1

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA URBANISM ŞI ARHITECTURĂ

CATEDRA ARHITECTURĂ

Desen

FIGURA UMANĂ

Îndrumar metodic

Chişinău U.T.M 2011

2

Prezentul îndrumar metodic „Figura umană” este realizat şi destinat studenţilor anului II, specialitatea Arhitectura, disciplina „ Desen”, cu scopul a face un studiu profund la subiectul dat.

Autor: lect. univ., S. Melnic

Redactor responsabil: conf. univ., dr. V. Lupaşcu

Recenzent: conf. univ., dr. P. Dumitraşcu

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Bun de tipar 11.11.2011. Formatul hârtiei 60x84 1/8. Hârtie ofset. Tipar RISO Tirajul 100 ех. Coli de tipar 6,5 Comanda nr. 98

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––– U.T.M., 2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168.

Secţia Redactare şi Editare a U.T.M. 2068,Chişinău, str. Studenţilor, 9/9

© U.T.M., 2011

3

Introducere

„ Omul este măsura tuturor lucrurilor” Protagoras

Abordarea figurii umane în artă se trage din timpuri preistorice, când omul

locuia în peşteri ( primele desene pe pereţi care sunt descoperite în Grotte de Lascaux, Franţa). Omul apare ca subiect principal: luptător, învingător în scenele reprezentate. Analizând perioadele din istoria artelor, observăm că reprezentarea chipului uman este un lait-motiv în arta vizuală, cum ar fi canonizarea figurii umane la egipteni şi idealizarea figurii la grecii antici.

În perioada medievală se pune accent nu pe frumuseţea corpului, dar pe chipul plin de nobleţe sufletească.

În Renaştere se întorc idealurile Greciei Antice când omul era centrul universului. Marii maieştri ai Renaşterii: Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rubens, Raffaello se concentrează în studierea corpului uman. Compoziţii complicate şi măreţe alcătuite din figuri uimesc prin prelucrarea amănunţită a formelor şi detalizarea lor.

Treptat, aproape de secolele perioadei moderne vedem că nu incetează interesul faţă de figura umană. Reprezentanţii curentului Impresionist, ieşind la plane-aer pictează oameni în diferite ipostaze: odihnindu-se, dansând, călărind, facând sport, etc.

În prezent, figura umană continuă să fie reprezentată realist, stilizat, sau în operele artiştillor apare figura umană abstractizată. Dar stilizarea sau abstractizarea nu înseamnă vualare a formelor din cauza necunoştinţei subiectului. Dimpotrivă, stilizarea figurii umane cere cunoştinţe profunde a corpului uman, cunoaşterea perfectă a subiectului. De la artist se cere să cunoască bine construcţia scheletului (baza corpului uman), structura musculară care formează relieful corpului. Posedând aceste cunoştinţe, artistul în cunoştinţă de cauză stilizează figura umană.

4

I. Proporţiile

Proporţie este relaţia şi legătura dintre obiecte şi părţile lor după

anumite trăsături, perceperea şi redarea în desen. 1.1 Armonia arhitecturală, măsura şi proporţia Pentru a crea ceea ce nu a existat, trebuia o măsură, care nu era nevoie să fie

căutată prea departe, pentru că măsura este însuşi corpul uman, era natural ca să măsoare totul cu sine. După Protagoras „Omul este măsura tuturor lucrurilor”.

Relaţiile proporţionale pătrund prin toate manifestările vieţii, chiar şi creşterea oricărei plante se supune unei logici foarte strict proporţionate. E logic ca, din start, intuitiv, omul să creeze orice obiect, mergând anume pe baza proporţiilor care le-a obţinut, măsurând propriul corp.

Tot corpul nostru reprezintă într-un fel sau altul o riglă de măsurare. Cu mult timp înainte de crearea geometriei, oamenii au învăţat să măsoare distanţa în tălpi, paşi, absolut strict corespunzând înălţimii corpului. Urmărirea proporţiilor şi a sensurilor lor e într-atât de principială, încât peste ele aproape că nu se poate trece, atât în artă şi arhitectură cât şi în multe alte activităţi. Iată de ce o atenţie deosebită se acordă studierii unui obiect foarte important ca proporţionarea. Anume omul e acest etalon sau este modulul proporţionării în lumea antică.

1.2 Imaginea figurii umane

Cel mai important obiect într-un desen cu perspectivă este figura omului. Introducerea acestuia în desen dă posibilitate a reda balanţa între mărimile mediului înconjurător şi de a învăţa obiectul de studiu.

Desenând figura, studentul îşi analizează natura ( figura) şi încearcă să găsească logica construcţiei corpului uman, pentru că toate părţile corpului uman sunt într-o corelaţie reciprocă în întregime. 1.3 Privire istorică

A desena figura umană este mult mai greu decât toate celelalte obiecte, dar pentru a stiliza figura omului, mai întâi trebuie studiată şi desenată corect figura umană. Forme noi putem obţine o infinitate, dar ele pot tinde la artistism sau profesionalism numai în caz dacă sunt într-o armonie, dar armonia nu există fără proporţionare bine făcută.

• Egiptenii au cunoscut şi au aplicat legea secţiunii de aur în construcţia piramidei lui Kheops, dar nu o regăsim în sculptură şi pictură. Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine şi canon.

• Grecii în perioada arhaică, la reprezentarea plastică a corpului omenesc, foloseau canoanele egiptene. Fiind înzestraţi cu un simţ estetic deosebit, au reuşit o viziune nouă despre lume şi om, au intuit că legile frumosului trebuie căutate în

5

natură, iar omul fiind parte integrantă a naturii necesită o cercetare deosebită. Astfel, în scurt timp, corpul omenesc nu mai era redat în mod convenţional, ca rezultat al unor canoane prestabilite.

• Când apare creştinismul, apar noi concepţii despre viaţă şi nu se mai pune accentul pe frumuseţea corpului uman, dar pe spiritualitate. Figura umană apare formal în frescile şi mozaicurile bizantine.

• Aproape două mii de ani figura umană este uitată ca ideal al tuturor lucrurilor şi numai în Renaştere, marii artişti ai acestei epoci ca Da Vinci, Rafael, Michelangelo au simţit şi au sesizat că acest sâmbure ascunde în miezul lui pomul cunoaşterii, în toate ramificaţiile sale. Ca şi grecii antici, renascentiştii pun omul în centrul preocupărilor lor. Secţiunea de aur devine tema de cercetare pentru personalităţile Renaşterii.

Leonardo da Vinci, personalitatea lui este una dintre cele mai enigmatice din istorie, el a proiectat secţiunea de aur, a vorbit despre proporţiile corpului uman. „Studiul proporţiilor corpului uman înscris în cerc şi pătrat” executat de Leonardo da Vinci (aproximativ anul 1490, Veneţia, Galeria Academiei), ca ilustraţie pentru cartea lui Vitruviu (fig.1). Aceasta este o imagine a unui bărbat înscris în cerc şi pătrat cu mâinile în părţi. Desenul şi textul se numesc uneori „ proporţii canonice ale corpului uman”. Prin cercetarea desenului putem observa că la combinarea mâinilor şi picioarelor apar patru poze diferite. Poza ce se înscrie în pătrat reprezintă figura cu mâinile poziţionate lateral şi picioarele drepte, din alt punct de vedere cu mâinile întinse în sus şi picioarele poziţionate pe cerc. Chiar prin schimbarea mişcărilor pare că figura se mişcă, dar în realitate ea rămâne nemişcată. Vitruviu a impus în arhitectură proporţionarea corpului uman.

Dürer stabileşte cinci perechi de tipuri, bărbaţi şi femei de 7, 8, 9, 10 capete inălţime. Cele două tipuri de 8 capete

sunt inspirate din canonul lui Vitruviu. Interesant este faptul că nici o altă fiinţă nu se

Fig.1 Omul Vitruvian Leonardo da Vinci

6

Fig. 2,a. Proporşiile corpului omenesc după vârstă

încadrează atât de perfect în pentagrama care nu poate fi construită fără a cunoaşte operaţiunea geometrică ce presupune găsirea unui singur punct.

Cousin a stabilit un canon modular, luând ca modul inălţimea feţei.

Secolele XVIIl –XIX. Căutările, care în timpul renaşterii au dus la un număr atât de mare de sisteme şi canoane bazate pe măsurătorile antropometrice, făcute pe statui antice sau efectuate pe oameni vii, fie pe reguli convenţionale, pe raporturi numerice sau unităţi modulare, au creat în mintea celor care ar fi vrut sa le folosească un haos. In secolul al XVII-lea, puţini cercetători se mai ocupau de această problemă. Unul dintre ei a fost artistul plastic francez Gerard. El nu a facut masurători pe viu, ci pe statui antice, iar datele obţinute nu le-a contopit în valori medii.

Georg Bergmüler în lucrarea numită ,, Antropologia “ descrie structura omului începând de la naştere, în procesul creşterii lui şi după diferite vârste, după regulile proporţiilor, sinteza şi prelucrarea materialului lui Dürer şi al altora, formulând o serie de reguli simple şi clare. Dar este mai important că pentru prima dată acesta dezvoltă pe larg problema evoluţiei şi modificările proporţiilor corpului omenesc în funcţie de vârstă. Pe parcursul vieţii, proporţiile omului se schimbă radical. Putem explica aceasta prin faptul că în proces anumite părţi ale corpului se măresc diferit. De ex. : înălţimea capului se măreşte de două ori, torsul de trei ori, mâinile- de cinci ori, gâtul -de şase ori. La nou- născuţi capul constituie 1/4 din înălţimea corpului, la şase ani- 1/6, dar la un mătur – 1/7 sau 1/8 (fig. 2 a,b).

7

1.4 Dezvoltarea simţului proporţiilor

Toate corpurile şi părţile lor pot fi asemănate sau măsurate ( le comparăm între ele după un anumit principiu). În practică şi în activitatea de lucru pentru un arhitect abilitatea de a valorifica legătura dintre părţile unor obiecte e foarte importantă şi permite din toate punctele de vedere să soluţioneze orice problemă arhitecturală. Un şir de savanţi, oameni de artă au dedicat foarte multe cărţi specializate şi studii anume relaţiei reciproce dintre proporţionarea corpului şi arhitectură. Proporţiile figurii umane au un rol important în determinarea proporţiilor la crearea anumitor obiecte. Corpul uman ne poate servi ca obiect pentru dezvoltarea simţului proporţiei. Îndeosebi capul uman îl impune pe cel care desenează să respecte foarte serios proporţiile şi legăturile exacte, fiindcă greşelile esenţiale în nerespecterarea proporţiilor se pot observa cu ochiul liber. Una dintre cele mai comode şi cunoscute unităţi de măsură a corpului uman este mărimea capului, astfel toate celelalte părţi, mai mari sau mai mici, ale omului se măsoară în acest fel. Diferitele relaţii dintre părţile corpului ne relatează anumite date caracteristice ale figurii şi, în general, pot reda trăsături individuale de vîrstă, gen, rasă şi altele. Calculele matematice care au stat la baza construcţiei lăcaşelor de cult au avut legătura cu corpul uman. La construcţia edificiilor se foloseau, ca repere de măsurare, elementele corpului uman: degete, palmă, tălpi, coate etc.

Fig. 2,b. Proporţiile corpului omenesc după vârsţă

8

Figura bărbătească stă la baza coloanei ordinului doric, fizic puternic, care este bine poziţionat pe pământ şi a atins absolutul fizic. Coloana ordinului ionic se asociază cu figura feminină, graţioasă, înfrumuseţată cu fragmente din frunze de lotos sau crengi de palmier şi spirale aranjate simetric parcă ar fi coafurile femeilor din Grecia. Coloana ordinului corintic, după Vitruviu, este ca o domnişoară tânără, graţioasă.

Unele părţi ale corpului uman sunt tipice pentru majoritatea oamenilor, cum ar fi torsul. Alte părţi ale corpului se schimbă în legătură cu particularităţile individuale, de exemplu, membrele superioare şi inferioare, lungimea gâtului. Astfel proporţiile unui bărbat bine dezvoltat pot fi considerate ca etalon în comparaţie cu acele trăsături, caracteristice proporţionării unui individ aparte.

Proporţiile corpului uman, fiind una dintre cele mai armonioase creaturi pe pământ, mereu au fost în centrul atenţiei artiştilor plastici şi criticilor de artă. Studierea proporţiilor a ocupat un loc aparte în arta arhitecţilor şi cercetătorilor tuturor timpurilor, cum ar fi şi a faimosului arhitect francez Le Carbousier.

1.5 Caracteristicile şi proporţiile de bază

Trebuie de menţionat că

proporţiile caracteristice de bază ale figurii unui bărbat matur de vârstă medie sunt de 1/7,5-8 faţă de înălţimea capului. Capul unui bărbat înalt tinde la 1/8 din înălţimea sa, dar a unui bărbat scund de 1/7. Lungimea torsului e mai puţin expusă măsurării individuale, decât lungimea picioarelor, din această cauză la oamenii înalţi picioarele sunt destul de lungi, iar la cei josuţi-invers (fig. 3).

Fig. 3. Caracteristiciile şi proporţiile de bază

9

În comparaţie cu bărbaţii, femeile sunt mai joase, au torsul mai mare şi picioarele mai scurte, bazinul mai larg şi umerii mai înguşti. Măsura capului este mai mică, la fel mâinile şi talpa piciorului sunt mai mici (fig. 4 a,b).

1.6 Perceperea figurii umane

Cercetând anumite puncte de sprijin şi linii de bază ale figurii, desenându-le pe foaie dintr-o perspectivă oarecare, noi căpătăm un „ schelet” rigid al omului. Printre factorii care acţionează asupra construcţiei desenului figurii umane un loc aparte îl ocupă perceperea liniilor şi formelor în complexitate. Vederea omului poate fi supusă iluziei optice. Această abilitate a perceperii vizuale trebuie să fie luată în consideraţie în procesul studiului formelor corpului. În studierea corpului uman e important nu o copiere mecanică, ci analiza şi comparaţia ce ar exclude comiterea greşelilor.

Fig.4a,b . Diferenţa proporţiilor dinţre un barbaţ şi o femeie

10

II. Etapele de desenare a figurii umane 2.1 Desenarea scheletului uman Cunoaşterea şi desenarea corpului uman începe cu studierea scheletului uman, „

carcasul”. Baza corpului uman este scheletul, văzut ca un carcas şi o bază constructivă a corpului în întregime. Funcţia scheletului- protejarea organelor interne şi suportul corpului.

Scheletul se împarte pe: • corp ( aici intră coloana vertebrală, cutia toracică, bazin ) • gât şi cap • membre superioare • membre inferioare Studierea scheletului începe cu corpul, cum s-a menţionat mai sus, aici intră cutia

toracică şi bazinul, care sunt legate între ele prin coloana vertebrală, şi tot aici se includ oasele centurii scapulare (claviculele şi omoplaţii ).

Să studiem fiecare parte a scheletului: 2.1.1 Coloana vertebrală constă din 33 de vertebre, care sunt împărţite în 4

regiuni (fig.5):

-Cervicală (C )-7 vertebre şi 8 nervi spinali -Toracală(T) -12 vertebre şi 12 nervi spinali -Lombară (L)-5 vertebre şi 5 nervi spinali -Sacrală (S)-9 vertebre sacrum, coccis şi 6 nervi spinali

Fig. 5. Coloana vertebrală

11

Vertebrele sunt destul de mobile, dar din toată coloana cele mai mobile sunt vertebrele regiunii toracale şi din regiunea gâtului, 7 vertebre. Coloana vertebrală are o ondulaţie anterioară, posterioară şi laterală. Dacă o privim de sus în jos, partea de sus a coloanei vertebrale e mai îngustă decât partea de jos. În regiunea gâtului şi toracelui ondulaţia este îndreptată anterior şi se numeşte lordoză. Ondulaţiile care sunt îndreptate posterior sunt numite chifoze, ondulaţiile ce apar într-o parte sau alta se numesc scolioze. Toate ondulaţiile coloanei vertebrale sunt văzute din spatele corpului sau dintr-o parte. Din timpuri străvechi coloana vertebrală cu ondulaţia corectă era un criteriu nu numai de statură frumoasă, dar şi a unei sănătăţi excelente.

2.1.2 Cutia toracică este formată din douăsprezece perechi de coaste din care şapte perechi se unesc în faţă cu sternul şi se numesc „ adevărate”, următoarele trei perechi se unesc cu coastele „adevărate”, legătura între ele se formează prin sfârc, ultimele două perechi au terminaţia liberă ( din faţă nu se unesc). Acestea cinci perechi ce nu ajung până la stern le mai numim „false”. Cutia toracică după formă aminteşte forma oului întors cu partea lată în jos şi îndeplineşte funcţia de protecţie a organelor interne care sunt incluse în ea(fig.6).

Oasele cutiei toracice sunt simetric dispersate în faţă cu sternul, la spate cu coloana vertebrală. Sternul (fig.7) are forma plată şi constă din manubriu, corp şi apendicele xifoid sau ensiform.

Fig. 6. Cutia toracică

Fig.7. Sternul

12

Partea anterioară a cutiei toracice este finisată cu oasele centurii scapulare - clavicule din faţă şi omoplaţii din spate.

Clavicula (fig. 8 a,b) are

terminaţie interioară şi inferioară, forma ei se aseamănă cu forma literei latine S. Omoplaţii sunt alcătuiţi din acetabul şi concrescenţe acromiale. Terminaţia interioară a claviculei se uneşte cu mânerul osului stern şi formează toraxul. Terminaţia inferioară a claviculei se uneşte cu concrescenţa acromială a omoplatului. Între ele se

află cavitatea glenoidă, pentru conectarea la capetele distale de humerus. Astfel de construcţie a claviculei scapulare măreşte raza mişcării mâinilor.

Fig.8 a,b. Clavicula

Fig. 9,a. Scapula – vedere dorsală (posterioară)

Fig. 9,b. Scapula – vedere anterioară

13

2.1.3 Bazinul (fig. 10) constă din perechi de oase monolite cu două capete de joncţiune, în faţă- pubian, în spate- sacral. Acestea unindu-se între ele formează bazinul.

Osul bazinului constă din trei perechi de oase:

- iliac (bazinul ) - pubian - sciatic Cinci vertebre crescute între

ele în partea inferioară a coloanei vertebrale formează sacrum. Osul ilium al bazinului participă la formarea peretelui lateral al acestuia (aripa bazinului) şi serveşte ca un scut în protejarea organelor interne. Pe partea anterioară a acestui os se află creasta iliacă şi se distinge bine prin palpaţie. Creasta iliacă este locul de unire a muşchilor masivi de bază ai corpului şi ai picioarelor. Proeminenţa din faţă şi din spate, formează iliacele superioare ale coloanei vertebrale anterioare şi

posterioare . Sub creastă sunt iliacele mici la nivelul coloanei vertebrale în faţă şi în spate. Osul pubian se poziţionează în faţă şi formează movile pubiene care funcţionează ca suport de ancorare a deschiderii, unindu-le pe amblele printr-o legăură comună (semfiza pubiană). Movilele pubiene servesc ca loc de unire a muşchilor burţii şi muşchilor picioarelor, care marchează punctul de mijloc al corpului uman.

Oasele sciatice sunt poziţionate în partea inferioară a bazinului şi servesc ca bază la aşezare. Capetele inferioare ale acestor oase formează umflături sciatice. Ele reprezintă locul de stabilirе a muşchiului fesier şi a muşchilor piciorului. Pe oasele sciatice sunt două găuri care se numesc deschideri obturatoare.

Fig.10. Bazin uman

14

Bazinul se uneşte cu coloana vertebrală în centura pelviană. Oasele bazinului servesc ca sprijin corpului uman în întregime, toată greutatea corpului cade pe oasele bazinului (capul, gâtul, corpul, membre inferioare), trecând cu greutatea şi pe picioare.

Pentru ca să fim mai siguri, la desenarea figurii umane avem nevoie să studiem scheletul uman nu numai teoretic dar şi practic în desen, grafic (fig. 11a,b).

Fig. 11,b. Scheletul

Fig.11,a. Reprezentarea grafică a cutiei toracice şi a bazinului

15

Plastica figurii umane este supusă construcţiei interioare (scheletul corpului

uman), deoarece fără să cunoaştem construcţia interioară, desenarea formelor de suprafaţă n-au nici un sens, acestea pot fi copiate fără ca desenatorul să-şi dea seama de lucrul care îl face. Desenarea scheletului presupune un desen artistic, dar nu anatomic, unde nu este neapărat să fie desenat orice os, principalul obiectiv - studierea profundă a structurii. La desenarea scheletului e bine să ne concentrăm atenţia la forma constructivă şi să nu ne abatem la detalii ( de ex. desenarea cutiei toracice presupune desenarea formei generale, dar nu a fiecărei coaste aparte) (fig. 12).

Este bine a începe desenul scheletului de la studii pe formatul mic, A3, de scurtă durată şi apoi de trecut pe formatul mare. Se desenează toate trei poziţii: frontal, lateral, de la spate. Aranjarea compoziţională în foaie: -organizarea centrului compoziţional (vederea principală să fie aranjată bine, mai aproape de mijlocul foii şi îndreptată spre centrul foii); -corelaţii între poziţii (toate vederile scheletului să fie într-o legătură); -dimensionarea fiecărei poziţii (la prezentarea vederilor din faţă, spate, lateral să fie desenate diferit după mărime).

La începutul desenului schiţăm parametrii scheletului:

înălţimea, lăţimea, fără membre inferioare şi superioare, dar capul şi gâtul pot fi încluse în studiu. Începem să desenăm scheletul după următoarele etape (fig.13).

Fig. 12. Organizarea compoziţională

16

Etapa I Etapa II

Etapa III Etapa IV

Fig. 13. Etapele de desenare a scheletului

17

Fig. 14 .Schelet. Detalii- reprezentări grafice

18

Fig.15. Schelet - trei pătrimi .

19

2.2 Anatomia plastică a muşchilor corpului uman

Fig.16. Denumirea muşchilor

20

Studierea figurii presupune cunoaşterea nu numai a scheletului, dar şi a muşchilor ce formează relieful corpului uman. Cunoaşterea anatomiei plastice permite reprezentarea corectă a corpului. Desenarea formelor plastice a masei musculare mobilizează nu numai memoria motorică, dar şi cea vizuală. Reprezentarea legăturilor musculare aparte duce la analiza şi studierea formelor mai profund. 2.2.1 Desenarea torsului din gips

La desenarea torsului din gips este nevoie să atragem atenţia asupra cutiei toracice, centurii scapulare faţă de bazin. Când sprijinul corpului este lăsat pe un picior (aşa fel de poziţie este numită contrapost), cutia toracică şi bazinul se îndreaptă una spre alta. Centura scapulară şi bazinul se apropie din partea piciorului pe care se sprijină corpul, dar din partea piciorului liber - se îndepărtează. Cutia toracică cu centura scapulară se înclină spre piciorul de sprijin, dând figurii poziţie echilibrată. La poziţia contrapost mai

apare şi altă mişcare dacă figura este privită din profil: bazinul vine mai în faţă din partea piciorului de sprijin, dar cutia toracică cu centura scapulară se duce în spate, semănând cu mişcarea spiralei. La studierea torsului din gips, ca şi la studierea scheletului, se desenează din mai multe poziţii pe formatul mic A3 (fig. 18) şi apoi, se trece pe formatul planşei mari (75/55 cm).

Fig.17. Poziţia contrapost

21

Raporturile torsului din gips se iau de la lăţime faţă de înălţime, între tot întregul şi părţi. Cu linii uşoare este schiţată linia verticală, faţa de ea coloana vertebrală, cutia toracică şi bazinul, ţinând cont că torsul este în poziţia contrapost. Axa de mijloc a torsului o ducem de la depresia jugulară, pe linia de mijloc a pieptului, trecând prin buric spre centura pubiană, din spate axa trece pe linia coloanei vertebrale. La primele etape torsul se desenează la general, fără să atragem atenţie la detalii. Desenarea părţilor pare ale corpului le schiţăm în întregime.

Fig.18. Torsului din gips

22

Etapa I Etapa II

Etapa III Etapa IV

Fig.19. Etapele de desenare a torsului

23

2.2.2 Desenarea figurii cu muşchi ( Gudon) Pentru a începe desenarea figurii cu muşchi în întregime se trasează linia

verticală, care îşi ia începutul de la depresia jugulară din faţă ori a şaptea vertebră,la vederea din spate, şi se finisează la nivelul picioarelor (verticala este strict perpendiculară faţă de suprafaţa orizontală). Vârful de sus al verticalei este vârful capului. Capul figurii este modulul de măsurare. Pe verticală sunt fixate liniile orizontale ale umerilor, bazinului, genunchilor şi neapărat se găseşte mijlocul figurii în locul centurii pubiene. Se fixează lăţimea umerilor şi a bazinului. După găsirea tuturor liniilor şi punctelor de bază se trece la următoarea etapă, nemijlocit la construcţia figurii modelului.

Linia plastică a figurii întotdeauna trece prin piciorul de sprijin.

Etapa I Etapa II Etapa III

Pentru evitarea deformărilor în perspectivă, la desenarea figurii umane, distanţa între desenator şi figură trebuie să fie nu mai puţin de 4-5 metri. Sunt cazuri când nu e posibil ca modelul să fie studiat de la distanţă (spaţiul atelierului de desen este mic), atunci studiul se face de la diferite nivele (diferite linii de orizont).

Fig.20. Etapele de desenare a figurii

24

Dacă distanţa între desenator şi natură (figura umană) este mai mică de 3m sunt necesare mai multe nivele-linii de orizont. În fig.21a,b sunt reprezentate următoarele nive: anterior-plexul solar, inferior - încheieturile genunchilor- 2 nivele (Fig21 a), nivelul anterior - gîtul, mijlociu- simfiza, inferior-jumătate de picior – 3 nivele (fig.21, b) .

Fig.21, a. Două puncte de nivele

Fig.21, b. Trei puncte de nivele

25

Desenarea figurii de la distanţă mică dă impresia că tălpile picioarelor lunecă de pe suprafaţă orizontală şi creează impresia de instabilitate a modelului, deci apare nevoia de mai multe nivele (două sau trei) ceea ce s-a menţionat mai sus.

2.3 Studierea şi desenarea figurii umane din natură Omul şi desenarea figurii umane rămâne subiectul principal al artei vizuale,

arhitecurii, designului. Figura umană este cel mai perfect obiect de studiu. Momentul esenţial în desenarea corpului uman este desenarea din natură ( realizarea schiţelor figurii umane în diferite mişcări, poziţii, studierea detaliilor).

2.3.1 Modelarea figurii umane

Prelucrarea tonală a figurii presupune nu numai copierea luminii şi umbrei văzute la suprafaţă, dar şi analiza fundamentală a formelor şi prelucrarea lor în dependenţă de suprafeţe şi plane. Forma se modelează în aşa fel cum ar fi sculptată.

Fig.22 . Modelarea formei Fig.23. Schiţa lui Dürer

26

La modelarea corpului se atrage atenţia la forma volumelor, găsirea „hotarelor” între umbră şi lumină (fig.22). Geometrizarea formelor ne permite să găsim aceste „ hotare” mai precis, exemplul lui Dürer este un model clasic în ceea ce priveşte stilizarea corpului uman (fig.23). Pentru studierea mai detaliată e bine să începem cu sculpturi figurative, ce sunt copii ale marilor maieştri din trecut, deoarece poziţia nemişcată dă posibilitatea studierii lente şi profunde a însuşi modelului şi a formelor (fig. 24,a,b).

Fig.24 ,a. „Figura antică” Jerep Ţvetana ARH-074

Fig.24,b. “Figura antică” Modelarea formelor

27

Forma exterioară a corpului uman este dictată de construcţia anatomică a oaselor şi muşchilor, care se văd bine la suprafaţă.

În faţă putem enumera următoarele puncte impare:

- depresie viguroasă - sternul xipohid - fold stomacal - buric - simfiză Puncte pare în faţă:

- concrescenţele acromiale - muşchiul deltoid al toracelui - mameloane - marginea din faţă a pieptului - baza de la piept - colţurile din faţă ale iliumului de la bazin - trohanterul mare al pelvisului

Punctele impare în spate sunt urmatoarele:

- cele 33 de vertebre, începând cu a şaptea vertebră a regiunii cervicale pâna la ultima vertebră sacrală Punctele pare în spate: - unghiul superior - spina scapulei - unghiul inferior - muşchiul gluteu mare formează un dreptunghi (la mijlocul laturii de sus se formează două linii paralele cu linia muşchiului oblic ce constituie următorul punct, apare triunghiul ) - muşchiul oblic extern (colţul extrem al muşchiului formează un punct ce se uneşte cu colţurile de sus ale dreptughiului).

28

2.3.2. Desenarea figurii umane îmbrăcate Pentru crearea dinamicii figurii îmbrăcate e nevoie să cunoaştem formarea lor pe

corpul uman. În timpuri mai vechi desenatorul reprezenta de la început figura nudă şi pe urmă se desenau cutiile ţesăturilor aşezate pe corp, era găsită legătura între forma plastică a corpului şi a cutiilor.

Desenarea după memorie Este foarte important să putem desena după memorie. Această practică întăreşte cunoştinţele obţinute în timpul studierii anatomiei plastice a corpului uman, perspectivei, proporţiilor. La fel, desenarea după memorie dezvoltă memoria vizuală, logica, imaginaţia ce este bine pentru procesul creator.

Fig.25. “Figuăa vie. Cuzneţov Galina ARH-084

29

MIC DICŢIONAR EXPLICATIV

Armonia - spunem că un lucru este frumos atunci când satisface simţul estetic al privitorului, dar un lucru nu poate fi frumos dacă nu are armonie.

Canon – înseamnă un sistem proporţional care presupune anumite reguli după care trebuie sa fie concretizată o operă de artă şi arhitectură. În funcţie de normele caracteristice artei anumitor epoci, s-au folosit prin convenţii anumite canoane care trebuiau sa răspundă la anumite concepţii impuse de religie, dar şi de gustul estetic al epocii, de ex. sculpturile lui Policlet şi Fidias au fost luate ca ,, model-canon” , canonul bizantin – capul intra de nouă ori în lungimea trupului. Canonul nu impune numai unitatea de măsură, care determină proporţia întregului, ci şi anumite atitudini ale corpului.

Forma este o însuşire de sine stătătoare, care desemnează aspectul exterior, înfăţişarea, conturul obiectului. Orice obiect concret însufleţit sau nu, natural sau artificial, are formă, dar nu orice formă este armonioasă sau frumoasă.

Modelarea – ( fr. modeler- a lucra cu materiale plastice), tehnica de redare sau tratare expresivă a tridimensionalităţii prin forme în spaţiu pe o suprafaţă este posibilă în pictură, grafică prin contraste sau treceri valorice progresive ale aceleiaşi culori, prin linii dozate cantitativ sau ca grosime, pentru a sugera diferite valori de închis-deschis.

Modulul este o unitate unică de masură care serveşte la dimensionarea elementelor componente şi la dimensionarea întregului.

În figura umană ca modul serveşte capul uman, de exemplu în statuia ,, Doritorul “ a lui Policlet, înălţimea capului intră de 7 ori în înălţimea corpului. Modulul în acest caz este înălţimea capului. Acest modul face parte din modulul organic sau natural, piesă din dimensiunile corpului uman.

Arhitectul Corbusier propune un sistem bazat pe secţiunea de aur, aplicabil în arhitectură, dar dedus din proporţiile corpului omenesc.

Modularea - prin modulare se înţelege introducerea în opera de arhitectură sau de artă plastică a unei unităţi de măsură unică (modulul), care să servească la dimensionarea tuturor elementelor operei.

Ordine sau Ordonanţa constituie, de asemenea, o însuşire distinctivă, diferită de proporţie. Dispunerea elementelor dintr-un întreg după anumite reguli.

Proporţia reprezintă un raport (relaţie, legătură ) dintre elementele (părţile) obiectului, atât între ele, cât între ele şi intreg.

30

ANEXA I

31

ANEXA II

32

ANEXA III

Rusu Cristina ARH-066

33

ANEXA IV

Şestacovschi Andrei ARH-041

Popovici Alexei ARH-063

34

ANEXA V

35

ANEXA VI

36

ANEXA VII

Botezat Alexandru ARH-031 Rusu Alexandru ARH-042

Tirsina Ion ARH031

37

ANEXAVIII

Filipov Liviu ARH-083

Hristiva Ina Arh-083

38

ANEXA IX

39

Barbaros Nicolae ARH-043

ANEXA X

Foiu Eugenii ARH-083

40

ANEXA XI

41

ANEXA XII

Figură umană. Contrapost, sau vedere din

spate. Desen de Munteanu Ion

42

ANEXA XIII

43

ANEXA XIV

44

ANEXA XV

45

ANEXA XVI

Semionova Elena ARH-065

46

ANEXA XVII

47

ANEXA XVIII

48

ANEXA XX

ANEXA XIX

49

Godoroja Emma ARH-073

ANEXA XX

ANEXA XX

50

Baluţel Victoria ARH-073

ANEXA XXI

51

Bibliografie

1. Aurel Holuţă (prof.) „ Teoria proporţiilor şi punerea în proporţie a corpului uman”, lucrarea metodico- ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, Bucureşti 2002.

2. Ion N. Şuşală, Ovidiu Bărbulescu „ Dicţionar de artă. Termeni de atelier”, editura Sigma, Bucureşti, 1993

3. “ Istoria vizuală a artei”, coordonator Claude Frontisi, ediţie revizuită şi adăugită, enciclopedie rao. Tipărit la Macrolibros, Valladolid, Spania.

4. Н. Г. Ли « Основы учебного академического рисунка», учебник. Изд-во «Эксмо», 2003.

5. Роберт У. Джим « Рисование пером и тушью», перевод с английского А. В. Виноградского, Москва, « Высшая школа» 1983, Thames and Hudson, London.

52

Cuprins Întroducerea ....................................................................................................... 3

I.Proporţiile.............................................................................................................4 1.1 Armonia arhitecturală, măsura şi proporţia.......................................................4 1.2 Imaginea figurii umane......................................................................................4 1.3 Privire istorică....................................................................................................4 1.4 Dezvoltarea simţului proporţiilor.......................................................................7 1.5 Caracteristicile şi proporţiile de bază..................................................................8 1.6 Perceperea figurii umane....................................................................................9

II. Etapele de desenare a figurii umane.................................................................10 2.1 Desenarea scheletului uman.............................................................................10

2.1.1 Coloana vertebrală..................................................................................10 2.1.2 Cutia toracică...........................................................................................11 2.1.3 Bazinul....................................................................................................13

2.2 Anatomia plastică a muşchilor corpului uman.................................................19 2.2.1 Desenarea torsului din gips.....................................................................20 2.2.2 Desenarea figurii cu muşchi ( Gudon)....................................................23

2.3 Studierea şi desenarea figurii umane din natură..............................................25 2.3.1 Modelarea figurii umane.........................................................................25 2.3.2 Desenarea figurii umane îmbrăcate.........................................................28

Mic dicţionar explicativ.............................................................................................29 Anexe.........................................................................................................................30 Bibliografie................................................................................................................51