Upload
denisa
View
45
Download
1
Embed Size (px)
DESCRIPTION
DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DECOMUNICARE
Citation preview
CLAUDE-JEAN BERTRAND
DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE
COMUNICARE
Traducere de Mihaela Gafiţescu Prefaţa de Miruna
Runcan
INSTITUTUL EUROPEAN
2000
PREFAŢĂ
Cu numai câţiva ani înainte, a scrie sau doar a traduce
o carte dedicată eticii presei era o adevărată aventură. Şi asta
nu întîmplător. Nici pentru vesela şi colorata presă aflată la
vîrsta tuturor speranţelor (economice, politice şi nu numai),
prima jumătate a deceniului nouă nu a fost dedicată în vreun
fel meditaţiilor şi reglementărilor morale; nici publicul (sau
mai corect spus publicurile în formare) nu aveau o
disponibilitate specială în a ceda îndoielilor cu privire la
noua jucărie a „ libertăţii" de expresie, cucerită parcă fără
efort. Nu e deci de mirare, privind lucrurile retrospectiv, că
editorii, şi ei în plină construcţie a politicilor editoriale
aducătoare de profit, priveau cu destulă suspiciune nu numai
lucrările dedicate deontologiei media, ci chiar, în ansamblu,
pe cele cu subiect - didactic ori de simplă popularizare -
referitor la întreaga profesiune de jurnalist. Lucrurile se
leagă şi mai evident atunci cînd ne gîndim la „moda", care a
domnit multă vreme în presa noastră adolescentină, de a
dispreţul superior sistemele de profesionalizare a actului
jurnalistic (învăţămînt superior, masterate, metode didactice,
workshopuri etc), într-un soi de paşoptism - deloc inocent -
care lasă încă şi astăzi loc surogatului, subculturii şi
imposturii celei mai deşănţate.
Fără să se producă, în profunzime, o adevărată şi
definitivă mutaţie la nivelul mentalităţilor, nici în ce-i
priveşte pe magnaţii presei, nici în ce-i priveşte pe con-
sumatorii-utilizatori, după 1996 ceva a început totuşi să se
schimbe în România, iar explicaţia nu este una politică
(slava Domnului), jlar nici una miraculoasă. Treptat,
ciliva factori au contribuit la descoperirea de către editori a
unei reale necesităţi de a fructifica un eşantion proaspăt de
piaţă. Mai întîi e vorba despre diversificarea uluitoare a
cîmpului ofertei mediatice, poate cel mai dinamic palier
economic într-o ţară în neoprită recesiune. Lucru care are
efecte benefice, dar şi neplăcute, dacă ar fi să ne gîndim
doar la agresivitatea făţişă a societăţii de consum. Apoi e
vorba despre interesul excepţional de care se bucură, de un
deceniu încoace, şcolile superioare de jurnalism, de stat sau
private, al căror număr creşte în fiecare an în pofida faptului
că piaţa locurilor de muncă dă reale semne de saturaţie. Şi,
în fine, trebuie să ţinem seama de tresăririle din ce în ce mai
speriate ale oamenilor de presă înşişi, celebri sau complet
necunoscuţi, foarte puţin capabili - încă - să se solidarizeze
în faţa unor valori comune ale profesiei, dar mereu mai
deconcertaţi - cînd nu e vorba chiar de disperare - de
fragilitatea aşa zisei,, a patra puteri". E deci de înţeles
interesul marcat al unora dintre producătorii prestigioşi de
carte din România mileniului treifaţă de manualele, eseurile
şi studiile referitoare la comunicare, la viaţa şi istoria
mediilor de informare, tehnicile jurnalismului, legislaţia şi
etica specifice noii ere a informaţiei, ba chiar - în sfîrşit
-filosofe i care le cimentează pe toate laolaltă. E, acesta, un
semn de sănătate naturală, dătător de speranţe, iar cartea de
faţă vine să-l confirme, chiar dacă tonul ei e unul de
optimism moderat.
Claude-Jean Bertrand este, în cîmpul cercetării
sociologice şi culturale referitoare la mediile de informare
contemporane nu doar un specialist de marcă, ci un spirit
activ, obsedat pe bună dreptate de relaţia mereu fragilă şi
primejduită - asemeni unui preţios castel asediat din toate
părţile - dintre democraţie şi calitatea mesajelor în
comunicarea de masă. Dedicîndu-şi o bună parte a carierei
de filolog culturii şi civilizaţiei engleze şi americane,
domenii în care a scris diverse cărţi ce au fost traduse în mai
multe limbi de circulaţie, încă de la mijlocul anilor '80 el îşi
canalizează atenţia către problemele specifice televiziunii şi
radioului, nu numai din punctul de vedere al tehnicilor şi
discursului, ci, în principal, din perspectiva impactului
major pe care acestea le au asupra colectivităţilor umane în
raport cu tipul şi nivelul de civilizaţie, cu mentalităţile şi cu
sistemele politice, fie ele legate sau nu de democraţie.
Deontologia mijloacelor de comunicare este, sintetic
vorbind, mai mult decît o carte de popularizare asupra unora
dintre cele mai delicate şi mai frecvente totodată dintre
problemele eticii profesionale în jurnalismul de orice fel;
cum este şi, în pofida dimensiunilor sale moderate, mai mult
decît un simplu manual de uz universitar ori, cu atît mai
puţin, nu rămîne doar un îndreptar de norme şi reguli pentru
cei care practică una dintre celejnai frecventate profesiuni
de_£e planeta înconjurată de aura informaţiei. Ce e şi mai
interesant, cartea încearcă să acopere toate aceste funcţii şi
reuşeşte cu rigoare şi eleganţă, dar le depăşeşte datorită unei
interogaţii reflexive conţinute şi asumate manifest. Fără să
cadă niciodată pradă plăcerii eseistice estetizante pe care o
recunoşti adesea în scrieile franţuzeşti cu sămînţă morală din
ultimele decenii, volumul care devine acum accesibil şi
publicului românesc este unul în acelaşi timp plin de
utilitate dar şi tonifiant, tocmai pentru că motivaţia sa cea
mai adîncă se naşte din speranţa că, în pofida criticilor din
ce în ce mai vehemente pe care publicul, politicienii şi
oamenii de cultură le adresează forţei (aparent)
incontrolabile a presei, e nu numai posibil, ci şi oarecum
probabil ca responsabilităţile fundamentale ale acestei uriaşe
maşinării comunicaţionale să fie mereu repuse sănătos în
discuţie - pentru a fi din nou asumate cum se cuvine.
Nu este astfel deloc de mirare că, propunîndu-şi să
ofere un sistem valid de ordonare a cîmpului investigat,
Claude-Jean Bertrand îşi focalizează mai întîi de toate
atenţia asupra unei zone aparent cunoscută de toată lumea,
dar căreia, ca să parafrazăm o idee mai veche a lui Or lega y
Hassct, nu-i mai dăm importanţa cuvenită pentru că ea a
devenit oarecum „un bun natural": relaţia funcţională dintre
presă, societate civilă şi putere. Copleşiţi de foamea - pe
alocuri bulimică - de „consumatori" ai produsului mediatic,
uităm adesea că „mijloacele" ar trebui să fie, mai înainte de
orice, unelte dedicate informării şiformării noastre, că ele s-
au născut şi îşi împlinesc menirea fundamentală pentru a ne
ţine treji şi nu pentru a ne adormi, pentru folosul nostru (de
utilizatori) şi nu exclusiv pentru infinitele noastre dispo-
nibilităţi Indice. Intr-o concisă dar fermă recapitulare asupra
funcţiilor principale ale comunicării mediatice,
divertismentul îşi redobîndeşte astfel funcţia lui subordonată
— în contradicţie flagrantă cu amploarea pe care a căpătat-o
prin industrializarea tehnologică fără precedent din ultima
jumătate de secol. Funcţiile de bază se reaşează şi ele,
cuminţi dar îndreptăţite, la locurile lor: cea de a observa şi
organiza o imagine coerentă asupra lumii înconjurătoare,
cea de a asigura comunicarea socială, cea de a oferi un
climat cultural reprezentativ şi relativ omogen, educînd
natural şi nu didactic ş.a.m.d. Cîmpul deontologiei
profesionale se extinde - prin simplă recapitulare onestă -
asupra tuturor genurilor de presă — de unde şi insistenţa
autorului, pe întregul parcurs al cărţii, că primatul
adevărului nu trebuie şi nici nu poate excepta
divertismentul, pe motive de vandabilitate. Actorii
comunicării mediatice - jurnalişti, politicieni, utilizatori,
producători şi ofertanţi de reclamă -sini aduşi astfel în scenă,
încă dintru început, într-o amplă interconexiune ce se cere
urmărită atent şi descrisă cu limpezime, dar şi cu simţ al
nuanţei.
Un nivel ulterior al dezbaterii este dedicat de Bertrand
valorilor de întemeiere - ca să spunem aşa — care dau
legitimitatea şi prestigiul real al jurnalismului, astăzi ca şi
totdeauna, şi pe care nu strică nicicînd să le revizităm, chiar
dacă se vor găsi mulţi, din afara dar şi dinlăuntrul presei,
care să le trateze cu dispreţuitoare suspiciune. Cunoaşterea
de sine şi de celălalt, toleranţa, raţionalitatea, armonia
socială, veghea asupra treburilor publice, controlul
comunitar asupra administraţiilor, justiţia socială sînt, în
fond, nu simplul decor, cu contururi relative, al exercitării
libertăţilor noastre individuale, ci înseşi ţintele ultime ale
acestor libertăţi. E şi pricina pentru care, cred, dreptul de a
comunica - exprimându-te nerestrictiv - ca şi libertatea de a
şti fac maşinăria să lucreze: ele nu pot fi tratate niciodată „în
sine" şi ca atare nu se lasă înţelese pînă la capăt decît ca
articulaţie a participării fiecăruia la viaţa cetăţii.
Desigur, o amplă secţiune a cărţii este dedicată de
autor unei pertinente şi profunde analize asupra sistemelor
de autocontrol în viaţa mediilor de informare contemporane:
istoricul şi dezvoltarea codurilor deontologice, natura,
obiectivele lor de principiu şi de perspectivă, organizaţiile şi
asociaţiile care le-au produs, ca şi specificitatea textelor
codificate (principii, aplicare, sancţiuni) în funcţie de
diversificarea fără precedent a tipurilor de activităţi din
vasta lume medidtica sînt supuse unuia dintre cele mai
competente examene critice din ultimii ani, în pofida unei
concizii exemplare (a nu se confunda, căci nu e cazul, veţi
vedea, concizia cu ariditatea). Este şi zona în care se
instalează, aproape insesizabil, un riguros efort comparatist,
care pune în dialog modelele diverse de autocontrol pe care
le putem regăsi astăzi în ţările democratice, în funcţie de
tradiţia dezvoltată într-un spaţiu sau altul (modelul francez
în opoziţie cu cel anglo-saxon, dar şi diferenţieri precise faţă
de cel scandinav ori de cel japonez, să zicem). Această
metodă comparatistă, evident una extrem de fertilă, va
constitui probabil unul dintre beneficiile majore ale lucrării
pentru cititorul român — practicant al jurnalismului sau
simplu utilizator – prea puţin familiarizat cu modalităţile în
care presa din alte ţări a învăţat să se autoguverneze pentru
a-şi spori credibilitatea şi prestigiul.
Dar să nu cădem cumva în păcatul idealizării. Cel de-
al patrulea capitol al Deontologiei mijloacelor de
comunicare este dedicat de autor - constituind probabil
partea cea mai zemoasă a cărţii - iluziilor şi păcatelor
(greşeli profesionale, dar şi excese ori de-a dreptul abuzuri)
întîlnite cel mai frecvent în discursul mediatic al zilelor
noastre.
Foarte util, teoreticul se îmbină constant cu exempli-
ficări practice născute direct din viaţa presei franceze,
americane, germane şi chiar japoneze din ultimele două
decenii; în cîteva rînduri, dar mereu cu accente acide şi
chiar cu fin umor, scandaluri, dezbateri, opinii îndoielnice
ori docte se ciocnesc într-un carusel de „ bîlci al
deşertăciunilor", pentru a lua temperatura devierilor de la
principii şi practicilor „perverse" la ordinea zilei. Cititorului
nostru, spectacolul - atît cel al pertinenţei teoretice
cît şi cel al strălucitelor exemple de malpraxis de la
„case mai mari" - este foarte posibil să-i sugereze
două tipuri de reacţii oarecum contradictorii: pe de-o
parte acea că, în fond, în doar zece ani, presa românească
tinde să se înscrie pe o traiectorie oarecum de ...
normalitate. Pe de altă parte, atît tonul de urgenţă al
întregii analize, dedicată mai întîi de toate viciilor de
selecţie în raport cu mondializarea informaţiei, dar şi
chestiunilor raportului dintre interesul public faţă de
problemele cu adevărat majore şi dificile cu care are a
se confrunta lumea de astăzi şi apetitul senzaţional ist
care creează un soi de cerc vicios între cererea şi oferta
de informaţie, îi pot produce aceluiaşi cititor autohton
un soi de îngrijorare paralizantă, de tip „şi-atunci, la ce
bun?" Provocările acute ale divertismentului şi publicităţii
sînt şi ele puse într-o lumină proastă, iar împletirea lor cu
sfera economică şi politică a vieţii democraţilor de azi
capătă un nou contur, provocând la o sporită vigilenţa. Insă,
e de replicat, în eventualitatea în care neliniştile ziariştilor şi
simplilor utilizatori români ar putea atinge pragul periculos
al lehamitei, că avem de-a face cu un autor pe cit de onest şi
de serios, pe atît de preocupat de latura activ-pragmatică a
analizelor şi reflecţiilor cu substrat deontologic .
Este şi motivul pentru care cea din urmă secţiune a
cărţii e dedicată de fapt organizării şi accentuării mijloacelor
de autoprotecţie şi de control al „calităţii produsului
mediatic", atît din partea ziariştilor înşişi, priviţi individual
sau cu referire la organismele de reglaj ale beslei (comisii de
etică şi arbitraj, ombudsman, consilii de presă etc), cît şi din
partea grupurilor de presiune născute în chiar sînul opiniei
publice. M*A*R*S*. adică mijloacele de asigurare a
responsabilităţii sociale a mediilor de informare, se
dovedesc multiple, cu efecte directe, imediate sau de durată,
şi au avantajul că lucrează nu numai înlăuntrul ori asupra
mediilor de informare ca atare, ci, cu puţină imaginaţie şi
dedicaţie, tind să îşi exercite acţiunea benefică asupra
factorilor sociali implicaţi ... de la oarecare distanţă: magnaţi
şi proprietari de canale, politicieni, oameni ai justiţiei,
activişti independenţi, tipuri preferenţiale de publicuri. Sînt
cel puţin pentru mediul nostru care abia îşi construieşte, cu
destulă lentoare, schiţa unei societăţi civile cît de cît
participative, lecţii solide de învăţat din sistematizarea
propusă de Claude-Jean Bertrand, iar meritul lucrării ce
intră astăzi în circulaţie la noi e cu atît mai mare. Poate cea
mai importantă dintre aceste surse de idei şi acţiune
continue mi se pare, din experienţa specifică legată de
mediul românesc, redimensionarea relaţiilor dintre
organizaţiile de presă, atîtea cîte sînt, şi organizaţiile
nonguvernamentale dedicate drepturilor omului, relaţii prea
puţin fructificate în primul rînd de mediile de comunicare,
încă prea vrăjite de „forţa" lor recent dobîndită şi de - uneori
- facilul succes economic.
Şi, fiindcă tot ne-am instalat in spaţiul învăţămintelor
aplicabile propriei noastre realităţi mediatice, ar fi de
adăugat aici faptul că, cel puţin în acest moment de oblige
nor iu bilanţ (adică după un deceniu de presă liberă), ar fi
timpul ca lumea mediilor de comunicare să ajungă în sfîrşit
la acea conştiinţă de corpus profesional care să-i reveleze în
sfîrşit că deontologia nu e un lux ci e, mai-nainte de orice, o
armă de apărare a civilizaţiei şi democraţiei. Cum e şi o
armă de apărare a libertăţii de expresie, şi ca atare de
protecţie a presei înseşi (a omului de presă şi a breslei
totodată). Apărare faţă de cine?, ne vom trezi că sîntem
întrebaţi, în condiţiile în care, paradoxal, parcă niciodată
discursul mediatic n-a fost mai puţin supravegheat, cel
puţin la nivel politic. Or, mi se pare cel puţin copilăresc,
atunci cînd ai trecut prin experienţa totalitarismului cu atît
de grave consecinţe cum e cazul nostru, să îţi adormi
vigilenţa cu beţia unei aparente (şi pînă la urmă găunoase)
puteri de moment, nesesizînd faptul că serviciul public care
e presa trebuie vegheat şi întărit în înseşi temeliile sale
democratice: o legislaţie retdrdala şi mereu primejdioasă,
care tinde, indiferent, parcă de schimbările libere ale
puterilor politice, să se recentralizeze şi să involueze în
raport cu legislaţiile europene ale sfirşitului de mileniu,
absenţa unor reglementări de natură general democratică cu
privire la accesul la informaţie, la viaţa privată, la bazele de
date, la protecţia sistemelor electronice de comunicare,
slăbiciunea sistemelor asociative - în primul rînd de natură
sindicală - care să preseze spre o normare civilizată şi
omogenă a drepturilor de muncă în jurnalism, o justiţie care
lucrează de cele mai multe ori incompetent, cînd nu în
dispreţul total al instrumentelor legale internaţionale, întărite
constituţional (ca să nu mai vorbim despre corupţia,
dovedită), forme din ce în ce mai sofisticate şi mai
periculoase de presiune exercitată de factorii economici şi
chiar politici, iată o rapidă şi palidă însumare a primejdiilor
ce pîndesc astăzi presa românească şi, prin ea, însăşi
sănătatea socială. De altmineri, o simplă privire peste gard,
la ţările din jurul nostru, ieşite şi ele „din lagărul" de
dincoace de zidul Berlinului, ar fi suficientă ca să ne pună
pe gînduri. Atît la nivelul legislaţiei, care atinge într-un fel
sau altul chestiunile libertăţii de informare şi pe acelea
ale libertăţii de expresie, cît şi la nivelul omogenizării
reglementărilor de natură asociativă şi de autocontrol,
rămînem încă, în prag de mileniu, fără nici o exagerare,
ultimii pe listă în raport cu atît de visata Europă de azi,
ca să nu mai vorbim de cea de mîine. Or, actst decalaj
crescînd nu poate fi pus numai pe umerii clasei politice,
el ţine, în mare măsură, şi de o incapacitate vinovată a
mediilor româneşti de a se solidariza în chestiuni care o
privesc, dar care nu sînt privilegii ale sale de drepturi fireşti
ale tuturor persoanelor trăitoare între aceste graniţe.
Dar pot fi asemenea chestuni - de altminteri, prezente
oriunde, nu doar la noi - contracarate de etica profesională?
Răspunsul la o asemenea întrebare este, din cel puţin trei
unghiuri de vedere, da. Cel dintîi argument este acela că,
fără suport etic, libertatea presei e o gogomănie, fiindcă
privează mediile de însăşi întemeierea lor pe credibilitate şi
încredere din partea actorilor sociali. Ca atare, numai o
presă relativ coerentă şi onestă se poate bucura de sprijinul
publicurilor sale. Al doilea argument, derivat, este că ţine de
corecta definiţie a cîmpului deontologic ca ziaristul să nu se
considere niciodată pe sine însuşi exclusiv un „salariat", un
„funcţionar" ori, cu atît mai puţin, „un mercenar". A-şi apăra
breasla şi a se poziţiona activ în lupta dedicată umplerii cu
conţinut real a libertăţilor cetăţeneşti (altminteri
constituţionale) de informare şi expresie nu e, cum mulţi se
mai iluzionează s-o creadă, un hobby; ci e principala datorie
a oricărui om de presă sănătos şi responsabil. Şi, în fine, a
trăi independenţa mediilor de informare ca pe o experienţă
personală - şi nu a o privi ca pe un vag deziderat, amînat
pentru vremuri mai liniştite - reprezintă, cred eu, argumentul
cel mai solid în războiul fără odihnă (căci fără odihnă este
de fapt) cu coruperile de tot felul. Inclusiv cele mai
perverse, cele din noi înşine, cum sînt teama, slugărnicia,
sărăcia, fuga după avantaje imediate, auto suficienţa
vanitoasă şi cîte alte asemenea. Toate chestiuni de morală
dar şi transferabile, mutatis mutandis, la nivelul slăbiciunilor
profesionale cu înalt grad de nocivitate.
Desigur, nici dacă sîntem beneficiari ai produsului
mediatic, nici dacă sîntem emiţătorii săi direcţi ori indirecţi,
nu ne vom închipui vreodată că jurnalistul e un soi de
cavaler medieval, sans peur et sans reproche, ori c-ar putea
deveni aşa ceva, ca-n filmele americane de serie B. (în
paranteză fie spus, accentele de critică vădit antiamericane
ale cărţii de faţă, de altmineri la mare modă nu doar în
Franţa şi în bună parte a Europei ultimului deceniu, ci şi în
alte colţuri de lume, merită privite şi ele cu înţelegere, dar şi
cu oarecare discernămînt: avem de-a face, cel puţin la
nivelul discuţiilor privitoare la sistemul de drept şi la
responsabilitate, cu două modele de presă poate nu în primul
rînd antagonice, însă cum se poartă adesea să susţii, cît mai
degrabă complementare: ele trebuie tratate raţional şi chiar
cu detaşare, preluînd de la fiecare ceea ce e optim, nu
absolut. De altmineri, autorul însuşi, bun cunoscător al
civilizaţiei şi mijloacelor de comunicare de peste ocean,
sugerează adesea acest lucru) .Jumalistul zilelor noastre e
mai degrabă un personaj asemeni oricărui cetăţean, dacă
privim lucrurile statistic şi nu ne lăsăm furaţi de mitologiile
second hand ce se crează în jurul unui număr restrîns de
„stele de presă", în special de televiziune. Insă el este, în
cele mai frecvente situaţii, un cetăţean de risc, cu nobleţea
dar şi cu defectele inerente lumii pe care-o reprezintă. E mai
solicitat, fizic şi psihic, decît o bună majoritate a
conaţionalilor lui, dar şi mai expus primejdiilor adulaţiei ca
şi resentimentului seducţiilor ca şi hărţuielilor de tot soiul,
alienării ca şi complexelor - de superioritate ori de
inferioritate .
Sau, poate, dacă ne gîndim mai bine, diferenţa aceasta
cantitativă nici nu e cine ştie ce, nici n-ar trebui tratată
altminteri decît ca un simptom de accentuare a condiţiei
fiecăruia dintre noi... Cine ştie? De ce-ar fi atunci omul de
presă dator cu o responabilitate sporită faţă de actele sale
profesionale? De ce-ar trebui, atunci, ca cel atît de asemenea
fiecăruia dintre noi să-şi activeze „ organul etic " cu mai
mare frecvenţă şi mai mult folos decît vecinul de gard ori de
palier? E o întrebare pe cît de legitimă pe atît, să-mi fie
iertat, de banală. Pentru că, ce să-i faci, alegerea sa este,
dintru început, aceea de a lucra pentru adevăr, şi aceasta nu
e doar „o slujbă", ci are multe de-a face cu o vocaţie. Cum
alegerea de a deveni ~medic, să zicem, e una de vocaţie, nu
de salarizare. Respectul faţă de cel cărui i te adresezi, şi pe
care îl şi reprezinţi astfel, pune maşinăria să lucreze şi e
mereu util să ne reamintim aceasta ca să ne putem privi unii
pe alţii cu limpezime în ochi, dar şi în oglindă fără ruşine!
Miruna RUNCAN
INTRODUCERE
A trecut aproape un secol de cînd a avut loc scandalul
miliardelor de franci împrumutaţi de către francezi statului
ţarist. în acea vreme, „orice rezistenţă faţă de împrumuturi
noi era combătută de presă care, în acord cu băncile, se
obişnuise cu un fructuos şantaj"1. Cu mult mai aproape de
zilele noastre, în 1990, în cadrul unui concern, proprietar al
unei reţele de televiziune, după ce directoarea
departamentului de informaţii a difuzat mărturii ale
opozanţilor guvernului dintr-o ţară în care concernul avea
mari interese, preşedintele director-general a fost auzit
zicînd: „Ea trebuie să conştientizeze interesele unui mare
grup industrial ca al nostru. Dacă nu o face, uşa este larg
deschisă: să-şi caute de lucru în altă parte!". Un asemenea
incident scapă atenţiei marelui public. Ceea ce însă nu-i
scapă este faptul că prezentatorul unui jurnal televizat
important, implicat în 1991 în trucarea unui interviu şi în
1993 într-o afacere cu cadouri ilicite, continuă să prezinte
trei ani mai tîrziu.
Nu ne mai uimeşte faptul că sondajele indică o ne-
încredere a publicului în mijloacele de comunicare2 şi o
tendinţă de a le restrînge libertatea. în S.U.A, trei sferturi
dintre utilizatori au o încredere limitată în mijloacele de
comunicare în masă; doar o treime dintre francezi cred în
independenţa jurnaliştilor. Şi, pe de altă parte, diverse
categorii de public îşi exprimă marea nemulţumire faţă de
divertismentul pe care îl oferă mijloacele de comunicare în
masă. Paradoxul este că acestea sînt acuzate de toate relele
acum, cînd au devenit mai bune ca niciodată. Pentru a ne
convinge de acest lucru este suficient să răsfoim jurnalele
secolului trecut, să vizionăm cîteva emisiuni televizate ale
anilor '50 - sau să citim vituperaţiile criticilor de altădată.
Deci, mai bune în zilele noastre, însă mediocre. Or, dacă
altădată cea mai mare parte a oamenilor puteau ignora presa,
astăzi, chiar şi în statele preponderent rurale, se resimte nu
doar nevoia existenţei mijloacelor de comunicare în masă, ci
şi a unor mijloace de comunicare de calitate. Iar îmbu-
nătăţirea activităţii lor nu este doar o schimbare dorită: de
aceasta depinde soarta omenirii. într-adevăr, doar de-
mocraţia poate asigura supravieţuirea civilizaţiei; şi nu poate
exista democraţie fără cetăţeni bine informaţi; şi nu pot
exista astfel de cetăţeni fără mijloace de comunicare de
calitate.
O asemenea afirmaţie este exagerată? Răspunsul îl
găsim în fosta URSS unde, între 1917 şi anii '80, sute de mii
de cărţi vechi şi opere de artă au fost distruse, spaţii imense
au fost iremediabil poluate, zeci de milioane de persoane au
fost ucise - fară ca mijloacele sovietice de comunicare în
masă să fi vrut sau să fi putut să dezvăluie aceste lucruri ori
să protesteze.
în condiţiile în care mijloacele de comunicare nu-şi
îndeplinesc suficient de bine funcţiile, se pune o problemă
crucială pentru orice societate: cum poate fi îmbunătăţită
activitatea lor?
Mijloacele de comunicare în masă. Se spune că ele
constituie în acelaşi timp o industrie, un serviciu public şi o
instituţie politică. De fapt, nu toate deţin această triplă
valenţă: în primul rînd, tehnologia nouă permite renaşterea
artizanatului. Pe de altă parte, un segment al producţiei
media nu relevă nimic din ceea ce înseamnă un serviciu
public (presa de scandal, de exemplu). In sfîrşit, multe
mijloace de informare (ca miile de reviste profesionale) nu
joacă nici un rol în viaţa politică. Cu toate acestea, organele
de presă care îi preocupă pe cetăţenii instruiţi sînt mediile de
informare generală, care nu s-ar putea debarasa de nici una
dintre cele trei trăsături.
Conflictul între libertăţi. În consecinţă, ne găsim în
faţa unui conflict fundamental între libertatea întreprinderii
şi libertatea expresiei. Pentru antreprenorii mass-media (şi
pentru ofertanţii de publicitate) informaţia şi divertismentul
sînt un material cu care ei exploatează o resursă naturală,
consumatorul; şi se străduiesc să menţină o ordine stabilită
care le este profitabilă. Dimpotrivă, pentru cetăţeni,
informaţia şi divertismentul sînt o armă în lupta pe care o
duc pentru fericire, stare pe care nu ar putea-o atinge fără
schimbări ale ordinii stabilite.
Nu există o soluţie simplă a acestui antagonism. Dea
lungul unor decenii, în mai mult de jumătate din naţiunile
globului, s-au pus în practică două soluţii care presupun
eliminarea uneia dintre cele două libertăţi antagonice.
Dictaturile de tip fascist suprimă libertatea de expresie fără a
se atinge de obicei de proprietatea asupra mijloacelor de
comunicare. Regimurile comuniste suprimă libertatea
iniţiativei, pretinzînd că menţin libertatea de exprimare.
Rezultatul este acelaşi în ambele cazuri: presa mutilată
devine un instrument de îndobitocire şi de îndoctrinare.
O opţiune ar fi aceea de a acorda industriei mass-
media o libertate (politică) totală. De fapt, ridicarea
monopolului de stat şi a controlului guvernamental asupra
radio-televiziunii în Europa anilor '70 şi '80 a însemnat mult
pentru democraţie şi pentru dezvoltarea mijloacelor de
comunicare. însă comercializarea lor crescîndă în secolul
XX şi concentrarea proprietăţii nu se potrivesc cu
pluralismul. „Concernizarea" nu se împacă cu independenţa
necesară pentru mass-media. Dacă libertatea ar fi totală, s-ar
ajunge la prostituarea mijloacelor de comunicare în masă,
atît în sectorul informării, cît şi în cel al divertismentului.
Ne putem face o idee despre aceasta în Statele Unite unde
aproape toate media sînt comerciale şi unde reglementarea
activităţii lor este minimală1.
Pentru Eugene Roberts, celebru director al unui coti-
dian, Jurnalele, iară excepţii, se concentrează pe augmen-
tarea beneficiilor lor pentru a plăcea acţionarilor2. Rezul-
tatul este că, în această ţară, un grup de presă poate realiza
aproape 25% beneficii (Gannett) - în timp ce un post de
televiziune poate urca pînă la 50%.
Scopul mijloacelor de comunicare nu poate fi doar
acela de a cîştiga bani. Nici acela de a fi libere: libertatea
este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Scopul este
acela de a avea mediicare să se pună în slujba tuturor
cetăţenilor. în Occidentul industrializat mijloacele de
comunicare particulare s-au bucurat de libertate politică
foarte mult timp şi totuşi deseori au oferit servicii
deplorabile.
In acest caz ar trebui ca, dimpotrivă, toate mijloacele
de comunicare să fie supuse controlului din partea Statului?
Experienţa comunismului2 şi a fascismului în secolul XX
nu a înlăturat nici pe departe neîncrederea seculară faţă de
Stat. Există, pe drept cuvînt, temerea că s-ar produce o
manipulare absolută a informaţiilor şi a divertismentului.
Este evident că o libertate totală a mijloacelor de
comunicare ar fi intolerabilă: are dreptul un oarecare să
lanseze apeluri la crimă sau la ură rasială? Apare de la sine
înţeles acum că mijloacele de comunicare nu ar fi putut fi
plasate în mîinile Statului. Toate democraţiile lumii sînt de
acord că media trebuie să fie libere, însă nu în totalitate.
Problema echilibrului între libertate şi control nu este
recentă: John Adams, preşedintele Statelor Unite între 1797
şi 1801, scria unui prieten în 1815:
„Pentru a se ajunge cîndva la o îmbunătăţire a
destinului umanităţii, filosofii, teologii, legislatorii,
politicienii şi moraliştii vor descoperi că supunerea presei
unor reglementări este problema cea mai dificilă, cea mai
periculoasă şi cea mai importantă pe care o vor avea de
rezolvat".
În ţările anglo-saxone, există prea multă încredere în
mecanismele pieţei de garantare a unor servicii de calitate
ale mass-media, însă în ţările latine există prea multă
încredere în justiţie. Cele două sînt indispensabile, însă
periculoase. Fără a o respinge nici pe una, nici pe cealaltă
este necesară găsirea unui mijloc complementar. Şi acest
instrument ar putea fi deontologia.
Deontologia. în ceea ce priveşte domeniul mass-
media, aceasta presupune un ansamblu de principii şi reguli,
rezultate din practicarea profesiei, stabilite de preferinţă în
colaborare cu utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine
nevoilor diverselor categorii de populaţie. Dintre instituţiile
democratice, jurnalismul are ceva_ excepţional, şi anume
puterea sa, care nu se bazează pe un contract social, pe o
delegare făcută de popor - prin alegere sau prin numire, pe
baza unui document sau prin votarea unei legi care impune
norme. Pentru a-şi păstra prestigiul şi independenţa,
mijloacele de comunicare trebuie să-şi asume o primă
responsabilitate: să deservească bine populaţia.
Deontologia lor nu ţine de justiţie, nici chiar, la limită,
de moralitate, dacă luăm acest termen în sens direct. Nu este
vorba doar de a fi mijloace de comunicare oneste şi
politicoase, ci de a asigura o funcţie socială majoră. Nu este
uşor să definim un serviciu de calitate, decît la modul
negativ. O deservire bună exclude, de exemplu, ca un
cotidian regional să se reducă la o serie de pagini locale,
umplute cu fapte diverse, sau ca o importantă reţea de
televiziune să nu asigure nici un spaţiu unei emisiuni
destinate educaţiei copiilor, aşa cum se întîmplă în Statele
Unite.
Evident, deontologia nu se practică decît în regimurile
democratice. Cine nu crede în capacitatea indivizilor umani
de a gîndi în mod independent, de a-şi conduce viaţa,
exclude dintr-o dată autocontrolul. Ea nu există cu adevărat
decît acolo unde există libertatea de expresie, o anumită
prosperitate a mijloacelor de comunicare şi jurnalişti
competenţi, mîndri de a-şi practica profesia. Fără
prosperitate nu sînt consumatori, deci nici publicitate,
mijloacele de comunicare devenind sărace, corupte sau
susţinute şi controlate de către Stat. Aceasta înseamnă că în
multe ţări, chiar dacă sînt considerate oficial ca democratice,
deontologia nu înseamnă mare lucra.
De ce acum?
A fost o vreme în care, atunci cînd se evoca deonto-
logia, profesioniştii din mass-media reacţionau printr-o
tăcere dispreţuitoare sau prin replică furioasă. Astăzi există
din ce în ce mai mulţi care se interesează de ea şi aceasta se
manifestă prin cărţi, editoriale şi articole în cotidiane,
numere speciale ale revistelor profesionale, emisiuni
televizate, colocvii şi ateliere, grupuri de studii şi sondaje.
De ce?
Cînd se adresează această întrebare jurnaliştilor
europeni', răspunsurile lor variază: un efect al progreselor
tehnologice; concentrarea proprietăţii; creşterea
comercializării mijloacelor de comunicare; amestecul de
informaţie şi publicitate, o agravare a inexactităţii
informaţiei; gravele atentate ale unor jurnalişti la\adresa
moralităţii profesionale (violarea vieţii private, în special de
presa populară); o scădere a credibilităţii şi a prestigiului
profesiei; rolul abuziv al mass-media într-o criză politică;
legături inacceptabile între mijloacele de comunicare şi
guvern; ameninţarea restricţiilor legale la adresa libertăţii
presei; renaşterea organizaţiilor jurnaliştilor; o reacţie la acel
„laissez-faire" al anilor '80 - violenţa şi reality-shows de la
televiziune.
Factori de evoluţie. Principalii par a fi în număr de
şase. în primul rînd, creşterea nivelului intelectual al
publicului face media mai exigente şi mai militante. Din ce
în ce mai mulţi oameni înţeleg importanţa unor servicii
mediatice de calitate; concepţia tradiţională asupra infor-
maţiei nu s-a adaptat la lumea modernă şi publicul con-
ştientizează faptul că utilizatorii pot şi trebuie să facă ceva.
Jurnaliştii posedă un nivel de educaţie bun. Sînt tot
mai mulţi cei care doresc să-şi îndeplinească bine sarcinile
şi să obţină un prestigiu social mai mare. în această căutare,
cei mai mulţi dintre ei acceptă cu greu să sufere pentru
păcatele unei minorităţi.
Mediocritatea mijloacelor informare pricinuieşte
neajunsuri chiar celor care sînt răspunzători de acestea.
Aproape peste tot proprietarii văd în scădere tirajul ziarelor
şi timpul petrecut în faţa televizoarelor, pe principalele
canale TV. Ofertanţii de publicitate ţin, de asemenea, la
credibilitatea mijlocului de comunicare unde îşi plasează
reclama. în afară de aceasta, se constată de cîţiva ani, la
oamenii de afaceri în general, o preocupare privind efectele
cauzate de produsele pe care le scot pe piaţă, precum şi
conştientizarea faptului că este mai rentabilă calitatea..
Tehnologia, mai degrabă prin efectele sale bune decît
prin cele rele, a fost un promotor al deontologiei. Ea
democratizează mijloacele de comunicare, însă, în acelaşi
timp, provoacă distorsiune: reporterul de teren se adresează
direct telespectatorului, fără răgaz de gîndire. In sfirşit,
tehnologia face mai uşoară manipularea informaţiei, în
special trucarea imaginilor.
Comercializarea crescîndă a mijloacelor de comuni-
care le face mai sensibile faţă de opinia publică, însă
multiplică şi motivele de deformare a informaţiei sau de
vulgarizare a divertismentului şi de a amesteca aceste două
domenii. Se constată, de altfel, creşterea numărului
specialiştilor în persuasiune: persoane care se ocupă tic
publicitate, ataşaţi de presă, „consultanţi media", experţi
electorali.
în sfirşit, prăbuşirea URSS a contribuit la schimbare.
Punînd capăt mitului soluţiei etatice la problemele
mijloacelor de comunicare, ea a redat vigoare deontologiei,
singura strategie acceptabilă împotriva exploatării
mijloacelor de comunicare de către puterile economice. In
plus, deontologia suferea de a fi adesea asociată pro-
pagandei comuniste, plină de nobile denunţări (a rasismului,
a imperialismului) şi de declaraţii frumoase (despre pace,
dezvoltare), care erau reluate de către guvernele larilor
„nealiniate" şi, în statele democratice, de către diverşi
universitari marxişti.
Astăzi ea suferă mai ales pentru că este puţin cunos-
cută şi prost înţeleasă şi în rîndurile publicului, şi, ceea ce
este curios, şi în cercurile mediatice.
Repartizarea temelor. în această carte, după cîteva
mari distincţii necesare pentru a clarifica dezbaterea, sînt
expuse principiile pe care se bazează deontologia, urmate de
o prezentare sistematică a clauzelor conţinute în codurile
existente. După acest inventar de reguli, un capitol este
consacrat regretabilelor lacune din aşa-numitele coduri.
Urmează prezentarea mijloacelor disponibile pentru a face
respectată deontologia Iară a se recurge la Stat. Şi, în final,
sînt evocate obstacolele în aplicarea acestor mijloace, ca şi
criticile care le sînt aduse.
Avertismente. Pe de o parte, este sigur că între zece şi
cinsprezece pagini de exemple comentate, contemporane şi
concrete, ar îmbunătăţi înţelegerea problemelor
deontologice la fel ca şi zece-cinsprezece pagini de coduri în
vigoare astăzi în lume - însă ele nu erau disponibile. Pe de
altă parte, se va remarca abundenţa exemplelor din Statele
Unite. O motivaţie a acestui fapt este că acolo există mai
multă preocupare pentru deontologie şi asta de multă vreme.
Totodată, există un al doilea motiv: grija de a nu pune la
stâlpul infamiei un organ de presă sau un jurnalist francez
anume. Scopul lucrării este, într-adevăr, de a informa şi,
dacă este posibil, de a convinge, nu de a denunţa. Nici un
nume şi nici un titlu nu este citat, cu excepţia exemplelor
pozitive.
INFORMAŢII DE BAZĂ
Mari distincţii
Deontologia este o zonă neclară. Iar ghidurile aparţin
adesea filosofilor cu limbaj obscur, neavînd nici o expe-
rienţă de practicieni. Sau, dimpotrivă, sînt ale practicienilor
care nu cunosc bine ceea ce s-a spus în acest domeniu. Unii
amestecă conceptele, în timp ce alţii ambalează clişeele în
jargon. De aici decurg contuzii, polemici sterile şi lipsa
acţiunii. Este deci util, la început, să se opereze cîteva
distincţii.
Obstacolele în calea libertăţii presei. Nu sîntem
responsabili decît de actele comise în mod voluntar. Rezultă
că deontologia nu se poate dezvolta decît dacă mijloacele de
comunicare sînt libere. în calea libertăţii lor există cinci
obstacole majore, foarte diferite. Cel mai vechi, tehnologic,
se estompează astăzi. Al doilea obstacol este politic: de la
naşterea presei, dezvoltarea sa a fost frînată de suveran şi de
tribunalele sale; şi astăzi, chiar în democraţie, Statul
încearcă întotdeauna să cenzureze sau să orienteze
informaţia. A treia ameninţare, din ce în ce mai gravă în
secolul XX, este cea economică: utilizarea mijloacelor de
comunicare cu singurul scop de a realiza profituri. In ceea
ce priveşte al patrulea obstacol, acesta ne poate surprinde,
căci se vorbeşte rar despre el: conservatorismul
profesioniştilor, noţiunile şi deprinderile lor învechite (a se
vedea capitolul „Tradiţie, conservatorism, rutină"). Ultimul
obstacol, despre care nu se vorbeşte niciodată, provine din
cultură: tradiţiile; de exemplu statutul femeilor în ţările
musulmane, loialitatea faţă de trib în Africa, respectarea
celor bătrîni în Japonia. Altfel spus, el provine de la public.
1. Regimuri politice
Există patru regimuri posibile, două care nu sînt
democratice şi două care sînt astfel. Fiecare se bazează pe o
concepţie asupra universului şi asupra fiinţei umane.
Simplificînd, pesimiştii cred că omul este o brută şi nu îi
acordă nici un liber arbitru: el are nevoie să fie suprave-
gheat, stăpînit, îndoctrinat. Optimiştii consideră indivizii
umani drept fiinţe raţionale: dacă ar avea acces la informaţie
şi dacă ar fi liberi să facă schimb de idei, ei ar putea conduce
societatea în care trăiesc.
Regimul autoritar. în Europa, acest tip de regim a
existat pînă la mijlocul secolului al XlX-lea, dar în secolul
XX statul fascist a reluat deprinderile monarhiilor
absolutiste. în acest regim, de obicei, mijloacele de
comunicare rămîn întreprinderi private cu scop lucrativ, însă
autorităţile le cenzurează cu stricteţe conţinutul. Informaţia
şi divertismentul pot fi subversive. Trebuie ca ideile
vehiculate să fie conforme intereselor puterii. Nu există
presă de opoziţie, nu există dezbatere politică.
Anumite categorii de fapte diverse, semne ale unor
disfuncţii, sînt interzise.
Regimul comunist. Mijloacele de comunicare nu
există în afara Statului totalitar care absoarbe toate
instituţiile şi industriile: ele funcţionează acolo ca roţile în
cadrul unui vast mecanism. Conceptul de libertate a presei
nu are deci nici o relevanţă. Acest regim, inaugural în Rusia
la începutul anilor '20, a fost extins în Europa de Est după
1945, în China după 1949 - apoi, în anii '60, la o mare parte
a Lumii a Treia.
în regimul totalitar, Statul utilizează mijloacele sale
ele comunicare pentru a-şi difuza instructivi! pentru a
determina poporul să le urmeze şi, în slîrşit, pentru a induce
ideologia oficială'. Funcţia principală a mijloacelor de
comunicare este de a minţi, de a ascunde lot ceea ce nu
serveşte interesele clasei atlate la putere. La sfîrşitul
secolului XX, acest regim este pe cale de dispariţie; el s-a
arătat a fi contrar dezvoltării economice, bunăstării sociale,
extinderii cunoaşteri, păcii în lume - şi, bineînţeles contrar
democraţiei politice.
În Lumea a Treia se pretindea totuşi că media aveau
un rol particular; de a se pune în slujba dezvoltării, de a
educa poporul, de a uni într-o naţiune grupurile eterogene şi
de a păstra cultura locală. într-adevăr, în dictaturile militare
pretinse socialiste, mijloacele de comunicare, puţin
dezvoltate, au fost utilizate pentru a menţine la conducere un
despot şi pentru a servi o elită urbană.
Regimul liberal. Regimul liberal al informaţiei a
devenit normă internaţională datorită articolului 19 din
Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului propusă
de ONU (1948). Conform acestei doctrine, născută în
secolul al XVIII-lea, secolul Luminilor, trebuie ca toate
faptele să fie raportate şi ca toate opiniile să fie plasate pe
„piaţa ideilor". Atunci fiinţa umană este capabilă să
discearnă adevărul şi va tinde să se inspire din acesta în
comportamentul său. Dacă Statul lasă lucrurile în voia lor,
totul va merge spre mai bine.
Această iluzie n-a rezistat comercializării crescînde a
presei din secolul XX: devenea bun tot ceea ce era
profitabil. Dincolo de aceasta, toate întreprinderile ţintesc în
mod natural spre centralizare. Astfel, puterea de a informa,
de a fixa temele dezbaterii naţionale, riscă să cadă în mîinile
cîtorva proprietari care nu erau nici aleşi, nici în mod
obligatoriu experţi sau preocupaţi să se pună în slujba
publicului.
Regimul „responsabilităţii sociale". Acest concept,
născut dintr-o percepţie mai realistă asupra naturii umane şi
a economiei, îl continuă pe precedentul. Expresia fusese
lansată în Statele Unite de o Comisie asupra libertăţii
presei1, care reunea personalităţi exterioare mediului presei.
Mijloacele de comunicare vor primi raportul acesteia (1947)
sau cu indiferenţă, sau cu mînie. In cei 20 de ani care au
urmat, ideile sale au fost în general adoptate. Conform
acestei doctrine, este preferabil ca mijloacele de comunicare
să nu fie în proprietatea Statului, nici chiar sub controlul
acestuia. în schimb, mijloacele de comunicare nu sînt
întreprinderi comerciale obişnuite, al căror succes s-ar putea
măsura în profit. Ele încearcă să fie rentabile, şi este normal,
însă trebuie să fie responsabile faţă de diverse grupuri
sociale: să răspundă nevoilor şi dorinţelor acestora.
în cazul în care cetăţenii sînt nemulţumiţi de serviciul
care le este oferit, mijloacele de comunicare trebuie să
reacţioneze. De preferat ar fi ca ele să se corecteze singure.
Dacă nu se întîmplă astfel, ar fi necesar şi legitim ca
Parlamentul să intervină. De altfel, adesea, tocmai pentru a
evita o astfel de intervenţie, media se preocupă de
deontologie.
Trebuie menţionat faptul că aceste patru regimuri ale
presei nu se întîlnesc în stare pură. în regimul autoritar
cetăţenii au avut întotdeauna acces la mijloacele de
comunicare clandestine. Şi în democraţiile liberale s-a
apreciat întotdeauna ca fiind în interesul general să se
reglementeze activitatea mijloacelor de comunicare, chiar şi
în Statele Unite.
II. Funcţii ale mijloacelor de comunicare
Pentru a aprecia dacă media deservesc bine publicul,
trebuie să se ştie ce fel de servicii sînt obligate să ofere
mijloacele de comunicare. Acestea se încadrează în şase
rubrici. Fiecărei funcţii îi corespund disfuncţii, ţinte ale
deontologiei.
l. Să observe mediul înconjurător. în societatea
actuală, mijloacele de comunicare sînt singurele capabile să
ne ofere repede un raport complet asupra evenimentelor care
se produc în jurul nostru. Rolul lor este să obţină informaţia,
să o trieze şi să o interpreteze, apoi să o facă să circule. în
particular, ele trebuie să supravegheze cele trei puteri
(executivă, legislativă şi judecătorească).
2. Să asigure comunicarea socială. într-o lume
democratică este indispensabil ca, prin discuţii, să se
elaboreze compromisuri, un consens minimal fără de
care nu putem avea o coexistenţă paşnică. în epoca
noastră, forumul unde au loc dezbaterile este oferit de
mijloacele de comunicare.
Ele leagă indivizii care formează un grup, reunesc
grupurile într-o naţiune, contribuie la cooperarea
internaţională. Pe de altă parte, mijloacele de comunicare de
mică anverrgură asigură comunicarea pe orizontală între
oameni care au aceeaşi origine etnică, profesie sau pasiune
şi care, în societatea de masă, sînt adesea dispersaţi.
3. Să ofere o imagine a lumii. Nimeni nu posedă o
cunoaştere directă a întregului glob. Dincolo de experienţa
sa personală, ceea ce cunoaşte fiecare provine de la şcoală,
din conversaţii, dar mai ales de la mijloacele de comunicare.
Pentru omul obişnuit, cea mai mare parte a regiunilor, a
oamenilor, a subiectelor despre care mijloacele de
comunicare nu vorbesc, nu există.
4. Să transmită cultura. De la o generaţie la alta
trebuie ca moştenirea unui grup să fie transmisă: o viziune
asupra trecutului, asupra prezentului şi a viitorului lumii, un
amalgam de tradiţii şi de valori care dau individului o
identitate etnică. Este nevoie să i se inculce ceea ce se face
şi ceea ce nu se face, ceea ce se gândeşte .1 ceea ce nu se
gândeşte. în această socializare, instituţiile religioase nu mai
joacă, în Occident, un rol atît de important ca altădată, şi
nici familia. Rămîne şcoala, apoi mijloacele de comunicare
ce influenţează individul de-a lungul întregii sale vieţi.
5. Să ofere bucurie: să distreze. în societatea de
masă, divertismentul este mai necesar ca altădată pentru B
reduce tensiunile care riscă să ducă la boală sau nebunie.
Divertismentul este oferit în primul rînd de mijloacele de
comunicare. Utilizatorul cere în special divertisment, Iar
această funcţie se îmbină foarte eficient cu toate celelalte.
6. Să determine cumpărarea. Mijloacele de comu-
nicare sînt principalii vectori ai publicităţii. Principalul lor
scop, adesea, este de a seduce un public cu scopul de a-1
vinde ofertanţilor de publicitate. Ele se străduiesc să creeze
un context favorabil publicităţii. Pentru unii observatori,
publicitatea joacă un rol benefic: ea informează şi,
stimulând consumul şi concurenţa, permite preţuri mici.
Alţii, dimpotrivă, o acuză de manipulare, de incitare la risipă
şi poluare.
III. Tipuri de mijloace de comunicare
Un mijloc de comunicare este o întreprindere
industrială care, prin mijloace tehnice specifice, difuzează,
simultan sau aproape simultan, un acelaşi mesaj unui
ansamblu de indivizi dispersaţi. Această definiţie face
abstracţie de telefon, de sondajele de opinie şi de sufragiul
universal. Corespondenţa şi afişajul pot fi excluse pentru că
mesajele lor sînt aproape în exclusivitate comerciale.
Fonogramele sînt înainte de toate materialul pe care îl
utilizează radioul. în ceea ce priveşte cinematografia, a
devenit mai degrabă media decît furnizor pentru micul
ecran, aceasta datorită televiziunii prin cablu, sateliţilor şi
magnetoscoapelor. în utilizarea curentă a termenului,
mijloacele de comunicare sînt ziarele şi revistele, radioul şi
televiziunea. Aceste mijloace de comunicare, între alte
funcţii, procură în mod rapid o informaţie despre actualitate.
Acestea fiind spuse, rezultă că mijloacele de comu-
nicare sînt atît de diferite, încît trebuie dezvoltată o
deontologie cu geometrie variabilă. Distincţia este evidentă
între presa scrisă şi mijloacele de comunicare audiovizuale,
între mijloacele de comunicare „publice" (sub controlul
statului), cele comerciale (sub controlul banilor) şi
mijloacele de comunicare private necomerciale.
Totuşi, distincţia fundamentală este între presa de in-
formare generală, astăzi relativ neutră, la care se referă cea
mai mare partea a codurilor, şi pe de altă parte presa de
opinie (religioasă, etnică, partizană), care, din motive
ideologice sau politice, poate deforma realitatea, poate trece
sub tăcere ideile adverse sau se poate arăta injustă, chiar
insultătoare - fără a fi în aceeaşi măsură autorizată să mintă
sau, de exemplu, să incite la ură rasială sau la violenţă. Mai
ales pentru această presă de opinie există garanţiile libertăţii
presei, pentru că ea nu este pe placul unei părţi din populaţie
şi, adesea, al puterilor aflate la conducere.
Pe de altă parte, există presa specializată: conţinutul
său provine în mare parte de la jurnalişti plătiţi pe fiecare
articol scris, cărora nu este uşor să li se verifice onestitatea,
iar veniturile sale provin de la ofertanţii de publicitate
specializaţi. Şi, în sfirşit, presa anunţurilor, care este
publicitate pură, şi presa întreprinderii sau a colectivităţii
locale, care evidenţiază „relaţiile publice".
IV. Informaţie şi divertisment
Situaţia mijloacelor de comunicare specializate pe
divertisment este deosebită. Pentru unele organe de presă
menite distracţiei (de exemplu, periodice de cuvinte încru-
cişate), deontologia nu are sens. Totuşi, faţă de cea mai mare
parte dintre aceste mijloace de comunicare, reproşurile
publicului sînt nenumărate şi, cu toate acestea, rar se
pomeneşte de deontologie în afara jurnalismului. Datorită
faptului că divertismentul mediatic reprezintă o industrie1
enormă şi că nu pare să joace un rol politic, a existat
tendinţa de a nu se ocupa nimeni de etica sa. Lumea s-a
mulţumit în general cu cîteva legi, reglementări (limitînd
pornografia, de exemplu) şi caiete de sarcini. Totuşi, la
mijlocul anilor '90, publicul (urmat de oamenii politici) a
reacţionat împotriva violenţei isterice de pe marele şi micul
ecran şi împotriva senzaţionalismului trivial de la radio.
Graniţa dintre jurnalism şi divertisment n-a fost
niciodată clară şi devine din ce în ce mai puţin: presa
populară a privilegiat întotdeauna divertismentul, mijloacele
de comunicare impregnându-şi de el toate producţiile.
Extinderea este aproape inevitabilă: o ştire poate fi
interesantă, dar fără importanţă; dimpotrivă, putem învăţa
mult distrându-ne. Cele două tipuri de media informează şi
formează, dar este indispensabil ca amândouă să
deservească bine publicul. Insă trebuie să se distingă între
cele două dimensiuni. Scopurile urmărite diferă: de o parte,
o informare exactă şi utilă şi, de cealaltă, distracţia, care să
nu fie nocivă nici pentru individ, nici pentru societate.
Regulile de comportare nu pot fi aceleaşi.
V. Participanţii
Patroni şi angajaţi. Mijloacele de comunicare nu
trebuie confundate, cum se întîmplă adesea, mai ales în
Statele Unite, cu oamenii care lucrează pentru ele. Res-
ponsabilităţile lor sînt diferite. Jurnaliştii sînt capabili ei
înşişi să comită destule greşeli profesionale. Nu este mai
puţin adevărat că politica redacţională a unui mijloc de
comunicare, atitudinea sa faţă de deontologie sînt decise de
către proprietari şi reprezentanţii acestora.
De la patroni se aşteaptă să posede talente de oameni
de afaceri, şi nu conştiinţă morală, şi să respecte legile şi
reglementările, altfel trebuind să răspundă în faţa justiţiei.
De altfel, astăzi un număr mare de patroni nu sînt decît
funcţionari, responsabili în faţa acţionarilor, aceştia din
urmă neinteresându-se decît de bilanţ. însă, cum patronii au
puterea, orice persoană preocupată de deontologie are tot
interesul să nu provoace această contradicţie.
În ceea ce-i priveşte pe jurnalişti, altă dată aceştia nu
erau, cu excepţia cîtorva mari condeie, decît docili
funcţionari ai scrisului. în zilele noastre meseria lor tinde să
se apropie de o profesiune liberală. Ei dispun de un
învăţămînt superior specializat, de asociaţii corporative, de
coduri de deontologie. în calitate de „profesionişti",
preocuparea lor principală constă în a-şi deservi bine
clienţii.
O categorie de jurnalişti formează o clasă aparte,
foarte importantă: conducătorii redacţiei, numiţi de către
direcţie, care au primit dreptul de a stabili linia editorială şi
au puterea de a angaja sau de a concedia. Rolul acestor
profesionişti este crucial în ceea ce priveşte deontologia,
căci ei pot uza de sancţiuni pentru a impune regulile. Putem
regreta că le aplică cu discreţie: rufele murdare se spală în
familie.
Pedestrimea şi vedetele. Utilizatorul nu face
întotdeauna această distincţie, Jurnaliştii de rînd sînt
numeroşi, plătiţi mediocru, supuşi presiunilor multiple,
uneori dispreţuiţi de către sursele lor, acuzaţi de toate relele
din mass-media. Situaţi în penumbră, ei lucrează din greu
pentru a informa cît se poate de bine. Surmenaţi, prost
apăraţi, ei greşesc cîteodată sau „calcă strîmb": mici greşeli
care, puţin cîte puţin, se adună.
In ceea ce priveşte starurile jurnalismului, în special
din cadrul televiziunii, ele sînt puţin numeroase, foarte bine
plătite, celebre. Inevitabil, ele au rolul de modele, atît în
ochii celorlalţi profesionişti, ai celor tineri mai ales, cît şi în
cei ai publicului. Or, ele sînt cu mult mai expuse violării
deontologiei: tentaţiile abundă şi celebritatea li se poate urca
la cap. Greşelile lor, uneori grave şi spectaculoase, aduc un
imens deserviciu întregii profesii.
Ofertanţii de publicitate. Sînt clienţii principali ai
celor mai multe mijloace de comunicare şi le asigură
prosperitatea. Ei se preocupă de calitatea conţinuturilor în
măsura în care aceasta creează o atmosferă de încredere
favorabilă publicităţii şi dacă permite unora să influenţeze
publicul care îi interesează. în schimb, ei fac presiuni asupra
mijloacelor de comunicare, în maniere diferite (relaţii
publice, cadouri), pentru ca acestea să înlăture graniţa dintre
reclamă şi informaţie. Sînt acuzaţi că ar fi cei mai
înverşunaţi adversari ai „responsabilităţii sociale".
Utilizatorii. Comunicarea socială este o afacere prea
serioasă pentru a fi lăsată doar pe mâna profesioniştilor. De
altfel, libertatea cuvântului şi a presei nu este prerogativa
lor: ea aparţine publicului. Or, sondajele indică în mod clar
faptul că publicul are sentimentul că este înşelat, exploatat
de către mijloacele de comunicare. Această animozitate este
uneori justificată, dar nu întotdeauna. Mulţi oameni ignoră
exigenţele materiale ale presei şi formulează reproşuri
nedrepte. Mai mult, ştirile înseamnă adesea informaţii
diferite de normalitate, în multe cazuri dezagreabile, iar
publicul nu rezistă anticei tentaţii de a-1 ucide pe purtătorul
mesajelor rele.
Apatici sau neorganizaţi, ignoranţi sau intoleranţi,
utilizatorii constituie adesea un obstacol în calea libertăţii
presei şi par adesea puţin dispuşi să lupte pentru a o apăra.
Aţi văzut în Franţa vreo boicotare a redevenţei în timp ce
Ministrul Informaţiei exercita un control direct asupra
televiziunii? Sau petiţii împotriva vânzării unui canal de
televiziune unui magnat al lucrărilor publice? Sau aţi văzut
în Australia defilări împotriva concentrării a 60% dintre
cotidiane în mâinile unui conglomerat multinaţional? Unde
s-au văzut manifestaţii împotriva imaginii defavorabile
femeii, imagine care se vehiculează prin publicitate?
Fie că este indiferentă sau ostilă, din motive înteme-
iate sau nu, atitudinea publicului este gravă din punct de
vedere politic. Pentru ca democraţia să supravieţuiască era
indispensabilă găsirea unui remediu. Se pare că există unul,
elaborat într-un ritm lent de-a lungul secolului XX: a face
presa „socialmente responsabilă".
VI. Piaţa, justiţia şi deontologia
Piaţa. Experienţa sovietică a demonstrat faptul că
libera iniţiativă este necesară libertăţii de a informa şi de a
dezbate. S-a putut vedea acest lucru şi în Franţa, când
televiziunea depindea în întregime de Stat. Absenţa con-
curenţei veritabile este cea care antrenează mediocritatea
mijloacelor de comunicare, aşa cum se poate observa şi în
Statele Unite, unde televiziunea este aproape în întregime
controlată de piaţă. Nu se poate admite ca o mână de
societăţi să pună stăpânire pe un serviciu public crucial,
pentru a-1 exploata într-un scop doar lucrativ; nici ca ele să
pretexteze, pentru a respinge orice reglementare, că
instituţia presei trebuie să fie în întregime liberă.
„Piaţa" nu este suficientă pentru a garanta o bună
comunicare socială. Partea bună este că mijloacele de
comunicare permit unei majorităţi să se exprime. Partea
proastă este când acestea se plasează în serviciul unei
minorităţi bogate, pe de o parte, şi, pe de altă parte, că
distribuie unei mase nediferenţiate ceea ce se pare că dis-
place cel mai puţin acesteia. A fost perfect demonstrat, pe
timpul capitalismului sălbatic, în a doua jumătate a secolului
al XlX-lea, că, în absenţa reglementării etatice, lumea
afacerilor nu se ocupă deloc de serviciul public, altfel spus,
de deontologie.
Justiţia. Legile sânt deci necesare pentru ca
mijloacele de comunicare să asigure un serviciu convenabil
pentru toate tipurile de public.
Prin „lege" trebuie să se înţeleagă textele votate de
Parlament, reglementările impuse de agenţiile de Stat,
jurisprudenţa tribunalelor şi obligaţiile contractuale
(„caietele de sarcini" ale societăţilor de televiziune).
Respectarea acestor obligaţii ţine de resortul poliţiei, al
tribunalelor şi al comisiilor de organizare (de exemplu, CSA
- în Franţa).
Legea intervine de obicei pentru a împiedica anumite
practici. Dacă toată lumea este de acord că o măsură slujeşte
interesul public, este normal să se facă din aceasta o lege:
contra defăimării, de exemplu, sau a instigării la ucidere. In
multe ţări, publicitatea pentru ţigări este interzisă la
televiziune. însă legea nu se limitează la interdicţii: cea mai
mare parte a naţiunilor europene acordă cetăţenilor lor un
drept legal la replică. Mulţi utilizează subvenţii de la Stat în
scopul de a se opune tendinţei concentrării puterii în
anumite sectoare mediatice. Europenilor pare să le fie mai
frică de mediile de afaceri decât de cele conducătoare.
Legea nu este restrictivă prin natura sa. Ea poate ajuta
mijloacele de comunicare să-şi facă treaba. Legea suedeză a
presei oferă jurnaliştilor o excepţională serie de garanţii:
Iară cenzură, chiar în timp de război; interdicţia de a-i
interoga pe jurnalişti despre sursele lor; accesul la (aproape)
toate arhivele oficiale; protecţie deosebită în caz de proces.
Puterea judiciară, mai ales când este independentă, poate
contribui la stimularea mijloacelor de comunicare să lucreze
în mod acceptabil şi poate interpreta legile restrictive în
avantajul acestora. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
confirmat jurnaliştilor britanici dreptul de a-şi proteja
sursele, acesta fiindu-le refuzat de tribunalele naţionale.
Atitudinea americanilor pare absurdă: ei refuză orice
lege a presei (şi orice mijloc de a face respectată norma
deontologică), deşi rareori suflă un cuvânt despre marile
restricţii comerciale impuse libertăţii - adică legi favorabile
ordinii stabilite şi profitului.
Cele două domenii, dreptul şi deontologia, nu sunt în
mod clar distincte. în coduri se întâlnesc rar interdicţii care
sunt în mod normal incluse în lege (să nu se atenteze la
siguranţa statului) sau de cele mai multe ori le găsim explicit
menţionate (separarea clară a redacţionalului de publicitar1).
Codurile citează obligaţiile jurnalistului, care îi pot fi
impuse prin lege, fie în toate ţările, fie doar în unele.
Dreptul la replică este legal în Franţa, însă nu şi în
Marea Britanie sau în Olanda. Codul german recomandă
doar să nu se dea publicităţii numele sau fotografiile
delincvenţilor minori, ceea ce, în alte ţări, este interzis. în
Statele Unite, canalul CBS recomandă ca rezultatele
sondajului să fie însoţite de date iar în Franţa legea obligă să
fie menţionate.
În mod evident, anumite acte sunt condamnate în
acelaşi timp şi de drept, şi de deontologie. Şi multe coduri
cer pentru jurnalist, drepturi care îi sunt recunoscute de
legislaţiile luminate: secretul profesional în Germania;
accesul la arhive în Statele Unite; dreptul de a refuza sarcini
contrate convingerilor sale, în Franţa. Legile şi
reglementările fixează un cadru în interiorul căruia fiecare
practician poate alege între comportamente diverse.
Deontologia îi trasează un altul, mai îngust, însă lăsând încă
posibilitatea alegerii care este făcută de individ conform
părerilor sale personale.
Mijloacele de comunicare pot cauza prejudicii grave
fără a încălca însă legea. Unele acte autorizate de lege pot fi
contrare deontologiei, cum ar fi pentru jurnalist acceptarea
unei invitaţii, din partea unui industriaş, într-o vacanţă de
lux. Şi, dimpotrivă, se întâmplă ca deontologia să tolereze
acte ilegale, ca acela de a uzurpa o identitate sau de a fura
un document pentru a dovedi un scandal care aduce o
atingere gravă interesului general.
Pe scurt, chiar dacă ar exista suprapuneri, cele două
domenii sunt distincte; şi este important ca ele să rămână
astfel. Să recurgi la ajutorul legii, în materie de presă,
presupune întotdeauna să te expui unor pericole. In sprijinul
acestei afirmaţii, motivele nu lipsesc: eficacitatea unei legi
depinde de mediul socio-politic; ea poate fi utilizată în mod
diferit de către cei aflaţi în acel moment la putere; toleranţa
poate alterna cu respectarea literei legii astfel încât să reducă
la tăcere opinia publică. Anumite domenii (ca acela al vieţii
private) sunt atât de prost definite încât o lege, care prin
forţa împrejurărilor este prea vagă sau prea precisă, riscă să
facă mai mult rău decât bine. Anumite atitudini sociale (faţă
de sexualitate, de exemplu) evoluează atât de repede încât
legea riscă să îngheţe o normă devenită repede desuetă. In
sfârşit, multe greşeli nu pot fi considerate delicte: tribunalul
poate pedepsi un act comis de mass-media, dar nu poate
face mare lucru împotriva unei omisiuni. în orice caz,
maşina judiciară este lentă, scumpă şi dură.
Profesie liberală? Ar putea fi o soluţie un consiliu al
înţelepţilor, instaurat de către Stat, însă independent de
acesta? „Am regretat întotdeauna că nu există un ordin al
jurnaliştilor, care ar veghea asupra apărării libertăţii
profesiunii şi asupra obligaţiilor pe care această libertate le
presupune în mod necesar", spunea Albert Camus. Ar fi mai
bine, într-adevăr, ca presa să practice o auto-disciplina, în
limita rezonabilului. Acest ideal este în armonie cu dorinţa
formulată de anumiţi practicieni de a vedea jurnalismul
ridicat, la fel ca medicina şi dreptul, la rangul de profesiune
liberală.
Însă jurnalismul nu este una dintre acestea din diverse
motive. Mai întâi, el nu se bazează pe o ştiinţă (presupunând
o teorie globală şi un ansamblu de cunoştinţe): în cvasi-
totalitatea ţărilor, jurnalistul nu este obligat să deţină titluri
universitare, justificând transmiterea unei cunoaşteri. Şi nu
are nevoie de o autorizaţie pentru a-şi practica profesia. El
beneficiază rar de statutul de lucrător independent. Pe de
altă parte, cum nu există relaţie directă între practician şi
client, Starul nu s-a preocupat de protejarea cetăţeanului
impunând reguli presei. Sau creând tribunale speciale: nu
există un ordin al jurnaliştilor (cu excepţia câtorva ţări latine
ca Italia, care pătimeşte prin faptul că a fost creat în timpul
lui Mussolini). Oricare ar fi acesta, eficacitatea acestor
ordine ale medicilor sau ale avocaţilor este prea puţin
impresionantă.
Dată fiind funcţia politică de supraveghere şi de con-
testare, cea mai mare parte a profesioniştilor şi observa-
torilor cred că deontologia trebuie să fie menţinută din scurt
de către Stat.
VII. Morală, deontologie şi control
Morala. Distincţia între aceste trei noţiuni (numele
care li se dă poate diferi) este necesară, însă adesea nu este
făcută. Se poate rezerva termenul de „morală" pentru etica
intimata fiecărui individ, pentru simţul datoriei bazat pe
viziunea personală asupra lumii, pe experienţa sa de viaţă.
Pentru unii, ca J.C. Merrill, este singura restricţie admisibilă
la adresa libertăţii jurnalistului.
Deontologia. Ea se aplică în interiorul unei profesii.
Este adesea o tradiţie nescrisă care stabileşte, prin consens,
ceea ce „se face" şi ceea ce „nu se face". însă în toate ţările
lumii, unele organizaţii corporative au hotărât că este utilă
redactarea unei carte a îndatoririlor ce revin jurnaliştilor, dar
în acelaşi timp există şi unii profesionişti ce denunţă această
iniţiativă.
„Controlul calităţii". Pentru unii, „morala" şi „deon-
tologia" au conotaţii respingătoare. Aceşti termeni evocă sau
predica, sau cursul de filosofie, sau „ordinea morală" a
regimurilor autoritare. Şi ele par lipsite de credibilitate într-o
lume în care mijloacele de comunicare devin tot mai
mercantile sub presiunea concurenţei.
„Controlul calităţii" - acest concept puţin utilizat până
în prezent în cadrul mediatic, are în primul rând avantajul de
a fi larg: el înglobează morala, deontologia şi, de asemenea,
iniţiativele conducerii mijloacelor de comunicare vizând să
satisfacă mai bine publicul. El are înainte de toate avantajul
de a fi neutru, de a plăcea tuturor protagoniştilor. Pentru
utilizatori, el evocă un serviciu de valoare. Pentru jurnalişti,
el semnifică un produs mai bun, credibilitate crescută, deci
prestigiu mărit. Pentru proprietari, el evocă succesele
comercianţilor japonezi, deci profituri crescânde. În sfârşit,
el evocă acţiunea, şi nu vorbăria.
PRINCIPII ŞI VALORI
I. Natura şi efectele mijloacelor de comunicare
Mijloacele de comunicare fac parte din sistemul social
foarte complex al ţărilor moderne şi din numeroasele
subsisteme ale acestuia. Ansamblul acţionează ca un l in uni
organism viu: fiecare element depinde de altele. I sie
suficient să existe un subsistem defect pentru ca mecanismul
să nu funcţioneze corect. Astfel se explică faptul că, până şi
în regimul liberal, autonomia mijloacelor de comunicare
este limitată. Într-o mare măsură, acestea sunt şi acţionează
după cum le dictează trecutul, cultura, economia ţării, ceea
ce vor conducătorii economici şi politicii ai societăţii; ceea
ce doresc consumatorii şi cetăţenii, adică toţi locuitorii.
In plus, trebuie să avem în vedere tripla natură a
mijloacelor de comunicare, mai ales când ne ocupăm de
deontologie. Fiind totodată industrie, serviciu public şi
instituţie politică, mijloacele de comunicare sunt de o mare
ambiguitate: de aici decurge cea mai mare parte a
problemelor.
Serviciu public. Chiar acolo unde presa nu se bucură
de un statut juridic sau de garanţii constituţionale, tradiţia îi
recunoaşte privilegii care o plasează la rangul de serviciu
public. Mass-media exercită aceste drepturi legale sau
cutumiare în numele cetăţenilor. Delegarea nu are o bază
contractuală explicită şi, pentru a o conserva, presa trebuie
să merite acest lucru furnizând un serviciu de calitate.
Între cele două războaie mondiale, în Statele Unite a
început să se studieze în mod serios deontologia media-
tică1, concomitent cu apariţia interesului pentru profe-
sionalizare şi pentru învăţământul superior în domeniul
jurnalismului. în 1947, a apărut raportul Hutchins. în anii
'60, s-a vorbit din ce în ce mai mult despre „respon-
sabilitatea socială"2 a mijloacelor de comunicare. Acesta
este termenul preferat peste ocean: el presupune că jur-
naliştii au de dat socoteală poporului. În Europa, se vorbeşte
mai mult de „serviciu public". Însă, vai! Termenul este
asociat Statului, căci el însuşi a asigurat, pentru o lungă
perioadă, sau a organizat în mod riguros serviciile publice.
De fapt, cele două expresii descriu o realitate asemănătoare,
pe care unii o numesc deontologie, iar alţii „controlul
calităţii".
Instituţie politică. Incontestabil, faptul că, spre deo-
sebire de celelalte trei puteri, a patra este deţinută de
persoane nici alese, nici numite pentru competenţa lor, pare
a viola principiul democraţiei. Stanley Baldwin, prim-
ministru conservator, vorbind despre presa populară
britanică (conservatoare) a anilor '20: „Ceea ce caută
proprietarii acestor jurnale este puterea, însă o putere
disociată de orice responsabilitate, apanaj al prostituatei
de-a lungul secolelor". Mijloacele de comunicare pot
rezolva această problemă dacă există modalităţile prin care
să dea socoteală.
Astfel, ele ar putea avea şanse mai mari să-şi păstreze
libertatea. Aceasta este"întotdeauna ameninţată căci, la
rândul său, presa reprezintă o ameninţare pentru autorităţi:
la dreapta şi la stânga eşicherului politic, în toate ţările, toţi
cei care deţin puterea încearcă să o restrângă. Cei doi mari
campioni ai liberalismului care erau Margaret Thatcher şi
Ronald Reagan (supranumit „marele comunicator") au
atentat la libertatea presei mai mult ca oricare dintre
predecesori. „Libertatea va fi cel mai bine apărată din
momentul în care personalul care lucrează în presă şi în
celelalte medii de informare se va strădui în mod constant şi
voluntar să menţină un înalt simţ al responsabilităţii"'.
Deontologia constituie într-adevăr cea mai bună protecţie.
Industrie. Când a apărut, comunicarea în masă a tăcut
posibilă, pentru prima dată în istorie, o participare a fiecărui
cetăţean la toate nivelurile de conducere a ţării, însă aceasta
presupunea, pentru organele de presă, o structură industrială
şi deci, în ţările occidentale de la începutul secolului XX, o
organizare capitalistă. Astăzi, mijloacele de comunicare se
află, în mare parte, în mâinile societăţilor puternice, al căror
scop principal nu este serviciul public.
Pentru Milton Friedman, celebru economist american,
„unica responsabilitate socială a unei întreprinderi este
creşterea beneficiilor sale". Mai exact, unul din proprietarii
ziarului „Wall Street Journal" declara: „Un ziar este o
întreprindere privată care nu datorează nimic utilizatorilor,
aceştia neacordându-i nici o autorizaţie. El nu ţine în nici un
fel de serviciul public".
Însă cheltuielile industriei mijloacelor de comunicare
au crescut fără încetare în măsura în care sindicatele
obţineau salarii mai bune şi în care progresul tehnic
impunea investiţii mari. Pentru a-şi reduce impozitele,
organele de presă au încercat, bineînţeles, să elimine
concurenţa şi să se concentreze în grupuri.
E adevărat că mijloacele de comunicare pot să-şi
deservească publicul cu atât mai bine cu cât dispun de
posibilităţi financiare mai importante. însă pot pune în
pericol interesul public. Când mijloacele de comunicare fac
parte din concerne, o vastă putere politică se află la
dispoziţia câtorva personaje care nu au ca preocupare
majoră informarea publicului. Acestea, neavând alte
responsabilităţi decât în ceea ce îi priveşte pe acţionari,
posedă puterea de a decide ceea ce se întâmplă în lume
hotărând ce va fi sau nu relatat. întotdeauna este rău ca, într-
o ţară, un sector oarecare al economiei să cadă sub controlul
unui oligopol. Ce să mai zicem dacă este vorba de
mijloacele de comunicare, sistemul nervos al societăţii?
Efectele mass-media. Funcţiile mijloacelor de
comunicare în lumea noastră sunt, în mod indiscutabil,
importante. Şi cum li se atribuie adesea puteri imense, ele
sunt acuzate - de la dreapta şi de la stânga, din Nord şi din
Sud, de către cei puternici şi de cei umili, de bătrâni şi de
tineri - de toate relele societăţii moderne.
Se poate enunţa principiul: comunicarea în masă are
efecte. Acela pe care îl poate avea asupra copiilor constituie
unul dintre subiectele multor cercetări din domeniul
ştiinţelor sociale. Şi nu mai există îndoială: în funcţie de
conţinut, pot determina apariţia unor efecte pozitive sau
negative. în general, se admite faptul că mijloacele de
comunicare în masă pot exercita o influenţă puternică, pe
termen lung, dacă mesajul este omogen şi, mai ales, dacă
urmează calea pe care o doresc şi beneficiarii.
Totuşi, tot mai des (mai ales în Franţa) se pleacă de la
principiul că mijloacele de comunicare sunt atotputernice:
tradiţie elitistă renăscută prin critica marxistă şi, bineînţeles,
şi prin intermediul proprietarilor şi jurnaliştilor care găsesc
în aceasta multiple satisfacţii) Se crede că, dacă un mesaj
este publicat, acesta are cu siguranţă un impact, ca un glonţ
tras la ţintă - de aici şi importanţa (indusă) dobândită de
analizele de conţinut şi semiologie)
Se uită însă un lucru: pentru ca un mesaj să existe este
nevoie de cel puţin două persoane, emiţătorul şi receptorul.
Or, s-a demonstrat de foarte multe ori că utilizatorul nu este
un receptor pasiv: el interpretează mesajul conform
experienţei sale, mediului, nevoilor şi dorinţelor sale. El nu
este o victimă a mijloacelor de comunicare în masă, ci un
beneficiar. în consecinţă, principala influenţă a mediilor de
comunicare se exercită prin omisiune: ceea ce ele nu spun
are mai mare influenţă decât ceea ce spun.
Mijloacele de comunicare au, indiscutabil, o influenţă
considerabilă, furnizând informaţia şi stabilind ce eveniment
şi care persoane sunt importante. De altfel, se întâmplă ca
simpla publicare a unei informaţii să declanşeze o acţiune a
puterilor politice înainte chiar ca utilizatorii să reacţioneze.
Incontestabil este şi faptul că mass-media stabilesc şi
ordinea de zi a societăţii: ele nu pol dicta oamenilor cum să
gândească, dar decid la ce se vor gândi. Oamenii îşi
formează singuri o opinie despre subiectele care îi
interesează şi, de altfel, opinia majorităţii se impune adesea
mijloacelor de comunicare în masă (în special celor
comerciale).
Pentru a dovedi în mod spectaculos autonomia
cetăţenilor şi rezistenţa lor la influenţa din partea mass-
media, nu putem găsi alt exemplu mai bun decât URSS şi
sateliţii săi. Conform defunctei concepţii marxiste,
mijloacele de comunicare nu erau decât o suprastructură
exploatată de o elită economică pentru a subjuga masele. De
fapt, mediile sovietice, cu adevărat aservite, nu şi-au
îndeplinit misiunea: cetăţenii acestor ţări au făcut să cadă în
mod paşnic regimurile totalitare.
Astfel a renăscut convingerea celor care contează pe
utilizatori pentru a cere şi a obţine dovada că mijloacele lor
de comunicare în masă respectă deontologia, îşi controlează
calitatea şi oferă servicii bune.
II. Valori umane
Drepturile şi obligaţiile sunt inseparabile. Fiinţa
umană este înclinată să ceară drepturi fără a evoca obli-
gaţiile care le însoţesc, mai ales în zilele noastre, mai ales în
Occident. Or, deontologia se preocupă tocmai de obligaţii.
Ea presupune faptul că libertatea şi responsabilitatea sunt
inseparabile. Ca orice religie sau filosofie, formulează reguli
care trasează anumite limite libertăţii fiecăruia şi care
fixează obligaţii pentru fiecare individ. Aceste reguli decurg
dintr-un ansamblu de principii morale. O fiinţă umană
adoptă aceste principii pentru că ele corespund viziunii pe
care el/ea o are despre semenii săi şi despre univers şi sunt
conforme ideilor sale despre societate şi despre instituţiile
acesteia - idei care se inspiră şi ele din cunoştinţele sale.
Valori fundamentale. Dacă există o valoare asupra
căreia toţi oamenii se pot pune de acord (în afara, probabil, a
câtorva fanatici) aceasta este supravieţuirea speciei, destinul
planetei. Oricare ar fi ideologia lor, fie că au sau nu o
credinţă religioasă, această preocupare trebuie să-i anime pe
toţi. Ei sunt acum mai ameninţaţi ca niciodată. Duşmanul l-
au descoperit: este vorba chiar de ei înşişi. Toţi trebuie să se
simtă responsabili. Se întâmplă, din fericire, ca oamenii să
împărtăşească în mod general anumite valori pe care se
bazează morala socială: respectul faţă de viaţa umană,
preocuparea de a nu face rău nimănui în mod inutil,
promovarea dreptăţii şi a drepturilor omului, îmbunătăţirea
destinului celui de lângă noi, democraţia.
Dacă se poate vorbi de valori universale este, în parte,
o consecinţă a globalizării începute în secolul al XlX-lea.
însă şi astăzi există valori pe care anumite culturi
tradiţionale nu le acceptă, ca egalitatea femeilor, toleranţa
faţa de fiinţele diferite, viaţa privată, democraţia, în
contrapartidă, unele dintre aceste culturi nu acceptă deloc
individualismul înverşunat şi jungla socială a Occidentului.
Dincolo de aceasta, fiecare cultură are particularităţile sale,
indiferent de stadiul său de dezvoltare economică: astfel,
nuditatea feminină şochează foarte mult atât în Arabia
Saudită, cât şi în Statele Unite, în timp ce în Europa ea face
parte din decorul estival (sau publicitar).
Moştenirea iudeo-greacă. în cea mai mare parte a
democraţiilor industrializate, ideologia este la origine de
inspiraţie iudeo-greacă, creştină. Rezumând într-o frază:
fiinţa umană făcută după chipul lui Dumnezeu a fost
dezonorată prin păcatul originar. Ea este nobilă şi coruptă;
are drepturi, însă este constrânsă de obligaţii. După cum
accentul cade pe una sau pe alta dintre naturile umane,
există două tradiţii în cadrul civilizaţiei occidentale, cea
catolică şi cea protestantă, cea latină şi cea anglo-americană,
cea din sudul şi cea din nordul Europei. Prima, mai
autoritară, pune accentul pe solidaritatea de grup şi pe
stabilitatea societăţii. A doua, mai libertară, pune accentul pe
individ şi pe iniţiativă. Aceasta din urmă a vegheat la
apariţia democraţiei şi a civilizaţiei industriale. Printre
valorile sale, astăzi răspândite pe glob, se numără: afirmarea
egalităţii oamenilor, credinţa în progresul uman, respectarea
legii, a contractului care fondează societatea.
Pentru a ghida comportamentul indivizilor, de-a
lungul secolelor au fost formulate importante precepte
morale. Astfel, Aristotel recomandă să se urmeze
întotdeauna o via media între două excese opuse\Pentru
Kant, fiecare fiinţă umană posedă un simţ moral,
determinarea de a face ceea ce este bine; conform acestui
„imperativ categoric", un act moral este un act care poate fi
generalizat. Şi pentru Stuart Mill, utilitaristul, trebuie
întotdeauna să căutăm cel mai mare bine pentru cel mai
mare număr de oameni.
Democraţia. în zilele noastre, cei mai mulţi par
convinşi că poporul trebuie să-şi impună voinţa în faţa
guvernanţilor, şi nu invers. Democraţia, despre care se spune
că ar fi în exclusivitate creştină şi chiar protestantă, poate să
nu apară compatibilă cu Islamul tradiţional, conform căruia
politica depinde de Dumnezeu, a cărui voinţă este
interpretată de înţelepţi. Nu este compatibilă deloc cu
budismul, confucianismul, hinduismul sau tribalismul.
Jurământul absolut de credinţă faţă de propriul grup etnic,
respectul faţă de caste pentru a asigura stabilitatea socială,
loialitatea faţă de strămoşi, bătrâni, şefi ai clanului,
asemenea valori nu par să se potrivească cu democraţia. Ar
însemna însă să uităm că India este cea mai vastă
democraţie a lumii şi că Japonia este una dintre cele mai
puternice. Privind mai îndeaproape, descoperim, de
exemplu, că pentru Confucius există două valori de bază:
grija pentru celălalt şi echitatea. Iar confucianismul este, cu
siguranţă, fondat de respectul faţă de ordine şi faţă de
ierarhie, însă şi pe devotamentul faţă de colectivitate, faţă de
cooperare, şi pe amabilitate.
III. Libertatea de expresie
Toate statele lumii au ca ideal proclamat să asigure
fiecăruia dintre cetăţenii lor respectarea „drepturilor
omului". In practică, individul nu dispune de nici unul dintre
aceste drepturi dacă nu posedă unul dintre ele: acela de a
cunoaşte. Orice drept se cucereşte, apoi se apără Iară
încetare. Or, în această luptă, dacă nu este informată, fiinţa
umană este dezarmată.
Libertatea presei. Prima vocaţie a profesionistului
din mass-media, oricare ar fi celelalte funcţii ale sale, este
aceea de a exercita libertatea de a comunica în vederea
informării oamenilor cu. privire la observaţiile sale asupra
lumii înconjurătoare^ Această libertate este unul dintre
drepturile umane, numite absolute deoarece corespund
nevoilor vitale. Fără comunicare nu există societate, deci nu
există o supravieţuire îndelungată a individului.
Instaurarea unei dictaturi, laice sau teocratice, mo-
narhice sau imperiale, militare sau coloniale, burgheze sau
proletare este însoţită întotdeauna de suprimarea libertăţii
cuvântului şi a presei. Aceasta a devenit deci atât un lemn,
cît şi un factor al democraţiei. Nu este inutil să repetăm:
dacă este adevărat că nu există libertate reală fără limite, în
schimb, nu poate exista responsabilitate I ară libertate.
Profesionistul are nevoie de libertate faţă de Stat şi, de
asemenea, are nevoie de o libertate „economică": fără un
salariu decent, se sustrage cu dificultate corupţiei.
Libertate pozitivă. Orice individ are dreptul la
libertate de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul
de a nu fi hărţuit pentru opiniile sale şi pe cel de a căuta, de
a primi şi de a răspândi, fără limitări de frontieră,
informaţiile şi ideile, prin intermediul câtorva mijloace de
expresie existente": acesta este articolul 19 din Declaraţia
Internaţională a Drepturilor Omului, votată de ONU în
1948.
Tehnologia sfârşitului secolului XIX şi apoi electro-
nica au provocat o expansiune formidabilă a mijloacelor de
comunicare, ceea ce a tăcut necesară o revoluţie con-
ceptuală. De-a lungul secolelor, „libertatea presei" a fost de
multe ori înţeleasă ca un drept al fiecărui cetăţean. Şi ea a
fost reală atât timp cât a fost suficientă o sumă mică de bani
pentru a publica un periodic. Odată ce costurile au crescut,
această libertate a devenit negativă: dintre mai multe ziare,
cetăţeanul le putea înlătura pe cele care nu răspundeau
nevoilor sale sau prezentau o viziune asupra lumii diferită
de a sa. începând cu 1945 cel puţin, în cea mai mare parte a
oraşelor numărul ziarelor s-a redus la unul. Trebuie zeci de
milioane de franci pentru a lansa un cotidian de informaţie.
In consecinţă, „libertatea presei" nu mai era un drept al
cetăţeanului, ci a devenit un privilegiu al plutocraţilor sau al
guvernanţilor. De aceea a apărut o concepţie nouă.
Aceasta a apărut în special în democraţiile scandinave
şi anglo-saxone, unde există totodată un consens asupra
valorilor naţionale, obişnuinţa ca partidele să alterneze la
putere şi, pentru presă, o tradiţie a libertăţii şi a agresivităţii
rezonabile. Altfel spus, state unde opoziţia, fie ea partizană
sau jurnalistică, este integrată în viaţa politică.
Am încercat să definim libertatea presei nu doar ca
negare a cenzurii politice, sau chiar a oricărei cenzuri, ci ca
afirmare a unei sarcini de îndeplinit: aceea de a satisface
dreptul la informare a fiecărui cetăţean. Dreptul de a fi bine
informat şi, de asemenea, dreptul de a informa, adică de a
avea acces la mijloacele de comunicare.
IV. Dreptul la comunicare
Libertatea cuvântului şi a presei nu poate fi înţeleasă
numai ca o absenţă a interdicţiei, de care profită doar o
minoritate infimă1. Ea trebuie , să se transforme în dreptul
de a comunica, pentru toţi. Jerome Barron, jurist american,
deduce din interzicerea oricărei cenzuri (conţinută în primul
amendament al Constituţiei americane) existenţa unui drept
de acces al cetăţenilor la mijloacele de comunicare; la ce
serveşte, într-adevăr, libertatea de a te exprima dacă nu te
poţi face auzit? Insă legiferarea accesului la mijloacele de
comunicare e de neconceput: deontologia este un mijloc
respectabil de a se ajunge la acest lucru.
Comunicarea fiind o nevoie esenţială a fiinţei umane,
„dreptul la comunicare" se impune: dreptul recunoscut
indivizilor, grupurilor şi naţiunilor de a face schimb de
mesaje de orice fel prin orice mijloc de expresie. Şi, în
consecinţă, obligaţia pentru colectivitate de a furniza
mijloacele de realizare a acestui schimb. Dreptul la educaţie
nu ar însemna mare lucru dacă nu ar fi şcoli, nici dreptul la
sănătate fără spitale.
De ce? Este rezonabil să vrei Să transformi libertatea
,,negativă" în libertate „pozitivă", a cărei cucerire a cerut
secole de luptă şi care nu domneşte încă asupra întregii
planete? Există patru motive principale. în primul rînd, de
câtva timp, tehnologia face posibilă o comunicare globală, la
îndemâna oricui şi profitabilă. Noi ieşim din scurta perioadă
a „mass-media", în timpul căreia raritatea canalelor de
comunicare şi costul investiţiilor au impus exprimarea cu
sens unic, supraconcentrarea emiţătorilor şi, în domeniul
electronic, un control direct al Statului. Intrăm în
ciberspaţiu.
Cea de a doua cauză: societatea de masă. Individul
obişnuit dispune mai mult ca niciodată de educaţie, bani şi
timp liber. În ţările dezvoltate, pentru cea mai mare parte a
locuitorilor, ştiinţa şi securitatea socială îndepărtează
obsesia sărăciei şi a morţii precoce. Cu toate acestea, fiinţa
umană se simte în derivă în „mulţimea solitară". Ea se simte
neputincioasă faţă de birocraţiile publice sau private. Mai
mult ca niciodată resimte nevoia de a se integra într-o
comunitate, de a participa la gestionarea propriei sale vieţi.
Drept dovadă, lupta în care se angajează minorităţile etnice,
femeile, consumatorii, ecologiştii. în sfârşit, de puţin timp,
oamenii percep dependenţa lor faţă de restul lumii. Din toate
aceste motive rezultă necesitatea de a informa şi de a fi
informaţi.
A treia cauză: conştientizarea faptului că informaţia
este o resursă naturală foarte deosebită şi foarte preţioasă; că
pe ea se bazează de acum înainte pacea şi prosperitatea; că
circulaţia sa liberă şi diversificată condiţionează
emanciparea individului, dezvoltarea economică, rezolvarea
problemelor sociale şi o adaptare uşoară la schimbările
accelerate ale mediului.
O a patra cauză rezultă probabil dintr-un sentiment de
solidaritate care, puţin câte puţin, se extinde pe glob, în
ciuda marilor diferenţe culturale şi a marilor inegalităţi.
înmulţirea schimburilor de produse, de cultură şi mai ales de
informaţie apărea ca singurul mijloc de a evita o catastrofă
economică, un dezastru ecologic sau chiar unul provocat de
vreo dictatură teroristă, un holocaust nuclear.
Lacunele comunicării. Comunicarea socială se
exercită la niveluri şi în direcţii diverse. în relaţiile
internaţionale comunicarea se stabileşte între o ţară
puternică sau un grup financiar (ca Radio France
Internaţionale sau studiourile de la Hollywood) şi o ţară ne-
dezvoltată; între o ţară nedezvoltată şi o ţară puternică; între
o ţară nedezvoltată şi o altă ţară nedezvoltată. În ceea ce
priveşte relaţiile intergrupuri, ele se stabilesc pe verticală,
fie de sus în jos: între guvern şi popor (printr-un radio de
Stat) sau între o firmă şi marele public (printr-un cotidian
naţional), fie de jos în sus (prin sondaj sau referendum), în
sfârşit, comunicarea se realizează orizontal, de la un grup la
altul (printr-un canal de acces public pe o reţea locală de
cablu).
În trei direcţii s-ar părea că dreptul la comunicare este
puţin exercitat şi că ar trebui să se facă mai mult: dinspre
statul mai puţin dezvoltat spre statul puternic, dinspre
cetăţeni spre puterile în exerciţiu şi de la un grup la altul în
cadrai masei. Scopul deontologiei constă, în parte, în a
înlătura obstacolele.
In afară de unul. Există un obstacol în comunicare
care este perfect admisibil: cazul refuzului de a comunica.
La nivel individual, fiecare admite că poate să nu cumpere
un ziar sau să nu deschidă aparatul de radio. Sunt înţeleşi
mai puţin oamenii care cer dreptul de a nu ii agresaţi de
publicitate. Şi la nivel internaţional, se tolerează uneori greu
eforturile anumitor ţări de a-şi proteja culturile stăvilind
importul de produse audiovizuale străine. De fapt,
pretutindeni se pretinde o comunicare bidirecţională
echilibrată, în afara Statelor Unite bineînţeles, datorită
hegemoniei lor mediatice.
V. Valori mediatice
A trata subiectul deontologiei înseamnă a vorbi despre
îndatoririle jurnaliştilor. Aceste îndatoriri implică existenţa
drepturilor pe care oamenii de presă le posedă, atît în
calitate de oameni, cât şi în calitate de practicieni ai unei
meserii deosebite. Legea, de altfel, le garantează adesea
unele dintre aceste drepturi, iar unele coduri le evocă:
dreptul la un salariu decent, dreptul de a fi informaţi în
legătură cu politica redacţională şi consultaţi înaintea unei
schimbări importante în conducere; dreptul de a refuza o
misiune incompatibilă cu convingerile lor sau cu
deontologia, dreptul accesului la informaţii etc. Fiind
purtătorii de cuvânt ai publicului, ei merg acolo unde acesta
nu poate merge în masă, fac ceea ce el nu poate face:
jurnaliştii se bucură de prerogative, însă publicul trebuie să
le ceară socoteală.
Îndatoririle omului. Obligaţiile jurnalistului constă
mai ales în îndatoririle oricărei fiinţe umane, aplicate în
domeniul presei. Ei trebuie să răspundă nevoilor instinctive
pe care par să le resimtă toţi oamenii: încă din copilărie
dorim să ne exprimăm liber; dorim ca adulţii să spună
adevărul, să fie responsabili. De altfel, din decalogul lui
Moise, cel puţin şase porunci sunt aplicabile la comunicarea
socială: 2.interzicerea venerării idolilor a sperjurului şi a
blasfemiei; 5. respectarea străbunilor, a tradiţiei; 6.
interzicerea violenţei; 7. interzicerea pornografiei; 8.
interzicerea corupţiei; 9. interzicerea minciunii; 10.
solidarizarea cu ceilalţi jurnalişti. în mod asemănător,
valorile fundamentale ale Evangheliei, rezumate (conform
ziarului „La Croix") în cinci cuvinte: libertate, demnitate,
dreptate, pace, iubire (iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi),
sunt poli în jurul cărora s-ar putea regrupa toate clauzele
codurilor jurnalistice.
Moştenirea occidentală. Jurnalismul s-a născut şi s-a
dezvoltat între Renaştere şi Revoluţia franceză, într-o
Europă occidentală impregnată de valorile Reformei - în
special individualismul şi responsabilitatea individuală,
munca din vocaţie, rigoarea morală - însă şi de valorile
raţionaliste şi liberale ale secolului luminilor. Apoi, mai
târziu, de conceptele „laissez-faire"-ului, ale utilitarismului
şi ale „darwinismului social".
Deoarece mijloacele de comunicare în masă s-au ivit
la începutul secolului XX, marii gânditori ai secolelor
precedente nu s-au ocupat de ele, însă cei din secolul al
XVllI-lea nu aveau prea mare respect pentru presă. Mai
aproape de noi, autorii codurilor deontologice, preocupaţi de
practică şi ignoranţi într-ale filosofiei, s-au interesat prea
puţin de descifrarea operelor gânditorilor absconşi.
Odată cu secolul al XVIII-lea, cu progresul ştiinţelor
şi al tehnicilor, a început să se dezvolte un ideal de
profesionalism: prestigiul şi puterea nu mai trebuia să emane
din strămoşi şi proprietăţi funciare, ci din competenţa şi
utilitatea socială a individului. Apoi, de la sfârşitul secolului
al XlX-Iea, profesioniştii din presă au condu uit asociaţii în
scopul de a-şi stabili propriile reguli ale debutului în
meserie, ale practicii şi de a determina publicul să le
recunoască independenţa faţă de Stat şi Valorile proprii.
Atunci s-au deschis şcoli specializate, s-au scris coduri.
Valori universale. Valorile mediatice sunt, în foarte
mare parte, aceleaşi în toate regiunile globului unde
guvernarea este democratică. Deontologia se bazează intr-
adevăr pe valori universale, cum ar fi refuzul urii, al
violenţei, al dispreţului faţă de om (fascism) sau faţă de
anumiţi oameni (rasism). Deontologia se armonizează cu
cea mai mare parte a ideologiilor: iudaism, budhism,
confucianism, creştinism (catolic şi protestant), islam
moderat, umanism, social-democraţie. Insă ea nu se
potriveşte cu extremismul, cu totalitarismul sau
fundamentalismul.
Rezultă că ierarhia valorilor variază de la o cultură la
alta. Astfel, un studiu comparativ, avându-i ca subiecţi pe
jurnaliştii americani şi pe cei chinezi, a arătat că cele două
grupuri apreciază că informaţia dată trebuie să fie exactă şi
completă, însă primii plasează pe primul plan al virtuţilor
jurnalistice agresivitatea şi curiozitatea, în timp ce ceilalţi
evidenţiază în primul rând modestia şi loialitatea.
O profesie se întemeiază, conform lui Deni Elliott, pe
valorile împărtăşite de cea mai mare parte a membrilor săi -
chiar dacă ele nu sunt scrise negru pe alb. în cazul
jurnaliştilor: să publice o relatare completă, exactă,
pertinentă, echilibrată asupra actualităţii; să ofere cetăţenilor
informaţia de care au nevoie; făcând acestea, să nu aducă
prejudicii nimănui. Să se pună în locul persoanelor afectate
de ceea ce se publică; să examineze efectele pe termen scurt
şi lung a ceea ce se dezvăluie. Mai general, valorile
jurnalistice sunt, bineînţeles, legate de funcţiile mijloacelor
de comunicare în masă. De unde necesitatea ca jurnalistul să
înţeleagă foarte clar aceste funcţii (vezi capitolul „Funcţii
ale mijloacelor de comunicare").
Valori medicale. în timpul unui congres din 1994 al
unor asociaţii corporative, medicii din Mare-i Britanie şi-au
reactualizat valorile, foarte vechi şi totuşi valabile şi pentru
secolul XXI. Este frapant faptul că ele s-ar potrivi şi
profesiei mediatice: angajament, compasiune, integritate,
competenţă, spirit de cercetare, confidenţialitate,
responsabilitate faţă de beneficiari şi faţă de comunitate. Şi
medicii s-au arătat îngrijoraţi de încrederea scăzută a
beneficiarilor, de plângerile şi de procesele intentate. Ei cred
că toţi cei care au această profesie trebuie să se simtă
responsabili de actele colegilor lor şi să-şi organizeze
autodisciplina. Ei recomandă evaluări mixte cu participarea
pacienţilor şi estimează că medicina trebuie să participe în
mod activ la construirea unei societăţi mai bune.
DEONTOLOGIA
Codurile: tipuri şi conţinuturi
Cea mai mare parte a statelor unde regimul nu este
dictatorial posedă acum cel puţin un cod al presei: de la
Norvegia la Africa de Sud, de la Japonia la Turcia, de la
Canada la Chile.
Uneori el se numeşte cod etic, al onoarei sau de
conduită - sau chiar chartă a jurnaliştilor, reguli de conduită
sau declaraţie de principii. Francezilor, fără îndoială din
cauza Codului civil şi a Codului Penal, le repugnă utilizarea
termenului de „cod". Ei preferă „chartă", chiar dacă la
origine o chartă este o listă de drepturi (şi nu de îndatoriri)
adesea acordate de un suveran.
Natura codului. în momentul în care un cod este
adoptat, adesea există deja o lege. însă redactorii codului
percep totodată insuficienţa şi pericolele acesteia. Ceea ce
redactează aceştia nu este un text sacru, faţă de care se
consideră că fiecare îşi va lua un angajament absolut, ci un
vademecum, a cărui eficienţă presupune că jurnalistul
posedă un simţ moral.
În orice meserie, există lucruri „care se fac" şi lucruri
„care nu se fac"1. în mod tradiţional, ele se învaţă la locul
de muncă, şi cel care violează uzanţele prea des este
ostracizat. însă, pentru a rămâne vie, tradiţia are nevoie să
fie dezbătută, purificată, actualizată, organizată şi pusă
negru pe alb, la nivel local sau naţional. Dacă nu, ea devine
prea vagă, uneori ambiguă sau chiar foarte contestabilă", în
paralel, în cea mai mare parte a organelor de presă, există
principii editoriale, fie transmise pe cale orală, fie redactate
(uneori pentru public, alteori pentru ofertanţii de
publicitate).
Obiectivele codurilor. Într-o breaslă (imobiliară, de
exemplu, sau a farmaciştilor), codul deontologic vizează
îndepărtarea escrocilor şi a şarlatanilor. Codul informează
publicul asupra profesiei: semnalează faptul că aceasta are
reguli de conduită. Sporindu-i credibilitatea, codul
garantează fidelitatea clientelei şi, în cazul mijloacelor de
comunicare, ataşamentul ofertanţilor de publicitate, deci
prosperitatea.
Codul protejează clientul, însă dincolo de aceasta
creează o solidaritate în interiorul grupului şi menţine
prestigiul profesiunii, deci influenţa sa. Nu avem obligatoriu
intenţia sau posibilitatea de a le respecta, însă afişăm Tablele
Legii. Ni se oferă, cel puţin, un ideal. Se încearcă
înarmarea conştiinţei individuale a fiecărui profesionist
enunţând valori şi principii unanim recunoscute. Codul dă
fiecăruia un sentiment de securitate, de forţă colectivă.
Pe de altă parte, codul vizează evitarea intervenţiei
Statului. Aceasta poate fi puternică în cazul mijloacelor de
comunicare. Când observă o neîncredere a publicului în
ceea ce-1 priveşte, legislatorul proiectează şi uneori votează
legi represive. Apariţia acestui pericol declanşează în rândul
profesioniştilor gesturi autoreformiste: primul este acela de
a elabora un cod.
Charta, în special dacă ea presupune şi o listă a
drepturilor jurnalistului, poate în mod util să constrângă
conducerea. De unde rezultă foarte des (ca în Franţa) refuzul
patronilor de a şi-o asuma. Datorită chartei, profesioniştii
obţin o protecţie împotriva oricărui patron care le-ar cere un
comportament contrar interesului public: ei pot argumenta
că, dacă ar adopta această conduită, corpul profesional i-ar
pune la stâlpul infamiei.
Autorii codurilor. În afară de codurile de origine
guvernamentală, care se pot asimila decretelor, există coduri
naţionale, concepute de către o asociaţie sau mai multe
(patroni şi jurnalişti, în Ghana) şi coduri internaţionale, cum
ar fi cel al Federaţiei Internaţionale a Editorilor de Ziare'.
Altele au fost făcute de asociaţii patronale (precum charta
conduitei corecte a sindicatului presei cotidiane regionale)
sau de sindicate (ca în Elveţia şi în Marea Britanie) sau chiar
de asociaţii de jurnalişti (Society of proffesional Journalists
- SDX în Statele Unite). Există coduri monomedia, ca
cel al ASNE pentru presa scrisă şi cel al NAB pentru radio-
televiziune. Există coduri proprii unui organ de presă, fie
pentru un ziar ca „La Croix" (Paris) sau „Chicago Tribune",
fie pentru o reţea de radioteleviziune, ca NHK în Japonia.
Un „cod deontologic" ar trebui să fie formulat în mod
voluntar în cadrul unui grup care exercită acea profesiune.
Din acest motiv, unii refuză să ia în considerare
reglementările hotărî te de patroni pentru angajaţii lor,
precum „charta redacţională" a „Nord-Eclair" - sau acele
style-books ce cuprindeau toate instrucţiunile pentru jur-
nalişti (atât în ceea ce priveşte punctualitatea, cit şi
punctuaţia) - însă cuprindeau şi deontologia.
Obiecţia faţă de aceste „coduri de comportament" sau
„charte de acţiune" este contestabilă: într-adevăr, ele constau
în reguli care nu sunt diferite, cu condiţia să fie mai
concrete, mai precise. Cel mai adesea sunt redactate la
iniţiativa cadrelor superioare ale redacţiei, deci jurnalişti,
împreună cu personalul. Aceste coduri au avantajul de a
putea li integrate în contractele de angajare şi de a putea
conţine sancţiuni. De altfel, anumite coduri sunt puse la
punct de jurnalişti şi patroni împreună, în cadrul unui
organism care îi regrupează, cum ar fi Consiliul presei
germane. Chartelor li se poate adăuga, de asemenea,
jurisprudenţa consiliilor presei - când ei se preocupă să le
compileze, ca şi declaraţiile de principii pe care le pot
propune.
Când profesioniştii îşi propun să redacteze un cod,
este de dorit ca ei să invite anumiţi experţi, care observă şi
analizează comportamentele şi conţinuturile mijloacelor de
comunicare, dar mai ales anumiţi beneficiari care asigură
libertatea presei. Este bine ca un cod să fie acceptat de către
toţi membrii corpului profesional. Este şi mai bine ca el să
fie aprobat de societatea în care este elaborat.
Istoric. La începuturile secolului XX, codurile s-au
multiplicat, parţial sub efectul mişcării progresiste care
denunţa abuzurile capitalismului sălbatic, în special în presă.
Atunci au conştientizat jurnaliştii că formează o castă
deosebită.
Din 1896 jurnaliştii polonezi din Galiţia şi-au redactat
o listă de obligaţii şi au constituit un tribunal al onoarei. în
Statele Unite, în 1910, o asociaţie a presei din Kansas a
adoptat un cod' care privea editorii şi directorii. în 1924,
peste şase cotidiane aveau propria lor chartă. Primul cod
naţional a fost cel francez: Charta îndatoririlor aparţinând
sindicatului naţional al jurnaliştilor francezi (SNJ), adoptată
în 1918. în ceea ce priveşte primul cod internaţional, acesta
a fost, în 1926, cel al Asociaţiei interamericane a presei.
Apoi, în 1939, Federaţia internaţională a jurnaliştilor (FU)
îşi stabileşte Codul onoarei.
Codurile au apărut peste tot după al doilea război
mondial. De la crearea sa, ONU s-a interesat de această
problemă. însă proiectul său de cod, trimis pentru consultare
către aproape 500 de asociaţii ale presei în 1950, n-a fost
adoptat niciodată, mai ales pentru că organizaţiile
profesionale au refuzat, pe drept cuvânt, ca instanţele
guvernamentale să-şi bage nasul în aceste afaceri.
Următorul val de interes pentru deontologie s-a
remarcat la începutul anilor '70 în cadrul UNESCO, al
Consiliului Europei, al FU, al International Press Institute,
după marile efervescenţe contestatare. în sfârşit, a patra
etapă se desfăşoară după războiul din Golf (1991).
I. Tipurile de clauze
Ne putem aştepta ca definirea „practicilor
scandaloase" ale mijloacelor de comunicare să varieze în
funcţie de cultura unei naţiuni, de stadiul evoluţiei sale, de
regimul său politic. Ea nu ar putea fi identică în ţările
comuniste şi în ţările liberale, în ţările arhaice şi în cele
ultramoderne, în ţările musulmane şi în ţările hinduse.
Totuşi, în cea mai mare parte a codurilor se regăsesc
aceleaşi reguli fundamentale. Cauza acestui fapt este
comunitatea culturală a ţărilor unde au apărut primele coduri
şi concertarea internaţională.
între profesionişti, observatori universitari, beneficiari
importanţi nu există dezacorduri profunde asupra a ceea ce
mijloacele de comunicare ar trebui şi ce n-ar trebui să facă.
Bineînţeles, codurile existente diferă, măcar în cea ce
priveşte precizia lor. Charta SN.T are o jumătate de pagină,
iar codul aparţinând publicaţiei „Courrier-Journal" din
Louisville (Statele Unite) are 65 de pagini. Pe de altă parte,
fiecare cod se distinge prin prezenţa sau absenţa anumitor
exigenţe. Se pare că, dacă aceste coduri nu presupun toate
clauzele clasice, este probabil din cauza faptului că autorii
tind să le scurteze sau pur simplu nu s-au gîndit la acest
lucru.
COD SINTETIC
Valori fundamentale
• să respecţi viaţa
• să promovezi solidaritatea între oameni
Reguli morale generale
• să nu minţi
• să nu-ţi însuşeşti bunul altuia
• să nu provoci inutil suferinţă
Principii jurnalistice
• să fii competent (deci sigur pe tine, gata să-ţi
recunoşti erorile)
• să nu faci nimic care să diminueze încrederea
publicului faţă de mijloacele de comunicare
• să ai o viziune largă şi profundă asupra informării
(informaţia să nu se limiteze la evident, la interesant,
la superficial)
• să oferi o imagine exactă, completă şi inteligibilă
despre actualitate
• să deserveşti toate grupurile (bogaţi, săraci, tineri,
bătrâni, stânga, dreapta)
• să stimulezi comunicarea, deci înţelegerea între
oameni
• să aperi şi să promovezi drepturile omului şi
democraţia
• să contribui la armonia societăţii
Adesea, recomandările codurilor sunt enunţate una
peste alta. Chiar experţii, care pretind că analizează
codurile, se împotmolesc din cauza confuziei. Schiţarea unei
panorame inteligibile a deontologiei cere să se facă puţină
ordine.
Un număr mare de reguli au fost trasate în coduri
internaţionale, naţionale sau interne. Ele sunt aici distribuite
în 7 categorii. Pentru a evita repetiţiile, fiecare clauză nu
este citată decât o dată (cu unele excepţii). Regulile
prezentate într-o categorie dată nu reprezintă deci decât un
eşantion.
1. După natura regulilor
Reguli ideale. Este bine să fie definit un scop spre
care profesioniştii trebuie să tindă, chiar dacă li s-ar părea
adesea imposibil de atins: să nu accepte niciodată misiuni
contrare deontologiei; să dispună de o cunoaştere excelentă
a subiectelor de care vorbesc; să-şi lase propriile opinii în
afara reportajului pe care îl realizează; să prezinte
întotdeauna mai multe puncte de vedere; să lupte în mod
constant pentru a apăra drepturile omului.
Reguli generale. Anumite reguli sunt valabile pentru
toţi cetăţenii, întotdeauna, fără excepţii (sau aproape).
Există, de altfel, unele care fac obiectul justiţiei sau al
prescripţiilor religioase: să nu minţi, să nu furi, să nu
provoci în mod inutil o suferinţă cuiva, oricine ar fi. Alte
reguli se adresează în mod special jurnaliştilor: să nu
falsifice în mod voluntar o informaţie; să nu accepte
avantaje financiare sau în natură privind publicarea sau
nepublicarea unui articol; să nu provoace nici o suspiciune
asupra faptului că ar avea un comportament contrar
deontologiei.
Reguli privitoare la excepţii. Uneori scopul scuză
mijloacele. Există reguli pe care un mijloc de comunicare le
poate neglija când aceasta serveşte interesului public, in
special când el dezvăluie comportamente antisociale sau
ameninţări la adresa sănătăţii publice. Jurnalistul nu trebuie
să-şi disimuleze identitatea în faţa surselor, nici să culeagă
în mod clandestin informaţia (cu ajutorul unei camere
ascunse, de exemplu), nu trebuie să incinte pe nimeni să
comenteze un delict, nici să se amestece în mod inutil în
viaţa privată a oamenilor - în afară, bineînţeles, de cazul în
care ministrul Apărării împarte o prostituată cu ataşatul
naval al unei ţări ostile.
Reguli controversate. Bineînţeles, jurnaliştii pot
răspunde diferit la problemele deontologice, în special
asupra anumitor puncte. Mijloacele de comunicare trebuie
să pună în discuţie tot ceea ce vine de la nivel guverna-
mental, ca în Statele Unite, sau trebuie să nu procedeze la
atacuri „nejustificate" la adresa aleşilor, a înalţilor funcţio-
nari şi a instituţiilor (Coreea, Turcia)? Redactorii-şefi sunt
responsabili de actele jurnaliştilor din echipa lor (Marea
13ritanie, Suedia) sau jurnalistul nu trebuie să arunce
niciodată responsabilitatea textelor sale asupra unui superior
(Franţa, Egipt)? - iată vechea dezbatere dintre francezi şi
americani.
Se pot evoca alte puncte de dezacord. In Spania este
normal să nu precizezi sursele: politicienilor le place să facă
declaraţii off-the-record (de publicat fără a fi atribuite
cuiva), în timp ce în Statele Unite a nu indica sursele este o
greşeală. Un jurnalist îşi poate lăsa o sursă să-i consulte
textul / emisiunea înainte de publicare? Răspunsurile diferă:
în nici o circumstanţă sau doar pentru a verifica datele
factuale. În orice caz, dacă accesul este aprobat, faptul
trebuie semnal beneficiarului. în Suedia se crede că nu
trebuie să fie tratate subiectele legate de crime sexuale decât
dacă există un pericol pentru public; dimpotrivă, un mare
număr de americani vor să înlăture acest tabu, care provoacă
prejudicii victimelor.
2. După funcţiile mijloacelor de comunicare
Să observe ce se petrece în jur. Cum cea mai mare
parte a codurilor privesc jurnalismul, este evident că în
această categorie intră majoritatea clauzelor. Jurnalistul nu
trebuie să cedeze nici unei presiuni care urmăreşte să
influenţeze selecţia sau prezentarea ştirilor, fie că aceasta
vine din interiorul sau din exteriorul profesiei.
Împingând lucrurile mai departe, anumite coduri îi
trasează jurnalistului misiunea de a cere ca afacerile publice
să fie realmente publice, fie ele decizii ale guvernanţilor,
dezbateri ale adunărilor reprezentative sau arhive oficiale.
Să ofere o imagine asupra lumii. Atât timp cât
esenţialul a ceea ce ştim despre planetă ne este transmis prin
intermediul mijloacelor de comunicare, jurnalistul trebuie să
se preocupe să ofere o imagine exactă a acesteia, să nu
provoace xenofobie, rasism sau sexism etc. El trebuie să
îmbunătăţească portretul tradiţional făcut altor popoare în
ţara sa (evitând stereotipurile, de exemplu) şi să suscite
curiozitatea şi simpatia pentru culturile lor.
Să servească drept forum. Prin intermediul media se
realizează comunicarea socială, necesară pentru a se ajunge
la compromisurile indispensabile. Trebuie să fie prezentate
diverse puncte de vedere asupra marilor probleme de
actualitate. Codul lituanian cere să fie prezentată toată gama
opiniilor. Diversele grupuri sociale trebuie să poată să se
exprime şi cel puţin să poată să răspundă atunci când sunt
implicate. Şi să o facă în mod deschis: în Letonia, la
mijlocul anilor '90, după o campanie electorală, însăşi presa
a dezvăluit că toate partidele cumpăraseră articole la
aproape toate mijloacele de comunicare.
Să transmită cultura/Să distreze. Aceste două funcţii
sunt, bineînţeles, asigurate înainte de toate de către
mijloacele de comunicare de divertisment. Ele sunt tratate
separat (vezi capitolul „Codurile mediilor de divertisment").
Să vândă. De foarte multă vreme, mijloacele de
comunicare sunt acuzate că se prostituează. Anumite rubrici
sunt suspectate de corupţie: cele ce privesc restaurantele,
turismul, moda, înfrumuseţarea, automobilul. Există chiar
reviste care trăiesc aproape în exclusivitate din publicitatea
unui sector restrâns al economiei. Codurile sunt deci clare:
este interzisă eliminarea, distorsiunea, inventarea de ştiri
pentru a face pe placul ofertanţilor de publicitate. Acestora
să nu li se facă nici o favoare: fie că este vorba de publicarea
unor comunicate de presă în legătură cu deschiderea unui
magazin, cu un nou model de maşină, o prezentare de modă
sau chiar cu un spectacol nou (Suedia). Iar jurnalistul nu
trebuie să se implice personal în nici un fel într-o activitate
ţinând de publicitate sau de relaţiile publice.
3. în funcţie de aria de acţiune a regulilor
Reguli proprii anumitor mijloace de comunicare.
Cea mai mare parte a codurilor se concentrează pe jur-
nalismul scris. Ar fi bine ca toate mijloacele de comunicare,
cotidienele, radio-televiziunea publică, radio-televiziunea
comercială, presa de tip magazin, editurile de fonograme,
editurile de cărţi să aibă fiecare codul lor, ca în Japonia.
Există destul de puţine coduri specifice radio-televiziunii, cu
excepţia Statelor Unite. Motivul este, se spune, acela că în
ciuda scoaterii de sub incidenţa reglementărilor din anii '80
aceste media rămân mai supuse legilor decât presa scrisă.
Jurnaliştii din domeniul audiovizual, încărcaţi cu
echipamentul lor, trebuie să intervină într-un mod cât de
discret posibil pentru a evita deformarea evenimentelor
(defilări, procese). Involuntar, ei încurajează uneori
manifestaţiile, violenţa. Telespectatorul trebuie avertizat
înaintea unei secvenţe susceptibile să şocheze sau când se
utilizează imagini de arhivă sau de reconstituire a unui
incident. Trebuie acoperită faţa şi vocea oricărei persoane
prezentată pe ecran care ar putea suferi din cauză că a fost
identificată.
Reguli privind un sector al actualităţii. Anumitor
categorii de oameni de presă li se impune un ansamblu de
reguli specifice: jurnalişti financiari, reporteri care
realizează anchete, jurnalişti catolici, reporteri sportivi sau
fotografi de presă. în general, aceste reguli precizează
anumite clauze din codurile obişnuite.
Acestea fiind spuse, există trei sectoare, adesea aco-
perite de jurnalişti în general, care fac obiectul unei atenţii
deosebite: terorismul, faptele diverse şi procesele. Câteva
mari mijloace de comunicare au prevăzut atitudinea care
trebuie luată în cazul tulburărilor urbane: să fii discret, rece,
foarte prudent în ceea ce priveşte zvonurile. II eviţi
reportajele în direct, să nu fie deranjate forţele de ordine.
În povestirea faptelor diverse', nu trebuie să se
sublinieze trăsăturile acuzatului (rasă, religie, profesie ele.)
care nu sunt importante pentru caz, nici să se precizeze
numele minorilor acuzaţi de infracţiuni, nici se citeze
delictele sau infracţiunile trecute, mai ales dacă ele au fost
amnistiate, fără a mai vorbi de dreptul la iertare pentru
condamnaţi care şi-au ispăşit pedeapsa. Nu trebuie
identificaţi apropiaţii sau prietenii persoanelor acuzate de
infracţiuni; cu excepţia cazurilor grave. Să nu se aducă
prejudicii victimelor sau actorilor involuntari în cazurile
infracţionale (complicii să nu fie ajutaţi să răzbune un
criminal arestat). Jurnalistul trebuie să facă apel fără
încetare la prezumţia de nevinovăţie: să nu decidă niciodată
că un acuzat este vinovat înainte de a fi judecat.
Orice cetăţean are dreptul la un proces echitabil, fără
ca judecătorul sau juraţii să fie influenţaţi de presă. Legi
britanice foarte stricte reglementează relatările despre
procese, însă în multe ţări aceste exigenţe provin din
deontologie. Jurnalistul trebuie să explice bine termenii
juridici. Şi să nu publice nimic care ar putea influenţa opinia
unui tribunal.
Reguli specifice anumitor ţări. Ele depind fie
moştenirea culturală, fie de gradul de dezvoltare economică,
fie de structura mijloacelor de comunicare, timpul
Războiului rece, codul austriac recomanda foarte multă
prudenţă în relatările despre ţările cu regim politic totalitar,
pentru a proteja persoanele care trăiau acolo. în ţările
scandinave se ţine cont foarte mult de drepturi omului: în
afara excepţiilor justificate prin interesul general, trebuie să
se evite menţionarea sinuciderilor, nu se publice fotografiile
persoanelor fără să fie identificate în legendă, ba chiar să nu
se dezvăluie numele acuzaţilor înainte ca tribunalul să fi
decis în privinţa cazului respectiv. Ţările anglo-saxone fiind
puritane, există acolo o fascinaţie pentru sexualitate, şi în
Statele Unite există chiar coduri care interzic menţionarea
tampoanelor periodice.
În Japonia, tradiţia confucianistă cere armonia socială,
respectul faţă de ierarhii şi în special faţă de bătrâni,
loialitatea faţă de grup. Jurnalismul este mult mai puţin
agresiv, mai puţin iconoclast decât în Statele Unite.
Anumite clauze (accesul publicului la mijloacele de
comunicare în masă, apărarea drepturilor omului,
multiculturalismul, lupta pentru pace sau împotriva
colonialismului) caracterizau codurile „socialiste" drept pură
propagandă, astfel încât, pe vremuri, anumitor texte
patronate de UNESCO li s-a reproşat că cedează prea des
lumii a treia şi imperiului sovietic. Aceasta nu este un motiv
pentru a le înlătura în întregime: unele sunt excelente.
În ţările musulmane, etica este intim legată de religie,
in rândul anumitor elite ea este influenţată de „moder-
nismul" occidental, însă multe dintre regimuri sunt auto-
ritare, deci ostile libertăţii presei şi, ca atare, în afara
deontologiei. Dacă există un cod, el este oficial.
Reguli specifice Lumii a Treia. Există regiuni unde
se pun probleme pe care democraţiile (aproape)
industrializate nu le mai cunosc şi unde „deontologia" presei
constă de obicei într-o reglementare oficială. Găsim aici o
puternică preocupare pentru apărarea naţiunii. Jurnalismul
trebuie să nu atenteze la instituţii; să respecte Statul şi pe
agenţii săi; să nu pună în pericol securitatea ţării1
provocând, de exemplu, dezorganizarea în cadrul forţelor
armate. Codurile solicită renaşterea sentimentului naţional,
să nu fie încurajate conflictele între comunităţile etnice sau
religioase, să se lupte împotriva fanatismului şi
tribalismului. De fapt, în etica reală, în Nigeria de exemplu,
tribalismul este central: este judecat drept bun şi just ceea ce
serveşte grupul tău etnic. La fel se procedează pentru caste
în India2. Codurile recomandă să fii prudent în reportajul
privind evenimentele (morţi, mişcări sociale etc.) care ar
putea declanşa emulaţii. Această grijă pentru apărarea
armoniei sociale nu se bucură de unanimitate; pentru unii nu
este vorba decât despre consemnarea unei ordini sociale
injuste, despre un regim politic opresiv şi despre o viziune
anacronică asupra lumii. Mijloacele de comunicare în masă
trebuie să mobilizeze energiile în vederea dezvoltării; să
servească în mod activ interesele şi obiectivele naţionale,
educarea maselor, justiţia socială şi progresul economic.
Viaţa culturală trebuie să fie decolonizată. Media nu trebuie
să fie dependente în nici un fel de un capital străin.
Jurnalismul nu trebuie să accepte nici o subvenţie.
4. În funcţie de categoria profesioniştilor
Multe reguli se aplică şi jurnaliştilor, şi patronilor.
Redactorii-şefi sunt întotdeauna jurnalişti şi reprezentanţi ai
conducerii. în organele de presă mici, proprietarul poate fi
principalul redactor. Există ţări unde ambele categorii au
semnat codul, ca în Suedia. Tuturor li se cere să nu
deformeze informaţia din motive personale (ambiţii,
vendetta), caracteriale (slăbiciune în faţa presiunilor), ideo-
logice sau financiare.
Reguli doar pentru patroni (şi agenţii lor). În
coduri se pune destul de puţin problema obligaţiilor
„mijloacelor de comunicare". Aceasta din cel puţin două
motive: în primul rând, legea le impune deseori; apoi, multe
coduri au fost elaborate de grupuri de jurnalişti pentru
membrii lor. Atenţia pe care o acordă patronii din presă
deontologiei variază în funcţie de ţară: foarte scăzută în
Statele Unite şi puternică în ţările nordice. Este totuşi util ca
ei să dea exemplu şi este necesar ca ei să le permită
salariaţilor lor să îi urmeze.
În primul rând acordându-le remuneraţii care le
menţin demnitatea şi onoarea: în India, în Rusia, în America
Latină, mulţi jurnalişti nu pot supravieţui doar cu salariile
lor. Dar, pe de altă parte, ei nu trebuie să împlinească sarcini
care ar risca să ştirbească reputaţia profesiunii.
Managerul unui mijloc de comunicare în masă trebuie
să separe strict interesele sale jurnalistice de cele
comerciale. El nu trebuie să omită anumite informaţii, nici
să dea altora o importanţă indusă de un scop politic,
publicitar sau demagogic, ori pentru a apăra interesele
grupului propriu sau al mediilor de afaceri în general. Mai
precis, el nu trebuie să insereze din oficiu toate
comunicatele de presă sau o reclamă oarecare, nici să
promită ofertanţilor de publicitate că le oferă suprafaţă
redacţională: şi cu atât mai puţin să facă o prezentare unui
eveniment sau unei asociaţii în schimbul cumpărării
anticipate a unui număr de exemplare din acel jurnal. In
sfârşit, el trebuie să se simtă responsabil de conţinuturile
publicităţii în ceea ce priveşte bunul gust, exacţi taica şi
calitatea de a fi nevătămătoare.
Reguli numai pentru jurnalişti. Conform multor
coduri, ei trebuie să rămână neutri; între altele, nu trebuie să
participe la manifestaţii sau să semneze petiţii, înainte de
toate, profesionistul trebuie să rămână cu scrupulozitate
onest: să evite orice „conflict de interese" neacceptând
favoruri morale sau materiale, cadouri, bonificaţii, servicii,
călătorii, intrări gratuite la spectacole, funcţii de sprijin
(conferinţe, animarea colocviilor). El nu trebuie deloc să
primească bani sub formă de premii atribuite de către
instituţii nejurnalistice. într-un sens mai general, el nu
trebuie să-şi utilizeze calitatea de jurnalist pentru a obţine un
avantaj personal oarecare, cum ar fi cazul în care face
publicitate clandestină. A fortiori, aşa cum precizează unele
coduri, să nu-şi vândă pana', să nu se preteze la şantaj sau la
estorcare de fonduri.
Cazul jurnaliştilor din domeniul financiar este
particular. Ei nu trebuie să utilizeze în profitul lor informaţii
financiare primite în cursul activităţii lor, înainte ca ele să
fie publicate. Nici să încerce, în interesul lor personal, să
facă să crească sa să scadă cursul la bursă prin articolele lor.
Multe mijloace de comunicare le impun acestor jurnalişti să
semnaleze conducerii toate interesele lor financiare.
Profesionistul nu trebuie să provoace nici măcar
bănuiala că ar putea fi corupt: este foarte regretabil că la
sfârşitul secolului XX un preşedinte de patronat poate să
creadă că „în ceea ce-i priveşte pe jurnalişti, merge fie cu
mici atenţii, fie cu plicuri".
5. In funcţie de responsabilitatea specifică
Nu se poate spune pur şi simplu „responsabil": există
doar responsabilitate faţă de cin«Va. Un profesionist din
mass-media este responsabil în primul rând faţă de el însuşi.
El nu trebuie să-şi trădeze convingerile, trebuie să refuze să
execute o sarcină contrară deontologiei. El este responsabil,
de asemenea, faţă de cel care 1-a angajat: nu trebuie, de
exemplu, să dezvăluie nimic din afacerile interne ale firmei;
trebuie să respecte legea şi să nu atragă oprobriul asupra
organului de presă pentru care lucrează. Nici viaţa sa
privată, nici angajamentele politice, nici foarte înalta
remunerare a prestaţiilor exterioare nu trebuie să nască
suspiciunea unui conflict de interese. Şi mai puţin să
muncească pentru alţii tară autorizaţie, mai ales pentru
concurenţă, fără a mai pomeni de înşelăciunea în ceea ce
priveşte un curriculum vitae sau o notă de plată. însă
jurnalistul este, înainte de toate, responsabil faţă de patru
grupuri:
Faţă de colegii săi. El nu trebuie să-şi discrediteze în
nici un fel profesiunea. El trebuie să lupte pentru drepturile
jurnaliştilor, împotriva oricărei cenzuri şi pentru accesul la
informaţie oficială sau privată. Trebuie să fraternizeze cu
ceilalţi jurnalişti; să nu le provoace prejudicii în scopuri
egoiste; să nu se ofere să lucreze pentru un salariu inferior;
să nu-şi însuşească ideile, datele sau produsele aparţinând
altora. El trebuie să-şi ajute colegii aflaţi în dificultate, în
special pe corespondenţii străini.
Faţă de surse. Jurnalistul trebuie să respecte datele de
publicare fixate pentru comunicatele distribuite dinainte
(embargourile). Trebuie să vegheze la exactitatea oricărui
cuvânt utilizat (mai ales dacă îl plasează între ghilimele), să
nu deformeze un cuvânt citîndu-1 în afara contextului, nici
să deformeze un lung expozeu rezumîndu-1. Nu trebuie să
publice o informaţie care i-a fost dată cu condiţia ca ea să nu
fie făcută publică cu atribuire, nici să dezvăluie o sursă
căreia i-a fost promis anonimatul, cu excepţia cazului în
care, interesul public o cere. In schimb, el trebuie să-şi
exercite spiritul critic faţă de informatorii săi, să nu se lase
manipulat sau intoxicat, să se îndoiască de informaţiile
persoanelor aflate în stare de şoc sau slabe de înger.
Faţă de persoanele controversate. Jurnalistul nu
trebuie să lanseze acuzaţii, chiar fondate, dacă ele nu
servesc binelui public. Dacă acuză sau critică o persoană, el
trebuie să-i dea acesteia ocazia să-şi exprime punct propriu
de vedere. El nu trebuie să mai dezvăluie caracteristică
oarecare (sex, nume, naţionalitate, religie, grup etnic, castă,
limbă, opţiune politică, loc de muncă, domiciliu, preferinţă
sexuală, handicap fizic sau mental) dacă această trăsătură nu
este pertinentă. Şi mai puţin are voie să se servească de
aceasta pentru a discredita persoana respectivă. Nu trebuie
să utilizeze expresii în mod inutil peiorative, să nu întineze
prin insinuare. în principiu, chiar dacă interesul general este
în joc, dreptul de a informa nu trebuie să fie niciodată
utilizat în scopul de a prejudicia persoane sau grupuri din
punct de vedere fizic, moral, intelectual, cultural sau econo-
mic. De exemplu, o prezentare în imagini a accidentelor sau
crimelor oribile riscă să rănească pe apropiaţii victimelor.
Faţă de utilizatori. În orice caz, profesionistul nu
trebuie să cauzeze prejudicii beneficiarilor. Fie utilizând
metode „subliminale" pentru a face să treacă un mesaj
audio-vizual, fie publicând reportaje senzaţionale despre
descoperiri medicale sau farmaceutice susceptibile să creeze
temeri sau speranţe nejustificate.
Mijloacele de comunicare au, de asemenea, îndatoriri
faţă de comunitatea pe care o deservesc: să nu şocheze
conştiinţa morală a publicului; să-i descopere nevoile1, să
deservească toate grupurile. Dincolo de acestea, mijloacele
de comunicare au îndatoriri faţă de societatea în întregul său
(pe lângă respectarea legilor): să nu satisfacă curiozitatea
publicului în loc să-i servească interesele; să nu publice
nimic care atentează la instituţia familiei; să nu facă elogiul
legii junglei; să lupte împotriva nedreptăţilor şi să vorbească
în numele celor neprivilegiaţi; să stimuleze cooperarea între
popoare; să nu speculeze frica; să nu cultive imoralitatea,
indecenţa sau vulgaritatea; să nu încurajeze instinctele
josnice; să nu glorifice războiul, violenţa, crima.
6. în funcţie de stadiul operaţiunilor
Obţinerea informaţiei. Prima regulă, evidentă: să nu
inventeze informaţia. Jurnalistul nu trebuie să utilizeze
mijloace necinstite pentru a obţine o informaţie sau o
fotografie, cum ar fi disimularea propriei identităţi, intrarea
pe o proprietate privată, înregistrarea unei conversaţii pe
ascuns, furtul de documente - în afară de cazul în care
interesul public o justifică şi în care nu există alt mijloc - şi
are ca sarcină de a le semnala în relatarea sa.
Cele 25 de articole publicate de „Chicago Sun Times"
în 1977, după ce ziarul a deschis un bar fals, „Le Mirage", în
scopul de a dezvălui corupţia diverselor servicii municipale,
au dus la un număr mare de concedieri şi nu au obţinut
premiul Pulitzer deoarece existase incitarea la comiterea
unui delict.
Nu trebuie să se plătească informaţia martorilor
oculari sau criminalilor. Nici să se utilizeze mijloace
coercitive (minciună, hărţuire, ameninţare, şantaj). Nu
trebuie intervievaţi copii în chestiuni care îi privesc. Nici
să se violeze viaţa privată a oamenilor, mai ales a celor
modeşti, atunci când o nenorocire îi loveşte. Să nu se
abuzeze de naivitatea oamenilor puţin obişnuiţi cu mass-
media; să nu fie ridiculizaţi. Intervievatul să fie prevenit de
utilizarea ulterioară a declaraţiilor lui şi să nu fie informat
despre întrebări dinainte.
Selecţia. Nu trebuie publicată o ipoteză ca şi cum ar fi
vorba despre un fapt confirmat; nici o ştire, chiar adevărată,
dacă ea nu are utilitate socială şi poate să aducă prejudicii
persoanelor implicate. Trebuie înlăturate zvonurile,
informaţiile neverificate, comunicatele ataşaţilor de presă
sau să fie marcate ca atare. Să se evite „micro-sondajele" şi
alte documente iară valoare.
Nu trebuie omisă o informaţie (fapte sau cuvinte) prin
tergiversări (necesitatea cercetării, a prelucrării) sau din
laşitate (sursă neoficială, mijloacele de comunicare
prestigioase nu au vorbit despre subiectul în cauză). Nici sub
presiuni interne (ale serviciului comercial, de exemplu) sau
externe (ale ofertanţilor de publicitate sau ale sursei), directe
sau indirecte.
Trebuie să se selecteze informaţiile în funcţie de
importanţa lor, de utilitatea lor pentru public, şi nu de
curiozitatea unei mase subeducate, de dorinţa sa de
divertisment, de voyeur-ismul său. Să nu se ofere prea mult
spaţiu informaţiilor atrăgătoare (sex, crimă) sau susceptibile
de a demoraliza populaţia.
Tratare / prezentare. Trebuie să se distingă bine între
publicitar şi redacţional. Şi să nu se amestece faptele şi
comentariile: însă, odată făcută această separare, orice
mediu de comunicare are dreptul de a fi partizan, dacă
doreşte, cu condiţia de a nu deforma informaţia. în scopul de
a furniza o informaţie completă şi comprehensibilă trebuie
să se pună actualitatea în context, să se ofere analize,
comentarii, opinii; să fie sigur că acestea corespund faptelor
şi să fie etichetate în mod clar. Trebuie să se prezinte mai
multe puncte de vedere asupra oricărei afaceri controversate.
Să se creeze pagini, emisiuni unde sunt dezbătute aceste
probleme importante.
Trebuie să se verifice cu minuţiozitate datele, căci o
corectare nu poate niciodată să şteargă prejudiciul adus. Să
se indice sursele, dacă nu, să se precizeze de ce este
imposibil acest lucru. Să se semnaleze dacă este vorba de
informaţii nesigure, de fotografii trucate. Să se pună titluri şi
să se compună rezumate care corespund conţinutului
articolelor. Să nu se altereze sensul scrisorilor primite de la
cititori, prescurtându-le; dacă se fac tăieturi, să fie
semnalate. Să fie atenţi ca să nu existe riscul ca fotografiile
să fie greşit interpretate; să nu se manipuleze fotografiile sau
benzile audio, într-o manieră care să distorsioneze mesajul.
Să nu se dea unei ştiri o importanţă indusă, să nu fie
senzaţionalizată (limbaj excesiv, fotografii spectaculoase),
mai ales dacă este vorba de acte de violenţă. Să se evite
descrierile în mod inutil şocante, în special cele ale
execuţiilor, ale accidentelor şi ale actelor de cruzime,
traumatizante pentru tineri.
După publicare. În Franţa şi în ţările latine este
acordat un drept la replică prin lege. în ţările anglo-saxone o
asemenea obligaţie provoacă scandal, însă codurile
americane recomandă deseori să se acorde în mod voluntar
acest drept. Dacă există o plângere, trebuie să se lanseze
repede o anchetă şi, în cazul eşecului, să se publice erata şi
scuzele. Dincolo de aceasta, mijloacele de comunicare
trebuie să-şi recunoască erorile rapid, clar, vizibil1.
În timpul războiului din Golf, cea mai mare parte a
cifrelor date erau false (exemplu: 547.000 de soldaţi irakieni
în loc de 183.000; distrugerea cu rachete Patriot a unui Scud
din zece, şi nu a majorităţii). Foarte puţine cotidiane sau
jurnale televizate au recunoscut aceste greşeli şi şi-au cerut
scuze.
II. Codurile mijloacelor de comunicare destinate
divertismentului
Cei mai mulţi beneficiari cer de la cea mai mare parte
a mijloacelor de comunicare, în primul rând, divertisment.
Este deci normal ca unele dintre principalele reproşuri
adresate acestora să vizeze divertismentul. Sunt acuzate că
acţionează ca un drog, excitant sau anestezic, şi că
manipulează astfel masele în beneficiul celor puternici.
Jurnalism şi divertisment. Distincţia dintre cele
două, care este necesară, nu este absolută. Necesităţile
financiare duc la coruperea informaţiei de către show
business. In Franţa, confuzia creşte prin aceea că un acelaşi
individ poate activa în ambele domenii, ca jurnalist şi ca
animator.
Bineînţeles, există adesea juxtapuneri: multe dintre
laptele diverse formează divertisment şi sunt numeroase
filmele sau serialele din care se pot extrage informaţii.
Deontologia nu poate fi identică în cele două sectoare. De
exemplu, inexactităţi, dialoguri inventate, amestec de
personaje şi de evenimente reale şi fictive, apărarea unei
teze: toate acestea sunt acceptabile într-o dramă istorică şi
intolerabile într-o informare asupra actualităţii, în realitate,
unele greşeli denunţate în codurile jurnalistice sunt
rezultatul confuziei dintre informaţii (utile, importante) şi
divertisment, comic sau angoasant.
Nu există coduri făcute de către „saltimbanci". Ne
poate mira faptul acesta căci celor care se ocupă de
publicitate sau ataşaţilor de presă li s-a dat unul - fără a mai
pomeni de farmacişti sau arhitecţi. Cauzele? Fără îndoială,
profesioniştii şi producţiile sunt prea diverse. Cum s-ar
putea concepe aceleaşi reguli (altele decât vagele
îndemnuri) pentru mijloacele de comunicare adresate
marelui public şi pentru cele specializate (France 2 şi un
canal cu transmisie prin cablu; RTL şi un săptămânal
erotic)? Din acest motiv, un mare număr de coduri a fost pus
la punct de către cei care angajează saltimbanci, fie că
acestea au fost mai mult sau mai puţin acceptate.
în sectorul divertismentului, deontologia nu este în
totalitate diferită: se regăsesc prescripţii asemănătoare
referitoare la rasism, de exemplu, şi la violenţa excesivă sau
gratuită. Dincolo de aceasta, există un anumit consens: se
regăsesc reguli asemănătoare în legile anumitor ţări, în
„caietele de sarcini" din Franţa, în tradiţia BBC-ului din
Marea Britanic Sunt condamnate trucarea jocurilor,
senzaţionalul morbid şi obscenitatea, incitarea la alcoolism
etc.
Totuşi, deontologia se inspiră şi din valorile proprii
culturii înconjurătoare. Se percep diferenţele comparând
codurile sau uzanţele; în special în reacţia anumitor ţări faţă
de cultura de masă occidentală, mai ales americană, în
Arabia Saudită, există puţine seriale hollywoodiene care să
nu fie considerate „pornografice": televiziunea locală arată
rar ceva mai mult decât mâinile femeilor.
Codurile americane. în Statele Unite, unde regle-
mentarea oficială a fost întotdeauna mai puţin strictă decât
în Europa, codurile puse la punct de către mijloacele de
comunicare de divertisment evocă adesea probleme care, în
alte părţi, sunt rezolvate prin lege: un timp maxim acordat
publicităţii pe oră, reclamele pentru alcool şi pentru
medicamente sunt interzise, la fel şi cele pentru focurile de
artificii (NAB), astrologie, pariuri, nu se fac promisiuni
amăgitoare, nici reclame în care apar pretinşi medici.
Ceea ce rezultă este un rezumat al mai multor coduri
americane, vechi şi chiar arhaice. Mai întâi celebrul cod
Hays, care s-a impus la Hollywood între anii '30 şi '60 sub
presiunea grupurilor catolice şi protestante conservatoare. El
a fost unul dintre rarele coduri precise şi respectate căci
prevedea sancţiuni reale'. Al doilea este codul manierelor,
aparţinând NAB, care a fost adoptat în 1929, apoi amendat,
iar în 1982 declarat prin justiţie ca fiind contrar legilor
antitrust şi în final înlocuit cu o Declaraţie de principii, în
1990. El a inspirat codurile particulare ale networks-urilor
sau ale numeroaselor posturi, şi mai ales uzanţele industriei
audiovizuale. A treia sursă utilizată este un cod intern al
CBS, o mare reţea de radioteleviziune.
Codul de la Hollywood stipula în introducere că
cinematograful „putea fi direct responsabil de progresul
spiritual şi moral, de formele mai elevate ale vieţii sociale şi
de o gândire mai corectă". El explica, pe de altă parte, că
„un divertisment de bună calitate arată nivelul întregii
naţiuni" şi reamintea că cea de-a şaptea artă, spre deosebire
de altele (în special cartea sau teatrul), se adresează tuturor
categoriilor de populaţie, tineri şi bătrâni, orăşeni şi săteni,
educaţi şi inculţi.
Codul radioteleviziunii americane. Codul NAB
stipulează că este în interesul televiziunii să inoveze, să
stimuleze creativitatea, să trateze marile probleme morale şi
sociale. Ea trebuie nu doar să reflecte ordinea stabilită, ci să
arate dinamica schimbării. în consecinţă, ea trebuie să
prezinte o gamă largă de emisiuni, în special culturale şi
educative. Staţiile de radio şi televiziune au o
responsabilitate deosebită faţă de copii.
Divertismentul mediatic trebuie să promoveze demni-
tatea şi fraternitatea dintre oameni, valoarea vieţii umane,
respectarea drepturilor şi sensibilităţilor diverse. El trebuie
să propovăduiască uzanţele oricărei societăţi civilizate. El
trebuie să evite toţi termenii care incită la dispreţ faţă de
rasă, religie, naţionalitate, handicap, cu excepţia cazului în
care condamnă utilizarea acestora. El nu trebuie nici să
atace, nici să ridiculizeze religiile şi Bisericile. Nu trebuie să
stimuleze instinctele de joasă speţă. Nici credulitatea: să nu
incite la a crede în previziuni sau în astrologie, în cadrul
unei emisiuni care acceptă publicitate pentru acestea'.
Televiziunea trebuie să ţină cont de faptul că ea
pătrunde în locuinţe şi că publicul său este familial:
vulgaritatea, grosolănia sunt de condamnat. Nu se va
prezenta o ficţiune ca şi cum ar fi vorba de evenimente
autentice . Se vor condamna provocarea ororii în mod
nejustificat, descrierea detaliată a violenţelor, a crimelor, a
torturilor, a durerilor intense (în special când le suferă
animalele), a oricărui fenomen supranatural susceptibil să
înfricoşeze.
Televiziunea trebuie să se informeze asupra nevoilor şi
dorinţelor comunităţii pentru a o servi mai bine. Ea trebuie
să ia în calcul nevoile copiilor (educaţie, cultură, morală), să
ajute la dezvoltarea personalităţii lor. Trebuie să suscite
respectul pentru comportamentele onorabile, pentru
căsătorie, cămin, părinţi; pentru instituţiile ţării. Ea nu
trebuie să incite la utilizarea drogurilor (înţelegând prin
aceasta şi ţigările). Ea nu va prezenta sinuciderea ca pe o
soluţie. Activităţile sexuale trebuie să fie evocate cu reţinere
şi doar dacă derularea naraţiunii o cer. Hainele purtate,
gesturile actorilor, unghiurile de filmare nu trebuie să fie
susceptibile de a şoca decenţa'. Fără nuditate, chiar
îmbrăcămintea sumară. Perversiunile sexuale nu trebuie să
fie evocate. Orice obscenitate este interzisă, la fel ca şi orice
expresie vulgară sau blasfematorie.
Televiziunea nu trebuie să incite la jocuri pe bani, prin
emisiuni sau prin publicitate. Din jocurile pe care le
organizează trebuie să fie înlăturat orice trucaj vizând să
facă câştigătoare o persoană în detrimentul alteia. Nu se va
ridiculiza legea. Nu se va prezenta sub o lumină care să
trezească simpatie rapacitatea, egoismul sau cruzimea. Nu
se va înfăţişa crima ca fiind eficace, justificată sau rentabilă.
Nu se va abuza de utilizarea armelor de foc. Metodele
criminalilor nu vor fi explicate.
III. Interpretarea şi aplicarea codurilor
Acestea sunt cele două probleme de rezolvat după ce
un cod a fost adoptat. Regulile sale sunt întotdeauna vagi,
niciodată absolute. Deontologia se găseşte la două niveluri:
fundamental şi cotidian. Rolul mijloacelor de comunicare în
societate trebuie inculcat, discutat, integrat in timp
îndelungat. în fiecare zi există mii de mici decizii pe care
reporterii sau redactorul-şef trebuie să le ia rapid. Nici un
cod nu poate prevedea toate cazurile. Trebuie adesea să se
facă apel la bunul simţ sau la un „simţ moral" născut din
reflecţie. Nici unul, nici celălalt de altfel nu poate scăpa
tradiţiei politico-religioase a ţării, uneori milenare, ca
tribalismul în Africa neagră sau feudalismul în China.
Când în Statele Unite, iscând o controversă gravă, se
discută dacă numele victimelor violului trebuie să fie citate,
o soluţie simplă ar fi să se ceară avizul persoanei în cauză.
Este mai dificil uneori să se distingă între a lăuda farmecele
unui târguşor şi a-i ascunde tarele; între însoţirea unei
echipe sportive într-un autobuz închiriat şi acceptarea unei
invitaţii în Bahamas din partea unui fabricant de
încălţăminte sport; între a denunţa construirea unui nou
centru pentru congrese şi supunerea faţă de editorul care
este asociat la construirea acestuia; între a respecta uzanţele
propriului public şi a apăra segregarea rasială.
Deoarece sunt utile, codurile cer deci un complement:
formarea deontologică a jurnaliştilor. Tinerii au nevoie ca să
le fie trezită conştiinţa, apoi să fie antrenaţi în rezolvarea
problemelor cotidiene. Apoi, trebuie să experimenteze pe
teren pentru a interpreta codurile şi a le adapta unei situaţii.
Codul ajută la luarea deciziilor în caz de urgenţă, bazându-
se pe o înţelepciune colectivă, rezultat al unor lungi
dezbateri. însă este posibil ca un profesionist să ajungă la o
decizie opusă celei luate de un coleg, la fel de „responsabil"
ca şi el.
Astfel, atunci când într-un mic oraş american o fetiţă a
fost înspăimântător de desfigurată în urma unui incendiu şi
urma să se supună unor tratamente îndelungate, un ziar a
publicat fotografia sa, altul nu. Unul a judecat că lumea
trebuie să se obişnuiască cu această privelişte pentru ca
puştoaica să se reintegreze în comunitate. Altul a preferat să
nu-şi îngrozească cititorii.
Astfel jurnalistul sau mai degrabă redactorul-şef
trebuie să aleagă, Iară prejudecăţi ideologice, cu riscul de a-
şi atrage antipatia unei părţi a publicului.
Pentru texte ale diverselor coduri, a se consulta
lucrările următoare:
CFPJ, Les droits et Ies devoirs du journaliste: textes
essentiels, Paris, CFPJ, 1992
Cooper Thomas W. (dir.), Comnmnication Ethics and
Global Change, New York, Longman, 1989
Geyer Francois, Les codes deontologiques de la presse
internaţionale, Paris, FU şi UNESCO, 1975 [policopiată]
International Press Institute, Press Councils and Press
Codes, Zurich, IPI, ediţia a IV-a, 1976
Junsela Pauli, Journalistic Codes of Ethics in the
CSCE Countries, Universitatea din Tampere (Finlanda),
Facultatea de jurnalism, 1991
Pentru a citi codurile europene pe Internet, utilizaţi un
server al Universităţii din Tampere:
http: //www.uta.fi/ethicnet/
OMISIUNILE
Codurile condamnă multe şi prescriu puţine; iară
îndoială pentru că este cel mai uşor să se pună de acord
asupra greşelilor ce trebuie evitate decât asupra virtuţilor ce
trebuie practicate. însă o morală negativă nu este suficientă.
în acest capitol sunt prezentate comportamente de dorit1,
care sunt rar recomandate în coduri. Ele sunt inspirate de
criticile multiple care sub diverse forme, profesionale şi
universitare, au fost adresate mijloacelor de comunicare de-a
lungul timpului.
A te cunoaşte şi a-ţi cunoaşte domeniul. Jurnalistul
trebuie să fie conştient de ceea ce este şi de ceea ce nu este:
bărbat / femeie, alb / negru, tânăr / bătrân etc. Multe dintre
greşelile comise vin din ceea ce se ignoră din propria natură
şi propriile limite. Deontologia, într-o anumită măsură, ar
putea să se reducă la o conştientizare.
Codurile uită să stigmatizeze jurnalistul care se mulţu-
meşte să se inspire din „dosarul de presă" furnizat de un
serviciu de relaţii publice. Ele nu-i recomandă să-şi lucreze
subiectul (reportaj sau interviu) dinainte, să consulte
arhivele (bănci de date) şi să ia avizul experţilor.
Fără a mai vorbi despre pregătirea pentru situaţiile
dificile ca actele teroriste. Terorismul nu ar exista fără
mijloacele de comunicare: el vizează să facă din ele
amplificatorii pentru propaganda micilor grupuri. Trebuie să
apeleze la cenzură (black-out, în original, n.t.) în ceea ce le
priveşte sau să se plieze cerinţelor? In nici un caz nu se pune
problema improvizării: trebuie citite studiile, dezbaterile
consacrate acestei probleme.
Este necesar pentru jurnalist, să posede cunoştinţe
generale solide şi o specialitate: Comisia Hutchins a făcut
referitor la aceasta o recomandare majoră. Incompetenţa ia
forme diverse: introducerea termenilor fără a-i defini,
utilizarea statisticilor de-a curmezişul, simplificarea
problemelor complexe, prezentarea ipotezelor ca fapte
verificate, generalizarea plecând de la câteva exemple,
tragerea concluziilor nejustificate. Puţine coduri recomandă
însuşirea unor cunoştinţe în domenii ca ştiinţa sau dreptul,
învăţământul sau industria, şi chiar limbile străine, pentru
corespondenţi din străinătate. Se regretă uneori
necunoaşterea pe care ar avea-o jurnalistul din domeniul
economic, însă lacunele lor pot fi foarte diferite: de
exemplu, politice când este vorba de alegeri în Statele Unite,
culturale şi militare, în timpul războiului din Golf.
Acum câţiva ani, mijloacele de comunicare au oferit
informaţii înnebunitoare despre o epidemie de ciumă în
India - evocând ciuma neagră din Evul Mediu (25 de
milioane de morţi în secolul al XlV-lea) şi uitând să
precizeze că: 1. ciuma este endemică în India şi 2. ea este
uşor de învins în epoca noastră. Fuseseră mai puţin de 100
de morţi. Alt exemplu curent: abordarea instituţiilor
europene. în 1992, jurnaliştii au acuzat Comisia Europeană
(pe care o credeau suverană) de interzicerea exporturilor de
brânză din lapte crud (parte infimă din producţia franceză)
atunci când de fapt ea anulase legislaţiile străine care blocau
importul acesteia.
În sfârşit, codurile omit să precizeze ca fiind
fundamental pentru jurnalişti să-şi stăpânească propria
limbă şi să-şi cunoască propria cultură - ceea ce nu este
totdeauna cazul în Franţa, chiar în presa scrisă de calitate.
Tradiţie, conservatorism, rutină. Uzanţele şi obi-
ceiurile jurnalistice constituie un obstacol major în calea
deontologiei. Lenea, insensibilitatea birocratică, lipsa de
imaginaţie generează rutina: se acoperă aceleaşi sectoare; se
urmăresc aceleaşi fenomene; se publică doar comunicatele;
se consultă aşa-zişi specialişti. Se apelează puţin la surse
excelente, dar obscure: reviste specializate, experţi discreţi.
Se practică „jurnalismul de turmă": un subiect nu este
considerat demn de abordat decât dacă este tratat de o mare
agenţie sau de principalul cotidian. Atunci, chiar dacă nu
este nici nou, nici important, timp de o zi, o săptămână sau
mai mult nu se vorbeşte decât de asta1, se uită sau se
neglijează mult alte subiecte mai grave.
De mulţi ani toate mijloacele de comunicare acordă un
spaţiu excepţional subiectului SIDA - prin emisiuni şi
numere speciale. Nici unul sau puţine articole şi emisiuni se
fac, în schimb, despre principalele cauze (directe şi
indirecte) ale morţii în Franţa: alcoolismul şi tutunul. Dacă
SIDA ar fi ucis 100.000 de persoane pe an, oare ce s-ar fi
transmis prin mijloacele de comunicare? Acesta este
numărul de decese cauzat de alcool şi tutun. Dar dacă 500
de milioane de oameni erau sero-pozitivi? Acesta este
numărul de persoane afectate de paludism, care ucide în
Africa de trei ori mai mult decât SIDA. Fără a mai vorbi de
boala somnului1 şi de tuberculoză.
Gândire unică. Dacă mijloacele de comunicare nu
vehiculează decât punctele de vedere ale unui grup mic, fără
scrupule, avem de-a face cu o dictatură şi deci cu pericolul
extremismului: naziştii şi sovieticii l-au ilustrat în mod trist.
Chiar în democraţie, atunci când mijloacele de comunicare
sau privilegiază prea mult o ideologie', sau se fac în mod
excesiv campionii ordinii stabilite se ajunge la o criză.
Mijloacele de comunicare comerciale propovăduiesc
conservatorismul social şi liberalismul economic. Mijloacele
de comunicare publice se plasează de obicei în serviciul
guvernului.
în „cluburile presei" nipone, grupurile de jurnalişti
acreditaţi pe lângă cei aflaţi în vârful piramidei se consultă
înainte, pentru a nu pune întrebări incomode şi pentru a face
apoi cu toţii acelaşi rezumat: o regretabilă consecinţă a
tradiţiei confuciene. Într-un alt spaţiu, în Statele Unite în
anii '50, mijloacele de comunicare propovăduiau
conformismul unei majorităţi albe conservatoare. Grupurile
excluse s-au revoltat în deceniul următor, uneori brutal:
negrii, studenţii, hispanicii, amerindienii, consumatorii,
femeile, ecologiştii, homosexualii, handicapaţii etc.
Teama de noutate. Un rol al mijloacelor de comu-
nicare este, de asemenea, acela de a stimula schimbarea,
creativitatea, introducând noţiuni, obiceiuri sau produse noi.
Or, acestea se tem în general de ideile noi, non-conformiste
sau extreme. Crescânda lor comercializare nu a făcut decât
să le accentueze tendinţa de a propaga o cultură majoritară,
fadă şi intolerantă. Mijloacele de comunicare nu cenzurează,
ci ocultează. Se aud rar voci excentrice capabile să furnizeze
date, puncte de vedere diferite de normă. In anii '60, era
dezolant să vezi editorii americani, atât de înclinaţi de obicei
să invoce libertatea presei, care se înflăcărau în legătură cu
reprimarea ziarelor tinerilor contestatari. Regula „corectitu-
dinii politice / sociale"' este mult mai veche decât s-ar crede.
în microcosmosul jurnalistic, nu se ridică destul pro-
blema tradiţiei2. Astfel, se continuă venerarea scoop3-ului şi
a reportajului în direct, chiar şi atunci când multe erori şi
bavuri rezultă din cauza grabei. Mai pe larg, se deosebesc
mai mult de o duzină de obiceiuri regretabile de care
codurile se preocupă puţin. Unele se referă la selecţia
informaţiei, altele la prezentarea sa. Dincolo de aceasta este
vorba despre rolurile pe care mijloacele de comunicare
trebuie să le joace mai pregnant în societate.
I. Selecţia
Stabilindu-şi politica de informare, conducătorii
mijloacelor de comunicare ar trebui să se ocupe nu atît de
patronii lor, de ofertanţi de publicitate şi de sursele lor de
informare, ci de clienţii lor, de toţi, indivizi sau grupuri, cei
a căror soartă poate fi afectată. Acest lucru nu ar fi apărut în
coduri dacă nu se constata, în afara sectorului mass-media, o
rentabilitate ridicată a firmelor care au această preocupare.
în mod tradiţional, mijloacele de comunicare prezintă
fapte diverse şi informaţii politice care, într-o mare măsură,
le sunt furnizate prin canalele oficiale. Ele evocă afacerile
care evidenţiază consensul sau opoziţiile cunoscute (stânga /
dreapta de exemplu) şi îi trec cu vederea pe marginalizaţi,
sau îi ridiculizează: aceasta s-a remarcat în timpul renaşterii
mişcării feministe, în anii '60 şi '70. Mijloacele de
comunicare trebuiau să ofere o panoramă completă a
actualităţii locale, naţionale şi mondiale, care de altfel
adesea constă mai degrabă în probleme de rezolvat decât în
acţiuni şi întâmplări.
Ocultările. Omisiunea este cel mai grav păcat al
mijloacelor de comunicare. Cauza poate să fie sau natura
mijloacelor de comunicare, sau lipsa resurselor, sau refuzul
proprietarilor de a face cheltuiala necesară. însă omisiunea
poate avea şi alte cauze. Anumite subiecte sunt puţin sau
prost tratate din cauza prejudecăţilor învechite şi a tabuurilor
patronilor mijloacelor de comunicare sau ale ofertanţilor de
publicitate (care dau puţină importanţă protecţiei
consumatorilor, de exemplu) sau ale oamenilor tineri şi
cultivaţi care populează sălile redacţiilor' ori ale celor din
categoria cea mai bogată a publicului sau ale majorităţii
populaţiei. Iată un eşantion din aceste unghiuri moarte de
vedere.
In Franţa, mijloacele de comunicare nu au întreprins o
anchetă referitoare la finanţarea campaniilor electorale din
anii '60 până în '80. Nici asupra gestiunii primarului de la
Nisa, sau a preşedintelui ARC. Nici despre corupţia din
sportul profesionist. Nici despre uimitoarele împrumuturi
ale Credit Lyonnais". Extrema-dreaptă a fost lăsată să
exploateze iritarea francezilor în faţa imigraţiei africane
crescânde. Infirmierele, camionagii, studenţii, chiar poliţiştii
au trebuit să coboare în stradă pentru ca presa să se
intereseze de plângerile lor.
Se vorbeşte undeva în Occident despre tratamentul
aplicat femeilor din cea mai mare parte a ţărilor musulmane
(în special despre excizie, practicată în Africa), despre
apartheid în altă parte decât în Africa de Sud? S-au delegat
trimişi speciali în Timor între 1975 şi 1995? S-a evocat
genocidul creştinilor şi animiştilor din Sudan? în Statele
Unite, pe parcursul celor patru ani în care khmerii roşii au
avut puterea în Cambodgia şi au omorât mai mult de 1
milion de locuitori, canalul ABC a consacrat acestei ţări 20
de minute, NBC 18 şi CBS 29.
în Japonia, tradiţia impunea să nu se vorbească despre
împărat, despre coreeni, despre masacrarea chinezilor în
timpul războiului, despre burakumin (intangibilii) sau
despre yakusa (mafioţii). Pentru un observator nipon aceste
interdicţii constituie „un cod deontologic neexprimat", însă
lucrurile sunt în schimbare o dată cu sfârşitul anilor '80.
Amestecul de informaţie şi divertisment. O carac-
teristică regretabilă a dezbaterii referitoare la deontologie
este omiterea divertismentului. Aceasta este cu atât mai
gravă cu cât graniţa între informaţie şi divertisment este
confuză în zilele noastre. Mijloacele de comunicare suferă
de o lipsă de ierarhizare: trebuie să delimiteze mai bine
ştirile distractive de cele importante' şi să le privilegieze pe
cele care pot afecta viaţa unui grup social, a societăţii unei
ţări, a umanităţii.
La 6 mai 1994, „International Herald Tribune" a
consacrat capul primei pagini câtorva lovituri de baston
aplicate unui tânăr vandal american. Or, în Statele Unite în
ziua de astăzi, 23.000 de persoane sunt asasinate în fiecare
an: în 2 ani au fost mai mulţi morţi decât în timpul a 8 ani de
război în Vietnam.
Bineînţeles, fiecare mijloc de comunicare trebuie să
ţină cont de audienţa sa: publicul de elită vrea date utile,
însă publicului popular îi plac „factoidele" distractive. Insă
multe mijloace de comunicare amestecă aceste două genuri,
fără ca să dea socoteală întotdeauna. Divertismentul
mediatic nu este deloc de dispreţuit. Insă el nu trebuie să
îndepărteze sau să vulgarizeze informaţia veritabilă şi să
ocupe un loc dominant.
Multe dintre reproşurile adresate mijloacelor de
informare (apel la emoţii, supradramatizarea activităţii sau
uneori publicarea ficţiunii pure) sunt rezultatul funcţiei de
divertisment a mijloacelor de comunicare - şi trebuie să fie
judecate după criterii diferite. Ele au devenit uzuale de la
inventarea imprimeriei; oamenii le judecă şi influenţa lor
este scăzută căci utilizatorii nu sunt imbecili.
Jurnaliştii admit cu greu că ei sunt într-un fel clovni
publici pentru simplul fapt că utilizatorii, „voyeuri ai
evenimentelor", tratează o mare parte a informaţiei ca pe un
divertisment pur. Şi prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă
doar devianţele sexuale ale unui candidat la preşedinţie sau
un divorţ la curtea Angliei - ci şi rezultatele sportive, o
inundaţie îndepărtată, un accident de avion sau un atac
asupra unei bănci - şi chiar anumite războaie, eu condiţia ca
acestea să fie cit mai îndepărtate.
Superficialitate şi simplism. Cea mai mare parte a
mijloacelor de comunicare nu iau în consideraţie
complexitatea realului. Acestea se cred obligate să acţioneze
repede şi să amuze, deci să simplifice. De unde abuzul de
stereotipuri, divizarea în buni şi răi, reducerea fenomenelor
la indivizi pitoreşti, a unui discurs la o frază. De asemenea,
mijloacele de comunicare oferă despre societate şi despre
lume imagini incomplete, adesea deformate, care pot genera
sentimente şi comportamente regretabile. Mijloacele de
comunicare prezintă deseori un absurd mozaic de mici
evenimente. Ele ar trebui „să explice (... ) mecanismele
lumii moderne şi să raporteze evenimentele cotidiene la
jocul forţelor profunde care determină destinul societăţii
(...), să deceleze semnele premergătoare schimbărilor
fundamentale în toate domeniile". Televiziunea, în
particular, pare să nu se intereseze de o ştire decât dacă ea
este acompaniată de imagini: este de la sine înţeles că pentru
a prezenta procesele, evoluţiile, dispunem rar de ilustraţii
facile.
Ar trebui să înceteze agitaţia frenetică a jurnaliştilor
care caută să fie primii mai degrabă decât să fie cei mai buni
- pe punctul uneori de a fabrica evenimentul. S-au observat
excesele din timpul războiului din Golf. După ce au umflat
în mod exagerat o problemă (uneori inexistentă)2, ei trebuie
să o abandoneze pentru a sări la alta. Puţine coduri cer
continuarea: altfel spus, atenţia faţă de urmările unui
eveniment despre care s-a vorbit.
Este foarte important pentru mijloacele de comunicare
să caute realitatea sub aparenţe. în diferite moduri. Codurile
nu subliniază necesitatea pentru jurnalist de a rectifica ceea
ce afirmă persoanele ale căror declaraţii le redă. Nici să
dezvăluie eforturile surselor de a-1 manipula, de a-şi plasa
sub masca informării publicitatea sau propaganda proprie.
Pe de altă parte, jurnalistul dă prea rar atenţie unui consens.
între 1945 şi 1990, de exemplu, numeroase incidente au
dovedit că Uniunea Sovietică nu era formidabila fortăreaţă
care se pretindea - însă mijloacele de comunicare au tăcut:
prea mulţi oameni puteau avea un interes în Războiul Rece.
Pentru mass-media există o altă modalitate de a dez-
vălui realitatea din spatele aparenţei: aceea de a căuta
existenţa fenomenelor grave, dar invizibile. Se pot
utiliza pentru aceasta metodele detectivului şi ale jude-
cătorului de instrucţie: acesta este jurnalismul de anchetă. în
Statele Unite, investigative journalism declanşează de obicei
acţiunea poliţiei şi deschiderea proceselor. Jurnalistul
trebuie, de asemenea, să utilizeze metodele ştiinţelor sociale,
să aplice puterea ordinatoarelor la analiza arhivelor sau a
anchetelor, cu scopul de scormoni sub suprafaţa actualităţii
pentru a identifica mişcări profunde, înainte ca ele să se
arate sub o formă uneori catastrofică2. Acest tip de
jurnalism s-ar putea intitula „de foraj".
Paharul pe jumătate gol. Dând crezare tradiţiei,
ştirea pozitivă nu este o ştire. Ce să credem atunci despre
sfârşitul războiului din 1945, despre descoperirea
penicilinei, despre debarcarea pe Lună sau despre căderea
zidului Berlinului? Mijloacele de comunicare pun accentul
cel mai des pe neînţelegere, conflict, înfruntare, dramă,
eşec3: asta merge prost şi asta se înrăutăţeşte. Se reliefează
mai degrabă problemele decât marile realizări. Când o
informaţie nu conţine decât un mic element negativ, pe
acesta se construieşte reportajul. S-ar crede că jurnaliştii se
delectează cu ciocniri, asasinate, falimente, tornade sau
„scandaluri". Cinismul înlocuieşte un scepticism necesar:
toţi cei care decid apar ca nişte egoişti incompetenţi sau
rapace, ale căror ticăloşii jurnalişti are misiunea de a le
dezvălui. Dacă este bine să fie denunţată corupţia,
democraţia este pusă în pericol când întreaga viaţă publică
pare coruptă.
Nevăzând decât paharul pe jumătate gol, cetăţeanul
riscă să-şi formeze o viziune deprimantă asupra unei
societăţi în care trebuie totuşi să trăiască mai bine de 50 sau
100 de ani, în Occident cel puţin. Şi el este descurajat să
acţioneze pentru a îmbunătăţi soarta sa şi pe cea a
comunităţii sale.
Informaţia mediocră. Politica îi obsedează pe jur-
nalişti. Nimeni nu poate nega importanţa conducerii unui
oraş, a unei ţări, a planetei - mai ales pentru mijloacele de
comunicare, care se pretind a patra putere, însă peste tot
presa îi acordă un spaţiu disproporţionat. La aceasta se poate
adăuga faptul că mijloacele de comunicare, dintre care unele
din păcate funcţionează în continuare, hărţuiesc guvernele
pînă în punctul de a le stingheri în mod serios activitatea. „A
încerca să realizezi proiecte pe termen lung în acest climat,
înseamnă a încerca să faci cercetare medicală în sala de
urgenţe a unui spital", spune J. Fallows.
În primul rând, mijloacele de comunicare trebuie să se
ocupe mai întâi de afacerile economice (câţi dintre francezi
ştiu că Franţa are al IV-lea P.I.B. din lume?), sociale şi
ştiinţifice. După cum nota W.R. Hearst, „utilizatorii sunt de
o inteligenţă şi de o virtute superioare faţă de ceea ce cred
mulţi jurnalişti". Mijloacele de comunicare trebuie să facă
publicul mai cunoscător şi mai civilizat, „să-i ridice nivelul
moral şi raţionalitatea, să protejeze cultura tradiţională şi să
contribuie la naşterea de noi forme culturale"'. Mijloacele de
comunicare trebuie, în special, să traducă şi să facă
cunoscute descoperirile şi gândurile savanţilor şi ale altor
experţi. Cotidianele, newsmagazines şi documentarele de
televiziune o fac puţin, nu suficient. A nu viza decât
numitorul comun este contrar deontologiei, căci este
împotriva interesului public. Mijloacelor de comunicare le
revine menirea de a se comporta nu numai ca mesageri, ci şi
ca exploratori şi iniţiatori. A accentua şi a diversifica apetitul
este aproape la fel de important ca a hrăni.
Nu suficient despre mass-media. O altă omisiune a
codurilor: ele nu cer mijloacelor de comunicare să dea
socoteală pentru propriile lor afaceri. Recentele „pagini
media" semnalează publicaţii sau emisiuni noi, nomina-
lizări, cumpărări şi vînzări. în afară de vreun mare scandal,
ele informează puţin despre controversele din lumea presei.
Cu cîteva excepţii (mai ales cu caracter ideologic), un mijloc
de comunicare nu critică pe altul, se închid ochii asupra
lipsurilor colegilor. Autocritica nu este cunoscută, cel puţin
în Franţa - nimic de felul unei relatări obiective a unui
proces în care a fost implicat propriul mijloc de comunicare.
Sunt rarissime jurnalele care publică un „curier al
directorului" informându-şi cititorii. Când mijloacele de
comunicare vorbesc, rar, despre ele însele, abuzează de
superlative şi de autogratulări.
După afacerea Villemin, P. Lelevre a avut eleganţa să
prezinte scuze publice mamei micului Gregory, însă
vânătorii de senzaţional şi-au strigat în gura mare virtutea.
Marile canale de televiziune au programe în care utilizatorii
şi experţii să prezinte plângeri şi unde profesioniştii să le
răspundă?1 S-a gândit cineva la realizarea unei emisiuni
pentru a aduce la lumină cazul falsului interviu cu Fidel
Castro? „Le Monde" are un mediator, bineînţeles, însă câte
cotidiane consacră în mod regulat o secţiune, o pagină
examinării reproşurilor şi sugestiilor cititorilor lor? Ar fi
plăcut ca, în general, cotidianele regionale franceze să-şi
compare serviciile cu cele ale omologilor lor spanioli sau
italieni, dând explicaţii, trăgând concluzii.
II. Tratarea şi prezentarea
Oricine vrea să ofere o informaţie, fie el pedagog,
povestitor sau jurnalist, ştie că maniera de a spune ceva este
la fel de importantă ca ceea ce se spune. Sunt rare codurile
care menţionează nevoia ca articolele să fie atrăgătoare
(concizie, stil, punere în pagină, ilustraţii).
Jurnale de dimensiuni fixe. Ca oricare dintre vechile
industrii, mijloacele de comunicare cred că trebuie să scoată
în fiecare zi un produs de talie asemănătoare, cu aproximativ
aceleaşi ingrediente, orice s-ar întâmpla pe glob. în
consecinţă, ele sunt obligate, în funcţie de zi, să neglijeze
noutăţile importante sau să introducă „câlţi" pentru a umple,
fără a depăşi, suprafaţa şi timpul acordat. Ca urmare, ele
prezintă o relatare deformată asupra realităţii.
La sfârşitul secolului XX, cetăţeanul poate utiliza
canale de informare audiovizuală permanentă, care au
devenit obişnuite în anii '80, o dată cu CNN. Pe de altă
parte, el are acces din ce în ce mai mult la bănci de date în
texte sau imagini. însă datorită ordinatorului, este posibil de
acum înainte ca, plecând de la materialul finisat de jurnalist,
să se constituie „pachete informative", în funcţie de
dorinţele şi nevoile fiecărui abonat - aceste pachete variind
ca mărime în funcţie de abundenţa informaţiilor şi fiind
distribuite în momente, locuri şi pe căi foarte diverse.
Pseudo-informaţiile. Prea multe „ştiri" sunt fabricate
de cei care profită de ele: cele mai multe au avantajul de a fi
bine pregătite dinainte şi de a fi recondiţionate pentru
utilizarea de către mijloacele de comunicare. Reclama
mascată în informaţie este uşor de reperat în presa scrisă; la
fel vâlva din jurul anumitor cărţi şi spectacole în cadrul
jurnalelor televizate sau în emisiunile de varietăţi. Mai puţin
vizibil este comunicatul sau materialul video furnizat prin
ataşaţii de presă şi publicat fără modificări. Fără a mai vorbi
de articolul scris de un jurnalist căruia i s-a oferit o croazieră
sau orice altă favoare.
Destul de diferită este relatarea unui pseudo-
eveniment, pus în scenă pentru a atrage mijloacele de comu-
nicare: conferinţa de presă prezidenţială sau manifestaţiile
de stradă, de exemplu. În sfârşit, există evenimente fabricate
chiar de către mijloacele de comunicare: mini-scandalul
umflat de către aşa-zisul Jurnalist de anchetă" sau hărţuirea
celebrităţilor de către paparazzi. Nu excludem faptul că
ştirile de acest gen au o anume importanţă, însă ele trebuie
să fie filtrate şi etichetate. Utilizatorii trebuie să cunoască
sursa şi natura acestora.
Informaţii incomprehensibile. Adesea emisiunile de
ştiri nu constau decât într-o sumă de mici evenimente. Or,
sarcina de a informa nu se limitează la a revărsa date brute.
Trebuie să i se permită omului de pe stradă să înţeleagă şi să
evalueze: să se ofere un context structurat în care ştirea îşi
are locul; să se furnizeze puncte diverse de vedere, să se
publice părerea specialiştilor. Acest lucru este indispensabil
în cazul statisticilor, sondajelor, declaraţiilor conducătorilor
- care trebuie să fie comparate cu alte date, provenind din
trecut' sau din alte sectoare.
Oamenii obişnuiţi nu sunt proşti, însă mulţi sunt
needucaţi şi nu sînt obligaţi din punct de vedere profesional
să se informeze continuu. Ei au dificultăţi în a sesiza
„actualitatea" pentru că multe cuvinte şi concepte pe care
mijloacele de informare le utilizează le sunt necunoscute .
Aşa încât, ei consideră ştirile plictisitoare, mai ales pe
cele din presa scrisă. Şi chiar dacă sunt interesaţi, cea mai
mare parte a cetăţenilor are nevoie, pentru a înţelege, să i se
explice originile unui eveniment, contextul, sensurile şi
consecinţele sale posibile.
Această carenţă a jurnaliştilor are cauze diverse:
vechea obişnuinţă de a se adresa unei elite, deci de a
pretinde o vastă cunoaştere a lumii; lipsa timpului, o sursă a
simplismului şi a stereotipurilor; o formare insuficientă;
neglijenţa. Sau, la radio şi la televiziune, şi preocuparea
pentru audienţă.
Informaţia plictisitoare. Multe dintre informaţiile
publicate nu au nici o utilitate (accidente, crime pasionale,
.vizite ale demnitarilor). însă, vai!, informaţiile utile sunt
deseori prea puţin interesante. Or, dacă se vrea ca societatea
să funcţioneze bine, trebuie ca toţi membrii săi să aibă o
idee corectă despre mediul lor, apropiat şi îndepărtat. Fie că
sunt în mod natural dispuşi sau nu, ei au datoria de a fi
informaţi. Dacă nu sunt dispuşi, atunci trebuie să li se
capteze atenţia1, demonstrând, de exemplu, efectele pe care
evenimentul îl poate avea asupra vieţii lor personale.
Realizarea nu este uşoară: a face seducătoare informaţia
importantă cere efort, timp şi talent.
Dimpotrivă, se poate arăta că unele ştiri care par să nu
fie decât interesante, sunt importante. De exemplu: un om
masacrează o duzină de persoane într-un tren de periferie.
Un fapt divers seducător, cu sânge, ţipete şi lacrimi - însă ce
spune el despre societatea înconjurătoare? Despre şomaj,
sărăcie, rasism, alcoolism, lipsa supravegherii psihiatrice,
obţinerea cu uşurinţă a armelor automate?
Patriotismul local. O tradiţie uşor explicabilă, dar
regretabilă, constă, în toate cele patru colţuri ale lumii, în
preocuparea pentru actualitatea locală şi regională înainte de
toate. Este stupefiant să compari enormul spaţiu pentru
publicitate din cotidianele americane (60-J0% din suprafaţă)
cu foarte mica parte acordată informaţiei mondiale (2%).
Este, de asemenea, deconcertant să vezi, în Franţa, aceste
cotidiane regionale reduse la un fascicul de buletine
municipale cu câteva pagini pentru afacerile naţionale şi
internaţionale1. Despre aceasta codurile presei nu pomenesc
nimic. Totuşi, marele public, fie că este sau nu conştient, are
nevoie de informaţii despre starea întregii planete şi despre
evoluţia care a condus la această situaţie.
Numărul corespondenţilor în străinătate scade mult: ei
sunt înlocuiţi de „trimişi speciali", proaspăt aterizaţi deci
ignoranţi, şi ar fi de dorit ca mijloacele de comunicare din
toate ţările să publice articole sau să transmită emisiuni unii
de la alţii - după exemplul dat de „Courrier International"
(1991), săptămânal compus din articole traduse din presa
lumii întregi. In Australia, de exemplu, canalul SBS prezintă
în fiecare dimineaţă jurnale televizate şi, în mod regulat,
reportaje, documentare şi filme venite din întreaga lume. Cu
aceeaşi ocazie, mijloacele de comunicare ar putea
împrumuta idei şi tehnici noi din străinătate. Dincolo de
acestea, ele ar trebui să se pună în serviciul cunoaşterii şi
înţelegerii mutuale, al păcii, al fericirii umanităţii.
III. Bunăstarea societăţii
Protejarea celor umili. Un economist nota undeva că
nu există foamete în ţările democratice cu presă (relativ)
liberă. Mijloacele de comunicare pot face mult pentru
consumatori / cetăţeni. Insă există o diferenţă regretabilă de
abordare pe care puţine coduri o evocă; cum zicea La
Fontaine: „după cât sunteţi de puternici sau de umili".
Libertatea presei şi a cuvântului nu ar trebui să fie nici
privilegiul unei elite', nici al majorităţii. Trebuie să-i
înţelegem, de asemenea, pe marginalizaţi, pe excentrici, pe
„cei care le strică altora cheful". Căci ei au deseori dreptate.
Or, când guvernul vrea să-i reducă la tăcere pe contestatari,
marile mijloace de comunicare au tendinţa de a se plasa
discret de partea celor mai puternici. în Franţa, ca şi în
Japonia, nu acestea sunt cele care dezvăluie cel mai des
abuzurile grave ale puterii, ci mici magazine sau
săptămânale ca „Bungei Shunju" sau „Le Canard enchaîne".
Nu înseamnă să cădem în demagogia populistă. Este
adevărat că mijloacele de comunicare cedează prea des
presiunii majorităţii sau a anumitor grupuri organizate (ca
acei campioni ai political correetness în Statele Unite
sau agricultorii din Franţa). însă când Comisia Hutchins
recomanda că toate grupurile sociale trebuie deservite, ea se
gândea pur şi simplu la oamenii obişnuiţi, de care mass-
media se ocupă puţin, chiar atunci când aceştia sunt de fapt
„poporul".
Codurile menţionează rar prejudecata favorabilă a
jurnaliştilor faţă de cei puternici: sursele lor şi partenerii
patronilor organelor de presă. Utilizatorii o percep ca pe o
cârdăşie între puteri. în special jurnaliştilor francezi,
corespondenţii străini le reproşează o prea mare intimitate
cu factorii de decizie din politică şi economie.
„Jurnalismul civic". Codul deontologic al APML,
redactat în 1974 şi revizuit în 1994, este unul dintre rarele
coduri ce fac următoarea recomandare:
„Ziarul ar trebui să facă o critică constructivă tuturor
sectoarelor societăţii [...]. în editorialele sale, el ar trebui să
fie promotorul reformelor necesare şi al inovaţiilor care
servesc interesul public [...]. El trebuie să ofere un forum
pentru exprimarea comentariilor şi criticilor, în special când
aceste critici se referă la poziţiile proclamate în editoriale".
La începutul anilor '90, aceste idei au dat naştere în
Statele Unite unui nou stil de jurnalism, foarte controversat,
numit public (sau civic)journalism. Acesta a fost inventat
pentru a lupta împotriva scăderii difuzării şi credibilităţii
mijloacelor de comunicare. în sensul grav, el evidenţiază
„relaţiile publice" şi prostituţia. în sensul bun, acesta
aminteşte în mod util că mijloacele de comunicare sunt,
înainte de toate, în serviciul utilizatorilor şi nu al
acţionarilor, al ofertanţilor de publicitate sau al
responsabililor politici. Ele ar trebui nu să prezinte
actualitatea drept un spectacol, ci să informeze în aşa fel
încât să încurajeze dezbaterea problemelor grave, cu
participarea grupurilor minoritare de toate felurile, chiar a
celor pe care majoritatea le consideră respingătoare; să aibă
ca scop dezvoltarea gândirii şi a imaginaţiei fiecărui
cetăţean în ceea ce priveşte propriul său mediu; să-i sti-
muleze dorinţa de a participa la gestionarea afacerilor
publice. în loc să se facă doar purtătorii de cuvânt ai oraşului
lor sau ai regiunii, în loc să rămână mereu într-o prudenţă
fadă, mijloacele de comunicare trebuie să descopere şi să
semnaleze ceea ce nu merge şi, de asemenea, să descopere
soluţii pentru probleme şi să-i ajute pe utilizatori să le pună
în practică - chiar dacă aceasta vine în contradicţie cu ideile
primite şi interesele stabilite.
IV. Sectorul divertismentului
Tradiţia vrea să se facă diferenţă între jurnalist şi
„saltimbanc". în zilele noastre, într-adevăr, jurnalismul
devine mai atrăgător, adesea ademenitor, în timp ce se
creează canale de televiziune documentare, istorice,
educative şi sportive. Sportul se situează concomitent în
domeniul informaţiei şi al divertismentului. Codurile nu
pomenesc de el în mod direct - însă multe clauze îi sunt
aplicabile: obiectivitate, echitate (fără şovinism), fără
corupţie sau încurajare a violenţei etc.
De asemenea, în codurile jurnalistice se găseşte
condamnarea indirectă a greşelilor comise de media de
divertisment: publicitatea clandestină sau coruperea craini-
cului de noutăţi muzicale; ravagiile traficului de influenţă
sau profiturile excesive ale animatorilor care devin pro-
ducători. Insă reproşurile cele mai grave care li se fac sunt
de un alt ordin şi sunt rar evocate de coduri: prostia,
vulgaritatea, brutalitatea, indiferenţa intelectuală şi estetică,
distorsionarea realităţii, imoralitatea fundamentală.
Mediocritatea estetică. Mijloacele de comunicare
comerciale fac puţine eforturi de inovare, de promovare a
formelor elaborate ale creaţiei: literatură, muzică numită
clasică sau arte plastice. Mediocritatea devine chiar tehnică,
ca în desenele animate japoneze. Pentru a deservi bine
publicul, mass-media au datoria de a forma gustul, de a-1
cultiva. însă debitul lor gigantesc le interzice o medie
ridicată a calităţii. Acest divertisment este acuzat de a fi
fabricat în serie de către mercenari şi selecţionat de către
birocraţi obsedaţi de vânzări sau de indicii de audienţă.
Vid intelectual. în special comercianţilor li se
reproşează reticenţa de a se pune în slujba gândirii. Ei vând
vestita „chewing-gum pentru ochi". Chiar radio-televiziunea
de stat face puţin în acest domeniu, cu excepţii ca BBC şi
mai ales televiziunea japoneză, NIIK, sau recent înfiinţatul
„Cinquieme" în Franţa. Se inculcă o capacitate de atenţie de
scurtă durată, ignorarea trecutului, nerăbdarea. La limită, se
cultivă imbecilitatea prezentând în mod serios astrologie şi
fenomene „paranormale". în aproape toate regiunile lumii,
mijloacele de comunicare şi-au neglijai rolul educativ:
aceasta este poate cea mai clară violare a responsabilităţii
lor sociale.
Mediocritate morală. Mijloacele de comunicare
vizează nu să formeze cetăţeni (ca şcolile) sau credincioşi
(ca bisericile), ci să producă consumatori. Astfel fericirea
este asociată consumului, semnelor exterioare ale reuşitei.
Valorile: egoism, cupiditate, conformism. Fiecare caută
bani, celebritate sau soluţii facile. Toate problemele politice,
economice şi sociale se reduc la afacerile indivizilor. Aceştia
se împart în buni şi răi, iar relaţiile lor se bazează pe forţă,
conflictele fiind rezolvate de obicei prin bătaie. Şi ordinea
este restabilită. Astfel, divertismentul mediatic şi
publicitatea provoacă utilizatorului totodată angoasă şi
reconfortate, insatisfacţie şi distracţie şi, în cele din urmă,
frustrare şi apatie.
Personajele televiziunii sunt stereotipuri, cu tendinţă
spre rasism şi spre sexism. Corpurile şi chipurile feminine
abundă, însă există puţine roluri frumoase de femei. Ca la
cinematograf, anumite categorii se găsesc sub-reprezentate:
copiii, bătrânii, intelectualii, muncitorii, săracii, în
publicitatea şi în programele sale, televiziunea oferă o
viziune simplistă şi inexactă asupra lumii: este totodată
cosmetizată (personajele de ficţiune, de exemplu, trăiesc
adesea mult peste mijloacele medii), dar şi mult mai josnică
şi mai violentă decât în realitate. în videoclipurile muzicale,
bărbaţii au adesea aerul de golani şi femeile de prostituate:
cum va fi perceput acest lucru de către adolescenţii imaturi?'
Tot astfel viitorul descris de cinematograf este sumbru,
închis, barbar {Terminator, Robocop), chiar dacă lumea
noastră este mult mai puţin mizerabilă şi periculoasă faţă de
cum era nu demult (criza din 1929, masacrele staliniste şi
naziste, Războiul rece). Se oferă astfel o idee falsă şi
exasperantă despre societate1.
Violenţa este pretutindeni, în ficţiune şi în desenele
animate, ca şi în jurnalele televizate2 - în timp ce lung-
metrajele „familiale" câştigă de obicei mai mulţi bani decât
filmele de groază şi cu crime3. Nenumărate studii indică
legături între violenţa mediatică şi violenţa reală. Ne
imaginăm că, cel puţin în Statele Unite, violenţa televizată
excită la fel de mult ca şi sexul, însă deranjează mai puţin.
Izolaţionism. În sfârşit, nici un cod nu face măcar
aluzie la acesta: este necesar pentru binele public ca fiecare
ţară să prezinte produsele mediatice ale altora pentru a face
cunoscute culturile acestora şi pentru a stimula propria
cultură prin hibridare. Pare împotriva deontologiei ca marile
„reţele" din Statele Unite să nu prezinte pe seară decât 2%
emisiuni importate (cea mai mare parte din Marea Britanie).
în general, problema bogăţiei culturale se impune în cazul
protecţionismului mijloacelor de comunicare americane care
îşi privează utilizatorii de contactul cu alte culturi, ca şi în
cazul dumpingului cultural pe care ele îl practică în restul
lumii şi care are ca efect erodarea creativităţii regionale.
Astfel, şi cultura Statelor Unite, şi cea a celorlalte ţări
sărăceşte, însă putem vedea multe emisiuni italiene, spaniole
sau japoneze pe micul ecran francez? Sunt multe emisiuni
europene pe ciudatele lucarne nipone? în măsura în care
publicul este atât de prost servit, izolaţionismul şi expan-
sionismul mediatic ţin de deontologie.
V. Probleme legate de publicitate
în măsura în care mijloacele de comunicare câştigă
prin ele însele o mare parte din venituri sau totalitatea
veniturilor lor, publicitatea nu poate decât să le influenţeze
comportamentul. în multe ţări, cei care se ocupă de
publicitate şi-au redactat un cod şi dispun de organisme de
autocontrol adesea mult mai stricte decât cele ale mass-
media, însă şi mijloacele de comunicare trebuie să se ocupe
de acest lucru. în ţările occidentale, adesea ele transferă
preocupările deontologice în sarcina organismelor
exterioare. O clauză ca „mijloacele de comunicare au
dreptul de a verifica datele din reclame"' este mai puţin
justificată când există un Birou de verificare a publicităţii,
ca în Franţa. în aceste condiţii, mijloacele de comunicare
trebuie să aibă grijă ca, de exemplu, să nu-1 lase pe
fabricantul unui produs interzis să facă în mod indirect
publicitate prin intermediul unei reclame pentru un altul
dintre produsele sale2.
Probleme mai grave se ridică acum. Când, în 1983,
reţeaua ABC a programat The Day After care descria
Statele Unite a doua zi după un război nuclear, aproape nici
un ofertant de publicitate nu a acceptat să-şi plaseze
spoturile în acest film. Şi este şi mai grav când un anumit
produs este implicat. Iar boicotul generează auto-cenzură.
De exemplu, cea a vânzătorilor de maşini după ce un
cotidian local a publicat o listă de sfaturi pentru
cumpărătorii de autovehicule. Mai grav: din anii '30 în
Statele Unite erau publicate rapoarte oficiale ce asociau
fumatul bolilor mortale. Totuşi, până în anii '60, mijloacele
de comunicare au păstrat tăcerea asupra periculozităţii
ţigării. Chiar în 1990, în Statele Unite, o firmă care voia să
facă o campanie pentru produsele sale anti-tabac a primit
refuzul celor mai mari reviste.
în mod fundamental, pentru un mare număr de utili-
zatori pare imoral (în sensul de „contrar menirii serviciului
public") ca mai mult de două treimi din suprafaţa
cotidianelor americane să fie consacrată reclamei, ca
emisiunile de televiziune să fie întrerupte la fiecare 10
minute de calupuri de publicitate.
PRACTICA
Mijloacele de Asigurare a Responsabilităţii Sociale
(M*A*R*S*) a mijloacelor de comunicare
Deontologia ridică o problemă majoră: găsirea unor
mijloace acceptabile, adică non-etatice, pentru a determina
respectarea sa. Cum să determini o fiinţă umană să se
comporte bine? Se poate observa că asupra sa se exercită
trei tipuri de presiune. Partea sa perversă presupune că, în
interesul semenilor săi, ea trebuie supusă unei presiuni
psihice externe. Partea sa nobilă o face sensibilă la valoarea
anumitor principii şi deci la o presiune morală internă.
Ambivalenţa sa conduce la speranţa că o presiune morală
externă este suficientă; este vorba despre cea pe care o
exercită regulile eticii profesionale, a căror violare de către
un individ îi aduce dezaprobarea din partea partenerilor săi
şi dispreţul utilizatorilor.
în materie de presă, de-a lungul secolelor, singurele
utilizate au fost primele două dintre aceste trei reguli:
jurnalistul virtuos se supune conştiinţei sale; gazetăraşul tară
scrupule se teme de jandarmi şi de magistraţi. La acest
sfârşit de secol devine indispensabil apelul la cea de-a treia
regulă dacă dorim o presă liberă şi democratică, într-adevăr,
de când mijloacele de comunicare au devenit o mare
industrie conştiinţa individuală este mai insuficientă ca
niciodată. în ceea ce priveşte legea, tribunalele şi poliţia, ele
sunt suspectate că au fost prea mult utilizate pentru a-i
reduce la tăcere pe cei care au ceva de spus.
De aici conceptul de M*A*R*S, pe care l-am formulat
la începutul anilor '90. Un M*A*R*S este orice mijloc non-
etatic utilizat pentru a face mijloacele de comunicare
responsabile faţă de public. Conceptul este global şi deci
puţin cam vag. El se referă la indivizi sau la grupuri dar şi la
reuniuni regulate, documente scrise, mijloace de comunicare
mici sau chiar la un proces îndelungat sau o abordare
particulară. în mod normal, M*A*R*S nu acţionează decât
prin presiunea morală, însă acţiunea lor poate fi aprofundată
prin autoritatea conducătorilor mijloacelor de comunicare
sau prin dispoziţii legale preexistente.
în Franţa, dacă „a vorbi" de etică este la modă
începând din 1991, se pune rar problema de „a face" ceva în
acest domeniu. Este foarte regretabil faptul că jurnaliştii
care scriu cărţi despre deontologie resping a priori orice
mijloc de a o face respectată. De-a lungul timpului, cea mai
mare parte a oamenilor de presă ocultează sau resping orice
M*A*R*S pretinzând că este vorba de o ameninţare la
adresa libertăţii presei, a drepturilor omului, a democraţiei.
Unul vine să declare că „un cadru deontologic ar fi
totalitar". Altul se înfurie numai în faţa eventualităţii unui
cod de conduită. Astfel, prezentul capitol este un adevărat
blestem pentru mulţi dintre profesionişti, fie că sunt
europeni sau americani.
I. Actorii
Când trecem la controlul calităţii serviciilor aduse
publicului de către media, trebuie să ne asigurăm mai întâi
că mijloacele de comunicare au ca obiectiv prioritar
deservirea publicului. Apoi trebuie să identificăm nevoile şi
dorinţele publicului. în sfârşit, trebuie să verificăm dacă ele
sunt satisfăcute. Cei trei protagonişti (patroni, profesionişti,
utilizatori) pot să se consacre acestui control în moduri
diverse, împreună sau separat. Statul nu participă la control',
doar sub forma ameninţării care uneori este necesară pentru
a declanşa procesul de autoreglare.
Patronii mijloacelor de comunicare. Ne-am putea
imagina că ei îşi organizează propriul control al calităţii,
însă există puţine exemple de industrii care, fără presiuni
exterioare, s-au dotat cu un cod al onoarei, fără a mai vorbi
despre câte dintre ele ţin cont de acesta. în situaţie de
monopol, prosperitatea adoarme conştiinţa. în situaţie de
concurenţă, este suficient doar ca unii indivizi fără scrupule
să refuze orice deontologie pentru a-i obliga pe ceilalţi să
facă la fel.
Conducătorii redacţiei. Evident, mijlocul cel mai
simplu, cel mai puţin scump, cel mai eficient de a determina
respectarea unui cod este acela de a încredinţa sarcina
aceasta direcţiunii redacţiei. Este uşor atunci când codul
face parte dintr-un contract de angajare: sancţiunea
(mustrare, aviz, suspendare, concediere) este în acest caz
aplicabilă rapid, adică imediat şi Iară apel.
Însă, dacă conducerea acţionează singură, inconve-
nientele sunt numeroase. Cadrele redacţiei ocupă o poziţie
ambiguă: ei sunt jurnalişti, însă, într-o mare măsură, şi mâna
dreaptă a proprietarului. Atât timp cât direcţiunea se
preocupă mai întâi de rentabilitate, ea nu ar trebui să fie
însărcinată cu deontologia. Ea poate fi tentată să ascundă o
greşeală când aceasta îi satisface interesele sau poate fi chiar
ea, de altfel, aceea care şi-a solicitat angajatul. în cazul unui
scandal public, jurnalistul devine ţap ispăşitor, iar codul
poate servi la înlăturarea angajaţilor care displac.
Jurnaliştii. Ei sunt, bineînţeles, principalii interesaţi.
Ei sunt cei care pot să câştige cel mai mult din îmbunătăţirea
calităţii activităţii mijloacelor de comunicare şi cei care se
fac cel mai des responsabili de mediocritatea acesteia. Codul
RTNDA (1966)1 concluzionează astfel: „Jurnaliştii din radio
şi televiziune vor condamna activ şi vor încerca să
împiedice violarea acestor norme; vor încuraja activ
respectarea acestora de către toţi jurnaliştii", în realitate,
sindicatele şi asociaţiile dispun adesea de comisii de
disciplină, însă întotdeauna le este neplăcută aplicarea unei
sancţiuni.
Codul Federaţiei Jurnaliştilor arabi (1972) cere ca
profesioniştii să-şi denunţe colegii care nu se comportă bine.
Aceasta „nu se face", însă se mai pune problema loialităţii în
caz de violare foarte gravă a deontologiei (înşelare sistema-
tică, şantaj, răsplată în schimbul unei informaţii)?
În teorie, asocierea voluntară a jurnaliştilor şi a
patronilor în scopul de a dicta presei un comportament
responsabil din punct de vedere social ar fi o soluţie
eficientă şi simplă, însă încrederea publicului ar risca să fie
scăzută. Experienţa arată că orice corporaţie privilegiază
apărarea intereselor sale şi neglijează autocritica.
Utilizatorii. Îi uităm prea des atunci când se vorbeşte
de deontologie. Ei înşişi, vai!, se cred neputincioşi în faţa
mijloacelor de comunicare (cu excepţia intentării unui
proces pe care ei nu-1 mai susţin dacă există o altă
posibilitate de a se face ascultaţi). Pot să acţioneze singuri?
Poate, într-o zi, asociaţiile consumatorilor se vor ocupa în
sfârşit de mass-media, aşa cum se ocupă de calitatea
iaurturilor sau a serviciilor bancare. De asemenea, ne putem
imagina că cetăţeni militanţi se asociază şi, cu ajutorul
experţilor în comunicare, întreprind o analiză critică a
conţinutului mijloacelor de comunicare, culeg plângerile
publicului şi le studiază. însă ne-am putea aştepta ca
profesioniştii, ca de obicei, să le respingă plângerile. Şi este
prea uşor pentru ei să scoată în faţa criticilor singura lor
armă: publicarea activităţilor lor.
Deci, asociaţiile profesioniştilor şi ale utilizatorilor ar
părea adesea indispensabile. Profesioniştii ştiu cel mai bine
cum să îmbunătăţească activitatea mijloacelor de
comunicare şi au multe motive să dorească să o facă, însă ei
sunt prea slabi în faţa puterilor politice şi mai ales
economice. Ei au nevoie de sprijinul maselor de utilizatori,
alegători şi consumatori.
Istoric. Toate M*A*R*S despre care va fi vorba
există. Ele au fost experimentate şi au dat rezultate. Multe
au fost concepute şi puse în practică în Statele Unite. în
această ţară, comercializarea mijloacelor de comunicare este
mai vătămătoare ca oriunde în altă parte, dar se şi respectă
mai mult ca oriunde orice reglementare etatică.
în Statele Unite, interesul pentru M*A*R*S a rămas
scăzut până la sfârşitul anilor '60. S-a depăşit atunci un prag
al exasperării. Se produseseră multe evenimente
simptomatice: în 1967, apariţia consiliilor locale ale piesei şi
a unui cotidian în postură de mediator; începând cu 1968,
dezvoltarea revistelor critice; apoi, în 1971 şi 1973, crearea
unui consiliu regional (în Minnesota) şi a unui consiliu
naţional. Aceste inovaţii semnalau două transformări:
proprietarii admiteau că angajaţii lor aveau dreptul la opinie
şi jurnaliştii admiteau că publicul avea un cuvânt de spus.
„Consiliul presei" a fost în atenţia tuturor în anii '70,
când UNESCO, International Press Institute, Consiliul
Europei şi, dincolo de Atlantic, 20th Century Fund şi Mellett
Foundation au organizat colocvii sau schimburi de
experienţă. A existat atunci un val de rapoarte, articole, cărţi
asupra acestui subiect, însă, dacă un consiliu este potenţial
cel mai eficient M*A*R*S pentru că îi reuneşte pe cei trei
protagonişti ai mijloacelor de comunicare, el este departe de
a fi singurul.
II. Mijloacele
Formarea. Aceasta este soluţia pe termen lung a celor
mai multe probleme legate de calitate: educarea
utilizatorilor în ceea ce priveşte mass-media şi formaţia
universitară a profesioniştilor. O formare a jurnaliştilor în
stil vechi, la locul de muncă, practică însă lipsită de
subtilităţi, a devenit periculos de insuficientă. Universitatea
poate să le dea: a) o cultură generală, b) cunoştinţe specifice
unui sector şi c) o conştiinţă deontologică. în Franţa, aceste
ultime două sarcini sunt de asemenea asigurate prin
intermediul şcolilor specializate, de nivel superior. Astfel,
jurnalistul poate deveni competent şi responsabil, deci
respectat şi autonom.
Evaluarea. Cea mai veche metodă pentru a îmbună-
tăţi activitatea mijloacelor de comunicare, cea mai uşoară,
cea mai banală - aceasta este critica, negativă şi pozitivă. Ea
vine, bineînţeles, din partea oamenilor politici, a mana-
gerilor din industrie, a reprezentanţilor minorităţilor, a
apărătorilor consumatorului, ecologiştilor şi intelectualilor -
însă ea trebuie să vină şi din partea altor două grupuri, în
primul rând, din partea profesioniştilor din mass-media, a
căror credibilitate este cea mai mare pe acest plan. Apoi a
„comunicologilor".
Observarea sistematică (monitoring). Ea este
necesară în zilele noastre, datorită faptului că produsele
mediatice sunt extrem de numeroase şi că multe sunt
efemere. Dar şi din cauză că greşelile mijloacelor de
comunicare provin adesea din omisiuni, greu de reperat.
Doar experţii independenţi, universitari, pot să se dedice
unui studiu prelungit asupra mijloacelor de comunicare,
unei analize aprofundate a conţinuturilor, unei cercetări a
efectelor lor.
Retroacţiunea (feed-back). Cum să deservească bine
societatea dacă nu sunt ascultate doleanţele diverselor
grupuri de utilizatori şi de membri ai altor instituţii sociale?
Studiile au arătat frecventul decalaj dintre gusturile
utilizatorilor şi ideea pe care şi-o fac despre acestea
conducătorii mijloacelor de comunicare. Aceştia din urmă
trebuie să fie informaţi. A privi curbele vânzării şi
segmentele de audienţă nu este suficient. Un mijloc constă
în a angaja jurnalişti care diferă de cei obişnuiţi (femei,
minorităţi etnice). Aceasta poate, de altfel, ajuta la
rezolvarea unei alte probleme, cea a accesului minorităţilor
la mijloacele de comunicare pentru a-şi publica ştirile şi
opiniile.
In practică, un anume M*A*R*S poate fi însoţit de
mai multe dintre aceste abordări; un jurnal lunar ca
„American Journalism Review" critică, observă, dă cuvântul
utilizatorilor şi îi învaţă pe jurnalişti. Ceea ce urmează este
un catalog (neexhaustiv) al M*A*R*S, împărţit conform
naturii lor.
1. Documente scrise sau radiotelevizate
Dreptul la replică. Acest mijloc poate părea neglija-
bil: nu este aşa. în primul rând, el are rarul avantaj de a nu
costa nimic. Apoi, el combate o tară a presei: aversiunea faţă
de recunoaşterea propriilor erori. Prin acest M*A*R*S, cu
condiţia să fie foarte vizibil, ea semnalează faptul că presa
nu se pretinde infailibilă. Mijloacele de comunicare îşi
măresc astfel credibilitatea (contrar a ceea ce s-a crezut mult
timp în cadrul acestei profesiuni) şi încrederea publicului.
Atât de necesară, scurta mea culpa poate deveni un
lung şi dur studiu cum a fost acela al specialistului în mass-
media de la „Los Angeles Times", pentru a explica de ce
jurnalul său omisese tratarea a două grave evenimente
locale.
„Corespondenţa cu cititorii". O funcţie majoră a
mijloacelor de comunicare este aceea de a oferi un „forum".
în democraţie, toate grupurile trebuie să poată să se exprime
şi nu doar prin intermediul instituţiilor (asociaţii, sindicate
etc.). De aici interesul pentru acest M*A*R*S. în Statele
Unite s-a dezvoltat mult în anii '70, până la a ocupa zilnic o
pagină, alături de editoriale. Aceasta este una dintre rubricile
cele mai citite, de altfel. Staţiile de radio şi televiziune
consacră, de asemenea, timp de emisie corespondenţei şi
„liberelor opinii". Iar mijloacele de comunicare utilizează
din ce în ce mai mult o mesagerie telematică pentru a
permite o retro-acţiune imediată a utilizatorilor. Unele
publică adresele electronice ale personalului lor.
Comentariile contradictorii. întotdeauna, pentru aşi
îndeplini funcţia sa de forum, mai ales când una dintre
media are monopol local, este bine să se publice puncte de
vedere opuse asupra problemelor importante. De la apariţia
sa (1982), cotidianul naţional „USA Today" a publicat în
fiecare zi mai multe „opinii libere", contrare editorialelor
sale.
Publicitatea opiniei. În Statele Unite un grup
ideologic sau o firmă (ca Mobil Oii) au început să cumpere
pagini în periodice pentru a denunţa anumite abuzuri ale
mijloacelor de comunicare. Un vechi asistent al
preşedintelui Reagan a cumpărat două pagini ale
„Washington Post" pentru a contesta pe acest spaţiu
versiunea oferită de acest cotidian despre moartea fratelui
său.
Chestionare despre exactitate şi echitate. Acestea
sunt aplicate din timp în timp persoanelor menţionate în
jurnal sau sunt publicate şi destinate tuturor cititorilor. Au
remarcat greşeli factuale sau semne ale partizanatu-lui? Sub
această a doua formă, acest M*A*R*S costă, de asemenea,
puţin şi ne miră cât de puţin este utilizat.
Circulare interne. Conducătorii unei redacţii trebuie
să se comporte ca nişte pedagogi, să amintească ocazional
principiile jurnalismului şi regulile casei. Chiar o tradiţie
nescrisă puternică, fondată de un mare patron şi care îi
supravieţuieşte, ca cea a lui H.Beuve-Mery de la „Monde",
este nevoie uneori să fie reamintită.
Codul deontologic. Un cod redactat după o dezbatere
de către profesionişti este un M*A*R*S doar în măsura în
care este cunoscut. Simpla sa existenţă exercită atunci o
presiune morală. In Statele Unite, unde majoritatea
jurnalelor şi-au redactat o „chartă redacţională", unele dintre
ele o republică la anumite intervale.
În 1994, Federaţia Jurnaliştilor Ruşi şi-a redactat un
cod: cei care îl semnează primesc o carte profesională a
sindicatului (contrasemnată de preşedintele FU), care îi
oferă diverse avantaje (acces la informaţie, asigurări).
Secţiuni / pagini alocate mijloacelor de comunicare.
In afara informaţiilor, mijloacele de comunicare trebuie să
includă critici. Găsim aşa ceva în jurnalele serioase şi
revistele de calitate. Poate fi vorba şi de emisiuni periodice
la radio şi televiziune, ca Mediawatch, săptămânal de opinie
despre canalul ABC (Australia) sau Inside Story (1981-
1985) produs în Statele Unite de către PBS, în serviciul
staţiilor „publice".
Reviste critice. Aceste journalism reviews (.IR),
locale sau naţionale, sunt consacrate criticării mijloacelor de
comunicare din ţară sau dintr-un oraş, identificării
distorsiunilor şi omisiunilor lor şi publicării informaţiilor
ascunse . în Franţa, „Le Canard enchaîne" aproape că ar
putea intra în această categorie.
Cea mai celebră revistă a fost fondată de Facultatea de
Jurnalism („Columbia JR", 1961), însă pionierul „In Fact", a
lui G.Seldes (1940-1950), şi revistele epocii de glorie
(19681975) ca „Chicago JR" au fost opera jurnaliştilor
exasperaţi. Puţine au supravieţuit, în lipsa mijloacelor, a
publicului şi a susţinătorilor. în anii '90, multe sunt
etichetate, din punct de vedere politic, ca fiind de stingă
(„Extra!", 1986) şi mai ales de dreapta („Media Monitor").
Revistele apăreau pe Internet, ca BONG! (1988), un cyber-
j.r..
Aceste reviste arată că cel puţin unii jurnalişti nu sunt
salariaţi supuşi: ei contestă în mod public. Această atitudine
nouă s-a răspândit. Revistele sindicatelor au fost întotdeauna
agresive, însă şi cele ale asociaţiilor au devenit la fel. Chiar
revistele de ştiinţă nu mai ezită să denunţe lipsurile.
Una dintre iniţiativele apreciate ale revistei „More"
(19711978) a fost de a crea premiul Liebling. Critica
efectivă trebuia să fie pozitivă - şi ia forma recompenselor:
complimente, promovare, măriri, premii locale sau
naţionale. Cine s-ar îndoi de valoarea lor ar trebui să se
gândească la acele scrisori de felicitare pe care unul dintre
patronii de la Hollywood le înrămase pentru a le pune pe
pereţii biroului său.
Rapoarte şi cărţi critice. Rapoartele elaborate de
comisii de experţi la iniţiativa asociaţiilor (ca MTT)1 sau a
serviciilor oficiale (ca Senatul), uneori cu ocazia unei crize,
evidenţiază lipsurile mijloacelor de comunicare şi sugerează
îmbunătăţiri. Aceasta fac şi cărţile scrise de către
profesionişti (ca A. Woodrow)2 sau observatorii (ca M.
Schudson sau A. Mine)3.
Filme şi emisiuni. Universul mijloacelor de comuni-
care este prezentat fără indulgenţă de lung metraje (Absence
of Malice, 1981) şi de seriale televizate (Lou Grant, 1971-
1982, sau Murphy Brown, 1988) sau uneori de emisiuni (ca
Guignols de la Canal Plus) care satirizează media.
Mici mijloace de comunicare contestatare. Organe
de partid, jurnale paralele, talk-show-mi politice, staţii FM
asociative, canale închiriate pe cablu fac, de asemenea,
cunoscut ceea ce altfel ar risca să fie disimulat. La fel, în
regimurile autoritare, samizdat-e\e (texte difuzate pe sub
mână) informează şi stigmatizează implicit mijloacele de
comunicare - ca şi radiourile clandestine sau periferice,
televiziunile prin satelit, audio şi videocasetele.
Radioteleviziunea publică. Un M*A*R*S? Da,
pentru că ea se consacră serviciului public şi pentru că, prin
simpla sa existenţă, ca constituie o critică a radioteleviziunii
comerciale: fără pauze publicitare la fiecare 10 minute, fără
divertisment ademenitor, fără informaţii filtrate prin
multinaţionalele furnizoare de publicitate. Ea generează o
adevărată concurenţă ale cărei efecte pot fi remarcabile:
radioteleviziunea din Japonia şi din Marea Britanie
reprezintă un excelent exemplu în acest sens.
2. Indivizi sau grupuri
Instanţe de organizare. în măsura în care aceste
comisii etatice nu primesc ordine de la guvern şi în care ele
au ca prim scop protejarea publicul, putem fi tentaţi să le
considerăm unul dintre M*A*R*S. în chemările la ordine şi
în rapoartele sale, CSA denunţă erorile radioteleviziunii,
trucajele, senzaţionalismul etc. Comisiile primesc plângeri,
în genul unui consiliu al presei. Totuşi, aceste instanţe, ca
FCC în SUA, fac să fie respectate principiile instituite de un
Parlament. Ele se situează la limita deontologiei.
în Franţa, Comisia cărţii de identitate a jurnaliştilor
(creată prin legea din 1935) este independentă. Fără a fi un
Ordin profesional, ea este strictă în ceea ce priveşte
respectarea anumitor reguli, însă nu dispune de mijloace de
a deschide anchete, dacă ar dori să o facă.
Cronicarul specializat. Mijloacele de comunicare au
întotdeauna tendinţa de a trece sub tăcere propriile afaceri.
Totuşi, acum, când constituie unul dintre sistemele nervoase
ale corpului social, publicul are nevoie să fie informat
asupra acestor probleme. Trebuie deci ca unii jurnalişti să se
specializeze în acest sector pentru a acoperi actualitatea şi
pentru a se dedica anchetelor Iară complezenţă. David Shaw
de la „Los Angeles Times" este unul dintre cei mai vestiţi
redactori de cronici': lungile sale rapoarte (despre
jurnalismul sportiv sau despre relaţiile dintre presă şi
poliţie) se situează la jumătatea diurnului faţă de articolele
jr. şi de lucrările universitare.
Critici interne. în Statele Unite, anumiţi jurnalişti
sunt însărcinaţi cu in-house critic. Japonezii au
shinshashitsu din 1922. Aceste „comisii de evaluare a
conţinuturilor" există la toate cotidianele importante2. O
echipă de jurnalişti examinează în fiecare zi propriul jurnal
în căutare de violări ale codului şi scriu un raport. Uneori
aceasta se ocupă şi de „poşta cititorilor" şi primeşte
plângerile. Este vorba, în domeniul presei, de faimosul
„control al calităţii" care a făcut să devină vestite produsele
nipone.
Consilieri în deontologie. Există credinţa că criticile
interne contribuie la educarea deontologică a personalului.
Se pot înfiinţa, de asemenea, „comitete de etică", compuse
din jurnalişti care analizează problemele deontologice, îşi
dau avizul asupra cazurilor pe măsură ce apar, organizează
ateliere şi, dacă este necesar, redactează un cod. Există şi
„consilii de redacţie", compuse din reprezentanţi ai
conducerii şi din jurnalişti. Sarcina lor este de a-i informa pe
noii angajaţi. Un ziar poate, de asemenea, să solicite, pe o
perioadă de timp, serviciile unui expert din exterior (ethics
coach) aşa cum a iacul „Philadelphia Inquirer".
Mediatorul. Această sarcină este asumată cel mai des
de către un jurnalist cu experienţă care este angajat de ziar,
ca „Le Monde", de un post de radioteleviziune sau chiar de
un organism larg, ca Radio Canada. Este necesar ca el să fie
respectat de partenerii săi şi să nu aibă nici o temere sau
vreo speranţă în ceea ce priveşte ierarhia. Rolul său este de
a-i asculta pe utilizatorii nemulţumiţi, de a întreprinde o
anchetă şi, în cazurile importante, de a-şi publica concluziile
într-o cronică săptămânală. El deschide o uşă publicului, îi
dovedeşte că este gata să-i asculte criticile. Avantajele sale
faţă de consiliul presei: facilitatea accesului şi reacţia rapidă.
Dificultatea: dacă vrea să rămână eficient, el nu trebuie să
apară nici ca un avocat al ziarului, nici ca un purtător de
cuvânt al utilizatorilor. De asemenea, poate servi drept ghid
în domeniul deontologiei.
Primul „ombudsman" a fost numit de către „Louisville
Courier - Jurnal" în 19971. De fapt, primul datează, fără
îndoială, din 1913, când Pulitzer crease un birou al
exactităţii şi al echităţii pentru a primi plângerile adresate
cotidianului său din New York, „World".
R. Chandler, editor foarte respectat în Statele Unite, a
sugerat în 1989 un M*A*R*S destul de asemănător: un
comitet de arbitraj, înfiinţat de un mijloc de comunicare
ameninţat cu un proces de defăimare, care ar fi fost compus
din experţi exteriori şi al cărui aviz asupra cazului ar fi fost
publicat.
Comitete de legătură. în Statele Unite, primele au
fost acele free press/fair trial committees reunind jurnalişti
şi oameni ai legii pentru a-i ajuta să înţeleagă exigenţele
respective şi pentru a îndepărta riscul unei îngrădiri oficiale,
cum a fost cea impusă presei britanice sub pretextul
garantării proceselor echitabile. În Franţa, în anii '70,
sindicate ale jurnaliştilor, magistraţilor şi ale poliţiei
înfiinţaseră un comitet de acest gen. O asemenea legătură ar
trebui să fie stabilită cu orice grup cu care jurnaliştii riscă să
intre în conflict, în dauna interesului public (poliţie,
imigranţi etc.) Şi, de asemenea, cu organizaţiile contestatare
(părinţi, mişcări feministe etc.)
Consiliul local al presei. Acest termen desemnează o
serie de întâlniri regulate (trimestriale, de exemplu) ale
membrilor reprezentativi ai unei localităţi cu responsabilii
presei de scandal - uneori la iniţiativa unui director de
mijloc de comunicare', alteori a unei instituţii exterioare
(şcoală de jurnalism, asociaţie a utilizatorilor). Utilizatorii
au, de asemenea, posibilitatea de a-şi exprima plângerile şi
dorinţele, însă şi să înveţe cum funcţionează presa şi astfel
să devină mai tolernţi.
De-a lungul timpului, „Journal-Star" din Peoria
(Illinois) a cerut fiecărei gospodine din fiecare din 21 de
zone de difuzare să-i întrebe, la întâmplare, pe locuitorii din
cartierul lor, despre calităţile şi defectele cotidianului. în
timpul unui dejun lunar, membrii acestui consiliu original
făceau un raport al cărui rezumat era publicat pe o pagină
sau două.
Destul de asemănător este ,juriul utilizatorilor", format
dintr-o serie de utilizatori aleşi ca reprezentativi pentru
„piaţa" sa, pe care mijlocul de comunicare îi chestionează, o
dată sau în mod regulat, despre ceea ce cred despre acesta.
Ei sunt plătiţi pentru fiecare sesiune şi dezbaterile lor sunt
animate de către un mediator.
Consiliul naţional sau regional al presei. Este cel
mai cunoscut M*A*R*S căci este prezent în toate
democraţiile nordice, germanice şi anglo-saxone, cât şi în
ţări atât de diferite ca India, Chile, Israel şi Estonia.
La origine ideea este suedeză (1916). Ea a reapărut în
1928, într-un raport al International Labor Organization,
apoi într-un proiect al Curţii de onoare conceput de către
Federaţia internaţională a Jurnaliştilor în 1931. Comisia
Hutchins reia ideea unui consiliu naţional în 1947 iar, în
1953, Marea Britanie înfiinţează al său Press Council, care
avea să devină un model.
Există tot atâtea formule de consilii câte consilii
există. în Canada, de exemplu, datorită mărimii ţării, au fost
create câte unul la nivelul provinciei. Ele diferă prin
condiţiile creării lor, prin iniţiatori, numărul membrilor,
proceduri, buget, autorităţi etc. Pentru a simplifica, putem să
le clasificăm în modul următor:
Mai întâi o punere în gardă: există pseudo-consilii,
formate din reprezentanţi ai guvernului sau chiar prezidate
de ministrul Informaţiei: misiunea lor este de a îngrădi
activitatea presei. Există şi semi-consilii: acestea sunt inapte
din cauza absenţei persoanelor exterioare mass-media. In cel
mai bun caz, sunt înfiinţate de comun acord de către patronii
piesei şi jurnalişti, ca în Germania şi în Austria. Cel mai des
însă ele reprezintă un singur grup, cum ar fi editorii în
Danemarca, jurnaliştii în Elveţia.
Adevăratele consilii, din zilele noastre, sunt în mod
normal formate din o treime sau chiar jumătate utilizatori, în
mod ideal, ele ar trebui să utilizeze toate mijloacele pentru a
îmbunătăţi activitatea presei. Sau, cel puţin, conform
constituţiei fostului Press Council britanic: să apere
libertatea presei şi să intervină, dacă este cazul, pe lângă
guvernanţi; să examineze plângerile utilizatorilor; să
supravegheze evoluţiile susceptibile de a limita informarea,
cum ar fi o prea mare concentrare de întreprinderi de presă;
să publice în mod regulat rapoarte despre munca consiliului
şi statistici despre starea presei. Altele adaugă un interes
pentru învăţământul jurnalistic şi pentru cercetare.
Însă, vai, până acum consiliile nu-şi propun decât
două misiuni: 1) să ajute presa în lupta sa împotriva
adversarului tradiţional al libertăţii sale, guvernul; 2) să
incite presa să dea socoteală în faţa publicului. însă acestea
se limitează adesea la cea de-a doua. Trebuie subliniat faptul
că un consiliu nu are nici o putere de a sancţiona: mijloacele
de comunicare participante se angajează doar să-i publice
hotărârile.
Un consiliu ar trebui să fie capabil să ia iniţiative, deci
să asigure o observare sistematică a mijloacelor de
comunicare. Totuşi, consiliul presei britanice a refuzat
totdeauna să o facă, în timp ce activitatea de monitoring era
practicată de Advertising Standards Authority, înfiinţat în
1978 de către persoanele care se ocupă cu publicitatea
pentru a-şi aplica propriul cod şi care primea, de asemenea,
plângeri. Fără îndoială, o explicaţie rezultă din lipsa
mijloacelor. Un consiliu prejudiciază puterea patronilor, deci
nu se poate conta pe faptul că ei ar fi foarte generoşi. în mod
ideal, banii trebuie să provină din surse foarte numeroase:
organizaţii internaţionale publice şi private, agenţii
guvernamentale, fundaţii, sindicate, universităţi şi firme
comerciale exterioare mijloacelor de comunicare.
ONG-urile legate de mijloacele de comunicare.
Grupuri a căror activitate este legată de mass-media, ca
sindicatele (Sindicatul Naţional al Jurnaliştilor, SN.T, în
Franţa, de exemplu), asociaţiile corporative sau organizaţiile
non-guvernamentale (ca Reporters sans frontieres) execută
operaţiuni de „control al calităţii", ocazionale sau periodice;
sau chiar fundaţiile independente, ca cele pe care magnaţi ai
presei le-au creat dincolo de Atlantic pentru a finanţa
învăţământul, cercetarea şi alte moduri de îmbunătăţire a
activităţii (cum ar fi Freedom Forum)\ In anii '60 şi '70,
aceste grupări au jucat un important rol în crearea sau
supravieţuirea M*A*R*S.
Asociaţia cetăţenilor / militanţilor. Poate fi vorba de
mişcări de mare intoleranţă sau cu o ţintă clară, care publică
lista emisiunilor pe care le dezaprobă şi numele ofertanţilor
de publicitate care le finanţează (tactică uneori
eficientă). în cel mai bun caz, este vorba despre asociaţii de
utilizatori care apelează la întâlniri de sensibilizare,
campanii de scrisori, sondaje de opinie, evaluări sistematice,
intervenţii pe lângă legislatori, plângeri adresate
organismelor de control, procese şi, de asemenea, la acţiuni
de boicot.
în Statele Unite, Actionfor Children.s Television
(1968) a obţinut succese remarcabile în beneficiul copiilor.
în Franţa, MTT în 1996 a reunit la Paris, sub egida
UNESCO, reprezentanţi ai organizaţiilor de telespectatori
din Europa şi Canada, într-o ţară cu totul diferită, Niger, o
asociaţie grupează radio-cluburi care organizează audiţii
colective şi trimit critici şi sugestii.
Consiliul de disciplină. Poate fi constituit în cadrul
unui ordin (ca Ordine dei Giornalisti italieri) al unei
asociaţii corporative (ca ASNE) sau, cel mai des în Europa,
al unui sindicat al jurnaliştilor. Experienţa arată că acesta
este întotdeauna discret şi rareori sever: are tendinţa de a
găsi scuze membrilor săi.
„Societatea redactorilor". O asociaţie de profesio-
nişti care, de obicei, sunt acţionari la firma pentru care
lucrează, încearcă să aibă un cuvânt de spus în elaborarea
politicii redacţionale1. La Radio-France există o societate
activă în perioadă de criză. Acest M*A*R*S este rar. Este cu
atât mai rar întâlnit cu cât personalul2 deţine în proprietate
întregul mijloc de comunicare.
„Societatea utilizatorilor". De asemenea rar întâlnită,
ea este o asociaţie a cetăţenilor caic obţine acţiuni la un
mijloc de comunicare şi cere să aibă un cuvânt de spus în
politica generală a întreprinderii respective - cum ar fi
„societatea cititorilor" de la „Monde". Un caz remarcabil:
cel al reţelelor de transmisie prin cablu din Manitoba, unde
utilizatorii au învins marile firme care anticipau milioane de
dolari profit. Ei au obţinut ca alegerea anuală a comitetului
de conducere a fiecărei reţele să se facă în fiecare
comunitate.
Observatorul mijloacelor de comunicare. Anali-
zează comportamentul mijloacelor de comunicare şi publică
lipsurile pe care le remarcă. Dacă se întâmplă să fie
ştiinţific, cea mai mare parte sunt militanţi, mai ales în
Statele Unite. De stânga (Project Censoredf şi, mai curând,
de dreapta, generalişti sau specialişti, ei încearcă în
publicaţiile lor să dovedească că mijloacele de comunicare
distorsionează informaţia, poluează spiritele.
3. Procesul
Educaţia universitară. Un jurnalist format la locul de
muncă sau într-o şcoală strict tehnică riscă să nu fie decât un
scrib, tratează cu uşurinţă subiecte din diferite domenii, este
supus ierarhiei şi notabilităţilor - prea preocupat de
interesele sale şi prea puţin de deontologie.
Acest tip a apărut evident în anii '90 în Africa neagră,
ca şi în ţările Europei de Est. Noua generaţie de jurnalişti
care a înlocuit pe nepregătite nomenklatura unui regim
dictatorial este adesea incompetentă în ceea ce priveşte
jurnalismul şi etica.
In zilele noastre, în jur de trei sferturi din tinerii jur-
nalişti francezi sau americani au făcut studii de jurnalism la
universitate - astfel ostilitatea reciprocă dintre oamenii din
mass-media şi universitari s-a atenuat. Universitatea este
mai independentă decât alte instituţii, faţă de guverne, cât şi
faţă de mediile de afaceri. în afară de experţii săi, de
inspiraţiile sale, ea poate furniza aşadar o bază de acţiune
pentru numeroase M*A*R*S.
Ceea ce lipseşte universităţilor sunt fondurile. Firmele
mediatice trebuie să încurajeze, pretutindeni, din punct de
vedere financiar, formarea profesioniştilor, aşa cum o fac în
Statele Unite: donaţii pentru şcoli, burse de formare
continuă, finanţarea cercetării.
Formarea continuă. Jurnaliştii trebuie să-şi ridice
gradul de competenţă într-o specialitate şi să ia distanţă
uneori pentru a medita asupra meseriei lor. Aceasta se poate
realiza printr-un an sau un semestru sabbatic la universitate
sau prin seminarii de o săptămână.
Ateliere de o zi (fie în cadrul redacţiilor, fie în
exteriorul acestora) sunt organizate de către asociaţii
profesionale, şcoli de jurnalism, ONG-uri. Având un
caracter practic (studiu de caz, joc de rol), ele accentuează în
rândul jurnaliştilor, conştientizarea responsabilităţilor lor şi
le oferă ghiduri de comportament faţă de surse, angajatori şi
utilizatori.
Mijloacele de comunicare în şcoală. Timpul pe care
oamenii îl consacră mijloacelor de comunicare justifică
ideea că ei trebuie să le cunoască şi să ştie să le utilizeze în
folosul lor. Toţi copiii au nevoie să-şi însuşească o serie de
cunoştinţe despre structurile mijloacelor de comunicare,
conţinuturile, efectele lor şi să înveţe cum să le consume - şi
chiar cum să le realizeze (ziare ale colegiului, chiar radiouri
în şcoală).
Consultări cu utilizatorii. în Statele Unite, la înce-
putul anilor '90, era moda sesiunilor de ascultare (reader
call-in nights): în anumite seri personalul redacţiei se punea
la dispoziţia telefonică a utilizatorilor. Variantă: la ziar, în
timpul pauzei de masă, jurnaliştii discută cu un invitat
despre activităţile sale în cadrul comunităţii.
În mod obişnuit, se pot desfăşura întâlniri între pro-
fesionişti şi utilizatori în oricare club al presei. Sau, de
asemenea, mijloacele de comunicare organizează „reuniuni
municipale" (town meetings) în cadrul cărora jurnaliştii se
interesează de preocupările locuitorilor, despre ceea ce
aşteaptă din partea presei locale. Apoi ei îi ajută să se mobi-
lizeze şi să-şi rezolve problemele (vezi civic jurnalism).
Studierea opiniei. Radioul, devenit foarte curând
comercial, a trebuit să-şi dovedească audienţa în faţa
ofertanţilor de publicitate - aşa cum s-a întâmplat apoi cu
televiziunea. Până în anii '60, presa scrisă s-a mulţumit să
facă verificarea difuzării sale. Concurenţa fiind mai
puternică, toate mijloacele de comunicare doreau să
cunoască stratificarea demografică a propriului public şi
opiniile / nevoile / dorinţele fiecărei categorii, în scopul de a
o putea capta mai bine şi a o vinde ofertanţilor de publicitate
particulari.
Motivaţia este comercială, însă efectul este cel al unui
M*A*R*S. După exemplul cercetătorului Lazarsfeld, se
opune adesea cercetarea „administrativă" (în serviciul mass-
media), cercetării „critice" (în serviciul publicului). De fapt,
cele două nu se exclud.
Audit-ul deontologic. Un mijloc de comunicare
trebuie să-şi verifice nivelul etic. Care este proporţia erorilor
sale? Regulile interne sunt cunoscute, înţelese, aplicate de
personal? Ce gândeşte publicul despre serviciile sale?
Contactele sale cu acesta sunt suficiente, eficiente? Ce s-ar
putea face pentru îmbunătăţirea situaţiei? Un simplu control
poate să modifice comportamentele.
Cercetarea cu scop nelucrativ. Ea este apanajul
universităţilor, al diverselor institute (ca Observatorul
european al audiovizualului, la Strasbourg, din 1992) şi, în
Statele Unite, al think tanks, centre de reflecţie şi de
cercetare finanţate de către fundaţii. Toate angajează experţi
capabili să conducă studii lungi şi aprofundate, în special
studii empirice ce furnizează date în cifre. Critica
mijloacelor de comunicare nu se mai poate mulţumi cu
exemple luate la întâmplare şi cu anecdote. Dezbaterea
asupra deontologiei însăşi se realizează prea des prin lovituri
retorice: acuzaţii vagi şi răspunsuri impresioniste. Este
nevoie de cifre extrase din analize de conţinut şi de non-
conţinut, studii de audienţă, comparaţii istorice.
Aceste studii sunt necesare în mod special pentru: 1.
perceperea ocultărilor şi distorsiunilor extinse pe care le
comit mijloacele de comunicare, greşelile cele mai
influente deoarece marele public nu le remarcă; 2. a
evalua efectele activităţii mass-media într-o societate, în
special pe termen lung. Deci, pentru a sugera
comportamente mai bune.
III. Ceea ce s-a făcut în Europa
Sunt multe mijloacele de comunicare care şi-au creat
singure un cod? Nu, în nouă ţări din zece. Totuşi, în două
treimi din ţări există un cod aproape general recunoscut. De
unde provine? Cel mai des de la sindicate ale jurnaliştilor,
uneori asociate cu editori (Norvegia, Suedia). în două cazuri
(Germania, Austria) codul provine de la consiliul presei, el
însuşi creat de sindicatele jurnaliştilor şi editorilor.
Pretutindeni sindicatele au abordat deontologia în cărţi
sau în propriile lor periodice, au organizat congrese şi
seminare, au numit comitete de etică. Ele au colaborat
uneori la crearea unui consiliu al presei (Suedia, Norvegia,
Austria, Germania, Olanda) sau şi-au creat chiar ele unul
(Elveţia).
Pentru a face respectate regulile, mai mult de jumătate
din ţări au un consiliu naţional. Şapte ţări, care sînt toate
situate în Sud2, cu excepţia Irlandei şi Belgiei, nu au aşa
ceva. în zilele noastre, acolo unde există un consiliu al
presei, acesta are tendinţa de a-şi extinde baza de recrutare
şi / sau funcţiile. Cu toate acestea, britanicii, dimpotrivă, i-
au restrâns componenţa şi misiunea. Consiliile regionale şi
locale se pare că nu şi-au făcut încă nicăieri apariţia.
Mediatorii sunt destul de rari. Doar şapte ţări din
şaptesprezece au unul sau mai mulţi: Elveţia, Marea
Britanie, Irlanda, Spania, Italia, Suedia şi Franţa.
Aproximativ2 douăzeci într-o regiune a globului care
numără aproape 1.500 de cotidiane, peste 5.000 de posturi
de radio şi aproape 900 de posturi de televiziune - fără a mai
pomeni miile de reviste. însă unele dintre cele mai bune
ziare ale continentului au un mediator („Le Monde", „The
Guardian", „El Pais", „La Republica").
Şi celelalte M*A*R*S? Mijloacele de comunicare îşi
corectează toate în mod foarte clar greşelile? Răspuns
cvasiunanim: NU. Cea mai mare parte a mijloacelor de
comunicare o face, însă discret, cu excepţia celor din
Finlanda. Există critici interne? Acestea sunt necunoscute.
Atunci există media reporters. Găsim câţiva în peste
jumătate din cele şaptesprezece ţări: în Marea Britanie, toate
cotidianele şi jurnalele de duminică de calitate au unul, o
inovaţie. în mai mult de două treimi din ţări nu există o
revistă critică. în schimb, în astfel de ţări, critica face
obiectul emisiunilor transmise prin antenele serviciului
public.
Jurnalele nu utilizează niciodată „chestionare despre
exactitate şi echitate". în majoritatea ţărilor, mijloacele de
comunicare tipărite întreprind anchete în scopul de a
descoperi ceea ce cred clienţii despre serviciile lor - însă nu
o fac nici des, nici în mod regulat. „Poşta cititorilor"? în
Franţa ea nu s-a dezvoltat decât recent. însă pretutindeni în
Europa, cele mai multe ziare şi magazine au o rubrică
specială. Totuşi, scrisorile publicate sunt rar critice la adresa
ziarului.
Şi M*A*R*S-ul cel mai puţin periculos şi cel mai
eficient, însă cei mai lent, educaţia'/ Proporţia jurnaliştilor
care au studii superioare apare foarte clar (Finlanda 82%,
Franţa 69%, Italia 44%) sau sub forma estimărilor foarte
vagi: între 20 şi 50% în Olanda, între 20 şi 80% în Spania,
între 40 şi 75% în Suedia. In ceea ce îi priveşte pe cei care
au urmat cursuri de jurnalism, estimările arată în jur de
25%, cu excepţia Austriei şi Germaniei (mai puţin de 5%) şi
a Suediei, Danemarcei şi Spaniei (70-80%). Există o
tendinţă foarte pozitivă: aproape peste tot se estimează că
între 70 şi 100% dintre jurnaliştii astăzi debutanţi posedă o
diplomă universitară, in mai mult de jumătate din ţări,
jurnaliştii pot beneficia de o formare continuă.
în mod bizar, în trei sferturi din ţările europene,
asociaţiile naţionale de consumatori nu par să se ocupe
niciodată de produsele mediatice. Nu s-ar putea analiza
violenţa de la televiziune aşa cum se analizează nitraţii de
apă de la robinet? Există asociaţii ale consumatorilor de
media? Da, în peste jumătate din ţări. Ele se ocupă aproape
în exclusivitate de televiziune.
Acţionariatul jurnaliştilor se găseşte în 10 din 17 ţări
europene, însă de obicei nu priveşte decât una sau două
publicaţii. Nimeni în Europa n-a auzit de cetăţeni care
cumpără acţiuni pentru a avea un cuvânt de spus.
CRITICI ŞI OBSTACOLE
Deontologia s-a dezvoltat în cadrul unor sisteme vaste
şi complexe, mass-media şi societatea umană; meritul de a fi
subliniat acest lucru le aparţine mediologilor marxişti. De
asemenea, ea trebuie să se supună criticilor multiple şi
contradictorii, să înfrunte obstacole cu atât mai de temut, cu
cât unele provin din mituri. De unde relativa sa
subdezvoltare.
I. Criticile
Criticile duc la coduri. Se zice adesea despre codul
unui mijloc de comunicare că poate fi folosit împotriva
acestuia într-un tribunal. Acest lucru s-a întâmplat pe Coasta
de Azur, iar în codul german este chiar prevăzut, în Statele
Unite, avocaţii ziarelor nu îi sfătuiesc pe clienţii lor să-şi
realizeze un cod: se tem de mania proceduristă a
utilizatorilor şi în special de procesele de defăimare.
De fapt, codul contribuie la convingerea juraţilor de
buna-credinţă a mijloacelor de comunicare. De altfel, marile
grupuri dispun de mijloace de a face să treneze procesele
până la a câştiga sau a-1 face pe reclamant să abandoneze.
Codurile şi alte M*A*R*S permit celor simpli să se facă
ascultaţi de mass-media.
O altă acuzaţie recentă: codurile, simple texte, ame-
ninţă libertatea presei. S-a putut observa o reacţie isterică
sau chiar o tactică' destinată să garanteze că nici o restricţie,
nici chiar morală, nu va putea fi impusă libertăţii de a
câştiga bani. însă, în anii '90, parlamentele scandinave
urmăreau" să convertească codul stabilit de profesionişti
într-o lege, controlând astfel problema aplicării regulilor: o
tendinţă foarte regretabilă.
Reproş serios: codurile nu sunt decât o listă de prohi-
biţii vagi şi de legăminte pioase. Cine se gândeşte la
telespectatorul din Statele Unite3 crede că visează citind
codul NAB (de exemplu: „Emisiunile trebuie să contribuie
la dezvoltarea sănătoasă şi echilibrată a copiilor"). Tot astfel,
dacă comparăm codurile jurnaliştilor din URSS cu ceea ce
era realitatea sovietică, un ochi ar râde, altul ar plânge.
în anumite coduri se găsesc fraze lipsite de sens sau de
justificare: „Rolul jurnalistului este acela de a spune
adevărul"; însă ce este adevărul? Trilioanele de fapte
adevărate care, pe drept cuvânt, nu sunt niciodată relatate?
„Publicul are dreptul să cunoască adevărul": un drept care se
bazează pe ce anume? Sau chiar: „Publicul are dreptul la
informare", dreptul la o fotografie a fostei neveste a
preşedintelui Kennedy dezbrăcată, pe o plajă grecească?
Pe de altă parte, codurile par să reflecte viziunea
jurnaliştilor asupra lumii, adică mai ales a bărbaţilor,
absolvenţi de facultate, orăşeni, înzestraţi (în ţările dez-
voltate) cu venituri destul de bune. Şi femeile, săracii,
minorităţile etnice? Acest lucru este şi mai evident în afara
Occidentului: în India, jurnaliştii sunt occidentalizaţi şi
adesea aparţin unei caste de rang înalt; în Coreea, doar 5%
dintre aceştia sunt femei.
în orice caz, la ce foloseşte un cod dacă „nu are dinţi"?
Când asociaţiile corporative sau sindicatele prevăd sancţiuni
(ca expulzarea) acestea sunt rar aplicate. Şi la ce foloseşte
un cod dacă nu ia în considerare relaţiile de putere? Există
charte care prevăd că jurnalistul nu trebuie să accepte sarcini
contrare eticii. Individul va considera această prevedere
periculos de respectat, mai ales în perioada de criză. Pare
indispensabil ca jurnaliştii să şi blindeze codurile: obţinând
participarea la conducerea editorială a publicaţiei lor,
incluzând codul în contractele colective sau chiar legalizând
clauzele codului într-un statut profesional.
Critici de dreapta şi de stânga. La ambele extreme
ale spectrului politic există o opoziţie faţă de libertatea
presei. Bineînţeles, deontologia este dispreţuită (şi
mijloacele sale de aplicare), este considerată una dintre
invenţiile ridicole ale democraţilor naivi. Pentru a proteja fie
„naţiunea", fie „poporul" se consideră necesar ca mijloacele
de comunicare să fie controlate fie prin forţa poliţiei, fie
posedându-le pe toate.
Discipolii lui Marx, ai Şcolii de la Frankfurt, ai
mişcării cultural-critice par să-i considere pe utilizatori drept
marionete manipulate de o mână de miliardari. Aceştia, care
posedă cea mai mare parte a mijloacelor de comunicare sau
distribuie majoritatea publicităţii lor pot să le dicteze
comportamentele. Credibilitatea acestor critici suferă de
faptul că, înainte de 1991 cel puţin, au uitat întotdeauna să
stigmatizeze regimurile de presă necapitaliste: cel sovietic.
Dimpotrivă, ultraliberalii, care nu ţin seama de vreo
lege sau regulament privind mijloacele de comunicare,
prezintă deontologia drept un complot comunist împotriva
libertăţii cuvântului şi libertăţii de acţiune. Jurnalistul are
dreptul de a fi iresponsabil: doar propria conştiinţă îl poate
ghida. Dacă există un mijloc de comunicare care nu se pune
în slujba publicului, piaţa îl va elimina.
Criticile realiştilor şi cinicilor. Realitatea este prea
complexă, situaţiile prea diverse pentru a putea face nişte
reguli generale sau pentru a prevedea toate cazurile: codul
este, prin forţa împrejurărilor, prea vag - în timp ce
jurisprudenţa unui Consiliu al presei, la capătul câtorva ani,
este enormă. Jurnalistul presat de timp nu poate merge să
consulte codul când trebuie să ia o decizie. IV altfel,
jurnaliştii nu se pun de acord asupra a ceea ce trebuie să
facă. Ce conduită trebuie să adopte când sunt prinşi între
două clauze contradictorii?
Aplicarea regulilor cere ca oamenii să li se consacre în
mod sistematic. Utilizatorii nu sunt organizaţi, se cred
neputincioşi, cunosc puţin mediul jurnaliştilor. Patronul
mijloacelor de comunicare are altceva de făcut: înainte de
toate să-şi gestioneze şi să-şi dezvolte întreprinderea. De
aceea, marile mijloace de comunicare pot fi mai
deontologice decât cele mici: ele sunt mai bogate şi totodată
mai independente faţă de public şi faţă de ofertanţii lor de
publicitate.
În ceea ce-1 priveşte pe jurnalist, el nu are ca unic
obiectiv să-1 servească pe utilizator: în mod natural, el caută
şi influenţă, celebritate, promovare, noroc. în democraţiile
sărace ca India sau Rusia, cea mai mare parte a jurnaliştilor
nu pot să se preocupe de deontologie: ei au multe de făcut
pentru a-şi păstra locul de muncă şi pentru a câştiga câţiva
bani, sau foarte multe altele dacă au fost corupţi. în multe
din ţările Americii Latine, cea mai mare parte a jurnaliştilor
nu şi-ar putea atinge cele două scopuri fără a-şi lua un al
doilea (dacă nu al treilea) loc de muncă, adesea la un
ofertant de publicitate sau la o sursă potenţială de informare.
Chiar în Europa Occidentală, în scopul de a prospera (sau de
a supravieţui) în profesiune trebuie să faci servicii, să cedezi
presiunilor: îţi trebuie talentul lui J.-F. Kahn pentru a-ţi
permite să treci peste toate în caz de conflict.
Critici ale patronilor mijloacelor de comunicare.
Unii dintre ei resimt o responsabilitate faţă de public.
Alţii ţin cont de faptul că un control al calităţii costă. Totuşi,
pentru foarte mulţi legea este suficientă. Orice M*A*R*S
este un atentat la dreptul de proprietate: fiecare e stăpân la el
acasă. Dacă se întâmplă că unui utilizator nu-i place ce i se
oferă, este de ajuns să schimbe ziarul sau canalul. Când
aceşti patroni acceptă un M*A*R*S, aceasta se întâmplă din
preocuparea pentru „relaţiile publice".
Nu este imposibil ca lipsa entuziasmului acestor
conducători de mijloace de comunicare, particulari sau
guvernamentali, să fie urmare a faptului că ei văd în
M*A*R*S semnul unei evoluţii: o mişcare lentă spre o
participare a producătorilor şi a consumatorilor (jurnaliştii şi
publicul) la controlul asupra mijloacelor de comunicare.
Criticile profesioniştilor. Astăzi jurnaliştii nu adoptă
o atitudine uniformă: ei pot să fie total indiferenţi faţă de
deontologie sau hipersensibili. Când, în 1994, APME (vezi
capitolul „Jurnalismul critic") a cerut membrilor săi să arate
ce cred despre versiunea amplă, clară şi aspră a codului său
din 1975, 39% erau pentru, 36% categoric împotrivă.
Anumiţi adversari. în special vechii jurnalişti, văd în
autocontrol un simplu machiaj destinat să ofere o înfăţişare
plăcută mijloacelor de comunicare, să amăgească publicul.
Sau văd în aceasta o tendinţă periculoasă, ducând la cenzură
etatică.
Vedetele, cei 100 sau 200 de jurnalişti care în Franţa
domină scena, prin relaţiile pe care le au cu factorii de
decizie importanţi, se consideră departe de aceste probleme.
Ei îşi exploatează poziţia pentru bani sau influenţă - şi
declară că este suficientă conştiinţa pentru a-1 orienta pe
profesionist.
II. Obstacolele
Deontologia, sau controlul calităţii, nu este o soluţie
simplă şi globală pentru toate problemele mijloacelor de
comunicare: este cel mai nesemnificativ lucru care se poate
spune. Dacă era un panaceu facil, am fi văzut M*A*R*S
pretutindeni. De fapt, există puţine care operează în prezent.
în singura ţară în care aproape toate au existat, Statele Unite,
un număr mare dintre aceste M*A*R*S nu au supravieţuit,
iar în cea mai mare parte nu s-au multiplicat. în 1996,
existau în Statele Unite în jur de 30 de ombudsmen pentru
1.600 de cotidiane, 7.500 săptămânale, 12.000 staţii de radio
şi 1.500 de televiziune, 2.000 de reviste pentru marele
public. Şi totuşi, ei făceau faţă situaţiei.
Această subdezvoltare a fost rezultatul rezistenţelor
puternice de care s-au lovit M*A*R*S. în nici o profesie nu
se apreciază noutatea, mai ales când ea pune în discuţie
puteri şi prestigii. Printre obstacolele impuse controlului
calităţii: neînţelegerea sau ignoranţa şi, mai grav, natura
omului sau cea a M*A*R*S.
1. Obiecţii nejustificate
Ameninţarea recuperării etatice. Se aude adesea,
mai ales în Statele Unite, exprimată teama că Statul,
guvernul ar utiliza sistemele de autocontrol pentru a limita
libertatea de expresie. De exemplu, ar transforma un
consiliu al presei în tribunal excepţional. Totuşi, această
teamă n-a fost niciodată justificată, chiar în India unde
Consiliul a fost înfiinţat prin lege.
Inutilitatea. Unii subliniază că mijloacelor de
comunicare „bune" nu este nevoie să li se aplice un control
al calităţii: personalul lor 1-a practicat întotdeauna, în ceea
ce priveşte mijloacele de comunicare „rele", acestea nu-1
vor accepta: ele nu vor utiliza M*A*R*S intern şi vor
refuza orice instanţă superioară . Acest lucru nu este greşit,
însă cea mai mare parte a mijloacelor de comunicare şi cei
mai mulţi jurnalişti nu sunt nici în totalitate buni, nici în
totalitate răi - şi au nevoie de charte, de ghiduri şi de
protecţie.
Stigmatul „relaţiilor publice". Orice încercare a
mijloacelor de comunicare de a apela la controlul calităţii nu
ar reprezintă decât ifose. Mijloacele de comunicare ar
simula că se ocupă de serviciul public chiar atunci când
pasiunea lor rămâne profitul maxim şi (pentru unii)
propaganda. De fapt, consiliul local al presei din Pretoria a
fost înfiinţat şi condus de serviciul relaţii publice a
cotidianului. Ne-ar putea mira că această reţetă comercială
reuşită nu a fost imitată. Şi că celelalte M*A*R*S ar fi atât
de puţin numeroase chiar atunci când utilizatori le primesc
în general bine.
Ostilitatea partizană. Conform unor critici, deonto-
logia nu este decât o deghizare cu care se împopoţonează
activiştii anti-mass-media, în cea mai mare parte de stânga.
Bineînţeles, într-o societate conservatoare, defăimătorii
ordinii stabilite sunt mai degrabă progresişti - însă chiar în
Statele Unite, unii dintre cei mai activi critici ai mass-media
se situează la dreapta, ca AIM2. Acestea fiind spuse, când
un M*A*R*S include utilizatori, experienţa arată că ei nu
sunt niciodată, în mod sistematic, anti-media.
Ignoranţa. Acest obstacol negativ ar putea fi cu
uşurinţă trecut cu vederea. întreaga lume a auzit vorbindu-se
de deontologie, însă, în interiorul mijloacelor de
comunicare, ca şi în exterior, cea mai mare parte a oa-
menilor nu au auzit pur şi simplu niciodată vorbindu-se
despre diversele sisteme de control al calităţii care au fost
inventate, încercate şi al căror caracter nevătămător şi
eficienţă au fost dovedite. Mijloacele de comunicare sunt
vinovate de această ignoranţă: ele nu s-au preocupat să
descopere şi nu au dorit să facă cunoscute M*A*R*S. Până
în prezent ele refuzau în cea mai mare parte chiar ceea ce se
dezbătea despre deontologie.
2. Obstacole adevărate
Dependenţa jurnaliştilor. Numai dacă nu este o
vedetă preţioasă pentru angajatorul său, un profesionist
trebuie să se supună ordinelor pentru a obţine publicarea, o
mărire de salariu sau o promovare. în Lumea a Treia şi în
ţările bogate aflate în vremuri de criză, jurnaliştii nu-şi pot
permite să-şi pună în pericol slujba, în afară de a fi bine
protejaţi de lege, de a se organiza sau de a avea susţinerea
publicului, ei nu pot, sub pretextul deontologiei, să se opună
patronilor lor.
Conservatorismul. SN.T, sindicatul majoritar din
Franţa, constată, în Cartea sa albă din 1993, „vechile reflexe
corporative şi conservatoare ale unei profesiuni
proclamându-şi dreptul universal la critică, însă pretinzând
să scape oricărei puneri în discuţie, în numele unui fel de
sacerdoţiu autoproclamat". Pentru a-i determina pe oamenii
de presă, care, ca orice fiinţe umane, nu apreciază
schimbarea, să se angajeze într-o reformă, trebuie exercitată
o presiune puternică, uneori chiar până la a recurge la
ameninţări. Foarte des există teama ca Statul să nu intervină
prin legi care decid ca patronii de mijloace de comunicare şi
profesioniştii să pună în practică un autocontrol.
Spiritul corporatist. Corporaţia se apără de orice atac
exterior, ceea ce nu este surprinzător. însă ea pare să nu fie
singura care să nu fi pus în practică nici un mijloc de
autocontrol. Toţi jurnaliştii or fi perfecţi?
Directorul general al unei mari reviste-magazin
spunea, în 1993, în legătură cu afacerea Villemin: „Presa nu
are de ce să roşească pentru ceea'' ce a făcut. Jurnaliştii nu
şi-au făcut decât datoria. Şi noi nu avem, înainte de toate,
decât să ne judecăm singuri. Lupii nu se mănâncă între ei".
Se întâmplă rar ca mijloacele de comunicare să se critice
unele pe altele, la fel şi în cazul jurnaliştilor, în această
profesiune, ca şi în altele', se împinge uneori solidaritatea
până la complicitate. Cei care greşesc sunt protejaţi prin
tăcere. Ei nu sunt denunţaţi conducerii şi trec rar prin faţa
consiliilor de disciplină ale organizaţiilor profesionale. S-a
putut compara ostilitatea tradiţională faţă de M*A*R*S cu o
reacţie colectivă a birocraţilor, tipici marilor întreprinderi. Ei
nu suportă pătrunderea publicului în microcosmosul lor.
Setea de putere. Fiecare în parte, proprietarul şi
profesionistul, ştie sau crede că deţine putere. Ei, care se
delectează vorbind despre „mediacraţie", cred că pot
influenţa, fie măcar prin ocultarea informaţiei. Şi nu ţin să
împartă acest privilegiu.
Aroganţa. Fie că sunt sau nu competenţi şi curajoşi,
profesioniştii se gândesc la realitate . Unii, care au dobândit
o anume notorietate, refuză să recunoască că fac greşeli, mai
ales când ele sunt semnalate de un utilizator care, în ochii
lor, nu ştie nimic, nu înţelege nimic şi predică pentru o
cauză. în 1986, Federaţia internaţională a Jurnaliştilor şi-a
amendat cu uşurinţă Declaraţia de la Bordeaux (1954), însă
nu şi concluzia: „Jurnalistul nu va accepta, în domeniul
profesional, decât jurisdicţia partenerilor săi, excluzând
orice intruziune guvernamentală sau de altă natura'.
Jurnaliştii consideră orice intervenţie ca o violare a
sanctuarului în care, mari preoţi ai informaţiei, se consacră
vocaţiei lor. De fapt, ei admit foarte greu ca reproşurile să le
fie făcute de colegi. Ce autoritate, ce har superior le dă
dreptul să se erijeze în judecători? Chiar ei sunt cei care,
deseori, se opun instalării unui mediator în biroul redacţiei
lor.
Uneori, consiliile presei nu obţin publicarea deciziilor
lor. „Le Devoir", un cotidian foarte serios, chiar a părăsit
Consiliul presei din Quebec după ce acesta a emis o sentinţă
împotriva lui. O atitudine, vai!, normală apărea într-o
uimitoare declaraţie făcută de unul dintre redactorii-şefi
unui cotidian parizian de calitate: „Nu recunosc nimănui din
exterior [jurnalului] dreptul de a-mi spune ceea ce am
dreptul să fac sau să nu fac". Ne-am gândi totuşi că umilinţa
este necesară în faţa complexităţii realităţii, având în vedere
că jurnaliştii sunt rar mari specialişti în domeniile pe care le
abordează.
Hiper-susceptibilitatea. Preşedintele Truman spunea
că „dacă nu ne place căldura, nu trebuie să rămânem în
bucătărie". Şi totuşi, oamenii din media, care au ales să se
plaseze sub proiectoarele actualităţii şi dintre care mulţi nu
încetează să critice notabilităţile, ei-înşişi suportă foarte greu
critica. Unii suferă în aparenţă de un ego fragil, drept pentru
care probabil l-au umflat până la exces, datorită frecventării
celor sus-puşi. Cum denigrarea de sine şi a profesiunii se
întâmplă destul de des, în particular' ne putem întreba dacă
uneori nefolositoarea vanitate a jurnaliştilor nu maschează
un complex de inferioritate. Teama lor de ridicol ar explica
conformismul, negativismul şi cinismul care fac ravagii în
această profesie.
Preţul. Ultimele două obstacole care împiedică crea-
rea M*A*R*S sunt foarte concrete: contrar precedentelor,
ele nu pot fi surmontate doar prin formare, negociere sau
experienţă. Mai întâi, cea mai mare parte dintre acestea (însă
nu toate) costă mult, atât pentru a le face să funcţioneze, cât
şi pentru a le face cunoscute.
Un ombudsman, de exemplu, trebuie să fie un jurnalist
experimentat, foarte respectat, deci o persoană foarte bine
plătită. Pentru un consiliu al presei este crucial să obţină
destui bani pentru a funcţiona bine, adică rapid' şi, de
asemenea, destui bani pentru a-şi asuma toate funcţiile, nu
doar pe cea de arbitru - şi pentru a face cunoscut faptul că le
exercită.
Nu se poate asigura un control al calităţii fără finan-
ţare din partea patronilor mijloacelor de comunicare, care
sunt foarte reticenţi. Dacă M*A*R*S nu ameninţă cu nimic
veniturile acestora (ci dimpotrivă), consiliile le ameninţă în
mod indiscutabil puterea: dau publicului posibilitatea de a-şi
spune cuvântul şi tind să întărească autonomia
profesioniştilor.
M*A*R*S reprezintă o investiţie excelentă. Toate
marile firme comerciale cheltuiesc averi pentru a îmbunătăţi
imaginea pe care publicul, guvernul sau tribunalele şi-au
făcut-o despre ele. Şi de câţiva ani acestea au descoperit
seducţiile deontologiei. Totuşi, multe dintre mijloacele de
comunicare preferă în locul acestei investiţii achiziţionarea
materialelor sau o creştere a dividendelor.
Şi apoi, unele mijloace de comunicare sunt lipsite de
bani. „Responsabilitatea socială" este atunci foarte greu de
asumat. Multe ziare, de exemplu, nu au mijloacele de a
impune jurnaliştilor proprii să refuze o călătorie oferită de o
întreprindere oarecare. Un celebru director al unui cotidian
recomanda să se accepte acest lucru şi să li se întoarcă
spatele la întoarcerea acasă. Este o soluţie, bineînţeles, dar
neelegantă şi un factor de incertitudine.
Timpul. Răul pe care îl provoacă aceste obstacole ia
două forme. Pe de o parte, controlul calităţii consumă timp,
marfă care lipseşte întotdeauna în domeniul mass-media. Şi,
pe de altă parte, el acţionează pe termen lung: cel mai bun
sistem este educaţia, care îşi arată rezultatele la capătul unor
lungi ani de studiu. în afară de asta, cea mai mare parte a
M*A*R*S cer ca profesioniştii şi publicul să se obişnuiască
cu ele, ceea ce ia foarte mult timp.
Tară fundamentală. Nici un M*A*R*S nu este
perfect. între altele, consiliul presei este prea complicat,
codul prea flasc, mediatorul prea scump, educaţia prea lentă
etc. însă aceste defecte particulare devin aproape
insignifiante în comparaţie cu o tară profundă a deonto-
logiei: ea riscă să deturneze atenţia de la cei care determină
cu adevărat comportamentul mijloacelor de comunicare. în
mod normal, deciziile majore sunt luate la vârf - şi nu la
bază. Principalul criteriu utilizat atunci este economic - şi nu
moral. Responsabilităţile importante nu aparţin jurnaliştilor.
Bineînţeles, este imoral pentru un reporter să-şi arunce
un articol la coş în schimbul mitei. însă ce se poate spune
despre un post de radio care preferă să-şi mărească
profiturile mai degrabă decât să angajeze încă un reporter de
care are nevoie pentru a acoperi bine actualitatea locală.
Este, cu siguranţă, contrar deontologiei ca jurnaliştii să
accepte cadouri sau favoruri. însă ce se poate spune despre
mijloacele de comunicare ce îşi seduc ofertanţii de
publicitate promiţându-le să le însoţească publicitatea prin
articole scrise pentru a o pune în valoare?
La începutul anilor '80, Janet Cooke, de la
„Washington Post", a obţinut faimosul premiu Pulitzer
printr-o anchetă despre un personaj pe care 1-a inventat,
Jimmy, heroinoman de 8 ani. Era contrar deontologiei însă,
fără îndoială, ea voia să-şi vadă semnătura pe prima pagină
sau o promovare, un premiu. Ştia ce ar plăcea: un fapt divers
extraordinar. Şi ceea ce nu ar plăcea: o relatare în plus
despre sărăcia şi drogurile din ghetouri. Ea a minţit, însă
înainte de a o judeca trebuie să ne gândim la sutele de mari
mijloace de comunicare americane care, de-a lungul anilor,
au ascuns foamea şi epidemiile clin Africa pentru că un
corespondent costă mult - şi mai ales pentru că scopul lor
este de a plăcea utilizatorilor lor, care nu dovedeşte nici un
interes pentru Lumea a Treia.
Nu este bine să se violeze intimitatea unei familii
lovite de nenorocire, să se publice numele victimei unui viol
sau să se deformeze sensul unui discurs prin citate inexacte:
tot atâtea probleme care se dezbat la seminare. Greşelile de
acest fel, pe care le comit jurnaliştii, sunt foarte vizibile
pentru utilizatori. Fără îndoială, ele constituie priit
acumulare un volum important. Insă, ca serviciu de slabă
calitate oferit publicului, se poate cu decenţă compara
violarea deontologiei cu actele reprobabile ale firmelor
mediatice? Când, de exemplu, ele împiedica dezvoltarea
noilor tehnologii de-a lungul deceniilor pentru a-şi proteja
oligopolul asupra vechilor mijloace de comunicare, cum a
fost cazul în Statele Unite pentru IM, UHF şi televiziunea
prin cablu. Sau când omit informaţii care ar putea irita pe
ofertanţi de publicitate sat alte media de afaceri.
O fi mă nu ar putea fi morală sau imorală în lipsa unei
conştiinţe. în schimb, ceea ce poate ea face este să ofere
angajaţilor săi posibilitatea de a respecta deontologia. Eşti
mai bine ca un jurnalist să nu primească un loc gratuit la o
piesă de teatru a cărei recenzie trebuie să o scrie, decât să îi
plătească ziarul biletul?
Intre comportamentul antisocial al jurnaliştilor şi cel
al firmelor diferenţa este atât de mare încât uneori
dezbaterea asupra deontologiei poate părea inconsistentă.
Mai rău, ea prezintă pericole serioase. Nu ar fi vorba despre
o strategie constând mai întâi în a da jurnaliştilor iluzia
că ar fi profesionişti adevăraţi - în timp ce, pe de altă
parte, sunt împiedicaţi să fie cu adevărat astfel, privându-i
de independenţă şi de mijloace - şi constând apoi în
deturnarea insatisfacţiei publicului spre ei, deveniţi ţapi
ispăşitori?
CONCLUZII
Mijloacele de comunicare de pe întreaga planetă au
evoluat foarte mult în ultimii 50 de ani. în primul rând
datorită noilor media: între alte efecte, „tehnologiile
libertăţii"1 fac aproape imposibil controlul comunicării de
către dictatori. însă acapararea universului mass-media de
către marile firme s-a intensificat. Este necesar ca
profesioniştii şi publicul să se mobilizeze, să se organizeze
şi să-şi construiască mijloace de acţiune. Deja acţiunea lor
din ultima jumătate de secol este în parte responsabilă de
ameliorarea generală. Astfel, presiunea populară a
determinat guvernul francez să demonopolizeze în sfârşit
radioteleviziunea, la începutul anilor '80.
Un nou context. Este ceva obişnuit în momentele de
criză ca mijloacele de comunicare să înceapă să se preocupe
de deontologie2. Şi atunci ele au, vai, tendinţa de a o
concepe doar ca un instrument al relaţiilor publice, ceea ce
presupune pericole mari pentru prosperitatea şi viitorul lor.
Un prim factor: lenta ridicare a nivelului de educaţie şi de
activism al publicului. Oamenii au înţeles că serviciile
mediatice bune sunt cruciale; că mijloacele de comunicare
tradiţionale nu erau satisfăcătoare; că mass-media trebuie
să-şi îndeplinească bine toate misiunile. Şi, puţin câte puţin,
foarte lent, conştientizează că ele însele trebuie să-şi asume
sarcini în cadrul reformei. Un al doilea factor pare a fi
conştiinţa vocaţiei pe care tinerii profesionişti o au in mai
mare măsură şi militantismul puternic al unora în favoarea
libertăţii şi responsabilităţii mijloacelor de comunicare.
„Controlul calităţii" devine totodată mai util şi mai
realizabil. Mai realizabil pentru că din ce în ce mai multe
naţiuni au instaurat libertatea presei1 şi aproape peste tot a
dispărut monopolul Statului asupra radioteleviziunii. De
altfel, M*A*R*S au devenit mai utile din două motive. Mai
întâi, din cauza ameninţării crescânde a forţelor mercantile
în ceea ce priveşte mijloacele de comunicare. S-a văzut cum
în trecut puteau fi blocate informaţii şi idei noi dacă ele
ameninţau interesele marilor firme. Şi cel de-al doilea
motiv: noile tehnologii arată şi un revers neliniştitor. Ele
facilitează, de exemplu, violarea vieţii private, reportajele în
direct Iară verificare, tară filtraj sau reflecţie (la televiziune),
diseminarea propagandei naziste şi a pornografiei morbide
(pe Internet).
Calitatea costă. Deontologia, bineînţeles, se integrează
în cadrul mai larg al progresului general al calităţii:
îmbunătăţirea culegerii informaţiei, a competenţelor
personalului, a calităţii imaginii şi a culorii, a punerii în
pagină, a imprimării şi a difuzării etc. O evoluţie care,
trăgând linia, este în avantajul tuturor, proprietari, ofertanţi
de publicitate, profesionişti, tehnicieni şi utilizatori.
Calitatea poate în acelaşi timp să servească binele umanităţii
şi să fie profitabilă.
în Statele Unite, sub săgeţile criticii, unii proprietari
doresc să se pună mai bine în serviciul publicului. Aceasta
datorită faptului că mulţi resimt greutăţi financiare.
Televiziunea comercială îi pierde pe telespectatorii cei mai
culţi şi pe cei mai bogaţi, spre marea supărare a ofertanţilor
de publicitate. Presa scrisă se supune concurenţei altor
media şi ziarul îşi vede publicul dispărând chiar atunci când
nu şi-1 dispută cu nici un rival. în plus, anumiţi proprietari
conştientizează riscul pierderii libertăţii lor profitabile în
urma intervenţiei unui executiv sau unui cadru legislativ
dispus in totalitate să pună piedici presei sub pretextul foarte
democratic că ar răspunde dorinţei alegătorilor lor.
O altă problemă este rar evocată: proletarizarea
jurnalistului (salariu în scădere în Statele Unite şi, de
asemenea, moralul în scădere pretutindeni). Ea este legată
de utilizarea de către mijloacele de comunicare a celor fără
funcţie ca pioni în scopuri foarte profitabile. Deontologia
poate oferi asistenţă în acest domeniu. Ea măreşte
solidaritatea jurnaliştilor, protecţia, prestigiul şi influenţa lor
- deci creşte moralul şi, în consecinţă, productivitatea. în
ceea ce priveşte publicul, deontologia conduce instantaneu
la creşterea satisfacţiei sale şi, în timp, a încrederii în
mijloacele de comunicare.
Este adevărat că unele mijloace de comunicare de o
mare imoralitate par să prospere, ca „Sun" în Londra, însă în
realitate presa populară britanică a pierdut milioane de
cumpărători de-a lungul ultimilor 30 de ani. Dimpotrivă, un
post de televiziune american, ca urmare a supra-
dimensionării afacerii O. J. Simpson timp de un an, a decis
să nu mai vorbească despre crime decât în interesul
publicului - şi şi-a văzut audienţa crescând brusc. Filme fără
violenţă, fără vulgarităţi sau obscenităţi se clasează foarte
bine în box-office - ceea ce Hollywood-ul pare să priceapă
cu dificultate: Lista lui Schindler, cu care s-au câştigat mulţi
bani, n-ar fi fost turnat dacă Spielberg n-ar fi ascuns
riscurile financiare. într-un cu totul alt cadru, în Letonia
post-sovietică a anilor '90, un comportament deontologic a
devenit o manieră de a te remarca în multitudinea de
mijloace de comunicare corupte şi un mod de a supravieţui.
Nu este inutil să ne amintim că deontologia şi
M*A*R*S au multe obiective: să îmbunătăţească serviciile
mijloacelor de comunicare către public; să protejeze
libertatea cuvântului şi a presei; să obţină, pentru profesiune,
o autonomie care să-i permită să-şi îndeplinească rolul în
expansiunea democraţiei, deci să îmbunătăţească destinul
umanităţii.
Autonomia profesioniştilor. Principalul scop al pro-
fesioniştilor nu trebuie să fie acela de a mări veniturile
firmei lor, ci de a se pune în slujba diferitelor minorităţi care
compun publicul. Doar că, fiind angajaţi, ei nu se pot opune
în mod deschis celor care i-au angajat. Cum se poate scăpa
de această dependenţă? Cel mai bun mijloc este de a-şi face
meseria făurindu-şi singuri un ideal înalt: să exceleze în
observarea evenimentelor şi tendinţelor, în chestionarea
celor care iau deciziile, în orchestrarea datelor, în explicarea
faptelor, în redactarea articolelor. Ei procură astfel celor care
i-au angajat venituri abundente, care pot să-i satisfacă şi să
le deturneze atenţia.
De altfel, comportându-se întotdeauna conform prin-
cipiilor şi regulilor profesiunii, conform deontologiei,
furnizând servicii jurnalistice ireproşabile, oamenii de presă
câştigă sprijinul publicului pentru mijloacele de comunicare
ca industrie şi pentru ei înşişi ca experţi. Dacă niciodată nu
s-ar exercita presiuni neobişnuite asupra lor, jurnaliştii ar
putea să reziste retrăgându-se în profesionalismul lor.
Interesul lor pentru deontologie se poate interpreta ca un
semn că profesioniştii cuceresc, puţin câte puţin, pârghiile
de comandă.
Libertate şi calitate. în zilele noastre, în cea mai mare
parte a ţărilor occidentale, o mică parte, cel puţin dintre
profesionişti, a înţeles că controlul calităţii era pentru ei un
excelent mod de a contracara comercializarea frenetică a
mijloacelor de comunicare. Ei au înţeles că sisteme ca
M*A*R*S îi satisfăceau pe utilizatori, dându-le cuvântul şi
oferindu-le accesul la marele public, că aceste mijloace, ca
urmare, măresc influenţa şi prestigiul profesiunii. Jurnaliştii
au conştientizat că M*A*R*S, departe de a reprezenta o
ameninţare la adresa libertăţii lor, constituie o armă
excelentă, poate chiar arma absolută, pentru a proteja
libertatea mijloacelor de comunicare faţă de toţi duşmanii ei.
Este o coincidenţă că Marea Britanie este, în Europa
Occidentală, ţara care posedă totodată presa populară cea
mai responsabilă şi restricţiile cele mai dure faţă de
libertatea presei?
Deontologia insuficientă. Evoluţia evidentă a
mijloacelor de comunicare poate părea că se datorează în
special electronicii, nivelului monopolului etatic asupra
radio-televiziunii sau obligaţiilor impuse de către Stat. Este
adevărat că, în ceea ce priveşte deontologia, evoluţia se face
cu o lentoare glaciară. într-o perspectivă istorică se pot
percepe totuşi schimbări: s-a sfârşit cu ziarele de şantaj, cu
cotidianele de partid sau aproape partizane, cu aservirea
radio-televiziunii guvernului; mai puţine campanii infame,
mai puţine acţiuni mascate, mai mulţi jurnalişti formaţi la
universitate etc.
A supraestima deontologia ar fi la fel de periculos ca a
o subestima. în lumea actuală, blocul comunist dispărând,
principala ameninţare la adresa libertăţii şi calităţii mass-
media rezidă într-o exploatare sălbatică a canalelor de
comunicare de către companii-gigant ca Time-Warner sau
News International. Nu se poate spera ca deontologia să le
potolească apetitul. Căzând, zidul Berlinului a distrus
absurdele pretenţii ale avocaţilor mijloacelor de comunicare
sovietice, însă fanaticii „pieţei" sunt întotdeauna activi.
Chiar dacă s-ar pune în funcţiune toate mijloacele
controlului calităţii, acest lucru n-ar fi suficient.
Vom avea întotdeauna nevoie de legi şi de regula-
mente, în primul rând pentru a garanta şanse egale tuturor
organelor de presă. Apoi pentru a stăvili tendinţa naturală a
societăţilor comerciale, către maximizarea profitului, către
neglijarea serviciului public. în sfârşit, pentru că jurnalistul
nu este singurul responsabil pentru tot ceea ce merge bine
sau rău în mass-media. Nu ar fi absurd să ne gândim că
mijloacele de comunicare ar fi vindecate de tarele lor numai
datorită faptului că salariaţii lor se comportă deontologic?
Totuşi, această convingere este destul de răspândită în ţările
anglo-saxone - unde se pare că se aşteptă salvarea din partea
pieţei şi a deontologiei.
Dimpotrivă, europenii, deşi şi-au eliberat brusc
mijloacele de comunicare audiovizuale de constrângerile
etatice din anii '80, au menţinut în mod foarte responsabil o
reglementare strictă în scopul de a proteja interesul public' -
deşi se interesează din ce în ce mai mult de deontologie.
Aceasta pentru că de fapt este nevoie de toate trei: lege,
piaţă şi control al calităţii. Proporţia fiecărui ingredient în
amestec este dificil de stabilit: ea variază în funcţie de
cultura locală şi evenimentele istorice.
Ceea ce rămâne de făcut. Americanii posedă un
excelent concept politic, cel de moral leadership. Acesta
constă în a stabili unei ţări, unui grup uman sau unei
instituţii un scop nobil de atins, ştiind că nu se poate ajunge
la acesta imediat. Constă, de asemenea, în a-i convinge pe
oameni de justeţea acestei căutări, de a acţiona în direcţia
cea bună, iară iluzii, însă cu credinţă. A susţine deontologia
şi M*A*R*S evidenţiază acest moral leadership.
Ceea ce intenţionau protestanţii radicali de la mijlocul
secolului al XVII-lea englez: în revendicările lor figurau
dreptul la educaţie, la sănătate, la muncă. învăţământul
general gratuit şi obligatoriu, securitatea socială sau
indemnizaţiile de şomaj păreau atunci o pură utopie - şi au
devenit banale astăzi.
Reţele de M*A*R*S. Trebuie să ne mulţumim cu
cuvintele frumoase la ateliere, seminare, congrese, în
articole, cărţi, emisiuni? Trebuie să ne mulţumim să
redactăm coduri ce nu vor fi niciodată aplicate? Nu. Să
începem, în zilele noastre, să dezbatem valoarea M*A*R*S
ar fi absurd: ele au fost puse în practică şi şi-au dovedit
eficacitatea. Scopul actual trebuie să fie acela de a atrage
atenţia profesioniştilor şi publicului asupra acestei
experienţe acumulate şi asupra marilor posibilităţi din viitor.
Cum multe M*A*R*S sunt actori relativ noi pe scena
mediatică, nimeni nu s-a obişnuit cu ele. Astfel încât trebuie
ca aceşti agenţi non-etatici şi fără scop lucrativ să fie
introduşi şi dezvoltaţi puţin câte puţin. O reţea de
M*A*R*S nu se poate înfiinţa decât încet, ba chiar foarte
încet la început.
De ce o reţea? Deoarece, dacă fiecare M*A*R*S
existent este util, nici unul nu este suficient. Nici unul nu
poate spera să aibă efecte directe importante. Ele se
completează. în măsura în care ele se consolidează unele pe
altele, se poate deci spera, în timp, la un efect al bulgărelui
de zăpadă. Marea problemă este aceea de a lansa o mişcare.
Asociate, M*A*R*S pot avea o puternică influenţă pe
termen lung. Ideal ar fi ca, în câteva decenii să existe toate
pretutindeni şi să coopereze, fără a-şi pierde fiecare
autonomia, în cadrul unei reţele vaste şi flexibile.
Cum ar fi cea care a existat un timp la Minneapolis în
anii '70. Minnesota News Council îşi avea rădăcinile în
excelenta şcoală de jurnalistică de la universitate; profesorii
au ajutat şi ei jurnalism review locală, au consiliat presa
aglomerării urbane, au înfiinţat un comitet de legătură între
mijloacele de comunicare şi barou, fără a mai aminti şi
cărţile, şi articolele critice pe care le publicau, şi cursurile pe
care le ţineau.
Promovarea. Dacă admitem că deontologia trebuie să
fie consensuală şi voluntară, trebuie ca toţi cei interesaţi să
dezbată conţinuturile şi aplicarea acesteia. Eforturile
prozelitismului trebuie să fie dirijate atât spre diverşii
conducători, cât şi spre mulţime. Cum o dată cu interesul
pentru deontologie a apărut şi preocuparea de a găsi
mijloace de a impune respectarea regulilor, cam peste tot în
lume s-a meditat, s-a scris, s-au făcut experienţe: este deci
necesar ca între regiunile globului să se facă schimburi de
informaţii. Iată câteva sugestii. Ele au caracter practic:
urmăresc să facă cunoscute M*A*R*S oamenilor care
lucrează în mass-media, oamenilor politici şi marelui public.
Cercetare şi comunicare. Una din primele etape ar
trebui să fie o cercetare, la scară mondială, despre ceea ce s-
a spus şi mai ales despre ceea ce s-a făcut, în materie de
deontologie a mijloacelor de comunicare şi de M*A*R*S, o
anchetă de teren asupra persoanelor care lucrează sau au
lucrat la controlul calităţii. Despre acest inventar s-ar putea
scoate o carte care ar trata istoria, natura variată, rolul social
al M*A*R*S, ca şi problemele pe care acestea le întâlnesc.
Lucrarea ar putea fi publicată în mai multe limbi, deci cel
puţin o ediţie ar trebui să fie concisă, atrăgătoare şi
vandabilă.
Trebuie ca lumea să fie informată, din nou şi tot
timpul. Ar trebui organizate întâlniri în diferite părţi ale
lumii pentru a stimula interesul jurnaliştilor, pentru a atrage
atenţia mijloacelor de comunicare, pentru a determina
factorii de decizie de orice fel să promoveze crearea
M*a*R*S. Au avut loc câteva congrese în ultimii ani,
adesea la iniţiativa consiliilor presei, în Portugalia,
Malaezia, India, Suedia, Australia. International Press
Institute (IPI), World Association of Newspapers (FIEJ),
Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor (FU), chiar
UNESCO1 ar putea să se ocupe de acest lucru: unii au
făcut-o cândva. însă şi instituţiile de învăţământ jurnalistic;
în Statele Unite, fundaţiile şi grupurile de presă, preocupate
de calitate; pe bătrânul continent, organismele de tipul
Consiliului Europei.
Centre de informare. Pe de altă parte, trebuie create,
în diverse regiuni ale globului, centre de informare şi
comunicare consacrate deontologiei, mijloacelor de
comunicare. în cadrul universităţilor, de exemplu, al
fundaţiilor, al observatoarelor, al institutelor de cercetare,
preocupate de mass-media. Cel puţin un centru pe fiecare
continent, plus un site pe Web, cu forum şi bancă de date.
Acest proiect este precis, concret, economic şi puţin
susceptibil de a naşte controverse sterile. Scopul său este
doar de a îmbunătăţi serviciile mijloacelor de comunicare
Iară intervenţia puterilor publice.
Aceste centre ar avea mai multe funcţii. Mai întâi, să
reunească informaţii despre crizele cu caracter deontologic
cu care s-au confruntat mijloacele de comunicare dintr-o
ţară sau alta, despre dezbateri şi educaţie (cursuri, seminare,
ateliere, colocvii) tratând subiectul moralei profesionale;
despre codurile de deontologie şi M*A*R*S. Centrele ar
dispune de mijloacele de a răspunde cererilor de informaţie
prin poştă, fax sau poştă electronică. în al doilea rând, ele şi-
ar procura şi ar pune la dispoziţia publicului o documentaţie
despre deontologie şi M*A*R*S: articole, rapoarte, teze şi
memorii, lucrări mai vechi sau recente sub diverse forme
(buletin bibliografic, microfilm, CD-ROM).
Pe de altă parte, aceste centre ar încuraja schimburile
de informaţii, de experienţă şi de idei. Ele ar stimula
comunicarea între jurnalişti, realizatori din radioteleviziune,
universitari, magistraţi, oameni politici, utilizatori pe tema
deontologiei şi a M*A*R*S - facilitând, suscitând,
organizând ateliere, mese rotunde, seminare, congrese,
publicând o gazetă lunară; asociindu-se pentru publicare
unor lucrări referitoare la deontologie şi la M*A*R*S.
Banii ar trebui să provină din cel mai mare număr
posibil de surse pentru a asigura independenţa de acţiune:
fundaţii, şcoli, agenţii, asociaţii naţionale şi internaţionale
ale patronilor mijloacelor de comunicare sau ale
jurnaliştilor, canale de radio sau de televiziune. Lista nu este
exhaustivă.
Deontologia nu este o modă care s-ar fi născut în Sta-
tele Unite, după contestaţiile din anii '60 şi în Europa după
războiul din Golf, o contraofensivă efemeră declanşată de
un val de neîncredere publică - s-a răspuns recent
criticilor radicalilor. Aceasta nu este nici o fantasmă
intelectuală', nici o stratagemă publicitară. Deontologia este
singura metodă totodată eficientă şi inofensivă de
îmbunătăţire a serviciilor prestate de mijloacele de
comunicare. însă aceasta este lentă. Operează pe termen
lung: un motiv în plus pentru a o pune în aplicare fără să
mai aşteptăm. Ca orice iniţiativă nouă, aceasta cere energie,
spirit inovator, devotament, simţ de organizare şi voinţă de
consultare, plus câteva investiţii.
TABLA DE MATERII
PREFAŢĂ 5
INTRODUCERE 17
INFORMAŢII DE BAZĂ 27
Mari distincţii 27
I. Regimuri politice. 28
II. Funcţii ale mijloacelor de comunicare. 31
III. Tipuri de mijloace de comunicare. 33
IV. Informaţie şi divertisment 35
V. Participanţii 36
VI. Piaţa, justiţia şi deontologia 40
VII. Morală, deontologie şi control 45
PRINCIPII ŞI VALORI 47
I. Natura şi efectele mijloacelor de comunicare 47
II. Valori umane. 53
III Libertatea de expresie. 56
IV Dreptul la comunicare. 58
V. Valori mediatice. 61
DEONTOLOGIA 65
I. Tipurile de clauze 70
II. Codurile mijloacelor de comunicare destinate
divertismentului 88
III. Interpretarea şi aplicarea codurilor 93
OMISIUNILE 97
I Selecţia 102
II Tratarea şi prezentarea 110
III Bunăstarea societăţii 115
IV Sectorul divertismentului 117
V. Probleme legate de publicitate 121
PRACTICA 123
I. Actorii 125
II. Mijloacele 128
III. Ceea ce s-a făcut în Europa 147
CRITICI ŞI OBSTACOLE 151
I. Criticile 151
II. Obstacole 156
CONCLUZII 167
BIBLIOGRAFIE 179