OMILE TICĂ: SEMESTRUL I

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I.1. Cateheză, kerygmă şi omilie: precizări terminologice

Cateheza reprezintă transmiterea vie a tezaurului credinţei pentru noii membri care se alătură Bisericii, constituind astfel un aspect particular al exercitării autorităţii ierarhice (eclesiastice). Ea este în mod efectiv proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu şi, ca atare, face parte integrantă din Sf. Tradiţie, ea fiind un element constitutiv al acesteia.Kerygma este diferită de omilie:

- Kerygma reprezintă proclamarea Bunei Vestiri a Învierii. Ea este primul anunţ evanghelic rostit de însuşi Iisus Hristos prin cuvintele: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura”.

- Omilia reprezintă învăţătura dată în mod curent membrilor comunităţii.a. Kerygma: proclamarea oficială a Bunei Vestiri (de pildă, Faptele Apostolilor ne furnizează

numeroase exemple referitoare la propovăduirea lui Petru, Ştefan sau Pavel: FA 2,14-39; 3, 12-26; 10, 34-43; 7, 5-53; 13, 16-41; 17, 22-30).Această vestire are drept caracteristică esenţială aceea de a fi o proclamare oficială, deoarece cel care vorbeşte o face în mod oficial în numele lui Dumnezeu al cărui purtător de cuvânt este.Kerygma are în vedere esenţa însăşi a tainei creştine, fără dezvoltări sau amănunte, astfel încât, ea are în prim plan Învierea lui Hristos.În fine, kerygma este foarte dependentă de mediul în care se adresează şi de trăsăturile specifice lui în scopul adaptării la acest mediu (de pildă, în FA, kerygma este anunţată în mod foarte diferit evreilor şi păgânilor). Evreilor, Sf. Petru le arată cum Hristos îndeplineşte făgăduinţele V.T., iar grecilor, Sf. Pavel le arată cum căutarea lui Dumnezeu este firească, deoarece ea e inerentă inimii omului.Pe scurt, kerygma are un aspect extrem de particular şi localizat: ea e legată de limbajul unei epoci şi a unui mediu, astfel încât, ea „îmbătrâneşte” foarte repede.

b. Omilia : învăţătura obişnuită dată comunităţii de credincioşiOmilia este mult mai dezvoltată decât kerygma, fără a avea totuşi caracterul de dezvoltare sistematică a catehezei. Mai degrabă omilia tinde la o aprofundare a mesajului transmis, astfel încât, se presupune că cei cărora li se adresează cunosc conţinutul credinţei lor.Omilia este în strânsă legătură cu Sf. Liturghie, în cadrul căreia îşi găseşte punctul de plecare în textul Scripturii specific zilei respective. „Predicile” constituie o parte foarte importantă a literaturii creştine vechi: în primele secole, predicarea nu prezenta caracterul anarhic pe care îl constatăm azi. Omilia asculta de canoane, iar fiecare omilie avea un conţinut determinat astfel încât de la aceste norme se improviza.Omilia este de asemenea mai particular orientată spre aplicaţiile practice şi morale; ea tinde spre o aprofundare duhovnicească şi îşi propune să descopere ascultătorilor urmările pe care textul Scripturii le poate avea în fiecare zi din viaţa lor concretă.

c. Cateheza: ea se situează între aceste 2 momente ale anunţării Cuvântului lui Dumnezeu (kerygma şi omilia).cu alte cuvinte persoanele care primesc cateheza au ascultat/auzit deja kerygma, însă ele nu cunosc încă această credinţă, astfel încât după decizia de-a se converti la o viaţă în Hristos, ei trebuie s-o descopere şi s-o înţeleagă în mod sistematic prin cateheză. Ulterior, se va aprofunda mesajul duhovnicesc datorită omiliei.

Cateheza reprezintă o expunere completă şi elementară a tainei creştine: prin caracterul său complet ea se distinge de kerygmă, iar prin caracterul său elementar ea se diferenţiază de omilie.Cateheza este în primul rând un expozeu/expunere complet (ă) şi elementar (ă) a tainei creştine (prin caracterul său complet ea se distinge de kerygmă).

1

Pe scurt, omul aude kerygma – se converteşte – şi el devine astfel catehumen. Catehumenul se pregăteşte pentru botez, astfel încât, el trebuie să fie educat despre întregul său conţinut (prin caracterul său elementar, cateheza se diferenţiază de omilie). Cateheza merge la esenţial, ea lăsând deoparte aprofundările duhovniceşti şi speculative. Acest caracter complet şi elementar apare în aceste scheme vechi ale catehezei, care sunt simbolurile.La origine fiecare Biserică îşi avea simbolul ei, în mod esenţial legat de cateheza al cărei program îl prezenta (în aceste simboluri era păstrată integritatea păstrării credinţei, precum şi articolele esenţiale ale acestei păstrări, deoarece de abia mai târziu simbolul va fi legat de ritualul botezului). Astfel, o altă caracteristică esenţială a catehezei este aceea de-a fi legată de taina botezului.Relaţiile între kerygmă, omilie şi cateheză pot fi redate astfek:Păgân (necredincios)------aude kerygma------se instituie catehumenatul------se fac catehezele----------şi, în fine, credinciosului i se ţin omiliile.Şi, într-adevăr, numai după ce a ascultat kerygma şi a luat decizia de a deveni creştin, candidatul este catehizat, adică pe perioada în care el se pregăteşte în mod direct pentru botez. Până la Sf. Liturghie, cateheza apare ca o pregătire pentru botez.De asemenea, atunci când vorbim despre cateheză trebuie să precizăm faptul că, există o dezvoltare a conţinutului acestei.În acest context ne punem întrebarea: exista cu adevărat cateheza încă de la începutul Bisericii sau ea este doar o proiectare a definiţiilor noastre actuale?Răspunsul nu poate fi decât următorul: cateheza este tot atât de veche ca şi Biserica (îi simţim prezenţa în însuşi interiorul Noului Testament şi în cele mai vechi forme ale simbolului de credinţă, precum şi în literatura creştină veche). Tradiţia catehetică devine mult mai clară în scrierile vechi precum: Didahia, Epistola lui Barnaba, Prima Apologie a lui Iustin s.a. Cu cât înaintăm în timp, cu atât cateheza devine mai explicită, iar pregătirea pentru botez se organizează mai mult: Sf. Iriney de Lyon, Tertulian s.a până în secolul IV (epoca de aur a catehezei). În sec. IV se fixează formele catehumenatului, deoarece acum au loc cele mai multe botezuri. Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Ioan Gură de Aur s.a ne-au lăsat adevărate capodopere care ne ajută să înţelegem şi să percepem importanţa funcţiei catehetice în viaţa Bisericii.

În prima fază a propovăduirii învăţăturii creştine, actul de-a predica a fost de două feluri: ocazional şi didactic. Predica ocazională se făcea într-un mod neorganizat, în locuri întâmplătoare, de către învăţători pasageri, iar cea didactică presupunea un loc şi un spaţiu de timp bine determinate, şi ea se desfăşura în cadrul unor instituţii cu autoritate (Biserica, şcolile catehetice), fiind susţinute de persoane pregătite şi autorizate de aceste instituţii.

În general, după ce catehumenii erau botezaţi şi integraţi astfel în comunitatea eclezială, ei erau beneficiarii predicii propriu-zise, fie sub forma omiliei, fie a predicii tematice din cadrul cultului creştin.

În cadrul cursului de faţă vom prezenta mai multe tipuri de omilii aparţinând unor remarcabili Sfinţi Părinţi care s-au impus în conştiinţa Bisericii ca mari dascăli ai învăturii creştine.

II. Predica patristică: Sf. Grigorie de Nazianz

Din activitatea omiletică a Sf. Grigorie de Nazianz am ales Cuvânt de apărare pentru fuga din Pont, acesta reprezentân o apologie sau o pledoarie în ceea ce priveşte responsabilităţile fundamentale ale preotului. Acest cuvânt a fost rostit de Sf. Grigorie în anul 326 în faţa părinţilor săi şi a credincioşilor din Nazianz. Fuga sa se datora faptului că fusese hirotonit preot „...fără voia sa, socotindu-se nevrednic pentru această măreaţă demnitate...Pentru această fugă Grigorie a fost acuzat de duşmanii săi, fiind taxat drept un dezertor, un nesocotitor al îndatoririlor preoţeşti şi dispreţuitor al pravilei şi al canoanelor referitoare la viaţa şi activitatea clerului”.Prin acest cuvânt Sf. Grigorie răspunde tutror acestor acuze. În primul rând din conţinutul acestui cuvânt ne putem da seama de concepţia sa înaltă despre preoţie: „preotul, prin slujba lui de liturghisitor şi conducător de suflete trebuie să fie în ceea ce priveşte virtutea şi moralitatea, ştiinţa şi iubirea, răbdarea şi iertarea mai presus de toţi oamenii din lume, el trebuie să fie asemenea arhanghelilor şi îngerilor”.

2

Dar această viziune înaltă asupra slujirii preoţeşti o scoate în evidenţă prin descrierea detaliată a unor „practici” prezente atunci între slujitorii altarului: „mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi care – cu nimic mai buni decât gloata – mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi – intră în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate, cum se spune, şi cu suflete necurate; care înainte de a fi vrednici se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie şi se împing în jurul Sfintei Mese, ca şi cum ar socoti, că preoţia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri”.Mai departe, explicând motivul fugii sale de preoţie, Sf. Grigorie arată de fapt statutul preotului în Biserică: „după cum în trup unele mădulare conduc şi stau în frunte, iar altele sunt conduse şi suspuse, tot aşa şi în Biserică a rânduit Dumnezeu...ca unii să fie păstoriţi şi conduşi... şi să fie îndreptaţi, prin cuvânt şi faptă...spre desăvârşirea Bisericii”.Aşadar preotul este pus să conducă pe credincioşi spre desăvârşire prin cuvânt, adică prin predică, dar şi prin faptă, adică prin exemplul persoanl.De altfel, a cuvânta despre viaţa duhovnicească fără a fi angajat în această viaţă nu dă cuvântului acea forţă şi putere capabilă să transforme sufletul unui om (cf. Sf. Pavel: „Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi” (Filipeni 4.9).Într-un stil metaforic acest fapt este exprimat de Sf. Grigorie astfel: „mai întâi preotul trebuie, întocmai ca argintul sau aurul să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de aramă, oriunde s-ar găsi...”, deoarece preotul trebuie să fie cu adevărat învăţătorul virtuţii: „ea este expresia celei mai înalte conştiinţe a responsabilităţii sacerdotale ce apasă pe umerii preotului. O conştiinţă pătrunsă până în adâncul ei de duhul slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor, care nu caută ale sale (cf. 1 Cor 13,5), ci pururea urmează cele bune şi de folos sufletelor”.Potrivit Sf. Grigorie a învăţa e un lucru mare, astfel încât el consideră că predicarea „e cea dintâi dintre îndatoririle preotului.” Aici Sf. Grigorie nu are în vedere acele cunoştinţe „tehnice” sau profane, şi anume cum se construieşte un discurs, ci el se referă mai curând la evidenţierea adevărului dogmelor, precum şi la cunoştinţele izovorâte din propriul său mod de viaţă.Din această perspectivă, preotul trebuie să cunoască foarte bine dreapta învăţătură revelată a Bisericii, păstrată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. În acelaşi ton în care îi critica pe unii preoţi că nu cinstesc cum se cuvine hirotonia, îşi arată surprinderea şi nemulţumirea faţă de cei care deşi nu cunosc bine învăţătura Evangheliei se încumetă să predice: „...la noi atât de mult s-au amestecat lucrurile şi stăm atât de prost că, dacă am învăţat două sau trei cuvinte de ale dreptei credinţe, iar şi pe aceasta pe auzite nu din citite, sau dacă cunoaştem puţin Psaltirea lui David...îndată ne credem şi înţelepţi, ne credem dascăli”.Cu alte cuvinte, Sf. Grigorie analizează slujirea preoţească sub diverse aspecte, dar în mod esenţial el insistă asupra preotului ca teolog , ca cel care are misiunea de a înţelege, comunica şi interpreta învăţăturile Bisericii.

III. Predica patristică: Sf. Ioan Gură de Aur

Orator şi exeget, prin excelenţă, Sf. Ioan Gură de Aur a fost recunoscut unanim drept cel mai mare predicator din epoca patristică, totdată, fiind considerat un teoretician omiletic prin referirile sale la predică şi predicator din Tratatul despre preoţie. Tratatul despre Preoţie este considerat o capodoperă literară şi teologică, forma clasică de tratat despre această taină, scris sub forma unui dialog (după model platonic) structurat în 6 cărţi.Sf. Ioan Gură de Aur circumscrie concepţia sa despre predică şi predicator, plecând de la ideea pe care o creează imaginea Sf. Pavel despre Biserică, ca Trup al lui Hristos (Coloseni 1,24): „Nu ştii oare că trupul lui Hristos este atacat de mai multe boli şi de mai multe suferinţe decât trupul nostru, că se îmbolnăveşte mai uşor şi se însănătoşeşte mai cu anevoie?”. Bolile trupului lui Hristos sunt ereziile, care îmbracă forme diferite, fie păcatul, fie învăţăturile străine Evangheliei. Medicul acestui trup este preotul, el are la dispoziţie doar două medicamente: cuvântul şi fapta: „în afară de plida prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer; aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neaparat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridică sufletul deznădăjduit; prin predică smerim

3

sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea sufeltului”.Cu alte cuvinte, preotul trebuie să se folosească de predică – asemenea unui doctor al sufletelor – pentru tămăduirea bolilor de natură spirituală ale credincioşilor.Sf. Ioan Gură de Aur evidenţiază în mod constant legătura indisolubilă dintre cuvintele şi faptele preotului: „Atunci eşti un învăţător desăvârşit, când prin cele ce faci şi prin cele ce înveţi duci pe ucenicii tăi, pe credincioşi, la viaţa fericită, pe care a poruncit-o Hristos”. Cel ce învaţă este de obicei un simplu învăţător (didaskalos), care transmite în mod sec unele informaţii sau cunoştinţe. Preotul, însă, trebuie să fie un învăţător desăvârşit, trebuie să-şi asume şi să arate prin viaţa sa şi a familiei sale valorile şi adevăruruile pe care le rosteşte în cadrul predicii.Dar, „pentru a învăţa nu-i de ajuns numai să faci”, iar acest fapt Sf. Ioan Hrisostom îl argumentează prin cuvântul lui Iisus Hristos, care afirma faptul că „cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema” (Matei 5,19), explicând că cele două verbe a face şi a învăţa arată „că una este a face, şi altceva a învăţa cu cuvântul şi că este nevoie de amândouă pentru o desăvârşită zidire sufletească”.În acest sens preotul trebuie să dobândească puterea de a predica, iar această putere se dobândeşte în urma unui mod de viaţă sfânt.De asemenea, puterea cuvântului izvorăşte însă şi din faptul că, în experienţa ortodoxă, cuvântul îşi găseşte expresia cea mai deplină în contextul liturgic, indiferent de forma în care este prezentat acesta: lectura Evangheliei, predica sau imnele liturgice.Altfel spus, cel mai bun mediu pentru predică îl creează Liturghia, deoarece în Sf. Liturghie credinţa se exprimă sub forma doxologică şi simbolică, forme care întregesc caracterul didactic al predicii.Experienţa preotului care săvârşeşte Sf. Liturghie constituie pentru acesta un eveniment unic, divin, plin de măreţie şi sfinţenie, deoarece el ţine în mâini pe „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. Pe bună dreptate se întreabă Sf. Ioan: „Spune-mi, te rog, unde-l vom pune pe preot, atunci când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârşeşte prea înfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obşetesc al tuturora? Cât de mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândeşte-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat şi mai sfânt decât oricine altul, sufletul care a primit atâta duh?”Înţelegem prin urmare experienţa unică şi răspunderea copleşitoare pe care le are şi le trăieşte preotul în faţa Sfintei Mese.Sf. Liturgie exprimă relaţia profundă între Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Taine, căci în ea cuvântul Evangheliei, citit şi apoi interpretat celor prezenţi, pregăteşte adunarea credincioşilor pentru împărtăşirea din însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Datorită acestui fapt, prpovăduirea creştină a primit un caracter sacramental. Mai mult, potrivit învăţăturii Sf. Părinţi,momentul citirii şi apoi cel al interpretării, ce actualizează Scriptura, din cadrul Sf. Liturghii, prilejuieşte o cuminecare cu Dumnezeu prin cuvintele Sale. Dar această împărtăşire se împlineşte abia în împărtăşirea cu Cinstitele şi Înfricoşătoarle daruri ale lui Hristos.

IV. Predica post-patristică: Sf. Ioan Damaschin

Sf. Ioan Damaschin rămâne în conştiinţa Bisericii nu doar ca un mare apărător al Sfintelor icoane, scrierile sale influenţând definiţia dogmatică a Sinodului al VII-lea Ecumenic (787), ci şi ca un ilustru predicator al Evangheliei, evalvios cinstitor al Maicii Domnului, al Sărbătorilor împărăteşti şi al Sfinţilor. Nu doar scrierile sale, care se supun unor clasificări filosofice, dogmatice, morale, apologetice, antieretice, exegetice, omiletice,imnografice sau literare, ci însăşi personalitatea sa duhovnicească, reprezintă în cele din urmă ecoul unei vieţi sfinte.

Caracteristicile esenţiale ale predicii la Sf. Ioan Damaschin

Limba scrierilor Sf. Ioan este o limbă a rugăciunii şi laudei euharistice, a slăvirii şi închinării lui Dumnezeu.Opera omiletică a Sf. Ioan Damaschin, fără a abandona expresia clară a adevărurilor de credinţă mântuitoare (unele omilii par adevărate tratate dogmatice), se proiectează sub impulsul unui spirit de libertate

4

duhovnicească spre un alt plan, unde valorile estetice sunt corelate cu un efort ascetic ascendent demersului filocalic autentic.Unul dintre principiile constitutive ale discursului omiletic este definit de fuziunea dintre poetică şi retorică, însă retorica în spaţiul Bisericii, arta cuvântului întruchipează logosul evanghelic, în dimensiunea zidirii trupului Bisericii. Sf. Ioan Damaschin avertizează la un moment dat că este neîngăduit „a folosi arta cuvintelor sau a vorbirii iscusite pentru a-i înşela pe cei mai simpli”, astfel încât discursul teologic trebuie să anime din punct de vedere duhovnicesc credincioşii.Omiliile au fost de obicei analizate din punctul de vedere al conţinutului lor teologic, accentându-se în mod special înţelegerea doctrinei mariologice. Glasul predicatorului aduce în faţa credincioşilor adevărurile dogmatice ale Bisericii creştine, dar nu în stilul sobru al argumentelor şi raţionamentelor, ci cu o sensibilitate duhovnicească ce mângâie şi totodată stăruie convingător, cu ajutorul activării stării de mirare, ca formă de a intra în comuniune harică cu tainele dumnezeirii.Structura omiliilor este convenţională, însă metoda utilizată este variată: uneori narativă,alteori exegetică sau psihologică. Însă stilul discursului encomiastic (care predispune la hiperbolă) se distinge ca o constantă aparte a autorului.În fiecare dintre omiliile sale se remarcă exordium-ul (introducerea) ca o structură extrem de leaborată, uneori greu de urmărit, dar care are în centru smerenia nu doar ca o formă retorică specifică, ci ca o coordonată ascetică sine qua non, de care depinde rodnicia duhovnicească a actului omiletic. Referinţele la Sf. Scriptură sunt numeroase şi esenţiale în structura discursului omiletic, iar nu de puţine ori autorul ne surprinde cu tâlcuirea la care îl invită pe ascultător.Din această perspectivă, Sf. Ioan Damaschin dobândise în timpul său o considerabilă reputaţie ca predicator. Sf. Ioan Damaschin a mai fost numit ca fiind Chrysorrhoas („râu pe care curge aur”), acest epitet referindu-se la faima sa de predicator (acelaşi epitet e folosit ca o variantă a cunoscutului Chrysostomos pentru Sf. Ioan Hrisostom).Omiliile Sf. Ioan Damaschin n-au fost transmise ca o colecţie, ci individual sau în grupuri mici, omiliile fiind destinate uzului liturgic. Aşa cum vom vedea, toate omiliile Sf. Ioan au fost ţinute într-un context liturgic specific, deoarece aceste omilii au fost preţuite pentru uzul lor liturgic, ele fiind păstrate în acest scop.Înainte de a aborda omiliile Sf. Ioan Damaschin, va trebuie să încercăm să-l plasăm în istoria predicii creştine. Mărturiile primelor cinci sau şase secole ale creştinismului arată limpede importanţa pe care creştinii o acordau predicii. În Evanghelii slujirea lui Iisus e prezentată ca o slujire de propovăduire şi tămăduire, imagine similară a misiunii apostolice. Sf. Apostoli au predicat în sinagogi şi în adunări specific creştine, precum şi în locuri publice. În secolul III Origen predica intens, astfel încât multe din omiliile sale au supravieţuit. Din secolele IV şi V ni s-au păstrat multe omilii creştine, atât omilii obişnuite la duminici, şi chiar în zilele de peste săptămână, cât şi omilii speciale pentru sfinţiri, pentru zilele sfinţilor (îndeosebi la mutarea sfintelor lor moaşte) şi cele predicate catehumenilor (mai ales cele ale Sf. Chiril al Ierusalimului şi ale Sf. Ioan Gură de Aur).În multe cazuri, omiliile constituie principalul gen în care Sf. Părinţi şi-au exprimat teologia, acesta fiind cazul Sf. Ioan Gură de Aur (care aproape că n-a mai compus nimic altceva) şi a Sf. Grigorie de Nazianz (ale cărui versuri rivalizează însă în cantitate cu omiliile sale). Predica Sf. Ioan Damaschin pare să fi fost compusă într-un stil poetic înalt (în genul celor ale Sf. Andrei Cretanul) şi păstrate pentru o folosire liturgică repetată. O astfel de formalizare a predicii în lumea bizantină a transformat predica dintr-o compunere liberă într-un text liturgic sau cvasi-litrugic.Aspectul cel mai relevant în ceea ce priveşte omiliile Sf. Ioan e că toate sunt în legătură cu timpul liturgic: toate omiliile existente ale Sf. Ioan Damaschin au fost predicate cu diverse ocazii liturgice.

IV.1. Sf. Ioan Damaschin: Omilia la Schimbarea la Faţă a Domnului

Omilia Sf. Ioan Damaschin la Schimbarea la Faţă îşi ocupă locul într-o lungă tradiţie de interpretare a acestei taine evanghelice. Din felu în care au căutat să înţeleagă Schimbarea la Faţă, se vede deja că Sf. Părinţi nu vorbesc despre un eveniment limitat la viaţa lui Iisus, ci despre o experienţă cunoscută şi trăită în viaţa Bisericii. În Omiliile lui avva Macarie Egipteanul de la sfârşitul sec. IV citim: „Aşa cum trupul Domnului a

5

fost preaslăvit când El s-a urcat pe munte şi S-a schimbat la faţă în slava dumnezeiască şi în lumina nemărginită, tot aşa şi trupurile sfinţilor sunt slăvite şi strălucesc ca fulgerul”. În tradiţia greacă cel care a stabilit modelul interpretării Schimbării la Faţă a fost Origen. Pentru el erau semnificative anumite trăsături ale relatării evanghelice. Iisus se spune că S-a schimbat la faţă „înaintea” celor trei ucenici pe care i-a luat pe munte (potrivit tradiţiei Muntele Taborului): de ce înainte? De ce numai trei ucenici? La aceste întrebări Origen răspunde văzând în Schimbarea la Faţă un exemplu a ceea ce penrtu el era un principiu: şi anume că în Întrupare Iisus a apărut diverşilor oameni în diverse forme potrivit capacităţilor lor spirituale. Această cea mai clară manifestare a slavei Lui dumnezeieşti cerea cea mai mare receptivitate, de aceea ea a fost acordată numai celor trei ucenici aparţinând cercului interior al Apostolilor. Schimbarea la Faţă era deci văzută drept culmea experienţei creştine, iar apostolii puteau oferi chei în ceea ce priveşte calităţile cerute.Vine apoi afirmaţi că ea a avut loc după şase (cf. Matei şi Marcu) sau după opt (cf. Luca) zile. O contradicţie care trebuia reconciliată din punct de vedere spiritual. Potrivit lui Origen, contradicţiile în Sf. Scriptură erau semnele unui sens mai adânc: şase zile indicau cele şase zile ale creaţiei şi, prin urmare, lumea percepută prin simţuri; opt zile trec dincolo de limita celor şase (un număr perfect mai indică Origen), sugestia fiind astfel că Schimbarea la Faţă are loc pentru cei care au trecut dincolo de ordinea creată. Aceasta trimite iarăşi spre ideea Schimbării la Faţă ca o înaltă experienţă spirituală. Faţa lui Iisus „s-a schimbat” (cf. Luca) sau a „strălucit ca soarele” (cf. Matei) şi hainele Lui au devenit albe ca lumina, toate cerând o interpretare: faţa strălucitoare trimite la faptul că Schimbarea la Faţă a Domnului apare numai „fiilor luminii”, în timp ce hainele albe indică transparenţa Scripturilor pentru cei cu o experienţă spirituală suficient de adâncă. Prezenţa lui Moise şi Ilie indică armonia între Vechiul Testament (Legea şi Profeţii) şi Noul Testament al Domnului. Cuvintele Sf. Petru către Iisus – „Bine este nouă să fim aici, să facem trei corturi” – Origen le interpretaeză ca o încercare a Sf. Petru de a-L abate pe Iisus de la misiunea Sa paralelă cu cuvintele de după mărturisirea lui de credinţă, când a cutat să-l descurajeze pe Iisus de la pătimirea şi moartea pe care El le profeţea (cf. Matei 16, 22-23) cu explicaţia că înainte de Înviere ucenicii erau departe de a fi desăvârşiţi. O astfel de interpretare negativă a găsit puţine ecouri în tradiţia ulterioară, însă aceasta a oferit o bază pentru interpretările ulterioareAceastă omilie a Sf. Ioan Damaschin începe cu o invitaţie la celebrarea sărbătorii, iar această celebrare începe prin „Astăzi”. Suntem, aşadar, într-un timp liturgic, suntem prezenţi împreună cu ucenicii pe Muntele Schimbării la Faţă: „Astăzi e abisul luminii neapropiate! Astăzi pe muntele Tabor străluceşte apostolilor o revărsare nemărginită de strălucirea dumnezeiască!...”În alt pasaj Sf. Ioan damaschin evocă contrastul între Sinai, muntele revelaţiei Vechiului Testament, şi Tabor, muntele revelaţiei din Noul Testament: unul e învăluit în fum şi întuneric, celălalt e plin de lumină şi strălucire. În descrierea care urmează a ceea ce s-a întâmplat pe Tabor, Sf. Ioan pune accentul pe felul în care Întruparea transcende creaţia de la început.De asemenea, în opinia Sf. Ioan damaschin, cei trei ucenici aleşi pentru Schimbarea la Faţă sunt aceeiaşi trei care vor fi martorii episodului din Gheţimani, numărul lor fiind un simbol al Treimii.Aşa cum am văzut, Schimbarea la Faţă a avut loc după şase sau opt zile. Comentariul Sf. Ioan reprezintă o prelucrare a lui origen: şase este un număr perfect (şi explică de ce: se compune din 1,2, şi 3, care însumează cifra 6), motiv pentru care creaţia a cerut şase zile, iar vederea slavei dumnezeieşti, care e mai presus de toate, e făgăduită celor perfecţi sau desăvârşiţi. Opt este o figură a veacului viitor, această viaţă constând din şapte veacuri. Pe Tabor a fost anticipată vederea finală a lui Dumnezeu.În continuare sunt prezentaţi cei trei apostoli: Petru, cel căruia Tatăl i-a descoperit mărturisirea despre Hristos; Iacob, primul martir, şi Ioan „feciorelnicul teologiei”. Apoi prezintă muntele însuşi, muntele fiind un simbol al virtuţilor. În relatarea Evangheliei după Luca, se precizează faptul că Schimbarea la Faţă a avut loc în timp ce Iisus se afla în rugăciune. Sf. Ioan Damaschin evidenţiază acum această idee, rugăciunea fiind implicată în viaţa virtuoasă care conduce la vederea lui Dumnezeu: „Căci cine a ajuns în vârful iubirii înţelege pe Cel nevăzut ieşind într-un anume mod din sine însuşi şi, zburând peste întunecimea norului trupesc care se face obstacol şi ajungând în eterul sufletului...să se roage, căci mama rugăciunii e liniştirea (isihia), iar rugăciunea e arătarea slavei dumnezeieşti. Pentru că atunci când ne închidem porţile simţurilor şi suntem cu noi înşine şi cu Dumnezeu şi, eliberaţi de rotirea din afară a lumii, ajungem înăuntrul nostru înşine, atunci vom vedea limpede în noi înşine Împărăţia lui Dumnezeu”. El încheie discuţia cu un exemplu

6

al contrstului între experienţa slavei dumnezeieşti a lui Moise şi a lui Iisus: „Văzându-l fulgerând cu rugăciunea, să-ţi aducă aminte de faţa slăvită a lui Moise (Ieşire 34,29). Dar Moise a fost slăvit de slava care venea din afară, iar Domnul Iisus nu şi-a avut frumuseţea slavei din afară, ci din strălucirea naturală a slavei Sale dumnezeieşti”.Aceasta duce la o altă meditaţie hristologică care la rândul ei conduce la Schimbarea la Faţă însăşi şi la sensul faptului că Hristos S-a schimbat la faţă „înaintea lor” (cf. Matei 17, 2; Marcu 9,2). Sf. Ioan tratează aceasta într-un mod diferit de cel al lui Origen, care, aşa cum am văzut, se referă la odul în care Cuvântul întrupat apare diferitor oameni în diferite moduri. Interpretarea Sf. Ioan Damaschin e, din contră, că Schimbarea la Faţă n-a implicat nicio schimbare în Hristos: ucenicii s-au schimbat ajungând să vadă adevărul veşnic despre Cuvântul întrupat. Iisus Hristos a apărut oamenilor în mod diferit, dar Sf. Ioan insistă că realitatea pe care au întâlnit-o toţi era aceeaşi, adevărul: „Se schimbă aşadar la faţă nu primind ceea ce nu era, nici transformându-se în ceea ce nu era, ci arătând ucenicilor Săi ceea ce era, deschizându-le ochii şi făcându-i din orbi văzători. Aceasta înseamnă: <şi S-a schimbat la faţă înaintea lor>, căci rămânând El Însuşi în identitatea Sa, a fost văzut acum de ucenici arătându-Se altceva decât Se arătase mai înainte”.Această omilie reprezintă o predică meditativă, care permite dezvoltarea unor consideraţii teologice complexe. Ea desfăşoară implicaţiile a ceea ce se cuprinde în întreg tabloul Schimbării la Faţă. E de fapt un fel de icoană audibilă în care imagistica biblică şi terminologia specifică a teologiei chalcedoniene sunt folosite pentru a scoate în evidenţă sensurile temei contemplării noastre: Hristos schimbat la faţă.Omilia Sf. Ioan Damaschin face parte din tradiţia interpretării bizantine a Schimbării la Faţă

IV.2. Sf. Ioan Damaschin: Omiliile la Adormirea Maicii Domnului .

Aceste trei omilii cu privire la Adormirea Maicii Domnului sunt cele mai elaborate omilii ale Sf. Ioan Damaschin, în care autorul foloseşte multe procedee retorice cu un efect considerabil, atât dramatic, cât şi teologic: retorica folosită aici reflectă realitatea teologică pe care o expune. Structura omiliilor luate ca un trio este în mod limpede una semnificativă: Omilia I se ocupă în principal de Întrupare, incluzând evenimentele din viaţa Mariei care au dus la Naşterea Domnului (în special Aducerea ei la Templu şi Buna Vestire), precum şi preumbrirea profetică a Întrupării. Omilia II trece la evenimentul Adormirii şi Ridicării la cer pe care-l întemeiază teologic pe pururea fecioria Mariei, o implicaţie a Întrupării deja expusă în Omilia I.Omilia III reprezintă o celebrare a Ridicării la cer realizată printr-o imagistică elaborată, al cărei fir conducător e metafora Mariei ca o arcă care poartă pe Dumnezeu.Întreaga expunere teologică e purtată de o imagistică inspirată aproape în întregime din Vechiul Testament (şi deja curentă în poezia bizantină, nu în cele din urmă în Imnul Acatist şi în canonul care îl însoţeşte litrugic). O altă trăsătură izbitoare a acestor omilii este folosirea de către Sf. Ioan a Cântării Cântărilor în legătură cu Maria.Începând cu secolul V, şi îndeosebi după Sinodul de la Efes, care a dat autoritate ecumenică titlului ei de Theotokos, evlavia faţă de Maica lui Dumnezeu şi-a găsit o expresie tot mai largă, atât în icoane, cât şi în celebrările ei în imne şi alte forme de poezie liturgică (nu în cele din urmă în condacele celui mai mare poet autor de condace, Roman Melodul).Prima omilie începe cu trei citate biblice, câte unul din Proverbe şi psalmi, care au legătură cu moartea sfinţilor (Proverbe 10,7 şi Psalmi 115,6) şi un altul mai degrabă diferit din Psalmi - „Lucruri mărite s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu” (Ps 86,3). Cetatea lui Dumnezeu, sălaşul lui Dumnezeu este Maica lui Dumnezeu însăşi „singura care a cuprins în chip de necircumscris cu adevărat suprafiinţial pe Cuvântul suprafiinţial al lui Dumnezeu”.În continuare Sf. Ioan evidenţiază dialogul dintre Maria şi înger şi după ce aceasta îşi dă seama din cuvintele îngerului că Dumnezeu o cheamă, Sf. Ioan introduce fiat-ul ei astfel: „Auzind ea cu sfântă evlavie numele pururea dorit şi cinstit a spus cu ascultare cuvinte pline de frică şi bucurie: <Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău>”. Ele eliberează puterea lui Dumnezeu şi „Acesta realizează în ea taina mai nouă decât toate lucrurile noi”, un ecou al expresiei prin care Sf. Ioan carcaterizează drept „cel mai nou dintre toate lucrurile noi, singurul lucru nou sub soare”.

7

Urmează apoi o elogiere la adresa Mariei care foloseşte o serie de titluri: tron împărătesc, Eden spiritual şi apoi, mai precis, cea prefigurată de arca (lui Noe), de rugul aprins, de tăbliţele de piatră scrise de Dumnezeu şi de chivotul Legii, de vasul de aur şi de toiagul lui Aron care a înflorit. După care Sf. Ioan spune că Maria a fost prefigurată de focul cuptorului – cuptorul celor trei tineri (Deut 3,49-50) – precum şi cortul în care Avram a pus-o pe Sara să pregătească o pâine coaptă în cenuşă pentru Domnul arătat ca trei îngeri la stejarul din Mamvri. Omilia se încheie cu o rugăciune care-l consacră pe Sf. Ioan Maicii Domnului.Omiliile II şi III sunt construite pe această bază. Omilia a doua se concentrează asupra relatării Ridicării la cer. În această relatare a ridicării la cer, Sf. Ioan imaginează dialogul dintre Maris pe patul de moarte şi Fiul său: pentru a reprezenta întânirea lor, Sf. Ioan se inspiră puternic din Cântarea Cântărilor. O lungă anaforă scoate în relief necesitatea ridicării la cer, impusă de pururea fecioria Mariei şi maternitatea ei dumnezeiască: „trebuia...trebuia...trebuia”. Una din aceste aclamaţii include ideea că durerile naşterii de care Maria a fost cruţată în naşterea ei ca fecioară le-a trăit la picioarele crucii: „Trebuia ca aceea care L-a văzut pe Fiul ei pe cruce şi a primit în inima ei sabia durerii de care a fost cruţată când a născut, să-l vadă şezând de-a dreapta Tatălui Lui”.Omilia finală este foarte scurtă şi este exprimată aproape în întregime în termeni de imagistică encomiastică. Imagistica este aceeaşi, incluzând altele bazate pe acel „trebuia”. El introduce o secţiune cu o antimetabolă izbitoare: „Astăzi ea primeşte începutul celei de-a doua existenţe de la Cel care i-a dat prima sa existenţă, ea care I-a dat începutul celei de-a doua Lui existenţe, adică existenţa Sa trupească”.Din această expunere devine evident că în aceste omilii Sf. Ioan Damaschin îşi exprimă teologia într-un mod care, departe de a aspira la condiţia de florilelgiu, aspiră mai degrabă la cea de poezie, dar o poezie care exprimă aproape la fel de precis ca orice proză o învăţătură despre Întrupare atent formulată.

IV.3. Sf. Ioan Damaschin: Omilia exegetică la Pătimirea lui Iisus Hristos

Sf. Nicolae Cabasila a ţinut în Săptămâna Mare, la denia din Joia Mare a celor 12 Evanghelii, o omilie exegetică la Pătimirea Mântuitorului, comentând pericopa Matei 27 care face substanţa Evangheliei a 5-a din slujba Joii Mari.Prologul face aluzie la momentul liturgic special şi la motivaţia nemijlocită a cuvântării Sf. Cabasila: necesitatea specială a meditării la crucea, moartea şi îngroparea lui Hristos în însăşi ziua comemorării lor anuale, deşi ele trebuie să ocupe gândurile omului în permanenţă.Prima secţiune a omiliei este o exegeză nemijlocită a relatării pătimirii lui Hristos din cap. 27 al Evangheliei după Matei, v. 1-2, 11-30, de la predarea Lui de către sinedriul iudaic în zorii zilei de vineri lui Pilat şi până la batjocorirea Sa de soldaţii din pretoriu. Secţiunea exegetică se încheie cu o paralelă contrastivă între binefacerile de care a avut parte poporul lui Israel de la Dumnezeu în istoria sa şi nerecunoştinţa şi nebunia iraţională, dar şi a întregii umanităţi, faţă de Iisus.Partea a doua a cuvântării sale din Joia Mare e dedicată de Sf. Cabasila unei extinse meditaţii teologice în care schiţează în linii mari toată istoria mântuirii umanităţii în etapele ei principale. Tabloul începe cu creaţia omului din nimic şi darurile făcute lui de Dumnezeu, urmate de călcarea poruncii şi mijloacele de remediere a ei şi îndreptare a omului: pedeapsa cu moartea, pentru ca răul să nu fie nemuritor, trimiterea de profeţi iar, în cele din urmă, a Fiului lui Dumnezeu întrupat.Întruparea şi Pătimirea au fost lucrul ultim şi cel mai eficient al înţelepciunii lui Dumnezeu pentru eliberarea şi răscumpărarea omului din legăturile păcatului şi morţii şi pentru vindecarea neputinţei noastre.Mobilul principal al tuturor lucrurilor mântuitoare ale lui Dumnezeu e iubirea Sa incomensurabilă. Evocarea Crucii de pe Golgota reprezintă un spectacol straniu de dimensiuni cosmice, în care tot cerul şi pământul sunt în uimire văzând pe Dumnezeu gol şi junghiat luptând pe arena lumii pe viaţă şi pe moarte pentru întreg neamul omenesc.Acest spectacol este culminaţia iubirii nespuse de oameni a lui Dumnezeu, Care nu ne mântuieşte de la distanţă, prin intermediar, ci prin El Însuşi şi dând omului nu alte daruri, ci pe Sine Însuşi, întruparea şi umilirea Lui fiind pentru îndumnezeirea noastră.Mântuirea adusă de El nu priveşte numai o parte a oamenilor, ci pe toţi cei născuţi sau care se vor naşte din Adam, în trecut, prezent şi viitor. Pe cei morţi înainte de venirea Sa în lume i-a mântuit prin sângele şi apa scurse în pământ din trupul Său răstignit pe Crucea de pe Golgota, şi prin pogorârea „misionară” cu sufletul

8

Său înviat la cei din iad. Pe cei din timpul Său şi de după El îi mântuieşte prin Sf. Taine, punând puterea pătimirii şi morţii Lui în baia Botezului şi ospăţul Euharistiei, şi lăsând să fie folosit împotriva păcatului puterea trupului Său înviat.Înălţarea Domnului anunţată în finalul discursului despre Pătimire a fost pentru Sf. Cabasila tema unui discurs hristologic special rostit cu ocazia acestui praznic anual. Cele două discursuri sunt de altfel complementare şi trebuie văzute ca piesele complementare ale unui diptic Răstignire-Înălţare.Înălţarea e văzută de Sf. Nicolae Cabasila drept cea mai stranie dintre operele iconomiei mântuirii, fiindcă ea aduce o răsturnare radicală a ordinii cosmice: dacă înainte tot binele de la Dumnezeu cobora din cer pe pământ, acum odată cu Hristos, Care se înalţă la Dumnezeu, luminarea şi harul urcă de pe pământ la cer, spre uimirea oamenilor şi a îngerilor. După care Sf. Cabasila explică modul urcării Domnului înălţat traversând cetele îngereşti până la şederea Sa de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei.Sf. N. Cabasila atrage atenţia asupra faptului că Domnul nu e ridicat la cer dintr-odată, ci urcă lent şi cu răgaz, „cinstind” prin aceasta „timpul” şi totdată purificând de demoni şi sfinţind aerul (după ce prin viaţă sfinţise pământul şi apa, iar prin moarte iadul).De asemenea, El urcă la cer spre tatăl pe un „nor” – prezent şi la Schimbarea la Faţă – care este simbolul Duhului Sfânt marcând astfel caracterul trinitar al iconomiei mântuirii.Departe de a fi simple exerciţii de retorică bizantină târzie, tripticul discursurilor ale Sf. Nicolae Cabasila alcătuiesc un excepţional şi unic în felul său, un tratat de soteriologie ortodoxă în veşmânt omiletic, de o uimitoare concizie, eleganţă şi profunzime.

IV.4. Sf. Ioan Damaschin: Omilie la Naşterea Maicii Domnului

Discursul dedicat de Sf. N. Cabasila Naşterii Maicii Domnului pleacă de la un elogiu al părinţilor acesteia, Ioachim şi Ana. Aceştia sunt proclamaţi superiori tuturor drepţilor Vechiului testament, lui Noe, Moise, Iosua şi chiar lui Avraam, întruct au devenit „instrumente” şi „colaboratori” nemijlociţi ai lui Dumnezeu în realizarea tainei unirii cerului cu pământului. Superioritatea „fericitei lor perechi” e stabilită plecând de la principiul biblic potrivit căruia orice pom se cunoaşte după rodul său (Matei 7, 16). Iar rodul lor, Fecioara Maria, nu este o simplă expresie a naturii biologice epuizate în cazul lor, fiindcă erau sterili, ci un rod supranatural atât al rugăciunii, cât şi al dreptăţii lor. Faptul că au adus-o pe lume pe cea care va fi adevăratul Cort al prezenţei lui Dumnezeu între oameni e o dovadă a dreptăţii şi virtuţii lor extraordinare, superioare simplei păziri a Legii vechi. Dacă prin post şi rugăciune Moise a primit Legea care avea să înceteze, Ioachim şi Ana au primit-o prin post şi rugăciune pe cea din al cărei sânge S-a alcătuit Cel ce avea să fie Noul Legământ veşnic al lui Dumnezeu cu oamenii.Chiar dacă atât înainte, cât şi după ea, alţi drepţi au venit pe lume ca un dar dumnezeiesc în urma rugăciunii părinţilor lor, la toţi aceia acest lucru are – la fel ca şi sângele jertfelor vechi faţă de Sângele lui Hristos – doar un statut de prefigurare şi de umbră.Dovada limpede a purităţii depline a Fecioarei încă înainte de Întrupare este aducerea ei la Templu şi intrarea ei în Sfânta Sfintelor cu bucurie, fără niciun fel de jertfe şi ispăşiri, cum făcea o dată pe an arhiereul. I s-a îngăduit să locuiască în locul cel mai sfânt, devenit atât lăcaş al lui Dumnezeu, cât şi locuinţă a Fecioarei, pentru că i s-a recunoscut puritatea şi sfinţenia unice.De asemenea toate prefigurările profeţilor şi toată Scriptura se referă la ea. Fiindcă aici vedem că unirea cu Dumnezeu e cauza tuturor lucrurilor bune din noi, or cauza acestei uniri este Fecioara. Când la sfârşitul operei de creaţie Dumnezeu a spus că toate sunt bune/frumoase (Facere 1,319, El aducea un elogiu anticipat frumuseţii Fecioarei care trebuia să apară la capătul desfăşurării primei creaţii a lui Dumnezeu. Dar şi a doua creaţie a lumii, creaţia cea nouă, apare abia atunci când pământul face să răsară din el în locul vechiului rod al păcatului floarea cea nouă a dreptăţii, pe Fecioara Maria, prin care toată creaţia îşi redobândeşte corpul mai bun, mai curat de orice stricăciune, şi liberatatea unor copii ai lui Dumnezeu, fiindcă numai ea îi aduce preţul de răscumpărare al libertăţii: pe Întâiul-Născut din morţi. Şi aşa din rodul lucrurilor ei, ale Fecioarei, se va sătura de slava Domnului tot pământul (Ps. 103, 13).Împlinând la maximum dorinţa noastră de unire cu Dumnezeu prin aceea că a făcut să avem comuniune cu El în însăşi natura noastră, ea ne-a dăruit fericirea pierdută. Maica Domnului este cerul nou şi pământul nou de care vorbeşte Isaia (Is 65, 17). Este „pământ” pentru că vine din lume, dar unul „nou”, pentru că nu s-a

9

asemănat în nimic cu strămoşii ei, ci s-a făcut un aluat nou şi un nou început pentru neamul omenesc. Este însă mai ales un „cer nou”, pentru că a întrecut cerul atât prin curăţie, cât şi prin măreţie, întrucât L-a cuprins în ea pe Cel de necuprins.

Notă: pentru textele integrale ale omiliilor Sf. Nicolae Cabasila, vezi N. Cabasila, Cuvântările teologice: la Iezechiel-Hristos-Fecioara Maria, Editura Deisis, Sibiu 2010.

V. Predica post-patristică: Sf. Nicolae Cabasila

Despre Sf. Nicolae Cabasila, în afară de faptul că e autorul celebrelor tratate „Despre viaţa în Hristos” şi „Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii”, se ştiu în general puţine lucruri. În acest sens teologia sa omiletică este astăzi aproape total ignorată.Fiind un „isihast laic” şi ilustrând acest „isihasm în lume”, Sf. Nicoale Cabasila a dorit să demonstreze, atât practic, cât şi teoretic, printr-o spiritualitate centrată liturgic şi sacramental, că „viaţa în Hristos” poate fi trăită şi de creştinii din lume, nu doar de monahi. Este vorba de un isihasm în sens larg, înţeles ca o căutare a liniştii şi păcii interioare prin fixarea în meditare a minţii, inimii şi voinţei pe Iisus Domnul, prezent sacramental în fiecare creştin iniţiat şi încorporat în Biserică prin Sf. Taine.În jurul nucleului reprezentat de dipticul „Viaţa în Hristos” şi „Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii” gravitează, însă, un număr de scrieri şi opuscule extrem de diferite, şi care sunt mult mai puţin cunoscute.Un loc special îl ocupă grupul celor nouă Discursuri teologice legate prin tematică de „Viaţa în Hristos”, pe care au pregătit-o sau însoţit-o. Unele dintre ele făcând aluzie la un context liturgic par a fi fost rostite în biserică şi ni-l arată pe teologul Cabasila în postura inedită de predicator laic bizantin.Încercând o clasificare „sui generis”, am putea spune că aceste nouă discursuri (logoi), veritabile tratate teologice în formă oratorică, alcătuiesc trei fascinante „trilogii”:- O trilogie exegetică alcătuită din trei profunde interpretări tipologice ale celebrei viziuni a profetului

Iezechiel, ca prefigurări ale Persoanei şi iconomiei lui Hristos şi a Bisericii Sale;- O trilogie hristologic-soteriologică formată din două discursuri (un logos şi o homilia) la Patimile

mântuitoare şi făcătoare de viaţă ale lui Hristos- În fine, o trilogie mariologică alcătuită din trei discursuri la Naşterea, la Buna Vestire şi la Adormirea

Maicii Domnului.

V.1. Omiliile Sf. Nicolae Cabasila la vedenia profetului Iezechiel: interpretarea profetic-hristologică

Cu aceste omilii, Sf. Nicolae Cabasila relua la sfârşitul epocii bizantine, după aproape o mie de ani, o importanţă tradiţie exegetică patristică asupra cărţii şi figurii lui Iezechiel. Începută cu Sf. Irineu la sf. sec. II – care compara primul cele patru fiinţe vii ale tronului slavei din Iezechiel 1 cu cei patru evanghelişti – continuată cu Origen şi omiliile sale în secolul III, exegeza teologică şi duhovnicească la Iezechiel a înflorit în sec. IV şi V. Astfel, avem omiliile Sf. Ioan Gură de Aur la necuprinsul lui Dumnezeu – sursa principală de inspiraţie a Sf. Nicolae Cabasila – dar şi explicarea mistică a viziunii în prima din cele 50 de „Omilii duhovniceşti” ale avvei Macarie Egipteanul.Întreagă această tradiţie a fost atent studiată recent, rezultatele acestei investigaţii arătând că viziunea din Iezechiel a primit în tradiţia patristică trei serii de interpretări: o lectură tipologică, potrivit căreia carul divin cu cele patru fiinţe vii şi roţile sale este o imagine profetică a revelaţiei lui Hristos în diversitatea Evanghelilor; o lectură teofanic-teologică ca imagine a revelării slavei lui Dumnezeu cu menţinerea ascunzimii fiinţei Lui; şi, în fine, o lectură duhovnicească potrivit căreia carul divin e o imagine a urcuşului mistic al sufletului spre Dumnezeu.În cuvântările sale, Sf. Nicolae cabasila dezvoltă primul tip de lectură patristică a lui Iezechiel, şi anume, cel tipologic-hristologic. Primele două cuvântări au aceeaşi temă: viziunea inaugurală a carului slavei din capitolul I al cărţii profetului, pe care o interpretează în acelaşi sens.Prima cuvântare pare mai degrabă o primă schiţă rapidă a exegezei tipologice a viziunii lui Iezechiel în premisele şi liniile ei esenţiale. Introducerea stabileşte principiul fundamental: venirea în trup a lui Hristos Dumnezeu ca Mântuitor este tema centrală a Scripturilor şi scopul întregii creaţii: toată profeţia şi toată

10

Scriptura trimit la Hristos Mântuitorul oamenilor. Întruparea nu e însă doar tema Scripturilor, dar şi scopul ultim şi cel mai bun al tuturor celor ce sunt. Această ultimă teză Sf. Nicolae Cabasila vrea să evidenţeieze faptul că, Întruparea nu reprezintă un accident rezultat în urma căderii omului, ci Lucrarea sau Opera supremă a lui Dumnezeu şi Sfârşitul creaţiei şi al istoriei.Cu alte cuvinte, Întruparea e Culminaţia şi Adevărul întregii existenţe şi ca atare nu apare la începutul, ci la sfârşitul lucrurilor lui Dumnezeu. Întruparea e gândul prim, suprem şi etern al lui Dumnezeu – şi ca atare nu depinde decât de El Însuşi – dar în timp acest scop etern apare ultimul, ca sfârşitul şi împlinirea creaţiei, şi care nu poate fi altceva decât El Însuşi.Sf. Nicolae Cabasila trece apoi la exegeza propriu-zisă a viziunii lui Iezechiel citită ca o prefigurare în imagini profetice a venirii lui Hristos în trup şi a vestirii ei. Viziunea lui Iezechiel a avut loc în anul al cincelea al captivităţii evreilor lângă râul Chobar din Babilonia, aşa cum venirea lui Hristos pentru a elibera prin apa curăţitoare a Botezului umanitatea ajunsă prin păcat în captivitatea demonilor a avut loc la 5000 de ani după facerea lumii. Carul de foc care vine de la miazănoapte pe nori e Hristos care vine de la tatăl născânus-se din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria. Cele patru fiinţe vii ale carului simbolizează conţinutul propovăduirii şi misunea universală a apostolilor în cele patru colţuri ale lumii. Puşi în mişcare de focul Duhului Sfânt, aceştia Îl vestesc liber pe Hristos ca om (faţa de om), ca preot şi victimă (faţa de viţel), ca împărat al lumii (faţa de leu) şi al cerului (faţa de vultur). Roţile carului şi dubla lor mişcare prefigurau dubla lucrare a lui Hristos, dumnezeiască şi omenească, iar curcubeul de deasupra lui vestea împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii în Hristos realizată prin cruce şi înălţare.Cel de-al doilea discurs desfăşoară în detaliu această lectură tipologic-hristologică a viziunii lui Iezechiel ca icoană profetică a iconomiei mântuitoare a lui Hristos în trup şi a vestirii ei de către apostoli.Explicaţiile sunt aceleaşi, dar Sf. Nicolae Cabasila e atent aici la toate detaliile textului. Astfel, interpretarea timpului, locului şi condiţiilor viziunii (anul al cincelea al captivităţii evreilor la râul Chobar) e completată cu explicarea deschiderii cerului ca simbol al restaurării comuniunii dintre cer şi pământ prin Hristos Care a desfiinţat zidul şi adversitatea dintre ele. Cuvântul şi Mâna lui Dumnezeu apărute Îl arătau pe Hristos ca Logos şi Putere a Tatălui venit pe norul Duhului Sfânt ca să se nască din Fecioară.Cele patru fiinţe simbolizează cele patru colţuri ale lumii în care s-a vestit de apostoli Evanghelia mântuirii lui Hristos şi conţinutul ei teologic: umanitatea (faţa de om), preoţia sacrificială (faţa de viţel), regalitatea (faţa de leu) şi divinitatea (faţa de vultur) Domnului. Roţile carului şi dubla lor mişcare erau o imagine a relaţiei dintre cele două naturi şi lucrări ale lui Hristos, dar şi a rapidităţii răspândirii în lume a propovăduirii apostolilor.O explicare tipologică similară oferă Sf. Nicolae Cabasila într-un al treilea discurs exegetic şi celeilalte celebre viziuni profetice a învierii oaselor uscate de către Iezechiel ca „Fiu al Omului” (Iezechiel 37, 1-14), pericopă citită la sfârşitul deniei din Vinerea Mare. Iezechiel e văzut ca o prefigurare a lui Hristos Însuşi, Singurul care poartă la propriu numele de „Fiu al Omului”. În contempalre profetul realizează anticipat învierea oamenilor, pe care o va realiza Mântuitorul. Oasele uscate risipite pe câmpie arată starea umanităţii căzute în păcat şi moartea spirituală prin dispariţia apei vii a Duhului Sfânt. Purtarea profetului de jur-împrejurul oaselor arată atât pronia divină în general, cât, mai ales, pogorârea, întruparea şi mântuirea oamenilor prin pătimirea lui Hristos.În continuarea explicării viziunii oaselor uscate ca imagine a recreării neamului omenesc, Sf. Nicolae Cabasila dezvoltă o paralelă menită să evidenţieze analogiile între purtarea şi învăţătura lui Iezechiel şi cele ale lui Hristos. Profetul şi Hristos seamnă în primul rând prin comportamentul şi atitudinea lor: ambii dau oamenilor prin cuvântul lui Dumnezeu Duh de viaţă, glasul şi cutremurul care premerg venirii Duhului peste oase sunt o icoană anticipată a strigătului lui Hristos de pe cruce şi al cutremurării iadului la pogorârea în el a sufletului Acestuia, prin care Domnul recreează umanitatea rearticulând-o în Biserica Sa prin Cruce.Dacă pentru Iezechiel oasele uscate sunt toată casa lui Israel secătuită de captivitate, iar învierea lor e restabilirea în patria pământului făgăduinţei, pentru creştini ea este Biserica, iar învierea lor e mântuirea oamenilor.

11

VI. ŞCOALA CATEHETICĂ DIN ALEXANDRIA

Teorii mai recente insistă pe importanţa spirituală a „şcolii catehetice” din Alexandria, care ar fi fost mai puţin o „şcoală”, cât mai degrabă un grup strâns în jurul unui personaj ilustru care ar putea asigura o iniţiere de calitate în creştinism. Avem astfel în Alexandria o instituţie unică: literatura de specialitate nu aminteşte de o „şcoală a Romei”, nici de o „şcoală a Ierusalimului”, nici măcar de o „şcoală a Atenei”, similare în istoria primară a Bisericii. Dacă semnificaţia „şcolii catehetice din Alexandria” este încă subiect de dispută, insistându-se fie pe caracterul informativ, fie pe caracterul formativ al acesteia, fără îndoială numele predecesorilor lui Origen la conducerea şcolii sunt cunoscuţi: Panten şi Clement.Mai mult, relaţia profesor-elev/maestru-ucenic în şcoala catehetică din Alexandria, de la Panten la Clement şi apoi la Origen provine dintr-o tradiţie orală. De vreme ce sursa principală a cronologiei şcolii se bazează pe tradiţii orale, de multe ori ideile noastre sunt anacronice cu privire la ceea ce trebuie să însemne o şcoală. Reprezentările cu privire la Panten-Clement-origen în termenii unei succesiuni magisteriale şi chiar în afirmarea existenţei unei instituţii catehetice unice în tot acest timp sunt anacronice.De aceea, o abordare mai echilibrată a etapelor timpurii ale activităţii catehetice numite de Eusebiu de Cezareea „şcoala catehetică din Alexandria” trebuie să constea într-o îmbinare a analizei istorice a succesiunii conducătorilor şcolii, precum şi o analiză a programelor folosite de aceştia. Cu alte cuvinte, acceptarea tradiţiei instituţionale nu implică negarea tradiţiei doctrinare prezentă în diferitele şcoli particulare existente în acelaşi timp.Statutul instituţional al şcolii poate fi împărţit astfel:

1. De la Panten la Origen – caracterul preinstituţional2. Origen – naşterea instituţiei3. De la Heracla la Dionisie din Alexandria – etapa instituţională

VI.1. Metoda alegorică de interpretare a Sf. Scripturi la Origen

În exegeza biblică, Origen ocupă un loc important, fiind socotit întemeietorul exegezei sistematice (aproape 80% din opera lui Origen este alcătuită din comentarii la cărţile Sfintei Scripturi).Vorbind despre sensul Sf. Scripturi, Origen pleacă de la analogia cu un organism viu, care are trup, suflet şi duh. Astfel, pentru teologul alexandrin, sensul textelor scripturistice este şi el triplu: istoric (trupesc), moral (sufletesc) şi spiritual (duhovnicesc): „De trei ori trebuie să-ţi scrii în suflet cugetările Sfintei Scripturi: în primul rând şi omul cel mai simplu trebuie zidit pe cartea Scripturii, căci aşa numim noi înţelesul cel mai apropriat; în al doilea rând, cel care este ceva mai progresat, să fie şi el oarecum educat prin <sufletul> său; iar în al treilea rând şi cel desăvârşit să se asemene cu cei despre care vorbeşte Apostolul: Înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, adică legea duhovnicească, despre care ştim că este umbra bunurilor viitoare. Căci aşa cum este omul format din trup, din suflet şi duh, tot aşa stăm şi cu Scriptura, pe care, în purtarea Sa de grijă, ne-a dat-o Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor” (Despre Principii). Sensul literal, trupesc rămâne baza celui duhovnicesc, atât în lucrările de exegeză ale Vechiului Testament, cât şi în cele ale Noului Testament.Operele exegetice ale lui Origen se împart şi ele în trei mari categorii: scolii, omilii şi comentarii. Dacă scoliile au vedere sensul istoric, omiliile pe cel moral, comentariile la Sf. Scriptură urmăresc sensul duhovnicesc. De altfel, prin succesiunea celor trei denumiri – literal, moral şi mistic – se indică progresul în înţelegerea Scripturii.Pentru a înţelege mai bine aceste consideraţii teoretice, să plecăm de la unele exemple extrase din Omiliile sale la Facere şi la Ieşire. De pildă, atunci când vorbeşte despre distrugerea celor două cetăţi, Sodoma şi Gomora şi despre fuga lui Lor, împreună cu familia lui, Origen oferă o tâlcuire mai profundă, duhovnicească. Fiindcă, spune el, „legea este duhovnicească, iar cele ce se întâmplau celor din vechime, li se întâmplau în preînchipurie”. Lot simbolizează gândul raţional şi spiritul bărbătesc, iar femeia este imaginea cărnii. Soţia lui Lot a fost pedepsită, pentru că a privit înapoi: „Carnea este cea care priveşte întotdeauna către vicii: când spiritul tinde spre mântuire, ea le priveşte pe cele din urmă şi cere plăceri”. Faptul că femeia lui Lot a fost făcută stană de sare, arată lipsa ei de înţelepciune. Origen tâlcuieşte şi altfel acest episod biblic. Pentru el, Lot este o figură a Legii. Soţia sa este „acel popor care a ieşit din Egipt...Dorind însă cărnurile

12

lăsate în urmă..., a privit înapoi...Acolo Legea s-a pierdut şi a părăsit acel prim popor, după cum Lot şi-a pierdut şi şi-a părăsit soţia, care priveşte înapoi” (Omilii V la Facere).O altă întreită tâlcuire dă Origen, atunci când vorbeşte despre porunca lui faraon de a fi ucis toţi pruncii de parte bărbătească ai evreilor, de către moaşele egiptene. „Naraţiunea istoriei” este greu de înţeles despre cele două moaşe, Sefora şi Fua. Dacă exegeza literală dă o explicaţie ambiguă, pentru Origen „toate au fost scrise nu pentru istorisirea celor de odinioară, ci spre instruirea şi folosul nostru, astfel încât, înţelegem că cele citite se întâmplă...în fiecare dintre noi”. Regele egiptean, faraonul simbolizează pe „conducătorul acestei lumi”, care nu vrea să fie lăsaţi să trăiască pruncii de parte bărbătească, ci numai cei de parte femeiască, adică afectele trupului, în general, trupul. Bărbatul este „gândirea raţională şi duhul înţelegător”. Faraonul dispreţuieşte gândirea raţională, prin care omul se poate ridica spre înţelegerea lui Dumnezeu. Origen evidenţiază şi tâlcuirea morală a celor întâmplate atunci. Căci atunci când noi vedem pe oamenii care îşi trăiesc viaţa în lux, în ospeţe şi în desfătări, atunci să ştim că în ei a fost omorâtă partea bărbătească, de către faraon, lăsându-i să vieţuiască numai după partea femeiască. Când însă un om îşi întoarce ochii spre Dumnezeu şi vieţuieşte în chip virtuos, atunci faraonul vrea ca el să piară. Moaşele egiptene simbolizează instrucţia raţională, care îi educă pe toţi oamenii deopotrivă, pe bărbaţi, ca şi pe femei. Dacă cineva are într-însul spirit bărbătesc, atunci el se ridică spre cercetarea celor cereşti.Origen este conştient de faptul că limbajul Scripturii, ca rod al revelaţiei, nu poate fi întru totul tradus prin limbajul nostru comun, astfel încât, teologul alexandrin a fost adeptul unei tâlcuiri duhovniceşti a Scripturii: „Cine se apropie de aceste citiri (Scriptura), acela nu va găsi în textele evanghelice numai lucruri simple, cum cred unii”. Pentru creştinii simpli, cele care s-au petrecut sunt simple istorisiri. Dar pentru cei care vor să înţeleagă Scriptura „mai adânc”, pentru aceia „Evanghelia ascunde adevăruri pline de înţelepciune şi vrednice de Cuvântul Domnului” (Cartea a X-a la Matei). Origen îndeamnă aşadar ca Scriptura să fie citită nu numai după litera ei, pentru că altfel am pierde esenţialul. Fiindcă în spatele literei se ascunde spiritul ei. De aici şi necesitatea ridicării noastre spre un înţeles duhovnicesc.Metoda folosită de marele alexandrin, în vasta sa operă exegetică, a fost prin urmare una alegorică.Pentru Origen, primul nivel de lectură a Scripturii este umbră, imagine, reflectare a adevărului, ce devine evident la o lectură spirituală, duhovnicească. De aceea, îndeamnă: „Înţelegeţi că cele scrise în cărţile sfinte sunt figuri: examinaţi şi cunoaşteţi cele spuse ca duhovniceşti şi nu carnale.căci dacă le veţi lua drept carnale, ele vă rănesc, nu vă hrănesc...Nu doar în Vechiul Testament se află litera care ucide, există şi în Noul Testament litera care ucide pe cel ce percepe cele spuse într-un mod neduhovnicesc” (Omilia VII, 5 la Levitic).Limbajul Scripturii, înţeles corect, ne orientează spre ceea ce este mai presus de trup, spre spiritual, duhovnicesc. De aceea, nu fuga de litera Scripturii este soluţia propusă, ci ridicarea deasupra ei, orientarea spre veacul ce va să fie. Iar alegoria devine modalitatea proprie pentru lectura potrivită a Scripturii. Căci Scriptura, printr-o lectură duhovnicească, conformă cu intenţia autorului ei, descrie la fiecare pas relaţia dintre Dumnezeu şi om.

VI.2. Exemple de tâlcuire alegorică-duhovnicească la Origen

La o lectură a Omiliilor lui Origen la Facere întâlnim nenumărate exemple de tâlcuire alegorică. De pildă, tâlcuind versetul: „La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”, Origen spune că cerul e mintea noastră, omul duhovnicesc, care vede şi contemplă pe Dumnezeu, iar „tăria” (cerul corporal) este omul vizibil, trupesc (de altfel, pentru Origen toate cele pe care Dumnezeu le-a creat constau din duh şi trup).„Apoi a zis Dumnezeu: <Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!>”:- Tăria este mintea sau inima omului: dacă mintea este luminată de Hristos, atunci avem acele „fiinţe

cu viaţă în ele” (virtuţile, gândurile bune), iar dacă mintea nu este luminată de Hristos avem acele „păsări care zboară pe pământ” (patimile, gândurile rele). Mai departe aflăm că Dumnezeu a făcut fiarele sălbatice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine:

- Târâtoare după felul lor = patimile trupeşti sau sufleteşti

13

Cu privire la acest verset Origen se întreabă: de ce Dumnezeu a zis că aceste fiare sălbatice şi târâtoare ale pământului sunt bune, atâta timp cât acestea sunt înţelese ca fiind gândurile rele? Răspunsul pe care îl dă este următorul: pentru sfinţi ispitele (gândurile rele) sunt bune, deoarece pentru ei ele devin prilej de sfinţire şi mai mare: după ce ai învins o patimă primeşti o slavă şi mai mare de la Dumnezeu. De ce însă nu s-a scris: „Şi a spus Dumnezeu că sunt bune”, ci a văzut Dumnezeu că sunt bune? A văzut adică rostl şi utilitatea lor, şi anume că, ispitele fiind rele ele îi pot face pei buni şi mai buni.De asemenea, tâlcuind versetul: „Şi a făcut Dumnezeu balenele mari...” (Facere 1,31), Origen vede în aceste animale marine „cugetările lipsite de evlavie şi gândurile nelegiuite”.În acelaşi sens este interpretat şi versetul următor: „Şi a zis Dumnezeu: <Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor>”. Ceea ce dă la iveală apele trebuie să fie înţelese ca mişcări şi gânduri ale minţii noastre, care ies la iveală din adâncul inimii.Dumnezeu l-a binecuvântat pe om ca să stăpânească peste toate vieţuitoarele pământului, ale mării şi ale văzduhului. „După alegorie, prin peşti, zburătoare, însufleţite şi târâtoare ale pământului, mi se par a fi arătate...ori cele care ies din simţirea sufletului şi din cugetarea inimii, ori cele care se iscă din dorinţele trupeşti şi din mişcările cărnii” (Omilii la Facere, 16). Mergând mai departe cu interpretarea alegorică a textelor veterotestamentare, vedem cum, de pildă, Origen explică sensul darului pe care Avraam îl oferă lui Agar şi lui Ismael, atunci când ei sunt alungaţi şi trebuie să plece. Ei primesc un burduf de apă, fiindcă copilul nu putea să scoată apă din puţ: „Burduful este litera Legii, din care bea acel popor carnal şi de unde îşi ia înţelegerea. Această literă îl trădează adesea şi nu poate da explicaţii...” (Omilia VII, 5 la Facere).În aceeaşi carte a Facerii se aminteşte că sluga patriarhului Avraam a mers în ţară străină, ca să caute fiului lui, Isaac, soţie. A găsit-o pe Rebeca, nume care înseamnă „răbdare”. Rebeca a zămislit doi fii: pe Iacov şi pe Esau. Urmaşii lui Iacov îi vor învinge pe cei ai lui Esau, „adică Biserica va învinge sinagoga”. Exegeza lui Origen nu se opreşte însă aici, ci este mult mai profundă, urmărind zidirea noastră duhovnicească. Pentru marele scriitor alexandrin „fiecare cuvânt al Scripturii divine” este asemenea unei seminţe care, aruncată în pământ se ramifică înmulţit şi dă rod, „cu atât mai mult cu cât un agricultor iscusit va dedica mai multă muncă seminţelor, ori se va bucura de avantajul unui pământ mai fertil”. Origen este permanent preocupat, şi mărturiseşte aceasta, să înţeleagă, să pătrundă cuvintele Scripturii „în mod duhovnicesc”, „scrutând” cu atenţie acele cuvinte. Tâlcuind cuvintele: „A murit Iosif şi toţi fraţii lui şi toată acea generaţie. Însă fiii lui Israel au sporit şi s-au înmulţit...”, Origen vede în aceasta semnificaţia lor morală, care „zideşte sufletele ascultătorilor”. După moartea lui Iosif, poporul evreu rămânând în Egipt, începe să se lupte cu ostilitatea faraonului. Lumea noastră se numeşte „figurat” Egipt. Regele Egiptului este conducătorul lumii. Scriitorul alexandrin concluzionează: „Când vei vedea oameni ce îşi petrec viaţa în voluptate şi delicii..., să ştii că în aceştia regele Egiptului îi omoară pe cei de parte bărbătească şi le lasă în viaţă pe cele de parte femeiască”. Însă cel care iubeşte cumpătarea, fuge de excese, se îngrijeşte de virtute, este urmărit de faraon, spre a fi ucis. „Din această pricină, slujitorii lui Dumnezeu...sunt în această lume dispreţuiţi şi respinşi”Fiica faraonului, care îl salvează pe Moise, „poate fi considerată Biserica, ce se adună dintre neamuri”. Ea vine la ape, ca să se spele de păcatele pe care le deprinsese în casa tatălui său. I se face milă de prunc. În mod similar „această Biserică, ce vine din neamuri, descoperă că Moise, aruncat de către ai săi şi aflat la vedere, zace...Moise este numit Legea...Venind deci Biserica la apele botezului, a ridicat chiar Legea, lege care era totuşi închisă în coş, acoperită cu smoală şi bitum...Era întinată de înţelesurile comune şi ruşinoase ale evreilor”.Moise vine în Egipt şi poartă toiagul, cu care biciueşte şi îndreaptă Egiptul, cu cele zece plăgi: „Acest Moise este Legea lui Dumnezeu, care a fost dată acestei lumi ca să o îndrepte şi să o reformeze prin cele zece plăgi, adică prin cele zece porunci, care sunt cuprinse în Decalog”.Călătoria evreilor, după plecarea din Egipt şi cetăţile prin care trec, cu numele lor, au la Origen o semnificaţie complexă. Părăsirea Egiptului este echivalentă cu părăsirea faptelor întunecate ale acestei lumi şi ieşirea din întunericul greşelilor şi al păcatelor. Evreii au plecat din Ramesse, care se tâlcuieşte „rosătura moliei”, astfel încât, „dacă vrei să ajungi acolo unde Domnul îţi este căpetenie...ieşi şi pleacă din Ramesse. Să nu strângi comori acolo unde molia le mănâncă şi unde hoţii le sapă şi le fură...Aceasta înseamnă să ieşi din Ramesse: a-L urma pe Hristos” (Omilia a V-a la Ieşire).

14

De asemenea, în pustiu, poporul evreu a însetat şi murmura împotriva lui Moise. Există însă mai multe feluri de sete, spune origen. Fiecare om are propria lui sete. Fericiţi sunt cei care însetează, după Cuvântul Dmnului, după dreptate. Păcătoşii suferă de setea de a auzi cuvântul lui Dumnezeu. Moise loveşte piatra cu toiagul, iar din piatră izvorăşte apă. Piatra aceasta este Hristos, căci „Hristos, lovit şi adus pe cruce, a produs izvoarele Noului Testament...Era necesar, aşadar, ca El să fie lovit, căci dacă nu ar fi fost lovit şi nu ar fi ieşit din coasta Lui apă şi sânge, noi toţi am pătimi setea cuvântului lui Dumnezeu”.Am prezentat aici doar câteva dintre numeroasele exemple, în care Origen excelează prin exegeza sa alegorică, evidenţiindu-se ca un exponent de marcă al acestei metode a Sfintei Scripturi.

Text (1) de comentat: „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă apele de ape!” (Facere 1,6)...”Tăria a numit-o Dumnezeu cer” (Facere 1,8).

Idei ajutătoare:- Cerul – cerul duhovnicesc, adică mintea noastră (omul duhovnicesc care vede şi contemplă pe

Dumnezeu)- Tăria – cerul corporal, fizic (omul exterior, vizibil, corporal)- Apele de sub cer – păcatele şi viciile trupului nostru- Uscat – trupul robit de patimi- Pământ – trupul virtuos, care poate aduce rod lui Dumnezeu

Text (2) de comentat: „Apoi a zis Dumnezeu: «Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” (Facere 1, 20)... „A făcut Dumnezeu animalele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facere 1, 21)

Idei ajutătoare:- Târâtoare – cugetările rele, patimile- Zburătoare – cugetările bune, virtuţile- Animalele mari din ape – gândurile rele- Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune – pt. sfinţi, cele ce le stau împotrivă sunt bune, căci pot să le

învingă şi după ce le vor fi învins, primesc o mai mare slavă de la Dumnezeu

Text (3) de comentat: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului...” ... „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat şi femeie” (Facere 1, 27)

Idei ajutătoare:- Eva – făcută din coasta lui Adam (coasta este o parte de lângă inimă)- Inima lui Adam este o inimă de fiu, ea exprimă filiaţia- Analogia între Eva şi Fecioara Maria: Eva nu este jumătatea lui Adam, ci ea reprezintă Taina

Chipului Naşterii (Eva – viaţă). În ceea ce o priveşte pe Maria, Hristos pe Cruce fiind, a numit-o pe Maica Sa „Femeie”, astfel încât îi conferă definitiv o maternitate în raport cu oamenii.

- Analogia întra Adam şi Iisus Hristos- Analogia între Facere 2-3 şi Ioan 19:Facere 2-3 Ioan 19- Somnul lui Adam Moartea lui Hristos- Eva (Viaţă) este creată Apa şi sângele ţâşnesc din coasta lui Hristos din coasta lui Adam - Grădina raiului Grădina în care se află mormântul- Pomul Raiului Pomul Crucii - Judecata făcută de Dumnezeu Judecata lumii şi a stăpânitorului eiŞarpelui

15

Cu alte cuvinte Hristos reia pe Golgota toate evenimentele care, cf. Facerii 2-3 au fost anunţate chiar la începutul istoriei omenirii.

(Pentru o interpretare şi înţelegere exhaustivă a celor texte ale lui Origen, a se citi: Origen, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, Ed. Polirom, 2006)

SUBIECTE:

1. Cateheză, kerygmă şi omilie: precizări terminologice

2. Predica patristică: Sf. Grigorie de Nazianz

3. Predica patristică: Sf. Ioan Gură de Aur

4. Predica post-patristică: Sf. Ioan Damaschin

5. Sf. Ioan Damaschin: Omilia la Schimbarea la Faţă a Domnului

6. Sf. Ioan Damaschin: Omiliile la Adormirea Maicii Domnului

7. Sf. Ioan Damaschin: Omilia exegetică la Pătimirea lui Iisus Hristos

8. Sf. Ioan Damaschin: Omilie la Naşterea Domnului

9. Predica post-patristică: Sf. Nicolae Cabasila

10. Omiliile Sf. Nicolae Cabasila la vedenia profetului Iezechie: interpretarea profetic-hristologică

11. Metoda alegorică de interpretare a Sf. Scripturi la Origen

12. Elemente de tâlcuire alegorică duhovnicească la Origen

13. Textul (1) de comentat la Origen

14. Textul (2) de comentat la Origen

15. Textul (3) de comentat la Origen

16