la dezvoltarea unei societăţi europene competitive, bazată pe cunoaştere.Cunoştinţele aplicate în producţie, ca rezultat al activităţilor de cercetare, depind în mod esenţial de competitivitatea capitalului uman ocupat în acest sector de activitate.Axa Prioritară „Corelarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii” are în vedere, la nivel naţional, asigurarea că toţi indivizii au acces egal la procesul de învăţare şi că deţin competenţele şi calificările necesare integrării sustenabile pe piaţa muncii. Rezultatele scăzute în materie de educaţie sunt considerate a fi factori de creştere a riscului de a deveni şomeri şi de a intra în faza şomajului de lungă durată sau de excludere de pe piaţa muncii.Diminuarea abandonului şcolar timpuriu şi sprijinul acordat pentru creşterea accesului şi participării la formarea profesională continuă vor contribui în mod substanţial la abordarea procesului de învăţare şi muncă ca un proces care se derulează pe tot parcursul vieţii la, sprijinirea ocupabilităţii şi integrării pe piaţa muncii.
67
Părăsirea timpurie a şcolii de către elevi influenţează în mod negativ oportunităţile de învăţare, poziţia şi evoluţia lor viitoare pe piaţa muncii. Şansele de ocupare a unui loc de muncă de către cei care părăsesc şcoala timpuriu sunt reduse întrucât nu posedă competenţele de bază şi cunoştinţele necesare, iar aceasta le afectează integrarea în viitor pe piaţa muncii.Prevenirea şi reducerea acestui fenomen vor crea condiţiile necesare pentru reducerea şomajului şi pentru dezvoltarea nivelului de calificare, competenţe, şi aptitudini şi creşterea competitivităţii capitalului uman din România. În acelaşi timp, accesul adulţilor la formare profesională este inegal. Angajatorii oferă cursuri de pregătire mai mult celor calificaţi şilucrătorilor tineri decât persoanelor slab calificate şi lucrătorilor vârstnici, angajaţilor cu normă întreagă decât angajaţilor cu timp parţial sau temporari. Pentru a contracara efectele negative ale participării reduse la FPC, în cadrul acestei priorităţi vor fi susţinute activităţilede creştere a oportunităţilor de FPC şi diversificarea ofertelor modulare de FPC.Această prioritate are drept ţintă la nivel naţional atât nevoile specifice ale indivizilor anterioare abandonului şcolar sau finalizării procesului de educaţie, precum şi nevoile ulterioare absolvirii ca persoană activă. Această prioritate abordează identificarea pe plan naţional a evoluţiilor negative ale abandonului şcolar, şomajului ridicat în rândul tinerilor,slabei participări la pregătirea profesională continuă, fenomene ale căror amploare necesită acţiuni naţionale şi nu intervenţii regionale, care au un efect şi un impact limitat.
Axa Prioritară “Creşterea adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor” vizează îmbunătăţirea adaptabilităţii întreprinderilor, în special a IMM-urilor, dar şi a angajaţilor faţă de schimbările intervenite ca urmare a introducerii, pe o scară din ce în ce mai largă, a tehnologiilor moderne şi a soluţiilor organizaţionale noi. Se urmăreşte o promovareatât a flexibilităţii organizaţionale, cât şi de angajare prin aplicarea diferitelor forme de organizare a muncii şi a flexibilităţii funcţionale (adaptarea sarcinilor angajaţilor în funcţie de sarcinile firmei).Printr-o promovare susţinută a culturii antreprenoriale se urmăreşte contracararea efectelor negative ale ajustării structurale în România, generând alternative economice cu rezultate sociale importante.Operaţiunile propuse se concentrează pe creşterea nivelului calificărilor şi competenţelor, atât în rândul angajatorilor cât şi în rândul angajaţilor în legătură cu schimbările şi evoluţiile economice curente. O atenţie specială este acordată accesului deschis la formare şi perfecţionare pentru persoanele cu risc de părăsire timpurie a pieţei forţei de muncă. Pe lângădezvoltarea activităţilor de formare, va fi acordat sprijin pentru menţinerea siguranţei locurilor de muncă existente, crearea de noi oportunităţi de ocupare, inclusiv prin activităţi independente şi prin noi forme flexibile de organizare a muncii.Totodată, ca parte a dialogului social, vor fi stimulate iniţiativele pentru întărirea capacităţii administrative a partenerilor sociali şi organizaţiilor neguvernamentale, în scopul creşterii capacităţii lor de a dezvolta strategii şi planuri de acţiune, al căror rezultat să fie un impact sporit în societate.
Axa Prioritară “Modernizarea serviciului public de ocupare”, va urmări creşterea calităţii şi eficienţei serviciilor furnizate de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă în vederea creşterii gradului de satisfacere a cerinţelor clienţilor (şomeri, angajtori, persoane aflate în căutarea unui loc de muncă), dezvoltarea capacităţii de a elabora şi aplicaplanuri de acţiune individualizate pentru solicitanţii de locuri de muncă, precum şi creşterea nivelului competenţelor profesionale ale personalului implicat în furnizarea acestor servicii.Totodată, SPO va asigura dezvoltarea sistemului de înregistrare a tuturor informaţiilor necesare ocupării forţei de muncă, în scopul asigurării transparenţei serviciilor de ocupare oferite şi implementării serviciilor de tip „self-service” la nivelul tuturor agenţiilor de ocupare. În acelaşi timp, asigurarea transparenţei serviciilor oferite şi a calităţii informaţiilor privind piaţa muncii vor conduce la implementarea adecvată a programelor de ocupare. De asemenea, în scopul îmbunătăţirii calităţii informaţiilor privind piaţa muncii, SPO îşi va îmbunătăţi propria capacitate de a realiza studii, analize şi prognoze de piaţa muncii.
Axa Prioritară „Promovarea măsurilor active de ocupare” va sprijini creşterea ratei de ocupare, în sensul atragerii şi menţinerii unui număr cât mai mare de persoane pe piaţa muncii, aşa cum s-a stabilit atât în cadrul Strategiei Europene de Ocupare cât şi prin documentele naţionale de programare strategică. Acţiunile propuse în cadrul acestei axe vor urmări promovarea măsurilor active şi preventive în domeniul ocupării, pentru a conduce la diminuarea şomajului şi ratei de inactivitate.Prin operaţiunile propuse vor putea fi promovate măsuri pentru motivarea persoanelor inactive, pentru promovarea mobilităţii geografice şi ocupaţionale şi armonizării cererii cu oferta forţei de muncă. De asemenea, se vor promova programe integrate pentru educaţie, pregătire profesională, ocupare, servicii personalizate,
68
planuri de acţiune individuale, consiliere şi programe specifice de pregătire a persoanelor inactive. Un accent deosebit se va pune pe scheme inovatoare de stimulare a ocupării tinerilor şi şomerilor pe termen lung, precum şi măsuri de acompaniere pentru intrarea şi menţinerea cât mai mult timp pe piaţa muncii.De asemenea, vor fi promovate operaţiuni adresate persoanelor din mediu rural, ocupate în agricultura de subzistenţă. Măsurile propuse vor viza atragerea lor din agricultura de subzistenţă şi integrarea lor în sectorul serviciilor neagricole. Pentru aceste persoane care vor dobândi noi ocupaţii în domenii noi de activitate, obiectivul va fi furnizarea de servicii personalizate, consiliere şi programe specifice de pregătire, adaptate nevoilor lor specifice.
Axa prioritară „Promovarea incluziunii sociale” urmăreşte dezvoltarea de programe specifice de dezvoltare personală, în scopul creşterii motivaţiei grupurilor vulnerabile pentru educaţie şi muncă, precum şi îmbunătăţirea participării lor în procesul de învăţare şi pe piaţamuncii, în scopul asigurării bunăstării tuturor cetăţenilor, prin creşterea calităţii vieţii şi asigurarea accesului egal la drepturi sociale şi servicii.În cadrul aceastei axe prioritare vor fi sprijinite acţiuni pentru promovarea economiei sociale, dezvoltarea reţelei integrate de servicii sociale, îmbunătăţirea accesului şi participării grupurilor vulnerabile la educaţie şi pe piaţa muncii, promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi pe piaţa muncii şi iniţiative transnaţionale pe piaţa inclusivă a muncii.Planurile de intervenţie personalizate axate pe îmbunătăţirea ocupării, precum şi furnizarea de servicii de sprijin concepute în funcţie de nevoile individuale vor fi principalele acţiuni întreprinse în cazul incluziunii sociale a grupurilor vulnerabile. Astfel, se va acorda o atenţie specială pentru implicarea unui număr cât mai mare de persoane aparţinând grupurilorvulnerabile (populaţia de etnie rromă, tinerii peste 18 ani care părăsesc sistemul de stat de protecţie a copilului, persoanele cu disabilităţi, femeile, persoanele cu risc sporit de marginalizare şi excluziune socială) de a fi incluse în proiectele integrate de sprijin.Programele de pregătire profesională alternativă, inclusive de tip “a doua şansă” vor oferi noi oportunităţi pentru persoanele care au abandonat şcoala de a-şi continua studiile în cadrul unei forme de pregătire profesională adaptate nevoilor şi condiţiilor specifice.
Axa prioritară „Asistenţă tehnică”, prin acţiunile propuse, va susţine întregul proces de implementare a programului în sensul utilizării eficiente a sprijinului financiar din partea Uniunii Europene.În cadrul acestei axe vor fi finanţate activităţi pregătitoare de management, monitorizare, evaluare, informare, control şi întărire a capacităţii administrative în vederea implementării programului.Pentru informare şi promovarea POS DRU vor fi finanţate activităţi de creştere a conştientizării, de diseminare a rezultatelor obţinute şi a bunelor practici, vor fi încurajate învăţarea reciprocă, cooperarea transnaţională şi interegională, cu scopul de a spori dimensiunea politicilor şi contribuţia FSE la obiectivele Comunităţii, în relaţie cu ocuparea şi incluziunea socială.
ANEXA
69
CADRUL LEGISLATIV PRIVIND ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI SERVICIILE SOCIALE
ALOCATII FAMILIALE
← Legea nr.61/1993 privind alocatia de stat pentru copii, republicata ← Legea nr.261/1998 pentru modificarea si completarea Legii nr.61/1993 privind alocatia de stat
modificata si completata prin OUG 44/2006 ← HG. nr.591/1993 republicata, privind masurile pentru aplicarea dispozitiilor Legii nr.61/1993
referitoare la gestionarea fondurilor, stabilirea si plata alocatiei de stat pentru copii ← Hotararea de Guvern nr. 1767/2005 privind stabilirea cuantumului lunar al alocatiei de stat pentru
copii ← Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.105/2003 privind alocatia familiala complementara si
alocatia de sustinere pentru familia monoparentala ← Legea nr.41/2004 de aprobare a OUG nr.105/2003 privind alocatia familiala complementara si
alocatia de sustinere pentru familia monoparentala ← HG nr.1539/2003 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a prevederilor Ordonantei de
urgenta a Guvernului nr.105/2003 privind alocatia familiala complementara si alocatia de sustinere pentru familia monoparentala
← Hotararea de Guvern nr. 1763/2005 privind corectarea limitelor de venituri si indexarea cuantumului alocatiei familiale complementare si al alocatiei de sustinere pentru familia monoparentala
← Ordinul ministrului muncii, solidaritatii sociale si familiei nr.136/2004 pentru aprobarea precizarilor privind aplicarea unor prevederi ale OG. 105/2003 privind alocatia familiala complementara si alocatia de sustinere pentru familia monoparentala
← Ordin nr.73/2004 pentru aprobarea Metodologiei de acordare a indemnizatiei lunare de hrana cuvenite adultilor si copiilor infectati cu HIV sau bolnavi de SIDA si de control al utilizarii de catre cei în drept a acesteia
← HOTARARE nr.1.489/2003 privind actualizarea alocatiei sociale cuvenite adultilor nevazatori cu handicap grav si accentuat, începând cu luna ianuarie 2004
← H.G.1026-2006 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 591/1993 privind măsurile pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 61/1993 referitoare la gestionarea fondurilor, stabilirea şi plata alocaţiei de stat pentru copii
Sus
SUSTINEREA FAMILIEI IN VEDEREA CRESTERII COPILULUI
← Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 148/2005 privind sustinerea familiei in vederea cresterii copilului
← Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 44/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului şi a Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii
← Ordonanta de Guvern nr. 1/2006 pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul asigurărilor sociale
← Hotarârea de Guvern nr. 1825/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului
← Hotarârea de Guvern nr. 53/2006 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.825/2005
← Legea nr. 7/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului H.G. nr. 5/10.01.2007 Hotarare privind indexarea nivelului lunar al venitului minim garantat si al alocatiei pentru copiii nou-nascuti, prevazute de Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat
← H.G. nr. 4/10.01.2007 Hotarare privind corectarea limitelor de venituri si indexarea cuantumului alocatiei familiale complementare si al alocatiei de sustinere pentru familia monoparentala
← Lege nr. 482 din 19/12/2006 Emitent: Parlamentul României Intrare în vigoare: 01/01/2007 Publicaţie: MOF nr. 1028/2006 privind acordarea de trusouri pentru nou-născuţi
70
← H.G.1025-2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, cu modificările şi completările ulterioare Hotărâre nr. 1025/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordo-nanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, cu modificările şi completările ulterioare
← Ordonanţă de urgenţă nr. 44/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului şi a Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii
Sus
CADRUL GENERAL
← Legea nr.705/2001 privind sistemul national de asistenta sociala ← HG nr.90/2003 pentru aprobarea Regulamentului cadru de organizare si functionare a serviciului
public de asistenta sociala ← HG nr.335/2003 privind modificarea si completarea HG nr.90/2003 pentru aprobarea
Regulamentului cadru de organizare si functionare a serviciului public de asistenta sociala ← HG nr. 773/2002 pentru organizarea si functionarea Comisiei interministeriale privind asistenta
sociala ← Legea nr. 47/2006 privind sistemul national de asistenta sociala - unele dintre prevederi intră în
vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2007, iar alte începând cu data 1 ianuarie 2008← HG nr.997/2003 privind modificarea si completarea HG nr. 773/2002 pentru organizarea si
functionarea Comisiei interministeriale privind asistenta sociala ← HG nr.1615/2003 privind organizarea si functionarea Comisiei de PRESTATII SOCIALE
← Hotărâre nr. 1337 din 27/09/2006 privind completarea Hotărârii Guvernului nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii
Sus
AJUTOARE SOCIALE
← Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat , modificata si completata de legea 115/2006 (intrata in vigoare la 09.08.2006)
← Hotararea de Guvern nr. 1770/2005 privind indexarea nivelului lunar al venitului minim garantat, al ajutorului social lunar care se acorda sotiilor celor care satisfac serviciul militar obligatoriu, precum si al alocatiei pentru copii nou-nascuti, prevazute de Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat
← HG.nr.1099/2001 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat
← Legea nr. 115/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garanatat
← Ordonanta de Guvern nr. 55/2004 privind unele masuri financiare în vederea acordarii ajutoarelor pentru încalzirea locuintei
← Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.5/2003 privind acordarea de ajutoare pentru încalzirea locuintei, precum si unele facilitati populatiei pentru plata energiei termice
← Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 143/2005 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 5/2003 privind acordarea de ajutoare pentru incalzirea locuintei, precum si unor facilitati populatiei pentru plata energiei termice
← Hotararea de Guvern nr. 1285/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonantei Guvernului nr. 55/2004 privind unele masuri financiare în vederea acordarii ajutoarelor pentru incalzirea locuintei
← Hotarârea de Guvern nr. 1700/2005 privind stabilirea cuantumului ajutorului pentru incalzirea locuintei in cazul familiilor si persoanelor singure cu venituri reduse, care utilizeaza pentru incalzirea locuintei si prepararea apei calde energie termica furnizata in sistem centralizat si care au optat pentru modalitatea de facturare si plata a energiei termice in sistem binom
← Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 91/2005 privind instituirea programului de acordare a unor ajutoare banesti populatiei cu venituri reduse care utilizeaza pentru incalzirea locuintei gaze naturale
← Hotararea de Guvern nr. 1249/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
71
prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 91/2005 privind instituirea programului de acordare a unor ajutoare banesti populatiei cu venituri reduse care utilizeaza pentru incalzirea locuintei gaze naturale
← Ordonanta nr. 3/2007 Aceasta ordonanta va intra in vigoare de la 1 februarie 2007. Ordonanta a fost semnata in data de 17 ianuarie 2007 si a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 29/01/2007.Ordonanţă de urgenţă nr. 107 din 13/12/2006 Emitent: Guvernul României Intrare în vigoare: 27/12/2006 Publicaţie: MOF nr. 1029/2006 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 5/2003 privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice
← Hotărâre nr. 1726 din 06/12/2006 Emitent: Guvernul României Intrare în vigoare: 13/12/2006 Publicaţie: MOF nr. 995/2006 pentru modificarea anexelor nr. 8 şi 9 la Hotărârea Guvernului nr. 197/2006 privind aprobarea programelor de interes naţional în domeniul protecţiei drepturilor persoanelor cu handicap, precum şi în domeniul asistenţei sociale a persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost şi persoanelor victime ale violenţei în familie şi a finanţării acestor programe
← Lege nr. 466 din 12/12/2006 Emitent: Parlamentul României Intrare în vigoare: 24/12/2006 Publicaţie: MOF nr. 1017/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2006 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 5/2003 privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice
← Lege nr. 396 din 30/10/2006 - Emitent: Parlamentul României Intrare în vigoare: 01/01/2007 Publicaţie: MOF nr. 892/2006 privind acordarea unui sprijin financiar la constituirea familiei
← Lege nr. 115 din 04/05/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat
← Hotărâre nr. 1278 din 20/09/2006 privind acordarea unor ajutoare de urgenţă
← Hotărâre nr. 1279 din 20/09/2006 privind acordarea unor ajutoare financiare ← Hotărâre nr. 1350 din 27/09/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 5/2003 privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor
← Ordonanţă de urgenţă nr. 57 din 30/08/2006 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 5/2003 privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi
← H.G.1010/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii 416/2001 Sus
CADRUL GENERAL SERVICII SOCIALE
← Ordonanta nr.68/2003 privind serviciile sociale, cu modificarile si completarile ulterioare ← Legea nr.515/2003 de aprobare a Ordonantei nr.68/2003 privind serviciile sociale ← Ordonanta nr.86/2004 de modificare si completare a Ordonantei nr.68/2003 privind serviciile sociale ← Hotarârea Guvernului nr.1024/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor OG nr.68/2003 privind serviciile sociale, precum si a Metodologiei de acreditare a furnizorilor de servicii sociale
← Hotărâre de Guvern nr. 723/2006 privind modificarea H.G. nr. 1.024/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, precum şi a Metodologiei de acreditare a furnizorilor de servicii sociale
← Ordinul ministrului muncii, solidaritatii sociale si familiei nr. 422/2004 pentru aprobarea standardelor obligatorii de calitate privind serviciile sociale specializate din România furnizate în sistem
← Ordin nr. 383 din 12 iulie 2004 privind aprobarea standardelor de calitate pentru serviciile sociale din domeniul protecţiei victimelor violenţei în familie
← Ordin nr. 383 din 12 iulie 2004 Anexa 2← Ordin nr. 383 din 12 iulie 2004 Anexa 3← Ordin nr. 383 din 12 iulie 2004 Ghid explicativ standarde 1← Ordin nr. 383 din 12 iulie 2004 Ghid explicativ standarde 2
← Hotărâre nr. 1217 din 06/09/2006 privind constituirea mecanismului naţional pentru promovarea incluziunii sociale în România
72
Sus
PROTECTIA COPILULUI
← Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului ← Hotarâre nr. 1432/2004 privind atributiile, organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru
Protectia Drepturilor Copilului ← Hotarâre nr. 1433/2004 privind aprobarea structurii organizatorice, a numarului maxim de posturi si
a Regulamentului de organizare si functionare ale Oficiului Român pentru Adoptii ← Hotarâre nr. 1434/2004 privind atributiile si Regulamentul-cadru de organizare si functionare ale
Directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului ← Hotarâre nr. 1437/2004 privind organizarea si metodologia de functionare a comisiei pentru protectia
copilului ← Legea nr. 274/2004 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Oficiului Român pentru Adoptie ← REGULAMENT-CADRU din 2 septembrie 2004 de organizare si functionare a Directiei generale
de asistenta sociala si protectia copilului ← Ordonanta de urgenta nr. 12/2001 privind înfiintarea Autoritatii Nationale pentru Protectia
Copilului si Adoptie ← Legea nr. 275/2004 pentru modificarea Ordonantei de urgenta nr. 12/2001 privind înfiintarea
Autoritatii Nationale pentru Protectia Copilului si Adoptie ← Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei ← Hotarâre nr. 1435/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004
privind regimul juridic al adoptiei ← Hotarâre nr. 1438/2004 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare si functionare a
serviciilor de prevenire a separarii copilului de familia sa, precum si a celor de protectie speciala a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea parintilor sai
← Hotarâre nr. 1440 din 2 septembrie 2004 privind conditiile si procedura de licentiere si de inspectie a serviciilor de prevenire a separarii copilului de familia sa, precum si a celor de protectie speciala a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea parintilor sai
← Legea 108/1998 pentru aprobarea Ordonanta de urgenta nr. 26/1997 privind protectia copilului aflat în dificultate
← Ordonanta de urgenta nr. 26/1997 privind protectia copilului aflat în dificultate ← Hotarârea de Guvern nr. 1762/2005 privind indexarea cuantumului alocatiei lunare de plasament ← Hotarâre nr. 871/2003 privind indexarea cuantumului alocatiei lunare de întretinere pentru copiii
încredintati sau dati în plasament ← Hotarâre nr. 1439 din 2 septembrie 2004 privind serviciile specializate destinate copilului care a
savârsit o fapta penala si nu raspunde penal ← Hotarâre nr. 1441/2004 cu privire la autorizarea organizatiilor private straine de a desfasura activitati
în domeniul adoptiei internationale
← Hotarâre nr. 1443/2004 privind metodologia de repatriere a copiilor români neînsotiti si asigurarea masurilor de protectie speciala în
Sus
PROTECTIA PERSOANELOR CU HANDICAP
← Ordonanta de urgenta nr.102/1999 privind protectia speciala si încadrarea în munca a persoanelor cu handicap
← Legea nr. 519/2002 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.102/1999 privind protectia speciala si încadrarea în munca a persoanelor cu handicap
← Lege nr. 343/2004 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 102/1999 privind protectia speciala si încadrarea în munca a persoanelor cu handicap
← Hotarârea de Guvern nr. 1764/2005 privind actualizarea alocatiei sociale cuvenite adultilor nevazatori cu handicap grav si accentuat, precum si a indemnizatiei lunare cuvenite adultilor cu handicap grav si accentuat, altii decat nevazatorii
← Ordonanta Guvernului nr. 14/2003 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap
← Legea nr. 144/2004 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 2/2004 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 14/2003 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap
← Ordinul ministrului muncii, solidaritatii sociale si familiei nr. 56/2004 privind aprobarea Normelor
73
metodologice de aplicare a prevederilor Ordonantei Guvernului nr. 2/2004 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 14/2003 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap
← Ordonanta nr. 2/2004 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 14/2003 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap
← Ordin nr. 131/2004 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonantei Guvernului nr. 2/2004 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 14/2003 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap
← HOTARÂRE Nr. 1215 din 31 octombrie 2002 pentru aprobarea Strategiei nationale privind protectia speciala si integrarea sociala a persoanelor cu handicap din România
← HG. nr. 427/2001 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind conditiile de încadrare, drepturile si obligatiile asistentului personal al persoanei cu handicap
← HG. nr. 329/2003 pentru aprobarea regulamentului cadru de organizare si functionare a institutiilor de protectie speciala a persoanelor cu handicap
← Legea nr. 584/2002 privind masurile de prevenire a raspândirii maladiei STDA în România si de protectie a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA
← Hotarârea Guvernului nr. 1177/2003 pentru aprobarea cuantumului indemnizatiei lunare de hrana cuvenita persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA.
← Ordinul ministrului muncii, solidaritatii sociale si familiei nr. 73/2004 pentru aprobarea Metodologiei de acordare a indemnizatiei lunare de hrana cuvenite adultilor si copiilor infectati cu HIV sau
← Ordinul nr. 367/2005 al Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap privind aprobarea Criteriilor pe baza cărora se efectuează selecţia proiectelor în domeniul protecţiei, integrării şi incluziunii sociale a persoanelor cu handicap
← Lege nr. 448 din 06/12/2006 Emitent: Parlamentul României Intrare în vigoare: 21/12/2006 Publicaţie: MOF nr. 1006/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap
← Hotărâre nr. 1293 din 20/09/2006 pentru modificarea anexelor nr. 6 şi 7 la Hotărârea Guvernului nr. 197/2006 privind aprobarea programelor de interes naţional în domeniul protecţiei drepturilor persoanelor cu handicap, precum şi în domeniul asistenţei sociale a persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost şi persoanelor victime ale violenţei în familie şi a finanţării acestor programe
Sus
PROTECTIA PERSOANELOR VÂRSTNICE
← Legea nr. 16/2002 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului National al Persoanelor Vârstnice
← Lege nr. 405/2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 16/2000 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului National al Persoanelor Vârstnice
← Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 184 / 2000 pentru modificarea si completarea Legii nr. 16/2000 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului National al Persoanelor Vârstnice
← LEGEA nr. 457/2001 privind aprobarea O.U. a Guvernului nr.184/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr.16/2000 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului National al Persoanelor Vârstnice
← Ordonanta de urgenta nr. 147/2002 pentru reglementarea unor probleme financiare si pentru modificarea unor acte normative
← Ordonanta de urgenta nr. 32/2001 pentru reglementarea unor probleme financiare ← Legea nr. 17/2000 privind asistenta sociala a persoanelor vârstnice ← Hotarârea Guvernului nr. 886/2000 pentru aprobarea Grilei nationale de evaluare a nevoilor
persoanelor vârstnice ← Hotarârea Guvernului nr. 1021/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea
costului mediu lunar de întretinere în caminele pentru persoanele vârstnice ← Ordin nr. 418/2003 privind stabilirea, începând cu luna septembrie 2003, a costului mediu lunar de
întretinere pe baza caruia se calculeaza contributia de întretinere datorata de persoanele asistate în caminele pentru persoane vârstnice
← Legea 363/2003 privind finantarea activitatilor ocazionate de sarbatorirea în România a Zilei Internationale a Vârstnicilor Hotarâre nr. 1003/2002 privind alocatiile zilnice de hrana pentru consumurile colective din unitatile bugetare de asistenta sociala
← ORDIN nr. 510/1999 privind aprobarea Programului de pregatire pentru practicarea ocupatiei de îngrijitor Ia domiciliu
74
← Ordin nr. 559/2003 privind aprobarea Normelor metodologice de evaluare pentru acreditarea furnizorilor de îngrijiri la domiciliu
← Ordin nr. 1063/2004 pentru modificarea Ordinului ministrului sanatatii si familiei nr. 559/2003 privind aprobarea Normelor metodologice de evaluare pentru acreditarea furnizorilor de îngrijiri la domiciliu
← Ordin nr. 318/2003 pentru aprobarea Normelor privind organizarea si functionarea îngrijirilor la domiciliu, precum si autorizarea persoanelor juridice si fizice care acorda aceste servicii
← Lege nr. 189/2000 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 105/1999 pentru modificarea si completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 m
← LEGE nr. 49/1999 privind pensiile I.O.V.R. LEGE nr. 44/1994 privind veteranii de razboi, precum si unele drepturi ale invalizilor si vaduvelor de razboi
← Hotarâre de Guvern nr. 1089/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor
← Ordonanţă de urgenţă nr. 69 din 13/09/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
Sus
PROTECTIA PERSOANELOR VICTIME ALE VIOLENTEI IN FAMILIE
← Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei în familie ← Ordonanta Guvernului nr.95/2003 pentru modificarea si completarea Legii nr.217/2003 ← Hotarârea Guvernului nr.1624/2003 privind organizarea si functionarea Agentiei Nationale pentru
Protectia Familiei ← Ordinul ministrului muncii, solidaritatii sociale si familiei nr.383/2004 pentru aprobarea
standardelor de calitate pentru serviciile sociale din domeniul protectiei victimelor violentei în familie ← Ordin nr. 385/2004 privind aprobarea Instructiunilor de organizare si functionare a unitatilor pentru
prevenirea si combaterea violentei în familie
← Ordin nr. 1018/2004 privind aprobarea Instructiunilor de organizare si functionare a unitatilor pentru prevenirea si combaterea violentei în
Sus
UNITATILE MEDICO-SOCIALE
← Ordonanta nr.70/2002 privind administrarea unitatilor sanitare publice de interes judetean si local ← Lege nr. 99/2004 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 70/2002 privind administrarea
unitatilor sanitare publice de interes judetean si local ← HG. nr. 412/2003 pentru aprobarea Normelor privind organizarea, functionarea si finantarea
unitatilor de asistenta medico-sociale ← ORDIN Nr. 491/180 din 23 mai 2003 pentru aprobarea Grilei de evaluare medico-sociala a
persoanelor care se interneaza în unitati de asistenta medico-sociale ← ORDIN nr. 180 din 27 mai 2003 pentru aprobarea Grilei de evaluare medico-sociala a persoanelor
care se interneaza in unitati de asistenta
← Ordin nr. 1181 din 26/09/2006 privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului sănătăţii publice şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 681/243/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare
Sus
ALTE ACTE NORMATIVE CARE REGLEMENTEAZA DOMENIUL SERVICIILOR SOCIALE
← Legea nr. 208/1997 privind cantinele sociale de ajutor social ← Legea nr. 16/2003 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta nr.96/2002 privind acordarea de produse
lactate si de panificatie pentru elevii din clasele I-IV din învatamântul de stat ← Ordonanta nr. 70/2003 pentru modificarea Ordonantei de urgenta nr.96/2002 privind acordarea de
75
produse lactate si de panificatie pentru elevii din clasele I-IV din învatamântul de stat ← Legea nr. 426/2003 pentru aprobarea Ordonantei nr.70/2003 pentru modificarea Ordonantei de
urgenta nr.96/2002 privind acordarea de produse lactate si de panificatie pentru elevii din clasele I-IV din învatamântul de stat
← Legea nr. 34/1998 privind acordarea unor subventii asociatiilor si fundatiilor române cu personalitate juridica, care înfiinteaza si administreaza unitati de asistenta sociala
← HG nr. 1153/2001 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.34/1998
← HG1007/2005 privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 539/2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituţiilor de asistenţă socială şi a structurii orientative de personal, a Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a instituţiilor de asistenţă socială, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale
← HG 942/18.08.2005 privind modificarea şi completarea Hotărarii Guvernului nr. 1.153/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor romane cu personalitate juridică, care infiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială
← Lege nr. 195/2001 a voluntariatului ← OM 383/2005 pentru aprobarea standardelor generale de calitate privind serviciile sociale şi a
modalităţii de evaluare a îndeplinirii acestora de către furnizori ← Ordonanta nr. 58/2002 pentru modificarea si completarea Legii nr. 195/2001 a voluntariatului ← OM 654/02.09.2005 privind aprobarea ca linii prioritare pentru subvenţionarea în anul 2006 de la
bugetul de stat, în baza Legii nr. 34/1998, a asociaţiilor şi fundaţiilor, a unităţilor de asistenţă socială, aşa cum sunt clasificate în Nomenclatorul instituţiilor de asistenţă socială, a Regulamentului de organizare şi funcţionare al Comisiei de evaluare şi selecţionare şi a Grilei de evaluare a asociaţiilor şi fundaţiilor
← Lege nr. 629/2002 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 58/2002 pentru modificarea si completarea Legii voluntariatului nr. 195/2001
← H.G. nr.1317/10.11.2005 privind sprijinirea activităţilor de voluntariat în domeniul serviciilor de îngrijire la domiciliu pentru persoanele vârstnice
← OM 115/2003 privind organizarea compartimentului pentru relatia cu asociatiile si fundatiile si aprobarea Criteriilor specifice Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale de acordare a statutului de utilitate publica asociatiilor, fundatiilor si federatiilor
← Ordin nr. 730 din 06/10/2006 Emitent: Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei Intrare în vigoare: 23/10/2006 Publicaţie: MOF nr. 865/2006
privind aprobarea ca linii prioritare pentru subvenţionarea în anul 2007, de la bugetul de stat, în baza Legii nr. 34/1998, a asociaţiilor şi fundaţiilor, a unităţilor de asistenţă socială, aşa cum sunt clasificate în Nomenclatorul instituţiilor de asistenţă socială, a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei de evaluare şi selecţionare, precum şi a Grilei de evaluare a asociaţiilor şi fundaţiilor
Sus
CADRUL LEGISLATIV ADIACENT PRIVIND ASISTENTA SOCIALA SI SERVICIILE SOCIALE DIN ROMÂNIA
← Hotarârea de Guvern nr.495/1997 privind continutul, eliberarea si actualizarea livretului de familie ← Legea cadru nr.339/2004 privind descentralizarea ← Legea nr.340/2004 privind institutia prefectului ← Legea nr.215/2001 privind administratia publica locala ← Legea nr.500/2002 privind finantele publice ← Ordonanta de urgenta nr.45/2003 privind finantele publice locale ← Legea nr.l 16/2002 privind prevenirea si combaterea marginalizarii sociale ← Hotarâre nr.1149/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.
116/2002 privind prevenirea si combaterea marginalizarii sociale ← Ordinul ministrului muncii si solidaritatii sociale nr.97/2003 privind aprobarea Instructiunilor
pentru decontarea biletelor speciale de calatorie gratuita cu mijloacele de transport auto si fluviale, acordate în baza prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate în strainatate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, si ale Ordonantei Guvernului nr. 05/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de catre
76
regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 pâna la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobata si modificata prin Legea nr. 189/2000, cu modificarile si completarile ulterioare
← Ordonanta de urgenta nr. 81/2003 pentru modificarea unor reglementari privind acordarea de ajutoare pentru încalzirea locuintei si asigurarea fondurilor necesare în vederea furnizarii energiei termice si gazelor naturale pentru populatie, precum si unele masuri pentru întarirea disciplinei financiare
← Ordonanta de urgenta nr. 91/2005 privind instituirea Programului de acordare a unor ajutoare banesti populatiei cu venituri reduse care utilizeaza pentru incalzirea locuintei gaze naturale
Sus
CADRUL LEGISLATIV PRIVIND ASISTENTA SOCIALA SI SERVICIILE SOCIALE DIN ROMÂNIA
← Legea nr.705/2001 privind sistemul national de asistenta sociala ← HG nr.90/2003 pentru aprobarea Regulamentului cadru de organizare si functionare a serviciului
public de asistenta sociala ← HG nr.335/2003 privind modificarea si completarea HG nr.90/2003 pentru aprobarea Regulamentului
cadru de organizare si functionare a serviciului public de asistenta sociala ← HG nr. 773/2002 pentru organizarea si functionarea Comisiei interministeriale privind asistenta
sociala ← HG nr.997/2003 privind modificarea si completarea HG nr. 773/2002 pentru organizarea si
functionarea Comisiei interministeriale privind asistenta sociala ← HG nr.1615/2003 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei de mediere socială ← Hotărâre nr. 1425 din 11/10/2006 - Emitent: Guvernul României Intrare în vigoare: 30/10/2006
Publicaţie: MOF nr. 882/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006
← Ordin nr. 754 din 16/10/2006 Emitent: Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei Intrare în vigoare: 31/10/2006 Publicaţie: MOF nr. 887/2006 pentru constituirea comisiilor de abilitare a serviciilor externe de prevenire şi protecţie şi de avizare a documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
77
