DEFINIREA TOXICOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ Şl RELAŢIILE El CU ALTE DOMENII DE STUDII

Etimologic se poate defini ca ştiinţa care se ocupă de toxici. Este o disciplină cu baze atât biologice cât şi chimice puternice. Toxicologia are o sferă destul de largă de preocupări plecând de la prepararea unor substanţe toxice necesare precum substanţele antidăunători (pestidde) şi substanţele toxice de luptă (STL) şi, continuând cu studiul proprietăţilor fizico-chimice şi termodinamice şi al „parcursului" în organism al oricăror substanţe străine acestuia (xenobiotice) de la pătrundere până la eliminare (toxicocinetică), cu punerea la punct a metodelor de identificare şi dozare a xenobioticelor şi metaboliţilor acestora, cu stabilirea mecanismelor de acţiune toxică la nivel molecular şi celular şi, terminând cu combaterea şi prevenirea efectelor toxice ale xenobioticelor.

Farmacistul este singurul specialist care are la îndemână toate instrumentele necesare acestor studii complexe. El este singurul capabil să „vizualizeze" drumul parcurs de un xenobiotic în organism (aşa cum o face cu medicamentele în vederea optimizării acţiunii lor terapeutice), slujindu-se de o etapă importantă a acestuia şi anume biotransformarea pentru a înţelege mecanismele intime de acţiune toxică, activările toxice şi detoxifierile efectuate de sistemele enzimatice din organism.

Domeniile de specialitate înrudite, care se află într-o relaţie dinamică cu eco toxicologia si cu toxicologia -reciproc profitabilă sunt:

- chimia legală : stabileşte cauzele intoxicaţiei, procedează la identificarea şidozarea toxicului şi consfinţeşte în general toate acestea într-un raport de expertiză;

- farmacologia : multe din mecanismele de acţiune farmacodinamică explică şi acţiuneatoxică, multe acţiuni toxice sunt exacerbarea unor efecte farmacodinamice;

- biochimia : asigură cunoaşterea sistemelor enzimatice, a inducţiei şi inhibiţieienzimatice care este indispensabilă pentru lămuriri şi precizări pentru transformareaxenobioticelor ca şi pentru explicarea mecanismelor de acţiune toxică;

- morfo- si fiziopatologia: contribuie prin descrierea modificărilor patologice şifuncţionale a sistemelor şi organelor;

- chimia substanţelor naturale şi de sinteză farmaceutică): asigură cunoaşterea unor aspecte oncogenetice şi filogenetice,structura şi proprietăţile fizico-chimice ale xenobioticelor naturale şi de sinteză; -

- terapia intensivă a intoxicaţiilor acute ca parte integrantă a toxicologieichimice: stabileşte diagnosticul şi măsurile de tratament de urgenţă şi antidotic încazurile de intoxicaţii acute accidentale sau de suicid;

- medicina muncii : dă indicaţii asupra modalităţilor de diagnostic şi tratamental intoxicaţiilor profesionale (cronice);

- laboratorul clinic : furnizează metodele de determinare a unor parametribiochimici uzuali, frecvent modificaţi în intoxicaţii acute sau cronice;

- chimia analitică : asigură arsenalul de bază al metodelor de identificare şi dozare axenobioticelor rămânând ca acestea să fie selecţionate, adaptate sau chiar remodelatepentru a corespunde cerinţelor analizei toxicologice, şi anume determinarea de cantităţiinfinitezimale de substanţă (de ordinul y sau chiar mai mic), inclusiv în probe biologice;

- genetică şi imunologie: asigură abordarea cauzelor cancerogenezei şimutagenezei precum şi aspectelor imunotoxicologice (instalarea hepatitei toxice imune);

- psihologie si psihiatrie care permit înţelegerea fenomenelor de obişnuinţă şidependenţă în toxicomanii.

Din această desfăşurare de domenii adiacente reiese şi abordarea mai dificilă a studiului toxicologiei de către specialişti cu un bagaj sumar de cunoştinţe în direcţiile menţionate.

Din numărul mare de xenobiotice studiate până în prezent sub aspectele lor toxicologice, substanţele medicamentoase reprezintă un număr relativ mic (circa 10%). Se

înţelege de ce toxicologia nu poate fi considerată o variantă de farmacologie pentru doze toxice.

Problema se complică dacă ţinem seama că potenţialul toxic al unei substanţe depinde nu numai de structura, proprietăţile ei şi cantitatea pătrunsă în organism, ci şi de frecvenţa de contact a organismului cu xenobioticul, starea normală sau patologică a organismului care a suferit impactul toxic, particularităţi de metabolism - dintre care cele de biotransformare sunt cele mai importante asocieri generatoare de sinergisme şi antagonisme.

În raport cu toxicologia „clasică", toxicologia modernă se preocupă atât de caracterizarea toxicului şi precizarea acţiunilor lui asupra organismelor vii (afectarea toxică a unor specii animale sau vegetale se răsfrânge şi asupra omului) cât şi de prevenirea, eliminarea sau cel puţin discernerea a ceea ce este dăunător pentru organismul viu din mediul înconjurător.Ea aprofundează deci relaţiile toxic - organism viu şi toxic - mediu înconjurător - organism viu.

Ca urmare, toxicologia are şi un rol social foarte important, subliniat de un reprezentant de frunte al şcolii franceze de toxicologie, profesor R. Fabre: .toxicologia este o ştiinţă socială binefăcătoare care caută să asigure protecţia oamenilor împotriva pericolelor de intoxicare la care se expun în timpul vieţii şi activităţii lor*. Un alt mare toxicolog francez, R. Truhant afirmă că ea are misiunea de a face «munca inofensivă pentru viaţă şi să menţină viaţa pentru muncă", caracterizare care însă limitează valenţele acestei ştiinţe complexe la toxicologia ocupaţională.

Preocupările de bază ale ştiinţelor toxicologice ar putea fi rezumate şi schematizate astfel:

în aceşti termeni s-au pus bazele toxicologiei moderne (anii 60' - 70'). în prezent

putem vorbi de delimitarea unor subdirecţii în ştiinţele toxicologice, cu tendinţa de a deveni de sine stătătoare:

1) Toxicologia medico-legală (chimia legală) este cea mai veche ramură atoxicologiei ea luând naştere din necesitatea de a dovedi crima prin otrăvire- şl de a odiferenţia, eventual, de suicidul prin otrăvire. De altfel, sensul cuvântului otravă estelegat de contextul folosirii unui toxic: crima şl sinuciderea, intoxicaţii cw caracterintenţional.

Lucrarea lui Hahnemann din 1786 „Asupra otrăvirilor cu arsen: cercetarea şi determinarea lui pentru justiţie" ne lămureşte că toxicologia medico-legală s-a întemeiat ştiinţific şi organizatoric sub imperiul necesităţii.

Necesitatea ca societatea să dea o replică judiciară crimelor prin folosirea

substanţelor toxice („otrăvuri" şi de aici „crime prin otrăvire") a fost imperioasă în diferite perioade ale istoriei, dar punerea în operă a acestei necesităţi nu s-a putut face efectiv decât începând cu perioada premodernă o dată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice şi chimice adiacente (începând cu sfârşitul primei jumătăţi a sec. al XIX -lea).

Organizatoric, în România, acest domeniu dispune de Institutul de Medicină Legală din Bucureşti şi un număr de 15 Laboratoare de medicină legală ca sediul în oraşele reprezentative pentru fiecare din fostele regiuni ale ţării (o „regiune" are un număr de 2 - 3 judeţe). în cadrul fiecăreia din aceste unităţi există un „Laborator de toxicologie" (de unde şi numele de chimie legală) Una dintre preocupările de rutină ale acestora este determinarea alcoolemiei, dar tot zilnic se efectuează analize pe corpuri delicte sau probe biologice pentru diverse substanţe toxice, în scopul confirmării sau infirmării caracterului intenţional (crime, sinucideri) sau neintenţional (intoxicaţii accidentale) al unor intoxicaţii care au condus la deces. Sunt analizate şi probe biologice (sânge, urină) ale unor persoane care au suspiciunea că li s-au dat substanţe toxice.

2) Toxicologia ocupatlonală (profesională) studiază intoxicaţiile acute şicronice cauzate de substanţele cu care se lucrează în sectoare industriale sauagricole, elaborează măsuri de prevenire şi protecţie, stabileşte limitele detolerabilitate şi concentraţiile maxime admise.Cea mai importantă parte a acesteia o reprezintă toxicologia industrială, care are ca obiectiv, în principal bolile profesionale, datorate lucrului în sectoare în care nu se respectă în totalitate normele de protecţie a muncii (în cadrul cărora măsurile pentru epurarea atmosferei din halele industriale, necesare atât pentru muncitori cât şi pentru locuitorii din împrejurimi).Se urmăreşte şi „ponderea" etiologică a unor noxe industriale depăşite sau nu în ansamblul cauzelor de producere a unor boli degenerative cronice (cancer, Parkinson, polinevrite, etc).

3) Toxicologia clinică stabileşte diagnosticul şi aplică măsurile terapeuticeurgente pentru resuscitarea şi recuperarea celui intoxicat acut. De rapiditateadiagnosticării depinde în mare măsură salvarea victimei. în acest scop un rolimportant îl joacă alături de clinician şi specialistul în toxicologie analitică.

4) Toxicologia medicamentelor se ocupă cu verificarea preclinică (deci peanimale de experienţă) a medicamentelor noi sub aspectul inocuităţii, toleranţei şiacţiunilor secundare; acestea din urmă se pot depista prin administrarea desupradoze în experimente animale. Se poate pune şi problema verificării şi clarificăriiprin experienţe pe animale a periculozităţii unor efecte secundare observate la om încazul unor medicamente deja introduse în terapeutică.Toate aceste informaţii constituie părţi ale dosarului farmaco-toxicologic, necesar - alături de cel clinic şi chimico-farmaceutic - la autorizarea sau reautorizarea de punere pe piaţă a unui medicament, fie el şi un generic.

5) Toxicologia Impurităţilor aerului analizează acţiunea noxelor aflate înatmosfera generală (comunală), precum şi limitele de tolerabilitate a acestora;instituie măsurile restrictive faţă de poluarea atmosferei, mai ales când aceasta îşiare „originea" în unităţi industriale din vecinătate.Este o parte importantă a toxicologiei comunale (care se mai ocupă şi de apa potabilă, apele reziduale, sol).

6) Ecotoxlcologia studiază acţiunea nocivă a diferitelor substanţe chimiceasupra ecosistemului (aer, sol, apă, plante, animale) în corelaţie cu „replicile"factorilor de mediu alteraţi asupra omului. Ea este o zonă specializată în cadrultoxicologiei mediului înconjurător (aceasta se concentrează asupra impactuluipoluanţilor chimici din mediul înconjurător asupra organismelor biologice).Ecotoxicologia se focalizează mai specific asupra impactului substanţelor chimiceasupra dinamicii populaţiei într-un ecosistem. Transportul, soarta şi interacţiunile substanţelor chimice în mediul înconjurător constituie un component critic atât al toxicologiei mediului înconjurător cât şi al ecotoxicologiei.

7) Toxicologia alimentară este o parte a toxicologiei sanitare şi studiază

acţiunea nocivă a aditivilor alimentari naturali sau sintetici adăugaţi ca agenţi deconservare (acid saiidiic, antioxidanţi, etc.) sau de optimizare a aspectului ^coloranţialimentari, nitraţi pentru a da culoarea roz cărnii şi preparatelor din carne,edulcoranţi, arome diverse, emulgatori, materii de „umplere", pe scunfceea cenumim curent E-uri). De asemenea, urmăreşte şi reglementează concentraţiapesticidelor remanente în alimente, cercetează eventuala prezenţă a unormicotoxine (aflatoxina Bi, hepatocancerigenă, ochratoxlnele, nefrotoxice, patulinadin sucuri de mere care este neurotoxică) produse de unele mucegaiuri precum şiprezenţa unor impurităţi în apa potabilă.

Diagnostichează prin intermediul analizei alimentelor infestate, botulismul . care alături de tetanos constituie singurele Intoxicaţii bacteriene care fac obiectul toxicologiei; boala apare în urma consumării de alimente contaminate cu toxina botulinică, produsă de Bacillus bolinicum anterior ingerării (toxina bacilului tetanic are tot o provenienţă „exogenă" fiind emisă de bacteria aflată la „poarta de intrare", adică în plagă).

Toxiinfecţiile alimentare nu sunt apanajul toxicologiei întrucât se produc în urma consumării de alimente contaminate cu bacterii care se dezvoltă în organismul uman excretând toxine (de ex. Escherichia coli, Salmonella, Staphiloccocuşţ etc).

8) Toxicologia pesticidelor se ocupă cu estimarea gradului de toxicitate şipericulozitate a acestora în condiţiile de utilizare, şi stabilirea măsurilor de protecţie.Printre acestea se numără şi impunerea unui interval de timp, de la ultima aplicare apestiddulul (insecticid, fungicid, rodenticid, erbidd) şi recoltarea plantei sau fructelorsau legumelor respective. Verificarea respectării acestor norme se face prindeterminarea conţinutului procentual de pesticide reziduale.

9) Toxicologia comportamentală studiază efectele substanţelor toxiceasupra comportamentului uman şl animal. Este domeniul în care se încadrează şitoxicologia abuzului şl dependenţei de substanţe stupefiante si halucinogene ,întrucât modificările comportamentale din toxicomanii au un impact puternic atâtasupra individului cât şi asupra societăţii.

10) Toxicologia cosmeticelor studiază compatibilitatea şi efectelesecundare locale şi eventual slstemice ale componentelor acestor preparate.

2. ISTORICUL TOXICOLOGIEI„ Nu se poate aborda şi stăpâni o ştiinţă până când nu i se cunoaşte istoria" Auguste Comte

Cele mai vechi informaţii „toxicologice" ne duc către oamenii cei mai timpurii care foloseau veninuri de animale şi extracte de plante pentru vânătoare, luptă şi asasinate.

Herodot, supranumit „părintele istoriei", afirmă că şi geţii cunoşteau aceste utilizări ale otrăvurilor.

Papirusul Ebers (circa 1500 î.e.n.) conţine informaţii care se referă la mai multe otrăvuri recunoscute, incluzând cucuta (otrava de stat a grecilor, „ghilotina greacă"), acotinum (o otravă de „săgeată" la chinezi), opiu (folosit atât ca o otravă cât şi ca un antidot) şi metale astfel ca plumb, cupru şi stibiu. Aceasta este de asemenea o indicaţie că erau cunoscute plante conţinând substanţe similare alcaloizilor din digitală şi beladonă.

Hippocrates (circa 400 î.e.n.) adaugă un număr de otrăvuri şi principii de toxicologie clinică având legătură cu biodisponibilitatea în terapie şi supradozarea.

în literatura vechii Grecii (Elada) există mai multe referiri la otrăvuri şi folosirea lor. Astfel, după Plutarh, Themistocles s-ar fi otrăvit cu sânge putrefiat de taur (în care desigur se formaseră ptomaine şi toxine ale microorganismelor), otravă la modă la atenieni, în acea vreme. Unele interpretări sunt date de Homer (circa 600 î.e.n.) care arată că Odisseus obţinea otrăvuri pentru săgeţi.

Theophrastus (370 - 286 î.e.n.), un student al iui Aristotel, include numeroase referinţe

în legătură cu plantele otrăvitoare în .De Historia Plantarum".Dioscorides . un fizician grec la curtea împăratului Nero (37 - 68 e.n.) este primul

care încearcă o clasificare a otrăvurilor care era însoţită de descrieri şi desene. Această clasificare în otrăvuri minerale, animale şi din plante nu numai că rămâne un standard pentru 16 secole dar este şi în epoca modernă o clasificare acceptabilă.

Din vremea lui Nero ne parvin informaţii despre o otrăvitoare celebră în acele vremuri, Locusta, de care mama împăratului, Agrippina s-a folosit pentru a-i netezi fiului accesul la tron. Cu ajutorul ei, Nero i-a omorât şi pe Brittanicus; acesta a ajuns însă în cele din urmă să se teamă de Locusta şi a ordonat asasinarea ei.

Este probabil că cel mai bine cunoscut recipient pentru otravă a fost utilizat cao metodă de stat la execuţia lui Socrates (470 - 399 î.e.n.); această cupă cu extractde cucută a fost estimată cu siguranţă ca fiind doza potrivită. Descriereamanifestărilor intoxicaţiei acute cu extract de cucută făcută de Platon careta asistatla execuţie rămâne valabilă şi astăzi.

În cazul lui Socrates a fost vorba de o sinucidere impusă („favoare" făcută nobililor care urmau să fie executaţi), dar în Grecia antică otrăvirea era un mijloc legal de sinucidere: cel care dorea acest lucru se prezenta în faţa Areopagului (sfatul înţelepţilor, un fel de senat) şi îşi expunea motivele; dacă 1 se aproba gestul, i se dădea băutură din cucută, dar dacă nu I se dădea consimţământul şi totuşi acesta se sinucidea era considerat trădător, fiind repudiat şl chiar damnat, deoarece se aprecia că oricare membru al comunităţii aparţinea cetăţii.

. Otrava era folosită pentru sinucidere şi în cazuri de dezonorare sau cădere în mâinile duşmanilor (sunt Informaţii legate şi de căpeteniile dace).

în Egiptul antic fabricarea şi administrarea otrăvurilor fuseseră ridicate la rangde artă pe care o deţineau preoţi din unele temple; aceştia făceau parte din castasacerdoţilor şi trebuiau să păstreze secretul prin jurământ: în caz că se spovedeausperjuri li se aplica „supliciul piersicii" (erau obligaţi să ingere sâmburi de-piersici şimureau prin intoxicaţie danhidrică).

Romanii au făcut uz extensiv de otrăvuri în politică. O legendă ca aceea a regelui Mithridates al Vl-lea Eupator (111 - 63 î.e.n.) al Pontului vine să ne aducă informaţii legate de încercările de găsire a unui antidot pentru toate veninurile de reptile şi substanţe otrăvitoare. în acest scop au fost făcute numeroase experimente de toxicitate acută pe criminali condamnaţi la moarte. Medicul său Cratevas i-a dedicat tratatul „Rhizotomlkon" (erboristica) sfătuindu-l să ingere doze crescânde de otrăvuri. Mithridates a avut o astfel de teamă de otrăvire încât a ingerat regulat, în cantităţi crescânde, un amestec de 36 de ingrediente (Galenuş spune că 54), printre care şi şoricioaică (anhidrida arsenioasă); obişnuinţa la otravă indusă în acest fel a fost numită mitridatism (astăzi se ştie că se explică - cel puţin în cazul AS2O3 - prin micşorarea permeabilităţii peretelui intestinal) Iar Mithridates â fost supranumit „regele farmacist". Legenda mai spune că fiind în pericol să cadă în mâinile duşmanilor a încercat să se otrăvească şi, nereuşind l-a cerut unui servitor să-l omoare cu pumnalul. Din această legendă vine termenul „mithridatic" ca referire pentru un amestec proiectiv sau antidotic.

Termenul „theriac" a devenit de asemenea sinonim cu „antidot", deşi cuvântul îşi are originea în tratatul poetic „Theriaca" (thur = animal veninos) al lui Nicander din Colophon (204 - 135 î.e.n.) în care acesta relatează despre şerpi şi insecte veninoase. Abia în poemul „Alexipharmaca" (alexo - a se apăra, pharmakon = medicament), scris de el mai târziu, face referiri la antidoturi. Nicandru este cel care descrie efectele opiumului şi recomandă ca antidot un amestec de vin fiert şi miere.

Mai târziu, în secolul I e.n., medicul lui Nero, Andromachus a preparat antidotul Theriacum , adăugând la antidotul regelui Mithridates carne de viperă special preparată, bulb de Scilla roşie şi opiu, despre care se credea a fi un antidot universal.

în timpul Romei republicane, otrăvirile căpătaseră proporţii epidemice, fapt care l-a determinat pe consulul Sulla să instituie „Lex Cornelia" (circa 82 î.e.n.), aceasta putând fi

considerată prima lege contra otrăvirii (ea devine mai târziu un statut care reglementează şi folosirea medicamentelor). Pedepsele prevăzute de lege: deportare în insule, confiscarea averii, degradare civică. Cu toate acestea în anul 23 î.e.n. Titus Livius în lucrarea „De la fundarea Romei" povesteşte despre câteva zeci de morţi subite cu aceleaşi simptome. Se reuşeşte demascarea unui grup de 20 de patriciene care îi otrăveau pe cei pe care urma să îi moştenească (în general soţi); se pare că drept pedeapsă au fost obligate să bea şi ele din aceleaşi licori şi au murit.

Uneori crimele erau săvârşite destul de sofisticat: împăratul Augustus a fost omorât de soţia sa Livia mâncând smochine luate direct din pom, dar pe care aceasta le „pudrase" cu şoricioaică cu puţin timp înainte.

Din evul mediu timpuriu ne parvin puţine informaţii şi acestea mai mult indirecte. Astfel în „Istoriile florentine", Machiavelli povesteşte cum gepida Rosismunda (sec. VI e.n.) devine prizonieră şi apoi soţia lui Alboin, regele lombarzilor. Acesta o obligă să bea din craniul tatălui ei şi de mânie femeia pune să fie omorât după care se otrăveşte.

în „Cartea drogurilor" medicul arab Al-Biruni (973 - 1048), un cărturar enciclopedist, înfăţişează concepţia lumii arabe despre aliment, medicament şi otravă: „Tot ceea ce se absoarbe se împarte în alimente şi otrăvuri iar între aceste două categorii se situează medicamentele: acestea sunt vătămătoare în comparaţie cu alimentele şi curative în comparaţie cu otrăvurile; între ele şi alimente există aşa numitele alimente medicamentoase iar între ele şi otrăvuri aşa numitele medicamente toxice".

Înaintea Renaşterii, scrierile rabinului Maimonides din Cordoba (Moses ben Maimon, 1135 - 1204 e.n.), medic şi filozof, includ un îndreptar privind trşrtamentul otrăvirilor prin insecte, şerpi şi câini turbaţi («Otrăvuri şl antidoturile loţ", t198). Maimonides, asemănător lui Hippocrates înaintea sa, s-a oprit asupra subiectului biodisponibilităţii, notând că laptele, untul şi smântână pot să scadă absorbţia intestinală. Dovadă a faptului că otrăvirile erau destul de frecvente în acele timpuri, stă recomandarea lui de evitare a alimentelor şl băuturilor cu miros, gust şi culoare prea Intensă deoarece ar putea fi vorba de intenţia de mascare a unei otrăviri.

Maimonides de asemenea respinge mai multe remedii populare ale zilei şi declară îndoielile sale în legătură cu altele (de exemplu se zvonea că alchimiştii acelei perioade, în căutarea antidotului universal, învăţaseră să distileze produse fermentate şi să facă o băutură cu 60% etanol, despre care spuneau că are mai multe puteri interesante, decisive). A continuat însă să susţină utilizarea theriacuiui şi a mithridaticului în tratamentul muşcăturilor de şarpe.

În Renaşterea timpurie, italienii duc arta otrăvirii la apogeu. Otrăvirea devine oparte integrantă a scenei politice.

O figură sinistră a timpului a fost o anumeToffana, care făcea -comerţ ambulant mai ales cu preparate cosmetice conţinând arsen (Aqua ^Ţoffana). Produsele erau însoţite de instrucţiuni corespunzătoare pentru uz. Se pare că a otrăvit 600 de persoane printre care şi papii Pius III şi Clement XIV. Ea a fost succedată de o Imitatoare cu spirit organizatoric, Hieronyma Spora, care s-a concentrat pe probleme de succesiune în familie şi însuşirea unor averi de către potentaţii vremii. Este de notorietate activitatea criminală a familiei Borgia (acest nume devenise sinonim cu otravă sau pericol).

Atât papa Alexandru VI (Borgia) cât şi fiul său Cesare (mai puţin fiica, Lucrezia care s-a şi retras din viaţa publică) mânuiau cu succes o otravă numită „la cantarella", un amestec de arsen şi fosfor. Circula o butadă precum că dintre cei invitaţi nici unul nu a putut afirma „am fost la masă la Borgia".

Formele de „administrare" erau pulberea şi băutura otrăvitoare („polveretta" şi „aquetta", ultima similară cu „aqua Toffana"). Fără a putea ştii cât este adevăr şi cât legendă mijloacele de colportare a otrăvii către victimă erau destul de sofisticate:otrăvire prin inhalare (aspirarea fumului torţelor, mirosirea florilor), otrăvire prin contact (mănuşi, lenjerie otrăvită) şi chiar otrăvire la distanţă.

Această perioadă din Istoria papalităţii aruncă o umbră pe instituţia papală dar a dus la

creşterea substanţială a proprietăţilor statului papal (inscripţia de pe piatra funerară a ministrului de finanţe Ferrara, otrăvit de Cesare este una din mărturii: „Aid odihneşte Giovanni Batista Ferrara, pământul Ti are trupul, Borgia banii, iar Styxul sufletul").

Catherina de Medici a „exportat" în Franţa cunoştinţele sale în domeniul otrăvurilor şi otrăvirilor „dobândite" în Italia. Pretextând îngrijirea unor bolnavi săraci, ea a experimentat o serie de amestecuri toxice, observând simptomele şi momentul de instalare a efectelor toxice. O „urmaşă" a acesteia a fost marchiza de Brinvilliers ale cărei acţiuni criminale declanşează „afacerea otrăvurilor". Ea îşi otrăveşte tatăl şi cei doi fraţi cu ajutorul unei otrăvi de la amantul său (acesta era cavalerul de Sainte-Croix care şi moare dintr-o eroare în timp ce experimenta sublimatul corosiv, HgCfe). Marchiza este condamnată la moarte.

Punctul culminant al acestor practici ÎI constituie activitatea criminală a unei bande de desfacere a otrăvurilor, condusă de Catherine Deshayes supranumita „La Voisin" (arsen şi sublimat). Numărul uriaş de victime (se pare că printre ele se numără şi peste 2000 de copii) l-au determinat pe Ludovic al XlV-lea să instituie o curte specială pentru judecarea cazurilor de crimă prin otrăvire, numită „camera ardentă" (camera în care avea loc judecata era tapetată în negru şi luminată doar prirî'intermediul lumânărilor). în perioada 1680 - 1682 au fost judecate 442 de procese şi se ordonă arestarea a 319 persoane (mulţi sus-puşi au scăpat), dintre care 183 de femei, de regulă din înalta societate; ca şi în timpul Romei decadente, mobilul crimei îl constituie eliminarea soţului, fie că acesta era inoportun sau trebuia moştenit.

Istoria intoxicaţiilor accidentale dar mai ales intenţionale cu produse de provenienţă naturală, dintre care majoritatea cu acţiune stupefiantă sau halucinogenă (substanţe psihodisleptice) are momente mai semnificative şi mai bine cunoscute începând cu perioada conchistadorilor (spaniolii veniţi să „civilizeze" America centrală şi de sud, după descoperirea Americilor). Din acea perioadă avem şi descrierea unor manifestări ale acestor Intoxicaţii. Astfel, săgeţile otrăvite cu „suc de curara" aduceau moartea zburătoare; cel rănit îşi păstra luciditatea, dar treptat muşchii deveneau rigizi şi moartea survenea repede prin paralizie respiratorie. Un misionar descrie efectele determinate de ingerarea de peyotl

(fâşii din corpul globulos al unui cactus): viziuni înspăimântătoare sau ilariante; beţia durează câteva zile şi apoi dispare (astăzi ştim că este vorba de acţiunea mescalinei). Băştinaşii erau convinşi că prin masticarea rădăcinii acestuia dobândeau darul de a preziceatacurile duşmanului sau soarta sau de a descoperi locurile unde se află-objectepierdute ori furate. În „Historia de las Indias de Nueva Espafia" misionarul Diego Duran relatează-; că ingerarea unor ciuperci „îi făcură pe băştinaşi să-şi piardă mintea şi îi aduse într-o stare de beţie cumplită, ca şi cum ar fi băut mult vin; erau atât de beţi şl de ieşiţi din minţi, încât mulţi s-au sinucis" (recunoaştem o primă descriere a efectelor ciupercilor halucinogene, conţinând substanţe psihodisleptice).

În zonele de podiş ale Anzilor peruvieni şi bolivieni se cultiva arbustul decoca; băştinaşii mestecau frunzele acestuia aproape permanent şi se simţeau laînceput învioraţi şi înveseliţi, căzând însă apoi într-o stare de torpoare (care aveatotuşi „avantajul" de a nu mai simţi senzaţia de oboseală, foame sau sete). Spanioliicăutau să combată obiceiul „cocadei": „această plantă nu este decât Idolatrie, operadiavolului, ea nu dă putere decât în aparenţă, nu posedă nici o virtute binefăcătoareci, din contră, costă viaţa unor Indieni, care în cel mai fericit caz, scapă cu sănătatearuinată".

Starea de exaltare şi excitaţie cu implicarea în acte violente produsă' de cânepa indiană a fost descrisă încă din secolul al Xll-lea de către abatele Arnolefcdini Lubeck: „Cânepa le producea băştinaşilor o stare de extaz, de nebunie sau de beţie"; apoi şi cu ajutorul vrăjitorilor ajungeau să vadă privelişti fantastice şi erau gata să comită omoruri prin înjunghiere.

Se pare că termenul de „asasin" derivă din cuvântul arab „haşsasin" care definea

secta fanatică „mâncătorii de iarbă" (adică de haşiş) care a fost activă câteva secole (XI - XIII).

Marinarii lui Cristofor Columb au povestit încă din prima lor călătorie că au văzut indigeni aspirând fumul de la capătul unui obiect semănând cu o cărbune (pe care îl numeau „tabacco"), fum produs de arderea la celălalt capăt a unor ierburi mirositoare uscate, înfăşurate într-o frunză mare, uscată. Fumul le provoca acestora o stare de beţie, dar îi împiedica să resimtă oboseala; prin navigatori tutunul a fost în Spania şl Portugalia, de unde Jean Nicot îl aduce în Franţa, după care obiceiul fumatului se răspândeşte în celelalte ţări.

Intoxicaţiile denumite „ciguatera ". după numele unor peşti otrăvitori sunt descrise iniţial în vechi scrieri chinezeşti. Simptomele intoxicaţiei cu aceşti peşti au fost semnalate în sec. XV - XVIII de mai mulţi navigatori, misionari, naturalişti şi medici. Naturalistul Kaempfer relatează în legătură cu mai mulţi marinari de pe un vas chinezesc că după ce au mâncat acest peşte „şi-au pierdut cunoştinţa la scurt timp după masă, au avut convulsii şi delir şi au scuipat atâta sânge încât şi-au pierdut viaţa după puţine zile".

în Europa, în Evul mediu şi după, sunt semnalate multe epidemii de eraotism. Ele se produceau mai ales toamna, în timp de foamete (oamenii consumau cerealele fără discernământ), după o vară secetoasă precedată de o primăvară umedă, condiţii în care sclerotul ciupercii Claviceps purpurea (numit şi ergot) se dezvolta abundent pe spicul gramineeior. Ergotismul se manifestă dramatic atât sub forma gangrenoasă cât şi sub forma convulsivă, producând spaimă prin violenţa simptomelor şi multele decese; epidemiile au putut fi stăpânite abia în secolele XIX -XX.

Otrăvirile cu ciuperci, de regulă prin confuzie cu ciuperci comestibile, mai rar cu caracter intenţional, au reprezentat o îngrijorare majoră atât în Evul mediu cât şi în Renaştere.

Obscurantismul epocii atribuia vina producerii intoxicaţiilor unor factori externi cum ar fi putregaiul pe care cresc ciupercile, apropierea unui copac cu fructe otrăvitoare, cuiburilor de şerpi din vecinătate etc. Spaima de otrăvire cu ciuperci a făcut pe un naturalist din secolul al XVIII-lea să spună că: „noi studiem ciupercile, dar nu le mâncăm11.

Bazele ştiinţifice ale toxicologiei au fost puse în Evul mediu târziu şi începuturile Renaşterii de către medicul - alchimist şi fiu al unui medic elveţian (de limbă germană) Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim Paracelsus(1493 - 1541). între timpul Iui Aristotel şi vremea lui Paracelsus s-a produs o schimbare substanţial mică în ştiinţele biomedicale. El a formulat mai multe puncte de vedere revoluţionare care rămân o parte integrantă de structură a toxicologiei, farmacologiei şi terapeuticilor. Această afirmaţie făcută în jurul anilor 60' este valabilă în bună măsură şi astăzi. El promovează o focalizare asupra lui „toxicon", agentul toxic primar, ca o entitate chimică, opunând acest precept concepţiei grecilor despre mixtură sau combinare.

Cele patru principii elaborate de Paracelsus sunt un corolar al vieţii şi activităţii lui ştiinţifice:

- experimentarea este esenţială în examinarea răspunsului la substanţe chimice;- se poate face o distincţie între proprietăţile terapeutice şi toxice ale

substanţelor chimice;- aceste proprietăţi sunt uneori dar nu întotdeauna nedistinctibile, mai puţin însă prin

doză;- se poate stabili un grad de specificitate al substanţelor chimice şi efectele lor

terapeutice sau toxice.Dacă la acestea adăugăm aserţiunea cea mai cunoscută a lui Paracelsus şi anume că

„Toate substanţele sunt otrăvuri; nu există nici una care să nu fie otravă. Doza potrivită diferenţiază o otravă de un remediu", avem o imagine clară a unui pionier al toxicologiei e.

Aceste principii l-au ajutat şi condus pe Paracelsus spre introducerea mercurului ca medicament de ales pentru tratamentul sifilisului, o practică care a supravieţuit 300 de ani şi i-a colportat în timp faima. Paracelsus publică în 1567, lucrarea .Asupra greţii minerilor şi altor boli ale minerilor".

Preocupările lui în direcţia a ceea ce numim astăzi toxicologia ocupaţională au fost

continuate de Bemardino Ramazzini mai ales prin lucrarea publicată îrtanul 1700 intitulată „Discurs asupra bolilor muncitorilor" şi ceva mai târziu (1775) «teseăire, Percival Pott's care evidenţiază rolul, funinginii în apariţia cancerului scrotului la coşari (astăzi ştim că este vorba de acţiunea cancerigenă a hidrocarburilor aromatice cu minim patru nuclee condensate).

Părintele toxicologiei premoderne, ca ştiinţă de sine' stătătoare, diferită de medicina clinică şi chiar de medicina legală precum şi de farmacologie, este considerat Orfila, medic şi chimist de origine spaniolă instalat la curtea Franţei. Orfila a fost cel dintâi toxicolog care a utilizat material de autopsie şi analiza chimică în mod sistematic ca probă demonstrativă legală a otrăvirii. Introducerea de către el, în 1818 a acestui tip detaliat de analiză supravieţuieşte ca un îndreptar în toxicologia legală. Orfila publică în 1815 prima lucrare majoră dedicată în mod expres toxicităţii agenţilor naturali („Trăite des poisons").

în 1829, Christisen, profesor la Edinborough publică un manual de toxicologie, care - ca dovadă a aprecierii lui - ajunge la a cincea ediţie în 1845.

Magendie (1783 - 1885), medic şi practicant al fiziologiei experimentale studiază mecanismele de acţiune ale emetinei, stricninei şi „otrăvurilor de săgeată". Cercetările lui în absorbţia şi distribuţia în corp a acestor compuşi rămân clasice în toxicologie şi farmacologie.

Claude Bemard, unul dintre cei mâi cunoscuţi studenţi ai lui Magendie, continuă studiul „otrăvurilor de săgeată" (1850) şi, de asemenea, elaborează lucrări asupra mecanismului de acţiune al rnonoxidului de carbon. El este promotorul conceptului de homeostazie, iar tratatul lui „O introducere în studiul medicinii experimentale" este un reper clasic în dezvoltarea toxicologiei.

Către jumătatea secolului al XIX-!ea începe o dezvoltare accelerată a toxicologiei analitice, „forţată" de necesitatea ca societatea să dea replici crimei prin otrăvire, bazate pe analize chimice şi experimente farmacodinamice asupra probelor biologice şi corpurilor delicte.

Sunt cunoscute câteva „afaceri criminale", tot atâtea puncte de plecare spre noi direcţii ale analizei toxicologice. Astfel, în 1840 cu ocazia afacerii Lafarge, Orfila reuşeşte ca pe baza unor analize pertinente să dovedească că Charles Lafarge a fost omorât de soţia sa Mărie (născută Capelle) cu anhidridă arsenioasă (şoricioaică).

Pentru prima dată medici, farmacişti şi chimişti s-au întâlnit într-o sală de tribunal în calitate de martori într-un proces al unei posibile crime prin otrăvire. Cercetările au fost începute de doi medici de provincie care, pe baza simptomelor prezentate de victimă, oscilau între holeră şi otrăvire cu arsen. Ei nu au recoltat decât stomacul, tratând conţinutul lui precum şi unele alimente rămase de la victimă cu H2S şi HNO3. Nu au apelat la realizările în acest sens ale profesorului Orfila şi nici nu cunoşteau metoda de izolare a arsenului elaborată de J. Marsh în 1836. într-un târziu au pus diagnosticul de otrăvire cu arsen (după simptome şi după analiza unor alimente) dar suficient de neconvingător pentru ca avocatul lui Mărie Lafarge, care era şi avocatul lui Orfila, să-l solicite pe acesta ca martor. Instanţa i-a însărcinat însă pe doi farmacişti şi un chimist din Limoges să reia analizele după metodologia lui Orfila şi Devergie şi cu aparatul lui Marsh. Rezultatul a fost negativ. Procurorul a cerut să se analizeze şi alte organe. Analizele suplimentare pe ficat, splină, creier, plămâni, inimă au fost efectuate chiar în piaţa din faţa tribunalului. Rezultat negativ şi bucurie explozivă în tabăra lafargiştilor (se creaseră două tabere, iar aceştia credeau în ingenuitatea lui Mărie şi o considerau incapabilă de crimă). Procurorul a cerut şi analiza alimentelor şi, rezultatul fiind pozitiv, s-a procedat la chemarea luî Orfila. Rezultatele obţinute de Orfila au fost pozitive. Succesul lui se datoreşte macerării cu salpetru a materialului rămas în filtre, când a obţinut de 12 ori mai mult arsen decât în experienţele precedente. Orfila, în calitatea sa de expert, concluzionează: „s-a găsit arsen în corpul lui Charles Lafarge şi acest arsen nu provine din reactivi solul cimitirului sau sicriu". Se conturează ideea că metalele şl semimetalele sunt disimulate în probele biologice, fiind combinate chimic cu constituenţi normali ai organismului şi, în primul rând, cu proteinele. Orfila arată că una din cauzele insucceselor celorlalţi a fost încălzirea prea puternică a probelor, care a dus la pierderi mari de arsen

prin volatilizare.Mărie Lafarge a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă (pedeapsă comutată de

regele Louis Philippe în închisoare pe viaţă). Acest episod reprezintă primul pas în punerea la punct a metodologiei de izolare a toxicilor minerali (mai târziu Fresenius în 1845 şi von Babo în 1847 pun la punct metoda de mineralizare cu clor născând, Iar Deniges metoda sulfonitrică).

Până la Orfila experţii se mărgineau să deceleze toxicul numai din vomismente şi stomac. El arată că toxicii se absorb în organism, se distribuie în diverse ţesuturi şi organe şi se elimină parţial prin urină şi fecale; ca urmare, toxicii trebuie cercetaţi şi în lichidele biologice şi ţesuturi. Practic, Orfila creează Gtaimia legală adică toxicologia aplicată cercetării medico-legale. El este un pionier al toxicologiei moderne făcând din toxicologia analitică cea mai exactă şi mai obte&ivă parte a Medicinii Legale.

În 1850 cu ocazia derulării cercetării într-o altă afacere criminală (afacerea Bocarme), încredinţată chimistului belgian Stas, se pun bazele izolării toxicilor organici din material biologic prin extracţie.

Anterior acestui eveniment, în 1823 procurorul general al Franţei, de Broe, face o mare eroare la judecata tânărului medic parizian Edme Castaing acuzat că a ucis cu morfină doi pacienţi şi prieteni, afirmând că otrăvurile vegetale nu lasă urme. S-a întâmplat într-o perioadă când începuseră crime şi sinucideri cu alcaloizi (o dată cu evenimentul istoric de izolare a morfinei din opiu de către SertOmer, la 1805). Nu s-a putut efectua nici o identificare chimică iar condamnarea la moarte a învinuitului s-a făcut numai după simptomatologie şl aspecte conjuncturale. în acest fel a ieşit în relief ignoranţa specialiştilor în domeniul analizei toxicologice a otrăvurilor vegetale iar constatarea că acestea nu puteau fi identificate a fost primejdios de mult popularizată (a încurajat criminalii).

Însuşi marele Orfila plecând de la constatarea că atunci când ţesuturile erau distruse adică mineralizate (procedeul folosit deja pentru izolarea arsenului) se descompuneau şi alcaloizii, afirmă cu amărăciune că alcaloizii s-ar putea să rămână întotdeauna imposibil de izolat (1847).

Şi, totuşi, peste numai 3 ani Stas reuşeşte să elaboreze metoda de izolare a otrăvurilor vegetale din diferite amestecuri şi chiar din cadavre. Profesorul de chimie de la Şcoala militară regală din Bruxelles, flamandul Jean Servais Stas în vârstă de 37 de ani este însărcinat să aducă lumină în afacerea Bocarme. Contele Hippolyte de Bocarme, ajutat de soţia sa, îşi omoară cumnatul handicapat pentru a-l moşteni. Foloseşte nicotină obţinută prin extracţie din frunze de tutun de către el însuşi şi încearcă să mascheze crima spălând victima - inclusiv în gură - cu oţet. Stas se baza mult pe gust şi miros şi a îndepărtat imediat ipoteza otrăvirii cu acid sulfuric (gura, limba, gâtul şi stomacul prezentau arsuri corozive). Organele fuseseră prelevate în alcool. încălzind materialul cu hidroxid de potasiu a perceput miros de urină de şoarece (asemănător cu al coniinei). Efectuează tratări succesive cu alcool şi apă până când obţine o soluţie lipicioasă pe care o tratează cu soluţie de potasă caustică (KOH) când percepe miros de nicotină. Pentru a se edifica, Stas procedează la o extracţie cu eter, după care aduce la sicitate; reziduul apare ca un cerc subţire maroniu şi miroase puternic şi evident a tutun. Atinge cu vârful limbii marginea inelului şi resimte arsură şi gust de tutun, persistent timp de ore. O baghetă umectată cu acid clorhidric apropiată de reziduu determină degajarea de vapori albi, denşi; la adăugarea de acid azotic observă apariţia unei mase vâscoase galbene. întrucât nu erau cunoscute prea multe reacţii pentru identificarea nicotinei (ca de altfel şi a altor alcaloizi) Stas recurge la efectuarea de diverse tratări cu reactivi chimici pe probele obţinute de el şi pe nicotină pură constatând superpozabilitate perfectă.

Bocarme este ghilotinat, iar soţia sa achitată. Metoda elaborată de Stas şi completată şi îmbunătăţită de Otto şi Ogier (în sensul efectuării unei extracţii şi din mediu acid şi al purificării) devine metoda clasică de izolare a toxicilor organici nevolatili din materiale biologice, folosită şi în prezent.

în 1863, în Franţa împăratului Napoleon al lll-lea, are loc un al treilea eveniment hotărâtor pentru expertiza toxicologică şi anume folosirea ca probă a experimentului

farmacodlnamic . cu ocazia afacerii criminale având în centrul săupe tânărul medic Couty de Pommerais care a otrăvit-o cu digitalină pe văduva Pauwpentru a-i lua averea. Doctorul Ambroise Tardieu, profesor de medicină legală laParis, în vârstă de 45 de ani şi asistentul său farmacistul Roussin sunt însărcinaţi sălămurească cazul.

Ei au fost Informaţi că „boala" a debutat cu dureri de stomac şi vomă, urmate:.de o „extraordinară slăbiciune musculară". Inima galopa şi apoi dădea impresia . Nu au găsit nici o leziune internă. Probele aveau un gust amar dar nu audepistat indicii că ar fi vorba de o otravă vegetală, deşi simptomele făceau trimiterela digitală. Au injectat un extract obţinut din vomă, i.v., unui câine. Acesta a începutsă vomite după 2 ore şi Jumătate; inima îi bătea neregulat, cu pauze; după 6 ore şijumătate pulsul a scăzut la 45 şi respiraţia a devenit anevoioasă. Totuşi, după 12 oreanimalul a început să-şi revină. Reia experimentele pe broaşte întrucât farmacologiidescoperiseră că inima lor este adecvată pentru testarea efectelor asupra Inimii. Unpreparat din vomă injectat în paralel cu „digitalina" din „colecţia" găsită acasă ladoctor, face ca pulsul să scadă în 10 minute de la 40 - 42 la 15 - 20 , ca după 31de minute ambele inimi să se oprească. Efectuează experimente cu extracte de pegeluiala de pe scânduri atinsă de vomă şi neatinsă de aceasta arătând că numaiprimul extract produce efectele menţionate.

Avocatul apărării emite însă ipoteza că aşa cum toxicii vegetali provin for plantă din descompunerea proteinelor vegetale, tot astfel şi proteinele din.. organismul victimei s-ar putea transforma în ceva analog alcaloizilor din plante. El dăduse astfel peste un adevăr şocant (nevalabil în cazul dat). în adevăr, peste puţin timp, în anii 1870 - 1872 italianul Selmi şi francezul Armând Gauthier descoperă ptomainele (alcaloizii cadaverici), iar în 1891 Ogier, glicozizii cadaverici. în 1906, Berthelot pune bazele cercetării toxicilor gazoşi şi volatili.

În anul 1911 are loc ai patrulea eveniment crucial pentru punerea bazelor expertizei toxicologice şi anume introducerea analizei cantitative şi a studiului distribuţiei toxicilor în organe, de către chimistul englez Wlllcox. cu ocazia afacerii criminale declanşate de agentul de asigurări londonez Henry Seddon prin omorârea cu arsen a unei femei pe nume Elise Barrow, în scopul de a-i lua averea (era chiriaşa sa). în deceniile care preced acest moment au fost aduse clarificări privind etiologia intoxicaţiilor cu arsen. Astfel, după ce în anul 1875 Sonnenschein nu realizează că arsenul a pătruns în proba de analizat cercetată cu prilejul unei suspiciuni de crimă, o dată cu hidrogenul sulfurat produs din reactivi conţinând arsen (mai târziu Sonnenschein, un expert toxicolog de primă mână, autor al unui manual de chimie medico-legală de excepţie, îşi recunoaşte eroarea), în anul 1879 Robert Otto arată că hidrogenul sulfurat poate să conţină arsen (sub formă de arsină).în 1898 Eduard Schiff, specialist în dermatologie, sugerează ca test standard analiza firelor de păr în orice expertiză legată de o suspiciune de moarte prin otrăvire, după ce constată frecvenţa mare a prezenţei arsenul ui în păr. în anii de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în oraşul Manchester s-au constatat semne de intoxicaţie cu arsen la aproape 6000 de persoane. S-a descoperit că fabricile de bere din oraş foloseau glucoza contaminată cu arsen, că şi multe alte alimente conţineau mici cantităţi de arsen, precum şi că arsenul era prezent în anumite vopsele de culoare verde folosite în gospodărie precum şi la fabricarea hârtiei de tapet (au fost semnalate semne de intoxicaţie cu arsen la locatarii camerelor astfel tapetate). Se punea tot mai accentuat problema precizării cantităţii de otravă care a provocat otrăvirea şi dacă aceasta prin ea însăşi a putut determina moartea victimei (fără a ţine seama de tarele de sănătate ale acesteia).Willcox foloseşte în acest scop aparatul lui Marsh şi prepară cu ajutorul acestuia câteva sute de oglinzi de arsen, plecând de la cantităţi cunoscute de arsen, de la 1 mg până la 0,02 mg. Obţine astfel o adevărată scală etalon cu ajutorul căreia determină cantitatea de arsen din organe (desigur, semicantitativ) prin compararea mărimii oglinzilor obţinute din probe cu cele ale scării etalon. Probele prelevate din organe au fost cote părţi cântărite exact, şi

rezultatele au fost multiplicate printr-un coeficient obţinut din împărţirea greutăţii organului la greutatea probei.La interogatoriul încrucişat însă, avocatul apărării Marshall Hali îl pune în dificultate pe Willcox subliniind că cel puţin în cazul muşchilor acesta a greşit întrucât regula empirică folosită de el după care muşchii reprezintă 2/5 din greutatea întregului corp nu ţinea cont de faptul că aceştia conţin 77% apă şi de cota de scădere a greutăţii acestora în urma putrefierii, care în raport cu oasele, părul sau organele este proporţional cu mult mai mare, astfel încât coeficientul de multiplicare de 2000 folosit ducea la erori în plus (cadavrul fusese deshumat după mai bine de trei săptămâni şi greutatea corpului scăzuse de la 63,5 kg în timpul vieţii la 27,216 kg). Willcox îşi recunoaşte această inabilitate dar cantitatea de arsen determinată pentru întregul corp, de peste 131 mg era extrem de acoperitoare pentru a dovedi că victima fusese otrăvită. Hali nu cedează şi obiectează cu privire la arsenul găsit în păr care nu putuse ajunge la peste 15 cm de scalp în timpul de două săptămâni înaintea morţii, perioadă în care ancheta precizase că i s-ar fu administrat arsen victimei. Aceasta deoarece se ştia că deşi arsenul pătrunde în păr la scurt timp de la ingerare, el se localizează la început în zona apropiată de rădăcina firului de păr şi apoi înaintează în ritmul de 1,5 cm pe lună o dată cu creşterea părului (era 4e? asemenea cunoscut faptul că dacă arsenul se găseşte doar într-o secţiune a firului, înseamnă că el a fost ingerat accidental sau o foarte scurtă perioadă de timp, iau» dacă era găsit în mai multe secţiuni - cu pauze între ele - însemna că pătrunderea arsenului a avut ioc repetat, intermitent).

Willcox este pus în mare încurcătură dar reuşeşte în scurt timp să demonstreze că părul absorbise arsen provenit din organele şi ţesuturile putrefiate ale victimei. Prin obiecţiile şi atacurile sale, Hali (nespecialist în toxicologie) a contribuit în mod paradoxal la dezvoltarea ulterioară a toxicologiei cantitative, subliniind sursele unor posibile erori ale specialiştilor.

După aceste patru evenimente decisive evoluţia abordării expertizei toxicologice şi a toxicologiei în general are un curs permanent ascendent.

în 1920 Cheile, studiind otrăvirea danhidrică, descoperă că în organismacidul cianhidric este convertit în acid tiocianic (HSCN) pe care îl numeşte acidclanhidric disimulat.

Două şcoli importante de toxicologie contribuie prin reprezentanţii săi ladezvoltarea acestei ştiinţe la începutul secolului XX şi anume:

- şcoala franceză - prin R. Fabre, J. Ogier, E. Kohn-Abrest, R. Truhant- şcoala rusă - prin Stepanov, Lazarev şi Glazova

Progresele ştiinţelor toxicologice atât în plan ştiinţific cât şi în plan organizatoric şi legislativ au loc în ţări europene ca Germania, Franţa şi Anglia, dar mai ales în S.U.A.Astfel, în intervalul anilor 1890 şi al primilor ani 1900, oamenii de ştiinţă francezi Becquerel şl soţii Curie raportează descoperirea radioactivităţii, fapt care promovează o arie foarte largă de explorare în fizică, biologie şi medicină precum şi în toxicologia experimentală mai ales în efectuarea studiilor pe animale, urmărind raportul beneficiu - risc în cazul noilor compuşi chimici obţinuţi. în S.UA dezvoltarea industrială intensă duce la creşterea preocupărilor în direcţia toxicologiei ocupaţionale. în 1911 este înfiinţat .Consiliul de Siguranţă Naţională" iar în 1914 „Divizia de laienă Industrială" (de către Serviciul de Sănătate Publică U.S.)._în 1918 începe editarea Jurnalului de Igienă Industrială" şi se înfiinţează laboratoare de cercetare toxicologică interne uzinale. în anii 1920 se declanşează „alarme" toxicologice legate de folosirea intensivă a compuşilor cu arsen în tratamentul sifilisului, iar prohibiţia băuturilor alcoolice deschide poarta unor studii timpurii de neurotoxicologie o dată cu descoperirea că triortocrezil fosfatul (TOCP), metanolul şi plumbul (compuşi din lichiorurile vândute la negru) sunt neurotoxici. TOCP, care este un aditiv de benzină modern, cauzează un sindrom constând într-un mers spastic rezultat din consumarea berii brun - roşcate contrafăcute.

Descoperirea şi folosirea largă ca insecticide a DDT-ului (diclorodifeniltricloretan), hexaclorbenzenului şi hexaclorciclohexanului ca şi sintetizarea

unor compuşi asemănători steroizilor ca DES (dietilstilbestrol) şi hexestrol grăbeşte înfiinţarea în Anglia a Institutului de Toxicologie al Industriei Chimice . Interesant de remarcat că observaţia iniţială care a condus la descoperirea DES a fost constatarea feminizării animalelor tratate cu un carcinogen experimental, DMBA(7,12-dimetilbenz(a)antracen).

În anii 1930 se derulează un efort major al industriilor farmaceutice din Germania şi S.U.A. de a fabrica antibiotice în producţie de masă. Unul din primele jurnale dedicate expres toxicologiei experimentale este „Archio fur Toxicologie" care începe să fie publicat îrr Europa în 1930. în acelaşi an în S.U.A. iau fiinţă „Institutele Naţionale de Sănătate" (NIH).

Administrarea de soluţii ale sulfanilamidei (a cărei acţiune bacteriostatică abia fusese descoperită) în- etilenglicol duce la mai multe decese prin lezare acută a rinichilor, consecutiv biotransformări! etilenglicolului în acid oxalic care precipită cu ionii de calciu sub formă de oxalat de calciu (acesta obturează tubii renali). în replică, în 1938 ia fiinţă .Administraţia alimentelor şi medicamentelor" din U.S.A. (FDA). în anii 1940 se dezvoltă cercetările privind carciogeneza chimică. Acestea conduc la descoperirea rolului intermediarilor reactivi în cancerogenitate şi al oxidazelor cu funcţiuni mixte din reticulul endoplasmatic. Aceste constatări iniţiază lucrări majore asupra familiei de proteine citocrom P450, care la rândul lor duc la două descoperiri importante: cromatografia pe hârtie în 1944 şi folosirea dibenzantracenului marcat radioactiv în 1948.

Lucrarea Iui Bernard Brodie din 1947 asupra metabolismului metiloranjului conduce la introducerea analizei sângelui şi urinei pentru depistarea metaboliţilor medicamentelor şi altor substanţe chimice. Se deschide calea spre studiul relaţiei între nivelele sanguine şi acţiunea biologică. Tratatul devenit clasic al lui R.T. Williams „Mecanisme de detoxicare" publicat în 1947, descrie mai multe căi şi mecanisme posibile de detoxicare, deschizând drumul mai multor altor noi direcţii de studiu. în 1955 Lehman şi Fitzhugh dau o formă riguroasă programului experimental pentru aprecierea siguranţei alimentelor, medicamentelor şi cosmeticelor consemnată mai târziu (1982) de către FDA din S.U.A. Congresul S.U.A. adoptă-amendamentele privind aditivii din Actul alimentului, medicamentului şi cosmeticelor* Ele cer ca orice aditiv alimentar să fie găsit lipsit de pericol pentru ca FDA să poată aproba folosirea sa. Clauza lui Delanev (1958) din aceste amendamente statuează în linii mari că o substanţă chimică găsită carclnogenică la animalele de laborator sau oameni nu poate fi adăugată ca supliment alimentar în S.U.A. Este un bun exemplu de judecată privind optimizarea relaţiei beneficiu - risc. Are loc expansiunea metodelor cantitative în toxicologie (dacă în vremea Iul Delaney nivelul analitic al detecţiei pentru majoritatea substanţelor chimice era de 20-100 ppm, astăzi el este de părţi la cvadrilion) şi dezvoltarea modelelor de evaluare a riscului.

Primul jurnal american dedicat toxicologiei a fost lansat de Coulston, Lehman şi Mayes: „Toxicologie şi Farmacologie aplicată".

Anii 1960 debutează cu incidentul tragic al talidomidei (canterganului) în care mai mult de o mie de copii s-au născut cu defecte serioase şl cartea lui Răcite. Carson „Primăvara tăcută" (1962) care subliniind efectele folosirii pesticidelor asupm-ecosistemului a impulsionat dezvoltarea ecotoxicologiei. Nivelele joase de detecţie *&. substanţelor chimice şi capacitatea de a detecta cu rapiditate mutaţii punctuale creează mai multe probleme şi oportunităţi pentru toxicologi şi evaluatori de risc, care sunt continuarea interpretării amendamentului lui Delaney. Toxicologia celulară şi moleculară se dezvoltă ca o subdlsciplină, şi evaluarea riscului devine un rezultat major al investigaţiilor toxicologice. înfiinţarea „Centrului Naţional pentru Cercetarea toxicologică" (NCTR), expansiunea rolului lui FDA şi crearea „Agenţiei de protecţie a mediului înconjurător" (EPA) ca şi a „Institutului Naţional de Ştiinţe de Sănătate a Mediului" (NIEHS) au fost considerate în mod clar tot atâtea mesaje că administraţia americană are implementat un Interes puternic în toxicologie.

La sfârşitul anilor 1960 descoperirea că TCDD (2,3,7,8-tetraclorodibenzo-p-dioxln sau pe scurt dioxina) este un contaminant al ierbicidului „Agent oranj" (descoperirea toxicităţii TCDD fusese deja raportată în 1957) a dus ia descoperirea unei proteine de legare

cu afinitate celulară înaltă desemnată sub numele de receptor „Ah", o revoluţie în domeniul toxicologiei.

în 1970 se mai înfiinţează „Siguranţa Ocupaţională şi Actul de sănătate" (OSHA). Se emit şi două documente cu putere de lege: „Actul Federal pentru Insecticide, Fungicide şi Rodenticide" (FIFRA) în 1972 şi „Actul pentru Controlul Substanţelor Toxice" (TSCA) în 1976. La nivel federal 4 agenţii sunt răspunzătoare pentru reglementarea expunerii umane la substanţe chimice: FDA, EPA, OSHA şi CPSC (Comisia pentru Siguranţa Consumului Produselor).

În România, încă înainte de înfiinţarea învăţământului superior farmaceutic o serie de farmacişti lucrează în domeniul toxicologiei - după modelul şi tradiţia europeană - făcând să rezulte, încă de la începuturi, identificarea farmacistului cu toxicologul. Astfel, în Muntenia farmacistul Hepites înfiinţează în 1833 un laborator de analize chimico - legale în Brăila şi este considerat expert toxicolog de primă mărime; mai târziu el devine profesor la Şcoala naţională de farmacie din Bucureşti, fiind urmat la catedră de Bernath Landway (până în 1890). în Moldova pot fi remarcaţi farmaciştii Torenberg, Abrahamfi Stermer şi Lochman cel tânăr. Bazele primului laborator de expertiză toxicologică au fost puse în anul 1840 de către dr. Carol Davila. Mai târziu, Mina Minovici, farmacist şi medic, aduce un plus substanţial de calitate în domeniul toxicologiei româneşti prin construcţia şi înfiinţarea în 1890 a Institutului medico - legal (IML) cu o organizare şi o logistică unice în Europa acelei vremi. Se mai remarcă prin activitatea la catedră şi lucrări în domeniul ptomainelor. Fratele său Ştefan Minovici, deşi chimist, se identifică cu învăţământul farmaceutic şi profesia de farmacist, organizând primul laborator de toxicologie legală şi devenind la 1917 prin impunerea unui consiliu profesoral, ctitorul Facultăţii de Farmacie, ca instituţie de sine stătătoare (legiferată cu întârziere din cauza războiului, abia în 1923).

El funcţionează ca profesor de chimie analitică, chimie organică şi toxicologie şi elaborează în 1912 un manual de toxicologie. Colaboratori şi continuatori ai lui Ştefan Minovici au fost farmaciştii A. Bacovescu, I. Vintilescu, N. Deleanu, Al. lonescu - Matiu şi N. Ioanid.

Nicolae loanid devine primul profesor de Toxicologie (ca disciplină de sine stătătoare) din învăţământul superior farmaceutic, în 1942, calitate în care a funcţionat până în 1967. în paralel un reprezentant de frunte la Cluj este profesorul V. Galea. La Bucureşti continuatori ai prof. N. ioanid la catedră sunt conf. I. Popa şi conf. T. Stan.

3. TOXIC, OTRAVĂ SUBSTANTA CHIMICA Şl MEDICAMENT. RELAŢIA SUBSTANTA- MEDICAMENT - TOXIC

Cea mai veche etiologie a cuvântului toxic şi a sensului său ar putea fi cuvântul egiptean tako. însemnând distrugere, moarte.Grecii antici (elinii) prin toxicon înţelegeau otravă.După Dioscoride (sec. I e.n.) cuvântul toxic derivă într-adevăr de la grecescul-toxicon, dar la rândul său acesta îşi are obârşia în toxon care înseamnă ansţ* sugestie privind trimiterea cu ajutorul acestuia a săgeţilor otrăvite. După Pliniu (sec. l e.n.) „toxicus" (latin) derivă de la taxus. un conifer ale cărui fructe erau folosite pentru prepararea extractului în care erau înmuiate vârfurile săgeţilor (în prezent ştim că toxicitatea acestor fructe se explică prin faptul că acestea conţin alcaloidul toxină.Galenus (sec. II e.n.) afirmă că „toxic este orice lucru care poate altera organismul nostru".Pe de altă parte asemănarea între toxic şi medicament a fost intuită chiar de către antici. Grecii, de exemplu, foloseau şi termenul de pharmakon pentru toxic, înţelegând prin acesta şi medicament şi substanţă toxică (de altfel termenul popular „farmece" înţelegând prin acestea băuturi cu efecte „miraculoase" ar putea proveni tot din pharmakon.Cuvântul otravă derivă din verbul slavon otrăviţi însemnând a produce mâhnire, a tulbura pacea sufletului. Desigur că orice toxic este o otravă şi invers* Totuşi termenul de otravă este mai restrictiv folosindu-se mai ales pentru toxicii cam „au făcut carieră" în

otrăviri criminale sau sinucideri. Este deci vorba şi de contextul în care aceste substanţe au impact cu organismul omului, deci dacă avem de-a face cu o intoxicaţie sau cu o otrăvire (intoxicaţie intenţională).Mai circulă şi cuvântul venin care derivă de la latinescul „venenum" adică otravă. în prezent, în mod curent prin veninuri se înţeleg toxinele elaborate de animale veninoase (şerpi, scorpioni, peşti otrăvitori etc). De altfel, vom vedea mai departe că prin toxine se înţeleg substanţele toxice produse de organismele vii, atât animale cât şi vegetale, ca şi de unele bacterii. Relaţia medicament - toxic a fost excelent definită, mai ales dacă ţinem seama că este vorba de sec. X - XI, de către Al-Biruini în „Cartea drogurilor" (a se vedea mai înainte).Paraceisus este primul care face referire la importanţa relaţiei doză - efect: „doar doza face ca un lucru să nu fie otravă".Goethe, care vizita des un farmacist prieten, în farmacia sa din Jena, ajunge la aceeaşi concluzie şi afirmă: „Sola dosis facit venenum".

Relaţia medicament - otravă este definită ecliptic de către Gerolamo Mercuriale (1530 -1606): „otrava este un medicament mortal".

În edictul dat de Regele Soare, Ludovic al XlV-lea, legat de „afacerea otrăvirilor" (1680 - 1682) se dă o definiţie avangardistă a otrăvii: „Tot ceea ce provoacă o moarte rapidă sau afectează un timp sănătatea omului, indiferent dacă este vorba de un corp simplu sau compus, trebuie privit ca o otravă adevărată". J. Ogier (sec. XIX) defineşte toxicul ca fiind „orice substanţă a cărei prezenţă în organism nu este nici normală, nici obişnuită".

R. Fabre şi R. Truhaut (începutul sec. XX) fac definiţia toxicului (şi deci a otrăvii) mai consistentă şi concretă: „Toxică este substanţa care pătrunzând în organismul viu, indiferent pe ce cale, într-o cantitate relativ ridicată (o singură dată sau în câteva prize repetate, la intervale de timp apropiate) sau în cantităţi mici dar repetate timp îndelungat, determină - imediat sau după o perioadă de latenţă - în mod trecător sau durabil, printr-o acţiune fizico-chimică. tulburări - mai mult sau mai puţin grave - ale uneia sau mai multor funcţiuni, putând culmina cu moartea".

Tratatele de toxicologie apărute în jumătatea a două a sec. XX fac referire la o acţiune chimică şi fiziologică a toxicului asupra organismului, acţiune care provoacă alterarea funcţiunilor acestuia, putând avea ca rezultat o stare patologică sau moartea. Modern toxicitatea nu este considerată o însuşire intrinsecă a substanţei toxice sau potenţial toxice ci se evaluează prin răspunsul dat de organismul viu care vine în contact cu acesta, răspuns depinzând de mai mulţi factori legaţi de substanţă, organism şi mediu, precum şi-de relaţiile dintre aceştia.

Se consideră că orice moleculă care prezintă instabilitate termodinamică -adică reactivitate - la o temperatură superioară lui zero absolut (-273° C = 0° K) poate determina efecte toxice în anumite condiţii. Efectul toxic este identificat şi uneori chiar cuantificat Ia nivelul întregului organism, al unui ţesut, sau organ ţintă, sau la nivel celular sau chiar molecular.

O delimitare mai netă între medicament şi toxic (otravă) se poate obţine dacă se ia în consideraţie modul în care aceste substanţe acţionează asupra relaţiei între organism şi mediul înconjurător. în acest sens poate fi definit ca toxic orice factor (de natură chimică, fizică sau chiar psihică) care are tendinţa să rupă echilibrul între organism şi mediu, iar medicamentul este considerat factorul capabil să restabilească acest echilibru.

II. CLASIFICAREA SUBSTANŢELOR TOXICE Şl A INTOXICAŢIILOR 1.

CLASIFICAREA SUBSTANŢELOR TOXICE

„Toxicii sunt reactivi ai vieţii" Claude Bernard

Cea mai la îndemână clasificare are în vedere starea de agregare:■ toxici gazoşi,■ toxici lichizi,■ toxici solizi.

După provenienţă (origine, natură) se împart în:■ toxici minerali,■ toxici organici naturali:

■ vegetali■ animali

■ toxici organici de semisinteză şi sinteză.Ogier şi Kohn-Abrest i-au clasificat după criteriul (comportarea) analitic(ă), mai concret în funcţie de modul în care sunt izolaţi din aer şi/sau material biologic în vederea identificării şi dozării lor în:a) toxici gazosi. care se izolează, în general, prin recoltare din aer (comunalsau industrial) şi, rar, din material biologic (CO, H2S, PH3, ASH3); mareamajoritate sunt anorganici;b) toxici volatili:

- care se izolează prin distilare (au p.f. < 100°) din mediu add (pH ~ 5,obţinut cu ajutorul acidului tartric) sau din mediu bazic (pH ~ 8-9, obţinut cu carbonatacid de sodiu); sunt cei mai mulţi dintre toxicii volatili;

- care se izolează prin antrenare cu vapori de apă (au p.f. > 100°); exemple:fenol, nitrobenzen, anilină.Toxicii volatili sunt organici în marea lor majoritate. c. toxici minerali ficşi:- care se izolează prin mineralizarea (distrugerea) materiei organice (cationiisunt disimulaţi în probele biologice întrucât sunt combinaţi - de exemplu cuproteinele (metalo-proteine);- care se izolează prin extracţie apoasă, hidroalcoolică sau dializă (metode „blânde" pentru a nu-i denatura); exemple: nitriţi, nitraţi, cloraţi, acizi corozivi, baze caustice; ei se izolează în porţiunea C de organe (10% din proba pentru expertiză); d. toxici organici ficşi (nevolatili):

- care se izolează din mediu acid (cei cu caracter slab acid sau neutru);- care se izolează din mediu bazic (cei cu caracter slab bazic).

în ambele situaţii extracţia se face cu solvenţi organici nepolari (cloroform, eter) şi, mai rar, cu solvenţi organici slab polari (de exemplu: alcool i-amilic în cazul morfinei). Metodele de extracţie folosite sunt:

- extracţia prin echilibrare (cu pâlnia de separare);- extracţia exhaustivă (cu aparatul Sohxlet).

Desigur, mai multe clasificări se pot face după natura acţiunii biologice . Una dintre acestea ar putea lua în consideraţie numai natura acţiunii toxicilor asupra sistemului nervos, având în vedere că acesta dirijează şi controlează funcţionalitatea tuturor ţesuturilor şi organelor.

Anatomic , sistemul nervos se împarte în sistem nervos central (SNC) şi sistem nervos periferic (SNP).

Funcţional. SNC se împarte în sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ sau autonom (SNV).

După Intensitatea acţiunii toxice, cuantificată prin DL50 (exprimat în mg/kg), U.E. admite următoarea împărţire:• substanţe foarte toxice (DL50 £ 25);

■ substanţe toxice (DL50 = 25 - 200);■ substanţe nocive (DL50 = 200 - 2000);■ substanţe slab toxice sau practic netoxice (DL50 > 2000).

O clasificare după acelaşi criteriu - DUo, exprimat tot în mg/kg - dar mult mai nuanţată, împarte xenobioticele în:

■ extrem de toxice DL50 £ 1■ foarte toxice DL50 =1-50■ moderat toxice DL50 = 50 - 500■ slab toxice DL50 = 500 - 5000■ practic netoxice DL50 = 5000 -15000■ fără toxicitate (de ex. alimentele) DL50 ^15000în acest curs prezentarea substanţelor toxice sau potenţial toxice se va face prin

gruparea lor în două mari categorii, după natura chimică a acestora:■ toxici anorganici şi■ toxici organici.

Toxicii anorganici sunt studiaţi după apartenenţa elementului central al acestora la grupele principale sau secundare al sistemului periodic. în acest fel se vor putea face corelaţii între poziţia elementului central în sistemul periodic (şi, deci, proprietăţile fundamentale şi analitice ce decurg din această poziţie) şi acţiunea toxică a acestora.

Toxicii organici sunt studiaţi după provenienţa şi destinaţia (domeniul) lor de utilizare iar în cadrul categoriilor mai cuprinzătoare (1 - 4) după încadrarea chimică (grupe funcţionale, nucleu sau heterociclu de bază etc):

1.Solvenţi, reactivi, materii prime si poluanţi ai atmosferei : ei au reprezentanţiîn toate clasele chimice după clasificarea abordată de chimia organică de lahidrocarburi alifatice la heterocicli (de exemplu: dioxan şi piridină);

2.Substanţe medicamentoase : excluzând anestezicele generale modemecare sunt în general derivaţi halogenaţi, dar nu pot fi considerate practicmedicamente, ei au reprezentanţi începând cu acizii carboxilici (vezi AINS) şiterminând cu heterodclii;

3.Substanţe psihodisleptice (halucinogene) care se subîmpart în compuşi deprovenienţă naturală cu azot neciclic (exemplu: mescalina) sau ciclic (exemplu:bufotenina, psilocina, psilocibina, ergina etc), compuşi naturali fără azot în moleculă(exemplu: THC) şi compuşi obţinuţi prin sinteză (exemplu: LSD).

4.Pestidde fantidăunătorO care se subdasifică după destinaţie şi - unde ecazul - şi după structura chimică; astfel, deosebim insecticide (care la rândul lor se subîmpart în: derivaţi organocloruraţi, organofosforice (COF), derivaţi carbamid şi dinitrofenoli - ca de exemplu: DNOC), rodentlcide. ierbidde şi funoicide.

5. Toxine (toxalbumine) care la rândul lor se subîmpart după provenienţă(origine) în : zootoxine . fitotoxine (exemplu: ricina, crotina, fasina), bacteriotoxine (toxina botulinică şi toxina tetanică) şi micotoxine (unele ca amanitineie şi faioidineie:produse de macromycete adică ciuperci otrăvitoare şi altele ca aflatoxineie produse:de micromycete adică mucegaiuri). -ş&r

6. Aditivi alimentari: antioxidanţl ca BHA şi BHT; aromatizanţi şi potenţatori dearomă : îndulcitori (eduicoranţi) nenutritivi ca zaharina şi ciclamatul; coloranţi ca deexemplu: amarant, eritrozina, tartrazina; antiseptice ca de exemplu: acidul benzoic şibenzoatul de sodiu, esterii metilic şi etilic ai acidului p-hidroxibenzoic, dioxidul desulf, metabisuifitui de sodiu; sechestranţi ca de exemplu: acidul citric şi citraţii, acidultartric şi tartraţii etc (ei chelatează metalele grele din alimente); emulaatori ca deexemplu ledtina şi mono- şi digliceridele.

7. Detergenţi care pot fi anionici, cationici şi neionici

2. CLASIFICAREA INTOXICAŢIILOR

2.1. Toxicitatea şi intoxicatiaIntoxicaţia sau otrăvirea este o reacţie a organismului faţă de o substanţă, străină

corpului (xenobiotic, substanţă exogenă) care generează o stare patologică diferită de aceea produsă de boală. Complexitatea şi intensitatea efectelor toxice, locale sau generale, adică gravitatea intoxicaţiei depinde de o însuşire a substanţei -diferită de proprietăţile ei fizice şi chimice - numită toxicitate. Aceasta este o caracteristică similară nocivităţii. Fiind o formă de manifestare a unor acţiuni biologice nedorite, toxicitatea unei substanţe are o anumită „cotă" sau „grad de toxicitate" care depinde nu numai de structura sa chimică, ci şi de cantitatea care a pătruns în organism, de organele şi sistemele afectate ca şi de mecanismul de acţiune asupra acestora. N. Deleanu, un înaintaş important al toxicologiei româneşti, a împărţit intoxicaţiile funcţie de natura (originea lor) în:

- intoxicaţii „endogene", care sunt de fapt formal endogene sau fals endogene întrucât agentul etiologic (un microorganism sau un parazit) provine din exteriorul organismului; el emite toxinele generatoare de stări patologice din interiorul organismului, distribuindu-le prin intermediul circulaţiei sistemice), dar fără să fi fost produse de acesta; acest tip de intoxicaţii, la rândul lor sunt: - de origine celulară (secreţii, dezasimilaţii etc):

- de origine microbiană (tuberculoza, lues etc);- de origine parazitară (malarie, helmintioze etc).

Toate aceste intoxicaţii sunt de domeniul medical (şi, ca urmare, se tratează medicamentos). Există doar două situaţii în care deşi agentul etiologic primar este un microorganism şi anume bacilul tetanic şi bacilul botulinic efectele toxice produse se datoresc toxinelor elaborate şi emise de aceştia fie de la poarta de intrare în cazul tetanosului (plaga) fie înainte de pătrunderea în organism în cazul botulinismuiui (alimentele infestate conţin deja toxina botulinică). De aceea aceste două intoxicaţii fac obiectul toxicologiei, agenţii etiologici incriminaţi fiind bacteriotoxine.

- Intoxicaţii „exogene" care sunt provocate efectiv de xenobiotice(xenos = străin; bios = viaţă) şi intră în sfera de interes a toxicologiei. Intoxicaţia,datorată în principal toxicităţii xenobioticului, este un proces extrem de complex. încăcu mult timp în urmă, H.E.Stokinger, om de ştiinţă din avangarda toxicologieimoderne afirma că: „Toxicitatea este consecinţa a două reacţii antagoniste: acţiuneatoxicului asupra organismului şi acţiunea organismului asupra toxicului".

Se poate concluziona că toxicitatea se instalează şi se exprimă sub formă de efecte toxice de o intensitate variabilă, funcţie de rezultanta „disputei" între procese diametral opuse (unele promovează, altele se opun) care se petrec concomitent pe parcursul mişcării toxicului de la locul de expunere la locul său de acţiune într-o formă activă (această „mişcare" a fost denumită sugestiv invazie sau livrare).Intoxicaţiile exogene se clasifică - după cum pătrunderea toxicului a fost voit (premeditat) sau întâmplător (prin hazard) - în: 1) Intoxicaţii intenţionale:

- crime,- sinucideri,- toxicomanii,

- doping,

- otrăviri simulate (parţia

- 2) Intoxicaţii accidentale:

- propriu-zise,

- profesionale,

- medicamentoase,

- alimentare.

2.2. Intoxicaţiile Intenţionale

2.2.1. Crimele (otrăviri criminale)

Dintre omucideri, crimele prin otrăvire reprezintă mijlocul cel mai vechi dar şi cale mai laş de suprimare a vieţii altuia. Majoritatea s-au derulat ca intoxicaţii supraacute sau acute, dar au fost şi cazuri de Intoxicaţii lente, cronice, consecutiv unei administrări intermitente care a dus la cumul de efecte şi în final la moarte. Acest ultim mod de otrăvire criminală a fost practicat de criminali cu unele cunoştinţe în domeniu, iar „rafinamentul" acestei practici a făcut uneori greu de dovedit juridic3' crima prin otrăvire întrucât toxicul şi metaboliţii săi eliminându-se gradual, substanţa reziduală găsită la expertiza toxicologică apărea ca provenind dintr-o cantitate administrată prea mică pentru a provoca moartea. Acest fapt a fost mai posibil în cazul otrăvurilor care se acumulează în mică măsură (în generai mai hidrofile); desigur însă că o dată identificată substanţa, s-a făcut apel la toxicocinetica ei şi, datele furnizate de aceasta împreună cu informaţiile despre simptomatologie (dacă au existat martori), precum şi cu analiza aspectelor anatomopatologtce, au condus prin coroborare la stabilirea verdictului de crimă prin otrăvire.Progresele majore făcute în analiza instrumentală prin apariţia cromatografiei pe lichide de înaltă performanţă (HPLC) a gaz - cromatografiei (GC) asistată de spectrometrul de masă (GC - MS), a spectrofluorimetriei şi a altor tehnici şi aparate extrem de sofisticate au permis identificarea unor substanţe aflate în proba biologică în proporţia de părţi per quadrilion. Bibliotecile de spectre au ajuns să conţină date despre zeci de mii de substanţe.În acest fel, replica judiciară dată de societate crimelor prin otrăvire a devenit atât de energică încât a descurajat pe criminali şi numărul crimelor de acest tip a fost permanent în cădere liberă în ultimele decenii (totuşi este de gândit dacă „preferinţa" pentru arme de foc sau arme albe ori pur şi simplu omorârea în bătaie, crime muit mai uşor de dovedit, nu înseamnă o tendinţă spre mentalităţi şi instincte primitive, deşi oricum criminalii sunt în majoritate primitivi).

2.2.2. Sinuciderile (auto - otrăviri)Sinuciderea (sau suicidul prin otrăvire) este şi ea o modalitate de suprimare a propriei

vieţi practicată încă din antichitate. Din statisticile medico-legale reiese că scăderea în timp a numărului acestora nu este nici pe departe ia fel de semnificativă ca în cazul crimelor prin otrăvire. Oamenii se sinucid atât de prea mult rău cât şi de prea mult bine, dar totdeauna există un anumit fenotip psiho-neurologic predispus la această practică. Substanţele folosite sunt foarte adesea medicamente dintre cele mai active (benzodiazepine, barbiturice, antidepresive, tranchilizante, neuroleptice etc.) dar şi unele anodine (de exemplu: aspirina).

Unii se sinucid fiind în semicunoştinţă de cauză: toxicomanii care îşi administrează singuri supradoze ne mai fiind mulţumiţi de „trăirife" oferite de dozele de „croazieră" (de altfel, mereu crescânde).

2.2.3. ToxicomaniileEtimologic toxicomania înseamnă mania (nebunia) toxicului. Este vorba de o adevărată

boală care se instalează în urma inducerii dependenţei şi instalării abuzului de substanţe psihoactive.Ea afectează indivizi şi uneori colectivităţi din păturile extreme aie societăţii, atât cele sărace cât şi cele bogate. Ea se propagă de la individ la individ şi chiar de la ţară ia ţară din curiozitate şi respectiv spirit de imitaţie. Oamenii din ţările care au cunoscut dictatura mult timp şi care sunt sărăcite atât material cât şi spiritual resimt sub formă de frustrări tot ce

decurge din irosirea existenţei lor sau a ascendenţilor imediaţi şi vor să recupereze rapid rămânerile în urmă; îşi dirijează însă intenţiile în direcţii greşite, aducătoare de boală şi de pierderea sensurilor umane. La noi în ţară .recuperarea" aceasta s-a produs dramatic încât acum cuprinde masiv segmentul de vârstă 12-17 ani (sunt cunoscute cazuri şi la copii de 7 ani). Este un semnal de alarmă care ar trebui să înspăimânte, iar farmacistul este unul din factorii sociali de primă importanţă în combaterea acestui flagel.

Dacă la mijlocul secolului XIX toxicomaniile se limitau la opiomanle şi cocainomanie, ele s-au extins de la droguri naturale complexe (opiu, haşiş şi marijuana, frunze de coca, peyotl, etc.) la substanţe naturale pure (morfina), de semisinteză (heroina) sau chiar de sinteză (LSD, STP, etc). Uneori sunt utHteate produse şi substanţe la care nu s-ar fi gândit nimeni cu ani în urmă: clei de lipit, coji de banane (torefiate într-un fel anume), solvenţi (eterul etilic şi unii esteri organici). Toxicomaniile constituie o formă de intoxicaţie cronică instalată prin autoadministrarea repetată a unor substanţe psihoactive numite şi droguri (dar puternic active şi chiar toxice), care generează euforie (de aici termenul de euforizante pentru substanţe şi eufomanie pentru dependenţa însăşi), stupefacţie asemănătoare celei de la instalarea narcozei (de aici denumirea de stupefiante) sau halucinaţii (de aici termenul de halucinogene sau psihodisleptice), adică în general o stare de satisfacţie (cel puţin în faza iniţială), ceea ce explică instalarea dependenţei de ordin psihic şi de multe ori şi fizic faţă de drogul respectiv. încă în 1970 OMS defineşte dependenţa faţă de euforizante şi halucinogene ca fiind „o stare psihică şi uneori fizică, care rezultă din interacţiunea unui organism viu şi o substanţă cfctfmică, fie ea şi un medicament, care include întotdeauna o compulsiune (dorinţă irezistibilă) de a lua substanţa continuu sau periodic în scopul obţinerii efectelor sale: psihice şi uneori al evitării disconfortului şi neplăcerii legate de privare".

Dependenţa psihică este trăsătura universal valabilă a dependenţei faţă de un anumit drog şi se caracterizează prin puternicul sentiment de satisfacţie (chiar senzaţia de om fericit) pe care îl resimte toxicomanul şi din care se naşte impulsul psihic dominant de a continua autoadministrarea drogului. Uneori dorinţa obţinerii plăcerii rămâne secundară faţă de necesitatea de a evita starea de rău sau de a-şi atenua senzaţiile dezagreabile resimţite prin lipsa (privarea) drogului. De cele mai multe ori cel dependent continuă să ia substanţa deşi el îşi dă seama că aceasta constituie un pericol pentru sănătatea sa, pentru familie şi societate. De aici rezultă câ această compulsiune reprezintă factorul cel mai important în intoxicaţia cronică cu substanţe psihotrope şi face din toxicomanie o manifestare maniacală. De altfel, toxicomanii provin în general din rândurile unor oameni cu boli psihice, diagnosticate sau nu, cum ar fi: -ne vropaţi - care caută să-şi combată anxietatea congenitală sau dobândită;

- psihopaţi - care urmăresc obţinerea unor plăceri paroxistice;- psihotici - care încearcă să iasă astfel din starea quasipermanent depresivă

sau să înlocuiască propriile halucinaţii (terorizante, obsesive) cu cele oferite de drog(de basm, idilice).

Dacă la dependenţă psihică se ajunge în urma autoadministrării multor substanţe şi în primul rând a celor de tip euforizant (alcool, eter, marijuana, amfetamine, opiacee, etc), în cazul unora dintre ele se instalează şi o dependenţă fizică (opiu, morfină, heroină, diamorfină, petidină, metadonă, etc). Ea presupune o adaptare a organismului faţă de drog, o compensare a efectelor depresive ale acestuia cu efectele de tip excitant, echilibrare care are loc mai rapid sau mai lent, funcţie de intensitatea efectelor depresive ale drogului. La suspendarea sau rărirea ritmului de administrare precum şi la pătrunderea în organism a unui antagonist (nu se va utiliza decât în tratamentul intoxicaţiei acute cu opiacee) apare un complex de tulburări organice uneori dramatice, mai ales cardio-vasculare şi la nivelul sistemului nervos (se pot termina cu exitus sau cu sinucidere, după câteva zile de privare), numit şi sindrom de abstinenţă; el este caracteristic fiecărui tip de drog sau chiar fiecărui drog în parte.

Pe de altă parte dependenţa fizică reprezintă un factor important în reîmprospătarea

dependenţei psihice, întrucât presupune continuarea folosirii drogului sau în cazul declanşării sindromului de abstinenţă, reluarea administrării acestuia. Se creează un adevărat cerc vicios. Se apreciază că dependenţa fizică se instalează cel mai repede după injectarea - mai ales i.v. - a drogului, în mod repetat, timp de 2 - 3 săptămâni (există un oarecare pericol în acest sens şi în cazul bolnavilor incurabili în fază terminală cărora li se injectează morfină, petidină sau fortral, în mod repetat, din necesităţi terapeutice).

Dintre toate drogurile opiaceele dau triada caracteristică pentru o toxicomanie: dependenţa psihică, dependenţa fizică şi toleranţa.Derivaţii barbiturici şi alcoolul produc aceeaşi triadă de consecinţe dar la doze superioare celor terapeutice şi respectiv uzuale; în plus sindromul de abstinenţă are alte manifestări. în cazul cocainei şi LSD există numai dependenţă psihică şi toleranţă (cocainomanii suportă doze mari de drog, cu mult mai mari decât doza letală pentru această substanţă, dobândind o capacitate crescută de biotransformare a acesteia şi o inhibare a receptorilor respectiv prin suprastimulare). În cazul toxicomanilor care au şi dependenţă fizică şi nu numai psihică, degradarea fizică şi a personalităţii sunt extrem de accentuate, iar ei reprezintă deja un pericol pentru familie şi societate.Termenii legaţi de manifestarea patologică numită toxicomanie au evoluat şi ca lexic şi prin conţinut în decursul timpului; dacă la început definiţiile şi încadrările' sunt făcute numai de către OMS s-a ajuns ca în 2004 să se implice comisii de specialitate ţinând direct de ONU (fapt care arată îngrijorarea mondială faţă de aceff-fenomen). Astfel, în 1957 , Comitetul Expert Asupra Drogurilor care Produc Adicţie din OMS defineşte obişnuinţa ca pe o condiţie care rezultă din consumarea repetată a unui drog; printre caracteristicile acesteia se pot enumera:

- o dorinţă (dar nu compulsiune) de a continua să ia drogul în scopuldobândirii „stării de bine" pe care acesta o generează;

- un anumit grad de dependenţă psihică la efectul drogului, dar absenţadependenţei fizice şi astfel a sindromului de abstinenţă;

- o tendinţă redusă sau absentă de a creşte doza;- consecinţele negative - dacă apar - sunt în primul rând în detrimentul

individului.Obişnuinţa s-ar putea defini pe scurt ca „setea" („craving") psihologică pentruefectele produse prin administrarea drogului. Acest termen este legat de un altul fâp-fel de vechi dar larg folosit şi astăzi: adicţia . Adicţia este comportamentul care sidistinge în primul rând printr-o dorinţă conştientă, intensă de drog şi printr-o tendinfăde recădere (reluare) cauzată în mod evident de persistenţa atitudinilor stabilite înstadiile ei incipiente; caracteristicile adicţiei includ: . .

- dependenţa de drog ca o necesitate 24 din 24 de ore;- impulsul de a creşte doza mult peste necesităţile corpului;- auto-definirea ca toxicoman.

Individul care se manifestă astfel se numeşte adlct (toxicoman); de altfel, etimologic „to be addict" înseamnă a fi vicios iar „addicted to" a fi dedat unui viciu. S-a arătat mai înainte că această afectare psihică se instalează pe un anumit „teren" preexistent. Termenul de obişnuinţă va fi folosit pentru a face referiri la utilizarea prelungită a opiaceelor şi apariţia toleranţei , precum şi a „nefericirii" indusă de retragere (abstinenţă), atunci când nu este însoţit de comportamentul descris deja sub numele de adicţie.

În 1964 Comitetul Expert OMS pentru Dependenţa de Drog înlocuieşte termenii de obişnuinţă şi adicţie cu .dependenţa de drog", pe care apoi o redefineşte în 1969, precizările făcute atunci fiind valabile şi astăzi. Se observă că uzul compulsiv al unui drog pentru efectele lui psihice reprezintă singura caracteristică atât necesară cât şi suficientă pentru a defini dependenţa de drog.

Dependenţa fizică şi toleranţa pot fi prezente dar nici una nu este necesară, nici suficientă, prin ea însăşi, pentru a defini dependenţa de drog.

Mai mult, drogurile psihotrope (incluzând antidepresiveie şi agenţii antipsihotici) generează sindromul de abstinenţă, dar nu sunt adictive; în acest caz este important să se facă distincţie între acest fenomen banal de tip „rebound" şi adevărata dependenţă.

în acelaşi b'mp această formulare a reprezentat o schimbare importantă în nomenclatura OMS a abuzului de drog, care însă a primit o foarte mică atenţie şi nici nu este bine cunoscută.

Pe de altă parte, deşi OMS subliniază ferm că pacienţii trataţi cu opioide vor deveni adicţi după încetarea tratamentului, recunoaşte totuşi în legătură cu aceştia că .există unele situaţii în care instalarea dependenţei fizice are loc în absenţa unei dependenţe psihice semnificative".Cele două tipuri de dependenţă sunt redefinite de ONU în 2004:

- dependenţa psihologică sau fizică se defineşte ca o trăire a stăpânirii desine (controlului) deteriorate din cauza încetării utilizării drogului. Simptomele deabstinenţă (psihologică) includ iritabilitatea, depresia şi tulburările de somn (comunecu manifestări ale obişnuinţei suspendate prin neadministrarea drogului);

- dependenţa fiziologică sau fizică implică dezvoltarea de toleranţă şi sindromde retragere (abstinenţă) după încetarea folosirii drogului, ca o consecinţă aadaptării corpului la prezenţa continuă a unui drog; adicţia poate fi consideratăcorespondentul mai vechi dar încă bine reprezentat al acestui termen.

Sindromul de retragere este definit ca un grup de simptome de încadrare şi grad de severitate variabile, care au loc la încetarea sau reducerea de doză a unei substanţe psihoactive, ce a fost luată în mod repetat, obişnuit, pe o perioadă îndelungată şi/sau în doze înalte. El înlocuieşte termenul de „sindrom de abstinenţă" (cu acelaşi conţinut) şi nu trebuie confundat cu „abstinenţă" (de exemplu alcoolicul care nu a băut mai mult timp se descrie ca „abstinent").

În Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM IV, editat de American Psychiatric Association în 1994, în colaborare cu OMS) se introduc două noi criterii faţă de DSM III R (1987):

- eşecurile majore în plan social şi profesional;- recurenţa problemelor legale.

DSM IV conceptualizează abuzul de substanţe ca un model de rea adaptare?la utilizarea substanţelor care duce ta consecinţe negative ce apar şi în absenţa dependenţei.

ICD 10 (The 10-th Revision of the International Classification of Diseases and Health Problems) defineşte sindromul de dependenţă ca o sumă de fenomene fiziologice, comportamentale şi cognitive în care folosirea unei substanţe sau a unei clase de substanţe dobândeşte o mult mai înaltă prioritate pentru un individ dat, faţă de alte obiceiuri care odată aveau pentru el valoare mai mare. ICD 10 nu se referă nici la medicamente, nici la droguri, ci promovează grupul de substanţe psihoactive care sunt autoadministrate datorită proprietăţilor lor de reîntărire, precum şi substanţele folosite nort-terapeutic.

ICD 10 înlocuieşte „dependenţa fizică" cu neuroadaptare şi acesta deoareceeste posibil ca o persoană să prezinte semne de neuroadaptare fără semne dedependenţă.

De asemenea, termenul „abuz" este considerat relativ ambiguu şi este înlocuit-cu termeni mult mai concreţi şi specifici ca „utilizare neaprobată", „utilizare riscantă* -sau în ultima versiune ICD 10 „utilizare nocivă". Acesta din urmă este un model de uz de substanţă psihoactivă care este cauzatoare de pericol pentru sănătatea fizică sau mentală; are de obicei, dar nu invariabil, consecinţe sociale adverse.

2.2.4. DopingulDopingul sau doparea nu este o intoxicaţie în sensul strict al cuvântului, întrucât, de regulă, se praxtică la intervale relativ mari de timp, în timpul diverselor competiţii sportive, cu

ocazia cărora sportivii, ingerând diverse substanţe, urmăresc să-şi îmbunătăţească performanţele.Asemănător se întâmplă şi în cazul unor persoane cu preocupări intelectuale care, în timpul unor perioade de muncă intensă, eludează somnul luând cafeina sau chiar amfetamina, substanţe care le produc o stare de „trezire corticală" dându-le senzaţia de forţă şi energie; în acest din urmă caz chiar există pericolul inducerii unor dependenţe sau toxicomanii (amfetaminomania).

în toate cazurile însă, după exaltarea temporară a unor funcţii vitale ale organismului şi în special a SNC (o adevărată „biciuire") urmeză o „cădere" la o cotă a posibilităţilor de efort atât fizic cît şi intelectual mai mică decât cea iniţială (Tnainte de dopare). Alternanţa acestor stări produce în timp dereglări atât metabolice cât şi nervoase care fac ca individul să semene cu un toxicoman la începutul dependenţei.

Susbtanţele folosite de sportivii de performanţă sunt dintre cele mai diverse ca structură, natură şi acţiune: analgezice (salicilaţi, fenilbutazonă, morfină), amine simpatomimetice (amfetamine, efecdrină, pseudoefedrinâ), analeptice (nicetamida, pentetrazol), antidepresive (imipramina), stimulante xantice (cafeina, teofilină), hormoni steroizi anabolizanţi etc.

Este cunoscut faptul că în timpul contracţiei sale muşchiul transformă energia chimică rezultată din glicofiză în lucru mecanic şi căldură. Glicemia scade, se formează acid lactic în cantităţi crescute şi, ca urmare, se instalează acidoza cu hipoxie tisualră. Are loc degajarea excesivă de căldură. La oxigenarea insuficientă şi căldura în exces sistemul nervos este foarte sensibil (aşa se explică căderea unor atleţi în plin efort ca „fulgeraţi": este vorba şi de acumularea acidului lactic la nivelul plăcii motorii dar şi de un colaps temporar al SNC).

Substanţele enumerate cresc eficienţa mecanică a muşchiului, cu întârzierea apariţiei semnelor de oboseală şi asigură o mai bună adaptare la efort a vaselor sanguine. Pe de altă parte- trebuie să se ţină seama şi de faptul că în condiţii de efort fizic şi temperatură excesivă a mediului ambiant toxicitatea multor substanţe creşte în mod neaşteptat; astfel, în timp ce amfetaminomanii suportă doze de până la 1700 mg/zi fără manifestări evidente, sunt citater cazuri de decese la sportivi la doze moderate, mult inferioare acestora şi anume 50 - 60 mg amfetamina.

Sportivii care practică dopingul au un regim alimentar care, predispunând la alcaloză, preîntâmpină acidoza metabolică.

2.2.5. Otrăviri simulate„Victima" simulează unele simptome de otrăvire, completează uneori cu semne, care

se vor obiective, tabloul „otrăvirii" ingerând vomitive sau purgative, ia un somnifer (în doză rezonabilă) lăsând însă la vedere mai multe cutii goale pentru a sugera sinuciderea, sau, de multe ori, solicită efectuarea analizei unor alimente sau băuturi în care ea însăşi a introdus otrava. Creează astfel de situaţii o persoană cu sindrom maniacal, care are sau a avut o boală psihică sau este perfect sănătoasă dar foloseşte acest simulacru de orăvire în scop de şantaj (mai ales sentimental). De aici reiese că otrăvirile simulate nu sunt intoxicaţii propriu-zise, deşi uneori, în dorinţa* unei cât mai bune reuşite a simulării, exagerează doza putând ajunge într-adevăr în pericol (de ex. ingerarea de digitală pentru a demonstra prezenţa unor tulburări* cardiace). Alteori, persoana care pune în operă şantajul chiar ingeră cantităţi toxice dintr-un medicament (de ex. un tub de fenobarbital), dar îşi ia măsuri să fie descoperită la timp spre a fi dusă la spital unde este salvată fără sechele prin spălătură stomacală precoce.

2.3. Intoxicaţii accidentale2.3.1. Intoxicaţii accidentale propriu-zise

Acestea sunt de obicei intoxicaţii acute şi constituie consecinţa neatenţiei, neştiinţei, imprudenţei sau nerespectării regulilor de protecţia muncii în laboratoare sau industrie.

în farmacie, pentru prevenirea unor accidente prin confuzie, substanţele puternic

active şi toxice se păstrează separat în dulapurile „Separanda" şi respectiv „Venena", etichetate distinct de medicamentele anodine. De asemenea, este obligatorie recepţia calitativă a substanţelor pure la masa de analiză întrucât au existat cazuri de etichetări greşite încă de la plecarea lor din depozite, ceea ce a dus la eliberarea de BaS în loc de BaSO4 sau de KCIO3 în loc de KCI (legat de interpretarea greşită a denumirilor latineşti ale substanţelor: de ex. BaSO4 se numeşte barium sulfuricum dar şi Barii sulfas, iar BaS este barium sulfidum, iar KCI se denumeşte kalium chloratum, dar şi kalii chloridum, în timp ce KCIO3 este kalium chloricum).

Etichetarea corectă şi cunoaşterea periculozităţii acestora se pretind şi pentru pesticide sau îngrăşăminte agricole.

Acest tip de intoxicaţii se produc şi în zona casnică prin situarea în aceleaşi încăperi sau chiar rafturi a alimentelor sau băuturilor alături de substanţe utile în gospodărie pentru combaterea dăunătorilor sau pentru igienă; astfel, s-au produs intoxicaţii grave sau chiar mortale prin confundarea cu băuturi alcoolice a unor lichide fără miros sau gust evident neplăcut şi care erau de fapt soluţii de HgCI2 (sublimat coroziv), H2SO4, KOH, NaOH, verde de Paris (acetoarsenit de cupru şi nu paration); de asemenea, au fost confundate soda de rufe sau unii detergenţi cu sarea de bucătărie sau făina.

Sunt destul de frecvente intoxicaţiile acute cu oxid de carbon - multe chiar colective (de ex. familiale) - cauzate de arderea incompletă a combustbililor (inclusiv a gazului metan) în instalaţii şi sobe cu tiraj defectuos.

în industrie acest tip de intoxicaţii este rar întâlnit (de ex. explozia unor recipiente cu NH3, O2 sau acetilenă, lichefiate).2.3.2. Intoxicaţii profesionale

Majoritatea acestora sunt de tip cronic şi se întâlnesc mai ales în industria metalurgică şi chimică. Dintre bolile profesionale mai bine cunoscute menţionăm (în paranteză sunt indicaţi toxicii care cauzează bolile respective): benzenismul (benzen), saturnismul (Pb), hidrargirismul (Hg), manganismul (Mn), silicoza (SiO2), antracoza (praful de cărbune), berilioza (Be), baritoza (Ba) şi pneumoconioze (îmbolnăvirea plămânilor prin praful industrial).

Unii toxici produc cancer profesional: beriliu, hidrocarburi aromatice cu minimum 4 nuclee condensate, dicromaţi, coloranţi azoici etc.

Intoxicaţii profesionale sunt şi cele care se produc la lucrătorii care manipulează coloranţi în vopsitorii sau în fabricile de cosmetice sau în cazul celor care manipulează pesticidele (antidăunătorii).

Un pericol major pentru populaţia care locuieşte în proximitatea întreprinderilor producătoare de noxe industriale şi în care măsurile de epurare a aerului (atât a celui din interior cât şi a celui evacuat) sunt insuficiente este îmbolnăvirea de aceleaşi boii ca şi în cazul celor care lucrează efectiv în halele industriale: de ex. saturnismul (în zona Baia Mare) sau berilioza sau fluoroza (situaţii tipice de producere de intoxicaţii „la distanţă" sau „de vecinătate" prin colportarea toxicului prin aer dar uneori chiar prin hainele lucrătorilor dacă aceştia nu se decontaminează înainte de a pleca acasă), precum şi variate pneumoconioze şi alte afectări ale plămânilor cauzate de praful industrial.

Pentru prevenirea îmbolnăvirilor profesionale, laboratoarele uzuale trebuie săefectueze periodic (cel puţin o dată la 6 luni) analize de sânge şi urină urmărindeventualele modificări ale unor parametri biochimici sub influenţa noxelor inhalate»iar laboratoarele mobile pentru urmărirea poluării să facă, tot periodic, analizacantitativă a noxelor specifice locurilor de muncă respective.

2.3.3. Intoxicaţii medicamentaseCa şi cele profesionale, şi aceste intoxicaţii sunt în majoritate cronice. Etiologia lor este legată de greşeli înfăptuite de unui din cei trei factori implicaţi în utilizarea medicamentului: medic, farmacist şi bolnav.- din eroarea medicului

prin prescrierea unor substanţe active sau indicarea unei posologii care ar presupune depăşirea dozelor maxime terapeutice; în aceste cazuri dacă medicul nu precizează „sic volo" farmacistul are obligaţia profesioanlă de a reduce corespunzător dozeie prescrise;

prin prescrierea de medicamente conţinând un principiu activ comun (efect cumulativ);

prin prescrierea de medicamente cu acelaşi loc de acşiune (sinergism de adiţie) sau de principii active care se potenţează reciproc putând duce la efecte toxice;

prin prescrierea unor medicamente fără a lua în seamă că starea patologică şi în general forma fizică a pacientului ar putea determina modificări de acţiune sau chiar efecte toxice prin influenţarea absorbţiei, biotransformării şi eliminării medicamentului;

În toate aceste situaţii, farmacistul trebuie să discute cu medicul pentru a lămuri problemele apărute, reţinând reţeta.- din eroarea farmacistului

prin nedescifrarea corectă a reţetei, urmată de eliberarea unei substanţe active sau a unui medicament în locul altora (mai grav dacă cele prescrise erau anodine, adică slab active);

eliberarea unui medicament de uz extern fără etichetă corespunzătoare sau a unuia de uz intern;

nesemnalarea depăşirii dozelor maxime sau a asocierii de medicamente care generează efecte toxice;

realizarea unui preparat necorespunzător tehnic (neomogen) care nu permite pacientului administrarea de doze egale (ex. emulsia de bromoform);

confundarea unor substanţe active (cazuri foarte rare); consilierea insuficientă mai ales în cazul bolnavilor care practică automedicaţia.

- din eroarea bolnavului supradozări autodidacte; automedicaţie; polifarmacie (polipragmazie); confuzii privind calea de administrare sau chiar medicamentul (în cazuri de

semisenilitate).Multe din greşelile pacientului se datorează anturajului său şi pot conduce la intoxicaţii

polimedicamentose.Unele accidente toxice medicamentase se datoresc unui complex de factori sau unor

factori greu de controlat: sensibilitatea particulară a unui bolnav faţă de un medicament sau producerea unor reacţii secundare uneori dramatice; în acest ultim caz un exemplu îl reprezintă administrarea de medicamente IMAO ambulatoriu (de altfel interzisă) unor bolnavi care nu respectă dieta din care sunt excluse alimentele şi băuturile conţinând amine presoare precum tiramina (bere, vin, ciocolată), mezeluri, brânzeturi fermentate, heringi etc; la ingerarea acestora concomitent cu IMAO are loc o potenţare manifestată prin pusee de hipertensiune paroxistică cu hipertermie şi risc de hemoragie cerebrală (tranilcipromina a generat astfel de cazuri).

2.3.4. Intoxicaţii alimentareSunt în majoritate intoxicaţii accidentale acute.

Ele se produc prin consumarea din imprudenţă, neştiinţă, confuzie sau neglijenţă a unor alimente preparate sau a unor produse vegetale sau animale considerate corespunzătoare consumului. Intoxicaţiile alimentare sunt generate de:- consumarea unor produse alimentare principial comestibile

produse animale dar mai ales vegetale conţinând reziduuri de pesticide în concentraţii depăşind normele admise;

conserve având în conţinut staniu sau stibiu cedate din materialul din care sunt

confecţionate cutiile, sub acşiunea acizilor organici din preparat (mai ales în urma conservării îndelungate şi în condiţii necorespunzătoare);

produse alimentare conţinând aditivi neavizaţi de fişele tehnice (ex. colorantul galben de unt, dovedit a fi cancerigen);

sorturi sau şarje de miere conţinând alcaloizi preluaţi de albine de la unele flori (plasdarea necorespunzătoare a stupilor);

icrele unor peşti ca somnul şi mreana produse alimentare alterate care produc toxiinfecţii cu evoluţie în general gravă

(botulism, salmoneloză) sâmburi de prune, cireşe, piersici, zarzăre, migdale amare care au produs

intoxicaţii danhidrice în urma hîdrolizei glicozizilor danogenetid la nivelul intestinului;

alimente infestate cu mucegaiuri toxigene prin condiţii improprii de conservare sau păstrare îndelungată sau peste termenul de garanţie; aceste mucegaiuri elaborează şi eliberează micotoxine precum aflatoxine (aflatoxina Bi este un cancerigen hepatic puternic), ochratoxine (acestea sunt mai ales neurotoxice), tricotecene, patulina (din unele sucuri de mere) care manifestă neurotoxidtate etc.

- consumarea unor produse alimentare necomestibile confundarea unor plante otrăvitoare cu unele comestibile (rădăcina de cucută în

loc de pătrunjel, bacele de beladona confundate cu cireşele, mai ales de către copii, ciupercile otrăvitoare din genul Amanita cu ciuperca „de gunoi" etc.);

substituirea în alimentaţie a mazării comestibile cu mazărea furajeră (aceasta produce intoxicaţia numită neurolatirism, care la cai se manifestă prin paraplegia spasmodică a membrelor inferioare);

consumarea cărnii de peşti veninoşi (ichtiosarcotoxism) consumarea de moluşte (în multe cazuri ele „se încarcă" cu toxine

prin ingerarea de plancton toxic) care generează intoxicaţia numitămitilotoxism.

Intoxicaţiile exogene pot fi clasificate în funcţie de un ansamblu de factori cum ar fi: cantitatea şi ritmul de pătrundere în organism, natura şi mecanismul de acţiune al toxicului respectiv, gravitatea şi rapiditatea apariţiei simptomelor. Astfel, putem distinge trei tipuri de intoxicaţii:

- intoxicaţia supraacută generată de pătrunderea brutală a unei cantităţimari de toxic (de multe ori prin inhalare); simptomale apar rapid (în câteva minute),sunt violente şi de tip apopiectic (uneori victima emite un ţipăt şi cade ca fulgerată),iar moartea - greu de preîntâmpinat - se instalează rapid, uneori în 2 - 3 minute;dau astfel de intoxicaţii acidul cianhidric şi cianurile alcaline, hidrogenul sufurat,arsina şi compuşii oxigenaţi ai arsenului etc.

- intoxicaţia acută cauzată de pătrunderea în organism a unei cantităţirelativ mari de toxic, de regulă o singură dată, dar uneori şi în mai multe prize într-untimp relativ scurt, şi ale cărei simptome debutează în câteva minute până la douăore (rar, după mai mult timp) şi sunt violente şi alarmante (fără a fi în generalbrutale); moartea - mult mai uşor de prevenit faţă de intoxicaţiile supraacute - seinstalează în general într-un interval mergând de la 2 h la 24 h sau chiar 48 h.

- intoxicaţia cronică care este rezultanta pătrunderii repetate în organism- prin ingerare, inhalare sau prin piele - a unor cantităţi mici de toxic, cu debutulsimptomatologiei după minimum câteva zile, dar de multe ori după luni sau ani;simptomele nu sunt alarmante, de multe ori insidioase şi sugerând o patologie purmedicală, iar tratamentul este trenant şi de multe ori puţin eficient, datorită faptuluică s-au produs deja unele ieziuni morfofuncţionale şi dereglări biochimice greu reversibile sau chiar ireversibile; toate aceste trăsături i-au făcut pe R. Fabre şi R. Truhaut să o denumească „intoxicaţie pe termen lung".

În cazul toxicilor care acţionează după legea „totul sau nimic" (stricnina, HCN etc.)

acest tip de intoxicaţie nu este descris.O intoxicaţie cianhidrică mai specială este aceea produsă de sâmburii de

caise, zarzăre, piersici etc. sau de către nitrili; se declanşează după matmuHţ de ooră şi este denumită „intoxicaţie cu întârziere"

O intoxicaţie cu HCN care seamănă întrucâtva cu cea cronică este aceea cauzată de atmosferele slab poluate; se traduce mai ales prin tulburări neuropsihice (cefalee, astenie, insomnie, nervozitate) şi digestive (greţuri, anorexie), : dar revenirea este completă (nu lasă sechele) la schimbarea locului de muncă; acest din urmă fapt o încadrează ca intoxicaţie lentă (şi nu cronică).

Cele trei tipuri principale de intoxicaţie au corespondent în metodologia de testare a toxicităţii unei substanţe nou sintetizate preconizată ca medicament sau aditiv alimentar (teste de toxicitate acută, subacută, subcronică şi cronică).

2.4. Dificultăţi în diagnosticarea intoxicaţiilorSe pot deosebi două situaţii:• confundarea unei boli cu o Intoxicaţie sau otrăvire

1. uremia (la apogeu) cu intoxicaţia cu opiu;2. ocluzia intestinală sau apendicita cu saturnismul;3. holera cu otrăvirea cu compuşi oxigenaţi ai arsenului (vezi şi cazul Lafarge);4. purpura infecţioasă (caracterizată prin erupţii hemoragice ale mucoaselor sau la

nivelul pielii, numite peteşii, ţi trombocitopenie) cu intoxicaţia dată de benzen;5. tetanosul cu otrăvirea cu stricnina;6. icterul cu intoxicaţia dată de fosfor sau acid picric confundarea intoxicaţiilor între ele1. „beţia" din oxicarbonism cu beţia etilică sau sulfocarbonică;2. intoxicaţia sau otrăvirea cu compuşi cu arsen, confundată cu o intoxicaţie de tip

alimentar, botulismul;3. intoxicaţia cu nitriţi, confundată cu botulismul.

I TOXICI GAZOŞl

_________I.1. HALOGENII

1.1.1. FLUORUL

F2

Fluorul a fost descoperit de către Moissan, în 1886.

-în 1933 s-a produs prima intoxicaţie mortală cu fluoruri.

-în 1931, Fleming face prima observaţie de fluoroză industrială.

Etiologia intoxicaţiilor

Fluorul poate determina intoxicaţii acute şi cronice.

Intoxicaţiile acute pot fi:

-voluntare (crime);

-accidentale, produse prin confuzii.

Intoxicaţiile cronice cu fluor sunt reprezentate de:

-fluoroză endemică hidrotelurică , produsă prin consum de apă potabilă şi

legume provenite din soluri bogate în minereuri de fluor (unde provine din roci

eruptive sau de sediment, din descompunerea animalelor marine etc); în zonele

endemice, se consumă 4-8 mg fluor/zi.

- fluoroză industrială , cu risc de apariţie în (la):

- sinteza acidului fluorhidric şi a compuşilor cu fluor;

- industria maselor plastice (a teflonului - politetrafluoretilenă);

- industria frigorifică (la utilizarea freonului - CF2CI2);

- industria aluminiului (la manipularea criolitului – NaAlF6), industria

superfosfaţilor, industria beriliului (din electroliza fluorurii de beriliu şi

a fluorurii de potasiu rezultă vapori de fluor);

- industria sticlei şi a ceramicii;

- fabricarea cimentului;

obţinerea filmelor fotografice (risc de intoxicaţie cu acid

fluorhidric);

utilizarea ca supercarburant pentru rachete (sub formă de amestec

de 30% fluor şi 70% oxigen lichid);

utilizarea substanţei fitofarmaceutice fluoracetat de sodiu.

Proprietăţi fîzico-chimice

Fluorul :

gaz slab gălbui, cu miros înţepător şi neplăcut;

reacţionează rapid cu apa şi formează acid fluorhidric (determină

intoxicaţii sub formă de fluoruri);

reacţionează cu toate elementele (metale, metaloizi), având mare afinitate

pentru Si; este cel mai reactiv dintre halogeni.

Acidul fluorhidric :

gaz incolor, cu miros puternic pătrunzător;

atacă sticla (atacă SiO2, cu formare de SiF4) şi majoritatea metalelor; este

foarte caustic.

Fluorurile : substanţe solide, lipsite de gust şi miros (risc crescut de

intoxicaţie);

- CaF2, CuF2 şi PbF2 sunt insolubile;

- prin încălzire pot degaja fluor, care cu apa formează acid fluorhidric:

F2 + H2O —> HF

Toxicocinetică:

- pătrundere prin ingerare, prin inhalare sau transcutanat;

- absorbţie, din soluţie, în proporţie de 100%, distribuire rapidă; Ca, Fe şi

Mg pot întârzia absorbţia fluorului;

depozitare în oase şi dinţi, sub formă de CaF2 (50% din fluorul ingerat), fiind

un toxic cumulativ; în intoxicaţii letale, s-au constatat concentraţii crescute de

anion F" în toate ţesuturile;

Florl este un element indispensabil organismului. După unii autori este

considerat doar un element benefic şi nu esenţial.

Fluorul este încorporat în smalţul dentar şi în oase. înlocuieşte ionii

hidroxil din smalţul dentar, formând apatita şi crescând rezistenţa la mediul acid;

de asemenea, reduce producţia acidă a bacteriilor dentare.

Deficitul de fluor în organism determină apariţia cariilor dentare.

Se apreciază că ingestia zilnică totală de fluor este de 2,1-2,4 mg din

alimente şi, respectiv, 2,8-5,9 mg din apă. După alţi autori, această ingestie ar fi

mai redusă, de 0,25-1,5 mg/zi.

Băuturile carbonatate conţin aprox. 0,74 ppm F", în timp ce ceaiul conţine

aprox. 2,6 ppm (o ceaşcă de ceai poate conţine 0,5 mg fluor).

Alimentele marine pot conţine mari cantităţi de fluor (până la 28

mg/kg).

Doze letale: acid fluorhidric (soluţie) - 15 g; fluorură de sodiu - 5 g;

fluorosilicat de Na - 1 g; fluoracetat de Na - 0,05-0,1 g.

Valori limită pentru expunerea profesională:

- la 8 ore - 1,58 mg F2/1T13 aer; 1,5 mg HF/m3 aer;

- la 15 minute - 3,16 mg F2/m3 aer; 2,5 mg HF/m3 aer.

LBT pentru fluor-compuşi, în urină: 5 mg fluor/g creatinină (la sfârşit de

schimb).

Intoxicaţia acută

Inhalare:

- iritaţia căilor respiratorii superioare, sufocare, constricţie toracică,

necroză;

- iritaţia corneei şi a mucoasei oculare;

- colaps;

- febră de fum - la aerosoli proveniţi din descompunerea termică a

teflonului.

Intoxicaţia cronică

Inhalare:

- cu gaze şi vapori - perforaţia septului nazal, leziuni ale gingiilor şi

faringelui, bronşită astmatiformă, fibroză pulmonară;

- cu pulbere de criolit - fluoroza industrială - leziuni osoase, osteosleroză

(afectarea coloanei vertebrale, bazinului, coastelor, craniului şi a

membrelor);

- tulburări digestive, paradontoze (simptome comune ambelor expuneri).

Expunerea cutanată la compuşi ce conţin fluor determină: arsuri, iritaţii,

necroză, onicoliză.

Tratament

Măsuri imediate:

în cazul arsurilor — spălare abundentă cu apă, aplicare de pastă cu oxid de

magneziu (tratament similar arsurilor cu acizi corozivi); inhalare - scoaterea

din mediul toxic, repaus;

Prevenirea intoxicaţiilor:

-fluoroza industrială:

etanşeizare, aspirarea şi neutralizarea vaporilor de

fluor;

-fluoroza endemică:

supravegherea conţinutului în apă - limita tolerabilă 1 mg/L;

defluorizarea apei prin trecerea peste straturi de superfosfat

de calciu, apatită sau lumină activată.

Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la:

-fluor şi compuşi - persoane care suferă de conjunctivite şi keratite

cronice, boli cronice ale căilor respiratorii superioare,

bronhopneumopatii cronice (inclusiv astm bronşic), dermatoze;

-fluoracetat şi metilfluoracetat de sodiu - persoane care suferă de

boli cronice ale SNC, miocardiopatii, hipoparatiroidii, hipocalcemii.

I.1.2.CLORUL

Cl2

Clorul a fost descoperit de către Scheele, în 1774.

A fost utilizat în Primul Război Mondial, ca gaz de luptă.

Etiologia intoxicaţiilor

Clorul poate genera intoxicaţii supraacute, acute şi cronice.

Există risc toxic la clor în (la):

- operaţii cu clor lichid;

- prepararea derivaţilor cloruraţi;

- prepararea maselor plastice;

- operaţii de decapare a metalelor;

- utilizarea ca decolorant, în industria textilă, industria hârtiei, spălătorii

etc;

- operaţii de dezinfecţie, la utilizarea substanţelor generatoare de clor:

hipoclorit, cloramină B, cloramină T;

- staţii de sterilizare a apei, bazine de înot (concentraţia bactericidă este de

0,2 mg/L);

- laboratoare chimice;

- mediul casnic.

Proprietăţi fizico-chimice:

- gaz galben verzui, dens (d=2,49), cu miros caracteristic, iritant;

- limita de percepţie a gustului - 5 ppm; limita de percepţie a mirosului -

3,5 ppm (0,015 mg/L);

- solubilitate redusă (solubil în solvenţi organici);

- reacţionează cu apa şi formează acid clorhidric; reacţionează cu aproape

toate elementele.

Clorul în organism

CI" este principalul ion anorganic extracelular, fiind esenţial pentru

menţinerea balanţei hidro-electrolitice şi producerea de acid gastric. Deficitul de

CI" (produs prin vomismente, diaree, transpiraţii abundente) determină alcaloză

metabolică hipocloremică.

Necesarul zilnic de clor este de 500 mg/zi (respectiv, 750 mg/zi în

perioadele de pierderi fiziologice) sau 10 mg/kg corp/zi.

Excesul de clor determină hipertensiune; se presupune că ar avea

acelaşi efect cu sodiul, fapt controversat de administrarea de clorură de

potasiu la persoane cu restricţie de sodiu.

Toxicodinamie

Clorul este un gaz iritant - caustic şi sufocant tipic, prin:

- acţiunea la nivelul căilor superioare

- acţiunea la nivelul căilor respiratorii inferioare

- senzaţia de sufocare ;

In plus, clorul:

- determină hipoxii toxice, prin deficit de oxigen în atmosferă şi prin

perturbarea difuziei oxigenului (hipoxemie).

Valori limită pentru expunerea profesională:

- la 8 ore - 8 mg HCl/m3 aer;

- la 15 minute - 1 mg Cl2/m3; 15 mg HCl/m3 aer.

Simptomatologie

Intoxicaţia supraacută - sincopă respiratorie reflexă, edem pulmonar grav,

colaps cardiovascular.

Intoxicaţia acută - comportă trei faze:

I - faza de iritaţie:

- tuse, sufocare,

- anxietate, cefalee;

- congestia mucoasei oculare cu lăcrimare;

- stare de prostraţie - împiedică bolnavul să se salveze;

II - faza de remisiune (se instalează la 6-12-36 ore) - plămânii asigură o

hematoză minimă:

- jenă la inspiraţie în regiunea traheală şi diafragmatică;

- orice efort determină ruperea echilibrului şi creşterea necesarului de

oxigen

III - faza de edem pulmonar :

Intoxicaţia cronică:

- leziuni cutanate - acnee dorică;

- conjunctivită, ulcerarea septului nazal;

- durere retrosternală, tulburări respiratorii;

- leziuni dentare (determinate de acidul clorhidric), stomatite, gastralgii.

Examen anatomo-patologic: leziuni inflamatorii ale conjunctivei şi

mucoasei respiratorii, descuamare şi necroză bronşică, edem pulmonar.

Tratament:

Antidotul: bicarbonatul de sodiu

Măsuri generale:

- scoaterea din atmosfera toxică, reanimare cu aer pur;

- repaus (foarte important);

- oxigenoterapie (oxigen 100%, umidificat),

- spălaturi oculare şi decontaminare externă cu soluţie salină izotonă şi,

respectiv, cu apă din abundenţă.

Sunt contraindicate:

respiraţia artificială;

administrarea de tonice respiratorii;

administrarea de carbogen (dioxidul de carbon creşte acidoza).

Prevenirea intoxicaţiilor:

ventilaţie adecvată (datorită densităţii mari a gazului);

verificarea rezervoarelor metalice ce conţin clor lichid (clorul atacă

metalul);

pulverizare de soluţii neutralizante în caz de avarii (200 g hiposulfit de

sodiu şi 175 g carbonat de sodiu la 1 L apă); utilizarea mijloacelor speciale de protecţie (costum izolant, ochelari);

utilizarea măştilor cu cărbune activ.

Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la clor, persoane care suferă de:

conjunctivite şi keratite cronice, boli cronice ale căilor respiratorii superioare,

bronhopneumopatii cronice (inclusiv astm bronşic), boli cardiace, dermatoze.

I.1.3.BROMUL

Br2

Bromul a fost descoperit de către Balard, în 1826.

Ingestia zilnică de brom prin dietă este de 0,1-0,3 mg/kg corp, atingându-

se concentraţii serice de 20 mg/L.

Etiologia intoxicaţiilor

Bromul poate genera intoxicaţii acute şi cronice.

Cele mai frecvente sunt intoxicaţiile accidentale, produse în industrie şi în

laboratoare de chimie. Bromurile sunt componente ale reactivilor utilizaţi în

fotografie; bromurile de metil şi etil sunt utilizante ca insecticide fumigante,

precum şi în extinctoare şi refrigeratoare; dibromura de etilen este utilizată ca

"scavenger" al plumbului (pentru combustibilii cu conţinut crescut de metal) şi

ca insecticid fumigant.

Bromul determină deficit atmosferic de oxigen.

Se cunosc numeroase cazuri de intoxicaţii medicamentoase cu

bromuri, utilizate ca hipnotice.

Proprietăţi fizico-chimice:

-lichid roşu-brun sufocant, emite vapori roşcaţi, denşi la temperatura

ordinară (d=5,5; p.f.= 59°C);

- puţin solubil în apă, solubil în solvenţi organici

- este radiopac.

In cazul ionogramelor determinate cu analizoare, bromul poate interfera

determinările de anioni Cl- sau HCO3-.

Pentru unele animale, bromul poate fi considerat un element esenţial, fiind

implicat în creştere, reproducere şi în funcţionarea tiroidei. La om, efectul

bromului asupra funcţiei tiroidiene nu a fost demonstrat.

Toxicodinamie

Bromul:

- are acţiune toxică asemănătoare şi egală cu a clorului;

- este iritant şi caustic pentru piele şi mucoase;

- determină hipocloremie;

- determină tulburări neurologice prin deplasarea CI" (cu rol stabilizant de

membrană), cu tulburări ale transmisiei neuronale şi sedare.

- în doze mari, deprimă SNC.

Concentraţia toxică: 0,5-1,5 mg brom/L sânge. Doza

letală: < 1 mL brom.

Concentraţia letală (postmortem): 2 mg brom/L sânge. Valori

limită pentru expunerea profesională:

la 8 ore - 0,7 mg Br2/m3 aer;

la 15 minute - 6,7 mg HBr/m3 aer.

Simptomatologie

Intoxicaţia acută:

- inhalare: spasm glotic, iritaţii oculare,

- ingerare: greţuri, vărsături la doze mari poate determina comă calmă

- inicaţia cronică — bromismul, se manifestă prin:

- tulburări SNC: cefalee, vorbire incoerentă, agitaţie, tulburări de

memorie

(amnezie), dezorientare, deprimare SNC (sedare), depresie,

halucinaţii,

psihoze, demenţă, edem cerebral;

.

Tratament

Antidotul; tiosulfatul de sodiu (vezi administrarea mai jos).

Inhalare:

- repaus absolut;

- reanimare cu aer pur, oxigenoterapie;

- inhalaţii cu soluţii saturate de tiosulfat;

Contact cutanat.

- spălare abundentă cu apă;

-aplicare de tiosulfat de sodiu sau bicarbonat de sodiu 10%;

-aplicare de pansament gras sau liniment oleo-calcar;

Ingerare:

-administrare de apă albuminată, oxid de magneziu, apă cu amidon; cărbunele

activ nu absoarbe bromul anorganic, ci doar bromurile organice;

-provocare de vărsături, spălătură gastrică, irigarea totala a intestinului;

Prevenirea intoxicaţiilor

Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la brom, persoane care suferă de

conjunctivite şi keratite cronice, boli cronice ale căilor respiratorii superioare,

bronhopneumopatii cronice (inclusiv astm bronşic), dermatoze, colite cronice.

1.1.4. IODUL

I2

Iodul a fost descoperit în 1811, de către Courtois.In medicină, iodul este utilizat ca atare sau sub formă de derivaţi, după cum urmează:

- preoperator, pentru reducerea vascularităţii glandei tiroide în caz

de

tiroidectomie;

pentru tratamentul hipertiroidismului şi al crizelor tirotoxice;

-ca agent sclerozant venos;

-ca dezinfectant local (sub formă de soluţii alcoolice sau apoase) sau

antiseptic local (în stomatologie, sub formă de iodoform);

Iodul este utilizat şi pentru dezinfecţia apei, în concentraţii de 2-8

ppm. Este un constituent al apelor marine.

Etiologia intoxicaţiilor

Iodul este responsabil de intoxicaţii acute (de cele mai multe ori prin

confuzie sau suicid cu soluţii dezinfectante), cronice (profesionale, în

industrie, laboratoare, fotografie etc.) şi hipersensibilitate (la utilizare în scopuri

medicale).

Proprietăţi fizico-chimice:

-cristale romboedrice, brun-violete, strălucitoare, cu miros caracteristic;

-sublimează la încălzire (p.f.= 114°C);

-solubil în solvenţi organici;

-mai puţin reactiv decât clorul şi bromul.

Toxicocinetică:

- pătrundere respiratorie (sub formă de vapori), transcutanată şi pe cale

digestivă;

(în mod normal, în proporţie de 3-6 fJ.g%; în cazuri mortale prin suicid, peste

1 mg%);

- după absorbţie, acumulare în glanda tiroidă (cea mai mare parte), rinichi,

stomac, glanda mamară şi glande salivare;

eliminare renală, sub formă de iodură (excesul).

In organismIodul este un element esenţial pentru funcţionarea glandei tiroide;

In mod normal, concentraţia sanguină a iodului (sub formă de iodură) este de

5-8 ug%.

Toxicodinamie

Iodul este:

- iritant şi caustic pentru tegumente şi mucoase (mai iritant decât clorul);

- toxic endocrin - afectează funcţiile glandei tiroide,

- methemoglobinizant.

La concentraţii sanguine de iod mai mari de 0,2 mg/L, este afectată fixarea

normală a iodului în glanda tiroidă.

Iodurile şi iodoformul au, în general, toxicitate mică.

Doze letale: 2-3 g iod (după alţi autori, 0,5-2g); 30 g tinctură de iod (după

alţi autori, 10-30 mL).

Concentraţia sanguină letală: 145 mg/L.

Valori limită pentru expunerea profesională:

- la 8 ore - 0,5 mg I2/m3 aer;

-la 15 minute - 1 mg I2/m3 aer.

Simptomatologie

Intoxicaţia acută:

- inhalare: tuse, lăcrimare, cefalee, rinită, conjunctivită,

- contact cutanat:

- colorarea în galben-brun a tegumentelor şi mucoaselor, care se

usucă şi se exfoliază;

-arsuri chimice asemănătoare celor termice, greu vindecabile;

-la contact cu tinctură de iod rezultă acid iodhidric caustic, ce determină:

ulceraţii, hemoragii;

-ingerare:

-gust metalic, hipersalivaţie, arsuri, stomatită, vărsături galben-brune sau

albastre (în cazul prezenţei amidonului), diaree (cu scaune negricioase);

- fenomene cardiace (tahicardie sinusală);

- febră, prin hipertermie;

-agitaţie;

- tulburări renale:

- hipotensiune, colaps circulator.

Intoxicaţia cronică - iodismul:

- tulburări respiratorii: rinită, rino-traheită, laringită, bronşită;

- tulburări oculare (lăcrimare);

- tulburări cutanate: roşeaţă, iodite, urticarie,

- tulburări digestive: disfagie, gastroenterite;

- tulburări nervoase: excitaţie cu agitaţie psihomotorie ("beţia iodică");

- tulburări tiroidiene;

Tratament

Antidotul: tiosulfatul de sodiu (vezi administrarea mai jos).

Intoxicaţia acută:

- inhalare (tratament similar celui din intoxicaţia cu clor): scoaterea din mediul

toxic, repaus absolut, aerosoli cu tiosulfat de sodiu, oxigenoterapie;

- contact cutanat: spălare abundentă cu apă şi tiosulfat de sodiu 10%,

tratament local;

- contact ocular: spălare abundentă cu ser fiziologic;

- ingerare:

- provocare de vărsături (administrare de apomorfină, sirop de

ipeca) - trebuie evitată în cazul intoxicaţiilor cu iod cristale,

datorită riscului de arsuri;

- administrare de cărbune activat;

- spălaturi gastrice, după administrare de amidon (până la dispariţia culorii

albastre) sau după administrare de tiosulfat de sodiu 5%;

- regim hiposodat pentru eliminarea iodurilor (creşte diureza),

administrare de diuretice;

Prevenirea intoxicaţiilor:

- verificarea sensibilităţii la iod cu 1-2 mL produs; dacă este tolerat, se

administrează a doua zi restul dozei;

- respectarea contraindicaţiilor de administrare a iodului: hipersensibilitate,

bronşită acută, sarcină, nou născuţi; se impune prudenţă în cazul

pacienţilor cu tuberculoză.

FOSGENUL

OXICLORURA DE CARBON, CLORURA DE CARBONIL

O = C(C1)2

Etiologia intoxicaţiilor

Fosgenul este un produs de combustie al compuşilor volatili

halogenaţi.

Este utilizat în fabricile de izocianat, coloranţi (la obţinerea vopselelor pe

bază de anilină), mase plastice, fibre sintetice, insecticide, metalurgie.

Se poate forma accidental, prin descompunerea termică a

hidrocarburilor clorurate (la contactul cu metalele încinse, cu flacăra liberă sau

la descompunerea tetraclorurii de carbon din extinctoare în timpul incendiilor

etc.) sau chiar prin reacţia fotochimică a cloroformului (CHCl3 + 1/2 O2 = COCl2 +

HC1), precum şi prin reacţia dintre clor şi monoxid de carbon (la sudarea

rezervoarelor cu clor).

Riscul toxic la fosgen este mare în cazul avariilor sau a formării sale

accidentale.

In Primul Război Mondial, a fost utilizat ca gaz de luptă; fosgenul face

parte din clasa substanţelor sufocant-iritante, fiind mai puţin sufocant decât

clorul, dar mai insidios.

Proprietăţi fizico-chimice:

- gaz incolor, mai dens decât aerul (d-1,43) (se acumulează în văi, păduri);

- la doze mici are miros de iarbă proaspăt cosită; la doze mari are miros

înţepător, sufocant; pragul de percepţie a mirosului - 0,5 ppm (0,02 mg/L

aer); p.f.=8°C;

- este solubil în apă, cu hidroliză la HCl şi CO2; este solubil în solvenţi

organici;

este stabil în atmosferă uscată şi la temperatură normală.

Toxicocinetică:

- pătrundere respiratorie;

- eliminare pulmonară (în forma nemodificată) şi renală (sub formă de CI").

Fosgenul reacţionează uşor cu grupările hidroxil, sulfhidril şi amoniu din

albumină, aminoacizi, vitamine. Este un metabolit al cloroformului.

Toxicodinamie

Fosgenul este toxic prin el însuşi şi prin acidul clorhidric rezultat din hidroliză

(acesta din urmă acţionează coroziv la nivel pulmonar). Acţiunea toxică a

fosgenului constă în:

-iritare respiratorie

- paralizie olfactivă la scurt timp de la expunere;

- afectare oculară - conjunctivite, lăcrimare, opacifierea corneei, scăderea

acuităţii vizuale;

Concentraţia toxică: 0,1 mg/L aer.

O concentraţie de fosgen de 150 ppm/minut induce edem pulmonar.

Concentraţii de fosgen >300 ppm/minut pot fi fatale.

Valori limită pentru expunerea profesională:

la 8 ore - 0,08 mg/m3 aer;

- la 15 minute - 0,40 mg/m3 aer.

Simptomatologie:

- tuse dureroasă (la conc. >5 ppm), arsuri în gât, bronhospasm,

- iritare oculară (la conc. >4 ppm);

- cefalee, greţuri, vărsături, astenie, gust caracteristic;

- arsuri cutanate, eritem (la contact cutanat la conc. de vapori >3ppm),

necroză, escare;

- infecţii.

Perioada de latenţă poate dura 3 zile (30 min.-2 zile, după alţi autori).

Tratament:

- scoaterea din mediul toxic, repaus la pat (foarte important, chiar în lipsa

semnelor de intoxicaţie care pot apărea tardiv);

- decontaminare - spălare, timp de o oră, cu apă sau cu soluţie salină;

Tratamentul intoxicaţiei cu fosgen nu comportă antidot;

Prevenirea intoxicaţiilor: purtarea măştii cu cărbune activ alcalinizat sau

cu urotropină.

COC12 + (CH2)6N4 + 6H2O -> CO(NH2)2 + 2NH4C1 + 6HCHO

Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la fosgen, persoane care suferă de

conjunctivite şi keratite cronice, boli cronice ale căilor respiratorii superioare,

bronhopneumonii cronice (inclusiv astm bronşic).

I.3. Compusii azotului

1.3.1. AMONIACUL

NH3

Amoniacul se găseşte în atmosferă în concentraţii foarte mici, unde rezultă

din descompunerea substanţelor azotate.

Etiologia intoxicaţiilor

Amoniacul determină intoxicaţii supraacute, acute şi cronice. Acestea se

produc prin:

- degajare bruscă de amoniac gazos (în industria frigorifică, tăbăcării);

- inhalare de NH3 gazos sau stropire cu NH3 lichid, în timpul fabricării şi al

altor operaţii industriale (prepararea carbonatului de sodiu, a sărurilor de

amoniu, sinteza acidului azotic, obţinerea vaporilor nitroşi, sinteze de

medicamente, prepararea fertilizanţilor şi a explozibililor, prepararea unor

coloranţi, rafinarea petrolului etc);

- ingerarea de NH3 lichid, prin confuzie sau sinucidere.

în gospodării, amoniacul se foloseşte ca agent de curăţire (5-10%) şi

albire.

în scop criminal se utilizează spray-uri cu amoniac (conţin 9,5-30% NH3),

pentru imobilizarea temporară a victimei prin stropire în ochi.

Fiind un excitant SNC în doze mici, sărurile de amoniu se utilizează,

inhalator, pentru combaterea oboselii, sincopei şi a colapsului, acestea făcând

parte în mod obişnuit din trusele de prim ajutor.

Proprietăţi fîzico-chimice:

- gaz cu miros înţepător şi sufocant, mai uşor decât aerul (d=0,77);

este uşor lichefiabil (-33°C);

foarte solubil în apă cu reacţie puternic alcalină; ca lichid se comportă ca

alcaliile caustice.

Toxicocinetică:

pătrundere respiratorie, rar digestivă;

dizolvare în ţesuturile cu care vine în contact, formând NH4OH caustic

(datorită hidrosolubilităţii crescute);

după absorbţia redusă, neutralizare parţială de către H2CO3; restul trece în

circulaţie;

biotransformare, în ficat, la uree şi glutamină;

eliminare prin aerul expirat, urină şi transpiraţie.

Toxicodinamie

Toxicitatea amoniacului se manifestă prin următoarele efecte: iritarea

tegumentelor şi mucoaselor - iritarea până la ulcerarea căilor respiratorii

superioare (cu hiperemie până la necroză), a conjunctivei şi a corneei; leziunile la

nivelul mucoaselor sunt de tip alcalin, cu necroză de lichefiere; efectul iritant se

produce la 400 ppm;

acţiune toxică la nivelul membranei alveolo-capilare, cu producere de EPA

lezional;

perturbarea difuziei oxigenului şi reducerea transferului de monoxid de carbon

la nivel eritrocitar (în special la fumători); acţiune toxică asupra SNC-ului şi

centrului respirator.

Doza letală: 10 mL NH4OH.

Concentraţia letală la inhalare: 3 mg NH3/L aer (5000 ppm).

O atmosferă cu 3 mg/L determină moartea în 5-10 minute.

O atmosferă cu 1,5 mg/L este periculoasă în 30 minute-1 oră.

O atmosferă cu 0,15 mg/L este suportabilă timp de 30 minute-1 oră.

Valori limită pentru expunerea profesională:

la 8 ore - 14 mg/m3 aer; -

la 15 minute - 36 mg/m3 aer.

Simptomatologie

Intoxicaţia supraacută - evoluţie foarte rapidă, cu moarte prin asfixie.

Intoxicaţia acută - după modul de pătrundere, se manifestă clinic prin:

- inhalare:

leziuni respiratorii - iritaţie intensă, tuse,

leziuni oculare - conjunctivită

ingerare - arsuri ale mucoasei bucofaringiene, esofagiene, gastrice, contact

cutanat -

Intoxicaţia cronică - simptomele de mai sus diminuate, cu stare

generală alterată.

Amestecarea amoniacului cu hipoclorit generează cloramină ce poate

determina edem pulmonar.

Tratament:

scoaterea din atmosfera toxică;

oxigenoterapie (oxigen umidificat sau ventilaţie mecanică cu presiune

intermitent pozitivă);

decontaminare - spălarea tegumentelor şi mucoaselor cu multă apă sau cu

soluţie salină izotonă, timp de 30 min. (pentru globii oculari, până la

reacţie neutră în interiorul sacului conjunctival);

aplicare de pansamente

ocluzive;

;

In caz de ingerare, nu se provoacă vărsături şi nu se recurge la

spălătură gastrică; se diluează cu apă sau lapte.

Prevenirea intoxicaţiilor: folosirea de măşti cu cartuşe adecvate.

Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la amoniac, persoane care suferă de

conjunctivite, boli cronice ale căilor respiratorii superioare, bronhopneumonii

cronice (inclusiv astm bronşic), dermatoze.

13.2. OXIZII DE AZOT

Se cunosc 6 oxizi de azot:

N2O - protoxidul de azot sau oxidul nitros;

NO - monoxidul de azot sau oxidul nitric;

NO2 - dioxidul sau peroxidul de azot;

N2O3 - trioxidul de azot;

N2O4 - tetraoxidul de azot, dimerul dioxidului;

N2O5 - pentaoxidul de azot.

Importanţă toxicologică prezintă:

- protoxidul de azot, utilizat ca anestezic, agent spumant, combustibil

pentru rachete;

- monoxidul şi dioxidul de azot, denumiţi "vapori nitroşi", "gaze nitroase"

sau "fumuri nitroase".

Trioxidul şi pentaoxidul de azot produc intoxicaţii prin produşii de

descompunere:

N2O3 <—> NO2 + NO

2N2O5 <—> 4NO2 + O2

N2O3 + H2O -----> 2HNO2

N2O5 + H2O -----> 2HNO3

Etiologia intoxicaţiilor

Riscul toxic la oxizii de azot, exceptând intoxicaţiile de natură

medicamentoasă prin supradozare de protoxid de azot, este asociat

următoarelor procese:

- arderea combustibililor - la temperatură înaltă, azotul se combină cu

oxigenul, generând, în principal, NO2; riscul de degajare este mare în

cazul sobelor cu tiraj defectuos sau prin gazele de eşapament ale

autovehiculelor (acestea din urmă pot conţine peste 65% monoxid de

azot, alături de monoxid de carbon şi ozon); în Europa, traficul rutier

produce 49% din emisia totală de oxizi de azot (concentraţiile atmosferice

maxime coincid cu maximum de trafic rutier);

- sudura electrică şi autogenă a metalelor - oxizii de azot rezultă prin

oxidarea azotului atmosferic;

- sinteza acizilor (HNO2, HNO3, H2SO4), nitraţilor, explozivilor,

îngrăşămintelor azotoase;

- operaţiile de nitrare - la decaparea şi gravarea metalelor cu acid azotic;

- descompunerea îngrăşămintelor azotoase - în silozuri de porumb se pot

întâlni concentraţii mai mari de 2000 ppm NO2;

- deflagarea explozibililor cu azot;

- descompuneri diverse, în subterane, canalizări etc;

- prelucrarea termică a alimentelor - în timpul preparării unei mese, au fost găsite

în bucătării concentraţii de 500-2000 ug NO2/m3 (0,25-1,0 ppm).

Se estimează că 41% din oxizii de azot provin din plante, combustii

industriale şi casnice, 6% provin din agricultură, în timp ce 4% provin din alte

procese industriale.

Emisia totală de oxizi de azot în Europa este est imată la peste

6,2 Tg NOx/an.

Fumul de ţigară conţine oxizi de azot.

În natură, oxizii de azot se formează prin oxidarea azotului

atmosferic, sub acţiunea descărcărilor electrice.

Oxizii de azot sunt incorporaţi în particulele de ploaie şi zăpadă, şi se

depun pe suprafaţa terestră, sub formă de nitrat.

Dioxidul de azot joacă un rol important în procesele fotochimice

atmosferice (intră în categoria oxidanţilor atmosferici), influenţând formarea şi

depleţia de ozon. De asemenea, vaporii nitroşi determină deficit atmosferic de

oxigen.

Timpul de remanentă a oxizilor de azot în aer este de 3 zile; compuşii se

pot transporta la distanţe de peste 2000 km/oră.

Concentraţiile naturale ale oxizilor de azot în atmosferă sunt cuprinse în

limitele 0,4-9,4 jig/m3. Aerul curat conţine 1 mg NOx/m3 (NO2).

Se estimează că în centrul şi vestul Europei se găsesc 8-13 mg

NCVm3, iar în zonele urbane, intens poluate, 500-1000 mg NO şi NO2/m3.

Proprietăţi fîzico-chimice

Protoxidul de azot este un gaz incolor, cu miros plăcut şi gust dulceag;

este solubil în apă şi în lipide; are proprietăţi oxidante. Ca anestezic se foloseşte

în amestec: 90% protoxid de azot şi 10% oxigen (în volume).

Monoxidul de azot este un gaz incolor, inodor şi insipid; în stare lichidă

şi solidă este dimerizat la dioxid de azot; se oxidează cu uşurinţă în aer la dioxid

de azot şi este puţin solubil în apă.

Dioxidul de azot este un gaz roşu-brun, cu miros iritant; este uşor

lichefiabil (se lichefiază la tetraoxid de azot); este solubil în apă, cu formarede acid azotos şi acid azotic; este un puternic oxidant.

Toxicocinetică

Oxizii de azot pătrund în organism pe cale respiratorie.

Monoxidul şi dioxidul de azot sunt parţial transformaţi în acizii respectivi,

formă sub care se elimină renal.

Toxicodinamie

Oxizii de azot acţionează toxic asupra organismului uman, în mod

diferenţiat.

Protoxidul de azot:

- acţionează asupra SNC, fiind un toxic de tip narcotic - în cantităţi mici

provoacă o stare de bună dispoziţie (cu uşoară beţie), motiv pentru care

este denumit "gaz ilariant"; este agonist parţial al receptorilor opioizi;

- este asfixiant, la doze mari (în conc. > 75%) - mecanismul nu constă în

afectarea hemoglobinei şi a enzimelor oxido-reducătoare, ci în eliminarea

oxigenului din sânge, consecutivă dizolvării sale în plasmă (efect

hipoxemiant);

- oxidează cobaltul din vitamina Bn;

- are potenţial cancerogen;

- reduce fertilitatea.

Concentraţia sanguină arterială de protoxid de azot în anestezia

chirurgicală: 170-220 mL/L.

Doza toxică minimă de protoxid de azot, prin inhalaţie: 24 mg/kg corp,

peste 2 ore.

2NO + O2

NO2 + NO

NO + O2"(peroxi)

----- 2NO2

------->

N2O3

ONOO"

(peroxinitri)

Bioxidul de azot:

este cel mai toxic dintre oxizii de azot;

este iritant puternic al căilor respiratorii şi al mucoaselor oculare, datorită

formării de acizi (HNO2 şi HNO3);

acţionează toxic asupra celulelor ciliate, producând iniţial o paralizie a

vibraţiei şi apoi dispariţia cililor, ceea ce antrenează moartea celulelor;

pneumocitele de tip I sunt, de asemenea, foarte sensibile la acţiunea

toxică a dioxidului de azot; pneumocitele de tip II sunt proliferate;

creşte riscul de infecţii pulmonare prin afectarea macrofagelor alveolare,

respectiv a fagocitozei şi a capacităţii bactericide (acţiune

imunosupresoare);

afectează lipidele (cu auto-oxidare) şi enzimele pulmonare; sunt

incriminate reacţii ale radicalilor liberi;

are efect methemoglobinizant şi vasodilatator;

distruge, prin oxidare, grupările —SH al enzimelor tiolice.

La persoanele sănătoase, expuneri la 2,5 ppm NO2 determină

reducerea activităţii pulmonare, persoanele cu bronşită şi astm fiind mai

sensibile; la concentraţii > 2 ppm, apare edem pulmonar; la concentraţii > 0,1

ppm, de lungă durată (cu peak-uri de 1,0 ppm), dioxidul de azot produce

emfizem pulmonar şi pneumonie.

La animale, concentraţii < 0,2 ppm dioxid de azot influenţează

metabolismul prostaglandinelor, chiar după 30 minute. De asemenea, dioxidul

de azot afectează funcţia reproductivă a femelelor şi determină moarte fetală şi

afectarea nou-născuţilor.

Concentraţia letală de dioxid de azot: 0,5 mg/L aer.

Valori limită pentru expunerea profesională la oxizi de azot, exprimaţi în

NO2:

la 8 ore - 5 mg/m3 aer;

la 15 minute - 8 mg/m3 aer.

Intoxicaţia cu vapori nitroşi:

- intoxicaţia supraacută : bronhospasm şi moarte prin asfixie.

- intoxicaţia acută : tuse, iritaţie oculară (cu lăcrimare), astenie, cefalee,

ameţeli, tulburări digestive (greţuri, gust acid, pirozis prin înghiţirea

spumei acide), hipotensiune (prin vasodilataţie), tahicardie, hipertermie,

sufocare, constricţie toracică.

La 5-72 ore de la expunere, toate simptomele par să se amelioreze; se

instalează faza de remisiune, fapt ce induce în eroare şi permite continuarea

expunerii la toxic (gaze insidioase

Tratament Măsuri generale:

scoaterea din mediul toxic;

reanimare cu aer pur, oxigenoterapie cu oxigen 100%, umidificat

(administrarea hiperbară este contraindicată);

repaus absolut 24-48 ore.

- administrare de vitamină B12;

- ;

intoxicaţia cu vapori nitrosi:

spălare abundentă cu apă, lavaj traheobronşic, aerosoli cu

bicarbonat de sodiu 5%;

Prevenirea intoxicaţiilor:

- evitarea degajării gazelor nitroase;

- portul de mască în spaţii închise cu atmosferă de oxizi de azot.

Nu vor fî angajate, în servicii cu risc la oxizi de azot, persoane care suferă

de conjunctivite , boli cronice ale căilor respiratorii superioare, bronhopneumonii

cronice (inclusiv astm bronşic).

I.4. COMPUŞII SULFULUI

1.4.1. HIDROGENUL SULFURAT

ACIDUL SULFHIDRIC H2S

în natură, hidrogenul sulfurat se formează prin descompunerea

proteinelor animale de către microorganisme.

Hidrogenul sulfurat este un poluant major al atmosferei.

Etiologia intoxicaţiilorHidrogenul sulfurat generează intoxicaţii supraacute, acute şi cronice.

Riscul toxic este prezent la:

- prepararea şi întrebuinţarea hidrogenului sulfurat, în (la): industria chimică

(inclusiv industria pesticidelor); industria metalurgică (la descompunerea

coloranţilor metalici pe bază de sulfiţi); industria tăbăcăriei (la utilizarea

sulfurilor ca depilanţi); industria petrolieră; prelucrarea oaselor, a grăsimilor

şi a sfeclei de zahăr; prepararea adezivilor; prelucrarea mătăsii; vulcanizarea

cauciucului; litografie (la descompunerea tonerelor ce conţin sulfiţi) etc;

evacuarea apelor reziduale şi la vidanjarea canalelor şi latrinelor - se

formează hidrogen sulfurat în urma proceselor de putrefacţie; apariţia

"pungilor" de hidrogen sulfurat în saline, puţuri sau mine de cărbuni

(hidrogenul sulfurat provine din descompunerea substanţelor organice

incluse în straturile geologice).

Proprietăţi fîzico-chimice:

gaz incolor, cu miros neplăcut, caracteristic de ouă stricate, decelabil la

0,03 ppm; anesteziază terminaţiile nervoase olfactive, astfel încât, la o

expunere de durată, mirosul nu este perceptibil nici la concentraţii mari

(100-150 ppm);

este mai greu decât aerul (d=l,19) şi are tendinţa de a se acumula în

locuri joase, unde lipseşte mişcarea aerului;

este uşor solubil în apă, cu reacţie acidă, şi foarte liposolubil;

are proprietăţi reducătoare.

Toxicocinetică

Hidrogenul sulfurat:

pătrunde pe cale respiratorie, transcutanată (accidental) şi digestivă (rar, sub

formă de soluţie);

;

H2S H+ + HS-

2H+

+S2-

Toxicodinamie

Hidrogenul sulfurat este unul dintre cei mai toxici compuşi ai sulfului;

determină:

-asfixie - prin deficit atmosferic de oxigen şi inhibarea centrului

respirator;

-iritaţia mucoaselor şi tegumentelor -

-acţiune citotoxică (toxicitate sistemică),

-acţiune toxică asupra SNC - în prima fază îl stimulează, apoi îl

deprimă;

-consumul de alcool creşte mortalitatea prin semne nervoase centrale;

- fetotoxicitate, cu creşterea riscului de avorturi (în experimente pe

animale, s-a constatat că afectează şi funcţia reproductivă la femele,

precum şi nou-născuţii).

Se consideră că o atmosferă ce conţine H2S în concentraţie de:

- 1,2 mg/L (>800 ppm) - este mortală în 5-10 min.;

- 0,6 mg/L - este periculoasă pentru respirat, timp de 30 min.-l oră;

- 0,3 mg/L - este suportabilă timp de 30 min.-l oră.

Concentraţia letală: lmg/L aer.

Concentraţia letală/postmortem în ser (plasmă): 0,92 mg/L.

Valori limită pentru expunerea profesională: - la 8 ore

- 10 mg/m3 aer; la 15 minute - 15 mg/m3 aer.

Simptomatologie

Intoxicaţia supraacută: pierderea stării de conştiinţă, paloare,hiperpnee, convulsii, comă, paralizie cardio-respiratorie (colaps, stop

respirator)

5% dintre pacienţi decedează înaintea ajungerii la spital.

Intoxicaţia acută:

-fenomene nervoase: anxietate, cefalee, ameţeli, excitaţie, depresie,

somnolenţă, vertij, ataxie, confuzie, delir, convulsii,

encefalopatie, demenţă, halucinaţii, parestezii;

-fenomene iritative respiratorii: tuse cu expectoraţie Intoxicaţia cronică: astenie, , pierdere ponderală, fenomene

iritative respiratorii şi oculare, dermită.

Tabelul 3 Doza de hidrogen sulfurat şi efectul

produs

ppm Efectul

0,05 prag de percepţie a gustului

0,005-0,25 prag de percepţie a mirosului

5-10 miros evident / oboseală musculară

50-150 iritare oculară

80-100 greţuri, vărsături, salivare, lăcrimare

100-150 paralizia nervului olfactiv

150-300 blefarospasm, vedere înceţoşată

250 - 500 edem pulmonar / bronhopneumonie

50 - 500 iritare respiratorie

500 depresie SNC în 30 minute

800-1000 comă şi stop respirator în 30 minute

> 1000 o singură respiraţie poate cauza comă şi stop respirator

Tratament

Măsuri generale:

scoaterea intoxicatului din mediul toxic, repaus fizic;

respiraţie artificială (metoda "gură la gură" poate fi periculoasă pentru

salvator), reanimare cu aer pur, oxigenoterapie;

decontaminare cutanată, prin spălare abundentă cu apă şi săpun;

decontaminarea ochilor, prin spălare cu apă sau clorură de sodiu 14%o;

aplicare de cocaină, hidrocortizon, antibiotice.

Prevenirea intoxicaţiilor:

- etanşeizarea instalaţiilor, ventilaţie;

- desulfurarea materiilor prime industriale (petrol, gaze naturale), unde este

posibil;

- monitorizarea concentraţiei atmosferice de hidrogen sulfurat;

- utilizarea măştii filtrante cu cărbune activ alcalin;

- avertizare asupra mirosului;

- epurarea apelor reziduale;

- schimbarea locului de muncă, în cazul persoanelor sensibilizate.

Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la hidrogen sulfurat, persoane care suferă

de conjunctivite, boli cronice ale căilor respiratorii superioare,

bronhopneumonii cronice (inclusiv astm bronşic), anosmie.

1.4.2. OXIZII SULFULUI

1.4.2.1. DIOXIDUL DE SULFANHIDRIDA SULFUROASĂ SO2

Dioxidul de sulf se găseşte în cantitate mare în regiunile vulcanice. în oraşele industriale, rezultă din diferite procese industriale, în special din arderea

cărbunilor care conţin sulf.

în contact cu aerul atmosferic, dioxidul de sulf este oxidat la trioxid şi apoi

hidratat la acid sulfuric.

Amestecul complex de dioxid de sulf, acid sulfuric şi particule de praf,

anorganice şi organice, reprezintă o componentă importantă a contaminării

atmosferice în zonele intens poluate (inclusiv, a ploii acide).

Dioxidul de sulf împiedică creşterea plantelor şi scade asimilaţia clorofîliană.

Etiologia intoxicaţiilor:

Dioxidul de sulf generează intoxicaţii acute şi cronice, accidentale,

individuale sau colective.

Riscul toxic este prezent la:

- arderea sulfului (la: extragerea sulfului, prăjirea minereurilor care conţin

sulf, turnarea unor aliaje, arderea cărbunilor cu conţinut ridicat de sulf);

- fabricarea dioxidului de sulf, a tiosulfaţilor şi a acidului sulfuric;

- descompunerea unor săruri (sulfîţi, bisulfiţi) şi acţiunea acidului sulfuric

asupra reducătorilor;

- sulfonarea uleiurilor;

- întrebuinţare, ca:

substanţă frigorifică (dioxidul de sulf lichid);

conservant alimentar (sub formă de sulfiţi);

decolorant (în industria hârtiei, industria textilă, vopsitorie,

tăbăcărie);

dezinfectant, dezinsectizant, antifungic şi pesticid (sub formă de

fumigaţii);

solvent, în industria petrolieră.

Proprietăţi fîzico-chimice:

gaz incolor, cu miros înecăcios şi înţepător (de pucioasă arsă) (mirosul se

percepe la 35 ppm), cu gust acid;

mai greu decât aerul (d=2,23), neinflamabil;

solubil în apă;

cu oxidanţii tari, funcţionează ca agent reducător;

cu reducătorii (H2, H2S, C), manifestă caracter oxidant;

în anumite condiţii atmosferice, se oxidează la trioxid de sulf care cu apa

formează acidul sulfuric ce-i potenţează toxicitatea.

Toxicocinetică:

pătrundere respiratorie (sub formă de gaz sau aerosoli de acid sulfuric),

digestivă (sub formă de soluţii de sulfiţi) şi transcutanată;

biotransformare, în organe, la acid sulfuros, sulfiţi şi sulfat (sub acţiunea

unei sulfit oxidaze);

eliminare renală, sub formă de sulfiţi şi sulfaţi.

Toxicodinamie

Dioxidul de sulf este un toxic:

-sufocant si iritant al aparatului respirator

O atmosferă ce conţine SO2 în concentraţie de:

- 15 ppm - se poate suporta 30 minute - 1 oră;

- 20 ppm - determină tuse şi iritaţia ochilor.

Expunerea la 500 jag/m3, timp de 10 minute, constituie un risc pentru

sănătate.

Concentraţia letală: 1,5 mg SO2/L aer.

Doza letală: 10-20 g sulfit.

Valori limită pentru expunerea profesională:

la 8 ore - 5 mg/m3 aer;

la 15 minute - 10 mg/m3 aer.

Simptomatologie Inhalare:

- Intoxicaţia acută:

tuse, rinoree, , sufocare,

- Intoxicaţia cronică:

- tuse,

- iritarea ochilor, conjunctivită;

- stomatită, gingivoragii, alterarea gustului şi mirosului, carii

dentare (datorate aerosolilor de acid sulfuric);

Ingerare (simptomele se datorează efectului caustic): vomismente, colici,

depresiune, colaps cardiovascular.

Contact cutanat cu dioxid de sulf lichid (acţionează prin congelare):

Tratament:

- scoaterea din mediul toxic;

- repaus absolut (orice efort poate declanşa edemul pulmonar);

- oxigenoterapie (oxigen 100%, umidifîcat), aerosoli alcalini cu bicarbonat de

sodiu (5%);

- spălarea ochilor cu apă sau cu clorură de sodiu 14%o;

- în caz de ingerare, se clăteşte cavitatea bucală cu apă şi soluţie de

- bicarbonat, se administrează suspensie de oxid de magneziu 1/5, de 3-

4 ori/zi;

Prevenirea intoxicaţiilor:

- amplasarea de coşuri înalte pentru evacuarea gazelor;

- neutralizarea dioxidului de sulf cu soluţii amoniacale, captarea aerosolilor

de acid sulfuric;

- utilizarea măştii cu cărbune activ;

- aprinderea de focuri (local), pe vreme de ceaţă, pentru îndepărtarea

rumului de dioxid de sulf (prin încălzirea atmosferei).

Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la dioxid de sulf, persoane care suferă

de conjunctivite şi keratite cronice, boli cronice ale căilor respiratorii superioare,

bronhopneumonii cronice (inclusiv astm bronşic), dermatoze.

1.4.2.2. TRIOXIDUL DE SULFANHIDRIDA SULFURICĂ

SO3

Etiologia intoxicaţiilor - risc toxic la utilizarea ca: intermediar în sinteza

acidului sulfuric şi a explozibililor, agent oxidant.

Proprietăţi fizice: lichid incolor, clar, neinflamabil, cu reacţie acidă.

Toxicocinetică

Trioxidul de sulf determină mai rar intoxicaţii acute pe cale inhalatorie,

deoarece este puternic reactiv şi generează, cu apa din căile respiratorii, acid

sulfuric caustic şi higroscopic.

Niveluri sanguine normale de sulfat: 0,8-1,2 mg%.

Toxicodinamie: acţiune iritantă asupra mucoaselor.

Simptomatologie: tuse, iritare nazală, dispnee, bronhospasm, durere

toracică (în special în zona pleurei), senzaţie de arsură, ameţeli.

Tratament:

- decontaminare, oxigenoterapie cu oxigen 100% umidificat;

a. HIDROGENUL ARSENIAT

ARSINAH3 As

Hidrogenul arseniat este cel mai toxic compus al ar senului.

A determinat intoxicaţii mortale printre chimiştii care l-au studiat: Gehlen

(1815, Stockholm), Schindler (1830, Berlin), Britton (1861, Dublin).

O intoxicaţie aparte s-a produs într-o lagună din Marea Baltică, în perioada

1924-1942, când sute de pescari au fost intoxicaţi datorită arsinei formată sub

acţiunea hidrogenului produs de anumite alge asupra apelor reziduale celulozice

conţinând arsen.

Etiologia intoxicaţiilor

Hidrogenul arseniat poate genera intoxicaţii supraacute, acute, subacute

şi cronice.

Intoxicaţiile sunt, de obicei, accidentale şi au loc în metalurgie, industria

chimică, industria semiconductorilor, rafinării, la:

contactul acizilor cu minereuri ce conţin As sau cu metale impurificate cu As

(Fe, Pb, Zn, Cd, Ag, Au etc.) (zincul facilitează reacţia de formare a arsinei);

astfel de contacte se produc la:

prepararea hidrogenului în stare născândă şi reducerea compuşilor organici (ex. prepararea anilinei din nitrobenzen); curăţirea şi detartrarea cazanelor cu acizi; decaparea sau gravarea metalelor cu acizi; încărcarea cu acid sulfuric a acumulatorilor cu plumb; contactul hidrogenului în stare născândă cu compuşi oxigenaţi ai arsenului:

As2O3 + 6Zn + 12H+ 2H3As+6Zn2++3H2O

- contactul apei cu arsen topit sau arseniuri;

- prepararea fertilizanţilor.

S-au semnalat intoxicaţii cu arsină la bijutieri, gravori şi la lucrătorii cu anilină.

Propritetăţi fizico-chimice:

- gaz incolor, de trei ori mai dens decât aerul (d=2,7);

- lipsit de miros în stare pură, cu miros uşor aliaceu datorită impurităţilor

(dietilarsina - AsH(C2H5)2); mirosul aliaceu se percepe la concentraţii mari;

- puţin solubil în apă, solubil în acizi organici şi grăsimi;

- la aer se descompune, după reacţiile (umiditatea activează descompunerea sa):

2H3As + 3O2 ------► As2O3 + 3H2O

As2O3 + 2H3As -------► 4As + 3H2O

- are caracter reducător.

Toxicocinetică

Hidrogenul arseniat:

- pătrunde respirator (se absoarbe bine pe această cale);

- este vehiculat, în special, fixat de hematii (pe care le lezează) sau dizolvat în

plasmă;

o fracţiune (dizolvată în plasmă) acţionează direct asupra organelor şi

ţesuturilor, cealaltă fracţiune se metabolizează la arsen (As sau As 3+) (prin

oxidare)

Tabelul 4 Evoluţia intoxicaţiei cu arsină, funcţie de concentraţia în aer

< 0,15 - 1,5 ppm (0,5-5,0 mg/m3) apar manifestări clinice

10 ppm delir, comă

100 ppm, < 30 minute 25-50 ppm, timp de 30 minute

hemoliză extinsă, moarte

150-250 ppm moarte fulgerătoare

Măsuri imediate:- scoaterea din mediul toxic, decontaminare cu apă şi săpun;

- repaus la pat (este indicat a se prelungi şi pe perioada convalescenţei,

pentru prevenirea sincopei cardiace);

Prevenirea intoxicaţiilor:

- măsuri generale, instructaj în vederea cunoaşterii posibilităţilor de

producere a intoxicaţiilor cu hidrogen arseniat, purtarea măştilor filtrante;

- controlul concentraţiei atmosferice de hidrogen arseniat, prin procedee

dinamice;

- acoperirea deşeurilor arsenifere cu var nestins.

Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la hidrogen arseniat, persoane care

suferă de anemie, , boli cardiace cronice.

1.6. HIDROGENUL FOSFORATFOSFINA

H3P

Etiologia intoxicaţiilor

Similar hidrogenului arseniat, hidrogenul fosforat poate genera

intoxicaţii supraacute, acute, subacute şi cronice.

Intoxicaţiile cu hidrogen fosforat sunt posibile în mediul profesional, la:

-contactul fosfurilor metalice (de Zn, Al, Mg) cu apa (producerea fosfinei este

mai rapidă când fosfiira vine în contact cu un acid diluat), la:

- prepararea acetilenei din carbură de calciu (CaC2), care conţine

fosfuri ca impurităţi (acetilena conţine 0,04% H3P);

- utilizarea fosfurilor de Zn, Al, ca raticide (cunoscute sub

denumirea de Phosfotoxin, Fumitoxin etc.) (se utilizează în

agricultură, la fumigaţia cerealelor, sau în mediul casnic); aceste

raticide pot produce intoxicaţii accidentale, uneori colective, sau

voluntare (crime, sinucideri);

- "stingerea" cu apă a unor aliaje ce conţin fosfor;

- prepararea hidrogenului din Zn şi acid sulfuric, impurificaţi cu

compuşi de fosfor;

-tratarea fosforului cu baze, la prepararea hipofosfiţilor:

4P + 3KOH + 3H2O

H3P + 3KH2PO2

-tratarea suprafeţelelor metalice cu acid fosforic (la cald);

-prelucrarea cristalelor siliconice în industria semiconductorilor;

-la prepararea ilicită a metamfetaminei, când acidul fosforos este încălzit

în atmosferă reducătoare.

Propritetăţi fizico-chimice:

-gaz incolor (d=l,17), cu miros aliaceu, perceptibil la 1 mg/L aer (2 ppm);

-insolubil în apă, solubil în solvenţi organici;

-instabil la aer şi lumină (este inflamabil datorită prezenţei H4P2 lichid)

(produsele comerciale cu fosfură de aluminiu conţin adesea carbonat de

amoniu pentru reducerea flamabilităţii fosfînei);

-are caracter reducător.

Concentraţia toxică: 1 mg/L aer.

Concentraţia letală: 3 mg/L aer (după alţi autori, 1,5 mg/L).

Doze letale: 4 g fosfură de zinc, 500 mg fosfură de aluminiu.

Valori limită pentru expunerea profesională:

la 8 ore - 0,20 mg/m aer;

la 15 minute - 0,50 mg/m3 aer.

Concentraţiile sanguine sau urinare ale fosforului nu sunt relevante în investigarea

intoxicaţiei cu fosfină.

Simptomatologie

Intoxicaţia supraacută: comă, cu evoluţie rapidă la deces prin colaps

cardiovascular şi asfixie (prin paralizie respiratorie).

Intoxicaţia acută - debutează la 3 ore de la expunere şi constă în:

fenomene respiratorii -

fenomene nervoase fenomene cardiace - tahicardie ventriculară,

cianoză, aritmie (fîbrilaţie atrială), infarct miocardic;

fenomene digestive tulburări oculare - iritare, diplopie, midriază.

Intoxicaţia subacută: tulburări de tip astenic şi iritativ;

Intoxicaţia cronică - se aseamănă, în parte, intoxicaţiei cu fosfor şi se

manifestă prjn:

tulburări generale - astenie, ameţeli, scădere ponderală;

tulburări cardiace — tahicardie sinusală, hipotensiune, aritmie, angină;

tulburări endocrine şi metabolice -

tulburări respiratorii;

tulburări hematologice tulburări de mers, letargie, tremor, parestezii;

tulburări de vorbire; tulburări oculare;

hepatită toxică

tulburări renale - oligurie, insuficienţă renală;

afectarea dentiţiei (pierderea dinţilor) şi tulburări osoase (fracturi

spontane ale maxilarelor), consecutive demineralizării.

în expunerile severe, pot fi afectate toate organele şi sistemele

organismului uman.

Tratament

Măsuri imediate:

scoaterea din atmosfera toxică, oxigenoterapie (oxigen 100%, umidificat);

decontaminare cutanată prin spălare abundentă cu apă;:

Prevenirea intoxicaţiilor:

măsuri de protecţie generală;

manipularea fosfurilor în absenţa umidităţii;

purtarea măştilor de protecţie cu cărbune activ (absoarbe H3P), substanţe

oxidante (transformă H3P în H 3 PO4) sau cu cărbune activ împregnat cu

AgNO3:

H3P + 3AgNO3 Ag3P + 3HNO3

verificarea, la angajare şi periodic, a pseudocolinesterazei serice şi a

examenului sumar de urină (respectiv, a urobilinogenului).

Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la hidrogen fosforat, persoane

care suferă de bronhopneumonopatii cronice (inclusiv astm bronşic),

hepatopatii cronice, boli cronice ale SNC.

1.7. MONOXIDUL DE CARBON

CO

Primele studii asupra toxicităţii monoxidului de carbon au fost efectuate de

Claude Bernard, care a admis că monoxidul de carbon se fixează de hemoglobina din

hematie, distrugând-o.

în 1925, Nicloux a demonstrat că, contrar celor afirmate de Bernard,

monoxidul de carbon nu distruge hematia, ci numai împiedică hemoglobina să-şi

exercite funcţia sa de transportor de oxigen.

Oxicarbonismul cronic a fost semnalat în 1920, de către Lewin.

Obişnuinţa la monoxid de carbon a fost semnalată de Killick, în 1948, şi

confirmată de Truhaut, în 1967.

în natură, CO se găseşte în toate cele trei regnuri:

- regnul mineral, în gaze petrolifere (0,4-0,5%), gaze de mină, gaze

vulcanice;

- regnul vegetal, în flotorii algei gigant Hereocystis leutkeana (provine din

respiraţia algei);

- regnul animal, în sângele mamiferelor şi al peştilor.

în organism

La om, se găseşte, în mod normal, 0,15-0,80 mL CO/100 mL sânge. Originea

monoxidului de carbon din organismul uman poate fi de natură:

- exogenă - din cauza poluării atmosferice şi a consumului de tutun;

- endogenă - din dezechilibrul metabolismului hidrocarbonat sau din

metabolismul hemoglobinei (fiecare moleculă de Hb eliberează 4

molecule de CO).

Fumul de ţigară conţine 4% CO, iar o ţigaretă degajă 86-129 mg CO.

In vivo, monoxidul de carbon poate rezulta şi din biotransformarea clorurii de

metilen sau a diiodometanului.

Valorile normale ale carboxihemoglobinei:

- 1,5% HbCO la nefumători;

- 8-10% HbCO la fumători (5-6%, după alţi autori).

Simptome clinice de intoxicaţie apar, în general, când nivelul de HbCO din

sânge depăşeşte 15%.

Etiologia intoxicaţiilor

Intoxicaţia cu monoxid de carbon este cea mai frecventă intoxicaţie cu gaze

toxice.

Riscul toxic la monoxid de carbon este crescut datorită imposibilităţii decelării

organoleptice a toxicului, motiv pentru care este considerat "asfixiantul perfect".

Monoxidul de carbon determină intoxicaţii acute şi cronice; intoxicaţiile pot

fi: accidentale (profesionale sau în mediul casnic) sau intenţionale (suicid sau

crimă).

Monoxidul de carbon se formează prin arderea incompletă a materialului

organic:

- pentru obţinerea de căldură sau energie:

-arderea combustililor în sobe (risc în cazul sobelor cu tiraj

defectuos sau în cazul sobelor din fonte înroşite, întrucât

monoxidul de carbon difuzează prin fontă);

- arderea combustibililor în locomotive (risc în tunele lungi);

- utilizarea carburanţilor în maşinile cu motor cu

explozie-gazele de eşapament pot conţine peste 7%

CO (benzina

produce mai mult monoxid de carbon decât petrolul lampant utilizat în motoarele

Diesel);

- folosirea gazului de iluminat;

- în timpul incendiilor;

- în garaje insuficient ventilate;

- în mine (rezultă din arderea gazului grizu - amestec de metan şi aer);

- la deflagarea explozibililor;

- la sudura metalelor cu flacără oxiacetilenică;

- în industria chimică şi în industria metalurgică (la arderea minereurilor şi

a cocsului).

Proprietăţi fîzico-chimice:

gaz incolor, inodor, neiritant;

are densitatea apropiată de cea a aerului (d=0,96); este foarte uşor

difuzibil în atmosferă (t1/2 în aerul ambiental - 5-6 ore);

trece cu uşurinţă prin pereţii poroşi;

este foarte puţin solubil în apă (24 mL/L), mai solubil în alcool şi eter de

petrol;

arde cu flacără albastră, puţin luminoasă, cu degajare de căldură;

CO + 1/2 O2 CO2 + 68,2 cal.

este un reducător puternic, nespecific (reduce PdCk la Pd).

Valori limită pentru expunerea profesională:

la 8 ore - 20 mg/m3 aer;

la 15 minute - 30 mg/m3 aer.

LBTîn intoxicaţii cu CO (în sânge): 5% HbCO din Hb.

Tabelul 5 Concentraţii normale, toxice sau letale ale carboxihemoglobinei (%)

Normale Toxice Letale/Postmortem

l-3,5(nf) 5,8 (f)

>10(nf) >15(f)

50

(nf) - nefumători; (f) - fumători.

In experimente pe animale de laborator, s-a constatat că monoxidul de

carbon determină afectare testiculară.

Dacă intoxicaţia s-a produs prin pierderea cunoştinţei, vindecarea este completă,

fără sechele. în caz de pierdere a cunoştinţei, intoxicatul poate fi recuperat dacă

rezistă 5 zile.

Tabelul 6

Evoluţia intoxicaţiei cu monoxid de carbon, funcţie

de valorile carboxihemoglobinemiei

HbCO

%Simptomatologia

1 -fără simptome10 -fără simptome sau cu simptomatologie neînsemnată

15-20 -simptome uşoare: cefalee, vasodilataţie cutanată

30-35 -simptome severe: oboseală, ameţeli, vărsături, tulburăride vedere, tendinţă de colaps

50-55 -simptome grave: inconştienţă, posibil sincopă, care potduce lent la moarte

66 -moarte în aproximativ 5 ore, în comă şi convulsii

80 -moarte rapidă100 -moarte fulgerătoare

Tratament

Antidotul: oxigenul (vezi administrarea mai jos).

Intoxicaţia acută:

- scoaterea din atmosfera viciată, decubit dorsal sau latero-ventral;

oxigenoterapie intensă

Prevenirea intoxicaţiilor:

- manipularea atentă a aparatelor casnice;

- etanşeizarea instalaţiilor industriale, asigurarea de ventilaţie dirijată;

- utilizarea de substanţe odorizante pentru sesizarea scăpărilor de gaz;

- controlarea periodică a concentraţiei de CO din aer;

- utilizarea măştilor cu cartuş filtrant de hopcalită (amestec de MnO2, CoO,

Ag2O, CuO), care trasformă CO în CO2.

Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la monoxid de carbon, persoane care

suferă de: anemie, epilepsie, boli cronice ale SNC şi cardiovasculare.

DIOXIDUL DE CARBON IPMI

co2Dioxidul de carbon este un constituent normal al aerului atmosferic, unde

se găseşte în proporţie de 0,03-0,3% (v/v). Se găseşte, de asemenea, în gazele

vulcanice şi în izvoarele carbo-gazoase.

Provine din arderi complete, din respiraţia animală şi vegetală (la om,

aerul expirat conţine până la 4-5% CO2, v/v), din fermentaţii şi putrefacţii.

60% din dioxidul de carbon produs la suprafaţa Terrei rămâne în

atmosferă, fiind utilizat în fotosinteză.

în contact cu umiditatea atmosferică, CO2 poate genera un pseudofum

dens la joasă altitudine. CO2 determină deficit atmosferic de oxigen.

Creşterea concentraţiei atmosferice de dioxid de carbon, ca urmare a

creşterii sintezei prin combustie (aprox. 1 ppm/an) şi reducerii descompunerii

acestuia (datorată despăduririlor) determină aşa numitul "efect de seră"

(încălzirea atmosferei).

Etiologia intoxicaţiilor

Intoxicaţiile cu dioxid de carbon sunt, de regulă, accidentale şi se pot

produce în următoarele situaţii:

- în industria chimică (la sinteza ureei, carbonaţilor, a unor acizi

carboxilici), metalurgică (în topitorii), alimentară (la fabricarea băuturilor

gazoase);

- folosirea extinctoarelor;

- coborârea în peşteri, fântâni sau mine părăsite;

- în silozuri, crame, depozite de fructe, depozite de bere;

- utilizarea ca agent de refrigeraţie (sub formă de zăpadă carbonică,

utilizată în tratamentul verucilor, al negilor);

- în zone cu presiune crescută (în submersibile sau la scafandri).

Creşterea presiunii determină creşterea considerabilă a toxicităţii dioxidului de

carbon; 1% CO2 la 1 atm. corespunde la 3% la 3 atm.

Dioxidul de carbon poate agrava o intoxicaţie cu monoxid de carbon sau

cu gaze de vidanjare.

Proprietăţi fizico-chimice:

- gaz incolor, inodor, cu gust uşor acru, mai dens decât aerul (d=l,56, respectiv,

l,97 1a O°C);

- nu difuzează în atmosferă; se acumulează pe suprafaţa solului şi în excavaţii;

- se dizolvă în apă (1:1), cu reacţie slab acidă;

- nu arde şi nu întreţine arderea.

Zăpada carbonică este dioxid de carbon solid, menţinut în această stare la

temperatura de -26°C; are proprietatea de a sublima

Tabelul 7

Evoluţia intoxicaţiei cu dioxid de carbon, funcţie

de concentraţia atmosferică

co2

în atmosferă % (v/v)

Simptomatologia

0,5-2 uşoară dispnee, iritaţie cutaneo-mucoasă

4-6 dispnee, cefalee, ameţeli, iritabilitate, hipertensiune arterială, tulburări de vedere

8-10 insuficienţă respiratorie, convulsii, somnolenţă, pierderea stării de conştiinţă, cianoză, răcirea extremităţilor, scăderea sensibilităţii

12 moarte prin inhibiţie cardiacă sau asfixie>40 moarte fulgerătoare

Tratament:

- scoaterea din mediul toxic;

- respiraţie artificială (reanimare cu aer pur), oxigenoterapie (oxigen 100%,

umidificat);

- în caz de contact cutanat cu zăpadă carbonică, se procedează la încălzirea

zonelor expuse prin cufundare în băi cu apă încălzită la 40-42°C, timp de 30

minute; în cazul refrigerării avansate, zonele degerate (necrozate) vor fi

îndepărtate; tratamentul este similar arsurilor termice.

Prevenirea intoxicaţiilor:

- port de mască sau de aparate cu aport de oxigen;

- verificarea atmosferei cu detectoare speciale (flacăra unei lumânări se stinge

la concentraţii de peste 10%).

Specialiştii americani din domeniul încălzirii spaţiilor de locuit, precum şi al

aerului condiţionat, recomandă ca nivelul de dioxid de carbon să nu depăşească

1000 ppm (după Dart, 2004).

AERUL VICIATAERUL CONFINAT

Aerul viciat reprezintă atmosfera din încăperi închise unde sunt reunite mai

multe persoane, un timp mai îndelungat. Poluanţii din încăperile închise pot

proveni din trei surse principale: din exterior, din interior şi din activitatea

ocupanţilor spaţiului.

Etiologia intoxicaţiilor:

- intoxicaţii mortale (prin asfixie) - se produc în mine (surpate), submarine,

tuneluri, ateliere, cabine spaţiale avariate;

- intoxicaţii uşoare - se produc în săli aglomerate, insuficient ventilate.

Toxicodinamia aerului viciat se datorează:

- scăderii procentului de oxigen, cu asfixie;

- creşterii procentului de dioxid de carbon (acesta determină deficit atmosferic de

oxigen);

- creşterii temperaturii şi umidităţii, cu perturbarea metabolismului

termoreglator;

- degajării de substanţe volatile cu "miros greu" (produşi de catabolism eliminaţi

respirator şi prin glande sudoripare), cu efecte iritante;

- factorilor mecanici asociaţi (compresiune toracică, traumatisme).

Simptomele de asfixie apar când concentraţia oxigenului scade sub 16%.

Niveluri de oxigen mai mici de 10% pot fi fatale.

Concentraţii ale dioxidului de carbon în atmosfera ambientală mai mari de 35%

pot determina depresii respiratorii şi circulatorii; primele semne pot apărea la

concentraţie de 1%.

Prezenţa dioxidului de carbon în încăperile cu ventilaţie inadecvată este

responsabilă de aşa zisul sindrom "rău de clădire" (SBS - Sick Building

Syndrome).

Cercetări recente au evidenţiat că şederea mai mult timp într-un spaţiu

închis determină fenomene alergice de tip astm sau rinită, ca urmare a acţiunii

poluanţilor asupra chemoreceptorilor din căile respiratorii şi a eliberării de

histamină.

Simptomatologie

Intoxicaţia acută: transpiraţii abundente, cefalee, jenă respiratorie,

opresiune toracică, accelerarea mişcărilor respiratorii şi cardiace, hipotensiune,

agitaţie, halucinaţii, delir; în cazuri grave: comă şi moarte.

Intoxicaţia cronică: oboseală, insomnie, anorexie, fenomene cutanate

(iritaţii, eczeme).

Unii autori consideră că patru simptome sunt sugestive pentru sindromul

"rău de clădire": afectare nazală şi oculară repetată, letargie, tegumente uscate

şi cefalee.

Prevenirea intoxicaţiilor: ventilarea corespunzătoare a spaţiilor

aglomerate.

Se apreciază că pentru o persoană sunt necesari 35-40 m3 aer/oră.

O ventilaţie cu un debit de 0,56 m3/min., ar permite menţinerea nivelului

de dioxid de carbon din încăpere la valori cu 0,05% mai mari faţă de concentraţia

exterioară.

Pentru prevenirea fenomenelor iritative datorate compuşilor organici

volatili (în medii nonindustriale), concentraţia acestora nu trebuie să depăşească

3 mg/m3 aer, respectiv 0,9 ppm exprimaţi în toluen (după Fung, citat de Dart,

2004).

OXIGENUL

O2

Oxigenul a fost descoperit de către Scheele şi Priestley.

Este un element indispensabil vieţii.

Oxigenul se găseşte în aerul atmosferic în concentraţie de 21% (v/v).

Respirarea unei atmosfere cu un conţinut de oxigen mai mic de 16% produce:

- 12-16% - respiraţie precipitată şi diminuarea coordonării mişcărilor;

- 10-12%-confuzie mintală;

- 6-10% - inconştienţă şi moarte prin asfixie (hipoxie până la anoxie).

La nivel celular, deficitul de oxigen determină:

- creşterea activităţii glicolitice, cu apariţia hipoglicemiei;

- diminuarea procesele energo-dependente:

- sinteza de proteine;

- metabolizarea fosfolipidelor;

- procesele de transport transmembranar;

- moarte celulară.

Celulele nervoase şi miocardice sunt cele mai sensibile la deficitul de

oxigen.

Respirarea unei atmosfere cu peste 50% oxigen sau de oxigen pur, sub

presiune, este periculoasă.

Etiologia intoxicaţiilor - intoxicaţiile cu oxigen se produc prin:

- aplicarea inadecvată a oxigenoterapiei;

- folosirea aparatelor de respiraţie autonomă (la scafandri).

Oxigenoterapia se poate aplica prin:

- insuflaţie de aer cu 30-50% O2, prin sondă nazofaringiană;

- inhalaţie de oxigen 100%, prin mască;

administrarea continuă de oxigen sub presiune (2,5-3 atm.) - este greu de

suportat.

Prevenirea intoxicaţiilor:

- aplicarea corectă a oxigenoterapiei;

- instruirea personalului submarinelor asupra riscului supradozării cu

oxigen, respectiv asupra fenomenelor premergătoare apariţiei convulsiilor

care anunţă intoxicaţia iminentă.

OZONUL

O3

Ozonul este unul dintre cele mai oxidante substanţe, fiind o formă

alotropică a oxigenului.

Se formează în troposferă, rezultând din reacţiile atmosferice dintre

substanţele organice volatile (hidrocarburi) şi oxizii nitrici, catalizate de lumina

solară (UV), sau din fotoliza oxigenului (când alături de oxigen molecular se

găseşte şi oxigen născând).

UV

NO2 NO* + O*

O* + O2 O3

O3 + NO* NO2

Sinteza fiind condiţionată de lumina solară, maximum atmosferic de ozon

se atinge după amiaza. Descărcările electrice pot favoriza reacţiile. Cantităţi mari

de ozon se găsesc în zone cu trafic intens şi inversiuni termice frecvente.

Ozonul este o specie reactivă de oxigen, fiind un component important al

smogului oxidant (fotochimic), alături de radicali liberi peroxidici HO-O* şi *O-O*.

Etiologia intoxicaţiilor

Intoxicaţiile cu ozon sunt, de regulă, acute şi apar:

- la funcţionarea aparatelor electrice de înaltă tensiune (ex., în serviciile de

radiologie), a lămpilor cu vapori de mercur, în operaţiile de sudură cu arc electric;

- la utilizarea ca agent oxidant, decolorant, dezodorizant sau sterilizant.

Proprietăţi fizico-chimice:

- gaz incolor (d=l,63), cu miros plăcut, de fân proaspăt cosit (0,1-2 ppm),

sau aliaceu (2-10 ppm); la peste 10 ppm, mirosul devine pătrunzător, neplăcut;

- puţin solubil în apă; este liposolubil (penetrează profund);

- este foarte instabil (se descompune cu formare de O2 şi [O]).

Toxicodinamie

Iniţial, efectele toxice ale ozonului au fost atribuite oxizilor de azot care-1

însoţesc atunci când este preparat din aer. Ulterior, s-a constatat că şi ozonul

preparat din oxigen pur este toxic.

Ozonul:

- este oxidant puternic, eliberând în organism un exces de oxigen;

- este iritant pentru tegumente (provoacă arsuri cutanate profunde), pentru

mucoasa respiratorie şi oculară (chiar la concentraţie de 1 ppm);

Pentru om, se consideră că atmosfera devine nocivă la concentraţii de

ozon de peste 20 ppm.

Valori limită pentru expunerea profesională:

- la 8 ore - 0,10 mg/m3 aer;

- la 15 minute - 0,20 mg/m3 aer.

In SUA, concentraţia maximă de ozon admisă în atmosferă este de 0,05-

0,06 ppm.

Prevenirea intoxicaţiilor: ventilare corespunzătoare, izolarea aparatelor,

port de mască cu MnO2.

La manipularea ozonului nu se folosesc mănuşi din cauciuc sau piele.

Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la ozon, persoane care suferă de:

conjunctivite, boli cronice ale căilor respiratorii superioare, bronhopneumopatii

cronice (inclusiv astm bronşic), boală cardiacă ischemică.